Codul civil al Republicii Moldova

N 1107-XV от 6.06.2002

Monitorul Oficial al R.Moldova N 82-86 din 22.06.2002

CARTEA INTII
DISPOZITII GENERALE

Titlul I
DISPOZITII COMUNE

Capitolul I
LEGISLATIA CIVILA

Articolul 1. Bazele legislaţiei civile

(1) Legislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de ea,
inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de
realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de
apărare judiciară a lor.
(2) Persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor, orice alte
condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii.
(3) Drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de Constituţia Republicii
Moldova.

1. Scopul acestui articol este stabilirea unor principii în baza cărora urmează să fie reglementate raporturile
civile şi care urmează să ghideze persoanele care vor interpreta şi aplica legislaţia civilă. Deci în acest articol pe de o parte se
instituie nişte reguli pe care urmează să le respecte legiuitorul atît la elaborarea normele care urmează din codul civil cît şi la
adoptarea altor acte normative iar pe de altă parte se instituie nişte principii în conformitate cu care trebuie să interpreteze
legislaţia civilă inclusiv participanţii la raporturile juridice civile.
2. Nerespectarea acestor principii însă nu va afecta însă valabilitatea legilor adoptate de Parlament cu excepţia
cazurilor în care principiile respective sînt consfinţite şi de constituţie (vezi spre exemplu principiul inviolabilităţii proprietăţii).
Principiile stabilite în acest articol vor juca un rol important în cazurile în care se vor soluţiona problemele privind aplicarea
actelor normative subordonate legilor, care urmează să fie adoptate în cazurile prevăzute de lege şi în conformitate cu
prevederile acestora (vezi comentariul la art. 3).
3. La alin. (1) au fost fixate în mod special şapte principii: a) recunoaşterea egalităţii participanţilor la
raporturile juridice civile. Prin egalitatea participanţilor la raporturile juridice civile trebuie de înţeles faptul că în cadrul
raporturilor juridice civile participanţii nu se află în raporturi de subordonare. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la
raporturile juridice pot fi inegale; b) inviolabilitatea proprietăţii. Acest principiu este deja fixat în Constituţia Republicii
Moldova1 (vezi art. 46). Importanţa acestuia însă poate servi drept justificare pentru această repetiţie; c) libertatea contractuală.
Prin libertate contractuală trebuie de înţeles dreptul participanţilor raporturilor juridice civile de a încheia liber contracte civile,
atît prevăzute de legislaţie cît şi contracte neprevăzute de legislaţie dar care nu sînt prohibite de normele imperative, de a
determina liber conţinutul contractului sau de a-i modifica conţinutul acestuia precum şi dreptul de a desfiinţa contractul în
orice moment. Nimeni nu poate fi obligat să închei contracte civile decît în cazurile expres prevăzute de lege (vezi comentariul
la art. 667); d) inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private. Prin inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private trebuie de
înţeles interdicţia instituită pentru persoanele de drept privat şi persoanele de drept public de interveni în afacerile private prin
orice mijloace care nu sînt prevăzute în lege. Va constitui imixtiune în afacerile private spre exemplu colectarea informaţiilor
despre viaţa familială a persoanei fără acordul acesteia în alte cazuri decît cele expres prevăzute de lege. Chiar şi informaţia
colectată în ordinea prevăzută de lege poate fi folosită doar în conformitate cu reguli speciale care să excludă folosirea acestei
informaţii în alte scopuri decît cele pentru care a fost colectată sau în alte scopuri prevăzute de lege. Acest principiu se bazează
şi pe prevederile art. 28 – 30 ale Constituţiei Republicii Moldova care stipulează că statul respectă şi ocroteşte viaţa familială şi
privată şi principiile inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei; e) necesităţii de realizare liberă a drepturilor
civile. Acest principiu garantează persoanelor fizice şi juridice posibilitatea de a-şi exercita drepturile civile în modul şi în
condiţiile care corespund cel mai bine intereselor acestora. În acelaşi timp trebuie de avut în vedere că nu există o libertate
absolută de exercitarea a drepturilor civile. Titularii drepturilor civile trebuie să-şi exercite aceste drepturi cu bună-credinţă şi în
conformitate cu prevederile legale, cu ordinea publică şi bunele moravuri (vezi comentariul la art. 9); f) restabilirea persoanei în
dreptul în care a fost lezată. În conformitate cu această regulă în toate cazurile în care este posibil persoana a căror drepturi au
fost lezate trebuie să fie repusă în situaţia anterioară, fapt care constituie cea mai bună modalitatea de apărare a drepturilor
civile. Titularul urmează să fie repus în drepturi atît în cazul în care a pierdut dreptul (a pierdut posesia asupra bunului) cît şi în
1
Monitorul Oficial nr. 1 din 12 aug. 1994.
cazul dreptul mai aparţine titularului dar exercitarea acestuia este imposibilă sau este îngreuiată (spre exemplu deteriorarea
bunului). Mijloacele prin care se asigură repunerea titularului în drepturi pot fi cele mai diverse şi vor depinde atît de natura
bunului cît şi de natura încălcării dreptului. Spre exemplu obligarea de a dezminţi informaţiile care nu corespund realităţii sau
obligarea de a preda bunul proprietarului. În cazurile în care restabilirea persoanei în drepturi nu este posibilă sau nu este
justificată ţinînd cont atît de interesele creditorului cît şi a debitorului drepturile persoanei vor fi apărate prin repararea
prejudiciului. Trebuie de menţionat că prejudiciul care nu a fost reparat prin repunerea în drepturi urmează să fie reparat şi în
cazul repunerii titularului în dreptul lezat; g) apărarea judiciară a drepturilor. Acest principiu constituţional (vezi art. 20 al
Constituţiei Republicii Moldova) garantează tuturor persoanelor dreptul de a se adresa în instanţele de judecată cu o cerere
privind apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege care au fost lezate de persoane private sau de persoane oficiale.
După cum a menţionat Curtea Constituţională în hotărîrea nr. 16 din 28 mai 1998 2 dreptul persoanei de a se adresa justiţiei este
o „...condiţie sine qua non a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale”. Nu constituie o încălcare a principiului liberului acces la
justiţie stabilirea prin lege a condiţiilor şi a procedurii apărării judiciare a drepturilor.
4. Pornind de la importanţa principiului libertăţii contractului legiuitorul a consfinţit o dată în plus în alin. (2)
că persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor. Drepturile şi
obligaţiile prevăzute de contract trebuie să fie însă în concordanţă cu normele imperative şi să nu fie contrare ordinii publice,
bunelor moravuri, precum şi a drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Părţile unui contract sînt libere
să stabilească prin contract nu numai drepturi şi obligaţii ci şi alte condiţii. Spre exemplu modul de exercitarea a acestor
drepturi şi obligaţii. Şi aceste condiţii suplimentare însă trebuie să fie în concordanţă cu normele imperative şi să nu contravină
drepturile şi intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Spre exemplu părţile nu pot stipula prin contract exercitarea
drepturilor sau executarea obligaţiilor contrar regulilor cu privire la buna-credinţă şi diligenţă (vezi comentariul la art. 513).
5. În scopul asigurării principiilor enumerate la alin. (1) şi a altor principii ale dreptului civil legiuitorul a
stipulat la alin. (3) că drepturile civile pot fi limitate doar prin lege organică şi doar în temeiurile prevăzute de Constituţia
Republicii Moldova. În conformitate cu art. 54 alin. (2) al Constituţie exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor
restrîngeri decît cele prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi care sînt
necesare în interesele: a) securităţii naţionale; b) integrităţii teritoriale; c) bunăstării economice a ţării; d) ordinii publice sau au
drept scop: a) prevenirea tulburărilor în masă şi a infracţiunilor; b) protejarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor
persoane; c) împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale; d) garantarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Limitarea
drepturilor civile trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o (art. 54 alin. (4) al Constituţiei Republicii Moldova.

Articolul 2. Raporturile reglementate de legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de
proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte
raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale conexe lor.
(2) Raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale şi de protecţie
a mediului înconjurător, ce corespund prevederilor alin.(1), sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(3) Raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori
nepatrimoniale sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(4) Subiecte ale raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice, cele care practică, precum şi cele care
nu practică activitate de întreprinzător.

1. Scopul acestui articol este determinarea obiectului de reglementare a legislaţie civil, deci atît obiectul de
reglementare a codului civil cît şi a altor legi civile. Deci în baza alin. (1) putem face concluzia că codul civil este elaborat în
baza conceptului unităţii dreptului privat. Acest fapt presupune că nu va exista divizarea dreptului privat în drept civil şi drept
comercial. Deci normele codului civil vor fi aplicate atît raporturilor dintre persoane care acţionează în scop lucrativ cît şi
raporturilor dintre persoanele care nu urmăresc acest scop. Această concluzie are la bază şi prevederile alin. (4) care stipulează
că subiecte a raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice care practică activitatea de întreprinzător cît şi cele care
nu practică această activitate.
2. Alin. (1) prevede că legislaţia civilă reglementează raporturile patrimoniale dintre persoanele fizice şi
juridice. Prin raporturi patrimoniale trebuie de înţeles acel raport social care datorită conţinutului şi valorii economice poate fi
evaluat pecuniar, adică în bani. Drept exemplu poate servi raportul născut din contractul de leasing. În alin. (1) sînt enumerate
drept obiecte ale legislaţiei civile cele mai des întîlnite raporturi patrimoniale. Legislaţia civilă reglementează însă şi alte
raporturi patrimoniale. Chiar în alin. (1) se stipulează că constituie obiect de reglementare a legislaţiei civile şi alte raporturi
patrimoniale. Spre exemplu raporturile privind moştenirea sau privind gestiunea de afaceri.
3. Pe lîngă raporturile patrimoniale legislaţia civilă reglementează şi raporturile juridice nepatrimoniale care mai
sînt numite şi personal nepatrimoniale. Prin raport juridic nepatrimonial trebuie să înţelegem acel raport social care este lipsit de
un conţinut economic, deci acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat pecuniar. Drept exemplu poate servi raportul care are
în conţinutul său dreptul de autor al unei opere literare.
4. În alin. (1) se stabileşte că legislaţia civilă reglementează acele raporturi personale nepatrimoniale care sînt
legate cu cele patrimoniale. În acelaşi timp în alin. (3) se prevede că raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi

2
Monitorul Oficial nr. 56-59 din 25 iun. 1998, Art. 24.
libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale (deci inclusiv şi cele care nu sînt legate de raporturile
patrimoniale, cum ar fi spre exemplu dreptul la nume, reputaţie, etc.) sînt reglementate de codul civil şi de alte legi. Apariţia
acestor două reglementări separate se datorează controversei care există în literatura de specialitate, precum că dreptul civil nu
reglementează relaţiile personal nepatrimoniale care nu sînt legate de cele patrimoniale ci doar le apără.
5. Spre deosebirea de Codul civil din 1964 care prevedea că raporturile familiale, locative, raporturile de muncă,
de exploatare a resurselor naturale sînt reglementate de normele ramurilor de drept respective în alin. (2) este stipulat că codul
civil şi alte legi reglementează aceste raporturi juridice. Deci legislaţia civilă se va aplica acestor raporturi direct şi nu în
subsidiar. Desigur că în cazul în care în Codul familiei, Codul muncii sau în alte acte normative destinate reglementării acestor
raporturi juridice vor fi stabilite reguli speciale în raport cu normele din Codul civil se vor aplica actele normative speciale în
conformitate cu adagiul specialul derogă de la general.
6. Lipseşte din Codul civil şi o normă similară celei din art. 2 al Codului civil din 1964, care ar prevedea că
legislaţia civilă nu se aplică raporturilor juridice care se bazează pe subordonarea unei părţi faţă de cealaltă, precum şi
raporturilor fiscale şi bugetare. Chiar şi în lipsa unei asemenea norme legislaţia civilă nu se va aplica acestor raporturi juridice
deoarece legislaţia civilă reglementează doar raporturile juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Pe cînd în cazul acestor raporturi juridice precum şi în cazul altor raporturi
juridice (spre exemplu raporturile privind executarea silită a hotărîrilor judecătoreşti) cel puţin una dintre părţi acţionează în
exercitarea atribuţiilor sale şi poate să dea indicaţii celeilalte părţi care este obligată să le execute datorită faptului că legislaţia o
plasează în poziţie de subordonare faţă de cealaltă parte.
7. În conformitate cu prevederile alin. (4) în calitate de participanţi a raporturilor juridice civile pot apărea
persoanele fizice şi persoanele juridice. Prin persoană fizică trebuie să înţelegem omul privit ca titular de drepturi subiective şi
obligaţii civile. Prin persoană juridică (care mai este numită persoană morală) trebuie să înţelegem acea entitate care îndeplinind
condiţiile stabilite de lege este recunoscută ca titulară de drepturi subiective şi obligaţii civile. Deşi este întîlnită frecvent opinia
că persoana fizică este subiect individual de drept iar persoana juridică este subiect colectiv de drept civil totuşi şi în cazul
persoanei juridice nu este obligatoriu să existe un colectiv.
8. În alin. (4) nu este stipulată nici o condiţie pentru recunoaşterea persoanei fizice sau a persoanei juridice în
calitate de subiect a raporturilor juridice civile. Deci vor putea fi subiecte a raporturilor juridice civile toate persoanele fizice şi
juridice indiferent de naţionalitate (vezi comentariul la art. 1588 şi 1598), scopul urmărit sau alte criterii. Totuşi în cazurile
expres prevăzute de lege vor există limitări a participării unor persoane fizice sau juridice la raporturile juridice civile. Spre
exemplu poate fi tutore doar persoane fizică (vezi comentariul la art. 38) iar părţi a contractului de factoring pot fi doar
întreprinzătorii (vezi comentariul la art. 1290 şi următoarele).

Articolul 3. Legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă constă în prezentul cod, în alte legi, în ordonanţe ale Guvernului şi în acte normative
subordonate legii, care reglementează raporturile prevăzute la art.2 şi care trebuie să fie în concordanţă cu
Constituţia Republicii Moldova.
(2) Actele normative subordonate legii se aplică la reglementarea raporturilor civile doar în cazurile în care sînt
emise în temeiul legii şi nu contravin ei.

1. Scopul acestei norme este de a defini noţiunea de legislaţie civilă şi de a stipula unele condiţii privind
adoptarea acesteia.
2. În conformitate cu alin. (1) prin legislaţie civilă trebuie să înţelegem totalitatea actelor normative care
reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane aflate pe poziţie de egalitate juridică.
3. În alin. (1) este stipulat că legislaţia civilă trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia. Prin aceasta trebuie de
înţeles: a) actul normativ trebuie să fie adoptat de către organul competent. În conformitate cu art. 60 alin. (1) al Constituţiei
Republicii Moldova Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Deci oricare alt organ are dreptul de a adopta acte
normative numai în cazul în care acest drept este stipulat prin lege. Chiar şi în cazurile stabilite de lege aceste organe nu pot
adopta norme primare de drept ci doar norme care au drept scop asigurarea executării legilor. În acest sens Curtea
Constituţională a adoptat mai multe hotărîri. Spre exemplu în hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 41 din 20 iulie 1999 pentru
controlul constituţionalităţii unor prevederi din Hotărîrea Guvernului nr. 338 din 26 mai 1995 a fost stipulat „... Conform art.
102 alin. (2) din Constituţie, Guvernul emite hotărîri şi dispoziţii doar prin organizarea executării legilor, ele nu pot conţine
norme juridice primare. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în hotărîrile nr. 40 din 22 decembrie 1997 şi nr.
29 din 25 mai 1999”3. Tot în temeiul unei legi se adoptă şi ordonanţele Guvernului (art. 106/2 al Constituţiei). Prin ordonanţe
însă pot fi adoptate şi norme primare de drept; b) actul normativ trebuie să fie adoptat cu respectarea procedurilor stabilite
pentru categoria respectivă de acte normative. Astfel legile trebuie să fie adoptate de Parlament şi promulgate de Preşedinte (art.
93 al Constituţiei). În cazul în care Preşedintele refuză să promulge legea aceasta nu poate să intre în vigoare nici chiar printr-un
act al Parlamentului (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 23 din 9 iulie 19984 ). Pentru ordonanţele Guvernului nu este
necesară promulgarea dar în cazurile în care este prevăzut de legea de abilitare acestea se supun aprobării de către Parlament
(art. 106/2 al Constituţiei). Actele normative departamentale urmează să fie expuse expertizei juridice şi înregistrării de stat. În
3
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 80-82 din 29 iul. 1999, Art. 52
4
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 70 din 25 iul. 1998, Art. 33
conformitate cu p. 6 al Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr.1104 din 28 noiembrie 1997 cu privire la modul de
efectuare a expertizei juridice şi înregistrării de stat a actelor normative departamentale actele nesupuse expertizei juridice şi
înregistrării de stat „...nu au putere juridică şi nu pot servi drept temei legitim pentru reglementarea relaţiilor de drept respective
sau aplicarea sancţiunii”5; c) actul normativ trebuie să fie publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Obligativitatea
publicării legii este stipulată în expres în art. 76 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că „Legea se publică în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. În conformitate
cu Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998 privind interpretarea art. 76 din Constituţia Republicii
Moldova „Intrarea în vigoare a legii” „data intrării în vigoare a legii, prevăzută în textul ei, nu poate precede data publicării
acesteia”6. În cazul în care legea nu este publicată aceasta nu produce efecte juridice deoarece art. 76 al Constituţiei prevede
„Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”. Modul de intrarea în vigoare a legii se referă „atît la lege în întregime cît şi şa
părţile ei componente (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998). Regulile cu privire la obligativitatea
publicării şi cu privire la efectele nepulicării stabilite de art. 76 al Constituţiei se aplică tuturor actelor normative. Prin hotărîrea
nr. 31 din 11 iunie 1999 pentru controlul constituţionalităţii hotărîrilor Guvernului nr. 740 din 30 decembrie 1996 şi nr. 114 din
2 februarie 19997 Curtea Constituţională s-a pronunţat că „...dispoziţiile constituţionale privind intrarea în vigoare a legilor au
incidenţă şi asupra modului de publicare şi intrare în vigoare a hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului şi a altor acte
normative de vocaţie generală”. În rezultatul acestei interpretări Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile
art. 30 al legii cu privire la Guvern (în redacţia legii nr. 83-XIV din 8 iulie 1998, care prevedea posibilitatea intrării în vigoare a
Hotărîrilor de Guvern anterior publicării (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 4 din 4 februarie 19998); d) să nu conţină
dispoziţii care să contravină prevederilor Constituţionale.
4. Codul civil nu conţine o normă specială cu privire la forţa juridică a acestuia. Rezultă că legiuitorul nu a
acceptat conceptul privind forţa juridică superioară a codului civil în raport cu alte legi. Deci în caz de apariţia a contradicţiilor
dintre codul civil şi alte legi adoptate de Parlament contradicţiile vor fi soluţionate în conformitate cu principiile: a) legea mai
nouă abrogă legea mai veche; sau b) specialul derogă de la general.
5. În conformitate cu art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare. Prin hotăţrirea nr. 9 din 18 februarie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din
Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 "Cu privire la Banca Naţională a Moldovei" 9 Curtea constituţională s-a pronunţat că „legile
organice constituie o categorie inferioară legilor constituţionale şi o categorie superioară faţă de cele ordinare ”. Asupra
faptului că legile organice au o forţă juridică superioară faţă de legile ordinare Curtea constituţională s-a pronunţat şi în
hotărîrea nr. 56 din 26 octombrie 1999 pentru controlul constituţionalităţii art. 67 din Legea nr. 847-XIII din 24 mai 1996
„Privind sistemul bugetar şi procesul bugetar”10. Deşi nici Constituţia Republicii Moldova nu prevede expres acest fapt, nici
legislaţia ţărilor din care a fost preluat conceptul cu privire la divizarea legilor în legi organic şi legi ordinare, nici nu există
vre-o lucrare doctrinară care să îmbrăţişese acest concept şi nici Curtea Constituţională nu a adus nici un argument în susţinerea
acestei poziţii interpretarea Curţii Constituţionale este obligatorie în conformitate cu art. 134 şi 140 ale Constituţiei. Reieşind
din aceasta pentru a stabili locul Codului civil în ierarhia actelor normative şi a determina forţa juridică a normele incluse în
Codul civil trebuie de analizat dacă Codul civil este o lege organică sau ordinară. Această necesitate va exista atîtă timp cît nu
va fi modificată Constituţia sau pînă cînd Curtea Constituţională nu va da o altă interpretare art. 72 al Constituţiei Republicii
Moldova. În conformitate cu art. 72 lit. i) al Constituţiei Republicii Moldova dintre normele incluse în codul civil doar normele
cu privire regimul general al proprietăţii şi a moştenirii trebuiau să fie adoptate printr-o lege organică. Reieşind din aceasta şi
din faptul că la adoptarea Codului Civil Parlamentul nu a stipulat expres dacă Codul Civil este o lege organică sau o lege
ordinară rezultă că doar normele cu privire la regimul general al proprietăţii şi a moştenirii sînt norme organice. Voinţa
legiuitorului de a adopta Codul civil în întregime drept lege organică ar putea fi dedusă totuşi din Legea nr. 1125-XV pentru
punerea în aplicare a Codului Civil al Republicii Moldova11 în care a fost stipulat expres că aceasta este o lege organică. Or
atribuirea calităţii de lege organică acestei legi poate fi justificată doar în condiţiile în care legiuitorul a pornit de la prezumţia
că Codul civil este o lege organică sau a urmărit să atribuie Codului civil calitatea de lege organică prin legea de punere în
vigoare.
6. Actele normative pot avea un caracter complex, adică pot include atît norme care reglementează raporturi
civile cît şi norme care reglementează alte raporturi juridice. Chiar şi în codul civil există norme care nu reglementează
raporturi juridice civile, spre exemplu normele cu privire la registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 496 şi
următoarele). La categoria legislaţie civilă vom atribui nu actul normativ integral ci doar acele norme care reglementează
raporturilor juridice civile, adică raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele aflate pe poziţiei de egalitate
juridică.
7. În conformitate cu alin. (2) pentru a reglementa raporturile juridice civile actele normative subordonate legii
trebuie: a) să fie emise în temeiul legii. Adică posibilitatea adoptării unei asemenea act normativ trebuie să rezulte din lege. Prin
lege în acest caz se are în vedere actul normativ adoptat de Parlament. Trebuie de avut în vedere că noţiunea de lege poate fi
folosită şi cu un sens mai larg. În aceste cazuri prin lege vom înţelege orice normă de conduită respectarea căreia este asigurată
5
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 6-7 din 29 ian. 1998, Art. 10
6
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-102 din 12 nov. 1998, Art. 42
7
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 65-66 din 24 iun. 1999, Art. 42
8
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 22-23 din 4 mart. 1999, Art. 12
9
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 22-23 din 4 mart. 1999, Art. 15
10
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 120-122 din 4 nov. 1999, Art. 65
11
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22 iun. 2002, Art. 663
prin forţa coercitivă a statului; b) să nu conţină dispoziţii contrare legii în temeiul căreia a fost emisă sau contrară prevederilor
altor legi; c) să nu conţină dispoziţii contrare dispoziţiilor unui act normativ subordonat legii cu o forţă juridică superioară.
Pentru determinarea ierarhiei actelor normative nu este relevant faptul dacă organele care au adoptat actele normative sînt
subordonate ierarhic sau nu. Spre exemplu actele adoptate de organele centrale au o forţă juridică superioară faţă de actele
normative adoptate de organele locale deşi autorităţile publice locale nu sînt subordonate ierarhic organelor centrale.

Articolul 4. Uzanţa

(1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată
pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
(2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

1. Scopul acestui articol este de a defini noţiunea de uzanţe şi de a stabili condiţiile în care acestea au caracter
obligatoriu şi urmează să fie folosită pentru reglementarea raporturilor juridice civile. Prin această normă legiuitorul a stipulat
în mod expres că uzanţele sînt izvoare de drept şi astfel a soluţionat controversele doctrinare privind calitatea de izvor de drept
a uzanţelor.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) uzanţele sînt nişte norme de conduită care, deşi neconsfinţite de
legislaţie, s-au stabilit pe teritoriul întregii ţări sau în anumite părţi ale acesteia, sau între anumite persoane fizice şi juridice
care practică anumite activităţi profesionale sau comerciale şi au fost respectate o perioadă îndelungată fiind considerate
obligatorie. Nu este relevant dacă cei care respectă regulile le numesc uzanţe sau nu.
3. Uzanţele sînt nişte norme de conduită care nu au fost stabilite de legiuitor. Apariţia uzanţelor se datorează
faptului că anumite reguli de conduită au fost respectate o perioadă de timp îndelunga şi cei care le-au respectat le-au considerat
obligatorii.
4. O normă de conduită este considerată general recunoscută în cazul în care toate persoanele de pe un
anumite teritoriu sau care practică o anumită profesie sau activitate comercială cunosc sau ar fi trebuit să cunoască această
regulă şi o acceptă în calitate de regulă obligatorie sau ar fi acceptat-o dacă ar fi cunoscut-o.
5. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată în cazurile în care în localitatea, între persoanele sau în
activitatea în care s-a stabilit această normă de conduită, părţile raporturilor juridice civile au acţionat în conformitate cu
această normă. Nu este necesar să se facă referinţă expresă la faptul că a fost respectată anume această normă şi nici o referire
expresă la faptul că norma a fost respectată datorită caracterului ei obligatoriu. O cerinţă obligatorie pentru ca o normă să
devină uzanţă este aplicarea uniformă adică să fie interpretată şi aplicată în acelaşi sens în locul sau de către persoanele între
care s-a stabilit.
6. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată un timp îndelungat dacă a fost aplicată suficient de
mult timp pentru reglementarea mai multor raporturi juridice civile astfel încît să putem constata că această normă a început să
fie considerată obligatorie. Determinarea exactă a perioadei de timp sau a numărului de raporturi juridice în care s-a aplicat
norma de conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate în fiecare caz aparte ţînîndu-se cont de faptul că durata
de timp necesară pentru ca o normă de conduită să fie recunoscută drept uzanţă este cu atît mai mare cu cît sînt mai puţine
raporturile juridice asupra cărora se aplică.
7. Legiuitorul nu a stabilit printre condiţiile de aplicare a uzanţelor faptul ca părţile raportului juridic să facă
referinţă la aceasta. Rezultă că o uzanţă va vi obligatorie pentru părţile unui raport juridic şi în cazul în care va lipsi o referinţă
expresă sau implicită privind acceptarea uzanţelor în general sau a unor uzanţe în particular. Totuşi trebuie de avut în vedere
faptul că aplicarea uzanţelor se întemeiază pe prezumţia că părţile unui raport juridic au acceptat ca uzanţele să guverneze
raporturile civile dintre ele. În cazul în care părţile vor înlătura această prezumţie excluzînd în mod expres aplicarea unei
anumite uzanţe sau aplicarea uzanţelor în general acestea nu vor mai guverna raporturile juridice dintre părţile care au exclus
aplicarea uzanţelor. Părţile pot exclude aplicare uzanţelor pentru reglementarea unuia, a cîtorva sau a tuturor raporturilor
juridice dintre acestea.
8. Dacă însă legislaţia civilă prevede pentru anumite cazuri că raporturile juridice dintre părţi vor vi guvernate
de uzanţe (vezi spre exemplu art. 389 şi 734 ale Codului civil) părţile nu vor putea exclude aplicarea uzanţelor în general ci
doar aplicarea anumitor uzanţe, indicînd în mod expres în fiecare caz aparte care uzanţe şi pentru care raporturi juridice civile
nu se vor aplica.
9. În conformitate cu prevederile alin. (2) uzanţele vor guverna raporturile juridice numai în cazul în care
acestea nu vor fi contrare: a) legii. Noţiunea de lege în acest caz este folosită în sens larg, adică include în sine toate actele
normative. Uzanţa nu se va aplica doar în cazul în care legea nu contravine constituţiei şi dacă actele normative subordonate
legii vor fi adoptate în temeiul legii sau nu vor contravine acesteia (vezi comentariul la art. 3). În doctrină se menţionează că
uzanţele nu se vor aplica doar în cazurile în care contravin unei legi imperative. În cazul în care uzanţele contravin unei legi
dispozitive acestea vor putea fi aplicate deoarece părţile raportului juridic civil pot deroga de la normele dispozitive; b) sau
ordinii publice. Prin ordinea publică trebuie de înţeles principiul în conformitate cu care nimeni nu este îndreptăţit să aibă un
comportament dăunător intereselor societăţii sau bunăstării publice, chiar dacă comportamentul nu este contrar unui text de
lege sau imoral; c) sau bunelor moravuri. Prin bunele moravuri trebuie de înţeles totalitate regulilor de convieţuire socială
respectarea cărora este considerată obligatorie de către majoritate membrilor societăţii.
 Articolul 5. Analogia legii şi analogia dreptului

(1) În cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li
se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare
(analogia legii).
(2) Dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi obligaţiile părţilor se determină în funcţie de
principiile generale şi de sensul legislaţiei civile (analogia dreptului).
(3) Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează drepturile civile sau care stabilesc răspundere
civilă.
(4) Instanţa de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul că norma
juridică lipseşte sau că este neclară.

1. Scopul acestui articol este de a stabili o cale de soluţionare a unor cazuri concrete dacă există pentru
soluţionarea căreia nu există un test de lege, adică n cazurile în care există lacune în legislaţie. Aici se propune soluţionarea
cazului cu ajutorul analogiei, adică prin recurgerea la norme (analogia legii) şi principii (analogia dreptului) de drept civil care
vizează situaţii similare celei care trebuie rezolvată. Pentru folosirea analogiei este necesar să se îndeplinească cumulativ trei
condiţii: a) lipsa unei legi. Noţiunea de lege este folosită în sens larg, prin aceasta subînţelegîndu-se lipsa oricărui act normativ
care să reglementeze cazul; b) lipsa unui acord dintre părţi prin care să fie reglementat cazul; c) lipsa unei uzanţe. Se consideră
că aceste condiţii pentru aplicarea analogiei se împlinesc şi în cazul în care legea, acordul dintre părţi sau uzanţa nu produc
efecte juridice. Spre exemplu în cazul în care legea este neconstituţională, acordul dintre părţi este nul sau uzanţa nu poate fi
aplicată în temeiul art. 4 alin. (2).
2. Analogia legii constă în aplicarea la un raport social a unei norme juridice care reglementează un caz
asemănător. Nu este un caz de analogie a legii aplicarea unui text de lege în care se prevede expres că dispoziţiile ei se aplică
prin asemănare, adică în cazul normelor de trimitere (vezi spre exemplu art. 1288). Pentru aplicarea analogiei legii pe lingă
condiţiile expuse la punctul 1 este necesar: a) ca raportul juridic să fie asemănător raportului juridic reglementat de norma care
urmează să fie aplicată prin analogie; b) ca norma care urmează să fie aplicată prin analogie să fie cu caracter general. Nu se
admite aplicarea prin analogie a normelor care stabilesc reguli speciale.
3. În conformitate cu alin. (3) nu pot fi aplicate prin analogie nici normele care limitează drepturile civile şi
nici normele prin care este prevăzută răspunderea civilă. Normele care limitează drepturile civile nu pot fi aplicate prin analogie
deoarece în conformitate cu art. 1 alin. (2) drepturile civile pot fi limitate doar în cazurile prevăzute de Constituţie şi doar prin
lege organică. Normele care stabilesc răspunderea civilă nu pot fi aplicate prin analogie deoarece toate aceste norme sînt norme
speciale deoarece stabilesc cazuri speciale de răspundere civilă în raport cu regulile generale cu privire la răspunderea
contractuală (vezi comentariul la art. 602) şi răspunderea delictuală (vezi comentariul la art. 1398).
4. În conformitate cu alin. (3) în cazul în care nu este posibil de soluţionat un caz concret prin aplicarea unei
norme care reglementează un caz similar se va aplica analogia dreptului. Se consideră că nu este posibilă aplicarea unei norme
analogice în cazul în care norma lipseşte cu desăvîrşire precum şi în cazul în care o normă similară există dar acesta nu poate fi
aplicată din anumite motive. Spre exemplu este o regulă specială şi nu una generală. Analogia dreptului presupune rezolvarea
unui caz concret, care nu este reglementat printr-o normă juridică expresă, nici chiar asemănătoare cazului, pe baza principiilor
generale ale dreptului civil sau în baza principiilor generale ale dreptului.
5. Posibilitatea folosirii analogiei legii şi analogiei dreptului rezultă şi din alin. (4) prin care este interzis
judecătorului să refuze înfăptuirea justiţiei pe motiv că legea lipseşte sau este neclară. Deci judecătorul nu este în drept să
respingă pretenţiile reclamantului doar pentru motivul că nu există o lege care să reglementeze cazul concret, sau că legea nu
este clară, sau că legea este pasibilă de mai multe interpretări. În caz contrar acesta poate fi urmărit pentru denegare de justiţie.

Articolul 6. Acţiunea în timp a legii civile

(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei
situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De
asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de
realizare.
(2) Legea nouă este aplicabilă situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării sale în vigoare.
(3) De la data intrării în vigoare a legii noi, efectele legii vechi încetează, cu excepţia cazurilor în care legea nouă
prevede altfel.
(4) În cazul situaţiilor juridice contractuale în curs de realizare la data intrării în vigoare a legii noi, legea veche va
continua să guverneze natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi orice alte efecte
contractuale, dacă legea nouă nu prevede altfel.
(5) În situaţiile prevăzute la alin.(4), dispoziţiile legii noi se aplică modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de
executare a obligaţiilor, precum şi de înstrăinare, preluare, transformare sau de stingere a acestora. De asemenea,
dacă legea nouă nu prevede altfel, clauzele unui act juridic încheiat anterior intrării în vigoare a legii noi contrare
dispoziţiilor ei imperative sînt, de la această dată, lipsite de orice efect juridic.
1. Scopul acestuia articol este de a stabili unele reguli cu privire la acţiunea legii civile în timp, adică cu
privire la momentul de cînd începe acţiunea legii (intrarea în vigoare) şi cu privire la momentul cînd încetează acţiunea legii
(ieşirea din vigoare).
În acest articol însă ne se stabilesc toate regulile cu privire la acţiunea legii civile ci doar cele care ţine de succesiunea legilor
civile în timp.
2. Alin. (1) consacră principiul neretroactivităţii legii civile. Prin neretroactivitatea legii civile trebuie de
înţeles regula juridică conform căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice apărute după intrarea ei în vigoare sau
altfel spus trecutul scapă aplicării legii civile noi şi este supus legii vechi. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus
regit actum. Principiul neretroactivităţii stabilit în codul civil nu este opozabil legiuitorului. Deci Parlamentul în orice caz poate
atribui unei legi caracter retroactiv şi instanţele judecătoreşti sau alte organe care aplică normele civile nu vor putea refuza
aplicarea legii pe motiv că aceasta contravine Codului civil. Principiul neretroactivităţii ar putea fi opozabil legiuitorului numai
în cazul în care ar fi fixat în Constituţia Republicii Moldova. Redacţia actuală a art. 22 al Constituţiei nu de dă însă un răspuns
clar la această întrebare. Nu există actualmente o claritate nici în privinţa poziţiei Curţii Constituţionale deoarece există hotărîri
ale Curţii Constituţionale prin care aceasta se pronunţă ferm în favoarea neretroactivităţii legii dar există şi hotărîri (mai
recente) din care rezultă că nu pot avea caracter retroactiv numai legile care stabilesc răspundere penală şi administrativă. Astfel
prin Hotărîrea nr. 32 din 29 octombrie privind interpretarea art.76 din Constituţia Republicii Moldova "Intrarea în vigoare a
legii"12 Curtea Constituţională a declarat expres că legile nu pot avea caracter retroactive. După cum a menţionat Curtea
Constituţională “Consacrat expres în art. 22 din Constituţie, principiul neretroactivităţii legii urmăreşte protejarea
libertăţilor, contribuie la adîncirea securităţii juridice, a certitudinii în raporturile interumane. Principala valoare a
ordinii de drept constă în posibilitatea oferită fiecăruia de a-şi conforma comportamentul regulilor dinainte stabilite”.
Aceiaşi poziţie a fost exprimată de Curtea Constituţională şi în Hotărîrile Curţii Constituţionale nr. 29 din 27 octombrie 1997 13
şi nr. 11 din 15 februarie 200114. Recent se pare că Curtea constituţională şi-a schimbat poziţia pentru că în Hotărîrea nr. 26 din
23 mai 2002 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr. 583-XV din 25 octombrie 2001 "Cu privire la punerea în aplicare a
art. 16 din Legea nr. 514-XIII din 6 iulie 1995 "Privind organizarea judecătorească"15 a declarat că „Dispoziţiile art. 22 din
Constituţie (privind neretroactivitatea legii) se rezumă la aceea că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni
care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît
cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos”. Şi deşi în alineatul următor Curtea Constituţională a declarat
„Principiul neretroactivităţii legii are un caracter universal...” afirmaţia Curţii „Este de observat, totodată, că principiul
neretroactivităţii legii nu este un principiu cu caracter absolut. Or, art. 22 din Constituţie prevede retroactivitatea normelor
juridice penale mai favorabile. În afară de aceasta, teoria contemporană a dreptului admite ca excepţii de la principiul
neretroactivităţii legii normele juridice cu caracter imperativ - legile interpretative, precum şi normele juridice în care
legiuitorul a stabilit expres că ele se vor aplica retroactiv”. În concluzie, legile (stricto senso) ar putea fi aplicate cu caracter
retroactiv în cazurile în care acest lucru va fi prevăzut expres de legiuitor cu condiţia că norma privind caracterul retroactiv al
legii nu este neconstituţională. Dreptul de a se pronunţa privind neconstituţionalitatea legii o are doar Curtea Constituţională
(art. 134 al Constituţiei Republicii Moldova). Alte acte normative nu vor putea fi aplicate retroactiv chiar dacă autorul a
prevăzut expres caracterul retroactiv, deoarece aceste acte normative trebuie să nu contravină Codului civil, inclusiv art. 6 (vezi
comentariul la art. 2).
3. Prin neretroactivitatea legii trebuie de înţeles faptul că ea nu modifică sau nu suprimă condiţiile de
constituire a unei situaţii juridice constituite anterior şi nici condiţiile stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. Astfel legea
nouă nu va putea modifica condiţiile de încheiere a unui contract încheiat anterior sau condiţiile răspunderii pentru o faptă
săvîrşită anterior intrării legii în vigoare şi nici condiţiile de stingere a unei obligaţii stinse anterior intrării legii în vigoare. Nu
va putea, fără să aibă caracter retroactiv, legea nouă să modifice sau să desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii
juridice stinse sau în curs de realizare. Astfel art. 846 care prevede că în contractele de înstrăinarea a bunului cu condiţia
întreţinerii pe viaţă, în cazul decesului dobînditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesori lui, nu va modifica efectele
produse de decesul dobînditorului (încetarea contractului şi restituirea casei transmiţătorului – art. 452 al Codului civil vechi)
înainte de data intrării în vigoare a Codului civil. La fel regulile cu privire la obligativitatea punerii în întîrziere a debitorului
(art. 617) nu se vor aplica situaţiilor juridice în curs de realizare la momentul intrării în vigoare a codului dacă neexecutarea a
avut loc înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.
4. Din principiul neretroactivităţii rezultă că faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unor
situaţii juridice, potrivit legii în vigoare la momentul realizării acestora, nu vor putea produce acest efect în temeiul legii
ulterioare, adică legea ulterioară nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii
care era în vigoare la momentul realizării faptului. Astfel contractul care nu a produs efecte juridice sau fapta care nu a dat
naştere răspunderii juridice civile la data la care a fost încheiat (a avut loc) în conformitate cu legea în vigoare la acea dată.
5. Alin. (2) consacră un alt principiu al acţiunii în timp a legii civile – principiul aplicării imediate a legii noi.
În conformitate cu acesta legea nouă se aplică situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării legii în vigoare. Astfel
situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi cad sub imperiul legii noi.
Dacă însă elementele care alcătuiesc constituirea sau stingerea unei situaţii juridice au individualitate proprie şi s-au înfăptuit
înainte de intrarea în vigoare a legii noi atunci aceste elemente rămîn guvernate de legea sub imperiul căreia sau produs. Astfel
12
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-102 din 12 dec. 1998, Art. 42
13
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 76 din 20 nov. 1997, Art. 31
14
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11 din 15 febr. 2001, Art. 10
15
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 71-73 din 6 iun. 2002, Art. 16
predarea şi recepţionarea bunurilor în contractul de vînzare-cumpărare încheiat anterior intrării legii noi în vigoare va fi
guvernat de legea nouă. Dacă însă bunul fusese livrat pînă la data intrării legii noi în vigoare această operaţie va rămîne
guvernată de legea veche, pe cînd recepţionarea bunurilor se va face în conformitate cu legea nouă.
6. Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare la data cînd se
realizează fiecare efect în parte. Dar efectele produse de aceeaşi situaţie juridică din momentul intrării în vigoare a legii noi vor
fi reglementate de aceasta în baza principiului aplicării imediate a legii noi. Astfel efectele unui contract de închiriere sînt
determinate de legea în vigoare la data încheierii contractului şi legea nouă nu poate modifica drepturile şi obligaţiile părţilor
acestui contract fără a avea un caracter retroactiv. Dacă însă neexecutarea obligaţiilor va avea loc după intrarea în vigoare a
legii noi efectele neexecutării, deci drepturile şi obligaţiile părţilor, vor fi guvernate de legea nouă.
7. În alineatul trei în mare parte se repetă dispoziţiile alineatului doi privind aplicarea imediată a legii noi şi în
acelaşi timp se stabileşte o excepţie de la acest principiu şi anumite ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi. Astfel în
cazurile prevăzute de legea nouă legea civilă veche poate continua să fie aplicată unor situaţii determinate, deşi a intrat în
vigoare o lege civilă nouă. Ultraactivitatea este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice în curs de realizare să
rămînă guvernate de legea sub imperiul căreia au început respectiv să se constituie, să se modifice sau să se stingă. În doctrină
se menţionează că există cazuri de ultractivitate care nu sînt expres prevăzute de legea nouă dar care pot fi deduse prin
interpretare. Spre exemplu se citează cazul de ultraactivitate a legilor juridice supletive.
8. În conformitate cu prevederile alin. (4) natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract
existent la data intrării în vigoare a legii noi vor fi guvernate în continuare de legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul
şi deci au luat naştere drepturile şi obligaţiile respective. Vor rămîne guvernate de asemenea de legea veche orice alte efecte
produse de contract la data intrării în vigoare a legii noi. Spre exemplu modul de executare a obligaţiilor stabilit de părţi. Legea
veche va continua să guverneze natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi alte efecte ale contractului doar în
condiţia în care aceasta erau în fiinţă la data intrării în vigoare a legii noi. Cele care vor lua naştere sub imperiul legii noi vor fi
guvernate de acesta.
9. În conformitate cu prevederile alin. (5) modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de executare a
obligaţiilor apărute sub imperiul legii vechi vor fi guvernate de legea nouă de la data intrării acesteia în vigoare. Această regulă
se va aplica doar în cazul în care în conformitate cu alin. (4) nu urmează să fie aplicate dispoziţiile legii vechi.
10. În conformitate cu prevederile alin. (1) condiţiile de valabilitate ale actului juridic urmează să fie guvernate
de legea în vigoare la data încheierii actului juridic. Deci în cazul în care legea ulterioară adaugă o condiţie de valabilitate sau
suprimă o asemenea condiţie actul juridic încheiat sub imperiul legii noi nu devine nul sau respectiv nu devine valabil ulterior
intrării în vigoare a legii noi. Această regulă nu este însă valabilă şi pentru clauzele unui act juridic. În conformitate cu alin. (5)
clauzele unui act juridic încheiat sub imperiul legii vechi şi care sînt contrare dispoziţiilor imperative ale legii noi sînt nule de la
data intrării în vigoare a legii noi. Legea nouă nu poate afecta însă valabilitatea clauzelor actului juridic dacă situaţia juridică
reglementată de aceste clauze deja s-a stins.

Articolul 7. Legislaţia civilă şi tratatele internaţionale

Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte dispoziţii decît cele
prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.

1. Scopul acestei norme este de a stabili reguli cu privire la corelaţia dintre legislaţia civilă şi tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
2. În conformitate cu art. 7 în cazul în care vor exista contradicţii între tratatele internaţionale la care este
parte Republica Moldova şi legislaţia civilă se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional. Această normă este în concordanţă
cu art. 8 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că Republica Moldova se obligă să respecte tratatele internaţionale.
3. Noţiunea de tratat internaţional este definită în art. 1 al Legii 595/1999 privind tratatele internaţionale ale
Republicii Moldova16 care prevede că prin tratat internaţional trebuie înţeles „orice acord încheiat în scris de către Republica
Moldova, destinat a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului internaţional, perfectat fie într-un instrument
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord, convenţie, act general,
pact, memorandum, schimb de note, protocol, declaraţie, statut, act final, modus vivendi, aranjament etc., toate avînd valoare
juridică egală”.
4. În conformitate cu art. 3 al Legii 595/1999 există trei categorii de tratate internaţionale: a) tratatele
interstatale care se încheie în numele Republicii Moldova; b) tratatele interguvernamentale, care se încheie în numele
Guvernului Republicii Moldova; şi c) tratate interdepartamentale, care se încheie în numele ministerelor sau departamentelor
Republicii Moldova. Indiferent de organul în numele căruia a fost încheiat tratatul internaţional parte a acestuia este Republica
Moldova şi în cazurile în care vor exista contradicţii între tratatele din oricare categorie şi legislaţia civilă se vor aplica
dispoziţiile tratatului internaţional.
5. Tratatele internaţional devin obligatorii pentru Republica Moldova în rezultatul exprimării
consimţămîntului de a fi legat printr-un tratat internaţional. Conform art. 4 alin. (1) al Legii 595/1999 consimţămîntul de a fi
legat printr-un tratat internaţional se exprimă prin „...semnare, schimbul instrumentelor care constituie un tratat internaţional,
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare la acesta ori prin oricare alt mijloc convenit de confirmare formală a
16
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 24-26 din 02 febr. 2000, Art. 137
consimţămîntului”. Trebuie de avut în vedere că în conformitate cu art. 16 alin. (1) al Legii 595/1999 un tratat internaţional sau
o parte a acestuia se poate aplica în mod provizoriu chiar înainte de intrarea în vigoare acestuia.
6. La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie ţinut cont de faptul că acestea intră în vigoare pentru Republica
Moldova în conformitate cu modul şi termenele stabilite de tratat sau cu acordul comun al părţilor (art. 18 alin. (1) al Legii
595/1999). Deci în acest caz nu sînt aplicate regulile cu privire la intrarea în vigoare a legilor şi în special regula cu privire la
inexistenţa legilor nepublicate în mod oficial. În conformitate cu art. 30 alin. (1) al Legii 595/1999 tratatul internaţional trebuie
să fie publicat în Monitorul Oficial în termen ce nu depăşeşte 15 zile de la data intrării în vigoare. Nepublicarea tratatului
internaţional nu afectează însă valabilitatea acestuia. În conformitate cu art. 27 al Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor,
încheiată la Viena la 23 mai 196917 o parte a unui tratat internaţional nu poate invoca dispoziţii ale dreptului intern pentru a
justifica refuzul de a aplica un tratat internaţional.
7. În conformitate cu art. 8 alin (2) al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „intrarea în vigoare a unui
tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia”. Art. 22 alin. (2) al
Legii 595/1999 prvede că tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, recunoscute de Curtea Constituţională
ca incompatibile cu Constituţia Republicii Moldova, nu sînt puse în vigoare şi nu sînt aplicabile. Prin decizia nr. 5 din 24
noiembrie 2002 privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între Republica
Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999 18 curtea
Constituţională s-a pronunţat că nici Constituţia Republicii Moldova şi nici Legea 595/1999 nu prevăd efectele juridice ale unui
tratat internaţional intrat în vigoare şi declarat neconstituţional. În aceste condiţii Curtea Constituţională consideră că în cazul în
care nu a avut loc revizuirea Constituţiei tratatul internaţional intrat în vigoare devine executoriu. Din această poziţie a Curţii
Constituţionale rezultă că în cazul în care vor exista contradicţii între un tratat internaţional care a intrat în vigoare pentru
Republica Moldova şi Constituţia Republicii Moldova se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
8. La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie de ţinut cont de faptul că în conformitate cu art. 21 al Legii
595/1999 interpretarea tratatului internaţional trebuie efectuată „...în conformitate cu normele şi principiile dreptului
internaţional, astfel încît să se evite eventualele contradicţii dintre prevederile legislaţiei Republicii Moldova şi dispoziţiile
tratatului”. Este de menţionat că interpretarea tratatului internaţional trebuie să fie făcută ţinînd cont de voinţa tuturor părţilor la
tratat. În cazul în care între părţile tratatului există contradicţii, poziţia părţii moldoveneşti faţă de interpretarea tratatului
internaţional se determină ţinînd cont de opinia ministerelor şi departamentelor, de atribuţiile cărora ţine obiectul tratatului,
precum şi opinia Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Capitolul II
APARITIA DREPTURILOR
SI OBLIGATIILOR CIVILE.
EXERCITAREA SI APARAREA
DREPTURILOR CIVILE

Articolul 8. Temeiurile apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile

(1) Drepturile şi obligaţiile civile apar în temeiul legii, precum şi în baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi
nu sînt prevăzute de lege, dau naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornind de la principiile generale şi de la sensul
legislaţiei civile.
(2) Drepturile şi obligaţiile civile apar:
a) din contracte şi din alte acte juridice;
b) din acte emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept temei al apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile;
c) din hotărîre judecătorească în care sînt stabilite drepturi şi obligaţii;
d) în urma creării şi dobîndirii de patrimoniu în temeiuri neinterzise de lege;
e) în urma elaborării de lucrări ştiinţifice, creării de opere literare, de artă, în urma invenţiilor şi altor rezultate ale
activităţii intelectuale;
f) în urma cauzării de prejudicii unei alte persoane;
g) în urma îmbogăţirii fără justă cauză;
h) în urma altor fapte ale persoanelor fizice şi juridice şi a unor evenimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte
juridice în materie civilă.

1. În articolul comentat se enumără temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor civile. Printre acestea sunt menţionate:
legea, actele persoanelor fizice şi juridice care nu sunt prevăzute de lege, dar nu contravin principiilor generale şi sensului
legislaţiei civile. Legea este considerată temeiul principal de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor. Termenul de „lege” nu trebuie
înţeles în sens îngust, adică exclusiv actul emis de organul legislativ, ci şi celelalte acte normative elaborate în concordanţă cu
legea.

17
Tratate internaţionale, vol. 4, Chişinău, 1998, p. 53-84
18
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 137-138 din 10 oct. 2002, Art. 25
Articolul comentat admite posibilitatea apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile în baza actelor persoanelor fizice şi juridice
care, deşi nu sunt prevăzute de lege, dar nu contravin principiilor generale şi sensului legislaţiei civile. Din aceste considerente
enumerarea temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor nu este exhaustivă şi este posibilă apariţia drepturilor şi
obligaţiilor civile în baza altor temeiuri, dar cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
Actele juridice fac parte din categoria faptelor juridice. Faptele juridice sunt acele circumstanţe de fapt care dau naştere,
modifică sau sting drepturi şi obligaţii. În unele cazuri ele apar datorită voinţei persoanei fizice, iar altele contrar voinţei
acesteia. Această deosebire permite delimitarea faptelor juridice în acţiuni şi evenimente. Şi unele şi altele constituie temei
pentru apariţia, modificarea şi stingerea raporturilor juridice civile, doar cu condiţia că norma de drept leagă de ele anumite
consecinţe juridice.
Acţiunile, ca fapte juridice, se delimitează în acţiuni legale şi ilegale. Acţiunile ilegale sunt acţiunile care se săvîrşesc contrara
prevederilor legii sau altor acte normative. În art. 8 se menţionează printre temeiurile de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor aşa
acţiuni i legale precum cauzarea de prejudicii unei persoane şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Printre acţiunile ilegale ca temei de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor se atribuie şi abţinerea de la anumite acţiuni –
inacţiunile. Într-o serie de norme ale prezentului cod se foloseşte termenul sinonim de „eschivare”. Eschivarea reprezintă
neexecutarea acţiunilor în termenele şi ordinea stabilită fără indicarea motivelor. Astfel, eschivarea părţii obligate de la
înregistrarea actului juridic dă dreptul părţii interesate să ceară repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea înregistrării
actului juridic (art. 215). Aceleaşi consecinţe survin şi în cazul eschivării de la autentificarea notarială a actului juridic (art. 213
alin. 2).
Manifestarea de voinţa a persoanei cu scopul de a da naştere, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii, poate fi exprimată nu
numai prin acţiuni active, ci şi prin tăcerea acesteia. Astfel, tăcerea se consideră exprimarea voinţei de a încheia actul juridic
doar în cazurile prevăzute de lege sau de acordul părţilor (art. 208 alin. 4).
Evenimentele sunt acele circumstanţe care nu depind de voinţa omului (naşterea şi moartea persoanei fizice, calamităţile
naturale, acţiunile militare). Evenimentele ca temei pentru apariţia şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor sunt cuprinse într-o
serie de articole ale codului.
2. Alineatul comentat conţine enumerarea temeiurilor în baza cărora apar drepturile şi obligaţiile civile.
a) Printre temeiurile de apariţia a drepturilor şi obligaţiilor civile în primul rînd sunt menţionate contractele. Contractele, în
condiţiile economiei de piaţă, constituie faptul juridic de bază care dă naştere la drepturi şi obligaţii civile. În virtutea
principiului libertăţii contractuale, consfinţit la art. 667, acesta, de regulă, se încheie la acordul comun al părţilor, în mod liber,
fără a fi impuşi. Art. 669 stabileşte excepţia de la principiul libertăţii contractuale, care constă în obligarea unei părţi
contractante la încheierii contractului.
De rînd cu contractele civile, care sunt acte juridice bi- sau multilaterale, temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile
constituie şi actele juridice unilaterale, pentru săvîrşirea cărora este suficient manifestarea de voinţă a unei singure părţi (art.
196). Ca exemplu poate servi promisiunea publică de recompensă (art. 1371).
b) Actele emise de o autoritate publică (organele legislative, executive sau administraţiei publice locale) sunt fapte juridice
independente pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Actele emise de autoritate publică constituie temei pentru apariţia
drepturilor şi obligaţiilor numai în cazurile expres prevăzute de lege, deoarece ele dau naştere la raporturi administrative, în care
părţile se află pe poziţie de subordonare.
În calitate de asemenea acte pot fi menţionate: actul înregistrării de stat a persoanei juridice, care constituie temei pentru
constituirea persoanei juridice (art. 63); actul emis de autoritatea administraţiei publice locale prin care se dobândeşte dreptul de
proprietate asupra bunurilor găsite (art. 324 - 325) ş. a.
c) Hotărârea judecătorească constituie un alt temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Astfel, ea constituie temei nu
numai pentru modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor deja apărute, dar temei pentru apariţia lor. Recunoaşterea
hotărârii instanţei de judecată ca fapt juridic, presupune că din momentul intrării ei în vigoare, drepturile şi obligaţiile civile se
consideră apărute şi nu necesită acţiuni suplimentare pentru executarea forţată a hotărârii instanţei de judecată. Asemenea
semnificaţie este atribuită hotărârii judecătoreşti prin care se declară valabilitatea actului juridic executat total sau parţial, iar
cealaltă parte se eschivează de la autentificarea notarială (art. 213 alin. 2). Existenţa hotărârii judecătoreşti privind declararea
valabilităţii actului juridic, nu necesită autentificarea ulterioară a acestuia.
d) Patrimoniul poate fi creat sau dobîndit nu numai în baza contractelor sau altor acte juridice, dar şi în urma altor temeiuri care
nu sunt interzise de lege. Astfel, dreptul de proprietate poate fi dobîndit prin producerea de bunuri (art. 320), descoperirea unei
comori (art. 327) ş. a.
e) La acţiunile care constituie temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor se atribuie elaborarea de lucrări ştiinţifice,
cercetării de opere literare, de artă, în urma invenţiilor, precum şi altor rezultate ale activităţii intelectuale. Drepturile civile
asupra lucrărilor apar în virtutea faptului creării lor.
Rezultatele activităţii intelectuale trebuie să fie recunoscute drept invenţii în ordinea stabilită de lege. Adică, dreptul asupra
invenţiilor trebuie să fie confirmat prin patent.
f) Acţiunile ilegale - cauzarea de prejudicii unei persoanei - constituie alt temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile.
Ca rezultat al cauzării de prejudicii apare obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat, precum şi dreptul creditorului de a
cere repararea lui. Aceste obligaţii extracontractuale sunt reglementate la Capitolul XXXIV, care stabileşte condiţiile survenirii
răspunderii pentru cauzarea de prejudicii, subiecţii care răspund pentru prejudicile cauzate, precum şi ordinea de repararea a
prejudicului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanelor, compensarea pagubei morale.
g) Caracter extracontractual au şi obligaţiile care rezultă din îmbogăţirea fără just cauză, reglementarea juridică a cărora se
conţine la Capitolul XXXIII. Astfel, în rezultatul îmbogăţirii fără justă cauză apare obligaţia persoanei de a restitui ceea ce a
dobîndit sau a realizat din contul altei persoanei fără temei legal sau contractuale (art. 1389 alin. 1).
h) Prin alte fapte ale persoanelor fizice sau juridice care dau naştere la drepturi şi obligaţii se înţeleg acele temeiuri care deşi nu
sunt acte juridice, dar ca fapte juridice dau naştere la raporturi juridice.
Evenimentele sunt acele fenomene care se produc independent de voinţa omului şi constituie temei pentru apariţia drepturilor şi
obligaţiilor numai în cazul în care legea leagă de producerea lor apariţia unor efecte juridice. Ca exemplu de asemenea
evenimente poate servi naşterea copilului după decesul celui ce a lăsat moştenirea, astfel lărgindu-se cercul moştenitorilor ( art.
1433).

Articolul 9. Exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor

(1) Persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute
obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Buna-credinţă
se prezumă pînă la proba contrară.
(2) Neexercitarea de către persoanele fizice şi juridice a drepturilor civile ce le revin nu duce la stingerea acestora, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.

1. Prin exercitare a drepturilor subiective civile se înţelege realizarea de către titularul dreptului subiectiv civil a conţinutului
acestui drept. Astfel, persanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile sunt libere să-şi exercite drepturile
civile după cum consideră necesar, determinînd de sine stătător volumul de exercitare a drepturilor civile cât şi acele mijloace la
care vor apela pentru exercitarea drepturilor civile. La fel titularul dreptului civil singur decide înstrăinarea dreptului cei
aparţine, precum şi refuzul de la acest drept. Rămâne la dorinţa persoanei de a decide asupra exercitării dreptului civil. Unele
drepturi subiective civile sunt concomitent şi obligaţii civile. Astfel, de exemplu, în conformitate cu prevederile art. 40 - 44,
tutorele în unele cazuri nu numai că este în drept să încheie acte juridice civile, dar este obligat să o facă pentru a proteja
interesele persanei puse sub tutelă. De aceea, realizarea unor drepturi subiective civile depinde nu numai de voinţa titularului
dreptului, dar şi de prevederile legii.
În exercitarea drepturilor subiective civile trebuie de avut în vedere drepturile subiective civile concrete pe care le are persoana
fizică sau juridică. În ceea ce priveşte posibilitatea exercitării drepturilor civile ce vor apărea în viitor trebuie să se ţină cont de
art. 23 alin. 4.
Exercitarea drepturilor civile se efectuează prin mijloace reale şi mijloace juridice de exercitare a drepturilor subiective civile.
Mijloace reale de exercitare a drepturilor civile sunt acţiunile săvârşite de titularul dreptului, cu excepţia acelor acţiuni care
îmbracă forma actele juridice civile. Ca exemplu pot servi acţiunile proprietarului îndreptate spre folosirea bunurilor pe care le
are în proprietate sau altfel spus acţiuni îndreptate spre exercitarea atributelor de posesie şi folosinţă ce aparţin proprietarului.
Mijloace juridice de exercitare a drepturilor civile sunt acele acţiuni, care îmbracă forma actelor juridice, cât şi alte acţiuni cu
caracter juridic. Spre exemplu, proprietarul poate să vândă casa de locuit, poate să o transmită în arendă, poate să o schimbe
ş.a.m.d. Ca exemplu de o acţiune cu caracter juridic, alta decât actul juridic civil, poate servi acţiunile creditorului de a reţine
bunul exercitând dreptul de retenţie. Este interzisă influenţa din partea persoanelor terţe asupra drepturilor persoanei fizice sau
juridice.
Exercitarea drepturilor subiective civile este în strînsă legătură cu executarea obligaţiilor civile. În dependenţă de faptul cum va
fi executată obligaţia civilă se va putea vorbi despre realizarea dreptului civil.
Modalitatea de executare a obligaţiilor diferă în raporturile juridice civile absolute de cea din raporturile juridice relative.
Astfel, în cazul raporturilor absolute obligaţia se execută prin inacţiunile de la care urmează să se abţină subiectul pasiv (în
cazul dreptului de proprietate subiectele pasive sunt obligate de a se abţine de la săvârşirea acţiunilor care ar prejudicia o
exercitare normală a dreptului de proprietate). În schimb, în cazul raporturilor relative obligaţia va fi executată prin săvârşirea
acţiunilor, corespunzătoare naturii juridice a raportului obligaţional, de către persoana obligată (spre exemplu în raportul de
vânzare-cumpărare vânzătorul trebuie transmită bunul compărătorului).
Exercitării drepturilor şi obligaţiilor se bazează pe o serie de principii, care reprezintă nişte cerinţe generale înaintate faţă de
titularii drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, persoanele fizice şi juridice îşi exercită drepturile şi îşi execute obligaţiile cu bună-
credinţă, în acord cu legea, contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri.
Primul principiu este principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor. Persoanele fizice şi juridice
trebuie să-şi exercite drepturile şi să execute obligaţiile cu bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă pînă la proba contrară.
Dacă persoana în exercitarea drepturilor sau executarea obligaţilor a acţionat cu bună-credinţă apoi actele juridice încheiate de o
asemenea persoană nu vor putea fi declarate nule.
Al doilea principiu este principiul legalităţii exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor. În conformitate cu acest principiu
titularul dreptului trebuie să-şi exercite drepturile civile în aşa fel ca acţiunile săvârşite de el să nu contravină normelor legale.
La fel trebuie să fie conforme legii şi mijloacele de exercitare a drepturilor.
Al treilea principiu constă în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor în corespundere cu prevederile contractului.
Contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante, acestea fiind obligate să respecte prevederile înserate în contract.
Dar contractul va avea forţă de lege între părţi numai în cazul în care corespunde prevederilor legii, adică nu conţine prevederi
contrare legii.
Al patrulea principiu este principiul respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri în exercitarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor. Acest principiu impune subiectelor a respecta, în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, nu doar
prevederile legale, dar şi ordinea publică şi bunele moravuri. Acest principiu este reflectat şi în alte norme ale Cc (art. 66 alin.4,
art. 87 alin. 1 lit. (d), art. 110 alin.2 lit. (b), art. 220 alin. 2, art. 512 alin. 3, art. 1332).
2. Neexercitarea dreptului civil nu duce, după regula generală, la stingerea acestui drept. Astfel, în virtutea dreptului de
proprietate titularul poate exercita prerogativele sale (posesia, folosinţa, dispoziţia) după bunul său plac. Neexercitarea acestor
prerogative nu duce la stingerea lor. Neexercitarea dreptului civil va duce la stingerea acestui drept, doar atunci când acest efect
este prevăzut expres în lege (art. 440, art. 1170 alin. 2). În cazul drepturilor de creanţă, neexercitarea lor pe o durată de timp
îndelungată (perioadă ce depăşeşte termenul de prescripţie) va face ca creditorul să nu poată obţine o executare silită a
obligaţiei, aceasta transformându-se din obligaţie perfectă în obligaţie imperfectă.

Articolul 10. Apărarea judiciară a drepturilor civile

(1) Apărarea drepturilor civile încălcate se face pe cale judiciară.

(2) Modul de aplanare a litigiului dintre părţi pînă la adresare în instanţa de judecată poate fi prevăzut prin lege sau
contract.
(3) Apărarea drepturilor civile pe cale administrativa se face doar în cazurile prevăzute de lege. Hotărîrea emisă pe cale
administrativă poate fi atacată în instanţa de judecată.

1. Posibilitatea apărării drepturilor civile încălcate constituie una din garanţiile realizării lor. Dreptul la apărarea judiciară şi
accesul liber la justiţie sunt garantate de Constituţie (art. 20).
În articolul comentat sunt consfinţite următoarele prevederi fundamentale: drepturile civile sunt susceptibile de apărare
judiciară independent de faptul dacă sunt sau nu prevederi exprese în Codul civil sau alte legi; instanţa de judecată apără nu
numai drepturile, dar şi interesele legitime, atît cele încălcate, cît şi cele contestate; apărarea judiciară este o formă de apărare
preponderentă, dar nu exclusivă de apărare. Se admite şi apărarea pe cale administrativă a drepturilor încălcate, dar această cale
este admisă numai în cazurile expres stabilite în lege, după subiectele raportului juridic menţinîndu-se dreptul de a ataca în
instanţa de judecată hotărîrea emisă pe cale administrativă. Dreptul de a ataca hotărîrea emisă pe cale administrativă nu depinde
de faptul dacă este prevăzută această posibilitate în lege sau alte acte normative.
2. În cazurile stabilite în lege sau contractul încheiat între părţi pînă la adresarea în instanţa de judecată, părţile sunt obligate să
aplaneze prealabil litigiul apărut. Este de menţionat că modul de aplanare a litigiului pînă la adresarea în instanţa de judecată
trebuie să fie expres stabilit în lege sau să se conţină în contract. Nerespectarea modului de aplanare prealabilă a litigiului face
ca cererea de chemare în judecată depusă să fie restituită, conform art. 170 CPC, dar aceasta nu exclude posibilitatea adresării
repetate, dacă este adusă dovada soluţionării prealabile a litigiului.
3. La apărarea drepturilor civile pe cale administrativă, aplicată în cazurile expres stabilit în lege, pot fi atribuite, în primul rînd
depunerea plîngerilor asupra acţiunilor şi actelor organelor de stat la organul ierarhic superior, în al doilea rînd, adoptarea de
către organele de stat, împuternicite cu funcţii jurisdicţionale, a hotărîrilor cu utilizarea metodelor de apărare a drepturilor civile
stabilite la art. 11, cu respectarea procedurii stabilite de actele normative.
Astfel, conform art. 273 din Codul Vamal nr. 1149/2000, persoanele fizice şi juridice care nu sunt de acord cu decizia organului
vamal privind aplicarea sancţiunii o atacă la Departamentul Vamal. Decizia Departamentului Vamal asupra plîngerii împotriva
organului vamal privind aplicarea sancţiunii poate fi atacată în judecată în termen de 10 zile de la emitere.
De asemenea, în ordine administrativă pot fi atacate deciziile organului fiscal sau acţiunile funcţionarului fiscal, conform art.
269 din Codul Fiscal nr. 1163/1997.
În ordine administrativă sunt apărate drepturile civile de către organul de stat de reglementare antimonopolistă, conform Legii
nr. 906/1992 privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei. În cazurile încălcării de către agenţii
economici a prevederilor legii respective, organele de stat de reglementare antimonopolistă examinează cauzele date în baza
declaraţiilor făcute de agenţii economici, de organele puterii şi ale administraţiei, de societăţi şi uniuni de consumatori sau din
iniţiativă proprie. Cauzele se examinează în ordinea stabilită de Guvern. Astfel, organele de stat de reglementare
antimonopolistă aplică metodele de apărare a drepturilor încălcate stabilite la art. 11. Dispoziţia organului de stat de
reglementare antimonolistă poate fi atacată în instanţă de judecată de către agenţii economici, organele puterii şi ale
administraţiei şi persoanelor cu funcţii de răspundere pentru a declara nevalabile aceste dispoziţii.

Articolul 11. Metodele de apărare a drepturilor civile

Apărarea dreptului civil se face prin:

a) recunoaşterea dreptului;
b) restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se încalcă
dreptul sau se creează pericolul încălcării lui;
c) recunoaşterea nulităţii actului juridic;
d) declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică;
e) impunerea la executarea obligaţiei în natură;
f) autoapărare;
g) repararea prejudiciilor;
h) încasarea clauzei penale;
i) repararea prejudiciului moral;
j) desfiinţarea sau modificarea raportului juridic;
k) neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publica;
l) alte căi prevăzute de lege.

În articolul comentat sunt enumerate metodele de apărare a drepturilor civile. Printre acestea doar două sunt noii, celelalte fiind
cunoscute şi Codului civil din 1964. Metodele indicate pot fi grupate în: metode aplicate numai de către instanţa de judecată (ca
exemplu recunoaşterea nulităţii absolute a actului juridic, declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică etc.), metode
care pot fi aplicate atît de către participanţii la raporturile juridice civile cît şi prin intermediul instanţei de judecată (repararea
prejudiciilor, încasarea clauzei penale etc.), autoapărarea, apărarea drepturilor civile fără participarea instanţei de judecată.
Unele dinte metodele enumerate pot fi aplicate nu numai de către instanţa de judecată, dar şi de organele de stat, care în cazurile
prevăzute de lege, realizează apărarea drepturilor civile pe cale administrativă. De exemplu, organul de stat de reglementare
antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei, este în drept
să oblige agentul economic sau organul puterii sau al administraţiei să lichideze încălcarea, să restabilească situaţia iniţială, să
rezilieze sau să modifice contractul sau acordul, să anuleze ori să modifice actul nelegitim adoptat.
Enumerarea metodelor de apărare a drepturilor civile nu este exhaustivă, ceea ce înseamnă că drepturile civile pot fi apărate şi
prin alte metode care sunt prevăzute de lege.
a) Recunoaşterea dreptului. Necesitatea aplicării metodei respective apare în cazul în care dreptul subiectiv al titularului este
contestat, negat sau există pericolul real de a fi exercitate asemenea acţiuni. Deseori incertitudinea dreptului subiectiv duce la
imposibilitatea sau îngreuiază titularul de a beneficia de el. Spre exemplu, dacă proprietarul unui imobil nu are documentele
care ar confirma dreptul de proprietate, aceasta face imposibilă înstrăinarea lui. Recunoaşterea dreptului constituie mijlocul de
înlăturare a stării de incertitudine în relaţiile dintre persoane, crearea condiţiilor necesare pentru realizarea şi evitarea acţiunilor
din partea persoanelor terţe, care atentează la realizarea lui firească.
Recunoaşterea dreptului, ca metodă de apărare a drepturilor, se poate realiza pe cale judiciară. Cerinţa reclamantului de a
recunoaşte dreptul este adresată instanţei de judecată, care oficial confirmă existenţa sau lipsa dreptului contestat la reclamant.
În unele cazuri recunoaşterea dreptului constituie temei pentru aplicarea altor metode de apărare prevăzute de lege. Astfel,
pentru restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului sau obligarea la executarea obligaţiei în natură, este necesar a stabili
dacă reclamantul dispune de dreptul apărarea căruia o solicită. Dar deseori recunoaşterea dreptului are importanţă de sine
stătătoare şi nu se îmbină cu alte metode de apărare. Recunoaşterea dreptului este cea mai răspîndită metodă de apărare a
dreptului de proprietate, altor drepturi reale, precum şi a drepturilor relative.
b) Restabilirea situaţiei existente anterior încălcării dreptului este altă metodă independentă de apărare a dreptului. Această
metodă se aplică în cazurile în care dreptul subiectiv civil încălcat nu se stinge şi poate fi restabilit ca rezultat al înlăturării
consecinţelor negative ale încălcării lui. Restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului constă în săvîrşirea unor acţiuni,
precum revendicarea bunului din posesiunea ilegală (art. 374).
Metodă răspîndită de apărare a dreptului subiectiv civil reprezintă suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se
creează pericolul încălcării lui. Această metodă de apărare poate fi aplicată atît de sine stătător cît şi în ansamblu cu alte
metode, precum repararea prejudiciilor sau încasarea clauzei penale. Esenţa acestei metode de apărare a dreptului constă în
posibilitatea titularului dreptului de a suprima (înlătura) acţiunile care încălcă dreptul sau care creează pericolul încălcării lui.
Astfel, proprietarul este în drept să ceară încetarea încălcării dreptului său, deşi acestea nu sunt însoţite de deposedarea lui prin
intentarea acţiunii negatorii (art. 376). Titularul dreptului are posibilitatea de a se apăra şi în cazul în care se creează pericolul
încălcării dreptului lui. Astfel, în cazul pericolului prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul
poate cere vecinului să întreprindă măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol (art. 380).
c) Apărarea drepturilor subiective civile poate avea loc şi prin metoda recunoaşterii nulităţii actului juridic. Nulitatea este o
sancţiune civilă, îndreptată împotriva efectelor actului juridic civil, care este încheiat cu nerespectarea condiţiilor de valabilitate
(a se vedea art. 216 – 233 şi comentariul respectiv).
d) Apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor fizice sau juridice se poate realiza prin intermediul
declarării nulităţii actului emis de o autoritate publică. Dacă prin emiterea de către o autoritate publică a unui act se încalcă
drepturile titularilor, aceştia sunt în drept să ceară instanţei de judecată nulitatea lui. Stabilindu-se că actul emis contravine legii
şi încalcă dreptul subiectiv civil al titularului, instanţa de judecată îl declară nul total sau parţial. În cazul dat nu se cere anularea
lui ulterioară de către autoritatea care l-a emis.
Persoanele fizice şi juridice pot să ceară nu numai nulitatea actelor ilegale ale autorităţilor publice, dar şi actele emise de
organele de conducere ale persoanei juridice, dacă ele nu corespund legii sau altor acte normative şi încalcă drepturile
persoanelor fizice sau juridice. Astfel, instanţele de judecată vor examina cererile acţionarilor privind declararea nulităţii
hotărîrilor adunării generale a acţionarilor, organelor de conducere şi altor organe ale societăţii, care încalcă drepturile stabilite
de lege ale acţionarilor.
Actele autorităţilor publice se declară nule din momentul emiterii lor. Cerinţa de declarare a nulităţii actului poate fi însoţită şi
de alte metode de apărare, de exemplu cerinţa de reparare a prejudiciului sau poate avea caracter independent, dacă interesul
titularului dreptului subiectiv civil se reduce numai la constatarea nulităţii actului, care împiedică realizarea dreptului.
e) Impunerea la executarea obligaţiei în natură se caracterizează prin aceea că debitorul este obligat, la cererea creditorului, să
execute acea prestaţie la care s-a obligat. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face. Această metodă de apărare a
dreptului se aplică în raporturile obligaţionale. Obligarea debitorului la executarea prestaţiei în natură are ca scop protejarea
intereselor creditorului, care este îndreptăţit să ceară anume acea prestaţie la care s-a obligat debitorul, indiferent de faptul dacă
ultimul susţine că valoarea prestaţiei propuse este mai mare decît cea datorată. Creditorul este în drept să insiste ca debitorul să
întreprindă acele acţiuni care constituie obiectul raportului obligaţional: de a da un bun, a presta un serviciu, ş. a. Numai în
cazul în care executarea în natură a obligaţiei a devenit imposibilă sau creditorul a pierdut interesul, executarea în natură a
obligaţiei urmează să fie înlocuită cu altă metodă de apărare la alegerea creditorului.
f) Autoapărarea ocupă un loc aparte în sistemul mijloacelor de apărare a drepturilor subiective civile. În scopul autoapărării, nu
sunt considerate ilicite acţiunile persoanei care ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau reţine persoana obligată care ar
putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat la acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze, dacă nu se poate obţine
asistenţa organelor competente şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că realizarea dreptului va deveni imposibilă sau
substanţial îngreuiată (art. 13).
g) Repararea prejudiciilor reprezintă acea metodă de apărare a drepturilor civile încălcate, care dă posibilitate persoanei
drepturile căreia au fost lezate să ceară repararea integrală acestora (art. 14).
h) Clauza penală reprezintă o evaluare anticipată de către părţi a prejudiciului. Stabilirea clauzei penale prin contract sau prin
lege are ca scop preîntîmpinarea încălcării drepturilor civile şi stimulează executarea obligaţiilor. De aceea clauza penală este
nu numai mijloc de apărare a drepturilor civile, dar şi mijloc de garantare a executării obligaţiilor civile (art. 624 - 630).
Încasarea clauzei penale poate avea loc atît benevol, cît şi în mod forţat prin intermediul instanţei de judecată.
i) Repararea prejudiciului moral este acea metodă de apărare a dreptului civil care constă în obligarea persoanei care a cauzat
suferinţe fizice sau psihice la plata unei compensaţii băneşti unei alte persoane. Aplicarea metodei date de apărare a drepturilor
civile se limitează la următoarele circumstanţe: în primul rând, cererea de compensare a prejudiciului moral poate fi intentată de
o persoană fizică concretă şi în al doilea rând, prin fapta persoanei obligate la compensarea prejudiciului sunt încălcate
drepturile personale nepatrimoniale. Posibilitatea de compensare a prejudiciului moral în cazul încălcării altor drepturi
subiective civile are loc numai în cazurile expres prevăzute de legislaţie.
j) Metodă specifică de apărare a drepturilor civile constituie desfiinţarea sau modificarea raportului juridic. În temeiul acestei
metode de apărare a dreptului încălcat, titularul dreptului este îndreptăţit să solicite de la contraagentul său desfiinţarea sau
modificarea raportului juridic. De exemplu, această metodă de apărare a dreptului încălcat este aplicabilă în relaţiile dintre
consumatori şi vînzători. Astfel, conform art. 11 al Legii privind protecţia consumatorilor nr. 1453/1993, consumatorul are la
dispoziţie o serie de drepturi, pe care le poate valorifica, la alegerea sa, în cazul în care depistează careva defecţiuni ale
produselor procurate, în decursul termenului de garanţie sau de valabilitate. Printre aceste drepturi se enumere şi dreptul
consumatorului de a cere înlocuirea gratuită a produsului cu un alt produs de calitate corespunzătoare sau rezilierea contractului
şi restituirea preţului. De cele mai dese ori această metodă de apărare a drepturilor civile se realizează în ordine extrajudiciară,
iar în caz de apariţie a divergenţelor – pe cale judiciară.
k) Neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publică. În cazul emiterii de către
autoritatea publică a actelor care contravin legii, instanţa de judecată nu le aplică, chiar dacă declararea nulităţii lor nu este de
competenţa sa. Totodată instanţa de judecată trebuie să motiveze din ce considerente nu aplică prevederile actului, precum şi să
indice cărei norme şi cărei legi contravine actul respectiv. În cazul în care este competenţa instanţei de judecată declararea
nulităţii actului, aceasta nu se poate limita numai la neaplicarea lui, ci trebuie să declare nulitatea lui. Nu numai instanţa de
judecată este cea care nu trebuie să aplice actele care contravin legii, dar şi oricare alt organ care realizează apărarea drepturilor
persoanelor fizice sau juridice.
l) Apărarea drepturilor civile poate avea loc şi prin intermediul altor metode. Posibilitatea dată rezultă din conţinutul articolului
comentat, deoarece enumerarea metodelor nu este exhaustivă. Astfel, prin lege pot fi prevăzute alte metode de apărare a
drepturilor civile.

Articolul 12. Declararea nulităţii actului ce contravine legii emis

de o autoritate publica

(1) Actul, emis de o autoritate publică, ce încalcă drepturile şi interesele civile ocrotite de lege ale unei persoane fizice
sau juridice va fi declarat de către instanţa de judecată nul din momentul adoptării lui.
(2) În cazurile recunoaşterii de către instanţa de judecată a actului, prevăzut la alin.(1), ca fiind nul, dreptul încălcat
este pasibil de restabilire sau apărare prin alte metode prevăzute de prezentul cod şi de alte legi.

1. Art. 53 din Constituţie consfinţeşte dreptul fundamental al persoanei vătămate într-un drept de o autoritate publică prin
emiterea unui act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri de a obţine recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Articolul comentat dezvoltă norma constituţională şi conferă instanţei de judecată
dreptul de a declara nul actul care contravine legii emis de o autoritate publică.
Posibilitatea atacării în instanţa de judecată a actului ilegal emis de o autoritate publică este reglementată de art. 11 ca una din
metodele de apărare a drepturilor civile. Prin prevederile articolului dat se instituie controlul judecătoresc asupra actelor emise
de o autoritate publică, care este mult mai efectiv spre deosebire de cel administrativ, deoarece la înfăptuirea justiţiei judecătorii
sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecarea pricinii în instanţă de judecată dă posibilitate ca litigiul să fie examinat
public şi a adopta o hotărîre legală şi întemeiată.
Temei pentru adoptarea de către instanţa de judecată a hotărîrii prin care se declară nul actul emis de autoritatea publică
constituie necorespunderea actului legii, adică ilegalitatea acestuia, precum şi încălcarea prin actul emis a drepturilor şi
intereselor civile ale persoanelor fizice sau juridice. Sunt pasibile de nulitate actele emise de autorităţile publice care au caracter
atît normativ cît şi individual.
Necorespunderea actului emis prevederilor legii constă în: interpretarea incorectă sau aplicarea greşită a legii la emiterea
actului; emiterea actului de autoritatea publică cu depăşirea împuternicirilor sale sau încălcarea procedurii de emitere; atragerea
la răspundere, care nu este stabilită în actul normativ şi alte încălcări. Actul ilegal trebuie să încalce un drept sau interes a
persoanei care s-a adresat în instanţa de judecată. Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ.
Cu cerere de chemare în judecată privind declararea nulităţii actului ilegal emis de o autoritate publică se poate adresa persoana
fizică sau juridică drepturile sau interesele căreia au fost încălcate. De asemenea, cu asemenea cerere de chemare în judecată se
poate adresa şi procurorul dacă prin emiterea unui asemenea act se încalcă interesele statului şi ale societăţii (art. 71, 72 din
CPC). Conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei autorităţile administraţiei publice şi factorii lor de
decizie au dreptul de a depune cerere în instanţa de judecată privind declararea nulităţii deciziei Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Concurenţei, care nu corespunde legii ori emiterea este cu încălcarea competenţei sau modului stabilit.
Ordinea de examinare a cererilor de chemare în judecată este stabilită de Capitolul XXII din CPC şi Legea contenciosului
administrativ nr. 793/2000.
2. Dacă instanţa de judecată recunoaşte actul emis de o autoritate publică ca fiind nul, dreptul sau interesul încălcat pot fi
restabilite sau apărate. Restabilirea sau apărarea dreptului sau interesului încălcat se face prin metodele reglementate de
prezentul Cod şi de alte legi.

Articolul 13. Autoapărarea

(1) Nu sînt ilicite acţiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, în
acelaşi scop, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat să tolereze
acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca
realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial îngreuiată.
(2) Autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului.
(3) În cazul deposedării de bunuri, trebuie să se solicite imediat sechestrarea acestora dacă nu este obţinută executarea
silită.
(4) Daca este reţinută, persoana obligată trebuie să fie adusă imediat în faţa autorităţii competente.
(5) Persoana care a săvîrşit una dintre acţiunile prevăzute la alin.(1), presupunînd în mod eronat ca are dreptul la
autoapărare, este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi, chiar daca eroarea nu se datorează culpei sale.

1. Autoapărarea reprezintă una din metodele de apărare a drepturilor civile. Pentru această metodă de apărare a drepturilor
civile este caracteristic faptul că titularul dreptului civil se apără prin acţiunile proprii. Spre deosebire de alte metode de apărare
a drepturilor civile, acest mod de apărare este o măsură prealabilă de apărare şi se realizează fără adresare la instanţa de
judecată sau alt organ competent, care realizează apărarea drepturilor civile încălcate.
Din prevederile acestui aliniat cât şi alin. 3-5 pot fi evidenţiate următoarele caractere ale autoapărării:
a) autoapărarea poate fi exercitată în cazul în care dreptul subiectiv a fost încălcat sau prelungeşte a fi încălcat (spre exemplu
dacă o persoană este obligată să restituie un bun pe care îl deţine proprietarului, dar nu o face, atunci proprietarul va putea
sustrage acest bun, în cazul în care cel ce posedă bunul pleacă peste hotare stabilindu-şi domiciliul permanent într-o altă ţară).
b) circumstanţele în care este exercitat dreptul la autoapărare exclud pentru moment posibilitatea adresării în organele
competente pentru a cere apărarea dreptului subiectiv încălcat. În acest sens la alineatul comentat se stabileşte că se va putea
apela la autoapărare „dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că
realizarea dreptului va deveni imposibilă sau substanţial îngreuiată”.
c) după regula generală autoapărarea se exercită nemijlocit de către persoana al cărui drept a fost încălcat. Cu toate acestea
dispoziţia alineatului comentat permite a apela şi la ajutorul terţelor persoane întru exercitarea dreptului la autoapărare. Spre
exemplu, în cazul nostru descris la lit. a, este posibil să se apeleze la ajutorul prietenelor pentru a sustrage bunul datorat, numai
că urmează a fi respectate strict condiţiile autoapărării.
d) autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului. Acest caracter al autoapărării este expres
prevăzut în alin. 2. În cazul în care autoapărarea va depăşi aceste limite ea va fi calificată ca samovolnicie, ceea ce în
corespundere cu prevederile art. 352 din Codul penal va atrage răspunderea penală.
Prin introducerea autoapărării, legiuitorul permite persoanei să-şi aptere dreptul încălcat dacă sunt întrunite cumulativ trei
condiţii: a) există încălcarea dreptului sau pericolul încălcării lui; b) necesitatea curmării sau evitării încălcării dreptului; c)
întreprinderea măsurilor corespunzătoare caracterului şi conţinutului încălcării dreptului.
Exercitarea dreptului la autoapărare poate fi exercitat prin:
a) sustragerea, distrugerea sau deteriorarea unui bun;
b) reţinerea persoanei obligate care ar putea să se ascundă.
După cum se poate observa, acţiunile persoanei care au ca scop autoapărarea pot fi îndreptate fie împotriva bunurilor persoanei
obligate, fie nemijlocit împotriva persoanei obligate. Referitor la bunuri, în scopul autoapărării persoana este autorizată fie să
sustragă, fie să distrugă sau să deterioreze un bun care aparţine persoanei obligate. Aşa spre exemplu, proprietarul bunului este
în drept să sustragă bunul din posesia hoţului cînd acesta a fost prins la locul săvîrşirii infracţiunii, la fel bunul poate fi sustras
în cazul cînd este deţinut de o persoană care nu este proprietar şi această persoană intenţionează a doua zi să plece peste hotare,
ceea ce va îngreuia substanţial realizarea dreptului persoanei îndreptăţite. În ceea ce priveşte acţiunile săvârşite în scop de
autoapărare îndreptate împotriva persoanei, apoi acestea pot consta fie în reţinerea persoanei obligate, fie în înlăturarea
rezistenţei celui obligat la acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze.
2. Acţiunile persoanei îndreptate spre apărarea drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale nu sunt ilicite, dacă ele sunt săvîrşite
cu scopul autoapărării, în limitele necesare înlăturării pericolului. Legiuitorul nu specifică ce se are în vedere prin limitele
necesare înlăturării pericolului, dar acestea pot fi deduse din circumstanţele concrete ale cazului. Ca exemplu de depăşire a
limitelor necesare înlăturării pericolului constituie distrugerea de către persoană a bunurilor persoanei obligate valoarea cărora
depăşeşte esenţial valoarea creanţei persoanei care a apelat la acest mod de autoapărare.
3. În dependenţă de faptul la ce modalitate de autoapărare recurge persoana îndreptăţită, legiuitorul o obligă ulterior să respecte
o anumită procedură. Astfel, dacă ca rezultat al autoapărării persoana care a recurs la autoapărare a deposedat persoana obligată
de un bun, prima este obligată să solicite imediat sechestrarea acestuia, dacă nu a obţinut executarea silită.
4. În cazul în care persoana îndreptăţită recurge la reţinerea persoanei obligate, atunci este necesar ca persoană reţinută să fie
adusă în faţa autorităţii competente.
5. Pentru recurgerea la autoapărare, dar fără temeiuri justificate survin consecinţe negative pentru persoana care a aplicat
autoapărarea în asemenea condiţii. Astfel, este important să se cunoască faptul că dacă persoana a apelat la autoapărare, întru
apărarea drepturilor sale, săvîrşind una dintre acţiunile stabilite la alin. (1), însă a presupus în mod eronat că are dreptul la
autoapărare, atunci ea va fi obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat
are loc conform prevederilor art. 14. Repararea prejudiciului se va efectua chiar şi atunci când eroarea nu se datorează culpei
celui ce a apelat la autoapărare.

Articolul 14. Repararea prejudiciilor

(1) Persoana lezata într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel.
(2) Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezata într-un drept al ei le-a suportat sau urmează sa le
suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi
beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).
(3) Dacă cel care a lezat o persoana într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezata este în drept să ceară,
pe lîngă reparaţia prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie.

1. Articolul comentat conţine reglementări generale privind repararea prejudiciilor. Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice
de a apela la metoda de reparare a prejudiciilor rezultă din faptul lezării lor în drepturi, indiferent de faptul dacă se conţine sau
nu asemene prevedere în norma Codului. Metodei de reparare a prejudiciilor îi este atribuit un caracter universal de apărare a
drepturilor civile. Această metodă poate fi combinată cu alte metode de apărare. La baza metodei de apărare a dreptului prin
repararea prejudiciilor stă unul din principiile fundamentale ale dreptului civil – principiul reparării integrale a prejudiciului,
care constă în despăgubirea titularului dreptului încălcat atît pentru prejudiciul efectiv, cît şi pentru venitul ratat. De la acest
principiul este şi excepţia, care constă în repararea prejudiciului într-un volum redus, dacă aceasta este prevăzut de lege (art.
1376 alin. 5).
2. La alin. 2 se enumără două tipuri de prejudicii: prejudiciul efectiv şi venitul ratat. În conţinutul prejudiciului efectiv sunt
incluse: cheltuielile pe care o persoană lezată într-un drept le-a suportat real la momentul intentării acţiunii sau care urmează să
fie suportate la restabilirea dreptului încălcat, adică cheltuielile suplimentare. La prejudiciul efectiv sunt atribuite şi pagubele
rezultate din pieirea sau deteriorarea bunurilor, deoarece şi în acest caz de asemenea sunt suportate cheltuieli.
Venitul ratat este acel venit care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în
împrejurări normale (de exemplu, s-ar fi executat contactul).
În toate cazurile de solicitare a reparării prejudiciului fie efectiv, cît şi cel care urmează să fie suportat trebuie dovedită legătura
cauzală între încălcarea (neexecutarea) obligaţiilor şi pagubele cauzate, precum şi mărimea acestora.
Aceeaşi cerinţă trebuie să fie respectată şi în cazul solicitării reparării venitului ratat. Persoana păgubită trebuie să dovedească
mărimea beneficiului care nu a fost obţinut din cauza încălcării obligaţiei, precum şi legătura cauzală între neexecutare şi
venitul ratat.
La calcularea mărimii venitului ratat important este stabilirea realităţii acelor venituri, care persoana prejudiciată presupunea că-
l va obţine în condiţiile normale ale circuitului civil. Prin condiţii normale ale circuitului civil se înţelege acele condiţii tipice de
funcţionare a pieţii, asupra cărora nu influenţează circumstanţele imprevizibile sau împrejurările considerate ca forţă majoră.
3. Partea lezată într-un drept este protejată sporit prin faptul că i se pune la dispoziţie dreptul de a cere, pe lîngă repararea
prejudiciilor şi partea din venit rămasă după reparaţie, dacă cel care a cauzat prejudiciul obţine asemenea venit.

Articolul 15. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale

Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sînt apărate în cazurile şi în modul prevăzut de prezentul
cod şi de alte legi, în limita în care folosirea modalităţilor de apărare a drepturilor civile reiese din esenţa dreptului
încălcat şi din caracterul consecinţelor acestei încălcări.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective ale persoanelor fizice, iar în unele cazuri şi ale persoanelor
juridice, care apar în legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a relaţiilor personale nepatrimoniale. Drepturilor
personale nepatrimoniale le sunt specifice o serie de trăsături: în primul rînd, ele sunt lipsite de conţinut economic, adică nu pot
fi exprimate în bani, în al doilea rînd, ele sunt indisolubil legate de personalitatea titularului, ceea ce însemnă că nu pot fi
înstrăinate sau transmise în alt mod altor persoane. Unele particularităţi, în temeiul legii, sunt specifice doar unor drepturi
exclusive ale persoanelor juridice, ca de exemplu, dreptul la firmă, la marca de produs şi la marca de serviciu. În cazurile
stabilite de lege ele pot fi înstrăinate.
Apărarea juridico-civilă a drepturilor personale nepatrimoniale este posibilă în următoarele cazuri: cînd esenţa dreptului sau
valorii încălcate şi caracterul consecinţelor acestei încălcări admite posibilitatea aplicării metodelor generale (art. 11) şi, în al
doilea caz cînd pentru apărarea acestor drepturi în prezentul cod şi în alte legi sunt prevăzute metode speciale de apărare.
Asemenea metode speciale de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale sunt stabilite pentru apărarea onoarei, demnităţii
sau reputaţiei profesionale a persoanelor fizice şi juridice (art. 16), apărarea dreptului la nume (art. 29), pentru apărarea
proprietăţii intelectuale.
Nu este exclus că pentru apărarea drepturilor personale nepatrimoniale sau altor valori nemateriale concomitent pot fi aplicate
atît metodele speciale cît şi cele generale de apărare. De regulă, dintre metodele generale de cele mai dese ori se aplică
repararea prejudiciului patrimonial şi compensarea prejudiciului moral. Astfel, apărarea vieţii, sănătăţii sau libertăţii şi
inviolabilităţii persoanei în temeiul Capitolului XXXIV, care prevede repararea prejudiciilor (pierderea sau reducerea
capacităţii de muncă, cheltuielile suplimentare etc.) şi compensarea prejudiciului moral. Mărimea prejudiciului care urmează să
fie reparat, precum şi modul de calculare se stabileşte de lege.
Pentru apărarea libertăţii şi inviolabilităţii persoanei se aplică prevederile art. 1405, precum şi Legea nr.1545/1998 privind
modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi e anchetă preliminară, ale
procuraturii şi ale instanţei judecătoreşti.

Articolul 16. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale.
(2) Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională dacă cel care a raspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.
(3) La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea
acesteia.
(4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspîndită printr-un mijloc de
informare în masă, instanţa de judecată îl obligă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program
sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti.
(5) În cazul în care un document emis de o organizaţie conţine informaţii care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională, instanţa de judecată o obligă să înlocuiască documentul.
(6) În alte cazuri decît cele prevăzute la alin.(4) şi (5), modalitatea de dezminţire a informaţiilor care lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională se stabileşte de către instanţa de judecată.
(7) Persoana lezată în drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin publicaţiile unui mijloc de informare în masă,
este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masa pe contul acestuia.
(8) Orice persoana în a cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral cauzat astfel.
(9) Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a
unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanţa de judecată o cerere în vederea
declarării informaţiei răspîndite ca fiind neveridică.

1. Articolul comentat consfinţeşte garanţiile juridico-civile de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanelor
fizice şi juridice la onoare, demnitate şi reputaţie profesională. Onoarea persoanei fizice reprezintă aprecierea socială a acesteia
din partea societăţii. Demnitate este autoaprecierea din partea persoanei a calităţilor sale morale, profesionale. Reputaţia
profesională constituie aprecierea calităţilor profesionale ale persoanei.
2. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată este în drept să recurgă la apărarea lor. Ea este
în drept să ceară dezminţirea acelor informaţii care îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă nu corespund
realităţii.
Prin „informaţii” se are în vedere orice relatare cu privire la un fapt, o opinie sau o idee sub formă scrisă, de sunet şi/sau de
imagine.
Răspîndirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională constă în publicarea în presă a
informaţiilor, translarea, difuzarea unor asemenea informaţii în emisiunile radiofonice şi televizate, demonstrarea în programele
de cronică cinematografică şi în alte mijloace de comunicare, în caracteristicile de serviciu, precum şi în discursurile publice
sau comunicarea lor în altă formă, inclusiv orală cîtorva sau cel puţin unei persoane.
Răspîndirea informaţiilor se consideră de asemenea demonstrarea (afişarea) în locurile publice a placardelor, lozincilor,
fotografiilor, a altor opere, expunerea acestor informaţii în foile volante caricaturile difuzate care prin conţinutul sau forma lor
ponegresc onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională. Comunicarea unor asemenea de informaţii persoanei la care se referă
nu constituie răspîndire, dar poate duce la atragerea persoanei care răspîndeşte la răspundere penală pentru calomnie, dacă sunt
întrunite elementele componenţei de infracţiuni (art. 170 Cod penal).
Afirmaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt acelea care nu corespund realităţii şi discreditează
onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei în opinia publică sau în opinia unor persoane din punctul de vedere al respectării
legilor, principiilor morale ale societăţii (informaţiile despre săvîrşirea unei fapte nedemne, comportarea nedemnă în colectivul
de muncă, în familie, în viaţa cotidiană, informaţiile care ponegresc activitatea de producţie, gospodărească şi obştească,
reputaţia etc. ).
Persoanele fizice şi juridice sunt în drept să ceară dezminţirea informaţiilor care-i lezează onoarea, demnitatea, reputaţia
profesională numai în acele cazuri în care ele nu corespund realităţii. Răspândirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea
sau reputaţia profesională, dar care corespunde realităţii, nu dă dreptul reclamantului de a cere dezminţirea acestor informaţii.
De asemenea nu pot fi dezminţite informaţiile care se cuprind în hotărîrile şi sentinţele judiciare, demersurile în scris (verbale)
şi depoziţiile martorilor adresate anchetei sau instanţei de judecată în procesul soluţionării unei cauze, în ordonanţele de anchetă
şi administrative, în hotărîrile organelor puterii şi administraţiei de stat, comisiilor de atestare, în actele despre aplicarea faţă de
lucrător a sancţiunii disciplinare şi în alte documente oficiale, pentru atacarea cărora legislaţia prevede o altă cale.
În cazul răspândirii informaţiilor care lezează reputaţia profesională a persoanei juridice, ea este în drept să ceară dezminţirea
lor, schimbarea documentelor emise, publicarea replicii în mijloacele de informare în masă, declararea informaţiei ca fiind
neveridică. Persoana juridică este în drept să ceară şi repararea prejudiciului cauzat. Prejudiciului moral cauzat persoanei
juridice nu poate fi compensat, prejudiciul moral compensându-se numai persoanelor fizice, fiindcă numai aceasta pot suporta
suferinţe psihice sau fizice.
La examinarea acţiunii privind dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, sarcina
probaţiuei revine atît reclamantului, cît şi reclamatului. Reclamatul este obligat să dovedească că informaţia răspândită
corespunde realităţii. Reclamantului este obligat să demonstreze numai faptul răspândirii afirmaţiilor de către reclamat.
Reclamantul poate aduce dovezi că afirmaţiile răspândite nu corespund realităţii, dar aceasta este un drept şi nu o obligaţie.
3. Onoarea şi demnitatea persoanei fizice poate fi apărată şi după decesul acesteia. Astfel, dreptul de a cere apărarea onoarei,
demnităţii sau reputaţiei profesionale a persoanei decedate îl au persoanele interesate. Anume ele sunt în drept să se adreseze cu
asemenea cerere în instanţa de judecată.
4. Dacă instanţa de judecată stabileşte că informaţiile răspândite nu corespund realităţii, ea va satisface acţiunea, pronunţând
hotărârea în care trebuie să indice metoda de dezminţire a informaţiilor care nu corespund realităţii. Dacă informaţiile care
lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt răspândite prin mijloace de informare în masă, instanţa de judecată
va obliga organul de informare în masă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de
emisiuni, în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii judecătoreşti.
5. Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională se conţine într-un document emis de o
organizaţie, ultima va fi obligată de către instanţa de judecată să înlocuiască documentul. De exemplu, informaţiile care se
conţin în materialele prezentate de comisiile de atestare (caracteristici, procese-verbale) care conţin asemenea informaţie poate
fi atacată în instanţa de judecată pe motivul că nu corespunde realităţii. În cazul dat persoana este în drept să ceară înlocuirea
acestor documente care-i lezează onoarea sau demnitatea.
6. Modalitatea de dezminţire a informaţiilor, care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, răspândite prin alte
mijloace decît cele menţionate la alin. 4 şi 5, se stabileşte de instanţa de judecată de la caz la caz, avînd în vedere modalitatea
utilizată la răspîndirea acestor informaţii.
7. Alineatul comentat stabileşte o modalitate specifică de apărare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, dacă în mijloacele
de informare în masă au fost răspândite informaţii, care îi lezează aceste drepturi şi interese, dar corespund realităţii sau
răspîndirea informaţiilor nu-i lezează drepturile şi interesele, nu corespund realităţii, dar răspîndirea lor lezează persoana în
drepturile şi interesele sale, o umilesc. În aceste cazuri persoana are dreptul să publice replica sa în mijlocul de informare în
masă pe contul acestuia. Deşi acest mod de apărare, precum publicarea replicii este stabilit doar pentru răspândirea informaţiilor
prin mijloacele de informare în masă, nu este exclusă posibilitatea aplicării metodei respective şi în cazul răspîndirii
informaţiilor prin alte metode.
8. Alin. 8 confirmă posibilitatea utilizării pentru apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei, pe lîngă metodele speciale de apărare
şi metodele generale de apărare. Dintre acestea sunt evidenţiate cele mai răspândite: repararea prejudiciului patrimonial şi
compensarea prejudiciului moral cauzat. Prejudiciul material şi moral cauzat prin răspîndirea informaţiei care lezează onoarea,
demnitatea sau reputaţia profesională urmează să fie reparat conform normelor care se conţin la Capitolul XXXIV al
prezentului cod (obligaţii care nasc din cauzarea de daune). În conformitate cu aceste norme repararea prejudiciului patrimonial
poate avea loc doar în cazul răspândirii cu vinovăţie a informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională
(art. 1398), iar prejudiciul moral se compensează indiferent de vinovăţia autorului (art. 1422).
9. Alin. 9 conţine încă un mod special de apărare a onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale în cazul în care identificarea
persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională unei alte persoane este imposibilă,
adică este anonimă. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată de o persoană neidentificată
(anonimă), este în drept să se adreseze instanţei de judecată cu o cerere prin care se solicită declararea informaţiei răspândită ca
fiind neveridică. Examinarea cererii are loc în baza prevederilor Capitolului XXIV din CPC. La răspândire anonimă a
informaţiilor nu se atribuie publicarea în mijloacele de informare în masă fără indicarea autorului. În acest caz în toate cazurile
se cunoaşte răspânditorul. Prin urmare, răspunzător pentru răspândirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională este organul de informare în masă.

T i t l u l II
PERSOANELE
Capitolul I
PERSOANA FIZICA
Articolul 17. Noţiunea de persoana fizica

Persoana fizica este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.

Omul luat în mod individual, ca persoană fizică, participă la cele mai variate raporturi juridice. Locul central în cadrul acestor
raporturi revine raporturilor juridice civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept civil. Omul, ca persoană fizică,
este un subiect de drept universal, poate participa la diverse raporturi juridice civile. Persoana fizică este subiect de drept este
titularul de drepturi şi obligaţii, care formează conţinutul raportului juridic civil.

Articolul 18. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

(1) Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) se recunoaşte în egală măsura tuturor
persoanelor fizice.
(2) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea.
(3) Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie.

1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice e legată de existenţa fiinţei umane şi constituie o calitate a oricărei persoane de a fi
subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea persoanei fizice de a
avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce constituie condiţie necesară pentru a fi participant la diferite raporturi juridice. Ea
reprezintă posibilitatea generală şi abstractă de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută în egală măsură
pentru toate persoanele fizice fără nici o discriminare. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în mod egal pentru toate
persoanele se bazează pe principiul general care se aplică în întregul sistem de drept, precum şi în dreptul civil, acesta fiind
principiul egalităţii în faţa legii. Temelia juridică a acestui principiu este consfinţită la art. 16 din Constituţie, ceea ce a
constituit temei pentru a consfinţi lui la alineatul respectiv. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în egală măsură nu înseamnă
că ea persoana fizică nu poate fi îngrădită în capacitatea sa de folosinţă. Dimpotrivă ea poate fi îngrădită, dar numai în cazurile
şi în condiţiile stabilite de lege.
2. La alin. 2 se conţine regula generală care stabileşte momentul apariţiei şi încetării capacităţii de folosinţă. Prin urmare,
capacitatea de folosinţă începe la data naşterii persoanei fizice, care se dovedeşte cu actul de stare civilă - certificatul de naştere
şi încetează odată cu moartea acesteia. Fiind un atribut inerent fiinţei umane este firesc ca capacitatea de folosinţă să fie
acordată chiar de la naştere şi să fie indisolubil legată de existenţa acesteia. Apariţia capacităţii de folosinţă nu depinde de vîrsta
persoanei fizice, starea sănătăţii, de posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor. De la regula generală de dobândire a
capacităţii de folosinţă odată cu naştere este o excepţie, care se conţine la alineatul 3 al articolului comentat, conform căreia
drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, cu condiţia că se naşte viu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea acesteia. De asemenea, declararea morţii persoanei fizice
produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat (a se vedea art.52). Dar dacă cel declarat mort este viu, el are
capacitate de folosinţă, deoarece hotărîrea instanţei de judecată nu poate constitui temei pentru încetarea capacităţii de folosinţă.
Această aptitudine a persoanei fizice este intangibilă.
3. La alin. 3 se conţine excepţia de la regula generală de dobândire a capacităţii de folosinţă odată cu naşterea. Legiuitorul
stabileşte excepţia, conform căreia copilului i se recunoaşte dreptul la moştenire din momentul concepţiei, dar cu condiţia că se
naşte viu. Astfel, se poate de afirmat că copilul dobândeşte anticipat capacitatea de folosinţă, care după conţinutul său este
redusă, fiindcă nu dobândeşte întreaga capacitate de folosinţă, ci numai dreptul de a moşteni din momentul concepţiunii sale,
dacă se naşte viu. Pentru dobândirea unei asemenea capacităţi de folosinţă de la concepţiune, trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
- să fie vorba de dobândirea de drepturi, deoarece copilul conceput, dar nenăscut nu poate avea şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă anticipată constă numai în aptitudinea de a avea drepturi.
- copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii defunctului, dar să se nască viu după decesul acestuia. Pentru
a fi considerat că copilul s-a născut viu este suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi dovedit prin mijloace
ştiinţifice medicale, existenţa aerului în plămâni. Indiferent cît timp a trecut după naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se
întocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se consideră că nu a fost
niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosinţă anticipată a acestuia dispare.

Articolul 19. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi
asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.

Prin prevederile articolului comentat legiuitorul defineşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice. Astfel, capacitatea de
exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal
obligaţii civile şi de a le executa. Aceste prerogative persoana fizică le realizează prin încheierea de acte juridice civile singur,
personal, fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Prin încheierea actelor juridice civile persoana fizică nu numai îşi
exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar şi dobândeşte drepturi civile şi execută obligaţiile civile asumate. Spre deosebire de
capacitatea de folosinţă care reprezintă posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii, capacitatea de
exerciţiu presupune săvârşirea de acţiuni proprii de partea persoanei, îndreptate spre dobândirea de drepturi şi asumarea de
obligaţii. Persoanele care au capacitate de folosinţă, dar care nu au capacitate de exerciţiu dobândesc şi exercită drepturi civile,
îşi asumă obligaţii şi le execută prin intermediul reprezentanţilor.

Articolul 20. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice

(1) Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de 18
ani.
(2) Minorul dobîndeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea
deplină de exerciţiu a minorului. În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecata îl poate lipsi pe soţul minor
de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea.
(3) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu deplina dacă lucrează în
baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de
întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărîre a
autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar in lipsa unui astfel de acord, prin
hotărîre judecătorească.

1. Capacitatea de exerciţiu, fiind posibilitatea persoanei de a dobândi şi de a exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi
asuma personal obligaţii civile şi de a le executa, nu apare odată cu naşterea persoanei fizici, precum capacitatea de folosinţă,
ci la o anumită perioadă de timp după naştere ei. Această condiţie cerută de lege este condiţionată de faptul că pentru ca
persoana fizică prin acţiunile proprii să dobândească şi să exercite drepturi civile, să-şi asume personal obligaţii civile şi să le
execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de dezvoltare mintală şi experienţă necesară vieţii juridice civile. Din
aceste considerente, legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină la vârsta majoratului,
adică la vârsta de 18 ani, cînd are voinţă conştientă, suficientă şi discernământ pentru a-şi da seama de interesele ei, importanţa
şi consecinţele faptelor sale. Astfel, premisele începutului capacităţii de exerciţiu depline sunt: existenţa capacităţii de folosinţă
şi discernământul, adică maturitatea psihică pentru ca persoana să-şi poată reprezenta corect consecinţele juridice ale
manifestării sale de voinţă. Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de acte
juridice civile (de conservare, de administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor interzise de lege. Aptitudinea de a încheia
singur orice act juridic civil neinterzis de lege implică şi posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe seama
sa, asemenea acte juridice (cu excepţia celor referitoare la drepturi şi obligaţii strict personale). Capacitatea de exerciţiu deplină
înseamnă şi aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele şi pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant legal
(părinte, tutore, curator) sau reprezentant convenţional (mandatar).
2. De la regula generală, conform căreia capacităţii de exerciţiu deplină se dobîndeşte la împlinirea vîrstei de 18 ani, în Cc sunt
două excepţii. Prima excepţie, care se referă la persoanele care s-au căsătorit înainte de împlinirea vîrstei matrimoniale.
Conform art. 14 din Codul Familie, vîrsta matrimonială este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Vîrsta
matrimonială poate fi redusă pentru bărbaţi, dar nu mai mult de doi ani, în cazul în care sunt motive temeinice. Reducerea se
încuviinţează de către autoritatea administraţiei publice locale în baza cererii minorului care doreşte să se căsătorească, pentru
aceasta fiind necesar şi acordul părinţilor lui. După înregistrarea căsătoriei la Organele Înregistrării Actelor de Stare Civilă,
minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină. Aceasta este necesar pentru a asigura egalitatea soţilor în căsătorie, ceea ce
constituie un principiu al legislaţiei familiale. La desfacerea căsătorie pînă la împlinirea majoratului, capacitatea de exerciţiu
deplină a minorului se menţine. Altfel se soluţionează problema menţinerii capacităţii de exerciţiu deplină a minorului în cazul
declarării nulităţii căsătoriei. Deoarece încălcarea condiţiilor stabilite de lege pentru declararea nulităţii căsătoriei sunt diferite,
consecinţele declarării nulităţii căsătoriei sunt stabilite de instanţa de judecată în dependenţă de circumstanţele concrete ale
cazului. De aceea se lasă la discreţia instanţei de judecată să decidă fie să menţină, fie să dispună pierderea capacităţii de
exerciţiu restrânsă a minorului din momentul stabilit de ea.
3. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) constituie un temei nou pentru recunoaşterea minorului
care a împlinit vîrsta de 16 ani cu capacitate de exerciţiu deplină. Pentru aceasta este necesar ca minorul să dispună de venit
propriu, fiind angajat în câmpul muncii în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului,
să practice activitate de întreprinzător. Emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărâre a autorităţii tutelare, cu acordul
ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar dacă lipseşte acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de
judecată conform prevederilor Capitolului XXVI din CPC. Cu toate că nimic nu se spune despre acordul minorului pentru
emanciparea lui, nu sunt dubii referitor la faptul că emanciparea acestuia are loc în baza cererii lui. Participarea minorului în
calitate de membru al cooperativei de asemenea constituie temei pentru emanciparea lui, dacă calitatea de membru al
cooperativei îi asigură o sursă de venit stabilă.
Scopul emancipării minorului constă în eliberarea acestuia de a primi acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului pentru
încheierea actelor juridice. Minorul emancipat dobîndeşte şi exercită în volum deplin toate drepturile pe care le are persoana cu
capacitate de exerciţiu deplină şi îşi asuma personal obligaţii civile şi le execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru
obligaţiile apărute ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el. Ca excepţie, minorul emancipat nu este înzestrat cu acele
drepturi şi nu poate să-şi asume acele obligaţii pentru care conform legii este stabilit un cenz de vârstă.
Articolul 21. Capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani

(1) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a
curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
(2) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul fără consimţămîntul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului:
a) să dispună de salariu, bursa sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt
rezultat al activităţii intelectuale aparate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea;
d) să încheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2).
(3) Din motive întemeiate minorul poate fi limitat de instanţa de judecată, la cererea părinţilor, adoptatorilor sau a
curatorului ori a autorităţii tutelare, în drepturile prevăzute la alin.(2) lit.a) şi b).
(4) Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani poate deveni membru de cooperativă.

1. Comparativ cu prevederile legislaţiei precedente (art. din Codul civil din 1964) în noul Cod civil a fost redusă vîrsta la care
minorii dobîndesc capacitate de exerciţiu restrînsă. Astfel, minorii care au împlinit vîrsta de 14 ani dobîndesc capacitate de
exerciţiu restrînsă, ei fiind în drept să încheie orice acte juridice (vînzarea-cumpărarea bunurilor, să împrumute, să doneze etc.),
dar pentru valabilitatea acestora este necesar acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului). Pentru
încheierea unor acte juridice, în cazurile prevăzute de lege (vezi art. 42 alin. 2 din Codul civil), este necesară încuviinţarea
autorităţii tutelare. Încheierea actelor juridice fără încuviinţare, constituie temei pentru a declara actul juridic nul de către
instanţa de judecată la cererea reprezentanţilor legali (vezi art. 224 Cc şi comentariul acestui articol).
2. Alin. 2 al art. comentat stabileşte o serie de temeiuri cînd minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani este în drept de sine stătător
să încheie unele acte juridice fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului. Astfel, minorului care a împlinit 14 ani are
dreptul:
a) să dispună de salariu, de bursă, de alte venituri rezultate din activităţi proprii. Cu toate acestea, minorul nu este în drept de
sine stătător să dispună de bunurile care au fost procurate din aceste surse.
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al
activităţii intelectuale aparate de lege. Astfel, conform Legii nr. 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 12), minorul este în drept de sine stătător să exercite întregul complex de
împuterniciri necesare pentru crearea lucrărilor ştiinţifice, literare sau de artă, invenţiilor sau altor rezultate al activităţii
intelectuale, inclusiv utilizarea lor şi primirea onorariului.
c) să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri. Legea, conferind minorului dreptul de a face
depuneri, îi permite acestuia să dispună de sine stătător doar de depunerile făcute de ei, dar nu de alte persoane. Dacă depunerile
sunt efectuate de alte persoane pe numele minorului, ultimul este în drept să dispună de aceste depuneri numai cu acordul
reprezentanţilor legali.
d) să încheie actele juridice prevăzute la art. 22 alin. 2. Printre aceste acte juridice se enumără:
- actele juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii. Actele juridice curente de mică valoare sunt
acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă şi sunt îndreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de viaţa de toate
zilele ale minorului (de exemplu, cumpărarea unor bilete pe mijlocul de transport în comun, la spectacole, cumpărarea unor
bunuri de mică importanţă: rechizite, cărţi etc.). Aceste acte juridice minorul le încheie atît din contul mijloacelor proprii
(salariu, bursă, alte venituri rezultate din activităţi proprii), precum şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori sau
curatori pentru aceste scopuri.
- actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrare de stat a drepturilor
apărute în temeiul lor. Minorul este în drept, fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor), să
încheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii gratuite. Ei sunt în drept să primească donaţii sau să fie de acord cu
încheierea de acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este în drept să dobîndească dreptul de folosire
gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze limbile străine, o profesie anumită, etc. Unica condiţie este cerută pentru încheierea
unor asemenea de acte juridice: drepturile apărute în temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau înregistrare de stat. În
caz contrat, minorul nu va fi în drept să încheie asemenea acte fără acordul părinţilor.
- acte de conservare. Pentru a califica un act drept act de conservare este necesar ca acesta să întrunească în sine următoarele
condiţii:
i) să existe un pericol care ameninţă pieirea unui bun sau încetarea unui drept;
ii) actul săvârşit să necesite o cheltuială minimă în raport cu valoarea bunului sau dreptului salvat. Prin natura lor, aceste acte
sunt indispensabile pentru existenţa bunului şi de ele beneficiază minorul. Anume din aceste considerente, legiuitorul prin
norma respectivă, a prevăzut că actele de conservare pot fi făcute chiar de minor, fără a se cere acordul părinţilor, tutorilor,
curatorilor.
Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol iminent, adică se urmăreşte menţinerea bunului în starea lui
actuală. Aşa spre exemplu, va fi un act de conservare, măsurile întreprinse de minor pentru repararea unei case de locuit, care
ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm, că mărimea cheltuielilor ce
urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime în raport cu preţul casei de locuit. Sunt, de asemenea
acte de conservare şi actele prin care se întrerupe o prescripţie, cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci (grevarea bunului
imobil).
Totodată, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, dispune de capacitate civilă delictuală, adică răspunde personal pentru
prejudiciul cauzat, conform art. 1407.
3. Minorul, care a împlinit 14 ani poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu, dacă el abuzează de drepturile sale prevăzute la
alin.(2) lit.a) şi b). Prin urmare, dacă minorul neraţional, contrar intereselor sale, iroseşte salariul, bursa sa sau alte venituri
provenite din activităţile proprii, precum şi dacă minorul exercită în mod abuziv dreptul său de autor asupra unei lucrări
ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale, el poate fi limitata în
capacitatea sa de exerciţiu de către instanţa de judecată. Dreptul de a cere instanţei de judecată limitarea minorului în capacitate
de exerciţiu, aparţine persoanelor interesate: părinţilor, adoptatorilor sau curatorului ori autorităţii tutelare.
4. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani este în drept să devină membru de cooperativă. În acest caz, el dispune de toate
drepturile membrilor de cooperativă, inclusiv şi cele patrimoniale.

Articolul 22. Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani

(1) Toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi încheiate doar de
părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine statator:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a
drepturilor apărute în temeiul lor;
c) acte de conservare.

1. Din conţinutul articolului comentat rezultă că legiuitorul distinge două categorii de minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani şi anume: minorii care au împlinit vîrsta 7 ani, dar nu au împlinit vârsta de 14 ani şi minorii care nu au împlinit vîrsta de 7
ani. Minorii care nu-au împlinit vârsta de 7 ani sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu. De aceea pentru ei toate atele juridice le
încheie părinţii, tutorii, adoptatorii. Minorii de la 7 la 14 ani, în cazurile expres prevăzute la alin. 2, dispun de capacitatea de a
încheia anumite acte juridice de sine stătător. Cu excepţia actelor juridice indicate la alin. 2, toate actele juridice pentru şi în
numele minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore. Reprezentanţii legali
sunt restrânşi în dreptul de a dispune de bunurile minorului (articolele 42 – 43 şi comentariul respectiv).
2. Ca excepţie de la regula generală instituită la alineatul 1 al articolului comentat, minorul în vârstă de la 7 la 14 ani este în
drept să încheie de sine stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor. Actele juridice curente de mică valoare sunt
acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă şi sunt îndreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de viaţa de toate
zilele ale minorului. Aceste acte juridice minorul le încheie atît din contul mijloacelor proprii, precum şi din contul mijloacelor
acordate de părinţi, adoptatori sau tutori pentru aceste scopuri.
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor
apărute în temeiul lor. Minorul este în drept fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, tutorilor, adoptatorilor) să încheie
acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii gratuite. Ei sunt în drept să primească donaţii sau să încheie acte juridice
care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este în drept să dobîndească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, gratuit să
studieze limbile străine, o profesie anumită, etc. Unica condiţie este cerută pentru încheierea unor asemenea de acte juridice:
drepturile apărute în temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau înregistrare de stat. În caz contrat, minorul nu va fi în
drept să încheie asemenea acte juridice, ci pentru ei şi în numele lor aceste acte vor fi încheiate de reprezentanţii legali.
c) acte de conservare. (Vezi comentariul articolului 21 alin. 2 pct. d)).

Articolul 23. Inadmisibilitatea lipsirii şi limitării capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu

(1) Capacitatea civila este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii similare.
(2) Persoana fizica nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă.
(3) Nimeni nu poate fi limitat în capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu decît în cazul şi în modul prevăzut de
lege.
(4) Renunţarea totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu, alte
acte juridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu sînt nule.

1. Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice, care exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi
obligaţii civile, precum şi posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice.
Capacitatea civilă include în sine atît capacitatea de folosinţă, cît şi capacitatea de exerciţiu. Legiuitorul recunoaşte capacitatea
civilă în egală măsură pentru toate persoanele fizice, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii similare. Egalitatea capacităţii civile a tuturor
persoanelor se bazează pe principiul egalităţii în faţa legii civile, consfinţit şi prin prevederile normelor constituţionale. Astfel,
rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea, originea socială, gradul de cultură
sau de alte criterii similare nu au nici o influenţă asupra capacităţii civile. Egalitatea capacităţii civile este garantată şi apărată de
către stat atît prin mijloace de drept civil, cît şi de drept penal.
2. Persoana fizică nici într-un caz nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă. Capacitatea de folosinţă este inerentă oricărei
fiinţe umane. De aceea legiuitorul interzice lipsirea persoanei fizice de capacitate de folosinţă, ceea ce se explică prin faptul că
persoana fizică odată lipsită de capacitatea de folosinţă încetează de a mai fi subiect de drept, iar aceasta este inadmisibil.
Persoana fizică pierde integral capacitatea de folosinţă numai în cazurile dispariţiei sale ca subiect de drept (moartea fizică sau
declararea morţii).
3. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice este intangibilă. Aceasta înseamnă că nimeni nu poate fi limitat în
capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu. Ca excepţie, persoana fizică poate fi limitată în capacitate de folosinţă şi în
capacitate de exerciţiu doar numai în cazul şi în modul stabilit de lege.
Limitată capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în stabilirea unor îngrădiri, care au caracter de pedeapsă sau de
protecţie şi sunt stabilite fie de legea penală, fie de lege civilă. Exemplu de îngrădire a capacităţii de folosinţă cu caracter de
pedeapsă stabilită de legea penală poate servi privaţiunea de libertate, iar îngrădire cu caracter atât de sancţiune civilă cît şi de
protecţie constituie decăderea din drepturi părinteşti. Îngrădiri cu caracter de protecţie stabilite de legea civilă reprezintă
incapacităţi speciale de a încheia anumite acte juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturi şi obligaţii, care sunt stabilite în
scopul ocrotirii intereselor unor anumite categorii de persoane ( a se vedea art. 43 şi comentariul la articolul respectiv.
Limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu constă în lipsirea acesteia de posibilitatea de a-şi dobândi şi executa prin
acţiunile proprii drepturi şi a-şi asuma şi executa obligaţii. Astfel, prin limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu se
reduce volumul acesteia (a se vedea articolele 21 alin. 3 şi art. 25).
4. Din prevederile alineatului comentat rezultă caracterul inalienabil al capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu, ceea
ce înseamnă că acestea nu pot constitui obiect de renunţare, de limitare, în tot sau în parte, şi nici obiect de înstrăinare. Orice act
juridic prin care o persoană fizică ar renunţa, limita sau înstrăina, în tot sau în parte, capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu,
este lovit de nulitate absolută. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice are caracter legal, de aceea subiectul de
drept nu este în drept să-şi ştirbească calitatea sa de subiect prin voinţa personală. Interzicerea renunţării, limitării sau
înstrăinării capacităţii de folosinţă sau de exerciţiu a persoanei fizice nu trebuie confundată cu renunţarea la un drept subiectiv
civil, înstrăinarea acesteia. Persoana fizică este în drept să efectueze asemenea operaţiuni. Astfel, o persoană fizică poate
renunţa la o moştenire deschisă în favoarea sa, să înstrăineze un bun sau un drept etc.

Articolul 24. Declararea incapacităţii persoanei fizice

(1) Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija
acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela.
(2) Actele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile se încheie de către tutore.
(3) Dacă temeiurile în care persoana fizică a fost declarată incapabilă au dispărut, instanţa de judecată o declară ca
fiind capabilă. În baza hotărârii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează.

1. Temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice constituie tulburarea psihică cauzată de bolile mintale sau de deficienţe
mintale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Persoana fizică care suferă de asemenea
tulburări psihice este declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată, conform prevederilor Capitolului XXVIII din
CPC, la cererea persoanelor interesate: membrii ei de familie, rudele apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei), autoritatea
tutelară, instituţia de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul. Instanţa de judecată, în baza rezultatelor expertizei psihiatrice,
care stabileşte starea lui psihică, declară persoana fizică incapabilă. Hotărîrea judecătorească prin care persoana fizică este
declarată incapabilă serveşte temei pentru ca autoritatea tutelară să numească o tutelă.
2. Tutorele instituit asupra persoanei declarate incapabile este reprezentantul ei legal, care este împuternicit cu prerogativele
stabilite de lege, îi apără drepturile şi interesele acesteia, încheie în numele ei toate actele juridice. Actele juridice încheiate de
către persoana declarată incapabilă sunt lovite de nulitate absolută (a se vedea art. 222 şi comentariul art. respectiv).
3. Dacă temeiurile, în baza cărora, persoana fizică a fost declarată incapabilă dispar, instanţa de judecată, la cererea tutorelui, a
membrilor de familie a persoanei, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a autorităţii tutelare, a procurorul. şi în baza
raportului de expertiză psihiatrică legală, o declară ca fiind capabilă. În baza hotărârii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se
anulează.

Articolul 25. Limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu

(1) Persoana care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope,
înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu.
Asupra acestei persoane se instituie curatela.
(2) Persoana indicata la alin.(1) are dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu, să primească
şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri doar cu acordul curatorului.
(3) Dacă au dispărut temeiurile în care persoana fizica a fost limitata în capacitatea de exerciţiu, instanţa de judecată
anulează limitarea. În baza hotărîrii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.
1. Persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină pot fi limitate în capacitate de exerciţiu în temeiul prezentului articol.
Limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice poate avea loc numai în cazul întrunirii cumulative a următoarelor condiţii:
- consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope. Alte abuzuri precum jocurile de
hazard, pariurile nu pot servi temei pentru limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu;
- rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, să constituie temei
pentru înrăutăţirea stării materială a familiei sale, nu lui însuşi.
Persoana fizică este limitată în capacitate de exerciţiu numai de către instanţa de judecată la cererea persoanelor interesate:
membrii familiei, procurorului, autorităţii tutelare. Asupra acestei persoane se instituie curatela.
2. Persoana fizică limitată în capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de sine stătător, fără acordul curatorului, să încheie acte
juridice prin care: să dispună de patrimoniul său, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri.
3. Dacă persoana fizica limitată în capacitate de exerciţiu încetează să abuzeze de băuturi alcoolice sau de droguri şi de alte
substanţe psihotrope, instanţa de judecată, la cererea persoanei, a membrilor ei de familie sau a curatorului, autorităţii tutelare, a
dispensarului de psihiatrie, anulează limitarea persoanei în capacitate de exerciţiu. În baza hotărârii judecătoreşti, curatela
asupra ei se anulează.

Articolul 26. Activitatea de întreprinzător a persoanei fizice

(1) Persoana fizică are dreptul să practice activitate de întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din
momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege.
(2) Persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrare de stat nu poate invoca lipsa calităţii de
întreprinzător.
(3) Asupra activităţii de întreprinzător desfăşurate fără constituirea de persoană juridică se aplică regulile care
reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ dacă din lege sau din esenţa raporturilor juridice nu
rezultă altfel.

1. Activitatea de întreprinzător reprezintă acea activitate de producere efectuată pe risc propriu şi care este îndreptată spre
dobândirea de beneficii sistematice. Pentru ca persoana fizică să poată practica activitate de întreprinzător ea trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu şi să fie supusă înregistrării a de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod
prevăzut de lege. Astfel, de sine stătător persoanele fizice pot practica activitatea de întreprinzător la împlinirea majoratului, a
vârstei de 18 ani (art. 20), dacă nu este lipsită de capacitate de exerciţiu din cauza tulburărilor psihice (art. 24) sau limitată în
capacitate de exerciţiu din cauza abuzului de alcool, substanţe narcotice sau alte substanţe psihotrope (art. 25). Ultima poate
practica activitate de întreprinzător cu acordul curatorului. Minorul care s-a căsătorit înainte de împlinirea vîrstei matrimoniale,
dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină (art. 20 alin. 2), de aceea este în drept să practice activitate de întreprinzător. Acelaşi
lucru se referă şi faţă de minorul emancipat (art. 20 alin. 3), care practică activitate de întreprinzător, cu excepţia acelor
activităţi pentru care prin lege este stabilit un cenz de vârstă (art. 8 din Legea nr. 110/1994 cu privire la arme).
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului are loc în baza cererii, în care se indică genurile de activitate care vor fi practicate de
întreprinzător. Înregistrarea are loc în aceeaşi zi. Temei pentru refuzarea înregistrării poate servi incapacitatea
întreprinzătorului, genurile de activitate sunt interzise de lege sau lipseşte licenţa, în cazurile în care genul de activitate urmează
a fi licenţiat. Refuzul sau eschivarea de la înregistrare pot fi atacate în instanţa de judecată. După achitarea taxei de înregistrare,
solicitantului i se eliberează un certificat, care constituie documentul fe bază ce confirmă dreptul de a practica activitatea de
întreprinzător.
2. Persoana fizică care practică activitate de întreprinzător, dar care nu a fost supusă înregistrării de stat nu dobândeşte în
legătură cu aceasta statut de întreprinzător. Instanţa de judecată poate aplica faţă de actele juridice încheiate de o asemenea
persoană fizică regulile prezentului Cod cu privire la obligaţiile rezultate din activitatea de întreprinzător.
3. Activitatea de întreprinzător desfăşurată fără constituirea persoanei juridice este reglementată de regulile aplicabile activităţii
persoanei juridice cu scop lucrativ. Astfel, capacitatea de folosinţă a întreprinzătorului individual este practic similară
capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice cu scop lucrativ. El poate avea drepturi şi asuma obligaţii, necesare pentru orice
gen de activitate, cu condiţia că nu sunt interzise de lege (art. 60). Întreprinzătorii individuali pot activa în colectiv în baza unui
contract de societate civilă, în baza căruia două sau mai multe persoane se obligă reciproc să urmărească în comun scopuri
economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile (art. 1339).

Articolul 27. Răspunderea patrimonială a persoanei fizice

Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot
fi urmărite.

Persoana fizică intră în diverse raporturi juridice, dobândind şi exercitând drepturi sau asumându-şi obligaţii. Astfel, pentru
obligaţiile care-i revin persoana fizică poartă răspundere cu toate bunurile din patrimoniul său. Ca excepţia, pentru obligaţiile
sape persoana fizică nu va răspunde cu bunurile care nu pot fi urmărite, conform normelor legale.
Articolul 28. Numele persoanei fizice

(1) Orice persoană fizica are dreptul la numele stabilit sau dobîndit potrivit legii.
(2) Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul.
(3) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile
prevăzute de lege.
(4) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, în baza declaraţiei de naştere.

1. Numele persoanei fizice este un atribut de identificare a acesteia. Aceasta se datorează faptului că personalitatea unei
persoane fizice trebuie să apară distinct în relaţiile inter-umane, faţă de personalitatea altuia. Prin urmare, legiuitorul
consfinţeşte dreptul oricărei persoane fizice dreptul la nume stabilit sau dobîndit conform prevederilor legii. Conform art. 55
din Codul Familiei, copilul are dreptul la un nume de familie şi prenume. Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor, iar
prenumele este stabilit de către aceştia. Numele persoanei fizice este un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul acestui drept
cuprinde prerogativele titularului de a purta, de a folosi numele dobîndit, posibilitatea de a cere îndreptarea, rectificarea
greşelilor strecurate în actele care cuprind numele, precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui de către alte persoane.
2. Numele persoanei fizice, ca atribut de identificare a acesteia, se utilizează atât în sens larg cît şi în sens restrâns. În sens larg
prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele, iar în sens restrâns – numele de familie. Legiuitorul utilizează
termenul de nume în sens larg, şi stabileşte că acesta este format din următoarele componente: numele de familie, prenumele,
care sunt utilizate împreună, iar în cazurile prevăzute de lege şi patronimicul. Numele de familie este format di unul sau mai
multe cuvinte, stabilit conform legii (art. 55 Codul Familie). Cu ajutorul numelui de familie omul, ca subiect de drept, se
individualizează în societate. Numele de familie nu aparţine unei persoane fizice determinate, dar este comun membrilor
aceleiaşi familii. Prenumele este o parte componentă a numelui şi constă dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte, care
individualizează persoana fizică în familie şi, împreună cu numele de familie, în societate. Rolul prenumelui se exprimă în
funcţia acestuia de a contribui la o mai bună individualizare a persoanei fizice în familie şi societate. Acest rol al prenumelui se
realizează, îndeosebi, împreună cu numele de familie, cu care alcătuieşte o unitate. Patronimicul este acea parte componentă a
numelui care derivă de la prenumele tatălui. Numele persoanei fizice cuprinde şi patronimicul acesteia doar în cazurile
prevăzute de lege.
3. Dobândirea numelui de familie are loc prin efectul filiaţiei, conform prevederilor art. 55 din Codul Familie. Astfel, copilul
dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii au nume de familie diferit, copilul i se va da numele de familie al
tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Modificarea numelui de familie are loc ca rezultat al schimbării stării
civile, în condiţiile prevăzute de lege. Modificarea numelui de familie poate avea loc în cazurile: adopţiei, încheierii căsătoriei
sau divorţului, depunerii cererii de către persoană la organele de înregistrare a actelor de stare civilă în a cărei rază teritorială îşi
are domiciliul solicitantul.
În cazul adopţiei, numelui de familie al adoptatului poate fi modificat de către instanţa de judecată la cererea adoptatorilor (art.
129 Codul Familiei). În cazurile în care instanţa de judecată pronunţă încetarea adopţiei, se soluţionează şi problema restabilirii
numelui de familie. În ambele cazuri de schimbare a numelui de familie a adoptatului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani se
cere şi acordul acestuia.
La încheierea căsătoriei se modifică numele de familie pentru ambii soţi, când numele lor comun va fi format din numele lor de
familie reunite, precum şi pentru unul dinte soţi, care ia ca nume numele de familie a celuilalt soţi. În caz de divorţ modificarea
numelui de familie are loc numai dacă în timpul căsătoriei soţii au avut nume comun.
Persoana care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să solicite schimbarea numelui de familie prin depunerea unei cereri la
oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul (art. art. 49 – 53 din Legea nr. 100/2001).
4. Prenumele persoanei poate fi simplu sau compus din două prenume. Prenumele copilului se stabileşte la acordul comun al
părinţilor la data înregistrării naşterii copilului. Prenumele persoanei nu este supus modificării în urma schimbării stării civile.

Articolul 29. Utilizarea numelui

(1) Orice persoană are dreptul la respectul numelui sau.

(2) Persoana fizică dobândeşte şi exercită drepturile şi execută obligaţiile în numele său.
(3) Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate confuziile sau prejudiciile care rezultă. Atît titularul
numelui, cît şi soţul sau rudele lui apropiate pot să se opună acestei utilizări şi să ceară repararea prejudiciului.
(4) Persoana fizica este obligată să ia măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor săi despre schimbarea numelui şi
poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii.

1. Numele persoanei este un drept personal nepatrimonial, căruia îi sunt specifice trăsăturile drepturilor absolute. Astfel, orice
persoană are obligaţia negativă de a se abţine de la săvârşirea unor asemenea acţiuni ce ar încălca dreptul titularului numelui,
care constă în respectarea numele acestuia. Conţinutul dreptului de respectare a numelui constă în dreptul titularului de a cere
utilizarea întocmai a numelui său, aşa precum este stabilit în actele de stare civilă, utilizarea numelui persoanei se admite cu
acordul ei. În cazul utilizării de către o persoană a numelui altei persoane, prim este răspunzătoare pentru confuziile sau
prejudiciile cauzate.
2. Persoana fizică utilizează numele său la dobândirea şi exercită drepturile, precum şi executarea obligaţiile. Ea este în drept să
utilizeze numele său în toate domeniile vieţii şi activităţii cotidiene. Prin urmare, legea, în general, obligă la păstrarea numelui
înscris în registrul de stare civilă. Ca excepţie, numai în cazurile prevăzute de lege, unor persoane li se permite utilizarea unui
nume inventat (pseudonim), care este compus dintr-un cuvînt ori un grup de cuvinte, întrebuinţate pentru a ascunde adevăratul
nume, cît timp acest fapt nu implică fraudă sau alt scop ilicit. Astfel, conform art. 9 al Legii 293/1994 privind dreptul de autor
şi drepturile conexe, autorii operelor de creaţie intelectuală în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei şi altor drepturi conexe, au
dreptul de a utiliza pentru individualizare pseudonimul, care nu trebuie să repete numele altei persoane. Autorul este în drept să
utilizeze sau să permită utilizarea operelor fără indicarea numelui, adică anonim.
3. Numele persoanei fizice este un drept personal nepatrimonial al acesteia. Având caracterul personal acesta este strâns legat
de persoana omului. De aceea numele nu poate fi exercitat, în principiu, decât personal de către titular, iar nu prin reprezentare.
Utilizarea numelui unei persoane este o faptă delictuală, încît îi poate provoca titularului numelui pagube. De aceea cel care
utilizează numele altuia va răspunde pentru toate confuziile sau prejudiciile cauzate astfel conform prevederilor prezentului
Cod. Dreptul de a cere repararea prejudiciilor aparţine nu numai titularului numelui, dar şi soţului, rudelor apropiate.
4. Persoana fizică participă la diverse raporturi juridice, individualizându-se prin numele său. Deoarece ea dobândeşte şi
exercită drepturi, execută obligaţiile asumate, legiuitorul obligă ca aceasta să întreprindă măsuri pentru avizarea debitorilor şi
creditorilor despre schimbarea numelui. În cazul nerespectării acestei obligaţii survine răspunderea persoanei respective pentru
prejudiciile cauzate, conform art. 14.

Articolul 30. Domiciliul şi reşedinţa

(1) Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Se consideră că persoana
îşi păstrează domiciliul atîta timp cît nu şi-a stabilit un altul.
(2) Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară.
(3) Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale.
(4) În lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se
cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.

1. În conformitate cu prevederile art. 27 din Constituţie, oricărui cetăţean al Republicii Moldova îi este
asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară. Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de
identificare a persoanei fizice în raporturile de drept civil şi se prezintă ca drepturi nepatrimoniale. Legiuitorul stabileşte că
domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea are locuinţa statornică sau principală. Astfel, pentru ca locuinţa persoanei fizice
să fie considerată drept domiciliu este necesar ca ea să fie statornică, iar dacă persoana fizică are mai multe locuinţe statornice,
domiciliul său va fi locuinţa sa principală. Dacă o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acolo va fi şi domiciliul ei,
iar dacă ea are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi în locul unde se află locuinţa sa principală. Ca atribut de
identificarea, domiciliul are importanţă pentru individualizarea persoanei fizice în spaţiu în toate raporturile juridice, inclusiv
cele civile. Astfel, importanţa domiciliului poate fi evidenţiată sub următoarele aspecte:
- de domiciliu ţine declararea persoanei fizice absente fără veste (art. 49) şi declararea morţii acesteia (art.
52);
- în dependenţă de domiciliu este stabilită competenţa diferitor organe ale puterii executive şi celor
judecătoreşti;
- după domiciliu se determină locul executării obligaţiilor (art. 573), locul deschiderii succesiunii (art. 1443)
şi alte drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice.
2. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. Reşedinţa de asemenea este un atribut de
identificare în spaţiu a persoanei fizice, ce apare ca un drept subiectiv nepatrimonial ocrotit de lege. Stabilirea reşedinţei este
guvernată de principiul libertăţii depline, orice persoană fizică îşi poate alege reşedinţa, conform intereselor sale. Reşedinţa
poate fi stabilită în aceeaşi ori în altă localitate decât cea în care îşi are domiciliul.
3. Reşedinţa prezintă importanţă pentru persoana fizică. Aceasta constă în faptul că în cazul în care domiciliul persoanei nu
poate fi stabilit cu certitudine, acesta se consideră la reşedinţa sa.
4. În cazul în care reşedinţa persoanei nu poate fi stabilită, deoarece ea lipseşte, domiciliul persoanei se consideră la locul unde
ea se găseşte, iar dacă nici locul de aflare nu este cunoscut, atunci domiciliul este considerat la locul ultimului domiciliu.

Articolul 31. Domiciliul minorului şi al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu

(1) Domiciliul minorului în vârstă de până la 14 ani este la părinţii săi sau la acel părinte la care locuieşte permanent.
(2) Domiciliul minorului dat în plasament de instanţa de judecată unui terţ rămîne la părinţii săi. În cazul în care aceştia
au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei minorul va avea domiciliul, asupra acestuia decide instanţa de
judecată.
(3) Instanţa de judecată poate, în mod excepţional, avînd în vedere interesul suprem al minorului, să-i stabilească
domiciliul la bunici sau la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul din părinţi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, este
la reprezentantul legal.
(5) Domiciliul minorului aflat în dificultate, în cazurile prevăzute prin lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-
a fost dat în plasament ori încredinţat.
(6) Domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este la reprezentantul ei legal.

1. Domiciliul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani este la părinţii săi, iar dacă părinţii locuiesc separat, domiciliul
acestui minor este la acel părinte cu care locuieşte permanent. Totodată, părinţilor li se permite să stabilească domiciliul
minorului printr-un acordul. Dacă părinţii nu ajung la un numitor comun în privinţa domiciliului minorului, instanţa de
judecată decide unde va fi domiciliul minorului, luând în consideraţie interesele minorului (art. 63 Codul Familiei).
2. În scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor, în cazurile prevăzute de lege (art. 112 Codul Familiei),
acesta poate fi dat în plasament de către instanţa de judecată unui terţ, conform art. 115 din Codul Familie. Cu toate că minorul
este dat în plasament, domiciliul acestuia rămâne la părinţii săi. Dacă părinţii au domicilii separate şi pot ajunge la un numitor
comun privind determinarea domiciliului minorului, instanţa de judecată va decide asupra domiciliului acestuia.
3. În cazuri excepţionale, având în vedere interesele minorului, instanţa de judecată este în drept să-i stabilească domiciliul
acestuia la bunici sau la alte rude, fie persoane de încredere, dar numai cu consimţământul acestora.
4. Dacă minorul este reprezentat de către un singur părinte ori dacă se află sub tutelă, domiciliul minorului este la reprezentantul
lui legal.
5. Dacă minorul este în dificultate, în cazurile prevăzute de lege, domiciliul acestuia se află la familia sau la persoanele cărora
le-a fost dat în plasament ori încredinţat.
6. Persoana fizică, în cazurile prevăzute de lege (art. 24), poate fi declarată incapabilă de către instanţa de judecată. Efectul
declarării persoanei incapabile constă în instituirea tutelei asupra acesteia. Tutorele este cel care reprezintă persoana declarată
incapabilă în societate, încheind în numele ei actele juridice. Din aceste considerente legiuitorul stabileşte că domiciliul acestei
persoane este la reprezentantul ei legal, adică la tutore.

Articolul 32. Tutela şi curatela.

(1) Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice incapabile sau cu
capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu.
(2) Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane fizice şi juridice,
inclusiv în instanţa de judecată, fără mandat.
(3) Tutela sau curatela asupra minorului se instituie în cazul în care el nu are părinţi ori înfietori sau cînd instanţa de
judecată a stabilit decăderea părinţilor lui din drepturile părinteşti, sau cînd el a rămas fără ocrotire părintească din
alte motive.

1.Tutela şi curatela ca instituţie de ocrotire a minorilor, a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi a persoanelor cu
capacitate de exerciţiu limitată este o instituţie nouă pentru CC. Anterior această instituţie a fost reglementată de CCF/1969 (art.
126-153). Odată cu intrarea în vigoare a CF la 26 aprilie 2001 instituţia tutelei şi curatelei a rămas să fie reglementată în acest
act normativ numai în măsura în care ea este privită ca o formă de ocrotire a minorilor rămaşi fără grijă părintească. Respectiv,
ocrotirea drepturilor patrimponiale a minorilor şi a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu sau limitate în capacitatea de
exerciţiu de la 26.04.2001 şi pînă la intrarea în vigoare a prezentului Cod a fost reglementată insuficient.
2.Punctul 1 art. 32 CC determină în primul rînd, cu ce scop se instituie tutela şi curatela, în al doilea rînd, asupra căror persoane.
Scopul tutelei şi curatelei este ocrotirea persoanelor fizice incapabile, cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în
capacitate de exerciţiu. Ocrotirea se efectuează printr-un ansamblu de mijloace care să asigure recunoaşterea şi protecţia
drepturilor subiective civile şi a intereselor îndreptăţite ale acestora. Tutela şi curatela este unul dintre mijloacele de protecţie
ale persoanei fizice ca participant în circuitul civil. Ea se realizează în timpul participării persoanei fizice în raporturile civile
concrete prin reprezentarea ori asistarea acesteia de către tutore sau curator. Persoanele asupra cărora se instituie tutela sau
curatela sînt minorii care nu au atins vîrsta de 18 ani, persoanele majore care în urma unei tulburări psihice au fost declarate de
către instanţa de judecată ca fiind incapabile în temeiul art. 24 CC şi persoanele care au fost limitate în capacitatea de exercţiu
în urma consumului abuziv de alcool, droguri şi alte substanţe psihotrope conform art. 25 CC.
3.Tutorii şi curatorii sînt persoane fizice cu împuterniciri speciale care apără drepturile şi interesele persoanelor incapabile, cu
capacitate restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu. Fiind numite de autorităţile publice locale printr-o decizie specială
ele reprezintă drepturile şi interesele persoanelor tutelate în raporturile civile (ca de exemplu, la încheierea diferitor convenţii,
acceptarea succesiunii etc.), în raporturile juridice cu organele administrative (reprezentarea intereselor minorilor în instituţiile
de învăţămînt, organele de asistenţă socială şi alte organe), în raporturile familiale (educarea unui minor şi relaţiile lui cu rudele
sale), cît şi în instanţa de judecată.
Reprezentarea persoanei tutelate se face fără un mandat special, adică cel ce reprezintă nu are nevoie să dobîndească un act
pentru fiecare caz în parte, deoarece însăşi decizia administraţiei publice locale despre numirea în funcţie de tutore sau curator
serveşte ca mandat universal.
4.Ocrotirea părintească este mijlocul natural şi firesc de ocrotire a minorilor şi constă în totalitatea drepturilor şi îndatoririlor pe
care le au părinţii faţă de copiii lor minori, indiferent dacă aceştea provin din căsătorie sau din afara căsătoriei, sau dacă aceştea
sunt de provenienţă naturală sau adoptaţi.
Tutela şi curatela asupra minorilor se instituie în caz de deces al părinţilor, în caz de decădere a părinţilor din drepturile
părinteşti în baza art. 67 CF, în caz de luare a copilului de la părinţi fără decăderea lor din drepturile părinteşti în baza art. 71
CF,în caz cînd părinţii nu trăiesc împreună cu copilul şi nu participă la educaţia şi întreţinerea lui din motive neîntemeiate, în
caz cînd părinţii sînt declaraţi incapabili de către instanţa judecătorească şi în alte cazuri cînd o cer interesele copilului, inclusiv
la cererea părinţilor. Atît tutela cît şi curatela prezintă o sarcină gratuită şi obligatorie în virtutea căreia o anumită persoană
denumită tutore sau curator este chemată să exercite drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de un copil minor, al cărui părinţi sînt
decedaţi ori în imposibilitate de a-şi exercita îndatoririle.

Articolul 33. Tutela.

(1) Tutela se instituie asupra persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi asupra minorilor în vîrstă de pînă la 14 ani,
după caz.
(2) Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub tutelă şi încheie fără mandat în numele şi în interesul
ei actele juridice necesare.

1.a)Persoanele care suferă de alienaţie sau debilitate mintală pot fi declarate la cererea membrilor familiei, a procurorului şi a
altor persoane interesate de către instanţa de judecată ca fiind incapabile. În urma declarării persoanei ca fiind incapabilă
instanţa de judecată dispune autorităţii tutelare numirea unui tutore deoarece persoana nu poate să-şi dea seama de acţiunile sale
sau să le dirijeze. Tutorele unei persoane incapabile este obligat să aibă grijă de persoana tutelată şi respectiv să-i apere
interesele patrimoniale completîndu-i prin acţiunile sale capacitatea de exerciţiu care îi lipseşte.
b)Minorii în vîrsta de pînă la 14 ani nu posedă capacitatea de exerciţiu în pofida minorităţii, de aceea ei nu pot participa la
raporturile juridice civile de sine stătător. Conform legislaţiei familiale (art. 61 CF) drepturile şi interesele legitime ale copiilor
sînt apărate de către părinţii lor. În lipsa acestora apare problema asigurării educaţiei, creşterii şi dezvoltării minorului, apărării
proprietăţii lui, asigurării materiale. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale a minorului este reglementată în detaliu de
CF (art. 142-147). CC reglementează drepturile patrimoniale ale minorului şi anume drepturile de posesie, folosinţă şi
dispoziţie a bunurilor care îi aparţin cu drept de proprietate.
2.Tutorele din momentul numirii lui în această funcţie reprezintă interesele persoanei tutelate. Prin reprezentarea minorului
pînă la 14 ani şi a persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu în actele civile înţelegem încheierea acestora de către tutore, dar
în numele şi pe seama minorului şi a persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu. Între tutore şi persoana tutelată există o
autonomie patrimonială adică tutorele nu are drept de proprietate asupra bunurilor persoanei tutelate şi cel de sub tutelă nu are
drept de proprietate asupra bunurilor tutorelui, deaceea este şi firesc ca efectele actelor juridice încheiate de tutore să se
răsfrîngă asupra patrimoniului persoanei tutelate. Actele juridice pe care tutorele le poate încheia în calitate de reprezentant
legal pot fi clasificate în trei grupe:
– actele pe care tutorele le poate încheia singur, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
– acte pe care tutorele le poate încheia doar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
– acte pe care tutorele nu le poate încheia nici chiar cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Prin acţiunile sale tutorele completează capacitatea de exerciţiu a persoanei incapabile şi a minorului în vîrstă de pînă la 14 ani
şi în aşa mod cel de sub tutelă poate în deplină măsură să-şi realizeze drepturile personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale.
Tutela este o sarcină socială, de onoare şi de încredere deaceia tutorele încheie fără mandat în numele şi în interesul persoanei
tutelate actele juridice necesare.

Articolul 34. Curatela.

(1) Curatela se instituie asupra minorilor în vîrstă de la 14 la 18 ani, precum şi asupra persoanelor fizice limitate în
capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv de alcool, consumului de droguri şi de
alte substanţe psihotrope.
(2) Curatorul îşi dă consimţămîntul la încheierea actelor juridice pe care persoana fizică ce se află sub curatelă nu are
dreptul să le încheie de sine stătător.
(3) Curatorul ajută persoana care se află sub curatelă în realizarea drepturilor şi îndelinirea obligaţiilor şi o protejează
împotriva abuzurilor unor terţi.
1.Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă pentru al
apăra împotriva abuzurilor terţilor persoane asupra lui se instituie curatela. Dacă pînă la vîrsta de 14 ani minorul s-a aflat
sub tutelă aceasta se transformă în curatelă fără o decizie specială a autorităţii tutelare. În realizarea drepturilor personale
nepatrimoniale şi executarea obligaţiilor personale nepatrimoniale curatela nu se deosebeşte de tutelă. Atunci cînd minorul îşi
realizează drepturile patrimoniale sau îşi execută obligaţiile patrimoniale minorul are nevoie de ajutorul curatorului. Persoanele
fizice majore pot fi limitate în capacitatea de exerciţiu de către instanţa de judecată în cazurile cînd:
– ele consumă abuziv alcool, droguri sau alte substanţe psihotrope şi aceasta
– înrăutăţeşte starea materială a familiei lor (art. 25 CC).
Spre deosebire de minorul în vîrsta de la 14 la 18 ani asupra căruia curatela se stabileşte în scopul apărării lui, numirea
curatorului asupra persoanei limitate în capacitate de exerciţiu se face cu scopul de a proteja drepturile patrimoniale ale
acesteia cît şi a familiei sale.
2.Minorii în vîrstă de la 14 la 18 ani aflaţi sub curatelă pot de sine stătător să încheie acte juridice de mică valoare care se
execută la momentul încheierii lor, să dispună de veniturile rezultate din activităţi proprii, să exercite dreptul de autor asupra
unui rezultat al activităţii intelectuale, să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri (art. 21 CC).
Persoanele care sînt limitate în capacitatea de exerciţiu de către instanţa de judecată se bucură de aceleaşi drepturi. Curatorul îşi
dă consimţămîntul la încheierea actelor juridice, altele decît cele expuse mai sus. Pentru încheierea de către minor sau persoana
limitată în capacitatea de exerciţiu a actelor juridice indicate la art. 42 CC se cere consimţămîntul curatorului şi permisiunea
prealabilă a autorităţii titulare de la domiciliul persoanei aflate sub curatelă. Consimţămîntul curatorului poate fi dat prealabil
încheierii actului juridic sau actul juridic poate fi încuviinţat ulterior, dacă nu sînt lezate interesele persosanei aflate sub
curatelă.
Curatorul nu poate să-şi dee consimţămîntul pentru încheierea actelor juridice prevăzute la art. 43 CC nici chiar cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare.
3.Libertatea oferită minorului în vîrstă de la 14 la 18 ani inclusiv pentru încheierea actelor juridice, dispunerea de veniturile
rezultate din munca proprie etc., nu trebuie să-i dăuneze. Curatorul este chemat să-i ajute persoanei aflate sub curatelă să-şi
exercite drepturile în modul cel mai convenabil pentru el. Ajutorul se poate manifesta prin diferite forme: sfaturi, consultaţii,
adresări în diferite instituţii pentru adolescenţi sau instituţii curative care ar putea schimba situaţia celui limitat în capacitate de
exerciţiu, distribuirea corectă a sumelor primite pentru asigurarea întreţinerii materiale. Curatorul trebuie să-l ajute pe cel de sub
curatelă să-şi îndeplinească obligaţiile şi să-l protejeze de abuzul terţelor persoane, minorul să frecventeze şcoala pînă la vîrsta
de 16 ani, cel limitat în capacitate de exerciţiu să dispună de veniturile sale în aşa mod ca să-şi poată satisface necesităţile
curente. Dacă a fost încheiat un act juridic fără consimţămîntul lui curatorul se poate adresa în instanţa judecătorească pentru a
cere declararea nulităţii actului juridic.

Articolul 35. Autorităţile tutelare.

(1) Autorităţi tutelare sînt autorităţile administraţiei publice locale.

(2) Autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei care se află sub tutelă supraveghează activitatea tutorelui sau a
curatorului ei.

1.Autorităţile administraţiei publice locale – consiliile executive ale municipiilor, oraşelor, raioanelor, satelor sînt autorităţi
tutelare care iau toate deciziile referitor la problemele tutelei şi curatelei.
Exercită funcţiile de autorităţi tutelare direcţiile sau secţiile de învăţămînt – în cazul minorilor şi direcţiile sau secţiile de
asistenţă socială în cazul persoanelor majore, lipsite de capacitate de exerciţiu printr-o hotărîre a instanţei judecătoreşti sau copii
minori cu handicap care se află în instituţiile subordonate Ministerului Muncii şi Asistenţă Socială. Direcţiile sau secţiile de
învăţămînt îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului propriu , elaborat în conformitate cu Regulamentul-tip al Direcţiei
generale judeţene (municipale) învăţămînt aprobat prin HG 1380/2002 şi , ulterior, aprobat de Ministerul Educaţiei.
Documentul în cauză prevede că direcţiile sau secţiile de învăţămînt exercită funcţia de protecţie a drepturilor copilului ,
organizează munca de plasare a minorilor orfani şi a celor lipsiţi de grijă părintească în instituţiile respective sau familii
,prezintă spre examinare administraţiei publice locale propuneri de acordare a înlesnirilor pentru întreţinerea lor în instituţiile de
învăţămînt şi în şcolile de meserii ,examinează petiţiili şi propunerile cetăţenilor ,întreprinde măsuri în vederea lichidării
neajunsurilor semnalate ,hotărăşte toate problemele în legătură cu instituirea tutelei sau curatelei.
În Republica Moldova este şi un organ guvernamental care se ocupă cu protecţia copiilor orfani şi celor lipsiţi de grijă
părintească – Comitetul pentru Înfiere care a fost instituit prin HG 749/1993.
În localităţile unde lipsesc secţiile sau direcţiile de învăţămînt sau asistenţă socială problemele de tutelă şi curatelă sînt puse pe
seama secretarilor consiliilor locale.
2.Tutorii şi curatorii sînt obligaţi, să prezinte periodic nu mai rar decît o dată pe an direcţiilor (secţiilor) învăţămînt sau asistenţă
socială de la domiciliul lor dări de seamă privind activitatea sa în domeniul protecţiei drepturilor celor puşi sub tutelă sau
curatelă. Autoritatea tutelară verifică dările de seamă prezentate, efectuează controale şi acordă ajutor tutorilor şi curatorilor în
ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor lor, iar în caz de depistare a încălcărilor i-a măsuri pentru înlăturarea lor.Supravegherea
activităţii tutorilor (curatorilor) este obligatorie şi cuprinde toate categoriile persoanelor incapabile şi cu capacitate de exerciţiu
limitată. Prin supraveghere permanentă autoritatea tutelară minimalizează cazurile de comportament indiferent , abuziv a
tutorilor (curatorilor) faţă de persoanele tutelate. Metoda supravegherii variază în dependenţă de persoana care se află sub tutelă
(curatelă). Dacă sub tutelă este o persoană incapabilă se controlează condiţiile de trai, acordarea ajutorului medical, procurarea
medicamentelor necesare etc. În cazul minorilor se atrage o atenţie deosebită la metodele de educaţie a copilului. În cazul
persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu se controlează eficacitatea curatelei—dacă veniturile celui de sub curatelă se
folosesc pentru binele familiei lui şi nu în daună. Controlul activităţii tutorilor (curatorilor) are ca scop acordarea ajutorului
necesar şi înlăturarea neajunsurilor care pot apărea pe parcurs.

Articolul 36. Instituirea tutelei şi curatelei.

(1) Autoritatea tutelară este obligată să hotărască asupra instituirii tutelei sau curatelei în termen de o lună de la data
primirii informaţiei despre necesitatea instituirii.
(2) Pînă la numirea tutorelui sau curatorului, atribuţiile lor sînt exercitate de autoritatea tutelară.

1.Instituirea tutelei şi curatelei se poate face din oficiu ori pe baza informaţiei primite de autoritatea tutelară. În amble cazuri
instituirea tutelei şi curatelei se face într-un termen de o lună de la data aflării despre necesitatea acesteia. Termenul de o lună
de zile este stabilit pentru înlăturarea cauzelor care ar duce la lipsa îngrijirii şi la lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor care au nevoie de tutelă sau curatelă.
2.Hotărîrea despre numirea tutorelui sau curatorului este luată de conducătorul administraţiei publice locale şi poate fi
contestată la organele administraţiei publice locale ierarhic superioare sau în instanţa de judecată. Dreptul de a contesta
hotărîrea o au părinţii (părintele), rudele apropiate, instituţiile educative, curative şi alte persoane interesate.
3.Din momentul aflării ştirilor despre necesitatea instituirii tutelei sau curatelei atrubuţiile acestora sînt executate de
autorităţile tutelare prin numirea unui reprezentant care va avea grijă pînă la numirea tutorelui (curatorului) să asigure
ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor minore, cu capacitate de exerciţiu limitată sau lipsite de capacitatea de exerciţiu.
Asupra fiecărui caz de numire a tutorelui sau curatorului autoritatea tutelară deschide un dosar personal unde sînt păstrate toate
documentele necesare cît şi procesele verbale ale controlului condiţiilor de viaţă a tutelatului şi inventarierii bunurilor lui.

Articolul 37. Obligaţia de informare despre persoanele asupra cărora trebuie instituită tutela sau curatela.

În termen de 5 zile de la data aflării că asupra persoanei trebuie instituită tutela sau curatela, au obligaţia să înştiinţeze
autoritatea tutelară:
a)cei apropiaţi persoanei, precum şi administratorul şi locatarii casei în care locuieşte;
b)serviciul de stare civilă, în cazul înregistrării unui deces, precum şi notarul public, în cazul deschiderii unei succesiuni;
c)instanţa judecătorească, lucrătorii procuraturii şi ai poliţiei, în cazul pronunţării, aplicării sau executării unei
sancţiuni privat de libertate;
d)autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

1.Temei pentru instituirea tutelei şi curatelei serveşte depistarea şi luarea la evidenţă la timp a minorilor lipsiţi de grijă
părintească, a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată. Depistarea şi evidenţa
acestor persoane este o obligaţie directă a funcţionarilor autorităţii tutelare, împuternicite să acţioneze în scopul ocrotirii lor.
Totodată pentru majorarea eficacităţii activităţii în domeniu legea obligă şi cetăţenii să informeze imediat dar nu mai tîrziu de 5
zile autoritatea tutelară despre toate persoanele care necesită ocrotire prin tutelă (curatelă). Sînt obligaţi să prezinte astfel de
informaţii cei apropiaţi persoanei ce necesită tutelă (curatelă), aceştea pot fi membrii familiei lui sau persoanele la care
locuieşte minorul, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată, cît şi administratorul şi
locatarii casei în care persoana locuieşte. Funcţionarul serviciului de stare civilă care înregistrează decesul unei persoane este
obligat să anunţe autoritatea tutelară în cazul cînd din documentele prezentate rezultă că în familia decedatului au rămas
persoane ce necesită instituirea tutelei (curatelei); tot la fel şi în cazul notarului care a înregistrat deschiderea succesiunii.
Instanţa de judecată informează autoritatea tutelară despre copiii minori ai căror părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti,
copiii au fost luaţi de la părinţi fără decăderea din drepturile părinteşti; despre persoanele care prin hotărîrea instanţei de
judecată au fost lipsite de capacitatea de exerciţiu sau au fost limitate în capacitatea de exerciţiu şi în alte cazuri. Lucrătorii
poliţiei şi procuraturii în toate cazurile cînd sînt aplicate sancţiuni privative de libertate faţă de persoanele care au la întreţinere
şi îngrijire persoane ale căror drepturi şi interese trebuie ocrotite prin tutelă (curatelă). Obligaţia de informare o au şi alte
persoane cu funcţii de răspundere care prin activitatea sa profesională sînt strîns legaţi de copii minori – conducătorii şcolilor,
instituţiilor preşcolare, curative, educative şi de alt ordin. Categoria alte persoane presupune obligaţia tuturor cetăţenilor de a
prezenta autorităţii tutelare orice fel de informaţie despre minorii rămaşi fără grijă părintească sau persoane incapabile ori cu
capacitate limitată care au nevoie de ocrotire.
2.Termenul de 5 zile este stabilit de legislaţie în scopul întăririi comportamentului respectiv a persoanelor cu funcţii de
răspundere, a membrilor societăţii în întregime şi pentru manifestarea grijii faţă de copiii rămaşi fără ocrotire părintească şi a
persoanelor care nu pot de sine stătător să-şi apere drepturile şi interesele personale şi patrimoniale.
3.Obligaţia prevăzută la lit. a-d), art. 37 CC este asigurată de sancţiuni juridice prevăzute la art. 171³ C cu privire la CA/1985
care prevede că încălcarea de către persoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile de instruire, curative, de asistenţă socială
şi din alte instituţii similare a termenului de 5 zile pentru comunicare autorităţii tutelare despre copiii rămaşi fără îngrijire
părintească care pot fi transmişi sub tutelă (curatelă) atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la cinci la zece salarii
minime.
4.La primirea informaţiei autoritatea tutelară efectuiază în termen de 3 zile un control în scopul asigurării veridicităţii
informaţiei. Rezultatele controlului sînt elucidate într-un proces-verbal care serveşte temei pentru luarea persoanei la evidenţă şi
săvîrşirea acţiunilor de instituire a tutelei (curatelei).

Articolul 38. Tutorele şi curatorul.

(1) Poate fi tutore sau curator o singură persoană fizică sau soţul şi soţia împreună dacă nu se află în vreunul din
cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4) şi au consimţit expres.
(2) Atribuţiile de tutore şi curator asupra persoanei internate în o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de
învăţămînt, de tratament sau în o altă instituţie similară sînt exercitate de aceste instituţii, cu excepţia cazului în care
persoana are tutore sau curator.
(3) Tutorele sau curatorul este desemnat de autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei asupra căreia trebuie
instituită tutela sau curatela, din oficiu sau la sesizarea celor menţionaţi la art.37.
(4) Nu poate fi tutore sau curator:
a) minorul;
b) persoana lipsită de sau limitată în capacitatea de exerciţiu;
c) cel decăzut din drepturile părinteşti;
d) cel declarat incapabil de a fi tutore sau curator din cauza stării de sănătate;
e) cel căruia, din cauza exercitării necorespunzătoare a obligaţiilor de adoptator, i s-a anulat adopţia;
f) cel căruia i s-a restrîns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin
hotărîre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
g) cel ale cărui interese vin în conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă;
h) cel înlăturat prin act autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în
momentul morţii, ocrotirea părintească;
i) cel care, exercitînd o tutelă sau curatelă, a fost îndepărtat de la ele;
j) cel care se află în relaţii de muncă cu instituţia în care este internată persoana asupra căreia se
instituie tutela sau curatela.

1.Tutore (curator) poate fi orice persoană fizică care a împlinit majoratul şi întruneşte condiţiile morale necesare pentru
îndeplinirea unei astfel de obligaţii. Autoritatea tutelară numeşte tutorele (curatorul) asupra minorului, asupra persoanei
incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată, numai cu consimţămîntul acesteia. Dacă cel ce pretinde a fi tutore (curator)
este căsătorit se cere şi consimţămîntul soţului lui. De regulă, autoritatea tutelară numeşte un tutore (curator), deoarece sarcina
tutelei (curatelei) cere o activitate personală şi o răspundere personală. Dar, deseori, cei ce au nevoie de ocrotire prin tutelă
(curatelă), şi îndeosebi minorii, sînt plasaţi în familia tutorelui (curatorului). În aceste cazuri pot fi numiţi tutori (curatori) soţul
şi soţia împreună, dacă ambii şi-au dat acordul şi nu se află în cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4) al prezentului
articol.
2.Lipsa posibilităţilor de a aranja minorii orfani sau lipsiţi de grijă părintească cît şi majorii lipsiţi de sau limitaţi în capacitatea
de exerciţiu duce la necesitatea plasării lor în instituţii de stat pentru copii de vîrstă preşcolară, şcoli-internat pentru copii orfani
sau semiorfani; instituţii de tip sanatorial pentru copii cu handicap, instituţii curative, case de invalizi pentru copii sau pentru
persoane bolnave psihic, instituţii de reabilitare a persoanelor ce fac abuz de alcool sau substabţe narcotice etc. Tutore sau
curator în aceste cazuri nu se numeşte şi conform alineatului 2 al prezentului articol atribuţiile de tutore (curator) sînt
exercitate de aceste instituţii. Funcţiile tutorelui (curatorului) sînt îndeplinite de conducătorul instituţiei educative sau curative
în care se află minorul sau persoana incapabilă sau cu capacitate de exerciţiu limitată, adică directorul şcolii-internat, medicul-
şef al casei de invalizi, ai spitalului etc.; şi nu medicul de servici sau pedagogul copilului. Conducătorul instituţiilor enumerate
îndeplineşte funcţiile de tutore (curator) paralel cu funcţiile sale prevăzute de regulamentul acestor instituţii. Ei apără atît
drepturile şi interesele personale cît şi drepturile şi interesele patrimoniale ale persoanelor tutelate în raport cu terţele persoane.
În caz de necesitate conducătorii instituţiilor reprezintă persoanele în instanţa de judecată fără mandat special.
Dacă minorul sau persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau limitată în capacitatea de exerciţiu au deja numit un tutore
(curator) şi sînt plasaţi în instituţiile enumerate mai sus temporar, ocrotirea drepturilor persoanelor de sub tutelă (curatelă) se
înfăptuieşte de către tutore (curator). Autoritatea tutelară este în drept să hotărască problema încetării funcţiei de tutore (curator)
în cazurile cînd plasamentul în instituţiile de stat cu întreţinere deplină a devenit permanent.
3.Tutorele (curatorul) este desemnat de autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei asupra căreia trebuie instituită
tutela sau curatela în cazurile cînd există informaţia unei instituţii sau a unei persoane despre minorii orfani sau lipsiţi de grijă
părintească sau despre persoane lipsite de sau limitate în capacitatea de exerciţiu. Informaţia este urmată de un control
rezultatele căruia sînt oglindite într-un proces verbal care reflectă vericiditatea acesteia şi cererea persoanei care doreşte să
devină tutore (curator).
Din oficiu tutorele (curatorul) se desemnează în astfel de cazuri cum ar fi tutela asupra minorului ai cărui părinţi au fost
decăzuţi din drepturile părinteşti la cererea autorităţii tutelare; asupra persoanei care are tulburări mintale şi a fost lipsită de
capacitatea de exerciţiu la cererea autorităţii tutelare.
4.După cum s-a menţionat mai sus minorul în vîrstă de pînă la 14 ani are nevoie de tutelă, iar cel în vîrstă de la 14 la 18 ani de
curatelă, deaceea persoana care nu a împlinit majoratul nu poate fi numită nici tutore şi nici curator. Persoanele care sînt lipsite
de sau limitate în capacitatea de exerciţiu, decăzute din drepturile părinteşti, cele în privinţa cărora a fost anulată adopţia din
culpa lor, restrînse în drepturile civile nu pot fi numite tutore (curator) în cazurile în care faptul este dovedit printr-o hotărîre
rămasă definitivă a instanţei judecătoreşti. Cerinţa faţă de starea sănătăţii stipulară la lit.d) presupune că cel ce urmează a fi
numit tutore sau curator nu trebuie să sufere de boli grave transmisibile care ar duce la pierderea capacităţii de muncă pentru o
perioadă îndelungată, sau astfel de boli care i-ar împiedica deplasarea liberă, sau ar fi de o vîrstă foarte înaintată şi nu şi-ar
putea îndeplini funcţiile. Pentru ca tutela (curatela) să-şi atingă scopul de ocrotire persoanele ce pretind a fi numite în această
funcţie trebuie să nu fie cu rele purtări, adică să aibă calităţi morale respective care le-ar permite să crească, să educe minorii şi
să acorde ajutor necesar persoanelor lipsite de sau limitate în capacitatea de exerciţiu. Calităţile morale presupun că persoana
respectă ansamblul normelor de conveţuire, de comportare faţă de alţii şi faţă de colectivitate.
Cazurile prevăzute la lit.g) şi i) al prezentului articol pot servi temei de refuz pentru numirea tutorelui (curatorului) atunci cînd
autoritatea tutelară posedă destule probe care dovedesc că interesele persoanei ce pretinde această funcţie vin în conflict cu
interesele persoanei puse sub tutelă (curatelă), sau există o hotărîre anterioară a autorităţii tutelare despre înlăturarea din culpa
lui a fostului tutore (curator).
Impedimentul prevăzut la lit.h) poate fi dovedit printr-un testament autentificat în modul prevăzut de lege. Această prevedere
este nouă pentru legislaţia noastră şi poate fi explicată doar prin simplul respect faţă de părintele decedat considerîndu-se că el a
avut destule motive pentru îndepărtarea persoanei de la tutela (curatela) copilului său.
Interdicţia prevăzută la lit.j) se bazează pe faptul că cel ce se află într-o instituţie curativă sau educativă este tutelat de
conducătorul acestei instituţii în temeiul alinetului 2 al prezentului articol. În cazul cînd persoana ce se află în relaţii de muncă
cu instituţia în care este internată persoana tutelată, a fost numită tutore (curator) anterior, autoritatea tutelară emite o hotărîre
despre încetarea tutelei (curatelei).

Articolul 39. Caracterul personal şi gratuit al tutelei şi curatelei.

(1) Tutela şi curatela sînt sarcini personale.

(2) Obligaţiile de tutelă şi curatelă se îndeplinesc gratuit. Tutorele şi curatorul au dreptul să ceară compensarea tuturor
cheltuielilor aferente îndeplinirii obligaţiilor de tutelă şi curatelă.
(3) Autoritatea tutelară poate, ţinînd seama de cuantumul şi componenţa patrimoniului celui pus sub tutelă sau
curatelă, să decidă ca administrarea patrimoniului sau doar a unei părţi din el să fie încredinţată unei persoane fizice
sau unei persoane juridice competente.

1.Tutela şi curatela sînt sarcini personale, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi transmise şi trebuiesc îndeplinite de persoana
numită în această funcţie. Dacă tutorele (curatorul) din diferite motive întemeiate (boală gravă, schimbarea situaţiei familiale,
schimbarea domiciliului etc.) îşi încetează activitatea, dar persoana tutelată mai are nevoie de ocrotire, autoritatea tutelară poate
numi un alt tutore (curator).
2.Tutorele (curatorul) nu este remunerat pentru îndeplinirea obligaţiilor care şi le-a asumat în mod benevol. Activitatea lui
nu este remunerată deoarece fiind o sarcină personală ea pune, în primul rînd, accentul pe grija de sănătatea şi dezvoltarea celui
pus sub tutelă (curatelă), şi, în al doilea rînd, el nu este obligat să-l întreţină pe cel tutelat din mijloace proprii. Dacă tutorele
(curatorul) în diferite împrejurări a fost nevoit să facă cheltuieli pentru îndeplinirea obligaţiilor de tutelă (curatelă), cum ar fi, de
exemplu, tratament medical urgent, păstrarea bunurilor, cheltuieli şcolare etc., el este în drept să ceară autorităţii tutelare
compensarea acestor cheltuieli, ce pot fi acoperite din mijloacele celui pus sub tutelă (curatelă). În cazul lipsei acestor mijloace
problema poate fi soluţionată de administraţia publică locală prin stabilirea unor îndemnizaţii sau ajutoare prevăzute de
legislaţia în vigoare.
3.Dacă cel pus sub tutelă (curatelă) are un patrimoniu costisitor compus din mai multe bunuri de preţ (imobile, titluri de
valoare, cotă de participaţiune în capitalul social al unei persoane juridice, mijloace de transport etc.) autoritatea tutelară
poate decide ca afministrarea întregului patrimoniu sau doar a unei părţi din el să fie încredinţată unei persoane fizice,
alteia decît tutorul (curatorul) sau unei persoane juridice competente. Aceasta se face prin încheierea unui contract de
administrare fiduciară între autoritatea tutelară şi persoana fizică sau juridică desemnată de ea (art. 1053 p.5 CC). Această
activitate poate fi efectuată gratuit sau poate fi remunerată.

Articolul 40. Obligaţiile tutorelui şi ale curatorului.

(1) Tutorele şi curaterul sînt obligaţi:

a) să locuiască împreună cu cel pus sub tutelă şi să comunice autorităţii tutelare schimbarea
domiciliului. Curatorul şi persoana aflată sub curatelă care a atins vîrsta de 14 ani pot locui separat doar cu acordul
autorităţii tutelare;
b) să aibă grijă de întreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă;
c) să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă.
(2) Tutorelui şi curatorului le revin drepturile şi obligaţiile de părinte în educarea minorului.

1.Pentru ca tutorele (curatorul) să-şi poată mai bine îndeplini obligaţiile ce îi revin el trebuie să locuiască împreună cu
minorul sau persoana incapabilă ori limitată în capacitatea de exerciţiu aflate sub tutela sa. Tutorele dobîndeşte dreptul de
folosinţă la locuinţa minorului însă nu dreptul de proprietate. Dacă tutorele (curatorul) decide să-şi schimbe locul de trai, în
locuinţa celui tutelat, la altă adresă, ori în altă localitate el trebuie în mod obligatoriu să anunţe autoritatea tutelară pentru ca
aceasta să poată controla dacă sînt respectate interesele celui pus sub tutelă (curatelă) şi în continuare să supravegheze
activitatea lui.
2.Autoritatea tutelară poate da încuviinţare minorului care a atins vîrsta de 14 ani pentru a locui separat de curator, dacă el
doreşte să-şi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale şi dacă acest fapt nu va influenţa negativ asupra educaţiei
copilului.
3.Grija de întreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă presupune asigurarea lui cu hrană , îmbrăcăminte,
medicamente, mijloace pentru instruirea copiilor, odihnă şi alte mijloace care asigură traiul şi sănătatea persoanelor bolnave,
creşterea şi dezvoltarea copiilor minori din mijloacele celui tutelat. Tutorele (curatorul) poate întreţine persoana aflată sub tutelă
şi din mijloace proprii însă nu este obligat să o facă. Lăsarea minorului sau a persoanei lipsite de sau limitate în capacitate de
exerciţiu fără ajutor atraje după sine răspunderea, după caz, civilă, contravenţională sau penală.
4.Tutorele şi curatorul sînt obligaţi să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă în raporturile lor cu
terţele persoane, în toate organele inclusiv şi în instanţa de judecată. Tutorele (curatorul) este nu numai în drept dar şi obligat să
ceară înapoierea minorului, atunci cînd acesta este deţinut de către alte persoane sau şi-a schimbat locuinţa fără învoirea
autorităţii tutelare (art.146 CF). În cazul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu, dacă cel tutelat se însănătoşeşte tutorele
este obligat să se adreseze în instanţa judecătorească pentru ca aceasta să constate dacă poate fi restabilită capacitatea de
exerciţiu şi tutela încetată. Curatorul celui limitat în capacitate de exerciţiu la fel este obligat să se adreseze în instanţa
judecătorească dacă cel de sub curatelă s-a tratat, nu mai face abuz de băuturi alcoolice, droguri sau substanţe psihotrope şi nu
înrăutăţeşte starea materială a familiei sale pentru ca instanţa să hotărască întrebarea despre restabilirea capacităţii de exerciţiu.
Tutorele (curatorul) poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de persoanele tutelate conform art.1406-1409 CC.
5.Tutorele şi curatorul au aceleaşi drepturi şi obligaţii în educarea minorului. În esenţă ele coincid cu drepturile şi
obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor. Tutorele (curatorul) la fel ca şi părintele este în drept să aleagă procedeele de educare a
minorului. Metodele de educare a copiilor trebuie să excludă comportamentul abuziv, insultele şi maltratările de orice ordin, cît
şi expluatarea minorului. La alegerea procedeelor de educare el trebuie să ee în consideraţie opinia copilului şi recomandările
autorităţii tutelare. Exprimarea opiniei de către copil poate avea loc la orice vîrstă de la care copilul îşi conştientizează acţiunile.
În cazul apariţiei unor contradicţii, neînţelegeri tutorele şi curatorul se poate adresa la autoritatea tutelară pentru a primi ajutorul
respectiv. Tutorele (curatorul) alege, ţinînd cont de opnia copilului minor forma şi instituţia de învăţămînt. El este obligat să
asigure ca minorul să obţină studiile de învăţămînt general de nouă ani (Legea 547/1995), să fie crescut sănătos, pregătit
profesional în conformitate cu capacităţile lui şi potrivit cerinţelor şi scopurilor societăţii noastre.

Articolul 41. Administrarea patrimoniului celui pus sub tutelă.

(1) Tutorele administrează şi dispune eficient de bunurile celui pus sub tutelă, în numele acestuia, dacă nu este numit un
administrator al bunurilor.
(2) La numire, tutorele, în prezenţa reprezentantului autorităţii tutelare, inventariază bunurile celui pus sub tutelă şi
prezintă autorităţii tutelare inventarul spre aprobare.
(3) Sumele cuvenite celui pus sub tutelă, sub formă de pensie, ajutor, pensie alimentară şi alte venituri curente, se
primesc şi se cheltuiesc de către tutore pentru întreţinerea celui pus sub tutelă.
(4) Dacă veniturile curente sau mijloacele baneşti ale celui pus sub tutelă nu sînt suficiente pentru acoperirea tuturor
cheltuielilor necesare, acestea pot fi acoperite din contul bunurilor lui, cu acordul autorităţii tutelare.
(5) Tutorele este dator să întocmească şi să prezinte anual autorităţii tutelare, în termen de 30 de zile de la sfîrşitul
anului calendaristic, un raport privind modul în care s-a îngrijit de cel pus sub tutelă şi despre administrarea şi
dispunerea de bunurile acestuia.

1.Latura patrimonială a ocrotirii minorului şi persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu constă în drepturile şi obligaţiile
tutorelui cu privire la administrarea patrimoniului celui tutelat. Aceasta presupune acţiunile pe care le desfăşoară tutorele în
scopul utilizării, conservării sau înstrăinării bunurilor ce aparţin celui pus sub tutelă. Scopul administrării bunurilor celui aflat
sub tutelă este eficienţa, ceea ce presupune că tutorele trebuie să utilizeze bunurile doar în interesele celui pus sub tutelă şi în
conformitate cu legea să întrebuinţeze veniturile şi fructele dobîndite din patrimoniu pentru binele tutelatului, dacă este necesar,
să efectuieze acte de conservare a bunurilor sau acte de înstrăinare. Tutorele poate dispune de toate bunurile celui pus sub tutelă
dacă nu a fost numit un administrator asupra lor. În cazul numirii acestuia tutorele administrează şi dispune doar de bunurile
rămase în gestiunea sa. El poate încheia în numele minorului şi pentru folosul lui acte de dispoziţie cu excepţia celor prevăzute
la art.43 CC.
2.Pentru a asigura o administrare eficientă a bunurilor autoritatea tutelară trebuie să dispună de o informaţie completă privind
patrimoniul celui pus sub tutelă. În acest scop la numire tutorele inventariază bunurile celui pus sub tutelă. Inventarierea
presupune enumerarea tuturor bunurilor, descrierea fiecăruia în parte, evaluarea lor ţinîndu-se cont de perioada de folosinţă, a
lor, uzură, costul total al bunurilor în bani. La întocmirea procesului-verbal privind inventarierea este obligatorie prezenţă
reprezentantului autorităţii tutelare, care semnează inventarul după ce ultimul se prezintă autorităţii tutelare spre aprobare.
Procesul-verbal se întocmeşte în două exemplare dintre care unul se păstrează la autoritatea tutelară în dosarul celui tutelat, iar
al doilea la tutore, ceea ce asigură posibilitatea controlului asupra îndeplinirii de către tutore a obligaţiei prevăzute la alineatul 1
al prezentului articol.
3.Minorii lipsiţi de grijă părintească, de regulă, beneficiază de pensie pentru pierderea întreţinătorului, dacă au decedat părinţii
sau unul din ei, de pensie alimentară dacă părinţii sau unul din ei nu locuiesc împreună cu copilul, de îndemnizaţii sau ajutoare
materiale plătite din sistema asigurărilor sociale de stat. Cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu la fel pot beneficia de o pensie
pentru invaliditate, pensie pentru limită de vîrstă, îndemnizaţie de şomer sau alte îndemnizaţii prevăzute de legislaţie. Izvor al
veniturilor curente a celui tutelat pot fi şi dividenzii primiţi de el din acţiile care îi aparţin, dobînda la banii depuşi într-o
instituţie bancară şi alte miloace provenite din gestionarea averii lui. Toate sumele cuvenite celui pus sub tutelă le primeşte
tutorele şi trebuie să dispună de ele în aşa mod ca cel tutelat să fie asigurat cu cele necesare traiului (hrană, locuinţă,
îmbrăcăminte, asistenţă medicală, instruire pentru copii etc.).
4.Politica socială din ţară prevede că statul acordă susţinere materială minorilor lipsiţi de grijă părintească şi persoanelor cu
handicap. În acest scop legislaţia prevede un şir de îndemnizaţii şi ajutoare pentru populaţie. Dar, deseori, sumele acordate nu
pot satisface nevoile curente ale persoanelor tutelate. În cazul veniturilor insuficiente pentru întreţinerea celui de sub tutelă
tutorele se poate adresa la organul administraţiei publice locale pentru ca să-i fie acordat un ajutor unic sau lunar. Dacă nici
ajutorul acordat nu poate acoperi cheltuielile necesare întreţinerii tutorele poate înstrăina bunurile minorului. Tutorele este
obligat să dispună eficient de bunurile celui pus sub tutelă. Deaceea în cazurile cînd bunurile tutelatului nu pot fi păstrate,
deoarece pot să-şi pieardă valoarea, să fie supuse stricăciunii sau pieirii, tutorele le poate înstrăina pentru a acoperi cheltuielile
necesare întreţinerii şi pentru a îndeplini sarcina unei buni gospodăriri a patrimoniului fără acordul autorităţii tutelare. În toate
celelalte cazuri înstrăinarea bunurilor celui pus sub tutelă poate avea loc numai cu acordul autorităţii tutelare.
5.Exercitarea de către tutore a obligaţiei de a primi şi cheltui sumele cuvenite celui pus sub tutelă pentru întreţinerea persoanei
tutelate este strîns legată de o altă obligaţie – de a duce evidenţa veniturilor şi cheltuielilor. La autoritatea tutelară se prezintă
un raport anual în care sînt oglindite în cifre, pe de o parte, sumele primite în formă de pensii, îndemnizaţii, ajutoare, dobînzi,
dividenzi, alte venituri de la folosirea patrimoniului celui tutelat, şi pe de altă parte, cheltuielile făcute pentru întreţinerea celui
tutelat şi despre modul de administrare şi dispunere de bunurile celui tutelat. Prezentarea dărilor de seamă într-un anumit
termen – anual în timp de 30 de zile de la sfîrşitul anului calendaristic – urmăreşte scopul controlului obligatoriu privind
activitatea tutorelui. Autoritatea tutelară poate cere prezentarea dării de seamă şi în alţi termeni, dacă există un patrimoniu
valoros, dacă cel tutelat are nevoie de o îngrijire specială, dacă există careva informaţii că tutorele nu-şi îndeplineşte
conştiincios funcţiile şi în alte cazuri. Rezultatele raportului sînt verificate şi aprobate de persoana cu funcţii de răspundere a
autorităţii tutelare.

Articolul 42. Autorizaţia autorităţii tutelare pentru încheierea de acte juridice.

(1) Fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare, tutorele nu este în drept să încheie, iar curatorul să încuviinţeze
încheierea actelor juridice de înstrăinare (inclusiv de donaţie), de schimb sau de închiriere (arendă), de folosinţă
gratuită sau de depunere în gaj a bunurilor, a actelor juridice prin care se renunţă la drepturile persoanei puse sub
tutelă sau curatelă, a convenţiilor de partajare a averii sau a cotelor-părţi ale persoanei puse sub tutelă sau curatelă şi a
oricăror altor acte juridice care duc la micşorarea averii acesteia.
(2) Încheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se admite numai cu
permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare.

1.Unele drepturi ale tutorelui şi curatorului sînt limitate în exercitarea lor. Tutorele şi curatorul are grijă de persoana celui pus
sub tutelă (curatelă), î-l ocroteşte şi îi gestionează bunurile. Dreptul de folosinţă şi de posesie tutorele şi curatorul î-l exercită în
deplină măsură de sine stătător, dar dreptul de dispoziţie este limitat. Şi anume tutorele nu este în drept să încheie, iar curatorul
să încuviinţeze fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare acte juridice:
a) de înstrăinare a bunurilor:
– prin vînzare;
– prin schimb, închiriere inclusiv arendă, folosinţa gratuită;
– prin donaţie, cu excepţia cazurilor cînd aceasta poartă un caracter neînsemnat şi este îndreptată spre
realizarea unor obligaţii morale (art.832 CC);
b) de gajare a bunurilor;
c) de renunţare la drepturile patrimoniale ale persoanei de sub tutelă şi curatelă, cum ar fi: renunţul de a
accepta succesiunea, refuzul de a primi donaţia;
d) alte acte care depăşesc dreptul de a administra patrimoniul celui tutelat, ca de exemplu convenţii de
partajare a averii, de schimbare a mărimii cotelor-părţi etc.;
e) acte care duc la micşorarea averii celui tutelat, ca de exemplu, ridicarea sumelor depuse la cec sau a
titlurilor de valoare care nu urmează a fi folosite pentru întreţinerea persoanei de sub tutelă (curatelă).
Autoritatea tutelară trebuie să acorde permisiunea în prealabil şi pentru fiecare act juridic în parte. Este inadmisibilă
încuviinţare generală pentru încheierea tuturor actelor juridice enumerate mai sus. Pentru ca autoritatea tutelară să permită
încheierea actelor juridice tutorele sau curatorul trebuie să se adreseze cu o cerere în care să fie argumentată necesitatea actului
juridic şi că el va fi încheiat în scopul satisfacerii anumitor cerinţe ale minorului sau persoanei lipsite de sau limitate în
capacitatea de exerciţiu. Lipsa permisiunii prealabile a autorităţii tutelare la încheierea actelor sus arătate serveşte drept temei
pentru nulitatea actului juridic.
2.Înstrăinarea bunurilor imobile prezintă unele particularităţi. Contractele de vînzare-cumpărare, de schimb, donaţie,
înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, gaj a bunurilor imobile, se încheie în scris, se autentifică notarial şi se
înscriu în registrul bunurilor imobile. Reieşind din aceste prevederi legiuitorul a prevăzut expres că pentru încheierea de acte
juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se cere permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare.
Permisiunea trebuie să fie dată de autoritatea tutelară numai în cazul cînd înstrăinarea urmează să satisfacă în cel mai favorabil
mod interesele celui pus sub tutelă şi sumele de bani obţinute vor fi folosite de tutore sau curator conform indicaţiilor autorităţii
tutelare.

Articolul 43. Interdicţia încheierii de acte juridice în numele celui pus sub tutelă sau curatelă.

(1) Tutorele nu are dreptul să încheie acte juridice cu titlu gratuit, iar curatorul nu are dreptul să-şi dea acordul la
încheierea actelor juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi.
(2) Excepţie de la prevederile alin.(1) fac actele juridice conforme obligaţiilor morale şi bunelor moravuri.
(3) Tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora de pînă la gradul al patrulea inclusiv nu au dreptul să încheie convenţii
cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepţia transmiterii către aceasta a averii prin donaţie sau în folosinţă
gratuită.

1.Pentru încheierea unor acte juridice drepturile tutorului şi curatorului sînt îngrădite, tutorele nu poate încheia iar curatorul –
încuviinţa aceste acte nici chiar cu acordul autorităţii tutelare. Acestea sînt actele considerate prejudiciabile pentru minor şi
persoana lipsită de sau limitată în capacitate de exerciţiu. Sînt interzise contractele de donaţie în care cel tutelat are calitatea de
donator, deoarece acesta este un contract cu titlu gratuit şi inevitabil duce la micşorarea patrimoniului celui tutelat. Tot la fel
tutorele şi curatorul nu poate renunţa la succesiune din numele celui tutelat. În caz de necesitate refuzul se poate face în temeiul
unei hotărîri judecătoreşti conform alin.2, art.1536 CC. Între alte acte juridice care nu pot fi încheiate de tutore şi încuviinţate de
curator mai putem menţiona contractul de gaj, care prin esenţa lui garantează executarea obligaţiei altuia pe seama celui tutelat
şi, respectiv, lezează drepturile şi interesele lui.
Încheierea de către tutore în numele persoanei lipsită de capacitate de exerciţiu şi încuviinţarea de către curator a actelor
juridice încheiate de persoana limitată în capacitate de exerciţiu duce la nulitatea lor cu toate efectele nulităţii unui act juridic
(art.219 CC).
2.Interdicţia de a încheia unele acte juridice de către tutore şi de a le încuviinţa de către curator nu se răsfrînge asupra actelor
juridice conforme obligaţiilor morale şi bunelor moravuri. Legislaţia în vigoare nu stipulează, spre deosebire de legislaţia
altor state, care este suma în limitele căreia unele cadouri pot fi considerate ca fiind neînsemnate. De regulă îndeplinirea
bunelor moravuri şi a obligaţiilor morale se consideră atunci cînd obiect al donaţiei făcute din numele tutelatului de către tutore
sau de cel ce se află sub curatelă cu acordul curatorului este un cadou ce nu depăşeşte trei salarii minime.
3.Interdicţia de încheiere a convenţiilor între tutore şi curator, soţul şi rudele acestora pînă la gradul al patrulea inclusiv îşi are
rădăcinile în însăşi esenţa tutelei şi curatelei – de a-l ocroti pe cel aflat sub tutelă, de a-i respecta drepturile şi de a nu-i leza
interesele. Gradul de rudenie al patrulea inclusiv înseamnă că tutorele (curatorul) nu poate încheia convenţii din numele celui
tutelat, şi a cărui reprezentant legal el este, cu rudele în linie dreaptă (copii, nepoţi, strănepoţi, părinţi, bunici etc.) şi în linie
colaterală (fraţi, surori, nepoţi de la frate sau soră, mătuşele, unchii, verii primari). Nu pot fi încheiate convenţii nici cu soţul
(soţia) tutorului (curatorului) şi afinii lui pînă la gradul al patrulea inclusiv. La încheierea unor astfel de convenţii apare conflict
de interese între tutore (curator) ca parte contractantă şi persoana de sub tutelă ale cărei interese trebuie susţinute de tutore
(curator). Ca excepţie pot fi încheiate convenţii prin care către persoana tutelată se transmit bunuri prin donaţie sau în folosinţă
gratuită. Astfel de convenţii poartă un caracter gratuit şi sînt îndreptate spre folosul celui tutelat şi nu poate să-l prejudicieze.

Articolul 44. Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă.

(1) În cazul necesităţii administrării permanente, a bunurilor imobile şi mobile de valoare ale persoanei puse sub tutelă,
autoritatea tutelară încheie un contract de administrare fiduciară a proprietăţii cu administratorul pe care l-a
desemnat. În astfel de cazuri, tutorele îşi păstrează împuternicirile asupra părţii din averea celui pus sub tutelă care nu
este transmisă în administrare fiduciară.
(2) În exercitarea sarcinilor de administrare a proprietăţii persoanei puse sub tutelă, administratorul cade sub incidenţa
art.42 şi 43.
(3) Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă încetează în temeiurile prevăzute de lege pentru încetare
contractului de administrare fiduciară a proprietăţii, precum şi în cazul încetării tutelei.

1.Tutorele are în sarcina lui de ocrotire a persoanei tutelate două laturi – cea personală şi cea patrimonială. În deosebi în cazul
minorilor grija personală pentru creşterea şi educarea copilului este atît de vastă că tutorele nu întotdeauna poate să se preocupe
bine de latura patrimonială. Dacă cel pus sub tutelă dispune de un patrimoniu valoros şi care necesită o grijă permanentă cum ar
fi bunuri imobile, terenuri de pămînt, întreprinderi, titluri de valoare etc. autoritatea tutelară alege o persoană cu care se încheie
un contract de administrare fiduciară, reglementat de cap.XIV CC cu particularităţile instituţiei tutelei şi curatelei. Contractul
susnumit este un contract, practic, nou pentru legislaţia civilă, deoarece anterior putea fi numit un tutore, altul decît cel care
ocroteşte persoana tutelată, doar în cazul cînd aceasta dispunea de bunuri care nu se aflau la domiciliul persoanei de sub tutelă
(art.136 CCF/1969).
Administrarea fiduciară este o activitate de încredere şi de sine stătătoare a persoanei desemnate de autoritatea tutelară ca
menagerul fiduciar în scopul realizării cît mai efective a drepturilor persoanei tutelate şi în interesele ultimului. Drepturile şi
obligaţiile administratorului fiduciar sînt asemănătoare cu cele ale tutorelui. Deaceea la numirea lui, de regulă, se cere să fie
respectate aceleaşi cerinţe ca şi la numirea tutorelui (curatorului), ba chiar mai mult şi cerinţe adăugătoare ce ţin de
profesionalismul persoanei pentru a dobîndi rezultate mai eficiente.Bunurile persoanei de sub tutelă, care sînt obiect al
contractului, sînt separate de bunurile administratorului fiduciar în mod obligatoriu.Faptul se dă publicităţii care se menţine
pentru toată perioada contractului. Bunurile trasmise în administrare fiduciară nu pot fi urmărite pentru obligaţiile personale ale
menagerului fiduciar care nu reies din contract. Administratorul fiduciar gestionează bunurile în nume propriu, dar pe riscul şi
contul celui tutelat. Activitatea lui poate fi gratuită sau remunerată.
2.Dacă în administrare fiduciară a fost transmisă numai o parte din averea celui tutelat tutorele va îngriji de persoana celui
tutelat şi îşi va păstra împuternicirile asupra părţii patrimoniului care nu a fost transmis, adică va avea grijă ca bunurile să fie
păstrate, conservate în caz de necesitate, îmbunătăţite dacă o permit veniturile, să fie folosite conform destinaţiei etc.
3.Administratorul fiduciar la fel ca şi tutorele pentru încheierea actelor juridice prevăzute la art.42 CC din numele minorului şi
a persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu şi încuviinţarea încheierii actelor juridice de către minorii în vîtstă de la 14 – la 18
ani şi a persoanelor limitate în capacitate de exerciţiu are nevoie de permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. El nu poate
încheia, nici chiar cu permisiunea autorităţii tutelare, acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se
obligă sau renunţă la drepturi. În deplină măsură sînt aplicate faţă de administratorul fiduciar şi prevederile alin.3 art.43 CC
privind interdicţia de a încheia acte juridice cu soţul şi rudele sale şi ale lui pînă la gradul al patrulea inclusiv.
4.Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă încetează în cazul încetării tutelei (curatelei) în conformitate cu
art.46 şi art.47 CC. Încetarea unilaterală şi prealabilă a contractului de administrare fiduciară nu se admite decît în cazurile
prevăzute la art.1059 CC şi în cazul decesului persoanei tutelate sau a administratorului fiduciar ori a recunoaşterii lui ca fiind
incapabil, absent fără veste sau limitat în capacitate de exerciţiu.
Articolul 45. Păstrarea mijloacelor băneşti.

(1) Sumele de bani care depăşesc necesităţile întreţinerii celui pus sub tutelă şi ale administrării bunurilor lui se depun
pe numel acestuia la o instituţie financiară de unde nu pot fi ridicate decît cu autorizaţia autorităţii tutelare.
(2) Tutorele poate depune sumele necesare întreţinerii pe numele minorului. Acestea se trec într-un cont separat şi pot fi
ridicate de tutore fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

1.Persoanele care se află sub tutelă (curatelă) pot avea diferite venituri aşa ca – o sumă de bani primită ca moştenire, pensie
alimentară de la părinţii care locuiesc separat de copiii minori, cîştiguri proprii etc. Sumele care depăşesc necesităţile curente
pentru întreţinerea celui de sub tutelă se depun pe numele lui la o instituţie financiară. Legislaţia în vigoare nu prevede care este
mărimea sumei necesară pentru a acoperi cheltuielile curente ale tutelatului, deaceia alin.1 al acestui articol poate fi aplicat în
cazurile cînd veniturile depăşesc considerabil cheltuielile pentru întreţinerea, lecuirea, odihna persoanei tutelate şi
administrarea patrimoniului lui. Pentru a dispune de sumele depuse pe cont pe numele tutelatului la instituţia financiară tutorele
(curatorul) are nevoie de acordul autorităţii tutelare. Autoritatea tutelară încuviinţează eliberarea banilor din instituţia financiară
doar în cazurile cînd s-a controlat că ei vor fi folosiţi în interesul şi pentru binele celui pus sub tutelă (curatelă). Minorul care a
împlinit vîrsta de 14 ani poate singur dispune de sumele aflate la contul lui dar cu încuviinţarea, exprimată printr-o cerere scrisă,
a curatoruli. Minorul care a atins vîrsta de 14 ani şi singur a depus banii la instituţia financiară pe numele său poate dispune de
bani de sine stătător (art.21, alin.2, lit. c) CC). Dar şi aici el poate fi limitat dacă se va stabili că cheltuie banii fără rost ori în
dauna sănătăţii şi intereselor sale.
2.Tutelă este o relaţie de familie şi minorul locuieşte, de regulă, în familia tutorelui. Tutorele poate să-l întreţină din sursele
proprii, iar sumele primite pentru întreţinerea minorului sub formă de pensie de urmaşi, de pensie alimentară, îndemnizaţii etc.
pot fi depuse la cont pe numele minorului. Pe măsura nevoilor apărute în familie tutorele poate ridica aceste sume, fără
încuviinţarea autorităţii tutelare. Prezentul alineat stipulează că sumele curente necasare întreţinerii se trec într-un cont separat,
însă regulile instituţiilor bancare nu prevăd modalitatea de separare a sumelor depuse pe numele minorului ce depăşesc
necesităţile întreţinerii şi sumele necesare întreţinerii. Deci problema poate fi rezolvată numai printr-un control strict a
activităţii tutorilor din partea autorităţii tutelare şi conlucrarea lor cu instituţiile financiare.

Articolul 46. Îndepărtarea şi eliberarea tutorilor şi curatorilor de la îndeplinirea obligaţiilor lor.

(1) Minorul, precum şi persoanele prevăzute la art. 37 pot contesta sau denunţa la autoritatea tutelară actele şi faptele
tutorelui sau ale curatorului care prejudiciază minorul.
(2) Tutorele sau curatorul va fi îndepărtat dacă săvîrşeşte un abuz, o neglijenţă garavă sau fapte care-l fac nevrednic de
a fi tutore sau curator, precum şi dacă nu-şi îndeplineşte corespunzător sarcina.
(3) Autoritatea tutelară eliberează tutorele sau curatorul de la îndeplinirea obligaţiilor în cazurile în care minorul a fost
întors părinţilor sau a fost înfiat.
(4) În cazul plasării persoanei puse sub tutelă sau curatelă într-o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de
învăţămînt, de tratament sau în o altă instituţie similară, autoritatea tutelară eliberează tutorele sau curatorul de
îndeplinirea obligaţiilor lor dacă aceasta nu contravine intereselor persoanei puse sub tutelă sau curatelă.
(5) Autoritatea tutelară eliberează, la cerere, tutorele sau curatorul de îndeplinirea sarcinii dacă există motive
întemeiate.

1.Alineatul 1 al articolului comentat subliniază dreptul copilului la protecţie contra abuzurilor din partea părinţilor şi a
persoanelor care îi înlocuiesc consfinţit în Convenţia cu privire la drepturile copilului din 1989 (art.19) şi Codul Familiei (art.53
alin.4). Sensul acestui drept este că minorul care se află sub tutelă (curatelă) poate în orice moment să se adreseze autorităţii
tutelare de la domiciliu pentru a contesta sau denunţa actele şi faptele tutorelui (curatorului) dacă prin ele sînt încălcate
drepturile şi interesele copilului sau tutorii (curatorii) abuzează de drepturile lor. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani se
poate adresa şi în instanţa de judecată.
Constituţia stipulează că toate preocupările privind întreţinerea, instruirea şi educaţia copiilor orfani şi a celor lipsiţi de ocrotirea
părinţilor revin statului şi societăţii (art.49 alin.3). Deaceea, legiuitorul impune obligaţia de a contesta sau denunţa la autoritatea
tutelară actele şi faptele tutorului (curatorului) care prejudiciază minorul persoanelor apropiate copilului, locatarilor casei în
care el locuieşte, persoanelor cu funcţii de răspundere căror faptele sau actele le-au devenit cunoscute în urma activităţii lor
profesionale, cît şi altor cetăţeni care cunosc aceste fapte sau acte.
2.Înlăturarea de la funcţia de tutore sau curator este o sancţiune pentru neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor puse pe
seama lui. Poate fi înlăturată persoana care foloseşte tutela (curatela) în scop interesat, de cîştig, abuzează de drepturi, se
eschivează de la îndeplinirea obligaţiilor cu rea voinţă sau lasă fără îngrijire persoanele tutelate. Aceasta poate fi îndeosebi
periculos pentru copiii de vîrstă fragedă sau persoanele incapabile. Examinînd problema înlăturării tutorelui (curatorului)
autoritatea tutelară ia măsuri pentru recuperarea pagubei pricinuite celui de sub tutelă (curatelă) conform art.1398 CC. În caz că
cel tutelat a fost lăsat fără supraveghere şi ajutor necesar, fiind pus într-o situaţie periculoasă pentru viaţă tutorele (curatorul)
poate fi atras la răspundere penală conform art.163 CP. Îndepărtarea tutorelui (curatorului) de la îndeplinirea funcţiilor atrage
după sine urmări negative. Astfel, persoana pentru viitor nu poate fi adoptator, tutore (curator) sau părinte educator (art. art.121,
143, 150 CF).
3.Tutela şi curatela asupra minorilor poate avea un caracter temporar. Dacă părinţii au fost restabiliţi în drepturile părinteşti, s-
au reîntors din străinătate, au fost eliberaţi din locurile de detenţie etc., copiii de sub tutelă (curatelă) pot fi înapoiaţi părinţilor,
dacă acest fapt nu contravine intereselor minorilor. Autoritatea tutelară emite o hotărîre despre încetarea tutelei (curatelei)
asupra minorului, indicînd motivele. În cazul cînd tutela (curatela) a fost stabilită pe un anumit termen tutela (curatela) poate
înceta la expirarea acestui termen şi fără o hotărîre specială.
Copilul aflat sub tutelă (curatelă) poate fi adoptat. Adoptator poate fi însuşi tutorele (curatorul), care pe baza raporturilor
stabilite dintre el şi minor a hotărît să întărească această legătură sufletească prin dobîndirea statutului de părinte, sau o altă
persoană care satisface cerinţele prevăzute de art.121 CF. Dacă adopţia minorului se face de către o altă persoană pentru
încuviinţarea ei se cere şi acordul tutorelui (curatorului). Autoritatea tutelară hotărăşte încetarea tutelei (curatelei) odată cu
hotărîrea despre transmiterea copilului în îngrijirea viitorilor adoptatori în baza art.122 CF.
4.Din diferite motive, cum ar fi invaliditatea, boala gravă, necesitatea supravegherii permanente etc., cel tutelat poate fi plasat
într-o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de învăţămînt, de tratament etc. Atunci cînd plasamentul poartă un
catacter permanent şi cel de sub tutelă este la întreţinerea deplină a statului autoritatea tutelară eliberează tutorele (curatorul) de
la îndeplinirea obligaţiilor lor. Dacă plasarea este temporară tutorele curatorul poate să-şi menţină funcţiile. În fiecare caz
concret să examinează în ansamblu toate condiţiile care au dus la plasarea tutelatului în instituţia respectivă, durata aflării în
această instituţie, necesitatea administrării bunurilor celui aflat sub tutelă, relaţiile lui cu tutorul (curatorul) şi în dependenţă de
aceşti factori autoritatea tutelară decide asupra încetării tutelei (curatelei).
5.Tutela (curatela) este o sarcină binevolă şi eficacitatea ei este într-o legătură directă cu voinţa persoanei împuternicită a o
îndeplini. Totodată ea este şi o sarcină obligatorie, care nu permite refuzul neîntemeiat de la obligaţiile puse pe seama tutorelui
(curatorului). Dar, totuşi, în viaţă, pot apărea diferite motive (boală gravă, necesitate îngrijirii permanente a unui membru al
familiei, relaţiile dificile între minor şi soţul tutorelui sau curatorului, imposibilitatea înţelegerii cu cel tutelat, neputinţa de a-l
supraveghea, pierderea locului de muncă, schimbarea situaţiei materiale etc.) care nu-i permit tutorelui sau curatorului să-şi
îndeplinească funcţiile în modul corespunzător. În aceste cazuri el poate depune la autoritatea tutelară o cerere, cu indicarea
motivelor, care serveşte drept temei pentru emiterea hotărîrii de eliberare a tutorelui sau curatorului de la îndeplinirea sarcinii.

Articolul 47. Încetarea tutelei şi curatelei.

(1) O dată cu atigerea de către minorul pus sub tutelă a vîrstei de 14 ani, tutela asupra lui încetează, iar persoana care a
exercitat funcţia de tutore devine curatorul lui fără a fi necesară o hotărîre suplimentară în acest sens.
(2) Curatela încetează o dată cu dobîndirea sau restabilirea capacităţii depline de exerciţiu.

1.Tutela şi curatela poate înceta indiferent de voinţa persoanelor care îndeplinesc aceste funcţii. Împlinirea vîrstei de 14 ani de
către orice minor duce la dobîndirea parţială a capacităţii de exerciţiu în urma cărui fapt minorul poate singur încheia unele acte
juridice conform art.21 CC. Anume la atingerea de către minor a vîrstei de 14 ani tutela încetează. Tutorele devine curatorul
minorului fără ca autoritatea tutelară să ee o hotărîre în acest sens.
2.Temei pentru încetarea curatelei serveşte atingerea vîrstei de 18 ani în urma cărei minorul dobîndeşte capacitatea deplinî de
exerciţiu şi poate de sine stătător să dobîndească drepturi, să-şi asume obligaţii, şi să-şi apere drepturile şi interesele în caz de
încălcare a lor.
Un alt temei pentru încetarea curatelei este încheierea unei căsătorii. Condiţiile şi ordinea încheierii căsătoriei de către un minor
sînt reglementate de art.14 CF. În urma încheierii căsătoriei minorul dobîndeşte capacitatea de exerciţiu deplină care se menţine
şi în caz de divorţ (art.20 alin.2 CC).
Emanciparea minorului care a atins vîrsta de 16 ani este o noţiune nouă pentru legislaţia civilă din ţară şi este reglementată de
art.20 alin.3 CC. În urma emancipării minorul dobîndeşte capacitatea deplină de exerciţiu şi, respectiv, decade necesitatea
curatelei. În toate cazurile enumerate mai sus curatela încetează în mod automat fără adoptarea unei hotărîri speciale a
autorităţii tutelare.
În cazul cînd printr-o hotărîre a instanţei judecătoreşti persoana, care se află sub curatelă ca fiind limitată în capacitatea de
exerciţiu, este restabilită în capacitatea deplină de exerciţiu curatela încetează. Autoritatea tutelară emite o hotărîre privind
încetarea curatelei în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti rămase definitivă.
Tutela (curatela) încetează în cazul decesului tutorului (curatorului) sau a persoanei de sub tutelă (curatelă).
Articolul 48. Patronajul asupra persoanelor fizice capabile.

(1) La cererea unei persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este în stare
să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile de sine stătător, asupra ei poate fi instituită
curatelă în formă de patronaj.
(2) Curatorul (asistentul) persoanei fizice capabile poate fi desemnat de organul de tutelă şi curatelă doar cu
consimţămîntul acesteia.
(3) Dispunerea de patrimoniul persoanei puse sub patronaj se efectuează de către curator (asistent) doar în baza unui
contract de mandat sau de administrare fiduciară încheiat cu ea. Încheierea de acte juridice privind întreţinerea şi
satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub patronaj poate fi efectuată de curator (asistent) cu acordul ei
verbal.
(4) Patronajul asupra persoanei capabile, instituit în conformitate cu alin.(1), încetează la cererea acesteia.
(5) Curatorul (asistentul) persoanei puse sub patronaj se eliberează de la îndeplinirea obligaţiilor sale în cazurile
prevăzute la art.46 alin.(4) şi (5).

1.Patronajul ca formă de ocrotire a persoanelor capabile, dar cu o sănătate precară nu a fost desemnat anterior în legislaţie. Ca
formă de ocrotire a persoanelor capabile ea era specificată în art.129 CCF/1969 şi se numea curatelă. În prezentul articol
patronajul este, pe bună dreptate, separat de curatelă deoarece scopul curatelei este de a întregi capacitatea de exerciţiu a
persoanei care nu o posedă în deplină măsură, iar scopul patronajului – de a ajuta persoana capabilă să-şi exercite şi să-şi apere
drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile, fiindcă nu o poate face din cauza stării sănătăţii.
2.În alineatul comentat curatorul este denumit asistent ceea ce redă mai exact esenţa acestui statut al persoanei care înfăptuieşte
patronajul. Asistentul persoanei fizice capabile se numeşte de autoritatea tutelară la cererea persoanei ce are nevoie de ajutor.
Legea nu prevede expres care sînt cerinţele faţă de persoana ce pretinde a fi asistent, dar, reieşind din faptul că cel care are
nevoie de ajutor se află în neputinţă, am putea spune, că se cere îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.38 CC. Asistentul poate
fi o persoană indicată de cel care are nevoie de ajutor sau la alegerea autorităţii tutelare. În ultimul caz numirea asistentului se
face numai cu consimţămîntul persoanei care are nevoie de ajutor, deoarece ea este capabilă şi poate să-şi exprime conştient
voinţa.
3.Latura patrimonială a patronajului este mai complicată, deoarece ea prevede că asistentul poate dispune de patrimoniul
persoanei puse sub patronaj doar în baza unui contract de mandat reglementat de art. art.1030-1052 CC, sau a unui contract de
administrare fiduciată reglementat de art. art.1053-1060 CC. Tot în acest alineat este stipulat că actele juridice privind
întreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub patronaj pot fi încheiate de către curator (asistent) cu
acordul verbal al persoanei patronate. Deci, dacă persoana de sub patronaj nu dispune de un patrimoniu valoros, imobile, nu
apare necesitatea încheierii contractului de mandat sau de administrare fiduciară. Cu atît mai mult că în caz de necesitate a
încheierii unui contract care cere autentificare notarială asistentul poate acţiona în baza unei procuri.
Patronajul poate fi înfăptuit gratuit sau remunerat. În cazurile încheierii unui contract de mandat sau administrare fiduciară se
vor aplica prevederele art. art.1033, 1057 CC, adică activitatea la fel poate fi gratuită sau remunerată. În scopul asigurării
securităţii persoanei care se află în neputinţă activitatea asistentului este supravegheată de autoritatea tutelară.
4.Patronajul poate înceta în baza cererii persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este în
stare să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile de sine stătător.motivele care stau la baza cererii
de încetare a patronajului nu importă.
5.Patronajul poate înceta şi în baza hotărîrii organului de tutelă şi curatelă în cazurile cînd persoana de sub patronaj este plasată
într-o instituţie de asistenţă socială publică, de tratament, pentru invalizi etc. Are dreptul de a cere încetarea patronajului şi
asistentul dacă îndeplinirea sarcinii nu poate fi efectuată de către el din motive întemeiate (boală gravă, deplasare îndelungată,
necesitatea îngrijirii unui copil minor-invalid etc.). Prezentul alineat indicînd cazurile de încetare a patronajului, face trimitere
la alin.(4) şi (5) art.46 CC, din care fapt reiese că patronajul este reglementat de prezentul cod ca o formă a curatelei. În mod
obişnuit patronajul încetează la moartea uneia dintre părţi, fie a asistentului, fie a persoanei de sub patronaj.

Articolul 49. Declararea persoanei dispărută fără veste

(1) Persoana fizica poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua
primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de judecată la cererea persoanei
interesate.
(2) În cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru
declararea dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele
informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această luna, de la întâi ianuarie al următorului
an.

1. Scopul principal al declarării persoanei fizice dispărută fără veste constă în apărarea drepturilor şi lucrurilor acesteia,
deoarece lipsa îndelungată şi necunoaşterea locului aflării ei creează pericol pentru acestea. Totodată survin consecinţe negative
pentru creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru acele persoane care se află la întreţinerea ei. Pentru declararea persoanei
fizice dispărută fără veste trebuie să fie întrunite următoarele fapte juridice:
a) lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării;
b) expirarea termenului de cel puţin un an din ziua primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării ei;
c) epuizarea tuturor posibilităţilor de stabilire a ştiri despre locul aflării persoanei.
Declararea persoanei dispărute fără veste are loc la cererea persoanelor interesate de către instanţa de judecată, conform
prevederilor Capitolului XXVII din CPC.
Declararea de către instanţa de judecată a persoanei fizice dispărută fără veste creează o serie de consecinţe juridice: a) asupra
bunurilor acestei persoane se instituie pe baza hotărârii instanţei de judecată un administrator cu care autoritatea tutelară încheie
contract de administrare fiduciară; b) persoanele întreţinute de către persoana declarată dispărută fără veste obţin dreptul de a
primi pensie din cauza pierderii întreţinătorului; c) din bunurile proprietatea acestei persoane se acordă mijloace de întreţinere
celor pe care dispărutul era obligat conform legii să-i întreţină; d) contractul de mandat la care este parte persoana fizică
declarată dispărută fără veste încetează; d) încetează acţiunea termenului procurii.
2. Expirarea termenului de cel puţin 1 an din ziua primirii ultimilor ştiri este o condiţie, în lipsa căreia persoana fizică nu poate
fi declarată absentă fără veste. Dacă se cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de un an de zile începe să curgă din
acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea
dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii despre
dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această luna, de la întâi ianuarie al următorului an.

Articolul 50. Protecţia bunurilor celui dispărut fără veste

(1) Dacă este necesară administrarea permanentă a patrimoniului persoanei declarate dispărută fără veste, instanţa de
judecată numeşte un administrator, cu care autoritatea tutelară încheie un contract de administrare fiduciară. La
cererea persoanei interesate, instanţa de judecată poate numi un administrator şi înainte de expirarea unui an din ziua
primirii ultimilor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute.
(2) Declararea dispariţiei persoanei nu atrage modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor acesteia.

1. În scopul protejării averii persoanei declarate absente fără veste, precum şi a persoanelor aflate cu el în raporturi juridice, dar
care nu şi le pot realiza din cauza absenţei persoanei, se instituie un administrator. Administratorul se numeşte de către instanţa
de judecată, iar autoritatea tutelată încheie cu acesta un contract de administrare fiduciară. Contractul de administrare fiduciară
este reglementat de prevederile art. art. 1053 – 1060. Administratorul fiduciar este în drept, în temeiul acestui contract, să
efectueze orice acţiuni în interesul celui declarat absent fără veste, inclusiv şi să încheie acte juridice, să achite datoriile
persoanei declarate absente fără veste, să înainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent fără veste.
Administratorul este împuternicit să achite datoriile persoanei declarate absente fără veste, să înainteze pretenţii către debitorii
celui declarat absent fără veste. Creditorii celui absent fără veste sunt în drept să înainteze pretenţii către administrator.
Ca excepţie, asupra averii persoanei declarate absente fără veste, administratorul se numeşte de către instanţa de judecată, la
cererea persoanei interesate, chiar dacă nu a expirat termenul de un an din ziua primirii ultimilor ştiri despre locul aflării
persoanei dispărute. Dacă persoana absentă fără veste este declarată prin hotărârea instanţei de judecată absentă fără veste,
administratorul se înlocuieşte cu un alt administrator instituit în baza hotărârii instanţei de judecată prin care a avut loc
declararea persoanei absente fără veste.
2. Declararea persoanei absente fără veste nu duce la modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor ei.
Drepturile şi obligaţiile persoanei declarate absente fără veste sunt exercitate şi executate de către administrator.

Articolul 51. Efectele apariţiei persoanei declarate dispăruta fără veste

(1) Dacă persoana declarată dispărută fără veste apare sau dacă sînt ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată, la
cererea persoanei interesate, anulează hotărârea de declarare a dispariţiei şi desfiinţează, după caz, administrarea
fiduciara a patrimoniului acesteia.
(2) Cel declarat dispărut poate cere administratorului fiduciar repararea prejudiciului cauzat prin administrarea
necorespunzătoare a patrimoniului său.

1. Declararea persoanei absente fără veste prezumă aflarea acestuia în viaţă. Dacă persoana apare sau sunt ştiri despre locul
aflării ei, instanţa de judecată printr-o nouă hotărâre anulează hotărârea pronunţată prin care persoana a fost declarată absentă
fără veste. Anularea hotărârii instanţei de judecată are loc la cererea persoanei declarate absent fără veste sau altor persoane
interesate în ordinea stabilită de art. 301 din CPC. Hotărârea de anularea constituie temei pentru desfiinţarea administrării
fiduciare asupra bunurilor acesteia. Administratorul este obligat să prezinte proprietarului o dare de seamă despre cheltuielile
care le-a suportat în legătură cu administrarea patrimoniului.
2. Deoarece administratorul fiduciar fiind obligat să administreze în nume propriu patrimoniul persoanei declarate dispărute,
dar pe riscul şi pe contul acesteia, el este obligat să manifeste faţă de interesele persoanei declarate absente fără veste diligenţă
de care dă dovadă în propriile afaceri. De aceea, dacă administratorul fiduciar nu administrează corespunzător patrimoniul
persoanei declarate absente, ultima este în drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat (a se vedea art. 14 şi comentariul
respectiv).

Articolul 52. Declararea persoanei decedata

(1) Persoana poate fi declarată decedată prin hotărâre a instanţei de judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc
ştiri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau
care dau temei a presupune ca a decedat în urma unui anumit accident.
(2) Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată decedată numai
după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare.
(3) Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind declararea
decesului ei a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau
care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident este declarată decedată, instanţa de judecată poate să
declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate.
(4) Declararea decesului produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat.

1. Persoana fizică poate fi declarată decedată dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege. Conform regulii generale, dacă, timp
de 3 ani, la domiciliul persoanei lipsesc ştiri despre locul aflării şi au fost epuizate toate mijloacele posibile pentru stabilirea
locului aflării, persoana poate fi declarată decedată de către instanţa de judecată la cererea persoanelor interesate. Pentru
declararea persoanei decedată legea nu stabileşte obligativitatea declarării absenţei fără veste pe durata termenului în care ea a
lipsit. Este suficient ca din momentul primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării persoanei să expire 3 ani.
Declararea persoanei decedate poate avea loc şi după expirarea a 6 luni, dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie
de moarte (calamităţi naturale – inundaţii, cutremure etc.) sau care dau temei a presupune ca a decedat în urma unui anumit
accident (incendiu, catastrofe aeriene, auto, maritime etc.).
2. Dacă dispariţia fără veste este legată de acţiuni militare, atunci persoana poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2
ani de la încetarea acţiunilor militare. În baza acestui temei poate fi declarat mort de către instanţa de judecată nu numai un
militar, dar şi orice altă persoană fizică, care a dispărut în urma acţiunilor militare.
3. Ziua morţii persoanei declarate decedată, în temeiurile prezentului articol, se consideră ziua la care hotărârea judecătorească
privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dar dacă persoana este declarată decedată în urma dispariţiei în împrejurări
care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident, instanţa de judecată
poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate, adică ziua în care a avut loc accidentul sau calamitatea naturală.
Declararea persoanei decedate la cererea persoanelor interesate are loc în conformitate cu prevederile Capitolului XXVII din
CPC. La declararea persoanei decedate în baza temeiurilor stabilite la art. 52 alin. 1 şi alin.2 , instanţa de judecată reiese din
prezumţia morţii acesteia. Cu toate acestea hotărârea definitivă a instanţei de judecată serveşte temei pentru introducerea în
actele de stare civilă a datelor privind decesul persoanei. Dar declararea persoanei decedate nu exclude posibilitatea aflării ei în
viaţă. Din aceste considerente hotărârea instanţei de judecată despre declararea decesului are forţă juridică numai la domiciliul
ei, adică la locul unde a fost declarată decedată. Numai în acest loc se face înscrieri în actele de stare civilă despre decesul ei,
căsătoria se consideră desfăcută, iar bunurile care-i aparţineau trec la moştenitori. Dacă persoana declarată decedată se află
undeva în viaţă, hotărârea dată nu influenţează asupra capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu la locul aflării ei de facto. Toate
convenţiile încheiate de persoana declarată decedată sun considerate valabile şi au putere juridică datorită faptului că ea posedă
capacitate de exerciţiu. Declararea morţii nu influenţează asupra drepturilor ei subiective, dobândite acolo unde nu se ştie
despre declararea decesului ei.
4. Declararea decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizică, ceea ce înseamnă că drepturile lui personale încetează
ori se deschide succesiunea asupra bunurilor şi acestea trec la moştenitori.

Articolul 53. Efectele apariţiei persoanei declarate decedată

(1) În cazul apariţiei sau descoperirii locului de aflare a persoanei declarate decedată, instanţa de judecata anulează
hotărîrea privind declararea decesului ei.
(2) Independent de momentul apariţiei sale, persoana declarată decedată poate cere de la oricare altă persoană să-i
restituie bunurile care s-au păstrat şi care au trecut cu titlu gratuit la aceasta după declararea decesului sau.
(3) Dobînditorul cu titlu oneros nu este obligat să restituie bunurile dacă nu se dovedeşte că la data dobândirii lor ştia că
cel declarat decedat este în viaţă. Dacă bunurile nu s-au păstrat, dobînditorul de rea-credinţă este obligat să restituie
valoarea lor.
(4) Dacă bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat şi au fost vândute, după
anularea hotărârii de declarare a decesului persoanei i se restituie suma realizată din vânzarea bunurilor.
1. Temei pentru anularea hotărârii instanţei de judecată despre declararea persoanei decedate constituie apariţia ei la domiciliu
sau depistarea locului aflării ei. Adresarea la instanţa de judecată cu cererea despre anularea hotărârii instanţei de judecată poate
parveni atît de la persoana declarată decedată cît şi de la alte persoane interesate. Anularea hotărârii despre declararea persoanei
decedate serveşte temei pentru anularea înregistrării decesului în registrul de stare civilă. Căsătoria persoanei declarate decedate
poate fi restabilită de către organele stării civile la cererea ambilor soţi, dacă nici unul din ei nu a încheiat o nouă căsătorie.
2. Restituirea bunurilor care persoanei declarate decedate depinde de faptul dacă s-a păstrat în natură şi de caracterul trecerii lor
la alte persoane. Indiferent de momentul apariţiei sale, dar în limitele termenului de prescripţie, care începe să curgă din
momentul în care după apariţia sa persoana a aflat sau trebuia să afle despre trecerea bunurilor sale la alte persoane, este în
drept să se adreseze pentru restituirea lor. Astfel, persoana declarată decedată poate cere de la oricare persoană restituirea
bunurilor care s-au păstrat în natură şi au trecut cu titlu gratuit la dobînditor după declararea decesului său (în ordine de
succesiune sau au fost donate de către moştenitori persoanelor terţe). Interpretând per a contraria prevederea respectivă,
ajungem la concluzia că, dacă bunurile, cu toate că au trecut cu titlu gratuit, dar nu s-au păstrat în natură, valoarea acestora nu
se restituie de către dobânditorii cu titlu gratuit. Dobînditorul cu titlu gratuit, în cazul în care a distrus, a consumat sau a realizat
bunurile dobândite, este obligat să compenseze valoarea lor în bani, conform prevederilor art. 1398, dacă se dovedeşte că la
momentul dobândirii ştia despre aflarea în viaţă a persoanei declarate decedate.
3. Dacă bunurile au trecut în baza unor acte juridice cu titlu oneros, persoana declarată decedată nu este în drept să ceară
restituirea lor de la dobînditorul cu titlu oneros. Ca excepţie, de la dobînditorul cu titlu oneros bunurile vor putea fi cerute, dacă
se va dovedi că acesta a fost de rea-credinţă la data dobândirii lor. Adică se face dovada că dobînditorul ştia că cel declarat
decedat este în viaţă. În acest caz dobînditorul de rea-credinţă este obligat să restituie bunurile dobândite, iar dacă bunurile nu s-
au păstrat, fiind distruse, realizate, întrebuinţate, el este obligat să restituie valoarea lor. Deseori odată cu cererea de restituire a
bunurilor pot apărea litigii referitor la veniturile dobândite şi cheltuielile suportate pe durata folosirii lor de către dobînditorul de
la care sunt restituite bunurile. Soluţionarea lor va avea loc în conformitate cu prevederile art. 312 (vezi comentariul la articolul
respectiv).
4. Cu totul diferit este soluţionată problema în cazul în care bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de
succesiune la stat. Dacă aceste bunuri nu s-au păstrat (au fost vândute), atunci, după anularea hotărârii de declarare a decesului,
persoanei i se restituie suma realizată din vânzarea bunurilor.

Articolul 54. Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă

(1) Înregistrării de stat sînt supuse următoarele acte de stare civilă:

a) naşterea;
b) adopţia;
c) stabilirea paternităţii;
d) încheierea căsătoriei;
e) desfacerea căsătoriei;
f) schimbarea numelui;
g) decesul.
(2) Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează de către organele de înregistrare a actelor de stare civilă prin
înscrierea datelor în registrele actelor de stare civilă şi eliberarea de certificate în baza acestor înscrieri.
(3) Organele care efectuează înregistrarea actelor de stare civila, procedura de înregistrare a acestor acte, procedura de
rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea înscrierilor actelor de stare civila, forma registrelor actelor de
stare civila şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare civila, se
stabilesc prin lege.

1. Conform art. 3 al Legii nr. 100/2001 privind actele de stare civilă, acestea sunt înscrisuri autentice de stat, prin care se
confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi
caracterizează statutul de drept al acestora. Alin. 1 al articolului comentat enumără care acte de stare civilă se supun înregistrării
de stat, lista cărora este exhaustivă şi nu poate fi lărgită. Astfel, sunt supuse înregistrării de stat asemenea acte de stare civilă
precum: naşterea, adopţia, stabilirea paternităţii, încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei, schimbarea numelui , decesul.
Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă are importanţă pentru protecţia drepturilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale
ale persoanelor fizice, deoarece de aceste evenimente legea leagă apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi şi obligaţii
de o importanţă majoră pentru persoanele fizice. Astfel, odată cu naşterea copilului la părinţi apar drepturi şi obligaţii părinteşti,
obligaţii de întreţinere; în legătură cu moartea persoanei apar drepturile de succesiune a patrimoniului defunctului, dreptul
copilului minor al defunctului la pensie etc.
Scopul înregistrării de stat constă în stabilirea unei dovezi incontestabile a faptului că evenimentele respective au avut loc şi
momentul când ele au avut loc. În unele cazuri legea leagă de înregistrarea actului de stare civilă naşterea (stingerea) de
drepturi, adică stabileşte că drepturile şi obligaţiile corespunzătoare apar sau încetează doar din momentul înregistrării actelor
de stare civilă. Asemenea importanţă este atribuită înregistrării căsătoriei şi desfacerea căsătoriei (desfacerea la organele de
stare civilă).
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează şi în interesul statului, pentru a determina, de exemplu, gradul de natalitate,
mortalitate, etc. Aceste date sunt necesare pentru elaborarea unor prognoze ştiinţific argumentate de dezvoltare economică şi
socială a societăţii.
2. Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă se efectuează de către organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Sunt
recunoscute valabile actele de stare civilă oficializate conform ritualurilor religioase, până la instituirea sau reconstituirea
organelor de stare civilă. Aceste acte de stare civilă se echivalează cu actele de stare civilă întocmite la organele de înregistrarea
a actelor de stare civilă şi nu necesită înregistrare de stat ulterioară.
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează prin înscrierea datelor de către funcţionarul organului de stare civilă în
registrele actelor de stare civilă, eliberându-se în baza acestor înscrieri certificatele corespunzătoare de stare civilă.
3. Articolului comentat are un conţinut general şi se limitează doar la aspectele cele mai generale în materia actelor de stare
civilă. Aceasta se explică prin faptul că: organele care efectuează înregistrarea actelor de stare civila, procedura de înregistrare a
acestor acte, procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea înscrierilor actelor de stare civila, forma
registrelor actelor de stare civila şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare
civila, se stabilesc prin Legea nr. 100/2001 privind actele de stare civilă.

Capitolul II
PERSOANA JURIDICA
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE

Articolul 55. Noţiunea de persoana juridica

(1) Persoana juridica este organizaţia care are un patrimoniu distinct si răspunde pentru obligaţiile sale cu
acest patrimoniu, poate sa dobândească si sa exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si personale
nepatrimoniale, sa-si asume obligaţii, poate fi reclamant si pârât în instanţa de judecata.
(2) Persoana juridica poate fi organizata in mod corporativ sau in baza calităţii de membru, poate fi
dependenta sau independenta de un anumit număr de membri, poate avea scop lucrativ sau nelucrativ.
(3) In funcţie de participare la constituirea patrimoniului persoanei juridice, fondatorii (membrii) au sau nu
au drepturi de creanţă fata de ea. Persoane juridice in a căror privinţă fondatorii (membrii) au drepturi de creanţa sânt
societăţile comerciale si cooperativele. Persoane juridice in a căror privinţa fondatorii (membrii) nu au drepturi de
creanţa sânt organizaţiile necomerciale.

1. Persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin ficţiune în scopul de a permite colectivelor de indivizi să se
manifeste în raporturile juridice similar unei persoane fizice. Pentru aceasta dispoziţia alin.(1) defineşte persoana juridică
evidenţiind principalele elemente ale acesteia – organizaţia (structura organizatorică) proprie, patrimoniul distinct, răspunderea,
capacitatea civilă şi procedurală.
- Organizaţia presupune o structură internă a subiectului – persoană juridică prin care colectivul de participanţi (fondatorii,
asociaţii, membrii, acţionarii etc) al acesteia formează şi manifestă în exterior o voinţă unitară. Altfel spus, organizaţia este
structurarea colectivului de oameni astfel încât aceştia să se manifeste ca unul singur. Persoana juridică ca o organizaţie de
sine – stătătoare presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii şi altele facultative:
a) organul suprem. Organul suprem (mai numit şi principal) la fondare este totalitatea fondatorilor. În timpul
activităţii persoanei juridice organul suprem include în sine totalitatea asociaţilor, membrilor, acţionarilor etc. În cadrul acestui
organ se formează voinţa persoanei juridice, care-şi găseşte expresia în actele adoptate. Actele acestui organ se fac în forma
actelor de constituire (contract, statut), hotărârile de modificare şi completare a acestora, precum şi alte acte adoptate prin
majoritatea voturilor stabilite de lege sau de însuşi actele constitutive. Numit convenţional organ suprem (adunarea asociaţilor,
adunarea generală a membrilor, acţionarilor, congres etc.) acesta este cel care decide cele mai importante probleme ce ţin de
existenţa acestui subiect. Astfel el decide fondarea persoanei juridice, aprobă actele de constituire le modifică şi completează,
determină scopul, obiectul de activitate, modul de gestionare a patrimoniului, constituie toate celelalte organe ale persoanei
juridice, precum şi poate decide reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice. Actele acestui organ, adoptate în limitele stabilite
de lege sunt obligatorii pentru toţi participanţii persoanei juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de răspundere. În
cazurile stabilite acestea sunt opozabile terţilor.
b) Organul executiv. Organul executiv este cel care manifestă în exterior voinţa persoanei juridice. Acesta
poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director, manager, preşedinte, administrator etc.) Organul
executiv deţine atribuţii de gestiune a patrimoniului şi reprezentare a persoanei juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi
actele constitutive organului principal, organul executiv poate face orice acţiuni legale în numele persoanei juridice.
Unele persoane juridice au o structură organizatorică mai complicată. Astfel pot fi create organe reprezentative care se interpun
între organul principal şi cel executiv şi organe de control. În calitate de organ reprezentativ sunt consiliul directoriu la
societăţile pe acţiuni şi cooperativele de producţie care au mai mult de 50 de acţionari sau membri, consiliul de administraţie la
întreprinderile de stat, consiliile instituţiilor financiare, fondurilor de investiţii, a burselor etc. Aceste organe au atribuţia de a
supraveghea activitatea organului executiv în perioada dintre şedinţele organului principal, de a decide asupra unor chestiuni
urgente care i le-a delegat organul principal. În unele cazuri organul principal poate delega şi atribuţia de desemnare şi
revocare a organului executiv.
În calitate de organ de control sunt considerate comisia de revizie, de cenzori, sau un auditor independent angajat special în
acest scop. Organul de control controlează activitatea organului executiv şi raportează rezultatele acestuia organului suprem.
Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale), care deşi sunt amplasate în alte localităţi ele sunt părţi componente
ale acesteia, depind de ea organizatoric, juridic şi economic.
Patrimoniu distinct. Reieşind din prevederile art.284 alin.(1) din CC, patrimoniul persoanei juridice reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter economic al persoanei juridice. Reieşind din noţiunea legală în patrimoniu se conţine o
parte activă şi o parte pasivă. Frecvent prin patrimoniu se înţelege numai latura activă, adică ansamblul de bunuri (lucruri şi
drepturi) ale persoanei juridice. Înzestrarea iniţială a persoanei juridice cu patrimoniu este prerogativa fondatorilor.
Participanţii la fondare fie că transmit cu titlul de aport la capitalul social, cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie materială, fie se
obligă să transmită în viitor anumite valori sau să contribuie prin anumite activităţi la formarea patrimoniului. Caracterul
distinct al patrimoniului arată că acesta nu se confundă cu patrimoniul participanţilor la persoana juridică, deşi arată că aceştia
sunt sursa de formare a patrimoniului, participă într-un anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se
stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice de voinţa participanţilor săi. Participanţii înzestrează persoana juridică cu
patrimoniu pentru a realiza anumite scopuri comune.
Ca universalitate juridică patrimoniul persoanei juridice este unic. Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru fiecare
persoană juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa activităţii acesteia.
Patrimoniul nu depinde de regimul juridic al bunurilor care întră în activ, însă valoarea şi lichiditatea acestora arată dinamica
patrimoniului.
Răspunderea. Fundamentul răspunderii persoanei juridice îl constituie patrimoniul acesteia. Toate bunurile incluse în
activul patrimoniului pot fi urmărite pentru obligaţiile asumate. În unele cazuri pentru obligaţiile persoanei juridice pot fi
urmăriţi şi alte persoane (art.68). Ca exemplu ar servi răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii în nume colectiv
(art.121, 128), a comanditaţilor pentru obligaţiile societăţii în comandită (art.136) a fondatorilor pentru obligaţiile instituţiei
(art.183). Răspunderea persoanei juridice este una materială independent de caracterul şi natura obligaţiei – civile,
administrative, fiscale sau penale.
Capacitatea. Pentru a avea calitatea de subiect şi a se manifesta în circuitul civil similar unui individ, persoanei juridice i s-a
conferit capacitate civilă, inclusiv capacitate de avea drepturi şi obligaţii proprii (capacitate de folosinţă), precum şi de a
dobândi drepturi şi aşi asuma obligaţii prin fapte proprii (capacitate de exerciţiu). În legătură cu aceasta au fost stabilite
criteriile prin care o persoană juridică se individualizează, făcându-se posibil să fie văzută distinct de alte subiecte. Aceste
criterii au ca scopul de identifica subiectul respectiv dintre totalitatea de persoane ( art.66 denumirea persoanei juridice) şi de ai
determina stabilimentul în spaţiu (art. 67 sediul).
Datorită capacităţii atribuite prin lege persoana juridică participă în circuitul civil dobândind drepturi şi asumându-şi
obligaţii, manifestându-şi astfel voinţa în raport cu alte subiecte. Pentru a evidenţia sub toate aspectele capacitatea civilă a
persoanei juridice legiuitorul a considerat necesar să evidenţieze, chiar în definiţie şi capacitatea civilă materială (aptitudinea de
a dobândi drepturi şi aşi asuma obligaţii) şi capacitatea civilă procedurală (aptitudinea de a fi reclamant şi pârât în instanţă).
Capacitatea materială a persoanei juridice este determinată de prevederile art. 60 şi 61 din CC cât şi de dispoziţiile actelor
legislative speciale care reglementează diverse forme de persoane juridice.
Capacitatea procesuală a persoanei juridice este prevăzută de Codul de procedură civilă, legea cu privire la contenciosul
administrativ etc.
2. Alin.(2) stabileşte anumite criterii de clasificare a persoanelor juridice. Ca criterii principale sunt evidenţiate unirea
factorului material sau personal, numărul de participanţi, precum şi scopul persoanei juridice. În sensul acestei norme persoana
juridică este organizată:
a) în mod corportativ sau dependentă de calitatea de membru. La constituirea persoanei juridice în mod
corporativ prioritate i se acordă criteriului material de participare la formarea patrimoniului persoanei juridice şi existenţei
anumitor drepturi patrimoniale ale fondatorilor asupra persoanei juridice astfel constituire. Posibilitatea fiecărui fondator de a
influenţa activitatea persoanei juridice organizate în mod corporativ depinde de mărimea participaţiunii la capitalul social. Ca
exemple de persoane juridice constituite în mod corporativ sunt societatea comercială pe acţiuni şi societatea cu răspunderea
limitată. La constituirea persoanei juridice dependentă de calitatea de membru nu are importanţă valoarea participării
patrimoniale a fondatorului, membrului sau asociatului, fiecăruia din aceştia revenindu-le câte un singur vot. Astfel de categorii
de persoane juridice se consideră societăţile comerciale în nume colectiv şi în comandită, asociaţiile(sindicate, partide),
cooperative de producţie etc.
b) persoana juridică poate fi dependentă de un anumit număr de persoane. Potrivit acestui criteriu legiuitorul
leagă existenţa persoanei juridice de un anumit număr de participanţi (fondatori, asociaţi, membri). De exemplu o societate în
nume colectiv sau în comandită poate avea numărul de asociaţi minim de 2 persoane şi maxim de 20 de persoane.(art.121 şi 136
CC), cooperativele de producţie pot avea cel puţin de 5 persoane, societatea pe acţiuni de tip închis poate avea cel mult de 50
de persoane, partidele politice - cel puţin 5000 de membri. Prevederi speciale sunt prevăzute şi pentru alte forme de persoane
juridice. Încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la numărul de asociaţi au consecinţe diferite. Societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită în care au rămas un singur asociat se dizolvă dacă timp de 6 luni nu se reorganizează (v. art.134 şi 143).
Dacă într-o societate pe acţiuni de tip închis numărul de acţionari depăşeşte 50 de persoane survin obligaţiile stabilite la art.2
alin.(8) şi (9) din Legea nr.1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni, adică aceasta se va reorganiza sau lichida. Dacă
partidul sau o organizaţiei social politică nu confirmă numărul minim de membri stabilit prin art.5 din Legea nr.718/1991 survin
consecinţele indicate la art.18 din aceiaşi lege. În cazul în care legea specială nu prevede consecinţele încălcării se aplică
dispoziţiile art.87 din C.civ./2002.
a) Persoane juridice cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ. Criteriul principal al acestei clasificări este
scopul urmărit de fondatori sau asociaţii persoanei juridice. Persoane juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale
(art.106-170 CC), întrepriderile de stat şi municipale (art.179 CC) cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător.
Societăţile comerciale sunt constituite în scop de a desfăşura activitatea de întreprinzător, obţinerea în rezultatul acestora a unor
beneficii şi împărţirea lor între asociaţi cu titlu de dividend. Societăţile comerciale se constituie în formele stabilte de art.106 (2)
din CC, adică SNC, SC, SRL şi SA. Persoanele juridice care nu au scop lucrativ sunt organizaţiile necomerciale (asociaţiile,
instituţiile, fundaţiile etc.), persoanele juridice de drept public şi cooperativele de consum. Aceste persoane juridice se
constituie în scopuri ideale, iar în caz de obţinere a unor venituri din activitatea lor acesta este destinat realizării scopului propus
şi nu se împarte între fondatori sau asociaţi.
3. Prin alin.(3) din articolul comentat legiuitorul determină legătura juridică dintre persoana juridică şi persoanele care au
constituit-o sau care dobândesc ulterior calitatea de asociat, membru sau acţionar al persoanei juridice. Persoanele care
constituie persoana juridică au posibilitatea de a participa la activitatea acesteia şi de a influenţa formarea voinţei ei prin
exprimarea dreptului de vot. Toţi participanţii la persoana juridică trebuie să contribuie la formarea patrimoniului acesteia prin
facerea unor aporturi la capitalul social, plata unor cotizaţii, taxe sau altfel de contribuţii materiale. Ca urmare a acestor plăţi
participantul obţine anumite drepturi asupra persoanei juridice, drepturi care, la rândul lor pot fi divizate în drepturi
patrimoniale şi nepatrimoniale. Referindu-se la drepturile asupra patrimoniului (drepturi patrimoniale), legiuitorul a arătat că în
societăţile comerciale, în cooperative, în întreprinderile de stat şi municipale fondatorii şi asociaţii ( numiţi participanţii) dispun
de asemenea drepturi. Membrii organizaţiilor necomerciale, în special asociaţiile, sindicatele, partidele, cultele participanţii nu
au drepturi patrimoniale asupra activelor persoanei juridice.
Participanţii la societăţile comerciale care au cote de participare la capitalul social, adică drepturi de creanţă, au posibilitatea,
în anumite condiţii, să-l înstrăineze prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, precum şi să dispună într-un alt mod de acest
drept (art.131, 139,149, 152, 166 etc.). Cota de participare acordă deţinătorului dreptul la o cotă din beneficiul supus repartizării
între asociaţi, precum şi în cazul lichidării are dreptul la o parte din activele supuse repartizării (art.96). În unele persoane
juridice (societatea în nume colectiv, în comandită, cooperative) asociatul poate să se retragă din societate cerând o cotă din
activele acesteia.
Participanţii organizaţiilor necomerciale nu au drepturi patrimoniale asupra activelor acestora. Şi în această situaţie ei nu pot
pretinde la o parte din veniturile organizaţiei nu pot cesiona calitatea de asociat, nu pot pretinde la o cotă parte din patrimoniu în
caz de retragere, excludere şi lichidare (art.97).

Articolul 56. Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice străine

Persoanele juridice străine sânt asimilate, in condiţiile legii, cu persoanele juridice ale Republicii Moldova.

Persoanele juridice înregistrate în statele străine (persoane juridice străine) au aceleaşi drepturi ca şi persoanele juridice
înregistrate în Republica Moldova (persoane juridice naţionale) dacă legea din Moldova nu stabileşte altfel. Principalele
reglementări ce ţin de statutul juridic al persoanelor juridice străine sunt stabilite prin dispoziţiile art.1596 – 1600 C. Civ./2002.
Reglementări speciale se conţin şi în legi speciale.
Este important de a nu confunda persoana juridică străină cu „întreprinderea cu investiţii străine” reglementată prin Legea
nr.998/1992 privind investiţiile străine. Întreprinderea cu investiţii străine se constituie în Republica Moldova în una din
formele societăţilor comerciale stabilite la art.106 alin.(2) CC, se înregistrează în Registrul de stat al întreprinderilor şi
organizaţilor şi se consideră persoană juridică naţională.
Legislaţia pune anumite limite persoanelor juridice străine. De exemplu persoanele juridice străine sunt limitate în dreptul de
a cumpăra terenuri cu destinaţie agricolă (art.6 alin.(2) din Legea nr.1308/1997). Potrivit dispoziţiilor art.4 din Legea
nr.718/1991 în Republica Moldova nu se admite crearea partidelor şi altor organizaţii social politice ale statelor străine, precum
şi subdiviziunile şi organizaţiile lor. Societăţile pe acţiuni din statele străine pot plasa acţiuni în RM numai cu respectarea
dispoziţiilor art.29 din Legea nr.199/1998.
Instituţiile financiare străine pot desfăşura activităţi pe teritoriul Republicii Moldova numai prin filiale şi sucursale şi numai
dacă au fost autorizate de Banca Naţională a Moldovei art.6,7 din Legea nr.550/1995.

Articolul 57. Tipurile de persoane juridice

Persoanele juridice sânt de drept public sau de drept privat care, in raporturile civile, sânt situate pe poziţii de egalitate.

Persoanele juridice sunt divizate în două categorii de drept public şi de drept privat. Această diviziune îşi raţionamentul în
interesul pe care îl promovează aceste persoane.
Dacă persoana juridică reprezintă interesul general al unei colectivităţi (toţi cetăţenii statului sau a unei localităţi) aceasta
este una de drept public.
 Dacă persoana juridică este constituită de persoane private în scopul de a promova interese particulare ale membrilor săi,
sau unui cerc mai larg de persoane, aceasta este de drept privat.
Evidenţierea persoanelor juridice ca fiind de drept public trebuie de făcut după trei criterii:
a) Statutul juridic al membrului, asociatului sau al fondatorului. Această structură include o colectivitate
determinată sau determinabilă de oameni: cetăţenii statului; cetăţenii care locuiesc în localitatea concretă, înseşi statul, un organ
al acestuia, sau o persoană juridică formată de acestea.
b) Sursa principală a patrimoniului sunt bunurile din proprietatea colectivităţii. Aceasta din urmă decide soarta
lor prin hotărârile organelor reprezentative sau de către organele executive.
c) Scopul persoanei juridice este interesul general al colectivităţii. Persoanele juridice de drept public nu poate
avea scop lucrativ.
Statul şi unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public(art.58 CC). Statul îşi realizează capacitatea
juridică prin intermediul organelor sale cărora le atribuie personalitate juridică. Statul, prin intermediul organului competent
formează şi alte persoane juridice drept public, cărora li se deleghează funcţii ale statului. Astfel de persoane sunt Banca
Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Unele persoane de drept public, cum ar fi Camera de Comerţ şi
Industrie, Uniunea Notarilor, Uniunea Avocaţilor etc. deşi au ca participanţi persoane private ele urmăresc un scop general
promovat şi susţinut de stat, iar statul de asemenea le poate delega exercitarea unor atribuţii de stat.
Societăţile comerciale, organizaţiile necomerciale, cooperativele şi alte persoane juridice sunt persoane juridice de drept
privat. Deşi unele persoane juridice de drept privat promovează un interes general, similar persoanelor de drept public, ele
continuă să fie persoane juridice de drept privat. Ne referim în această situaţie la sindicate , partide, organizaţii social politice şi
altele de tipul acestora.
Potrivit dispoziţiei comentate, persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat în raporturile civile au drepturi şi
obligaţii similare. În caz de încheiere a unor contracte de vânzare –cumpărare, arendă, împrumut, prestări servicii etc. Statul şi
unităţile teritorial administrative, indiferent de poziţia lor contractuală au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi persoanele private.
Pentru executarea necorespunzătoare sau pentru neexecutarea contractului acestea vor fi putea fi obligate să-şi onoreze obligaţia
şi să plătească daune interese. Statul şi celelalte persoane juridice de drept public nu pot avea o poziţie privilegiată în raport cu
cele de drept privat, căci în acest caz se pierde interesul acestora din urmă de a contracta.

Articolul 58. Persoanele juridice de drept public

(1) Statul si unităţile administrativ-teritoriale participa la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate
cu celelalte subiecte de drept. Atribuţiile statului si ale unităţilor administrativ-teritoriale se exercita in asemenea
raporturi de organele acestora, in conformitate cu competenta lor.
(2) Organele împuternicite sa exercite o parte din funcţiile (atribuţiile) Guvernului poseda personalitate
juridica doar daca aceasta decurge din prevederile legii sau, in cazurile expres prevăzute de lege, din actele autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale.
(3) Prin derogare de la prevederile alin.(2), persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa si altfel, in
cazuri expres prevăzute de lege.
(4) Următoarele articole ale acestui capitol nu se aplica persoanelor juridice de drept public, cu excepţia
cazurilor prevăzute expres.

1.Reieşind din denumire şi conţinutul articolului comentat persoane juridice de drept public sunt statul, organele statului
cărora prin lege le sunt atribuite statut de personalitate juridică, unităţile administrativ teritoriale şi alte persoane juridice
formate în modul stabilit de lege de către stat, organele statului sau de unităţile administrativ teritoriale
Acestora li se aplică normele ce privesc persoanele juridice reglementate de Codul civil, dacă contrariul nu rezultă din
prevederile legilor speciale.
Statul, fiind menţionat ca subiect distinct de drept, se manifestă în circuitul civil ca o persoană juridică de drept public. Deşi
nici un act normativ nu determină clar structura organizatorică a statului aceasta poate fi evidenţiată prin prisma noţiunii de
persoană juridică. Structural statul are o organizare similară persoanei juridice având un organ suprem, un organ reprezentativ şi
organe executiv.
Organul suprem – este poporul (totalitatea cetăţenilor) căruia potrivit art. 2 din Constituţie aparţine suveranitatea şi puterea
în stat. Poporul îşi poate manifesta şi exprima unitar voinţa prin două modalităţi: - direct, prin participarea la referendum şi la
alegeri; - indirect prin reprezentaţii săi în organul legislativ. La alegeri poporul delegă puterea de stat care-i aparţine spre a fi
exercitată persoanelor care întrunesc un anumit număr de voturi, numiţi parlamentari. Aceştia la rândul lor în comun formând
Parlamentul organ cu atribuţii de legiferare al statului.
Parlamentul formează voinţa statului care îşi găseşte expresia în actele legislative, acte care stabilesc modul de formare şi
funcţionare a tuturor organelor statului şi determină comportamentul tuturor participanţilor la raporturile juridice. Dispoziţiile
actelor legislative sunt obligatorii pentru toţi participanţii la viaţa juridică – persoane fizice, persoane juridice organe de stat,
inclusiv şi pentru organul emitent.
Organ executiv – este Guvernul. Acesta, potrivit Legii cu privire la Guvern organizează executarea actelor legislative,
gestionează patrimoniul statului, reprezintă statul în raporturi juridice, inclusiv încheie contracte semnând contractele civile în
numele statului, precum şi deleagă împuterniciri organelor de stat şi persoanelor cu funcţii de răspundere de a exercita anumite
atribuţii şi de a încheia anumite contracte în numele statului.
 În circuitul civil statul, deşi reprezentat de un număr mare de organe, se manifestă ca un singur subiect, dobândind şi
exercitând drepturi şi obligaţii în nume propriu, adică al Republicii Moldova. În instanţa de judecată statul trebuie să fie ca un
participant unic – pârât, reclamant, terţ etc. Organele administraţiei publice centrale menţionate în art.107 din Constituţie
(ministerele, departamentele etc.) participând la relaţiile civile nu dobândesc drepturi şi obligaţii pentru sine ci pentru stat.
Aceste Organe, deşi având personalitate juridică ele nu au patrimoniu propriu, nu au scop propriu, şi nu au răspundere proprie.
Tot ce fac aceste organe fac în numele statului, din contul statului şi pentru stat. De aceia organele statului sunt o parte a unei
persoane juridice şi nu persoane juridice de sinestătătoare.
Unităţile teritorial administrative deşi sunt expres numite şi ca subiecte distincte (art.192) ele totuşi trebuie privite ca
persoane juridice de drept public. Această afirmaţie rezultă din articolul comentat şi art. 3 alin.(2) din Legea nr. 764/2001
privind organizarea administrativ teritorială a Republicii Moldova potrivit căruia unităţile administrativ teritoriale sunt
persoane juridice de drept public. Unităţile administrativ teritoriale sunt raioanele, oraşele şi satele. Au statut de Unităţi
teritorial administrative localităţile care au statut de municipiu, precum şi Unitatea administrativ teritorială Găgăuzia.
Capacitatea juridică a UTA le exercită autorităţile administraţiei publice locale ale acestora. În calitate de organ executiv al
UTA este primarul, prefectul sau Başcanul.
2.Organele care exercită o parte din atribuţiile Guvernului sunt ministerele, departamentele şi alte organe fondate de
acestea. Potrivit dispoziţiei comentate aceste organe au statut de persoană juridică numai dacă aceasta este stabilit în mod
expres în lege. Legea cu privire la Guvern nu atribuie ministerelor şi departamentelor statutul de persoană juridică, acesta însă
le este stabilit prin Regulamentele aprobate de Guvern. În această situaţie ministerul sau departamentul trebuie privit ca un
organ al persoanei juridice şi nu ca subiect de sine-stătător. Personalitatea juridică a unor structuri ale Guvernului rezultă din
dispoziţii legale. Ca exemplu serveşte Camera licenţierii care potrivit dispoziţiilor art.7 din Legea nr.451/2001 are statut de
persoană juridică.
3. Potrivit alin. (3) persoanele juridice de drept public pot fi înfiinţate în modul stabilit de lege. Prin legi speciale au fost
fondate anumite persoane juridice care îndeplinesc anumite funcţii ale statului, contribuie la exercitarea puterii executive în stat,
însă nu fac parte din Guvern. Astfel de persoane juridice sunt:
- Banca Naţională a Moldovei a cărui mod de constituire şi funcţionare este reglementat prin Legea
nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei. Aceasta stabileşte în art.1 că, BNM „este persoană juridică publică
autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament”.
- Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a fost constituită în baza Legii nr.192/1998 privind Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare. CNVM este persoană juridică, iar autoritatea acesteia se extinde pe întreg teritoriu al
Republicii Moldovei.
- Curtea de conturi a fost constituită prin Legea nr.312/1994 privind Curtea de conturi. Curtea este organul
suprem de control financiar în stat cu statut de persoană juridică şi care decide în mod autonom asupra programului său de
activitate.
2. Alin. (4) stabileşte că dispoziţiile Codului civil privind peroanele juridice nu reglementează statutul juridic al
statului, al UTA, al Băncii Naţionale, a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare precum nici al altor persoane juridice de drept
public, decât în cazul în care la prevederile Codului fac trimitere actele normative ce reglementează statutul juridic al acestora.

Articolul 59. Persoane juridice de drept privat

(1) Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar in una din formele prevăzute de lege.
(2) Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) si scop nelucrativ (necomercial).

1.Alin.(1) dispune imperativ că persoanele juridice de drept privat se pot constitui doar în formele prevăzute de lege.
Forme ale persoanelor juridice de drept privat sunt:
i. societăţile comerciale (art.106 (2).
ii. cooperativele (art.171);
iii. organizaţiile necomerciale (180 alin.(2).
iv. întreprinderile de stat şi municipale (art.179);
2. Prin alin.(2) legiuitorul face cea mai importantă clasificare a persoanelor juridice de drept privat, divizându-l
după scopul urmărit de fondatorii acestora în:
- persoane juridice cu scop lucrativ;
- persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal);
a) Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de fondatori în scopul de a desfăşura o activitate de întreprinzător (mai
numită şi activitate lucrativă, economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi a le împărţi între ei. Acestui scop
corespund persoanele juridice constituite în forma societăţilor comerciale, unele cooperative şi întreprinderile de stat şi
municipale.
Societăţile comerciale pot avea forma de societate în nume colectiv, societate în comandită, societate cu răspundere limitată
sau societate pe acţiuni. Fondatorii societăţilor comerciale la constituire pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura
activităţi de întreprinzător în scopul realizării şi distribuirii între ei a beneficiilor.
Potrivit Legii nr.1007/2002 privind cooperativele de producţie, cooperativa de producţie se constituie în scopul desfăşurării în
comun a activităţii de producţie şi a altor activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe
cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia. Potrivit Legii nr.73/2001 cooperativa de întreprinzător, contribuie la
obţinerea profitului de către membrii săi.
În calitate de persoane juridice cu scop lucrativ trebuie de considerat şi întreprinderile de stat şi municipale care se constituie
în scopul desfăşurării unor activităţi de întreprinzător în domenii importante pentru stat şi unităţile administrativ teritoriale.
b) Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori, asociaţi şi membri care îşi propun un scop ideal,
adică de a satisface aspiraţiile sociale, profesionale, culturale şi de altă natură. Persoanele juridice cu scop nelucrativ mai sunt
numite şi organizaţiile necomerciale, care la rândul său se constituie în forme de asociaţii, instituţii şi fundaţii.
Organizaţiile necomerciale sunt:
- organizaţiile obşteşti de apărare a drepturilor omului, de femei, de veterani, invalizi, de tineret, societăţi
ştiinţifice, ecologiste, cultural educative, sportive etc. constituite potrivit Legii nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti,;
- uniunile de persoane juridice constituite potrivit art. 104 din CC;
- partidele şi alte organizaţii social politice constituite potrivit Legii privind partidele şi alte organizaţii social
politice nr.718/1991;
- cultele constituite potrivit Legii despre culte nr.979/1992;
- sindicatele constituite potrivit Legii sindicatelor nr.1129/2000;
- fundaţiile;
- cooperativele de consum;
Deşi majoritatea persoanelor juridice cu scop nelucrativ pot desfăşura activităţi economice pentru a realiza beneficii, însă
acest beneficiu nu poate fi distribuit cu titlu de dividend sau dobândă ci se va utiliza pentru realizarea scopului propus de către
organizaţie.
Importanţa clasificării respective nu este de a determina care activităţi pot fi practicate de una sau altă categorie de
persoane juridice. Atât persoanele juridice cu scop lucrativ, cât şi cele cu scopuri ideale pot practica unele şi aceleaşi activităţi.
De exemplu, activitatea în învăţământ, dacă este practicată în formă de societate comercială aceasta indică că fondatorii îşi
propun ca scop obţinerea de beneficii. Ca efect la sfârşitul exerciţiului financiar, fondatorii pot împărţi beneficiul realizat în
calitate de dividend, iar în caz de lichidare a unei asemenea persoane juridice activele rămase se împart între asociaţi conform
art.96. Dacă persoana juridică este constituită în forma organizaţiei necomerciale membrii acesteia nu pot repartiza beneficiul în
calitate de dividend, precum nici nu pot fi repartizate actele în cazul lichidării (art.97).

Articolul 60. Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice

(1) Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice se dobândeşte la data înregistrării de stat si încetează la
data radierii ei din registrul de stat.
(2) Persoana juridica cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar daca nu este
prevăzută in actul de constituire.
(3) Persoana juridica cu scop nelucrativ poate desfăşura numai activitatea prevăzută de lege si de actul de
constituire.
(4) Persoanele juridice de drept public participa la circuitul civil in măsura in care aceasta este necesar
atingerii scopurilor sale. Ele sânt asimilate persoanelor juridice de drept privat in măsura in care participa la circuitul
civil.
(5) Persoana juridica poate practica anumite tipuri de activităţi, a căror lista este stabilita de lege, doar in
baza unui permis special (licenţa). Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este necesara licenţa
apare in momentul obţinerii ei sau in momentul indicat in ea si încetează o data cu expirarea licenţei daca legea nu
prevede altfel.
(6) Persoana juridica poate fi limitata in drepturi doar in cazurile si in modul prevăzut de lege.

1. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă a
societăţi comerciale se caracterizează prin generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, specialitate, legalitate şi unicitate.
Generalitatea capacităţii rezultă din dispoziţiile art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) şi se exprimă prin aptitudinea generală şi
abstractă de a avea drepturi şi obligaţii fără a le enumăra limitativ sau a le evidenţia anumite criterii distinctive. Altfel se poate
spune că capacitatea civilă exprimă: a) aptitudinea societăţii comerciale de a avea drepturi, b) aptitudinea – de a avea obligaţii;
Caracterul legalităţii arată că originea capacităţii civile se află în actele legislative, adică în lege. Dispoziţiile legale
determină conţinutul, începutul şi sfârşitul capacităţii civile.
Caracterul inalienabilităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice a fost analizat ca o imposibilitate a înstrăinării sau
refuzului în total sau în parte a persoanei juridice de la propria capacitate de folosinţă.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă constă în faptul că aceasta nu poate fi limitată sau îngrădită decât în cazurile
şi condiţiile stabilite de lege.
Unicitatea capacităţii civile arată că fiecare societate comercială are o singură capacitate, dobândită la data înregistrării de
stat şi care există atâta timp cât aceasta „trăieşte”. Un subiect de drept nu poate avea două sau mai multe capacităţi. Acest
caracter însă nu împiedică de a grupa drepturile şi obligaţiile care fac parte din conţinutul capacităţii după criteriul ramurilor şi
subramurilor de drept, precum nici nu împiedică de a delimita capacitatea de folosinţă de cea de exerciţiu.
Caracterul specialităţii scopul de a diferenţia capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale de cea a persoanei fizice.
Ultima este considerată ca fiind o capacitate universală, adică fiind aceiaşi pentru toate persoanele independent de rasă,
naţionalitate, religie, sex, origine etnică, socială sau apartenenţă politică. Reieşind din dispoziţiile codului civil capacitatea
persoanei juridice este specializată în raport cu capacitatea persoanei fizice. Compararea de exemplu a societăţilor comerciale
cu persoanele juridice cu scop nelucrativ capacitatea primelor apare ca una universală. Doctrina a privit specialitatea ca o
limitare a capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, evidenţiind trei limite a capacităţii: a) determinate de natura de subiect
abstract, adică de aceia că persoana juridică nu poate avea drepturile persoanei fizice; b) determinate de scopul pentru care a
fost constituită; şi c) determinate de natura categoriei de persoane juridice din care face parte.
Începutul capacităţii de folosinţă. Persoana juridică dobândeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de
persoană juridică, adică de la data înregistrării şi inlcuderea în Registrul de stat respectiv (art.63 CC). Dovadă a înregistrării de
stat serveşte certificatul de înregistrare eliberat de organul de stat care efectuează înregistrarea.
Numai după înregistrarea de stat persoana juridică poate să-şi deschidă un cont de decontări într-o bancă comercială, poate
să depună actele pentru a i se elibera licenţa, poate să desfăşoare activităţi nelicenţiate, dobândeşte dreptul exclusiv asupra
propriei denumiri şi embleme, poate solicita înregistrarea drepturilor dobândite în procesul de constituire, precum şi să
săvârşească alte acte juridice pentru atingerea scopurilor statutare propuse. Dobândirea personalităţii juridice impune şi unele
obligaţii stipulate de lege care sunt specifice numai unui subiect de drept. Ca exemplu pot servi obligaţia de înregistrare în
calitate de contribuabil la inspectoratul fiscal teritorial, să efectueze plăţile numai prin operaţiuni bancare, să ţină evidenţa
contabilă, să desfăşoare activitatea în limitele concurenţei loiale etc. Societatea pe acţiuni este obligată să-şi înregistreze
acţiunile emise la fondarea societăţii, să ţină Registrul acţionarilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la data radierii acesteia din Registrul de stat. Radierea se face potrivit art. 99 CC după ce
s-a încheiat procedura de lichidare şi au fost prezentate toate actele necesare. Excepţia de la această regulă este stabilită prin art.
100 CC potrivit căruia capacitatea juridică a persoanei juridice poate să reapară dacă instanţa redeschide procedura de lichidare,
dar aceasta este restrânsă la acţiunile legate de încasarea valorilor patrimoniale de la terţi şi repartizarea acestora între asociaţi
sau după caz între terţi.
2. Din dispoziţia alin.(2) rezultă că persoanelor juridice cu scop lucrativ li se recunoaşte o capacitate universală de
folosinţă, permiţânduli-se să desfăşoare orice activitate economică aducătoare de profit care consideră necesar, cu excepţia
celor interzise de lege, fără a fi obligat ca aceste activităţi să fie indicate expres în actele de constituire. Activităţile interzise
sunt acele pentru care există sancţiuni penale sau administrative. Printre acestea am califica infracţiunile privind traficul de
fiinţe umane, munca forţată, sclavia, activitatea mercenarilor, operaţiuni cu mijloace băneşti dobândite pe cale ilegală,
comercializarea mărfurilor de proastă calitate etc.. O serie de activităţi nu sunt interzise, dar fiind permise numai
întreprinderilor de stat, rezultă că acestea nu sunt permise pentru societăţile comerciale şi cooperative. Nu întră în categoria
activităţilor interzise activităţile desfăşurate în baza licenţei sau altei autorizaţii de stat.
Capacitatea declarată la alin. (2) este necesară pentru a proteja circuitul civil de procese judiciare de anulare a actelor
încheiate de către persoana juridică, stabilindu-se că toate actele încheiate de organul executiv în limitele legii obligă persoana
juridică în toate cazurile. Deşi actul constitutiv este legea persoanei juridice, limitele stabilite de aceste nu pot fi opuse terţilor,
ci numai organelor şi participanţilor (asociaţilor, fondatorilor) acestora. Dacă directorul neglijând interdicţia din actul
constitutiv încheie actul juridic, acesta este perfect valabil. Dar dacă în rezultatul acestui act persoana juridică suportă pierderi
ea poate să se adreseze către director pentru a fi despăgubită.
3. Persoana juridică cu scop ideal (nelucrativ) are o capacitate limitată, aceasta putînd desfăşura numai activităţi permise de
lege şi actul de constituire. De exemplu o asociaţie a arhitecţilor sau a istoricilor ar putea face o activitate de restaurare a
monumentelor istorice, ar putea edita lucrările ştiinţifice ale membrilor săi şi să le realizeze, însă ele nu ar putea să facă comerţ
cu băuturi spirtoase, cu ţigări din propriile magazine sau să organizeze transportul de pasageri. Totodată, dacă asociaţia
respectivă are club al membrilor săi, iar acolo funcţionează un restaurant sau un bufet pentru deservirea acestora cu siguranţă că
acolo s-ar putea vinde şi băuturi spirtoase şi ţigări avînd pentru aceasta autorizaţiile respective. Aceasta priveşte şi alte activităţi,
cum ar fi procurarea şi vînzarea de imobile, de produse petroliere, dacă aceasta se face pentru propria necesitate.
4. Persoana juridică de drept public pentru îndeplinirea atribuţiilor stabilite de lege au necesitate de a procura anumite bunuri
materiale. Astfel, statul pentru asigurarea bunei sale funcţionări de asigura procesul de învăţământ de stat, asigurarea populaţiei
cu servicii medicale, capacitatea de apărare şi securitate a sa, trebuie să procure cele mai diverse mărfuri, lucrări, servicii etc.
Începînd cu rechizitele de birou, tehnică de calcul, mobilă şi terminând cu medicamente, armament, imobile etc. acestea se
procură din reţeaua comercială internaţională sau naţională. În legătură cu aceasta ele săvîrşesc acte civile, adică încheie
contracte de vînzare cumpărare, de arendă, de concesiune, de prestări servicii. La încheierea şi executarea contractelor
respective statul are acelaşi drepturi şi obligaţii ca şi o persoană juridică de drept privat.
5. Alin. (5) stabileşte obligaţia persoanei juridice de a desfăşura unele activităţi numai după ce a fost obţinută autorizaţia
necesară de la organul de stat competent. Lista activităţilor supuse autorizării este stabilită de art. 8 din Legea licenţierii unor
genuri de activitate nr. 451/30.07.2001. Autoritatea publică principală care eliberează licenţe este Camera de licenţiere. Sunt
competente de a elibera licenţe în domenii speciale Banca Naţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Agenţia
Naţională pentru Reglementare în Energetică, autorităţile publice locale etc. Licenţa se eliberează contra plată, în termen de 15
zile de la adresare. Autoritatea publică este competentă de a controla titularii de licenţă la obiectul respectării cerinţelor legale
de desfăşurare a activităţii autorizate, şi în cazul depistării unor încălcări pot suspenda acţiunea licenţei sau după caz chiar pot
retrage licenţa. În cazul suspendării persoana juridică nu poate desfăşura activitatea respectivă pînă cînd decizia de suspendare
nu este anulată. Dacă licenţa este retrasă, persoana juridică nu poate desfăşura activitatea respectivă pînă cînd nu obţine o altă
licenţă. Pentru desfăşurarea activităţii supuse licenţierii fără licenţă, persoana juridică cît şi persoanele cu funcţii de răspundere
a acestora pot fi sancţionate.
6. Limitarea capacităţii persoanei juridice are lor atunci cînd prin actele autorităţilor publice sau a instanţelor de judecată se
stabileşte anumite îngrădiri. Limitarea capacităţii de folosinţă serveşte ca exemplu suspendarea sau retragerea licenţei,
interdicţiile sau sechestrul pus pe bunurile materiale, inclusiv pe contul bancar al societăţii etc. Nu trebuie de privit ca o limitare
a capacităţii persoanei juridice interdicţiile puse persoanei care ocupă funcţia de administrator al persoanei juridice. Capacitatea
de folosinţă a persoanei juridice este limitată dacă împotriva acestea a fost intentat un proces de insolvabilitate. Persoana
juridică care are calitatea de debitor, formal îşi păstrează personalitatea juridică, însă toate acţiunile cu bunurile acesteia le
exercită administratorul insolvabilităţii realizând voinţa creditorilor.

Articolul 61. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

(1) Persoana juridica îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin
administrator.
(2) Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege sau prin actul de constituire, sînt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sînt supuse prin
analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel.
(4) În cazul în care organul executiv nu este desemnat, participanţii sau creditorii persoanei juridice pot
cere instanţei de judecată desemnarea acestuia. Organul executiv desemnat de instanţa de judecată este revocat de
aceasta în cazul în care organul competent al persoanei juridice decide desemnarea organului executiv.

1. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a dobândi drepturi şi a exercita obligaţii prin
actele proprii. Ea exprimă a) aptitudinea sau posibilitatea - de a dobândi şi exercita drepturi prin propriile acţiuni; b)
aptitudinea – de a asuma şi a îndeplini obligaţii prin propriile acţiuni. Deci spre deosebire de capacitatea de folosinţă care este o
aptitudine de a avea, capacitatea de exerciţiu este o aptitudine de a exercita. Persoana juridică este un subiect distinct de
persoanele care o compun şi se manifestă în circuitul civil prin intermediul organelor sale. Spre deosebire de persoana fizică
care este dotată de la natură, în principiu, de la o anumită vârstă, cu discernământ şi voinţă, persoana juridică nu are , în mod
firesc discernământ şi nici o voinţă proprie. Societatea comercială se deosebeşte nu numai prin propriile atribute de identitate şi
patrimoniu distinct dar şi prin aptitudinea de a manifesta o voinţă de sine-stătătoare, generată de voturile asociaţilor. În cadrul
societăţilor comerciale, voinţa persoanei juridice se realizează prin voinţa celor ce o compun, constituiţi în adunarea generală.
Aceasta, însă, nu se reduce la simpla lor însumare, ci este o calitate nouă. Voinţele participanţilor persoanei juridice, exprimate
în cadrul adunării generale, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa persoanei juridice. La baza formării acestei voinţe
stă principiul majorităţii. Formarea voinţei societăţii comerciale diferă de la o formă la alta. Pentru exprimarea voinţei
persoanei juridice pe unele chestiuni, de exemplu în societăţile comerciale pe persoane se cere acordul tuturor asociaţilor, în
societăţile comerciale pe capitaluri se cere o majoritate simplă, o majoritate absolută sau o majoritate calificată.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare concomitent cu capacitatea de folosinţă, adică de la data înregistrării de
stat. Fiind un subiect artificial, persoana juridică îşi manifestă voinţa în exterior numai prin intermediul administratorului sau
altfel spus prin organul său executiv. Administratorul este organ al persoanei juridice. Au calitatea de administrator (organ
executiv) persoanele fizice alese sau numite în modul stabilit de lege sau de actul constitutiv. În ipoteza în care persoana
juridică a fost înregistrată dar nu are organ executiv rezultă că aceasta are capacitate de exerciţiu, însă nu o poate realiza.
2. Calitatea de administrator o poate avea una sau mai multe persoane fizice care dispun de capacitatea deplină de exerciţiu.
Dacă calitatea de administrator o au mai multor persoane (comitet de conducere, direcţie), actul constitutiv trebuie să prevadă
modul în care acestea acţionează. În lipsa unor prevederi exprese, administratorii au împuterniciri egale privind administrarea şi
reprezentarea societăţii. Potrivit art.70 alin.(6)-(7) din Legea privind societăţile pe acţiuni calitatea de administrator o poate
avea şi o persoană juridică. Art.6 alin.(3) Legea nr.1204 cu privire la fondurile de investiţii prevede că managerul fondului de
investiţii poate să fie numai persoană juridică – participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare. Managerul persoană juridică
pentru a exercita funcţia de administrator numeşte o persoană fizică şi aceasta fiind reprezentant a administratorului – persoană
juridică săvârşeşte actele necesare în numele persoanei juridice pe care o administrează.
Calitatea de administrator a persoanei juridice o are persoana fizică care ocupă funcţia directorului, directorului general,
managerului – şef, preşedintelui, primarului, guvernatorului etc. Funcţia de administrator o poate exercita şi altă persoană
împuternicită prin lege sau act constitutiv. Ca exemplu poate servi asociatul societăţii în nume colectiv, comanditatul din
societatea în comandită. Nu poate avea calitatea de administrator a persoanei juridice persoanele cărora le este interzis prin lege
sau prin hotărâre judecătorească să ocupe posturi cu funcţii în persoanele juridice. Interdicţii sunt stabilite prin Constituţie sau
prin legi speciale şi ele privesc deputaţii, Preşedintele Republicii Moldova, membrii Guvernului, judecătorii, inclusiv cei de la
Curtea Constituţională, procurorii, etc. Prin hotărâre judecătorească poate fi interzisă ocuparea funcţiei de administrator în
temeiul Legii cu privire la insolvabilitate, precum şi în caz de condamnare pentru încălcarea regulilor de creditare, spălarea
banilor, abuzurile la emiterea titlurilor de valoare, înşelarea clienţilor, luarea de mită, abuzul de serviciu etc.
Numele administratorului se înscrie în registrul de stat în care se înmatriculează persoana juridică. Dacă administratorul este
revocat din funcţie, sau el însuşi refuză de la aceasta, calitatea de administrator trece la altă persoană numai după înscrierea
datelor de identificare acestuia în registru de stat. Excepţie face persoanele juridice de drept public a căror desemnare se face
prin acte ale autorităţilor publice.
3. Prin alin. (3) se stabileşte că dacă prin actele constitutive sau prin contractul încheiat între persoana juridică şi
administratorul nu se stabileşte altfel, atunci relaţiile dintre ele se reglementează prin dispoziţiile contractului de mandat.
Contractul dintre persoana juridică şi administrator poate fi un contract de muncă, şi în acest caz relaţiile dintre aceştia vor fi
cârmuite de prevederile codului muncii. Dar şi în acest caz, atribuţiile de reprezentare pe care le are de regulă administratorul
sunt supuse regulilor mandatului. Astfel, persoana juridică prin hotărârea organului său suprem, sau dacă legea şi actul de
constituire permite, prin decizia consiliului, poate oricând retrage administratorului împuternicirea de reprezentare.
Administratorul la rândul său tot este îndreptăţit să renunţe oricând la atribuţiile sale. Retragerea sau renunţarea de la funcţia de
administrator este posibilă, dar trebuie de făcut într-o modalitate ordonată. În lipsa unor prevederi legale, modul de revocare a
administratorului, precum şi refuzul acestuia de la funcţia deţinută, modul de transmitere a funcţiei şi afacerilor gestionate
trebuie să fie reglementate de actele constitutive ale persoanei juridice, de regulamentul cu privire la organul executiv al
persoanei juridice sau de contractul încheiat cu acesta.
4. Prin dispoziţia alin.(4) se stabileşte că, dacă în virtutea unor circumstanţe administratorul nu este desemnat, acesta poate fi
desemnat de instanţa de judecată. Astfel de circumstanţe pot fi egalitatea de voturi la adoptarea hotărârii de desemnare. Cererea
de desemnare a administratorului o poate înainta participanţii (asociaţii, membrii, acţionarii etc.) sau creditorii acesteia. Instanţa
va numi administratorul conducându-se prin analogie de prevederile art.88. Candidatura administratorului o va numi persoana
care s-a adresat. În caz de pluralitate de candidaţi, instanţa va decide în favoarea celui cu calităţi profesionale mai înalte.
Administratorul numit de instanţă va avea aceleaşi atribuţii ca şi administratorul desemnat de organul suprem. Dacă organul
suprem al persoanei juridice a desemnat administratorul atunci acesta va depune o cerere prin care se va solicita revocarea
acestuia din funcţie, şi transmiterea împuternicirilor către cel sine.

Articolul 62. Actele de constituire ale persoanei juridice

(1) Persoana juridica activează in baza contractului de constituire sau in baza contractului de constituire si
a statutului, sau doar in baza statutului. Persoanele juridice de drept public, iar in cazurile prevăzute de lege, si
persoanele juridice de drept privat cu scop nelucrativ activează in baza normelor generale cu privire la organizaţiile de
tipul respectiv.
(2) Contractul de constituire a persoanei juridice se încheie, iar statutul se aproba de către fondatorii
(membrii) ei. Persoana juridica constituita de către un singur fondator activează in baza statutului aprobat de acesta.
(3) Actele de constituire ale persoanei juridice trebuie sa conţină denumirea si sediul ei, modul de
administrare a activităţii si alte date prevăzute de lege pentru persoanele juridice de tipul respectiv. In actele de
constituire ale persoanei juridice cu scop nelucrativ se stabileşte obiectul si scopurile activităţii ei.

1.Persoana juridică i-a naştere în baza actului de constituire. Actul de constituire este documentul în care se materializează
voinţa fondatorului (fondatorilor) care decide înfiinţarea persoanei juridice, şi care circumscrie limitele, în care va acţiona
aceasta ca subiect de drept. Actul constitutiv trebuie să corespundă condiţiilor stabilite de lege şi să aibă un conţinut
predeterminat de dispoziţiile legale. Actul de constituire nu poate acorda mai multe drepturi decât legea.
În calitate de act de constituire poate fi, fie numai contractul de constituire, fie numai statutul, fie ambele şi contractul de
constituire şi statutul. Denumirea diferită a actului de constituire depinde de forma de organizare a acesteia, este persoana
juridică cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ.
Persoanele juridice cu scop lucrativ. Spre deosebire de legislaţia anterioară care stabilea constituirea societăţii comerciale
în nume colectiv şi societăţii în comandită numai în baza unui contract de constituire, iar celor cu răspundere limitată şi pe
acţiuni în baza a două acte - contract de constituire şi statut, Codul civil prin art.107 alin.(1) şi art.108 stabileşte constituirea
societăţilor comerciale printr-un act unic numit actul de constituire. Actul de constituire a societăţii comerciale este în esenţă un
act juridic unilateral, atunci când apare un singur fondator sau un contract de societate, dacă în calitate de semnatari apar mai
multe persoane. Actul de constituire conţine asemenea clauze încât acoperă toate prevederile care se includeau anterior în
contractul de constituire şi în statut.
Spre deosebire de celelalte forme, societatea pe acţiuni poate fi constituită la dorinţa fondatorilor, fie potrivit dispoziţiilor
art.157 numai prin actul de constituire, fie potrivit art. 32-33, 35 din Legea nr.1134/1997 prin contract de constituire şi statut.
În acest caz, termenul de act de constituire trebuie considerat echivalent termenului de documente de constituire.
Legiuitorul a stabilit condiţii mai rigide pentru societăţile comerciale, deoarece pentru a realiza scopul pe care şi-l propun
fondatorii sunt necesare valori patrimoniale importante care aceştia trebuie să le transmită. De aceia prin actul de constituire se
stabileşte mai întâi obligaţiile pe care fondatorii şi-i asumă unul faţă de altul în legătură cu formarea patrimoniului şi apoi se
determină modul de colaborare dintre aceştia în legătură cu funcţionarea societăţii. Pentru ca societatea comercială să
dobândească personalitate juridică actul de constituire trebuie întocmit în formă autentică.
Potrivit art.7 din Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativa de producţie actul constitutiv al cooperativei de producţie
este statutul.
Potrivit art.15 din Legea nr. 73/2001 documentele de constituire a cooperativei de întreprinzător sunt contractul de
constituire şi statutul.
Potrivit art.2 din Legea nr.146/1994 cu privire la întreprinderea de stat Documentele de constituire a întreprinderii sunt
decizia fondatorului şi statutul. Dispoziţii similare sunt incluse şi în pct.9 din Regulamentul – Model al întreprinderii
municipale.
Persoanele juridice fără scop lucrativ. Potrivit art.186 organizaţiile necomerciale acţionează în baza statutului , dacă legea
nu stabileşte altfel. Reieşind din dispoziţiile Legii cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996 asociaţiile obşteşti au ca act de
constituire statutul. Aceiaşi concluzie rezultă din Legea sindicatelor nr.1129/2000, din Legea cooperaţiei de consum
nr.1252/2000.
 Legea cu privire la fundaţii în art.10-11 stabileşte că fundaţia se constituie prin act de constituire şi statut. Art.12 din Legea
nr.1505/2000 privind asociaţiile de economii şi împrumut al cetăţenilor prevede că „documentele de constituire a asociaţiei sunt
procesul – verbal al adunării de constituire şi statutul”. Art.15 din Legea patronatelor prevede că patronatul se constituie prin
decizia de înfiinţare şi statut.
Comparativ cu societăţile comerciale cerinţele faţă de persoanelor juridice cu scop nelucrativ cerinţele sunt mai liberale.
Forma autentică a actului de constituire se cere numai pentru fundaţii şi instituţii private.
Codul prevede că prin legi speciale se poate stabili că persoanele juridice de drept public pot activa fără un act constitutiv
individual, admiţându-se situaţia că acestea să funcţioneze în baza unei legi cadru sau a unei legi speciale. În calitate de lege am
considera că este legea cu privire la statutul - cadru al satului (comunei) oraşului, municipiului nr.432/1995. Prin această Lege
se stabileşte că statutul satului sau oraşului este aprobat de consiliul local şi înregistrat în organul executiv al autorităţii
administraţiei publice ierarhic superioare. Prin legi speciale sunt reglementate activitatea Băncii Naţionale, Comisiei Naţionale
a Valorilor Mobiliare, Curtea de conturi. Asemănător persoanelor de drept public prin cod se admite că, în viitor, şi unele
organizaţiile necomerciale ar putea să activeze în baza unei legi cadru fără a avea un act constitutiv individual. Totodată,
adoptarea unei asemenea legi ar solicita şi modificarea art.60-61 şi 63 potrivit cărora capacitatea civilă a persoane juridice apar
de la data înregistrării de stat.
2. Contractul (actul) de constituire a persoanei juridice trebuie să fie întocmit în formă scrisă şi să fie semnat de toţi
fondatorii, iar în unele cazuri trebuie de autentificat notarial.
Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să fie scris în limba română şi potrivit art.107 alin.(1) autentificat
notarial. Forma autentică este necesară fundaţiei şi instituţiei private. Aceste dispoziţii transformă actul de constituire într-un act
solemn, nerespectarea căreia,) duce la nulitatea societăţii (art.110 (2) lit.a). Contractul de constituire a altor persoane juridice
decât cele menţionate pot fi încheiate în formă scrisă sub semnătură privată.
Dacă o persoană juridică se constituie de o singură persoană fizică sau juridică acesta trebuie să întocmească un singur act de
constituire. Astfel de persoane juridice pot fi societăţile cu răspundere limitată, societăţile pe acţiuni, fundaţiile instituţiile etc.
3. Alin.(3) stabileşte principalele clauze ale actului constitutiv. Astfel actul de constituire trebuie să conţină principalele
clauze prin care se identifică o persoană juridică între participanţii circuitului civil şi în spaţiu a acesteia, adică denumirea şi
sediul. De asemenea acestea trebuie să prevadă modul de administrare a persoanei juridice.
Celelalte clauze din actul de constituire sunt precizate în dispoziţiile altor articole din prezentul cod, sau în legile speciale
care reglementează specificul diferitor forme de persoane juridice. Astfel, art.108 prevede clauzele generale care trebuie să le
includă actul de constituire a societăţii comerciale indiferent de formă, iar art.122, 137, 146, 157 prevede clauzele particulare
care trebuie să le cuprindă actul de constituire a formei concrete de societate comercială.
Organizaţiile necomerciale sunt obligate să prevadă în actul de constituire obiectul de activitate şi scopul care şi-l propune
la fondare. În fond prin art.187 se prevede că astfel de organizaţii pot desfăşura orice gen de activitate neinterzis de lege,
inclusiv activitate de întreprinzător (art.188), dar care ţine de realizarea scopului propus prin normele statutare. În cazul când pe
parcursul activităţii organizaţia necomercială îşi modifică obiectul sau scopul ea trebuie să facă aceasta prin modificarea actului
de constituire.

Articolul 63. Înregistrarea de stat a persoanei juridice

(1) Persoana juridica se considera constituita in momentul înregistrării ei de stat.

(2) Persoana juridica de drept public se considera constituita in momentul întrării in vigoare a actului
normativ prin care se aproba regulamentul ori statutul ei sau in momentul indicat in act.
(3) Persoana juridica este pasibila de înregistrare de stat in modul prevăzut de lege. Datele înregistrării de
stat se înscriu in registrul de stat, fiind accesibile oricărei persoane.
(4) Încălcarea modului, prevăzut de lege, de constituire a persoanei juridice sau faptul ca actul de
constituire nu este in conformitate cu legea atrage refuzul înregistrării de stat a persoanei juridice. Nu se admite refuzul
înregistrării din motivul inoportunităţii constituirii persoanei juridice.
(5) Persoana juridica este supusa reînregistrării de stat doar in cazurile prevăzute de lege.

1.Prin această dispoziţie legiuitorul stabileşte regula, potrivit căreia toate persoanele juridice de drept privat nu există până la
înregistrare. Persoana juridică ca subiect al raporturilor juridice i-a naştere din momentul adoptării hotărârii de înregistrare de
către organul de stat, sau funcţionarul public competent şi înmatricularea datelor de identitate şi a altora stabilite de lege în
registrul de stat. Din acelaşi moment aceasta dobândeşte şi capacitate juridică. Înregistrarea persoanelor juridice în Republica
Moldova se face prin act administrativ. Numai dacă organul de înregistrare refuză înregistrarea din motive neîntemeiate,
persoana lezată se poate adresa în instanţă pentru ca ultima prin act judecătoresc să oblige organul de a înregistra persoana
juridică.
2. Persoanele juridice de drept public nu sunt supuse înregistrării de stat. Ele se consideră înfiinţate şi dobândesc capacitate
la data întrării în vigoare a actului normativ prin care acestea se fondează sau la altă dată indicată în acesta. Potrivit art. 17 din
Legea nr.764/2001 formarea unităţilor administrativ – teritoriale se efectuează de Parlament şi statutul de persoană juridică este
dobândit la data indicată în actul adoptat de acesta. Banca Naţională a Moldovei a fost înfiinţată în concordanţă cu Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova nr.122/1991 prin reorganizarea Băncii republicane din Moldova. Potrivit art.32 din Legea
privind Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare nr.192/1998 „în termen de 2 luni de la întrarea în vigoare a prezentei legi
Comisia de Stat pentru Piaţa Hârtiilor de Valoare se reorganizează în Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare”. Prin Legea cu
privire la protecţia concurenţei nr.1103/2000 a fost fondată Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei şi a fost aprobat
Regulamentul acesteia. Similar acestora se creează şi alte persoane juridice de drept public.
3.. Modul de înregistrare a persoanelor juridice de drept privat se stabileşte de acte normative speciale. Deşi procedura de
înregistrare a persoanelor juridice cu scop lucrativ este distinctă de cea a persoanelor juridice cu nelucrativ totuşi de această
divizare nu este atât de dură. De exemplu:
- Camera Înregistrării de stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale înregistrează întreprinderile
(societăţile comerciale, cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale) şi organizaţiile
(cooperativele de consum, asociaţiile de economii şi împrumut a cetăţenilor, uniunile de întrepinderi, asociaţiile de locatari.).
Înregistrarea la Camera Înregistrării de stat se efectuiază cu respectarea dispoziţiilor Legii cu privire la înregistrarea de stat a
întreprinderilor şi organizaţiilor nr. 1265/2000 a altor acte normative care reglementează statutul juridic al subiectelor supuse
înregistrării. Pentru a înregistra o persoană juridică la Camera Înregistrării de Stat oficiului teritorial al acesteia sau înseşi
Camerei trebuie să i se prezinte actele stipulate de art.11 din Legea nr.1265/2000, iar acesta timp de 15 zile adoptă decizie de
înregistrare sau de respingere a cererii de înregistrare. Dacă se adoptă hotărârea de înregistrare, persoana juridică se înscrie în
Registrul de stat sub un anumit număr, indicându-se în mod obligatoriu datele principale de identitate ale acesteia (denumirea
completă şi abreviată, sediul, obiectul principal de activitate, mărimea capitalului social), datele de identitate ale managerului
principal şi al fondatorilor, precum şi alte date care le cere legea sau fondatorii. Ca dovadă a înregistrării de stat Camera
eliberează managerului principal certificatul de înregistrare de modelul stabilit, iar la cererea acestuia sau a fondatorilor extrase
din Registru.
- Secţia organizaţii neguvernamentale şi partide politice a Ministerului Justiţiei înregistrează asocaţii obşteşti,
fundaţii, instituţii, organizaţii şi partide politice, patronate, sindicate etc. Ţinerea registrelor de stat şi înregistrarea unor
categorii de organizaţii necomerciale se execută de Ministerul Justiţiei: Astfel, potrivit art.19-25 a Legii nr.837/1996 se ţine
registrul de stat şi se înregistrează asociaţiile obşteşti, potrivit art.15 din Legea nr.718/1991 se ţine registrul de stat şi se
înregistrează partidele şi organizaţiile social politice, potrivit art. 17-19 din Legea nr.976/2000 se ţine registrul şi se
înregistrează patronatele, potrivit art.10 din Legea nr.1129/2000 se înregistrează sindicatele, potrivit art.22 din Legea
nr.581/1999 se ţine registrul organizaţiilor necomerciale şi se înregistrează fundaţiile etc.
- Modul de înregistrare a cultelor este reglementat de legea despre Culte nr.979/1992 şi se exercită de
Serviciul de Stat pentru problemele cultelor. Potrivit art.14 din Legea menţionată cultele în Republica Moldova se înregistrează
prin procedura de recunoaştere a acestora, cu condiţia că au fost prezentate actele prevăzute de lege.
Fiecare din organele menţionate sunt împuternicite cu atribuţii de înregistrare şi sunt obligate să ţină registrul
persoanelor juridice pe care le înregistrează. De exemplu Camera înregistrării de stat ţine registrul de stat al întreprinderilor,
Ministerul Justiţiei ţine registrul asociaţilor obşteşti, a partidelor politice, Serviciul de stat pentru problemele cultelor ţine
registrul cultelor. În registre se înscriu principalele date privind persoana juridică înregistrată. Astfel de date pe lângă numărul
de înregistrare şi data înregistrării în registrul se înscrie denumirea, sediul, obiectul de activitate, scopul, persoanele care o vor
gestiona şi reprezenta, iar pentru unele şi capitalul social, numele fondatorilor precum şi alte date stabilite de legile speciale sau
care le solicită fondatorii.
Datele incluse în Registrul de stat în care sunt înregistrate persoanele juridice sunt accesibile tuturor persoanelor interesate.
De exemplu, în Legea nr.1265/2001 se stipulează expres că Camera este obligată să elibereze extrase din Registrul de stat în
termen de 3 zile de la solicitare.
4. Dispoziţia alin.(4) din articolul comentat stabileşte temeiurile generale de refuz a înregistrării de stat a persoanei juridice.
Codul civil stabileşte două temeiuri de refuz - încălcare modului de constituire a persoanei juridice sau dacă actul de constituire
nu corespunde cerinţelor stabilite în lege.
Prin încălcarea modului de constituire se înţelege nerespectarea de către fondatori a unor cerinţe sau neefectuarea unor
operaţiuni stabilite de lege pentru constituirea persoanei juridice. Un motiv pentru respingerea înregistrării ar servi nevărsarea
minimului de capital social stabilit la art.113 alin.(3) dacă se cere înregistrarea societăţii comerciale, nepetrecerea adunării
constitutive la societatea pe acţiuni, nu sau semnat numărul necesar de fondatori (membri) sau nu au fost îndeplinite alte
condiţii. Nu va fi înregistrat un partid politic dacă nu va avea cel puţin 5000 de membri domiciliaţi în cel puţin jumătate din
unităţile administrativ teritoriale de nivelul doi, dar nu mai puţin de 600 în fiecare din acestea.
De cel de-al doilea temei de respingere a înregistrării Organul de stat poate face uz atunci când actul de constituire nu
conţine prevederile indicate în lege pentru forma persoanei juridice, conţine unele prevederi care contravin legii, sau dacă nu
este respectată forma stabilită. Prin alte norme inclusiv cele din legile speciale se pot stabili şi alte temeiuri de refuz al
înregisrării de stat. Va fi respinsă înregistrarea persoanei juridice dacă există o altă persoană juridică cu aceiaşi denumire, sau
dacă nu au fost prezentate toate actele necesare.

Articolul 64. Publicitatea registrelor de stat ale persoanelor juridice

(1) Până in momentul in care faptul nu a fost înscris in registrul de stat al persoanelor juridice si nu a fost
făcut public, persoana in al cărei interes faptul trebuia înregistrat nu poate sa-l opună terţilor, cu excepţia cazului când
demonstrează ca terţul cunoştea faptul.
(2) Daca faptul este înregistrat si făcut public, terţul trebuie sa-l recunoască in raport cu sine. Aceasta
prevedere nu este valabila pentru actele juridice săvârşite in decursul a 15 zile de după momentul când faptul a fost
făcut public in măsura in care terţul demonstrează ca nu a ştiut si nici nu trebuia sa ştie despre acest fapt.
(3) In cazul in care faptul care trebuia înregistrat a fost făcut public in mod greşit, terţul poate opune faptul
făcut public persoanei in al cărei interes trebuia înregistrat, cu excepţia cazului când terţul ştia sau trebuia sa ştie
despre neveridicitate.

1. Actele de constituire a persoanelor juridice şi sunt opozabile semnatarilor acestora de la data semnării lor, independent dacă
acestea au fost sau nu înregistrate. Semnatarii acestor acte pot cere unul altuia îndeplinirea obligaţiilor asumate. Însă pentru a le
face opozabile terţilor este necesar de a le face cunoscute (publice) terţilor, sau să fie accesibile acestora. Un asemenea scop îl
urmăreşte înregistrarea de stat. Cu adevărat prin înregistrare se urmăreşte un triplu scop: - înregistrarea marchează „naşterea”
societăţii ca persoană juridică; - înregistrarea permite statului să supravegheze activitatea persoanelor juridice în vederea
respectării legislaţiei; înregistrarea asigură publicitatea cu privire la persoana juridică. Deoarece registrul întreprinderilor este
public, adică este accesibil terţilor şi oricine este interesat poate să-l consulte şi nu poate invoca necunoaşterea informaţiei
deţinute acolo. Publicitatea are importanţă pentru terţii care vor să intre în relaţii cu persoana juridică, precum şi cu înseşi
asociaţii sau membrii persoanei juridice. Informaţia conţinută în Registru precum şi în actele constitutive deţinute la organul de
înregistrare se prezumă a fi veridică. În caz de conflicte între actele constitutive deţinute de organul de stat şi cele ce se află la
persoana juridică şi la membrii acesteia, prioritatea are cel dintâi, până la proba contrarie. Dacă organul principal adoptă
hotărârea de a modifica actele constitutive, inclusiv şi datele incluse în registru, aceste modificări obţin putere juridică şi pot fi
utilizate în raport cu terţii de la data când acestea au fost înregistrate de către organul de stat. În Registrul de stat se înscrie cu
preferinţă următoarele date : - denumirea persoanei juridice, sediul, durata activităţii, numele administratorului, capitalul social
şi cotele de participare pe care le are fiecare asociat pentru societăţile comerciale, şi alte date pe care legea le stabileşte sau pe
care membri acesteia solicită. Publicitatea nu trebuie de confundat cu publicaţiile persoanei juridice care aceasta trebuie să le
facă în Monitorul Oficial făcute potrivit dispoziţiilor art.66 alin.(7) sau art.67 alin.(5) sau în alte publicaţii. Datele prin care se
modifică actele constitutive care au fost adoptate de organul principal dar nu au fost înregistrate au putere juridică numai în
raport cu terţii care cunoşteau despre modificările efectuate. Nu poate invoca faptul necunoaşterii modificărilor terţul care a
participat la adunarea organului principal sau ulterior a fost informat despre modificările efectuate. Obligaţiile de a demonstra
faptul cunoaşterii despre modificările efectuate îl are persoana juridică sau asociaţii acesteia. Datele înregistrate în registru au
putere juridică şi terţul nu poate invoca necunoaşterea acestora. Totuşi un terţ poate să demonstreze că nu cunoaşte datele
înregistrate dacă a contract cu persoana juridică în timp de 15 zile de la data înregistrării. Alin. (3) stabileşte că datele
înregistrate în registru obligă persoana juridică şi atunci când acestea au fost înregistrate din greşeală. Excepţie de la aceasta o
fac numai terţii care ştiau despre înregistrarea greşită.

Articolul 65. Durata persoanei juridice

(1) Persoana juridica este perpetua daca legea sau actele de constituire nu prevăd altfel.
(2) La expirarea termenului stabilit pentru existenta persoanei juridice, aceasta se dizolva daca până la acel
moment actele de constituire nu se modifica.

De regulă, persoana juridică se constituie pentru a activa un termen nelimitat. Totuşi fondatori, membrii sau asociaţii sunt
în drept să constituie persoana juridică pentru a activa un termen fix (de ex. 25 ani) sau până la anumită dată. (de ex.1.01.2010).
Persoana juridică constituite în zonele libere şi având calitate de rezident al acestor zone pot stabili termenul de activitatea până
la expirarea termenului stabilit pentru zona liberă.
Persoana juridică constituite pentru un anumit termen nu poate să activeze după expirarea acestuia, şi se consideră dizolvată.
Din momentul dizolvării administratorul (organul executiv) nu are dreptul să întreprindă noi operaţiuni, adică nu poate
desfăşura genurile de activitate stabilite prin actul de constituire, dar are dreptul să le termine pe cele începute deja. Mai mult
prin art.90 alin. (7) lichidatorul este în drept să încheie noi acte juridice în măsura în care acestea sunt necesare pentru lichidare.
Astfel de acte ar putea fi cele de asigurare cu energie electică, termică, telefonie etc. Persoana juridică a cărei termen de
activitate a expirat se consideră dizolvată de drept şi potrivit art. 86 alin.(2) trebuie să intre în procedura de lichidare cu care
conduce administratorul, dacă organul principal nu a desemnat un lichidator. Persoana juridică constituită pentru un termen
stabilit nu se va dizolva, dacă până la data expirării va prelungi acest termen. Organul principal a persoanei juridice poate reveni
şi decide continuarea existenţei şi activităţii persoanei juridice chiar şi după ce a început procedura de lichidare, dar până la
repartiţia activelor între asociaţi (vezi art.86 alin.(5).

Articolul 66. Denumirea persoanei juridice

(1) Persoana juridica participa la raporturile juridice numai sub denumire proprie, stabilita prin actele de
constituire si înregistrata in modul corespunzător.
(2) Denumirea persoanei juridice trebuie sa includă, in limba de stat, forma juridica de organizare.
(3) Persoana juridica nu poate fi înregistrată daca denumirea ei coincide cu denumirea unei alte persoane
juridice înregistrate deja.
(4) Se interzice utilizarea in denumirea persoanei juridice a sintagmelor ce contravin prevederilor legale
sau normelor morale, precum si a numelor proprii, daca acestea nu coincid cu numele participanţilor la constituirea
organizaţiei si daca nu exista in acest sens acordul persoanei respective sau al moştenitorilor ei cu privire la folosirea
numelui.
(5) Persoana juridica nu poate folosi in denumirea sa cuvinte sau abrevieri care ar induce in eroare cu
privire la forma sa.
(6) Persoana juridica a cărei denumire este înregistrată are dreptul sa o utilizeze. Cel care foloseşte
denumirea unei alte persoane juridice este obligat, la cererea ei, sa înceteze utilizarea denumirii si sa ii repare
prejudiciul.
(7) Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova" despre
modificarea denumirii, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.
(8) In actul emis de persoana juridica trebuie sa se menţioneze denumirea, numărul înregistrării de stat,
codul fiscal si sediul, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.

1. Persoana juridică se identifică în circuitul civil de alte subiecte ale raporturilor juridice inclusiv de alte persoane juridice prin
denumirea sa, care constă din grupul de cuvinte stabilit de lege pentru forma respectivă. Denumirea trebuie să conţină o
combinaţie de elemente obligatorii şi neobligatorii care ar face-o irepetabilă, si inconfundabilă cu o altă denumire înregistrată
în Registrele în care se înregistrează persoanele juridice. În calitate de elemente obligatorii ale denumirii trebuie să fie forma de
organizare a persoanei juridice şi numele sau denumirea unui asociat care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii
comerciale, însă aceste elemente nu pot să individualizeze definitiv persoana juridică. De aceia persoana juridică trebuie să
conţină şi un cuvânt, o îmbinări de cuvinte sau de litere care ar face-o irepetabilă şi inconfundabilă cu altele.
Dispoziţiile legale obligă că în denumirea persoanei juridice să fie indicată forma de organizare, cum ar fi „societate cu
răspundere limitată”, „societate pe acţiuni”, „asociaţie”, „fundaţie” etc., iar pentru societăţile comerciale pe persoane şi numele
unui asociat care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii comerciale. Astfel dacă persoana juridică este o societate
comercială sub forma de societate în nume colectiv sau societatea în comandită în denumirea trebuie să fie indicat şi numele
unuia sau tuturor asociaţilor care răspund nelimitat pentru obligaţiile societăţii. Societatea care indică în denumire numai
numele unui asociat, dar de fapt ei sunt mai mulţi, legiuitorul obligă să se indice şi cuvântul şi „ şi compania” (vezi art.121 alin.
(3) şi art. 136 alin.(3). Ca exemplu ar servi denumirea Societatea în nume colectiv „Movileanu şi compania” sau dacă societatea
are un singur comanditat va purta denumirea Societatea în comandită „Movileanu”.
Denumirea organizaţiei necomerciale poate fi Fundaţia „SOROS”, Instituţia obştească „Centru de studiere şi propagare a
dreptului privat”, Asociaţia de cultură „Basarabia”, Partidul Social Liberal etc. Norme similare sunt stabilite şi pentru
cooperative care au obligaţia să precizeze forma „ cooperativă de consum”, „cooperativă de producţie” sau „cooperativă de
întreprinzător”. În unele cazuri prin legi speciale se stabileşte că persoana juridică trebuie să prevadă în denumirea sa şi alte
prevederi cum ar fi „bursă de mărfuri”, „fond de investiţie”, etc. Denumirea persoanei juridice de drept public se stipulează în
actul normativ prin care aceasta se constituie. Indicarea la forma de organizare permite participanţilor la circuitul civil să facă
concluzie despre scopul persoanei juridice precum şi despre răspunderea asociaţilor acesteia. Denumirea persoanei juridice
se stabileşte iniţial de fondatori prin actul de constituire. Este important ca denumirea stabilită prin actele de constituire să fie
înregistrată în registrul de stat, căci dreptul persoanei juridice asupra denumirii este protejat numai dacă există o asemenea
înregistrare. Dacă denumirea indicată în actele de constituire şi care se cere înregistrată este similară alteia înregistrate anterior
înregistrarea nu se va face.
Persoana juridică are un drept personal asupra denumirii sale având drept să o utilizeze personal sau să permită sau să
interzică altor persoane s-o folosească. Titularului i se acordă dreptul de a cere celui care au utilizat-o neautorizat să plătească o
despăgubire. În relaţiile pe care le are persoana juridică cu alte persoane denumirea este principalul element faţă de care este
exprimată atitudinea şi recunoştinţa terţilor. Anume în ea (denumire) se exprimă reputaţia pozitivă sau negativă pe care o au
terţii faţă de persoană. Denumirea este cea care se încrustează în subconştientul acelora care sau aflat sau se află în legătură
persoana juridică şi anume ea poartă povara atitudinii pozitive sau negative. De aceia în activitatea de întreprinzător denumirea
dobândeşte o valoare economică. Această valoare este acordată de către clientelă, care îi avansează „şansele” persoanei juridice
sau altfel spus, prin şanse se înţelege o posibilitatea de a obţine din activitatea de întreprinzător rezultate favorabile. Din acest
motiv „denumirea” capătă o valoare economică şi similar unui obiect palpabil se transformă într-un res corporalis care
incorporează în sine reputaţia şi şansele în afaceri societăţii comerciale cu care o destinge clientela. Din acest considerent
dreptul asupra denumirii de firmă a societăţii comerciale este calificat ca un bun, şi acesta poate fi în anumite condiţii
transmisibil.
Codul civil stabileşte că prin lege pot fi interzise utilizarea unor cuvinte sau sintagme în denumirea persoanelor juridice.
Nu pot fi utilizate în denumiri cuvinte care exprimă noţiuni contrare bunelor moravuri. Astfel de termeni ar fi cei prin care
se exprimă cuvinte necenzurate, care face apel la violenţă fizică, duşmănie între naţiuni sau altele de acest fel.
Nu pot fi utilizate în denumiri nume proprii care sunt similare numelor personalităţilor marcante. Excepţie de la această
regulă o fac două situaţii. Numele utilizat coincide cu numele unuia din asociaţi, sau chiar dacă nu coincide dar la utilizarea
acestuia există autorizaţia persoanei sau a moştenitorilor acestora.
În conţinutul tuturor actelor care ies de la persoana juridică trebuie să se indice alături de alte date şi denumirea sa. Aceasta
arată la funcţia de semnare a angajamentelor pe care şi le asumă o persoană juridică. Şi deci orice act emis de persoana juridică
trebuie să-i poarte denumirea şi semnătura persoanei împuternicită să angajeze persoana juridică în raport cu terţii.
Dacă actul de constituire al persoanei juridice cu scop lucrativ nu prevede denumirea acesteia, societatea comercială poate fi
declarată nulă în temeiul art.110 alin.(2) lit.c).
Articolul 67. Sediul persoanei juridice

(1) Persoana juridica are un sediu, indicat in actele de constituire.

(2) Stabilirea si schimbarea sediului sint opozabile tertilor din momentul inregistrarii de stat.
(3) Adresa postala a persoanei juridice este cea de la sediu. Persoana juridica poate avea si alte adrese
pentru corespondenta.
(4) Toate documentele si scrisorile intrate la sediu se considera receptionate de catre persoana juridica.
(5) Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova" despre
modificarea sediului sub sanctiunea platii de daune-interese.

Sediul este un atribut principal al persoanei juridice şi arată locul în spaţiu unde este aceasta amplasată. Ca şi denumirea sediul
se stabileşte prin actul constitutiv la libera alegere a semnatarilor acestuia – fie locul de desfăşurare a activităţii a persoanei
juridice, fie locul aflării organelor acesteia , fie domiciliul unuia din asociaţi. În actul de constituire trebuie să fie indicată
localitatea, iar după caz strada, numărul casei sau şi a biroului. Dispoziţiile legale nu impun condiţii sau obligaţii privitor la
locul unde ar putea acesta să se afle, cu excepţia că ele trebuie să se înregistreze la organul fiscal din teritoriul unde-şi are
sediul. În caz de mutare a sediului aceasta trebuie să fie adus la cunoştinţa terţilor prin publicarea unui anunţ în Monitorul
Oficial. Determinarea sediului are importanţă practică sub cel puţin trei aspecte: - sediul persoanei juridice determină
naţionalitatea acesteia; Prin sediul societăţii se determină locul executării obligaţiilor pecuniare, în care persoana juridică are
calitatea de debitor, sau în cazul altor obligaţii când persoana juridică are calitatea de debitor şi prin contract nu s-a stabilit
contrariul;Sediul permite a determina instanţa de judecată competentă în litigiile în care persoana juridică are calitatea de pârât.
Sub aspect procedural, legiuitorul prezumă că toate actele care au ajuns la sediul indicat în Registrul de stat au fost aduse la
cunoştinţa persoanei juridice, cu toate consecinţele negative pentru aceasta. Dacă sediul este modificat societatea are obligaţia
să comunice Organului de înregistrare timp de 7 zile despre modificare şi să publice informaţia respectivă în Monitorul Oficial.
Pentru persoanele juridice care se înregistrează la Camera înregistrării de stat potrivit Legii nr.1265/2000 este stabilită şi
sancţiunea privind „sistarea activităţii întreprinderii şi organizaţiei” precum şi chiar „lichidarea acesteia în condiţii legale” ;
Sediul determina organul fiscal al statului la care persoana juridică prezintă rapoartele financiare şi fiscale şi la contul căruia se
efectuiază plăţile obligatorii.
La sediul societăţii trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.

Articolul 68. Răspunderea persoanei juridice

(1) Persoana juridica răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul ce ii aparţine.
(2) Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile persoanei juridice, iar persoana
juridica nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (membrului), cu excepţiile stabilite de lege sau de actul de
constituire.

Prin dispoziţia alin.(1) se stabileşte principiul general, potrivit căruia toate persoanele juridice ca şi toate persoanele de drept
privat răspund pentru obligaţiile cei revin cu toate bunurile care îi aparţin, independent de categoria la care aceste aparţin, sunt
ele bunuri corporale sau incorporale, imobile sau mobile, sunt mijloace băneşti, hârtii de valoare, sau părţi sociale. Toate
lucrurile pe care le deţine persoana juridică cu drept de proprietate, indiferent de faptul dacă au fost procurate din mijloace
proprii sau din mijloacele atrase se includ în activul persoanei juridice şi pot fi urmărite de către creditorii acesteia. Excepţie de
la această regulă este stabilită prin art. 194 potrivit căreia Republica Moldova şi unităţile administrativ teritoriale nu răspund cu
bunurile proprietate publică, ci numai cu cele care sunt în circuitul civil şi aparţin acestora cu drept de proprietate privată.
Cu acţiunea acestui principiu este legată şi procedura de lichidare forţată a persoanei juridice pentru cauza de insolvabilitate
stabilită la art.101.
Prin alin.(2) se confirmă regulă potrivit căreia fiecare subiect de drept răspunde de sine-stătot pentru propriile sale obligaţii,
adică persoana juridică nu poartă răspundere pentru obligaţiile fondatorilor sau a membrilor săi şi invers fondatorii membrii,
asociaţii sau alţi participanţi ai persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile acesteia. De la această regulă, însă sunt unele
excepţii. Excepţiile sunt stabilite fie de lege fie de actele constitutive ale persoanei juridice. Astfel prin dispoziţiile art.121 şi
art.128 se stabileşte că asociaţii societăţii în nume colectiv răspund pentru obligaţiile societăţii nelimitat şi solidar, dacă activele
societăţii nu satisfac cerinţele creditorilor. Aceiaşi regulă este stabilită în art.136 pentru comanditaţii din societăţile în
comandită şi în art.183 alin.(4) pentru fondatorii instituţiei.
Poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară (societăţii fiice) întreprinderea cu
participaţiunea majoritară (societatea mamă), dacă prima a devenit insolvabilă datorită executării dispoziţiilor date cea dea
doua. Astfel de reguli sunt prevăzute la art.118 alin.(3) precum şi la art.9 alin. (5) şi (6) din Legea nr.1137/1997 privind
societăţile pe acţiuni.
Prin actul de constituire asociaţii pot să-şi asume răspunderi suplimentare la cele stabilite de dispoziţiile legale. În special
art.15 alin.(3) din Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativele de producţie se stabileşte că „statutul cooperativei poate
prevedea o răspundere suplimentară a membrului cooperativei pentru obligaţiile acesteia în mărime ce nu va depăşi venitul
realizat de el în cooperativă în anul financiar precedent”.
Articolul 69. Reorganizarea persoanei juridice

(1) Persoana juridica se reorganizează prin fuziune (contopire si absorbţie), dezmembrare (divizare si
separare) sau transformare.
(2) Hotărârea de reorganizare se ia de fiecare persoana juridica in parte, in condiţiile stabilite pentru
modificarea actelor de constituire.
(3) In cazurile prevăzute de lege, reorganizarea persoanei juridice prin divizare sau separare se efectuează
in baza unei hotărâri judecătoreşti.
(4) Daca prin fuziune sau dezmembrare se înfiinţează o noua persoana juridica, aceasta se constituie in
condiţiile prevăzute de lege pentru forma persoanei juridice respective.
(5) Reorganizarea produce efecte fata de terţi numai după data înregistrării de stat a noilor persoane
juridice, cu excepţia reorganizării prin absorbţie, care produce efecte la data înregistrării modificărilor in actele de
constituire ale persoanei juridice absorbante.

Reorganizare este un procedeu juridic de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică la alta
potrivit căreia succesorul continuă raporturile juridice în locul predecesorului său. Ca efect al reorganizării se produce fie
dizolvarea unor persoane juridice (absorbţia), fie constituirea altora (separarea), fie că dizolvarea unora şi constituirea altora se
produc concomitent (contopirea şi divizarea). Dizolvarea unor şi constituirea altor persoane juridice nu apar ca un scop în sine
al reorganizării ci reprezintă fenomene accesorii ale acestor operaţiuni. O situaţie cu totul deosibită se creează la transformare,
deoarece la aceasta nu are loc nici dizolvarea şi nici constituirea unei persoane juridice noi, ci aceeaşi persoană juridică îşi
continuă activitatea dar în altă formă, în altă haină juridică.
Dispoziţiile legale din Codul civil cu privire la reorganizare stabilesc şi norme de procedură care asigură o sincronizare a
operaţiunilor efectuate şi înregistrările pe care le efectuează organul de stat în aşa fel încât să se asigure o transmisiune corectă
şi unitară a drepturilor şi obligaţiilor.
Hotărârea pentru ca societatea să se reorganizeze sau să participe la un proces de reorganizare în care sunt incluse mai multe
persoane juridice poate s-o i-a numai organul principal al persoanei juridice, de regulă cu o majoritate calificată din numărul
total de voturi. Dacă în procesul de reorganizare sunt implicate mai multe persoane juridice hotărârea cu privire la reorganizare
trebuie să fie adoptată de fiecare persoane juridice cu respectarea tuturor cerinţelor stabilite pentru forma persoanei juridice şi
ale actului constitutiv.
Alin.(3) prevede că în unele cazuri reorganizarea persoanei juridice prin divizare sau separare poate s-o decidă şi instanţa de
judecată. Astfel de hotărâri poate să fie adoptată de instanţă în procesul de insolvabilitate când faţă de persoana juridică
insolvabilă se aplică procedura planului stabilită de Legea insolvabilităţii. Una din soluţiile procedurii planului poate fi
divizarea persoanei juridice insolvabile în două sau mai multe şi transmiterea cotelor de participaţiune la unul sau mai mulţi
creditori. Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/2000 stabileşte şi o modalitate de reorganizare forţată a persoanelor
juridice prin decizia Agenţiei Naţionale pentru Concurenţei. Potrivit art.19 din Legea menţionată Agenţia are dreptul să adopte
o hotărâre privind divizarea sau separarea forţată a unui agent economic care ocupă o situaţie dominantă pe piaţă dacă acesta a
încălcat de două şi mai multe ori dispoziţiile legale. Hotărârea de reorganizare prin divizare şi separare poate fi adoptată de
Agenţie numai dacă apariţia noilor persoane juridice duce la dezvoltarea concurenţei şi există posibilitatea de a izola
organizatoric, teritorial şi tehnologic subdiviziunile persoanei juridice care urmează a fi reorganizată.
Înfiinţarea persoanei juridice noi care apare în rezultatul reorganizării se face cu respectarea dispoziţiilor obligatorii privind
constituirea persoanei juridice de forma respectivă. Astfel, dacă se realizează o contopire a două societăţi în nume colectiv şi se
constituie o societate cu răspundere limitată, sau dintr-o societate pe acţiuni se separă o nouă societate cu răspundere limitată
apoi la proiectul contractului de fuziune prin contopire (vezi art.74 alin.(3) sau la proiectul de dezmembrare prin separare (vezi
art.80 alin. (3) se anexează actul de constituire a societăţii cu răspundere limitată care se constituie. Valoare juridică obligatorie
actului de constituire i-o dă hotărârea organului suprem care adoptă hotărârea de reorganizare şi nu semnătura persoanelor care
vor dobândi calitatea de asociaţi sau membri ai persoanei juridice care se constituie. Hotărârea de aprobare a reorganizării este
obligatorie pentru toţi membrii persoanei juridice care au votat pentru această hotărâre, care au votat împotrivă sau care nu au
fost prezenţi. Însă, faţă de terţi operaţiunea de reorganizare produce efecte şi le este acestora opozabilă numai după înregistrare
la organul de stat a noii persoane juridice.
Considerăm necesar de a menţiona că reorganizarea ca operaţiune juridică nu poate opera între persoane juridice de drept
public, precum şi între persoanele juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat. Această afirmaţie ne-i întemeiem
pe dispoziţiile art.58 alin.(4) din care rezultă că dispoziţiile din articolele ce urmează nu sunt aplicabile persoanelor juridice de
drept public, decât în cazul când sunt norme exprese în acest sens.
De asemenea este problematică reorganizarea care implică persoane juridice cu scop lucrativ cu cele fără scop lucrativ, cu
excepţia transformării. Despre fuziunea, divizarea şi transformarea acestora a se vedea comentariul la art.73, 79 şi 85.

Articolul 70. Succesiunea de drept in cazul reorganizării persoanelor juridice

(1) In cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile si obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua persoana
juridica, in conformitate cu actul de transmitere.
(2) In cazul absorbţiei unei persoane juridice de către alta, drepturile si obligaţiile persoanei juridice
absorbite trec la persoana juridica absorbanta in conformitate cu actul de transmitere.
(3) In cazul divizării persoanei juridice, drepturile si obligaţiile ei trec la noile persoane juridice in
conformitate cu bilanţul de repartiţie.
(4) In cazul separării, o parte din drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trece, la fiecare
din persoanele juridice participante la reorganizare (existente sau care iau fiinţă), in corespundere cu bilanţul de
repartiţie.
(5) In cazul reorganizării persoanei juridice prin transformare, drepturile si obligaţiile persoanei juridice
reorganizate trec la noua persoana juridica in conformitate cu actul de transmitere.

Prin articolul comentat sunt stabilite reguli de trecere a drepturilor şi obligaţiilor de la persoanele juridice care decid să se
reorganizeze la persoanele juridice care-şi continuă existenţa şi după reorganizare sau care se constituie în rezultatul
reorganizării. La reorganizare are loc succesiunea universală sau cu titlul universal. La succesori se transferă nu numai
drepturile şi obligaţiile care se indică în actul de transfer sau bilanţul de repartiţie şi toate drepturile şi obligaţiile persoanei
juridice reorganizate, inclusiv şi cele nepatrimoniale. Trec la succesori şi drepturile litigioase dintre părţi, precum şi cele care nu
erau cunoscute la momentul reorganizării. Dacă drepturile care se transferă trebuie să fie înregistrate succesorul de drepturi
trebuie să le înregistreze.
Reorganizarea prin contopire a persoanelor juridice are ca efect dizolvarea persoanelor juridice cu trecerea concomitentă a
drepturilor şi obligaţiilor la o nouă persoane juridică care se înfiinţează. Fiind un proces anevoios fuziunea prin contopire
trebuie să fie motivată din punct de vedere economic şi aceasta să se aducă la cunoştinţa celor interesaţi arătându-se poziţiile
pozitive şi negative ale viitoarei reorganizări. Pentru aceasta legiuitorul stipulează necesitatea elaborării unui proiect al
contractului de contopire (art.74) care trebuie să arate perspectivele fuziunii, participanţii la aceasta, patrimoniul fiecărei
persoane juridice care doreşte să participe la reorganizare şi alte date ce au importanţă. De asemenea acest plan trebuie să arate
data prezumată a viitoarei fuziuni şi întocmirii actului de transmitere. Actul de transmitere se întocmeşte pe baza contractului de
fuziune aprobat în condiţiile art.75 numai după ce noua persoană juridică a fost înregistrată la organul înregistrării de stat şi
acesta primeşte în activul său toate bunurile persoanelor juridice care se dizolvă. Actul de transmitere trebuie să fie semnat de
administratorii persoanelor juridice care se dizolvă şi administratorul persoanei juridice care s-a constituit. Actul de transmitere
este unul din ultimele documente care poate fi semnat de administratorul persoanei juridice care dizolvă. Acesta este motivul
pentru care persoana juridică care se constituie în rezultatul fuziunii trebuie să fie înregistrată mai înainte decât ar fi fost radiate
cele care se dizolvă, făcând ca acestea (persoana juridică nou constituită şi persoanele juridice care se dizolve) pentru puţin timp
să coexiste în timp.
Fuziunea prin absorbţie este o procedură similară contopirii, urmând să efectueze aceleaşi operaţiuni juridice, adică
elaborarea unui contract de fuziune, aprobarea acestuia de către organele competente ale persoanelor juridice care fuzionează şi
întocmirea unui act de transmitere a patrimoniului. Deosebirea însă este că în rezultatul absorbţiei nu se constituie o nouă
persoană juridică, şi drepturile şi obligaţiile trec de la persoana juridică absorbită la persoana juridică absorbantă, care
preluându-le integral, îşi modifică propriile acte constitutive, şi continuă toate raporturile juridice pe care le avea persoana
juridică absorbită. O diferenţă poate fi observată şi Actul de transmitere în cazul absorbţiei poate fi semnat de persoanele
juridice participante la fuziune chiar până la înregistrarea de stat modificărilor, şi actul de transmitere trebuie prezentat
împreună cu actele necesare pentru înregistrarea modificărilor societăţii absorbante cât şi împreună cu actele necesare pentru
înregistrarea excluderii (radierii) persoanei juridice absorbite.
Reorganizarea societăţii prin divizare are ca efect trecerea patrimoniului de la persoana juridică care se dizolvă la
persoanele juridice care se constituie, şi noile societăţi continuă raporturile juridice ale societăţii dizolvate în modul şi
proporţiile stabilite prin proiectul dezmembrării aprobat în ordinea stabilită de art.81 şi a bilanţului de repartiţie. Actele de
constituire a persoanelor juridice care se înfiinţează în rezultatul dezmembrării prin divizare dobândesc putere juridică şi sunt
opozabile membrilor persoanei juridice care se dizolvă de la data aprobării lor împreună cu proiectul dezmembrării. Similar
reorganizării prin contopire în procesul reorganizării prin divizare este necesară coexistenţa în timp a persoanei juridice care se
divizează şi încetează activitatea cu persoanele juridice care se constituie în rezultatul reorganizării. Astfel încât ultimele mai
întâi se înregistrează apar ca persoane juridice apoi primesc prin bilanţul de repartiţie activele şi pasivele care le revin. Şi abia
după aceasta persoana juridică care s-a dezmembrat şi a stat la temelia fondării celor noi urmează a fi radiată din registru.
Aceasta îşi are explicaţia în aceia că bunurile şi documentele trebuie să fie transmise de la persoana juridică care s-a divizat la
cele care s-au constituit şi în legătură cu aceasta trebuie să fie întocmit un act semnat cel care transmite şi de cel care primeşte.
Dezmembrarea prin separare a persoanei juridice evidenţiază două situaţii: Prima situaţie este acea când în rezultatul
dezmembrării dintr-o persoană juridică care-şi continuă existenţa i-a fiinţă una sau mai multe persoane juridice la care trec o
parte din drepturile şi obligaţiile primei.
Ce-a de-a doua situaţie este când în rezultatul dezmembrării o parte din patrimoniu se separă de la persoana juridică care îşi
continuă existenţa şi trece la o altă persoană juridică existentă. Reieşind din cele menţionate şi sub aspectul procedurii de
reorganizare vor exista deosebiri. Astfel în prima situaţie va fi întocmit un plan de dezmembrare şi vor fi elaborate actele de
constituire ale persoanelor juridice care se constituie în rezultatul separării. În continuare va fi mai întâi înregistrată societatea
nouă, căreia i se va transmite o parte din activele şi pasivele societăţii care se reorganizează modificându-se şi actele de
constituire ale acesteia din urmă.
În cea de-a doua situaţie la planul de dezmembrare trebuie să fie anexat şi contractul încheiat cu persoana juridică la care trece o
parte din patrimoniu. În legătură cu aceasta sunt necesare a fi operate modificări atât în actele constitutive ale persoanei juridice
care se dezmembrează cât şi a persoanei juridice care primeşte patrimoniul respectiv.
La transformarea persoanei juridice drepturile şi obligaţiile persoanei juridice nu suportă modificări, şi nu trec de la una la
alte. Persoana juridică continuă să există însă într-o nouă formă, şi nu este necesar a fi întocmit un act de transmitere. Mai ales
că frecvent acelaşi administrator continuă să reprezinte persoana juridică şi după transformare. Totuşi în unele situaţii
transformarea are ca consecinţe reducerea răspunderii. Ne referim la transformarea unei societăţi în nume colectiv sau a unei
societăţi în comandită într-o societate cu răspundere limitată sau pe acţiuni. În rezultatul acestei transformări asociaţii care
răspundeau subsidiar pentru obligaţiile societăţii de până la transformare nelimitat şi solidar, după aceasta nu mai au o astfel de
răspundere. Acelaşi pericol există şi în cazul transformării unei instituţii în asociaţie sau fundaţie.

Articolul 71. Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie

(1) Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie trebuie sa conţină dispoziţii cu privire la succesiunea
întregului patrimoniu al persoanei juridice reorganizate, in privinţa tuturor drepturilor si obligaţiilor fata de toţi
debitorii si creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de părţi.
(2) Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie se confirma de fondatorii (membrii) persoanei juridice
sau de organul persoanei juridice împuternicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de constituire, care au decis
reorganizarea persoanei juridice, si se prezintă, împreuna cu actele de constituire ale persoanelor juridice create, pentru
înregistrarea lor de stat sau pentru introducerea modificărilor in actele de constituire ale persoanelor juridice existente.

1. Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie sunt documentele prin care se confirmă transferul patrimoniului de la o persoană
juridică la alta, în sens că acest act serveşte ca temei pentru o persoană juridică să scoată de la evidenţa sa, iar alta să pună la
evidenţa sa anumite bunuri şi obligaţii. Aceste acte sunt cele care arată legătura dintre persoanele juridice participante în
procesul de reorganizare şi proporţia de drepturi şi obligaţii transferate. Deşi din conţinutul normei rezultă că actul de
transmitere sau bilanţul trebuie să prevadă toate drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate, totuşi neindicarea lor nu
înseamnă că drepturile şi obligaţiile nu trec. În temeiul art.72 alin.(4) succesorii răspund solidar pentru obligaţiile de până la
reorganizare în cazul când nu este posibil de a determina succesorul.
Actul de transmitere se întocmeşte în cazul fuziunii persoanelor juridice şi se semnează de administratorii persoanei juridice
care transmite şi care primeşte. Actul respectiv se întocmeşte în baza contractului de fuziune aprobat potrivit art.75. Acest act
trebuie să fie transmis la organul de înregistrare la care se înregistrează persoana juridică care se constituie numai după
înregistrarea acesteia. Aceasta se explică prin aceia că până la înregistrare persoana juridică nu are capacitate juridică şi în
numele ei nu poate să fie semnate acte. Anume din acest considerent am menţionat că persoana care se dizolvă şi cea care se
constituie în urma contopirii trebuie să coexiste în timp pentru întocmirea acestui act.
Bilanţul de repartiţie se întocmeşte în cazul reorganizării prin dezmembrare şi trebuie să fie aprobat de organul principal al
persoanei juridice care se dezmembrează, precum şi să fie semnat de administratorii persoanelor juridice care se dezmembrează
precum şi de cele care i-au fiinţă în urma reorganizării. Bilanţul de repartiţie îşi are originea în proiectul de dezmembrare
aprobat potrivit art.81.

Articolul 72. Garantarea drepturilor creditorilor persoanei juridice in cazul reorganizării ei

(1) In termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al persoanei juridice
participante la reorganizare este obligat sa informeze in scris toţi creditorii cunoscuţi si sa publice un aviz privind
reorganizarea in 2 ediţii consecutive ale "Monitorului Oficial al Republicii Moldova".
(2) Creditorii pot, in termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz, sa ceara persoanei juridice care se
reorganizează garanţii in măsura in care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor
doar daca vor dovedi ca prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor.
(3) Creditorii sînt in drept sa informeze organul înregistrării de stat cu privire la creanţele fata de
debitorul care se reorganizează.
(4) Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la
reorganizarea acestora daca din actul de transmitere si din bilanţul de repartiţie nu este posibila determinarea
succesorului.
(5) Membrii organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund solidar, pe
parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare participanţilor sau creditorilor
persoanelor juridice reorganizate.

Protecţia creditorilor este una din cele mai importante probleme ale procesului de reorganizare a persoanelor juridice. Deoarece
la reorganizare are loc o cesiune a datoriei de la persoana debitoare la o altă persoană succesoare pentru aceasta este necesar
acordul creditorului. Articolul comentat stabileşte câteva-i tipuri de garanţii, cum ar fi dreptul creditorului la informaţie privind
reorganizarea, dreptul creditorului de a cere garanţii de la persoana juridică care se reorganizează precum şi posibilitatea
creditorului de a se adresa către succesorii persoanei juridice pentru a fi satisfăcut.
Potrivit alin.(1) administratorul persoanei juridice care se reorganizează sau participă la o reorganizare este obligat să
notifice personal fiecare creditor al său, precum şi să publice informaţia în Monitorul Oficial. Organul executiv al persoanei
juridice trebuie să deţină dovezi că şi-a îndeplinit obligaţia de informare personală, în caz contrar ei vor purta răspundere
personală pentru prejudiciul cauzat creditorilor prin neinformare. Data la care se adoptă hotărărea de reorganizare este data la
care se aprobă contractul de fuziune (art.75) sau proiectul dezmembrării (art.81). Potrivit art.21 din Legea nr.1265/2000
întreprinderea sau organizaţia este obligată să înştiinţeze în scris oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de stat despre
adoptarea hotărârii de reorganizare, pentru consemnarea începerii reorganizării în Registrul de stat. Din momentul consemnării
în Registru a începerii procedurii de reorganizare organul de înregistrare nu este în drept să înregistreze modificări în actele de
constituire a societăţilor implicate în procedura de reorganizare.
Creditorii care consideră că vor fi afectaţi prin reorganizarea debitorului său au dreptul să se opună procedurii de
reorganizare şi să ceară fie garanţii suplimentare, fie executarea obligaţiilor. Astfel dacă obligaţia a ajuns la scadenţă integral
creditorul este în drept să ceară executarea. Dacă obligaţia a ajuns parţial la scadenţă creditorul poate cere achitarea datoriei, iar
pentru obligaţia care încă nu a ajuns la scadenţă el este în drept să ceară numai garanţii, însă nu poate cere executarea anticipată
a obligaţiei. Legiuitorul stabileşte că nu toţi creditorii pot cere garanţii. De exemplu nu poate cere garanţii creditorul a cărei
obligaţie integral deja este garantată printr-o garanţie reală (gaj sau ipotecă) sau personală a unui terţ, creditorul unui societăţi
pe acţiuni care se transformă într-o societate cu răspundere limitată precum şi alte situaţii în care creditorul nu este nici de cum
afectat de procedura de reorganizare. Are dreptul de a cere garanţii creditorul unei societăţii care se reorganizează prin fuziune,
în legătură cu faptul că prin fuziune se poate unifica persoane juridice cu starea diferită a activelor, unde unele pot fi în prag de
insolvabilitate.
Pentru ca persoana juridică să nu se reorganizeze până la executarea sau garantarea creanţelor se stabileşte dreptul
creditorului de a preveni Camera Înregistrării de Stat pentru a nu înregistra reorganizarea, dacă creditorul nu a fost satisfăcut.
Dacă reorganizarea a fost înregistrată contrar intereselor creditorului acesta are dreptul la apărare judiciară, putându-se adresa
atât în nulitatea înregistrării reorganizării şi pentru încasarea forţată a creanţelor sale.
Dispoziţia alin.(4) stabileşte răspunderea solidară a persoanei juridice pentru obligaţiile de până la reorganizare, dacă din
actul de transmitere sau din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Considerăm că legiuitorul
stabileşte răspunderea solidară nu numai pentru cazul în care numele creditorului nu este indicat în actele menţionate, dar şi în
cazul în care creanţele acestuia nu sunt incluse integral, sau când prin actul de transfer şi bilanţul de repartiţie se stabileşte o
disproporţie între drepturi şi obligaţii, astfel încât datoriile nu pot fi acoperite din valoarea bunurilor transmise succesorului.
Alin.(5) stabileşte răspunderea administratorilor persoanei juridice pentru abuzurile pe care aceştia le admit în procesul de
reorganizare. Pentru despăgubire se pot adresa în egală măsură atât asociaţii sau membri persoanei juridice cât şi creditorii
acesteia. Răspunderea în faţa creditorilor administratorii o poartă numai dacă în procesul de reorganizare au admis încălcări ale
procedurilor legale, dar nu şi pentru creanţele pe care le au creditorii faţă de persoana juridică care s-a reorganizat.

Articolul 73. Fuziunea persoanelor juridice

(1) Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie.

(2) Contopirea are ca efect încetarea existentei persoanelor juridice participante la contopire si trecerea
integrala a drepturilor si obligaţiilor acestora la persoana juridica ce se înfiinţează.
(3) Absorbţia are ca efect încetarea existentei persoanelor juridice absorbite si trecerea integrala a
drepturilor si obligaţiilor acestora la persoana juridica absorbanta.
(4) In cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionata de permisiunea organului de stat
competent.

Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică prin care două sau mai multe persoane juridice în scopul concentrării capitalului
şi sporirii rentabilităţii activităţii îşi unifică patrimoniul în una singur. Fuziunea la rândul său are două forme: contopirea şi
absorbţia. Deosebirea dintre aceste forme este în efecte juridice pe care acesta le produce.
Contopirea (numită şi fuziune) duce la dizolvarea persoane juridice care iniţiază procedura de reorganizare şi radierea
acestora din Registrul de stat, şi apariţia unei persoane juridice noi, care se naşte pentru a continua raporturile juridice începute
de societăţile predecesoare. Invers, în rezultatul fuziunii prin absorbţie (numită şi asociere) persoana juridică absorbantă
continue să existe şi după fuziune, dar înglobează în sine drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice absorbite care se dizolvă şi
urmează a fi radiată din Registrul de stat.
O problemă de importanţă majoră pentru procedura de fuziune priveşte posibilitatea de a fuziona a societăţile comerciale cu
organizaţiile necomerciale. În legislaţie nu există norme exprese ce interzic o asemenea fuziune. Totodată este necesar de
menţionat că nu ar putea fuziona o societate comercială cu o organizaţie necomercială datorită faptului că asociaţii societăţilor
comerciale au drepturi de creanţă asupra societăţii comerciale pe când membrii organizaţiei necomerciale nu au drepturi de
creanţă, ci au numai drepturi personale (vezi art.55 alin.(3). Nici într-un caz nu ar putea ca un membru care nu a avut drepturi
patrimoniale până la reorganizare să le aibă după reorganizare. Din acest motiv considerăm că fuziunea ar putea opera doar
între societăţi comerciale sau între organizaţii necomerciale.
 În cazul fuziunii societăţilor pe acţiuni aceasta are loc prin consolidarea bilanţurilor lor cu convertirea ulterioară a acţiunilor
societăţilor care participă la reorganizare în acţiuni ale societăţii recent înfiinţate. Potrivit art.29 din Legea nr.1204/1997 cu
privire la fondurile de investiţii un fond de investiţii poate să fuzioneze numai cu un alt fond de investiţii, şi nici de cum nu
poate fuziona cu o altă societate comercială.
La fuziunea are loc o succesiune universală, deoarece drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice care se dizolvă trec
integral la persoana juridică care absorbantă sau la cea nou constituită. Fuziunea prezintă pericol pentru creditorii persoanei
juridice deoarece operaţiunea poate opera între persoane juridice cu starea financiară diferită. În principiu este posibil de a
absorbi şi pe o persoană în prag de insolvabilitate, şi atunci există pericolul de majorare a numărului de creditori şi a creanţelor
acestora, subminând poziţia creditorilor persoanei juridice a cărei activitate este eficientă.
Fuziunea societăţilor comerciale şi uniunilor acestora poate fi condiţionată de autorizarea organelor de stat competent.
Legea cu privire la societăţile pe acţiuni stabileşte că în cazurile stabilite de legislaţia antimonopolistă fuziunea societăţilor
comerciale se efectuează cu acordul organului de stat competent. Astfel, potrivit art.17 din Legea nr.820/2000 privind protecţia
concurenţei Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei efectuează controlul de stat prealabil asupra creării, extinderii,
comasării şi fuzionării asociaţilor de agenţi economici, holdingurilor, grupurilor industrial – financiare, precum şi asupra
comasării şi fuzionării agenţilor economici dacă faptul acesta ar duce la formarea unui agent economic a cărui cotă pe piaţa de
mărfuri ar depăşi 35 la sută. Fără acordul acestei agenţii înregistrarea fuziunilor şi comasărilor respective se interzice.
De asemenea, potrivit art.93 alin. (9) din Legea privind societăţile pe acţiuni pentru înregistrarea societăţii înfiinţate în
procesul reorganizării prin fuziune şi asociere este necesară şi autorizaţia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.

Articolul 74. Proiectul contractului de fuziune

(1) In scopul fuziunii, organul împuternicit al persoanei juridice elaborează proiectul contractului de
fuziune.
(2) In proiectul contractului de fuziune trebuie sa se indice:
a) forma (felul) fuziunii;
b) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;
c) fundamentarea si condiţiile fuziunii;
d) patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
e) raportul valoric al participaţiunilor;
f) data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate in
fuziune.
(3) Daca persoanele juridice fuzionează prin contopire, in proiectul contractului de fuziune trebuie sa se
indice si denumirea, sediul si organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune
se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se constituie.
(4) Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte in scris.
(5) Daca contractul de fuziune aprobat este afectat de o condiţie, acesta se desfiinţează cu efect
retroactiv in cazul in care condiţia nu s-a realizat timp de un an de la data aprobării. Contractul poate prevedea un
termen mai scurt sau un termen de prevenire.

Fuziunea ca operaţiune tehnico-juridică implică mai multe persoane juridice, care se produce în baza unui contract de
fuziune aprobat de organele competente ale acestora. La contopire pot să participe două sau mai multe persoane juridice.
Proiectul contractului de fuziune se elaborează de persoanele interesate în procedura fuziunii cum ar fi asociaţii, membrii
consiliului sau administratorul persoanei juridice şi se semnează de administratorii acestora. Acest proiect de contract
dobândeşte forţă obligatorie după ce este aprobat de organele competente ale persoanelor juridice care decid să fuzioneze în
condiţiile art.75.
Contractul de fuziune prin contopire după natura juridică este similar unui contract de societate civilă. Spre deosebire de
alte contracte civile în care interesele părţilor contractante sunt contrare, în contractul de societate civilă interesele asociaţilor
sunt identice, ei urmăresc un scop comun. Astfel ca şi la societatea civilă prin contractul de contopire părţile convin să
urmărească un scop comun, adică să constituie o nouă persoană juridică, şi să obţină anumite foloase din activitatea acesteia.
Dar dacă în societatea civilă părţile contractante unindu-şi eforturile personale şi contribuţiile materiale dau naştere la o
proprietate comună (vezi art.1342 alin.(3) apoi prin contractul de contopire părţile contractante nu creează o proprietate
comună, dar tot patrimoniul participanţilor la acest contract trec la noua societate care se constituie. Contractul de fuziune are
valoare juridică de la momentul aprobării de către organul principal al persoanei juridice şi până la momentul înregistrării
acestuia la organul de înregistrare. O deosebire importantă există şi între drepturile pe care le generează contractul pentru
semnatarii acestor două contracte. Astfel prin contractul de societate civilă semnatarii acestuia dobândesc drepturi şi îşi asumă
obligaţii pentru sine pentru întregul termen de acţiune al contractului, pe când la încheierea contractului de fuziune semnatari ai
acestuia sunt persoanele juridice care fuzionează, şi acestea au drepturi şi obligaţii numai de la aprobarea acestuia de către
organele competente a fiecărei persoane juridice până la înregistrarea contractului de fuziune şi a actelor de constituire a noii
persoane juridice. După înregistrarea de stat drepturile şi obligaţiile le dobândesc asociaţii şi membrii persoanei juridice care se
constituie.
Contractul de fuziune prin contopire se deosebeşte de contractul de fuziune prin absorbţie. Astfel dacă contractul de contopire
urmăreşte scopul de constituire a unei noi persoane juridice apoi contractul de fuziune prin absorbţie are ca scop preluarea
(înglobarea) de către persoana juridică absorbantă a patrimoniului persoanei juridice absorbite. Ca efect al înregistrării
contractului de fuziune prin contopire toate persoanele juridice participante la procesul de reorganizare îşi pierd capacitatea de
subiect de drept prin dizolvare pe când la înregistrarea contractului de fuziune prin absorbţie capacitatea de subiect de drept o
pierde numai persoana juridică absorbită pe când cea absorbantă îşi continuă activitatea. De asemenea contractul de fuziune
prin absorbţie stă la originea constituirii noii persoane juridice şi fără acest document nu poate fi înregistrată noua societate pe
când la fuziunea prin absorbţie acest contract serveşte ca temei pentru introducerea modificărilor şi completărilor în actul de
constituire a persoanei juridice absorbante.
Alin. (2) stabileşte care trebuie să fie conţinutul contractului de fuziune.
Una din cele mai importante clauze care sunt necesare pentru fiecare contract civil clauzele de identificare a persoanelor
juridice care sunt implicate în procesul de reorganizare. În acest sens legiuitorul menţionează de a indica denumirea şi sediul
acestora, însă reieşind dintr-o dispoziţia art.66 alin.(8) în contractul de fuziune trebuie de indicat şi alte date de identificare cum
ar fi numărul înregistrării de stat şi codul fiscal a fiecărei persoanei juridice. Contractul trebuie să prevadă dacă fuziunea se face
prin contopire sau prin absorbţie. Dacă societăţile fuzionează prin contopire acestea trebuie potrivit alin.(3) să se indice datele
de identitate ale noii persoane juridice, să se anexeze actul de constituire al acesteia precum şi să se indice şi numele
candidaţilor în membrii organului executiv. Cu siguranţă din prevederile contractului de fuziune trebuie să rezulte avantajele
reorganizării, drepturile şi obligaţiile care se transmit succesorilor, datele de identitate a membrilor persoanelor juridice care se
contopesc sau a celor absorbite, mărimea participaţiunilor pe care aceştia le-au avut până la reorganizare şi mărimea
participaţiunilor pe care ei le vor avea în persoana juridică care se constituie sau în cea absorbantă.
Potrivit art.29 din Legea nr.1204&1997 cu privire la fondurile de investiţii şi art.94 din Legea nr.1134/1997 contractul de
fuziune prin contopire trebuie să conţină prevederile art.33 din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni, adică
prevederile contractului de constituire.
Din alin.(5) rezultă că fuziunea persoanelor juridice poate fi condiţionată. Ca condiţii pentru fuzionare poate fi stabilite de
exemplu, eliberarea autorizaţiei de către Comisia Naţională pentru Protecţia Concurenţei, de obţinerea unui credit, de obţinerea
unei licenţe sau de alţi factori. Dacă condiţia de fuzionare nu s-a realizat în termen de cel mult un an contractul se consideră ca
inexistent.

Articolul 75. Hotărârea de fuziune

(1) Contractul de fuziune produce efecte numai daca este aprobat de adunarea generala a membrilor
fiecărei persoane juridice participante la fuziune.
(2) Hotărârea de fuziune se adopta cu 2/3 din numărul total de voturi ale participanţilor daca o
majoritate mai mare nu este prevăzută de actul de constituire.

Pentru ca contractul de fuziune să producă efecte între persoanele juridice care intenţionează să fuzioneze, nu este de ajuns ca
acest contract să fie semnat de administratori, ci este necesară şi aprobarea acestui contract de către organul principal al fiecărei
persoanei juridice.
Codul civil stabileşte şi o majoritate necesară pentru adoptarea hotărârii de reorganizare, lăsând posibil ca numai prin actul de
constituire să se prevadă o majoritate mai mare. Dar este necesar de prevăzut că reorganizarea unei societăţi în nume colectiv
sau a unei societăţi în comandită poate fi făcută dacă sunt de acord toţi asociaţii. Tot odată trebuie de menţionat că în unele acte
normative sunt stipulate prevederi prin care hotărârea de reorganizare ar putea fi efectuată şi cu un număr de voturi mai mic. De
exemplu Legea cu privire la societăţile pe acţiuni poate decide reorganizarea cu 2/3 din voturile reprezentate la adunare, iar
adunarea acţionarilor este deliberativă dacă la şedinţă sunt prezenţi acţionarii ce deţin mai mult de jumătate din voturi. De
asemenea este posibil de adoptat hotărârea şi cu un număr mai mic de voturi cum ar fi convocarea unei adunări repetate la care
este deliberativă cu cel puţin1/3 din numărul total de voturi (în acest sens art. 29 din Legea nr.1007/2002, şi art.58 din Legea
nr.1134/1997). De aceia considerăm că hotărârile de fuziune trebuie de adoptat cu respectarea prevederilor art.75 alin.(2).

Articolul 76. Cererea de înregistrare a fuziunii

(1) După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului privind fuziunea, organul executiv al
persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicita înregistrarea fuziunii. La cerere se anexează:
a) copia autentificata de pe contractul de fuziune;
b) hotărârea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
(2) După expirarea termenului prevăzut la alin.(1), organul executiv al persoanei juridice absorbante
sau al persoanelor juridice care se contopesc depune o cerere de înregistrare la organul de stat unde este înregistrata
persoana juridica absorbanta sau unde urmează a fi înregistrata noua persoana juridica. La cerere se anexează actele
indicate la alin.(1). Persoana juridica ce se constituie anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei
juridice de tipul respectiv.

Dispoziţiile articolului comentat prevede limitele de timp în care persoana juridică trebuie să prezinte cererea de
înregistrare şi care acte trebuie să fie prezentate pentru a se înregistra fuziunea. Astfel, persoana juridică care se înregistrează la
Camera Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale, trebuie potrivit art.21 din Legea nr.1265/2000 să
notifice organul de înregistrare cu privire la intenţia de fuziune în termen de 3 zile de la data adoptării unei astfel de hotărâri de
organul competent. În Registrul de Stat se face o consemnare cu privire la viitoarea reorganizare. Pentru înregistrarea
consemnării trebuie să fie prezentate anumite acte, cum ar fi hotărârea de reorganizare, copia avizului publicat în Monitorul
Oficial şi certificatul de înregistrare pentru a înscrierea menţiunii „în proces de reorganizare”. Considerăm că termenul de 3
zile este un termen prea restrâns pentru a prezenta copia avizului publicat în Monitorul Oficial. Mai mult, potrivit Codului civil
trebuie cel puţin 2 publicaţii în Monitorul Oficial pentru a preveni toţi creditorii.
După expirarea a cel puţin 3 luni de la data ultimei publicaţii în Monitorul Oficial fiecare persoană juridică trebuie să
prezinte organului de înregistrare actele pentru înregistrarea fuziunii. Împreună cu o cerere se prezintă contractul de fuziune în
formă autentică aprobat de organul competent şi semnat de administrator, precum şi hotărârea de fuziune, aprobată potrivit
art.75, actele care demonstrează garantarea drepturilor creditorilor sau satisfacerea creanţelor acestora, autorizaţia de fuziune
eliberată de organul de stat competent şi alte acte stabilite de lege. Spre exemplu la înregistrarea societăţilor comerciale şi altor
întreprinderi efectuată potrivit art. 22 din Legea nr.1265/2000 sunt cerute originalele actelor de constituire şi a certificatului de
înregistrare a persoanelor juridice care se dizolvă, actele ce confirmă închiderea conturilor bancare, actele privind transmiterea
pentru nimicire a ştampilei, copiile de pe avizele privind fuziunea publicate în Monitorul Oficial. De asemenea se mai cere şi
actul de transfer, însă după cum am menţionat în comentariul la art.71, actul de transfer trebuie să fie semnat de administratorul
persoanei juridice care se dizolvă şi de administratorul persoanei juridice care s-a constituit. De acea actul de transfer va fi
prezentat mai târziu după ce va fi înregistrată persoana juridică nou constituită.
Alin.(3) stabileşte că, dacă are loc fuziunea prin contopire şi urmează a fi înregistrată o nouă persoană juridică trebuie să se
prezinte şi o cerere semnată de administratorii persoanelor juridice care se dizolvă la organul de înregistrare în raza căreia
trebuie să fie înregistrată persoana juridică nou constituită şi să se prezinte toate actele necesare pentru înregistrarea acesteia,
inclusiv a celor indicate la lit. a) – d) din alin.(1).

Articolul 77. Înregistrarea fuziunii

(1) Înregistrarea fuziunii se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice
absorbante sau care urmează sa înregistreze noua persoana juridica.
(2) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau a noii persoane
juridice informează despre înregistrarea fuziunii organul unde este înregistrata persoana juridica absorbita sau
persoanele juridice contopite.
(3) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbite sau a persoanelor
juridice contopite înscrie in registrul de stat data la care s-a produs absorbţia sau contopirea si expediază spre păstrare
organului care a înregistrat fuziunea toate actele persoanelor juridice dizolvate.
(4) După înregistrarea efectuata conform alin.(1), persoanele juridice absorbite sau cele contopite se
considera dizolvate si se radiază din registrul de stat.

Înregistrarea fuziunii constă din mai multe înscrieri efectuate în registrul de stat pe care trebuie să le efectueze organul de
înregistrare. Astfel, dacă se înregistrează contopirea unor persoane juridice sunt necesare cel puţin trei operaţiuni de înscriere,
inclusiv înregistrarea persoanei juridice nou constituite şi radierea celor care fuzionează şi se dizolvă. În cazul absorbţiei se fac
cel puţin două înscrieri, inclusiv înscrierea prin care se modifică actele de constituire a persoanei juridice absorbante şi radierea
persoanelor juridice absorbite.
Fiind prezentate actele indicate la art.76 precum şi altele indicate în comentariul la acest articol organul de înregistrare
trebuie să verifice actele prezentate şi dacă ele sunt întocmite conform dispoziţiilor legale să facă înregistrările care se cer.
Potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.1265/2000 în termen de 15 zile organul de înregistrare trebuie să adopte decizie de
înregistrare sau de respingere a cererii, pe când în alte acte normative un asemenea termen nu este stabilit. Luând în consideraţie
că se efectuează mai multe înregistrări legiuitorul a stabilit consecutivitatea operaţiunilor de înregistrare şi în lipsa unor acţiuni
concordate ale persoanelor juridice care participă la reorganizare nu se va putea respecta termenul menţionat.
Pentru a se face înregistrarea trebuie să fie prezentate actele tuturor persoanelor juridice care participă la reorganizare
inclusiv şi a persoanei juridice care se constituie. O primă înregistrare se face de către organul competent care înregistrează
persoana juridică care se constituie sau cel care înregistrează modificările la persoana juridică absorbantă. De la această dată
toate drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice care se contopesc sau care sunt absorbite trec la societatea nou constituită şi
respectiv la persoana juridică absorbantă, şi administratorii persoanelor juridice care se dizolvă nu mai sunt în drept să facă acte
juridice din numele acestora, fiind considerate ca dizolvate. Excepţie o face numai administratorii persoanelor juridice care se
contopesc. Aceştia au dreptul numai să semneze actul de transmitere a bunurilor către persoana juridică care s-a constituit.
Această explicaţie îşi are originea în dispoziţia art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) potrivit căreia capacitatea civilă a persoanei juridice
apare numai la data înregistrării de stat şi numai atunci aceasta poate primi la bilanţul său şi după caz a înregistra bunuri.
 Făcându-se înregistrarea potrivit alin.(1) organul care a înregistrat este obligat să informeze despre aceasta organul de
înregistrare a persoanelor juridice care se dizolvă, iar acesta la rândul său trebuie să facă înscrierea de radiere şi să expedieze
actele persoanelor juridice dizolvate organului care a înregistrat persoana juridică nou constituită sau modificările la persoana
juridică absorbantă.

Articolul 78. Efectele fuziunii

(1) De la data înregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice absorbite sau al persoanelor juridice
care se contopesc trece la persoana juridica absorbanta sau la noua persoana juridica.
(2) După înregistrarea fuziunii, persoana juridica absorbanta sau noua persoana juridica include in
bilanţul sau activele si pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor juridice contopite, iar bunurile sînt
înregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau ale noii persoane juridice.

Înregistrarea făcută potrivit art.77 serveşte temei juridic pentru trecerea universală a drepturilor şi obligaţiilor de la
persoanele juridice care se dizolvă la persoana juridică nou constituită şi respectiv la persoana juridică absorbantă. Toate
raporturile civile şi comerciale ale persoanelor dizolvate vor fi continuate de succesorii acestora.
Actul de înregistrare a fuziunii, care se demonstrează prin certificatul de înregistrare a societăţii noi constituite sau extrasul
din registru pentru persoana juridică absorbantă, serveşte ca temei pentru includerea la bilanţul acestora a tuturor bunurilor
primite prin succesiune. Totodată, trebuie de menţionat că pe lângă trecerea de drept a patrimoniului trebuie să fie semnat şi
actul de transfer între persoanele implicate în procesul de reorganizare. Actul de transfer se semnează de reprezentantul
persoanei juridică absorbantă şi reprezentantul persoanei juridice absorbite până la depunerea actelor la organul de înregistrare,
pe când în cazul contopirii actul de transfer urmează a fi semnat numai după apariţia persoanei juridice care se constituie, adică
după actul de înregistrare a acesteia. Actul de transfer serveşte temei pentru includerea în bilanţul contabil a activelor şi
pasivelor primite de la persoanele juridice care se dizolvă. Mai mult aceste acte servesc temei pentru ca bunurile supuse
înregistrării de stat să fie înregistrate după succesorii de drepturi. În special ne referim la imobile, valori mobiliare (acţiuni şi
obligaţiuni), mijloace de transport şi altele a căror înregistrare este obligatorie.

Articolul 79. Dezmembrarea persoanei juridice

(1) Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare.

(2) Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existentei acesteia si trecerea drepturilor si
obligaţiilor ei la doua sau mai multe persoane juridice, care iau fiinţa.
(3) Separarea are ca efect desprinderea unei parţi din patrimoniul persoanei juridice, care nu îşi
încetează existenta, si transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţa.

Dezmembrarea este o operaţiune potrivit căreia dintr-o persoană juridică apar două sau mai multe. Dezmembrarea se face
prin două forme: divizare şi separare.
Divizarea se înţelege ca o operaţiune când o persoană juridică care-şi pierde calitatea de subiect de drept prin dizolvare
divizându-se în două sau mai multe persoane juridice care se constituie, transferându-le acestora din urmă o parte din
patrimoniu. Această modalitate a fost utilizată frecvent la divizarea asociaţiilor republicane de producţie care avea aparatul
central în Chişinău iar filiale în alte localităţi ale republicii. La divizarea asociaţiei fiecare filială dobândea personalitate juridică
transmiţându-i-se întreg patrimoniul care-l avuse în gestiune până atunci păstrând acelaşi obiect de activitate, iar aparatul
central care până atunci avuse numai activităţi administrative se diviza ca persoană juridică. Ca efect asociaţie republicană
divizată se dizolva, iar drepturile şi obligaţiile treceau la noile persoane juridice.
Reorganizarea prin separare se înţelege operaţiunea prin care din componenţa unei persoane juridice care nu-şi pierde
personalitatea juridică prin dizolvare se desprind una sau mai multe persoane juridice. Această formă este utilizată pentru
formarea pe baza filialelor a unor persoane juridice. Prin alin.(3) se evidenţiază două modalităţi ale separării. O situaţie este
când dintr-o persoană juridică se separă una sau mai multe persoane juridice la care trec o părţi ale patrimoniului, iar în cea de-
a doua situaţie din prima se desprind părţi din patrimoniul acesteia însă nu se constituie noi persoane juridice ci acestea sunt
alipite la alte persoane juridice existente.
Prin dezmembrare are loc o succesiune cu titlu universal, deoarece de la o persoană juridică parţial trec drepturile şi
obligaţiile la una sau mai multe persoane juridice.

Articolul 80. Proiectul dezmembrării

(1) Proiectul dezmembrării persoanei juridice este elaborat de organul executiv.

(2) In proiectul dezmembrării trebuie sa se indice:
a) forma (felul) dezmembrării;
b) denumirea si sediul persoanei juridice care se dezmembrează;
c) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice care se constituie in urma dezmembrării sau
cărora li se da o parte din patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridica ce se constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul si termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care
se dezmembrează si de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se constituie sau
care exista, data la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende;
h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
(3) Proiectul dezmembrării se întocmeşte in scris.
(4) La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de constituire al noii persoane juridice,
după caz.

Dezmembrarea ca operaţiune juridică se produce atunci când între asociaţii sau membrii persoanei juridice apar
neînţelegeri, sau când se consideră că dezmembrarea va ridica eficienţa activităţii, datorită faptului că persoana juridică cu
patrimoniu mai mic devine mai mobilă, mai activă reacţionând rapid la necesităţi. Pentru ca dezmembrarea să se efectueze este
necesar de întocmit un plan de dezmembrare în care se arate toate aspectele, inclusiv cauza reorganizării, eficienţa, modalitatea
etc., precum şi toate clauzele indicate la alin.(2). În special trebuie să se indice expres partea din active şi din pasive care se
transmite fiecărei din persoanele care se constituie. Specificarea aceasta este importantă pentru societăţile comerciale şi
cooperative în care asociaţii au drepturi de creanţă asupra patrimoniului. De aceia trebuie de indicat partea din capitalul social şi
participanţiunile fiecărui asociat care trec la societatea care se constituie, deoarece în baza acestora se formează capitalul social
al noii societăţi. Fiecărui asociat trebuie să i se păstreze aceiaşi mărime a participaţiunii. Adică, dacă a deţinut acţiuni sau părţi
sociale de 100 000 lei şi în noua societate trebuie să deţină acţiuni sau părţi sociale de aceiaşi mărime, însă luând în consideraţie
operaţiunea de dezmembrare proporţia la capitalul social va fi mai mare. Proporţional părţii din capitalul social care trece la
noua societate trebuie să se transmită activele şi pasivele. În special la trecerea activelor în unele cazuri trebuie de luat în
consideraţie valoarea de piaţă a activelor şi nu preţul lor de bilanţ, în alte cazuri lichiditatea acestora. La trecerea pasivelor
trebuie de luat în consideraţie scadenţa obligaţiilor. Planul dezmembrării este principalul indiciu potrivit căruia se întocmeşte
bilanţul de repartiţie.
Pe lângă indicarea formei de organizare, denumirii şi sediului persoanelor juridice care se constituie în rezultatul
reorganizării, legiuitorul stabileşte că proiectul dezmembrării trebuie să conţină în anexe şi proiectele actelor de constituire a
persoanelor juridice care i-au fiinţă. Actul de constituire trebuie să corespundă tuturor cerinţelor stabilite de legislaţie pentru
forma persoanei juridice care se constituie.
Ar fi util ca în proiectul planului să fie prevăzute şi datele de identitate ale candidaţilor în organele de supraveghere,
executive şi de control a noilor persoane juridice.
În final, trebuie de menţionat că importanţa juridică a dispoziţiilor acestui articol este minoră, deoarece acesta reprezintă
numai o intenţie şi poate fi modificat aşa cum se va considera necesar în cadrul şedinţei de aprobare. Mai mult, planul
dezmembrării ar putea fi respins fără a produce vre-un efect juridic.

Articolul 81. Aprobarea proiectului dezmembrării

(1) Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generala a participanţilor cu 2/3 din numărul total de
voturi daca actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare.
(2) Adunarea generala a participanţilor, cu majoritatea indicata la alin.(1), aproba actul de constituire
al noii persoane juridice si desemnează organul ei executiv.

Prin hotărârea organului suprem al persoanei juridice se dă putere juridică proiectului elaborat potrivit art.80, dacă pentru
aceasta se votează cu majoritatea menţionată la alin.(1). Faţă de hotărârea organului suprem legiuitorul nu impune nici un fel de
condiţii, însă indicând că se aprobă proiectul dezmembrării, afirmăm că ea trebuie să conţină toate prevederile stipulate la art.80
alin.(2) şi (3) precum şi să dispună formarea organului executiv al persoanei juridice ce se constituie. Pe lângă acestea trebuie să
fie aprobate şi modificările care se efectuează în actul de constituire a persoanei juridice care-şi păstrează identitatea după
constituire.
Prin dispoziţia alin. (1) se stabileşte imperativ o majoritate calificată de 2/3 din numărul total de voturi, admiţându-se derogări
prin actul constitutiv, în sensul stabilirii unei majorităţi mai dure. Această normă se aplică pentru toate persoanele juridice, iar
dacă legile speciale anterioare Codului civil prevăd o altă majoritate se va aplica dispoziţiile Codului civil. În special ne referim
la dispoziţiile art.50, 58, 61 din Legea nr.1134/1997 care prin coroborare prevăd că hotărârea de reorganizare a societăţii pe
acţiuni poate fi luată cu 2/3 din voturile care sunt reprezentate la adunarea convocată iniţial, aceasta fiind deliberativă în
prezenţa acţionarilor care deţin mai mult de jumătate din numărul total de voturi, iar la adunarea repetată ar putea să decidă cu
aproximativ 25% din numărul total de voturi. Norme similare există şi în alte acte normative, cum ar fi Legea cu privire la
cooperativele de producţie, de întreprinzători, etc. Luând în consideraţie importanţa reorganizării pentru toţi participanţii
persoanei juridice, claritatea şi fermitatea dispoziţiei alin.(1) considerăm că aceasta prevalează cele din legile speciale. Această
opţiune se justifică prin pericolul care-l prezintă reorganizarea pentru asociaţii şi membrii persoanei juridice care se
reorganizează, deoarece contrar voinţei lor (atunci când ei votează împotrivă sau nu sunt prezenţi la adunarea decisivă) ei se pot
pomeni membri într-o altă persoană juridică. Iar atunci când se reorganizează societăţi comerciale, drepturile acestora pot fi
afectate.
Prin adoptarea hotărârii de către organul suprem al persoanei juridice ce se dezmembrează se obligă organul executiv al
persoanei juridice să îndeplinească toate formalităţile necesare înregistrării reorganizării, inclusiv cele stabilite la art.72 şi 82.
Hotărârea aprobată este obligatorie pentru toţi participanţii la persoana juridică şi pentru organele acesteia, însă ea nu este
opozabilă terţilor. Opozabilitate obţinând numai după înregistrarea efectuată conform art.83. Prin adoptarea hotărârii prin care
se aprobă dezmembrarea suntem în prezenţa unei limitări a drepturilor participanţilor la persoana juridică, care din anumite
motive considerate de ei justificate votează împotriva reorganizării. Astfel, contrar voinţei lor fiind membri sau asociaţi ai unei
persoane juridice devin participanţi ai altor persoane juridice. În special persoanele care au drepturi patrimoniale pot suferi în
urma dezmembrării, devenind asociat al unei societăţi cu activele compromise. Ca o măsură de protecţie de reorganizări
păgubitoare apare art.79 din Legea 1134/1997 potrivit căruia acţionarul care a votat împotriva reorganizării, sau ilegal nu a fost
admis la şedinţa adunării generale a societăţii pe acţiuni care a decis reorganizarea, are dreptul să ceară societăţii răscumpărarea
acţiunilor la preţul de piaţă dacă statutul nu stabileşte altfel.

Articolul 82. Cererea de înregistrare a dezmembrării

(1) Organul executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la
ultima publicare privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat si o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie sau
unde este înregistrata persoana juridica la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul
dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, si dovada oferirii garanţiilor, acceptate de
creditori, sau a plaţii datoriilor.
(2) La cererea depusa organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se
constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.

După adoptarea hotărârii de reorganizare prin care a fost aprobat planul de dezmembrare a persoanei juridice, organul executiv
are obligaţia să îndeplinească toate formalităţile stabilite la art.72. În acest sens se cere notificarea fiecărui creditor al său despre
hotărârea de reorganizare, publicarea în două ediţii consecutive a Monitorului Oficial al Republicii Moldova a avizului
respectiv şi să se garanteze, sau după caz să satisfacă cerinţele creditorilor şi să îndeplinească alte condiţii cerute de legile
speciale. De exemplu, prin art. 21 din Legea nr.1265/2000 se stabileşte modul de înştiinţare a organului de înregistrare privind
adoptarea hotărârii de reorganizare prin dezmembrare, care trebuie făcută în termen de 3 zile de la data adoptării hotărârii. Dacă
o asemenea înştiinţare nu va fi făcută organul de înregistrare ar putea refuza primirea cererii sau ar respinge înregistrarea
reorganizării.
Cererea de înregistrare se depune după regulile stabilite la alin.(1), atât la organul de înregistrare a persoanei juridice care se
dezmembrează cât şi la organul de înregistrare în raza căruia trebuie să se înregistrează persoana juridică care i-a fiinţă
anexându-se toate actele necesare pentru modificarea actelor constitutive ale persoanelor juridice care-şi continuă activitatea
după reorganizare, cât şi actele necesare pentru înregistrarea noii persoane juridice. Dacă se înregistrează o societate comercială
trebuie să se respecte şi dispoziţiile art.22 din Legea nr.1265/2000.

Articolul 83. Înregistrarea dezmembrării

(1) Înregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice dezmembrate. Înregistrarea dezmembrării se face numai după înregistrarea noilor persoane juridice sau a
modificării actului de constituire al persoanei juridice la care trece o parte din patrimoniu.
(2) Organul care urmează sa efectueze înregistrarea de stat a noii persoane juridice sau care a
înregistrat persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu informează organul unde este înregistrata persoana
juridica dezmembrata despre înregistrarea noii persoane juridice sau despre modificarea actului de constituire al
persoanei juridice care primeşte o parte din patrimoniu.
(3) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate înregistrează
dezmembrarea si, după caz, radiază persoana juridica ce s-a divizat si informează despre aceasta organul unde este
înregistrata noua persoana juridica sau organul unde este înregistrata persoana juridica ce primeşte o parte din
patrimoniu. Acestea din urma înscriu data la care s-a produs dezmembrarea.
(4) Dezmembrarea produce efecte din momentul înregistrării ei de stat la organul unde este înregistrata
persoana juridica dezmembrată.
(5) După înregistrarea efectuata conform alin.(1), persoana juridica divizata se considera dizolvata si se
radiază din registrul de stat.

Înregistrarea dezmembrării se face similar înregistrării fuziunii şi în acest sens poate fi consultate şi comentariul la art.77.
Totuşi, spre deosebire dispoziţiile art.77 alin.(1) dezmembrarea se consideră efectuată numai după ce a fost radiată persoana
juridică care se dizolvă prin reorganizare sau a fost modificat actul constitutiv ale persoanei juridice care-şi continuă activitatea.
Până la data radierii persoanei juridice dezmembrate sau modificarea actului constitutiv al acesteia, trebuie să fie înregistrată
persoanele juridice care se constituie în rezultatul divizării sau separării. O situaţie diferită este atunci când prin separare nu se
constituie o nouă persoană juridică, ci partea patrimoniului desprins trece de la o altă persoană juridică existentă. În acest caz,
din dispoziţia alin.(1) se înţelege mai întâi că se înregistrează modificările la actele de constituire a persoanei juridice care
primeşte patrimoniul desprins şi apoi se vor înregistra modificările la actele constitutive a persoanei juridice de la care acest
patrimoniu s-a desprins.
Operaţiunea de dezmembrare se consideră efectuată la momentul ultimii înregistrări, adică la data înregistrării modificărilor
în actele de constituire sau după caz a înscrierii actului de radiere a persoanei juridice dizolvate, iar de la această dată drepturile
şi obligaţiile se consideră transferate la succesori.
Bilanţul de repartiţie a persoanei juridice trebuie să fie aprobat de organul executiv al persoanei juridice care se
dezmembrează şi desigur de organele executive ale persoanelor juridice care se constituie sau care primesc patrimoniul. Acest
bilanţ se anexează la actele tuturor persoanelor juridice care se dizolvă, modifică actele constitutive sau i-a fiinţă în rezultatul
dezmembrării.

Articolul 84. Efectele dezmembrării

(1) De la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din
el trece la persoanele juridice constituite sau existente.
(2) Noua persoana juridica sau cea existenta primeşte prin act de transmitere si include in bilanţul sau
patrimoniul primit si, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.

Principalul efect al dezmembrării este trecerea prin succesiune cu titlul universal a drepturilor şi obligaţiilor de la persoana
dezmembrată la cele care i-au fiinţă sau care primesc o parte din patrimoniu. Drepturile şi obligaţiile care trec de la persoana
dezmembrată la altele potrivit bilanţului de repartiţie (vezi art.70 alin(3) şi (4) aprobat de către organul suprem, însă toate
bunurile din activ se transmit şi se primesc conform actului de transmitere semnat reprezentanţii persoanei juridice care se
dezmembrează şi celei noi înfiinţate. Dacă pentru dobândirea dreptului legea cere înregistrarea în registrele publice persoana
juridică care primeşte trebuie să îndeplinească toate formalităţile legate de înregistrarea acestora.

Articolul 85. Transformarea persoanei juridice

(1) Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea formei sale juridice de organizare prin
modificarea actelor de constituire in condiţiile legii.
(2) Transformarea persoanei juridice trebuie sa întrunească si condiţiile prevăzute de lege pentru forma
juridica de organizare in care se transformă.

O persoană juridică înregistrată poate să-şi continue existenţa sub o altă formă, cu condiţia că o asemenea hotărâre se adoptă de
organul principal cu majoritatea indicată de lege şi îndeplineşte toate condiţiile legale prevăzute pentru forma de organizare
juridică în care se transformă. Deşi, după cum rezultă din operaţiunea de transformare nu are loc o trecere a drepturilor şi
obligaţiilor de la o persoană la altă, fiindcă persoana juridică nu dispare, ci continuă existenţa într-o altă haină juridică.
Chiar dacă în registru de stat se face înscrieri de radiere şi de înregistrare aceasta în opinia noastră trebuie calificată ca o
reînregistrare şi nu ca o dizolvare a unei persoane juridice şi înfiinţarea alteia noi. Persoana juridică continuă cu aceleaşi
drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le avea până la transformare. Nu ar fi necesar nici actul de transmitere, căci
transformarea nu influenţează componenţa membrilor persoanei juridice şi administratorul poate să rămână acelaşi. Însă în
rezultatul transformării pot suferi schimbări drepturile şi obligaţiile membrilor sau după caz a asociaţilor persoanei juridice.
În practica de aplicare a normelor legale s-a întâlnit frecvent reorganizarea prin transformare a întreprinderilor de stat, şi a
întreprinderii de arendă în societăţi pe acţiuni. În procesul de privatizare a patrimoniului de stat au fost transformate mii de
întreprinderi de stat. În acest sens Guvernul prin Hotărârea nr.1056 din 12.11.1997 a aprobat şi Regulamentul cu privire la
reorganizarea în societăţi pe acţiuni a întreprinderilor supuse privatizării prin transformarea întreprinderilor în societăţi pe
acţiuni. Potrivit prevederilor acestui regulament statul reprezentat de organul său Departamentul Privatizării apare ca fondator şi
acţionar unic al societăţii pe acţiuni constituite prin reorganizarea (transformarea) întreprinderii de stat.
Au avut loc transformări frecvente a întreprinderilor agricole (a colhozurilor şi sovhozurilor) în cooperative şi în societăţi pe
acţiuni, societăţi pe acţiuni în societăţi cu răspundere limitată şi invers. Nu urmează a fi calificată ca transformare reorganizarea
unei societăţi pe acţiuni de tip închis în societate pe acţiuni de deschis, a unei întreprinderi naţionale în întreprindere mixtă sau
cu capital străin, a fondului de investiţie pentru privatizare în fond de investiţie nemutual. Nu trebuie de considerat o
transformare atunci când are loc o schimbare a denumirii de firmă, sau a genului principal de activitate.
Transformarea ca operaţiune juridică în unele cazuri prezintă pericol pentru creditori. Acesta se referă la societăţile în nume
colectiv şi societăţile în comandită în cazul în care acestea se transformă în persoane juridice în care asociaţii duc o răspundere
limitată. Pentru a nu admite reorganizarea abuzivă şi limitarea de drept a obligaţiilor asociaţilor, legiuitorul în art.135 a stabilit
că asociaţii societăţii în nume colectiv şi comanditaţii răspund solidar şi nelimitat şi după transformarea societăţii dar numai
pentru obligaţiile născute până la reorganizare. Răspunderea asociaţilor se limitează la termenul general de prescripţie adică la
de trei ani de la data ajungerii obligaţiei la scadenţă. Această regulă se păstrează chiar şi în cazul în care după reorganizare
asociatul înstrăinează partea socială care îi aparţine.
În cazul transformării unei societăţi pe acţiuni în altă formă de societate comercială sau în cooperativă, art.96 din Legea
nr.1134/1997 stabileşte că mărimea cotei fiecărui asociat sau membru în capitalul propriu al persoanei juridice care se constituie
nu poate fi mai mică faţă de valoarea nominală totală a acţiunilor deţinute de aceştia până la reorganizare.
Considerăm posibilă transformarea unei societăţi comerciale într-o organizaţie necomercială, însă cu condiţia că votează
pentru aceasta toţi asociaţii. Ceia ce înseamnă că o asemenea transformare cu o majoritate de voturi nu poate fi efectuată,
deoarece potrivit art.55 alin.(3) asociaţii societăţilor comerciale au drepturi patrimoniale asupra averii acesteia, iar membrii
organizaţiei necomerciale nu au asemenea drepturi şi ca consecinţă a acestei transformări persoanele care nu au participat la
adunare sau au votat împotriva reorganizării ar putea fi lipsiţi de drepturile patrimoniale contrar voinţei lor, iar acesta este în
contradicţie cu prevederile art.46 din Constituţie.
Nu este posibilă nici o transformare a organizaţiilor necomerciale în societăţi comerciale. Această afirmaţie îşi are
fundamentul în acelaşi art.55 alin.(3) potrivit căruia dacă asociatul sau membrul unei organizaţii necomerciale nu are drepturi
de creanţă asupra patrimoniului acesteia el nu poate să-l dobândească de la succesorul de drepturi al persoanei juridice drepturi
patrimoniale, în acest caz reorganizarea ar putea fi utilizată ca o formă de dobândire abuzivă a drepturilor.

Articolul 86. Dizolvarea persoanei juridice

(1) Persoana juridica se dizolva in temeiul:

a) Expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituita sau imposibilităţii atingerii lui;
c) hotărârii organului ei competent;
d) hotărârii judecătoreşti in cazurile prevăzute la art.87;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate in legătura cu insuficienta masei
debitoare;
f) faptului ca persoana juridica cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de
fuziune si dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenta si
transmiterea universala a patrimoniului ei, in starea in care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către
persoanele juridice beneficiare.
(3) Persoana juridica continua sa existe si după dizolvare in măsura in care este necesar pentru lichidarea
patrimoniului.
(4) Din momentul dizolvării, administratorul nu mai poate întreprinde noi operaţiuni, in caz contrar fiind
responsabil, personal si solidar, pentru operaţiunile pe care le-a întreprins. Aceasta prevedere se aplica din ziua
expirării termenului stabilit pentru durata societăţii ori de la data la care asupra dizolvării a hotărât adunarea generala
a participanţilor sau instanţa de judecata.
(5) Organul competent al persoanei juridice poate reveni asupra hotărârii de lichidare sau reorganizare
daca patrimoniul nu este repartizat intre membrii acesteia sau nu este transmis unor alte persoane.
(6) La data dizolvării persoanei juridice, administratorul acesteia devine lichidator daca organul competent
sau instanţa de judecata nu desemnează o alta persoana in calitate de lichidator.

Încetarea activităţii unei persoane juridice impune parcurgerea a două faze: dizolvarea şi lichidarea.
Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei persoanei juridice. La această
fază persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă, dar numai în măsura în care acesta este necesară pentru îndeplinirea
formalităţilor de lichidare. De aceia alin.(4) stabileşte că din momentul dizolvării din numele persoanei juridice nu pot fi
întreprinse noi operaţiuni.
Deci momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că persoana juridică nu poate să încheie noi contracte ce
vizează obiectul să de activitate, însă ea este îndreptăţită să continue şi să finalizeze operaţiunile deja începute (art.90 alin.(6).
Acest moment survine la o anumită dată, adică la data când expiră termenul la care a fost constituită, la data înregistrării
dizolvării în registrul de stat sau la data când hotărârea instanţei devine executorie, sau definitivă. Similare dizolvării sunt şi
efectele „sistării activităţii întreprinderii sau organizaţiei” indicate în art.13 alin.(3) din Legea nr.1265/2000. Dizolvarea nu
trebuie de confundat cu „suspendarea activităţii” asociaţiei obşteşti prevăzută de art. 47 din Legea nr.836/1996 şi sau după caz a
persoanei juridice în art.38 alin.(7) din Legea nr.293/1995 potrivit căreia persoanei juridice un anumit timp (de până la 6 luni
sau în al doilea caz de 30 de zile) nu i se permite să efectueze anumite activităţi. Considerăm că prin dispoziţiile menţionate are
loc o limitare a capacităţii civile a persoanei juridice pentru un anumit timp, însă ea nu duce la dizolvarea societăţii. Dacă în
termenul respectiv persoana juridică înlătură neajunsurile care a dus la sistarea activităţii atunci persoana juridică recapătă
capacitatea deplină. Totodată limitarea activităţii nu înseamnă încetarea tuturor activităţilor persoanei juridice ci numai a celor
activităţi la desfăşurarea cărora au fost admise încălcări.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă o constituie dizolvarea
persoanei juridice pentru cauza de reorganizare, când persoana juridică încetează fără lichidare datorită transmiterii
patrimoniului la succesori.
 În alin. (1) sunt indicate temeiurile de dizolvare a persoanei juridice. Din conţinutul acestuia cât şi din alte dispoziţii pot fi
evidenţiate moduri de dizolvare voluntară, forţată şi care intervin în temeiurile legii. Sunt considerate ca moduri de dizolvare
voluntară, cazurile de dizolvare indicate la alin.(1) lit. a), b), c), adică expirarea termenului stabilit în actul de constituire,
atingerea scopului propus, imposibilitatea atingerii scopului propus şi adoptarea hotărârii de către organul competent al
persoanei juridice. Prin dispoziţiile legii se consideră dizolvarea când persoana juridică nu corespunde anumitor cerinţe ale
legii. Prin acestea s-ar putea menţiona şi prevederile art.134 şi 143.
Un prim temei de dizolvare a persoanei juridice este expirarea termenului pentru care a fost constituită. De regulă persoana
juridică se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată. Existenţa acesteia nu este legată de soarta asociaţilor sau membrilor
acestora şi deseori persoana juridică continuă şi după moartea celor care au fondato. Totuşi, fondatorii sau ulterior acestora
asociaţii sau membri pot să stabilească o dată fixă până la care persoana juridică va exista. În acest sens art. 65 prevede că la
expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă până la acest moment actele de
constituire nu se modifică. Dizolvarea în acest sens este considerată ca dizolvare de drept, deoarece nu mai necesită o
înregistrare a acesteia în registrul de stat şi nu trebuie să fie informarea publică, considerându-se că actul de constituire fiind
înregistrat la organul de înregistrare se înregistrează şi termenul de activitate a acesteia este cunoscut de publicul interesat.
Anume din acest considerent a reieşit legiuitorul şi în art.27 din Legea nr.1265/2000 potrivit căreia numai în cazul în care în
care hotărârea de lichidare a întreprinderii sau organizaţiei se adoptă de organul competent sau de instanţa de judecată există
obligaţia de înştiinţare a oficiului teritorial al Camerei înregistrării de stat. Totuşi contrar acestei concluzii art.89 prevede că
organul executiv trebuie să înregistreze dizolvarea în registrul de stat independent de faptul că de fapt înregistrarea dizolvării a
fost înregistrată deja.
Un alt temei de dizolvare apare atunci când persoana juridică şi-a realizat scopul pentru care s-a constituit precum şi situaţia
în care anumite circumstanţe arată că realizarea scopului propus prin actele de constituire este imposibil. În literatură s-a
menţionat că aceasta este de asemenea o dizolvare de drept, şi deci la data când există circumstanţele care arată la realizarea
scopului sau la cele ce fac imposibilă realizarea societatea trebuie să se considere ca fiind dizolvată. Deşi este greu de obiectat
împotriva acestei poziţii, şi nu excludem posibilitatea existenţei unei situaţii concrete care ar permite clar stabilirea datei
dizolvării pentru aceste temeiuri, totuşi în majoritatea cazurilor considerăm că data realizării sau imposibilităţii realizării
scopului este una incertă şi de aceia asupra dizolvării trebuie să se pronunţe organul suprem sau instanţa şi la data înregistrării
acesteia conform art.69 societatea întră în procedura de lichidare.
De cele mai multe ori persoanele juridice se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată şi îşi propun un scop general,
cum ar fi realizarea şi împărţirea profitului prin intermediul desfăşurării activităţii de întreprinzător de către societăţile
comerciale, sau instituţiile de învăţământ pregătirea cadrelor pentru economia naţională, satisfacerea unor cerinţe spirituale ale
membrilor organizaţiei religioase etc. Deci realizarea definitivă a scopului general este de regulă, imposibilă. Dar dacă din
prevederile actului constitutiv este posibil de determinat realizarea scopului atunci persoana juridică trebuie să dizolve, dacă
organul principal nu adoptă hotărârea de dizolvare acest lucru poate să-l ceară oricare din participanţi prin instanţa de judecată.
Ca imposibilitate a realizării scopului ar putea servi suportarea unor pierderi neaşteptate (distrugerea sau pierea averii ca efect al
unor calamităţi naturale) în rezultatul cărora activele persoanei juridice sau redus într-atât încât nu mai asigură activităţi
normale a acesteia. Unii autori consideră că neînţelegerile grave dintre asociaţi care nu permit adoptarea unor hotărâri raţionale
ar putea fi invocat ca motiv de imposibilitate a realizării scopului, şi deci temei de dizolvare a acesteia, iar dacă adunarea nu
poate adopta nici o asemenea hotărâre atunci instanţa poate decide la cererea participanţilor.
Dizolvarea intervine din dispoziţiile legii în cazul în care numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege, valoarea
activelor persoanei juridice scade sub nivelul capitalului social minimal stabilit de lege precum şi alte prevederi legale. Dacă
unul din temeiurile de suspendare intervine atunci organul executiv trebuie să convoace organul principal şi să raporteze despre
acest temei. Ultimul trebuie să decidă fie înlăturarea temeiului de dizolvare fie adoptarea hotărârii de dizolvare şi începutul
lichidării. Dacă în acest sens nu s-a decis în termenul stabilit de lege atunci dizolvarea poate decisă de către instanţă la cererea
participanţilor, acţionarilor, a organului de stat competent sau a procurorului (vezi art.39 alin.(8)din Legea nr.1134/1997, art. 32
din Legea nr.718/1991). Ca model de dizolvare în dispoziţiile legii pot fi invocate normele art.134 şi 143 când societatea în
nume colectiv şi respectiv societatea în comandită se dizolvă dacă a rămas un singur asociat, sau numai comanditari sau numai
comanditaţii şi în termen de 6 luni societatea nu a înlăturat cauza de dizolvare.
Dizolvarea intervine prin act judecătoresc, dacă în instanţă se demonstrează existenţa unuia din temeiurile stabilite la art.86
alin.(1) lit.e), art.87 alin.(1), art.110 alin.(2), precum şi în cazul stabilit de art. 32 din Legea nr.718/1991, art.40 alin.(4) din
Legea nr.837/1996, art.14 din Legea 979/1992. De fapt, prin dispoziţiile celei din urme legi, adică prin modificarea din 2002
din Legea nr.979/1992 cu privire la culte se stabileşte o reglementare neclară, când pe de o parte recunoaşterea cultului „se
declară nulă”, iar pe de altă parte se indică „cu interdicţia, pe cale judiciară de a practica cultul pe o perioadă de un an”. În acest
articol are loc de fapt un amestec de reglementări şi noţiuni juridice. Deoarece nulitatea poate invocată pentru temeiurile
existente la momentul depunerii actelor pentru recunoaştere, şi aceasta duce la desfiinţarea cultului ca persoană juridică adică a
dizolvării acestuia şi întrarea în procedura de lichidare. Dacă motivele indicate la art.9 din această lege intervin în timpul
activităţii atunci nu poate fi cerută nulitatea ci poate fi cerută suspendarea activităţii pentru un an sau după caz dizolvarea
cultului pentru că activitatea acesteia contravine ordinii publice şi întrarea în procedura de lichidare.
Din dispoziţia alin.(1)lit.(e) rezultă că insolvabilitatea sau încetarea procesului de insolvabilitate ar servi ca un temei pentru
dizolvare. Considerăm că dizolvarea poate opera numai în condiţiile art. 101 şi a art.44 din Legea insolvabilităţii potrivit cărora
a fost pronunţată hotărârea instanţei competente prin care s-a intentat procesul de insolvabilitate şi nici de cum intervenirea de
fapt a insolvabilităţii. Desigur că înseşi intentarea procedurii de insolvabilitate nu duce neapărat la dizolvare şi nici o prevedere
în acest sens nu există. Dacă societatea solicită să-i fie aplicată procedura planului aceasta ar putea să desfăşoare operaţiuni
curente şi deci să încheie noi contracte ce privesc obiectul principal de activitate pentru a-şi restabili solvabilitatea sau după caz
pentru a realiza planul aprobat de creditori şi confirmat de instanţă. Dizolvarea intervine numai în cazul în care debitorul
insolvabil nu are şanse de a-şi restabili solvabilitatea şi atunci administratorul nu este în drept să încheie contracte noi ce privesc
obiectul de activitate. Reieşind din cele menţionate dacă dizolvarea intervine în cazul intentării procesului de insolvabilitate,
atunci în cazul încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare a persoanei juridice nu poate
opera dizolvarea ci urmează deja radierea din registrul de stat a debitorului insolvabil, adică efectuarea ultimei operaţiuni a
procesului de lichidare.
Dizolvarea persoanei juridice duce la radierea acesteia din Registrul de stat numai în caz de reorganizare a acestei prin
fuziune sau dezmembrare şi deci la dispariţia ei ca subiect de drept. În celelalte cazuri dizolvarea nu duce la pierderea
personalităţii juridice. Aceasta se păstrează pentru efectuarea tuturor formalităţilor de lichidare stabilite la art.90-99.
4. Prin alin. (4) se stabileşte data la care intervine dizolvarea. Dacă data la care expiră termenul activităţii nu ridică probleme
şi acestea au fost supuse analizei anterior, apoi data adoptării hotărârii de către adunarea generală a participanţilor sau adoptării
hotărârii de către instanţă urmează a fi analizate în mod critic şi distinct. Dacă hotărârea de dizolvare este adoptată de adunarea
generală sau de alt organ principal al persoanei juridice, această hotărâre este opozabilă terţilor de la data înregistrării dizolvării
(vezi art.89), dată de la care actele emise de persoana juridică trebuie să indice că aceasta este „în lichidare”. Dacă e să admitem
că între momentul adoptării hotărârii de adunare şi înregistrarea acesteia de către organul de stat au fost făcute unele operaţiuni
atunci acestea obligă persoana juridică. Cel care nu a respectat hotărârea adunării va fi responsabil faţă de persoana juridică care
a decis dizolvarea. O altă situaţie se creează dacă hotărârea de dizolvare se adoptă de instanţă. Regula este că hotărârea instanţei
este executorie la data când rămâne definitivă şi nu la data adoptării. Anume hotărârea definitivă poate fi prezentată spre a fi
înregistrată la organul de stat potrivit art.89, iar de la înregistrarea acesteia şi a lichidatorului desemnat (art.90 alin.(2) persoana
juridică întră în procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă este stabilită prin Legea cu privire la insolvabilitate
nr.632/2001 potrivit căreia hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie de la momentul pronunţării
(art.44), iar dreptul de a administra şi a dispune cu averea insolvabilului din acest moment trece la administratorului
insolvabilităţii desemnat de instanţă.
Alin.(5) stabileşte că organul principal al persoanei juridice poate să intervină şi să-şi modifice hotărârea de dizolvare,
oricând până la momentul când patrimoniul a fost repartizat potrivit art.96 şi 97, având posibilitatea să continue activitatea
desfăşurată anterior, sau să decidă reorganizarea în una din formele permise şi în modul stabilit de codul civil.
De regulă, organul care decide dizolvarea trebuie să desemneze şi lichidatorul care va efectua toate formalităţile de lichidare.
Este oportun ca instanţa de judecată în toate cazurile când adoptă hotărârea cu privire la dizolvare să desemneze un lichidator,
căci în caz contrar lichidarea poate să sufere. Candidatura lichidatorului poate fi înaintată de persoana care solicită dizolvarea
sau să fie desemnată de către instanţă din rândurile persoanelor care au licenţa de administrator al procedurii de insolvabilitate.
Însă legea stabileşte reguli clare de desemnare a lichidatorului numai în Legea nr.632/2001, însă nu şi în alte cazuri stabilite de
art.87, 110 etc. Totuşi, dacă persoana juridică se dizolvă pentru expirarea termenului, la hotărârea organului principal sau prin
hotărârea instanţei şi lichidatorul nu a fost desemnat, obligat să îndeplinească obligaţiile lichidatorului este administratorul
persoanei juridice.

Articolul 87. Dizolvarea persoanei juridice de către instanţa de judecata

(1) Instanţa de judecata dizolva persoana juridica daca:

a) constituirea ei este viciata;
b) actul de constituire nu corespunde prevederilor legii;
c) nu se încadrează in prevederile legale referitoare la forma ei juridica de organizare;
d) activitatea ei contravine ordinii publice;
e) exista alte situaţii prevăzute de lege.
(2) Instanţa de judecata nu dizolva persoana juridica daca, in termenul pe care il acorda, persoana va
corespunde prevederilor legii.
(3) Instanţa de judecata poate dizolva persoana juridica daca aceasta contravine interdicţiilor stabilite
de prezentul cod pentru forma ei juridica de organizare sau daca activitatea ei contravine grav actului de constituire.
(4) Dizolvarea persoanei juridice se pronunţă la cererea participantului, a procurorului sau a
Ministerului Justiţiei.

Articolul comentat stabileşte temeiurile care servesc ca bază juridică pentru instanţa de judecată care decide dizolvarea
persoanei juridice. Constituirea persoanei juridice se consideră viciată dacă actele constitutive ale acesteia nu corespund
dispoziţiilor legale, dacă fondatorii acesteia nu au capacitatea civilă necesară, nu şi-au exprimat consimţământul în forma cerută
de lege, obiectul de activitate prevăzut în actele constitutive este interzis de lege sau se permite numai anumitor persoane
juridice şi cea înregistrată nu face parte din categoria celor care poate desfăşura un asemenea gen precum şi în alte cazuri
stabilite de lege. Prin dispoziţiile art.110 se stabilesc exaustiv cazurile de nulitate a societăţii comerciale. Constituirea se
consideră a fi viciată numai pentru situaţiile existente la data constituirii şi nu pentru cazurile apărute după aceasta.
Ca exemplu poate servi nerespectarea dispoziţiilor cu privire la mărimea capitalului social. Dacă capitalul social indicat în
actele constitutive este mai mic decât cel minimal stabilit de lege, iar societatea a fost înregistrată, atunci se poate invoca atât
nulitatea (art.110 alin.(2)lit.d) cât şi dizolvarea dispusă prin alin.(1)lit a). Dar dacă pe parcursul activităţii societatea scade
capitalul social sub minimul stabilit de lege şi reducerea este înregistrată la organul de stat, atunci poate fi invocată dizolvarea
pentru temeiul stabilită la alin.(1) lit. b).
 Dizolvarea persoanei juridice pentru temeiul că actul de constituire nu corespunde prevederilor legii operează atunci când
organul principal al persoanei juridice ulterior constituirii introduce modificări în acest act şi aceste modificări contravin
dispoziţiilor legale. Aceiaşi regulă se păstrează în cazul în care legea se modifică, iar ca efect al acestei modificări vechile
prevederi ale statului contravin noilor dispoziţii legale, şi în termenul stabilit de actul normativ persoana juridică nu-şi aduce
actele constitutive în concordanţă cu prevederile legii.
Temeiul stabilit la alin. (1) lit. c) poate opera în cazul în cazul în care după înregistrarea persoanei juridice aceasta se
transformă în una din formele de organizare care nu sunt prevăzute de lege. Ca exemplu ar fi transformarea unei societăţi
comerciale în societate în comandită pe acţiuni, prevăzută de legislaţia României, Franţei, Elveţiei sau a societăţii cu răspundere
suplimentară prevăzută de legislaţia Federaţiei Ruse. Va opera dizolvarea şi în cazul în care instituţia financiară, fondul de
investiţie sau bursa de valori va fi înregistrată în altă formă de organizare juridică decât cea stabilită de lege.
Persoana juridică poate fi dizolvată dacă activitatea acesteia contravine ordinii publice. Se consideră că activitatea
contravine ordinii publice dacă aceasta deşi nu este prevăzută în actul de constituire se desfăşoară şi ea contravine normelor
legale. De exemplu, societatea comercială întreţine băi sau săli de odihnă, paralel admiţându-se activităţi caracteristice caselor
de toleranţă, sau se desfăşoară activităţi supuse licenţierii fără licenţe, continuă activitatea licenţiată după expirarea termenului
licenţei, sau după retragerea licenţei etc. O asociaţie obştească desfăşoară o activitate politică fapt ce este în contradicţie cu
prevederile art. _________ din legea nr._____
O asociaţie religioasă dacă activitatea _____________________ etc.
Dizolvarea poate fi pronunţată în alte cazuri stabilite de lege. Ca exemplu poate servi art. 13 din Legea 1265/2000 potrivit
căreia dacă societatea comercială sau organizaţia înregistrată nu comunică Camerei înregistrării, organului fiscal şi nu publică
în Monitorul Oficial o informaţie cu privire la schimbarea sediului timp de 7 zile de la data schimbării atunci organele de
control sau de drept pot cere lichidarea acesteia, adică pot cere dizolvarea şi începerea procedurii de lichidare. O asociaţie
obştească poate fi dizolvată şi în cazurile stabilite de art.60 alin.(4) din Legea 837/1996 alin.(4). Potrivit acestor dispoziţii se
dizolvă asociaţia care efectuează acţiuni de pregătire şi sau înfăptuire a acţiunilor de schimbare prin violenţă a regimului
constituţional sau de subminare a integrităţii teritoriale a statului, sau de răsturnare autorităţilor publice a statului, aţâţarea urii şi
discordiei sociale, rasiale, naţionale sau religioase, violarea drepturilor şi libertaţilor, crearea formaţiunilor paramilitare,
avertizarea repetată a asociaţiilor obşteşti asupra lichidării încălcărilor legislaţiei făcută în decursul unui an de organul care a
înregistrat asociaţia.
Alin.(2) stabileşte că, reieşind din circumstanţele concrete, gravitatea încălcării sau chiar numărul de avertizări făcute de
organul de stat instanţa ar putea acorda un anumit termen de înlăturare a încălcărilor admise. Ca exemplu ar putea servi,
schimbarea sediului care nu este concomitentă şi încălcării obligaţiei de plată a unor impozite sau a unor datorii, atunci instanţa
poate acorda un termen pentru perfectarea actelor sale şi introducerea modificărilor în actele de constituire.
Potrivit alin.(3) dizolvarea poate fi pronunţată de instanţă şi în cazul în care persoana juridică în perioada de activitate nu
respectă cerinţele legii stabilite pentru forma de organizare, sau dacă activitatea acesteia contravine grav actului de constituire.
Se poate dizolva societatea în nume colectiv şi cea în comandită dacă numărul de asociaţi depăşeşte 20 de persoane şi în timpul
acordat suplimentar acestea nu şi-au adus actele în concordanţă cu legea. Se poate pronunţa dizolvarea bursei de valori dacă pe
parcursul activităţii pentru nerespectarea prevederilor art.44 din Legea nr.199/1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare dacă
capitalul social scade sub minimul stabilit de lege, dacă numărul de acţionari scade sub 20 de persoane, dacă un membru a
cumulat mai mult de 5 % din acţiuni, dacă membri – acţionari ai bursei sunt şi alte persoane decât brocherii şi dealerii.
Prevederi similare există şi în Legea nr. 1117/1997 cu privire bursele de mărfuri potrivit cărora numărul de fondatori nu poate fi
mic de 10 persoane, capitalul social nu mai mic de 1 mln. lei, precum şi cota parte a unui asociat să nu depăşească 10% din
capitalul social. Cea doua situaţie de dizolvare stabilită de acest aliniat este dacă activitatea contravine grav actului de
constituire. O asemenea situaţie poate exista pentru organizaţiile necomerciale care potrivit art.60 alin.(3) pot desfăşura numai
activitatea prevăzută de actul de constituire şi care potrivit dispoziţiilor art.187 alin.(1) şi art.188 alin.(1) ţin de realizarea
scopurilor statutare sau rezultă din acestea. Dacă în statut sunt stabilite clar activităţile care pot fi desfăşurate, iar organul
executiv se abate de la acestea, atunci la cererea persoanelor indicate la alin.(4) se poate pronunţa dizolvarea. Poate fi dizolvată
şi societatea în nume colectiv sau societatea în comandită dacă persoanele împuternicite cu administrarea nu respectă obiectul
de activitate indicat în actul de constituire şi desfăşoară şi alte activităţi în numele societăţii. Dacă actul de constituire a
persoanei juridice prevede şi alte cazuri de dizolvare acestea pot fi invocate în instanţă.
Instanţa de judecată poate pronunţa dizolvarea persoanei juridice la cererea persoanelor indicat el alin.(4). Pe lângă
persoanele indicate în dispoziţia menţionată dreptul de a cere dizolvarea şi începerea procedurii de lichidare o au potrivit art.13
alin.(3) din Legea nr.1265/2000 şi organele de control şi cele de drept, potrivit art. __________organul de înregistrare.

Articolul 88. Administrarea fiduciară

(1) Instanţa de judecata care examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate pune
bunurile acesteia, la cerere, sub administrare fiduciara. In încheiere se specifica data instituirii administrării fiduciare.
Instanţa desemnează unul sau mai mulţi administratori fiduciari si determina limitele împuternicirilor si remuneraţia
lor.
(2) Daca instanţa de judecata nu dispune altfel, organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără
acordul prealabil al administratorului fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei juridice nu pot
încheia acte juridice fără participarea acestuia.
(3) Instanţa de judecata poate modifica sau anula in orice moment încheierea sa de instituire a
administrării fiduciare. Aceasta încetează in momentul in care hotărârea judecătoreasca cu privire la dizolvare rămâne
definitiva.
(4) Administratorul fiduciar notifica organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice
despre încheierea judecătoreasca si comunica despre sine informaţiile care se cer de la un administrator.
(5) Actul juridic încheiat de persoana juridica până la înregistrarea administrării fiduciare, fără a tine
cont de limitarea impusa prin administrare fiduciara, este valabil daca cealaltă parte nu ştia si nici nu trebuia sa ştie
despre instituirea administrării fiduciare.

Dispoziţiile articolului comentat constituie un mijloc de asigurare a integrităţii bunurilor persoanei juridice a cărei dizolvare
se solicită, pentru ca persoanele cu funcţii de răspundere să nu întreprindă acţiuni care ar lungi sau ar îngreuia în alt mod
lichidarea acesteia. Instituirea administrării fiduciare se face prin încheierea instanţei pentru perioada dintre depunerea acţiunii
la instanţă şi până la adoptarea hotărârii judecătoreşti şi rămânerea acesteia definitivă.
Temei pentru instituirea administrării judiciare serveşte cererea reclamantului. Totodată instanţa poate să respingă cerere
respectivă dacă există motive care permite instanţei să nu se îndoiască că bunurile persoanei juridice vor fi în siguranţă. Deşi
administrarea fiduciară se pronunţă de către instanţă, adică este o instituire forţată, calitatea de fondator al administrării precum
şi cea de beneficiar o are persoana juridică a cărei dizolvare se solicită.
Prin încheiere instanţei se determină numele administratorului (administratorilor) fiduciar, competenţa acestuia şi
remuneraţia. Numele administratorului fiduciar trebuie să fie înregistrat în registrul de stat în care a fost înregistrată persoana
juridică. Administratorul desemnat trebuie să primească toate bunurile persoanei juridice în administrare, întocmind inventarul
necesar pentru aceasta. Administrarea fiduciară instituită se efectuează în temeiul dispoziţiilor art. 1053-1060, însă cu
derogările stabilite de articolul comentat şi de încheierea instanţei. Astfel, spre deosebire de dispoziţiile art.1056, instanţa poate
decide că organul executiv al persoanei juridice a cărei dizolvare se solicită nu este desesizat, adică nu este înlăturat de la
administrarea trebuirilor persoanei juridice, şi în acest caz administratorul fiduciar numit de instanţă are prerogativa de a
supraveghea activitatea acestor organe, iar actele juridice pentru a avea valoare juridică va trebuie să fie confirmate în prealabil
de el.
Instanţa care a desemnat administratorul poate reveni oricând asupra încheierii sale cu modificări, schimbarea
administratorului, precum şi cu anularea administrării dacă temeiurile de instituire au decăzut. Încheierea privind administrarea
fiduciară instituită îşi pierde valoarea juridică la data când hotărârea instanţei cu privire la dizolvare rămâne definitivă. Astfel
dacă prin hotărârea instanţei a fost respinsă cererea de dizolvare administratorul decade din drepturi şi este obligat să transmită
funcţia administratorului (organului executiv) a persoanei juridice, sau să inceteze supravegherea. Plata remuneraţiei
administratorului care a fost efectuată, împreună cu alte cheltuieli judiciare şi prejudiciu trebuie să fie încasată de la reclamant.
Dacă prin hotărârea rămasă definitivă s-a pronunţat dizolvarea persoanei juridice, administrarea fiduciară încetează iar
administratorul va preda lichidatorului funcţia în condiţiile art.90 alin.(6) cu excepţia situaţiei prevăzute de art.86 alin.(6).

Articolul 89. Înregistrarea dizolvării

(1) In cazul in care persoana juridica se dizolva in unul din temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit. a) -
c), f) si g), organul ei executiv depune o cerere de dizolvare la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice respective. In cazul in care persoana juridica se dizolva prin hotărârea adunării generale a participanţilor,
aceasta hotărâre trebuie anexata la cerere.
(2) In cazul dizolvării prin hotărâre judecătoreasca, instanţa transmite o copie de pe hotărârea
irevocabila organului care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice ce se dizolva.
(3) Cererea de dizolvare depusa de organul executiv al persoanei juridice si hotărârea judecătoreasca
sânt temeiuri pentru înregistrarea dizolvării.
(4) De la data înregistrării dizolvării, in documentele si informaţiile care emana de la persoana juridica,
la denumire trebuie adăugata sintagma "in lichidare". In caz contrar, lichidatorul persoanei juridice răspunde personal
pentru prejudiciul cauzat terţilor.

Hotărârea de dizolvare este obligatorie de la data adoptării, sau de la data când fiind adoptată de instanţă devine irevocabilă.
Sancţiunile, iar după caz şi răspunderea juridică pentru nerespectarea hotărârii de dizolvare neinregsitrate intervin numai pentru
administrator şi pentru persoanele care au avut cunoştinţă de hotărâre şi care sunt ţinuţi la respectarea prevederilor acestora.
Însă pentru ca hotărârea de dizolvare voluntară să fie opozabilă terţilor trebuie să fie înregistrată în registrul de stat în care este
înmatriculată persoana juridică a cărei dizolvare s-a pronunţat. Până la această înregistrare hotărârea este opozabilă numai celor
care au participat la adoptarea hotărârii. Momentul înregistrării dizolvării are în esenţă două semnificaţii: persoana juridică din
acest moment nu poate întreprinde noi operaţiuni (art.86 alin.(4), din acest moment întră în procedura de lichidare (art.86 alin.
(2) din acest moment se face publică dizolvarea căci ea devine opozabilă şi oricine doreşte poate consulta registru de stat, iar de
aceasta sunt legate şi alte efecte. De exemplu art.97 alin.(4) din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni prevede că
tranzacţiile cu hârtiile de valoare ale societăţii pe acţiuni se suspendă de la data anunţării hotărârii privind lichidarea.
Excepţie de la regula acestei înregistrării o are dizolvarea de drept a societăţilor comerciale pentru expirarea termenului de
activitate stabilit de actul constitutiv. Momentul dizolvării societăţii comerciale este data expirării termenului de activitate, dată
care este înregistrată în registrul de stat, şi o înregistrare suplimentară introduce elemente de incertitudine (v. coment. La
arrt.86). Înregistrarea dizolvării este o obligaţie a organului executiv a persoanei juridice care a decis dizolvarea, organ care
trebuie să depună împreună cu o cerere şi hotărârea de dizolvare. Totuşi dizolvarea poate fi înregistrată şi la cererea
lichidatorului care în temeiul art.90 alin.(2) notifică organul care deţine registrul de stat şi prezintă acestuia hotărârea prin care a
fost desemnat.
Dacă dizolvarea se pronunţă prin hotărârea instanţei de judecată, înregistrarea se face numai în baza hotărârii irevocabile, şi
nu după regula generală, potrivit căreia sunt executorii hotărârile definitive (vezi art.207 din CPC). Ca excepţie de la această
regulă apar hotărârile de executare imediată, inclusiv cele prin care se intentează procedura de insolvabilitate. Această din urmă
hotărâre devine executorie la momentul pronunţării (vezi art.44 alin.(2) din Legea insolvabilităţii nr.632/2001)
Prin art. 27 din Legea nr.1265/2000 pentru întreprinderile şi organizaţiile care se înregistrează la Camera înregistrării de stat
se stabileşte termenul de 3 zile pentru înregistrarea dizolvării. Deşi, potrivit dispoziţiei indicate calcularea termenului de 3 zile
începe la data adoptării hotărârii, nerespectarea acestuia nu este sancţionat. Mai mult, acest termen este o piedică birocratică în
calea înregistrării dizolvării.
Prin alin.(4) legiuitorul pune în sarcina lichidatorului că toate actele, scrisori, rapoarte, informaţii etc. care emană de la
persoana juridică dizolvată să indice că aceasta este în lichidare. Cel care a contractat cu o persoană juridică în lichidare, şi
cunoaşte acest fapt suportă riscul actelor încheiate. Dacă, însă demonstrează că la încheierea actului nu a cunoscut că persoana
juridică era în procedură de lichidare, şi actul semnat nu conţinea sintagma „în lichidare”, prejudiciul poate fi încasat nu numai
de la persoana juridică în lichidare dar şi de la lichidatorul acestuia.

Articolul 90. Lichidatorul persoanei juridice

(1) Poate fi lichidator orice persoana fizica majora cu capacitate deplina de exerciţiu care are cetăţenia
Republicii Moldova si domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru persoana
lichidatorului.
(2) Lichidatorul notifica despre desemnarea sa organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice si comunica despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează hotărârea de
desemnare in calitate de lichidator.
(3) In registru se înregistrează numele, domiciliul, numărul actului de identitate si codul personal,
semnătura lichidatorului.
(4) Lichidatorul are aceleaşi împuterniciri, obligaţii si responsabilităţi ca si administratorul in măsura in
care acestea sunt compatibile cu activitatea de lichidator.
(5) In cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridica in comun daca actul de
constituire sau hotărârea prin care sânt desemnai nu prevede altfel.
(6) Îndată după preluarea funcţiei, lichidatorul împreuna cu administratorul face si semnează inventarul si
bilanţul in care constata situaţia exacta a activului si pasivului.
(7) Lichidatorul finalizează operaţiunile curente, valorifica creanţele, transforma in bani alte bunuri si
satisface cerinţele creditorilor. In măsura in care este necesar pentru lichidare, el poate încheia noi acte juridice.
(8) Lichidatorul este obligat sa primească si sa păstreze patrimoniul, registrele si actele persoanei juridice,
sa tina un registru cu toate operaţiunile lichidării in ordinea lor cronologica.
(9) Lichidatorul poate fi revocat oricând de organul sau de instanţa de judecata care l-a desemnat. Prin
aceeaşi hotărâre se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu
privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Daca succesorul este desemnat de instanţa de judecata, raportul se prezintă
acesteia.
(10) Remunerarea lichidatorului este stabilita de organul sau de instanţa de judecata care l-a desemnat, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Din dispoziţia prezentului articol rezultă că lichidatorul unei persoane juridice cumulativ trebuie să întrunească următoarele
condiţii: să fie persoană fizică cetăţean a Republicii Moldova; să fi atins vârsta majoratului (18 ani); să nu fi fost declarată
incapabilă în modul stabilit de art.24; să aibă domiciliul în Moldova. În cazul în care administratorul devine lichidator (vezi
art.86 alin. (6) şi nu cumulează condiţii stabilite de la alin.(1) el trebuie să aducă la cunoştinţa organului care a decis dizolvarea
să fie numită o persoană care întruneşte aceste condiţii. Condiţii suplimentare pentru persoanele care sunt lichidatori ai
persoanelor juridice sunt stabilite în legi speciale. De exemplu, art.73 din Legea nr. 632/2001 stabileşte pentru administratorul
insolvabilităţii condiţii speciale prin care stabileşte acestuia un statut deosebit de cel al lichidatorului. În mare măsură aceste
condiţii sunt impuse pentru a proteja interesele creditorilor, iar pe de altă parte şi pentru a contribui la efectuarea unei justiţii
eficiente. Astfel administratorul insolvabilităţii poate fi persoana care are studii superioare, este domiciliat în Moldova, posedă
cunoştinţe şi experienţă în domeniul de activitate a persoanei juridice care se lichidează pentru cauză de insolvabilitate, este
înregistrat în calitate de intreprinzător individual (întreprindere individuală), deţine licenţa de administrator a insolvabilităţii,
este independentă: de judecătorul care examinează procesul de insolvabilitate; de creditori; de debitor; adică de persoana
juridică care se declară insolvabilă şi să nu fie membru al organelor de conducere şi nici asociat al acesteia; să nu fi fost
membru al comitetului de conducere şi nici asociat al persoanei juridice care a fost declarată insolvabilă în ultimele 24 de luni;
să nu aibă antecedente penale şi să nu fie lipsit de dreptul de administra persoane juridice; să nu fie asociaţi cu răspundere
nelimitată a unei societăţi în nume colectiv sau a unei societăţi în comandită;
 Lichidatorul este obligat să notifice despre desemnarea sa în această calitate organul de stat care ţine registrul persoanelor
juridice de tipul respectiv, să prezinte hotărârea prin care a fost a desemnat şi să comunice toate datele sale de identitate stabilite
la alin.(3). Actele lichidatorului sunt opozabile terţilor de la data înregistrării şi nu de la data desemnării. Actul de înregistrare a
lichidatorului se face concomitent cu înregistrarea dizolvării stabilită de art.89, sau acestea două înregistrări trebuie corelate. În
caz de pluralitate de lichidatori, aceştia acţionează în comun, iar actele de reprezentare trebuie să fie semnate de toţi lichidatorii
dacă altfel nu este stipulat în actul de constituire a persoanei juridice sau contrariul nu a fost stipulat în hotărârea de desemnare
a lichidatorilor.
Întrarea în funcţie a lichidatorului desemnează şi momentul trecerii responsabilităţii de la administrator la lichidator. Se
prezumă că patrimoniul trece de la administrator la lichidator în starea în care a fost la momentul semnării inventarului sau
altfel numit a actului de predare primire. De aceia inventarul trebuie să descrie cu maximă exactitate starea bunurilor primite de
lichidator, iar acesta din urmă trebuie să asigure evidenţa activului şi pasivului în modul stabilit de legislaţie, să întreprindă
toate măsurile pentru păstra şi a conserva valoarea activelor, să păstreze toată documentaţia persoanei juridice până la
transmiterea acestea altor persoane spre păstrare. Lichidatorul este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor de lichidare în ordinea
lor cronologică, cum ar fi a celor de satisfacere a cerinţelor creditorilor, de vânzare a unor active, de împărţire a activelor între
asociaţi etc.
Lichidarea unei persoane juridice este o procedură de durată. Această perioadă este legată pe de o parte de protecţia
drepturilor creditorilor şi disponibilizarea angajaţilor, iar pe de altă parte de finalizarea operaţiunilor începute până la dizolvare,
încasarea creanţelor pe care aceasta le are şi desigur de distribuţia activelor rămase după satisfacerea cerinţelor creditorilor
conform art.96 şi 97. Aici trebuie de menţionat că adoptarea hotărârii de lichidare nu este temei de reziliere a contractelor în
care se află persoana juridică care se lichidează, şi dacă alte temeiuri de reziliere nu sunt atunci lichidatorul va trebuie fie să
aştepte până contractul ajunge la scadenţă, fie să negocieze cu cealaltă parte şi să-l despăgubească, fie să transmită creanţa sa
prin cesiune, fie să întreprindă alte măsuri care ar permite încetarea raporturilor juridice fără cheltuieli majore. Norma legală
permite lichidatorului să încheie noi acte juridice, însă acestea nu trebuie să fie cele indicate la art.86 alin.(4), dar altele care
sunt necesare persoanei juridice aflate în procedura de lichidare. Astfel de acte ar putea fi contractele de prestări servicii
(internet, telefonie, de organizare a licitaţiilor), vânzare-cumpărare a energiei termice, electrice, gazelor naturale, a activelor
persoanei juridice ce se lichidează, angajarea unor specialişti etc.
Lichidatorul desemnat activează până la momentul radierii persoanei juridice din Registrul de stat, dacă organul care l-a
desemnat între timp nu l-a revocat. Activitatea lichidatorului revocat încetează l-a momentul când noul lichidatorul este
înregistrat la organul de înregistrare cu excepţia obligaţiei de transmitere a actelor şi a bunurilor persoanei juridice în lichidare,
care decade l-a momentul semnării inventarului, şi prezentării raportului privind operaţiunile deja săvârşite de el în calitate de
lichidator.
Alin.(10) stabileşte organul care are obligaţia de a fixa mărimea remuneraţiei. Cu siguranţă că aceasta urmează a fi stabilită
prin acord comun între lichidator şi organul care îl desemnează. Ca orientare poate servi remuneraţia plătită administratorului
persoanei juridice în lichidare, cu excepţia cazului când legislaţia stabileşte o anumită mărime. De exemplu administratorului
insolvabilităţii instanţa de judecată poate să-i stabilească o remuneraţie de până la 3% din sumele distribuite creditorilor în
contul executării creanţelor.

Articolul 91. Informarea creditorilor

După înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publica in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova", in doua ediţii
consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice si, in termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor
cunoscut despre lichidare si despre termenul de înaintare a creanţelor.

Persoana juridică care a întrat în procedura de lichidare are obligaţia de a informa personal fiecare creditor al său despre
adoptarea hotărârii de lichidare. Desigur că această obligaţie persistă numai faţă de creditorii a căror calitate rezultă din actele
contabile ale debitorului, precum şi celor care au înaintat acţiuni în judecată şi încă nu au fost soluţionate.
Însă există şi creditori despre creanţa cărora persoana juridică care se lichidează nu ştie şi desigur acesta nu poate să-l
cunoască. Ca exemplu poate fi cumpărătorul unui bun pentru care persoana juridică în lichidare răspunde pentru vicii sau pentru
evicţiune. Anume pentru prevenirea acestei categorii de creditori legiuitorul prevede obligaţia persoanei juridice în lichidare să
facă cel puţin două publicaţii consecutive în Monitorul Oficial pentru ai informa. Aceasta este o formalitate legală, căci chiar
dacă aceşti creditori nu au luat cunoştinţă de avizul publicat ei se vor considera informaţi.
Nerespectarea termenului de 15 zile de informare personală a creditorilor nu este un termen de decădere din drepturi.
Informarea poate fi efectuată şi mai târziu. Însă în cazul în care informarea creditorului s-a făcut mult mai târziu decât termenul
stabilit acesta, în special creditorii din alte ţări ar putea cere prelungirea termenului de înaintarea a pretenţiilor stabilit de art.92.
Pentru societăţile pe acţiuni care au decis dizolvarea art.97 alin.(5) din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni
stabileşte un termen de 10 de la data adoptării pentru publicarea în Monitorul Oficial. O altă excepţie stabilită de Legea
nr.1134/1997 este cea din art.97 alin.(6) potrivit căreia dacă societatea pe acţiuni a fost înregistrată, însă nu a încheiat nici un
contract, lichidarea poate fi făcută şi fără publicarea avizului în Monitorul Oficial. Deşi intenţia este nobilă, problema cum
organul de înregistrare va putea verifica dacă societatea pe acţiuni a încheiat sau nu contracte civile şi comerciale.

Articolul 92. Termenul de înaintare a creanţelor

(1) Termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului in
"Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung.
(2) In cazul in care lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, sub sancţiunea decăderii, ca, in
termen de 30 de zile de la data când a fost informat despre respingerea creanţei, înainteze o acţiune in instanţa de
judecata.

Termenul legal de înaintare a creanţelor este de 6 luni. Însă acest termen nu lipseşte pe creditorii cunoscuţi de dreptul lor, ci este
un punct de reper pentru lichidator la întocmirea bilanţului de lichidare. Creanţele pot fi înaintate şi mai târziu, în limita
termenului de prescripţie şi până la radierea persoanei juridice din registru (vezi art.99) iar dacă acestea sunt întemeiate ele
trebuie să fie recunoscute şi satisfăcute. În susţinerea acestei opţiuni vine şi dispoziţiile art.95 potrivit căreia dacă creditorul
cunoscut nu a înaintat pretenţii suma de bani ce i se cuvine se depune pe cont bancar. Mai mult, legislaţia stabileşte şi un
mecanism de protecţie chiar şi pentru creditorii persoanei juridice lichidate dacă au existat active şi au fost transmise potrivit
art.96 şi 97 (vezi art.100).
Legea stabileşte un termen de decădere din drepturi numai pentru persoana a cărei creanţă a fost respinsă de persoana
juridică care se lichidează şi nu a înaintat o acţiune în judecată privind încasarea forţată.

Articolul 93. Proiectul bilanţului de lichidare

(1) In termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, lichidatorul este obligat
sa întocmească un proiect al bilanţului de lichidare care sa reflecte valoarea de bilanţ si valoarea de piaţa a activelor,
inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator si datoriile care se afla pe rol in instanţa
judecătorească.
(2) Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei care a desemnat
lichidatorul.
(3) Dacă din proiectul bilanţului de lichidare rezulta un excedent al pasivelor fata de active, lichidatorul
este obligat sa declare starea de insolvabilitate. Cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul poate continua procedura
de lichidare fără a intenta acţiunea de insolvabilitate.

Lichidatorul îndeplinind anumite formalităţi a procesului de lichidare trebuie să determine mărimea activelor şi pasivelor
persoanei juridice în lichidare reflectându-le în proiectul bilanţului de lichidare. Bilanţul de lichidare se consideră că are forţă
obligatorie numai după ce este aprobat de organul care a desemnat lichidatorul. Dispoziţia alin.(1) stabileşte că bilanţul de
lichidare trebuie să reflecte atât valoarea de bilanţ cât şi valoarea de piaţă a bunurilor. În circuitul civil sunt situaţii frecvente
când valoarea de piaţă a bunului diferă de valoarea de bilanţ. Ca exemplu, poate servi bunurile imobile a căror valoare de piaţă,
de regulă este mai mare decât cea de bilanţ. Potrivit regulilor stabilite prin Hotărârea Guvernului nr.1218/1997 cu privire la
clasificarea mijloacelor fixe pe categorii de proprietate în scopul impozitării norma uzurii anuale pentru construcţii capitale este
de 5%, ceia ce înseamnă că o clădire după 20 de ani, cu condiţia că în ea ulterior nu s-au făcut investiţii va valora 0 lei, însă ca
obiect ea va exista şi desigur va avea o anumită valoare. Şi invers, progresul tehnico-ştiinţific din ultimii ani arată că uzura
morală a tehnicii de calcul este foarte rapidă şi deci valoarea de bilanţ poate fi mai mare decât valoarea de piaţă. De fapt această
valoare de piaţă nu poate fi exactă, şi trebuie de admis cu o anumită probabilitate, căci valoarea exactă va fi determinată la
momentul vânzării. Bilanţul de lichidare trebuie să fie aprobat până la începutul satisfacerii creanţelor care nu au ajuns la
scadenţă.
Dispoziţia alin.(3) obligă lichidatorul să depună o cerere prin care să ceară instanţei intentarea procesului de insolvabilitate
dacă din proiectul bilanţului rezultă un excedent al pasivului faţă de active. Cererea trebuie depusă în termen de cel mult o lună
de la data când a fost stabilit starea de insolvabilitate. În caz contrar art.26 alin.(4) din Legea nr.632/2001 prevede că
lichidatorul va răspunde subsidiar în faţa creditorilor pentru obligaţiile apărute după depăşirea termenului de o lună. Până la
expirarea termenului de o lună lichidatorul ar trebui să aducă la cunoştinţa organului care l-a desemnat despre survenirea
insolvabilităţii şi să obţină de la creditori acordul că aceştia sunt de acceptă satisfacerea cerinţelor în proporţii reduse şi nu
doresc intentarea insolvabilităţii. Luând în consideraţie că procedura de insolvabilitate este una costisitoare şi, de regulă de
durată creditorilor le-ar fi mai convenabil o executare voluntară şi rapidă decât procesul de insolvabilitate.

Articolul 94. Protecţia drepturilor debitorilor

Hotărârea de reorganizare sau lichidare in afara procedurii insolvabilităţii nu are ca efect scadenţa creanţelor neajunse
la scadenţa.

Dispoziţia articolului comentat prevede expres că dizolvarea persoanei juridice adoptată în temeiurileart.77 alin.(4), art.83
alin.(5), art.86 alin.(1) lit.a) – d); f)-g) nu au nici o influenţă asupra raporturilor juridice în care persoana juridică dizolvată se
află. Raporturile juridice în care s-a aflat persoana juridică dizolvată ca consecinţă a reorganizării vor fi continuate de
succesorii acesteia preluând integral toate drepturile şi obligaţiile celei dizolvate. Raporturile juridice în care se află persoana
juridică dizolvată continuă până la scadenţa acestora (vezi art.90 alin.(6), dacă părţile nu convin altfel, sau la cererea unei din
părţi raporturile nu încetează. Dizolvarea persoanei juridice nu poate servi ca temei pentru rezilierea contractelor care încă nu
au ajuns la scadenţă, adică nu le-a expirat termenul.
Dacă persoana juridică este dizolvată de instanţa de judecată în temeiurile stabile de art.84 alin.(1), iar aceasta nu poate
desfăşura activităţile stabilite prin actul de constituire şi deci nu poate continua raporturile juridice în care aceasta s-a aflat,
creditorii pot pretinde despăgubiri.

Articolul 95. Depunerea sumelor datorate creditorilor

Sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au înaintat pretenţii si creditorilor care nu s-au prezentat pentru a
primi executarea se depun în conturi bancare pe numele lor.

Satisfacerea cerinţelor creditorilor de către persoana juridică în lichidare se face în locul stabilit potrivit regulile indicate la
art.573 şi 574. Dispoziţia prezentului articol stabileşte un mecanism de executare a obligaţiilor pecuniare în cazul în care
contractul dintre părţi nu indică locul de executare, iar creditorul nu s-a prezentat pentru a primi executarea. Riscul
insolvabilităţii instituţiei financiare îl suportă creditorul care din anumite considerente nu a primit executarea.

Articolul 96. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop lucrativ

(1) Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor
creditorilor sânt transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.
(2) Lichidatorul efectuează calculele si întocmeşte raportul privind lichidarea, care reflecta mărimea si
componenta activelor ramase. Daca 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul
întocmeşte un proiect de repartizare a activelor, in care stabileşte principiile de repartizare.
(3) Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţământul participanţilor, poate sa nu înstrăineze
bunurile ei daca nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
(4) Proiectul de împărţire a activelor, calculele si raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare
organului sau instanţei de judecata care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul
poate introduce modificări in proiectul de împărţire, luând in considerare voinţa participanţilor.

După cum a fost menţionat, persoanele cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale constituite în forma societăţilor în nume
colectiv, societăţilor în comandită, societăţilor cu răspundere limitată şi societăţilor pe acţiuni. Însă pe lângă aceste forme, mai
pot fi menţionate şi întreprinderile de stat şi municipale (vezi art.179 şi Legea cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994 şi
Regulamentul model al întreprinderii municipale aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.387/1994), precum şi cooperativele de
producţie (Vezi art.171 şi Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativele de producţie) şi cooperativele de întreprinzători (Vezi
Legea nr.73/2001cu privire la cooperativele de întreprinzători). Activele acestor persoane juridice pot fi repartizate după
îndeplinirea a două formalităţi: 1) satisfacerea integrală a tuturor pretenţiilor creditorilor; 2) expirarea termenului stabilit la
art.98.
Activele se transmit prin act de predare primire de către lichidator persoanelor îndreptăţite. Persoane îndreptăţite sunt în
dependenţă de forma de organizare a persoanei juridice fondatorii; asociaţii, acţionarii sau membrii acesteia adică persoanele
care deţin o participanţiune (o cotă) din capitalul social. Potrivit regulii din alin.(1) fiecăruia din aceste persoane i se
repartizează o cotă din active proporţională cotei din capitalul social. Aceiaşi regulă este stabilită şi la art.115 alin.(1) lit. d)
pentru societăţile comerciale, art.14 alin.(1) lit.k) din Legea nr.1007/2002 pentru cooperativele de producţie şi art. 86 alin.(2)
lit.c) din Legea nr.73/2001 pentru cooperativele de întreprinzători. O excepţie de la principiul de proporţionalitatea participării
la capitalul social se stabileşte prin art.115 alin.(2) pentru societăţile comerciale, potrivit căreia actul de constituire a societăţii
comerciale poate prevedea şi o altă modalitate de repartizare a profitului şi a activelor decât cea proporţională.
Mărimea activelor rămase după satisfacerea creanţelor şi principiile de repartizare sunt reflectate în raportul lichidatorului.
Lichidatorul, luând în consideraţie voinţa participanţilor, va planifica împărţirea activelor în natură sau le va lichida ( le va
vinde transformând bunurile în bani) şi va împărţi sumele băneşti. Dacă activele se împart în natură, repartizarea acestora se va
face luând în consideraţie următoarele reguli: 1) bunurile se vor împărţi proporţional dreptului pe care îl are fiecare participant;
2) bunurile se vor atribui unuia sau la mai mulţi participanţi de la care se va reţine suma de bani care depăşeşte valoarea
bunului; 3) dacă bunurile nu vor putea fi împărţite în natură ele vor fi vândute şi apoi se vor împărţi banii;
Raportul lichidatorului privind împărţirea bunurilor urmează să fie aprobat de organul care a desemnat lichidatorul. După
aprobarea raportului, lichidatorul purcede la realizarea acestuia. Transmiterea sumelor de bani sau a bunurilor se face prin act
sub semnătură privată dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. De exemplu la repartizarea imobilelor se va întocmi
un act de transmitere în formă autentică şi înregistrat la oficiul cadastral competent.

Articolul 97. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop nelucrativ

(1) Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor persoanei juridice cu scop nelucrativ
se repartizează intre persoanele care, conform actului de constituire sau, in cazul prevăzut de actul de constituire,
conform hotărârii adunării generale, au dreptul la ele.
(2) Daca persoana juridica cu scop nelucrativ este constituita pentru satisfacerea exclusiva a intereselor
participanţilor săi si actul constitutiv sau hotărârea adunării generale nu prevăd persoanele care au dreptul la activele
persoanei juridice cu scop nelucrativ dizolvate, toate persoanele care la momentul dizolvării au calitatea de participant
la ea beneficiază de dreptul la patrimoniul rămas. Intre aceste persoane activele se repartizează proporţional.
(3) Daca nu pot fi repartizate conform alin.(1) si (2), activele trec la stat, care le utilizează la realizarea
scopurilor statutare ale persoanei juridice cu scop nelucrativ lichidate.

Activele persoanei juridice cu scop nelucrativ care au rămas după stingerea datoriilor trebuie de transmis anumitor
persoane, însă regula este deosebită de cea stabilită la art.96. Astfel, din dispoziţiile art.55 alin.(3) participanţii organizaţiilor
necomerciale nu au drepturi de creanţă asupra patrimoniului acesteia. De aici şi concluzia că cota parte dintr-o organizaţie
necomercială nu poate fi transmisă prin acte juridice şi deci nici calitatea de membru în aceasta nu este transmisibilă. Din
coroborarea dispoziţiilor alin.(1) din articolul comentat şi dispoziţia art.55 alin.(3) rezultă că, de regulă, dreptul asupra
patrimoniului nu o pot avea participanţii (membrii asociaţii etc.) la organizaţia necomercială. Patrimoniul organizaţiei rămas
după satisfacerea cerinţelor creditorilor trebuie transmis pentru realizarea scopurilor propuse de către organizaţia dizolvată. În
sprijinul acestei afirmaţii vine şi dispoziţiile art.40 alin.(2) şi (3) din Legea nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti, art.37
alin.(7) din Legea nr.581/1999 cu privire la fundaţii, art.22 alin.(4) şi art.27 alin.(4) din Legea patronatelor nr. 976/2000, art.24
(18) alin.(3) şi 30 alin.(4) din Legea nr.718/1991 privind partidele şi alte organizaţii social politice etc.
Alin.(2) din articolul comentat apare ca o excepţie de la regula stabilită la alin.(1), admiţând posibilitatea că unele
organizaţii necomerciale ar putea fi constituite pentru interesul exclusiv al participanţilor (membrilor) săi, şi atunci, dacă
patrimoniul acestea a fost format în exclusivitate din cotizaţiile şi eforturile proprii, şi aceste organizaţii nu au beneficiat de
subsidii, donaţii, granturi făcute în alte scopuri decât interesul participanţilor atunci acestea ar putea să fie distribuite între
participanţii la persoana juridică. Astfel de excepţii le-am vedea cele stabilite de Legea condominiumului în fondul locativ
nr.913/2000, potrivit cărora asociaţia coproprietarilor este în esenţă o organizaţie necomercială deoarece participanţii se
asociază pentru administrarea, întreţinerea şi exploatarea în comun a complexului de bunuri imobiliare din condominu, şi ei
potrivit art.35 alin.(3) din aceiaşi lege au dreptul la cotă din activele asociaţii care se lichidează. Dispoziţii similare există şi în
art.45 alin.(4) Legea nr.1505/1996 cu privire la asociaţiile de economii şi împrumut a cetăţenilor şi în art.105 alin.(8) din Legea
cooperaţiei de consum nr.1252/2000. De fapt dispoziţia din ultima lege pare a cumula ambele principii, adică şi cel stipulat în
alin.(1) şi cel din alin.(2), deoarece se prevede numai restituirea părţilor sociale ale membrilor cooperatori, dar nu o cotă din
active proporţională participării la patrimoniu.
Alin.(3) stipulează că în cazul în care actele constitutive nu stabilesc şi organul principal al organizaţiei necomerciale nu
poate adopta o hotărâre în acest sens, precum şi în cazul în care organizaţia necomercială este lichidată de către instanţa de
judecată pe un temei stabilit la art.42 alin.(4) din Legea nr.837/1996 bunurile asociaţiei obşteşti lichidate şi rămase după
satisfacerea creanţelor pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietatea statului.

Articolul 98. Termenul de repartizare a activelor

Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decât după 12 luni de la data
ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului lichidării si a planului repartizării
activelor daca aceste documente nu au fost contestate in instanţa de judecata sau daca cererea de contestare a fost
respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Articolul comentat stabileşte limitele de timp mai devreme de care activele persoanei juridice dizolvate însă încă neradiate din
registrul de stat nu pot fi transmise persoanelor îndreptăţite de către lichidator. Deci numai după respectarea condiţiilor
menţionate lichidatorul este îndreptăţit să repartizeze activele persoanei juridice în modul stabilit de art.96 sau după caz de cel
din art.97.
Din dispoziţiile acestui articol rezultă că în cazul în care raportul lichidatorului întocmit în modul stipulat la art.96-97 şi
aprobat de organul care a desemnat lichidatorul lezează anumite interese, atunci cel lezat poate ataca actul de aprobare şi numai
după ce hotărârea instanţei prin care cererea a fost respinsă rămâne irevocabilă, numai atunci activele pot fi împărţite.

Articolul 99. Radierea persoanei juridice din registru

(1) După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie sa depună la organul înregistrării de stat
cererea de radiere a persoanei juridice din registru.
(2) La cererea de radiere se anexează toate actele necesare lichidării.

Radierea persoanei juridice din registru de stat unde a fost înregistrată constă într-o înscriere în registru a operaţiunii de
excludere a subiectului de drept şi încetarea existenţei acestuia. Calitatea de subiect de drept, sau altfel spus capacitatea juridică
a persoanei juridice există atâta timp cât aceasta este înregistrată în Registrul de stat (vezi art.60 alin.(1), adică de la data
înregistrării – înscrierii (înmatriculării) în Registru până la data radierii din Registru. Făcând paralelă cu persoana fizică care
apare în rezultatul naşterii şi dispare la data decesului, persoana juridică apare la data înregistrării şi dispare la data radierii.
După radierea persoanei juridice faţă de aceasta nu pot fi înaintate nici un fel de cerinţe şi acţiuni civile sau de altă natură, iar
dacă ele se înaintează, potrivit art.131 alin.(2)pct.5) din Codul de procedură civilă, judecătorul refuză primirea cererii.
Pentru radierea persoanei juridice lichidatorul este obligat să depună o cerere la organul de stat care deţine registrul în care a
fost înregistrată persoana juridică dizolvată, şi anexează la aceasta actele necesare.
Dispoziţii exprese cu privire la radiere din registru de stat există numai în Legea nr.1265/2000, pe când în celelalte fie că sunt
prevederi sumare fie că nu sunt de fel. Pentru moment până la introducerea unor modificări în legile speciale am sugera că
organele de stat care înregistrează persoanele juridice trebuie să facă uz de analogia legii aplicând dispoziţiile Legii
nr.1265/2000.
Astfel pentru a radia persoanele juridice înregistrate în registrul de stat al întreprinderilor şi organizaţiilor ţinut de Camera
Înregistrării de stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale trebuie de prezentat următoarele acte: Cererea de radiere;
Bilanţul de lichidare aprobat de proprietar şi autentificat de notar; actele de constituire a persoanei juridice care se lichidează în
original; certificatul de înregistrare al persoanei juridice care se lichidează; extrasul din registrul de stat care demonstrează că
persoana juridică nu este fondator al altei întreprinderi sau organizaţii sau că aceasta nu are filiale şi reprezentanţe; actul de
confirmare a achitări integrale cu bugetul de stat eliberat de inspectoratul fiscal; actul de confirmare a închiderii conturilor
bancare eliberat de băncile în care persoana juridică a avut conturi; actul de predare spre nimicire a ştampilelor persoanei
juridice eliberat de Comisariatul de poliţie din teritoriul în care-şi are sediul; Monitorul Oficial în care au fost publicate avizele
de lichidare; actul, eliberat de Arhiva de Stat, privind predarea spre păstrare a documentelor ce fac parte din Fondul Arhivistic
al Republicii Moldova;
Dispoziţiile Legii nr.1265/2000 stabileşte că actele indicate trebuie să fie prezentate în termen de 3 zile de la data aprobării
bilanţului de lichidare, însă încălcarea acestuia nu prevede nici o sancţiune şi nici nu serveşte temei pentru respingerea cererii.
Mai mult, bilanţul de lichidare poate fi aprobat de organul care a desemnat lichidatorul, însă distribuirea activelor conform
dispoziţiilor art.96 şi 97 între persoanele care au dreptul la ele poate avea loc numai târziu decât 2 luni din momentul aprobării
bilanţului de lichidare. Însă la momentul repartiţiei activelor persoana juridică încă trebuie să existe, adică nu este radiată. Din
acest considerent semnificaţia juridică a termenului stabilit la art.29 alin.(1) din Legea nr.1265/2000 este anihilată, şi chiar
trebuie de exclus. Camera Înregistrării de stat după verificarea actelor prezentate adoptă decizia de radiere din registru a
persoanei juridice dizolvate şi consemnează acest fapt în regisru. Termenul de adoptare a deciziei de radiere este de 3 zile de la
data primirii actelor.
Decizia Camerei privind radierea persoanei juridice din registrul de stat poate fi atacată în contencios administrativ, dacă
această decizie s-a bazat pe acte neveridice lezând drepturile şi interesele creditorilor sau participanţilor persoanei juridice.

Articolul 100. Redeschiderea procedurii de lichidare

(1) Daca, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit sa obţină soldul ori
daca se atesta existenta unor active, instanţa de judecata poate, la cererea oricărei persoane interesate, sa redeschidă
procedura lichidării si, daca este necesar, sa desemneze un lichidator. In acest caz, persoana juridica este considerata ca
fiind existenta, dar in exclusivitate in scopul desfăşurării lichidării redeschise. Lichidatorul este împuternicit sa ceara
persoanelor îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul.
(2) Pentru perioada in care persoana juridica nu a existat, se suspenda cursul prescripţiei extinctive a
dreptului de acţiune a persoanei juridice sau fata de persoana juridica respectivă

Prin articolul comentat se instituie o procedură nouă, care nu a existat în legislaţia moldovenească de „reabilitare” sau
„reînviere” a persoanei juridice radiate din Registru. Se stabilesc două temeiuri de redeschidere a procedurii de lichidare: 1)
dacă apare un creditor sau o altă persoană îndreptăţită să pretindă activul repartizat între participanţi în temeiul art.96 sau
transmis în scopurile stabilite de art.97; 2) dacă sunt descoperite active ale persoanei juridice lichidate care nu au fost
valorificate de către lichidator;
În legătură cu aceste prevederi trebuie făcută următoarea precizare: redeschiderea procedurii de lichidare poate fi făcută la
cererea persoanei interesate făcută în termenul general de prescripţie stabilit la art.267, adică nu mai târziu de 3 ani de la data
când a fost adoptată decizia de radiere a persoanei juridice; solicitantul redeschiderii trebuie să demonstreze că are calitatea de
creditor a persoanei juridice care a fost deja radiată, şi că activele persoanei juridice lichidate au fost repartizate conform art.96
sau 97, sau dacă acesta este un participant al persoanei juridice lichidate să demonstreze că există active ale persoanei juridice
care nu au fost valorificate;
În calitate de pârât va figura Organul care a înregistrat radierea ???? vor fi persoanele care au preluat activele ??? Dar dacă
acesta este debitor al persoanei juriidice lichidate ??
Cererea va fi înaintată după regulile stabilirii faptelor care au valoare juridică ??? adică recunoaşterea personalităţii juridice ca
fiind existentă ????
Instanţa de judecată dacă găseşte cererea solicitantului justificată adoptă o hotărâre privind recunoaşterea persoanei juridice ca
fiind existentă, însă lichidatorul poate săvârşi numai acţiunile legate de valorificarea drepturilor stabilite.
Cine va plăti remuneraţia lichidatorului până la încasarea şi valorificarea activelor ??
Lichidatorul va fi desemnat de instanţă din rândurile persoanelor indicate de solicitant ?? din rândurile persoanelor care au
licenţa administratorului insolvabilităţii ??
 Lichidatorul va efectua următoarele acţiuni:
- va deschide contul bancar pe numele persoanei juiridice;
- va solicita persoanelor care au primit activele persoanei juridice întoarcerea sumelor de bani sau a bunurilor
primite cu titlu parte din active în limita celor necesare pentru stingerea datoriei iar în caz de necesitate va iniţia un proces
judiciar de încasare forţată;
- va cere debitorului persoanei juridice a cărei procedură de lichidare s-a redeschis să restituie datoria, iar dacă
acesta nu va dori lichidatorul va intenta proces judecătoresc.
Cine va suporta cheltuielile de redeschidere a procesului ?
Trebuie să le suporte persoana care face cererea, dacă nimeni nu poartă vina pentru neinformare??
Dacă unii din cei care au primit banii sunt de acord voluntar să restituie sumele necesare iar unii nu ?
Poate unul să acopere datoria şi apoi să adreseze în regres faţă de asociatul care a primit suma de bani. Dar dacă cel care a
primit patrimoniul societăţii lichidate este statul ?

Articolul 101. Insolvabilitatea persoanei juridice

Prin hotărâre judecătoreasca, persoana juridica poate fi declarata insolvabila daca ea nu-si poate onora obligaţiile de
plata fata de creditori. Temeiurile si modul de declarare de către instanţa de judecata a persoanei juridice drept
insolvabile se stabilesc prin lege.

Persoanele juridice de drept privat pot fi declarate insolvabile, dizolvate şi lichidate forţat dacă valoarea activelor acestora
sunt mai mici decât valoarea pasivelor.
Procedura de insolvabilitate se intentează şi se desfăşoară potrivit dispoziţiilor Legii insolvabilităţii nr.632/2001, iar atunci
când aceasta nu dispune potrivit Codului de procedură civilă. Procesul de insolvabilitate poate fi intentat împotriva tuturor
persoanelor juridice de drept privat, inclusiv a celor cu scop lucrativ (numite întreprinderi) şi celor cu scop nelucrativ
(societăţile necomerciale) care sunt insolvabile şi sunt înregistrate în Republica Moldova. Legiuitorul indică expres şi băncile,
companiile de asigurare, fondurilor de investiţii şi companiilor fiduciare, care în esenţă sunt persoane juridice cu scop lucrativ
însă până la punerea în vigoare a Legii nr.632/2002 aveau o procedură distinctă de lichidare forţată ori în general nu o aveau.
Legea indică expres că nu pot fi supuse procedurii insolvabilităţii statul, unităţile administrativ teritoriale şi persoanele juridice
de drept public.
Temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate sunt prevăzute în art.22 din Legea nr.632/2001. În sensul acestui
articol instanţa de judecată va intenta procesul de insolvabilitate dacă persoana juridică se află în incapacitate de plată sau a
survenit insolvabilitate.
Acţiunea de intentare a insolvabilităţii (numită cerere introductivă) o poate face debitorul (persoana juridică insolvabilă) şi
creditorii persoanei juridice care nu-şi onorează obligaţia. Pentru persoana juridică insolvabilă, numită în textul Legii
nr.632/2001 „debitor” sunt reglementate două situaţii distincte de intentare a procesului de insolvabilitate: prima este când
debitorul are dreptul de a depune cererea în instanţa de judecată (art.25 din această lege) şi cea de-a doua atunci când debitorul
este obligat să facă aceasta (art.26 ). Legea prevede procedura distinctă de depunere a cererii de către debitor şi de către
creditor, stabilind care trebuie să fie conţinutul cererii şi care acte urmează să fie anexate.
Cererea introductivă se depune în instanţa de judecată competentă de a examina cazurile de insolvabilitate, care potrivit
CPC sunt instanţele judecătoreşti economice. Instanţa, timp de trei zile de la depunere cererii este obligată să pronunţe o
încheiere de admitere (punere pe rol) a cererii sau de returnare a acesteia. Dacă cererea este admisă instanţa poate lua măsurile
adecvate de asigurare a integrităţii şi conservării patrimoniului persoanei juridice debitoare şi să desemneze un administrator
provizoriu. După admiterea cererii instanţa de judecată trebuie să întreprindă măsurile preliminare prevăzute de CPC şi de
Legea nr.632/2001 pentru examinarea cererii în fond. Legea insolvabilităţii nu stabileşte un termen anumit de examinare a
acţiunii în fond, lăsând pe seama prevederilor art.278-22 din CPC, potrivit căreia litigiile trebuie să fie examinate într-un termen
de cel mult 3 luni, dacă legea nu stabileşte un alt termen. Totuşi, luând în consideraţie scopul general al legii insolvabilităţii şi
obligaţia administratorului de activa în scopul păstrării, majorării şi valorificării masei debitoare şi a executa „cât mai deplin
creanţele creditorilor”, toate acţiunile trebuie să fie făcute în termen restrânşi, şi din acest considerent am vedea un termen
special de examinare a cererii în fond de maxim 30 de zile, similar prevederilor din fosta Lege cu privire la faliment
nr.786/1996.
După îndeplinirea acţiunilor preliminare şi pregătirii cauzei de examinare instanţa de judecată examinează cererea
introductivă şi pronunţă o hotărâre prin care fie că decide intentarea procesului de insolvabilitate (art.44), fie că respinge cererea
şi hotărăşte lichidarea debitorului dacă se constată că valoarea bunurilor debitorului este insuficientă pentru acoperirea
cheltuielilor procesului de insolvabilitate (vezi art.153 alin.(1) fie că respingă cererea de insolvabilitate ca fiind neîntemeiată
(art.44). Dacă se intentează procesul de insolvabilitate instanţa va desemna administratorul insolvabilităţii, va publica
dispozitivul hotărârii în Monitorul Oficial, va notifica toţi creditorii cunoscuţi despre hotărârea respectivă şi o va comunica
tuturor organelor de stat indicate la art.45 alin.(3) din Legea nr.632/2001. Hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate
devine executorie din momentul pronunţării, deşi părţile care se consideră lezate o pot ataca cu recurs. În condiţiile art.47.
Intentarea procesului de insolvabilitate produce un şir de efecte juridice: - creanţele neajunse la scadenţă se consideră
scadente din momentul intentării procesului de insolvabilitate (art.56 alin.(1); - debitorul pierde dreptul de a administra şi de a
dispune de bunurile ce-i aparţin, acest drept transferându-se la administratorul insolvabilităţi (art.83 alin.(1); - activitatea
organelor de conducere a debitorului se suspendă; - plăţile care se fac către persoana juridică debitoare se transferă pe contul
special gestionat de administrator; - calcularea penalităţilor aferente datoriilor se suspendă; - calcularea dobânzilor la obligaţiile
băncii aflate în proces de insolvabilitate se întrerupe (art.84) şi altele;
Persoanei juridice faţă de care a fost intentată procedura de insolvabilitate poate să i se aplice şi procedura planului. Această
procedură are ca scop evitarea declarării insolvabile a debitorului fie restabilirea solvabilităţii debitorului fie prin satisfacerea
cerinţelor creditorilor după aplicarea unor măsuri de remediere financiară şi economică fie printr-o modalitate specifică de
valorificare a masei debitoare. Procedura planului poate fi propusă de debitor sau de administrator şi în termen de cel mult 120
de zile de la data adoptării hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate şi se confirmă de instanţă numai dacă a fost votat
la adunarea creditorilor de către majoritatea simplă a creditorilor care deţin cel puţin 50% din valoarea creanţelor. Dacă planul a
fost confirmat, instanţa încetează procesul de insolvabilitate (art.191) şi purcede la realizarea acestuia. Pe parcursul realizării
planului debitorul reîntră în drepturile sale de gestiune şi reprezentare, însă dacă planul prevede administratorul poate
supraveghea activitatea debitorului pe perioada realizării. Dacă planul confirmat s-a realizat instanţa încetează supravegherea
debitorului.
În cazul în care planul nu s-a realizat, la cererea oricăruia dintre creditori instanţa va decide aplicarea procedurii de
insolvabilitate şi va ordona administratorului lichidarea patrimoniului în modul stabilit de art.124 – 126 şi distribuirea masei
debitoare în modul stabilit de art.139-148.
Dacă aplicarea procedurii planului nu a fost solicitată sau cererea a fost respinsă, administratorul îşi realizează atribuţiile
legale. Astfel administratorul i-a neîntârziat în primire şi administrare bunurile persoanei juridice insolvabile, întocmeşte
inventarul bunurilor i-a toate măsurile necesare pentru paza, păstrarea, conservarea, evaluarea şi vânzarea acestora, după caz
valorifică creanţele pe care le-a avut debitorul, inclusiv prin declarea nulităţii unor contracte încheiate de debitor, întocmeşte
registrul creditorilor, tabelul de creanţe, reziliază contractele şi întreprinde alte formalităţi necesare şi raportează despre acestea
instanţei de judecată şi comitetului sau adunării creditorilor.
O atenţie deosebită legiuitorul o atrage procedurii de vânzare (lichidare) a bunurilor incluse în masa debitoare (art.122- 126)
şi distribuirea banilor realizaţi între creditori (art.139-148).
După realizarea acţiunilor menţionate, în special după distribuirea tuturor bunurilor între persoanele care au dreptul la
acestea instanţa hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate, iar administratorul va prezenta organului de înregistrare toate
actele necesare pentru radierea din Registru a persoanei juridice insolvabile. Fără a ne adânci în analiza textelor legale stabilite
de art.154 şi 157 din Legea nr.632/2001 menţionăm că acestea trebuie să fie perfectate în sensul de a stabili reguli de radiere a
persoanei insolvabile din Registru şi de a descalificării debitorului persoană fizică şi a persoanelor cu funcţii de răspundere
vinovate în insolvabilitatea persoanei juridice. În caz contrar dispoziţiile legale nu-şi vor atinge scopul propus.

Articolul 102. Filialele persoanei juridice

(1) Persoana juridica poate institui filiale in Republica Moldova si in străinătate daca legea sau actul de
constituire nu prevede altfel.
(2) Filiala nu este persoana juridica.

Persoana juridică constituită în una din formele stabilită de lege are un singur sediu, şi realizarea scopului propus prin actele
constitutive este limitat de regulă la perimetru localităţii sau a zonei apropiate de această localitate. Dreptul de a constitui filiale
vine să precizeze şi să suplimenteze capacitatea civilă a persoanei juridice. Dispoziţia alin.(1) stabileşte că oricare persoană
juridică poate să constituie filiale, dacă legea sau actul prin care a fost constituită nu-i interzice. Dreptul de a fonda filiale este
recunoscut unor categorii de persoane juridice şi prin dispoziţiile unor legi speciale. În acest sens este recunoscut societăţilor pe
acţiuni (vezi art.8 din Legea nr.1134/1997), asociaţiilor obşteşti (vezi art.19 alin.(8) din Legea nr.837/1996), fundaţiilor (art.18
din Legea nr.581/1999), cooperativelor de producţie (v. Legea nr.1007/2002), cooperativelor de întreprinzători, art.9 (1) din
Legea nr.73/2001; cooperativelor de consum (art.32 alin.(1) din Legea nr.1252/2000); patronatelor ( art.16 alin.(1) din Legea
976/2000) etc.
Pentru a-şi realiza capacitatea civilă şi pentru a-şi extinde propria activitate în alte localităţi şi zone ale Republicii Moldova,
iar în legătură cu aceasta pentru a-şi asigura unitatea juridică şi patrimonială, persoana juridică poate să constituie structuri
endogene (interne), subordonate sie total şi care nu au personalitate juridică. Aceste structuri endogene poartă denumirea de
filiale şi pot să desfăşoare toate sau numai unele genuri de activitate ale persoanelor juridice care le constituie.
Reieşind din dispoziţiile articolului comentat şi din cele cu care au fost coroborate pentru a determina statutul filialei unei
persoane juridice naţionale trebuie de precizat următoarele:
a) Filiala este o structură instituţionalizată (înregistrată) a persoanei juridice amplasată în alt loc (fie în aceiaşi
localitate, fie în altă localitate) decât sediul acesteia. Persoanele juridice înregistrate la Camera Înregistrării de stat sunt obligate
să înregistreze filialele sale în modul stabilit de art.15 din Legea nr.1265/2000.
b) Filiala nu este persoană juridică, şi este în dependenţă patrimonială şi juridică de persoana juridică care a
constituit-o, iar conducătorul acesteia poate face acte în numele persoanei juridice numai în limitele stabilite de procura
deţinută. Filiala nu are o structură organizatorică proprie, nu are o răspundere proprie şi nu are un patrimoniu propriu. Filiala nu
are date proprii de identitate şi nu are voinţă proprie. Deşi poate să aibă o denumire deosebită de cea a persoanei juridice,
denumirea acesteia trebuie să conţină în sine şi denumirea persoanei juridice.
c) Filiala nu are propriul patrimoniu, iar bunurile pe care le utilizează aparţin persoanei juridice care a
constituit-o Toate obligaţiile care le angajează lucrătorii filialei, precum şi suportarea tuturor cheltuielilor legate de întreţinerea
bunurilor (impozite şi taxe obligatorii,) precum şi obligaţiile din delicte provocate de bunurile – surse de pericol sporit puse la
dispoziţia filialei aparţin persoanei juridice;
d) Filiala se constituie şi se lichidează de persoana juridică, fără respectarea formalităţilor stabilite pentru
persoana juridică, deşi ele trebuie să fie indicate în actul de constituire a persoanei juridice şi să fie înregistrate în registrul de
stat;
e) Filiala desfăşoară unele sau toate activităţile persoanei juridice. Pentru activităţile supuse licenţierii
persoana juridică trebuie să obţină copii autorizate de pe licenţă care demonstrează dreptul persoanei juridice de a desfăşura
activitatea (vezi art.14 din Legea nr.451/2001);
Constituirea şi lichidarea filialei este prerogativa organului principal a persoanei juridice. Această concluzie rezultă din
dispoziţiile art.108 şi 187 din codul civil, art.35 din Legea nr.1134/1997 etc. potrivit actele de constituire a persoanelor juridice
trebuie să cuprindă dispoziţii cu privire la filiale. În Legea nr.1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni deschiderea
filialelor nu este atribuţia exclusivă a adunării generale a acţionarilor, deci poate fi transmisă şi consiliului directoriu al
societăţii, însă art.35 alin.(1) lit.(9) din Legea nr.1134/1997 cere indicarea în statut a denumirii şi sediului filialei, însă
modificarea statutului este atribuţia exclusivă a adunării generale. De aceia afirmăm că şi la societatea pe acţiuni constituirea
filialei ţine de competenţa adunării generale a acţionarilor. Actul de constituire a filialei este regulamentul acesteia semnat de
administratorul persoanei juridice, care serveşte temei pentru înregistrare. Regulamentul filialei trebuie să stabilească modul de
funcţionare a filialei, patrimoniul care îi este transmis acesteia, organele filialei, atribuţiile acestora, genurile de activitate care
pot fi desfăşurate de filiale, însă acesta nu poate să conţină competenţe mai largi decât există în statut. Regulamentul filialei este
un act intern şi conţinutul lui nu poate fi opus terţilor. Toţi lucrătorii filialei sunt salariaţii persoanei juridice şi aceasta răspunde
pentru acţiunile acestora făcute în legătură cu executarea funcţiilor ce le revin.
Organul executiv este în drept să majoreze şi să reducă volumul activităţii filialei, să suspende activitatea acesteia, iar după
caz să-l reînceapă. Lichidarea şi excluderea din registru de stat a filialei se face de organul principal, însă fără respectarea
formalităţilor stabilite de art.86-101.
Prin derogare de la regulile menţionate, dacă o întreprindere cu investiţii străine a decis să deschidă o filială în Republica
Moldova, această filială potrivit dispoziţiilor art.8 alin.(3) din Legea nr.998/1992 cu privire la investiţiile străine este persoană
juridică.
Filialele persoanei juridice naţionale deschise în străinătate au un dublu regim juridic. Modul de constituire, funcţionare şi
lichidare a filialei din străinătate este guvernat de legislaţia statului pe teritoriul căruia filiala s-a constituit (vezi art.1597).
Filiala din străinătate este dependentă de persoana juridică care a constituit-o, având o dependenţă patrimonială şi
organizaţională similară celei dintre întreprinderea mamă şi întreprinderea fiică.
Persoanele juridice străine pot constitui în Republica Moldova filiale. Filiale societăţilor comerciale (întreprinderilor) din
statele străine se constituie potrivit art.21 alin.(5) din Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi şi sunt
persoane juridice. De asemenea, sunt persoane juridice şi filialele fundaţiilor străine(art.18 alin.(8) din Legea nr.581/1999)
filialele asociaţiilor obşteşti străine (art.13 şi 19 din Legea nr.837/1996) constituite în Moldova.

Articolul 103. Reprezentanta

(1) Reprezentanţa este o subdiviziune separata a persoanei juridice situata in afara sediului acesteia,
care o reprezintă si ii apără interesele.
(2) Reprezentanta nu este persoana juridica.

Reprezentarea este un raport juridic în temeiul căruia o persoană, numită “reprezentant” săvârşeşte acte juridice în numele altei
persoane, numite "reprezentat", iar consecinţele juridice ale acestor acte, dacă ele sînt săvârşite în limitele împuternicirilor
acordate, apar nemijlocit pentru reprezentant. Reprezentarea se poate face de o persoană fizică şi de o persoană juridică. O
persoană fizică poate reprezenta persoana juridică în temeiul unor contracte de muncă, de mandat, de comision, de agent
comercial şi de comisionar profesionist. Persoana juridică poate să reprezinte o altă persoană juridică numai în temeiul unor
contracte de mandat sau de comision sau de comisionar profesionist.
Reprezentanţa în înţelesul articolului comentat poate efectuată numai de persoane fizice care sunt salariaţi ai persoanei juridice
care a constituit-o şi acţionează în limita împuternicirilor acrordate. Reprezentanţa, numită şi agenţie, se deosebeşte substanţial
de filială, deoarece ea nu poate să practice activităţi de producere, de executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor pentru
clientelă, aşa cum o va face filiala sau întreprinderea înseşi. Reprezentanţa se consideră subdiviziunea separată a persoanei
juridice, amplasată teritorial în altă parte decât sediul social, apără şi reprezintă interesele persoanei juridice care a constituit-o,
negociază şi încheie acte juridice în numele acesteia. Reprezentanţa îndeplineşte, prin natura ei, o funcţie specializată, şi anume
cea de intermediar dintre întreprinderea care a înfiinţat-o şi terţele persoane care contractează cu ea.
Modul de constituire a reprezentanţei este asemănător cu modul de constituire a filialei. Reprezentanţa poate fi
constituită de regulă în alte localităţi ale ţării sau în alte ţări. Ea poate fi constituită numai dacă acest lucru este prevăzut de
actele constitutive ale întreprinderii.
Actul de constituire şi funcţionare a reprezentanţei este Regulamentul, aprobat de organul de conducere al întreprinderii.
Raporturile juridice dintre membrii reprezentanţei şi persoana juridică sînt raporturi juridice de muncă. Membrii
reprezentanţei îşi vor îndeplini atribuţiile în concordanţă cu prevederile Regulamentului, ale contractului de muncă, iar în
anumite cazuri împuternicirile vor fi indicate în procurile eliberate fie de şeful întreprinderii, fie de şeful reprezentanţei.
Articolul 104. Dispoziţii generale cu privire la uniunea persoanelor juridice

(1) In scopul coordonării activităţii lor, al reprezentării si apărării intereselor comune, persoanele
juridice pot crea uniuni. Daca, prin hotărâre a participanţilor, se preconizează ca uniunea sa practice activitate de
întreprinzător, aceasta se reorganizează in societate comerciala sau in cooperativa in modul prevăzut de prezentul cod.
(2) Asociaţii uniunii îşi păstrează independenta si personalitatea juridica.
(3) Patrimoniul transmis uniunii de către fondatori (asociaţi) este proprietate a acesteia. Uniunea
utilizează acest patrimoniu in scopurile determinate in actul sau de constituire.
(4) Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asociaţilor săi. Aceştia poartă răspundere subsidiara pentru
obligaţiile uniunii in mărimea si in modul prevăzut in actul de constituire.
(5) Particularităţile statutului juridic al uniunii persoanelor juridice se stabilesc de prezentul cod si de
legislaţia cu privire la organizaţiile necomerciale.

Uniune este considerată persoana juridică necomercială formată de alte persoane juridice în scopul sporirii posibilităţilor
de realizare, protecţie şi apărare a intereselor comune de natură tehnico - ştiinţifică, socială, economice, financiare, de producţie
etc. creşterea eficienţei activităţii, coordonării activităţii, reprezentării intereselor profesionale comune. Particularităţile de
constituire şi funcţionare a uniunile de persoane juridice este stabilit de mai multe acte normative, inclusiv: concernele
funcţionează potrivit dispoziţiilor stabilite în art.120 din Codul civil, grupurile financiar industriale este cârmuit de dispoziţiile
Legii nr.1418 grupurilor financiar –industriale, uniunea de cooperative de producţie prin art.55-61 din Legea nr.1007/2002),
uniunea de cooperative de întreprinzător (v. Art.88-94 din Legea nr.73/2001), în uniuni de asociaţii obşteşti potrivit art.9 din
Legea nr.837/1996, uniuni sau federaţii de partide (vezi art.2 din Legea nr.718/1991 cu privire la partide şi alte organizaţii
social politice) etc.
Uniunile de persoane juridice mai sunt numite asociaţii, federaţii, concerne, holdinguri, "sisteme societare" sau "grupă de
societăţi", care sunt ansambluri de subiecte legate prin raporturi juridice de o mare diversitate.
Uniunea de persoane juridice a fost definit în literatură ca "ansamblu stabil şi durabil alcătuit din structuri asociate legate
juridic prin relaţii în temeiul cărora una dintre acestea dobîndeşte şi exercită asupra celorlalte dominaţia, făcînd să se
manifeste unitatea de voinţă şi un scop comun". Este necesar de menţionat că această definiţie a fost făcută în legături cu
definirea unor structuri de societăţi comerciale. Codul civil stabileşte unele principii de activitate a concernului. Potrivit art.120
concernul reprezintă o uniune de întreprinderi care are o conducere unică împuternicită cu anumite funcţii de reprezentare,
funcţii de cooperare, financiare, tehnico-ştiinţifice, de investiţii etc. şi în care întreprinderile asociate nu-şi pierd independenţa
juridică. Concernul, sub aspect comparativ cu alte uniuni de întreprinderi, este considerat o structură cu un nivel de centralizare
mai înalt şi cu o subordonare mai strictă. Concernul este o creaţie a legislaţiei germane care formează raporturi
contractuale între întreprinderea dominantă şi întreprinderile dominate. Clauzele contractuale ce leagă întreprinderea dominantă
de cele dominate permite celei dominante să dea directive celor dominate făcînd astfel să se manifeste interesul de grup. În
literatura juridică s-a menţionat existenţa unor concerne verticale şi orizontale.
Concernele verticale au o structură complexă şi includ în sine întreprinderi din diferite ramuri ale industriei, dar care sînt
legate într-un ciclu de producţie tehnologică. De exemplu: extragerea minereurilor - metalurgia - construcţia de maşini.
Concernele orizontale au o structură mai simplă şi includ în sine întreprinderi dintr-o singură ramură. De exemplu din industria
materialelor de construcţie etc. Detalii cu privire la concerne a se vedea în comentariul la art.120
Uniunea de persoane juridice se constituie după regulile stabilite pentru organizaţiile necomerciale, dacă în legile speciale nu
sunt prevăzute reglementări deosebite.
O trăsătură comună a uniunilor de persoane juridice de orice formă este existenţa unei structuri dominante, şi unor structuri
dominate. Structura dominantă, mai numită şi suprastructură, sau uniune este o persoană juridică independentă care are
patrimoniul fondat din aporturile structurilor dominate şi activează pentru realizarea scopului propus prin actele de constituire.
Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asumate de persoanele juridice care întră în componenţa sa.
În calitate de structuri dominate sînt persoanele juridice-fiice sau cele care, prin contract, au delegat anumite funcţii
suprastructurii şi sînt obligate să se subordoneze acesteia. Persoanele juridice dominate activează independent şi au propria
personalitate juridică. Dispoziţiile alin.(4) arată că asociaţii uniunii mai numite şi structuri dominate răspund pentru obligaţiile
uniunii dar în limitele stabilite de statut.

Articolul 105. Publicaţiile persoanei juridice

In cazul in care legea sau actele de constituire prevăd publicarea informaţiei persoanei juridice, informaţia se publica
in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Actele de constituire pot prevedea publicarea informaţiei despre
persoana juridica si in alte mijloace de informare in masa.

Persoanele juridice întră într-un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii.
Ele au o influenţă decisivă în activitatea socială, economică, culturală şi politică a statutului, contribuie la acumularea valorilor
materiale făcând statutul mai bogat. Totodată persoanele juridice sunt în atenţia statutului datorită faptului că ele în anumite
circumstanţe prezintă un pericol major pentru investitori şi pentru creditori. Modificările patrimoniului, a actelor de constituire
reorganizarea şi lichidarea persoanelor juridice trebuie să fie cunoscute de publicul larg şi să fie aduse la cunoştinţa organului
de stat care le-a înregistrat. Din acest considerent dispoziţiile legale pun în sarcina persoanelor juridice obligaţia de face public
anumite acţiuni.
Astfel, potrivit dispoziţiilor codului civil persoana juridică este obligată să publice în MO următoarele date: - modificarea
denumirii (art.66 alin.(7); - modificarea sediului (art.67 alin.(5); - despre adoptarea hotărârii cu privire la reorganizare (art.72); -
despre dizolvarea şi începerea procedurii de lichidare (art.92), dispozitivul hotărârilor şi încheierilor adoptate de instanţa de
judecată în procesele de insolvabilitate art.19 din Legea insolvabilităţii nr.632/2001. Considerăm de a fi publicat în mod
obligatoriu şi modificarea capitalului social al socităţilor comerciale. În special reducerea care poate duce la păgubirea
creditorilor.
În Monitorul Oficial trebuie să fie publicată numai atunci când legea obligă să fie făcută o asemenea publicaţie. Nu
considerăm că dacă persoana juridică doreşte să facă alte publicaţii ar fi obligată de a publica în Monitorul Oficial. Ca exemplu
ar servi publicaţiile societăţilor pe acţiuni de tip de deschis privind dezvăluirea informaţiei (vezi art.91 din Legea
nr.1134/1997, art.54-58 din Legea nr.199/1998), avizul privind convocarea adunărilor generale (vezi art.53 din Legea
nr.1134/1997), pierderile de acte, alte anunţuri care consideră necesar.

S e c t i u n e a a 2-a
SOCIETATILE COMERCIALE
§ 1. Dispozitii comune

Articolul 106. Dispoziţii generale cu privire la societăţile comerciale

(1) Societate comerciala este organizaţia comerciala cu capital social constituit din participaţiuni ale
fondatorilor (membrilor). Patrimoniul creat din aportul fondatorilor (membrilor) si cel dobândit de societatea
comerciala in proces de activitate aparţine acesteia cu drept de proprietate. In cazurile prevăzute de prezentul cod,
societatea comerciala poate fi fondata de o singura persoana.
(2) Societatea comerciala poate fi constituita doar sub forma de societate in nume colectiv, de societate in
comandita, de societate cu răspundere limitata si de societate pe acţiuni.
(3) Societatea comerciala poate fi fondator (membru) al unei alte societăţi comerciale, cu excepţia cazurilor
prevăzute de prezentul cod si de alte legi.
(4) In calitate de aport la patrimoniul societăţii comerciale pot servi mijloacele băneşti, valorile mobiliare,
alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Evaluarea in bani a aportului membrului la societatea comerciala se efectuează
prin acordul fondatorilor (membrilor) societăţii si este susceptibila unui control independent exercitat de experţi (audit).

1.Literatura juridică defineşte societatea comercială ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi
beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor
activităţi comerciale (lucrative) în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Din această definiţie se desprind trei elemente specifice ale contractului de societate comerciale: Fondatorii se obligă: a) să
verse în capitalul social anumite valori patrimoniale b) să desfăşoare în comun activitatea de întreprinzător în scopul; c)
realizării şi împărţirii de beneficii.
Prin termenul de fondator sunt desemnaţi toate persoanele fizice şi furidice care au participat la constituirea societăţii, au
semnat actul de constituire şi se obligă să verse aportul subscris. Ulterior înregistrării de stat a societăţii, fondatorii devin
asociaţi, acţionari, şi sunt egali în drepturi cu persoanele (asociaţii) care au dobândit în alt mod participaţiuni la capitalul social.
Drepturile egale nu se referă la numărul de voturi care-l acordă partea din capital deţinută.
Societatea comercială este o persoană juridică care are capital social format din aportul material şi nematerial al
fondatorilor. Toate bunurile ce întră în patrimoniul societăţii aparţine acesteia. Bunurile materiale pe care fondatorii le transmit
în proprietate, precum şi cele dobândite prin cumpărare, schimb, donaţie, sau prin fabricare aparţin societăţii cu drept de
proprietate. Însă societatea poate avea în patrimoniu şi bunuri nemateriale (incorporale) care sunt de fapt drepturile drepturi de
creanţă, dreptul de servitute, de uzufruct, de superficiu, drepturi de proprietate intelectuală etc.
După cum rezultă din dispoziţiile alin.(1) precum şi din definiţia menţionată societatea comercială fiind recunoscută ca o
grupare de persoane, care doreşte să activeze în comun, cu un anumit scop în aşa fel încât să apară în raportule juridice ca unul
singur i se atribuie statutul de persoană juridică. Deci esenţial pentru o societate este că din ea fac parte mai multe persoane,
care semnează actul de constituire, varsă aporturile la care sau obligat şi întreprind toate măsurile legale pentru a activa ca o
persoană juridică în atingerea scopului propus. Cu titlu de excepţie societatea comercială poate fi constituită şi de o singură
persoană, care deşi nu este o colectivitate, legea îi permite să se constituie şi să acţioneze ca o persoană juridică. Poate fi
constituită de o singură persoană fizică şi juridică o societate cu răspundere limitată (art.145 alin.(2) şi o societate pe acţiuni
(art.156 alin.(2).
2.Formele de societăţi comerciale sunt indicate de legiuitor în mod exaustiv: Nu se poate constitui o altă formă de societate
care îmbină particularităţi ale celor indicate, cum ar fi o societate în comandită pe acţiuni, sau o societate cu răspundere
suplimentară.
3. Prin textul alin.(3) legiuitorul precizează capacitatea societăţii comerciale, arătând că ea, ca persoană juridică, are dreptul nu
numai de constitui filiale, reprezentanţe, de a face parte din uniuni de persoane juridice, dar pot constitui şi pot participa la
constituirea altor societăţi comerciale, transmiţându-le acestora o parte din bunurile sale.
 Bursa de valori, care este constituită în forma societăţii pe acţiuni de tip închis, nu poate constitui societăţi comerciale, ci
poate constitui numai organizaţii necomerciale. Bursa de valori nu este în drept să distribuie între membrii săi venitul din
activitatea sa, iar în legătură cu aceasta este declarată ca organizaţie necomercială (vezi art.44 alin.(6) şi (7) din Legea
nr.199/1998.
4. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale constă din aport în numerar (în bani) şi aport în natură (nebănesc).
Indiferent de forma aportului el va fi evaluat şi exprimat în monedă naţională.
Aportul în numerar se poate face în monedă naţională sau străină. Persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova pot
face aportul numai în monedă naţională. Această cerinţe este stabilită în art. 3 şi 4 din Legea nr.1232/1992 cu privire la bani.
Aportul în monedă străină poate să-l facă investitorii străini, care potrivit Legii nr.998/1992 privind investiţiile străine pot fi
cetăţenii străini, apatrizii, precum şi cetăţenii Republicii Moldova care au domiciliul peste hotare, persoanele juridice de
naţionalitate străină şi statele străine. Vărsarea aportului în numerar se face cu respectarea dispoziţiilor art.113 alin.(3), art.14
din Legea instituţiilor financiare nr.550/1995 etc.
Aportul în natură poate consta din bunuri materiale (edificii, terenuri, utilaje, tehnică etc.) şi bunuri imateriale (drepturi de
folosinţă cu bunurile materiale, drepturi de autor, dreptul la denumire, drepturi la marca de producţie, drepturi la inveţii,
drepturi la desene şi modele industriale etc.) Aporturile în natură se fac cu respectarea dispoziţiilor art.114 din Codul civil.

Articolul 107. Constituirea societăţii comerciale

(1) Societatea comerciala se constituie prin act de constituire autentificat notarial.

(2) Fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie sa contribuie, in mărimea stabilita de actul de
constituire, la formarea capitalului social.

Actul de constituire a societăţii comerciale se elaborează în formă scrisă şi se autentifică notarial. Nerespectarea acestei
cerinţe se sancţionează cu nulitatea actului de constituire şi chiar a înseşi societăţii (vezi art.110 alin.(2) lit.a). Legiuitorul
impune autentificarea notarială în scop de protecţie a semnatorilor actului de constituire, precum şi potenţialilor contractanţi ai
persoanei juridice. Este important că o persoană care se angajează să răspundă nelimitat pentru obligaţiile societăţii care se
constituie, sau în cazul când aceasta se obligă să transmită ca aport un bun imobil fie în proprietate sau în folosinţă. Cultura
juridică a majorităţii populaţiei în Moldova lasă de dorit şi de aceia apariţia fondatorilor în faţa unui notar este strict necesară.
În acest sens art.50 din Legea nr.1453/2002 cu privire la notariat obligă notarul să explice părţilor sensul şi importanţa
proiectului actului juridic supus autentificării, să verifice conformitatea conţinutului lui cu intenţiile reale ale părţilor şi dacă nu
este în contradicţie cu legislaţia. De asemenea notarul verifică legalitatea actelor care servesc temei pentru autentificarea actului
de constituire. Deci autentificarea notarială este impusă nu în scop de a îngreuia procesul de constituire a societăţilor
comerciale, ci pentru a asigura securitatea circuitul civil şi viabilitatea societăţii care se constituie.
Conţinutul actului constitutiv este stabilit prin art.108. Condiţiile de valabilitate a acestuia sunt cele necesare oricărui act
juridic, capacitatea (art.19), consimţământul (199), obiectul (art.206) şi cauza (art.207).
Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să prevadă mărimea, forma şi termenul de vărsare a aportului la capitalul
social a fiecărui fondator. Aportul la capitalul social trebuie să fie transmis de asociaţi integral nu mai târziu de 6 luni de la data
constituirii.

Articolul 108. Actul de constituire al societăţii comerciale

(1) In actul de constituire al societăţii comerciale trebuie sa se indice:

a) numele, locul si data naşterii, domiciliul, cetăţenia si datele din actul de identitate al
fondatorului persoana fizica; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare al fondatorului persoană
juridică;
b) denumirea societăţii;
c) obiectul de activitate;
d) participaţiunile asociaţilor, modul si termenul lor de vărsare;
e) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune in natura si modul de evaluare, daca au fost
făcute asemenea aporturi;
f) sediul;
g) structura, atribuţiile, modul de constituire si de funcţionare a organelor societăţii;
h) modul de reprezentare;
i) filialele si reprezentanţele societăţii;
j) alte date, stabilite de lege pentru tipul respectiv de societate.
(2) Actul de constituire al societăţii comerciale poate deroga de la prevederile prezentei secţiuni doar in
cazurile prevăzute expres.
(3) Actul de constituire al societăţii comerciale poate prevedea si alte clauze ce nu contravin legii.
(4) Actul de constituire al societăţii comerciale se întocmeşte in limba de stat si se semnează de către toţi
asociaţii fondatori.
1. Actul de constituire a societăţilor comerciale pe persoane (societatea în nume colectiv şi societate în comandită) are forma de
contract bi- sau multilateral, deoarece, potrivit art.121 şi 136, în calitate de semnatare ai acestuia pot fi cel puţin două persoane.
În societatea cu răspundere limitată şi cea pe acţiuni, în dependenţă de numărul de fondatori actul de constituire va fi un act
unilateral (declaraţie) sau un contract. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 stabileşte pentru societăţile pe
acţiuni şi un al doilea act de constituire – statutul. Deşi Legea nr.1134/1997 nu stipulează cine semnează actul şi dacă acesta
trebuie să fie autentificat notarial, considerăm că acesta trebuie să fie semnat de toţi fondatorii societăţii pe acţiuni şi să fie
autentificat notarial. Existenţa a două acte constitutive pune problema concurenţei dintre ele, adică care din cele două are o
valoare juridică mai mare. Potrivit art.32 din Legea nr.1134/1997 contractul de societate are prioritate faţă de statut numai până
la înregistrarea societăţii. După înregistrarea societăţii efectul contractului de constituire încetează. Dacă fondatorii nu şi-au
îndeplinit obligaţiile stipulate în contract atunci contractul va fi valabil până la executarea integrală a acestor obligaţii. Actele
normative stabileşte că şi societatea cu răspundere limitată trebuie să aibă statut (vezi pct.8 din Regulamentul societăţilor
economice).
Alin.(1) stabileşte clauzele care trebuie incluse în conţinutul actului de constituire a societăţii comerciale. În dependenţă de
forma societăţii comerciale, actul de constituire trebuie suplimentat cu dispoziţiile art.122, 137, 146,157 din Codul civil,
precum şi cu alte clauze care le doresc fondatorii însă cu condiţia că acestea să nu contravină dispoziilor actelor normative.
Clauzele indicate sunt dispoziţii imperative şi neindicarea lor în actele de constituire poate servi ca temei de respingere a cererii
de înregistrare a societăţilor comerciale.
Actul de constituire trebuie întocmit în limba română, semnat de toate persoanele care participă la fondare şi potrivit
art.107 se autentifică notarial.

Articolul 109. Înregistrarea de stat a societăţii comerciale

(1) Societatea comerciala trebuie înregistrata, in modul si termenul stabilit de lege, la organul înregistrării
de stat în a cărui rază teritorială se află sediul său.
(2) Dacă înregistrarea societăţii comerciale nu a avut loc in termen de 3 luni de la data autentificării
notariale a actului de constituire, membrii ei au dreptul sa fie degrevaţi de obligaţiile ce rezulta din subscripţiile lor,
daca actul de constituire nu prevede altfel.

Înregistrarea societăţii comerciale se face de către registratorii Camerei Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii
Informaţionale în modul stabilit de Legea nr.1265/2001 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor.
Spre deosebire de alte state unde înregistrarea societăţilor comerciale se face prin act judecătoresc în Moldova înregistrarea de
stat se face prin act administrativ.
Persoanele care au semnat şi autentificat actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să împuternicească, fie prin înseşi
actul constitutiv, fie prin procesul verbal al adunării de constituire persoana care va înregistra societatea comercială. Aceasta va
îndeplini toate alte formalităţi necesare constituirii şi va prezenta Camerei Înregistrării de Stat următoarele acte:
a) cererea de înregistrare de modelul stabilit;
b) actele de constituire ale societăţii care se înregistrează. În calitate de acte constituire vor fi: - pentru societatea
în nume colectiv şi cea în comandită – actul de constituire sub formă de contract de societate; pentru societatea cu răspundere
limitată şi societatea pe acţiuni două acte de constituire care apar sub forma de contract de societate şi statut. Legea
nr.1265/2000 indică ca neapărat de a prezenta şi hotărârea de fondare. În opinia mea hotărârea de fondare se întocmeşte la
constituirea societăţii pe acţiuni, la care se reglementează expres modul de desfăşurare a adunării constitutive. Pe când la
celelalte societăţi hotărârea asociaţilor rezultă din înseşi actul de constituire.
c) actele de identitate ale fondatorilor. Dacă calitatea de fondator o are o persoană fizică cetăţean a Republicii
Moldova sau un apatrid domiciliat în Moldova el va prezenta buletinul de identitate. Cetăţeanul străin şi apatrizii cu domiciliul
în străinătate care sunt fondatori vor prezenta paşaportul sau alt act de identitate eliberat de statul în care-şi are domiciliul. Dacă
calitatea de fondator o are o persoană juridică naţională, organului de înregistrare trebuie să i se prezinte actele de constituire a
acesteia, copia certificatului de înregistrare a acesteia. Dacă fondator este o persoană juridică de naţionalitate străină, acesta va
prezenta în formă autentică şi legalizate următoarele acte traduse în limba română: extrasul din registrul persoanelor juridice din
statul său, copia certificatului de înregistrare şi actele de constituire a persoanei juridice străin, certificatul de bonitate care
demonstrează solvabilitatea sau capacitatea persoanei juridice de vărsa aportul la care s-a obligat.
d) Actul de identitate a administratorului (managerului) societăţii comerciale. Dacă administrator sau
administratori vor fi persoane fizice aceştia vor prezenta buletinul de identitate şi cazierul judiciar. Dacă managerul va fi o
persoană juridică el trebuie să prezinte aceleaşi acte ca şi fondatorul societăţii comerciale, precum şi actele persoanei fizice care
administrează managerul persoană juridică.
e) Bonul de plată a taxei de timbru. Societatea comercială care se înregistrează cu un anumit capital social este
obligată să achite 0,5% din mărimea capitalului social în calitate de taxă de timbru. Nu achită taxa de timbru societăţile pe
acţiuni, societăţile comerciale şi alte persoane juridice cu scop lucrativ care sunt constituite în baza cotelor de teren echivalent şi
a cotelor valorice a fostelor întreprinderi agricole privatizate.
f) Bonul de plată a taxei de înregistrare. Mărimea plăţii taxei de înregistrare este stabilită prin Hotărârea
Guvernului nr.926/2002 privind aprobarea tarifelor la serviciile cu plată, prestate de Camera Înregistrării de stat.
g) Actul care demonstrează că fondatorii au vărsat aportul în numerar la capitalul social. Aporturile în numerar se
fac la contul bancar provizoriu care se deschide în numele societăţii comerciale care se constituie.
În cazul în care înregistrării de stat este supusă o societate comercială care va desfăşura activităţi financiare, activitatea de
asigurare, vor fonda fonduri nestatale de pensii, persoanele împuternicite vor prezenta avizul Băncii Naţionale sau după caz
avizul Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii de pe lână Ministerul
Finanţelor.
De asemenea dacă se înregistrează o societate comercială în capitalul social al căreia statul are o cotă parte este necesar
avizul organului de stat care exercită dreptul de proprietar în numele statului. Dreptul de proprietar în numele statului îl exercită
Guvernul, fiind împuternicit pentru aceasta de Parlament (vezi art.12 din Legea nr.64/1990 cu privire la Guvern). Guvernul la
rândul său a delegat împuternicirile sale autorităţilor de administrare publică centrală. Deşi nu se menţionează expres în Lege,
dar dacă o parte socială sau anumite acţiuni din capitalul social este deţinut de unităţile administrativ teritoriale, în acest caz
considerăm că este necesar şi avizul organului competent. În sprijinul acestei afirmaţii aducem art.12 alin.(29 lit. r) potrivit
căruia înfiinţarea agenţilor economici de interes local, precum şi participarea unităţii administrativ teritoriale cu cotă parte în
capitalul social al societăţilor comerciale o decide consiliul local.
Actele menţionate anterior se depun la oficiul teritorial din raza căreia îşi va avea sediul societatea care se cere să fie
înregistrată. Camera are oficii teritoriale în centrele judeţene şi în m. Chişinău. Deşi Legea nu stipulează dar camera înregistrării
de stat obligă ca toate societăţile comerciale care sunt fondate cu participarea investitorului străin să fie înregistrate în oficiul
din Chişinău.
Registratorul care a primit actele verifică legalitatea actelor şi în termen de 15 zile va adopta o decizie prin care fie va
ordona înregistrarea societăţii fie o va refuza. Refuzul înregistrării trebuie să fie făcut pentru motivele indicate în art.16 din
Legea nr.1265/2000. Dacă s-a decis înregistrarea societăţii comerciale, datele despre aceasta se includ în Registrul de stat al
întreprinderilor, iar persoanei împuternicite i se eliberează certificatul de înregistrare. În legătură cu înregistrarea în Registrul se
înscriu următoarele date: denumirea completă şi prescurtată a societăţii; sediul ; obiectul principal de activitate; termenul pentru
care a fost constituită; mărimea capitalului social; partea din capitalul social a fiecărui fondator; datele de identitate a fiecărui
fondator şi a administratorului (managerului) societăţii; data şi numărul de înregistrare; numele registratorului; în registru se
înscriu şi alte date prevăzute de alte legi speciale sau date pe care le solicită fondatorii. Toate aceste date sunt preluate din actele
de constituire, cu excepţia celor care registratorul le înscrie din proprie iniţiativă.
Ca efect al înregistrării de stat societatea dobândeşte personalitate juridică şi poate încheia în nume propriu acte juridice.
Toată informaţia scrisă în registru se consideră a fi veridică. Dacă societatea doreşte să modifice unele date care au fost înscrise
în registru ea are dreptul să o facă, dar numai prin intermediul organului suprem de decizie care poate să modifice actul de
constituire, a cărui hotărâre făcută în forma stabilită se prezintă din nou organului de înregistrare.
Alin. (2) din articolul comentat stabileşte o regulă potrivit căreia dacă societatea comercială nu a dobândit personalitate
juridică, adică nu a fost înregistrată timp de 3 luni, iar în cazul în care actul de constituire prevede un termen mai mare, în
timpul indicat acolo, de la data când actul de constituire a fost autentificat ei pot să refuze de a vărsa aporturile la care s-au
obligat şi pot cere înapoi totul ce au transmis pe contul provizoriu.

Articolul 110. Nulitatea societăţii comerciale

(1) Societatea comerciala poate fi declarata nula prin hotărâre judecătorească.

(2) Hotărârea privind nulitatea societăţii comerciale poate fi pronunţată numai atunci când:
a) actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial;
b) obiectul societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
c) actul de constituire nu prevede denumirea societăţii, participaţiunile asociaţilor, mărimea
capitalului social subscris sau scopul societăţii;
d) dispoziţiile legale privind capitalul social minim nu au fost respectate;
e) toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii societăţii.
(3) Dispozitivul hotărârii de declarare a nulităţii societăţii comerciale se înserează in
publicaţiile societăţii in termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

O societate comercială poate dispare dacă este declarată nulă prin hotărârea instanţei de judecată. Prezentul articol vine să
confirme că societatea comercială este un contract şi dacă, ea nu trebuia, dar totuşi a fost înregistrată cu actul constitutiv care
conţine dispoziţiile menţionate la alin.(2), poate fi anulată de instanţă la cererea persoanelor interesate. Nulitatea societăţii
comerciale diferă de nulitatea altor acte juridice care se declară potrivit art.216-232 Cod civil.
Declararea nulităţii poate fi făcută în proces de contencios administrativ sau în proces civil. În proces civil se va cere
nulitatea actelor de constituire pentru cauzele indicate la alin.(2) lit.b)-e), iar în contencios administrativ se va cere anularea
actului de înregistrare efectuat de Camera Înregistrării de Stat pentru cauza indicată la alin.(2) lit. a).
Alin. (2) stabileşte exaustiv cazurile în care o societate comercială poate fi declarată nulă. Aceste cazuri de excepţie sunt
incluse şi în unele reglementări internaţionale. Astfel ele sunt obiectul reglementării Primei Directive a Consiliului Comunităţii
Europene din 9 martie 1968 prin care se recomandă statelor membre de a le include în reglementările interne. Nulitatea poate fi
declarată numai dacă cauzele nulităţii sunt anterioare apariţiei personalităţii juridice, adică înregistrării de stat a societăţii. În
mod normal toate aceste neajunsuri trebuie să fie descoperite de registrator în procesul înregistrare dacă acesta îşi îndeplineşte
funcţiile în modul corespunzător. Dar, dacă totuşi societatea a fost înregistrată cu atare neajunsuri ea se declară nulă la cererea
persoanelor interesate. Persoane interesate care pot declara nulitatea sunt asociaţii persoanei juridice precum şi organul de stat
care efectuat înregistrarea sau cel care supraveghează respectarea legislaţiei de către autorităţile publice.
Instanţa poate declara societatea ca fiind nulă dacă actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial. Se consideră
că actul constitutiv lipseşte sau nu este autentificat atunci când el fie nu este în dosarul cu documentele de constituire a
societăţii comerciale deţinute de Camera Înregistrării de Stat fie exemplarul din acest dosar nu este autentificat. Dar dacă, actul
constitutiv totuşi există la administratorul societăţii, la unul din asociaţi cu numărul de înregistrare pus de registrator, şi acest
exemplar a fost autentificat notarial societatea nu poate fi declarată nulă. Dacă pe actul de constituire din dosarul Camerei nu
este indicat că este în formă autentică, dar la notar există un exemplar al actului constitutiv autentificat la o dată anterioară
înregistrării de stat şi conţinutul acestora este identic trebuie de considerat că actul de constituire este în formă autentică.
Nulitatea operează şi în cazul în care actul de constituire există, dar potrivit alin.(2) lit.c) în conţinutul lui nu este indicată: -
denumirea societăţii comerciale care a fost înregistrată; - dacă nu este indicată mărimea totală a capitalului social, iar potrivit
legislaţiei în vigoare societatea de tipul respectiv trebuie să aibă un anumit capital social; - nu este indicată partea din capitalul
social care revine fiecărui fondator care a participat la fondare; - nu este indicat obiectul de activitate a societăţii.
Obiectul de activitate a societăţii comerciale se consideră ilicit dacă: este interzis de a fi desfăşurat de actele normative;
pentru practicarea acestui gen de activitate este pedeapsă penală, sau administrativă; activitatea este permisă numai
întreprinderilor de stat, iar societatea comercială are capitalul deţinut şi de persoane private; societatea care desfăşoară această
activitate trebuie să obţină autorizarea organului de stat până la înregistrare (instituţiile financiare, companiile de asigurare).
Obiectul de activitate se consideră că este contrar ordinii publice, atunci când el nu este interzis expres de normele juridice, însă
activitatea respectivă atentează la ordinea publică.
Instanţa poate declara nulitatea, dacă în actul de constituire este prevăzut capitalul social, dar mărimea indicată acolo este
mai mică decât mărimea minimală indicată în actele normative. Sau deşi în actul de constituire a fost indicat capitalul social
corect, dar în realitate capitalul social format a fost mai mic decât minimul stabilit de lege. Astfel, legislaţia în vigoare stabileşte
un capital social minim de 10 000 lei pentru societăţile pe acţiuni de tip închis şi de 20 000 lei pentru cele de tip deschis, 500
000 lei pentru fondurile de investiţii nemutuale şi pe intervale şi pentru bursele de valori, 1 mln. lei pentru fondurile de investiţii
mutuale şi bursele de mărfuri etc.
Un ultim motiv de nulitate a societăţii comerciale indicat la alin.(2) lit. e) este dacă nici unul din fondatorii societăţii nu au
capacitatea civilă necesară de a participa la fondarea unei societăţi comerciale. Prin termenul de incapabil trebuie de înţeles nu
numai persoanele care au fost declarate incapabile prin hotărârea instanţei de judecată (vezi art.24) sau cele care nu au atins
vârsta de 7 ani, dar şi persoanele fizice care nu au capacitatea deplină de exerciţiu (art.21, 22,) şi persoanele juridice cărora li se
interzice prin lege sau prin propriul act de constituire să participe la constituirea unei societăţii comerciale. Al doilea moment
care merită atenţie, că societatea va fi declarată nulă numai dacă toţi fondatorii nu au capacitatea respectivă. Dacă unul din
fondatori nu are capacitatea societatea trebuie privită în aşa fel de parcă acesta nici nu ar fi. Numai dacă excluderea acestuia
duce la apariţia altor temeiuri de nulitate atunci societatea poate fi anulată, însă din alte temeiuri. Ca exemplu poate fi că
nesocotirea asociatului poate să ducă la reducerea capitalului sub minimul stabilit de lege, sau numele acestui asociat era utilizat
în denumirea de firmă.
Hotărârea instanţei care a rămas definitivă şi executare căreia nu a fost suspendată de instanţa de recurs trebuie să fie
publicată timp de 15 zile în ziarul indicat în actul de constituire a societăţii şi în Monitorul Oficial după regulele stabilite la
art.91.

Articolul 111. Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale

(1) Pe data la care hotărârea judecătoreasca de declarare a nulităţii societăţii comerciale rămâne definitiva,
aceasta se dizolva si intra in lichidare. Prin hotărâre judecătoreasca de declarare a nulităţii se desemnează lichidatorul
societăţii.
(2) Nulitatea societăţii comerciale nu afectează actele juridice încheiate in numele ei, excepţie constituind
cazul prevăzut la alin.(3).
(3) Daca societatea comerciala declarata nula este insolvabila, lichidarea ei se efectuează conform legislaţiei
cu privire la insolvabilitate.
(4) Asociaţii cărora le este imputabilă nulitatea societăţii comerciale răspund nelimitat si solidar fata de
ceilalţi asociaţi si fata de terţi pentru prejudiciul cauzat prin nulitatea societăţii.

Societatea comercială care a fost declarată nulă, se consideră că a fost dizolvată la data la care hotărârea instanţei a rămas
definitivă. Hotărârea instanţei este definitivă la data expirării termenului de apel, dacă părţile nu au atacat cu apel sau la data
când instanţa a respins cererea de apel. Societatea declarată nulă potrivit art.110 întră în procedura de lichidare şi acesteia i se
aplică regulile stabilite la art. 86 alin.(2) – (6) art.89 – 99. Instanţa de judecată are obligaţia să desemneze şi lichidatorul
acesteia, dar dacă nu a făcut-o urmează a fi aplicat art.86 alin.(6).
Conceptul de nulitate a societăţii comerciale este diferit de nulitatea actelor juridice stabilită de cele stabilite în Titlul III
Capitolul III din Codul civil, care fie că are efect retroactiv, fie că încetează numai pentru viitor. Specificul nulităţii societăţii
comerciale este influenţat de natura juridică a contractului de constituire a societăţii ca consecinţă a existenţei căruia i-a naştere
o persoană juridică. Nulitatea societăţii priveşte mai puţin relaţiile dintre fondatori şi asociaţi. În mare măsură aceasta priveşte
încetarea existenţei unei persoane juridice şi ieşirea din raporturile în care aceasta a fost cu terţii. De aceia nulitatea nu afectează
actele încheiate de societatea comercială încheiate anterior datei dizolvării, precum nici nu pune capăt existenţei persoanei
juridice. Persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura în care aceasta este necesar pentru lichidarea
patrimoniului (art.86 alin.(3) iar lichidatorul va finaliza operaţiunile începute de ea, iar în unele cazuri, poate încheia chiar şi
acte noi (vezi art.90 (7) şi dispare societatea la data radierii din Registrul de Stat.
Instanţa care examinează nulitatea societăţii nu examinează şi starea patrimonială a acesteia. Ea se pronunţă în exclusivitate
asupra temeiurilor de nulitate. Dacă după declararea nulităţii lichidatorul stabileşte că activele societăţii nu satisfac cerinţelor
creditorilor, adică există temei juridic de insolvabilitate atunci el este obligat să depună o cerere prin care să declare
insolvabilitatea şi să iniţieze procedura respectivă potrivit Legii nr.632/2001 cu privire la insolvabilitate.
Potrivit alin.(4) asociaţii cu rea credinţă care au contribuit la semnarea actelor de constituire şi la înregistrarea societăţii cu
încălcările care au dus la nulitate răspund pentru prejudiciu faţă de asociaţii cu bună credinţă şi faţă de persoanele terţe care au
suportat prejudiciu în rezultatul nulităţii. Acesta este şi efectul prevăzut de art.219 alin.(3) potrivit căruia cel prejudiciat poate să
pretindă repararea de la cel vinovat.

Articolul 112. Formarea capitalului social al societăţii comerciale

(1) Capitalul social determina valoarea minima a activelor pe care trebuie sa le deţină societatea
comerciala.
(2) Capitalul social al societăţii comerciale se formează din aporturile fondatorilor, exprimate in lei.
(3) Capitalul social se vărsa integral in cel mult 6 luni de la data înregistrării societăţii comerciale.
(4) Asociatul unic varsă integral aportul până la data înregistrării societăţii comerciale.

1.Una din condiţiile esenţiale ale constituirii şi funcţionării societăţii comerciale ca persoană juridică este înzestrarea acesteia cu
anumite valori patrimoniale, care permite subiectului de drept să se manifeste în circuitul civil. Reieşind din principiul general
al dreptului, potrivit căruia orice persoană dispune de un patrimoniu, societatea comercială i-a naştere cu anumite drepturi şi
obligaţii civile. Temelia patrimoniului, în sens îngust, o constituie drepturile cu care o înzestrează fondatorii societăţii,
ansamblul cărora formează, la constituire, şi capitalul propriu al acesteia, mai numit şi capital social sau capital nominal.
Capitalul social, este expresia valorică a totalităţii aporturilor – în numerar sau în natură – cu care participanţii la o societate
comercială contribuie, potrivit art.113 şi 114 la constituirea patrimoniului acesteia, spre a asigura mijloacele materiale necesare
desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare. Este important de reţinut că capitalul social reprezintă o expresie valorică
(bănească) a contribuţiilor asociaţilor societăţii şi nu este un ansamblul de bunuri transmise de aceştia. Chiar dacă obiect al
aportului a fost un bun mobil sau imobil, în capitalul social se include valoarea acestuia la momentul transmiterii. Ulterior
transmiterii valoarea bunului poate creşte în rezultatul unor îmbunătăţiri aduse, sau poate scădea în rezultatul uzurii fizice sau
morale, dar capitalul social nu se va modifica în dependenţă de aceste oscilaţii.
Obligaţia societăţii ce rezultă din alin.(1) este de a păstra la activ bani sau bunuri (corporale, incorporale) cu valoare minimă
egală cu cea a capitalului social. Însă bunurile care au fost obiectul aportului pot fi înstrăinate de societate, iar locul valorii
acestui bun, la activ, va fi ocupat de contravaloarea care a obţinut-o societatea ca echivalent al bunului înstrăinat, adică preţul
(în caz de vânzare), obiectul schimbului, partea socială sau acţiunile (în cazul când bunul a fost transmis ca aport la capitalul
social al altei societăţi) sau dreptul de creanţă. Deci bunurile care sunt la activul societăţii circulă liber fără a influenţa valoarea
capitalului social.
2. Pentru ca capitalul social să fie format, adică ca el se existe în realitate, fiecare asociat trebuie să transmită aportul la
care s-a obligat. Angajamentul asociatului de a transmite aportul la formarea capitalului trebuie fixat în actul de constituire şi nu
trebuie să fie mai mic decât minimul stabilit de lege. Pentru unele societăţi minimul este stabilit de actele normative. Ca
exemplu poate servi societatea pe acţiuni a cărei capital social minim nu poate fi mai mic de 10 000 lei dacă societatea este de
tip închis şi mai mic de 20 000 mii lei dacă este de tip deschis. În funcţie de obiectul de activitate al societăţii capitalul social
minim este de o sumă mai mare. De exemplu dacă societatea este constituită sub formă de bancă ea nu poate avea un capital
mai mic decât 32 mln. lei, fond de investiţii nu mai mic decât 500 000 lei, bursă de mărfuri nu mai mic decât 1 mln. lei etc.
Indiferent de natura juridică a aportului fondatorului la capitalul social, fie în natură (bunuri materiale sau imateriale) fie în
monedă străină capitalul social trebuie să fie exprimat în monedă naţională, adică în lei.
3. Capitalul social se consideră că a fost vărsat, numai atunci când asociaţii au transmis integral aporturile la care s-au
obligat prin actul de constituire. Prin termenul de vărsare se înţelege transmiterea banilor pe contul provizoriu al viitoarei
societăţi sau pe contul de decontări a societăţii persoane juridice. Dacă aportul constă din bunuri, bunurile se transmit prin act
de predare primire de către asociat sau reprezentantul acestuia către reprezentantul societăţii. Dacă se transmit bunuri care se
supun înregistrării (imobile, acţiuni, obligaţiuni, mijloace de transport, mărci comerciale sau de producţie, desene şi modele
industriale etc.), bunul se consideră transmis la data înregistrării după societate. Actul de constituire stabileşte termenul în care
el trebuie să fie transmise aporturile de către fondatori, însă dispoziţiile respective trebuie să ţină cont de art.113 alin.(3) şi alin.
(3) din articolul comentat. Din acestea rezultă că fondatorii sunt obligaţi să transmită o sumă de bani egală cel puţin 40% din
aportul subscris de el până la data înregistrării societăţii vărsându-i pe aceştia pe un cont provizoriu. Restul aportului, asociatul
trebuie să-l transmită în termenul stabilit de actul de constituire, termen care nu poate să depăşească 6 luni de la data
înregistrării.
4. Excepţie de la dispoziţiile alin.(3) se face pentru societatea care se constituie de un singur fondator, acesta având obligaţia
să verse integral aportul său, valoarea căruia trebuie să fie egal cu mărimea capitalului social până la data înregistrării de stat a
societăţii în constituire. În legătură cu această obligaţie apare o problemă de ordin tehnic la transmiterea bunurilor, altele decât
sumele băneşti. Dacă sumele băneşti se transmit pe un cont provizoriu deschis de fondatori pe numele viitoarei societăţi (vezi
art.8 din Regulamentul privind deschiderea şi închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova aprobat prin Hotărârea
Băncii Naţionale nr.415/1999), şi după înregistrarea societăţii acest cont se transformă în cont de decontări al acesteia, apoi
bunurile nu pot fi transmise căci societatea comercială ca subiect de drept încă nu există şi deci nu poate să le primească. De
aceia am vedea utilă o dispoziţie similară celei din art. 34 din Legea nr.1134/1997 potrivit căreia aporturile nebăneşti se predau
prin proces – verbal de către fondatorii societăţii pe acţiuni organului executiv al acesteia în termen de o lună de la data
înregistrării de stat a societăţii.

Articolul 113. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale

(1) Aportul la capitalul social al societăţii comerciale este considerat a fi in bani daca actul de constituire nu
prevede altfel.
(2) Prestaţiile in munca si serviciile depuse la înfiinţarea societăţii comerciale si pe parcursul existentei ei nu
pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.
(3) La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat sa verse in numerar cel puţin 40
procente din aportul subscris daca legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.
(4) Pentru aportul la capitalul social al societăţii comerciale nu se calculează dobânzi, cu excepţiile stabilite
de lege.
(5) In cazul in care asociatul nu a vărsat in termen aportul, oricare asociat are dreptul sa-i ceara in scris
aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o luna si avertizându-l ca e posibila excluderea lui din societate.
(6) Daca nu vărsa aportul in termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale si asupra
fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.

1. Principala obligaţie asumată de fondator prin contractul de societate este cea de transmitere a aportului în capitalul social.
Prin acesta el contribuie la formarea bazei materiale a societăţii, permiţând acesteia să se constituie ca subiect de drept, să se
manifeste în circuitul civil în sensul realizării de beneficii la o parte din care va putea pretinde.
Prin aport se înţelege în mod obişnuit valoarea cu care un asociat contribuie la formarea capitalului social. Asociaţii
transmiţând aportul în proprietatea sau folosinţa societăţii comerciale dobândesc ca contra-echivalent al prestaţiei făcute un
drept de creanţă, drept care incorporează în sine dreptul de a participa cu drept de vot la adoptarea deciziilor, dreptul de a
obţine dividende, şi dreptul la o parte din active în cazul lichidării societăţii. Aceste drepturi sunt de esenţa societăţii comerciale
şi asociatul nu poate fi lipsit de ele. Întinderea acestor drepturi depinde de proporţia (participaţiunea) care o deţine asociatul la
capitalul social. Participaţiunea la capitalul social deţinută de asociat mai este numit şi parte socială sau cotă parte sau acţiune
prin care se reprezintă de fapt dreptul de creanţă. Asociaţii transmiţând aporturile îşi unesc prin aceasta bunurile în scopul de a
desfăşura o activitate comună, contribuind prin aceasta la realizarea obiectului statutar. Prin activitatea comună se înţelege
colaborarea între asociaţi la adunarea asociaţilor, când aceştia determină strategia de activitate a societăţii, aleg sau desemnează
organele de conducere care vor realiza strategia, aprobă sau resping rapoartele de gestiune şi control, decid repartizarea
dividendelor sau incorporarea acestora în capitalul social, execută alte acţiuni ce ţin de funcţionarea normală a societăţii.
Pentru a putea face proba efectuării aportului de către fondator, între acesta şi societate trebuie să se întocmească un
înscris, de exemplu un act de predare primire, un proces verbal, un document bancar prin care se confirmă transferul sau
depunerea sumei de bani la contul societăţii, actul de transfer a hârtiilor de valoare, actul de transmitere a imobilului înregistrat
la oficiul cadastral etc.
În calitate de aport la capitalul social cu răspundere limitată pot fi transmise sume de bani şi bunuri corporale, incorporale
mai numite şi aporturi în natură. Dispoziţia alin.(1) stabileşte prezumţia că aportul se prezumă a fi făcut în bani dacă contrariul
nu rezultă din conţinutul actului constitutiv semnat de fondatori. Aportul în bani poate fi făcut cât în monedă naţională, atât şi în
monedă străină care circulă în Republica Moldova. Aportul făcut în monedă străină trebuie să fie exprimat în moneda naţională,
adică în lei moldoveneşti. Aportul în bani poate fi depus la contul provizoriu bancar deschis special în scopul constituirii
societăţii în numerar sau prin virament. Legislaţia stabileşte proporţia minimă a aportului bănesc, care urmează a fi transmis în
capitalul social a societăţii faţă de aporturile în bunuri materiale şi nemateriale. Din dispoziţia alin.(3) rezultă că cel puţin 40%
din capitalul social trebuie să reprezinte sumele băneşti, sume care trebuie să existe deja la momentul înregistrării de stat pe
contul provizoriu al acesteia.
2.Eforturile care sunt depuse de asociaţi la înfiinţarea societăţii comerciale ce privesc elaborarea actelor de constituire, a
planului de afaceri, îndeplinirea formalităţilor de înregistrare etc. nu pot constitui ca aport la capitalul social. Nu pot fi
considerate ca aport la majorarea capitalului social orice alte activităţi depuse de asociaţi în timpul activităţii societăţii
comerciale cu excepţiile stabilite de art.114 alin.(4).
3. Alin.(3) stabileşte o triplă condiţie pentru constituirea societăţii comerciale. Că cel puţin 40% din capitalul social să fie
transmise până la înregistrarea de stat, cel puţin 40% din capitalul social să fie în numerar şi că fiecare asociat este obligat să
verse 40 % din aportul subscris.
4. Persoana care a transmis aportul în capitalul social nu poate pretinde pentru valoarea aceasta dobânzi de la societatea sau de
la alţi fondatori. Excepţie de la această regulă poate să fie şi dispoziţia din art.44 alin.(11) care prevede că pentru aporturile
transmise pentru acţiunile emisiunii suplimentare poate fi plătită dobânda calculată dacă majorarea capitalului social nu a avut
loc.
5. Fondatorul sau asociatul care nu a transmis aportul în termenul stabilit de actul de constituire sau de lege el poate fi pus în
întârziere de oricare din asociaţi. Punerea în întârziere înseamnă că asociatului care nu şi-a onorat obligaţia cei revine i s-a
amintit despre neexecutare şi i se stabileşte un termen suplimentar de a vărsa aportul datorat. Numai dacă nici în termenul
suplimentar asociatul nu-şi onorează obligaţia el poate exclus din societate cu consecinţele indicate la alin.(6).
6. Alin. (6) stabileşte consecinţele neonorării de către fondator sau asociat a obligaţiei de transmitere a aportului. În această
situaţie el nu poate fi forţat să-şi onoreze obligaţia în natură, ci suportă consecinţele negative. Adică el pierde dreptul asupra
aportului care l-a făcut deja potrivit cerinţelor alin.(3) este lipsit de partea din capitalul social care-i revine, fiind lipsit şi de
calitatea de asociat.

Articolul 114. Aportul în natură la capitalul social al societăţii comerciale

(1) Aportul în natură la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice bunuri aflate in circuit
civil.
(2) Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate daca actul de constituire nu prevede altfel.
(3) Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de capital
creanţele si drepturile nepatrimoniale.
(4) Asociaţii in societatea in nume colectiv si asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii in munca si la
servicii cu titlu de aport social, care insa nu constituie aport la formarea sau la majorarea capitalului social. In schimbul
acestui aport, asociaţii au dreptul sa participe, potrivit actului de constituire, la împărţirea beneficiilor si a activului
societăţii, rămânând totodată obligaţi sa participe la pierderi.
(5) Aportul in natura trebuie vărsat in termenul stabilit de actul de constituire, dar nu mai târziu de
termenul indicat la art.112 alin.(3). In cazul majorării capitalului social, aportul se vărsa in termenul stabilit de
adunarea generala, dar nu mai târziu de 60 de zile de la adoptarea hotărârii de majorare a capitalului social.
(6) Valoarea aportului in natura la capitalul social al societăţii comerciale se aproba de adunarea generala.
(7) Aportul in creanţe se considera vărsat numai după ce societatea comerciala a obţinut plata sumei de
bani care face obiectul creanţei.

Aportul în natură se consideră acel făcut în bunuri corporale(mobile şi imobile) şi cele incorporale. Ca exemplu, obiectul
aportului în natură pot fi bunurile corporale sub formă de terenuri, construcţii, mijloace de transport, tehnică de calcul, diverse
utilaje şi mijloace de producţie. Prin bunurile incorporale care pot fi transmise în capitalul social sunt mărcile de producţie şi
comerţ, desenele şi modele industriale, secrete de producţie, valori mobiliare, drepturi de folosinţă a lucrurilor corporale
(uzufruct), tehnologii precum şi alte drepturi patrimoniale. Aport în natură este considerat şi aportul în muncă şi în servicii care-
l pot să-l aducă asociaţii societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită, însă acest tip de aport nu majorează partea
asociatului din capitalul social. Bunurile care se transmit ca aport trebuie să fie utile, adică să fie posibile de a fi utilizate în
procesul de activitate a societăţii. Numai bunurile care vor putea fi utilizate în activitate de întreprinzător face societatea
eficientă şi pot aduce asociaţilor beneficii.
O condiţie importantă pentru bunurile corporale aduse ca aport la capitalul social este că acestea să fie în circuitul civil. Se
consideră în circuitul civil toate bunurile a căror circuit nu este interzis. Bunurile aflate în circuitul civil la rândul său pot fi
divizate în două categorii:
- bunuri a căror circulaţie este liberă. Circulă liber imobilele, tehnica de calcul, autoturismele, utilaje şi alte
mijloace de producţie, produse alimentare şi alte bunuri a căror circuit nu este condiţionat.
- bunuri a căror circulaţie este limitată. Sunt limitate în circuitul civil armamentul, substanţele explozibile şi
narcotice, precum şi altele a căror circuit este condiţionat de legislaţie
Nu sunt în circuit bunurile proprietate publică indicate în art.127 din Constituţie, precum şi obiectele care deşi, pot satisface
anumite nevoi, dar datorită calităţilor lor deosebite este inuman şi amoral de a le include în circuitul civil (a se vedea Legea
privind transplantul de organe şi ţesuturi umane nr.473 din 25.06.1999, potrivit căreia
anumite organe umane pot fi donate, însă nu pot fi vândute). De fapt, prin Legea nr. 1134/1997 cu privire la societăţile pe
acţiuni se stabileşte că bunurile proprietate publică pot fi transmise în capitalul social cu drept de folosinţă.
Alin.(3) stabileşte că alături de cele indicate la alin.(1) adică cele scoase din circuitul civil nu pot servi ca aport la capitalul
social al societăţilor pe capital (societatea cu răspundere limitată şi societatea pe caţiuni) creanţele şi drepturile nepatrimoniale.
Însă creanţele pot fi transmise ca aport la capitalul social al societăţilor pe persoane, adică a societăţilor în nume colectiv şi al
societăţilor în comandită (a se vedea alin.(7).
Fondatorii, prin dispoziţia actului constitutiv, sau a altui act de transmitere a aportului pot decide liber dacă bunurile
corporale care servesc obiect al aportului se transmit în proprietatea sau în folosinţa societăţii şi în dependenţă de aceasta se
face evoluarea. Dacă din conţinutul actului constitutiv sau a actului de transmitere nu se poate face concluzie cu care drept a
fost transmis bunul corporal, legea stabileşte prezumţia că acesta este considerat transmis cu drept de proprietate. Bunurile
transmise în proprietatea societăţii sînt scoase din patrimoniul fondatorului şi el nu mai este nici coproprietar. Transmiterea
operează în temeiul contractului de constituire, care datorită voinţei exprimate de fondatori devine translativ de proprietate.
După transmiterea bunurilor, fondatorul dobândeşte un drept de creanţă (partea socială) asupra societăţii egal cu valoarea
bunurilor transmise. Dreptul de proprietate asupra bunurilor transmise dă o stabilitate economică societăţii. Fondatorul
(asociatul) nu poate cere înapoi bunul transmis, iar în cazul în care doreşte să iasă din societate, el va transmite dreptul său de
creanţă, materializat prin certificatul cotei de participare, altei persoane, obţinând echivalentul lui bănesc. Bunurile transmise ca
aport vor putea fi pretinse de asociat numai la lichidarea societăţii şi în cazul în care actul constitutiv prevede un asemenea
drept.
Societatea duce riscul pieirii fortuite a bunurilor care-i aparţin, cu ele sînt garantaţi creditorii sociali şi ele servesc ca bază
economică pentru activitatea de antreprenoriat. De aceea actele de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile trebuie
perfectate aşa cum prevede legislaţia, adică atunci când legea prevede ele trebuie să fie înregistrate în registrul public. Ca
exemplu poate servi înregistrarea imobilelor în registrul de imobile, sau înregistrarea acţiunilor şi obligaţiunilor în registrul
valorilor mobiliare.
Bunurile transmise în folosinţă au un regim juridic deosebit. Valoarea acestor bunuri nu intră în capitalul social. În capitalul
social va intra numai valoarea dreptului de folosinţă. În calitate de indiciu la evoluarea dreptului de folosinţă a unui bun poate fi
luată mărimea arendei pe care ar plăti-o în prealabil societatea pentru utilizarea unui asemenea bun. Această mărime
prezumabilă este valoarea dreptului de folosinţă care se include în activul societăţii şi ca aport la capitalul social. În limita
acestui aport asociatului i se acordă o parte socială, cu care acesta va vota la adunările asociaţilor şi va putea pretinde la o parte
din beneficiul repartizat.
Bunurile transmise în folosinţă pentru un anumit termen nu vor putea fi cerute înapoi pînă la expirarea acestui termen. În
cazul pieirii fortuite a bunului transmis în folosinţă, riscul va fi suportat de fondatorul care rămîne proprietar. Fondatorul
rămînînd obligat în faţa societăţii cu suma de bani care n-a fost valorificată de societate din dreptul de folosinţă asupra bunului
pierit.
Similar bunurilor corporale trebuie de considerat transmise şi bunurile incorporale. Dacă nu este stabilit termenul, limitele
şi alte criterii de transmitere neexlusivă sau temporară a bunului incorporal se consideră că a fost transmis cu drept de
proprietate industrială. Dreptul de proprietate industrială trece de la fondator la societate după înregistrarea transmiterii la
AGEPI.
Una din cele mai importante probleme care apar la transmiterea aporturilor în natură este şi evaluarea corectă a acestora.
Prin alin.(6) se stipulează că valoarea aportului este aprobat de adunarea generală, adică organul suprem al societăţii
comerciale. Evaluarea, trebuie făcută reieşind din preţurile libere existente pe piaţă şi aprobate de fondatori până la semnarea şi
autentificarea actelor constitutive, sau până la transmiterea de fapt al acestuia societăţii în cazul majorării capitalului social.
Practica arată că procesul de evaluare a bunurilor este unul anevoios, şi se datorează antagonismelor, care apar între asociaţii ce
depun aporturi băneşti şi cei ce depun aporturi în natură. Cei care depun aporturi în natură tind ca bunul transmis de ei ca aport
să fie evoluat la cel mai mare preţ posibil, pentru a obţine o cotă mai mare în capitalul social, pentru a avea o influenţă mai
mare în societate. Cel care depune aportul în bani, are o tendinţă inversă, deoarece el leagă aportul de folosul sau eficienţa pe
care aceste bunuri o vor aduce societăţii. Potrivit art.5 alin.(4) lit.i) din Legea nr.989/2002 cu privire la activitatea de evoluare,
la transmiterea bunurilor în capitalul social al societăţilor comerciale trebuie să se facă o evoluare de către un expert licenţiat.
O dispoziţie similară există şi art.41 alin(7) din Legea privind societatea pe acţiuni potrivit căreia dacă aportul nebănesc al
fondatorului depăşeşte 10% din capitalul social sau bunul ce face obiectul aportului nu circulă pe piaţa organizată, valoarea
aportului se aprobă în temeiul raportului organizaţiei de audit sau a altei organizaţii specializate care nu este persoană afiliată a
societăţii. Totuşi chiar şi evoluarea efectuată de expertul independent trebuie să fie aprobată de organul suprem al societăţii
comerciale, acesta fiind ultima instanţă care poate accepta sau respinge valoarea bunului care se transmite.

Articolul 115. Drepturile membrului societăţii comerciale

(1) Membrul societăţii comerciale are dreptul:

a) sa participe la conducerea si la activitatea societăţii in condiţiile stabilite de lege si de actul de
constituire;
b) sa cunoască informaţia despre activitatea societăţii si sa ia cunoştinţă de cărţile contabile si de
alta documentaţie in modul prevăzut de lege si de actul de constituire;
c) sa participe la repartizarea profitului societăţii, proporţional participaţiunii la capitalul social;
d) sa primească, in caz de lichidare a societăţii, o parte din valoarea activelor ei ramase după
satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participaţiunii la capitalul social;
e) sa întreprindă alte acţiuni prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Actul de constituire poate prevedea si o alta modalitate de repartizare a profitului societăţii sau a
activelor decât cea indicata la alin.(1), dar nimeni nu poate avea dreptul la întregul profit realizat de societate si nici nu
poate fi absolvit de pierderile suferite de ea.
(3) Daca organele de conducere refuza sa o facă, membrul societăţii comerciale este in drept sa ceara, in
numele acesteia, celorlalţi membri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat.

Calitatea de membru, mai numit şi asociat sau acţionar, al societăţii comerciale îl are persoana fizică sau juridică care a
participat la constituirea societăţii (fondatorul) şi a transmis aportul la capitalul social sau persoana care ulterior constituirii a
dobândit prin acte juridice o parte (acţiuni) din capitalul social al societăţii comerciale.
Legea enumără cu titlu de exemplu, unele drepturi ale asociatului pe care acesta îl are în raport cu societatea comercială.
Aceste drepturi ale membrului se nasc ca consecinţă a onorării de către acesta a obligaţiei principale indicate la art.116 alin.(1)
lit.a).
 Dreptul asociatului de a participa la conducerea şi activitatea societăţii, constă în a) dreptul acestuia de a participa la şedinţa
adunării asociaţilor şi b) dreptul de vot la această adunare. Asociaţii societăţii în nume colectiv şi comanditaţii din societatea în
comandită au dreptul să participe personal la activitatea societăţii. Dacă pentru asociatul societăţii în nume colectiv acest drept
apare numai în cazul în care actul de constituire nu prevede altfel(art.124 alin.(1), apoi comanditatul prin esenţă are nu numai
dreptul dar şi obligaţia de participa personal la activitatea societăţii în comandită. Oricare asociat, indiferent de mărimea parţii
care-i aparţine din capitalul social şi de numărul de voturi are dreptul să participe la lucrările adunării asociaţilor şi să se expună
pe marginea chestiunilor care se discută. De regulă toţi asociaţii au dreptul de vot în cadrul adunării asociaţilor. Excepţie o fac
acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale ale societăţii pe acţiuni (art.14 alin.(5) din Legea nr.1134/1997) precum şi acţionarul
interesat în încheierea unei contract de proporţii cu societatea emitentă (vezi art.86 alin.(6) Legea nr.1134/2001) precum şi
persoana care a procurat un pachet important de acţiuni fără respectarea condiţiilor impuse de lege (vezi art.84 alin.(11) Legea
nr.1134/1997). În societăţile pe acţiuni acţionarii au drepturi suplimentare stabilite expres de lege (a se vedea art.167 şi 168 din
Codul civil şi art.26 din Legea nr.1134/1997)
Participarea asociatului la conducerea societăţii în calitate de membru al organului executiv sau al altui organ depinde de
faptul dacă el este ales în această funcţie la şedinţa adunării asociaţilor sau la al altui organ stabilit de aceasta.
Fiecărui asociat i se acordă dreptul să facă cunoştinţă cu informaţia despre activitatea societăţii, i-a în legătură cu aceasta el
trebuie să aibă acces la actele ţinute de societate. În special asociatul este în drept să facă cunoştinţă cu actele constitutive şi
modificările făcute la el, procesele verbale ale adunării generale, ale consiliului şi comisiei de cenzori dacă asemenea organe
există. Asociatul are dreptul să facă cunoştinţă cu actele contabile ale societăţii şi să facă copii de pe ele. În societăţile pe
capitaluri potrivit actului de constituire există organ de control, (comisie de cenzori sau auditor) asociatul poate cere organului
de control să efectueze controlul respectiv (vezi art.168 lit.a) şi art.26 alin.(29) lit.b) din Legea nr.1134/1997). De asemenea el
are dreptul să ia cunoştinţă de materialele pentru ordinea de zi a adunării asociaţilor cu un anumit termen înainte de
desfăşurarea şedinţei pentru a avea timp să se pregătească.
Asociatul are dreptul să pretindă la o parte din beneficiul societăţii proporţional părţii din capitalul social deţinute. Astfel
fiecare asociat având o parte nominală din capitalul social, dreptul lui se extinde în aceiaşi proporţie şi asupra activelor
societăţii care depăşesc după valoare capitalul social. Repartizarea beneficiului se face de regulă la adunările ordinare anuale ale
asociaţilor care se desfăşoară după expirarea fiecărui an financiar. Însă actul de constituire poate prevedea şi o repartizare şi mai
frecventă. În deosebi repartizarea mai frecvente poate să aibă loc în societăţile pe persoane în care asociaţii aduc ca aport şi
prestaţiile în muncă şi în servicii. Societatea poate să repartizeze beneficii numai atunci când el cu adevărat există, adică
activele societăţii depăşesc valoarea capitalului social indicat în actul de constituire şi al capitalului de rezervă preconizat.
Potrivit regulii generale beneficiul se repartizează proporţional participării la capitalul social, însă alin.(2) prevede că actul
constitutiv poate să deroge de la regula proporţionalităţii, stabilind o altă regulă de repartizare a profitului, luând în consideraţie
alţi indici. Tot odată legea interzice aşa numita clauză leonină, potrivit căreia un asociat ar putea să pretindă tot profitul realizat
de societate sau ar putea fi absolvit total de la pierderile suportate de societate.
Fiecare asociat al societăţii comerciale are dreptul la o parte din activele societăţii lichidate care au rămas după satisfacerea
cerinţelor creditorilor. Dreptul la aceste active asociatul îl realizează în condiţiile stabilite de art.96 alin.(1) şi numai devreme de
termenul art.98.
Prin alin.(3) legea permite asociatului societăţii comerciale de a intenta acţiuni indirecte către alţi asociaţi care prin acţiunile
lor au păgubit societatea cerând acestora să despăgubească societatea. Asociaţii pot să prejudicieze societatea prin întârzierea
transmiterii aportului, sau acesta fiind persoană cu funcţii de răspundere face abuz de funcţia ocupată utilizând patrimoniul
societăţii în propriul său interes sau încheind contracte cu conflict de interes.

Articolul 116. Obligaţiile membrului societăţii comerciale

(1) Membrul societăţii comerciale este obligat:

a) sa transmită participaţiunea la capitalul social in ordinea, mărimea, modul si termenele
prevăzute in actul de constituire;
b) sa nu divulge informaţia confidenţiala despre activitatea societăţii;
c) sa comunice imediat societăţii faptul schimbării domiciliului sau a sediului, a numelui sau a
denumirii, alta informaţie necesara exercitării drepturilor si îndeplinirii obligaţiilor societăţii si ale membrului ei;
d) sa îndeplinească alte obligaţii prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Fără acordul societăţii de persoane, membrul nu are dreptul sa practice activităţi similare celei pe care o
practica societatea. Acordul membrilor se prezumă, până la proba contrara, pentru activităţile despre care membrii
erau informaţi la data acceptării in calitate de membru.
(3) In cazul in care membrul încalcă prevederile alin.(2), societatea poate cere repararea prejudiciului sau
cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a beneficiului care rezulta din actele încheiate. Cererea privind repararea
prejudiciului sau cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a beneficiului se prescrie in termen de 3 luni de la data la care
membrii au aflat sau trebuiau sa afle despre încheierea actului, dar nu mai târziu de un an de la data încheierii actului
juridic.

Principala obligaţie a asociatului societăţii comerciale este transmiterea aportului (participaţiunii) la care se obligă prin actul
de constituire. Asociatul unic trebuie să verse aportul său indiferent de natura acestuia, până la data înregistrării societăţii
comerciale (vezi art.112 alin.(4). Acţionarii au obligaţia să verse întregul aport în numerar datorat pentru acţiunile subscrise de
asemenea până la înregistrarea societăţii (art.34 alin.(4), iar aportul în natură pentru acţiunile subscrise se transmit în termen de
o lună de la data înregistrării de stat. Asociaţii altor forme de societăţi transmit aportul în modul stabilit de actul de constituire
însă cu respectarea dispoziţiilor art.113 alin.(3) şi art.112 alin.(3).
Fiecare asociat are obligaţia să păstreze informaţia confidenţială ce ţin de afacerile societăţii. Care informaţie este
considerată confidenţială pentru societate trebuie să decidă organul executiv. Organul executiv stabilind care informaţie este
confidenţială trebuie să ţină cont de dispoziţiile Legii nr.171/1994 cu privire la secretul comercial. Încălcarea obligaţiei de
confidenţialitate duce la dreptul societăţii de a pretinde despăgubiri de la persoana vinovată.
Obligaţia pusă în sarcina asociatului prin alin.(1) lit. c) este una imperfectă. Societatea nu-l poate sancţiona pe asociat
pentru neonorarea obligaţiei respective, ci asociatul suportă consecinţele toate consecinţele negative ce vor surveni. De
exemplu, acţionarul nu poate invoca faptul că nu a fost informat despre convocarea adunării generale dacă el nu a comunicat
despre schimbarea adresei sau a sediului său. Succesorul poate să nu fie admis la adunarea generală dacă în Registrul
acţionarilor nu i-a fost înscris numele sau denumirea.
Asociatul poate să aibă şi alte obligaţii pe care şi le-a asumat prin actul de constituire. De exemplu actele unor societăţi cu
investiţii străine investitorii străini îşi asumă obligaţia de a realiza producţia fabricată de societate, de permisiune de a fabrica
sub marca de producţie a acestuia. Actul de constituire trebuie să prevadă în acest caz şi consecinţele neonorării obligaţiei
respective.
Alin.(2) stabileşte obligaţia de neconcurenţă pe care o datorează asociatul societăţii pe persoane. Acesta ne având dreptul să
practice în nume propriu (întreprinzător individual) sau printr-o societate comercială constituită de acesta sau de membri
familiei sale care acelaşi obiect de activitate. Obligaţia de neconcurenţă nu va opera în cazul în care la data dobândirii calităţii
de asociat în societatea pe persoane asociatul deja desfăşura această activitate. Încălcarea dispoziilor clauzei de neconcurenţă
poate avea una din cele două consecinţe: fie repararea prejudiciului cauzat societăţii, fie să ceară asociatului vinovat ca acesta
să-i cesioneze drepturile şi oblgaţiile pe care acesta le-a dobândit prin actul juridic încheiat în dauna societăţii. Dreptul societăţii
de a cere repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor se prescrie cu termenul de maxim un an de la data efectuării actului
prin care s-a încălcat pactul de neconcurenţă, şi trei luni de la data când societatea a aflat său era obligată să afle.

Prelim art. 117 – 120

1. Realitatea economică şi reglementarea juridică. Dreptul societăţilor comerciale şi alte ramuri de drept tratează în mare
parte societăţile comerciale ca entităţi independente din punct de vedere juridic si economic, care participă la circuitul civil prin
intermediul încheierii de contracte sau prin alte mecanisme. Adeseori, insă, raporturile dintre societăţi şi anumiţi
participanţi la circuitul civil sînt mult mai stînse, decît o s-ar parea la prima vedere. Intensitatea raporturilor se poate
manifesta in moduri diverse: participarea considerabilă la capitalul social al societăţii sau dispoziţii din actul constitutiv al
societăţii care permit influenţarea deciziilor luate de către societate, cooperarea economică sau strategică intensă între două sau
mai multe societăţi, inclusiv prin constituirea comună unor intreprinderi mixte, (inter)dependenţa economică de un furnizor sau
distribuitor, etc., acestea putînd exista alternativ sau cumulativ. Cauza principală constă in tendinţa economică de concentrare şi
interferenţă a întreprinderilor în special în vederea reducerii costurilor de producţie, desfacere şi administrare precum şi a
limitării riscurilor economice şi a răspunderii juridice. Sinergia acestui fenomen poate avea atît efecte pozitive cît şi consecinţe
negative pentru participanţii la circuitul civil. Pe lîngă crearea de monopoluri care afecteaza libera concurenţă, censecinţele
negative se pot manifesta şi prin crearea de riscuri suplimentare pentru creditorii întreprinderilor sau asociaţilor minoritari ai
acestora. Asemenea riscuri pot rezulta din crearea de grupuri de întreprinderi care permit întreprinderii dominante exercitarea
influenţei sale în detrimentrul intreprinderilor dependente. Acest fenomen constituie parţial, alături de alte norme de drept,
obiectul de reglementare al dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil.
2. Origine şi excurs istoric. Dispoziţiile articolelor 117 – 120 Cod civil reprezintă in forma, conţinutul şi domeniul de aplicare
o premieră in cadrul legislaţiei Republicii Moldova. Reglementarea a fost inspirată de legea germana privind societaţile pe
acţiuni (§§ 15 – 19 Aktiengesetz din 1965), care reglementeaza raporturi similare între întreprinderi afiliate. Legea S.A.
germană conţine in §§ 15 – 22 definiţii legale generale, care, prin intermediul analogiei, se aplică de către jurisprudenţă şi
literatură raporturilor juridice dintre toate formele de societăţi comerciale. Pe lîngă acestea legea SA germană mai conţine în §§
291 urm., §§ 311 urm. şi dispoziţii speciale, dreptul subsanţial ca atare, care se aplică asupra societăţilor pe acţiuni.
Concepţia dreptului german a fost recepţionată in Codul civil doar parţial. Conţinutul normelor 117-120 Cod civil constituie
doar o preluare incompletă şi, in forma actuală, imprecisă a definiţiilor §§ 15 – 19 Aktiengesetz. Codul civil nu conţine norme
de drept substanţial privind raporturile intre întreprinderi afilate. Dispoziţiile ancorate in art. 117-120 Cod civil au suferit pe
parcursul elaborării codului civil modificări esenţiale. Versiunea proiectului de Cod civil propusă parlamentului pentru prima
lectură continea definitii consistente si neechivoce19. Modifcarile efectuate in cadrul lecturilor a doua şi a treia a Codului civil in
parlament a condus la aparitia unor definiţii incomplete. Inconsistenţa art. 117-120 Cod civil faţă de dispoziţiile paralele din
dreptul german şi din versiunea iniţiala a codului civil se datorează mai puţin unei concepţii proprii a legislatorului moldovean,
cît percepţiei neadecvate a complexităţii raporturilor juridice reglementate. Aceste inadvertenţe urmeaza a fi eliminate şi
completate prin interpretarea teleologică si sistematică adecvată a conţinutului dispoziţiilor 117-120 Cod civil.
3. Scopul reglementării. În spatele reglementării raporturilor de afiliere se ascunde intenţia legiuitorului de a cuprinde toţi
asociaţii unei societăţi comerciale care, altfel decît asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de întreprinzător în afara
participaţiunii în societate, prezintă pericolul coliziunii de interese şi, ca urmare, de prejudiciere a societăţii in favoarea altor
întreprinderi. Scopul primar al dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil constă, de aceea, în crearea unui cadru juridic general pentru

19
Vezi Buruiană, M., Drept moldovean Nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Art. 207 – 211.
reglementarea fenomenului întreprinderilor afiliate. Prin intermediul definiţiilorilor legale se urmăreşte identificarea,
concretizarea şi sistematizarea raporturilor între întreprinderi care urmeaza a fi calificate drept raporturi de afiliere.
Identificarea acestora înseamnă stabilirea raporturilor care conţin riscuri potenţiale pentru întreprinderile angajate în raporturile
de afiliere, pentru asociaţii minoritari, pentru creditorii acestor întreprinderi sau pentru ordinea publică in general. Odată
identificate legea poate prevedea măsuri preventive adecvate. Concretizarea raporturilor de afiliere presupune determinarea
formelor în care raporturile de afiliere pot aparea. Concretizarea are drept scop subsumarea raporturilor concrete între
întreprinderi unei anumite categorii de raporturi de afiliere. Prin sistematizare trebuie de înţeles elementele organizatorice ale
dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil. Concernul in sensul art. 120 alin. 1 Cod civil, de exemlu, constituie o nouă formă de
organizare in sens juridic, care poate atrage, dupa caz, aplicarea anumitor norme speciale.
Scopul secundar al dispoziţiilor privind societăţile comerciale afiliate constă în crearea unei baze normative comune şi
uniforme pentru actele normative speciale (subsecvente Codului civil) referitoare la raporturile juridice de afiliere. Cu excepţia
art. 118 alin. 3 Cod civil, reglementările art. 117-120 Cod civil nu prevăd efecte juridice concrete. Acestea urmează a fi,
reieşind din specificul fiecărei societăţi comerciale, obiectul de reglementare a normelor speciale privind societăţile comerciale.
4. Întreprinderi afiliate în cadrul altor acte normative. Dispoziţiile art. 117-120 Cod civil se aplică raporturilor juridice
indicate in art. 117 Cod civil. Asemenea raporturi pot cadea de asemenea sub incidenţa altor ramuri speciale de drept.
Asemenea situaţii pun problema unei eventuale coliziuni a normelor aplicabile. Totodată, unele norme se află intr-un raport de
interdependenţă cu dispoziţiile Codului civil sau au efecte indirecte asupra acestora. În afara dispoziţiilor legilor speciale
privind societăţile comerciale, asupra cărora vom reveni în context context mai jos, întrebări deosebite ridică indeosebi
următoarele reglementări.
a. Grupurile financiar industriale (GFI). Legislaţia cu privire la GFI (Legea 1418/2000) constituie lex specialis faţă de art.
117-120 Cod civil, dispoziţiile legislaţiei civile fiind aplicabile doar in cazul lipsei unor dispoziţii speciale (Art. 2 Legea
1418/2000). Distincţia de bază între întreprinderile membre a unui GFI şi intreprinderi afiliate in sensul art. 117 Cod civil
constă in condiţiile şi particularităţile speciale de constituire şi funcţionare a unui GFI. Acestea se referă indeosebi la
componenţa heterogenă a grupului, natura contractuală a acestuia, înregistrarea obligatorie a grupului, etc. O întreprindere
membră a unui GFI poate constitui, după caz, şi o intreprindere afiliată in sensul art. 117, nu şi viceversa, dacă nu sunt intrunite
condiţiile de constituire a unui GFI. În masura in care raporturile in cadrul unui GFI pot fi subsumate şi art. 117-120 Cod civil,
vom fi in prezenţa unei forme de întreprinderi afiliate menţionate la art. 117 Cod civil. Dispoziţiile art. 117-120 Cod civil vor fi
aplicate doar in mod complementar, in cazul lipsei unei dispoziţii speciale, inclusiv prin intermediul analogiei legii conf. art. 5
alin. 1 Cod civil.
b. Monopoluri. Concentrarea şi/sau interferenţa intreprinderilor in sensul art. 117-120 Cod civil poate atrage aplicarea
legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei (Legea 1103/2000). Asemenea dispoziţii sînt aplicabile concomitent şi alături de
art. 117 urm. Cod civil. Legislaţia privind protecţia concurenţei urmăreşte un alt scop decît art. 117-120 Cod civil, şi anume
garantarea unei concurenţe loiale între participanţii la circuitul economic prin intezicerea şi sancţionarea practicilor de limitare
sau obstucţionare a concurenţei. Dispoziţiile art. 117 urm. Cod civil, dimpotrivă, au drept scop crearea unui cadru juridic pentru
protecţia intereselor întreprinderilor dependente, a asociaţilor minoritari si a creditorilor acestora.
c. Persoane interdependente. Legislaţia fiscală (Codul fiscal 1163/1997) foloseşte termenul general de persoană
interdependentă pentru definirea paţială a raporturilor în sensul reglementat de art. 117-120 Cod civil. Întrucît prin art. 5 pct. 12
lit. b Codul fiscal 1163/1997 se urmăreşte stabilirea sferei contribuabililor, aceste norme constituie, datorită scopului lor special,
lex specialis faţă de dispoziţiile art. 117-120 Cod civil. În ce măsură art. 117 urm., şi in special noţiunea de “influenţă
dominantă” prin art. 119 alin. 1 Cod civil, ar constitui un mod mai adecvat pentru determinarea cercului de contribuabili
datorită caracterului mai extensiv al definiţiei de “influenţă dominantă” faţă de cea a “controlului”, rămîne o întrebare de
competenţa organelor fiscale.
d. Întreprinderi asociate, fiice si mixte. Legislaţia contabilităţii conţine norme proprii de definire a raporturilor între
întreprinderi (vezi HMF 174/1997, Standardul Naţional de Contabilitate 28, “Contabilitatea investiţiilor in întreprinderile
asociate” – in continuare S.N.C. 28). Definiţiile pct. 4 a S.N.C. 28 fac distincţia între întreprinderi asociate şi întreprinderi fiice.
Elementul de calificare drept întreprindere asociată il constituie “influenţa notabilă” a unei întreprinderi asupra alteia, adică
autorizarea investitorului de a participa la luarea deciziilor privind politicile financiare si de producţie ale întreprinderii
deţinute, dar fara a detine dreptul de control asupra acestor politici. Influenţa notabilă presupune deţinerea unei cote de 20-50%
din capitalul social a întreprinderii, realizată prin reprezentarea în consiliul directorilor sau în organul de administraţie
echivalent al întreprinderii asociate sau prin participarea la procesul de elaborare a politicii financiare şi de producţie, sau prin
realizarea operatiilor materiale dintre investitor si întreprinderea asociata, sau prin schimbul de personal de conducere, ori prin
furnizarea de informatii tehnice esentiale. Controlul, element determinant al întreprinderii fiice, se prezumă a exista in cazul
deţinerii unei cote mai mare de 50% din capitalul statutar. Indreprinderile mixte sînt întreprinderile “controlate mixt”, adica
atunci cînd două întreprinderi participă la capitalul social al altei întreprinderi cu o cotă de 50%.
Definiţiile legislaţiei contabile sînt importante, întrucît acestea au drept obiect de reglementare parţial întreprinedrile care
constituie şi obiectul art. 117-120 Cod civil. Definiţiile legislaţiei contabile nu se suprapun integral cu definiţiile prevăzute de
art. 117-120 Cod civil. Deşi definiţia “influenţei notabile” corespunde in mare măsură celei a “influenţei dominante” din art.
119 alin. 1 Cod civil, ultima este mai cuprinzătoare decât prima (inra art. 117, II, III). Dispoziţiile codului civil nu conţin
termenul de control, definiţia “influenţei dominante” fiind suficientă pentu reglementarea raporturilor de afiliere, o definiţie mai
flexibilă a “întreprinderii in posesiune majoritară” fiind prevăzuta la art. 118 alin. 1 Cod civil. În comparaţie cu legislaţia
contabilităţii Codul civil introduce şi posibilitatea instituirii influeţei dominante prin incheierea unor contracte speciale sau
integrării intr-o altă intreprinderi conform art. 120 alin. 2 Cod civil. În privinţa întreprinderilor mixte cunoscute de legislaţia
contabilităţii trebuie de menţionat si noua reglementare a art. 120 alin. 1 Cod civil.
Luînd in consideraţie scopul art. 117-120 Cod civil (supra 3) şi scopul legislaţiei contabilităţii de a asigura o evidenţă a
schimbarii, evoluţiei si fluctuaţiei patrimoniului întreprinderilor – fundamentul raspunderii intreprindrii pentru obligaţiile sale –,
considerăm necesară racordarea definiţiilor legislaţiei contabile la noile dispoziţii cadru ale art. 117-120 Codul civil.

Articolul 117. Societatile comerciale afiliate

Se considera societati comerciale afiliate societatile care, in raporturile dintre ele, sint:
a) intreprinderi in posesiune majoritara si intreprinderi cu participatiune majoritara;
b) intreprinderi dependente si dominante;
c) intreprinderi ale concernului;
d) intreprinderi cu participatiune reciproca.

I. Aspecte generale
1. Scurt istoric. Proiectul de bază al Codului civil propus spre aprobare Parlamentului în luna mai 2000 art. 207
(corespondentul art. 117 Cod civil) conţinea noţiunea de „întreprinderi înrudite”. Noţiunea şi terminologia se articula din punct
de vedere terminologic şi sistematic cu formularea generală a titlului § 9 (art. 207 – 211 proiect Cod civil) de „întreprinderi
înrudite”. În cadrul lecturilor in parlament art. 207 proiect a devent art. 117Cod civil, introducîndu-se modificări substanţiale.
Astfel termenul de „întreprindere” din cadrul noţiunii iniţiale a fost substituit cu termenul de „societate comercială”, iar
termenul de „înrudit” a fost înlocuit cu „afiliat”. De asemenea a fost omisă din noţiunea iniţială în actualul art. 117 Cod civil
expresia „independendent din punct de vedere juridic”.
2. Obiectul si scopul normei. Art. 117 Cod civil introduce termenul cumulativ de “societăţi comerciale afiliate”. Acest
termen cuprinde formele de intreprinderi afiliate reglementate in art. 118-120 Cod civil. Scopul normei ţine de natura tehnicii
legislative şi constă în simplificarea trimiterilor la formele de întreprinderi afiliate in cadrul Codului civil sau a altor acte
normative speciale prin folosierea unui termen general şi cumulativ pentru toate formele de afiliere.
3. Sistemul reglementării. Art. 117 Cod civil prevede patru forme de afiliere, constituind totodată dispoziţia legală generală
privind societăţile comerciale afilate. Acestea sunt definite în concret în art. 118-120 Cod civil. De remarcat este faptul că art.
117 lit. d Cod civil nu contine o reglementare speciala in articolele subsecvente. Definiţia concretă a întreprinderilor cu
participaţiune reciprocă urmează a fi elaborată de catre literatură şi jurisprudenţă.
4. Funcţia reglementării. Art. 117 Cod civil introduce o nouă reglementare in cadrul dreptului societăţilor comerciale. Este
vorba de „dreptul societăţilor comerciale afiliate”, cu alte cuvinte un cadru juridic care cuprinde întreprinderilor afiliate in una
din formele prevăzute in art. 117 Cod civil. Funcţia art. 117-120 Cod civil acestor norme constă în normarea raporturilor de
afilierea şi sistematizarea acestora. Prin aceasta se urmăreşte crearea fundamentului juridic pentru normele speciale de protecţie
a drepturilor şi intereselor întreprinderilor dependente, asociaţilor minoritari şi a creditorilor acestor întreprinderi. Una din
dispoziţiile speciale din cadrul Codului civil este art. 118 alin. 3.
II. Domeniul de aplicare
1. Societăţi comerciale. a) Definiţiile art. 117-120 Cod civil sînt definiţii neutre in ceea ce priveşte forma societăţilor
comerciale. Ele sînt aplicabile asupra tuturor formelor de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil, adică atît
asupra societăţilor comerciale de persoane, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită, cît şi societăţilor de
capitaluri, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni. O importanţă deosebită o constituie aplicabilitatea normelor
privind raporturile de afiliere asupra societăţilor de capitaluri datorită principiului răspunderii limitate a asociaţilor sau
acţionarilor acestora.
b) Aplicabilitatea acestor norme asupra societăţilor comerciale rezultă in primul rînd din sistemul reglementării societăţilor
comerciale, dispoziţiile art. 117 urm. fiind ancorate în cadrul dispoziţiilor generale privind toate formele de societăţi
comerciale. Codul civil nu prevede nici in cadrul dispoziţiilor art. 117-120, nici in cadrul dispoziţiilor speciale referitoare la
formele societăţilor comerciale excepţii de la aplicabilitatea acestor norme.
c) În al doilea rînd domeniul de aplicabilitate este evident, dacă luăm in considerare modificările efectuate de către
parlament (sus Prelim art. 117-120, 2; art. 117, I 1) asupra dispoziţiilor din proiectul de bază a Codui civil. Terminologia
iniţială a proiectului (art. 207 proiect) „întreprindere înrudită” a fost înlocuită cu cea de „societate comercială afiliată”. Intenţia
legiuitorului a fost, pe de o parte, de a accentua aplicabilitatea acestor norme asupra societăţilor comerciale, şi, pe de altă parte,
de a limita domeniul de aplicare a normelor numai asupra societăţilor comerciale. Intenţia este clară şi binevenită în măsura in
care este vorba de o întreprindere in posesiune majoritară, dependentă sau a concernului în forma unei societăţi comerciale.
Reducerea aplicabilităţii normei numai asupra societăţilor comerciale în cazul în care este vorba de o întreprindere cu
participaţiune majoritară sau dominantă nu corespunde pe deplin scopului normelor art. 117-120 Cod civil de a cuprinde toate
formele şi cazurile de afiliere între întreprinderi. Această restricţie este nevoie de a fi exstinsă prin intermediul interpretării
normelor şi a noţiunii de întreprindere în sensul producerii de efecte juridice depline (infra art. 118, II-V).
2. Aspecte legate de raporturile cu elemente de extraneitate. a) Aplicarea dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil unui raport cu
elemente de extraneitate, de exemplu in cazul in care asociatul majoritar este o întreprindere străină, presupune că legea
aplicabilă este Codului civil sau alte normelor speciale modloveneşti care atrag după sine aplicarea art. 117 urm. Cod civil.
Legea aplicabilă se stabileşte conform dispoziţiilor dreptului internaţional privat. În cazul in care legea aplicabliă este legea
R.M., atunci definiţiile art. 117 urm. Cod civil se aplică şi întreprinderilor străine care îndeplinsec condiţiile din ipoteza
normelor in cauză.
b) Probleme speciale apar în situaţia atribuirii (imputaţiei) paticipaţiunilor la capitalul social sau a influenţei unei întreprinderi
străine asupra altor întreprinderi naţionale sau străine (infra art. 118, VI) . Dacă, spre exemplu, întreprinderea străină A deţine o
participaţiune in capitalul social a întreprinderii naţionale B, iar întreprinderea străină C, dependentă de întreprinderea străină A
în sensul art. 119 Cod civil, deţine o paticipaţiune majoritară în capitalul social al întreprinderii naţionale B, se pune problema,
în ce masură raportul între A şi C poate fi calificat drept raport de dependenţă conform dispoziţiilor art. 119 Cod civil.
Răspunsul este afirmativ, numai in acest fel putînd fi realizat scopul normelor art. 117 urm. Cod civil, anume de a cuprinde
toate raporturile de afiliere între întreprinderi, indiferent de naţionalitatea acestora. Numai în acest caz este posibilă elaborarea
eficientă prin intermediul normelor speciale a unor sisteme de protecţie a asociaţilor minoriatari sau creditorilor întreprinderilor
dependente. În cazul amintit mai sus întreprinderea A va fi, în urma atribuirii acesteia a paricipaţiunilor întreprinderii C, de
asemenea întreprindere dominantă faţă de întreprinderea naţională B. Aceaşi soluţie este valabilă şi pentru situaţia in care o
terţă persoană, fizică sau juridică, străină deţine in nume propriu insă in contul unei alte întreprinderi naţionale sau străine
participaţiuni la o întreprindere naţională sau exercită influenţa asupra unei asemenea întreprinderi în contul altuia. Această
soluţie este necesară pentru a garanta, că efectele juridice prevăzute pentru raporturile de afiliere în dispoziţiile normelor
speciale nu vor fi eludate prin inventarea şi folosirea intenţionată a unor structuri cu elemente de extraneitate.
III. Generalităţi privind noţiunea de întreprindere
1. Principiu. În spatele reglementării raporturilor de afiliere se ascunde intenţia legiuitorului de a cuprinde toţi asociaţii unei
societăţi comerciale care, altfel decît asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de întreprinzător în afara participaţiunii
în societate, prezintă pericolul coliziunii de interese şi ca urmare de prejudiciere a societăţii in favoarea altor întreprinderi.
Pentru acoperirea tuturor categoriilor de asociaţi a unei societăţi comerciale legea foloseşte termenul de întreprindere.
2. Caracterul neutru. a) Art. 117 urm. introduc şi folosesc termenul de întreprindere. Legea nu defineşte acest termen. Grupa
de elaborare a Codului civil s-a lăsat inspirată la formularea art. 117 (art. 207 proiectul de bază) de concepţia legiuitorului
german, care, de asemenea, din cauza dificultălii de a defini acest termen a lăsat noţiunea de întreprindere deschisă. Mai mult,
legiuitorul moldovean a modificat in cadrul lecturilor proiectului de bază a Codului civil in parlament definiţia iniţială din
proiect, reducînd noţiunea de întreprindere la aceea de societate comercială: „se consideră societăţi comerciale afiliate
societăţile, care, în raporturile dintre ele, sînt întreprinderi ...” (supra I, 2). Textul legii este clar doar la prima vedere, avînd un
conţinut ambiguu, dacă analizăm formularea textului in detaliu.
b) Legiuitorul moldovean nu defineşte raportul dintre societatea comercială şi întreprindere. La citirea textului de lege se
creează impresia unui semn de egalitate între aceste două instituţii. Societatea comercială X care deţine o participaţiune
majoritară in capitalul social al societatii comerciale Y, sînt societăţi comerciale afiliate în sensul art. 117 lit. a, 118 alin. 1 Cod
civil. Acelaşi lucru este exprimat dacă folosim expresia de întreprindere X şi Y, termen folosit în art. 117 urm. Cod civil.
c) Noţiunea de întreprindere se deosebeşte de cea a societaţii comerciale. O întreprindere există şi în cazul desfăşurării unei
activităţi de către antreprenorii individuali, a practicării independente a unei activităţi profesionale libere (avocat, medic,
arhitect, jurnalist, etc.) sau în cazul activităţii practicate de către o cooperativă, fundaţie, asociaţie sau instituţie. Toate sînt
întreprinderi, întrucît ele constituie concentrarea, organizarea şi utilizarea, după caz, a mijloacelor de producţie, capital financiar
sau capital uman în vederea creării sau sporirii de valori, sau realizării unor scopuri determinate (vez de ex. art. 126 Legea
632/2001). Din punct de vedere juridic, noţiunea de întreprindere înseşi este neutră, ea cuprinzînd toate formele de întreprindere
fără distincţii. Întreprinderea (în sine) nu este susceptibilă nici de capacitate de folosinţă şi nici de exerciţiu. Pentru participarea
acesteia la circuitul civil este nevoie de un titular de drepturi şi obligaţii, legea prevăzînd in mod expres subiectele care dispun
de asemenea capacitate. Întreprinderea poate, de aceea, participa la circuitul civil numai prin intermediul unui purtător de
drepturi şi obligaţii, fie persoană fizică, fie pesoană juridică. În acest sens orice întreprindere este nevoită, fie de a face „uz” de
capacitatea persoanei fizice, fie (reeşind din raţionamente economice sau din scopul întreprinderii) de a face uz de forma
juridică a unei persoane juridice prevăzute expres de lege. Privind acest aspect din perspectiva titularului înseamnă: o persoană
fizică (de ex. arhitect, antreprenor individual, etc.) nu este întreprinderea inseşi, ci numai purtătorul (de drepturi şi obligaţii ale)
acesteia; o persoană juridică nu este întreprinderea inseşi, indiferent de scopul comercial sau necomercial al acestei
întreprinderi, ci doar titularul (de drepturi şi obligaţii ale) acesteia.
2. Noţiunea întreprinderii reieşind din scopul normelor art. 117 urm. Cod civil. a) Privită din această perspectivă
reglementarea art. 117 urm. Cod civil trebuie interpretată in sensul intenţiei legiuitorului moldovean de a selecta dintr-o
multitudine de întreprinderi posibile numai acele întreprinderi, a căror titular [purtător] de drepturi şi obligaţii este o societate
comercială indicată la art. 106 alin. 2 Cod civil. Raţionamentul legiutorului (a parlamentului în cadrul lecturilor a doua şi a
treia a Codului civil) este firesc, reieşind din locul dispoziţiilor art. 117 urm în cadrul Codului civil. Acest raţionament, însă, işi
pierde valoarea, dacă îl analizăm din punctul de vedere a scopului art. 117 urm. Cod civil şi anume de a cuprinde toate
raporturile între întreprinderi care prezintă riscuri pentru întreprinderea dependentă, pentru asociaţii minoritari sau pentru
creditorii întreprinderii. Reducerea sferei întreprinderilor la cele purtate de o societate comercială restrînge implicit şi sfera
întreprinderilor care, fără a activa sub egida unei societăţi comerciale, ci a altui subiect capabil de a fi purtător de drepturi şi
obligaţii, prezintă ca urmare a existenţei unui raport indicat in art. 117 Cod civil riscuri menite tocmai de a fi cuprinse de
definiţiile art. 118-120 Cod civil. Or, aceasta nu corespunde pe deplin scopului art. 117 urm. Cod civil.
b) O noţiune generală a întreprinderii in sensul utilizat de art. 117 urm. Cod civil, care ar cuprinde toate constelaţiile posibile
ale art. 117 Cod civil, nu există. De aceea, este necesară o interpretare teleologică a noţiunii de întreprindere pentru
derterminarea cercului de întreprinderi care sînt cuprinse în cadrul dispoziţiilor normative ale art 117 urm. Cod civil. În acest
context nu este vorba de o întreprindere în calitate de obiect al normei, ci in calitate de adresat al dispoziţiilor legale. Cercul
acestora trebuie determinat astfel, încît scopul urmărit de art. 117 urm., identificarea tuturor raporturilor între întreprinderi care
prezintă riscuri potenţiale pentru participanţi (vezi Prelim. art. 117-120, 3), să poată fi realizat. Pentru aceasta este nevoie de a
distinge între trei categorii de întreprinderi şi anume între întreprinderile protejate de art. 117 urm. Cod civil, întreprinderile
dependente şi întreprinderile dominante.
IV. Întreprinderi obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil
1. Societăţile comerciale. Întreprinderile care urmează a fi protejate prin crearea une baze normative în forma art. 117 urm.
Cod civil sînt întreprinderile organizate în forma uneia din societăţile comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil. Aceasta
rezultă atît din locul dispoziţiilor art. 118 în cadrul sistemului Codului civil cît şi din scopul art. 117-120 Cod civil. Aceste
întreprinderi reprezintă punctul de pornire a reglementării, ele constituind, deci, obiectul de protecţie a dispoziţiilor normative.
Calitatea de întreprindere obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil nu exlude însă şi existenţa concomitentă a calităţii de
întreprindere dominantă sau dependentă (infra V, VI), dacă întreprinderea în forma societăţii comerciale participă la rîndul ei in
captialul social sau deţine voturi a unei alte întreprinderi.
2. Alte forme de organizare. Măsura în care noţiunea de întreprindere protejată de art. 117 urm. Cod civil pot fi extinse prin
analogia legii conform art. 5 alin. 1 Cod civil şi asupra întreprinderilor în alte forme juridice organizare, urmează a fi discutat în
literatură şi decis de jurisprudenţă. O asemenea extindere poate fi acceptată, dacă necesitatea protecţiei intereselor unor
asemenea întreprinderi este comparabilă cu situaţia presupusă de art. 117-120 Cod civil, lipsa unei reglementări exprese nefiind
intenţionată.
V. Noţiunea de întreprindere (dominantă)
1. Noţiune. Scopul art. 117 urm. Cod civil constă în crearea unui cadru juridic pentru cuprinderea şi prevenirea pericolelor
coliziunii de interese înre societate şi asociaţi şi prin aceasta a prejudiciilor potenţiale care pot fi cauzate societăţii de către
asociaţii ei. Întreprindere în acest context este orice asociat, indiferent de natura şi forma juridică de organizare a acestuia, care,
pe lîngă participaţiunea in capitalul social al societăţii, dispune şi de alte interesse economice, care datorită naturii şi inentsităţii
acestora fundamentează îngrijorarea serioasă, că acesta din cauza acestor interese ar putea exercita influenţa asupra societăţii,
pe care o are datorită calităţii sale de asociat, în detrimentul acesteia.
2. Conexiunea intereselor economice. a) Simpla participaţiune in capitalul social al unei societăţi comerciale nu-l califică pe
asociat drept întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil. Aceasta este valabil şi pentru un asociat majoritar. De asemenea,
simpla concentrare a voturilor mai multor asociaţi în mîinile unui asociat prin contracte speciale nu duce la transformarea
acestuia în întreprindere, dacă nu sînt îndeplinite şi alte condiţii. Irelevant este şi faptul, că un asemenea asociat exercită o
influenţă asupra societăţii, precum şi modul exercitării influenţei.
b) Necesar şi suficient este desfăşurarea de către asociat unei activităţi de întreprinzător în afara participaţiunii în societate.
Activitatea de întreprinzător trebuie înţeleasă extensiv, nelimitîndu-se la una strict comercială. Important este existenţa unor
interese economice suplimentare participaţiunii in societate, care să permită prezumţia unei coliziuni de interese. Raţionamentul
constă în faptul, că desfăşurarea activităţii de întreprinzător (individual sau organizat intr-o anumită forma juridică) in afara
participaţiunii in societate prezintă în mod tipic pericolul promovării pe seama societăţii a intereselor propriei întreprinderi.
Indispensabil este în acest caz îngrijorarea serioasă privind coliziunea de interese cauzată de intensitatea sau de natura altor
interese economice ale asociatului. O îngrijorare este serioasă atunci cînd în circumstanţele concrete un comportament în
detrimentul societăţii este de aşteptat sau nu poate fi exclus. De ex. asociaţii antreprenori individuali, comerciaţi, fermieri sînt
întreprinderi în sensul art. 117 urm. datorită existenţei neechivoce a unor interese economice ale întreprinderii pe care o
desfăşoară in afara participaţiunii. Aceeaşi soluţie o implică şi desfăşurarea unei profesii libere, dacă posibilitatea unui conflict
de interese în detrimentul societăţii nu poate fi exclus.
c) Deţinerea concomitentă de către un asociat, alături de participaţiunea într-o societate, de participaţiuni în capitalul social sau
a unui număr de voturi al unei (sau mai multor) alte societăţi comerciale (participaţiune multiplă) pune problema, dacă şi în
ce condiţii un asemenea asociat poate fi calificat întreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil. Întrebarea este relevantă în
special in cazul acţionarilor care deţin concomitent acţiuni la mai multe societăţi pe acţiuni. Participaţiunea multiplă poate
constitui un element constituant al calităţii de întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil. Pentru aceasta este, însă, nesesară
o participaţiune considerabilă într-o altă întreprindere. Decisiv este pericolul care se naşte pentru societate atunci, cînd un
asociat influent are şi alte interese economice în afara societăţii date datorită participaţiunii sale considerabile intr-o altă
întreprindere. În acest caz persistă posibilitatea, că un asemenea asociat va da prioritate altor intereselor economice decît celor
ale societăţii. Condiţia desfăşurării unei activităţi concrete în cadrul întreprinderii uneia din societăţi sau a unei activităţi de
coordonare a întreprinderilor exercitatete de societăţile în care este asociat nu este necesară.
„Participaţiunea considerabilă” nu se cofundă cu noţiunea de participaţiune majoritară într-o altă întreprindere. Pentru
calificarea unei participaţiuni drept „considerabilă” este suficientă asumarea prezumţiei (îngrijorării serioase), că asociatul se va
comporta din cauza intereselor condiţionate de participaţiunea importantă în detrimentul societăţii. O „participaţiune
considerabilă” sau „număr de voturi considerabil” se calculează în acest caz luînd in consideraţie şi principiile de atribuire a
participaţiunilor, respectiv voturilor deţinute prin intermediul altor întreprinderi (infra art. 118, VI). Dacă, de ex., aţionarul
influent în societatea pe acţiuni X este concomitent asociat în societatea cu răspundere limitată Y, care practică o întreprindere
riscantă însă cu un coieficient de cîştig ridicat, va fi tentat de a canaliza mijloace financiare din societatea X in societatea Y
pentru a mări şansele de cîştig. Deşi un asemenea scenariu este cel mai probabil în cazul in care asociatul deţine in societatea Y
o participaţiune majoritară, un asemena comportament nu poate fi exclus nici în cazul deţinerii unei participaţiuni minoritare în
aceasta. Acelaşi rezultat poate fi atins şi atunci cînd acţionarul societăţii X deţine o participaşiune majoritara în societatea Z
care la rîndul ei este asociat în soicetatea Y, mijloacele financiare a societăţii X putînd fi transferate societăţii Y prin
intermediul societăţii Z. Această posibilitate de a favoriza alte interese datorită unei participaţiuni considerabile constituie, de
aceea, elementul determinant pentru diferenţierea între asociaţii „asociaţi privaţi” şi asociaţii „întreprinderi”, ultimii prezentînd
pericolele enunţate mai sus.
3. Cazuri speciale. a) Holding. În cazul unei societăţi holding se disting două situaţii. Dacă societatea holding deţine
participaţiuni considerabile fără a exercita drepturile rezultînd din acestea („parcarea” participaţiunilor), societatea
holding nu îndeplineşte condiţiile unei întreprinderi. Dacă societătii holding i-au fost transferate participaţiunile
asociaţilor nu doar în posesie, ci şi cu dreptul de a administra şi a exercita drepturile rezultate din participaţiunile
considerabile, societatea holding constituie o întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil; calitatea de întreprindere a
asociaţilor care au transferat participaţiunile societăţii holding încetează. Aceeaşi soluţie o necesită (cu atît mai mult) şi
cazul in care societatea holding pe lîngă administrarea participaţiunilor considerabile a altor asociaţi exercită şi o
activitate de întreprinzător proprie.
Întrebarea calităţii de întreprindere a societăţii holding trebuie distinsă de întrebarea privind calitatea de întreprindere
a asociatului societăţii holding în care acesta deţine o participaţiune considerabilă sau îi poate influenţa deciziile.
Asociatul va dobîndi, după caz alături de societatea holding, calitatea de întreprindere atunci cînd pe lîngă posibilitatea
exercitării influenţei asupra societăţii holding poate evident influenţa şi deciziile privind administrarea participaţiunilor
de către societatea holding. Întrucît aceste sfere de influenţă nu pot fi separate cu certitudine una de cealaltă, este
necesară, pornind de la scopul art. 117 urm Cod civil, aplicarea dispoziţiilor privind raporturile de afiliere şi faţă de
asociatul societăţii holding.
b) Asociaţii, fundaţii. Explicaţiile făcute mai sus la lit. a sînt valabile şi în privinţa calităţii de întreprindere a asociaţiilor,
fundaţiilor sau altor organizaţii necomerciale care sînt asociaţi in societăţi comerciale. Cu toate că, de ex., o fundaţie nu
urmăreşte sopuri comerciale, există pericolul coliziunii de interese din considerentul exercitării influenţei unilateral in
favoarea intereselor urmărite de fundaţie. Această soluţie este impusă, pe de-asupra, şi de necesitatea prevenirii eludării
dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil prin recurgerea la exercitarea influenţei asupra unei societăţi sub paravanul unor
organizaţii necomerciale. În privinţa calităţii de întreprindere a membrilor unor asemenea organizaţii, întreprinderi în
sensul art. 117 urm. Cod civil, importantă nu este calitatea de membru, ci influenţa concretă pe care o persoană o are în
cadrul organizaţiei respective, cauzală pentru influenţa asupra societaţii comerciale.
c) Statul şi unităţile administrativ teritoriale in calitate de asociaţi ai unei societăţi pot constitui întreprinderi în sensul art. 117
rum. Cod civil. Pentru aceasta nu este necesară existenţa unor interese sau ataşamente economice speciale. Pericolul care emană
din partea statului sau a unităţii administrativ-teritoriale de a favoriza interesele publice în detrimentul intereselor societăţii la
care este asociat este suficient. Prejudicierea societăţii prin exercitarea influenţei asupra acesteia nu poate fi justificată de
interesele publice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la raporturile de drept civil pe poziţie de egalitate cu
ceilalţi participanţi (art. 58, 192 urm. Cod civil), fiind obligaţi la respectarea normelor de drept respective. Orice intervenţie pe
cale administrativă cu scopul justificării influenţei asupra unei societăţi are drept consecinţă dezechilibrarea balanţei de interese
garantată de dreptul privat.
VI. Noţiunea de întreprindere (dependentă)
1. Scopul normativ. Noţiunea unei întreprinderi dependente presupune definirea acesteia pornind de la scopul art. 117 urm.
Cod civil. Alături de scopul cuprinderii tuturor raporturilor de afiliere, dispoziţiile legale urmăresc de asemenea şi prevenirea
eludării acestor norme prin interpunerea şi folosirea unor întreprinderi subordonate. Realizarea scopului legii implică
posibilitatea atribuirii (imputării) participaţiunilor şi/sau voturilor în societăţile comerciale deţinute de către un alt subiect de
drepturi şi obligaţii în numele sau în contul întreprinderii dominante precum şi în cazul posibilităţii indirecte de influenţare a
unei întreprinderi prin intermediul alteia. Din acest considerent este necesară o interpretare teleologică extensivă a noţiunii de
întreprindere dependentă (subordonată), care – la fel ca şi noţiunea de întreprindere dominantă (supra V) – trec peste noţiunea
de întreprindere ca scop de protecţia a art. 117 urm. Cod civil (supra IV).
2. Noţiune. Întreprindere in acest sens este orice entitate susceptibilă de a fi titular de drepturi şi obligatii, indiferent de forma
juridică de organizare sau a naturii activităţii desfăşurate. Întreprindere dependentă este în primul rînd orice întreprindere
organizată in forma juridică a unei societăţi comerciale prevăzute la art. 106 alin. 2 Cod civil. Întreprinderi dependente pot fi de
asemenea şi cooperativele, fundaţiile, asociaţiile sau întreprinzătorii individuail. Condiţia esenţială o constituie existenţa unui
titular de drepturi şi obligaţii, adică a unui subiect capabil de a exercita drepturile ce decurg din participaţiuni sau drepturile de
vot.
VII. Independenţa din punct de vedere juridic
1. Preliminarii. În varianta proiectului de Cod civil noţiunea art. 117 (ar. 207 proiect) conţinea de asemenea sintagma
„întreprindere independentă din punct de vedere juridic”. Art. 117 Cod civil in forma acutală nu conţine expres o asemenea
condiţie. Aceasta este menţionată în art. 118 Cod civil. Legiuitorul a considerat, probabil, în cadrul modificării textului
proiectului de Cod civil, că în cazul unei societeăti comerciale o asemenea sintagmă nu este nevoie, aceasta fiind subînţeleasă.
Acest raţionament este susceptibil de interpretare, datorită noţiunilor diferite a societăţii şi a întreprinderii (supra III), pe de o
parte, şi a noţiunii specifice de întreprindere in cadrul art. 117 urm. Cod civil (supra IV-VI), pe de altă parte.
2. Noţiunea de „independenţă juridică”. Intenţia art. 117 urm. Cod civil constă în crearea unui cadru juridic în scopul
protecţiei unei întreprinderi organizate în forma juridică a unei societăţi comerciale faţă de influenţa negativă a oricărei alte
întreprinderi, indiferent de forma juridică de organizare a acesteia din urmă. Deoarece o întreprinderea în sine nu este
susceptibilă de capacitate de folosinţa şi exerciţiu (art. 60, 61 Cod civil), este nevoie de un titular (purtător) de drepturi şi
obligaţii a acesteia. Independente din punct de vedere juridic sînt întreprinderile care nu participă la circuitul civil prin
intermediul aceluiaşi titular, ci sînt atribuite unor titulari de drepturi şi obligaţii diferiţi. Astfel nu constituie întreprindere în
sensul art. 117 urm. reprezentaţele, filialele, sucursalele, agenţiile sau alte (sub)structuri a unei societăţi comerciale, deoarece a
acestea sunt atribuite aceluiaş titular de drepturi şi anume societăţii comerciale. De asemenea, nu constituie întreprinderi în
sensul art. 117 urm. Cod civil acele întreprinderi, a căror titulari au fuzionat creînd un titular de drepturi şi obligaţii nou.
3. Dependenţa economică. Dependenţa sau independenţa economică a unei întreprinderi este irelevantă în acest context.
Pericolul emană de la o întreprindere abia atunci, cînd aceasta poate participa prin intermediul titularului ei ca subiect
independent la circuitul civil, putînd dobîndi în acest fel şi calitatea de asociat într-o societate comercială. Împrejurările de
natură economică accentuează riscul coliziunii de interese între întreprinderea-asociat şi intreprinderea-societate. Constitutiv
pentru aplicarea art. 117 urm. Cod civil este, însă, independenţa din punct de vedere juridic.
VIII. Întreprinderi cu participaţiune reciprocă
1. Noţiune. a) Art. 117 prevede la lit. d categoria întreprinderilor cu participaţiune reciprocă, fără a o defini. O definiţie legală a
acestor raporturi nu există nici în articolele subsecvente. Prin întreprindere cu participaţiune reciprocă se înţelege
întreprinderea căreia îi aparţin participaţiuni într-o altă întreprindere, care la rîndul ei posedă participaţiuni in prima
întreprindere. Regelementarea este necesară datorită riscului diluării capitalului social a societăţilor de capitaluri.
b) Legea nu prevede o cotă din capitalul social de la care întreprinderile cu participaţiune reciprocă sînt considerate ca atare
(în proiectul de bază a Codului civil era prevăzută o cotă minimă de 25 %20). În lipsa unei prevederi legale exprese constituie
întreprinderi cu participaţiune reciprocă orice întreprinderi care deţin participaţiuni reciproc, indiferent de mărimea acestora.
Norme speciale pot prevedea cote diferite şi lega de acestea efecte juridice speciale, ca de ex. art. 118 alin. 2 Cod civil.
2. Legislaţia aplicabilă. Asupra întreprinderilor cu participaţiune reciprocă se aplică dispoziţiile art. 118-120 Cod civil în mod
corespunzător.

Articolul 118. Intreprinderea in posesiune majoritara si intreprinderea cu participatiune majoritara

(1) Daca majoritatea participatiunilor in capitalul social al unei intreprinderi independente din punct de vedere juridic
sau majoritatea voturilor in ea apartin unei alte intreprinderi, prima este o intreprindere in posesiune majoritara, iar
cea de-a doua este o intreprindere cu participatiune majoritara.
(2) Intreprinderea in posesiune majoritara nu este in drept sa detina direct sau indirect participatiuni in capitalul social
sau voturi in intreprinderea cu participatiune majoritara.
(3) Intreprinderea cu participatiune majoritara raspunde subsidiar pentru obligatiile intreprinderii in posesiune
majoritara daca ultima a devenit insolvabila in urma executarii dispozitiilor date de intreprinderea cu participatiune
majoritara.

I. Obiectul şi scopul normei.

Art. 118 Cod civil defineşte raportul de afiliere între întreprinderi în forma participaţiunii majoritare, considerîndu-l un raport
juridic de sine stătător. Acesta trebuie deosebit de raportul de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1. Cod civil. Deşi acestea de
regulă se suprapun, în situaţii de excepţie poate exista un raport de participaţiune, fără însă a exista şi un raport de dependenţă,
prezumţia de dependenţă (art. 119 alin. 2) putînd fi răsturnată prin dovada contrariului. Efectul juridic principal al
participaţiunii majoritare este prezumpţia de dependenţă conform art. 119 alin 2 Cod civil. Totodată participaţiunea majoritară
este element constitutiv al răspunderii subsidiare a întreprinderii dominante conform alin. 3.
II. Domeniul de aplicare
1. Întreprinderi în posesiune majoritară. a) În măsura în care este vorba de întreprinderi în posesiune majoritară ca obiect de
protecţie a dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil, întreprinderi în posesiune majoritară in sensul art. 118 Cod civil cuprinde toate
formele de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra art. 117, IV). Sintagma „independentă din punct de
vedere juridic” este în acest sens necesară pentru delimitarea acestora de alte (sub)structuri a societăţilor comerciale ca de ex.
filiale, sucursale sau reprezentanţe. În privinţa analogiei legii asupra altor forme de întreprinderi vezi supra art. 117, IV, 2.
b) În măsura în care este necesară atribuirea participaţiunilor unei întreprinderi alteia (infra VI), întreprindere în posesiune
majoritară poate fi orice întreprindere, indiferent de forma juridică de organizare a titularului ei de drepturi şi obligaţii (supra
art. 117, V, VI). Asemenea întreprinderi pot fi de ex. întreprinderile de stat şi municipale (art. 179 Cod civil) , grupuri financiar
industriale (Legea 1418/2000), întreprinderi străine în forma unei alte societăţi comerciale decît a celor indicate la art. 106 alin
2 Cod civil, etc. Limitări în privinţa determinării cercului întreprinderilor în posesiune majoritară apar nemijlocit atunci, cînd
condiţia deţinerii majorităţii participaţiunilor sau a majorităţii voturilor în aceste întreprinderi nu poate fi îndeplinită. În cazul
asociaţiior, cooperativelor sau instituţiilor membrii acestora deţin doar un singur drept de vot, o concentrare a voturilor nefiind
posibilă. De asemenea în cazul fundaţiei sau a întreprinzătorului individual nu poate fi vorba de întreprindere în posesiune
majoritară. Asemenea întreprinderi pot fi, însă, dependente datorită posibilităţii de influenţare a deciziilor acestora (infra art.
119, II), ele fiind susceptibile atribuirii participaţiunilor altor întreprinderi.
2. Întreprinderi cu participaţiune majoritară. Sfera întreprinderilor cu participaţiune majoritară nu este limitată de art. 118 la
societăţi comerciale, ci cuprinde toate formele de întreprinderi în sensul indicat la art. 117 Cod civil (supra art. 117, V, VI).
Pentru determinarea calităţii de întreprindere cu participaţiune majoritară se vor aplica regulile de atribuire a participaţiunilor
(infra VI).
III. Noţiunea participaţiunii majoritare
O participaţiune majoritară există conform art. 118 alin. 1 Cod civil atunci, cînd unei întreprinderi, indiferent de forma juridică
de organizare a acesteia, îi aparţin participaţiunile în capitalul social sau majoritatea voturilor a unei întreprinderi independente

20
Vezi Buruiană, M., Drept moldovean Nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Art. 211.
din punct de vedere juridic (vezi supra II, 1). Participaţiunea majoritară poate exista atît in forma participării la capitalul
social cît şi în forma deţinerii majorităţii voturilor într-o întreprindere, termenul de „participaţiune” avînd un caracter generic.
Ambele forme de participare presupun existenţa valabilă a participaţiunii sau a dreptului de vot. Participaţiunii majoritare în
capitalul social a unei întreprinderi îi corespunde, de regulă, şi majortiatea voturilor în această întreprindere. Există însă situaţii,
de ex. în cazul acţiunilor preferenţiale fără drept de vot a unei societăţi pe acţiuni sau asociaţilor unei societăţi in nume colectiv
cu voturi multiple (art. 123 alin. 2 Cod civil), cînd participaţiunea în capitalul social şi majoritatea voturilor nu se suprapun.
Formele de participaţiune nu sînt cerute cumulativ, doar una din acestea fiind suficientă. Ambele forme de participaţiune în sine
constituie elemente constitutive a prezumţiei de dependenţă a art. 119 alin. 2 Cod civil, întrebarea răsturnării acestei prezumţii
fiind una de natură probatorie şi subordonată condiţiilor art. 119 alin. 2 Cod civil.
IV. Participaţiunea majoritară la capitalul social
1. Preliminarii. Participaţiunea în capitalul social a unei întreprinderi are loc in forma dobîndirii (cu titlu de proprietate) a unei
cote părţi din capitalul social a unei întreprinderi organizate într-o anumită formă juridică. Denumirea participaţiunilor
variază în funcţie de forma de organizare juridică a întreprinderii: participaţiuni la capitalul social în cazul societăţii în nume
colectiv şi a societăţii în comandită, părţi sociale în cazul societăţii cu răspundere limitată, acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni.
Denumirea concretă a participaţiunilor este susceptibilă de interpretare, dacă denumirea folosită nu corespunde voinţei reale a
părţilor.
2. Calculul participaţiunilor. a) Calculul participaţiunilor depinde de forma juridică de organizare a întreprinderii.
Participaţiunea într-o societate pe acţiuni se determină reieşind din raportul sumei valorii nominale (fixate) a acţiunilor
dobîndite faţă de mărimea nominală a capitalului social al societăţii pe acţiuni (vezi art. 158 alin. 2, 161 alin. 6 Cod civil, art. 12
, 40 alin. 3 Legea 1134/1997). În cazul societăţii cu răspundere limitată se aplică aceeaşi regulă, valoarea nominală a
fracţiunii părţilor sociale dobîndite raportîndu-se la mărimea valorii nominale a capitalului social al societăţii (vezi art. 147 alin.
2, 149 Cod civil). Participaţiunile la o societate în nume colecti sau în comandită se calculează, de asemenea, pornind de la
raportul participaţiunii fată de capitalul social al acesteia. În cazul societăţii în comandită este necesar calculul separat al
participaţiunilor în funcţie de calitatea asociatului de comanditat sau comanditar.
b) În cazul tuturor societăţilor comerciale nu este necesară condiţia vărsării integrale a capitalului, dacă şi participaţiunile
aferente părţii din capital încă nevărsate oferă drepturile depline aferente acestei categorii de participaţiuni. Mărirea capitalului
social al societăţii pe acţiuni şi în cazul societăţii cu răspundere limitată este luată in consideraţie de la momentul înregistrării
acesteia conform legii (vezi art. 109 Cod civil, art 27 urm. Legea 845/1992; art. 18 urm. Legea 1265/2000). Capitalul de
rezervă nu este inclus în mărimea capitalului social a societăţilor pe acţiuni (art. 46 Legea 1134/1997) şi cu răspundere limitată
(art. 148 Cod civil).
c) Din mărimea nominală a capitalului unei societăţi pe acţiuni sau cu răspundere limitată se scade fracţiunea acţiunilor,
respectiv părţilor sociale proprii dobîndite de către societate sau de către o altă persoană in numele sau contul acesteia (vezi
art. 162 alin. 2 Cod civil). Aceasta este cerută de necesitatea prevenirii eludării dispoziţiilor art. 118 alin. 1 Cod civil. Necesar şi
suficient pentru scăderea unor asemenea participaţiuni din mărimea nominală a capitalului social este menţinerea costurilor şi a
riscului economic rezultînd din participaţiuni de către societate sau transferarea acestora asupra societăţii, chiar dacă societatea
nu are (permanent sau temporar) dreptul de a cere transferarea participaţiunilor în posesia sa. Asemenea situaţii pot apărea în
special în tranzacţiile cu acţiuni. Exemplu: societatea pe acţiuni X este constituită cu un capital social in mărime de 1000.000
Lei şi deţine 10% din acţiunile proprii; persoana Y deţine 10% în contul societăţii X iar societatea Z deţine 420.000 Lei de
acţiuni a societăţii X. Drept bază de calcul a participaţiunii lui Z se ia suma de 800.000 Lei, Z deţinînd o participaţiune de 4,2 :
8 (sau 52,5 %), deci o participaţiune majoritară.
De asemenea, participaţiunile prorprii deţinute de către o societate indirect prin intermediul unei întreprinderi dependente (sau
de către un terţ în numele acesteia) trebuie scăzute din mărimea capitalului social luat ca bază de calcul al participaţiunilor
majoritare. O asemenea participaţiune este interzisă conform art. 118 alin. 2 Cod civil. Necesitatea rezultă, de asemenea, din
prevenirea eludării art. 118 alin. 1 Cod civil. Dacă, totuşi, o întreprindere deţine asemenea participaţiuni se impune următoarea
soluţie. În exemplul susmenţionat, dacă societatea X nu deţine direct 10% din acţiunile proprii, ci acestea sunt deţinute de către
societatea D, întreprindere dependentă a societăţii X (sau de către un terţ T în numele societăţii D), aceste 10% trebuie de
asemenea scăzute din baza de calcul a participaţiunii lui Z. Scăderea este impusă de faptul, că societăţii D (respectiv T) îi este
interzisă exercitarea drepturilor rezultînd din aceste acţiuni în adunarea generală a societăţii X, deoarece este evident, că în
asemenea cazuri se eludează, printrea altele, interdicţia dreptului la vot a acţiunilor de tezaur prevăzută în art. 162 alin. 8 Cod
civil, art. 13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3 Cod civil pentru societatea cu răspundere limitată). Interdicţia
votului întreprinderii dependente în societatea dominantă (sau a terţilor în contul întreprinderii dependente) poate fi
fundamentată din punct de vedere juridic atît prin aplicarea analogiei (conf. art. 5 alin. 1 Cod civil) art. 162 alin. 8 Cod civil, art.
13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3 Cod civil) cît şi prin interpretarea art. 118 alin. 2 Cod civil în sensul
interdicţiei exercitării oricăror drepturi rezultînd din participaţiunile unei întreprinderi dependente sau unui terţ în contul
acesteia la capitalul social a întreprinderii dominante. Luînd în considerare interdicţia votului întreprinderii dependente şi a
terţilor în întreprinderea indispensabilă imperativelor normative, în exemplul de mai sus, cota de 10 % din acţiuni deţinute de
societatea D (sau T) se va scădea din mărimea nominală a capitalului societăţii X, întreprinderea Z deţinînd o participaţiune
majoritară. Dacă acestea nu s-ar scădea din mărimea nominală a capitalului social, întreprinderea Z nefiind întreprindere cu
participaţiune majoritară conform art. 118 alin. 1 Cod civil, ea deţinînd doar 4,2:9 (46,66 %) din acţiuni, s-ar ajunge la un
rezultat contrar scopului art. 118 alin. 1 şi 2 Cod civil.
V. Majoritatea voturilor
1. Preliminarii. Art. 118 alin. 1 Cod civil prevede expres în cadrul termenului generic de participaţiune şi participaţiunea
majoritară în forma deţinerii unei majorităţi a dreptulor la vot. Condiţia esenţială a aplicării dispoziţiei legale este existenţa
dreptului la vot, acesta lipsind de ex. în cazul acţiunilor preferenţiale. Existenţa valabilă a dreptului la vot se stabileşte în funcţie
de legea aplicabilă situaţiei concrete. În cazul întreprinderilor străine existenţa unui drept de vot, de ex. a unor voturi
suplimentare sau voturi de veto, etc., depinde de legea aplicabilă întreprinderii străine.
2. Caclulul voturilor. a) Calculul drepturilor la vot a unei întreprinderi într-o altă întreprindere (supra II, 1) are loc prin
raportarea drepturilor la vot pe care întreprinderea în cauză le poate exercita faţă de numărul total de drepturi la vot. Prin
numărul total de drepturi la vot se înteleg toate drepturile la vot, indiferent dacă aceste drepturi rezultă din participaţiuni la
capitalul social sau în baza altor întelegeri sau acte normative.
b) Din numărul total de voturi trebuie scăzute acele drepturi la vot pe care societatea pe acţiuni sau cu răspundere limitată le are
în baza participaţiunilor proprii sau deţinute de către un terţ în contul acesteia. De asemenea, drepturile de vot rezultînd din
participaţiunile deţinute prin intermediul unei întreprinderi dependente sau un terţ în contul acesteia se vor scădea din numărul
total de voturi. Pentru detalii a se vedea supra IV 2 c.
c) Pentru calculul majorităţii drepturilor la vot a unei întreprinderi este necesară posibilitatea exersării (directe sau indirecte) a
drepturilor la vot. Prin urmare, nu vor fi luate în calcul acele drepturi la vot care sînt supuse unor limitări (de ex. exersarea a
maximum 25% din drepturi) pentru perioada limitărilor. De asemenea drepturile aparţinînd unor terţi sau reprezentanţilor
acestora, dacă nu vor fi atribuite întreprinderii (infra VI), nu vor fi luate in consideraţie la calcularea majorităţii voturilor.
VI. Atribuirea (imputarea) participaţiunilor şi a dreptului la vot
1. Generalităţi. a) Atribuirea participaţiunilor şi voturilor aparţinînd altor titulari unei întreprinderi nu este reglementată expres
de lege. Aceasta este, însă, imanentă realizării scopului art. 117 urm., rezulînd tacit din interpretarea teleologică a art. 118
alin. 1 Cod civil. Atribuirea participaţiunilor unei întreprinderi reprezintă mecanismul juridic prin care participaţiunile
aparţinînd altor întreprinderi sau terţe persoane sînt considerate ca aparţinînd concomitent şi acestei întreprinderi datorită
posibilităţii acesteia de a influenţa indirect exercitarea drepturilor rezultînd din aceste participaţiuni. Scopul atribuirii este
calculul participaţiunii majoritare reale într-o întreprindere. În caz contrar, aplicarea dispoziţiile art. 118 alin. 1 Cod civil ar
putea fi simplu eludată prin interpunerea intenţionată de întreprinderi sau terţe persoane. Mecanismul atribuirii trebuie aplicat
atît în privinţa participaţiunilor cît şi voturilor unui alt titular. Aceasta rezultă din intenţia art. 118 alin. 1 Cod civil de a
cuprinde atît participaţiunile în capitalul social cît şi majoritatea drepturilor la vot. Pot fi distinse trei situaţii în care este
necesară atribuirea participaţiunilor.
2. Atribuirea participaţiunilor aparţinînd întreprinderii dependente. Participaţiuni ale unei întreprinderii sînt considerate şi
participaţiunile (participaţiuni în capitalul social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei întreprinderi dependente de aceasta.
Întreprinderea dependentă poate fi atît întreprindere cu sediul in R.Moldova cît şi o întreprindere străină. Atribuirea nu se
limitează numai la un singur raport de dependenţă (întreprinderile mamă- fiică), ci cuprinde toate segmentele subsecvente
(întreprinderile fiică-nepoată-strănepoată-etc.), dacă condiţia dependenţei este realizată. Raportul de dependenţă se stabileşte
conform art. 119 Cod civil (infra art. 119, II).
3. Atribuirea participaţiunilor aparţinînd unor terţe persoane. Participaţiuni ale unei întreprinderi sînt considerate şi acele
participaţiuni (participaţiuni în capitalul social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei terţe persoane în contul întreprinderii sau
unie persoane dependente de către această terţă persoană. Prin sintagma „în contul întreprinderii” se înţelege situaţia în care
terţul este (formal) titularul participaţiunilor, costurile şi riscurile economice ale participaţiunilor fiind suportate de către
întreprindere. Cazul principal este cel al administrării fiduciare a participaţiunilor conf. art. 1053 urm. Cod civil.
4. Atribuirea participaţiunilor aparţinînd întreprinzătorilor individuali. a) Pentru calculul participaţiunii (participaţiuni în
capitalul social şi/sau drepturi la vot) unui antreprenor individual într-o întreprindere, separarea participaţiunilor în
participaţiuni ţinînd de sfera întreprinderii şi participaţiuni aparţinînd sferei private sau altui patrimoniu individual nu poate
fi luată în consideraţie. În acest mod s-ar eluda dispoziţia art. 118 alin. 1 Cod civil prin simplul fapt al calificării
participaţiunilor drept participaţiuni deţinute în afara întreprinderii. Acest principiu se aplică în toate cazurile, cînd o
întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil încearcă evitarea aplicării dispoziţiilor art. 118 alin. 1 prin formarea de
„categorii” de participaţiuni. Prin urmare, principiul atribuirii participaţiunilor se aplică, de ex., şi liberilor profesionişti datorită
termenului extensiv de întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil. De asemenea, în cazul statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale principiul atribuirii poate elimina eludarea legii prin crearea de categorii de participaţiuni „aparţinînd”
unor subdiviziuni administrativ-teritoriale diferite.
b) Probleme ridică atribuirea participaţiunilor aparţinînd asociaţilor unei societaţi în nume colectiv sau societăţi în comandită
acestor societăţi. Problema principală rezultă din separaţia de patrimonii între patrimoniul privat al asociatului şi al societăţii,
atribuirea participaţiunilor aparţinînd asociatului societăţii necesitînd transferul acestor participaţiuni în patrimoniul societăţii.
Clară este situaţia atribuirii participaţiunile societăţii în cazul în care asociatul deţine aceste participaţiuni în contul acesteia, şi
viceversa, asociatului, dacă participaţiuile sînt deţinute de societate în contul acestuia (vezi supra 2, 3). În celelalte cazuri
atribuirea participaţiunilor aparţinînd asociatului societăţii (şi viceversa) depinde de numărul de asociaţi, de raporturile juridice
(reale) dintrea aceştia şi in special de modul de administrare a societăţii, adică de posibilitatea influenţării deciziilor societăţii de
către asociat. Această soluţie este necesară în vederea evitării eludării art. 118 alin. 1 Cod civil prin simpla constituire unor
societăţi în nume colectiv sau în comandită şi transferarea a unei părţi din participaţiuni în patrimoniul acestora.
5. Detalii speciale. a) Pentru atribuirea participaţiunilor nu este nevoie ca întreprinderea căreia i se atribuie participaţiunile să
deţină ea înseşi participaţiuni. Participaţiunea majoritară poate astfel exista numai din participaţiuni atribuite. Acasta este
valabil pentru toate trei alternative susmenţionate (supra 2-4).
b) Atribuirea participaţiunilor unei întreprinderi nu absorbă participaţiunile celorlalţi participanţi. Dimpotrivă, participaţiunile
vor fi atribuite în continuare tuturor întreprinderilor implicate. Astfel, este posibil ca o întreprindere să se afle concomitent în
participaţiune majoritară a două întreprinderi. Exemplu: societatea X deţine direct 40 % din participaţiunile societăţii Z;
societatea Y, la care societatea X deţine 100% din participaţiuni, deţine în societatea Z restul de 60 % din participaţiuni. În
acest caz avem situaţia unei duble participaţiuni majoritare în societaeta Z: atît a societăţii Y (direct) cît şi a societăţii X
(indirect) ca rezultat al atribuirii acesteia a 60% deţinute de către Y. Atribuirea participaţiunilor deţinute de Y (60%) societăţii
X nu are drept efect absorbţia acestora, astfel că atît societatea X cît şi Y sînt întreprinderi cu participaţiune majoritară.
Neabsorbirea participaţiunilor are efecte importante în privinţa răspunderii întreprinderilor cu participaţiune majoritară conform
art. 118 alin. 3 Cod civil.
VII. Interdicţii pentru întreprinderea în posesiune majoritară (art. 118 alin. 2)
1. Generalităţi. a) Privind noţiunea de participaţiune reciprocă a se vedea supra art. 117, VIII. Art. 118 alin. 2 urmăreşte
protecţia acţionarilor minoritari şi a creditorilor.
b) Protecţia este necesară în privinţa riscului diluării capitalului. Aceasta poate apărea atît în ceea ce priveşte aportul de parţi
sociale, cît şi menţinerea sau documentarea schimbărilor legate de capital. În cazul aporturilor la capitalul social este vorba, din
punct de vedere economic, de o singură prestaţie, aceasta fiind de facto restituită societăţii prin intermediul participaţiunii
reciproce.
c) Participaţiunea reciprocă poate afecta principiile generale de administrare a întreprinderilor societăţi comerciale, acestea
necesitînd o protecţie corespunzătoare. Drepturile rezultînd din participaţiunile reciproce sînt exercitate de către organele
societăţilor, astfel că acestea vor putea influenţa, în funcţie de cota de voturi exersabile, în mod decisiv hotărîrile luate de către
adunările generale ale ambelor societăţi. Aceasta poate duce, după caz, la sustragerea organelor societăţii de sub controlul
asociaţilor prin intermediul adunării generala sau eludarea altor mecanisme de control. Totodată, participaţiunea reciprocă
considerabilă permite ocuparea de posturi în ambele societăţi, prin denumirea sau trimiterea de către fiecare societate în cealaltă
a aceloraţi persoane sau de persoane loiale, ducînd de asemenea la eludarea principiilor de organizare şi control a organelor
societăţii.
2. Participaţiunea reciprocă simplă. Participaţiunea reciprocă simplă există atunci, cînd întreprinderile deţin participaţiuni
reciproce, fără ca vreuna din acest întreprinderi să fie întreprindere cu participaţiune majoritară, respectiv în posesiune
majoritară. O asemenea participaţiune reciprocă nu este intersiză de lege lata. Termenul de posesiune majoritară este unul
generic, cuprinnzînd conf. art. 118 alin. 1 Cod civil atît majoritatea participaţiunilor în capitalul social cît şi majoritatea
drepturilor la vot (supra III). Calculul participaţiunii majoritare are loc potrivit regulilor generale a art. 118 alin. 1 Cod civil,
inclusiv a prinicipiilor de atribuire a participaţiunilor (supra IV-VI).
3. Participaţiunea reciprocă calificată. a) Participaţiunea reciprocă calificată presupune, că una din întreprinderile cu
participaţiune reciprocă este o întreprindere în posesiune majoritară conform art. 118 alin. 1 Cod civil. Elementul constituv îl
constituie participaţiunea majoritară care transformă una din întreprinderile cu participaţiune reciprocă intr-o întreprindere în
posesiune majoritară. Calculul participaţiunii majoritare, participaţiuni în capitalul social sau majorităţii voturilor, are loc
potrivit regulilor generale arătate la art. 118 alin. 1 Cod civil (supra IV-VI).
b) Participaţiunea reciprocă calificată este intersiză. Interdicţia cuprinde ambele situaţii posibile. Pe de o parte este interzisă
dobîndirea de către întreprinderea în posesiune majoritară de participaţiuni (în capitalul social sau voturi) în întreprinderea cu
participaţiune majoritară. Pe de altă parte legea interzice deţinerea de participaţiuni (în capitalul social sau voturi) în
întreprinderea cu participaţiune majoritară din momentul dobîndirii de către aceasta din urmă a statutului de întreprindere cu
participaţiune majoritară. Pentru situaţia în care întreprinderea deţine deja participaţiuni în întreprinderea cu participaţiune
majoritară, art. 118 alin. 2 Cod nu prevede nici modul, nici un termen pentru înstrăinarea participaţiunilor şi nici sancţiuni
concrete pentru încălcarea art. 118 alin. 2 Cod civil.
c) Din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil rezultă, că, în acest caz, întreprinderea în posesiune majoritară este
obligată de a înstrăina participaţiunile reciproce. Aceasta soluţie este regula şi constituie punctul de pornire a art. 118 alin. 2
Cod civil. Desigur, participaţiunea calificată poate înceta şi prin înstrăinarea de către întreprinderea cu participaţiune majoritară
a participaţiunilor sale în întreprinderea în posesiune majoritară, dacă ea nu doreşte menţinerea statutului de întreprindere cu
participaţiune majoritară (de ex. în cazul dobîndirii prin succesiune a unei cote părţi din partiicpaţiuni, fără a exista intenţia
întreprinderii de a menţine o participaţiune majortară în întreprinderea în posesiune majoritară).
d) Înstrăinarea este necesară din momentul în care elementul constitutiv al participaţiunii reciproce calificate, adică dobîndirea
unei participaţiuni majoritare conf. art. 118 alin. 2 Cod civil (supra a), s-a realizat. Înstrăinarea participaţiunilor de către
întreprinderea în posesiune majoritară nu va avea loc, de regulă, instantaneu, astfel că pînă la înstrăinare se va scurge o perioadă
anumită de timp. Din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil rezultă, în acest caz, necesitatea interzicerii
întreprinderii in posesiune majoritară a exercitării, atît direct cît şi indirect, a tuturor drepturilor la vot în întreprinderea cu
participaţiune majoritară. Numai în acest fel este posibilă realizarea deplină scopului art. 118 alin. 2 Cod civil.
e) Înstrăinarea de către întreprinderea în participaţiune majoritară a participaţiunilor deţinute în întreprinderea cu participaţiune
majoritară presupune cunoaşterea de către întreprinderea aflată în participaţiune majoritară a existenţei unui raport de
participaţiune reciprocă calificată. Obligaţia de publicitate a participaţiunilor nu este prevăzută expres de art. 118 alin. 2 Cod
civil. O asemenea obligaţie rezultă din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 1 şi 2 Cod civil. În măsura în care asemenea
obligaţii nu există deja în baza unor legi speciale (pentru societăţile pe acţiuni Legea 1134/1997, Legea 199/1998, legislaţia
antimonopolistă, dispoziţii speciale ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare; pentru asociaţii societăţilor cu răspundere
limitată şi societăţile de persoane de ex. conorm dispoziţiilor privind exercitarea dreptul de preempţiune), realizarea scopului
art. 118 alin. 2 Cod civil implică obligaţia generală a întreprinderii care dobîndeşte o participaţiune majoritară într-o altă
întreprindere de a comunica aceasta imediat întreprinderii în participaţiune majoritară. Obligaţia de publicitate revine
dobînditorului şi atunci, cînd dobîndirea de participaţiuni are loc indirect, prin intermediul altor persoane în contul
dobînditorului. Această obligaţie rezultă implicit din noţiunea de „participaţiune majoritară” a art. 118 alin. 1 Cod civil, care
cuprinde datorită atribuirii pariticpaţiunilor (supra VI) şi dobîndirea indirectă de participaţiuni.
4. Aspecte de lege ferenda. Legea prevede participaţiunea majoritară drept criteriu de calificare a participaţiunii reciproce
calificate. Într-adevăr, aceasta constituie cazul principal. Pentru realizarea scopului art. 117 urm. Cod civil considerăm, de lege
ferenda, necesară luarea raportului de dependenţă drept criteriu de referinţă pentru interzicerea perticipaţiunii reciproce
calificate. Noţiunea de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil este mai largă decît cea de participaţiune majoritară,
cuprinzînd şi cazurile în care nu există o participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 1, însă întreprinderea are posibilitatea de a
influenţa deciziile celeilalte întreprinderi. De aceea, interdicţia deţinerii de participaţiuni trebuie formulată pornind de la
întreprinderea dependentă, respectiv posibilitatea influenţării (reciproce a) deciziilor, numai astfel putînd fi realizat pe deplin
scopul formulat în art. 118 alin. 2 Cod civil. Participaţiunea majoritară constituie doar cazul principal al dependenţei, aceasta
fiind prezumată conf. art. 119 alin. 2 Cod civil, nu însă şi singurul caz de dependenţă (infra art. 119, II, III). Luarea dependenţei
în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil drept element constitutiv pentru participaţiunea reciprocă calificată duce la extinderea
interdicţiei de a deţine participaţiuni în întreprinderea dominantă, creînd un cadru juridic mai restrictiv. Instanţa poate aplica
regimul juridic prevăzut în art. 118 alin. 2 Cod civil şi în cazul participaţiunilor reciproce între întreprinderi dominante şi
dependente prin intermediul analogiei legii conf. art. 5 alin. 1 Cod civil.
VII. Răspunderea pentru cauzarea insolvabilităţii (art. 118 alin. 3)
1. Generalităţi. Scopul direct al art. 118 alin. 3 Cod civil îl reprezintă instituirea răspunderii juridice pentru cauzarea
insolvenţei unei întreprinderii în posesiune majoritară. Răspunderea este necesară în vederea protecţiei acţionarilor minoritari şi
a creditorilor întreprinderii în participaţiune majoritară. Scopul indirect al art. 118 alin. 3 este unul preventiv, constînd în
prevenirea cauzării insolvenţei unei întreprinderi sub sancţiunea raspunderii juridice subsidiare.
2. Condiţiile răspunderii.
a) Întreprindere. Atragerea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil presupune existenţa calităţii de întreprindere a titularului unei
participaţiuni majoritare. Art. 118 alin. 3 nu prevede o noţiune specială de întreprindere. Calitatea de întreprindere titularului
unei participaţiuni majoritare se stabileşte pornind de la noţiunea generală a întreprinderii în sensul art. 117 Cod civil (supra art.
117, III, V, VI). Întreprinderea în participaţiune majoritară este orice societate comercială indicată la art. 106 alin. 2 Cod civil
(supra IV, art. 117, IV).
b) Participaţiunea majoritară. Întreprinderea subiect al răspunderii trebuie sa deţină direct sau indirect o participaţiune
majoritară în întreprinderea în posesiune majoritară. Noţiunea participaţiuniii majoritare se determină potrivit art. 118 alin. 1
Cod civil, (supra III). Pentru calculul paricipaţiunii majoritare şi a regulilor de atribuire a participaţiunilor deţinute indirect a se
vedea supra IV-VI.
c) Dispoziţia dată de întreprinderea cu participaţiune majoritară. Art. 118 alin. alin. 3 Cod civil nu concretizează
circumstanţele în care se va realiza condiţia existenţei unor dispoziţii date de întreprinderea cu participaţiune majoritară
întreprinderii în participaţiune majoritară. Condiţia presupune determinarea conţinutului a două elemente esenţiale: a noţiunii de
„dispoziţie” şi a „dării” dispoziţiei. Noţiunea de dispoziţie trebuie înţeleasă pornind de la scopul urmărit de art. 118 alin. 3
Cod civil, adică protecţia întreprinderii în participaţiune majoritară împotriva oricărei influenţe a întreprinderii cu participaţiune
majoritară care poate cauza insolvenţa primei. Pentru cuprinderea tuturor riscurilor eventuale este necesară o noţiune extensivă
a noţiunii de dispoziţie. Prin urmare, prin dispoziţie se întelege orice influenţă asupra întreprinderii în participaţiune majoritară.
Dispoziţia poate fie exercitată în orice formă: ordin, directivă, recomandare, sfat, plan, dorinţă, formularea unor scopuri, etc.
Caracterul obligatoriu al unei dispoziţii (obligaţia de a realiza dispoziţia) nu este necesar. Natura favorabilă sau defavorabilă a
dispoziţiei date întreprinderii în participaţiune majoritară este irelevantă, art. 118 alin. 3 Cod civil nelimitînd aplicabilitatea sa
doar la cazul existenţei unor dispoziţii defavorabile (acestea pot fi doar aparent favorabile). Din punct de vederea practic, însă,
natura acesteia este significantă pentru stabilirea existenţei raportului de cauzalitate între dispoziţie şi insolvabilitate, întrucît o
dispoziţie favorabilă nu va cauza, de regulă, insolvabilitatea unei înterprinderi. Caracterul prejudiciabil sau nu al unei dispoziţii
se va determina pornind de la interesele întreprinderii în posesiune majoritară.
„Darea” unei dispoziţii presupune posibilitatea atribuirii influenţei exercitate asupra întreprinderii în participaţiune majoritară
întreprinderii cu participaţiune majoritară. Prin urmare, dispoziţia trebuie să emane de la întreprinderea cu participaţiune
majoritară. Nu numai influenţa directă prin intermediul organelor de conducere a întreprinderii cu participaţiune majoritară
asupra organelor de conducere a întreprinderii în participaţiune majoritară constituie dispoziţii date de întreprinderea majoritară.
Orice altă influenţă exercitată indirect prin alte persoane sau titulari de drepturi va realiza condiţia „darii de dispoziţii”. Aceasta
este realizată de ex. atunci, cînd influenţa are loc prin trimiterea de reprezentanţi în organele de conducere a întreprinderii în
participaţiune majoritară, deţinerea de mandate duble, trimiterea de reprezentanţi (persoane cu funcţii de răspundere) în
subdiviziunile întreprinderii în participaţiune majoritară sau alte cazuri similare, dacă prin aceasta se realizează influenţarea
deciziilor întreprinderii în posesiune majoritară.
d) Executarea dispoziţiei date de întreprinderea cu participaţiune majoritară. Dispoziţia dată unei întreprinderi trebuie
executată pentru a produce efecte. Numai executarea unei dispoziţii date de întreprinderea cu participaţiune majoritară poate
atrage răspunderea acesteia. Dispoziţiile neexecutate nu produc efecte juridice. Exercutarea nu presupune obligativitatea
executării unei dispoziţii, dispoziţiile executate benevol constituind de asemenea dispoziţii în sensul art. 118 alin. 3 Cod civil.
e) Insolvabilitatea întreprinderii în participaţiune majoritară. Aplicarea dispoziţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil intervine
atunci, cînd întreprinderea în posesiune majoritară a devenit insolvabilă. Insolabilitatea unei întreprinderi se determină conform
Legii 632/2001. Art. 118 alin. 3 Cod civil nu deosebeşte între temeiurile insolvabilităţii, aceasta putînd aparea atît în forma
incapacităţii de plată (art. 22 alin. 2 Legea 632/2001) cît şi a supraîndatoririi (art. 22 alin. 3 Legea 632/2001) întreprinderii în
participaţiune majoritară.
f) Raportul de cauzalitate între dispoziţia întreprinderii cu participaţiune majoritară şi insolvabilitate. Răspunderea
subsidiară a întreprinderii cu participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod civil presupune existenţa unui raport de
cauzalitate între dispoziţia (sau dispoziţiile) date de aceasta şi insolvabilitatea întreprinderii în participaţiune majortară.
Raportul de cauzalitate există şi în cazul în care executarea mai multor dispoziţii succesive sau date unor organe diferite sau de
o intensitate diferită luate ca un tot unitar au cauzat insolvabilitaea întreprinderii.
g) Lipsa condiţiei culpei. Art. 118 alin. 3 Cod civil instituie o răspundere objectivă a întreprinderii cu participaţiune majoritară
indiferent de existenţa, inexistenţa sau gradul culpei acesteia. De lipsa condiţiei culpei trebuie deosebit cazul în care
întreprinderea cu participaţiune majoritară poate face dovada, că actele juridice sau măsurile luate de întreprinderea în
posesiune majoritară ca urmare a dispoziţiilor sale ar fi fost luate în asemenea circumstanţe şi de un organ de conducere a unei
întreprinderi independente (infra 5). În asemenea cazuri nu lipseşte culpa, ci elementul constituant al prejudiciului.
3. Efectele juridice. a) Realizarea elementelor constitutive ale art. 118 alin. 3 Cod civil are drept efect raspunderea juridică
subsidiară a întreprinderii cu participaţiune majoritară pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară. Prima va
răspunde în măsura în care patrimoniul societăţii în participaţiune majoritară nu este suficient satisfacerii creanţelor creditorilor
ei.
b) Răspunderea întreprinderii cu participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod civil presupune constatarea insuficienţei
patrimoniului întrerpinderii în participaţiune majoritară într-un proces de insolvabilitate sau cel puţin deschiderea acestuia
conform art. 17 urm. Legea 632/2001.
c) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede expres răspunderea întreprinderii cu participaţiune majoritară faţă de întreprinderea în
participaţiune majoritară. Astfel, dreptul de a cere plata creanţelor rămase neacoperite după desfăşurarea procesului de
infosvabilitate a întreprinderii în participaţiune majoritară din patrimoniul întreprinderii cu participaţiune majoritară aparţine
creditorilor titulari ai creanţelor rămase neacoperite.
d) Executarea unor dispoziţii defavorabile intereselor întreprinderii în participaţiune majoritară poate, după caz, atrage şi
răspunderea organelor întreprinderii în posesiune majoritară pentru încălcarea obligaţiilor de loialitate şi diligenţă faţă de
întreprinderea condusă. Organele de conducere a întreprinderii în participaţiune majoritară sînt obligate, înainte de executarea
unei dispoziţii, de a verifica caracterul defavorabil al acestora vis-à-vis de interesele întreprinderii. Răspunderea membrilor
organelor de conducere sau a altor persoane cu funcţii de răspundere se determină conform regulilor generale sau speciale
prevăzute pentru forma juridică concretă de organizare juridică a întreprinderii. Întreprinderea cu posesiune majoritară nu se va
putea elibera de răspundere bazîndu-se pe faptul, că organele întreprinderii în posesiune majoritară sînt obligate la verificarea
caracterului favorabil sau defavorabil al dispoziţiilor date de întreprinderea în participaţiune majoritară.
4. Exonerarea de raspundere. În cazul lipsei unui element constitutiv a răspunderii prevăzută de art. 118 alin. 3 Cod civil
lipseşte răspunderea însăşi. Evaluarea intereselor luate în vedere de către legiuitor la instituirea răspunderii subsidiare în art.
118 alin. 3 Cod civil impune tacit şi un caz special, în care întreprinderea cu participaţiune majoritară trebuie exonerată de
răspundere. Este vorba de situaţia în care întreprinderea cu participaţiune majoritară face dovada, că actele juridice sau măsurile
luate de întreprinderea în posesiune majoritară, ca urmare a dispoziţiilor sale, ar fi fost luate în asemenea circumstanţe şi de un
organ de conducere diligent a unei întreprinderi independente. Exonerarea de răspundere este necesară, întrucît art. 118
alin. 3 Cod civil nu are drept scop transferarea tuturor riscurilor proceselor decizionale şi riscurilor economice a întreprinderii
în participaţiune majoritară asupra întreprinderii în participaţiune majoritară. Art. 118 alin. 3 Cod civil intenţionează
sancţionarea numai acelor riscuri care decurg din influenţa exercitată de întreprinderea majoritară şi care nu corespund
exigenţelor obligaţiilor de conducere a unei întreprinderi independente.
5. Sarcina probei. a) Dovada existenţei unor dispoziţii date de întreprinderea cu participaţiune majoritară şi a raportului de
cauzalitate între acestea şi insolvabilitatea înterprinderii în participaţiune majoritară revine reclamantului. Art. 118 alin. 3 Cod
civil nu prevede o prezumţie generală, confrom căreia dispoziţiile date de o întreprindere cu participaţiune majoritară ar fi
cauzale pentru insolvabilitatea întreprinderii în posesiune majoritară.
b) Administrarea integrală de către reclamant a probelor privind existenţa unor dispoziţii din partea întreprinderii cu
participaţiune majoritară precum şi dovada raportului de cauzalitate între dispoziţii şi insolvabilitate vor constitui, de regulă,
impedimente majore în implementarea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil. Acest rezultat nu corespunde scopului art. 118 alin.
3 Cod civil. Pentru crearea unui echilibru între interesele participanţilor considerăm necesară dovada prima facie. Totuşi,
simpla dovadă a existeţei unei participaţiuni majoritare nu este suficientă. Reclamantul poate face, însă, dovada existenţei unei
sau mai multor dispoziţii directe (supra 2 c) date de către întreprinderea cu participaţiune majoritară, a existenţei unor relaţii
interpersonale strînse între întreprinderi, a unor dispoziţii indirecte sau a unor indicii ferme de natură a permite asumarea
prezumtiei, că acestea datorită naturii lor ar fi putut cauza insolvabilitatea întreprinderii în participaţiune majoritară. Pîrîtului
(întreprinderii cu participaţiune majoritară) îi va reveni, în acest caz, dovada lipsei dispoziţiilor date întreprinderii în posesiune
majoritară sau a lipsei raportului de cauzalitate între influenţa exercitată asupra întreprinderii în participaţiune majoritară şi
insolvabilitatea acesteia.
c) Sarcina probei în vederea exonerării de răspundere a întreprinderii cu participaţiune majoritară (supra 4) îi revine acesteia
în calitate de pîtît.
6. Aspecte de lege ferenda.
a) Răspunderea subsidiară prevăzută la art. 118 alin. 3 Cod civil are ca punct de pornire participaţiunea majoritară, directă sau
indirectă, în capitalul social al unei întreprinderi sau majoritatea voturilor acesteia. Neîndeplinirea acestei condiţii are drept
efect lipsa răspunderii. Totuşi, există situaţii cînd o întreprindere care nu deţine participaţiunea majoritară inntr-o altă
întreprindere poate, după caz, exercita o influenţă asupra acesteia ce poate cauza insolvabilitatea întreprinderii. Aceste cazuri nu
vor putea fi subsumate art. 118 alin. 3 Cod civil, întrucît lipseşte condiţia existenţei unei participaţiuni majoritare.
Asemenea situaţii au fost reglementate de art. 119 alin. 1 Cod civil sub noţiunea de dependenţă. Pentru realizarea scopului art.
117 urm. Cod civil este necesar und corectiv legislativ. Acesta se poate realiza prin transferarea art. 118 alin. 3 în art. 119 alin.
3 şi substituirea condiţiei participaţiunii majoritare cu aceea a raportului de dependenţă. Pînă la o modificare eventuală a
textului de lege insanţa poate, oricum, aplica art. 118 alin. 3 Cod civil şi asupra celorlalte cazuri prin intermediul analogiei legii
conf. art. 5 alin. 1 Cod civil.
b) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede răspunderea întreprinderii cu participaţiune majoritară faţă de întreprinderea în
participaţiune majoritară. Prin urmare, întreprinderea în participaţiune majoritară însăşi nu are dreptul de a cere de la
întreprinderea cu participaţiune majoritară acoperirea creanţelor creditorilor săi. De asemenea, nici administratorul
insolvabilităţii nu poate exercita un asemena drept împotriva întreprinderii dominante, întrucît un asemena drept al
întreprinderii în participaţiune majoritară nu există. Dreptul de a trage la răspundere întreprinderea cu participaţiune majoritară
aparţine creditorilor întreprinderii în participaţiune majoritară cu creanţe nesatisfăcute din masa debitoare. Considerăm această
situaţie defavorabilă pentru creditori. Aceştia sînt nevoiţi de a acţiona în mod individual întreprinderea cu participaţiune
majoritară, nedispunînd adesea nici de experienţa şi nici de accesul deplin la informaţiile legate de afacerile şi de aspectele
legate de conducerea societăţii în participaţiune majoritară. De asemenea, riscul suportării cheltuielilor de judecată va constitui
o barieră majoră în exercitarea acestui drept. De regulă, doar creditorii instituionalizaţi sau cei versaţi vor reuşi exercitarea cu
succes a unei asemena acţiuni în răspundere subsidiară. De aceea, considerăm necesară configurarea răspunderii subsidiare a
întreprinderii cu participaţiune majoritară drept răspundere faţă de întreprinderea în participaţiune majoritară. Într-un
asemenea caz, dreptul întreprinderii în participaţiune majoritară ar putea fi exercitat în cazul procesului de insolvabilitate de
către administratorul insolvabilităţii.
c) Art. 118 alin. 3 Cod civil prevede expres doar răspunderea juridică a întreprinderii cu participaţiune majoritară. Întrucît
participaţiunea majoritară poate exista şi indirect, prin interpunerea de alţi titulari, este necesară instituirea răspunderii
subsidiare solidare a întreprinderilor angajate în deţinerea participaţiunii majoritare (art. 530 urm. Cod civil). Aceasta rezultă
din scopul art. 118 alin. 3 Cod civil de a proteja interesele creditorilor întreprinderii în participaţiune majoritară, indiferent de
modul de deţinere a participaţiunii majoritare. Exemplu: întreprinderii X şi Y le aparţin cîte 40% din participaţiunile
întreprinderii Z; întreprinderii X îi aparţin 100% din acţiunile întreprinderii Y; întreprinderea X va fi întreprindere cu
participaţiune majoritară faţă de întreprinderea Z. Protecţia maximă a creditorilor întreprinderii Z impun răspunderea subsidiară
solidară a întreprinderilor X şi Y, întrucît acestea acţionează în comun la darea de dispoziţii întreprinderii Z care duc la
insolvabilitatea acesteia. Răspunderea solidară nu va împiedica, ulterior, exercitarea drepurilor la regres între debitorii solidari
(X şi Y) conform regulilor generale (art. 544 Cod civil).

Articolul 119. Intreprinderea dependenta si intreprinderea dominanta

(1) Intreprindere dependenta este intreprinderea asupra careia o alta intreprindere (intreprinderea dominanta) poate
exercita in mod direct sau indirect o influenta dominanta.
(2) Se prezuma ca o intreprindere in posesiune majoritara este dependenta de intreprinderea cu participatiune
majoritara in ea.

I. Generalităţi
1. Obiectul normei. Art. 119 alin. 1 Cod civil reglementează raportul de dependenţă între două întreprinderi. Legea prevede
dependenţa drept un raport de afiliere de sine stătător (art. 117 lit. b). Totodată, raportul de dependenţă este conceput ca şi
noţiune centrală a raporturilor de afiliere. Raportul de dependenţa este completat, pe de o parte, de prezumţia de dependenţă a
art. 119 alin. 2 Cod civil, care stabileşte legătura cu art. 118 Cod civil. Pe de altă parte, dependenţa constituie fundamentul
prezumţiei existenţei unui concern a art. 120 alin. 3 Cod civil, dacă existenţa unui raport de dependenţă nu poate fi combătută
(infra art. 120, III, V, VI).
2. Deosebiri. Raportul de dependenţă reglementat de art. 119 alin. 1 Cod civil se deosebeşte de raportule juridice de dependenţă
cunoscute pînă în prezent de legislaţia în vigoare. Noţiunea este foarte largă (infra II), cuprinzînd toate posibilităţile directe sau
indirecte, garantate din punct de vedere juridic, de influenţare a deciziilor unei întreprinderi. Legea nu prevede elemente
constitutive suplimentare, ca de ex. art. Art. 9 alin. 8 Legea 1134/1997. Raportul de dependenţă reglementat de art. 119 alin. 1
Cod civil cuprinde toate raporturile de depenendenţă, inclusiv cele în care influenţa dominantă este exercitată sau poate fi
exercitată într-un mod sigur şi decisiv datorită participaţiunii majoritare în capitalul social sau deţinerii majorităţii de voturi.
Art. 119 alin. 1 Cod civil nu deosebeşte între intensitatea dependenţei („dependenţă simplă” sau „dependenţă
calificată”=control), întrucît în toate cazurile existenţei unei posibilităţii influenţei dominante pot apărea riscuri specifice pentru
întreprinderea dependentă sau creditorii acesteia.
II. Raportul de dependenţă (art. 119 alin. 1)
1. Preliminarii. a) Legiuitorul a ales o definiţie extensivă a noţiunii de dependenţă în vederea cuprinderii tuturor situaţiilor
posibile de influenţare directă sau indirectă a unei întreprinderi. Impedimentele practice la stabilirea existenţei unei inflenţe
dominante în circumstanţe neclare nu pot servi drept cauză pentru restrîngerea definiţiei de dependenţă. Din contra, noţiunea
largă a dependenţei este menită de a cuprinde şi acele situaţii, în care o întreprindere recurge la metode sau structuri confuze în
vederea exercitării influenţei dominante asupra alteia în scopul eludării dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil.
b) Un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil există atunci, cînd, privită din perspectiva unei întreprinderi
independente din punct de vedere juridic (supra art. 117, III-VI), aceasta se află în situaţia în care o altă întreprindere poate
exercita direct sau indirect o influenţă dominantă asupra acesteia. Posibilitatea de a exercita o influenţă dominantă este
suficientă. Această posibilitate trebuie însă să fie constantă, cuprinzătoare şi fundamentată juridic.
2. Posibilitatea exercitării influenţei dominante. a) Influenţa dominantă. Noţiunea influenţei dominante rezultă tacit din
scopul art. 119 alin. 1 Cod civil de a cuprinde toate influenţele posibile asupra întreprinderii de natură a dezechilibra balanţa
între organele de conducere, inclusiv de control, prevăzută pentru întreprinderile independente. Dezechilibrul creat în urma unei
influenţe asupra întreprinderii are drept efect posibilitatea implementării unor scopuri proprii în detrimentul întreprinderii,
asociaţilor minoritari sau a creditorilor întreprinderii. O influenţă este dominantă atunci, cînd prin natura acesteia ea corespunde
cel puţin nivelului influenţei rezultînd dintr-o participaţiune majoritară în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil. Condiţia posibilităţii
de impunere a executării de către întreprinderea dependentă a dispoziţiilor rezultînd din influenţa dominantă a unei alte
întreprinderi nu este necesară, ea îngustînd in mod neîntemeiat domeniul de aplicare a art. 119 alin. 1 Cod civil. Numirea de
persoane loiale în organele de conducere a unei întreprinderi permite asumarea eventualităţii unui comportament loial
întreprinderii dominante.
b) Posibilitatea exercitării. Exercitarea efectivă a influenţei dominante asupra unei întreprinderi nu este necesară conform art.
119 alin. 1 Cod civil, posibilitatea exercitării fiind suficientă („poate exercita”). Posibilitatea exercitării influenţei dominante
trebuie, însa, să fie constantă şi cuprinzătoare.
Constant înseamnă posibilitatea exercitării influenţei pentru o anumită perioadă de timp, fără condiţia existenţei unui cadru
temporal legal prestabilit. Este vorba mai mult de certitudinea exercitării, decît de continuitatea acesteia. Posibilitatea doar
accidentală de a exercita o influenţă momentană asupra întreprinderii este insuficientă. În cazul în care posibilitatea exercitării
influenţei depinde de colaborarea (benevolă) a altor titulari (de. ex. alţi asociaţi în baza unor convenţii de exercitare a
drepturilor la vot într-un anumit mod) dependenţa există doar atunci, cînd colaborarea acestora este constantă pentru o anumită
perioadă de timp. Ea încetează odată cu încetarea colaborării titularilor de drepturi.
Posibilitatea exercitării unei influenţe dominante este cuprinzătoare atunci, cînd influenţa poate fi exercitată cel puţin asupra
politicii personalului întreprinderii, întrucît prin numirea de persoane loiale în cadrul organelor acesteia se poate asigura o
racordare a întreprinderii la interesele întreprinderii dominante. O întreprindere va fi dependentă chiar şi în cazul în care
influenţarea politicii personalului întreprinderii este imposibilă, dacă o altă întreprindere poate influenţa unul sau mai multe din
sferele centrale ale activităţii întreprinderii ca de ex. a politicii financiare, de producţie, de desfacere, de investiţie, etc.
c) Fără impotanţă este modul în care întreprinderea are direct sau indirect, prin intermediul altor titulari, posibilitatea
exercitării inlfuenţei dominante.
3. Modurile de influenţare. a) Posibilitatea exercitării influenţei dominante trebuie să fie fundamentată juridic de dreptul
privind organizarea juridică a întreprinderilor (după caz a dreptului societăţilor comerciale), adică să pătrundă în structura
internă a întreprinderii.
b) Dependenţa de facto faţă de o întreprindere, de. ex. în baza unor contracte de credit, de livrare sau distribuire, nu constituie
dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil, nici atunci, cînd acestea coexistă cu participaţiuni într-o întreprindere, care de
sine stătătăr nu oferă posibilitatea exercitării unei influenţe dominante. Chiar şi în cazul contractelor just-in-time sau a
contractelor de franchising (art. 1171 urm. Cod civil) care pot avea ca efect o dependenţă economică considerabilă faţă de
întreprindere nu constituie un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil).
c) Participaţiunea majoritară (în capitalul social sau a majorităţii drepturilor la vot) atrage implicit prezumţia de
dependendenţă art. 119 alin. 2 Cod civil. Participaţiunile minoritare (în capitalul social sau a unui număr minoritar de drepturi la
vot) vor fi suficiente pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil atunci, cînd datorită circumstanţelor concrete (prezenţei reduse a
asociaţilor în adunările generale; dispoziţii speciale ale actelor constitutive ale întreprinderilor; convenţii între asociaţi, etc.)
acestea oferă (constant) posibilitatea exercitării unei influenţe dominante. Doar posibilitatea de blocare a deciziilor în organele
întreprinderii nu constituie influenţă dominantă, întrucît aceasta nu poate canaliza cu siguranţă întreprinderea în direcţia dorită
şi nici nu o poate forţa la adoptarea anumitor decizii concrete. În cazul societăţilor pe acţiuni, drepturile exercitate de către
instituţiile de credit rezultînd din acţiunile deţinute in depot nu constituie influenţă dominantă, deoarece instuţiile exercită
drepturile în bază de mandat (oricînd revocabil) şi sînt supuse indicaţiilor acţionarilor.
c) Un contract de subordonare a administrării întreprinderii unei alteia (art. 120 alin. 2 Cod civil; infra art. 120, IV) va
constitui prin definiţie un concern şi, implicit, un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Contractele de
transfer a venitului unei întreprinderi alteia (art. 120 alin. 2 Cod civil) nu conduc per se şi la existenţa unui raport de
dependenţă. Un asemenea contract, totuşi, poate constitui un indiciu ferm pentru asumarea unui asemenea raport. Încorporarea
unei întreprinderi (art. 120 alin. 2 Cod civil) alteia presupune existenţa unui raport de dependenţă.
III. Formele dependenţei
1. Dependenţa directă şi indirectă. Conform Art. 119 alin. 1 Cod civil un raport de dependenţă poate exista atît prin
posibilitatea directă cît şi indirectă de a exercita o inlfuenţă dominantă asupra unei întreprinderi. Indirect înseamnă că o
întreprindere are posibilitatea (supra II 2) exercitării unei influenţe dominante prin interpunerea unei sau mai multor alte
întreprinderi sau terţi (supra art. 118, VI).
2. Dependenţa multiplă. a) Dependenţa multiplă simplă există atunci, cînd un terţ (întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod
civil) cu posibilitatea de a exercita o influenţă dominantă asupra unei întreprinderi este obligat de a exercita această influenţă
conform dispoziţiilor unei alte întreprinderi. În acest caz nu este necesară dependenţa terţului de întreprindere, obligaţia
executării dispoziţiilor întreprinderii de către terţ putînd avea temei contractual sau legal. Cazul în care terţul nu este dependent
de întreprinderea a cărei dispoziţii este obligat să le execute este numită dependenţă multiplă simplă.
b) Dependenţa multiplă suprapusă există în cazul în care un terţ (întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil), pe lîngă
posibilitatea exercitării unei influenţe dominante asupra unei întreprinderi, este la rîndul său dependent de o altă întreprindere.
Acesta este cazul întreprinderilor mamă-fiică-nepoată-etc., în care întreprinderea fiică este dependentă de întreprinderea mamă,
iar întreprinderea nepoată de întreprinderea fiică. Întreprinderea nepoată va fi dependentă direct de întreprinderea fiică şi
indirect de întreprinderea mamă. Dependenţa multiplă suprapusă nu se limitează doar la unul sau două segmente, acestea putînd
fi continuate de nenumărate ori, în măsura în care sînt întrunite condiţiile existenţei unui raport de dependenţă în fiecare
segment conf. art.119 alin. 1 Cod civil.
3. Întreprinderi comune (joint ventures). Înfiinţarea unor întreprinderi comune nu fundamentează în mod automat un raport
de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Un asemenea raport depinde de împrejurările de fapt concrete şi de raporturile
între întreprinderile fondatoare. În cazul în care o întreprindere fondatoare poate exercita o inflenţă dominantă asupra
întreprinderii comune, aceasta va fi întprindere dominantă faţă de întreprinderea comună. În cazul în care nici una din
întreprinderile fondatoare nu poate influenţa întreprinderea comună (de ex. participaţiunea 50:50 sau 33,3:33,3:33,3), existenţa
unui raport de dependenţă depinde de faptul, dacă între întreprinderile fondatoare există un cadru contractual bine definit care
permite exercitarea comună a influenţei dominante asupra întreprinderii comune. În asemenea cazuri întreprinderile fondatoare
vor fi întreprinderi dominante.
IV. Prezumţia de dependenţă (art. 119 alin. 2)
1. Scop, condiţii, efectle juridice. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil prevede prezumţia de dependenţă a unei întreprinderi în
posesiune majoritară faţă de întreprinderea cu posesiune majoritară. Întrucît raportul de dependenţă va rezulta, de
regulă, din participaţiunea în capitalul social sau deţinerea de voturi într-o întreprindere, legiuitorul a reglementat acest
caz în mod deosebit. Scopul normei este completarea noţiunii raportului de dependenţă, contribuind astfel la crearea
unui cadru juridic stabil.
b) Condiţia aplicării art. 119 alin. 2 Cod civil este existenţa unei participaţiuni majoritare în sensul art. 118 alin. 1 Cod
civil (supra art. 118, III-V, VII). Regulile privnd atribuirea participaţiunilor se aplică în mod corespunzător la
calcularea participaţiunii majoritare (supra art. 118, VI).
c) Efectul juridic direct al prezumţiei art. 119 alin. 2 Cod civil este răsturnarea sarcinii probei. Sarcina probei privind
independenţa întreprinderii (lipsei posibilităţii de exercitare a unei influenţe dominante) revine aceluia care o invocă,
acesta fiind, de regulă, întreprinderea cu participaţiune majoritară. Efectul juridic indirect al prezmţiei dependenţei este
prezumpţia existenţei unui concern conf. art. 120 alin. 3 Cod Civil (infra art. 120, VI).
2. Răsturnarea prezumţiei de dependenţă. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil instituie o prezumţie de dependenţă relativă, ea
putînd fi răsturnată prin dovada independenţei întreprinderii în participaţiune majoritară.
b) Prezumţia de dependenţă poate fi răsturnată prin dovada lipsei posibilităţii de exercitare a unei influenţe dominante.
Faptul neexercitării (de facto a) influenţei dominante asupra întreprinderii este irelevant, pentru aplicarea art. 119 alin.
1 Cod civil fiind suficientă posibilitatea exercitării influenţei dominante (supra II). De asemenea, simpla promisiune a
întreprinderii cu participaţiune majoritară de a nu exercita inflenţa dominantă nu este suficientă pentru dovada
independenţei unei întreprinderi. Indispensabil pentru independenţa întreprinderii este un fundament neechivoc, care
să garanteze lipsa posibilităţii de exercitare a influenţei dominante.
3. Probe. a) În cazul existenţei unei participaţiuni majoritare în capitalul social în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil
întreprinderea cu participaţiune majoritară poate face dovada lipsei majorităţii drepturilor la vot în întreprinderea în
participaţiune majoritară, dovedind astfel lipsa influenţei dominante. Totuşi, simpla dovadă a lipsei majorităţii
voturilor nu este suficientă, necesară fiind concomintent şi dovada lipsei posibilităţii exercitării de facto a influenţei, de
ex. datorită prezenţei reduse a asociaţilor în adunarea generală a întreprinderii în participaţiune majoritară.
b) În cazul participaţiunii majoritare prin deţinerea majorităţii voturilor într-o întreprindere, întreprinderea cu
participaţiune majoritară poate face dovada, că datorită dispoziţiilor actelor constitutive ale întreprinderii în
participaţiune majoritară, a unor restricţii a drepturilor la vot, a unor contracte speciale de transferare a dreptului la
vot unui terţ independent, etc., nu are posibilitatea exercitării unei influenţei dominante asupra întreprinderii în
participaţiune majoritară. În cazul societăţilor de persoane important este, de asemenea, dacă în actul de constituire a
societăţii s-a prevăzut un alt mod de conducere a societăţii decît cel prevăzut de lege (art. 123 alin. 2; art. 138 alin. 1, 123
alin. 2 Cod civil). O neexercitare de facto a influenţei dominante nu este suficientă, indispensabilă fiind imposibilitatea
fundamentată juridic de a exercita o influenţă dominantă asupra întreprinderii în participaţiune majoritară.

Articolul 120. Concernul si intreprinderea concernului

(1) Daca mai multe intreprinderi, fara ca sa depinda una de alta, sint reunite sub o conducere unica, atunci ele formeaza
un concern. Fiecare este intreprindere a concernului.
(2) Se considera ca formeaza un concern intreprinderile intre care exista un contract prin care o intreprindere
subordoneaza administrarea sa unei alte intreprinderi sau se obliga sa verse intregul venit unei alte intreprinderi ori
intreprinderile dintre care una este integrata (incorporata) alteia.
(3) Se prezuma ca intreprinderea dominanta formeaza cu intreprinderea dependenta un concern.

I. Generalităţi
1. Obiectul normei. Art. 120 Cod civil introduce noţiunea de concern. Criteriul pricipal de definire a concernului este
reunirea a două sau mai multe întreprinderi (independente din punct de vedere juridic [supra Art. 117, VII], dar nu neapărat şi
din punct de vedere economic) sub o conducere unică. Scopul normei este cuprinderea întreprinderilor reunite sub o conducerea
unică într-un termen unic de concern. Importanţa reglementării este la momentul actual greu de stabilit, deoarece în prezent nici
în Codul civil şi nici în alte acte normative nu există dispoziţii concrete care să folosească concernul drept criteriu de referinţă
pentru anumite efecte juridice. Pentru curpinderea riscurilor rezultînd din raporturile de afiliere este suficient deja existenţa unui
raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil (altfel în cazul concernelor orizontale, infra II).
2. Noţinea de conducere unică. a) Condiţia principală a existenţei unui concern o constituie conducerea unică a două sau mai
multe întreprinderi. Legea nu defineşte termenul de conducere unică. Aceasta poate fi privită atît un sens restrîns cît şi într-un
sens larg.
b) În sens restrîns, prin conducere unică a două sau mai multor întreprinderi se înţelege o conducere (planificare, executare,
contol) cuprinzătoare şi armonizată a tuturor (sau majorităţii) segmentelor organizatorice şi domeniilor de activitate a
întreprinderilor antrenate într-un concern. O noţiune stricto sensu a conducerii unice are drept efect conceprea concernului ca o
entitate economică, întrucît conducerea unică trebuie să cuprindă coordonarea tuturor (sau majorităţii) domeniilor de activitate a
tuturor întreprinderilor concernului.
c) În sens larg, prin conducere unică a mai multor întreprinderi se întelege conducerea (planificare, executare, contol)
armonizată a cel puţin unui segment de activitate a întreprinderilor concernului, ca de ex. producţia, desfacerea, planificarea,
organizarea, etc. În special conducerea unică a finanţelor întreprinderilor este suficientă pentru existenţa unui concern.
Considerăm definiţia lato sensu a conducerii unice ca fiind cea mai apropiată scopului urmărit de art. 117 urm. Cod civil.
Noţiunea stricto sensu restrînge în mod neîntemeiat domeniul de aplicare a art. 118 Cod civil. Chiar şi în cazul în care art. 117
urm. Cod civil vor fi interpretate ca fiind concomitent şi un fundament pentru organizarea juridică a activităţii economice a mai
multor întreprinderi sub o conducere unică, noţiunea lato sensu a conducerii unice este suficientă pentru cuprinderea şi a
întreprinderilor conduse unic într-un sens restrîns.
3. Formele conernelor. Concernele pot fi împărţite în orizontale şi verticale. Deosebirea între acestea constă în existenţa unui
raport de dependenţă (în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil) în cazul concernelor verticale, concernele orizontale fiind constituite
din întreprinderi independente. În funcţie de fundamentul juridic al dreptului de a exercita conducerea unică, concernele pot fi
împărţite în contractuale şi de fapt. În cazul primelor, fundamenul juridic este un contract menţionat la art. 120 alin. 2 sau o
decizie de încorporare. Conducerea unică în cazul concernelor de fapt nu are fundament contractual, acesta variind în funcţie de
circumstanţele concrete (infra IV).
4. Întreprindere a concernului. Toate întreprinderile reunite (orizontal sau vertical) sub o conducere unică sînt întreprinderi
ale concernului. Astfel, nu numai întreprinderea mamă şi fiică constituie asemenea întreprinderi, ci, de asemenea, şi
întreprinderea nepoată, strănepoată, etc., precum şi acele întreprinderi nepoate, strănepoate, etc. care aparţin unor întreprinderi
fiice diferite constituie între ele întreprinderi ale concernului.
5. Protecţia concurenţei. Aplicarea art. 120 Cod civil nu exclude aplicarea normelor privind protecţia concurenţei (de ex.
Legea 1103/2000). Ambele reglementări se vor aplica concomitent. Art. 118 Cod civil nu constituie un fudament juridic pentru
legitimarea unor grupuri de întreprinderi de natura a leza libera concurenţă. Formarea de concerne în sensul art. 118 Cod civil
este supusă în continuare controlului normelor privind protecţia concurenţei.
II. Concern orizontal (Art. 120 alin. 1)
1. Noţiune. Art. 120 alin. 1 Cod civil reglementează concernul orizontal. Termenul de „concern orizontal” nu este prevăzut de
lege, acesta poate fi însă utilizat ca termen generic pentru identificarea mai simplă a elementelor constitutive ale art. 129 alin. 1
Cod civil.
2. Condiţii. a) Întreprinderile antrenate într-un concern orizontal trebuie să fie întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil
(supra art. 117, III-VI). b) Întreprinderile trebuie reunite sub o conducere unică. Legea nu prevede modul de reunire sub o
conducere unică, aceasta putînd avea loc atît pe cale contractuală, cît şi prin alte intrumente de fapt. c) Întreprinderile trebuie
reunite în scopul conducerii unice (supra I 2). Considerăm conducerea unică în sens restrîns ca fiind necesară şi suficientă. d)
Un concern orizontal conf. art. 120 alin. 1 Cod civil este doar atunci posibil, cînt între întreprinderi nu există un raport de
dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil este condiţia independenţei din punct
de vedere juridic a întreprinderilor antrenate este indispensabilă. În caz contrar va exista un concern vertical (infra III, IV). f)
Existenţa unui conern în sensul art. 120 alin. 1 Cod civil presupune existenţa a cel puţin două întreprinderi. Această condiţie
nu este prevăzută expres de lege, ea rezulînd însă tacit din esenţa unui grup de întreprinderi.
3. Concern orizontal contractual. a) Un concern orizontal contractual în sensul art. 120 alin. 1 Cod civil există atunci, cînd
reunirea a două sau mai multe întreprinderi independente din punct de vedere juridic sub o conducere unică are loc prin
încheierea unic contract. Legea nu prevede nici condiţii de formă şi nici privind conţinutul acestuia, acestea fiind lăsate la
latitudinea participanţilor conform principiului libertăţii contractuale. Fără importanţă este modul de conducere unică a
întreprinderilor prevăzut în conctract, adică dacă aceasta se realizează în comun, doar de o singură întreprindere sau prin crearea
unor organe speciale în acest scop. Necesar este, însă, ca prin încheierea contractului să nu se nască între întreprinderi sau faţă
de un terţ un raport de dependenţă (art. 118 alin. 1 Cod civil), deoarece în acest caz vom fi în prezenţa unui concern contractual
vertical (art. 120 alin. 2 Cod civil). Natura juridică a unui contract de reunire a întreprinderilor sub o conducere unică va fi, de
regulă, un contract de societate civilă în sensul art. 1339 Cod civil. De asemenea, încheierea unui contract de administrare
fiduciară între întreprinderi poate da naştere, după caz, unui concern orizontal contractual.
b) Un contract prin care se naşte un concern orizontal contractual în sensul art. 120 alin. 1 Cod civil trebuie deosebit de
contractul de subordonare a administrării întreprinderii unei alteia în sensul Art. 120 alin. 2 Cod civil, întrucît prin reunirea
sub o conducere comună nu se nasc raporturi de subordonare între întreprinderi, acestea ramîn în continuare pe poziţie de
egalitate (idependente).
c) La încheierea unui contrat de reunire a mai multor întreprinderi sub o conducere unică se vor respecta dispoziţiile privind
protecţia concurenţei (supra I, 5).
4. Concern orizontal de fapt. Reunirea mai multotr întreprinderi independente din punct de vedere juridic sub o conducere
unică poate avea loc şi fără încheierea unui contract. Modul de reunire sub o conducere unică trebie stabilit în fiecare caz
concret. Conducerea unică poate fi realizată, de ex., prin exercitarea unor funcţii de conducere a mai multor întreprinderi de
către aceeaşi persoană. Condiţia esenţială, în toate cazurile, este lipsa unui raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod
civil. Simpla coordonare a activităţii întreprinderilor nu este suficientă, necesară fiind exercitarea unei conduceri unice (supra I,
2).
III. Concern vertical (noţiune)
Art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil nu prevăd nici termenul de concernului vertical şi nici o definiţie a acestuia. Termenul de concern
vertical urmează a fi folosit în comentar în scopul simplicării identificării art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil. Definiţia concernului
vertical rezultă din esenţa art. 120 alin. 2 Cod civil, acesta existînd atunci, cînd două sau mai multe întreprinderi (independente
din punct de vedere juridic) dependente una de alta, sînt reunite sub o conducere unică. Un concern vertical presupune, deci,
existenţa unui raport de dependenţă între întreprinderile concernului reunite sub o conducere unică. În cazul art. 120 alin. 2
acest raport de dependenţă şi implicit existenţa unui concern vertical este prezumat absolut. Art. 120 alin. 3 Cod conţine o
prezumţie relativă a existenţei unui concern vertical. În funcţie de fundamentul juridic al raportului de dependenţă pot fi
deosebite concerne verticale contractuale şi concerne verticale de fapt.
IV. Concern vertical contractual sau prin încorporare (Art. 120 alin. 2)
1. Prezumpţia absolută. Art. 120 alin. 2 Cod civil instituie prezumţia absolută a existenţei unui concern în cazul în care între
întreprinderi există un contract de subordonanre a administraţiei unei alteia sau unui contract de transfer a venitului unei
întreprinderi precum şi în cazul încorporării unei întreprinderi alteia. Prezumţia este absolută („se consideră”). Dovada contrarie
nu este admisibilă. Enumerarea cazurilor este exhaustivă, interpretarea art. 120 alin. 2 Cod civil fiind permisă doar restrictiv.
2. Concern vertical contractual. a) Legea prevede două cazuri, în care încheierea unui contract duce la naşterea unui concern
vertical. Dispoziţiile legale sînt foarte sumare, necesitînd stringent, datorită efectelor juridice a acestora asupra întreprinderilor
antrenate într-un concern, o concretizare cît mai detaliată. Legea nu conţine detalii în privinţa formei sau conţinutului
contractelor. Considerăm cel puţin forma scrisă necesară. În special în vederea protecţiei întreprinderii dependente
autentificarea notarială a contractului şi/sau înregistrarea acestuia în registrul de stat al întreprinderilor oferă protecţie maximă.
De asemenea, legea nu prevede nici condiţia existenţei unei hotărîri a adunării generale a întreprinderilor contractante. În
măsura în care o asemenea condiţie nu rezultă din dispoziţiile speciale privind formele societăţilor comerciale concrete,
considerăm de lege ferenda includerea unei asemenea condiţii generale precum şi a unui cvorum adecvat (3/4 din numărul de
voturi sau capital social) drept indispensabile pentru garantarea drepturilor asociaţilor minoritari şi a creditorilor întreprinderilor
contractante. La calificarea unui contract drept contract de subordonare a administraţiei unei întreprinderi altei întreprinderi sau
de vărsare a venitului unei alte întreprinderi este important conţinutul acestora, nu denumirea lor.
b) Contract de subordonare a administraţiei unei întreprinderi alteia se încheie între două întreprinderi în sensul art. 117
urm. Cod civil. Privite prin prisma scopului dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil, întreprinderile a căror conducere este
subordonată alteia vor fi întreprinderile organizate în forma societăţilor comerciale (supra art. 117, IV). Din contra,
întreprindere cărora li se poate suborodona conducerea unei altor întreprinderi pot fi orice întrprinderi, indiferent de forma
juridică de organizare a acestora (supra 117, V, VI).
Contractul trebuie să subordoneze administrarea întreprinderii alteia. Noţiunea de administrare variază în funcţie de forma de
organizare juridică a întreprinderii. În general va fi vorba de subordonarea domeniilor de planificare, coordonare, control,
numirea personalului, etc. conducerii unei alte întreprinderi supraordonate. Subordonarea administrării unei alte întreprinderi nu
implică subordonarea tuturor sferelor de administrare, suficient fiind dreptul întreprinderii supraordonate de a determina
unilateral direcţiile prioritare de activitate a întreprinderii subordonate şi posibilitatea impunerii acestora conducerii
întreprinderii subordonate.
Subordonarea înseamnă dreptul întreprinderii supraordonate de a impune o anumită administrare întreprinderii subordonate.
Acest drept poate fi realizat de ex. prin dispoziţii obligatorii sau prin trimiterea de persoane loiale în organele de conducere a
întreprinderii subordonate. Prin subordonare organele întreprinderii subordonate rămîn acesleaşi, ele exercitînd în continuare
conducerea întreprinderii, însă luînd în considerare dispoziţiile sau directivele obligaroriii ale întreprinderii supraordonate (a se
deosebi de contractul de administrare fiduciară a unei întreprinderi conf. art. 1053 urm. Cod civil, după care funcţiile organelor
sînt preluate integral de o altă întreprindere).
c) Contractul de vărsare a venitului unei întreprinderi alteia există atunci, cînd una din întreprinderi se obligă a transfera
întregul venit altei întreprinderi. Privind părţile contractului a se vedea comentariile asupra contractului de subordonare a
administraţiei unei întreprinderi altei întreprinderi (supra b). Contractul se va încheia de către organele de conducere a
întreprinderilor. Dispozţiile speciale prevăzute pentru unele societăţi comerciale referitoare la formă sau la condiţia aprobării de
către adunarea generală a unor asemenea contracte se vor aplica în mod corespunzător. A se vedea comentariile de mai sus
(supra 2 a). În privinţa conţinutului indispensabilă este obligaţia de transfer a întregului venit a întreprinderii. Prin venit se
înţelege venitul anual care ar fi fost indicat în raportul financiar anual (art. 43 urm. Legea 426/1995; MF 147/1997), dacă nu ar
fi existat obligaţia de vărsare a venitului altei întreprinderi (un venit pozitiv nu va exista, întrucît prin transferul venitului acesta
va fi trecut în partea pasivă a balanţei). În principiu, venitul trebuie vărsat întreprinderii cocontractante, întrucît aceasta va
suporta riscul insolvabilităţii întreprinderii (art. 118 alin. 3 Cod civil analog). Un contract de varsare a întregului venit în
favoarea unei terţe persoane poate fi acceptat doar cu condiţia răspunderii subsidiare solidare a întreprinderii cocontractante şi
a terţului beneficiar conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog pentru insolvabilitatea întreprinderii, evitîndu-se astfel tendinţa
interpunerii de întreprinderi pentru evitarea aplicării dispoziţilor legale.
3. Concern vertical prin încorporare. a) Legea nu defineşte termenul de încorporare, fiind necesară o intervenţie legislativă
concretă. Prin urmare, expunerile de mai jos reprezintă doar cîteva puncte de reper de lege ferenda pentru o eventuală
reglementare sau pentru jurisprudenţă.
b) În general prin încorporare se înţelege integrarea din punct de vedere juridic a unei întreprinderi într-o altă întreprindere în
vederea simplificării unor formalităţi şi procese de administrare imanente întreprinderilor independente. Prin îcorporare puterea
de decizie în toate domeniile administrării trece în mîinile întreprinderii în care este încorporată întreprinderea, aceasta putînd fi
condusă ca o simplă filială sau sucursală.
c) Încorporarea poate avea loc între întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil (supra art. 117, III-VI). De regulă,
întreprinderea încorporată va fi o societate pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Întreprinderea în care urmează a fi încorporate
o altă întreprindere poate fi orice întreprindere.
d) Încorporarea presupune dobîndirea tuturor participaţiunilor sau a unei participaţiuni de cel puţin 95% din capitalul social al
întreprinderii ce urmează a fi încorporată (detalii vizînd societăţile pe acţiuni a se vedea art. 84 Legea 1134/1997; Legea
119/1998). Încorporarea necesită o hotărîre a adunării genereale a întreprinderii ce urmează a fi încorporată cît şi o hotărîre a
adunării generale a întreprinderii în care se va încorpora întreprinderea. Întrucît încorporarea va avea drept rezultat răspunderea
subsidiară întreprinderii centrale pentru obligaţiile întreprinderii integrate conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog (inra 4), necesar
este aplicarea unui cvorum prevăzut pentru modificarea capitalului social al întreprinderii. Deciziile de încorporare trebuie
înregistrate în registrul de stat al întreprinderilor în vederea publicităţii acestora. În cazul existenţei de asociaţi minoritari legea
trebuie să prevadă dreptul de opţiune a acestora de a rămîne în continuare în întreprinderea încorporată sau a de a ieşi din
aceasta. Posibilă este, de asemenea, reglementarea condiţiilor în care asociatul majoritar ar avea dreptul de a „elimina” asociaţii
minoritari (squeeze out). În ambele cazuri este necesară prevederea modului de compensare a asociaţilor minoritari. De
asemenea, este necesară crearea unui mecanism de acordare de garanţii pentru creditorii întreprinderii încorporate, dacă aceştia
fac dovada plauzibilă a existeţei unor riscuri rezultînd din încorporarea întreprinderii.
4. Efectele juridice. a) Instituirea unui concern vertical pe cale contractuală sau prin încorporare atrage după sine răspunderea
subsidiară a întreprinderii supraordonate conform 118 alin. 3 (după caz analog conform art. 5 alin. 1 Cod civil). Răspunderea
rezultă din caracterul sinalagmatic a unui contract, dreptului de a conduce întreprinderea, respectiv de a obţine venitul unei alte
întreprinderi, corespunzîndu-i obligaţia de a prelua riscurile juridice şi economice a întreprinderii subordonate (paralelismul
competenţei şi a răspunderii). În cazul existenţei unei participaţiuni majoritare la încheierea unui contract de subordonare a
administrării întreprinderii sau a vărsării întregului capital sau în cazul unei hotărîri de încorporare, art. 118 alin. 3 Cod civil se
va aplica direct (supra art. 118, VII). Art. 118 alin. 3 Cod civil se va aplica în mod analog conf. art. 5 alin. 1 Cod civil atunci,
cînd la încheierea unui contract meinţionat la art. 120 alin. 2 Cod civil întreprinderea supraordonată nu este întreprindere cu
participaţiune majoritară în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil.
b) Fundamentarea răspunderii întreprinderii supraordonate ar fi mult mai simplă (de lege ferenda), dacă raspunderea prevăzută
la art. 118 alin. 3 Cod civil ar porni de la existenţa unui raport de dependenţă şi nu a participaţiunii majoritare (supra art. 118,
VII, 6). În cazurile unui concern vertical întreprinderea subordonată sau încorporată este dependentă de întreprinderea
supraordonată.
V. Concern vertical de fapt
1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil conţine prezumţia unui concern în cazul existenţei unui raport de dependenţă între
întreprinderi (infra V). Legea nu defineşte elementele constitutive a unui asemenea concern. Noţiunea acestuia rezultă din art.
120 alin. 3 Cod civil analizat cumulativ cu alineatele 1 şi 2 a art. 120 Cod civil. Prin conern vertical de fapt se înţelege
raportul juridic în care una sau mai multe întreprinderi dependente sînt reunite sub o conducere unică a întreprinderii
dominante, fără ca raportul de dependeţă să existe în baza unui contract sau hotărîre de încorporare prevăzute la art. 120 alin. 2
Cod civil. În acest caz întreprinderea dominantă va exercitata o conducere unică de facto.
2. Condiţii. a) Un concern vertical de fapt poate lua naşte doar între întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil.
Întreprindere dominantă poate fi orice întreprindere (supra art. 117, III, V). Întreprindere dependentă va fi orice întreprindere
organizată în forma unei societăţi comerciale prev. la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra art. 117, IV). În măsura în care raportul de
dependenţă
există indirect, prin interpunerea de alţi titulari (întreprinderea A deţine o parte din participaţiuni în întreprinderea B prin
intermediul unei fundaţii C, avînd ca fondator unic întreprinderea A), aceşti titulari se vor considera, după caz, întreprinderi
dominante, respectiv dependente (fundaţia C va fi considerată drept întreprindere dependentă de întreprinderea A, şi, după caz,
întreprindere dominantă faţă de întreprinderea B) (supra art. 117, V, VI). Întreprinderile trebuie să fie independente din punct de
vedere juridic, excluse fiind filialele, sucursalele, agenţiile, etc. (supra art. 117, VII).
b) Între întreprinderi trebuie să existe un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil (supra art. 119, II, III). În
cazul existenţei unei participaţiuni majoritare raportul de dependenţă se prezumă conf. art. 119 alin. 2 Cod civil (supra art. 119,
IV). Raportul de dependenţă nu trebuie să rezulte dintr-un contract de subordonare a administraţiei întreprinderii alteia, de
vărsare a întregului venit altei întreprinderi sau dintr-o hotărîre de încorporare, în aceste cazuri existînd un concern vertical în
sensul art. 120 alin. 2 Cod civil (prezumţie absolută).
c) Întreprinderile dependente trebuie reunite sub o conducere unică. Pentru noţiunea de conducere unică a se vedea supra I, 2.
Exercitarea conducerii unice depinde de specificul formei de oganizare a întreprinderii. În cazul societăţii pe acţiuni dependente
impunerea conducerii unice presupune respectarea tuturor rigurozitaţilor şi formalităţilor impuse de Legea 1134/1997 şi de
statutul societăţii. Posibilitatea impunerii une conduceri unice societăţilor cu răspundere limitată şi societăţilor de persoane
depinde de dispoziţile legale speciale şi, datorită libertăţii mai largi de dispoziţie a asociaţilor, de prevederile concrete ale
actelor constitutive a acestor societăţi. Conducerea unică nu este limitată la un singur segment (întreprinderea mamă-fiică),
aceasta putînd cuprinde concomitent mai multe segmente (întreprinderile mamă-fiică-nepoată-etc.).
d) Conducerea unică a întreprinderilor dependente trebuie exercitată în mod efectiv. Simpla posibilitate de a exercita
conducerea unică nu este suficientă pentru existenţa unui concern. Exercitarea reală a conducereii unice reprezintă criteriul de
diferenţiere între întreprinderile dependente în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil şi întreprinderile (dependente ale) concernului în
sensul art. 120 alin. 3 Cod civil. Ultimile sînt, pe lîngă raportul de dependenţă, conduse unic efectiv de către întreprinderea
dominantă, exercitarea conducerii transformîndu-le în întreprinderi ale concernului; în cazul neexercitării efective a conducerii
unice, chiar şi în prezenţa posibilităţii exercitării acesteia, întreprinderile vor fi doar dependente în sensul art. 119 alin. 1 Cod
civil.
e) Concernul vertical de fapt este prezumat în cazul existenţei unui raport de dependenţă între întreprinderi conf. art. 120 alin.
3 Cod civil (infra V).
3. Efectele juridice. Existenţa unui concern vertical de fapt presupune exercitărea efectvă a conducerii unice a întreprinderilor
dependente. Impunerea efectivă a conducerii unice însemnă, prin urmare, obligarea la executarea anumitor dispoziţii a
întreprinderii dominante. În cazul realizării condiţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil, întreprinderea dominantă va fi ţinută de a
răspunde subsidiar pentru obligaţiile înterprinderilor dependente ale concernului (supra art. 118, VII). În cazul în care raportul
de dependenţă nu se datorează participaţiunii majoritare, art. 118 alin. 3 se va aplica analog (art. 5 alin. 1 Cod civil). A se vedea
în acest sens supra III, 4 şi art. 118, VII 6.
VI. Prezumţia existenţei unui concern vertical de fapt (Art. 120 alin. 3)
1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil prevede prezumţia existenţei unui concern între întreprinderea dominantă şi întreprinderea
dependentă. Legea instituie o prezumpţie relativă („se prezumă”; altfel art. 120 alin. 2 Cod civil - „se consideră”), dovada
contrarie fiind posibilă. Prezumţia existenţei unui conern este ultimul segment din lanţul reglementărilor legale a raporturilor de
afiliere: o întreprindere în participaţiune majoritară (art. 118 alin. 1) se prezumă (art. 119 alin. 2) a fi dependentă (art. 119 alin.
1) de întreprinderea cu participaţiune majoritară, formînd împreună cu aceasta un concern (art. 120 alin. 3). Scopul prezumţiei
concernului este răsturnarea sarcinii probei, dovada contrariului (lipsei concernului) revenindu-i întreprinderii pîrîte.
2. Proba contrarie. a) Întreprinderea concernului poate răsturna prezumţia art. 120 alin. 3 Cod civil prin dovada lipsei unuia
din elementele constitutive ale concernului vertical de fapt (supra IV). În cazul în care întreprinderea dovedeşte inexistenţa
unui raport de dependenţă lipseşte prezumţia art. 120 alin. 3 Cod civil ca atare, întrucît va lipsi un element constitutiv al
prezumţiei înseşi. Dovada neexercitării conducerii unice are ca efect răsturnarea prezumţiei concernului. Lipsa exercitării
conducerii unice nu implică, însă, şi lipsa automată a unui raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil.
b) Dovada concretă necesară răsturnării prezumţiei conernului depinde de noţiunea largă sau restrînsă a conducerii unice a
concernului (supra I, 2), deoarece în funcţie de noţiunea acesteia va trebui dovedit un volum diferit de fapte. Dovada prima
facie nu este suficentă, necesare fiind dovezi substanţiale de natură a răsturna neechivoc prezumţia legală a concernului.

§ 2. Societatea in nume colectiv

Articolul 121. Dispoziţii generale cu privire la societatea în nume colectiv

(1) Societate în nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, în conformitate cu actul de
constituire, activitate de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia.
Clauza prin care se limitează răspunderea nu este opozabilă terţilor.
(2) Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică
sau juridică poate fi asociatul numai al unei societăţi în nume colectiv.
(3) Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să includă sintagma în limba de stat “societate în nume colectiv” sau
abrevierea “S.N.C.”, numele sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea tuturor asociaţilor,
în denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba
de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”.

1. Consideraţii introductive. Societatea în nume colectiv este considerată drept cea mai veche dintre societăţile comerciale
reglementate de dreptul comercial contemporan. În doctrină se afirmă că primele societăţi comerciale - datând din îndepărtata
antichitate - se înrudesc, cel puţin unele dintre ele, cu societatea în nume colectiv, reglementată de dreptul actual, iar altele se
aseamănă cu societatea în comandită simplă, consacrată, de asemenea, prin normele legale în prezent în vigoare. Apreciabila
vechime a societăţii în nume colectiv este legată de simplitatea funcţionării acestei societăţi. De altfel, această simplitate
explică, pe de o parte, şi faptul că multă vreme această formă juridică societară a fost considerată de doctrină ca fiind arhetipul
societăţii comerciale.
Societatea în nume colectiv se caracterizează prin întrunirea a două elemente: (a) asociaţii îşi exercită activitatea de
întreprinzător sub o firmă (denumire) colectivă şi în numele societăţii şi (b) răspund în mod solidar şi nemărginit pentru
obligaţiile sociale. Astfel, dintre toate societăţile comerciale reglementate de legislaţia în vigoare, în societatea în nume colectiv
responsabilitatea asociaţilor este cea mai gravă din câte se pot imagina, aceasta fiind în acelaşi timp nelimitată şi solidară. De
asemenea, retragerea asociatului din societatea în nume colectiv este grevată de îndeplinirea anumitor condiţii, iar în caz de
retragere răspunderea acestuia pentru obligaţiile sociale născute anterior respectivului moment subzistă pe o perioadă destul de
lungă.
Datorită acestor elemente, societatea în nume colectiv se înfăţişează ca fiind cea mai personală; în cazul ei, elementul intuitu
personae şi importanţa lui pentru constituirea şi funcţionarea societăţii este ridicat la paroxism. Din acest motiv, de cele mai
multe ori, societatea în nume colectiv se înfăţişează ca o societate familială, constituită între membrii aceleiaşi familii (părinţi şi
copii, sau fraţi şi surori ori rude de grad mai îndepărtat), iar alteori ea este uzuală în cadrul unei anumite profesiuni (caz în care
se constituie cu participarea unor membri ai aceluiaşi corp profesional). Desigur, nimic nu se opune ca o societate în nume
colectiv să fie înfiinţată de persoane fizice între care nu există nici legături de rudenie şi nici activităţi profesionale, ci există
doar relaţii de prietenie ori de consideraţie reciprocă.
Trebuie menţionat că, în ultimii 50 de ani, în toate statele europene ponderea societăţilor în nume colectiv în ansamblul
societăţilor comerciale a scăzut simţitor, ceea ce demonstrează relativ slaba atractivitate pe care acestea o prezintă acum pentru
cei interesaţi să constituie o societate comercială. În prezent, societatea în nume colectiv suportă concurenţa societăţii cu
răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, care din raţiuni practice sunt preferate de participanţii la activitatea de
antreprenoriat. Există o explicabilă predilecţie a marii majorităţi a celor care doresc să creeze o societate comercială să-şi
valideze această dorinţă constituind fie o societate cu răspundere limitată (şi mai ales o astfel de societate), fie o societate pe
acţiuni, deoarece aceste forme juridice societare le conferă mai multă certitudine şi mai multă securitate juridică cel puţin în
ceea ce priveşte patrimoniul lor. Într-adevăr, avantajele oferite de societatea în nume colectiv decurgând din simplitatea
formalităţilor de constituire şi a mecanismului de funcţionare sunt în mare măsură umbrite de responsabilitatea nelimitată a
asociaţilor pentru datoriile sociale. Acest gen de responsabilitate creează în persoana asociaţilor un puternic sentiment de
insecuritate referitor la patrimoniul lor, şi totodată o remarcabilă reţinere de a-şi asuma riscurile inevitabile pe care le implică
orice afacere comercială. Ori, în cazul societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, ambele constituite pe ideea
responsabilităţii limitate a asociaţilor pentru datoriile sociale, fiecare participant are sentimentul deplinei securităţi a propriului
său patrimoniu, ceea ce îi conferă şi curajul necesar pentru asumarea riscurilor pe care le implică afacerile comerciale. În aceste
condiţii, societatea în nume colectiv continuă să rămână preferată ca formă juridică pentru organizarea de mici întreprinderi la
care participă un număr restrâns de asociaţi, pe care îi uneşte deplina încredere reciprocă şi care nu au veleităţi de a realiza
venituri apreciabile.
Totuşi, cu toate că numărul societăţilor în nume colectiv este într-o continuă descreştere, în ultimele decenii, în statele Europei
occidentale, se observă o folosire din ce în ce mai frecventă a acestui tip de societate ca tehnică de organizare a unor filiale
comune în cadrul unor grupuri de societăţi. Astfel, societatea în nume colectiv tinde să devină dintr-o societatea de persoane
fizice o societate de societăţi.
Societatea în nume colectiv este reglementată, sub diferite denumiri, în majoritatea statelor lumii: “société en nom collectif”
(Belgia, Franţa, Luxemburg), “полноe товариществo” (Federaţia Rusă), “società in nome collettivo” (Italia), “sociedade em
nome colectivo” (Portugalia), “Sociedad Colectiva” (Spania), “offene handelsgesellschaft” (Germania, Austria),
“Kollectivgesellschaft” sau “société en nom collectif ” (Elveţia), “interessentskaber” (Danemarca), “Avoin yhtiö” (Finlanda).
Menţionăm şi faptul că există state care nu reglementează un asemenea tip de societate, şi anume: Olanda, Grecia, Norvegia,
Suedia, Liechtenstein.
2. Definiţia societăţii în nume colectiv. Cea mai veche şi, în acelaşi timp, cea mai simplă formă de societate comercială,
societatea în nume colectiv, este definită în doctrină ca “societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două
sau mai multor persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii”. O definiţiei apropiată este dată
şi de Codul civil în art.121 alin.1, şi anume, “societate în nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, în
conformitate cu actul de constituire, activitate de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile acesteia”.
Din definiţia legală a societăţii în nume colectiv rezultă următoarele caractere ale acesteia:
(a) societatea este constituită în scopul desfăşurării activităţilor de antreprenoriat şi are personalitate juridică distinctă de cea a
asociaţilor21. Această concluzie poate fi trasă atât din faptul că dispoziţiile care reglementează societatea în nume colectiv au
fost plasate în capitolul II din cod – “Persoana juridică”, cât şi din faptul că asociaţii societăţii în nume colectiv exercită
activitatea de antreprenoriat în numele societăţii - persoană juridică, iar nu în nume propriu. În acest context, este important de
remarcat că în cuprinsul Codului civil nu au fost reluate dispoziţiile art.15 şi 16 din Legea nr.845-XII/1992 cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi şi a pct.6 din Regulamentul societăţilor economice (R.S.E.), aprobat prin H.G. nr.500/1991,
potrivit cărora societăţile în nume colectiv şi în comandită nu au personalitate juridică, iar patrimoniul lor este inseparabil de cel
al asociaţilor;
(b) la baza asocierii şi funcţionării societăţii în nume colectiv stă actul constitutiv (contractul de societate), în cadrul societăţii în
nume colectiv manifestându-se cel mai pregnant caracterul contractual al societăţii comerciale;
(c) toţi asociaţii societăţii participă nemijlocit la activitatea acesteia. Deoarece în societatea în nume colectiv toţi asociaţii îşi
riscă întreaga avere, este firesc ca aceştia să coopereze şi să se controleze reciproc;
(d) toţi asociaţii societăţii răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile contractate de aceasta, orice clauză care ar înlătura sau
limita această răspundere este nulă. Aceasta reprezintă o derogare de la regula generală, înscrisă în art.68 alin.2 din Codul civil,
conform căreia fondatorii (membrii) persoanei juridice nu răspund pentru obligaţiile persoanei juridice. Astfel, societatea în
nume colectiv reprezintă pentru creditorii sociali cea mai avantajoasă formă de societatea comercială, deoarece în caz de
neexecutare a obligaţiilor societăţii ei pot fi despăgubiţi atât din bunurile societăţii, cât şi din bunurile personale ale asociaţilor.

21
Această trăsătură delimitează societatea în nume colectiv de societatea civilă, reglementată de art.1339-1354 C. civ., care nu este persoană
juridică.
3. Constituirea societăţii în nume colectiv. Constituirea societăţii în nume colectiv este reglementată, în principal, de
dispoziţiile art.106-115 din Codul civil, ce constituie dreptul comun în materia constituirii societăţilor comerciale, dispoziţii
care se completează cu normele speciale cuprinse în art.121 din cod. Întrucât regulile generale privind constituirea societăţilor
comerciale au fost examinate în cadrul comentariilor la articolele menţionate, vom aborda doar unele aspecte specifice
constituirii societăţii în nume colectiv.
Pot fi asociaţi într-o societate în nume colectiv atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Întrucât legea nu distinge, înseamnă
că şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor, pot avea calitatea de asociaţi ai societăţii în nume colectiv.
Participarea persoanelor juridice la o societate în nume colectiv poate ridica o serie de probleme determinate atât de
răspunderea nelimitată a asociaţilor pentru obligaţiile sociale cât şi de gradul de implicare în activitatea unei asemenea societăţi.
Astfel, în doctrină s-au purtat discuţii în legătură cu posibilitatea dobândirii calităţii de asociat la o societatea în nume colectiv a
societăţilor cu răspundere limitată şi pe acţiuni, avându-se în vedere aparenta incompatibilitate între răspunderea limitată pentru
obligaţiile sociale a acestor societăţi şi a asociaţilor lor şi răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor societăţii în nume
colectiv. În acest context s-a arătat că participarea unei societăţi cu răspundere limitată sau pe acţiuni la înfiinţarea unei societăţi
în nume colectiv nu are nici o legătură cu extinderea răspunderii propriilor asociaţi pentru datoriile sale. Oricare dintre
societăţile menţionate este subiect de drept distinct de societatea la care dobândeşte calitatea de asociat, iar responsabilitatea pe
care şi-o asumă în această calitate este propria sa responsabilitate şi nu a asociaţilor. Vom fi astfel în prezenţa a două
responsabilităţi diferite ce se situează şi se analizează în două planuri diferite, şi anume: responsabilitatea societăţii asociat faţă
de creditorii societăţii la care participă şi responsabilitatea propriilor săi asociaţi faţă de propriii creditori sociali, întinderea celei
dintâi responsabilităţi este concordantă cu forma juridică a societăţii înfiinţate, iar întinderea celei de-a doua responsabilităţi
corespunde formei juridice a societăţii participante. În cazul în care societatea înfiinţată este o societate în nume colectiv, iar
societatea participantă este o societate cu răspundere limitată sau o societate pe acţiuni, aceasta (adică societatea participantă)
va trebui să contribuie, aidoma oricărui alt asociat al unei societăţi în nume colectiv, după epuizarea subscripţiei sale de capital
cu întregul său patrimoniu la acoperirea datoriilor sociale faţă de creditorii ultimei societăţi (adică a societăţii în nume colectiv).
Pe de altă parte, având în vedere gradul de implicare a asociaţilor unei societăţi în nume colectiv în activitatea acesteia, precum
şi răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor, legiuitorul a înţeles să interzică participarea la o asemenea societate atât a
autorităţilor administraţiei publice, cât şi a întreprinderilor de stat şi a societăţilor pe acţiuni în care statul deţine cel puţin 30 la
sută din acţiuni (pct.4 din R.S.E.22). Menţionăm că în proiectul Codului civil23 se prevedea o asemenea interdicţie doar pentru
stat şi unităţile administrativ-teritoriale, însă această dispoziţie a proiectului nu se mai regăseşte, din păcate în forma finală a
codului.
Legea limitează numărul asociaţilor dintr-o societatea în nume colectiv la 20 de persoane. Astfel, potrivit art.121 alin.2 fraza I
din cod, numărul asociaţilor într-o astfel de societatea nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau
juridice. Limitarea numărului de asociaţi este dispusă de legiuitor tocmai pentru a asigura caracterul intuitu personae a societăţii
în nume colectiv. Trebuie, totuşi, de precizat că o asemenea limitare nu este cunoscută şi de alte legislaţii continentale, şi nici
chiar de legislaţia Federaţiei Ruse din al cărui Cod civil au fost, de altfel, preluate majoritatea dispoziţiilor referitoare la
societatea în nume colectiv.
O altă limitare instituită de lege se referă la posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a participa doar la o singură
societate în nume colectiv (art.121 alin.2 fraza a II-a din cod). Precizăm, de asemenea, că în dezvoltarea acestei interdicţii,
art.136 alin.2 din cod stipulează că asociatul comanditat (care răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale) din
societatea în comandită nu va putea fi asociat într-o societate în nume colectiv, şi, respectiv, nici asociatul unei societăţi în nume
colectiv nu va putea deveni membru comanditat într-o societate în comandită. Deşi prin aceste interdicţii legiuitorul a urmărit
protejarea creditorilor sociali, prin evitarea unor situaţii în care prin participarea unei persoane la mai multe societăţi în nume
colectiv (sau societăţi în comandită) s-ar diminua întinderea răspunderii acesteia pentru datoriile sociale, ele sunt, totuşi,
criticabile, întrucât nu vor reuşi să asigure o protecţie eficace a drepturilor de creanţă a creditorilor sociali, fiind uşor de
imaginat o mulţime de alte circumstanţe care ar putea afecta solvabilitatea asociatului cu răspundere nelimitată, circumstanţe pe
care legea nu le poate prevede.
4. Firma societăţii în nume colectiv. Pentru identificarea ei în activitatea comercială societatea în nume colectiv, ca orice
persoana juridică, trebuie să aibă o firmă şi un sediu, determinarea cărora se realizează prin actul constitutiv. Firma folosită de
societatea în nume colectiv trebuie să cuprindă, potrivit art.121 alin.3 din cod, două elemente de identificare, ambele constând
din cuvinte scrise. În primul rând, se cere ca în firmă să figureze numele sau denumirea asociaţilor. Dacă firma societăţii în
nume colectiv nu poate include numele sau denumirea tuturor asociaţilor, aceasta va cuprinde, în mod obligatoriu, numele sau
denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”. În cazul în care
un asociat al cărui nume sau denumire figurează în firma societăţii a ieşit din societate, firma acesteia va fi modificată în mod
corespunzător. Cel de-al doilea element component al firmei constă în menţiunea obligatorie “societate în nume colectiv”,
scrisă în întregime sau cu abrevierea “S.N.C.”.

Articolul 122. Actul de constituire al societăţii în nume colectiv

22
Având în vedere art.2 lit.b) din Legea nr.1125-XV/2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova, considerăm că
dispoziţiile R.S.E. sunt aplicabile, în lipsa unei abrogări exprese, şi în continuare, dar doar în măsura în care nu contravin prevederilor codului. În
mod concret, deoarece modificările implicite ale dispoziţiilor R.S.E. în materia societăţilor în nume colectiv sunt destul de numeroase, vom apela
la prevederile actului normativ menţionat numai în măsura în care dispoziţiile sale acoperă anumite lacune ale textelor Codului civil.
23
Elaborat de Comisia specială pentru definitivarea proiectului Codului civil constituită prin Hotărârea Parlamentului nr.1315/26.10.2000.
(1) În afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii în nume colectiv trebuie să se indice:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la capitalul social;
c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
(2) Actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor asociaţilor.

1. Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv. Potrivit legii, la baza constituirii societăţii în nume colectiv se află
contractul de constituire (de societate)24, semnat de toţi asociaţii (membrii) societăţii (art.62 alin.1 şi 108 alin.4 din Codul civil
şi pct.8 din R.S.E.). Deşi legea nu cere fondatorilor şi redactarea unui statut (ca, de exemplu, în cazul societăţilor pe acţiuni),
nimic nu-i împiedică pe aceştia să redacteze şi un asemenea act. Această concluzie se impune având în vedere principiul
libertăţii convenţiilor în conformitate cu care părţile contractante sunt libere să încheie orice act juridic cu condiţia ca acesta să
nu aducă atingere dispoziţiilor imperative ale legii. Ori, statutul unei societăţi comerciale este şi el, lato sensu, un act juridic, un
produs al voinţei asociaţilor prin care aceştia statornicesc reguli privind funcţionarea societăţii. Aşadar, legea nu cere în mod
obligatoriu statutul pentru valabilitatea constituirii societăţii în nume colectiv, dar nici nu interzice asociaţilor ca, dacă aceştia
doresc, să-l întocmească. Într-o asemenea ipoteză s-ar putea pune problema forţei juridice a unui asemenea statut. Considerăm
că, şi în această situaţie statutul societăţii rămâne în esenţa lui o convenţie conexă contractului de constituire, pe care îl
întregeşte, fie în sensul ca îl completează, fie în sensul că îl explicitează. Astfel că, în situaţia în care prevederile statutului vor
fi, sub anumite aspecte, contradictorii cu cele ale contractului de constituire vor avea prioritate întotdeauna stipulaţiile
contractului, deoarece legea cere pentru înfiinţarea unei societăţi în nume colectiv numai contractul de constituire nu şi statutul.
Orice neconcordanţă dintre stipulaţiile contractuale şi prevederile statutare nu poate legitima concluzia că acestea din urmă le-ar
modifica pe cele dintâi, căci statutul nu poate fi privit în nici un caz ca act juridic de modificare a contractului de constituire.
Ca orice act juridic, şi contractul de constituire trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate: capacitatea de a
contracta, consimţământul valabil al părţilor care se obligă, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită. În plus, acesta va trebui
să prezinte şi anumite elemente specifice care îl particularizează faţă de celelalte contracte. Ne referim aici la intenţia de a
colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis), obligaţia asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea
patrimoniului societar, precum şi participarea la beneficii şi la pierderi. Întrucât toate aceste condiţii au mai fost analizate nu
vom mai reveni asupra lor. Precizăm doar că, în societatea în nume colectiv elementul affectio societatis este mai pregnant decât
în cadrul altor societăţi. Asociaţii dintr-o asemenea societate participând “de regulă” direct şi nemijlocit la activitatea societăţii.
În ceea ce priveşte conţinutul contractului de constituire a societăţii în nume colectiv, acesta, pe lângă menţiunile obligatorii
prevăzute la art.108 alin.1 din Codul civil va trebui să cuprindă şi o serie de dispoziţii, care sunt prevăzute de art.122 alin.1 din
Codul civil. Întrucât clauzele generale au mai fost analizate vom examina în continuare numai aspectele specifice societăţii în
nume colectiv.
Toate clauzele unui contract de societate, obligatorii potrivit legii, pot fi grupate după cum urmează:
a) Clauze de identificare. Includem aici clauzele referitoare la identificarea fondatorilor societăţii în nume colectiv şi clauzele
referitoare la individualizarea viitoarei societăţi, prin care se stabilesc denumirea (firma), forma juridică şi sediul societăţii.
Precizăm că denumirea (firma) societăţii în nume colectiv trebuie să respecte cerinţele prevăzute de art.121 alin.3 din cod;
b) Clauze privind caracteristicile societăţii. Avem în vedere clauzele privind obiectul şi capitalul social prezumat al societăţii.
Mai exact, potrivit art.122 alin.1 lit.a)-b) din Codul civil, actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, va trebui să indice atât
cuantumul cât şi structura şi modalitatea de constituire a capitalului social al societăţii, inclusiv prin precizarea aporturilor
fiecărui asociat, în numerar sau în alte bunuri, precum şi răspunderea asociaţilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a
acestora.
Menţionăm că, deşi în cazul societăţii în nume colectiv legea nu cere un minim de capital pentru înfiinţarea societăţii, aceasta
nu înseamnă că o astfel de societate s-ar putea constitui şi funcţiona fără capital social. Acest lucru este greu de presupus tocmai
datorită faptului că, capitalul social reprezintă principalul instrument economic pentru realizarea scopului în vederea căruia
societatea a fost constituită. Este adevărat că importanţa capitalului social în cazul societăţii în nume colectiv este întrucâtva
diminuată datorită faptului că acesta nu mai constituie singura garanţie a creditorilor sociali pentru datoriile societăţii, ei
putându-se îndrepta împotriva oricărui asociat care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Din aceste
considerente, legiuitorul, deşi prevede obligativitatea menţionării capitalul social în actul constitutiv, nu stabileşte şi un
minimum de capital necesar constituirii societăţii. În ceea ce ne priveşte, considerăm că această atitudine a legiuitorului nu
trebuie interpretată în sensul că se lasă o libertate deplină asociaţilor de a fixa cuantumul capitalului social. Asociaţii dintr-o
societate în nume colectiv nu vor putea indica un capital simbolic, impropriu ca valoare economică de a asigura îndeplinirea
scopului societăţii. Un asemenea capital ar fi de natură să îndeplinească numai formal cerinţa instituită de art.122 alin.1 lit.a)
din cod, relativă la necesitatea precizării în cuprinsul actului constitutiv a mărimii capitalului social, ceea ce ar contraveni
finalităţii urmărite de legiuitor. De aceea, în opinia noastră, cerinţa legală despre care este vorba poate fi considerată îndeplinită
doar atunci când asociaţii societăţii în nume colectiv stabilesc în actul constitutiv al respectivei societăţi un capital rezonabil.
Sintagma capital rezonabil urmând a desemna o valoare minimă a capitalului social care, raportat la finalitatea societăţii
24
Contractul de constituire a unei societăţi (sau, cum mai este denumit, contract de societate comercială) diferă de contractul de societate civilă
reglementat de art.1339-1354 din Codul civil. Astfel, în timp ce primul contract are ca efect constituirea unui patrimoniu prin aporturile
fondatorilor, cel de-al doilea creează doar o indiviziune de bunuri. În consecinţă, în timp ce societatea civilă nu va avea niciodată personalitate
juridică în vreme ce societatea comercială, indiferent de formă, are o asemenea personalitate.
comerciale avută în vedere, ar putea fi apreciat ca îndestulător pentru realizarea obiectului de activitate şi, deci, implicit al
finalităţii societăţii avută în vedere de asociaţi la înfiinţarea acesteia.
O altă precizare importantă se impune cu privire la tipurile de aport permise la constituirea societăţii în nume colectiv. După
cum s-a mai arătat aporturile la capitalului social al unei societăţi comerciale pot fi în numerar, acestea fiind obligatorii
indiferent de forma societăţii, şi în natură, ce au ca obiect orice bun cu valoare economică care prezintă interes pentru
activitatea societăţii. Ca regulă generală, prestaţiile în muncă şi servicii ale asociaţilor nu pot constitui aport la formarea sau
majorarea capitalului social (art.113 alin.2 din Codul civil). O asemenea interdicţie este motivată de faptul că aporturile în
muncă şi servicii nu pot servi drept garanţie pentru creditorii sociali, ori anume aceasta este funcţia de bază a capitalului social.
Totuşi, în cazul societăţilor în nume colectiv (dar şi în comandită) legea permite asociaţilor să efectueze astfel de aporturi,
având în vedere că asociaţii răspund cu întregul lor patrimoniu pentru datoriile sociale, iar drepturile creditorilor sociali nu sunt
afectate în nici un fel. Aporturile constând în prestaţii în muncă şi servicii nu sunt cuprinse în capitalul social al societăţii, dar
asociaţii vor avea dreptul în schimbul acestora să participe, în limitele stabilite de actul constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a
activului societăţii, fiind totodată, obligaţi să participe şi la pierderi (art.114 alin.4 din Codul civil). Menţionăm totodată că, în
accepţiunea legii, un aport în muncă şi servicii constă în obligaţia pe care şi-o asumă asociatul de a pune la dispoziţia societăţii
cunoştinţele sale tehnice, serviciile şi munca sa.
c) Clauze privind funcţionarea societăţii. Legea cere ca în actul constitutiv al societăţii să se precizeze structura, atribuţiile,
modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii, precum şi modul de reprezentarea a acesteia (art.108 alin.1 lit.g)-h)
din Codul civil). În plus, potrivit art.122 alin.1 lit.d)-e) din cod, actul constitutiv al societăţii în nume colectiv trebuie să
prevadă: procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi, procedura de admitere a noilor membri, precum şi temeiurile şi
procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. Deşi formularea acestui text de lege sugerează obligativitatea
includerii unor asemenea clauze în actul constitutiv, considerăm că din economia articolelor următoare reiese în mod clar că
asemenea precizări nu sunt obligatorii. Asociaţii vor stipula în contractul de constituire clauze cu privire la reprezentarea
societăţii, procedura de adoptare a hotărârilor sau de retragere ori excludere din societate, numai în măsura în care înţeleg să
deroge de la unele norme dispozitive ale codului. Astfel, din analiza coroborată a textele legale în materia societăţii în nume
colectiv, conchidem că asociaţii vor putea prevedea, de exemplu: situaţiile când o hotărâre se va putea adopta cu majoritatea
voturilor membrilor, prin derogare de la regula conform căreia conducerea societăţii se exercită prin acordul tuturor membrilor
(art.123 alin.1 din cod); atribuirea unui număr de voturi proporţional cotei de participare a asociaţilor, prin derogare de la regula
“un asociat – un vot” (art.123 alin.2 din cod); persoanele care vor reprezenta societatea în nume colectiv (art.125 din cod).
d) Clauze privind modalitatea de participare la beneficii şi pierderi. Asociaţii vor preciza în actul constitutiv al societăţii în
nume colectiv modul şi proporţia de participare a fiecăruia la câştigurile şi pierderile societăţii. Cu alte cuvinte, asociaţii vor
putea stabili modul de împărţire a profitului rezultat din activitatea societăţi, inclusiv periodicitatea şi termenele în care se va
efectua această operaţiune, şi, în mod corelativ, modul în care se va face imputarea pierderilor, derogând de la regula instituită
de art.127 alin.1 din Codul civil conform căreia repartizarea veniturilor şi imputarea pierderilor se face între asociaţi
proporţional participaţiunilor fiecăruia la capitalul social. Precizăm doar că, nu va fi posibilă inserarea unor clauze numite în
doctrină leonine, precum clauza prin care totalitatea beneficiilor se atribuie unuia dintre asociaţi sau clauza conform căreia unul
dintre asociaţi să fie dispensat de obligaţia de a participa la pierderi. Tot leonină este considerată în literatura de specialitate şi
clauza prin care se garantează unuia dintre asociaţi un minim de foloase, pentru că aceasta echivalează cu scutirea de participare
la pierderi.
Contractul de constituire a societăţii în nume colectiv va putea cuprinde orice alte clauze pe care asociaţii le consideră necesare,
cu condiţia ca prin asemenea clauze să nu se aducă atingere dispoziţiilor imperative ale Codului civil.
Contractul de constituire se va încheia în mod obligatoriu în limba de stat şi se va semna de toţi asociaţii fondatori (art.108
alin.4 din Codul civil). Precizăm, de asemenea, că actul constitutiv al societăţii în nume colectiv trebuie încheiat în formă
autentică (art.107 alin.1 din cod), care este cerută ad validitatem, întrucât art.110 alin.2 lit.a) din cod sancţionează cu nulitatea
lipsa acesteia. Contractul de constituire va fi supus autentificării notariale în modul stabilit de Legea nr.1453-XV/8.11.2002 cu
privire la notariat. La efectuarea actelor notariale, notarii vor verifica printre altele dacă contractul de societate nu cuprinde
clauze ce contravin legislaţiei, iar în cazul existenţei unor asemenea clauze vor refuza autentificarea lui (art.41 alin.1 din Legea
cu privire la notariat).
În sfârşit, menţionăm că actului constitutiv încheiat de către asociaţii fondatori îi sunt incidente principiile generale de drept
conform cărora retragerea unui contractant se poate face numai cu acordul celorlalţi contractanţi, moartea sau interdicţia unuia
dintre ei va avea ca efect stingerea convenţiei sau continuarea acesteia de către moştenitori, revenirea de comun acord asupra
clauzelor iniţial stabilite.
2. Modificarea actului constitutiv al societăţii în nume colectiv. După cum am menţionat actul constitutiv al societăţii în
nume colectiv este contractul de constituire (de societate), a cărui problematică juridică a fost analizată mai sus. Aşadar, atunci
când se vorbeşte despre modificarea actului constitutiv al societăţii menţionate este vizat însuşi contractul de constituire prin
care se înfiinţează o astfel de societate.
Deoarece contractul de constituire a societăţii în nume colectiv este opera voinţei comune a asociaţilor exprimată în armonie cu
principiul libertăţii convenţiilor, el va putea fi modificat tot prin voinţa comună a asociaţilor căci ceea ce s-a făcut mutuum
consensus poate fi desfăcut mutuum disensus. Această regulă este consacrată expres şi de dispoziţiile Codului civil în materia
societăţilor în nume colectiv, potrivit cărora “actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor
asociaţilor” (art.122 alin.2 din cod).
Modificarea actului constitutiv al societăţii în nume colectiv este dominată de principiul simetriei actelor juridice care
presupune ca actul juridic modificator să îndeplinească aceleaşi condiţii de formă şi de fond care s-au cerut îndeplinite de actul
juridic modificat la momentul perfectării. Aşadar, contractul de constituirea a societăţii în nume colectiv poate fi modificat din
punct de vedere juridic prin voinţa comună a tuturor asociaţilor cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond care s-au cerut
îndeplinite la perfectarea lui.
Dar care este momentul de când pot fi aduse modificări contractului de constituire şi momentul până la care pot fi aduse
asemenea modificări? După cum s-a arătat şi în doctrină, actul constitutiv al oricărei societăţi comerciale, deci inclusiv al
societăţii în nume colectiv, de principiu poate fi modificat începând cu momentul imediat următor celui al perfectării lui.
Asociaţii păstrează nealterată facultatea de a modifica actul constitutiv până la momentul desfiinţării acestuia, fie prin
declararea judecătorească a nulităţii lui, fie prin rezilierea lui de către asociaţi, fie ca urmare a intervenţiei unei cauze generale
sau speciale de dizolvare a societăţii.
În sfârşit, menţionăm că, având în vedere faptul că contractul de constituire a societăţii în nume colectiv reprezintă cea mai
importantă sursă de informare pentru terţele persoane care intră în contact cu societatea, legiuitorul a instituit obligativitatea
înregistrării modificărilor contractului la Camera Înregistrării de Sat în termen de maxim 7 zile de la data efectuării lor, acestea
dobândind eficienţă juridică numai de la data înregistrării (art.18 din Legea nr.1265-XIV/05.10.2000 cu privire la înregistrarea
de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor).

Articolul 123. Conducerea societăţii în nume colectiv

(1) Conducerea societăţii în nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor. În actul de constituire al societăţii
pot fi prevăzute cazurile în care hotărârea se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor.
(2) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur vot dacă actul de constituire nu prevede altfel.

1. Conducerea societăţii în nume colectiv. Organizarea societăţii în nume colectiv este la fel de simplă ca şi cea a societăţilor
civile. Legea conferă asociaţilor o libertate mai accentuată în ceea ce priveşte modul de organizare a activităţii unei asemenea
societăţi spre deosebire de societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni.
Astfel, art.123 din cod nu instituţionalizează o adunare generală a asociaţilor ca organ suprem de conducere a societăţii în nume
colectiv, deşi atribuie prerogativele decizionale privind activitatea societăţii tuturor asociaţilor. Soluţia aleasă de legiuitor se
justifică prin numărul mic de asociaţi într-o asemenea societate spre deosebire de alte forme societare. Legiuitorul s-a limitat să
instituie regula unanimităţii în ceea ce priveşte luarea deciziilor privind activitatea societăţii. Astfel, potrivit art.123 alin.1 fraza
I din Codul civil, conducerea societăţii în nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor. Instituirea acestei reguli este
determinată de necesitatea ca fiecare dintre asociaţi să aibă un cuvânt de spus în funcţionarea societăţii, avându-se în vedere
faptul că aceştia răspund nelimitat şi solidar pentru datoriile sociale. Totuşi, regula enunţată nu are un caracter imperativ,
asociaţii putând prevedea prin actul constitutiv diverse situaţii în care o hotărâre să se adopte cu majoritatea voturilor (art.123
alin.1 fraza a II-a din cod), excepţie făcând hotărârile de modificarea a actului constitutiv, care se vor lua, în mod obligatoriu,
prin votul unanim al asociaţilor (art.122 alin.2 din cod). În mod concret, asociaţii ar putea prevedea regula majorităţii la
adoptarea hotărârilor cu privire la: repartizarea beneficiilor şi pierderilor (art.127 alin.1 din cod); acceptarea succesorilor
membrului decedat în calitatea de asociaţi în societate (art.132 alin.1 din cod); alegerea administratorilor, dacă aceştia nu au fost
desemnaţi prin actul constitutiv; aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual; alte chestiuni pentru a căror soluţionare
legea nu cere unanimitatea. Asociaţii vor stabili, de asemenea, şi felul majorităţii necesare adoptării unor asemenea hotărâri -
simplă sau calificată, precum şi modul în care se va proceda în cazul parităţii de voturi. Pe de altă parte, în tăcerea legii,
considerăm că dacă majoritatea asociaţilor va adopta o hotărâre prin care se contravine actului constitutiv sau unei dispoziţii
legale imperative, minoritatea de asociaţi care a votat împotrivă va putea ataca respectiva hotărâre în justiţie solicitând anularea
ei.
La luarea deciziilor cu privire la activitatea societăţii fiecare asociat are, dacă actul de constituire nu prevede altfel, un singur
vot (art.123 alin.2 din cod). În consecinţă, asociaţii vor putea prevedea în contractul de constituire un alt mod de atribuire a
voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat, fără ca prin această atribuire stabilită să fie posibilă
lipsirea totalmente de vot a vreunui asociat.

Articolul 124. Administrarea societăţii în nume colectiv

(1) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are dreptul de a acţiona în numele societăţii dacă actul de constituire
nu prevede că toţi membrii administrează societatea în comun sau că administrarea este delegată unor anumiţi membri
sau unor terţi.
(2) Împuternicirile administratorului se limitează la domeniul de activitate al societăţii. Pentru săvârşirea de acte ce
depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor asociaţilor.
(3) În cazul administrării în comun, deciziile trebuie luate în unanimitate. Dacă administrarea societăţii se deleagă unei
sau mai multor persoane, ceilalţi membri, pentru a încheia acte juridice în numele societăţii, trebuie să aibă procură de
la prima (primele). În raporturile cu terţii, societatea nu are dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se
limitează împuternicirile membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor în care societatea va demonstra că terţul, în
momentul încheierii actului juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este împuternicit să
acţioneze în numele societăţii.
(4) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv, indiferent de faptul este sau nu împuternicit să administreze
societatea, are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata documentaţia privind administrarea.
Clauza prin care se exclude sau se limitează acest drept este nulă.

1. Desemnarea administratorilor. În cazul în care actul constitutiv nu arată cine sunt administratorii societăţii sau nu prevede
nimic cu privire la modul de administrare al societăţii se presupune că fiecare asociat are dreptul de a acţiona în numele acesteia
din partea celorlalţi asociaţi, având dreptul de a încheia toate operaţiunile necesare exercitării activităţii societăţii. Posibilitatea
participării oricărui asociat la administrarea societăţii este o consecinţă firească a răspunderii nelimitate a asociaţilor pentru
datoriile sociale.
În practică, totuşi, nu vom întâlni numeroase acte constitutive care să nu desemneze modul concret de administrare a societăţii,
inclusiv persoanele desemnate ca administratori, de vreme ce art.108 alin.1 lit.h) din Codul civil cere în mod expres inserarea în
actul constitutiv a unei asemenea menţiuni. În consecinţă, se punea în mod firesc întrebarea care ar fi opţiunile asociaţilor în
ceea ce priveşte modul de administrare a societăţii? Răspunsul este dat de dispoziţiile art.124 din cod, potrivit cărora asociaţii
pot prevedea în actul constitutiv ca (a) administrarea societăţii se fie exercitată în comun, de către toţi asociaţii, sau ca (b)
administrarea să fie delegată unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor terţe persoane. În fine, asociaţii ar putea stipula
în actul constitutiv ca (c) administrarea societăţii să fie exercitată de către fiecare dintre asociaţi, care să îndeplinească în mod
individual toate atribuţiile pe care le presupunea calitatea de administrator.
În practică, în cele mai multe cazuri, asociaţii de la societăţile în nume colectiv preferă să încredinţeze administrarea societăţii
unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor terţe persoane. Posibilitatea de a desemna un administrator neasociat este
criticabilă la prima vedere25, întrucât caracterul intuitu personae al societăţii în nume colectiv şi existenţa unei răspunderi
nemărginite a asociaţiilor ar impune ca aceştia să conducă direct activitatea socială şi să nu o încredinţeze unor persoane străine
de societate. Tocmai din acest considerent legiuitorul a instituit, ca regulă, administrarea societăţilor în nume colectiv prin
administratori asociaţi. Totuşi, avându-se în vedere că o asemenea regulă vizează în primul rând protejarea asociaţilor, acestora
li se acordă posibilitatea ca în funcţie de interesele pe care le au să opteze pentru desemnarea unui administrator neasociat.
Acesta nu trebuie să fie neapărat o persoană fizică, ci această calitatea poate să fie încredinţată şi unei persoane juridice.
Administratorii societăţii în nume colectiv vor putea fi numiţi prin actul constitutiv sau, ulterior constituirii, aleşi de către
asociaţi. Administratorii desemnaţi prin actul constitutiv sunt aleşi prin consensul tuturor asociaţilor. În cazul în care
desemnarea administratorilor nu s-a făcut prin actul constitutiv al societăţii, aceştia vor putea fi aleşi ulterior înregistrării
societăţii în conformitate cu dispoziţiile art.123 alin.1 din Codul civil, fie cu unanimitate de voturi (regula unanimităţii), fie cu
votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, dacă o asemenea modalitate este prevăzută de actul
constitutiv.
Serviciile făcute de administratorii societăţii în favoarea acesteia, în îndeplinirea funcţiilor lor, sunt, de regulă, remunerate.
Asociaţii au deplină libertate să decidă dacă administratorii beneficiază de o remuneraţie sau nu, ori să stabilească cuantumul
acesteia. În principiu, se acordă administratorilor o remuneraţie lunară fixă. Legea nu interzice însă ca asociaţii să decidă
stabilirea remuneraţiei administratorilor sub forma unei sume variabile, reprezentând o cotă-parte aprioric predeterminată din
beneficiile realizate de societate. În fine, este posibilă şi o a treia soluţie care să rezulte din combinarea primelor două
menţionate. O astfel de soluţie, comportând o remuneraţie mixtă, se justifică mai cu seamă atunci când administratorul nu
cumulează în persoana sa calitatea de asociat, pe lângă cea de administrator.
2. Puterile administratorilor. În raporturile care se stabilesc între administratori şi societate, pe de o parte, şi administratori şi
asociaţi pe de altă parte, puterile administratorului sunt determinate prin actul constitutiv al societăţii în nume colectiv (care este
contractul de constituire) şi lege.
Administratorii desemnaţi pot manifestă iniţiativa oricăror operaţiuni comerciale care se circumscriu celor efectuate în mod
obişnuit de societate, fără să aibă nevoie în acest sens de acordul prealabil al celorlalţi asociaţi. Este însă posibil ca, în
exercitarea atribuţiilor sale, un administrator să aibă iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele determinate de domeniul
curent de activitate al societăţii, dar care, în acelaşi timp, nu excede limitele stabilite prin actul constitutiv privind obiectul de
activitate. Potrivit art.124 alin.2 din cod, pentru săvârşirea de acte ce depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor
asociaţilor.
În practică, destul de frecvent, mai cu seamă în cazul societăţilor în nume colectiv cu potenţial economic ridicat, prin actul
constitutiv se prevede că administrarea societăţii va fi asigurată de o pluralitate de administratori. Într-o atare ipoteză, tot actul
constitutiv va fi cel care va stabili modul cum se distribuie între administratori sarcinile privind administrarea societăţii.
Totodată, prin actul constitutiv se poate stipula organizarea unui consiliu de administraţie, precum şi condiţiile în care acesta va
delibera. Este însă posibil ca din actul constitutiv să lipsească orice stipulaţie privind repartizarea sarcinilor între multiplii
administratori, ipoteză în care considerăm că fiecare administrator privit separat este investit cu prerogativa generală de a
îndeplini toate actele de gestiune cerute de interesele societăţii şi care se circumscriu, bineînţeles, obiectului de activitate a
societăţii.
Din punct de vedere al sferei puterilor, nu există nici o deosebire între administratorii asociaţi şi cei neasociaţi, cu o singură
menţiune: în îndeplinirea actelor de administrare, administratorul asociat exprimă atât voinţa sa de asociat, cât şi pe aceea de
administrator, astfel încât, în caz de abuz de putere, el poate suporta dubla sancţiune a revocării puterii de reprezentare şi a
excluderii din societate (a se vedea art.126 aln.1 şi art.129 alin.2 din Codul civil).
25
De altfel, o asemenea dispoziţie nu există în alte legislaţii. Trebuie, totuşi, de precizat că dacă în unele legislaţii (Federaţia Rusă) posibilitatea
de a delega administrarea societăţii în nume colectiv unor terţe persoane este exclusă de plano, în altele (Franţa, România), deşi textele legale nu
menţionează în termen expliciţi o asemenea posibilitate, opinia dominantă a doctrinei este în sensul că, în principiu, asociaţii pot desemna ca
administrator un terţ faţă de societate.
O situaţie particulară este şi aceea în care prin actul constitutiv s-a prevăzut administrarea societăţii de către toţi asociaţii în
comun. În acest caz orice decizie luată de ei va fi considerată valabilă numai dacă a fost adoptată în unanimitate (art.124 alin.3
fraza I din cod). Administrarea societăţii pe baza unanimităţii reprezintă sistemul cel mai prudent, dar în acelaşi timp şi cel mai
greoi de funcţionare, deoarece în situaţia existenţei unor divergenţe între administratorii asociaţi nu se va putea realiza
unanimitatea, şi prin urmare nu se va putea încheia nici actul sau operaţiunea proiectată. Sigur, un asemenea sistem prezintă
marele avantaj al eliminării unor eventualele erori sau abuzuri pe care le-ar putea săvârşi administratorul individual, dar cum se
va proceda în situaţia în care întrunirea unanimităţii nu este posibilă datorită unor factori obiectivi? cum ar fi de exemplu,
absenţa îndelungată a unuia dintre administratorii asociaţi din localitate. Sau cum se va proceda în cazul în care trebuie luată o
decizie în cazuri de urgenţă iar unii administratori sunt în imposibilitate de a fi contactaţi sau de a lua parte la deliberarea asupra
acelei decizii? Se pot, de asemenea, imagina şi numeroase situaţii când unul din asociaţi se opune în mod nejustificat adoptării
unei decizii, blocând astfel activitatea societăţii. Din păcate, Codul nostru civil, spre deosebire de alte legislaţii (cum ar fi, de
exemplu, cea franceză, română), nu răspunde la aceste întrebări26. În ceea ce ne priveşte, considerăm că asociaţii, în virtutea
libertăţii conferite de legiuitor în privinţa modului de organizare a activităţii societăţii în nume colectiv, vor putea stipula felul
în care vor fi reglementate şi asemenea situaţii. Astfel, asociaţii ar putea stabili ca divergenţele existente între administratorii
asociaţi să fie soluţionate prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. De asemenea, asociaţii
ar putea să prevadă, prin actul constitutiv, posibilitatea adoptării de hotărâri doar de către un singur administrator sau de către o
parte dintre ei în situaţiile în care ceilalţi administratori sunt “în imposibilitate” de a participa la administrare sau în situaţiile în
care necesitatea luării deciziei este motivată de un caz urgent, când neîndeplinirea urgentă a unui act de administrare ar fi de
natură să pricinuiască un prejudiciu semnificativ societăţii. În lipsa unor asemenea prevederi, în toate cazurile când se încalcă
regula unanimităţii administratorii care a luat respectiva decizie vor putea fi obligaţi să suporte prejudiciul pe care, eventual, 1-
au cauzat societăţii. În ceea ce priveşte exprimarea voinţei asociaţilor obligaţi a administra împreună, în lipsa unei stipulaţii
exprese în actul constitutiv, aceasta va putea îmbrăca orice formă. Desigur, în măsura în care legea impune pentru un act o
anumită formă, aceasta trebuie respectată. Codul civil nu impune ca exprimarea voinţei să se facă simultan.
În sfârşit, menţionăm că şi prin clauzele stipulate în actul constitutiv pot fi stabilite anumite limite ale acestor puteri în sensul
precizării că anumite acte, enumerate limitativ, pot fi îndeplinite de administratori numai cu acordul tuturor asociaţilor sau, cel
puţin, a acelora dintre ei care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Depăşirea acelor limite se sancţionează cu
asumarea implicită a responsabilităţilor personale a administratorului care a nesocotit stipulaţiile actului constitutiv al societăţii.
Printre actele de acest gen s-ar putea menţiona: înstrăinarea imobilelor, contractarea de împrumuturi peste o anumită valoare
prestabilită, gajarea sau ipotecarea bunurilor societăţii pentru garantarea unor credite acordate de o bancă comercială în
favoarea altei societăţi comerciale sau a unor terţi sau chiar a unui asociat etc. În doctrină s-a remarcat însă pe bună dreptate că
actul constitutiv nu trebuie să fie prea restrictiv în această privinţă. Administratorilor trebuie să li se lase o marjă suficient de
largă pentru a-şi putea manifesta, în mod liber şi nestânjenit, iniţiativa în îndeplinirea actelor de gestiune a patrimoniului social.
În acest context s-ar putea discuta dacă prevederile actului constitutiv prin care sunt desemnaţi administratorii societăţii, precum
şi cele care prevăd restricţii impuse administratorilor sunt opozabile terţilor. Şi asta deoarece pot fi imaginate numeroase situaţii
în care un asociat care nu are nu are dreptul de a administra societatea şi nici procură pentru a încheia acte juridice în numele
societăţii încheie totuşi astfel de acte, ori situaţii în care un administrator, deşi legal desemnat, încheie un act juridic cu
depăşirea limitelor împuternicirilor conferite prin actul constitutiv. Astfel, pe de o parte, prin prisma principiului relativităţii
contractului, aceste restricţii nu ar trebui să fie opozabile terţilor, deoarece aceştia nu au participat la perfectarea actului
constitutiv. Pe de altă parte, însă, acest principiu nu poate primi câmp liber de aplicare în cazul contractului prin care se
constituie societatea comercială, deoarece clauzele acelui contract sunt supuse publicităţii în momentul înregistrării societăţii,
prin înscrierea lor în Registrul de stat al întreprinderilor. În soluţionarea acestei probleme trebuie avute în vedere atât interesele
societăţii şi cât şi drepturile terţului cocontractant, care nu poate fi pus în situaţia inechitabilă de a suporta consecinţele relei-
credinţe a unui asociat sau unui administrator al societăţii. Astfel, potrivit art.124 alin.3 fraza a III-a din Codul civil, în
raporturile cu terţii, societatea nu are dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se limitează împuternicirile
membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor în care societatea va demonstra că terţul, în momentul încheierii actului juridic,
cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este împuternicit să acţioneze în numele societăţii. Astfel că, după
părerea noastră, în cazul în care limitarea împuternicirilor asociaţilor a fost înscrisă în Registrul de stat al întreprinderilor,
societatea va putea invoca cu succes acest fapt împotriva unui terţ, întrucât din momentul înscrierii aceste informaţii devin
publice şi sunt accesibile terţului. Deşi dispoziţia legală se referă în mod expres doar la situaţia asociatului, considerăm că nimic
nu se opunea ca acelaşi principiu să se aplice şi în cazul administratorului care şi-a depăşit împuternicirile.
3. Obligaţiile administratorilor. Potrivit literaturii de specialitate, administratorii societăţii în nume colectiv au următoarele
îndatoriri principale:
a) să administreze afacerile societăţii cu diligenta unui bun comerciant şi să depună aceleaşi eforturi pe care le-ar depune în
cazul în care şi-ar administra propriile afaceri;
b) să nu abuzeze de semnătura socială. Totuşi, dacă operaţiunea încheiată de administrator nu este îndeplinită în mod curent de
societate, dar nu excede limitele stabilite prin actul constitutiv privind obiectul de activitate şi puterile administratorului, ea
poate fi îndeplinită, însă numai dacă toţi asociaţii sunt de acord în prealabil cu săvârşirea ei (art.124 alin.2 din cod). În caz
contrar, el va fi răspunzător pentru daunele cauzate societăţii, dar societatea rămâne obligată faţă de terţii de bună-credinţă;
c) să îndeplinească îndatoririle lor în conformitate cu legea, actul constitutiv şi hotărârile asociaţilor.

26
Din păcate în forma finală nu se mai regăsesc unele dispoziţii ale art.215 şi art.219 din proiectul Codului civil care reglementau asemenea
situaţii.
4. Controlul gestiunii societăţii. Datorită numărului mic de asociaţi şi a volumului redus al activităţii, societatea în nume
colectiv nu are anumite persoane special desemnate pentru exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor, aşa cum
sunt cenzorii în societăţile de capitaluri. În absenţa unor cenzori, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator al societăţii
va exercita dreptul de control asupra gestiunii societăţii. Acest drept se exercită atât prin participarea la luarea deciziilor de către
asociaţi în problemele esenţiale ale activităţii societăţii, cât şi prin verificarea tuturor documentelor ce ţin de activitatea
societăţii. Astfel, potrivit art.124 alin4 din Codul civil, fiecare membru al societăţii în nume colectiv, indiferent de faptul este
sau nu împuternicit să administreze societatea, are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata
documentaţia privind administrarea. Orice clauză prin care s-ar exclude sau limita acest drept este nulă.

Articolul 125. Reprezentarea societăţii în nume colectiv

(1) Dreptul şi obligaţia de a reprezenta societatea în nume colectiv îl au toţi membrii ei.
(2) Actul de constituire poate stipula dreptul unuia sau mai multor membri de a reprezenta societatea. În acest caz,
ceilalţi membri nu au dreptul să o reprezinte.
(3) În cazul în care dreptul de reprezentare aparţine mai multor membri, fiecare are dreptul să acţioneze de sine stătător
dacă actul de constituire nu prevede că ei trebuie să acţioneze în comun.
(4) În cazul desemnării administratorilor dintre terţi, dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv poate fi
stipulat în actul de constituire.
(5) Persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv sunt obligate să notifice despre desemnarea
lor organul de stat unde este înregistrată.
(6) Prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv nu
sunt opozabile terţilor de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă.

1. Reprezentarea societăţii în nume colectiv. Art.125 din Codul civil stabileşte regula în materia reprezentării societăţilor în
nume colectiv, şi anume că ori de câte ori nu se prevede altfel prin actul constitutiv fiecare asociat are dreptul de a reprezenta
societatea şi, implicit de a încheia orice act în numele societăţii, în limitele legii şi ale obiectului de activitate. Această regulă
este o particularizare a celei înscrise în art.124 alin.1 din cod. Considerăm că tehnica aleasă de legiuitor de a reglementa printr-
un articol separat reprezentarea societăţii în nume colectiv nu este cea mai indicată, deoarece dispoziţiile alin.1-4 ale art.125 din
cod le reformulează practic pe cele ale art.124 din cod care reglementează administrarea societăţii. Şi aceasta deoarece, în
principiu, sub raportul statutului juridic, administratorul cumulează în persoana sa o dublă calitate, şi anume: pe de o parte, el
este un organ de gestiune, iar, pe de altă parte, administratorul este şi se manifestă şi ca un organ de reprezentare a societăţii în
raporturile juridice ale acesteia. Ca organ de gestiune a patrimoniului social, administratorul este abilitat să decidă în tot ceea ce
priveşte patrimoniul societăţii, în vederea realizării obiectului de activitate al societăţii şi a scopului avut în vedere la
constituirea acesteia. Ca organ de reprezentare a societăţii, administratorul acţionează nu în numele său personal, ci în numele şi
pe contul societăţii. Actele juridice pe care el le îndeplineşte în această calitate, produc efecte direct în persoana societăţii.
Astfel fiind, considerăm că funcţia de reprezentare a societăţii este de natura activităţii administratorului, acesta putând
reprezenta societatea în relaţiile cu terţii, chiar dacă actul constitutiv nu menţionează nimic în această privinţă. În consecinţă, nu
găsim nici o raţiune pentru reglementarea separată a dreptului de reprezentare a societăţii separat de dispoziţiile legale privind
administrarea societăţii. Sigur, au existat şi opinii în literatura de specialitate, care au rămas însă izolate, potrivit cărora
administrarea societăţii nu se confundă cu reprezentarea, iar administratorii reprezintă, în regulă generală, simple organe
deliberative, dar nu şi organe prin care se exprimă voinţa socială; astfel încât, pentru a putea reprezenta societatea în relaţiile cu
terţii, o persoană, asociat sau administrator, ar trebui să fie învestită expres cu această putere, fie la constituirea societăţii, fie
ulterior. Din punctul nostru de vedere, aceste opinii nu sunt justificate. Considerăm că, singurele limitări care ar putea fi aduse
puterilor administratorilor sunt cele stipulate în actul constitutiv. Astfel, este posibil, dacă se prevede prin actul constitutiv, ca un
administrator să nu aibă drept de reprezentare al societăţii în relaţiile cu terţii.
Potrivit art.125 alin.4 din cod, persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv sunt obligate să notifice
despre desemnarea lor organul de stat unde societatea este înregistrată. O asemenea notificare este importantă deoarece din
momentul înscrierii acestui fapt în Registrul de stat al întreprinderilor persoana respectivă va putea încheia acte juridice valabile
în numele societăţii, şi pentru societate, acte apte să genereze obligaţii şi drepturi subiective valabile atât pentru societate, cât şi
pentru terţii cu care aceasta intră în raporturi juridice. Totuşi, în ceea ce priveşte terţii de bună credinţă, societatea nu va putea
invoca prevederile actului de constituire prin care se limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv
(art.125 alin.6 din cod27).

Articolul 126. Lipsirea şi renunţarea la dreptul de administrare şi de reprezentare a societăţii în nume colectiv

(1) Dacă există motive întemeiate, la cererea oricărui membru, instanţa de judecată poate priva persoana de dreptul de
a administra şi a reprezenta societatea în nume colectiv. Motive întemeiate sunt, printre altele, încălcarea gravă a
obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor.

27
Această dispoziţie nu reprezintă altceva decât o reluare inexplicabilă a dispoziţiilor alin.3 al art.124 din Codul civil.
(2) Printr-o declaraţie adresată persoanelor cu drept de administrare şi reprezentare, fiecare membru poate renunţa în
orice moment la dreptul de a administra şi a reprezenta societatea.

1. Încetarea dreptului de administrare a societăţii în nume colectiv. Dreptul de a administra şi reprezenta societatea în nume
colectiv încetează fie prin revocarea administratorului (art.126 alin.1 din cod), fie prin renunţarea acestuia la dreptul de a
administra şi reprezenta (art.126 alin.2 din cod), precum şi prin expirarea termenului duratei mandatului încredinţat, moartea
sau incapacitatea administratorului ori dizolvarea societăţii (acestea din urmă cazuri de încetare a funcţiilor administratorului,
deşi nu sunt prevăzute expres de Codul civil, nu comportă nici o discuţie deoarece sunt împrejurări obiective care nu antrenează
modificarea actului constitutiv şi deci nu necesită îndeplinirea unor formalităţi sau proceduri speciale de către asociaţi).
a) Revocarea administratorului. În privinţa revocării administratorului Codul civil prevede că, în cazul în care există motive
întemeiate, instanţa de judecată, la cererea oricărui asociat, “va putea priva persoana de dreptul de a administra şi reprezenta
societatea în nume colectiv” (art.126 alin.1 din cod). După opinia noastră, formularea legală este deficitară din mai multe
considerente. Astfel, aşa cum am arătat mai sus, este nejustificată abordarea separată a dreptului de administrare şi a dreptului
de reprezentare, întrucât ambele reprezintă prerogative ale funcţiei de administrator. În ceea ce priveşte situaţiile în care
societatea este reprezentată de alte persoane decât administratorii acesteia se vor aplica întotdeauna regulile de la mandat.
Această concluzie rezultă fără nici o urmă de îndoială din dispoziţiile art.124 alin.3 fraza a II-a din cod, potrivit cărora, dacă
administrarea societăţii este încredinţată unor administratori, asociaţi sau nu, ceilalţi asociaţi au nevoie de procură de la
administratorii desemnaţi pentru a încheia acte juridice în numele societăţii. Pe de altă parte, dispoziţiile art.126 nu ţin cont de
faptul că, calitatea de administrator poate fi dobândită atât de către unul sau mai mulţi asociaţi cât şi de către persoane din afara
societăţii. În acest din urmă caz, considerăm că ar fi normal şi logic ca asociaţii societăţii, atâta timp cât au înţeles să renunţe la
posibilitatea de a administra ei înşişi societatea şi au încredinţat administrarea societăţii unor administratori neasociaţi, să-i
poată oricând revoca pe aceştia, respectând, bineînţeles, principiul simetriei actelor juridice, în sensul că revocarea
administratorilor neasociaţi să se facă cu acelaşi număr de voturi cu care s-a făcut desemnarea. Mai mult chiar, considerăm că
revocarea administratorului neasociat poate interveni oricând şi independent de vreo culpă a acestuia, fiind vorba de o revocare
ad nutum. În susţinerea teoriei enunţate se poate argumenta şi cu faptul că dispoziţiile art.126 alin.1 din cod urmăresc în mod
prioritar protejarea intereselor asociaţilor, prin evitarea posibilităţii de înlăturare abuzivă a unui asociat de la administrarea
societăţii, ştiindu-se că aceştia poartă o răspundere nelimitată pentru datoriile sociale.
În considerarea celor expuse mai sus, apreciem că dispoziţiile art.126 alin.1 din cod se vor aplica doar în ceea ce priveşte
revocarea administratorilor care întrunesc în aceeaşi persoană două calităţi distincte, şi anume aceea de asociat şi aceea de
administrator. Revocarea administratorului asociat se va putea face, aşadar, la solicitarea oricărui asociat dar numai prin
hotărâre judecătorească şi numai dacă există temeinice în acest sens. Existenţa sau, după caz, inexistenţa unor asemenea motive
este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, legea făcând doar o enumerare exemplificativă. Astfel, potrivit art.126 alin.1
fraza a doua din cod, sunt considerate motive întemeiate: încălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor.
În acest din urmă caz, considerăm că nu poate fi vorba de o imposibilitate obiectivă (cum ar fi, moartea sau incapacitatea
administratorului, în asemenea ipoteze funcţia de administrator încetând de drept), ci, mai degrabă, de o nepriceperea sau
inabilitatea profesională. Ar putea constitui motive temeinice pentru revocarea administratorului şi neglijenţa gravă în
îndeplinirea atribuţiilor sau însărcinărilor ce i-au fost încredinţate, precum şi incorectitudinea (indiferent de natura ei sau de
modul în care se manifestă).
Revocarea administratorului va produce efecte fată de societate din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost
pronunţată, iar faţă de terţi numai din momentul înscrierii, cu titlu de menţiuni, a hotărârii de revocare în Registrul de stat al
întreprinderilor. Ipotetic vorbind, până la acea dată, administratorul în cauză va putea încheia acte juridice cu terţii ca şi cum
nimic nu s-ar fi întâmplat. Acele acte juridice îşi vor produce efectele normale atât în persoana societăţii, cât şi în ce priveşte pe
terţii implicaţi.
b) Renunţarea la dreptul de administrare a societăţii în nume colectiv. Renunţarea la dreptul de administrare este o manifestare
unilaterală de voinţă a administratorului, în sensul de a-şi declina această calitate, iar asociaţii nu îl pot obliga pe acela care şi-a
exprimat voinţa într-un atare sens să revină asupra deciziei luate. Renunţarea are un caracter discreţionar, putând interveni în
orice moment, singura condiţie cerută de lege este aceea a notificării celorlalţi administratori asupra renunţării (art.126 alin.2
din cod). Desigur, în condiţiile în care datorită renunţării societăţii i-a fost cauzat un prejudiciu, aceasta va avea dreptul la
despăgubiri.
O anumită particularitate o reprezintă ipoteza administratorului renunţător care a fost desemnat în această funcţie prin actul
constitutiv al societăţii ca unic administrator. Într-o atare ipoteză asociaţii vor fi puşi în situaţia de a numi un alt administrator,
ceea ce de facto presupune modificarea contractului de constituire.

Articolul 127. Repartizarea veniturilor şi pierderilor societăţii în nume colectiv

(1) Veniturile şi pierderile societăţii în nume colectiv se repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la
capitalul social, dacă actul de constituire sau acordul membrilor nu prevede altfel. Acordul cu privire la înlăturarea
membrului societăţii de la participarea la veniturile sau pierderile societăţii este nul.
(2) Asociatul care a acţionat în interesul societăţii în nume colectiv fără împuternicire are dreptul, dacă societatea nu a
acceptat actele juridice încheiate de el, sa-i ceară compensarea cheltuielilor suportate, în limita beneficiului sau a
economiilor obţinute de societate ca rezultat al acţiunilor lui.
(3) Dacă, drept urmare a pierderilor suportate, activele nete ale societăţii în nume colectiv vor deveni mai mici decât
capitalul ei social, venitul obţinut de societate nu va fi repartizat între membrii ei până când valoarea activelor nete nu
va depăşi cuantumul capitalului social.

1. Distribuirea beneficiilor şi a pierderilor înregistrate de societate. Scopul urmărit de asociaţi cu ocazia constituirii
societăţii în nume colectiv, ca de altfel a oricărei societăţi comerciale, este acela de a realiza beneficii şi de a le împărţi între ei.
Însă activitatea comercială desfăşurată poate înregistra şi pierderi, în acest caz, datorită legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii
trebuie să participe şi la suportarea pierderilor.
În general, asociaţii preferă să stabilească modul de împărţire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor înregistrate de societate
prin actul constitutiv al societăţii. Totuşi, pentru ipoteza în care asociaţii nu fac asemenea precizări în actul constitutiv, art.127
alin.1 din Codul civil, stabileşte regula conform căreia beneficiile şi pierderile societăţii în nume colectiv se repartizează între
asociaţi proporţional participării lor la capitalul social. Această regulă însă poate fi amendată prin stipulaţii contractuale
contrare din actul constitutiv sau chiar printr-o hotărâre luată în unanimitate de către asociaţi. Astfel, asociaţii au facultatea să
stipuleze ca repartizarea beneficiilor să se facă ţinându-se seama de gradul de participare al fiecăruia dintre ei la realizarea
activităţii comerciale a societăţii sau la administrarea societăţii. Principiul care va guverna orice acord a asociaţilor privind
împărţirea beneficiilor şi pierderilor decurge din însăşi finalitatea societăţii – toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să
participe la împărţirea pierderilor, iar clauzele derogatorii de la regula proporţionalităţii distribuirii dividendelor sunt admise
până la limita în care ele frizează clauza leonină. Depăşirea acestei limite se sancţionează cu nulitatea absolută a lor. Astfel, nici
un asociat nu va putea fi exclus de la beneficii sau exonerat de a suporta pierderile (art.127 alin.1 fraza a II-a din cod). După
opinia noastră, în contractul de constituire nu vor putea fi înserate nici clauze prin care unul din asociaţi să fie limitat la
beneficii vădit derizorii sau clauze prin care se garantează unuia dintre asociaţi un minim de foloase, pentru că acestea
echivalează cu excluderea participării la beneficiile sau pierderile societăţii. Sancţiunea prevăzută de lege în aceste situaţii este
nulitatea unei asemenea clauze, urmând ca celelalte clauze ale actului constitutiv să-şi menţină valabilitatea. Cât priveşte
împărţirea beneficiilor şi pierderilor societăţii în acest caz, se va aplica regula consacrată de art.127 alin.1 din cod.
Asociaţii au deplina libertate să decidă dacă întregul profit este supus distribuirii, sau dacă numai o parte a acestuia va primi o
astfel de destinaţie, cealaltă parte a profitului urmând a fi folosită în alte scopuri (cum ar fi, de exemplu, constituirea sau
alimentarea unui fond de rezervă sau a de dezvoltare, etc.).
Menţionăm că distribuirea de beneficii asociaţilor se va putea face numai din profitul net obţinut de societate. Astfel, dacă, drept
urmare a pierderilor suportate, activele nete ale societăţii au devenit mai mici decât capitalul ei social, venitul obţinut de
societate nu va putea fi repartizat între membrii ei până când valoarea activelor nete nu va depăşi cuantumul capitalului social
(art.127 alin.3 din cod). În ceea ce ne priveşte, considerăm că o asemenea restricţie este superfluă în cazul societăţilor în nume
colectiv, întrucât răspunderea pentru datoriile societăţii nu este limitată doar la patrimoniul acesteia ci toţi asociaţii răspund
nelimitată şi solidară cu tot patrimoniul lor pentru orice obligaţie a societăţii, ori în aceste condiţii orice diminuare a activelor
nete ale societăţii nu va afecta în nici un fel interesele creditorilor sociali.
2. Recuperarea cheltuielilor efectuate de asociaţi în realizarea scopului societăţii. În îndeplinirea obligaţiei de administra şi
reprezenta societatea, orice asociat poate fi pus în situaţia de a cheltui anumite sume de bani în interesul societăţii. Intr-o atare
ipoteză, acel asociat este îndreptăţit să primească ceea ce a cheltuit, sens în care el trebuie să prezinte societăţii documentele
justificative ale cheltuielilor făcute. Dar care va fi soluţia în situaţia în care asociatul acţionează în numele societăţii fără a avea
acest drept? Importanţa soluţionării acestei chestiuni este dată tocmai de faptul că societatea nu va putea invoca lipsa validităţii
actului în raporturile cu terţii de bună credinţă pe motivul că asociatul care a încheiat actul juridic respectiv nu avea dreptul de a
reprezenta societatea. Considerăm că, în ipoteza în care societatea a suferit un prejudiciu în urma demersului întreprins de
asociatul în culpă, ea va prelua eventualul beneficiul a respectivei afaceri cu titlu de reparare a pagubei, iar atunci când
beneficiul nu va acoperi integral paguba încercată, societatea va avea posibilitatea să promoveze o acţiune în responsabilitate
delictuală împotriva acelui asociat. Pe de altă parte, dacă societatea a avut de câştigat de pe urma unui astfel de demers a
asociatului, legea acordă acestuia din urmă dreptul de a solicita societăţii compensarea cheltuielilor suportate de el în limita
beneficiului sau a economiilor obţinute de către societate ca rezultat al acţiunilor sale (art.127 alin.2 din Codul civil).

Articolul 128. Răspunderea membrilor societăţii în nume colectiv pentru obligaţiile ei

(1) Membrii societăţii în nume colectiv poartă răspundere subsidiară solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile
societăţii.
(2) Membrul societăţii în nume colectiv care nu este fondatorul ei poarta răspundere în egală măsura cu alţi membri
pentru obligaţiile apărute până la încadrarea lui în societate.
(3) Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă răspundere, pentru obligaţiile apărute până la ieşirea lui
din societate, în egală măsură cu membrii rămaşi, în termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre
activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate.
(4) Asociatul faţă de care este introdusă o acţiune pentru obligaţiile societăţii în nume colectiv poate opune numai
excepţiile la care societatea sau asociatul personal are dreptul.
(5) Acordul membrilor societăţii în nume colectiv asupra limitării sau înlăturării răspunderii prevăzute de prezentul
articol este nul.
1. Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale. În concepţia Codului civil, societatea în nume colectiv beneficiază de
personalitate juridică. Fiind subiect de drept distinct, societatea are dreptul să îşi asume obligaţii în raporturile cu terţii şi, pe
cale de consecinţă, va răspunde cu patrimoniul propriu pentru nerespectarea obligaţiilor în cauză. Însă pentru obligaţiile sociale,
răspunderea va revine nu numai societăţii în nume colectiv, ci şi asociaţilor acesteia. În acest sens, art.128 alin.1 din cod
dispune: “Membrii societăţii în nume colectiv poartă răspundere subsidiară solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile
societăţii”. Astfel că, asociaţii societăţii în nume colectiv au o răspundere solidară şi nelimitată pentru datoriile sociale.
Răspunderea lor are totodată un caracter subsidiar. În doctrină s-a afirmat că asociaţii societăţii în nume colectiv sunt garanţi ai
executării de către societate a propriilor datorii, fiind într-o poziţie asemănătoare fidejusorului faţă de creditorii sociali şi faţă de
societate (care rămâne obligatarul principal), iar asociatul plătitor are o acţiune în regres contra societăţii.
Întrucât răspunderea solidară şi nelimitată a asociaţilor din societatea în nume colectiv este de esenţa unei altfel de societăţi,
orice acord a asociaţilor prin care limitează, divide sau exclude răspunderea acestora este nul de drept (art.128 alin.5 din Codul
civil). Prin această dispoziţie a codului se urmăreşte ocrotirea terţilor contractanţi.
Existenţa unei duble răspunderi pentru obligaţiile sociale, a societăţii şi a asociaţilor, ridică problema de a şti care este modul de
funcţionare a acestei răspunderi. Va trebui creditorul social să se îndrepte mai întâi împotriva societăţii sau va putea acţiona în
instanţă direct asociaţii? Va avea asociatul care a plătit datoria societăţii o acţiune în regres împotriva societăţii? Dar împotriva
celorlalţi asociaţi? Răspunderea acestora din urmă va fi şi ea solidară într-o asemenea ipoteză? Din păcate, deşi această
problematică este de o importanţă majoră, legiuitorul, în mod inexplicabil, nu a considerat necesar să o reglementeze. Chiar
dacă din prevederile alin.4 al art.128 Cod civil, potrivit cărora asociatul faţă de care este introdusă o acţiune pentru obligaţiile
societăţii în nume colectiv poate opune numai excepţiile la care societatea sau asociatul personal are dreptul, s-ar putea deduce
că creditorii sociali şi-ar putea îndrepta acţiunea direct împotriva asociaţilor, o asemenea posibilitate ar fi de natură să înlăture
practic caracterul subsidiar al răspunderii asociaţilor. Astfel, societatea ar putea oricând evita răspunderea pentru obligaţiile
sociale, transferând-o asociaţilor prin simpla neexecutare a obligaţiilor, ori, după cum e şi firesc, caracterul subsidiar al
răspunderii presupune posibilitatea obţinerii beneficiului de discuţiune, adică acea excepţie prin care creditorii sunt obligaţi să
urmărească mai întâi bunurile debitorului principal şi numai în măsura imposibilităţii satisfacerii creanţelor lor vor putea urmări
şi patrimoniul debitorilor subsidiari. În consecinţă, considerăm că răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor sociale incumbă
societăţii, ca persoană juridică, întrucât aceste obligaţii fac parte din patrimoniul ei, şi care patrimoniu este separat de cel a
asociaţilor, iar răspunderea subsidiară a asociaţilor are doar rolul de a garanta obligaţiile sociale a căror executarea cade în
sarcina societăţii. Nu se poate vorbi de o răspundere solidară a societăţii şi a asociaţilor faţă de creditorii sociali. Tocmai din
acest motiv, legiuitorul, pentru a fi pe deplin consecvent, a eliminat din forma finală a Codului civil textul art.223 alin.4 din
proiect, care acorda creditorilor sociali posibilitatea de a se îndrepta direct împotriva asociaţilor societăţii după ce societatea era
pusă în întârziere prin notificare. O asemenea dispoziţie, chiar dacă are avantajul de a proteja interesele creditorilor, nu ţinea
cont de caracterul subsidiar al răspunderii asociaţilor şi nici din celelalte principii care decurg din calitatea de persoană juridică
a societăţii în nume colectiv.
În concluzie, răspunderea asociaţilor societăţii în nume colectiv pentru datoriile sociale asumate în numele societăţii de
reprezentaţii ei (legali sau de fapt)28 este subsidiară răspunderii societăţii. Astfel, creditorii trebuie să urmărească mai întâi
societatea şi, în cazul în care patrimoniul acesteia nu este îndestulător pentru plata creanţelor sociale, pot urmări şi pe asociaţi
(această soluţie aplicându-se şi în cursul lichidării societăţii). În mod concret, după ce vor obţine un titlu executoriu împotriva
societăţii (sau acest titlu executoriu există deja) creditorii sociali vor porni executarea silită a societăţii, şi numai dacă creanţa
acestora nu a fost satisfăcută, ei vor putea să se îndrepte, pe baza acelui titlu29, împotriva asociaţilor. Desigur că, în cazul în care
societatea în nume colectiv a fost declarată insolvabilă sau dacă în urma lichidării activelor societăţii creanţele creditorilor nu au
fost satisfăcute integral, aceştia, în mod logic, nu se pot îndrepta decât direct împotriva asociaţilor, iar asociaţii vor putea vor
putea invoca în apărarea lor doar excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi societatea (art.128 alin.4 teza I din cod). În toate
celelalte situaţii, dacă creditorii sociali se îndreptă direct împotriva asociaţilor, aceştia vor putea opune creditorilor beneficiul
discuţiunii, ca orice fidejusor de drept comun. O asemenea excepţie se încadrează în categoria celor personale pe care legea le
permite să le invoce (art. 128 alin.4 teza a II-a din cod).
Răspunderea asociaţilor este nelimitată şi solidară. Având o răspundere nelimitată, asociatul urmărit va răspunde pentru creanţa
creditorului, cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. De asemenea, fiind obligat solidar, asociatul urmărit va
răspunde pentru întreaga creanţă a creditorului neputând invoca un beneficiu de diviziune. Bineînţeles că, după ce va plăti întreaga
creanţă a creditorului, asociatul care a făcut plata va avea o acţiunea în regres împotriva celorlalţi asociaţi, datorită faptului că
plătind datoria socială el devine astfel creditor pentru partea care excede participarea lui la suportarea pierderilor societăţii.
Asociatul care a plătit o datorie a societăţii nu va putea însă să urmărească pe un alt asociat pentru tot ceea ce a plătit în plus faţă de
ceea ce îi revenea să plătească, ci îl va putea urmări numai pentru ceea ce îi revine din obligaţia de plată proporţional cu
participaţiunea sa la capitalul social, dacă asociaţii prin actul constitutiv nu au prevăzut o altă cotă parte de participare la pierderi.
Cu alte cuvinte, solidaritatea asociaţilor priveşte numai raporturile asociaţilor cu terţii, iar nu şi raporturile dintre asociaţi, chiar
dacă datoria a fost asumată în numele societăţii. Dacă s-ar admite soluţia contrară s-ar ajunge la un cerc vicios, unde asociatul care
plăteşte poate să se întoarcă împotriva celorlalţi, în solidar.

28
Pentru a putea pretinde un drept de creanţă împotriva societăţii, terţul trebuie să dovedească faptul că operaţiunea din care rezultă creanţa a fost
încheiată în numele societăţii şi că această operaţiune a fost încheiată din partea societăţii de către o persoană autorizată sau care, în mod aparent,
era o persoană autorizată.
29
Deşi prevederile Codului civil nu o conţin o dispoziţie expresă în acest sens, considerăm că titlul executoriu împotriva societăţii este opozabil
şi asociaţilor, astfel încât respectivii creditori vor putea urmări pe baza aceluiaşi titlu şi pe asociaţi, nemaifiind necesar un alt titlu executor de
obligare a asociaţilor la plată.
Persoanele care devin asociaţi ulterior înfiinţării societăţii în nume colectiv răspund solidar şi nemărginit pentru toate obligaţiile
contractate anterior de societate, orice clauză contrară fiind fără efect faţă de terţi (art.128 alin.2 din cod).
Menţionăm că, potrivit art.128 alin.3 din Codul civil, asociatul care a ieşit din societatea în nume colectiv răspunde, în egală
măsură cu asociaţii rămaşi, pentru “obligaţiile apărute”30 până la ieşirea lui din societate, această răspundere prescriindu-se doar
după trecerea unui termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din
societate. Prin această dispoziţie se urmăreşte protejarea drepturilor creditorilor sociali, întrucât aceştia contractează cu
societatea în considerarea nu numai a solvabilităţii societăţii ci şi a asociaţilor pe care speră să-i regăsească în societate în
momentul scadenţei şi executării creanţei sale.
2. Răspunderea asociaţilor pentru încălcarea obligaţiei de neconcurenţă. Pentru a proteja interesele societăţii în nume
colectiv, legea interzice asociatului dintr-o asemenea societate să practice, fără acordul acesteia, activităţi similare celor pe care le
practică societatea (art.116 alin.2 din Codul civil). Pentru înlăturarea acestei interdicţii este necesară existenţa consimţământului
tuturor asociaţilor, nu numai a celor care deţin majoritatea capitalului social, pentru că numai în acest fel s-ar putea împiedica
înţelegerile dolosive între unii asociaţi. Din această perspectivă, art.116 alin.2 din cod trebuie interpretat în sensul că
participarea asociatului la activităţi concurente ce atrag răspunderea sa personală trebuie cunoscută de toţi asociaţii, şi nu numai
de majoritatea lor. Considerăm că existenţa consimţământului poate fi probată prin orice mijloc, fără a fi necesară exprimarea
lui în scris. Mai mult chiar, art.116 alin.2 fraza a doua din cod stabileşte că, dacă asociaţii au cunoscut activităţile concurente ale
unuia dintre ei înainte de data acceptării acestuia ca asociat în societate, consimţământul se prezumă acordat.
Sancţiunea violării interdicţiei din art.116 alin.2 din cod nu poate fi anularea contractelor încheiate de asociat cu terţii, deoarece
terţii nu pot avea obligaţia de a cerceta dacă actele săvârşite de un asociat contravin sau nu unei interdicţii legale, ea privind
numai raporturile dintre asociat şi societate31. Astfel că, în cazul încălcării de către asociat a interdicţiei de neconcurenţă,
societatea va putea doar fie să solicite să solicite despăgubiri asociatului culpabil, fie să decidă că asociatul a lucrat în contul ei
şi, în consecinţă, să preia drepturile şi obligaţiile acestuia ori beneficiul care rezultă din actele încheiate (art.116 alin.3 fraza I
din Codul civil). După cum s-a arătat în doctrină, societatea nu poate cumula dreptul de a cere despăgubiri de la asociat cu
dreptul de a încasa beneficiile obţinute de acesta prin operaţiunile făcute în concurenţă cu societatea. Cererea privind repararea
prejudiciului sau cesiunea drepturilor şi obligaţiilor (sau a beneficiului) se prescrie în termen de 3 luni de la data la care ceilalţi
asociaţi au aflat sau trebuiau să afle despre încheierea actului, dar nu mai târziu de un an de la data încheierii acestuia (art.116
alin.3 fraza a II-a din cod).

Articolul 129. Modificarea componentei membrilor societăţii în nume colectiv

(1) În caz de retragere a unui membru al societăţii în nume colectiv, de deces, declarare a dispariţiei fără veste sau a
incapacităţii unui membru persoană fizică, de insolvabilitate, deschidere a procedurii de reorganizare în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti, de lichidare a membrului persoană juridică al societăţii sau de urmărire de către un creditor a
participaţiunii membrului în capitalul social, societatea poate sa-şi continue activitatea dacă este prevăzut de actul de
constituire al societăţii sau dacă hotărârea privind continuarea activităţii se adoptă în unanimitate de către membrii
rămaşi.
(2) Membrul societăţii în nume colectiv poate fi exclus din societate dacă ceilalţi membri cer, din motive întemeiate prin
unanimitate de voturi, instanţei de judecată excluderea lui.
(3) Dacă membrul societăţii în nume colectiv a ieşit din ea, participaţiunile la capitalul social ale membrilor rămaşi se
majorează corespunzător, dacă prin actul de constituire sau prin acordul membrilor nu este prevăzut altfel.
(4) Membrul societăţii în nume colectiv poate transmite, cu acordul celorlalţi membri, participaţiunea sa la capitalul
social sau o parte din ea unui alt membru sau unui terţ. O dată cu participaţiunea trec, integral sau proporţional părţii
transmise, drepturile membrului care a transmis participaţiunea.

1. Consideraţii generale. În afara cazurilor generale de dizolvare prevăzute în art.86 din Codul civil pentru orice persoană
juridică, societatea în nume colectiv încetează, potrivit art.129 alin.1 din Codul civil, dacă prin actul constitutiv sau hotărârea
asociaţilor nu se prevede altfel, prin:
(a) Retragerea din societate a unui asociat. Prin ieşirea voluntară a unui asociat, societatea suferă o modificare faţă de situaţia
juridică iniţială, ceea ce justifică în lipsa unei stipulaţii contrare a actului constitutiv sau a deciziei unanime a celorlalţi asociaţi
dizolvarea societăţii în nume colectiv32;
(b) Decesul asociatului persoană fizică sau reorganizarea asociatului persoană juridică. În urma decesului unui asociat
societatea în nume colectiv fie se dizolvă, fie îşi continuă activitatea, cu moştenitorii acestuia (dacă există acordul tuturor
asociaţilor în acest sens) ori fără moştenitorii asociatului decedat, cărora însă li se va plăti cota parte din activele nete ale
societăţii proporţional participării asociatului în cauză la capitalul social. O soluţie similară se aplică şi în cazul succesorilor
rezultaţi în urma reorganizării asociatului persoană juridică;

30
Considerăm a fi fost mult mai indicată utilizarea în textul legii a expresiei “obligaţii născute”, care este mult mai neechivocă decât cea folosită
de legiuitor.
31
După opinia noastră, soluţia menţinerii contractelor încheiate cu terţii nu se va mai justifica în cazul în care aceştia au fost de rea-credinţă la
data încheierii actului cu asociatul, acţionând împreună cu acesta în scopul fraudării societăţii în nume colectiv.
32
Pentru detalii vezi comentariul art.130 Cod civil.
(c) Incapacitatea asociatului persoană fizică sau insolvabilitatea unui asociat persoană juridică. Ca urmare a punerii sub
interdicţie a asociatului persoană fizică33 sau a declarării insolvabilităţii asociatului persoană juridică34, patrimoniul acestora nu
mai poate fi considerat o garanţie pentru creditori, iar implicarea activă acestora în viaţa socială nu mai este posibilă. Aceste
împrejurări descalifică societatea şi justifică dizolvarea ei în lipsa unei clauze contrare sau a deciziei unanime a celorlalţi
asociaţi;
(d) Declararea judecătorească a dispariţiei sau asociatului persoană fizică. Şi în acest caz datorită imposibilităţii obiective a
asociatului vizat de a participa la activitatea societăţii în nume colectiv se impune dizolvarea societăţii, dacă nu există o
prevedere contrară în actul constitutiv sau dacă ceilalţi asociaţi nu au hotărât altfel;
(e) Lichidarea asociatului persoană juridică;
(f) Excluderea unui asociat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii sale la capitalul social a
societăţii35.
În ipoteza intervenirii oricăreia dintre situaţiile enunţate mai sus, societatea în nume colectiv, de regulă, îşi va înceta activitatea
şi va fi supusă procedurii lichidării în condiţiile prevăzute de lege. Societatea nu se dizolvă însă dacă există în actul constitutiv o
clauză de continuare a activităţii sau dacă acest lucru este hotărât de ceilalţi asociaţi în unanimitate. Continuarea activităţii se va
face întotdeauna într-o nouă componenţă, fapt ce va trebui, în mod obligatoriu, reflectat şi în actul constitutiv al societăţii.
Cota parte a participaţiunii la capitalul social a asociatului care nu se mai regăseşte în societate va fi împărţită între asociaţii
rămaşi, prin majorarea proporţională a participaţiunilor fiecăruia corespunzător cotei pe care o deţineau anterior, afară numai
dacă prin actul constitutiv sau prin acordul asociaţilor nu se prevede altfel (art.129 alin.3 din Codul civil).
Având în vedere că patrimoniul societăţii a fost constituit ca urmare a fructificării aporturilor asociaţilor, inclusiv a celui care nu
mai face parte din societate, este echitabil ca restul asociaţilor să-l despăgubească pe el sau succesorii (creditorii) săi pentru
partea care i-ar reveni şi care rămâne în proprietatea societăţii. Ca regulă generală, spre a nu se perturba activitatea societăţii,
asociatul respectiv sau succesorii (creditorii) săi nu vor primi în natură o parte proporţională din patrimoniul social ci o sumă de
bani care să reprezinte contravaloarea acesteia.
2. Transmiterea participaţiunii asociatului la capitalul social. După cum am mai arătat, în schimbul aporturilor lor, asociaţii
dobândesc anumite participaţiuni, care le conferă calitatea de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente. Transmiterea
participaţiunilor implică şi transmiterea calităţii de asociat. Întrucât schimbarea persoanei asociatului poate leza caracterul
intuitu personae al societăţii în nume colectiv - în locul asociatului iniţial putând intra în societate o persoană care nu are
calităţile avute în vedere la constituirea societăţii - Codul civil prevede că orice transmitere (prin cesiune, schimb sau donaţie) a
participaţiunilor asociaţilor să se facă doar cu acordul unanim al asociaţilor, care trebuie să cunoască şi să evalueze calităţile
personale ale noului asociat (art.129 alin.4 din cod). Consimţământul tuturor asociaţilor este cerut indiferent dacă transmiterea
participaţiunilor se face unui terţ sau unui alt asociat.
Modificarea structurii participaţiunilor asociaţilor la capitalul social va trebui înscrisă în Registrul de stat al întreprinderilor, iar
transmiterea va produce efecte numai din ziua efectuării acestor menţiuni în registrul indicat.
Pentru protejarea intereselor societăţii şi a terţilor, Codul civil prevede că asociatul care a transmis participaţiunea sa la capitalul
social rămâne răspunzător faţă de terţi pentru obligaţiile apărute până la ieşirea lui din societate (art.128 alin.3 din cod), iar noul
asociat va răspunde, în egală măsură cu ceilalţi asociaţi, atât pentru obligaţiile ivite ulterior încadrării sale în societate cât şi
pentru obligaţiile existente până la acel moment (art.128 alin.3 din cod).
3. Excluderea asociatului din societate. Societatea în nume colectiv este o societate care se bazează atât pe încrederea dintre
asociaţi şi pe calităţile personale ale acestora, cât şi pe implicarea şi conlucrarea tuturor asociaţilor la activităţile comerciale ale
societăţii. Datorită acestui fapt, succesul sau insuccesul societăţii depinde în mare măsură de faptele asociaţilor, de activitatea pe
care ei o desfăşoară în societate. Astfel că, în cazul în care un asociat nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate faţă de societate ori
săvârşeşte anumite fapte potrivnice intereselor societăţii, existenţa societăţii este ameninţată. Pentru a proteja societatea şi,
implicit, pentru a apăra interesele celorlalţi asociaţi, Codul civil reglementează posibilitatea excluderii din societate a
asociatului indezirabil.
Măsura excluderii asociatului din societate apare ca o sancţiune aplicată asociatului şi, în acelaşi timp, ca un remediu pentru
salvarea existenţei societăţii, în folosul celorlalţi asociaţi.
Potrivit art.129 alin.2 din Codul civil excluderea unui asociat din societatea în nume colectiv se va putea face numai pentru
motive temeinice la cererea unanimă a celorlalţi asociaţi şi va fi pronunţată de instanţa judecătorească.
Regula unanimităţii în ceea ce priveşte acordul asociaţilor cu privire la excludere se justifică prin faptul că urmare a excluderii
se va modifica implicit şi actul constitutiv. Este de la sine înţeles că asociatul a cărui excludere se intenţionează nu va putea vota
în această chestiune.
Instanţa judecătorească sesizată de asociaţi va aprecia dacă există “motivele întemeiate” pentru excludere cerute de lege. Din
păcate Codul civil nu face o enumerare măcar enunţiativă a unor asemenea motive. În doctrină s-a arătat că ar putea constitui
motive temeinice pentru excluderea asociatului: (a) neefectuarea de către asociat a aportului angajat prin actul constitutiv 36; (b)
amestecarea fără drept în administrarea societăţii, întrucât întinderea drepturilor şi obligaţiilor sale în calitate de simplu asociat
au fost convenite fie iniţial prin actul constitutiv. fie ulterior prin consensul asociaţilor, a cărei hotărâri este obligat să le
respecte; (c) încălcarea limitelor mandatului primit de a administra şi reprezenta societatea; (d) săvârşirea de către asociatul

33
Vezi art.24 şi 25 din Codul civil.
34
Vezi art.101 din Codul civil.
35
Pentru detalii vezi comentariul art.133 Cod civil.
36
Vezi şi art.113 alin.5 din Codul civil.
administrator a unor fapte păgubitoare pentru societatea37; (e) urmărirea participaţiunii asociatului de către creditorii personali38;
alte cauze anume prevăzute în actul constitutiv ce nasc posibilitatea excluderii pe motivul nerespectării unor obligaţii societare.
S-ar putea discuta în context dacă motivele temeinice cerute de lege implică cu necesitate culpa asociatului. Se pune astfel
problema cum se va proceda în cazul incapacităţii sau insolvabilităţii asociatului ori în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei
a asociatului persoană fizică sau a reorganizării asociatului persoană juridică ori a exercitării de către creditorii unui asociat a
dreptului de a-i urmări participaţiunea? Se va proceda la excluderea asociatului aflat în situaţiile de mai sus în conformitate cu
procedura prevăzută de art.133 din Codul civil sau calitatea sa de asociat va înceta prin simpla hotărâre a celorlalţi asociaţi ori
ca urmare a unei stipulaţii exprese în acest sens a actului constitutiv? După opinia noastră simpla intervenire a împrejurărilor
menţionate mai sus nu poate duce la încetarea ope legis a calităţii de asociat, cu atât mai mult cu cât un asemenea fapt comportă
în mod necesar modificarea actului constitutiv al societăţii. Prin urmare, considerăm că şi în aceste ipoteze se va impune
excluderea asociatului din societate prin acordul unanim al celorlalţi asociaţi, în caz contrar societatea urmând să se dizolve.
Totuşi, întrucât situaţiile enumerate nu implică culpa asociatului şi sunt expres prevăzute de lege ca şi cauze care în anumite
condiţii pot duce la dizolvarea societăţii (art.129 alin.1 din cod), considerăm că excluderea asociatului în acest caz se va face cu
votul unanim a asociaţilor fără a mai fi necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens, măsura excluderii apărând
exclusiv ca un remediu pentru salvgardarea societăţii.
Asociatul exclus din societate pierde calitatea de asociat de la data excluderii, cu toate consecinţele care decurg din acest fapt.
Acesta va avea dreptul la beneficii şi va suporta pierderile, până în ziua excluderii sale. De asemenea, asociatul exclus are
dreptul la contravaloarea părţii sale de participaţiune la capitalul social. Menţionăm însă, ca regulă generală, că, întrucât
răspunderea asociatului pentru obligaţiile sociale apărute până la data excluderii subzistă pe o perioadă de 2 ani calculaţi din
ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate, acesta nu-şi va putea retrage
contravaloarea participaţiunii care i se cuvine decât după împlinirea acestui termen.

Articolul 130. Retragerea membrului din societatea în nume colectiv

(1) Membrul societăţii în nume colectiv are dreptul să se retragă din ea cu condiţia informării celorlalţi membri cu cel
puţin 6 luni până la data retragerii.
(2) Acordul dintre membrii societăţii în nume colectiv asupra renunţării la dreptul de retragere din societate este nul.

1. Retragerea asociatului din societate. În anumite cazuri, în cursul duratei societăţii în nume colectiv, asociaţii pot să îşi
manifeste dorinţa de a părăsi societatea. Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu
consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia.
Reglementarea actuală conferă o largă libertate asociatului în ceea ce priveşte exercitarea opţiunii de a se retrage din societatea
în nume colectiv. Astfel, legea nu condiţionează în nici un fel exercitarea dreptului de retragere de invocarea unor motive care
ar legitima ieşirea din societate şi nici de acordul celorlalţi asociaţi. Singura condiţie impusă de Codul civil este ca asociatul
care doreşte să se retragă să notifice celorlalţi asociaţi intenţia sa cu cel puţin 6 luni înainte de data preconizată a retragerii
(art.130 alin.1 din cod). Această cerinţă este justificată de faptul că o retragere intempestivă a asociatului ar putea periclita
existenţa şi funcţionarea normală a societăţii.
Orice convenţie dintre asociaţi asupra renunţării la dreptul de retragere din societate este nulă de drept (art.130 alin.2 din cod).

Articolul 131. Efectele retragerii membrului din societatea în nume colectiv

(1) Membrului care s-a retras din societatea în nume colectiv i se achită valoarea parţii din patrimoniu proporţional
participaţiunii lui în capitalul social dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Prin înţelegere dintre membrul care se retrage din societatea în nume colectiv şi membrii ramaşi, achitarea valorii
patrimoniului poate fi înlocuită cu transmiterea lui în natură.
(3) Partea din patrimoniul societăţii în nume colectiv sau valoarea acestei parţi, ce i se cuvine membrului care se retrage,
se determină conform bilanţului întocmit la momentul retragerii.

1. Efectele retragerii asociatului din societate. Ca urmare a retragerii din societate, asociatul pierde calitatea de asociat.
Acesta va avea, însă, dreptul la partea sa din patrimoniul societăţii proporţional participaţiunii sale la capitalul social (art.131
alin.1 din Codul civil).
În principiu, drepturile asociatului retras cuvenite pentru participaţiunile sale se vor stabili prin acordul asociaţilor. Legea
impune doar, ca regulă generală, ca aceste drepturi să fie determinate conform unui bilanţ întocmit la momentul retragerii
(art.131 alin.3 din cod). În aceste condiţii asociaţii vor hotărî dacă asociatul retras va primi doar contravaloarea în bani a părţii
sale din patrimoniu sau dacă i se va transmite efectiv în natură această parte (art.131 alin.2 din cod). În caz de neînţelegere între
asociaţi considerăm că drepturile asociatului retras vor fi stabilite de către instanţele judecătoreşti.

37
Considerăm că asociatul care îndeplineşte funcţia de administrator va putea fi exclus din societate dacă săvârşeşte o fraudă în dauna societăţii
ori se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altor persoane. Asemenea fapte reprezintă manifestări ale relei-
credinţe ori abuzului de putere şi trebuie sancţionate cu excluderea din societate.
38
Vezi art.133 Cod civil.
Retragerea asociatului din societate va trebui obligatoriu menţionată în Registrul de stat al întreprinderilor, iar capitalul social al
societăţii se va reduce în mod corespunzător.
Asociatul retras din societate poartă răspundere pentru obligaţiile apărute până la ieşirea lui din societate, în egală măsură cu
membrii rămaşi, în termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din
societate (art.128 alin.3 din cod).
Prin retragerea asociatului societatea în nume colectiv suferă o modificare faţă de situaţia iniţială, dar ea îşi va continua
existenţa. Numai excepţional, când datorită retragerii numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, societatea se dizolvă, afară
numai dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub o altă formă, prin reorganizare (art.134 din Codul
civil).

Articolul 132. Decesul sau reorganizarea membrului societăţii în nume colectiv

(1) Succesorii membrului societăţii în nume colectiv decedat sau reorganizat pot deveni, dac actul de constituire nu
interzice, asociaţi cu acordul tuturor membrilor. Actul de constituire poate prevedea o majoritate de voturi pentru
adoptarea deciziei de acceptare a succesorului în calitate de asociat.
(2) Dacă membrii societăţii în nume colectiv nu acceptă succesorii în calitate de asociaţi, societatea este obligată să le
plătească partea din activele nete, determinată la data decesului sau reorganizării, proporţională părţii din capitalul
social deţinute de asociatul decedat sau reorganizat.
(3) Succesorul membrului societăţii în nume colectiv poartă răspundere, în limitele patrimoniului care a trecut la el, de
obligaţiile pentru care, în conformitate cu art.128 alin.(2) şi (3), purta răspundere membrul decedat sau reorganizat.

1. Decesul asociatului persoană fizică sau reorganizarea asociatului persoană juridică. Potrivit Codului civil, în caz de
deces al unuia dintre asociaţi persoană fizică sau de reorganizare a asociatului persoană juridică, societatea în nume colectiv
poate continua, asociaţii rămaşi având la îndemână două posibilităţi: fie să plătească succesorilor acestora partea ce revenea
asociatului, fie să continue societatea cu aceştia. Posibilitatea de opţiune există doar dacă actul constitutiv prevede sau asociaţii
hotărăsc în unanimitate continuarea activităţii, în caz contrar societatea se va dizolva.
Societatea în nume colectiv va putea continua activitatea cu succesorii asociatului decedat sau reorganizat dacă există în acest
sens acordul tuturor asociaţilor sau acordul majorităţii dintre ei, dacă actul constitutiv prevede un asemene cvorum pentru
adoptarea deciziei (art.132 alin.1 din Codul civil). În ceea ce priveşte cerinţa textului de lege invocat ca actul constitutiv să nu
conţină o clauză ce ar interzice cooptarea în societate a succesorilor asociatului decedat sau reorganizat, considerăm că o
asemenea condiţie este inoperantă, atâta timp cât asociaţii rămaşi vor putea oricând modifica actul constitutiv în sensul contrar.
S-ar putea presupune chiar că aceştia o fac în mod implicit atunci când îi acceptă în unanimitate în calitatea de asociaţi pe
succesorii asociatului decedat sau reorganizat.
Deşi Codul civil nu o prevede în mod expres, considerăm că şi succesorii asociatului, în mod obligatoriu, vor trebui să-şi
exprime consimţământul cu privire la dobândirea calităţii de asociat într-o societate în nume colectiv. Această cerinţă apare, în
mod logic, ca o consecinţă a necesităţii modificării actului constitutiv, modificare ce implică îndeplinirea în persoana noilor
asociaţi a aceloraşi formalităţi şi condiţii de fond care sunt necesare încheierii unui contract de constituire a unei societăţi în
nume colectiv. Astfel fiind, considerăm că nu vor putea fi cooptaţi în societate moştenitorii minori sau incapabili ai asociatului
decedat, chiar dacă o clauză de continuare cu moştenitorii a activităţii societăţii există în actul constitutiv.
În cazul în care moştenitorii asociatului decedat sau succesorii asociatului reorganizat nu sunt acceptaţi în calitate de asociaţi în
societate sau nu consimt ei să devină asociaţi, societatea este obligată să le plătească partea din activele nete, determinată la data
decesului sau reorganizării, proporţională părţii din capitalul social deţinute de asociatul decedat sau reorganizat (art.132 alin.2
din cod). Prin similitudine cu situaţia retragerii asociatului, succesorii vor avea dreptul la o parte în natură din patrimoniul
social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia. Succesorii vor avea, de asemenea, dreptul şi la
beneficiile cuvenite asociatului decedat sau reorganizat până la data decesului sau reorganizării.
În ceea ce priveşte responsabilitatea succesorilor asociatului decedat sau reorganizat, art.132 alin.3 din Codul civil, prevede că
aceştia vor răspunde pentru datoriile sociale apărute până în momentul decesului sau reorganizării doar până la concurenţa
activului patrimoniului pe care l-au preluat de la asociatul decedat sau reorganizat.
Ca urmare a decesului asociatului persoană fizică sau reorganizării asociatului persoană juridică, indiferent de natura
schimbărilor intervenite, noua situaţie juridică din societatea trebuie reflectată în actul constitutiv al societăţii şi în Registrul de
stat al întreprinderilor.

Articolul 133. Urmărirea participaţiunii membrului din capitalul social al societăţii în nume colectiv

(1) Urmărirea participaţiunii din capitalul social al membrului societăţii în nume colectiv pentru datoriile lui nelegate de
participarea la societate (datorii personale) se permite doar în cazul insuficienţei unui alt patrimoniu al acestuia pentru
onorarea datoriilor. Creditorii unui astfel de membru sunt în drept să ceară societăţii separarea unei părţi din
patrimoniul ei proporţional participaţiunii debitorului la capitalul social pentru urmărirea acestei părţi. Partea din
patrimoniul societăţii susceptibilă separării sau valoarea ei se determină conform unui bilanţ întocmit la momentul
înaintării pretenţiilor creditorilor cu privire la separare.
(2) Urmărirea patrimoniului proporţional participaţiunii membrului la capitalul social condiţionează excluderea
membrului din societatea în nume colectiv şi atrage efectele prevăzute la art.128 alin.(2) şi (3).

1.Urmărirea participaţiunilor asociaţilor de către creditorii personali ai acestora. Autonomia patrimoniului societăţii în
nume colectiv faţă de patrimoniile propriilor asociaţi determină o serie de consecinţe juridice şi pentru creditorii personali ai
acestora din urmă. Astfel, odată ce bunurile aduse ca aport de către asociaţi au intrat în patrimoniul societăţii, asociaţii nu vor
mai avea nici un drept asupra acestora, iar pe cale de consecinţă nici creditorii personali ai asociaţilor nu le vor mai putea
urmări, indiferent de data creanţei lor. Creditorii asociaţilor îşi vor satisface drepturile de creanţă din patrimoniul asociaţilor, în
care se vor regăsi bineînţeles şi beneficiile obţinute de asociat ca urmare a participării la societate. Totuşi, în scopul protejării
intereselor creditorilor asociaţilor, legea le permite acestora din urmă să solicite, în ipoteza în care patrimoniul propriu al
asociatului este insuficient pentru onorarea datoriilor, separarea unei părţi din patrimoniul societăţii în nume colectiv
corespunzătoare participaţiunii asociatului debitor la capitalul social al societăţii în vederea acoperirii creanţelor respective
(art.133 alin.1 din Codul civil). Cota parte din patrimoniul societăţii cuvenite asociatului potrivit participaţiunilor sale sau
contravaloarea ei se determină conform unui bilanţ întocmit la data înaintării pretenţiilor creditorilor cu privire la separare
(art.132 alin.1 fraza a treia din cod).
Menţionăm că posibilitatea exercitării acestor drepturi speciale ale creditorilor asociaţilor nu încalcă principiul autonomiei
patrimoniului societăţii şi nici nu instituie o răspundere a societăţii pentru datoriile asociaţilor, întrucât plata creanţelor se face
nu din patrimoniul societăţii ci din partea de active nete care se cuvine asociatului.
Exercitarea de către creditorii unui asociat a dreptului de a urmări participaţiunea acestuia în societatea în nume colectiv impune
excluderea din societate a asociatului respectiv, în caz contrar societatea urmând să se dizolve. Precizăm că, în cazul în care
societatea îşi continuă activitatea fără asociatul exclus, obligaţia acestuia de a răspunde pentru obligaţiile sociale apărute până la
ieşirea lui din societate subzistă pentru o perioadă de 2 ani calculată din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea
societăţii pentru anul în care a ieşit din societate (art.133 alin.2 coroborat cu art.128 alin.3 din cod).

Articolul 134. Dizolvarea societăţii în nume colectiv

(1) În afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea în nume colectiv se dizolvă dacă în ea rămâne un singur
membru.
(2) Ultimul membru rămas al societăţii în nume colectiv are dreptul ca, în termen de 6 luni, să reorganizeze societatea,
în modul prevăzut de prezentul cod.

1. Dizolvarea societăţii în nume colectiv. Societatea în nume colectiv se dizolvă potrivit cauzelor generale de dizolvare a
persoanelor juridice prevăzute de art.86 alin.1 Cod civil în următoarele situaţii: (a) expirarea termenului stabilit pentru durata ei;
(b) imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituita sau realizarea acestuia; (c) existenţa unei hotărâri a
asociaţilor în acest sens, luată în unanimitate; (d) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de dizolvare (art.87 din cod); (e)
insolvabilitatea societăţii.
În afară de aceste cauze generale legea stabileşte şi anumite cauze de dizolvare aplicabile societăţii în nume colectiv. Astfel,
potrivit art.129 alin.1 din Codul civil, dacă prin actul constitutiv sau hotărârea unanimă a asociaţilor nu se prevede altfel,
societatea în nume colectiv se dizolvă în cazul: (a) decesului, incapacităţii sau declarării judecătoreşti a dispariţiei asociatului
persoană fizică; (b) declarării insolvabilităţii, reorganizării sau lichidării asociatului persoană juridică; (c) retragerii din
societatea a unui asociat; (d) excluderii unui asociat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii sale la
capitalul social a societăţi.
De asemenea, potrivit art.134 alin.1 din cod, societatea în nume colectiv se dizolvă dacă, indiferent de cauză, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur, în acest caz ne mai putând fi îndeplinită condiţia prevăzută de art.121 alin.1 din cod.
Însă în această ultimă situaţie legea recunoaşte asociatului rămas singur în societate dreptul de a decide, în termen de 6 luni,
reorganizarea societăţii în nume colectiv în societate cu răspundere limitată sau societate pe acţiuni.
După opinia noastră asociatul rămas singur în societate va putea evita dizolvarea acesteia şi daca va transmite (cesiona) o parte
din participaţiunile sale unei alte persoane, astfel încât să fie îndeplinită cerinţa minimului de asociaţi.

Articolul 135. Reorganizarea societăţii în nume colectiv

(1) În cazul reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau în
cooperativă, asociaţii continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute până la
reorganizare.
(2) Asociatul nu este absolvit de răspundere nici în cazul în care, până la expirarea termenului de 3 ani, înstrăinează
dreptul de participaţiune la capitalul social.

1. Reorganizarea societăţii în nume colectiv. Pe parcursul existenţei societăţii în nume colectiv anumite interese ale
asociaţilor acesteia pot determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii. Astfel că, asociaţii vor putea decide
transformarea societăţii din care fac parte într-o altă formă de societate comercială sau în cooperativă. O asemenea reorganizare
a societăţii în nume colectiv este posibilă numai cu condiţia ca asociaţii ei să respecte condiţiile prevăzute de lege pentru forma
juridică în care se va transforma societatea (art..85 alin.2 din Codul civil).
Reorganizarea societăţii în nume colectiv se va decide numai în unanimitate de către asociaţi. Concomitent cu transformarea
societăţii în nume colectiv se va opera şi o schimbare în denumirea iniţială a societăţii, adoptându-se o denumire nouă, în
armonie cu regulile de formare a denumirii proprii pentru noua formă juridică pe care o ia pentru viitor societatea juridică
transformată.
Schimbarea formei juridice a societăţii comerciale produce efect numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. De aceea, în cazul
în care o atare schimbare ocazionează şi modificarea întinderii responsabilităţii asociaţilor pentru datoriile sociale (cum se
întâmplă bunăoară atunci când o societate în nume colectiv se transformă într-o societate cu răspundere limitată) convertind-o
dintr-o responsabilitate nelimitată într-una limitată, caracterul limitat al răspunderii asociaţilor devine operant numai pe data
înscrierii menţiunii respective în Registrul de stat al întreprinderilor. Astfel, asociaţii societăţii în nume colectiv vor rămâne în
continuare responsabili nelimitat pentru datoriile contractate de societatea transformată până la data reorganizării. În acest sens,
art.135 alin.1 din Codul civil prevede în mod explicit că, în cazul reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe
acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau în cooperativă, asociaţii vor continua să răspundă solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile născute până la reorganizare pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data înregistrării reorganizării. Mai mult chiar,
legea prevede că asociatul nu va fi absolvit de răspundere nici în cazul în care, până la expirarea termenului de 3 ani,
înstrăinează dreptul de participaţiune la capitalul social (art.135 alin.2 din cod). Asociaţii vor răspunde limitat la valoarea
aporturilor subscrise la formarea capitalului social numai pentru datoriile pe care societatea reorganizată le va contracta ulterior
înscrierii menţiunii respective de schimbare a formei sale juridice în Registrul de stat al întreprinderilor. Această soluţie se
impune ca o măsură de protejare a intereselor creditorilor sociali despre care se prezumă că au consimţit să intre în raporturi
juridice obligaţionale cu societatea în nume colectiv, tocmai pe considerentul că au conştientizat responsabilitatea nelimitată a
asociaţilor ca o garanţie suplimentară a creanţei lor.
O problemă specială se pune relativ la reorganizarea societăţii în nume colectiv într-o societate în comandită. Se ştie că o astfel
de societate (adică cea în comandită) are, printre notele de specificitate, existenţa a două categorii de asociaţi, anume
comanditaţi şi comanditarii, cei dintâi cu responsabilitate nelimitată, iar ceilalţi având beneficiul responsabilităţii limitate. Ca
urmare, prin efectul transformării societăţii în nume colectiv în societate în comandită simplă, unii dintre asociaţii săi trebuie să
dobândească calitatea de comanditaţi, iar alţii calitatea de comanditari. Chestiunea care se cere lămurită este după ce criteriu se
va produce scindarea asociaţilor în cele două categorii distincte. După cum s-a arătat în doctrină, fiecare dintre asociaţi va avea
libertatea să aleagă între cele două calităţi la care ne-am referit. Dacă nici unul dintre ei nu va opta pentru calitatea de
comanditat sau, respectiv, pentru calitatea de comanditar, transformarea societăţii în nume colectiv în societate în comandită
simplă nu va fi posibilă, întrucât nici unul dintre asociaţi nu poate fi constrâns să accepte aceea dintre calităţile menţionate pe
care nu o doreşte. De asemenea, considerăm că pentru identitate de raţiune art.135 Cod civil se va aplica în mod corespunzător
în ipoteza reorganizării societăţii în nume colectiv într-o societate în comandită, chiar dacă interesul practic al aplicării acestor
dispoziţii priveşte numai asociaţii comanditari.

§ 3. Societatea in comandita

Articolul 136. Dispoziţii generale cu privire la societatea în comandită

(1) Societate în comandită este societatea comercială în care, de rând cu membrii care practică în numele societăţii
activitate de întreprinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există
unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi
suportă în limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii.
(2) Persoana poate fi comanditat doar într-o singură societate în comandită. Membrul societăţii în nume colectiv nu
poate fi comanditat în societatea în comandită. Comanditatul din societatea în comandită nu poate fi membru al
societăţii în nume colectiv.
(3) Denumirea societăţii în comandită trebuie să includă sintagma în limba de stat "societate în comandită" sau
abrevierea "S.C.", numele sau denumirea comanditaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea tuturor
comanditaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre comanditaţi
şi sintagma în limba de stat "şi compania" sau abrevierea "şi Co". Dacă în denumirea societăţii este inclus numele sau
denumirea comanditarului, acesta poarta răspundere solidară nelimitată.
(4) Dispoziţiile cu privire la societatea în nume colectiv sunt aplicabile societăţii în comandită în măsura în care
prezentul cod nu conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită.

1. Consideraţii generale. Societatea în comandită îşi are geneza din Evul Mediu. Ea a fost imaginată ca un instrument juridic
menit să contracareze rigorile dreptului canonic şi a regulamentelor militare care a instituit interdicţia pentru deţinătorii de
capitaluri (clerici, nobili şi militari) de a acorda împrumuturi cu dobânzi şi, totodată, apt să dea satisfacţie acelora care, animaţi
de pasiunea pentru comerţ, dar şi de dorinţa de aventură, nu se puteau implica în afaceri comerciale din lipsa mijloacelor
financiare necesare într-un asemenea scop. Marii deţinători de capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată un statut social care
nu le permitea să exercite profesiunea de comerciant. Astfel fiind, trebuia găsit un artificiu juridic care, pe de o parte, să
servească la ocolirea interdicţiei privind acordarea de împrumuturi cu dobândă, instituită şi sancţionată sever de dreptul
canonic, iar pe de altă parte, să permită posesorilor de capital, cărora statutul social nu le permitea să se implice în afaceri
comerciale, să-şi poată plasa eficient disponibilul de capital în operaţiuni comerciale aducătoare de profit. Un asemenea artificiu
a fost găsit prin reglementarea legală a societăţii în comandită. Mecanismul care a stat la baza acestei societăţi era următorul:
deţinătorii de capitaluri încredinţau în baza unui contract (denumit commenda39) anumite sume de bani unor negustori
profesionişti sau unor căpitani de corăbii pentru ca aceştia să le folosească în afaceri, urmând ca beneficiile astfel obţinute să fie
împărţite între ei. Pe această cale, deţinătorii de capital investeau capitalul disponibil şi riscau numai sumele încredinţate celor
care se angajau să se implice în afaceri comerciale.
Cei care încredinţau sume de bani spre utilizare în afaceri comerciale altora au fost denumiţi comanditari, iar aceia care, primind
acele sume, se angajau să le utilizeze pentru derularea unor afaceri comerciale au fost numiţi comanditaţi. Comanditarii încredinţau
comanditaţilor sumele de bani necesare derulării anumitor afaceri comerciale şi îşi asumau riscurile pierderii acelor sume pe baza
încrederii pe care ei o aveau faţă de aceştia din urmă. Aşadar, încrederea comanditarilor în corectitudinea comanditaţilor a fost
ideea forţă care a fundamentat şi, totodată care a dominat dintotdeauna societatea în comandită.
Într-adevăr, acest tip de societate comercială se bazează pe încredere – comanditarii care au bani şi vor să-i investească fără să
rişte o răspundere nelimitată, încredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital, dar au iniţiativă şi vor să
desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii de beneficii.
Reglementarea în dreptul modern a societăţii în comandită a fost aspru criticată în doctrină, apreciindu-se că această formă de
societate a devenit total desuetă, iar în practică aceasta nu se mai bucură de interesul întreprinzătorilor care preferă alte forme
de societate, mai practice şi mai operaţionale. Astfel, în doctrina franceză s-a arătat că comanditaţii din societatea în comandită
sunt de fapt administratori ai societăţii care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, cu atât mai
mult cu cât în dreptul modern accentul este pus pe garanţiile materiale oferite de mărimea capitalului şi a activelor sociale şi
mai puţin pe garanţiile personale oferite de unii asociaţi. Aceasta este şi explicaţia tendinţei din unile legislaţii moderne de a
elimina din câmpul relaţiilor comerciale acest gen de societate care era actuală în evul mediu dar a devenit anacronică în
prezent40. Cu toate acestea, societatea în comandită continuă să fie reglementată, sub diferite denumiri, de majoritatea
legislaţiilor europene: “société en commandite simple” (Belgia, Franţa, Luxemburg), “товарищество на вере” sau
“коммандитнoe товарищество” (Federaţia Rusă), “società in accomandita semplice” (Italia), “ sociedade em comandita
simples” (Portugalia), “Sociedad Comanditaria” (Spania), “Commanditaire vennootschap” (Olanda), “Kommanditgesellschaft -
KG” (Germania, Austria), “Kommanditgesellschaft” sau “société en commandite” (Elveţia), “kommanditselskaber - KS”
(Danemarca), “Kommandiittyhtiö” (Finlanda).
Menţionăm, de asemenea, că prin Proiectul Codului Civil41 se intenţiona reglementarea şi unei forme de societate asemănătoare
societăţii în comandită, şi anume societatea în comandită pe acţiuni (art.326-art.331 din Proiect). Societatea în comandită pe
acţiuni este considerată în doctrină ca fiind asemănătoare societăţii în comandită deoarece cuprinde ca şi aceasta din urmă două
categorii de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii. Deosebirea esenţială dintre cele două forme de societăţi constă în aceea că, în
cazul societăţii în comandită pe acţiuni, capitalul social este împărţit în acţiuni, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni. Întrucât
capitalul social al societăţii în comandită pe acţiuni are aceeaşi structură ca acela al societăţii pe acţiuni, Proiectul Codului civil
asimila societatea în comandită pe acţiuni cu societatea pe acţiuni, cu precizarea că, în privinţa răspunderii pentru obligaţiile
sociale, societatea în comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii în comandită - asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi
solidar, iar asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului lor. Legiuitorul a preferat, însă, să elimine din forma finală a
Codului civil dispoziţiile care reglementau societatea în comandită pe acţiuni, operaţiune justificată după părerea noastră de
faptul că această formă de societate se întâlneşte rar în practică, investitorii preferând societatea pe acţiuni.
2. Definiţia societăţii în comandită. Art.136 alin.1 din Codul civil defineşte societatea în comandită ca fiind acea “societate
comercială în care, de rând cu membrii care practică în numele societăţii activitate de întreprinzător şi poartă răspundere
solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu
participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă în limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din
activitatea societăţii”.
Din definiţia legală rezultă următoarele caractere ale societăţii în comandită:
(a) societatea în comandită, ca şi societatea în nume colectiv, este constituită în scopul desfăşurării activităţilor de antreprenoriat
şi are personalitate juridică distinctă de cea a asociaţilor;
(b) prezenţa în structura societăţii a două categorii de asociaţi - comanditaţii şi comanditarii;
(c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii
comanditari răspund doar în limita aportului subscris42 de ei.
Societatea în comandită prezintă avantaje pentru ambele categorii de asociaţi: pe de o parte, asociaţii comanditari, care dispun
de mijloace financiare, au posibilitatea să le investească, încasând beneficii fără a se implica în activitatea societăţii şi fără a să
risca o răspundere nelimitată, iar, pe de altă parte, asociaţii comanditaţi, care nu au suficient capital dar au iniţiativă, au ocazia
să atragă capital în condiţii mult mai avantajoase decât cele ale unui împrumut şi să desfăşoare o activitate comercială în scopul
obţinerii unor beneficii.

39
Cuvântul provine de la lat. accomendare, ce înseamnă a se încredinţa cuiva.
40
Societatea în comandită nu este reglementată în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Norvegia, Suedia, Grecia, Liechtenstein.
41
Elaborat de Comisia specială pentru definitivarea proiectului Codului civil constituită prin Hotărârea Parlamentului nr.1315/26.10.2000.
42
Considerăm mai indicată această formulare întrucât, în mod evident, asociatul având obligaţia de a vărsa în întregime aportul răspunderea sa va fi
circumscrisă noţiunii de “aport subscris” şi nu de aportul efectiv “depus” aşa cum în mod eronat s-ar putea deduce din formularea textului art.136
alin.1 din cod.
3. Constituirea societăţii în comandită. Societatea în comandită se constituie, în principiu, potrivit regulilor generale
aplicabile societăţilor comerciale (art.106-115 din Codul civil). Actul constitutiv al societăţii este contractul de constituire
(societate), iar pentru constituirea societăţii trebuie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege.
Deoarece regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost analizate în cadrul comentariilor la articolele
menţionate, ne vom referi în cele ce urmează doar la unele aspecte specifice constituirii societăţii în comandită.
Vor putea fi asociaţi într-o societate în comandită atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, indiferent de tipul acestora. În
ceea ce priveşte problematica pe care o poate ridica participarea în calitatea de asociat comanditat a persoanelor juridice la o
societate în comandită facem trimitere la discuţiile făcute pe acest subiect în materia societăţii în nume colectiv, deoarece
comanditaţii sunt asimilaţi sub toate aspectele asociaţilor de la această din urmă formă societară.
Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv şi pe aceleaşi considerente, legea limitează, prin art.136 alin.2 fraza I din cod, posibilitatea
unei persoane fizice sau juridice de a participa în calitate de asociat comanditat doar la o singură societatea în comandită. În
continuare, legiuitorul explicând limitele acestei interdicţii, stipulează că asociatul unei societăţi în nume colectiv nu va putea
deveni membru comanditat într-o societate în comandită şi, respectiv, nici asociatul comanditat (care răspunde nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale) din societatea în comandită nu va putea fi asociat într-o societate în nume colectiv (art.136 alin.2 fraza a
II-a şi a III-a din cod)43. Asociatul comanditat va putea însă participa la o societate cu răspundere limitată sau la o societate pe
acţiuni, şi chiar la o altă societatea în comandită în calitatea de asociat comanditar. Precizăm că în privinţa asociaţilor comanditari
din societatea în comandită legea nu prevede nici o restricţie similară celei enunţate.
Codul civil nu cere pentru constituirea societăţii în comandită un minim de asociaţi dar, datorită faptului că această societate
presupune în mod necesar două categorii de asociaţi - comanditaţii şi comanditarii – este firesc că pentru înfiinţarea unei astfel
de societăţi să fie necesari cel puţin doi asociaţi, dintre care unul să-şi asume calitatea de comanditat, iar altul, să-şi asume
calitatea de comanditar.
În ceea ce priveşte numărul maxim de asociaţi, considerăm că societatea în comandită va putea avea un număr nelimitat de asociaţi
comanditari şi maximum 20 de asociaţi comanditaţi (art.136 alin.4 coroborat cu art.121 alin.2 fraza I din Codul civil44).
Menţionăm că legea interzice participarea la o societate în comandită atât a autorităţilor administraţiei publice, cât şi a
întreprinderilor de stat şi a societăţilor pe acţiuni în care statul deţine cel puţin 30 la sută din acţiuni (pct.4 din R.S.E.). În ceea
ce ne priveşte, ţinând cont că raţiunea unei asemene interdicţii, şi anume evitarea unei răspunderi nelimitate şi solidare a acestui
tip de persoane juridice, ni se pare logic ca aceasta să vizeze doar calitatea de asociaţi comanditaţi, subiectele de drept
menţionate putând participa, în principiu, la o societate în comandită în calitate de asociaţi comanditari.
4. Firma societăţii în comandită. Ca persoană juridică, societatea în comandită are o firmă proprie ca atribut de identificare.
Firma folosită de societatea în comandită trebuie să cuprindă, potrivit art.136 alin.3 din cod, două elemente de identificare,
ambele constând din cuvinte scrise. În primul rând, se cere ca în firmă să figureze numele sau denumirea asociaţilor
comanditaţi. Dacă firma societăţii în comandită nu poate include numele sau denumirea tuturor comanditaţilor, aceasta va
cuprinde, în mod obligatoriu, numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre comanditaţi şi sintagma în limba de stat “şi
compania” sau abrevierea “şi Co”. În cazul în care un asociat comanditat al cărui nume sau denumire figurează în firma
societăţii a ieşit din societate, firma se va modifica în mod corespunzător. Cel de-al doilea element component al firmei constă
în menţiunea obligatorie “societate în comandită”, scrisă în întregime, sau cu abrevierea “S.C.”.
Întrucât asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligaţiile sociale, numele sau denumirea sa nu va putea figura în
firma societăţii. Dacă, însă, numele sau denumirea unui comanditar figurează, totuşi, cu consimţământul acestuia, în firma
societăţii, el devine răspunzător nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii 45 (art.136 alin.3 fraza a III-a din cod). Această
prevedere se explică prin intenţia legiuitorului de a apăra pe terţi împotriva oricărei confuzii ce s-ar putea crea între asociaţii
comanditaţi şi comanditari.
5. Aplicarea reglementărilor cu privire la societatea în nume colectiv în materia societăţii în comandită. Deoarece
societatea în comandită se apropie în foarte multe privinţe de societatea în nume colectiv, art.136 alin.4 din Codul civil prevede
că dispoziţiile cu privire la societatea în nume colectiv sunt aplicabile, în măsura în care codul nu conţine norme exprese cu
privire la societatea în comandită, şi acesteia din urmă. După cum se poate observa majoritatea normelor în discuţie se referă la
statutul juridic al comanditaţilor în societate, acesta fiind similar celui al asociaţilor din societatea în nume colectiv. Aplicarea
dispoziţiilor legale din materia societăţilor în nume colectiv societăţii în comandită îşi are fundamentarea pe ideea potrivit
căreia comanditaţii sunt mai reprezentativi decât comanditarii pentru societate, întrucât ei îşi înscriu numele pe firma societăţii
şi tot ei înfăptuiesc administrarea acesteia.

Articolul 137. Actul de constituire al societăţii în comandită

În afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii în comandită trebuie să se indice:

43
În acest context reiterăm opinia pe care am exprimat-o şi cu altă ocazie potrivit căreia dispoziţiile legale menţionate sunt exagerate pe
considerentul că, deşi prin aceste interdicţii se urmăreşte protejarea creditorilor sociali, ele nu sunt de natură să acopere toate împrejurările care ar
putea afecta solvabilitatea asociatului cu răspundere nelimitată şi, în consecinţă, să reuşească să asigure o protecţie eficientă a drepturilor de
creanţă a creditorilor sociali.
44
După opinia noastră aceste prevederi modifică implicit limita de asociaţi – 20 persoane – stabilită în pct.4 din R.S.E. în conformitatea cu
prevederile art.2 lit.b) din Legea nr.1125-XV/2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova.
45
În doctrină s-a susţinut că aceleaşi consecinţe ar trebui să se producă şi asupra unei persoane străine de societate al cărei nume sau denumire
figurează, cu consimţământul său, în firma societăţii în comandită, pe considerentul că se creează astfel o aparenţă că persoana respectivă este
membru a societăţii, iar sancţiunea responsabilităţii nelimitate şi solidare a respectivei persoane este destinată ocrotirii terţilor de bună credinţă.
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat în capitalul social;
c) răspunderea comanditaţilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aportului;
d) volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi;
e) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
f) procedura de admitere a noilor asociaţi;
g) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.

1. Actul constitutiv al societăţii în comandită. Actul constitutiv al societăţii în comandită este contractul de constituire (de
societate), încheiat în limba de stat şi semnat de toţi asociaţii societăţii (art.62 alin.1 coroborat cu art.108 alin.4 din Codul civil).
Actul constitutiv al societăţii în comandită trebuie să îndeplinească atât condiţiile generale de validitate cât şi acele condiţii
specifice care îl particularizează faţă de celelalte contracte. Având în vedere faptul că toate aceste condiţii au mai fost analizate
şi cu alte ocazii nu vom mai reveni asupra lor.
Contractul de constituire a societăţii în comandită trebuie să fie încheiat în formă autentică (art.107 alin.1 din cod) şi să
cuprindă elementele prevăzute de art.108 alin.1 din Codul civil. Pe lângă aceste menţiuni contractul va trebui să conţină o serie
de dispoziţii obligatorii care sunt prevăzute de art.137 alin.1 din cod referitoare la: (a) cuantumul şi conţinutul capitalului social
al societăţii şi modul depunerii aporturilor; (b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat în
capitalul social; (c) răspunderea comanditaţilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aportului; (d) volumul comun al
aporturilor depuse de comanditaţi; (e) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi; (f) procedura de admitere a noilor
asociaţi; (g) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. Deoarece textul art.137 alin.1 din
Codul civil nu face altceva decât să reia dispoziţiile art.122 alin.1 din cod, cu excepţia menţiunii de la lit.c), nu vom stărui în
mod deosebit asupra acestor aspecte, făcând bineînţeles trimiterea necesară la comentariile făcute pe marginea art.122 din cod.
Precizăm, totuşi, că deşi legea nu cere nici pentru înfiinţarea societăţii în comandită un minim de capital lăsând acest lucru la
aprecierea asociaţilor fondatori care sunt liberi să stabilească valoarea şi structura capitalului social iniţial. După cum am mai
arătat, această libertate recunoscută de lege fondatorilor nu trebuie înţeleasă în sensul că ei ar putea constitui societatea fără
subscrieri de capital sau subscriind numai un capital simbolic, deoarece capitalul social este un element absolut necesar pentru
constituirea oricărei societăţi comerciale, inclusiv a societăţii în comandită. Pe de altă parte, capitalul social trebuie să fie
suficient de important sub aspect valoric pentru a putea să asigure, cel puţin în faza iniţială a funcţionării societăţi, realizarea
scopului în vederea căruia aceasta a fost constituită.
În contractul de constituire se va indica, în mod obligatoriu, şi categoria din care face parte fiecare asociat - comanditaţilor sau
comanditarilor, întrucât acestea au un regim juridic diferit, în primul rând, sub aspectul responsabilităţii ce le incumbă pentru
datoriile sociale. Potrivit legii, în actul constitutiv se va indica şi mărimea participaţiunilor fiecărui comanditat la capitalul social,
dar şi volumul cumulat (total) al aporturilor lor. Deşi Codul civil nu o prevede în mod explicit, considerăm că va trebui indicată, în
mod obligatoriu, şi mărimea participaţiunilor fiecărui asociat comanditar comanditar, cu atât mai mult cu cât o serie de dispoziţii
ale art.139 din cod se referă la participaţiunile acestei categorii de asociaţi46.
Menţionăm, de asemenea, că asociaţii comanditaţi vor putea efectua aporturi în industrie (prestaţii în muncă şi servicii), care,
deşi nu sunt cuprinse în capitalul social al societăţii, vor da dreptul acestora să participe, în limitele stabilite de actul constitutiv,
la împărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, ei rămânând, totodată, obligaţi să participe şi la pierderi (art.114 alin.4 din
Codul civil).
După cum am mai spus, deşi legea prevede numai obligativitatea încheierii unui contract de constituire, nimic nu se opune ca
asociaţii să perfecteze concomitent cu acesta şi un statut al societăţii. Dacă asociaţii vor decide să încheie şi un statut, acesta
deşi va constitui un act juridic valabil, totuşi nu va avea valoarea juridică a statutului cerut de lege obligatoriu pentru societăţile
pe acţiuni. Astfel că, un posibil statut la societatea în comandită nu va putea contrazice prevederile contractului de constituire –
în caz contrar statutul este considerat nul
Actul constitutiv a societăţii în comandită va putea fi modificat numai prin voinţa comună a tuturor asociaţilor. deşi o asemenea
regulă nu este expres consacrată de dispoziţiile Codului civil în materia societăţii în comandită, soluţia se impune prin
coroborarea prevederilor art.136 alin.4 cu cele ale art.122 alin.2 din cod.

Articolul 138. Conducerea administrativă şi reprezentarea societăţii în comandită

(1) Conducerea societăţii în comandită se exercită de către comanditaţi. Modul de conducere, de administrare şi de
reprezentare a societăţii de către comanditaţi este stabilit de aceştia în conformitate cu prevederile prezentului cod
referitoare la societatea în nume colectiv.
(2) Comanditarii nu au dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii în comandita, să o reprezinte fără
procură, să conteste acţiunile comanditaţilor în legătură cu administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate în
limitele activităţii ei obişnuite. În cazul în care acţiunile depăşesc limitele activităţii obişnuite, este necesar acordul
tuturor asociaţilor.

1. Conducerea societăţii în comandită. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, societatea în comandită nu are
instituţionalizată o adunare generală a asociaţilor. Mai mult chiar din formularea textului alin.1 din art.138 Cod civil s-ar putea

46
De altfel, o asemenea dispoziţie este prevăzută în pct.59 al R.S.E.
crede că conducerea societăţii în comandită este exercitată exclusiv de către asociaţii comanditaţi, opinie susţinută şi de
literatura de specialitate din Federaţia Rusă, din al cărui cod civil a şi fost preluat acest text. După părerea noastră o asemenea
interpretare nu are temei legal, întrucât, pe de o parte, textul se referă la conducerea administrativă sau, altfel spus, la
administrarea societăţii, iar, pe de altă parte, implicarea asociaţilor comandidari în procesul decizional al societăţii este expres
prevăzută de articolul menţionat în alin.2 fraza a doua47 - text care, de altfel nu se regăseşte în codul rus. În acest context, ţinem
să atragem atenţia că prin operaţiunea efectuată în ultimă instanţă de către legiuitor de a prelua unele dispoziţii din Codul civil
rus, iar altele din Proiectul Codului civil, s-a ajuns ca forma finală a codului să prezinte o reglementare lipsită de coerenţa şi
claritatea necesară unei norme juridice.
Astfel fiind, considerăm că asupra problemelor esenţiale ale societăţii vor delibera şi decide toţi asociaţii, atât comanditaţii cât
şi comanditarii. Cităm în acest sens şi dispoziţiile pct.63 ale R.S.E. potrivit cărora în problemele ce nu se referă la sferele
tradiţionale de activitate ale societăţii, precum şi în cazurile de suspendare a tranzacţiei planificate de asociatul comanditat,
împuternicit cu administrarea societăţii, hotărârile se vor lua de către toţi asociaţii.
În ceea ce priveşte cvorumul necesar luării unor asemenea decizii, ca şi în societatea în nume colectiv, se aplică regula
unanimităţii, care nu are totuşi un caracter imperativ, asociaţii putând prevedea prin actul constitutiv diverse situaţii în care o
hotărâre să se adopte cu majoritatea voturilor (art.136 alin.4 coroborat cu art.123 alin.1 din cod). Excepţie fac hotărârile de
modificarea a actului constitutiv, care se vor lua întotdeauna prin votul unanim al asociaţilor.
La luarea deciziilor cu privire la activitatea societăţii fiecare asociat va avea un singur vot, însă prin actul constitutiv asociaţii
vor putea prevedea şi un alt mod de atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat, fără
ca prin această atribuire stabilită să fie posibilă lipsirea totalmente de vot a vreunui asociat (art.136 alin.4 coroborat cu art.123
alin.2 din cod).
2. Administrarea societăţii în comandită. Administrarea societăţii în comandită se exercită de către comanditaţi (art.138 alin.1
fraza I din Codul civil). Excluderea asociaţilor comanditari de la administrarea societăţii este menită să apere interesele terţilor.
Actele care angajează societatea nu pot fi încheiate de asociaţii comanditari, care au o răspundere limitată, ci numai de asociaţi
comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de către comanditaţi este conturat de dispoziţiile Codului
civil referitoare la societatea în nume colectiv (art.138 alin.1 fraza a II-a din cod). Astfel, în lipsa unei stipulaţii contrare în actul
constitutiv, dreptul de a administra şi reprezenta societatea aparţine fiecărui comanditat. Asociaţii, însă, vor putea decide ca
administrarea şi reprezentarea societăţii în comandită să fie efectuată în comun de către toţi asociaţii comanditaţi ori să fie
delegată unuia sau mai multora dintre aceştia. În ceea ce priveşte posibilitatea desemnării unui terţ în funcţia de administrator,
considerăm că acest lucru nu este posibil la o societate în comandită, prevederile art.138 alin.1 din cod având un caracter
imperativ.
În cazul în care când prin actul constitutiv se stipulează că, în exercitarea prerogativelor de administratori ai societăţii,
comanditaţii vor lucra împreună, decizia privind efectuarea oricărui act de administrare trebuie să fie adoptată cu
consimţământul unanim al acestora.
În principiu, comanditaţii desemnaţi ca administratori vor putea avea iniţiativa oricăror operaţiuni comerciale care se
circumscriu celor efectuate în mod obişnuit de societate, fără să aibă nevoie în acest sens de acordul prealabil al celorlalţi
asociaţi. Dacă însă operaţiunea proiectată depăşeşte limitele determinate de domeniul curent de activitate al societăţii
administratorul va avea nevoie de acordul tuturor asociaţilor (art.138 alin.2 fraza a II-a din cod).
Comanditaţii nu vor putea practica, fără acordul celorlalţi asociaţi, activităţi similare celor pe care le practică societatea din care
fac parte. Consimţământul celorlalţi asociaţi se prezumă, până la proba contrară, dacă activităţile comanditatului operaţiunile,
fiind anterioare actului constitutiv, au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor (art.116 alin.2
din Codul civil). Sancţiunea încălcării acestei interdicţii nu va fi anularea contractelor încheiate de asociat cu terţii, ci, după caz,
angajarea răspunderii asociatului culpabil, care va fi obligat la plata unor despăgubiri către societate, ori preluarea de către
societate a drepturilor şi obligaţiile asociatului sau beneficiul care rezultă din actele încheiate (art.116 alin.3 din Codul civil).
Potrivit art.138 alin.2 din Codul civil dispune că asociaţii comanditari nu au dreptul să participe la conducerea şi administrarea
societăţii în comandită, să o reprezinte fără procură, precum şi să conteste acţiunile comanditaţilor în legătură cu administrarea
sau cu reprezentarea societăţii exercitate în limitele activităţii ei obişnuite. Interdicţia comanditarilor de a se amesteca în
administrarea societăţii este justificată, pe de o parte, de scopul protejării terţilor, care ar putea să se înşele asupra poziţiei
comanditarilor, considerând că tratează cu asociaţi care răspund nelimitat pentru datoriile sociale, iar, pe de altă parte, de faptul
că, răspunderea comanditarilor pentru datoriile sociale fiind limitată, aceştia trebuie împiedicaţi să se lanseze în operaţiuni
imprudente pe socoteala societăţii. Această interdicţie nu are însă un caracter absolut, comanditarii putând încheia anumite acte
în contul societăţii în temeiul unei procuri speciale dată pentru o operaţiune determinată de către asociaţii comanditaţi care sunt
administratori ai societăţii. Procura va trebui, în mod obligatoriu, să precizeze operaţiunea sau să determine operaţiunile care
vor fi încheiate de asociatul comanditar în contul societăţii. Deoarece în acest fel ar putea reprezenta societatea şi un terţ, nu
există riscul de confuzie din partea creditorilor sociali, în sensul că ar fi tratat cu un asociat ce se obligă nelimitat pentru datoria
socială.
Considerăm de asemenea că asociatul comanditar va putea încheia orice act permis de lege unei persoane străine ce nu participă
la conducerea societăţii. De exemplu, va putea fi un colaborator tehnic, va putea ţine casieria societăţii, va putea fi salariat al
societăţii, cu condiţia de a nu depăşi rolul de subaltern în relaţiile cu terţii, va putea garanta obligaţiile acesteia ca fidejusor, va
putea împrumuta societatea sau va putea să-i vândă mărfuri. De asemenea, asociaţii comanditari pot consilia pe administratori,
cu condiţia ca terţii să nu aibă cunoştinţă despre aceasta.

47
“În cazul în care acţiunile depăşesc limitele activităţii obişnuite, este necesar acordul tuturor asociaţilor”.
Din păcate legiuitorul nu a prevăzut şi sancţiunea care se aplică asociatului comanditar care a încălcat interdicţia de a
administra şi reprezenta societatea. Plecându-se de la scopul pentru care a fost instituită această interdicţie, şi anume de a
proteja terţele persoane, în doctrină s-a arăta că răspunderea asociatului comanditar ar trebui să fie solidară şi nemărginită, dar
limitată la operaţiunea încheiată de el, dacă imixtiunea în afacerile societăţii are caracter izolat, lipsit de continuitate. În acest
caz terţii sunt ocrotiţi suficient dacă pentru acea operaţiune răspunde alături de societate şi comanditarul vinovat. Dacă însă
comanditarul se amestecă în mod constant în administrarea societăţii, răspunderea sa va deveni solidară şi nemărginită şi se va
extinde la toate datoriile sociale posterioare primului act de ingerinţă în afacerile sociale (aceasta deoarece prin actul de
ingerinţă comanditarul îşi schimbă statutul juridic în cadrul societăţii). În doctrină s-a mai arătat că, în afară de răspunderea sa
pentru datoriile sociale, acţionarului comanditar care intervine nepermis în administrarea societăţii, îi este angajată şi
răspunderea civilă faţă de ceilalţi asociaţi, dacă prin ingerinţa sa în gestiune le-a cauzat acestora o pagubă. Acţiunea în
răspundere civilă introdusă de asociaţi este o acţiune contractuală, izvorâta din actul constitutiv.
În vederea necesităţii asigurării independenţei comanditaţilor, care răspund cu întreaga lor avere pentru datoriile sociale, în
activitatea lor de administrare a societăţii, legea interzice comanditarilor să conteste acţiunile comanditaţilor în legătură cu
administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate în limitele activităţii ei obişnuite. Comanditarii vor putea însă contesta
orice acţiune a comanditaţilor contrară legii sau actului constitutiv.

Articolul 139. Drepturile şi obligaţiile comanditarului

(1) Comanditarul are dreptul:

a) să primească partea ce i se cuvine din veniturile societăţii proporţional participaţiunii sale la capitalul social, în modul
prevăzut de actul de constituire;
b) să ia cunoştinţă de dările de seamă şi de bilanţurile anuale şi să le verifice cu datele din registre şi din alte documente
justificative;
c) să se retragă din societate la sfârşitul anului financiar şi să primească o parte din activele ei proporţional
participaţiunii sale la capitalul social, în modul stabilit de actul de constituire;
d) să transmită participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea unui alt comanditar ori, dacă este stipulat de
actul de constituire, unui terţ.
(2) Regulile privind interdicţia concurentei, prevăzute la art.116 alin.(2), nu se aplică comanditarului dacă actul de
constituire nu prevede altfel.
(3) În momentul înregistrării societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din
participaţiunea la care s-a obligat, urmând ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul de constituire.
Depunerea aportului se confirmă prin certificat de participare eliberat de societate.
(4) Actul de constituire al societăţii în comandită poate prevedea şi alte drepturi şi obligaţii ale comanditarului.

1. Statutul juridic al comanditarilor. Asociaţii comanditari din societatea în comandită au următoarele drepturi:
(a) Dreptul de a participa la împărţirea beneficiilor. Calitatea de subscriitor al unui aport conferă comanditarului dreptul de a
participa la câştigurile societăţii proporţional cu participaţiunile sale la capitalul social. Modalitatea concretă de încasare a
beneficiilor se va stabili de către asociaţi în conformitate cu clauzele actului constitutiv şi dispoziţiile art.127 din Codul civil,
care se aplică în mod corespunzător şi societăţii în comandită;
(b) Dreptul de a participa la conducerea societăţii. După cum am mai arătat, asociatul comanditar va participa la conducerea
societăţii prin autorizarea comanditaţilor administratori pentru efectuarea operaţiunilor care depăşesc limitele puterilor lor
(art.138 alin.2 fraza a II-a din cod), precum şi prin implicarea sa în deliberare şi luarea deciziilor asupra unor probleme esenţiale
ale societăţii, cum ar fi, de exemplu, modificarea actului constitutiv;
(c) Dreptul de supraveghere şi control a activităţii societăţii. Comanditarul are dreptul de a controla exactitatea datelor înscrise
în dările de seamă şi de bilanţurile anuale ale societăţii prin cercetarea registrelor contabile şi a celorlalte documente
justificative (art.139 alin.1 lit.b) din cod). Orice convenţie între asociaţi cu privire la limitarea sau renunţarea la acest drept este
nulă. Deşi codul reglementează în mod expres doar dreptul comanditarilor de a supraveghea şi controla activitatea societăţii,
menţionăm că, în realitate acest drept îl au şi asociaţii comanditaţi, prevederea legală având ca scop doar sublinierea faptului că
asociaţii comanditari nu sunt excluşi de la supravegherea şi controlul gestiunii societăţii;
(d) Dreptul de retragere. La sfârşitul anului financiar comanditarul se va putea retrage din societate, iar societatea este obligată,
în modul stabilit de actul constitutiv, să-i plătească acestuia o cotă parte din activele nete ale societăţii proporţional participării
lui la capitalul social (art.139 alin.1 lit.c) din cod);
(e) Dreptul de a cesiona, în orice mod, participaţiunea sa la capitalul social48.
(f) Dreptul preferenţial la recuperarea aporturilor în caz de dizolvarea a societăţii. Potrivit art.143 alin.2 din cod, în cazul
dizolvării societăţii în comandită, inclusiv ca urmare a insolvabilităţii, comanditarii au dreptul preferenţial faţă de comanditaţi la
recuperarea aporturilor din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor.
Principala obligaţie a comanditarilor este aceea de a efectua aportul pe care l-au subscris. Aportul de capital subscris de
comanditari poate să fie în numerar, în totalitatea lui sau parţial în numerar şi parţial în bunuri în natură. În toate cazurile, cel
puţin parţial, acest aport trebuie să fie în numerar (art.113 alin.3 din cod). Comanditarul, spre deosebire de comanditat, nu va
putea efectua aporturi constând în prestaţii în muncă şi servicii (aporturi în industrie).

48
Pentru detalii a se vedea comentariul art.142 din Codul civil.
Potrivit legii, comanditarul este obligat să verse până în momentul înregistrării societăţii cel puţin 60% din aportul subscris (la
care s-a obligat), urmând ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul constitutiv (art.139 alin.3 din cod), dar nu mai
târziu de 6 luni de la data înregistrării societăţii (art.112 alin.3 din cod). După cum s-a arătat în doctrină, creditorii societăţii nu
vor putea urmări comanditarul care nu a efectuat vărsământul integral al aportului subscris pentru recuperarea creanţelor lor faţă
de societate, însă vor putea exercita împotriva acestuia o acţiune oblică cerând ca respectivul comanditar să fie obligat prin
hotărâre judecătorească la îndeplinirea obligaţiilor referitoare la vărsământul integral al aportului subscris. În schimbul
aportului comanditarului i se va elibera un certificat de participare, care va atesta calitatea de asociat a deţinătorului şi valoarea
aportului de capital adus de el în societate.
Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica în administrarea societăţii. În acest sens, el nu va putea reprezenta societatea
fără o procură specială dată de către comanditaţii administratori pentru o anumită operaţiune determinată şi nici nu va putea
contesta acţiunile comanditaţilor legate de administrarea societăţii în limitele activităţii ei obişnuite (art.138 alin.2 din cod).
Având în vedere că asociaţii comanditari sunt excluşi de la administrarea societăţii, dar şi faptul că răspunderea lor pentru
obligaţiile sociale este limitată la valoarea aporturilor efectuate, aceştia au dreptul, chiar fără consimţământul celorlalţi asociaţi,
să practice activităţi concurente sau având acelaşi obiect cu cele ale societăţii din care fac parte, întrucât interdicţia instituită de
art.116 alin.2 din Codul civil nu li se aplică, afară numai dacă prin actul constitutiv se prevede altfel (art.139 allin.2 din cod).
În afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus actul constitutiv al societăţii în comandită poate prevedea şi alte drepturi
şi obligaţii ale comanditarului (art.139 allin.4 din cod)

Articolul 140. Răspunderea în cazul acceptării calităţii de comanditar

Persoana care devine comanditar al unei societăţi existente poartă riscul pierderilor în limita participaţiunii sale şi
pentru obligaţiile născute până la momentul dobândirii calităţii de asociat. Clauza contrara este inopozabilă terţilor.

1. Răspunderea comanditarului. Răspunderea pentru obligaţiile societăţii revine acesteia şi asociaţilor comanditaţi. Ca şi în
cazul societăţii în nume colectiv, răspunderea pentru obligaţiile societăţii în comandită revine, în principal, societăţii, iar
răspunderea asociaţilor comanditaţi are un caracter subsidiar. În consecinţă, creditorii sociali se vor îndrepta mai întâi împotriva
societăţii şi, numai în cazul când creanţele lor vor rămâne nesatisfăcute vor putea urmări asociaţii pentru datoriile sociale. De
remarcat că, în subsidiar, creditorii sociali vor putea urmări numai asociaţii comanditaţi, nu şi pe cei comanditari49.
Răspunderea asociaţilor comanditaţi este nelimitată şi solidară. Ea îşi are temeiul în dispoziţiile art.136 alin.1 din Codul civil,
precum şi în cele ale art.128 din cod, aplicabile - în baza art.136 alin.4 din cod - şi asociaţilor comanditaţi.
În ceea ce-i priveşte pe asociaţii comanditari, aceştia răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris (art.136
alin.1 din cod). Astfel că, întrucât valoarea aporturilor acestor asociaţi este absorbită în patrimoniul social, ei nu vor avea o
răspundere personală faţă de creditorii societăţii, aşa cum au asociaţii comanditaţi. În aceste condiţii ni se pare superfluă,
precizarea art.140 din Codul civil conform căreia persoana care devine comanditar al unei societăţi existente poartă riscul
pierderilor în limita participaţiunii sale şi pentru obligaţiile născute până la momentul dobândirii calităţii de asociat.
După cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, nimic nu se opune ca prin actul constitutiv asociatul comanditar să-şi
agraveze răspunderea pentru datoriile sociale. În acest caz, pentru suma care excede contribuţia sa la capitalul social,
comanditarul acţionează ca un fidejusor în raporturile cu creditorii sociali, având beneficiul de discuţiune în cazul în care
aceştia trec la urmărirea sa.

Articolul 141. Reducerea participaţiunii comanditarului

(1) Reducerea participaţiunii unui comanditar nu este opozabilă terţilor până la înscrierea reducerii în registrul de stat.
(2) Reducerea participaţiunii nu este opozabilă creditorilor ale căror creanţe s-au născut până la momentul înregistrării
reducerii.

1. Reducerea participaţiunii comanditarului. Potrivit art.141 alin.1 din Codul civil, reducerea participaţiunii comanditarului,
indiferent de temeiul juridic care a generat-o, este opozabilă terţilor doar după înscrierea acesteia în registrul de stat al
întreprinderilor, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, opozabilitatea nu priveşte terţii ale căror creanţe s-au născut până la
momentul înregistrării reducerii. Având în vedere obscuritatea dispoziţiilor legale citate, singura interpretare a acestora pe care
o putem întrevedea ar fi că legiuitorul a înţeles să oprească orice repartizare de active proporţională participaţiunii la care este
îndreptăţit comanditarul la ieşirea din societate fără efectuarea unui bilanţ care să stabilească exact valoarea activului şi
pasivului societăţii la data înregistrării reducerii participaţiunii comanditarului.
O altă interpretare posibilă ar fi că legiuitorul a intenţionat să “prelungească” răspunderea comanditarului pentru obligaţiile
sociale născute anterior înregistrării reducerii participaţiunii acestuia şi peste acel moment. Însă, în această ipoteză ne permitem
să ne îndoim de finalitatea practică a dispoziţiei, întrucât orice creditor social, în situaţia în care nu îşi va satisface creanţa prin
executarea patrimoniului societăţii, se va îndrepta cu siguranţă împotriva asociaţilor comanditaţi, care răspund personal şi
solidar, şi nu împotriva unui comanditar care a ieşit din societate şi pe care ar putea eventual să-l urmărească doar până la
concurenţa participaţiunii pe care a avut-o în societate.
49
Cu excepţia asociaţilor comanditari care au intervenit în administrarea societăţii şi care prin această ingerinţă îşi schimbă statutul juridic.
Articolul 142. Înstrăinarea participaţiunii comanditarului

(1) Participaţiunea comanditarului poate fi înstrăinată unor terţi şi poate trece succesorilor fără acordul asociaţilor,
dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Comanditarii au dreptul de preemţiune în cazul înstrăinării participaţiunii de către alt comanditar. Regulile privind
înstrăinarea participaţiunii în societatea cu răspundere limitată se aplică în modul corespunzător.
(3) Prin înstrăinarea integrală a participaţiunii încetează calitatea de comanditar.

1. Transmiterea participaţiunilor comanditarului. În schimbul aporturilor lor asociaţii comanditari primesc participaţiuni,
care le conferă anumite drepturi şi obligaţii. Codul civil reglementează transmisiunea participaţiunilor atât între asociaţi, cât şi
către persoane din afara societăţii sau prin succesiune.
Ca regulă generală, participaţiunea comanditarului va putea fi înstrăinată unor terţi sau transmisă mortis cauza succesorilor fără
acordul asociaţilor dacă actul constitutiv nu prevede altfel (art.142 alin.1 din cod). Astfel fiind, actul constitutiv ar putea
prevedea anumite restricţii în acest sens sau chiar interdicţia înstrăinării.
Din coroborarea dispoziţiilor art.142 alin.2 cu cele ale art.152 alin.1 din cod se poate observa că legea prevede principiul liberei
transmisiuni a participaţiunilor comanditarilor între asociaţi, precum şi către soţul, rudele şi afinii în linie dreaptă fără limită de
grad, iar în linie colaterală până la gradul doi inclusiv, afară numai dacă actul constitutiv prevede altfel.
În ceea ce priveşte transmiterea participaţiunilor către alte persoane decât cele menţionate, legea impune respectarea anumitor
condiţii având în vedere că printr-o asemenea înstrăinare se pot aduce atingeri caracterului intuitu persoanae al societăţii în
comandită. Cea mai importantă dintre ele se referă la dreptul de preemţiune pe care îl au comanditarii în cazul înstrăinării
participaţiunii unui alt comanditar (art. 142 alin.2 din cod)50.
Orice înstrăinare a participaţiunii comanditarului trebuie înscrisă în Registrul de stat al întreprinderilor şi va produce efecte faţă
de terţi numai din acest moment.
Ca efect al înstrăinării integrale a participaţiunii încetează şi calitatea de comanditar a înstrăinătorului.

Articolul 143. Dizolvarea societăţii în comandită

(1) În afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea în comandită se dizolvă dacă nu mai are nici un
comanditat sau nici un comanditar şi dacă, în decursul a 6 luni de la retragerea ultimului comanditar sau ultimului
comanditat, nu s-a reorganizat sau nu a acceptat un alt comanditat sau comanditar.
(2) În cazul dizolvării societăţii în comandită, inclusiv ca urmare a insolvabilităţii, comanditarii au dreptul preferenţial
faţă de comanditaţi la recuperarea aporturilor din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor
creditorilor.

1. Dizolvarea societăţii în comandită. În afară de cauzele generale de dizolvare a persoanelor juridice, prevăzute de art.86
alin.1 din cod, societatea în comandită se dizolvă, dacă prin actul constitutiv sau hotărârea unanimă a asociaţilor nu se prevede
altfel, şi în cazul: (a) decesului, incapacităţii sau declarării judecătoreşti a dispariţiei asociatului comanditat persoană fizică; (b)
declarării insolvabilităţii, reorganizării sau lichidării asociatului comanditat persoană juridică; (c) retragerii din societatea a unui
asociat comanditat; (d) excluderii unui asociat comanditat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii
sale la capitalul social a societăţi.
De asemenea, potrivit art.144 alin.1 din codul civil, societatea în comandită se dizolvă şi dacă, indiferent de cauză, nu mai are
nici un comanditat sau nici un comanditar, iar ceilalţi asociaţi nu au reorganizat societatea sau nu au acceptat un alt comanditat
sau comanditar în decursul a 6 luni de la retragerea ultimului comanditat sau, după caz, comanditar.
La lichidarea societăţii în comandită, comanditarii vor avea un drept de preferinţă faţă de comanditaţi la recuperarea din
patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor a aporturilor pe care le-au efectuat (art.143 alin.2
din cod).

Articolul 144. Reorganizarea societăţii în comandită

(1) În cazul reorganizării societăţii în comandită în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau în
cooperativă, comanditaţii continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute până
la reorganizare.
(2) Comanditatul nu este absolvit de răspundere nici în cazul în care înstrăinează, până la expirarea termenului de 3
ani, dreptul la participaţiune la capitalul social.

50
Pentru detalii a se vedea comentariile la art.152 alin.2-10 din Codul civil care se aplică în mod corespunzător şi societăţi în comandită.
1. Răspunderea asociaţilor comanditaţi în cazul reorganizării societăţii în comandită. Întrucât art.144 din Codul civil nu
face altceva decât să reia dispoziţiile art.135 din cod, facem trimitere la comentariile pe care le-am făcut acestui text de lege, cu
precizarea că art.144 vizează doar răspunderea asociaţilor comanditaţi.

§ 4. Societatea cu raspundere limitata

Articolul 145. Dispoziţii generale cu privire la societatea cu răspundere limitata

Societate cu răspundere limitata este societatea comerciala al cărei capital social este divizat in părţi sociale conform
actului de constituire si ale cărei obligaţii sânt garantate cu patrimoniul societăţii.
Societatea cu răspundere limitata poate fi constituita de una sau de mai multe persoane.
Membrii societăţii cu răspundere limitata nu poarta răspundere pentru obligaţiile acesteia. Ei suporta riscul pierderilor,
ce rezulta din activitatea societăţii, in limitele participaţiunii lor la capitalul social.
Asociatul care nu a vărsat in termenul stabilit aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, in limita
părţii nevărsate.
Societatea cu răspundere limitata are denumire deplina si poate avea denumire abreviata. Denumirea deplina si cea
abreviata trebuie sa includă sintagma in limba de stat "societate cu răspundere limitata" sau abrevierea "S.R.L."

1. Societatea cu răspundere limitată este o persoană juridică formată prin voinţa uneia sau mai multor persoane, exprimată în
actul de constituire, prin care acestea convin să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a
realiza şi a împărţi beneficii, societate în care asociaţii nu răspund pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia în
limitele părţii sociale deţinute.
2. Legislaţia stabileşte numărul minim şi numărul maxim de asociaţi. SRL poate fi constituită una şi mai multe persoane.
Art.17 din Legea nr.8451992 cu privire la antreprentoriat şi întreprinderi în această societate nu poate fi mai mult de 50 de
persoane. În calitate fondator sau asociat al SRL poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, statul sau o unitate
administrativ teritorială.
3. Alin. (3) vine să confirme că asociatul SRL nu poate fi atras la răspundere pentru obligaţiile societăţii. El riscă cu bunurile
transmise ca aport la capitalul social, sau să suporte riscul în limita valorii părţii sociale deţinute, în cazul în care societatea va
activa ineficient. De la această regulă, însă există unele excepţii. Astfel art.27 din Legea insolvabilităţii nr.632/2001 stabileşte
că dacă insolvabilitatea societăţii survine ca rezultat al culpei fondatorilor (asociaţilor) aceştia poartă răspundere subsidiară faţă
de creditori în măsura în care bunurile societăţii insolvabile nu ajung pentru satisfacerea cerinţelor creditorilor. O regulă
similară există şi în art.118 alin.(3) C.civ., numai că acţiunea acesteia este limitată numai la fondatorii persoane juridice care
deţin majoritatea voturilor în capitalul social al societăţii insolvabile.
(4) Potrivit art.112 alin.(3) C.civ. fiecare asociat este obligat să verse aportul integral în termen de cel mult 6 luni de la data
înregistrării societăţii comerciale. Nerespectarea acestui termen însă nu duce la pierderea calităţii de asociat. Dreptul de a cere
vărsarea integrală a aportului îl are însăşi societatea prin administratorul său precum şi alţi asociaţi. Dacă, însă societatea devine
insolvabilă, până la expirarea termenului de 6 luni, sau mai târziu de această dată, dar unul sau mai mulţi asociaţi nu ş-au vărsat
integral aportul la capitalul social, atunci acestea vor putea fi urmărite de creditorii societăţii în limitele valorii aportului
nevărsat.
(5) Conform dispoziţiilor legale, societatea cu răspundere limitată are o denumire stabilită de actele constitutive şi înscrisă în
Registrul de stat. Denumirea trebuie să fie unicală, adică să aibă un conţinut irepetabil care să asigure inconfundabilitatea cu
denumirile altor societăţi şi chiar cu cele ale unor alte persoane juridice. Actele de constituire trebuie să accepte o denumire de
firmă care să includă toate elementele stabilite de legislaţie, inclusiv cele care nu au caracter obligatoriu, dar care, luate în
ansamblu, permit societăţii să se deosebească în circuitul civil şi comercial naţional şi internaţional de toate celelalte subiecte.
Societatea poate avea, pe lângă denumire deplină, şi una prescurtată.
Regimul juridic al denumirii societăţii comerciale îşi are fundamentul în dispoziţiile art.66 C.civ., art.24-26 Legea nr.845/1992,
art.5 Legea nr.1134/1997, precum şi în art.8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie
188351. Protecţia juridică a denumirii de firmă se asigură şi prin art.8 din Legea nr.1103/2000 cu privire la protecţia
concurenţei52 şi art.162 din Codul cu privire la contravenţiile administrative53.
Denumirea societăţii cu răspundere limitată se compune din elemente care permit identificarea ei. În structura denumirii
societăţii comerciale, doctrina juridică evidenţiază două părţi: corpul şi accesoriul.
Corpul este format din elemente obligatorii, pe când accesoriul poate avea elemente obligatorii, dar şi elemente selectate
arbitrar de fondatori. Corpul firmei este compus din textul care indică forma de organizare a societăţii comerciale. Astfel
denumirea deplină trebuie să includă forma de organizare a societăţii: „societate cu răspundere limitată” iar denumirea lor

51
Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale încheiată la 20.03.1883. În: Tratate Internaţionale,
1998, vol.6, p.160. Republica Moldova a aderat la această Convenţie în 1993 (Hotărârea Parlamentului nr.1328-XII
din 11.03.1993).
52
Monitorul Oficial, 2000, nr. 166-168.
53
Veştile R.S.S.M., 1985, nr. 3.
prescurtată să conţină abrevierea respectivă: SRL. Legea nu stabileşte locul acestei sintagme – la începutul denumirii ori la
sfârşitul acesteia – de aceea fondatorii sunt cei care determină locul corpului în denumire.
Accesoriul poate consta din litere54, cifre55, cuvînt56 sau îmbinări de cuvinte57.
Societăţile cu răspundere limitată care desfăşoară activităţi de bursă trebuie să conţină în denumire şi cuvântul bursă, activităţi
de lombard trebuie să conţină şi cuvântul lombard58, societatea care are în capitalul social investiţii străine va include în
denumirea de firmă sintagmele „întreprindere mixtă” sau „întreprindere cu investiţii străine” 59 .

Articolul 146. Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata

In afara de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata trebuie sa se
indice: a) cuantumul capitalului social; b) valoarea nominala a participaţiunilor.

Actul de constituire a SRL este legea societăţii concrete. Dacă clauzele actului de constituire sunt nu sunt contrare
dispoziţiilor legale ele obligă toate organele societăţii şi toţi asociaţii. În caz de litigii dintre asociaţi şi societate dispoziţiile
actului de constituire pot servi ca normă juridică pentru soluţionarea lor.
In actul de constituire al societăţii cu răspundere limitată trebuie sa se indice: 1) numele, locul si data naşterii, domiciliul,
cetăţenia si datele din actul de identitate al fondatorului persoana fizica; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de
înregistrare al fondatorului persoană juridică; 2)denumirea societăţii; 3) obiectul de activitate; 4) participaţiunile asociaţilor,
modul si termenul lor de vărsare; 5) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune in natura si modul de evaluare, daca au fost
făcute asemenea aporturi; 6) sediul; 7) structura, atribuţiile, modul de constituire si de funcţionare a organelor societăţii; 8)
modul de reprezentare; 9) filialele si reprezentanţele societăţii; 10) mărimea capitalului social; 11) mărimea părţii sociale a
fiecărui asociat;
În dependenţă de genul de activitate desfăşurat, de relaţiile dintre asociaţi, de perspectivele care şi le propun asociaţii în actul
de constituire pot fi stipulate şi alte clauze.

Articolul 147. Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată

Mărimea minimă a capitalului social al societăţii cu răspundere limitată este stabilita prin lege.
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este divizat in părţi sociale.

(1) Potrivit pct. 69 din Regulamentul societăţilor economice aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.500 din 10.09.1991
societatea cu răspundere limitată trebuie să aibă un capital social de cel puţin 300 salarii minime lunare, ceia ce în prezent
constituie 5400 lei. Pentru unele societăţi care desfăşoară activităţi speciale capitalul social trebuie să fie mai mare.
Astfel societăţile care îşi propun ca scop de a desfăşura activitate:pentru
Pentru desfăşurarea activităţilor de importare a produselor petroliere trebuie să aibă un capital echivalent cu cel puţin 750 000
dolari SUA.
Lombard trebuie să aibă un capital echivalent cu cel puţin 25 000 dolari SUA dacă activează în municipii şi cel puţin 15 000
dolari SUA dacă activează în localităţi rurale;
Organizarea şi întreţinerea cazinoului capitalul trebuie să constituie cel puţin 600 000 lei;
Organizarea lotereilor naţionale capitalul trebuie să constituie cel puţin 250 000 lei;
Organizarea lotereilor regionale capitalul trebuie să constituie cel puţin 150 000 lei;
Organizarea pariurilor şi întreţinerea sălilor cu automate de joc capitalul trebuie să constituie cel puţin 200 000 lei;
Organizarea jocurilor de abilitate capitalul trebuie să constituie cel puţin 50 000 lei;
Întreţinerea automatelor de joc capitalul trebuie să fie cel puţin 25 000 lei;
organizarea bursei de comerţ cu mărfuri trebuie să aibă un capital minim nu mai puţin de bursie 1 mln. lei;
organizarea activităţii de schimb valutar trebuie să aibă un capital social de cel puţin 200 000 lei.

54
De exemplu: „R&R”, “BTB”, “VIT”, “KLM” .
55
De exemplu: „555”, „989”.
56
Accesoriul poate fi alcătuit dintr-un cuvânt de uz comun (Copăcel, Toamna, Lăcrimioară, Fântâniţa etc.), dintr-
un nume (Ionel, Viorica), o denumire (Cricova, Călăraşi) un cuvânt inventat (Vitanta) sau format prin unirea
rădăcinilor sau iniţialelor a două sau mai multe cuvinte (MOLRU, INMACOM), un cuvânt dintr-o altă limbă (Mc
Donalds, Салют) etc.
57
Accesoriul denumirii poate consta şi dintr-o compoziţie de cuvinte (Floare-Carpet, Vatra Haiducului, Valea
Părului, Apă Bună). Uneori denumirea de firmă poate consta din cuvinte străine în care se include şi forma de
organizare juridică din altă limbă („Castle View Marketing LTD”, „PriceWaterhouse Coopers”).
58
Prin Hotărârea Guvernului nr.204/1995 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de organizare,
funcţionare şi licenţiere a lombardurilor (pct.10), se stabileşte că denumirea completă a lombardului trebuie să
conţină cuvântul „Lombard”, altor persoane juridice fiindu-le interzis să includă în denumire acest cuvânt sau
derivate ale lui.
59
Legea nr.998/1992, art.7.
În societatea cu răspundere limitată capitalul se devizează în atâtea părţi sociale căţi asociaţi sunt în societate. Fiecare asociat
deţine o singură parte socială. Dacă societatea este cu asociat unic, acesta deţine o parte socială egală cu mărimea capitalului
social.
O parte socială poate fi deţinută de mai multe persoane. Fiecare din cei ce o deţin sunt în drept să participe la adunarea
asociaţilor.

Articolul 148. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitata

Societatea cu răspundere limitata este obligata sa formeze un capital de rezerva de cel puţin 10% din cuantumul
capitalului social.
Capitalul de rezerva al societăţii cu răspundere limitata poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor sau la majorarea
capitalului ei social.
Capitalul de rezerva al societăţii cu răspundere limitata se formează prin vărsăminte anuale din beneficiul ei, in
proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, până la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire.
Daca valoarea activelor nete ale societăţii cu răspundere limitata se reduce sub nivelul capitalului social si al capitalului
de rezerva, vărsămintele in capitalul de rezerva reîncep.

Articolul comentat stabileşte mărimea minimă a capitalului de rezervă, modul de formare, cât şi modul de utilizare a
acestuia. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată are un rol asiguratoriu. Aceasta înseamnă că beneficiul
societăţii va fi calculat ca un excedent al valorii totale a activelor faţă de mărimea sumară a capitalul social şi a capitalului de
rezervă.
În opinia noastră importanţa capitalului de rezervă este redusă. Dacă legiuitorul consideră că mărimea capitalului social
pentru asigurarea cerinţelor creditorilor nu este satisfăcătoare el ar putea majora mărimea minimă a capitalului social, pentru a
realiza aceiaşi ce realizează prin capitalul social. Norma cu privire la capitalul de rezervă are un caracter dispozitiv şi
nerespectarea ei nu se sancţionează nici de cum.

Articolul 149. Partea sociala a asociatului societăţii cu răspundere limitata

Partea sociala a asociatului societăţii cu răspundere limitata reprezintă o fracţiune din capitalul ei social, stabilita in
funcţie de mărimea aportului la acest capital.
Asociatul deţine o singura parte sociala. Părţile sociale pot avea mărimi diferite si sânt indivizibile daca actul de
constituire nu prevede altfel.
In cazul in care un asociat dobândeşte o alta parte sociala sau o fracţiune din partea sociala a unui alt asociat, partea
sociala a primului se majorează proporţional valorii părţii sociale dobândite.
Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata poate restrânge mărimea maxima a părţii sociale a asociaţilor.
Limitarea nu se poate stabili doar fata de un asociat anume.
Daca actul de constituire nu prevede altfel, asociaţii pot schimba coraportul intre părţile sociale.
Societatea cu răspundere limitata eliberează asociatului care a vărsat aportul integral un certificat prin care se atesta
deţinerea părţii sociale si mărimea ei.
Contribuţiile suplimentare la capitalul social se efectuează in conformitate cu prevederile statutului, proporţional
aporturilor fiecărui asociat. Actul de constituire poate limita obligaţia de a vărsa contribuţii suplimentare la o anumita
suma stabilita proporţional aporturilor.

(1) Partea socială a asociatului este o fracţiune din capitalul social şi arată din capital care revine asociatului. Ea poate fi
stabilită atât în raport procentual faţă de mărimea totală a capitalului social cât şi în sumă bănească. Valoarea părţii sociale
depinde de mărimea aportului vărsat de asociat la constituirea societăţii şi la majorarea acestuia. Partea socială a asociatului
poate fi majorată fără ca asociatul să facă aport suplimentar, însă în cazul în care societate majorează capitalul social din contul
beneficiilor şi rezervelor societăţii. În această situaţie partea socială a fiecărui asociat se majorează proporţional.
(2)Un asociat poate deţine o singură parte socială cu care poate vota la adunarea socială. Asociatul poate dobândi una sau
mai multe părţi sociale de alţi asociaţi, în acest caz, însă valoarea propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor
procurate.
Alin. (2) stabileşte prezumţia că partea socială a asociatului este indivizibilă. Asociatul poate să-şi vândă o fracţiune din
partea socială deţinută, numai în cazul în care actul de constituire prevede că partea socială este divizibilă. Dacă această
prevedere lipseşte atunci partea socială nu poate fi împărţită între coproprietari, soţi, moştenitori precum şi între societăţile
succesoare în caz de reorganizare prin dezmembrare a asociatului persoană juridică.
Valoarea maximă a părţii sociale poate fi limitată prin lege sau prin act de constituire. Astfel, potrivit art.13 din Legea
1117/1997 privind bursele de mărfuiri „cota parte a fiecărui membru al bursei în capitalul social nu poate depăşi 10 %”. O
dispoziţie similară se poate stipula şi în actul de constituire a unei societăţi. În lipsa unei dispoziţii exprese asociaţii pot să
cumpere alte părţi sociale, inclusiv şi să acumuleze o parte socială egală cu întregul capital. Ei pot şi să vândă toată partea
socială sau o fracţiune din ea.
 Fiecărui asociat care a vărsat aportul integral societatea îi eliberează un certificat care confirmă executarea obligaţiei de
aport. În afară de certificat asociatului trebuie să i se elibereze şi un act contabil care confirmă transmiterea bunurilor la
societate. Aceasta poate fi un bon de plată, dacă aportul s-a făcut în bani, un certificat de depozit, o factură sau cel puţin un act
de predare-primire dacă aportul s-a făcut în bunuri. Certificatul de asociat nu este hârtie de valoare şi transmiterea lui altei
persoane nu dovedeşte înstrăinarea sau gajarea părţii sociale. Certificatul vine să confirme că o anumită persoană are calitatea
de asociat. Acelaşi lucru se poate demonstra prin actul de constituire, actul de cumpărare, donare, schimb cu o parte socială,
precum şi printr-un certificat de moştenire a părţii sociale cu condiţia că acestea sunt înregistate la Camera Înregistrării de stat.
Dacă actul de constituire prevede efectuarea de către asociaţi a contribuţiilor suplimentare, mărimea acestora trebuie să fie
proporţională aporturilor deja efectuate.

Articolul 150. Partea sociala a soţilor in societatea cu răspundere limitata

Asupra părţii sociale a soţilor in societatea cu răspundere limitata dobândite in timpul căsătoriei se aplica regimul
juridic al proprietăţii comune in devălmăşie.
Soţul asociatului nu poate cere divizarea părţii sociale si nici primirea sa in societate daca actul de constituire nu
prevede altfel.

Alin. (1) din articolul comentat vine să confirme regula că toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt proprietate comună
în devălmăşie a soţilor. Deci dacă unul din soţi în timpul căsătoriei participă la fondarea unei societăţi comerciale, sau procură o
parte socială din mijloacele comune partea socială este în proprietea comună a socţilor. Nu va fi proprietatea comună partea
socială obţinută de unul din soţi prin moştenire, donaţie, sau o procură din banii moşteniţi sau donaţi, sau transmite în capitalul
social un bun obţinut prin moşternire sau donare.
Dacă are loc partajarea bunurilor între soţi sau între foştii soţi, valoarea părţii sociale va fi calculată ca un bun comun, însă
ea nu va putea fi divizată între soţi dacă aceasta nu este expres stabilit în actul de constituire.
Soţului asociat îi revine partea socială ca valoare, iar celuilalt i se compensează din contul altor bunuri divizibile. Dacă partea
socială este divizibilă şi soţul asociatului poate fi primit în societate atunci partea socială va fi divizată în două părţi egale sau în
alte proporţii cum convin coproprietarii şi calitatea de asociat o dobândeşte şi soţul care până la partajare nu avea calitatea de
asociat.

Articolul 151. Dobândirea de părţii sociale proprii de către societatea cu răspundere limitata

Societatea cu răspundere limitata poate dobândi, daca au fost achitate integral, părţi sociale proprii doar:
in baza hotărârii adunării generale a asociaţilor, adoptate la cererea asociatului care si-a propus spre vânzare partea
sociala sau o parte din ea;
de la succesorii asociatului decedat;
in cazul executării silite a creanţelor creditorului asociatului; d) in cazul excluderii asociatului.
Partea sociala poate fi dobândita de societatea cu răspundere limitata doar din contul activelor care depăşesc mărimea
capitalului social si a altor fonduri pe care societatea este obligata sa le constituie si din care nu se permite sa se facă
plăti asociaţilor.
Societatea cu răspundere limitata care a dobândit o parte sociala in capitalul sau social nu este in drept sa obţină pentru
aceasta parte sociala o parte din profitul repartizat si nici sa participe la vot in cadrul adunării asociaţilor.
Societatea cu răspundere limitata este obligata sa micşoreze capitalul social proporţional valorii părţii sociale dobândite
in cazul in care partea sociala nu este înstrăinată in termen de 6 luni din momentul dobândirii.

Societatea cu răspundere limitată poate dobândi propriile părţi sociale. Scopul procurării părţii sociale de către societate este de
proteja societatea de întrarea în ea a persoanelor străine, cât şi dorinţa asociaţilor rămaşi de a concentra controlul asupra
societăţii.
La procurare trebuie să se ţină cont de unele restricţii:
societatea nu poate să procure partea socială de la asociatul unic. Reieşind din esenţa persoanei juridice şi a societăţii
comerciale în general SRL nu poate să se constituie decât cu cel puţin un singur fondator. Societatea nici nu poate să existe fără
cel puţin un asociat căci ea nu ar avea organ suprem (adunare a asociaţilor) care şi-ar exercita drepturile exclusive.
Societatea poate să-şi procure părţile sociale numai din activele care excede mărimea capitalului social.
Alin.(1) din articolul comentat stabileşte cazurile în care societatea ar putea să procure părţile sociale.
Adunarea asociaţilor, adoptă hotărârea de a procura părtea socială de la asociatul său atunci când acesta a formulat-o în modul
stabilit de art.152 alin.(4). Hotărârea se adoptă timp de 30 de zile de la înaintarea ofertei. Societatea are prioritate faţă de unul
sau mai mulţi asociaţi care doresc personal să o procure. Această prioritate însă nu va opera în cazul în care vânzătorul doreşte
să o vândă unui anumit asociat, şi în actul de constituire nu sunt impedimente cu privire la procurarea de către asociat a părţii
sociale. Un impediment poate fi dispoziţia art. 149 alin.(4) C.civ.
Prin actul de constituire al SRL se poate stabili restricţii dure cu privire la întrarea în societate a altor persoane decât cei care au
semnat actul de constituire. Această restricţie priveşte şi succesorii asociatului. Succesorii asociatului decedat nu vor putea
dobândi calitatea de asociat în cazul în care actul de constituire interzice trecerea părţii sociale şi a calităţii de asociat prin
succesiune. În acest caz succesorii vor putea pretinde valoarea părţii sociale moştenite. Adunarea asociaţilor trebuie să decidă
asupra procurării părţii sociale în termen de cel mult 6 luni de la data deschiderii moştenirii. La expirarea acestui termen
moştenitorul va putea pretinde calitatea de asociat. În cazul în care moştenitorului i se achită valoarea părţii sociale, aceasta nu
trebuie să fie valoarea nominală ci o parte din valoarea de piaţă a activelor nete ale societăţii. Dacă asociatul are 25 % din
capital, atunci lui i se va achita 25 % din valoare activelor. Această valoarea poate fi mai mare decât partea din capitalul social,
dar poate fi şi mai mică. Totul depinde de eficienţa activităţii societăţii.
Societatea poate să cumpere partea socială a asociatului în cazul în care creditorii personali ai acestuia îşi realizează dreptul de
creanţă asupra asociatului din partea acestuia. Creditorii îşi pot realiza dreptul lor cu respectarea art.153 C.civ. Societatea va
putea procura partea socială în concurenţă cu alţi cumpărătări, inclusiv cu alţi asociaţi. Numai când ea va oferi cel mai bun preţ
ea îşi va realiza acest drept.
Partea socială a asociatului exclus din societate se consideră procurată de societate şi aceasta urmează să restituie valoarea părţii
sociale deţinute cu reţinerea prejudicului suportat de societate. Dacă mărimea prejudiciului este mai mare decât valoarea părţii
sociale a celui exclus, societatea va putea pretinde despăgubiri.
Alin.(2) stabileşte regula că partea socială poate fi cumpărată numai dacă societatea are active ce depăşesc mărimea
capitalului social. Legea permite să se procure chiar din activele care formează capitalul de rezervă al societăţii sau şi alte
fonduri create de societate.
Partea socială procurată de societate nu dă dreptul de vot, pentru ea nu se repartizează dividende şi nici active în caz de
lichidare a societăţii. Deşi această parte socială (fracţiune a capitalului social) există, în realitate drepturile incorporate în ea nu
pot fi realizate de nimeni. Partea din dividende sau partea din active care revine acestei părţi sociale se vor repartiza
deţinătorilor celorlalte părţi sociale proporţional participării la capitalul social.
Societate care a dobândit prin unul din modurile stabilite la alin.(1) una sau mai multe părţi sociale trebuie în termen de 6
luni de la înregistrarea actului de procurare fie să le înstrăineze, fie să-şi reducă capitalul social. În opinia noastră cea mai
justificată operaţiune de înstrăinare este repartizarea (înstrăinarea) părţii sociale între asociaţii rămaşi, proporţional participării
acestora la capitalul social.

Articolul 152. Înstrăinarea părţii sociale in societatea cu răspundere limitata

Partea sociala sau o fracţiune a părţii sociale poate fi înstrăinata liber soţului, rudelor si afinilor in linie dreapta fără
limita si in linie colaterala până la gradul doi inclusiv, celorlalţi asociaţi si societăţii daca actul de constituire nu prevede
altfel.
Asociatul nu poate înstrăina partea sociala până la vărsarea integrala a aportului subscris, cu excepţia cazului de
succesiune.
In cazul înstrăinării părţii sociale unor alte persoane decât cele menţionate la alin.(1), asociaţii au dreptul de
preemţiune. înstrăinarea se face in acest caz in condiţiile alin.(4)-(9).
Asociatul care intenţionează sa înstrăineze parţial sau integral partea sociala transmite o oferta scrisa administratorului
societăţii. Acesta aduce oferta la cunoştinţa tuturor asociaţilor in termen de 15 zile de la data transmiterii.
Asociaţii trebuie sa-si formuleze in scris acceptarea si sa o transmită administratorului in termen de 15 zile de la data
primirii ofertei. Asociatul indica mărimea fracţiunii din partea sociala, pe care intenţionează sa o dobândească.
Daca exista mai mulţi solicitanţi, fiecare dobândeşte o fracţiune a părţii sociale in mărimea solicitata. In cazul
dezacordului dintre ei, partea sociala este distribuita proporţional părţii sociale deţinute de fiecare.
Daca, in termen de 30 de zile de la data transmiterii ofertei, asociaţii sau societatea nu a procurat partea sociala, aceasta
poate fi înstrăinată unui terţ la un preţ care sa nu fie mai mic decât cel indicat in oferta.
In cazul vânzării părţii sociale sau a unei fracţiuni din ea cu încălcarea dreptului de preemţiune, fiecare asociat poate, in
decursul a 3 luni de la data încheierii actului juridic, sa ceara pe cale judiciara ca drepturile si obligaţiile
cumpărătorului sa treacă la el.
Actul juridic de înstrăinare a părţii sociale se autentifica notarial. (10) Orice clauză contrară prevederilor alin.(2)-(9)
este nulă.

Partea socială, în esenţa sa este un bun şi poate fi obiectul actelor juridice civile. Astfel partea socială poate fi înstrăinată
prin vânzare cumpărare, schimb, donaţie, poate fi transmisă în capitalul social al altei societăţi comerciale. Actul juridic prin
care se înstrăinează o parte socială sau o fracţiune din aceasta trebuie să fie autentificat notarial.
Ea poate fi grevată cu gaj precum şi transmisă prin succesiune.
Articolul comentat reglementează specificul înstrăinării părţii sociale. Cuvântului înstrăinare i se potriveşte mai multe tipuri
de acte juridice, inclusiv donaţia, schimbul, aportul la capitalul social, totuşi considerăm că în acest articol majoritatea
dispoziţiilor, în special alin.(3)-(8) se referă la înstrăinarea prin acte de vânzare-cumpărare. Aceasta rezultă din dispoziţia
expresă a alin.(8) în care se foloseşte cuvântul vânzare, dar şi din esenţa celorlalte aliniate. Nu poate fi vorba despre un drept de
preferinţă în cazul donării sau în cazul în care acesta se face aport la capitalul social. Deşi teoretic se păstrează posibilitatea
realizării dreptului de preferinţă în cazul înstrăinării prin contracte de schimb, în realitate sunt rare cazuri când mai mulţi
asociaţi ar avea obiectul schimbului în care este interesat vânzătorul părţii sociale.
Partea socială poate fi înstrăinată prin acte între vii numai după ce a fost vărsat întregul aport la care fondatorul s-a obligat.
Prin actul de constituire se poate limita sau chiar interzice trecerea părţii sociale la terţele persoane. Aceasta rezultă din alin.
(1) care spune că „partea socială poate fi înstrăinată liber ... dacă actul de constituire nu prevede altfel”. Deci asociatul poate
liber dona, vinde, schimba sau a o depune în capitalul social al altei societăţi partea socială care îi aparţine dacă actul de
constituire nu interzice acest lucru. Aceste interdicţii ar putea fi privite ca limitări aduse dreptului de proprietate asupra părţii
sociale, limite la care, de fapt, convin asociaţii prin actul de constituire al societăţii.
Alin. (3) prevede că asociatul are dreptul de preemţiune la cumpărarea părţii sociale numai faţă de alte persoane decât cele
indicate în alin.(1). Actul de constituire, însă, poate stabili dreptul de preferinţă a asociatului şi faţă de rude sau afini.
Asociaţii nu au dreptul de preferinţă unul faţă de altul. Vânzătorul poate înstrăină liber partea sa socială oricărui alt asociat
consideră necesar. Un impediment la o asemenea înstrăinare poate servi art.149 alin.(4) C.civ.
Asociatul care doreşte să vândă partea socială trebuie să respecte dreptul preferenţial al celorlalţi asociaţi şi al societăţii. În
cazul în care asociatul vinde unui terţ fără a respecta regulile stabilite la alin.(4) fiecare asociat poate, în proces judiciar, să
ceară drepturile şi obligaţiile cumpărătorului. Acţiunea de cerere a drepturilor cumpărătorului poate fi formulată în termen de 3
luni de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a părţii sociale.

Articolul 153. Urmărirea părţii sociale de către creditorii asociatului

Creditorii asociatului pot urmări partea sociala numai in temeiul unui titlu executoriu daca creanţele nu pot fi
satisfăcute din contul altor bunuri ale asociatului.
Dreptul creditorilor asupra părţii sociale se exercita cu respectarea dispoziţiilor art.152.

Partea socială este un bun care se include în activul patrimoniului asociatului. La cererea creditorilor asociatului, se poate
adopta o încheiere de asigurare a acţiunii civile sau de executare a unei hotărâri a instanţei de judecată. Prin măsura de asigurare
asociatului i se poate interzice vânzarea sau gajarea părţii sociale. Actul prin care se adoptă măsura de asigurare trebuie de adus
la cunoştinţa administratorului SRL a cărei parte socială o deţine asociatul, precum şi să fie înregistrat la Camera Înregistrării de
Stat.
Creditorii personali ai asociatului pot urmări partea socială a acestuia. Realizarea dreptului creditorului asupra părţii sociale
pe cale forţată poate fi efectuată numai pe baza unui titlu executoriu şi numai dacă asociatul nu dispune de alte bunuri.
Legiuitorul a decis să lase partea socială asociatului pentru a fi realizată doar în ultimul rând, considerând că aceasta nu numai
că este producătoare de dividende dar este şi o modalitate de realizare a dreptului la muncă. De regulă fondatorii sau asociaţii
SRL şi activează în calitate de salariaţi ai acestor societăţi.

Articolul 154. Excluderea asociatului societăţii cu răspundere limitata

Adunarea generală a asociaţilor, administratorul, unul sau mai mulţi asociaţi pot cere excluderea din societatea cu
răspundere limitata a asociatului:
care a fost pus in întârziere si nu a vărsat integral aportul subscris in perioada suplimentara;
care, fiind administrator, comite frauda in dauna societăţii, foloseşte bunurile societăţii in scop personal sau al unor
terţi.
Excluderea asociatului se face numai prin hotărâre judecătoreasca.
Asociatului exclus i se restituie, in termen de 6 luni, aportul vărsat, fără dobânda, dar numai după repararea
prejudiciului cauzat. Obligaţia de reparare a prejudiciului subzista in partea neacoperită prin aportul vărsat.

Asociatul poate fi exclus din societate prin hotărârea judecăţii pentru două motive:
nu a vărsat aportul la care s-a obligat;
cumulând şi funcţia de administrator foloseşte bunurile societăţii în alte scopuri decât obţinerea profitului, sau face alte acţiuni
care păgubeşte direct sau indirect societatea;
Nu se cere ca aceste două motive să fie cumulative.
Fiecare asociat este obligat să verse în capitalul social după cum urmează:
cel puţin 40 % din aportul subscris în numerar până la înregistrarea de stat a societăţii;
restul aportului se varsă potrivit art.112 alin.(3) C.civ. în cel mult 6 luni de la data înregistrării societăţii. Prin actul de
constituire se poate stabili şi un termen mai restrâns.
Dacă asociatul nu a vărsat aportul în termenul stabilit de lege sau de actul de constituire, oricare alt asociat îl poate notifica
pe cel care a întârziat despre faptul întârzierii şi stabileşte un termen suplimentar de cel puţin o lună şi îl avertizează că dacă el
nu varsă în timpul suplimentar va fi exclus din societate (art.113 alin.(5) C.civ.).
Dacă asociatul pus în întârziere nu varsă integral aportul nici în termenul suplimentar atunci administratorul, unul sau mai
mulţi asociaţi din proprie iniţiativă sau la hotărârea instanţei de judecată poate cere excluderea asociatului din societate. Dacă
asociatul a fost exclus, acesta este obligat să acopere prejudiciul suportat de societate în legătură cu nevărsarea în termen a
aportului precum şi toate cheltuielile legate de procesul de excludere. În cazul în care mărimea aportului vărsat de asociat nu
acoperă prejudiciul suportat acesta va fi obligat să-l repare din alte bunuri. Dacă mărimea aportului acoperă integral prejudiciul
cauzat societăţii prin nevărsare, suma rămasă după acoperirea prejudiciului va fi restituită asociatului în termen de şase luni.

Articolul 155. Conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii cu răspundere limitata

Normele cu privire la conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii cu răspundere limitata sânt stabilite prin
lege si statutul sau.

Particularităţile de constituire, funcţionare, administrare şi reprezentare a societăţii cu răspundere limitată se reglementează prin
acte normative speciale şi actul de constituire a societăţii. Astfel actul normativ în care-şi are continuarea reglementarea juridică
a SRL este Regulamentul societăţilor economice aprobat prin hotărârea Guvernului nr.500 din 10.09.1991. Desigur că norme
juridice obligatorii pentru asociaţi şi pentru organele societăţii se conţin şi în actul de constituire (statutul) a societăţii. Actul de
constituire, reieşind din normele dispozitive ale actelor normative, poate conţine dispoziţii derogatorii precum şi dispoziţii care
nu sunt obligatorii pentru actul de constituire, însă fondatorii sau ulterior asociaţii consideră necesar a le include. Dispoziţiile
incluse în actul de constituire devin obligatorii pentru toţi asociaţii, pentru organele de conducere şi control ale societăţii de la
data aprobării acestora şi sunt opozabile terţilor de la data înregistrării acestora în Registrul de stat al întreprinderilor.

§ 5. Societatea pe actiuni

Articolul 156. Dispoziţii generale cu privire la societatea pe acţiuni

(1) Societate pe acţiuni este societatea comerciala al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sînt
garantate cu patrimoniul societăţii.
(2) Societatea pe acţiuni poate fi constituita de una sau de mai multe persoane.
(3) Acţionarii nu răspund pentru obligaţiile societăţii. Ei suporta, în limitele participaţiunii lor la capitalul social, riscul
pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii.
(4) Acţionarul care nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, în limita
parţii nevărsate.
(5) Societatea pe acţiuni are denumire deplina şi poate avea denumire prescurtata. În denumirea deplina şi prescurtata
trebuie să se includă sintagma în limba de stat "societate pe acţiuni" sau abrevierea "S.A.".

1. Consideraţii preliminare. Una din formele juridice în care o societate comercială poate să se organizeze pentru a putea
dobândi personalitate juridică şi a funcţiona legal este cea de societate pe acţiuni. Societăţile pe acţiuni sunt considerate de
doctrină cele mai moderne, mai evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale. Importanţa lor în orice economie de
piaţă este deosebită. Societăţile pe acţiuni, a căror activitate se desfăşoară, de regulă, pe teritorii largi, de multe ori cu depăşirea
graniţelor unei ţări sau ale unui continent, sunt societăţile create pentru realizarea marilor afaceri. Forma juridică de societate
comercială pe acţiuni se impune pentru marile întreprinderi ale căror nevoi de capitaluri nu pot fi asigurate de un cerc restrâns
de persoane. Ea permite colectarea acestor capitaluri făcând apel public la economiile unor mase mici de investitori care
primesc în schimbul investiţiilor lor titluri (acţiuni sau obligaţiuni) uşor negociabile – mai ales dacă societatea este cotată la
bursă – şi generatoare de profit (dividende sau plusvaloarea cesiunii), în condiţiile limitării responsabilităţii lor la cadrul
sumelor angajate pentru subscrierea sau cumpărarea acestor titluri. Transmisibilitatea uşoară a acestor titluri produce o primenire
continuă a asociaţilor şi asigură continuitatea existenţei persoanei juridice dincolo de limitele biologice ale persoanei fizice.
Societatea pe acţiuni este tipul însuşi al societăţii de capitaluri, grupând un număr mare de asociaţi care, de cele mai multe ori,
nici nu se cunosc între ei şi a căror participare la societate este fundamentată pe capitalurile pe care ei le investesc în
întreprindere. Datorită importanţei capitalului, calităţile personale ale asociaţilor sunt estompate până la dispariţie în favoarea
aporturilor la capital. Pentru aceste considerente societatea pe acţiuni în formă pură este cunoscută în doctrină şi sub numele de
societate anonimă.
Datorită importanţei economice şi rolului lor în societatea modernă societăţile pe acţiuni sunt întâlnite şi reglementate în
majoritatea statelor lumii, sub diferite denumiri: “corporation” sau “stock company” (S.U.A.), “public company limited by
shares” (Marea Britanie şi alte state din sistemul “common law”), “société anonyme” (Franţa), “Aktiengesellschaft”
(Germania), “società per azioni” (Italia), “naamloze vennootschap” (Olanda), “sociedade anonima” (Portugalia), “Sociedad
Anonima” (Spania), “aktieselskab” (Danemarca), “Osakeyhtiö” (Finlanda), “Aksjeselskap” (Norvegia), “Aktiebolag” (Suedia),
“Акционерное общество” (Federaţia Rusă).
În Republica Moldova societăţile în discuţie, pe lângă dispoziţiile Codului civil, sunt amplu reglementate printr-o lege specială
privind societăţile pe acţiuni nr.1134-XIII/02.04.1997 (în continuare Legea SA). Astfel, avem actualmente o reglementare
paralelă a societăţilor pe acţiuni, atât în cod cât şi prin lege specială, existând numeroase discordanţe între dispoziţiile celor
două acte normative. Pe de altă parte, se poate constata că în varianta finală a Codului adoptată de legiuitor (societăţilor pe
acţiuni fiindu-le alocate 15 articole, de la art.156 la art.170) se regăseşte doar o parte din reglementarea destul de consistentă
(50 de articole) şi coerentă pe care societăţile pe acţiuni au primit-o în proiectul Codului civil 60, iar selecţia făcută de legiuitor
nu este tocmai cea mai potrivită, aceasta fiind lipsită de o concepţie clară şi unitară asupra reglementării activităţii societăţilor în
discuţie. Mult mai indicat, după părerea noastră, ar fi fost fie elaborarea sau păstrarea doar a câtorva articole care să răspundă
cerinţei de generalitate şi dezvoltarea şi completarea lor prin lege specială (lege care, de altfel, exista la data adoptării codului)
în condiţiile în care s-a vrut reducerea numărului dispoziţiilor din cod prin care să fie reglementată cu caracter general

60
Elaborat de Comisia specială pentru definitivarea proiectului Codului civil constituită prin Hotărârea Parlamentului nr.1315/26.10.2000.
activitatea societăţilor pe acţiuni, fie menţinerea şi, eventual, completarea, dispoziţiilor din proiectul codului şi abrogarea legii
speciale – Legea SA.
Soluţia legiuitorului de a reglementa societăţile pe acţiuni atât în Codul civil cât şi prin lege specială este după părerea noastră
discutabilă, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile codului sunt pe alocuri incoerente, lipsite de substanţă şi de multe ori
contradictorii cu cele ale legii speciale, fapt care va crea multiple probleme de interpretare şi de aplicare a celor două acte
normative.
O prima problemă care poate fi ridicată în acest context este cea a forţei juridice a dispoziţiilor celor două acte normative şi a
soluţiei pe care ar trebui să o adopte interpretul în cazul unor discrepanţe existente între acestea. Răspunsul la această întrebare
este îngreunat de două elemente: primo – Codul civil cuprinde dispoziţii cu caracter general, fiind completat cu dispoziţiile
Legii SA, care reiau şi particularizează reglementările din cod şi secundo – Codul civil (lege generală) a fost adoptat ulterior
legii speciale. Ca regulă generală, Codul civil (ce cuprinde într-o formă unitară şi sistematizată principalele norme ale ramuri de
drept civil şi comercial) fiind, în principiu, o lege organică iar Legea SA – una ordinară, se va da prioritate dispoziţiilor codului.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b) din Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova
nr.1125-XV/13.06.2002, legile şi actele normative în vigoare se vor aplica în măsura în care nu contravin Codului civil al
Republicii Moldova. Această regulă se va aplica fără probleme în situaţiile în care între dispoziţiile codului şi cele ale Legii SA
există o neconcordanţă evidentă, cum ar fi, de exemplu, în cazul art.160 alin.1 din cod şi art.46 alin.1 din Legea SA (care
reglementează cota minimă a capitalului de rezervă) sau în cazul art.158 alin.4 din cod şi art.36 alin.1, art.37 alin.2 din Legea
SA (care reglementează termenele de vărsare a aporturilor la constituirea societăţii). Dar cum se va proceda în situaţiile în care
dispoziţiile codului sunt ele însele incoerente? De exemplu, cum vor fi interpretate şi coroborate dispoziţiile art.62 şi art.157 din
cod cu cele ale art.32, 33, 35 din Legea SA cu privire la actele constitutive? Ori, cum se va proceda în situaţia în care
dispoziţiile Legii SA ar putea fi apreciate ca neconforme concepţiei codului, deşi nu există contradicţii aparente între
reglementări (cum ar fi cazul dispoziţiilor Legii SA care fac distincţie între societăţile pe acţiuni de tip închis şi cele de tip
deschis sau care reglementează ţinerea adunării constitutive, etc.) ? În cele ce urmează vom încercă identificarea unor soluţii
acceptabile, susţinând totuşi necesitatea unor corelări şi modificări exprese a celor două acte normative.
Reamintim în acest context că în majoritatea statelor europene societăţile pe acţiuni sunt reglementate, în principal, fie numai
prin legi speciale, împreună cu celelalte societăţi comerciale (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – “Companies
Act 1985”, România – Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, Portugalia – “Codigo Das Sociedades Comerciais” (Codul
societăţilor comerciale), Ungaria), sau prin lege separată (Germania, Austria, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Spania,
Grecia), fie numai în codul comercial (Franţa – art.L224-1 - L.228-97, Belgia, Polonia, Republica Ceha) sau civil (Italia -
art.2325-2461, Olanda – art.64-164, Elveţia – art.620-763 din Codul Federal al Obligaţiilor, completate prin Legea federală din
4 octombrie 1991).
2. Definiţia societăţii pe acţiuni. În art.156 alin.1 Codul civil defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea “societate comercială
al cărei capital social este în întregime divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii”. Definiţia
existentă în cod este superioară celei din legea specială deoarece accentuează o trăsătură distinctivă a societăţilor de capitaluri,
şi anume, că în cadrul acestora, spre deosebire de societăţile de persoane – societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită -, executarea obligaţiilor societăţii este garantată numai cu patrimoniul acesteia, iar asociaţii (acţionarii) societăţii nu
răspund pentru obligaţiile sociale.
Trebuie menţionat că, deşi nu constituie regula, soluţia definirii legale (în textul legii) a societăţii pe acţiuni este întâlnită şi în
alte legislaţii. Astfel, art.L225-1 din Codul comercial francez, consideră societatea anonimă ca o societate a cărei capital este
divizat în acţiuni şi care se constituie între participanţi care răspund pentru pierderi în limita aporturilor lor. De asemenea, §1
din Legea germană privind societăţile pe acţiuni (Aktiengesetz) din 1965 defineşte societatea pe acţiuni ca fiind o societate care
dispune de proprie personalitate juridică, a cărei capital este divizat în acţiuni, iar pentru obligaţiile asumate aceasta răspunzând
numai cu patrimoniul ce-i aparţine.
3. Trăsăturile specifice ale societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni se individualizează prin următoarele trăsături:
- societatea pe acţiuni este persoană juridică, ei fiindu-i aplicabile în absenţa unor dispoziţii speciale regulile generale aplicabile
tuturor persoanelor juridice prevăzute în art.55-105 din prezentul cod;
- societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială (cu scop lucrativ) indiferent de obiectul său de activitate. Acesteia îi sunt
aplicabile în lipsa unor dispoziţii derogatorii prevederile art.106-120 din prezentul cod;
- capitalul social al societăţii este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;
- asociaţii (acţionarii) societăţii nu răspund pentru obligaţiile societăţii, suportând, în limitele participaţiunii lor la capitalul
social, doar riscul pierderilor ce rezultă din activitatea acesteia (art.156 alin.3).
4. Scurt istoric al societăţilor pe acţiuni. Societăţile pe acţiuni s-au dezvoltat într-o perioadă relativ recentă. Sub o formă
rudimentară le găsim, însă, şi în alte timpuri. Astfel, o formă embrionară este semnalată în societăţile romane de publicani -
societatis publicanorum - adică a concesionarilor de impozite publice, care emiteau părţi cesibile.
În doctrina franceză, se consideră că societăţile pe acţiuni ar avea originea în concesiunile acordate la sfârşitul Evului Mediu de
către suveranitatea teritorială societăţilor de capitalişti de a organiza servicii de interes general – servicii publice, bănci etc.
După o altă teză, societatea pe acţiuni ar fi o aplicaţie a regulii maritime potrivit căreia proprietarul unei nave răspunde pentru
avariile cauzate de căpitanul său numai în limita capitalului investit în acea navă.
În general, în doctrină, se reţin ca precedente primare: coproprietatea minieră germană, băncile italiene din Evul Mediu şi
companiile coloniale.
În proprietatea minieră germană o mină care nu putea fi material divizată era împărţită în cote denumite carate. Fiecare posesor
răspundea proporţional cu valoarea cotei sale, care putea fi liber transmisă.
În secolul al XV-lea, în Italia, se întâlnesc organizaţii bancare al căror capital era reprezentat prin titluri cesibile, întocmai ca
acţiunile din dreptul modern. Prototipul acestor bănci era instituţia cunoscută în Genova sub denumirea “Officium
Procuratorum Sanchi Georgio”. Republica Genoveză, având nevoie de bani, lansa împrumuturi pe piaţă, în schimbul cărora
elibera titluri cesibile şi producătoare de interese (dobânzi). Aceste titluri, denumite loca, erau garantate cu veniturile pe care
Republica le percepea din impozite. În momentul în care Republica n-a mai putut plăti “interesul” (dobânzile) la sumele
împrumutate a acordat deţinătorilor titlurilor dreptul la control asupra unor gestiuni publice şi apoi, privilegiul perceperii
impozitelor. Consorţiul de capitalişti, constituit pentru apărarea drepturilor, s-a transformat, astfel, într-o instituţie bancară care
funcţiona ca o instituţie publică de sine stătătoare.
Politica de expansiune colonială din secolul XVII-XVIII a contribuit, de asemenea într-o mare măsură, la constituirea unor
forme incipiente de societăţi pe acţiuni, cărora li se acorda privilegiul exclusiv al exploatării şi colonizării unor teritorii. Aceste
companii erau constituite pe baza unor patente regale sau conexiuni, cu participarea unui mare număr de posesori de fonduri
(regele, curtenii, negustorii). Contribuţiile asociaţilor formau un patrimoniu distinct de patrimoniul asociaţilor care avea ca
titular compania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima dată, contribuţiile la formarea patrimoniului au primit denumirea
de “acţiuni”. În sfârşit, riscurile asociaţilor erau limitate la contribuţiile lor la formarea patrimoniului companiei.
Astfel, în cursul secolelor XVII-XVIII au luat fiinţă: Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a
Indiilor Occidentale (1621), Compania engleză a Indiilor, Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea insulelor
Martinica şi Guadelup, Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea Canadei, Compania Mărilor Sudului – toate companii
celebre în epocă şi care au jucat un rol economic însemnat în procesul de colonizare. Aceste companii, constituite prin
concesiunea suveranităţii teritoriale, aveau adevărate drepturi regaliene: dreptul de a bate monedă, dreptul de a ţine în
permanenţă trupe sub arme, dreptul de a edicta regulamente locale. Legiuitorul a considerat aceste companii, mai curând, ca
fiind mijloace de realizare a intereselor publice, decât ca instituţii de drept privat.
Reglementarea societăţii pe acţiuni, ca tip general de societate, a fost realizată de Codul comercial francez (1807) care, preluând
principiile care reglementau marile companii coloniale, reglementează societatea anonimă cu cele două forme ale sale:
societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Astfel de reglementări au fost preluate de legislaţiile majorităţii
ţărilor europene.
Deşi această formă de societate a adus servicii deosebite economiilor ţărilor în care a existat, ea a permis, în acelaşi timp, şi
comiterea unor fraude de mari proporţii de către administratorii lor, fraude ce au ruinat pe acţionari sau pe creditorii sociali.
Acesta a fost unul din motivele pentru care societăţile anonime pe acţiuni puteau funcţiona numai pe baza autorizaţiei
guvernului şi numai după anul 1867 (în Franţa, Belgia, Olanda, Germania) şi din 1946 (în Anglia) această reglementare a fost
suprimată, fapt ce a dus la o adevărată expansiune a societăţilor comerciale pe acţiuni.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova se pare că prima societate pe acţiuni atestată este Societatea anonimă (pe acţiuni)
belgiană, constituită în 1896, care avea în proprietate tramvaiele şi liniile de tramvaie din Chişinău. Aceasta avea un capital
social de 11 milioane franci, divizat în 11 mii acţiuni, a căror principali deţinători erau două corporaţii belgiene: Compania
generală de căi ferate şi electricitate – 5120 de acţiuni şi Compania căilor ferate din Belgia – 5020 de acţiuni; restul acţiunilor,
în număr de 860, fiind deţinute de 7 persoane fizice.
Mai trebuie să amintim că între 1918 şi 1944 pe teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aplicat Codul comercial român de la 1887,
care a fost inspirat, în cea mai mare parte, din Codul de comerţ italian din 1882, considerat cel mai modern cod al acelor
timpuri. Codul comercial român conţinea o amplă reglementare a societăţilor pe acţiuni în Titlul VIII “Despre societăţi şi
despre asociaţiuni comerciale”, în special în art.121-187.
După cel de-al doilea război, în republică, ca şi în toate ţările blocului comunist, a funcţionat economia planificată fiind
desfiinţate sau reorganizate în întreprinderi de stat toate societăţile pe acţiuni.
După declararea independenţei la 27 august 1991 şi ca urmare a declanşării procesului de liberalizare a economiei şi privatizării
în peisajul economic al ţării au reapărut şi societăţile pe acţiuni. Activitatea acestora a fost reglementată iniţial prin Legea
privind societăţile pe acţiuni nr.847-XII/03.01.1992, abrogată de Legea SA care este şi astăzi în vigoare.
5. Tipurile societăţilor pe acţiuni. Legea SA face diferenţa între societăţile pe acţiuni deschise şi cele închise, pentru aceste
doua tipuri de societăţi existând în unele cazuri reglementări diferite, deşi Codul civil nu face nici o precizare în acest sens, spre
deosebire de Codul civil al Federaţiei Ruse care în art.97 consacră această distincţie şi defineşte cele două tipuri de societăţi. În
legislaţia rusă, prevederile codului au fost dezvoltate într-o lege specială din 26.12.1995 privind societăţile pe acţiuni, de unde,
de altfel, au şi fost importate în mare parte în Legea SA. Între timp, majoritatea specialiştilor în domeniu au criticat această
împărţire, considerând, pe bună dreptate, că regulile stipulate pentru societăţile pe acţiuni de tip închis le apropie de societăţile
cu răspundere limitată, iar oportunitatea existenţei acestora a fost pusă la îndoială. Trebuie menţionat că această dihotomie
juridică s-a încetăţenit în legislaţia rusă ca urmare a unei preluări nereuşite a modelului de reglementarea a societăţilor
comerciale din dreptul anglo-saxon, unde există două tipuri de societăţi comerciale cu răspundere limitată (de tip public şi de tip
privat). În acest sistem de drept tradiţia unei asemenea reglementări este justificată de absenţa ca tip de societate comercială a
societăţii cu răspundere limitată, astfel încât societatea publică pe acţiuni cu răspundere limitată (public company limited by shares)
din dreptul anglo-saxon (dar şi olandez) este similară cu societăţile clasice pe acţiuni din sistemul dreptului continental, iar
societatea privată pe acţiuni cu răspundere limitată (private company limited by shares) este corespunzătoare în mare măsură
societăţilor cu răspundere limitată. Astfel, considerăm că modelul de reglementare separată a societăţilor pe acţiuni de tip închis
adoptat de legiuitorul nostru este absolut neinspirat, întrucât legislaţia Republicii Moldova reglementează printre alte forme de
societate comercială şi pe aceea a societăţii cu răspundere limitată. Sigur, o anumită distincţie între societăţile pe acţiuni (chiar
în deschise şi închise, dar nu în modul în care o face legea noastră) se face şi în legislaţiile statelor din sistemul de drept
continental, însă ea este esenţial diferită de cea prezentă în Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni. De regulă, în
legislaţiile respective distincţia operează doar pe planul participării acţiunilor societăţii la circuitul “public” al valorilor
mobiliare, în sensul că asemenea societăţi pot face apel la investiţii din partea publicului larg, atât în vederea subscrierii de
acţiuni, cât şi în vederea participării acestuia la vânzarea de acţiuni, acestea fiind cotate şi la bursele de valori. Astfel, de
exemplu, în dreptul francez şi român, societăţile pe acţiuni sunt împărţite în închise (de tip închis) şi deschise (deţinute public),
după cum capitalul social al acestora din urmă a fost constituit prin subscripţie publică şi/sau dacă acţiunile lor sau alte valori
mobiliare au făcut obiectul unei oferte publice regulat promovate şi încheiate cu succes.
După părerea noastră, absenţa în cod a unor referinţe la împărţirea societăţilor pe acţiuni în deschise şi închise nu este una
întâmplătoare, ci ar putea evidenţia intenţia legiuitorului de a nu mai face o asemenea distincţie şi de a se alinia în acest fel la
practica statelor occidentale. Totuşi, având în vedere că dispoziţiile Legii SA nu au fost expres modificate şi ţinând cont de
faptul că acestea le completează pe cele din cod, care face în repetate rânduri trimiterea la lege (cum este cazul şi a art.158
alin.1 din cod care reglementează limita minimă a capitalului social), considerăm că distincţia abordată continuă să opereze
până la o necesară modificare a legii. Drept urmare, vom încerca, în continuare, să redăm sintetic principalele diferenţe între
societăţile pe acţiuni de tip deschis şi cele de tip închis, aşa cum sunt ele reglementate în Legea privind societăţile pe acţiuni.
Astfel:
- societatea de tip închis, spre deosebire de societatea de tip deschis, nu are dreptul să plaseze public acţiunile sale sau alte
valori mobiliare sau să le propună, în alt mod, unui cerc nelimitat de persoane pentru achiziţionare (art.2 alin.5 din Legea SA).
Cu alte cuvinte, orice valoare mobiliară emisă de o societate de tip închis va putea fi plasată numai în cadrul unui cerc limitat de
persoane, care cuprinde acţionarii acestei societăţi şi/sau alte persoane, a căror listă se aprobă de majoritatea acţionarilor în
modul prevăzut de statutul societăţii (art.44 alin.4 din Legea SA). De asemenea, înstrăinarea acţiunilor unei societăţi închise
este supusă unei proceduri speciale, destul de greoaie, reglementate în art.27 din Legea SA;
- numărul fondatorilor, iar ulterior constituirii a acţionarilor, societăţii închise nu poate fi mai mare de 50, pe când numărul
fondatorilor şi acţionarilor societăţii deschise nu este limitat (art.2 alin.6 şi art.31 alin.5 din Legea SA);
- actele constitutive ale unei societăţi de tip închis (statutul) trebuie să conţină o clauză care să stipuleze modul de înstrăinare a
acţiunilor (art.35 alin.1 lit.k) din Legea SA);
- capitalul social al unei societăţi deschise nu poate fi mai mic de 20 mii lei, iar al societăţii închise de 10 mii lei (art.40 alin.2
din Legea SA);
- în privinţa societăţilor deschise sunt stabilite câteva reguli speciale ce se referă la publicitatea anumitor informaţii legate de
activitatea societăţii (art.92 din Legea SA).
Tipul societăţii trebuie expres prevăzut în actele constitutive ale acesteia, iar modificarea tipului de societate se poate face
numai prin modificarea statutului societăţii. Menţionăm, de asemenea, că modificarea tipului de societate este obligatorie în
cazul în care numărul acţionarilor societăţii închise va depăşi limita stabilită de lege (50 de acţionari). În această situaţie,
potrivit art.2 alin.8 din Legea SA, societatea, în termen de 3 luni, fie se va transforma în societate deschisă (ori în cooperativă
de producţie), fie se va reorganiza prin divizare (separare). În caz contrar, societatea închisă urmează a fi lichidată prin hotărâre
a adunării generale a acţionarilor sau a instanţei judecătoreşti (art.2 alin.9 din Legea SA).
6. Legislaţia aplicabilă societăţilor pe acţiuni. În afara dispoziţiilor Codului civil şi Legii SA constituirea şi funcţionarea
societăţilor pe acţiuni din anumite domenii de activitate este reglementată şi prin de alte acte normative. Astfel, particularităţile
înfiinţării şi statutului juridic al societăţilor pe acţiuni la privatizarea patrimoniului întreprinderilor de stat şi municipale sunt
stabilite de legislaţia cu privire la privatizare, iar la reorganizarea colhozurilor, sovhozurilor, întreprinderilor şi organizaţiilor
intergospodăreşti, precum şi a întreprinderilor prelucrătoare din complexul agroindustrial, şi de legislaţia funciară.
Particularităţile înfiinţării şi statutului juridic al societăţilor pe acţiuni în domeniul activităţii bancare, investiţionale, bursiere şi
de asigurări sunt stabilite de alte acte legislative, dintre care enumerăm Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII/21.07.1995,
Legea cu privire la fondurile de investiţii nr.1204-XIII/05.06.1997, Legea cu privire la asigurări nr.1508-XII/15.06.1993.
Întreprinderilor cu investiţii străine organizate sub formă de societăţi pe acţiuni le sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr.998-
XII/01.04.1992 privind investiţiile străine.
Mai menţionăm că, reglementările privind societăţile pe acţiuni, cuprinse în cod, Legea SA şi în celelalte legi speciale pe care
le-am menţionate mai sus, se completează cu prevederile Legii insolvabilităţii nr.632-XV/14.10.2001, Legii nr.199-
XIV/18.11.1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare (ale cărei dispoziţii sunt completate cu reglementările emise de Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare), Legii nr.451-XV/30.07.2001 privind licenţierea unor genuri de activitate, cu alte dispoziţii
cuprinse în legislaţia comercială, fiscală (întrucât societatea pe acţiuni desfăşoară o activitate producătoare de venituri),
financiară şi valutară.
7. Atributele de identificare a societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni, ca şi orice altă persoană juridică, se identifică
obligatoriu prin două elemente: denumirea (firma) şi sediul. Aceste elemente sunt distincte de elementele de identificare a
asociaţilor (acţionarilor). Societatea pe acţiuni are propria sa firmă şi propriul sediu, fără o legătură obligatorie cu numele şi
domiciliul asociaţilor, persoane fizice, respectiv denumirea şi sediul asociaţilor, persoane juridice.
Pentru identificarea ei în activitatea comercială societatea pe acţiuni trebuie să aibă o denumire. Aceasta trebuie să cuprindă:
numele concret al societăţii, care permite a o deosebi de celelalte organizaţii, şi cuvintele “societate pe acţiuni” pentru
denumirea deplină sau iniţialele “S.A” pentru denumirea prescurtată, scrise în limba de stat (art.157 alin.5 din cod şi art.5 alin.2
din Legea SA). În mod facultativ, firma societăţii poate să cuprindă şi alte date care nu sunt în contradicţie cu legislaţia.
În doctrină s-a discutat dacă firma unei societăţi pe acţiuni poate fi determinată prin numele unui asociat (acţionar). Această
discuţie a fost generată de faptul că societatea pe acţiuni este o societate de capitaluri a cărei element definitoriu este cota de
capital investită de asociat (intuitu pecuniae) şi nu calităţile personale ale asociatului (intuitu personae) ca la societăţile de
persoane. În acest sens, cităm o hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti care a statuat că numele unui asociat poate face totuşi parte
din firma unei societăţi anonime (pe acţiuni) cu condiţia ca prin trecutul şi calităţile sale să fi devenit un element obiectiv,
desprins de persoana unuia din asociaţi, cum ar fi de pildă Voinea, Malaxa (mari industriaşi – n.a). Curtea a socotit că aceste
nume au devenit adevărate denumiri, obiectivându-se. Într-un asemenea caz, patronimicul va deveni un bun incorporal al
societăţii în cauză şi, în consecinţă, dacă asociatul respectiv s-ar retrage din societate n-ar putea să interzică societăţii utilizarea
în denumirea socială a patronimicului său.
Potrivit Legii SA sediu social al societăţii pe acţiuni este considerat sediul organului său executiv, indicat în statutul societăţii
(art.6 alin.1). Pentru aceasta se va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va funcţiona organul executiv al societăţii.
Menţionăm, că sediul indicat trebuie să fie real, nu fictiv. Datorită importanţei sale pentru viaţa societăţii, legea obligă
societatea pe acţiuni să anunţe creditorii, acţionarii săi, precum şi autorităţile publice stabilite de legislaţie, despre schimbarea
sediului său (art.6 alin.3 din Legea SA). În afară de sediu social societatea trebuie să aibă şi o adresă pentru relaţii (art.6 alin.2
din Legea SA). În ce ne priveşte considerăm inutilă o asemenea normă, deoarece criteriul utilizat pentru determinarea sediului
este cel al locului unde se află organul său executiv. Astfel, adresa pentru relaţii va coincide, de regulă, cu sediul social al
societăţii, iar în cazul în care adresa pentru relaţii nu va coincide cu cea a sediului social simpla prezenţă a acesteia nu va fi de
natură să înlesnească comunicarea cu societatea.
8. Executarea obligaţiilor sociale şi răspunderea acţionarilor. Însuşirea societăţii comerciale pe acţiuni de a fi o persoană
juridică autonomă, recunoscută ca atare de lege, îi conferă în circuitul civil valenţele oricărui subiect de drept, şi anume,
calitatea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii. Graţie personalităţii juridice societatea pe acţiuni participă în nume propriu la
raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate. Deoarece problemele legate de capacitatea persoanelor juridice au
fost analizate mai sus (vezi art.60-61), ne vom opri în cele ce urmează doar asupra unor aspecte legate de executarea obligaţiilor
societăţii şi limitele răspunderii acţionarilor.
Având dreptul să participe la raporturile juridice, societatea pe acţiuni îşi poate asuma anumite obligaţii. Fiind obligaţii ale
societăţii (obligaţii sociale), societatea va răspunde pentru nerespectarea lor. Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sale este
asigurată graţie patrimoniului propriu, care constituie o garanţie pentru creditorilor societăţii - creditorii sociali (art.156 alin.1
din cod). Patrimoniul reprezintă suportul material al societăţii, prin aceea că mijloacele materiale şi băneşti ce-l compun dau
acesteia posibilitatea să participe la circuitul economic, încheind diverse raporturi juridice. Potrivit art.4 alin.1 din Legea SA,
patrimoniul societăţii se constituie ca rezultat al plasării acţiunilor, al activităţii sale economico-financiare şi în alte temeiuri
prevăzute de legislaţie. Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea ca persoană juridică, înseamnă că acest
patrimoniu are un caracter autonom, el fiind distinct de patrimoniile asociaţilor (acţionarilor) care au constituit societatea. Ca o
consecinţă a autonomiei patrimoniului societăţii, aceasta nu răspunde pentru obligaţiile acţionarilor săi (art.4 alin.4 din Legea
SA). Pe de altă parte, nici acţionarii nu vor suporta pasivul social decât în limita aportului lor (art.156 alin.3 din cod şi art.24
alin.3 din Legea SA). Responsabilitatea acţionarilor, limitată la nivelul aporturilor, este un principiu de bază al societăţilor de
capitaluri. Dispoziţiile art.156 alin.4 din cod precizează că “acţionarul care nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde
subsidiar pentru obligaţiile societăţii, în limita parţii nevărsate”. În realitate, textul de mai sus nu are în vedere o răspundere
propriu-zisă, care ar antrena acoperirea de către acţionar a datoriilor sociale în calitate de garant, ci executarea obligaţiei proprii
şi normale a fiecărui acţionar de a plăti valoarea nominală a acţiunilor (aportului) pe care le-a subscris. Acţionarul se obligă prin
contractul de societate (în cazul plasării acţiunilor la înfiinţarea societăţii) sau printr-un acord cu societatea (în cazul subscripţiei
acţiunilor emisiunii suplimentare) să verse aportul subscris în termenele prevăzute de lege sau de contractul de societate
(hotărârea privind emisiunea acţiunilor - pentru emisiunea închisă, prospectul ofertei publice - pentru emisiunea publică) şi este
dator să-şi onoreze obligaţia asumată. Astfel, în cazul constituirii societăţii, dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia
sa de aport, cofondatorii îl pot constrânge pe cale judecătorească, cerând executarea obligaţiei asumate prin contractul de
societate, iar în cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare, organele de conducere a societăţii vor decide fie urmărirea
în justiţie a investitorilor (acţionarilor) pentru vărsămintele datorate, fie adoptarea unei hotărâri privind refuzul de a încheia
emisiunea acţiunilor şi restituirea către investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus în contul plăţii acţiunilor.
Deosebit de interesante sunt în contextul problemei pe care am abordat-o mai sus dispoziţiile Legii SA care reglementează
răspunderea acţionarului pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat societăţii ca urmare a neexecutării sau a executării
necorespunzătoare a obligaţiilor ce-i revin, acesta răspunzând în faţa societăţii cu mărimea prejudiciului cauzat (art.29 alin.3).
Astfel, teoretic, dacă societatea va face dovada prejudiciului cauzat societăţii şi legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către acţionar, acesta din urmă va putea fi obligat la plata
despăgubirilor în condiţiile dreptului comun. Considerăm că dispoziţia menţionată consacră doar o regulă generală şi poate fi
aplicată doar în coroborare cu o serie de alte dispoziţii particulare din Legea SA. Menţionăm în acest sens dispoziţiile Legii SA
care reglementează răspunderea fondatorilor şi tranzacţiile cu conflict de interese. Astfel, fondatorii societăţii pe acţiuni răspund
solidar, faţă de societate şi terţi, pentru obligaţiile lor legate de înfiinţarea societăţii (art.31 alin.10 lit.a) din Legea SA).
Răspunderea fondatorilor poate fi angajată faţă de societate, pentru încălcarea obligaţiilor impuse de lege cu privire efectuarea
aporturilor, iar faţă de terţi (creditori sociali) pentru neîndeplinirea formalităţilor legale prevăzute pentru constituirea societăţii
şi pentru obligaţiile luate cu ocazia constituirii societăţii care nu au fost preluate de societate asupra sa (nu au fost aprobate de
către adunarea constitutivă). De asemenea, fondatorii societăţii răspund solidar faţă de terţi pentru obligaţiile sociale apărute în
cazul săvârşirii de către ei a unor acţiuni în numele societăţii după ce s-a considerat că fondarea acesteia nu a avut loc (art.31
alin.10 lit.a) din Legea SA). În cazul tranzacţiilor cu conflict de interese, acţionarul interesat în efectuarea tranzacţiei (acţionarul
ce deţine de sine stătător sau împreuna cu persoanele sale afiliate peste 25% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii şi are un
interes material ce nu coincide cu cel al societăţii) este obligat să comunice în scris existenţa conflictului de interese organului
de conducere de competenţa căruia ţine încheierea unei asemenea tranzacţii şi, dacă este cazul, să se abţină de la vot în
adunarea generală a acţionarilor (art.85 şi 86 din Legea SA). Menţionăm că răspunderea acţionarilor nu va putea fi antrenată în
afara cazurilor arătate mai sus în nici o altă situaţie, chiar dacă statutul societăţii ar prevedea şi alte cazuri de răspundere,
asemenea dispoziţii fiind lipsite de forţă juridică.
9. Constituirea societăţii pe acţiuni. Doctrinei juridice îi sunt cunoscute două moduri de constituire a societăţii pe acţiuni:
- constituirea obişnuită, prin aporturile fondatorilor, denumită şi constituire simultană sau fără apel la subscripţie publică;
- constituirea cu apel la subscripţia publică a acţiunilor, denumită şi constituire continuată (succesivă).
De lege lata, în Republica Moldova înfiinţarea unei noi societăţi pe acţiuni este posibilă numai prin subscrierea acţiunilor între
un număr de fondatori strict determinaţi prin actele constitutive, adică fără apel la subscripţia publică (constituire simultană).
Această concluzie rezultă din conţinutul art.158 alin.3 din cod, care prevede că “acţiunile emise la constituirea societăţii pe
acţiuni se plasează integral între fondatori”. În ceea ce ne priveşte, considerăm că ar fi fost binevenită şi consacrarea posibilităţii
de a apela la subscripţia publică la constituirea societăţi deschise pe acţiuni, deoarece în acest caz plafonul mai ridicat al
capitalului social ce trebuie subscris este de natură a crea unele dificultăţi fondatorilor. Printre avantajele constituirii prin
subscripţie publică a societăţii pe acţiuni doctrina menţionează următoarele:
- pentru societate: posibilitatea obţinerii în termen scurt a capitalului necesar pentru demararea unei activităţi economice de mai
mare anvergură, fără a fi nevoie de trecerea unei perioade de timp în care societatea să funcţioneze, în scopul obţinerii din
profitul propriu a capitalului necesar expansiunii economice, sau pentru a convinge terţii să investească în societate pe baza
rezultatelor economice deja obţinute;
- pentru acţionari: posibilitatea acordată investitorilor interesaţi, care nu doresc să participe activ la managementul unei
întreprinderi comerciale de mare anvergură, de a deveni acţionari ai unei astfel de societăţi comerciale chiar de la momentul
constituirii ei, mizând pe succesul ei în viitor şi, în consecinţă, pe multiplicarea valorii investiţiei făcute, într-un grad mai mare
decât în situaţia în care ar investi într-o societate comercială deja “consacrată” şi care se află într-un proces de extindere a
activităţii.
Este adevărat totuşi, că în ciuda acestor avantaje economice, în statele unde această modalitate de constituire a societăţilor pe
acţiuni este reglementată (Franţa, Belgia, Elveţia, Italia, Spania, Portugalia – instituţiile de credit trebuie să fie formate
obligatoriu prin subscripţie publică, Norvegia, Suedia, Ungaria, Polonia, România), ea este utilizată numai într-un număr destul
de limitat de cazuri. Aceasta deoarece, pe de o parte, procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică
este foarte anevoioasă, iar pe de altă parte subscriitori sunt destul de greu de câştigat. O asemenea modalitate prezintă şi riscul
de înşelare a micilor investitori care ar putea fi ispitiţi de câştigurile mănoase promise de către unii fondatori lipsiţi de scrupule
sau nepricepuţi şi, pe cale de consecinţă, a creării unor societăţi fictive sau neviabile.
Din coroborarea art.30 alin.2 cu art.37 alin.1 şi 2 din Legea SA rezultă că înfiinţarea societăţii pe acţiuni implică parcurgerea a
două etape:
- prima etapă are un caracter preparator, de organizare – în această etapă se întocmesc actele constitutive ale societăţii, este
subscris capitalul social şi are loc adunarea constitutivă;
- a doua etapă a constituirii societăţii este destinată dobândirii personalităţii juridice. Acest lucru se realizează prin
înregistrarea societăţii la organele teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale în
conformitate cu art.63 şi 109 din prezentul cod şi dispoziţiile Legii cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi
organizaţiilor nr.1265-XIV/05.10.2000.
10. Fondatorii societăţii pe acţiuni. Atât în doctrină cât şi în dispoziţiile legale aplicabile în materia societăţilor pe acţiuni sunt
folosite pentru a desemna persoanele care participă la crearea şi la activitatea societăţii pe acţiuni mai multe denumiri: asociat
(membru), acţionar, fondator, achizitor (subscriitor). În doctrină se admite că noţiunea (conceptul) de asociat are calitate de gen
proxim, cuprinzând în sfera sa celelalte noţiuni (specii). Astfel, calitatea de fondator al unei societăţi pe acţiuni revine
persoanelor care au luat decizia de a o înfiinţa (art.31 alin.1 din Legea SA). Calitatea de achizitor aparţine celor care subscriu
acţiunile unei societăţi pe acţiuni. Aceste persoane fizice sau juridice se înscriu în sfera asociaţilor (lato sensu). Însuşirea de
acţionar presupune, prin definiţie, posesiunea unor acţiuni. În concluzie, se poate spune că fiecare dintre cele trei specii
analizate de membrii societari are, spre deosebire de noţiunea supraordonată de asociat, pe de-o parte un conţinut ideatic mai
complex, întregit cu trăsături proprii, adiţionale şi totodată distinctive, iar pe de altă parte o extensiune mai restrânsă decât sfera
larg cuprinzătoare a noţiunii de gen.
Fără a intra în prea multe detalii referitor la acest subiect ne limităm să menţionăm că legislaţia în vigoare consacră aptitudinea
de a întemeia o societate pe acţiuni în Republica Moldova, atât în favoarea persoanelor fizice, cât şi a persoanelor juridice,
inclusiv cele de naţionalitate străină şi apatride. Astfel, conform art.31 alin.2 al Legii SA, “fondatori ai societăţii pot fi persoane
fizice capabile şi persoane juridice din Republica Moldova, din alte state, apatrizi, precum şi state străine şi organizaţii
internaţionale”. În consecinţă, putem concluziona că înfiinţarea societăţilor pe acţiuni este dominată de principiul libertăţii de
asociere a persoanelor fizice şi juridice. Posibilitatea concretă de participare la înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni, depinde de
anumite condiţii care pot să difere în funcţie de natura şi naţionalitatea subiectului de drept în cauză. Astfel, statutul persoanelor
juridice prezintă unele particularităţi faţă de cel al persoanelor fizice, iar fondatorii de naţionalitate străini trebuie să se
conformeze şi unor norme speciale.
Codul civil nu prevede un număr minim de fondatori, societatea pe acţiuni putând fi valabil înfiinţată prin manifestarea de
voinţă a unei singure persoane (art.156 alin.2), deşi în mod obişnuit numărul acestora este mai mare. În cazul în care societatea
pe acţiuni este constituită de o singură persoană, decizia de înfiinţare a societăţii va fi luată de această persoană de sine stătător
şi se va perfecta sub formă de declaraţie de fondare a societăţii (art.30 alin.3 din Legea SA). De la această regulă se prevede o
singură excepţie, şi anume, societatea pe acţiuni nu poate fi înfiinţată de o societate comercială care este la rându-i alcătuită
dintr-un singur asociat (art.31 alin.6 din Legea SA). În caz de încălcare a acestei prevederi, statul, prin intermediul Ministerului
Finanţelor, precum şi oricare persoană interesată sunt în drept să ceara, pe cale judecătorească, dizolvarea societăţii astfel
constituite. După părerea noastră formularea articolului este stângace, în sensul că, din cuprinsul articolului nu reiese clar dacă
această prevedere se aplică numai societăţilor în curs de constituire (de altfel, este destul de greu de presupus că s-ar reuşi
eludarea acestei dispoziţii şi înregistrarea societăţii) sau şi societăţilor în care s-a ajuns la un singur acţionar societate
comercială cu asociat unic ca rezultat al cumulării tuturor acţiunilor.
Posibilitatea înfiinţării unei societăţi pe acţiuni de către o singură persoană este o “curiozitate” legislativă, întrucât contravine
într-o oarecare măsură însăşi naturii acesteia de societate de capitaluri printre a cărei caractere juridice figurează şi cel al unui
număr minim de asociaţi. De altfel, cu excepţia câtorva legislaţii, cum ar fi cea a Marii Britanii, Olandei sau a ţărilor nordice
(Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia) majoritatea legislaţiilor statelor europene prevăd un număr minim de asociaţi, după
cum urmează: Franţa61 - 7 persoane; Germania, România, Portugalia - 5 persoane; Elveţia, Polonia - 3 persoane; Austria,
Belgia, Italia, Luxemburg şi Grecia - 2 persoane. Prin fixarea unui număr minim de asociaţi se urmăreşte ca în societatea pe
acţiuni care corespunde marilor întreprinderi comerciale factorul uman să fie lipsit de importanţă, eficient fiind numai capitalul.
Subliniem că, organizarea unei forme “derogatorii” de societate prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane (mai ales în
condiţiile în care, de regulă, cifra de afaceri a societăţilor pe acţiuni este foarte mare) poate duce la evaziune fiscală, la
constituire de “monopoluri”, precum şi la precaritatea societăţii (cazul decesului acţionarului unic sau a hotărârii unilaterale de
lichidare), fapt ce ar putea aduce grave prejudiciu terţilor care au legături cu societatea. În consecinţă, chiar dacă prin
dispoziţiile art.31 alin.6 din Legea SA se încearcă atenuarea efectelor negative, considerăm că cea mai indicată soluţie rămâne,
totuşi, introducerea unui număr minim de asociaţi. În caz contrar, dispoziţiile legale în materie ar trebui armonizate cu Directiva
a XII-a nr.83/667/CEE din 2 decembrie 1989 care reglementează societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, dar care se
aplică şi societăţilor pe acţiuni cu asociat unic în statele care permit o asemenea formă de societate unipersonală. Astfel, de lege
ferenda: ar trebui instituită o interdicţie prin care o persoană fizică sau juridică să poată fi fondator (acţionar) unic decât într-o
singură societate; ar trebui instituită obligativitatea dezvăluirii informaţiei publicului larg despre existenţa unui singur acţionar
în societate; ar trebui instituită obligativitatea evaluării de către un expert independent al aporturilor în natură aduse de
fondatorul unic; stabilirea unor reguli clare privind modul de perfectare a tranzacţiilor între societate şi acţionarul unic al
acesteia.
În final, menţionăm că Legea SA prevede că numărul fondatorilor unei societăţi pe acţiuni de tip închis nu va putea depăşi 50
de fondatori, pe când numărul fondatorilor societăţii pe acţiuni de tip deschis nu este limitat (art.31 alin.5 din Legea SA).
Această dispoziţie reprezintă o aplicare particulară a regulii prevăzute la art.2 alin.6 din legea SA conform căreia numărul
acţionarilor societăţii închise, împreună cu acţionarii reprezentaţi prin deţinătorii nominali de acţiuni, nu poate fi mai mare de
50. Indiferent de faptul dacă societatea este închisă sau deschisă, la momentul înregistrării acesteia, numărul de fondatori va fi
egal cu numărul de acţionari. Deoarece este posibil ca fondatorii să participe la constituirea societăţii prin intermediul
reprezentanţilor (mandatarilor), precizăm că, în aceste cazuri, numărul maxim de fondatori trebuie să fie determinat în funcţie
de numărul mandanţilor, iar nu de cel al mandatarilor.

Articolul 157. Actul de constituire al societăţii pe acţiuni

În afara de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii pe acţiuni trebuie să se indice:
a) numele sau denumirea fondatorilor;
b) cuantumul capitalului social;
c) numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor; clasele de acţiuni şi numărul de acţiuni de fiecare clasă;
d) mărimea aportului şi numărul de acţiuni atribuit fiecărui fondator;
e) numărul, tipul, valoarea nominala, mărimea dobânzii şi termenele de stingere a obligaţiunilor emise de societate;
f) modul de ţinere a registrelor societăţii;
g) ordinea de încheiere a contractelor cu conflict de interese.

1. Consideraţii preliminare. În literatura de specialitate s-a arătat că o societate comercială este, în esenţă un contract şi
totodată, o persoană juridică. Astfel că, la baza constituirii şi funcţionării oricărei societăţi comerciale, deci şi a societăţii pe
acţiuni, se află voinţa fondatorilor, manifestată în condiţiile legii. În acest sens, coroborând dispoziţiile art.62 din cod cu cele ale
art.32 din Legea SA, putem spune că fundamentul activităţii societăţii pe acţiuni îl reprezintă contractul de societate (de
constituire – în terminologia codului) şi statutul. În cazul în care societatea pe acţiuni se constituie de către un singur fondator
contractul de societate este înlocuit printr-o declaraţia de constituire a societăţii. Societatea pe acţiuni dobândeşte personalitate
juridică prin îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege care se întemeiază pe actele constitutive, în speţă, pe contractul de
societate (declaraţia de constituire a societăţii). Importanţa acestuia în faza constitutivă a societăţii este subliniată şi de
dispoziţia conform căreia contractul de societate (declaraţia de constituire a societăţii) are prioritate faţă de statutul societăţii
61
În legislaţia franceză este reglementată şi aşa numita “ société par action simplifiée” – SAS (“societate pe acţiuni simplificată”), formă de
societate pe acţiuni destinată în principal colaborării între societăţi care vor să desfăşoare un proiect comun. SAS poate fi constituită din cel puţin
două societăţi comerciale care îndeplinesc anumite condiţii în privinţa capitalului social. O altă particularitate importantă a SAS este interdicţia
pentru aceasta de a oferi valori mobiliare spre subscripţie publică.
până la înregistrarea ei de stat (art.32 alin.2 din Legea SA). După acest moment singurul act care reglementează activitatea
societăţii pe acţiuni este statutul, efectul contractului de societate (declaraţiei de constituire a societăţii) încetând, conform
art.32 alin.3 din Legea SA, după înregistrarea de stat a societăţii şi executarea de către fondatori a tuturor obligaţiilor lor.
2. Contractul de societate. Contractul de societate este actul constitutiv primar, prin care două sau mai multe persoane îşi
asumă obligaţia de a înfiinţa o societate pe acţiuni. În acelaşi timp contractul cuprinde regulile care guvernează raporturile
dintre fondatori sau altfel spus, acesta stabileşte condiţiile activităţii comune a fondatorilor în vederea înfiinţării societăţii
(art.33 alin.1 din Legea SA). Obligaţia de a constitui o societate pe acţiuni poate fi asumată şi de o singură persoană, aceasta
întocmind în acest caz o declaraţie de constituire a societăţii pe acţiuni care va conţine aceleaşi prevederi ca şi contractul de
societate.
Fără a intra inutil în prea multe detalii facem precizarea că, contractul de societate comercială este diferit de contractul de
societate civilă reglementat de Codul civil în art.1339-1354. Astfel, în timp ce primul contract are ca efect constituirea unui
patrimoniu prin aporturile fondatorilor, cel de-al doilea creează doar o indiviziune de bunuri. Consecinţa este că societatea
civilă nu are personalitate civilă în vreme ce societatea comercială, indiferent de formă, are o asemenea personalitate.
3. Condiţiile de valabilitate ale contractului de societate. Contractul de societate, pentru a fi încheiat valabil, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii.
În primul rând, contractul de societate, ca orice act juridic, trebuie să îndeplinească condiţiile generale pentru validitatea
oricărui act juridic: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor care se obligă, un obiect determinat şi licit şi o
cauză licită. În principiu, acestuia îi este aplicabil regimul juridic de drept comun, statornicit de Codul civil (Cartea întâi, Titlul
II “Actul juridic şi reprezentarea”), nu însă fără a exista anumite adaptări impuse de caracterul comercial al acordului de voinţă.
În al doilea rând, contractul de societate trebuie să aibă anumite elemente specifice care îl particularizează faţă de celelalte
contracte. În categoria condiţiilor specifice se înscriu: intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio
societatis), obligaţia asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea patrimoniului societar, precum şi participarea la
beneficii şi la pierderi.
În cele ce urmează vom examina anumite particularităţi legate de capacitatea părţilor de a încheia contractul de societate la
constituirea societăţilor pe acţiuni, făcând trimitere pentru alte generalităţi la analiza articolelor care reglementează valabilitatea
actului juridic în general, precum şi particularităţile elementului affectio societatis în cadrul societăţilor pe acţiuni.
În privinţa capacităţii cerute pentru a încheia contractul de societate, Legea SA prevede că “fondatori ai societăţii pe acţiuni pot
fi persoane fizice capabile şi persoane juridice [...]”(art.31 alin.2). În lipsa unor alte dispoziţii prin care să se prevadă condiţii
speciale pentru capacitatea de a încheia contractul de societate considerăm că persoanele fizice trebuie să dispună de capacitate
deplină de exerciţiu, în condiţiile dreptului comun. Considerăm, de asemenea, că persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorii între 14 şi 18 ani şi persoanele a căror capacitate de exerciţiu a fost limitată de instanţele judecătoreşti) nu vor
putea încheia un contract de societate în vederea constituirii unei societăţi pe acţiuni, dată fiind responsabilitatea fondatorilor în
constituirea societăţii. Aceştia vor putea, însă, ulterior constituirii societăţii, să dobândească acţiuni cu condiţia încuviinţării
prealabile din partea ocrotitorului legal.
Menţionăm că exercitarea facultăţii de a încheia contractul de societate poate fi supusă şi unor diferite restricţii în funcţie de
calitatea individuală a părţii interesate. Astfel, de exemplu, potrivit dispoziţiilor art.11 alin.3 lit.c) din Legea serviciului public
nr.443-XIII/04.05.1995, funcţionarii publici nu au dreptul să desfăşoare nemijlocit activitate de întreprinzător. Considerăm că
această dispoziţie trebuie interpretată în sensul că funcţionarii publici, de orice grad, nu pot înfiinţa societăţi comerciale,
inclusiv pe acţiuni, însă pot dobândi sau înstrăina acţiuni ori părţi sociale a unor societăţi deja constituite.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, acestea vor putea participa la înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni numai în cazul în care
acest lucru nu este interzis prin lege sau prin statut şi numai dacă ele însele sunt legal constituite. Anumite particularităţi există
în situaţia în care parte la contractul de societate (fondator) sunt întreprinderile de stat sau cele municipale, caz în care este
necesară autorizaţia autorităţilor publice în subordonarea cărora se află întreprinderile fondatoare, sau statul şi unităţile
administrativ-teritoriale, situaţii reglementate prin dispoziţii speciale, cum sunt, de exemplu, cele ale Legii privind administraţia
publică locală nr.186-XIV/6.11.1998 (vezi art.18 alin.2 lit.r), art.59 lit.n), art.88).
Un caz aparte este reprezentat de posibilitatea prevăzută de art.31 alin.2 teza a II-a din Legea SA ca în calitate de fondator a
societăţii pe acţiuni să apară statele străine şi organizaţiile internaţionale. Considerăm că o asemenea dispoziţie este superfluă şi
chiar dăunătoare climatului de afaceri din moment ce statul are în economiile dezvoltate un rol foarte redus, iar calitatea de
subiect de drept privat a acestuia şi a organizaţiilor internaţionale este subiect de controversă în literatura de specialitate.
Intenţia asociaţilor de a conlucra în cadrul societăţii în scopul desfăşurării activităţii comerciale şi al obţinerii şi împărţirii de
beneficii (affectio societatis) este tratată de doctrina occidentală ca un element specific şi obligatoriu al contractului de
societate, fără, însă, ca vreo lege să-l reglementeze expres. În doctrină s-a făcut distincţie între societatea comercială şi alte
contracte, fie şi nenumite, tocmai prin analiza prezenţei sau absenţei elementului affectio sodetatis. Astfel, simpla participare a
salariaţilor la beneficii nu îi transformă pe aceştia în asociaţi (acţionari), întrucât lipseşte affecto societatis. De asemenea, nu
suntem în prezenţa unei societăţi, în cazul închirierii unui bun (de exemplu, un fond de comerţ), chiar dacă locatarul are un
drept la beneficiile obţinute. Situaţia este aceeaşi şi în cazul unui contract de împrumut al unei sume de bani, când s-a convenit
în favoarea împrumutătorului un drept la beneficiile rezultate din folosirea sumei împrumutate. În sfârşit, în doctrină s-a arătat
deosebirea dintre contractul de societate comercială şi acordul de cartel62 ori contractul de tontină63.
În doctrina străină s-a mai arătat că acest element este mai pregnant în cadrul societăţilor de persoane sau al societăţilor de
capital alcătuite dintr-un număr relativ restrâns de asociaţi, pentru că în aceste condiţii se poate manifesta juridic această
intenţie comună prin participarea directă şi nemijlocită a asociaţilor la conducerea societăţii sau la dezbaterile în adunarea
generală a societăţii care ia sau ratifică decizii privind activitatea acesteia. Pe de altă parte, s-a subliniat că o astfel de
participare care să dea expresie intenţiei comune a asociaţilor de a participa la o anumită activitate economică în şi prin
intermediul societăţii este mai mult teoretică în cazul societăţilor pe acţiuni care grupează un număr mare de acţionari. Această
împrejurare duce de cele mai multe ori la evaporarea intenţiei comune de a acţiona şi înlocuirea ei cu o stare de pasivitate
comună de a fi “administraţi” care, din păcate pentru viaţa juridică şi economică a societăţii, permite managementului societăţii
să “guverneze” nestingherit interesele societăţii şi să scape oricărui control serios din partea acţionarilor. După cum s-a spus,
adunările sunt vidate de putere. Acest fenomen a fost remarcat de timpuriu de doctrină, care a constatat pasivitatea “născută din
faptul că cei mai mulţi acţionari au suflet de obligatari, adică de împrumutători de fonduri şi nu de asociaţi, deci de oameni care
nu se interesează de viaţa societăţii”. De aceea, în doctrină s-a susţinut că, în cazul unor astfel de societăţi, este firesc ca cei mai
mulţi dintre acţionari să se mulţumească să încaseze dividendele şi să revândă acţiunile. Aceasta este o situaţie mai mult decât
iluzorie, întrucât în lipsa lui affectio societatis, în scurtă vreme, există riscul ca atât dividendele cât şi interesaţii de
achiziţionarea unor acţiuni la o societate fără viitor, se evaporă. Mai degrabă am afirma că, în aceste cazuri, affectio societatis
se va manifesta doar prin exercitarea drepturilor de a participa la adunarea generală a acţionarilor şi de a vota sau nu proiectele
de hotărâri. Cu cât numărul de acţionari este mai mare, cu atât mai mult aceste drepturi trebuie exercitate cu mai mare
scrupulozitate, pentru a nu permite administraţiei societăţii să escamoteze situaţia juridică şi economică a societăţii, şi să
manipuleze votul adunării. In opinia unor autori, în cazul societăţilor cu mii sau zeci de mii de acţionari - cum sunt de fapt cele
cotate în bursă - intenţia comună de a coopera se metamorfozează şi trebuie să se manifeste printr-o atitudine de
responsabilitate a acţionarilor unii faţă de alţii şi toţi faţă de societate, prin exercitarea activă şi cu bună credinţă a drepturilor
sociale care decurg din deţinerea acţiunilor.
Un alt caz particular îl reprezintă şi fondurile de investiţii în cadrul cărora nu există intenţia de a coopera cu ceilalţi acţionari ai
fondului pentru activitatea comună în cadrul societăţii în scopul împărţirii beneficiilor şi pierderilor. Profitul este aşteptat de
cumpărătorul acţiunii din revânzarea acesteia, iar nu din beneficiile ce ar putea rezulta din activitatea societăţii.
De asemenea, affectio societatis dispare şi când societatea nu este decât o tehnică de organizare a întreprinderii sau a
patrimoniului. Acest lucru este evident în cazul societăţii pe acţiuni cu un singur asociat (fondator).
În final, facem precizarea că fenomenul dispersiei acţiunilor în mâinile a mii de acţionari a impus în legislaţia şi practica altor
state diverse soluţii. Astfel, de exemplu, în dreptul american complexitatea problemelor a impus apariţia unor firme specializate
în reprezentarea acţionarilor şi supravegherea conducerii societăţii, denumite proxy advisory firms, care oferă acţionarilor, în
esenţă, următoarele servicii: analiza propunerilor de rezoluţii ale adunărilor generale ale acţionarilor, recomandări privind votul
în aceste adunări asupra diverselor rezoluţii, exercitarea drepturilor de control asupra acţionarilor societăţii. O altă soluţie
recomandată de avocaţi şi adoptată în practică a fost crearea (încorporarea) de către acţionarii minoritari a unor societăţi
specializate în supravegherea administraţiei societăţii în care sunt minoritari. Aceste soluţii au permis: creşterea profitului pe
fiecare acţiune, un nivel mai realistic de plată a membrilor consiliului de administraţie si a executivului societăţii, înlăturarea
“exploatării” acţionarilor minoritari de către cei majoritari sau de către executivul societăţii. Iată deci că affectio societatis poate
lua forme diverse şi subtile de manifestare odată cu diversificarea fenomenului adusă de mărirea numărului de acţionari şi
cotarea societăţilor în bursă.
4. Conţinutul contractului de societate (declaraţiei de constituire a societăţii). Ca act constitutiv al societăţii pe acţiuni
contractul de societate (declaraţia de constituire – în cazul în care societatea este înfiinţată de un singur fondator) trebuie să
cuprindă anumite clauze (elemente) care să stabilească condiţiile activităţii fondatorilor în vederea înfiinţării societăţii.
Din coroborarea art.62 alin.3, 108 şi 157 din Cod, precum şi a art.33 alin.2 din Legea SA reiese informaţiile obligatorii pe care
trebuie să le cuprindă contractul de societate (declaraţia de constituire). În cazul nerespectării acestor dispoziţii societatea nu va
putea fi înregistrată. Aceste informaţii (clauze) pot fi grupate în mai multe categorii: clauze care privesc identificarea părţilor
care îl încheie, clauze care privesc caracteristicile distinctive ale viitoarei entităţi colective, clauze care privesc drepturile şi
obligaţiile fondatorilor acesteia, clauze care privesc modul şi termenele de înfiinţare a societăţii. Pe lângă prevederile
obligatorii, enumerate prin dispoziţiile legale sunt, de asemenea, posibile menţiuni facultative. Contextul este desigur finalizat
prin semnăturile celor în cauză.
a) Clauze de identificare:
Clauze privind identificarea fondatorilor. Individualizarea este necesară mai întâi cu privire la părţile care încheie actele
constitutive ale societăţii. Elementele de identificare diferă după cum fondatorii sunt persoane fizice sau juridice. Fondatori ai
societăţii pot fi persoane fizice, persoane juridice, precum şi organe ale statului şi administraţiei locale. Identificarea lor în actul
constitutiv se face: pentru persoanele fizice, prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului, a numărului şi seriei actului de

62
Cartelul este înţelegerea intervenită între două sau mai multe întreprinderi participante de a-şi plafona cantităţile de marfă pe care le
fabrică, de a le pune în circulaţie la preţuri fixate în comun sau de a-şi împărţi pieţele de desfacere. Prin contrast cu societatea
comercială, atare uniuni îşi menţin, ca persoane juridice distincte, deplina independenţă în activitatea proprie de producţie şi de
valorificare a acesteia. Convenţia de cartel constituie, de regulă, o formă monopolistă, pe care dispoziţiile legale o prohibă, deoarece
destabilizează funcţionalitatea concurenţei pe piaţa liberă.
63
Prin contractul de tontină, persoanele interesate (denumite aderenţi) se obligă să alcătuiască, prin aporturi individuale sau prin cotizaţii
succesive, un fond comun, urmând ca bunurile astfel colectate să fie distribuite, la expirarea convenţiei, între supravieţuitori. Contractanţii nu
exercită nici o activitate în comun. Se exclude prin urmare şi în acest caz caracterul de societate comercială.
identitate şi a cetăţeniei; pentru persoanele juridice – se indică denumirea persoanei juridice, sediul, naţionalitatea, persoana cu
împuterniciri speciale care o reprezintă, precum şi locul de înregistrare şi numerele certificatelor cu privire la înregistrarea de
stat; pentru organele de stat sau de administraţie locală – se indică denumirea organului, împuternicirile, persoana care
reprezintă acest organ.
Clauze privind individualizarea viitoarei societăţi. De asemenea, este necesar ca, în contractul de societate, să fie precizate
caracteristicile distinctive ale societăţii ce se constituie. Prin aceste clauze se stabilesc denumirea, forma juridică, tipul şi sediul
societăţii:
- denumirea sau firma societăţii. Contractul de societate trebuie să cuprindă denumirea completă şi prescurtată a firmei, astfel
cum este reglementată în art.156 alin.5 din cod, sub care societatea va fi înmatriculată în Registrul de stat al întreprinderilor.
Pentru a nu întâlni piedici la înregistrarea societăţii, denumirea ce urmează a fi folosită trebuie verificată de organele de
înregistrare în scopul corelării acesteia cu firmele existente pentru a se elimina orice concordanţă cu vreo întreprindere
înregistrată sub aceeaşi denumirea. Denumirea societăţii, ca element de identificare, va figura pe toate actele ce emană de la
societate;
- forma juridică a societăţii. Trebuie menţionat într-un mod neechivoc că societatea care se constituie va fi o societate pe
acţiuni;
- tipul societăţii. Se va specifica dacă societatea care urmează să se constituie va fi o societate deschisă sau închisă.
- sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul social, este locul care situează în spaţiu
societatea comercială, ca subiect de drept. Deoarece art.6 alin.1 din Legea SA prevede că sediul societăţii “este considerat
sediul organului său executiv”, se va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va funcţiona organul executiv al societăţii.
b) Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere clauzele privind obiectul şi scopul societăţii, precum şi
capitalul social prezumat.
- Obiectul societăţii. În contract trebuie să se indice obiectul de activitate a societăţii. Legea cere să fie arătate toate genurile de
activitate care urmează a fi practicate de societate. Facem precizarea că societatea are dreptul de a practica orice activitate, cu
excepţia celor interzise de lege, iar pentru cele în cazul cărora se cer autorizaţii speciale – numai dacă au obţinut licenţele
respective (vezi art.8 din Legea nr.451-XV/30.07.2001 privind licenţierea unor genuri de activitate);
- Scopul societăţii. Deşi art.33 alin.2 lit.c) din Legea SA prevede înserarea obligatorie a unei informaţii în privinţa scopului
societăţii, considerăm că această menţiune nu este necesară, scopul prezumat fiind întotdeauna cel de a realiza şi împărţi
beneficiile (profitul).
- Capitalul social prezumtiv. În contractul de societate trebuie să se precizeze anumite elemente legate de capitalul social.
Astfel, în mod obligatoriu, trebuie prevăzută mărimea capitalului subscris de fondatori (adică valoarea totală a aporturilor
pentru care fondatorii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii). Legislaţia Republicii Moldova prevede pentru
societăţile pe acţiuni un capital social minim de 10.000 lei, dacă se constituie o societate pe acţiuni de tip închis, şi de 20.000
lei, dacă se constituie o societate pe acţiuni de tip deschis (art.40 alin.2 din Legea SA). Mai trebuie menţionat, în mod expres, în
contractul de societate aportul fiecărui asociat, în numerar sau în alte bunuri, valoarea lor şi modul evaluării. În sfârşit, trebuie
să se arate modul în care a fost divizat capitalul social, indicându-se clasele şi numărul de acţiuni plasate la înfiinţarea societăţii;
suma, modul, şi termenele de plată a acţiunilor achiziţionate de fondatori, precum şi caracteristicile fiecărei clase de acţiuni
plasate la înfiinţarea societăţii.
c) Clauze privind drepturile şi obligaţiile fondatorilor societăţii. Fondatorii trebuie să stabilească în contractul de societate
drepturile ce le revin şi obligaţiile pe care şi le asumă în procesul de constituire a societăţii. Astfel, conform art.33 alin.2 lit.h), i,
k) din Legea SA, în contractul de societate vor fi stipulate dispoziţii privind:
- obligaţiile fondatorilor şi răspunderea acestora. Astfel, de exemplu, trebuie menţionate operaţiunile şi actele juridice pe care
fondatorii au dreptul să le încheie în cursul constituirii în contul viitoarei societăţi comerciale. Avem în vedere, de exemplu,
încheierea unui contract de locaţiune pentru sediul societăţii sau cumpărarea unui sediu, deschiderea unui cont la bancă etc.
Determinarea regimului juridic al acestor operaţiuni este foarte important, deoarece societatea va prelua numai acele acte
juridice care au fost încheiate în limitele stabilite de contractul de societate şi aprobate de adunarea constitutivă. În concluzie,
pentru actele juridice preluate, societatea devine, retroactiv, titularul drepturilor şi obligaţiilor, iar pentru actele juridice care nu
au fost preluate, răspunderea rămâne fondatorilor, deoarece conform art.31 alin.11 din Legea SA, societatea răspunde pentru
obligaţiile fondatorilor legate de înfiinţarea ei numai în cazul în care adunarea generală a acţionarilor aprobă ulterior acţiunile
săvârşite de aceştia. Acelaşi regim juridic îl au şi cheltuielile efectuate de fondatori în cursul constituirii societăţii (până la
adunarea constitutivă). Astfel, conform art.31 alin.8 din Legea SA, fondatorii suportă toate cheltuielile necesare înfiinţării şi
înregistrării societăţii, care se restituie de societate în temeiul dării de seamă a fondatorilor asupra cheltuielilor suportate;
- lista fondatorilor împuterniciţi să depună cererea de înregistrare a societăţii;
- modul şi termenele de restituire a cheltuielilor de înfiinţare şi înregistrare a societăţii.
d) Clauze care privesc modul şi termenele de înfiinţare a societăţii. În contractul de societate trebuie prevăzut, de asemenea,
modul şi termenele de pregătire şi de ţinere a adunării constitutive.
Menţionăm că, contractul de societate poate cuprinde şi alte prevederi pe care fondatorii le consideră necesare, cu condiţia, însă
că acestea să nu contravină actelor normative în vigoare.
5. Încheierea contractului de societate. Anterior demarării actelor materiale şi juridice necesare constituirii societăţii şi,
bineînţeles, înaintea convocării adunării constitutive, fondatorii vor încheia contractul de societate prin care vor concretizează
voinţa lor de a întemeia societatea. De regulă, când efortul lor nu se finalizează în scopul propus, neînţelegerile ce apar vor fi
deduse judecăţii.
Contractului de societate încheiat de fondatori îi sunt incidente principiile generale de drept conform cărora retragerea unui
contractant se poate face numai cu acordul celorlalţi contractanţi, moartea sau interdicţia unuia dintre ei va avea ca efect
stingerea convenţiei sau continuarea acesteia de către moştenitori, după cum au prevalat calităţile personale sau posibilităţile
materiale ale defunctului, respectiv interzisului, revenirea de comun acord asupra clauzelor iniţial stabilite.
Menţionăm că contractul de societate va avea efect numai faţă de contractanţi, fiind un res inter allios acta faţă de viitoarea
societate.
Contractul de societate trebuie întocmit în limba de stat şi semnat de toţi fondatorii, care vor fi şi unicii subscriitori ai acţiunilor
societăţii. Contractul de societate mai trebuie autentificat notarial în modul stabilit de legislaţie (vezi art.50 din Legea nr.1453-
XV/8.11.2002 cu privire la notariat). La efectuarea actelor notariale, notarii stabilesc identitatea şi verifică capacitatea juridică
şi de exerciţiu a fondatorilor sau a reprezentanţilor lor, iar în acest din urmă caz notarii vor verifica şi împuternicirile acestora
(art.42 şi 43 din Legea cu privire la notariat). Precizăm, de asemenea, că notarii, au obligaţia să verifice dacă contractul de
societate nu cuprinde clauze ce contravin legislaţiei, iar în cazul existenţei unor asemenea clauze să refuze autentificarea lui
(art.41 alin.1 din Legea cu privire la notariat).
În final, precizăm că în cazul constituirii societăţii pe acţiuni de către o singură persoană, declaraţia de constituire a societăţii va
cuprinde aceleaşi date şi se va perfecta în acelaşi mod ca şi contractul de societate (art.33 alin.5 din Legea SA). Prin urmare,
toate afirmaţiile făcute cu ocazia analizării contractului de societate, referitoare la conţinutul şi autentificarea contractului de
societate sunt valabile şi pentru declaraţia de constituire a societăţii.
6. Statutul societăţii pe acţiuni. Dacă contractul de societate este un acord de voinţă pentru a da naştere unei persoane juridice,
statutul are ca unică raţiune stabilirea cartei (“constituţiei”) societăţii. Statutul unei societăţi defineşte pe de o parte toate
elementele de individualizare a societăţii (formă, durată, denumire, obiect, capital, sediul social), iar pe de altă parte
organismele care exercită drepturile de care dispune societatea comercială, respectiv condiţiile în care asociaţii (acţionarii) şi
organele de gestiune iau deciziile în contul societăţii comerciale ca entitate abstractă. Regulile cuprinse în statut au sens şi
raţiune numai în măsura existenţei societăţii. În consecinţă, statutul nu se poate aplica societăţii în formare la fel ca persoanei
juridice căreia îi este destinat şi îi justifică existenţa. Astfel, în perioada în care societatea este în formare numai contractul de
societate guvernează raporturile dintre asociaţii fondatori; în acest sens trebuie interpretate şi dispoziţiile art.32 alin.2 din Legea
SA potrivit cărora “Contractul de societate (declaraţia de constituire a societăţii) are prioritate faţă de statutul societăţii până la
înregistrarea ei de stat”.
Statutul, spre deosebire de contractul de societate, va fi aprobat de adunarea constitutivă şi semnat de persoanele care au
împuternicirile acestui organ. O problemă care ar putea apărea în practică în legătură cu statutul societăţii este dacă acesta
trebuie sau nu autentificat notarial. În ceea ce ne priveşte, considerăm că statutul, chiar dacă face parte din actele constitutive
ale societăţii iar art.107 alin.1 prevede autentificarea notarială a acestora, nu va trebui în mod obligatoriu autentificat. Concluzia
se desprinde din analiza coroborată a art.33 şi 35 din Legea SA, dispoziţiile cărora prevăd în mod expres autentificarea numai
pentru contractul de societate.
7. Conţinutul statutului. Chiar dacă nu este un veritabil act managerial, statutul unei societăţi pe acţiuni trebuie să constituie
un nucleu juridic cu dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea societăţii.
Statutul societăţii trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite clauze stabilite de legislaţie (art.108 şi 157 din Cod şi art.35
alin.1 lit.a)-q) din Legea SA). Unele clauze ale actului constitutiv primar (contract de societate sau decizie de constituire) vor fi
repetate şi în statut. Astfel, vor fi reiterate clauzele din contractul de societate privind individualizarea societăţii (denumire,
formă juridică, tipul societăţii pe acţiuni, sediul), precum şi cele privind caracteristicile societăţii (obiectul de activitate,
capitalul social). La acestea se adaugă şi clauza facultativă referitoare la durata societăţii. Menţionăm că legislaţia Republicii
Moldova nu prevede vreo limitare de durată a activităţii societăţii pe acţiuni. Astfel, potrivit art.3 alin.2 din Legea SA, durata
societăţii este nelimitată, dacă statutul nu prevede altfel. În consecinţă, nimic nu se opune ca fondatorii să prevadă un termen la
împlinirea căruia societatea îşi va înceta activitatea de drept. Precizăm, de asemenea, că anumite legislaţii (ex. franceză) prevăd
o durată maximă a societăţii (ex. 99 de ani).
În afară de clauzele menţionate mai sus, statutul va trebui să cuprindă în mod obligatoriu:
a) Clauzele privind drepturile şi obligaţiile acţionarilor. În principiu, statutul societăţii va cuprinde cu precădere date privind
drepturile şi obligaţiile deţinătorilor de acţiuni preferenţiale, întrucât celelalte drepturi şi obligaţii sunt reglementate destul de
amănunţit în art.24-29 din Legea SA (pentru detalii legate acţiuni preferenţiale vezi comentariul art.161 din cod);
b) Clauze privind valorile mobiliare emise de societate (acţiuni, obligaţiuni). Este vorba de clauze referitoare la: clasele de
acţiuni şi numărul de acţiuni de fiecare clasă; numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor autorizate spre plasare şi plasate;
modul de emitere a acţiunilor autorizate spre plasare; modul de înstrăinare a acţiunilor (pentru societăţile închise); modul de
emitere a obligaţiunilor autorizate spre plasare, numărul tipul valoarea nominală, mărimea dobânzii şi termenele de stingere a
obligaţiunilor emise de societate. Aceste clauze vor putea să reia dispoziţiile din Legea SA sau să prevadă reglementări diferite,
în măsura în care nu contravin legislaţiei în vigoare;
c) Clauze privind modul de distribuire a profitului. Statutul va prevedea modul şi termenele de plată a dividendelor şi de
acoperire a pierderilor societăţii, precum şi modul de creare şi de utilizare a capitalului de rezervă (pentru detalii legate de
capitalul de rezervă a societăţii pe acţiuni vezi comentariul art.160 din cod). Astfel, statutul va trebui să cuprindă informaţii
referitoare modul de împărţire a profitului rezultat din activitatea societăţi sub formă de dividende, periodicitatea acestora şi în
mod corelativ, imputarea distributivă a pierderilor, clauze care sunt lăsate, în principiu, la discreţia acţionarilor. În consecinţă,
este posibil şi nu contravine legii prevederea în statut a unor clauze privind participarea la profit şi la pierderi, precum, de
exemplu, subordonarea dreptului la dividende, condiţiei de a se fi realizat un profit minim. Pe de altă parte, în doctrină se arată
că nu este posibilă inserarea unor clauze numite leonine, precum clauza prin care se atribuie unuia sau unora dintre acţionari
dreptul de a prelua dobânzi care, în fapt, absorb aproape totalitatea profitului, sau precum clauza conform căreia se garantează
unuia dintre acţionari un minim de foloase, pentru că aceasta echivalează cu scutirea de participare la pierderi;
d) Clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii. Aici includem:
- clauze privind structura organizatorică a societăţii, competenţa fiecărui organ şi modul de alegere a lui;
- clauze privind modul de luare a hotărârilor de către organele de conducere ale societăţii, inclusiv lista
chestiunilor asupra cărora hotărârea se ia cu majoritatea calificată de voturi sau în unanimitate;
- clauze privind modul şi termenele de pregătire şi ţinere a adunărilor acţionarilor;
- clauze privind modul de încheiere a tranzacţiilor de proporţii şi a tranzacţiilor cu conflict de interese;
- clauze privind modul de ţinere a registrelor societăţii;
- alte clauze necesare bunei funcţionări a societăţii pe acţiuni.
e) Clauzele privind sediile secundare ale societăţii (filiale şi reprezentanţe). Dacă fondatorii doresc ca societatea să aibă sedii
secundare, acest lucru trebuie să fie expres menţionat în statut. La fel, şi în cazul în care acestea se vor înfiinţa ulterior
înregistrării societăţii, va trebui indicată denumirea şi sediul filialelor şi reprezentanţelor societăţii. Cerinţa inserării printre
clauzele statutare a unor date privind sediile secundare ale societăţii a fost criticată în literatura de specialitate, pe motivul că o
asemenea procedură apare ca fiind destul de greoaie, întrucât este necesară convocarea Adunării generale a acţionarilor care să
hotărască modificarea sau completarea statutului în acest sens. Această procedură este de natură să creeze dificultăţi, în special,
unor societăţi mari, ale căror necesităţi şi politică economică reclamă o mare mobilitate în privinţa constituirii sau reorganizării
sediilor secundare. Pentru a accelera cât de cât procesul de constituire, dreptul de a lua deciziile în acest sens se va putea delega
de către adunarea generală consiliului societăţii (consiliului directorilor sau consiliului observatorilor);
f) Clauze privind reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni. În statut trebuie să se prevadă şi clauze privind
reorganizarea şi încetarea existenţei societăţii pe acţiuni. În speţă, fondatorii trebuie să stabilească temeiurile şi condiţiile de
schimbare a tipului societăţii, de reorganizare sau dizolvare a ei. Chiar dacă, cel mai adesea, cu privire la această problemă
fondatorii (acţionarii) reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele, credem că este în interesul lor să stabilească anumite
reguli ferme în această privinţă, putându-se astfel înlătura inconvenientele şi dezavantajele ce ar putea să apară dat fiind
insuficienţa sau ambiguitatea legislaţiei în această materie;
g) Clauze facultative. Conţinutul statutului poate fi întregit şi cu clauze pe care dispoziţiile codului civil şi Legii SA le
consideră opţionale, în cazul în care fondatorii le vor considera necesare. Astfel, conform art.35 alin.2 din Legea SA, statutul
societăţii poate cuprinde şi alte date ce nu sunt în contradicţie cu legislaţia. Subliniem, în acest context, că eventualele prevederi
din statutul societăţii care vin în contradicţie cu legislaţia sunt considerate nevalabile de la data adoptării (art.35 alin.4 din
Legea SA).
Statutul, aprobat în conformitate cu legea, devine actul de bază al societăţii pe acţiuni. Prevederile statutului societăţii
sunt obligatorii pentru persoanele cu funcţii de răspundere şi acţionarii societăţii (art.35 alin.3 din Legea SA).
Modificarea şi completarea acestuia se poate face numai cu respectarea condiţiilor legale şi a prevederilor statutare, iar
modificările şi completările făcute în statut sau statutul societăţii în redacţie nouă intră în vigoare numai după
înregistrarea lor la Registrul de stat al întreprinderilor (art.35 alin.5 din Legea SA). Modificarea şi completarea
statutului se aprobă de către adunarea generală a acţionarilor, iar în termen de 7 zile de la data adoptării hotărârii,
societatea este obligată să comunice Camerei Înregistrării de stat informaţiile privind modificările efectuate în statut, în
vederea trecerii modificărilor respective în Registrul de stat (vezi art.18 şi 19 din Legea cu privire la înregistrarea de
stat a întreprinderilor şi organizaţiilor).
În final, menţionăm că statutul trebuie redactat în mod obligatoriu în limba de stat, iar informaţiile pe care le cuprinde nu pot fi
obiect al secretului comercial (art.32 alin.4 din Legea SA), ele având, prin urmare un caracter public.

Articolul 158. Capitalul social al societăţii pe acţiuni

(1) Mărimea minimă a capitalului social al societăţii pe acţiuni este stabilita prin lege.
(2) Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea acţiunilor între acţionari şi reprezintă valoarea
aporturilor în numerar şi în natură vărsate proporţional numărului şi valorii acţiunilor subscrise.
(3) Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral între fondatori.
(4) Fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise până la înregistrarea societăţii pe acţiuni dacă aportul este în
numerar sau în termen de 30 de zile de la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură.
(5) În cazul în care activele societăţii pe acţiuni s-au redus sub minimul stabilit de lege, iar adunarea acţionarilor nu a
hotărât acoperirea pierderilor sau reorganizarea societăţii, aceasta se dizolvă.

1. Consideraţii preliminare. În Republica Moldova, procedura de constituire a societăţii pe acţiuni cuprinde, după cum am mai
menţionat mai multe etape dintre care ne interesează în special:
1. încheierea (aprobare) contractului de societate (declaraţiei de constituire);
2. subscrierea acţiunilor de către fondatori – formarea capitalului social;
3. ţinerea adunării constitutive.
2. Noţiunea de capital social. Capitalul social este un concept juridic şi contabil, este un nomen juris, constant pe toată durata
societăţii, cel puţin până la modificarea actului constitutiv (statutului). Pierderile patrimoniale nu au nici o influenţă asupra
capitalului social cu excepţia cazului când au consecinţa externă de a obliga societatea să-l reducă. Capitalul social este expresia
valorică a aporturilor acţionarilor, iar, în schimbul aporturilor, acţionarii primesc din partea societăţii acţiuni.
Capitalul social reprezintă prima şi cea mai importantă garanţie pentru creditorii societăţii. În acest sens, cităm şi dispoziţiile
art.40 alin.1 din Legea SA care prevăd că, “capitalul social al societăţii determină valoarea minimă a activelor nete ale
societăţii, care asigură interesele patrimoniale ale creditorilor şi acţionarilor”.
Pentru a constitui o garanţie cât mai eficace, societatea pe acţiuni are obligaţia de a indica mărimea capitalului social în statutul,
bilanţul, registrul acţionarilor şi pe foaia cu antet ale societăţii (art.40 alin.7 din Legea SA).
3. Limita minimă a capitalului social. În societăţile de capitaluri, cum este şi societatea pe acţiuni sunt stabilite de lege
anumite valori minimale obligatorii. Astfel, potrivit art.40 alin.2 din Legea SA, capitalul social al societăţii deschise pe acţiuni
nu poate fi mai mic de 20 mii lei, iar al societăţii închise pe acţiuni de 10 mii lei.
Un minim de capital social necesar înfiinţării unei societăţi pe acţiuni este prevăzut şi de alte legislaţii. În statele Uniunii
Europene aceste este de cel puţin 25.000 € (conform art.6 a Directivei a II-a nr.77/91/CE din 13 decembrie 1976). În raport cu
această cifră, capitalul social minim stabilit de legislaţia noastră poate părea prea mic mai ales că acumularea mare de capital în
cazul societăţilor pe acţiuni este necesară pentru realizarea marilor afaceri (pe care, de regulă, nu şi le pot permite celelalte
tipuri de societăţi). Justificarea unei cifre atât de mici rezidă în pauperizarea continuă a economiilor populaţiei – aceasta fiind
un potenţial subscriitor în procesul constituirii unei societăţi pe acţiuni. Considerăm, totuşi, că se impune pentru societăţile
mixte sau cu capital integral străin (indiferent de tipul societăţii) o majorare a minimelor admise de legislaţia actuală.
Subliniem, de asemenea, că în cazul anumitor societăţi, datorită naturii obiectului lor de activitate, există reglementări
derogatorii care privesc limita minimă de capital. Astfel, de exemplul, pentru bănci, potrivit art.5 din Legea instituţiilor
financiare nr.550-XIII/21.07.1995, Banca Naţională este investită cu dreptul exclusiv de a stabili şi de a schimba capitalul
minim. Prevederi privind limita minimă de capital social, derogatorii de la dispoziţiile art.40 al Legii SA sunt prevăzute şi
pentru societăţile de asigurări, fondurile de investiţii, bursa de valori etc.
4. Formarea capitalului social. Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea acţiunilor între acţionari şi
reprezintă valoarea aporturilor în numerar şi în natură vărsate proporţional numărului şi valorii acţiunilor subscrise (art.158
alin.2 Cod civil). Capitalul social va fi egal cu suma valorii nominale a acţiunilor plasate, dacă aceasta a fost stabilită în
documentele constitutive (art.40 alin.3 din Legea SA). Dacă societatea a plasat acţiuni a căror valoare nominală nu a fost
stabilită, capitalul social va fi egal cu valoarea sumară a aporturilor depuse în contul plăţii acţiunilor (art.40 alin.5 din Legea
SA). Subliniem că valoarea acţiunilor autorizate spre plasare, însă neplasate, ale societăţii nu se include în capitalul ei social.
Dacă valoarea aporturilor efectuate în contul plăţii acţiunilor depăşeşte valoarea nominală a acţiunilor plasate, această depăşire
constituie capitalul suplimentar al societăţii, care poate fi utilizat numai pentru întregirea, inclusiv majorarea, capitalului social
al societăţii (art.40 alin.4 din Legea SA).
După cum am menţionat mai sus, capitalul social cuprinde valoarea aporturilor în numerar şi în natură aduse la constituirea
societăţii sau prin subscripţii ulterioare. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică care prezintă interes
pentru activitatea societăţii. Legea nu cere ca aporturile subscriitorilor (acţionarilor) să fie egale ca valoare sau ca ele să aibă
acelaşi obiect şi nici ca aportul unui subscriitor să aibă un obiect unitar. Întrucât atât efectuarea cît şi varietăţile de aport au fost
analizate anterior (vezi comentariile al art. 112-114 din cod) ne vom opri în cele ce urmează doar asupra unor aspecte
particulare societăţilor pe acţiuni.
Astfel, potrivit Legii SA, aporturi la capitalul social pot fi: mijloace băneşti, valorile mobiliare plătite în întregime, alte bunuri,
inclusiv drepturi patrimoniale sau alte drepturi care pot fi evaluate în bani, precum şi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de
creditori achitate cu active (art.41 alin.2 din Legea SA).
Aporturile în numerar (mijloace băneşti) au ca obiect o sumă de bani pe care subscriitorul (acţionarul) se obligă să o transmită
societăţii.
Mijloacele băneşti reprezentând acţiunile subscrise se virează într-un cont bancar provizoriu al societăţii, indiferent dacă este
vorba de subscrierea acţiunilor la înfiinţarea societăţii sau a celor dintr-o emisiune suplimentară (art.34 alin.4 şi art.44 alin.7 din
Legea SA). Precizăm că, vărsământul trebuie constatat printr-un înscris bancar care să menţioneze suma vărsată şi să cuprindă
elementele de identificare ale subscriitorului.
Menţionăm că, în cazul subscrierii de acţiuni la înfiinţarea societăţii se pune problema momentului până la care acţiunile trebuie
achitate. Astfel, pe de o parte, potrivit art.158 alin.4 teza I din cod, acţiunile trebuie achitate până la data înregistrării societăţii,
dispoziţie derogatorie de la regula instituit de art.112 alin.3 din cod conform căreia aporturile pot fi vărsate în termen de cel
mult 6 luni de la înregistrarea societăţii. Pe de altă parte, potrivit art.36 alin.1 din Legea SA, aporturile în numerar trebuie
vărsate integral până la data ţinerii adunării constitutive, această fiind, de altfel, şi o condiţie pentru ţinerea acesteia.
Considerăm că în acest caz, vor avea prioritate dispoziţiile codului ca norme posterioare care modifica implicit dispoziţiile
Legii SA, în conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b) din Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova
nr.1125-XV/13.06.2002, potrivit cărora legile şi actele normative în vigoare se vor aplica în măsura în care nu contravin
Codului civil al Republicii Moldova.
Subliniem, de asemenea, că în conformitate cu art.113 alin.3 din cod, la constituirea societăţii pe acţiuni aportul fiecărui
fondator va trebui să fie constituit din cel puţin 40% aport în numerar (mijloace băneşti) care trebuie vărsate până la data
înregistrării societăţii. Justificarea acestei dispoziţii rezidă în necesitatea ca orice societate comercială să dispună încă de la
începutul activităţii de mijloace băneşti deoarece sumele de bani sunt indispensabile începerii oricărei activităţi comerciale.
Vărsământul este efectuat într-un cont provizoriu, care este blocat până la momentul la care societatea dobândeşte personalitate
juridică sau emisiunea suplimentară de acţiuni este încheiată, după care, la cererea societăţii, se transferă într-un cont activ, din
care societatea poate efectua operaţiuni curente. În situaţia unei emisiuni suplimentare de acţiuni societatea va putea, totuşi,
utiliza mijloacele virate în contul bancar provizoriu până la înregistrarea totalurilor emisiunii, în cazul acordării de către bancă
sau o altă persoană juridică a unei cauţiuni sau garanţii a obligaţiei societăţii de a restitui aporturile încasate în contul plaţii
acţiunilor, precum şi dobânzile obţinute în rezultatul utilizării acestora (art.44 alin.9 din Legea SA).
Aporturile în natură (aporturile nebăneşti). Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile (clădiri,
instalaţii) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri) sau incorporale (valori mobiliare, drepturi de proprietate intelectuală,
etc.). Condiţia prealabilă ca aceste bunuri să formeze obiectul aportului în natură este aceea de a fi în circuitul civil (art.114
alin.1 din cod). Activitatea fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii, precum şi activitatea de muncă a acţionarilor care lucrează
în societate, constituind practic un aport în muncă, nu pot forma obiect al aportului într-o societate pe acţiuni (art.41 alin.11
lit.a) din Legea SA). Aporturi la capitalul social nu pot fi, bineînţeles, nici datoriile fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale
altor persoane (art.41 alin.11 lit.b) din Legea SA). Vor putea constitui, însă, aporturi la capitalul social datoriile societăţii faţă de
creditori (art.41 alin.2 lit.b) din Legea SA) prin convertirea acestora în acţiuni în modul prevăzut de art.44 alin.6 teza a II-a din
Legea SA şi art.11 din Legea insolvabilităţii nr.632-XV/14.11.2001.
Aporturile în natură se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către societate.
Potrivit art.158 alin.2 teza a II-a din cod şi art.34 alin.5 din Legea SA coroborate cu art.36 alin.4 lit.a) din Legea SA, la
constituirea societăţii pe acţiuni aporturile în natură se predau de către fondatori, cu proces-verbal, organului executiv al
societăţii în termen de o lună de la data înregistrării de stat a societăţii, dar numai dacă ele a fost aprobate de către adunarea
constitutivă. După părerea noastră, termenul limită stabilit de lege pentru efectuarea aporturilor în natură la constituirea
societăţii este mult prea scurt. Dispoziţiile Legii SA ar trebui corelate cel puţin cu cele din cod, care prevăd un termen de 6 luni
de la data înregistrării societăţii, dacă nu chiar cu cele din alte legislaţii, care sunt mult mai realiste. Astfel, legea română
privind societăţile comerciale prevede un termen de 1 an, legea rusă privind societăţile pe acţiuni – 1 an, legea franceză – 5 ani,
iar Directiva a II-a nr.77/91/CE a Comunităţii Economice Europene din 13 decembrie 1976 – cel mult 5 ani (art.9 alin.2). Ţinem
să precizăm că, nu întotdeauna stabilirea unui termen scurt pentru vărsarea integrală a aporturilor în natură este şi în avantajul
societăţii. Uneori, vărsămintele ulterioare sunt mai utile, societatea nefiind întotdeauna pregătită să le fructifice. Astfel, de
exemplu, o instalaţie industrială care trebuie livrată în etape succesive, pe măsură ce se asamblează părţile ei componente.
Vărsarea aporturilor în natură în cadrul majorării capitalului social pe calea unei emisiuni suplimentare de acţiuni se va face,
având în vedere “tăcerea legii”, şi în acest caz, cu proces-verbal de predare a bunurilor către organul executiv al societăţii.
Menţionăm că aporturile în natură la majorarea capitalului social vor putea fi aduse doar în cazul unei emisiuni închise de
acţiuni. Această concluzie se desprinde din analiza dispoziţiilor legale care reglementează modul în care se desfăşoară
emisiunea publică de acţiuni, cu toate că o interdicţie expresă în acest sens nu există. În ceea ce priveşte termenul la care
bunurile trebuie predate, acesta va fi cel stipulat în hotărârea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului societăţii pe
acţiuni prin care s-a luat decizia de majorare a capitalului social (art.42 alin.3 din Legea SA), fără a putea fi însă mai mare de 60
de zile de la data adoptării hotărârii de majorare a capitalului social (art.114 alin.5 teza a II-a din cod).
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului sau a dreptului de folosinţă (art.41
alin.3 din Legea SA).
Aportul în proprietate este realizat prin transferarea la societate a dreptului de proprietate asupra bunurilor aduse ca aport. Se
înţelege că, dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra în patrimoniul societăţii, subscriitorul
(acţionarul) nemaiavând un drept asupra lui. În consecinţă, bunul nu va putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la
dizolvarea societăţii, acţionarul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la valoarea sa. Proprietatea bunului subscris ca aport
este transferată la societate împreună cu drepturile care sunt în legătură cu acel bun precum şi cu accesoriile care se unesc în
mod natural sau artificial cu bunul în cauză. Transmiterea imobilelor în societate va fi opozabilă terţilor după îndeplinirea
formalităţilor de publicitate imobiliară. De altfel, legea prevede expres obligaţia pentru societate de a înregistra în termen de 2
luni de la înregistrarea de stat a acesteia bunurile imobiliare şi mobiliare, predate de fondatori, ce se supun înregistrării în
conformitate cu legislaţia (art.37 alin.3 lit.b) din Legea SA).
Aportul în folosinţă constă în punerea bunului la dispoziţia societăţii fără a opera un transfer de proprietate. Precizăm că,
întrucât societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă, subscriitorul rămâne proprietarul bunului şi în această calitate, la
dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
Legea prevede că anumite bunuri nu pot fi aduse ca aport decât cu drept de folosinţă. Astfel, bunurile care fac parte din
domeniul public pot fi transmise societăţii în calitate de aport la capitalul social numai cu drept de folosinţă (art.41 alin.4 din
Legea SA).
Aportul în folosinţă poate fi făcut şi de către o persoană care nu este proprietarul bunului ci numai uzufructuar sau locatar, dar
numai cu acordul proprietarului bunului. Această concluzie se desprinde din interpretarea per a contrario a dispoziţiei legale
conform căreia nu pot fi aduse ca aport bunurile aparţinând achizitorului de acţiuni cu drept de administrare economică sau
gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri (art.41 alin.11 lit.d) din Legea SA).
De regulă, punerea bunului la dispoziţia societăţii se face pe o perioadă determinată. În cazul prelungirii dreptului de folosinţă a
aporturilor în natură, cesionat societăţii, peste termenul stabilit, societatea este obligată să elibereze suplimentar acţiuni
proprietarului acestor aporturi în modul prevăzut de documentele de constituire sau de hotărârea adunării generale a acţionarilor
societăţii (art.41 alin.8 din Legea SA), iar în cazul încetării înainte de termen a dreptului de folosinţă, acţionarul este obligat să
restituie societăţii dividendele şi acţiunile primite în plus, în modul prevăzut de documentele de constituire sau de hotărârea
adunării generale a acţionarilor societăţii (art.41 alin.9 din Legea SA).
Unele particularităţi ale aportului în natură sunt determinate de anumite categorii de bunuri. Astfel, de exemplu, nu vor putea fi
aduse ca aport bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv produsele activităţii intelectuale, supuse înregistrării în
conformitate cu legislaţia (art41 alin.11 lit.b) din Legea SA).
Prezintă, de asemenea, anumite particularităţi şi aportul valorilor mobiliare. Este indiscutabil că fondatorii sunt în drept să
transmită la constituirea societăţii, acţiuni şi obligaţiuni ale întreprinderilor înregistrate în republica Moldova sau peste hotarele
ei. Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor şi obligaţiunilor trebuie notificată societăţii emitente, pentru a fi
înregistrată în registrul acţionarilor (deţinătorilor de obligaţiuni) a acesteia. În legătură cu aportul valorilor mobiliare se pune,
însă, întrebarea în ce măsură vor putea constitui obiect al unui asemenea aport celelalte valori mobiliare, altele decât acţiunile
sau obligaţiunile unei societăţi, cum ar fi: obligaţiile împrumuturilor externe de stat, bonurile de tezaur, certificatele bancare,
etc. considerăm că asemenea valori mobiliare vor putea fi aduse ca aport, însă, cu condiţia ca ele să fie exigibile până la
termenul la care trebuie îndeplinită obligaţia de aport; aportul considerându-se vărsat numai după ce societatea a obţinut plata
sumei de bani care face obiectul acestora. Bineînţeles că, aportul valorilor mobiliare la capitalul social va trebui evaluat şi
aprobat de adunarea constitutivă sau de adunarea generală a acţionarilor ori consiliul societăţii pe acţiuni (art.41 alin.6 din
Legea SA). Pentru o asemenea aprobare, se vor prezenta în adunarea constitutivă date privind rezultatele tranzacţiilor bursiere
ori extrabursiere cu valorile mobiliare în cauză, pentru o justă apreciere a valorii acestora.
Evaluarea aporturilor în natură. Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili
valoarea acţiunilor cuvenite subscriitorului în schimbul aportului. Această evaluare este obligatorie şi se face de către acţionari
(fondatori), consiliul societăţii sau, când este necesar, de către experţi şi se aprobă de adunarea constitutivă a fondatorilor sau de
adunarea generală a acţionarilor ori consiliul societăţii. Evaluarea exactă a aporturilor în natură este necesară pentru a
preîntâmpina cazurile de supraevaluare sau de subevaluare a acestora.
Evaluarea în sine este o operaţiune complexă, atât sub aspectul criteriilor adoptate, cât şi al momentului la care se raportează
evaluarea. Pentru a facilita această operaţiune legiuitorul a stabilit câteva criterii de evaluare.
Astfel, conform art.41 alin.6 din Legea SA, valoarea de piaţă a aporturilor în natură se aprobă prin hotărârea adunării
constitutive sau a adunării generale a acţionarilor ori prin decizia consiliului societăţii, pornindu-se de la preţurile pieţei
organizate publicate la data transmiterii acestor aporturi.
Valoarea de piaţă a aporturilor în natură transmise societăţii cu drept de folosinţă se determină pornind de la arenda calculată pe
perioada stabilită în documentele de constituire ale societăţii sau în hotărârea adunării generale a acţionarilor (art.41 alin.5 din
Legea SA).
În cazurile în care valoarea de piaţă a aportului în natură al fondatorului sau al acţionarului societăţii depăşeşte 10% din
capitalul social al societăţii şi valoarea bunurilor nu poate fi stabilită din cauză că asemenea bunuri nu se găsesc pe piaţă,
valoarea de piaţă a acestui aport se aprobă în temeiul raportului organizaţiei de audit sau al unei alte organizaţii specializate care
nu este persoană afiliată a societăţii (art.41 alin.7 din Legea SA). Aceeaşi soluţie considerăm că trebuie să fie adoptată în cazul
unor divergenţe între fondatori sau acţionari cu privire la valoarea bunurilor ce formează obiectul aportului.
Precizăm, de asemenea, că potrivit legii, modificarea, în conformitate cu legislaţia, a valorii de inventar a patrimoniului
societăţii, inclusiv a celui depus în calitate de aport la capitalul social, nu constituie temei pentru modificarea mărimii
capitalului social şi a cotelor acţionarilor în el, dacă legislaţia, statutul societăţii sau hotărârea adunării generale a acţionarilor nu
prevede altfel (art.41 alin.10 din Legea SA). Pentru soluţie similară s-a pronunţat şi doctrina, opinându-se că supraevaluarea
aportului este opozabilă tuturor acţionarilor dacă nu a fost făcută prin manopere dolozive sau în scop de fraudă, ea putând fi
corijată ulterior prin reducerea capitalului social. Reducerea de capital pentru acest motiv va fi imputată asupra tuturor
acţiunilor, afară de cazul în care cel care a făcut aportul acceptă să suporte singur consecinţele supraevaluării aportului său.
5. Plasarea acţiunilor la constituirea societăţii şi adunarea constitutivă. Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni
trebuie subscrise integral de către fondatori, indiferent de tipul societăţii pe acţiuni - deschisă sau închisă (art.158 alin.4 din cod
şi art.34 alin.2 din Legea SA). Subliniem că acţiunile societăţii care se înfiinţează vor putea fi plasate prin subscriere secretă şi
la un preţ egal sau mai mare decât valoarea lor nominală, dacă această valoare este stabilită în contractul de societate (art.34
alin.3 din Legea SA). Suma valorilor nominale a tuturor acţiunilor plasate la înfiinţarea societăţii pe acţiuni, formând capitalul
social al societăţii, nu poate fi mai mică de 10.000 lei (în cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni de tip închis) şi 20.000 lei
(în cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni de tip deschis).
În cazul în care vreunul din fondatori nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, cofondatorii îl pot constrânge pe cale
judecătorească, cerând executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate. Amintim, de asemenea, că potrivit art.34
alin.6 din Legea privind societăţile pe acţiuni, fondatorii care au făcut aporturi în numerar la capitalul social al societăţii în
volum incomplet răspund solidar, în limita părţii neachitate a acestor aporturi, pentru obligaţiile societăţii apărute după
înregistrarea ei de stat. De asemenea, ei pot să transmită terţilor obligaţiile lor faţa de societate numai pe calea transferului
datoriei.
Adunarea constitutivă marchează ultimul pas în calea naşterii societăţii pe acţiuni. Ea va fi convocată în termenul prevăzut în
contractul de societate. Adunarea constitutivă are atribuţiile conferite, în principal, de art.36 alin.4 din Legea SA. Aceste
atribuţii pot fi considerate totodată şi ca obligaţii ale adunării constitutive. Adunarea constitutiva va hotărî cu privire la
înfiinţarea societăţii pe acţiuni, va aproba statutul societăţii, va aproba valoarea aporturilor în numerar ce urmează a fi făcute de
către unii fondatori în contul achitării acţiunilor subscrise, va alege organele de conducere şi control ale societăţii prevăzute de
lege şi statut (art.36 alin.4 din Legea SA). În afară de problemele arătate mai sus, adunarea constitutivă va soluţiona şi alte
chestiuni ce privesc constituirea legală şi începutul funcţionării societăţii pe acţiuni care nu sunt în contradicţie cu legislaţia (de
exemplu, va aproba contractele încheiate de fondatori până la adunarea constitutivă).
Adunarea constitutivă va fi considerată deliberativă dacă la ea vor participa personal sau prin reprezentare toţi fondatorii. În
lipsă de cvorum, ea se va convoca din nou (art.36 alin.2 din Legea SA). Pentru validitatea deliberărilor este necesară şi în acest
caz prezenţa tuturor fondatorilor. Dacă fondatorii sau reprezentanţii acestora nu s-au întrunit nici de această dată “se consideră
că fondarea societăţii nu a avut loc prin decizia fondatorilor şi reprezentanţilor lor prezenţi”, care se comunică tuturor
fondatorilor în termen de 7 zile de la data adoptării ei (art.36 alin.3 din Legea SA). Această dispoziţie legală este, după părerea
noastră, ambiguă, permiţând o dublă interpretare. Pe de o parte, se lasă de înţeles că din punct de vedere al legii constituirea nu
se realizează de drept, dacă adunarea constitutivă convocată repetat nu întruneşte cvorumul necesar, iar pe de altă parte, în acest
sens trebuie să decidă fondatorii şi reprezentanţii lor prezenţi la adunare. Considerăm că interpretarea optimă este aceea
conform căreia dreptul de a declara societatea ca nefiind constituită este facultativ şi cei prezenţi vor putea, prin urmare, decide
şi convocarea unei a treia adunări constitutive (dacă interesele lor o justifică).
Adunarea alege un preşedinte şi un secretar. Participarea fondatorilor se va constata prin liste de prezentă, semnate de fiecare
dintre ei.
În cadrul adunării constitutive hotărârile se adoptă cu o majoritate de 3/4 din voturile reprezentate de acţiunile subscrise,
indiferent de natura problemei puse în discuţie (art.36 alin.5 din Legea SA).
În ceea ce ne priveşte, considerăm necesară de lege ferenda introducerea în legislaţie a unei dispoziţii conform căreia fondatorii
care au constituit aporturi în natură să nu aibă drept de vot în deliberările referitoare la aprobarea aporturilor lor, chiar daca ei
sunt şi subscriitori de acţiuni în numerar. Desigur, restricţia ar privi doar exprimarea votului fondatorului în deliberările
referitoare la aportul său în natură, el putând să voteze în deliberările referitoare la aporturile în natură ale altor fondatori. O
asemenea dispoziţie ar fi de natură să elimine presiunea exercitată de un fondator în sensul supraevaluării aportului său şi ar
completa şi elimina posibilitatea eludării dispoziţiilor art.41 alin.5,6,7 din Legea SA referitoare la calculul valorii aporturilor în
natură transmise societăţii.
Desfăşurarea lucrărilor adunării constitutive va fi reflectată în procesul-verbal al adunării întocmit în modul stabilit de art.64
alin.1, 2 şi 4 din Legea SA.
După soluţionarea de către adunarea constitutivă a tuturor chestiunilor ce vizează constituirea societăţii pe acţiuni se va proceda
la înregistrarea societăţii.
În cazul neexecutării de către fondatori a dispoziţiilor legale referitoare la ţinerea adunării constitutive se consideră că fondarea
societăţii nu a avut loc. Declararea nefondării societăţii se face prin hotărâre judecătorească, iar dreptul de a adresa instanţei
judecătoreşti o cerere în acest sens îl are orice fondator sau acţionar al societăţii, precum şi Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare (art.36 din alin.6 din Legea SA).
6. Corelarea valorii activelor nete ale societăţii cu capitalului ei social. Întrucât capitalul social reprezintă limita gajului
general al creditorilor societăţii, el este fix pe toată durata societăţii. Astfel, valoarea activelor nete ale societăţii nu trebuie să fie
mai mică decât mărimea capitalului ei social. În acest sens, art.158 alin.5 din cod dispune, că în cazul în care activele societăţii
pe acţiuni s-au redus sub minimul stabilit de lege, iar adunarea acţionarilor nu a hotărât acoperirea pierderilor sau reorganizarea
societăţii, aceasta se dizolvă. De asemenea, potrivit art.39 alin.6 din Legea SA, dacă, la expirarea celui de-al doilea an financiar
sau a oricărui an financiar ulterior, valoarea activelor nete ale societăţii potrivit bilanţului anual va fi mai mică decât mărimea
capitalului social, adunarea generală anuală a acţionarilor este obligată să ia o hotărâre prin care să aprobe fie reducerea
capitalului social şi/sau majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi
suplimentare, fie dizolvarea societăţii. În caz contrar, societatea va putea fi dizolvată prin hotărârea instanţei judecătoreşti, luată
la cererea oricărui acţionar al societăţi sau a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (art.39 alin.8 din Legea SA). Considerăm
necesară stabilirea unui procent minim de diferenţă între active le nete şi capitalul social al societăţii la care adunarea generală a
acţionarilor să fie convocată şi obligată să procedeze la luarea măsurilor prevăzute de legislaţie, pentru a nu ajunge la situaţia
absurdă în care pentru o diferenţă de câteva sute de lei să fie convocată adunarea generală a acţionarilor sau mai grav să fie
dizolvată societatea.
Cel mai adesea, reducerea activelor nete ale societăţii se datorează unor pierderi patrimoniale cauzate de păgubitoarele afaceri
ale societăţii, reaua administrare sau conjuncturii economice nefavorabile. Se poate crea astfel o disproporţie între capitalul
social nominal şi valoarea activelor nete care este dăunătoare atât acţionarilor cât şi creditorilor sociali. Existenţa unor pierderi
este o piedică în distribuirea de dividende, acestea neputând fi distribuite decât din beneficiile reale (art.48 alin.5 lit.c) din
Legea SA). O reducere de capital, urmată de o perioadă de revenire a societăţii, redeschide posibilitatea distribuirii de
dividende. Este o operaţie de asanare financiară în sensul restabilirii echivalenţei între activele nete şi capitalul social ca şi între
valoarea nominală şi valoarea de piaţă a acţiunilor. Echivalenţa se restabileşte fie prin reducerea cifrei capitalului social la
limita activelor nete, fie prin majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi
suplimentare, până la nivelul capitalului social nominal (art.39 alin.6 lit.a) şi b) din Legea SA). Ca alternativă la cele două
soluţii menţionate poate servi şi reorganizarea (transformarea) societăţii pe acţiuni în altă formă de organizare juridică, după
caz, altă formă de societate comercială sau cooperativă. În caz, contrar societatea urmând a se dizolva.
O altă cauză a discrepanţei între valoare activelor nete poate fi neefectuare vărsămintelor pentru acţiunile subscrise sau o
supraevaluare a unor aporturi în natură. În aceste situaţii soluţiile ar fi: fie executarea silită a subscriitorilor care nu şi-au
efectuat aporturile ori, dacă este vorba de o supraevaluare a aporturilor în natură, completarea acestora şi implicit a capitalului,
fie reducerea capitalului la valoarea reală a aporturilor.
Uneori există situaţii când, deşi societatea este prosperă, capitalul său depăşeşte necesarul de resurse pentru realizarea
obiectului social. Pentru a debloca acest capital în exces şi a restabili echilibrul dintre activ şi pasiv se acţionarii pot proceda la
reducerea capitalului social. Capitalul în exces poate să apară şi în cazul reducerii obiectului societăţii sau al transformării
societăţii (de exemplu, din societate pe acţiuni de tip deschis în societatea pe acţiuni de tip închis). Subliniem, totuşi, că în
aceste situaţii reducerea capitalului este o facultate a acţionarilor şi este lăsată la discreţia acestora.
7. Procedee şi condiţii de validitate pentru efectuarea reducerii de capital. Potrivit art.45 alin.1 din Legea SA, capitalul
social al societăţii poate fi redus prin reducerea valorii nominale a acţiunilor plasate (denominalizare) şi/sau anularea acţiunilor
de tezaur.
Primul procedeu – micşorarea valorii nominale a acţiunilor plasate (art.81 din Legea SA) – constă în reducerea valorii
nominale a acţiunilor cu menţinerea numărului acestora. Astfel, dacă o societatea are un capital de 30.000 lei, împărţit în 10.000
de acţiuni a 3 lei valoare nominală, reducerea capitalului se poate efectua prin reducerea valorii nominale a acţiunilor de la 3 lei
la un leu, în mod corelativ capitalul se va reduce de la 30.000 lei la 10.000 lei. Reducerea capitalului prin diminuarea valorii
nominale a acţiunilor se face fie prin aducerea valorii nominale a acestora în concordanţă cu valoarea lor contabilă (dacă
societatea a înregistrat pierderi), fie prin restituirea unor sume de bani acţionarilor.
Al doilea procedeu – anularea acţiunilor de tezaur – se realizează prin anularea acţiunilor de tezaur existente sau prin
dobândirea propriilor acţiuni de către societate prin achiziţionare (art.78 din Legea SA), răscumpărare (art.79 din Legea SA) sau
în alt mod, urmată de anularea lor (vezi comentariul art.162 din cod).
Indiferent de procedeul folosit pentru reducerea capitalului social, reducerea nu va putea fi făcută sub limita stabilită de art.40
alin.2 din Legea SA – 10.000 lei (în cazul unei societăţi pe acţiuni de tip închis) şi 20.000 lei (în cazul unei societăţi pe acţiuni
de tip deschis) – sau sub limita prevăzută de reglementările derogatorii de la dispoziţiile art.40, în cazul societăţilor de asigurări,
fondurilor de investiţii etc.
Reducerea capitalului social se hotărăşte de adunarea generală a acţionarilor, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de art.58
alin.1 coroborat cu art.50 alin.3 din Legea SA. Hotărârea trebuie să conţină motivele pentru care se efectuează reducerea,
procedeul folosit, precum şi date despre numărul de acţiuni anulate sau valoarea nominală a acţiunilor. În acest fel se asigură
transparenţa operaţiei de reducere pentru creditorii sociali, care trebuie să fie informaţi cât mai complet, având în vedere că
reducerea capitalului social afectează garanţia pe care acesta o reprezintă pentru executarea creanţelor lor.
Hotărârea de reducere a capitalului social va fi publicată de societate în termen de 15 zile de la data adoptării, pentru a fi
opozabilă terţilor (art.45 alin.3 din Legea SA). Deşi legea nu stabileşte unde poate fi publicată informaţia privitoare la reducerea
capitalului social, publicarea într-un ziar local sau cu tiraj mic nefiind de natură să atingă scopul publicării – aceea de a aduce la
cunoştinţa tuturor creditorilor societăţii intenţia de reducere a capitalului social, considerăm că această informaţie va trebui
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (partea a IV-a) şi/sau într-un ziar de mare tiraj cu acoperire naţională.
În preocuparea legiuitorului pentru apărarea creditorilor, art.45 alin.4 din Legea SA prevede că orice creditor al societăţii are
dreptul să ceară de la societate, în termen de o lună de la data publicării hotărârii cu privire la reducerea capitalului social,
acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea înainte de termen sau încetarea înainte de termen
a obligaţiilor societăţii şi repararea prejudiciilor cauzate de aceasta. În ceea ce ne priveşte, socotim că, creditorul va trebui să
învedereze că este lezat prin reducere, în sensul că creanţa sa nu mai găseşte în capitalul astfel redus o suficientă acoperire. De
asemenea, considerăm necesar modificarea textului art.45 din Legea SA, în sensul că, în cazul în care reducerea capitalului
social este determinată de pierderi financiare suferite de societate, creditorii să-şi piardă dreptul de a solicita societăţii acordarea
de garanţii ori executarea înainte de termen a creanţelor lor64.
Dacă creditorii sociali nu au solicitat societăţii acordarea de garanţii (cauţiuni) ori executarea creanţelor lor sau dacă cererile
creditorilor au fost satisfăcute, hotărârea de reducere a capitalului social intră în vigoare după trecerea a 2 luni de la data
publicării (art.45 alin.5 din Legea SA).
Reducerea capitalului social se va reflecta în statutul societăţii şi se va înregistra la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
(art.42 alin.5 din Legea SA). Modificarea înregistrată a capitalului social se va reflecta, pe lângă statut, şi în bilanţ, în registrul
acţionarilor şi pe foaia cu antet ale societăţii.
Dacă reducerea capitalului social are ca finalitate restituirea către acţionari a unei părţi din aporturi, reprezentând active nete ale
societăţii, această plată se va putea efectua numai după înregistrarea modificărilor referitoare la reducerea capitalului în statutul
societăţii (art.45 alin.6 din Legea SA).

Articolul 159. Plasarea emisiunii suplimentare de acţiuni

(1) Emisiunea suplimentară de acţiuni este publică dacă acestea nu sunt subscrise integral de acţionari.
(2) Condiţiile emisiunii suplimentare de acţiuni sunt stabilite prin lege şi sunt aceleaşi pentru toţi subscriitorii.

1. Consideraţii generale. În viaţa unei societăţi comerciale apare, destul de frecvent şi în situaţiile din cele mai diverse,
necesitatea măririi capitalului social. Apare şi atunci când societatea întâmpină dificultăţi financiare, dar şi atunci când ea este
într-o situaţie prosperă şi vrea să-şi extindă activitatea. În ambele situaţii societatea are nevoie de noi fonduri băneşti sau de
anumite bunuri, pe care preferă să şi le procure prin majorare de capital decât să recurgă la un împrumut bancar sau la o
emisiune de obligaţiuni. Orice împrumut înseamnă un efort financiar pentru societate, implicând plăţi la scadenţă şi dobânzi
împovărătoare, la care băncile adaugă diverse cerinţe – de la garanţii până la controlul societăţii. La rândul său emisiunea de
obligaţiuni, pe lângă inconvenientele oricărei datorii, este incertă cât priveşte acoperirea emisiunii.
Majorarea de capital poate deveni necesară şi în situaţia în care s-au acumulat rezerve importante rezultând din profitul
societăţii sau când, datorită inflaţiei monetare, valoarea contabilă a activelor societăţii este disproporţionat de mică faţă de
valoarea lor actualizată ca şi atunci când valoarea reală a activelor este mult mai mare decât cifra capitalului social, ceea ce
creează o disproporţie între acestea ca şi între valoarea nominală a acţiunilor şi valoarea lor intrinsecă. În asemenea situaţii se
procedează la majorarea capitalului social prin încorporarea beneficiilor (profitului) ce exced capitalul de rezervă sau, după caz,
a diferenţelor din reevaluare, realizându-se astfel o echilibrare a bilanţului.

64
Dispoziţii în acest sens sunt cuprinse în Codul civil italian (art.2446).
Majorarea capitalului mai poate deveni necesară pentru a realiza lărgirea şi diversificarea acţionariatului unei societăţi, prin
posibilitatea ce se dă salariaţilor societăţii sau altor persoane de a subscrie noile acţiuni.
În sfârşit, majorarea capitalului social poate constitui o obligaţie legală ca, în cazul ridicării limitei minime a capitalului social.
În literatura de specialitate, printre căile de mărire a capitalului social este enumerată şi fuziunea. Trebuie, însă, să ţinem seama
că, deşi fuziunea produce, printre alte efecte, şi pe acela al majorării capitalului societăţii absorbante, totuşi ea este o operaţiune
complexă, cu multiple consecinţe, având o eventualitate bine conturată şi care, atât pe plan legislativ cât şi statutar, îşi găseşte o
reglementare proprie, distinctă de cea a măririi capitalului.
Surse ale măririi capitalului social pot fi capitalul propriu al societăţii, în limita părţii ce depăşeşte capitalul ei social şi cel de
rezervă, şi/sau aporturile primite de la achizitorii de acţiuni (art.43 alin.3 din Legea SA).
Potrivit legii, capitalul social al societăţii poate fi majorat prin ridicarea valorii nominale a acţiunilor existente65 şi/sau prin
plasarea de acţiuni ale emisiunii suplimentare în limitele claselor şi numărului de acţiuni autorizate spre plasare (art.43 alin.1
din Legea SA).
2. Emisiunea suplimentară de acţiuni. Emisiunea suplimentară de acţiuni reprezintă, după cum am mai arătat, o modalitate de
majorarea capitalului social şi se efectuează în condiţiile stabilite de Legea SA, legislaţia cu privire la valorile mobiliare,
statutul societăţii şi hotărârea adunării generale sau a consiliului societăţii de emitere suplimentară de acţiuni.
Emisiunea suplimentară de acţiuni poate fi publică sau închisă. Codul civil defineşte în art.159 alin.1 emisiunea publică de
acţiuni ca fiind acea emisiune în care acţiunile nu sunt subscrise integral de acţionarii societăţii. Per a contrario, emisiunea
închisă de acţiuni va fi considerată aceea în care acţiunile au fost subscrise în întregime de către acţionarii societăţii.
Această abordare a codului diferă oarecum de cea din legislaţia cu privire la piaţa valorilor mobiliare, pe care o considerăm mai
exactă, şi care înţelege prin emisiunea publică de acţiuni o emisiune efectuată prin intermediul unei oferte publice de acţiuni
(art.9 din Legea nr.199-XIV/18.11.1998; în continuare – Legea PVM), iar prin emisiune închisă – plasarea acţiunilor în cadrul
unui cerc limitat de persoane, a căror listă se aprobă în modul prevăzut de statutul societăţii emitente (pct.4 din Instrucţiunea
CNVM privind modul de emisiune şi înregistrare de stat a valorilor mobiliare aprobată prin Hotărârea CNVM cu privire la
modul de emisiune şi înregistrare de stat a valorilor mobiliare nr.76-5/29.12.1997). Prin ofertă publică de valori mobiliare se
înţelege oferta de valori mobiliare de o anumită clasă efectuată în una din următoarele modalităţi: prin publicarea în mass-media
a unui anunţ adresat unui cerc nelimitat de persoane; prin intermediul unei propuneri privind transmiterea dreptului de
proprietate asupra valorilor mobiliare din clasa respectivă, adresată unui număr de cel puţin 100 de persoane; prin transmiterea
drepturilor de proprietate asupra valorilor mobiliare din clasa respectivă la mai mult de 50 de persoane, cu excepţia cazurilor
emisiunii constitutive sau în rezultatul modificării caracteristicilor distinctive ale clasei înregistrate a valorilor mobiliare plasate
(pct.4 din Instrucţiunea CNVM privind modul de emisiune şi înregistrare de stat a valorilor mobiliare).
Menţionăm că o societate pe acţiuni de tip închis nu va putea apela la o emisiune publică de acţiuni. Aceasta nu înseamnă
nicidecum că societatea pe acţiuni de tip închis nu va putea atrage noi acţionari, aceştia însă vor fi selectaţi de acţionarii
societăţii emitente. Astfel, potrivit legii, societatea pe acţiuni de tip închis este în drept să efectueze plasarea individuală a
acţiunilor emisiunii suplimentare numai în cadrul unui cerc limitat de persoane, a căror listă se aprobă de majoritatea
acţionarilor în modul prevăzut de statutul acestei societăţi (art.44 alin.4 din Legea SA).
Societatea pe acţiuni de tip deschis poate apela atât la subscripţia publică a acţiunilor emisiunii suplimentare (emisiune publică),
cât şi la plasarea individuală a acţiunilor respective (emisiune închisă), dacă statutul societăţii nu prevede altfel.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile Legii SA, dar şi pe cele din legislaţia privind valorile mobiliare, definiţia dată de
codul civil emisiunii publice de acţiuni este criticabilă, ea nereuşind să surprindă anumite aspecte legate de emisiunile de
acţiuni efectuate de societăţile pe acţiuni de tip închis, în special, posibilitatea acestora de a oferi spre subscriere propriile
acţiuni şi unor persoane din afara societăţii, care nu sunt acţionari. Sigur că dispoziţia codului civil prin care este definită
emisiunea publică ar putea fi interpretată ca un argument în plus în ceea ce priveşte intenţia legiuitorului de a elimina distincţia
făcută de Legea SA între societăţile de tip închis şi cele de tip deschis, lucru binevenit după părerea noastră, dar în acest caz se
impune, în primul rând, corelarea şi, implicit, modificarea actelor normative cu caracter special – Legea SA şi legislaţia cu
privire la valorile mobiliare, întrucât numeroase dispoziţii din actele normative menţionate pornesc tocmai de la distincţia care
operează între cele două tipuri de societăţi pe acţiuni.
3. Condiţiile emisiunii suplimentare de acţiuni. Indiferent de modalitatea adoptată de societate pentru efectuarea emisiunii
suplimentare, aceasta nu va putea fi efectuată decât după înregistrarea de stat a acţiunilor plasate la înfiinţarea societăţii (art.44
alin.2 din Legea SA). De asemenea, nu se va putea face o emisiune suplimentară de acţiuni nici în cazul în care plasarea
acţiunilor unei emisiuni anterioare nu a fost încheiată, moment consemnat de înregistrarea acţiunilor plasate în modul prevăzut
de legislaţie (art.161 alin.5 din cod).
Emisiunea suplimentară de acţiuni se face în temeiul unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor sau, cu titlu de excepţie,
conform prevederilor art.43 alin.2 din Legea SA, de consiliul societăţii, în cazurile de mărire a capitalului social cu până la 50%
din mărimea capitalului nominal existent (dacă statutul societăţii nu prevede o cotă mai mică, în limitele căreia consiliul este în
drept să ia decizii pentru mărirea capitalului social) prin emisiune suplimentară de acţiuni. Hotărârea se va lua de către adunarea
generala a acţionarilor, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de art.58 alin.1 coroborat cu art.50 alin.3 din Legea SA, ori de
către consiliul societăţii, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de art.68 alin.5 şi 7 din Legea SA, şi trebuie să cuprindă
următoarele elemente: datele de identificare ale societăţii; data şi numărul înregistrării de stat al societăţii; data adoptării
hotărârii privind emisiunea valorilor mobiliare; denumirea organului de conducere al societăţii care a adoptat hotărârea privind
emisiunea suplimentară de acţiuni; tipul acţiunilor; clasa acţiunilor; numărul de ordine al emisiunii respective a acţiunilor din

65
Majorarea capitalului social prin creşterea valorii nominale a acţiunilor se poate face prin încorporarea fie a resurselor disponibile, fie a
diferenţelor favorabile din reevaluarea patrimoniului.
clasa respectivă; numărul acţiunilor în emisiunea respectivă; numărul total de acţiuni în clasa respectivă (ţinând cont de
emisiunea în cauză); forma acţiunilor, iar în cazul emisiunii de acţiuni materializate - descrierea sau specimenul titlului de
acţiuni; descrierea drepturilor pe care acţiunile din clasa respectivă le conferă achizitorilor şi a altor caracteristici distinctive;
modul de emisiune a acţiunilor (emisiune publică sau închisă); termenele iniţiale şi finale ale plasamentului acţiunilor din
emisiunea respectivă; semnătura conducătorului societăţii, numele şi funcţia acestuia, ştampila societăţii; alte date stabilite de
legislaţie (art.10 alin.2 din Legea PVM). Precizăm că, trebuie adoptate hotărâri separate pentru fiecare clasă de acţiuni pentru
care se face emisiunea (art.10 alin.1 din Legea PVM).
Condiţiile emiterii suplimentare de acţiuni, inclusiv costul plasării lor, vor fi aceleaşi pentru toţi subscriitorii de acţiuni (art.159
alin.2 din cod).
În cazul în care acţiunile emisiunii suplimentare sunt achitate în întregime cu activele nete (capitalul propriu) al societăţii,
acestea se vor repartiza fără plată între acţionarii societăţii, în corespundere cu clasele şi proporţional numărului de acţiuni care
le aparţin (art.44 alin.6 teza I din Legea SA). Dacă emisiunea suplimentară este efectuată pentru stingerea datoriilor societăţii,
acţiunile se vor repartiza între creditorii sociali, cu acordul lor, proporţional sumei datorată de societate fiecărui creditor (art.44
alin.6 teza a II-a din Legea SA).
Menţionăm că achitarea în rate a acţiunilor la plasamentul lor este interzisă (art.11 alin.5 din Legea SA).
Mijloacele băneşti încasate de la plasarea publică a acţiunilor emisiunii suplimentare se virează la contul bancar provizoriu al
societăţii (art.44 alin.7 din Legea SA). Precizăm că, până la înregistrarea totalurilor emisiunii suplimentare de acţiuni,
mijloacele virate la contul bancar provizoriu nu vor putea fi utilizate de societate decât în cazul acordării de către bancă sau o
altă persoană juridică a unei cauţiuni sau garantări a obligaţiei societăţii de a restitui aporturile încasate în contul plaţii
acţiunilor, precum şi dobânzile obţinute în rezultatul utilizării acestora (art.44 alin.9 din Legea SA).
Societatea emitentă este obligată să încheie plasamentul acţiunilor emise: în cazul emisiunii închise – la expirarea unui an de la
data adoptării hotărârii privind emisiunea, iar în cazul emisiunii deschise – nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării
prospectului de emisiune a acţiunilor, cu excepţia situaţiilor când hotărârea privind emisiunea (pentru emisiunea închisă) sau
prospectul ofertei publice (pentru emisiunea publică) nu preconizează un termen mai mic (art.44 alin.8 din Legea SA coroborat
cu art.9 alin.5 din Legea PVM). Termenele de efectuare a emisiunii, prevăzute de hotărârea privind emisiunea sau prospectul
ofertei publice, nu vor fi prelungite în cazul în care emisiunea acţiunilor se suspendă din motivul depistării vreunei încălcări a
prevederilor legale şi este reînnoită, după înlăturarea încălcărilor, în baza hotărârii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare
(art.9 alin.10 din Legea PVM).
Societatea emitentă este în drept să încheie emisiunea înainte de termen în cazul plasării totale a acţiunilor sau adoptării de către
organele de conducere a societăţii a hotărârii privind refuzul de a încheia emisiunea acţiunilor şi privind restituirea către
investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus în contul plăţii acţiunilor - în cazul în care adoptarea unei asemenea hotărâri
este prevăzută de hotărârea privind emisiunea acţiunilor - pentru emisiunea închisă, sau de prospectul ofertei publice - pentru
emisiunea publică (art.9 alin.9 din Legea PVM).
Emisiunea se consideră efectuată dacă au fost plasate acţiuni în număr egal cu cel stabilit de societatea emitentă şi coordonat cu
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în hotărârea privind emisiunea acţiunilor sau în prospectul ofertei publice (art.9 alin.8
teza I din Legea PVM).
În cazul în care au fost plasate acţiuni în număr mai mic decât cel stabilit de societatea emitentă, emisiunea se consideră
neefectuată (art.9 alin.8 teza a II- a din Legea PVM). În cazul în care emisiunea acţiunilor a fost calificată de către Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare ca neefectuată sau nevalabilă, toate acţiunile din emisiunea respectivă se restituie societăţii
emitente pentru a fi anulate. Mijloacele obţinute de societate în urma plasamentului acţiunilor urmează a fi restituite
achizitorilor în modul stabilit de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Totodată, societatea va restitui şi beneficiul
obţinut ca rezultat al folosirii mijloacelor atrase în procesul plasamentului sau câştigul ratat, în cazul în care condiţiile emisiunii
conţin o asemenea stipulare (art.44 alin.11 din Legea SA şi art.9 alin.11 din Legea PVM). Toate cheltuielile legate de
calificarea emisiunii ca neefectuată sau nevalabilă şi de restituirea mijloacelor respective achizitorilor sunt suportate de
societatea emitentă (art.9 alin.12 din Legea PVM).
După plasamentul acţiunilor, consiliul societăţii adoptă darea de seamă asupra rezultatelor emisiunii, precum şi modificările
legate de aceasta în statutul societăţii, şi ia măsuri pentru înscrierea informaţiilor necesare în registrul acţionarilor. Înscrierile în
registrul acţionarilor în legătură cu totalurile emisiunii suplimentare de acţiuni, se fac în baza dării de seamă înregistrate cu
privire la totalurile emisiunii suplimentare de acţiuni, a hotărârii de înregistrare a măririi capitalului social şi a listei
subscriitorilor de acţiuni (art.44 alin.10 din Legea SA).
Emisiunea închisă a acţiunilor include următoarele etape: (1) adoptarea de către societate a hotărârii privind emisiunea
suplimentară a acţiunilor; (2) plasamentul acţiunilor; (3) adoptarea de către societate a dării de seamă asupra rezultatelor
emisiunii; (4) înregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii şi
calificarea emisiunii de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ca efectuată sau neefectuată; (5) operarea în statutul
societăţii a modificărilor şi completărilor determinate de rezultatele emisiunii; (6) introducerea în registru a datelor despre
achizitorii de acţiuni şi eliberarea extraselor din registru (art.9 alin.3 din Legea PVM).
Emisiunea publică de acţiuni include următoarele etape: (1) adoptarea de către societate a hotărârii privind emisiunea
suplimentară a acţiunilor; (2) pregătirea şi aprobarea de către societate a prospectului ofertei publice, cere trebuie să respecte
condiţiile prevăzute în art.13 din Legea PVM; (3) înregistrarea ofertei publice la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în
modul stabilit de art.14 din Legea PVM; (4) deschiderea de către societate a unui cont provizoriu în lei pentru acumularea
mijloacelor băneşti obţinute în procesul plasamentului acţiunilor; (5) imprimarea titlurilor reprezentative a acţiunilor – în cazul
în care se emit valori mobiliare materializate; (6) dezvăluirea informaţiei cuprinse în prospectul ofertei publice; (7) plasamentul
acţiunilor; (8) adoptarea de către societate a dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii; (9) înregistrarea la Comisia Naţională
a Valorilor Mobiliare a dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii şi calificarea emisiunii de către Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare ca efectuată sau neefectuată; (10) operarea în statutul societăţii a modificărilor şi completărilor determinate
de rezultatele emisiunii; (11) închiderea contului provizoriu şi transferarea mijloacelor de pe acest cont pe contul curent al
societăţii – în cazul în care Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a calificat emisiunea publică a acţiunilor ca efectuată; (12)
introducerea în registru a datelor despre achizitorii de acţiuni şi eliberarea titlurilor care atestă dreptul de proprietate asupra
acţiunilor (în cazul emisiunii de acţiuni materializate) sau a certificatelor de acţiuni (în cazul emisiunii de acţiuni
nematerializate) primilor proprietari de acţiuni (art.9 alin.2 din Legea PVM).

Articolul 160. Capitalul de rezervă al societăţii pe acţiuni

(1) Societatea pe acţiuni este obligată să constituie un capital de rezervă de cel puţin 10% din mărimea capitalului social.
(2) Capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societăţii pe acţiuni sau la majorarea capitalului ei
social.
(3) Capitalul de rezervă se formează prin vărsăminte anuale din beneficiul societăţii pe acţiuni, în proporţie de cel puţin
5% din beneficiul net, până la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire.
(4) Daca valoarea activelor nete ale societăţii pe acţiuni se reduce sub nivelul capitalului social şi al capitalului de
rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep.

1. Capitalul de rezerva al societăţii pe acţiuni. Destinaţia beneficiilor societăţii pe acţiuni este, potrivit însuşi scopului actului
constitutiv, de a fi distribuite, sub formă de dividende acţionarilor. Art.160 din cod prevede o derogare de la acest principiu,
impunând formarea unui capital de rezervă prin preluarea anuală a unei cote din beneficiul societăţii, în proporţie de cel puţin
5% din profitul net până la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire, însă nu mai puţin de 10% din mărimea capitalului
social (art.160 alin.1 şi 3 din cod). Limita minimă de 10% nu poate fi ştirbită. Dacă, totuşi, capitalul de rezervă coboară, din
orice cauză, sub această limită, el va fi completat în mod corespunzător. Această cotă se calculează prin raportarea la capitalul
social nominal şi nu la cel efectiv vărsat. Capitalul de rezervă are rolul unei asigurări pentru societate şi pentru creditorii ei,
pentru acoperirea eventualelor deficite din anii mai puţin favorabili societăţii. Din punct de vedere al naturii juridice capitalul
de rezervă este o prelungire a capitalului social.
Formarea capitalului de rezervă este obligatorie, dispoziţiile art.160 din cod fiind de ordine publică (imperative).
Volumul defalcărilor la capitalul de rezervă se stabileşte de adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5%
din profitul net al societăţii pe acţiuni. Din momentul în care rezerva legală a atins limita de 10% prelevarea încetează a mai fi
obligatorie în afară de cazul în care statutul prevede o limită mai mare. În mod corespunzător, dacă valoarea activelor nete ale
societăţii pe acţiuni se reduce sub nivelul capitalului social şi al capitalului de rezervă, vor reîncepe şi vărsămintele în capitalul
de rezervă (art.160 alin.4 din cod).
O primă problemă legată de capitalul de rezervă se ridică în legătură cu cota minimă a acestuia, deoarece art.160 alin.1 din cod
prevede o cotă de minimum 10% din capitalul social spre deosebire de dispoziţiile art.46 alin.1 din Legea SA care prevede o
cotă minimă de 15%. Prioritate vor avea dispoziţiile codului ca norme posterioare care modifica implicit dispoziţiile Legii SA,
în conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b) din Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-
XV/13.06.2002, potrivit cărora legile şi actele normative în vigoare se vor aplica în măsura în care nu contravin Codului civil.
Menţionăm că impunerea unui capital de rezervă este proprie majorităţii legislaţiilor, diferenţe apărând doar în ceea ce priveşte
cota minimă a acestuia (20% - în România, 15% - Rusia, 10% - Franţa).
O a doua problemă legată de capitalul de rezervă este legată de destinaţia acestuia. Astfel, potrivit art.46 alin.4 din Legea SA,
capitalul de rezervă nu poate fi folosit decât pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau plata dobânzii sau a altor venituri
aferente obligaţiunilor plasate de ea, în cazul insuficienţei de profit sau de mijloace ale fondurilor speciale ale societăţii, cu
obligaţia reîntregirii lui dacă a coborât sub limita legală sau statutară. Pe de altă parte, conform art.160 allin.2 din cod, capitalul
de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societăţii pe acţiuni sau la majorarea capitalului ei social. Aplicând
aceeaşi regulă menţionată mai sus considerăm că prioritate vor avea dispoziţiile codului car ele modifică implicit pe cele ale
Legii SA, deşi posibilitatea utilizării capitalului de rezervă pentru mărirea capitalului social ne apare ca discutabilă. Sigur se
poate susţine că, cel puţin teoretic, prin acest procedeu de majorare nu ar putea fi adusă atingere drepturilor creditorilor
societăţii, ba mai mult prin existenţa unui capital social mai mare, pe de o parte, şi prin refacerea într-un termen scurt al
capitalului de rezervă, pe de altă parte, chiar într-un cuantum mai mare, deoarece cota minimă va fi raportată de această dată
unui capital social mai mare, creditorii vor avea numai de câştigat.
Capitalul de rezervă va putea fi folosit doar conform destinaţiei indicate mai sus. Acesta nu va putea fi folosit, de exemplu, la
plata de dividende în anii în care nu a fost realizat profit. Considerăm totuşi că, în situaţia în acre acţionarii au hotărât să
majoreze cota capitalului de rezervă peste limita minimă impusă de lege sau actul constitutiv prevede o cotă mai mare, partea
care excede cota de 10% din capitalul social va putea fi folosită şi pentru alte destinaţii decât cele arătate mai sus, în funcţie de
hotărârea adunării generale. Aceasta deoarece majorarea cotei minime legale ale capitalului de rezervă este o facultate pentru
societăţi, în funcţie de interesele acţionarilor.
Spre deosebire de capitalul social, capitalul de rezervă nu este supus regulii fixităţii sau intangibiităţii, el variind pe măsura
alocării de prelevări sau prin folosire conformă cu destinaţia sa.
Deşi art.46 alin.3 din Legea SA prevede obligativitatea plasării capitalului de rezervă în active cu lichiditate înaltă, care ar
asigura folosirea lui în orice moment, aplicarea practică a acestei dispoziţii va fi foarte dificilă.
2. Fonduri de rezervă statutare. În afară de capitalul de rezervă, statutul societăţii pe acţiuni mai poate să prevadă şi alte
fonduri de rezervă - fonduri de rezervă statutare. Acestea nu pot fi eliminate decât printr-o modificare a statutului. De
asemenea, chiar dacă nu sunt prevăzute în statut, adunarea generală poate să stabilească fonduri de rezervă cu o destinaţie
precisă, de exemplu pentru amortismente sau pentru creanţe dubioase, acestea fiind denumite uneori şi rezerve facultative.
Spre deosebire capitalul de rezerva, rezervele statutare şi cele facultative pot avea orice destinaţie hotărâtă de acţionari, ele
nefiind decât beneficii reportate, a căror împărţire este amânată. Astfel, rezervele statutare pot fi distribuite sub formă de
dividende pe baza unei hotărâri a adunării generale, dar numai dacă acest lucru se prevede prin statut, în caz contrar fiind
necesară modificarea acestuia, iar rezervele facultative pot fi întotdeauna distribuite ca dividende doar pe baza unei hotărâri a
adunării generale a acţionarilor.

Articolul 161. Acţiunile

(1) Acţiuni sunt părţile în care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni în conformitate cu actul de constituire.
(2) Acţiunea atestă dreptul acţionarului de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende sau o parte din
valoarea bunurilor societăţii în cazul lichidării acesteia, precum şi alte drepturi prevăzute de lege sau de actul de
constituire al societăţii.
(3) Felurile acţiunilor sunt determinate prin actul de constituire. În caz contrar, ele vor fi la purtător. Acţiunile
nominative pot fi emise în formă materiala, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.
(4) Acţiunile nu pot fi emise pentru o suma mai mica decât valoarea lor nominală.
(5) Nu pot fi emise acţiuni noi până când nu sunt plătite cele din emisiunea precedenta.
(6) Acţiunile se emit cu valoare totală nu mai mică decât mărimea capitalului social.
(7) Acţiunea este indivizibilă. Dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur
acţionar şi îşi exercită drepturile prin reprezentant.
(8) Tipurile acţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt reglementate de lege.

1. Noţiunea de acţiune. Societatea pe acţiuni este în drept să emită valori mobiliare sub formă de acţiuni şi obligaţiuni.
Plasarea, circulaţia şi anularea acţiunilor şi obligaţiunilor societăţii se efectuează în conformitate cu Codul civil, Legea SA,
legislaţia cu privire la valorile mobiliare şi actul constitutiv al societăţii.
Pentru a se reflecta participarea acţionarilor la formarea capitalul social, teoretic, acesta este împărţit în fracţiuni, materializate
în titluri reprezentative, numite acţiuni.
Sensul noţiunii de acţiune a fost, în general, conturat de doctrină, plecând de la drepturile pe care acţiunea le conferă şi de la
izvorul acestor drepturi. Astfel, profesorul Cesare Vivante (în “Traité du droit commercial”, tome II, Paris, 1911) arăta că
acţiunea are trei sensuri: fiecare fracţiune de capital social, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care decurg pentru asociaţi din
contractul de societate, titlul prin intermediul căruia asociaţii îşi exercită drepturile şi le transmit altora. Asemănător, profesorul
I.L. Georgescu (“Drept copmercial român. Societăţile comerciale”, vol.II, Bucureşti, 1948) desluşea în noţiunea de acţiune trei
sensuri: o fracţiune a capitalului social, obligatoriu egală, pentru că egalitatea este unul din caracterele esenţiale ale acţiunii,
titlul de credit constatator al drepturilor şi obligaţiilor derivând din calitatea de acţionar şi înscrisul în care dreptul acţionarului
este încorporat. Conform legislaţiei franceze, acţiunea reprezintă dreptul acţionarului şi titlul care constată dreptul, iar în cea
americană, acţiunea (“share”) are înţelesul de fracţiune egală a capitalului social al unei societăţi pe acţiuni. Legea SA defineşte
acţiunea ca pe un document ce atestă dreptul proprietarului lui (acţionarului) de a participa la conducerea societăţii, de a primi
dividende, precum şi o parie din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia (art.12 alin.1 din Legea SA).
În consecinţă, putem spune că noţiunea de acţiune este susceptibilă de mai multe sensuri.
Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie egală în valoare cu celelalte acţiuni din aceeaşi clasă.
Apoi, acţiunea este un titlu de credit; ea încorporează şi constată drepturile şi obligaţiile izvorâte din calitatea de acţionar.
În sfârşit, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre acţionar şi societate.
2. Caracterele acţiunilor. Din cele arătate mai sus rezultă următoarele caractere ale acţiunilor:
a) Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Fiecare acţiune reprezintă o valoare
nominală care exprimă fracţiunea din capitalul social pe care o încorporează. Astfel, conform art.161 din cod, acţiunile sunt
părţile în care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni în conformitate cu actul constitutiv, iar potrivit art.12 alin.9 din
Legea SA, valoarea nominală a acţiunii reflectă partea de capital social al societăţii ce revine unei acţiuni plasate.
Acţiunile au o valoare nominală (atribuită de statut şi de acţiunea în sine), reală (dată de divizarea patrimoniului în numărul de
acţiuni, această valoare nu poate fi cunoscută exact decât prin rezultatele lichidării definitive), curentă sau de bursă (dată de
cerere şi ofertă).
Emisiunea la o valoare inferioară valorii nominale este interzisă (art. 161 alin.4 din cod) şi nici valoarea totală a acţiunilor
emise nu poate fi mai mică decât mărimea capitalului social (art. 161 alin.4 din cod), pentru că nu s-ar mai constitui capitalul
social, în schimb, este permisă emisiunea la o valoare superioară. Diferenţa dintre valoarea la care este emisă acţiunea şi
valoarea nominală se numeşte primă de emisiune şi se încorporează în rezervele societăţii. Acţiunile se pot emite la o valoare
superioară valorii nominale pentru că patrimoniul societăţii în care intră surplusul este o garanţie mai serioasă pentru creditori.
Valoarea nominală nu trebuie confundată cu valoarea patrimonială sau contabilă, care poate fi dobândită în cursul existenţei
societăţii datorită fluctuaţiilor patrimoniului după bunele sau relele afaceri pe care le săvârşeşte, în raport de aceste variaţiuni,
acţiunea va avea şi o valoare de bursă, care poate fi superioară sau inferioară faţă de cea nominală. Desigur valoarea de bursă a
acţiunii presupune cotarea titlurilor pe o piaţă organizată de valori mobiliare.
Acţiunile societăţii vor avea valoare nominală care trebuie să se împartă la un leu (art.12 alin.5 din Legea SA). Menţionăm că
pentru a evita o fracţionare excesivă şi, deci, apariţia unor dificultăţi legate de constituirea şi funcţionarea societăţii, unele
legislaţii instituie un plafon minim privind valoarea nominală a acţiunii. Astfel, de exemplu, potrivit art.93 din Legea româna
privind societăţile comerciale nr.31/1990, valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 1.000 de lei.
Prin fixarea valorii nominale a acţiunii se determină valoarea aportului ce trebuie efectuat pentru fiecare acţiune subscrisă.
Valoarea nominală a acţiunii se aprobă de adunarea constitutivă sau de adunarea generală a acţionarilor şi se indică în
documentele de constituire ale societăţii şi în alte documente prevăzute de Legea SA şi de legislaţia cu privire la valorile
mobiliare (art.12 alin.7 din Legea SA).
În cazul plasării acţiunilor a căror valoare nominală nu este determinată, consiliul societăţii este în drept, în decizia de emitere a
acestora sau în darea de seamă cu privire la totalurile emisiunii, să fixeze valoarea acţiunii. Valoarea fixată a acţiunii nu se
indică în documentele de constituire ale societăţii şi se foloseşte la stabilirea mărimii capitalului social şi capitalului suplimentar
ale societăţii (art.12 alin.8 din Legea SA).
b) Acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social. Acest caracter este valabil doar în cazul acţiunilor ordinare. Astfel,
potrivit art.12 alin.5 din Legea SA, toate acţiunile ordinare ale societăţii vor avea valoare nominală egală. În consecinţă, toate
acţiunile ordinare trebuie să încorporeze aceeaşi valoare. Având o valoare egală, acţiunile conferă proprietarilor drepturi egale.
Valoarea egală a acţiunilor asigură condiţiile necesare pentru luarea hotărârilor în adunarea generală a acţionarilor.
Prin derogare de la principiul conform căruia acţiunile trebuie să fie de o egală valoare, societatea are posibilitatea emiterii, în
condiţiile stabilite de statut şi adunarea generală a acţionarilor, de acţiuni preferenţiale, ce pot avea valori nominale diferite şi
conferi titularilor drepturi diferite.
Menţionăm că valoarea nominală a acţiunilor se distinge de valoarea intrinsecă. Aceasta din urmă reprezintă cota parte acţiunii
în activele nete, fără datoriile faţă de terţi, iar nu numai în capitalul social. La momentul constituirii societăţii, valoarea
intrinsecă este egală cu valoarea nominală, în timp ce pe durata funcţionării societăţii, valoarea intrinsecă creşte sau scade
comparativ cu valoarea nominală, după cum activele nete depăşesc sau sunt mai mici decât capitalul social. De asemenea,
valoarea nominală şi valoarea intrinsecă se deosebesc de valoarea bursieră, prezentă în cazurile în care acţiune este cotată la
bursă şi care se stabileşte numai în funcţie de mecanismul cererii şi ofertei.
c) Acţiunile sunt indivizibile. Acest fapt este expres prevăzut de art.161 alin.7 din cod. Dacă o acţiune este deţinută de mai multe
persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi îşi exercită drepturile prin reprezentant (art.161 alin.7 din cod).
Caracterul indivizibil al acţiunilor este menit să asigure buna funcţionare a societăţii. Divizarea acţiunilor ar avea drept rezultat
fracţionarea excesivă a capitalului social şi, implicit, creşterea numărului acţionarilor, ceea ce ar îngreuna funcţionarea
societăţii. Astfel, în situaţia când o acţiune devine proprietatea mai multor persoane (de exemplu, în cazul transmisiunii
succesorale), legea cere coproprietarilor să îşi desemneze un reprezentant dintre ei, care va exercita drepturile şi obligaţiile
aferente acţiunii. Aceeaşi soluţia va trebui adoptată, după părerea noastră, şi în cazul în care un număr mai mare de acţiuni se
transmite moştenitorilor care sunt în indiviziune, până la partajarea averii succesorale.
d) Acţiunile sunt titluri negociabile. Acţiunile emise de societate sunt titluri care încorporează anumite valori patrimoniale. De
aceea, ele sunt considerate titluri de valoare, fiind denumite şi valori mobiliare. Aceste titluri de valoare se pot transmite altor
persoane, în condiţiile legii.
3. Natura juridică a acţiunilor. Natura juridică a acţiunlor este definită diferit în literatura de specialitate.
În general, se admite că acţiunile fac parte din categoria titlurilor de credit (de valoare).
S-a observat însă că acţiunile nu satisfac pe deplin condiţiile titlurilor de credit; acţiunile reprezintă titluri care încorporează
anumite drepturi, dar ele nu îndeplinesc condiţiile autonomiei şi literalităţii. Astfel, acţiunile nu sunt titluri autonome,
independente faţă de actul juridic din care decurg; ele îşi au izvorul în actele constitutive. Totodată, în cazul transmisiunii
acţiunilor, dobânditorul devine titularul unui drept derivat, iar nu al unui drept nou, originar. Tot astfel, acţiunile sunt titluri
lipsite de literalitate; întinderea drepturilor conferite este incomplet determinată prin titlu, motiv pentru care trebuie cercetate
actele constitutive.
Datorită faptului că nu au toate caracterele titlurilor de credit, se consideră că ele nu sunt titluri de credit perfecte, ci titluri
speciale, denumite corporative, societare sau de participaţiune.
4. Clasificarea acţiunilor. Potrivit art.161 alin.8 din cod, tipurile acţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt
reglementate de lege. Din analiza prevederilor Codului civil, Legii SA şi legislaţiei cu privire la valorile mobiliare, am putea
clasifica acţiunile emise de societatea pe acţiuni după mai multe criterii, şi anume: (1) în funcţie de drepturile conferite; (2) în
funcţie de modul lor de transmitere; (3) în funcţie de momentul achitării; (4) în funcţie de proprietarul acţiunii.
(1) Clasificarea acţiunilor în funcţie de drepturile conferite. În funcţie de drepturile conferite – egale sau diferite –, acţiunile se
împart în două categorii: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale. Astfel, potrivit art.14 alin.1 din Legea SA, societatea este în
drept să plaseze acţiuni ordinare şi preferenţiale.
Acţiunea ordinară este acţiunea care conferă proprietarului ei dreptul la un vot în adunarea generală a acţionarilor, dreptul de a
primi o cotă-parte din dividende şi o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia (art.14 alin.2 din Legea SA). Toate
acţiunile ordinare ale societăţii vor avea valoare nominală egală.
Drepturile patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni ordinare pot fi realizate numai după satisfacerea tuturor drepturilor
patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni preferenţiale (art.14 alin.3 din Legea SA).
Acţiunea preferenţială este acţiunea care conferă proprietarului ei drepturi suplimentare faţă de proprietarul acţiunii ordinare
referitor la ordinea primirii dividendelor şi la cuantumul dividendelor, precum şi la ordinea primirii unei părţi din bunurile
societăţii care se distribuie în cazul lichidării ei (art.14 alin.4 din Legea SA). Aceste acţiuni oferă investitorilor un risc mai mic
decât acţiunile ordinare prin faptul ca ele conferă un drept de preferinţă fata de acţiunile ordinare în ce priveşte dreptul la
dividende şi în cazul lichidării. Statutul societăţii va trebui să prevadă în mod concret drepturile suplimentare pe care le conferă
proprietarului fiecare tip de acţiune preferenţială.
Acţiunile preferenţiale vor putea fi subscrise şi de fondatorii societăţii pe acţiuni, aceasta fiind singura modalitate legală de a-i
remunera pentru activitatea lor legată de constituirea societăţii.
Societatea este în drept să plaseze acţiuni preferenţiale cu dividende fixate sau nefixate (art.15 alin.2 din Legea SA). În cazul
acţiunilor preferenţiale cu dividende nefixate (în care nu este prevăzut cuantumul dividendelor), proprietarii acestora vor avea
prioritate la încasarea dividendelor faţă de deţinătorii de acţiuni ordinare. Dividendele fixate se stabilesc prin statut într-o sumă
fixată pe o acţiune sau în procent fixat faţă de valoarea nominală acţiunii.
Acţiunile preferenţiale cu dividende fixate pot fi cumulative, parţial cumulative sau necumulative.
Acţiunile cumulative acordă proprietarilor lor dreptul de a primi, printr-un singur vărsământ, toate dividendele acumulate într-o
anumită perioadă de timp sau dreptul de a primi dividende în următoarea perioadă dacă societatea nu le-a plătit în perioada
precedentă (art.15 alin.4 din Legea SA).
Acţiunile parţial cumulative dau dreptul de a primi o parte din dividendele acumulate, iar acţiunile necumulative nu dau un
asemenea drept (art.15 alin.5 din Legea SA).
Dacă societatea plasează acţiuni preferenţiale de două sau mai multe clase66, în statutul ei va trebui prevăzută ordinea de plată a
dividendelor anunţate (art.15 alin.8 din Legea SA).
Acţiunea preferenţială cu dividente fixate nu dă drept de vot proprietarului ei. El va putea, totuşi, participa la discutarea
chestiunilor de pe ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor, fără, însă, a putea să şi voteze. Totuşi, legea recunoaşte
titularilor acţiunilor preferenţiale cu dividente fixate posibilitatea de a votă în anumite cazuri, când adunarea generală a
acţionarilor ia hotărâri asupra unor chestiuni care privesc modificarea drepturilor lor (art.25 alin.3 coroborat cu art.15 alin.6,
art.25 alin.11 şi art. 49 alin.9 din Legea SA). Astfel, potrivit art.15 alin.6 din Legea SA, titularii acţiunilor preferenţiale cu
dividente fixate vor obţine dreptul de vot în cazul:
- neplăţii dividendelor fixate pe acţiunile cumulative sau parţial cumulative în decursul termenului stabilit de statut. Dreptul la
vot încetează după plata în întregime a dividendelor acumulate;
- luării de către adunarea generală a acţionarilor a hotărârii privind modificarea drepturilor proprietarilor de acţiuni preferenţiale
în legătură cu transformarea societăţii deschise în societate închisă, cu reorganizarea ori lichidarea societăţii, cu emiterea
suplimentară de acţiuni preferenţiale de altă clasă care dau proprietarilor lor drepturi suplimentare faţă de proprietarii acţiunilor
preferenţiale plasate, sau din alte motive prevăzute de legislaţia cu privire la valorile mobiliare sau de statutul societăţii.
În acest din urmă caz, vor avea drept de vot şi titularii acţiunilor preferenţiale cu dividente nefixate (art.15 alin.7 din Legea SA).
Acţiunea preferenţială dă proprietarului ei şi dreptul la primirea unei părţi din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia într-
un cuantum corespunzător valorii de lichidare a acestei acţiuni. Valoarea de lichidare a acţiunii preferenţiale este stabilită în
statutul societăţii şi poate depăşi valoarea ei nominală. Dacă în statut nu este stabilită valoarea de lichidare a acţiunii
preferenţiale, în caz de lichidare a societăţii, proprietarul acestei acţiuni are dreptul la primirea unei părţi din bunurile societăţii
în cuantum corespunzător valorii nominale a acţiunii (art.14 alin.6 şi 7 din Legea SA).
Dacă societatea plasează acţiuni preferenţiale de două sau mai multe clase, în statutul ei va trebui prevăzută valoarea de
lichidare a acţiunilor preferenţiale de fiecare clasă (art.15 alin.8 din Legea SA).
În final, menţionăm că, cota-parte de acţiuni preferenţiale nu poate depăşi 25% din capitalul social al societăţii (art.14 alin.8 din
Legea SA). Limita de 25% trebuie, să fie calculată, după părerea noastră, la data emiterii acţiunilor şi raportată la întreg
capitalul subscris, deoarece legea nu prevede că are în vedere capitalul vărsat. Prin stabilirea acestei limite se urmăreşte
împiedicarea transformării dreptului la dividend al celorlalţi acţionari într-un drept iluzoriu şi încălcarea principiului
fundamental conform căruia orice acţionar are dreptul la o parte din beneficii (dividend) în schimbul contribuţiei sale la
formarea capitalului social.
(2) Clasificarea acţiunilor în funcţie de modul lor de transmitere. După modul lor de transmitere valorile mobiliare sunt de
două feluri: la purtător şi nominative.
Acţiunile la purtător sunt acţiuni care nu au numele titularului menţionat în titlu. Potrivit art.3 din Legea PVM, Registrul
deţinătorilor de valori mobiliare la purtător nu se ţine, iar realizarea şi transmiterea drepturilor conferite de ele nu necesita
identificarea proprietarului acestor valori. În consecinţă, titular al acţiunii este posesorul ei căruia îi aparţin şi drepturile aferente
acţiunii pe care şi le va exercita. Transmiterea ei se face fără vreo formalitate de înregistrare ori publicitate.
Acţiunile nominative sunt acţiuni care au înscris în titlu numele titularului. În titlu se menţionează numele, prenumele şi
domiciliul acţionarului sau, după caz, denumirea şi sediul acestuia. Aceste elemente de identificare sunt înscrise şi în registrul
acţionarilor societăţii. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul acţiunii.
Spre deosebire de Legea SA (art.11 alin.4) şi Legea PVM (art.4 alin.2) care prevăd că societatea pe acţiuni este în drept să
plaseze numai acţiuni nominative, Codul civil, modificând implicit dispoziţiile sus-menţionate, permite şi emiterea de acţiuni la
purtător.

66
Prin clasă de acţiuni legea înţelege totalitatea acţiunilor cu aceleaşi caracteristici – acordare de drepturi egale, valoare nominală egală, dacă
aceasta este stabilită, aceeaşi formă şi acelaşi număr sub care se află înregistrate în Registrul de stat al valorilor mobiliare (art.15 alin.1 din Legea
SA).
Acţiunile pot fi nominative sau la purtător la alegerea acţionarilor, a căror voinţă se exprimă în actul constitutiv (statut).
Dispoziţiile codului stabilesc o prezumţie potrivit căreia, dacă felul acţiunilor nu este determinat prin actul constitutiv, acestea
vor fi considerate la purtător (art.160 alin.3 teza I şi a II-a din cod). Cu alte cuvinte, acţiunile de drept comun sunt acţiunile la
purtător, acţiunile nominative constituie excepţia şi este necesară o menţiune expresă în actul constitutiv al societăţii pentru ca
acţiunile să fie nominative.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în contul
analitic deschis pe numele proprietarului lor (art.160 alin.3 teza a III-a din cod), cu respectarea regulii conform căreia toate
valorile mobiliare dintr-o clasă vor fi plasate în aceeaşi formă (art.11 alin3 din Legea SA). Întrucât în ambele situaţii societatea
este obligată să asigure înscrierea în registrul acţionarilor a unor informaţii indiferent de forma acţiunilor, distincţia legală
prezintă interes doar sub aspectul înscrisului cu valoare de probă şi condiţiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească, şi
anume, titlurile ce reprezintă acţiunile emise în formă materială şi certificatul de acţiuni – pentru acţiunile plasate în formă
dematerializată. Forma acţiunilor se stabileşte de către societate şi se indică în hotărârea privind emisiunea acestora, adoptată de
organul de conducere abilitat al societăţii, iar în cazurile stabilite de legislaţie – şi în prospectul de emisiune a valorilor
mobiliare şi/sau în actele constitutive ale societăţii. Forma acţiunilor poate fi schimbată prin decizia organului de conducere al
societăţii, care a adoptat hotărârea de a le emite, dar numai cu acordul majorităţii deţinătorilor de acţiuni de clasa respectivă şi
după înregistrarea deciziei la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Subliniem că, de lege lata, nu există, ca în legislaţia altor state (de exemplu, Franţa) posibilitatea de a emite acţiuni la purtător în
formă dematerializată. Acest fapt este de natură să creeze anumite probleme în practică. Astfel, menţionăm că, de regulă, în
statele unde sunt reglementate ambele tipuri de acţiuni, acţiunile la purtător sunt emise de societăţile mari pe acţiuni, deoarece
prezintă avantajul cesibilităţii mult mai mari în comparaţie cu cele nominative, în schimb, acţiunile nominative sunt
caracteristice societăţilor mai mici, cu capitaluri mai reduse, şi care au un număr mai mic de acţionari. În aceste condiţii
acţiunile la purtător, fiind în număr foarte mare, vor genera costuri ridicate pentru a fi emise şi dificultăţi de manipulare, iar
datorită cesibilităţii sporite sunt în pericol de a se deteriora rapid. Apoi, riscul de a fi furate există în privinţa titlurilor la
purtător, căci numai posesorul acestora este prezumat a fi proprietarul lor. În consecinţă, considerăm că ar fi util, de lege
ferenda, reglementarea posibilităţii ca şi acţiunile la purtător să poată fi emise în formă dematerializată, prin înscriere în cont. În
plan practic, dematerializarea şi utilizarea sistemelor electronice de înregistrare şi tranzacţionare vor fi de natură să înlăture
dificultăţile de manipulare a titlurilor de valoare, care vor deveni tot mai mari pe măsura creşterii numărului acţiunilor la
purtător.
Acţiunile din aceeaşi clasă trebuie emise într-o singură formă (art.4 alin.2 din Legea PVM).
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor la purtător se realizează prin simpla tradiţiune a titlului (acţiunii), iar
dreptul trece la cumpărător din momentul transmiterii titlului, dacă contractul nu prevede altă condiţie.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative se realizează, în modul stabilit de legislaţia cu privire la
valorile mobiliare, prin intermediul dispoziţiei de transmitere (în cazul în care evidenta acţiunilor se ţine în registrul
acţionarilor) sau prin intermediul dispoziţiei date deţinătorului nominal (în cazul în care evidenta acţiunilor o ţine deţinătorul
nominal care este un profesionist la piaţa valorilor mobiliare ce deţine, în numele său, valori mobiliare din însărcinarea
proprietarilor de valori mobiliare67), perfectate în conformitate cu cerinţele stabilite de către CNVM (art.26 alin.2 din Legea
PVM). În aceste cazuri, dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative nematerializate trece la cumpărător din momentul
efectuării înscrierii pe contul lui personal în registru (în cazul în care evidenta acţiunilor se ţine în registrul acţionarilor) sau în
documentele de evidenţă ale deţinătorului nominal (în cazul în care evidenta acţiunilor o ţine deţinătorul nominal) (art.26 alin.5
din Legea PVM). Dreptul de proprietate acţiunilor nominative materializate trece la cumpărător fie din momentul eliberării
titlului care atesta dreptul de proprietate asupra acţiunilor, după efectuarea înscrierii pe contul personal al cumpărătorului (în
cazul în care evidenta acţiunilor se ţine în registrul acţionarilor), fie din momentul efectuării înscrierii respective pe contul
personal al cumpărătorului în registru, după ce îi transmite deţinătorului nominal, al cărui client este cumpărătorul, titlul ce
reprezintă acţiunile (în cazul în care evidenta acţiunilor o ţine deţinătorul nominal) (art.26 alin.6 din Legea PVM).
În doctrina străina s-a discutat problema dacă înscrierea transmiterii acţiunilor în registrul acţionarilor (sau documentele de
evidenţă ale deţinătorului nominal) priveşte numai stabilirea proprietăţii faţă de societate şi terţi sau şi raporturile dintre părţile
contractante. Cu alte cuvinte, se pune întrebarea dacă vânzarea unei acţiuni nominative este valabilă între părţi şi faţă de
creditorii lor prin simplul consimţământ al părţilor, iar înscrierea este cerută numai pentru ca vânzarea să fie opozabilă societăţii
emitente, sau înscrierea este o condiţie privind transmiterea dreptului de proprietate? Considerăm că din formularea textelor
legale (art.26 alin.2, 5, 6 din Legea PVM) rezultă fără echivoc că formalitatea înscrierii în registru este o condiţie privind
transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative şi nu doar o condiţie de publicitate pentru opozabilitatea
transmiterii. Menţionăm că interesul transferului acţiunilor nominative prin menţiunea în registru este protejarea societăţii, a
acţionarilor şi a creditorilor sociali.
(3) Clasificarea acţiunilor în funcţie de momentul achitării. Potrivit art.12 alin.2 din Legea SA, prin statutul societăţii se vor
stabili acţiunile autorizate spre plasare şi acţiunile plasate de societate.
Acţiuni autorizate spre plasare sunt acţiunile stabilite de adunarea constitutivă sau de adunarea generală a acţionarilor societăţii,
înregistrate în Registrul de stat al valorilor mobiliare şi în limita claselor şi numărului cărora societatea este în drept să emită
acţiuni suplimentare (art.12 alin.3 din Legea SA).
Acţiunile plasate sunt acţiunile achitate în întregime de primii lor achizitori (subscriitori), înregistrate în Registrul de stat al
valorilor mobiliare şi în registrul acţionarilor societăţii (art.12 alin.4 din Legea SA).

67
Calitatea de deţinător nominal o pot avea depozitarii (în cazul acţiunilor deponenţilor lor), brokerii şi managerii fondurilor de investiţii, precum
şi companiile fiduciare (în cazul acţiunilor clienţilor lor).
(4) Clasificarea acţiunilor în funcţie de proprietarul acţiunii. În legislaţie se mai face distincţie între acţiunile aflate în circulaţie
şi acţiunile de tezaur.
Acţiunile aflate în circulaţie sunt acţiunile plasate de societate ce aparţin persoanelor fizice sau juridice în calitate de acţionari.
Acţiunile de tezaur sunt acţiunile dobândite de societatea pe acţiuni emitentă de la acţionarul său (art.162 alin.1 din cod).
Acţiunile de tezaur nu constituie capital propriu al societăţii, nu dau dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, dreptul la
primirea dividendelor şi a unei părţi din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia (art.162 alin.8 din cod).
5. Drepturile acţionarilor. Acţionarul este un membru al societăţii pe acţiuni, deţinătorul unui titlu negociabil, prin a cărui
transmitere se produc permanente transformări în componenţa structurală a societăţii. Legea defineşte acţionarul ca fiind
persoana care a devenit proprietar al unei sau al mai multor acţiuni ale societăţii în modurile stabilite de legislaţie (art.24 alin.1
din Legea SA).
Societatea pe acţiuni aparţine acţionarilor, iar drepturile lor sunt reprezentate de acţiuni emise de societate în favoarea fiecărui
acţionar în schimbul unei sume în numerar sau în schimbul unor active oferite de fiecare acţionar, acestea urmând să fie
utilizate de societate pe parcursul desfăşurării activităţii sale. Dar, societatea pe acţiuni are personalitate juridică şi este un
subiect de drept distinct de persoana acţionarilor, fiecare având propriul patrimoniu. Acţionarul nu devine proprietar al
patrimoniului societăţii, ci dobândeşte doar un drept de creanţă asupra acestui patrimoniu în limita acţiunilor deţinute (art.24
alin.4 din Legea SA). În consecinţă, acţionarii nu vor răspunde pentru obligaţiile societăţii şi vor suporta riscul pierderilor doar
în limita valorii acţiunilor ce le aparţin (art.24 alin.3 din Legea SA). Distincţiile între patrimoniul societăţii şi cele ale
acţionarilor sunt în cazul societăţii pe acţiuni atât de pregnante încât se consideră că acţionarii au drepturi împotriva societăţii şi
obligaţii faţă de ea.
Prin drepturi ale acţionarilor se înţeleg prerogativele conferite acestora de lege şi de actul constitutiv al societăţii, în temeiul
cărora pot pretinde societăţii şi altor persoane o anumită conduită, constând în acţiuni sau abstenţiuni, folosind la nevoie forţa
de constrângere a statului, pe calea acţionării în justiţie.
Potrivit art.161 alin.2 din cod şi art.25 din Legea SA, acţiunea conferă titularului următoarele drepturi principale: (a) dreptul de a
participa la conducerea societăţii (dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor; dreptul de vot, cu excepţia acţiunilor
fără drept de vot; dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii); (b) dreptul la informare; (c) dreptul la dividende; (d)
dreptul de a înstrăina acţiunile deţinute; (e) dreptul de a cere societăţii răscumpărarea acţiunilor deţinute; (f) dreptul asupra părţii
cuvenite din valoarea bunurilor societăţii la lichidarea acesteia. Menţionăm că acţionarii vor putea avea şi alte drepturi prevăzute de
lege (de exemplu, drepturi suplimentare ale acţionarilor care deţin un pachet de acţiuni prevăzute de art.167, 168 din cod) sau actul
constitutiv (de exemplu, dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare).
Drepturile acţionarilor sunt guvernate de două principii: principiul egalităţii de tratament între acţionarii care deţin acţiuni din
aceeaşi clasă şi principiul indivizibilităţii acţionarilor, în sensul că o singură şi aceeaşi persoană trebuie să valorifice drepturile
derivate din acţiuni, chiar dacă acestea sunt proprietatea mai multor persoane. Astfel, potrivit art.161 alin.7 din cod, dacă o
acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi îşi exercită drepturile prin
reprezentant.
Doctrina clasifică drepturile acţionarilor în drepturi nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale.
Drepturile nepatrimoniale ale acţionarilor sunt: dreptul de a participa la adunarea generală, dreptul de vot, dreptul de a fi ales
în organele de conducere ale societăţii, dreptul de a fi informat, dreptul la apărarea intereselor legitime etc.
(a) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au toţi acţionarii societăţii, chiar dacă, din anumite motive (de
exemplu, deţin acţiuni preferenţiale fără drept de vot sau când există conflict de interese cu privire la problemele supuse
dezbaterii), ei nu pot participa la luarea hotărârilor. Astfel, potrivit art.25 alin.2 din Legea SA, acţionarul deţinător de acţiuni
care nu dau dreptul la vot poate participa la discutarea chestiunilor de pe ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor. De
asemenea, acţionarii în privinţa cărora există un conflict de interese cu privire la problemele supuse dezbaterii sunt obligaţi să
se abţină de la vot, însă vor putea participa la adunare.
Lista acţionarilor care au dreptul să participe la adunare se întocmeşte de persoana care ţine registrul acţionarilor societăţii şi
cuprinde toţi acţionarii care sunt incluşi în registrul acţionarilor la data de referinţă fixată de consiliul societăţii, care însă nu va
putea preceda data luării deciziei de convocare a adunării generale ordinare a acţionarilor şi nu poate depăşi termenul de 45 de
zile înainte de ţinerea ei68 (art.54 alin.1 şi 2 din Legea SA). Prin stabilirea unei date de referinţă se urmăreşte în primul rând
identificarea acţionarilor care au dreptul de a participa la adunarea generală în raport de o dată stabilită în mod unitar pentru toţi
acţionarii, în lipsa unei asemenea date unice, este aproape imposibil de stabilit căror acţionari le va fi notificată convocarea
adunării generale. Lista acţionarilor astfel stabilită va putea fi modificată numai în cazurile prevăzute de art.54 alin.5 din Legea
SA. Dispoziţiile menţionate urmăresc asigurarea respectării dreptului de participare la adunarea generală a tuturor acţionarilor,
inclusiv a celor care au achiziţionat acţiuni cu puţin timp înainte de ţinerea adunării.
În contextul precizărilor de mai sus, care se aplică în mod evident numai deţinătorilor de acţiuni nominative se pune problema
modalităţii în care vor putea participa la adunările generale deţinătorii acţiunilor la purtător, cu atât mai mult cu cât codul care a
prevăzut posibilitatea emiterii unor asemenea acţiuni nu conţine nici o dispoziţie în acest sens. Fără a putea oferi un răspuns la
această întrebare, exemplificăm prin soluţia adoptată de legea din România care prevede obligativitatea depunerii acţiunilor la
purtător de către posesorii lor în anumite locuri indicate în actul constitutiv sau în înştiinţarea de convocare. Prin această
procedură se urmăreşte dovada proprietăţii asupra acelor acţiuni, ceea ce, pe de o parte, permite deţinătorului acţiunilor să
participe în mod valabil la adunarea generală, iar, pe de altă parte, permite să se verifice ponderea pe care o are acţionarul
68
Deoarece legea se referă expres la adunările generale ordinare, rezultă per a contrario că în cazul adunărilor generale extraordinare lista
acţionarilor care au dreptul să participe la adunare se poate întocmi cu mai puţin de 45 de zile înainte de ţinerea ei. Această concluzie se impune
cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, adunarea generală extraordinară trebuie să se întrunească în mai puţin de 30 de zile de la data
primirii de către societate a cererii de a ţine o astfel de adunare.
respectiv în totalul voturilor. Totodată, prin verificările făcute, se poate preveni accesul la adunare al unor persoane care nu au
calitatea de participanţi şi care ar putea tulbura deliberările şi se poate împiedica crearea unor majorităţi fictive.
(b) Dreptul de vot. Dreptul de vot în adunarea generală pe care îl conferă acţiunea este un drept esenţial, de natură socială, în
absenţa căruia acţionarul nu îşi poate apăra interesele proprii şi nu îşi poate exercita dreptul de a participa la conducerea
societăţii. În mod excepţional, legea permite crearea anumitor acţiuni fără drept de vot – acţiuni preferenţiale, în schimbul unor
avantaje de natură economică, însă nici în aceste cazuri suprimarea dreptului la vot nu este totală, titularul unor asemenea
acţiuni obţinând acest drept în situaţiile prevăzute de Legea SA (de exemplu, art.15 alin.6 şi 7) sau de actul constitutiv al
societăţii.
Dreptul la vot, dat de acţiunea cu drept de vot, nu poate fi limitat, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dispoziţiile
care îl reglementează fiind imperative. O astfel de restrângere legală a dreptului de vot o întâlnim, de exemplu, în cazul
tranzacţiilor cu conflict de interese când acţionarul interesat în efectuarea tranzacţiei trebuie să se abţină de la vot (art.86 alin.6
din Legea SA) sau în situaţiile prevăzute de art.61 alin.6 din Legea SA, care reglementează cazurile în care persoanele cu
funcţii de răspundere ale societăţii ce deţin acţiuni sau îi reprezintă pe alţi acţionari nu au drept de vot. Există şi situaţia
particulară a cumpărării de către societate a propriilor acţiuni (acţiuni de tezaur), când, obiectiv, votul corespunzător acestor
acţiuni nu poate fi exercitat (art.162 alin.8 din cod).
O acţiune cu drept de vot conferă titularului ei un vot, conform principiului “o acţiune cu drept de vot – un vot” (art.61 alin.4
din Legea SA). Singurele excepţii de la principiul proporţionalităţii votului sunt cele înscrise în art.61 alin.5 din Legea SA,
conform căruia acţionarul are dreptul să voteze numai cu acel număr de acţiuni care nu depăşeşte limita stabilită de legislaţie, şi
art.66 alin.7 din Legea SA – în cazul alegerii consiliului societăţii prin vot cumulativ.
(c) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii. Orice acţionar are dreptul de a fi ales în organele de conducere
ale societăţii (consiliul societăţii, organul executiv sau comisia de cenzori).
(d) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi
informat este unul dintre cele mai importante drepturi ale acţionarilor. Nu este vorba numai de dreptul la informaţiile
importante, ci şi de dreptul la informaţii oportune, corecte şi complete. Fără acestea acţionarul nu îşi poate exercita cu
discernământ nici un drept, nici chiar dreptul fundamental de a vota. Dreptul la informare se exercită în condiţiile şi modalităţile
prevăzute de art.170 din cod şi art.25 alin.1 lit.b) şi c), precum şi art.91 şi 92 din Legea SA.
(e) Dreptul la apărarea intereselor legitime. Acţionarii sunt în drept, în modul stabilit de legislaţie, să sesizeze organele de
conducere ale societăţii şi/sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi/sau instanţa judecătorească (art.28 alin.2 din Legea
SA).
În afară de drepturile nepatrimoniale fundamentale, enumerate mai sus, legea acordă acţionarilor care deţin un anumit pachet de
acţiuni şi unele drepturi suplimentare (art.167, 168 din cod şi art.26 din Legea SA). Mai menţionăm că, actul constitutiv al
societăţii poate acorda şi alte drepturi suplimentare decât cele prevăzute de lege.
Drepturile patrimoniale ale acţionarilor sunt: dreptul la dividende, dreptul de a înstrăina, gaja sau pune în administrare
fiduciară acţiunile deţinute, dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare şi asupra acţiunilor societăţii închise
înstrăinate de ceilalţi acţionari, dreptul de a cere răscumpărarea de către societate a acţiunilor deţinute, dreptul asupra bunurilor
rezultate din lichidare.
(a) Dreptul la dividende. Scopul principal urmărit de acţionar prin achiziţionarea de acţiuni este obţinerea unui profit sub formă
de dividende. Potrivit art.25 alin.1 lit.d) din Legea SA, acţionarul are dreptul să primească dividendele anunţate în corespundere
cu clasele şi proporţional numărului de acţiuni care îi aparţin. Dividendele se raportează proporţional valorii nominale, a
numărului şi claselor de acţiuni deţinute de acţionar. Menţionăm că deţinătorii de acţiuni preferenţiale obţin dividende înaintea
deţinătorilor de acţiuni ordinare (art.14 alin.5 din Legea SA), fără însă a exista posibilitatea să li se garanteze de către societate
plata de dividende (art.48 alin.3 din Legea SA). Astfel, chiar şi în cazul în care societatea a realizat un profit, adunarea generală
a acţionarilor sau, după caz, consiliul societăţii vor putea lua hotărârea de a repartiza profitul în alte scopuri decât plata
dividendelor (de exemplu, pentru investiţii).
Dividendele se plătesc, de regulă, anual, legea prevăzând, însă, şi posibilitatea plăţii unor dividende intermediare. Astfel,
conform art.48 alin.2 şi 5 din Legea SA, societatea are dreptul să plătească dividende intermediare (trimestriale, semestriale) şi
anuale pe acţiunile aflate în circulaţie, iar, potrivit art.49 alin.1 din lege, decizia cu privire la plata dividendelor intermediare se
va lua de consiliul societăţii, iar hotărârea cu privire la plata dividendelor anuale – de adunarea generală a acţionarilor, la
propunerea consiliului societăţii, fără, însă, a putea stabili dividende mai mari decât cele propuse de consiliu. Precizăm, totuşi,
că plata dividendelor intermediare este posibilă numai într-un conjunctură economică şi de afaceri stabilă, fără fluctuaţii prea
mari, în caz contrar societatea riscând să plătească dividende pentru un semestru sau trimestru în care a realizat profit, iar la
sfârşitul anului să înregistreze pierderi sau un profit sub mărimea dividendelor acordate.
În scopul asigurării unei stabilităţi financiare a societăţii şi a protejării drepturilor creditorilor sociali, prin lege se stabilesc
anumite restricţii şi limitări în ceea ce priveşte distribuţia de dividende. Astfel, potrivit art.48 alin.5 din Legea SA, societatea nu
este în drept să ia hotărâre cu privire la plata dividendelor: (a) până la răscumpărarea acţiunilor la cererea acţionarilor în
cazurile prevăzute de lege; (b) dacă, la data luării hotărârii cu privire la plata dividendelor, societatea este insolvabila sau plata
dividendelor va duce la insolvabilitatea ei; (c) dacă valoarea activelor nete, conform ultimului bilanţ al societăţii, este mai mică
decât capitalul ei social sau va deveni mai mică în urma plăţii dividendelor; (d) pe acţiunile ordinare dacă nu s-a hotărât cu
privire la plata dividendelor pe acţiunile preferenţiale; (e) pe orice acţiuni dacă nu s-a hotărât cu privire la plata dobânzii pe
obligaţiuni.
Determinarea acţionarilor care au dreptul la dividende se face în conformitate cu art.49 alin.4 din Legea SA. Astfel, în lista
acţionarilor care au dreptul să primească dividende intermediare vor fi înscrişi acţionarii şi deţinătorii nominali de acţiuni
înregistraţi în registrul acţionarilor cel mai târziu cu 15 zile până la luarea hotărârii cu privire la plata dividendelor intermediare,
iar în lista acţionarilor care au dreptul să primească dividende anuale vor fi înscrişi acţionarii şi deţinătorii nominali de acţiuni
înregistraţi în registrul menţionat la data la care se întocmeşte lista acţionarilor care au dreptul să participe la adunarea generală,
dată fixată de consiliul societăţii, care, însă, nu poate preceda data luării deciziei de convocare a adunării generale ordinare a
acţionarilor şi nu poate depăşi termenul de 45 de zile înainte de ţinerea ei. Subliniem faptul că nici în acest caz, Legea SA sau
codul nu prevăd modalitatea de încasare a dividendelor aferente acţiunilor la purtător, iar pentru o posibilă soluţie facem
trimitere la considerentele exprimate cu ocazia analizei problemei similare a dreptului de participarea la adunarea generală a
deţinătorilor de acţiuni la purtător.
Deşi, de regulă, dividendele sunt plătite cu mijloace băneşti, nimic nu se opune ca acestea să fie distribuite prin acţiuni sau alte
bunuri destinate consumului populaţiei civile, a căror circulaţie nu este interzisă sau limitată de actele legislative, dacă acest
lucru este prevăzut în actul constitutiv al societăţii. Pentru cazul în care dividendele sunt plătite în acţiuni, legea stabileşte
regula, conform căreia dividendele pe acţiunile de aceeaşi clasă pot fi plătite cu acţiuni de altă clasă numai în temeiul unei
hotărâri aparte a acţionarilor care deţin acţiuni de clasa dată, luată cu votul a unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin
trei pătrimi din aceste acţiuni, şi confirmată prin hotărârea adunării generale a acţionarilor (art.49 alin.9 din Legea SA).
Obligaţiile societăţii referitoare la plata dividendelor apar la data anunţării hotărârii cu privire la plata lor (art.48 alin.4 din
Legea SA). Din acest moment, dreptul la dividende încetează să mai fie un drept social, el devenind un drept de creanţă
individual al acţionarului faţă de societate, cu toate consecinţele ce decurg din acest drept. Tot de la această dată, suma care
revine acţionarului nu mai face parte din patrimoniul societăţii. În consecinţă, dacă societatea este declarată în stare de faliment,
el se poate înscrie, cu valoarea dividendelor, alături de ceilalţi creditori, la masa debitoare.
Termenul de plată a dividendelor se stabileşte de consiliul societăţii în conformitate cu statutul societăţii, însă nu poate fi mai
mare de 3 luni de la data luării deciziei cu privire la plata lor (art.49 alin.10 din Legea SA).
(b) Dreptul de a înstrăina, gaja sau pune în administrare fiduciară acţiunile. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor aparţine
acţionarului, acest drept putând fi transferat, gajat sau trecut asupra succesorilor. Codul civil prevede expres doar dreptul
acţionarului de a înstrăina acţiunile deţinute (art.166 alin.1), însă dispoziţiile codului trebuie completate cu cele ale legii
speciale conform cărora “acţionarul are dreptul să înstrăineze acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj sau în administrare
fiduciară” (art.25 alin.1 lit.e) din Legea SA).
Precizăm că acţiunile emise de societate pot fi grevate cu obligaţii de gaj în temeiul unui contract de gaj ce se perfectează în
scris şi cu respectarea condiţiilor stabilite de art.460 Cod civil şi art.28 din Legea PVM, a căror neîndeplinire atrage nulitatea
contractului de gaj cu toate consecinţele generate de acest fapt, prevăzute de legislaţie. Acţiunile gajate nu dau creditorului
gajist dreptul de a participa ca acţionar la adunările generale, dreptul de participare şi de vot fiind exercitate de către acţionar
(art.460 alin.3 din cod). Este absolut firesc să fie aşa, de vreme ce drepturile menţionate sunt nişte drepturi intangibile ale
acţionarului, iar creditorul gajist rămâne o persoană străină de societate; singurul drept pe care îl conferă gajul este ca, în cazul
în care acţionarul debitor nu plăteşte datoria, creditorul să provoace vânzarea acţiunilor gajate şi să se îndestuleze cu prioritate
din preţul acestora.
În final, menţionăm că orice grevare cu sarcini (sechestru, gaj, etc.) a acţiunilor trebuie înscrisă în registrul acţionarilor într-o
rubrică specială (art.164 alin.4 din cod).
(c) Dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare şi asupra acţiunilor societăţii închise înstrăinate de ceilalţi
acţionari.
Acţionarul care deţine acţiuni cu drept de vot sau alte valori mobiliare ale societăţii care pot fi convertite în acţiuni cu drept de
vot are drept de preemţiune asupra acţiunilor cu drept de vot plasate public sau asupra altor valori mobiliare ale societăţii care
pot fi convertite în acţiuni cu drept de vot, dacă acest drept este prevăzut de statutul societăţii sau de decizia de emitere a
acţiunilor cu plasare publică (art.25 alin.10 din Legea SA). Acţionarii au drept de preemţiune la procurarea acţiunilor emisiunii
noi, acest drept exercitându-se proporţional numărului de acţiuni care le aparţin la momentul adoptării hotărârii privind
emisiunea acţiunilor. Prin lege nu se stabileşte un termen în interiorul căruia acţionarii ar trebui să-şi exercite dreptul de
preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare. În acest caz, dacă termenul nu este precizat în actul constitutiv al
societăţii, adunarea generală a acţionarilor sau, după caz, consiliul societăţii va hotărî care va fi acesta, acţionarii fiind obligaţi
să respecte acest termen pentru exercitarea dreptului lor de preemţiune. După expirarea termenului, acţiunile vor putea fi
subscrise de public.
Înstrăinarea acţiunilor unei societăţi închise este supusă unei proceduri speciale, reglementată în art.27 din Legea SA şi descrisă
mai sus. Reamintim doar că, în societatea de tip închis, acţionarul este în drept să propună acţiunile sale spre vânzare numai
celorlalţi acţionari, care au un drept de preemţiune asupra acestora şi pe care îl pot exercita în decurs de o lună de la data
primirii ofertei acţionarului de către societate.
(d) Dreptul de a cere răscumpărarea de către societate a acţiunilor deţinute. Acţionarul are dreptul să ceară răscumpărarea
acţiunilor ce îi aparţin, în cazurile prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii. Acţionarul este în drept să ceară
răscumpărarea acţiunilor care îi aparţin în cazul în care nu a fost informat sau nu i s-a permis să participe la adunarea generală a
acţionarilor la care s-au luat hotărâri cu privire la operarea în actul constitutiv al societăţii a unor modificări ce limitează
drepturile acţionarilor, inclusiv în legătură cu transformarea societăţii deschise în societate închisă, sau cu privire la efectuarea
de către societate a unei tranzacţii de proporţii sau cu privire la reorganizarea societăţii ori în cazul în care el a votat împotriva
luării unor astfel de hotărâri şi a cerut ca acest fapt să fie consemnat în procesul-verbal al adunării generale şi în lista
acţionarilor care au dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor ce le aparţin (art.166 alin.3 din cod şi art.79 alin.2 şi 3 din Legea
SA). Menţionăm că acţionarul nu este în drept să ceară răscumpărarea acţiunilor ce îi aparţin în cazul în care s-a luat hotărârea
de lichidare a societăţii sau dacă acţiunile date au fost incluse în listingul bursei de valori (art.166 alin.4 din cod şi art.79 alin.8
din Legea SA).
(e) Dreptul asupra bunurilor rezultate din lichidare. La încetarea existenţei societăţii, acţionarii au dreptul să primească partea
ce li se cuvine în urma lichidării societăţii (art.115 alin.1 lit.d) din cod şi art.25 alin.1 lit.g) din Legea SA). Trebuie precizat însă
că acest drept poate fi valorificat numai după ce au fost achitate toate datoriile faţă de creditorii societăţii şi numai dacă a mai
rămas un sold activ.
La repartizarea bunurilor se va ţine cont de clasele acţiunilor deţinute (art.98 din Legea SA). Ca şi în cazul repartizării
dividendelor, deţinătorii de acţiuni preferenţiale au prioritate faţă de deţinătorii de acţiuni ordinare la obţinerea cotei din
bunurile societăţii ce se distribuie în cazul lichidării ei.
Pe lângă drepturile enumerate mai sus, expres prevăzute de Legea privind societăţile pe acţiuni, acţionarii vor putea să exercite
orice alte drepturi prevăzute de actul constitutiv al societăţii, care nu vin în contradicţie cu reglementările legale în domeniu (de
exemplu, dreptul prioritar de a procura bunurile sau serviciile societăţii).
Drepturile conferite de acţiuni se realizează în cazul acţiunilor nominative emise în formă materializată de persoana indicată în
titlu respectiv, la prezentarea acestuia de către deţinător sau de către persoana împuternicită de acesta, iar în cazul acţiunilor
nominative emise în formă nematerializată – de persoana indicată în registrul acţionarilor (art.27 alin.1 din Legea SA). În ceea
ce priveşte acţiunile la purtător, drepturilor conferite de acestea vor fi exercitate de către posesorul titlului (acţiunii).
6. Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale acţionarilor. Problematica apărării drepturilor acţionarilor este în
contextul actual de o importanţă deosebită, cu atât mai mult cu cât orice drept subiectiv care nu este însoţit de mijloace
procesuale de apărare accesibile şi eficiente îşi pierde din atractivitate. Problematica în discuţie comportă o anumită
specificitate determinară de particularităţile relaţiilor sociale din cadrul societăţilor pe acţiuni. Astfel, în societăţile pe acţiuni
interesele acţionarului sunt valorificate atât direct – prin exercitarea de către acesta a drepturilor ce îi aparţin, cât şi mediat –
prin activitatea societăţii a cărui membru este. În acest context, nu e deloc dificil de imaginat o multitudine de cazuri în care
interesele unui acţionar ar intra în conflict nu numai cu interesele altui acţionar ci şi cu cele ale societăţii în general. Pentru
exemplificare putem menţiona situaţiile când adunarea generală urmează să hotărască asupra reinvestirii profitului şi
neacordării de dividende, modificării drepturilor conferite de acţiunile dintr-o anumită clasă, convertirea valorilor mobiliare ale
societăţii, fuziunii sau reorganizării acesteia etc. Un aspect important în prevenirea şi soluţionarea problemelor ce ţin de
satisfacerea intereselor acţionarilor îl reprezintă realizarea unei corelări echitabile între interesele acţionarilor majoritari şi cele
ale acţionarilor minoritari, inclusiv protejarea acestora din urmă de abuzurile şi arbitrarul “majorităţii”.
Legea SA şi legislaţia cu privire la valorile mobiliare cuprind o serie de dispoziţii menite să apere drepturile şi interesele
legitime ale acţionarilor minoritari împotriva unor eventuale abuzuri venite din partea acţionarilor majoritari. Aceste dispoziţii
asigură protejarea intereselor acţionarilor minoritari pe două căi distincte: pe de o parte, este stabilit un mecanism eficient de
participare la adoptarea deciziilor în cadrul societăţii care să ţină cont, în măsura posibilităţilor, de interesele tuturor
acţionarilor, iar, pe de altă, acţionarului nemulţumit de adoptarea unor decizii care îi afectează interesele i se oferă posibilitatea
de a se retrage din societate cu obligarea acesteia din urmă la răscumpărarea acţiunilor deţinute.
În prima categorie includem dispoziţiile care reglementează dreptul acţionarului de a participa la adunarea generală, precum şi
obligativitatea de a supune votului acesteia orice măsură capabilă să aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime ale
oricărui acţionar. Astfel, una din cele mai importante garanţii împotriva abuzurilor de orice fel în legătură cu drepturile
acţionarilor o reprezintă dispoziţia legală conform căreia drepturile acţionarilor date de acţiunile de orice clasă pot fi modificate
numai prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, iar această hotărâre este valabilă numai în cazul existenţei unei hotărâri
aparte a acţionarilor care deţin acţiuni de clasa dată, luată cu votul a unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin trei
pătrimi din aceste acţiuni (art.25 alin.11 din Legea SA). În literatura de specialitate s-a discutat dacă majoritatea cerută de lege
va putea să dispună nestânjenită chiar cu privire la acele drepturi ale acţionarilor care au fost socotite de aceştia esenţiale pentru
intrarea în societate? Fără a intra în detaliile frământărilor iscate de această problemă în literatura de specialitate, vom arăta că
se consideră în mod unanim că există o serie de drepturi intangibile ale acţionarilor, un minimum de drepturi prezumate a
constitui însăşi cauza intrării acestora în societate, drepturi ce nu pot fi modificate. Iată care sunt, potrivit doctrinei, aceste
drepturi inderogabile: (a) dreptul la dividend şi de a participa la împărţirea finală a patrimoniului social, prin lichidare; (b)
dreptul de a lua parte la administrarea societăţii, prin participarea la formarea voinţei sociale; cu alte cuvinte este vorba despre
dreptul de a participa la adunările generale, iar în cadrul acestora de a discuta problemele de pe odinea de zi, de a vota, de a lua
parte la numirea membrilor consiliului societăţii, comisiei de cenzori sau a altor organe sociale speciale; (c) dreptul de a lupta
împotriva hotărârilor adunărilor generale când acestea sunt contrarii legii sau actului constitutiv şi dreptul de a controla
gestiunea, când celelalte organe sunt deficiente, fie adresându-se adunării generale, fie instanţelor judecătoreşti; (d) dreptul de a
se retrage din societate atunci când adunarea generală ia unele decizii grave privind viata societăţii; (e) dreptul acţionarului de a
nu i se impune obligaţii faţă de societate mai mari decât cele prevăzute în actele constitutive (astfel, adunarea generală nu poate
impune acţionarilor aporturi suplimentare faţă de cele la care s-au obligat; (f) dreptul la paritate de tratament, în sensul că
adunarea generală nu poate modifica raportul de egalitate dintre acţionari (de exemplu, prin emiterea unor acţiuni numai pentru
unii dintre acţionari, fără ca toţi să aibă vocaţie la acestea); (g) dreptul de a înstrăina acţiunile pe care le deţine (singurele
limitări a dreptului de înstrăinare a acţiunilor sunt prevăzute pentru societăţile pe acţiuni de tip închis în art.27 din Legea SA.
Aceste limitări fiind de strictă interpretare, adunarea generală nu va putea introduce în statut aşa numitele clauze de agrement,
în virtutea cărora acţionarul ar deveni prizonierul acţiunilor sale. De asemenea, adunarea nu va putea, prin hotărâre, să
împiedice pe un acţionar să înstrăineze acţiunile pe care le posedă. Analizând drepturile expuse mai sus constatăm că acestea, în
majoritate, sunt drepturi ce rezultă din dispoziţiile legale, chiar dacă unele nu sunt consacrate în mod formal de un text de lege.
Hotărârea adunării generale care ar încălca aceste drepturi, implicit ar încălca legea, or, indiscutabil, atotputernicia adunării
generale este limitată de lege.
În cea de-a doua categorie includem dispoziţiile ce reglementează dreptul acţionarului de a se retrage din societate atunci când
nu este de acord cu anumite hotărâri a adunării generale cu obligaţia pentru societate de a-i răscumpăra acţiunile pe care le
deţine (art.166 alin.2-3 din cod şi art.79 alin.2 şi 3 din Legea SA). Un alt mecanism menit să protejeze interesele acţionarilor
minoritari este acela prin care se stabileşte obligativitatea pentru persoana care a achiziţionat, de sine stătător sau împreună cu
persoanele sale afiliate, acţiuni ale unei societăţii deschise reprezentând un pachet de control, de a propune acţionarilor să-i
vândă acţiunile cu drept de vot care le aparţin (ofertă tender), propunere ce trebuie făcută în termen de 3 luni de la data
înregistrării în registrul acţionarilor a achiziţionării acestui pachetului de control (art.84 alin.5 din Legea SA şi art.21 din Legea
PVM). Menţionăm că noţiunea de “pachet de control” este în strânsă corelaţie cu noţiunea de “poziţie de control”, care potrivit
art.3 din Legea PVM, însemnă “exercitarea influenţei decisive asupra hotărârilor adoptate de către o persoană fizică sau
juridică”. Este normal ca deţinerea de către o persoană a unui pachet de control să fie de natură să afecteze interesele
acţionarilor minoritari din societate, de unde şi grija legiuitorului de a-i proteja pe aceştia din urmă.
Dar care sunt modalităţile procesuale de apărarea a drepturilor acţionarilor? Legislaţia conţine o dispoziţie expresă în acest sens,
şi anume, potrivit art.28 alin.2 din Legea SA, pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, acţionarii sunt în drept, în
modul stabilit de legislaţie, să sesizeze organele de conducere ale societăţii şi/sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
şi/sau instanţa judecătorească. Această dispoziţie este completată de prevederile art.59 alin.5 din Legea SA, conform cărora
hotărârea luată de adunarea generală a acţionarilor contrar cerinţelor legii sau ale actului constitutiv al societăţii poate fi atacată
în justiţie de oricare dintre acţionari sau de o altă persoană împuternicită, dacă: (a) acţionarul nu a fost înştiinţat, în modul
stabilit de prezenta lege, despre data. ora şi locul ţinerii adunării generale; (b) acţionarul nu a fost admis la adunarea generală
fără temei legal; (c) adunarea generala s-a ţinut tară cvorumul necesar; (d) hotărârea a fost luată asupra unei chestiuni care nu
figura în ordinea de zi a adunării generale sau cu încălcarea cotelor de voturi; (e) acţionarul a votat contra luării hotărârii ce îi
lezează drepturile şi interesele legitime; (f) drepturile şi interesele legitime ale acţionarului au fost grav încălcate în alt mod.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea prevederilor legii sau ale actului constitutiv vor fi, după caz, fie aduse în
concordanţă cu actele respective printr-o nouă hotărâre a adunării generale, adoptate cu respectarea cerinţelor statutare şi legale,
fie anulate de către instanţa judecătorească.
7. Reprezentarea acţionarilor. Cu excepţia dispoziţiei art.161 alin.7, potrivit căreia “dacă o acţiune este deţinută de mai multe
persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi îşi exercită drepturile prin reprezentant”, Codul civil nu cuprinde alte
precizări referitoare la reprezentarea acţionarilor. Găsim, însă, asemenea reglementări în legea specială. Astfel, potrivit legii,
acţionarul este în drept, în temeiul mandatului sau contractului, să cesioneze exercitarea drepturilor sale reprezentantului sau
deţinătorului nominal de acţiuni69 (art.25 alin.5 din Legea SA).
În principiu, reprezentant al acţionarului poate fi orice persoană. Legiuitorul nostru stabileşte o singură restricţie cu privire la
calitatea de reprezentant, şi anume, aceea conform căreia persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii, cu excepţia
membrilor consiliului societăţii, nu pot fi reprezentanţi ai acţionarului (art.25 alin.8 din Legea SA). Prin această interdicţie se
urmăreşte, în principal, înlăturarea posibilităţii ca persoanele care exercită atribuţii de dispoziţie în conducerea societăţii să
influenţeze, prin acapararea unui număr mare de voturi, rezultatul deliberărilor în adunarea generală a acţionarilor.
Deoarece Legea privind societăţile pe acţiuni nu cuprinde alte reguli speciale aplicabile reprezentării, se va da eficienţă
dispoziţiilor de drept comun din materia reprezentării.
Astfel, acţionarii, persoane fizice, care nu au capacitate legală de exerciţiu vor fi reprezentaţi de reprezentanţii lor legali. În
această categorie intră minorii până la 14 ani şi incapabilii. Minorii pot fi reprezentaţi de părinţi, adoptatori sau tutore, iar
incapabilii – de tutore (art.22 alin.1 şi art.24 alin.2 din cod). La rândul lor, reprezentanţii legali vor putea mandata alte persoane
să exercite drepturile de acţionar, caz în care suntem în prezenţa unei “duble reprezentări”.
În ceea ce priveşte acţionarii, persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14 şi 18 ani şi persoanele a căror
capacitate de exerciţiu a fost limitată de instanţele judecătoreşti), aceştia îşi vor exercita drepturile de acţionar, cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor (art.21 alin.1 şi art.25 alin.2 din cod).
Acţionarii, persoane juridice, vor fi reprezentate în exercitarea drepturilor lor de acţionar de către persoana desemnată în acest
sens de către organele de conducere în conformitate cu statutul persoanei juridice respective. Şi reprezentanţii persoanei juridice
pot da, la rândul lor, cu respectarea dispoziţiilor legii şi a actelor constitutive, procură specială altor persoane pentru a exercita
drepturile societăţii acţionare
Exercitarea drepturilor ce revin satului (comunei), oraşului (municipiului) sau raionului, în calitate de acţionar al societăţii pe
acţiuni, este de atribuţia primarului (art.38 pct.30), respectiv, preşedintelui comitetului executiv al consiliului raional (art.67
lit.l) din Legea nr.186/1998 privind administraţia publică locală). Pe lângă regula instituită de art.25 alin.7 din Legea SA potrivit
căreia “statul poate avea doar un singur reprezentant într-o societate”, exercitarea drepturilor conferite de acţiunile deţinute de
stat comportă o serie de particularităţi ce sunt prevăzute în Regulamentul cu privire la reprezentarea statului în societăţile
economice aprobat prin H.G. nr.109/1999.
În sfârşit, orice acţionar cu capacitate deplină de exerciţiu poate delega exercitarea drepturilor sale unei alte persoane printr-o
procură specială ce va fi supusă, în principiu, regulilor generale aplicabile reprezentării (art.242-257 din cod). Mandatarul poate
fi un alt acţionar sau o persoană străină de societate. Nu pot fi mandatari, după cum am arătat mai sus, persoanele cu funcţii de
răspundere ale societăţii, cu excepţia membrilor consiliului societăţii.
Acţionarul este în drept să-1 înlocuiască oricând pe reprezentantul său ori pe deţinătorul nominal de acţiuni sau să-i retragă
împuternicirile, dacă actele legislative, contractul sau actul administrativ nu prevede altfel (art.25 alin.9 din Legea SA).

69
Deţinător nominal de acţiuni poate fi persoana care deţine acţiuni în temeiul unui contract sau un participant profesionist la piaţa valorilor
mobiliare care deţine, în numele său, acţiuni din însărcinarea proprietarilor de acţiuni sau a altor deţinători nominali, nefiind proprietar al
acţiunilor respective. Calitatea de deţinător nominal o pot avea depozitarii (în cazul acţiunilor deponenţilor lor), brokerii şi managerii fondurilor
de investiţii, companiile fiduciare (în cazul acţiunilor clienţilor lor). Deţinătorul nominal poate realiza drepturile conferite de acţiuni numai având
împuternicirile respective ale proprietarilor acestora (art.8 alin.5 din PVM).
8. Obligaţiile acţionarilor. Deşi nici cu privire la obligaţiile acţionarilor Codul civil, spre deosebire de Legea SA, nu conţine
nici o dispoziţie expresă, existenţa acestora reiese din analiza unor texte privind societatea pe acţiuni. Vom examina pe scurt, în
cele ce urmează, principalele obligaţii ale acţionarilor.
(a) Obligaţia de a efectua plata vărsămintelor datorate. Principala obligaţie a acţionarului este aceea de a efectua plata
vărsămintelor datorate sau, cu alte cuvinte, de a achita valoarea nominală a acţiunilor subscrise. Acţionarul se obligă prin
contractul de societate sau printr-un acord cu societatea (în cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare) şi este dator să-
şi onoreze obligaţia asumată. Astfel, în cazul constituirii societăţii, dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de
aport, cofondatorii îl pot constrânge pe cale judecătorească, cerând executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate,
iar în cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare, organele de conducere a societăţii vor decide fie urmărirea în justiţie
a investitorilor (acţionarilor) pentru vărsămintele datorate, fie adoptarea unei hotărâri privind refuzul de a încheia emisiunea
acţiunilor şi restituirea către investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus în contul plăţii acţiunilor.
(b) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege. Astfel, potrivit art.29 alin.1 lit.a) şi b) din Legea SA,
acţionarul este obligat să informeze persoana care ţine registrul acţionarilor despre toate schimbările din datele sale, introduse în
registru şi să comunice în scris societăţii, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi organului de stat care efectuează
reglementarea antimonopolistă despre achiziţionarea de acţiuni ale societăţii deschise în număr ce depăşeşte limita stabilită de
legislaţie. De asemenea, conform art.29 alin.2 din Legea SA, acţionarii persoane cu funcţii de răspundere ale societăţii deschise
sunt obligaţi să comunice în scris societăţii şi Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare despre toate tranzacţiile lor cu acţiunile
societăţii, în modul prevăzut de legislaţia cu privire la valorile mobiliare.
(c) Obligaţia de a nu se amesteca fără drept în administrarea societăţii. Potrivit legii, acţionarul nu este în drept, fără
împuterniciri speciale, să acţioneze în numele societăţii sau pe cauţiunea ori cu garanţia societăţii (art.25 alin.14 din Legea SA).
(d) Obligaţia de a respecta actele constitutive ale societăţii şi hotărârile adunării generale. Acţionarii sunt ţinuţi să respecte
prevederile statutare şi hotărârile adunării generale, dacă au fost luate cu respectarea procedurii prevăzute de lege. Menţionăm
că, hotărârile adunării generale sunt obligatorii atât pentru acţionarii care au fost prezenţi la adunare, cat şi pentru cei absenţi.
Totuşi, în cazul în care hotărârile adunării generale sunt contrare legii sau actului constitutiv ele vor putea fi atacate în justiţie de
oricare dintre acţionari în condiţiile prevăzute de art.59 alin.5 din Legea SA.
(e) Obligaţia acţionarului de a suporta pierderile sociale până la concurenţa aportului său. Acţionarii nu vor suporta pasivul
social decât în limita aportului lor. Responsabilitatea acţionarilor, limitată la nivelul aporturilor, este un principiu de bază al
societăţilor de capitaluri.
În încheiere, menţionăm că, în cazul în care societăţii i-a fost cauzat un prejudiciu ca urmare a neexecutării sau a executării
necorespunzătoare de către acţionar a obligaţiilor ce-i revin, acesta va răspunde în faţa societăţii cu mărimea prejudiciului
cauzat (art.29 alin.3 din Legea SA).

Articolul 162. Dobândirea de acţiuni proprii (acţiunile de tezaur)

(1) Acţiunea de tezaur este acţiunea dobândită de societatea pe acţiuni emitentă de la acţionarul său.
(2) Societatea pe acţiuni nu poate dobândi acţiuni proprii, nici direct, nici prin persoane care acţionează în nume
propriu, dar pe seama acestei societăţi, în afară de cazul în care adunarea generală a acţionarilor hotărăşte altfel, cu
respectarea dispoziţiilor prezentului articol.
(3) Valoarea acţiunilor proprii dobândite de societatea pe acţiuni, inclusiv a celor aflate în portofoliul său, nu poate
depăşi 10% din capitalul social subscris.
(4) Se pot dobândi numai acţiuni eliberate integral şi numai în cazul în care capitalul social subscris este vărsat integral.
(5) Acţiunea proprie poate fi dobândită de societatea pe acţiuni doar din contul activelor care depăşesc mărimea
capitalului social şi a altor fonduri pe care societatea este obligată să le constituie şi din care nu se permite să se
plătească drepturile acţionarilor.
(6) Acţiunile proprii dobândite cu încălcarea dispoziţiilor alin.(2)-(5) vor fi înstrăinate în cel mult un an de la data
subscrierii lor. Acţiunile care nu au fost înstrăinate în acest termen vor fi anulate, societatea fiind obligată să reducă
corespunzător capitalul social.
(7) Restricţiile prevăzute la alin.(2) - (6) nu se aplica atunci când dobândirea de către societate a unui număr determinat
de acţiuni proprii, eliberate integral, se face în una din următoarele situaţii:
a) cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea unui număr de acţiuni proprii de o valoare corespunzătoare
reducerii;
b) pentru cedarea către personalul societăţii a unui număr de acţiuni proprii, în limitele şi în condiţiile aprobate de
adunarea generala a acţionarilor;
c) prin efectul succesiunii universale sau al fuziunii ori al unei hotărâri judecătoreşti pronunţate intr-o procedură de
urmărire silită împotriva unui debitor al societăţii;
d) cu titlu gratuit;
e) în scopul regularizării cursului acţiunilor proprii pe piaţa bursieră sau pe piaţa organizată extrabursieră, numai cu
avizul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
(8) Acţiunea de tezaur nu dă societăţii dreptul la vot în cadrul adunării generale a acţionarilor, dreptul la dividend şi nici
dreptul la o parte din patrimoniu în cazul lichidării societăţii.
1. Consideraţii generale. În principiu, orice persoană fizică sau juridică poate deţine în proprietate acţiuni ale unei societăţi
comerciale. Prin urmare, nimic nu se opune ca o societate pe acţiuni să fie acţionara unei alte societăţi. Problema care însă s-a
ridicat în doctrină este cea a admisibilităţii ca o societate pe acţiuni să devină proprietara propriilor sale acţiuni? Dobândirea de
către societate a acţiunilor proprii prezintă numeroase avantaje, dar şi dezavantaje, ce au fost relevate de doctrina comercială.
Astfel, s-a arătat că printr-o asemenea operaţiune s-ar oferi posibilitatea societăţii de a susţine cursul propriilor acţiuni, prin
cumpărarea acestora în cantitate mare, sau, dimpotrivă să le facă să scadă, vânzând titlurile pe care le deţine în portofoliu. Pe de
altă parte, se subliniază că asemenea speculaţii, prin denaturarea valorii acţiunilor, ar putea fi catastrofale pentru depunători. S-a
mai spus, de asemenea, că dacă această posibilitate ar fi oferită, s-ar constitui un capital fictiv (autodeţinut) care nu ar mai
reprezenta o garanţie reală pentru creditorii sociali, că nu se poate accepta ca o societate să fie propriul ei acţionar, nefiind
admisibil ca o persoană să fie în acelaşi timp şi debitor şi creditor, etc.
Atitudinea legiuitorului nostru în această problemă este una cât se poate de flexibilă. Astfel, deşi se instituie regula interzicerii
dobândirii de către societate a propriilor sale acţiuni, se prevede şi posibilitatea derogării de la această regulă prin hotărârea
adunării generale a acţionarilor cu respectarea anumitor restricţii (art.162 alin.2 din cod). Totodată, sub presiunea necesităţilor
care pot apărea în activitatea cotidiană a societăţii, legiuitorul a prevăzut şi o serie de excepţii de la regulă, când dobândirea
propriilor acţiuni se poate face fără a se ţine seama de restricţiile instituite în alin.2-5 ale art.162 din cod.
În concluzie, putem afirma că dobândirea de către societate a propriilor acţiuni este permisă: (a) restricţionat, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de alin.2-5 ale art.162 din cod şi (b) fără restricţii, în cazurile prevăzute de art.162 alin.7 din cod.
Acţiunile dobândite de societatea emitentă de la acţionarii săi sunt denumite de legiuitor acţiuni de tezaur (art.162 alin.1 din
cod). Este de observat că spre deosebire de concepţia promovată de Legea SA, Codul civil include în sfera acţiunilor de tezaur
orice acţiune plasată de societate dobândită (s.a.) de la acţionarul său şi nu doar acţiunile achiziţionate sau răscumpărate. Altfel
spus, vor fi considerate acţiuni de tezaur şi cele dobândite de societate ca efect al unei succesiuni sau cu titlu gratuit.
Dacă legislaţia nu prevede altfel, acţiunile de tezaur vor fi trecute în inventarul societăţii.
Acţiunea de tezaur nu dă societăţii dreptul la vot în cadrul adunării generale a acţionarilor, dreptul la dividend şi nici dreptul la
o parte din patrimoniu în cazul lichidării societăţii (art.162 alin.8 din cod). Aceste drepturi vor fi suspendate până la înstrăinarea
sau, după caz, anularea acţiunilor de către societate.
2. Dobândirea restricţionată de către societate a propriilor acţiuni. După cum am arătat mai sus, ca regulă generală,
societatea pe acţiuni nu poate dobândi acţiuni proprii nici direct şi nici prin persoane care acţionează în nume propriu, dar pe
seama acestei societăţi. Codul civil prevede însă şi o importantă derogare de la acest principiu, şi anume ipoteza în care
adunarea generală a acţionarilor hotărăşte în acest sens, dobândirea propriilor acţiuni este posibilă cu condiţia respectării
dispoziţiilor art.162 alin.3-5 din cod, şi anume: (a) valoarea acţiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în
portofoliul său, nu trebuie să depăşească 10% din capitalul social subscris. Considerăm că pentru stabilirea plafonului de 10 %
se va lua în calcul valoarea nominală a acţiunilor; (b) se pot dobândi numai acţiuni integral liberate şi numai în cazul în care
capitalul social subscris este integral vărsat. În completarea acestei dispoziţii vine şi prevederea din art.78 alin.8 pct.1 din Legea
SA, conform căreia societatea nu va putea achiziţiona propriile acţiuni în decursul unei luni până la începutul plasării acţiunilor
emisiunii suplimentare, în procesul plasării acestora, precum şi în decursul unei luni după plasarea lor; (c) plata acţiunilor
dobândite se va face numai din contul activelor care depăşesc mărimea capitalului social şi/sau din contul altor fonduri
disponibile ale societăţii. Această dispoziţie este completată de prevederile art.78 alin.8 pct.2 din Legea SA, potrivit cărora,
societatea pe acţiuni nu este în drept să achiziţioneze acţiuni plasate de ea dacă, conform ultimului bilanţ societatea este
insolvabilă sau achiziţionarea acţiunilor plasate o va face insolvabilă ori valoarea activelor nete ale societăţii este mai mică
decât valoarea capitalului ei social sau va deveni mai mică în urma achiziţionării acţiunilor plasate. Considerăm că referirea
legiuitorului la “alte fonduri pe care societatea este obligată să le constituie şi din care nu se permite să se plătească drepturile
acţionarilor” nu este prea reuşită, deoarece ar putea fi interpretată în sensul că plata acţiunilor s-ar putea face şi din capitalul de
rezervă, lucru ce contravine art.160 alin.2 din cod.
În cazul dobândirii de acţiuni proprii cu încălcarea acestor condiţii operaţiunea nu va fi nulă, însă acţiunile astfel dobândite vor
trebui înstrăinate în cel mult un an de la “data subscrierii” lor. Considerăm că referirea legiuitorului la “data subscrierii” este
greşită deoarece sancţiunea prevăzută urmează a se aplica indiferent de modalitatea de dobândire (cumpărare de la un terţ,
schimb, etc.) şi nu numai în cazul în care societatea subscrie propriile acţiuni. Acţiunile care nu au fost înstrăinate în acest
termen vor fi anulate, societatea fiind obligată să reducă în mod corespunzător capitalul social.
3. Dobândirea fără restricţii de către societate a propriilor acţiuni. După cum am arătat, codul civil prevede în art.162 alin.7
o serie de situaţii de excepţie când societatea poate dobândi propriile sale acţiuni fără respectarea restricţiilor menţionate mai
sus. Singura condiţie impusă este ca acţiunile să fie integral liberate.
Cazurile în care nu mai funcţionează restricţiile prevăzute de art.162 alin.3-5 din cod sunt următoarele:
(a) Dobândirea se face cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea unui număr de acţiuni proprii de o valoare
corespunzătoare reducerii. Bineînţeles că întreaga operaţiune va trebui să respecte regulile prevăzute pentru reducerea
capitalului social enunţate de art.45 alin.2-5 din Legea SA, iar acţiunile de tezaur vor fi anulate după înregistrarea modificărilor
respective în actul constitutiv al societăţii;
(b) Dobândirea se face pentru cedarea către personalul societăţii a unui număr de acţiuni proprii, în limitele şi în condiţiile
aprobate de adunarea generala a acţionarilor. Întrucât codul civil nu distinge, cesiunea acţiunilor către salariaţi se va putea face
atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit. Dacă cesiune ase face cu titlu gratuit, ea echivalează practic cu participarea salariaţilor
la împărţirea beneficiilor societăţii, societatea având uneori acest interes pentru a stimula ataşamentul salariaţilor faţă de
societate prin cooptarea lor ca acţionari ai acesteia. Considerăm că, pentru a preveni eventualitatea unor abuzuri şi având în
vedere necesitatea armonizării legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene este necesară introducerea unui termen în care
acţiunile dobândite de societate trebuie cesionate către salariaţi; Directiva a II-a nr.77/91/CE a Comunităţii Economice
Europene din 13 decembrie 1976 prevăzând în acest sens un termen de 12 luni de la data achiziţionării acţiunilor (art19 pct.3).
Precizăm că practica stimulării salariaţilor prin oferire de acţiuni este frecvent întâlnită în statele occidentale, existând chiar, în
unele din ele, posibilitatea emiterii unor acţiuni destinate exclusiv salariaţilor – denumite “employee shares” sau “bonus
shares”;
(c) Dobândirea are loc printr-o transmitere universală sau cu titlul universal a unui patrimoniu (în urma unei succesiuni sau
fuziuni) ori ca efect al unei hotărâri judecătoreşti pronunţate intr-o procedură de urmărire silită împotriva unui debitor al
societăţii. Fuziune ava avea ca rezultat dobândirea de societate a propriilor acţiuni atunci când societatea absorbantă era
acţionar al societăţii absorbite la data fuziunii;
(d) Dobândirea se face cu titlu gratuit. Semnalăm faptul că prevederea acestui caz de excepţie, în care societatea poate dobândi
fără limite propriile sale acţiuni, ar putea fi de natură să faciliteze eludarea interdicţiilor legale, prin încheierea unor acte
deghizate;
(e) Dobândirea se face în scopul regularizării cursului acţiunilor proprii pe piaţa bursieră sau pe piaţa organizată extrabursieră.
Posibilitatea dobândirii în acest caz priveşte numai acţiunile cotate la bursă sau pe o piaţă secundară organizată. De asemenea,
dobândirea va putea fi făcută numai cu avizul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
Deşi situaţia reglementată de art.166 alin.2-3 din cod, când societatea este obligată să-şi răscumpere acţiunile plasate, nu este
menţionată printre ipotezele de dobândire fără restricţii de către societate a propriilor acţiuni, considerăm că nici în acest caz nu
se vor aplica restricţiile prevăzute de art.162 alin.3-5 din cod, fiind regretabilă omisiunea legiuitorului în acest sens.
4. Procedura de dobândire a acţiunilor proprii. În principiu, dobândire de către societate a propriilor acţiuni se va face fie în
temeiul unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor (în cazul în care dobândirea se face în scopul reducerii capitalului social,
cesiunii acestora către personalul societăţii, etc.), fie în temeiul unei hotărâri a consiliului societăţii (în situaţiile în care
dobândirea se face cu titlul gratuit sau în scopul regularizării cursului acţiunilor).
În ipoteza în care dobândirea acţiunilor proprii se face prin achiziţionare, în hotărârea societăţii vor fi indicate clasele şi
numărul acţiunilor ce urmează să fie achiziţionate, preţul de achiziţie, forma de plată şi termenul în decursul căruia va avea loc
achiziţionarea, acesta neputând fi mai mic de o lună (art.78 alin.4 din Legea SA). De asemenea, societatea este obligată să
aducă la cunoştinţa fiecărui acţionar sau reprezentant legal al acestuia ori deţinător nominal de acţiuni propunerea de
achiziţionare a acţiunilor aflate în circulaţie ale societăţii şi/sau să publice propunerea sa (art.78 alin.5 din Legea SA). Odată
publicat, sau comunicat în alt mod, anunţul privind achiziţionarea de către societate a acţiunilor plasate, orice acţionar va putea
să vândă acţiunile ce îi aparţin, iar societatea va fi obligată să le achiziţioneze în condiţiile anunţate. În consecinţă, societatea nu
va putea refuza sau alege selectiv ofertele acţionarilor. Totuşi, dacă numărul total de acţiuni care figurează în ofertele
acţionarilor depăşeşte numărul de acţiuni anunţate pentru achiziţionare de către societate, societatea va achiziţiona acţiunile
proporţional numărului lor indicat în fiecare ofertă (art.78 alin.7 din Legea SA).

Articolul 163. Obligaţiunile

(1) Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni la purtător sau obligaţiuni nominative. Obligaţiunile nematerializate pot
fi numai nominative.
(2) Valoarea nominala a tuturor obligaţiunilor plasate de societate nu trebuie să depăşească mărimea capitalului social.
(3) Obligaţiunea acordă deţinătorului său dreptul la dobânda promisa de emitent, iar la sfârşitul perioadei pentru care
este emisă şi dreptul la valoarea nominală a acesteia. Obligaţiunile pot fi convertite în acţiuni.
(4) Obligaţiunea nu poate fi emisa pentru o perioada mai mica de un an.
(5) Obligaţiunile se emit numai prin oferta publică şi se achita numai în numerar. Achitarea în rate a obligaţiunii nu se
admite.
(6) Obligaţiunile nu pot fi plasate în scopul constituirii, întregirii sau majorării capitalului social.
(7) Tipul obligaţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt reglementate de lege.

1. Noţiunea şi natura juridică a obligaţiunilor. O societate pe acţiuni îşi poate procura bani, atunci când are nevoie de un
capital suplimentar, folosind mai multe procedee. În primul rând, societatea îşi poate majora capitalul social printr-o emisiune
de noi acţiuni. Aceasta presupune însă acoperirea completă a acţiunilor din emisiunea precedentă, iar mărirea numărului de
acţionari cu noii subscriitori ai acţiunilor emise conduce la o micşorare a dividendelor prin împărţirea profitului cu aceştia. În al
doilea rând, societatea poate solicita credite de la o bancă, dar inconvenientele acestui procedeu constau în posibilitatea
procurării unor sume relativ mici pe care banca le poate acorda, în termenul scurt de rambursare, ca şi în garanţiile pe care
societatea trebuie să le constituie. În sfârşit, există şi procedeul mai avantajos pentru societate de a se împrumuta prin
subscripţie publică. Societatea va emite, în acest scop, obligaţiuni – titluri care constată un drept de creanţă asupra societăţii
pentru o sumă de bani scadentă, în general, după o perioadă mai lungă de timp.
Sistemul obligaţiunilor este specific societăţii pe acţiuni, celelalte forme societare nefiind abilitate de lege să procedeze la
emisiunea de obligaţiuni.
Avantajele emisiunii de obligaţiuni sunt multiple şi ele au fost reliefate în doctrina comercială. S-a arătat astfel că această
modalitate de procurare a fondurilor prezintă avantaje atât pentru societate, cât şi pentru deţinătorul de obligaţiuni. Societatea
care are nevoie de bani poate să procure, graţie acestui procedeu, sume importante, fără a suporta inconvenientele care decurg
din majorarea capitalului social sau din contractarea unui credit bancar. Astfel, emiterea obligaţiunilor va putea fi făcută şi în
situaţia în care acţiunile subscrise n-au fost integral liberate. Apoi, obligatarii fiind simpli creditori ai societăţii şi nu asociaţi,
prin emiterea obligaţiunilor nu se va modifica nici structura adunării acţionarilor, nici cota-parte din beneficiul cuvenit fiecărui
acţionar. În sfârşit, dobânda pe care societatea o plăteşte obligatarilor, spre deosebire de dividende, se va deduce din profitul
social impozabil. În raport cu creditele bancare, emiterea de obligaţiuni poate fi mai puţin oneroasă. În ceea ce îl priveşte pe
obligatar, acesta va primi în fiecare an dobânda aferentă valorii nominale a obligaţiunilor, indiferent dacă societatea a realizat
sau nu profit. El este, de asemenea, sigur că i se va rambursa, la scadenţă, valoarea nominală a obligaţiunilor, spre deosebire de
acţionar, care nu are garanţia că, prin vânzare sau în urma lichidării societăţii, va redobândi valoarea nominală a acţiunilor
deţinute. Totuşi, în literatura de specialitate s-a arătat că în perioadele de inflaţie aceste avantaje reprezintă doar o amăgire
pentru obligatari. In momentul rambursării împrumutului, în virtutea principiului nominalismului monetar, aceştia nu vor primi
decât valoarea nominală a obligaţiunilor deţinute.
Codul civil nu conţine o definiţie a obligaţiunilor, o găsim, însă, în Legea SA care defineşte obligaţiunea ca fiind un document
ce atestă dreptul proprietarului lui (obligatarului) de a primi suma vărsată în contul achitării obligaţiunii şi dobânda sau un alt
profit aferent în mărimea şi în termenul stabilite prin decizia de emitere a obligaţiunilor” (art.16 alin.1 din Legea SA).
În doctrină obligaţiunile au fost definite ca fiind titluri de credit emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate,
care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.
În ceea ce priveşte natura juridică a obligaţiunilor, acestea, ca şi acţiunile, sunt valori mobiliare emise de societate. În timp ce
acţiunile sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale ce constituie fracţiuni ale capitalului social, iar acţionarii, în sens larg,
sunt membri ai societăţii, obligaţiunile sunt titluri de credit, fracţiuni ale unui împrumut unic cu o anumită valoare nominală, iar
obligatarii sunt creditori ai societăţii pentru suma reprezentând valoarea obligaţiunii subscrise şi dobânzile aferente (art.16 alin1
şi 2 din Legea SA).
Obligatarul, nefiind asociat, nu are dreptul la dividende şi nici la celelalte drepturi pe care le are un acţionar, dar nici nu
participă la pierderile societăţii. Pe de altă parte, obligatarii au dreptul preferenţial faţă de acţionari la primirea unei părţi din
profitul societăţii sub formă de dobândă sau alt profit (art.16 alin.3 din Legea SA). Obligaţiunea, a cărei profitabilitate este dată
de o dobândă fixă, este valoare de plasament, în timp ce acţiunea este o valoare speculativă, profitabilitatea ei variind în funcţie
de valoarea beneficiului înregistrat de societate.
Obligaţiunea are în comun cu acţiunea mai multe caractere, şi anume: negociabilitatea şi indivizibilitatea faţă de societate,
felurile în care pot fi emise, precum şi modalităţile de transmitere.
Obligaţiunile fiind indivizibile, asemenea acţiunilor, prin analogie cu art.161 alin.7 din cod, când o obligaţiune devine
proprietatea mai multor persoane, pentru exercitarea drepturilor rezultate din titlu, coindivizarii trebuie să desemneze un singur
reprezentant.
2. Felurile obligaţiunilor. Obligaţiunile pot fi clasificate după modul de circulaţie, după forma emiterii şi după forma de
răscumpărare.
(a) Obligaţiunile, după modul cum circulă, sunt de două feluri: obligaţiuni nominative şi obligaţiuni la purtător.
Obligaţiunile nominative se caracterizează prin aceea că au numele titularului înscris în titlu. Dreptul de proprietate asupra
acestora se transmite prin intermediul dispoziţiei de transmitere perfectate în conformitate cu legislaţia cu privire la valorile
mobiliare.
Obligaţiunile la purtător nu cuprind menţiuni de identificare a titularului titlului, iar dreptul de proprietate asupra acestor
obligaţiuni se transferă prin simpla lor tradiţiune.
Deşi Legea SA (art.11 alin.4) şi Legea PVM (art.4 alin.2) prevăd că societatea pe acţiuni este în drept să plaseze numai valorile
mobiliare – deci şi obligaţiuni – nominative, Codul civil, modificând implicit dispoziţiile sus-menţionate, permite şi emiterea de
obligaţiuni la purtător (art.163 alin.1).
(b) După forma emiterii obligaţiunile pot fi materializate (pe suport de hârtie) sau nematerializate (prin înscrierea în contul
analitic deschis pe numele proprietarului lor sau deţinătorului nominal în registrul oblilgatarilor). Obligaţiunile nematerializate
pot fi numai nominative (art.163 alin.1 din cod).
(c) În funcţie de forma de răscumpărare, obligaţiunile pot fi convertibile sau neconvertibile.
Obligaţiunile convertibile sunt acele obligaţiuni care dau obligatarilor dreptul de a schimba obligaţiunile pe acţiuni ale
societăţii, fie din emisiunea suplimentară, fie pe acţiuni de tezaur.
Obligaţiunile neconvertibile sunt acele acţiuni pe care societatea le poate stinge exclusiv cu mijloace băneşti.
Posibilitatea emiterii unor obligaţiuni convertibile în acţiuni este expres prevăzută de lege (art.163 alin.3 din cod şi art.16 alin.5
din Legea SA). Precizăm că conversia obligaţiunilor în acţiuni nu se poate face decât la cererea obligatarului societatea
neputând să-l oblige să accepte convertirea în locul rambursării valorii nominale şi a dobânzii.
Condiţiile de convertire a obligaţiunilor vor fi stabilite de către adunarea generală a acţionarilor (art.50 alin.3 lit.g) din Legea
SA), fiind cuprinse şi în prospectul respectiv de ofertă publică. Menţionăm că acţionarii societăţii vor avea un drept preferenţial
de subscriiere (de preemţiune) la plasarea obligaţiunilor convertibile în acţiuni în măsura în care acest drept este prevăzut de
actul constitutiv şi nu a fost suprimat de adunarea generală a acţionarilor (art.25 alin.10 din Legea SA).
3. Emiterea obligaţiunilor. Legea cere pentru lansarea unui împrumut cu obligaţiuni îndeplinirea, în prealabil, a anumitor
condiţii de fond şi de formă.
Condiţii de fond. Emiterea acţiunilor trebuie să aibă ca scop obţinerea de către societate a mijloacelor circulante. Această
concluzie se desprinde din analiza art.163 alin.6 din cod, conform căruia obligaţiunile nu pot fi plasate în scopul constituirii,
întregirii sau majorării capitalul social al societăţii.
Pentru a ocroti creditul general, legea impune ca valoarea nominală a tuturor obligaţiunilor plasate de societate să nu
depăşească mărimea capitalului social (art.163 alin.2 din cod). În mod indiscutabil legiuitorul a avut în vedere capitalul vărsat şi
existent, în scopul asigurării unei proporţii reale între fondurile societăţii şi fondurile împrumutate. În cazul în care se fac mai
multe emisiuni, acestea trebuie să respecte toate la un loc limita stabilită. Dacă această limită a fost atinsă, societatea nu va mai
putea emite alte obligaţiuni, dacă nu procedează la o majorare a capitalului social, şi dacă din suma cu care capitalul a fost
sporit nu a fost vărsată o parte suficientă pentru ca valoarea obligaţiunilor emise să respecte limita stabilită.
Trebuie spus că prevederea art.16 alin.6 fraza I din Legea SA, potrivit căreia societatea este în drept să plaseze numai
obligaţiuni asigurate prin gajarea bunurilor ei proprii sau pe cauţiunea ori cu garanţia terţilor, este de natură a limita drastic sau
chiar a suprima posibilitatea societăţilor de a emite obligaţiuni. Considerăm că limitarea emisiunii de obligaţiuni la mărimea
capitalului social este suficientă pentru protejarea intereselor obligatarilor, iar dispoziţiile art. 16 alin.6 din Legea SA ar putea fi
modificate în sensul că, dacă valoarea nominală a obligaţiunilor emise depăşeşte mărimea capitalului social, emisiunea de
obligaţiuni va putea fi considerată valabilă cu condiţia ca obligaţiunile care depăşesc valoarea capitalului social să fie garantate
de terţi.
Conform legii, valoarea nominală a obligaţiunii societăţii trebuie să se împartă la 100 de lei (art.16 alin.4 fraza I din Legea SA).
În consecinţă, valoarea nominală a unei obligaţiuni nu va putea fi mai mică de 100 de lei. Legea prevede, de asemenea, că
obligaţiunile vor putea fi emise pentru o perioadă de cel puţin un an (art.163 alin.4 din cod şi art.16 alin.4 fraza II din Legea
SA).
Condiţii de formă. Competenţa de a hotărî emiterea de obligaţiuni aparţine, conform art.50 alin.3 lit.g) din Legea SA, adunării
generale a acţionarilor.
Emiterea obligaţiunilor poate fi efectuată numai prin intermediul unei oferte publice, deci în cadrul unei emisiuni publice
(art.163 alin.5 din cod). În consecinţă, societăţile pe acţiuni de tip închis nu vor putea efectua emisiuni de obligaţiuni.
În ceea ce priveşte regulile aplicabile emisiunilor de obligaţiuni, ele sunt în principiu aceleaşi cu cele aplicabile emisiunii
acţiunilor şi sunt reglementate de art.9 alin.2 şi alin.5-16 din Legea PVM. Amintim, totuşi, că în cazul emisiunii de obligaţiuni
decizia de emisiune a obligaţiunilor va conţine şi date despre patrimoniul societăţii, asupra căruia obligatarii au dreptul de
deţinător de gaj, sau denumirea întreagă a chezaşului sau garantului împrumutului prin emitere de obligaţiuni în cauză şi date
despre obligaţiile acestuia (art.16 alin.6 din Legea SA).
4. Subscrierea şi rambursarea obligaţiunilor. Spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile se plătesc numai în numerar (art.163
alin.5 fraza I din cod), iar valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată, întrucât legea nu permite achitarea în
rate a obligaţiunilor (art.163 alin.5 fraza a II-a din cod).
Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. La aceea dată fiecare titular al unei obligaţiuni va primi suma
de bani corespunzătoare valorii nominale a obligaţiunii. După cum am mai menţionat obligaţiunile emise de societate pot fi
liberate şi prin convertirea lor în acţiuni ale societăţii emitente (art.163 alin.3 fraza a II-a din cod).
În doctrină s-a arătat că dacă un singur subscriitor a subscris toate obligaţiunile convertibile în acţiuni şi solicită conversia lor,
iar societatea nu se opune, nimic nu împiedică conversia obligaţiunilor şi majorarea în acest fel a capitalului social, pentru că ne
aflăm în prezenţa unui contract unic de împrumut între emitent şi subscriitor, a cărui modificare în executare este la latitudinea
părţilor. Pentru identitate de raţiune, considerăm, cu toate că legea nu prevede în acest sens, că societatea va putea rambursa
valoarea obligaţiunilor subscrise cu acordul deţinătorilor şi înainte de termenul fixat în prospectul de emisiune (dar nu mai
devreme de un an). În acest caz, rambursarea se va putea face la o sumă superioară valorii nominale a obligaţiunilor, diferenţa
reprezentând prima sau premiul, care are menirea să compenseze dobânzile pe perioada rămasă până la scadenţă.
5. Drepturile deţinătorilor de obligaţiuni. Deţinătorii de obligaţiuni (obligatarii) din aceeaşi clasă au drepturi egale, indiferent
dacă sunt în acelaşi timp şi acţionari sau angajaţi ai societăţii emitente. Obligaţiunea acordă deţinătorului său dreptul la valoarea
nominală a acesteia, precum şi la dobânda stipulată în prospectul de ofertă publică.
Este de observat lacuna legislaţiei în ceea ce priveşte organizarea obligatarilor, între care se creează o adevărată comuniune de
interese ce reclamă o anumită protecţie, lipsa unei asemenea protecţii fiind de natură să expună creditul public diverselor
operaţiuni abuzive ale societăţii emitente. Când vorbim de organizarea obligatarilor ne referim în primul rând la posibilitatea
acestora de a se întruni într-o adunare a deţinătorilor de obligaţiuni, în cadrul căreia să poată delibera asupra tuturor măsurilor
care au ca obiect apărarea intereselor obligatarilor, cu dreptul de a interveni cu respectarea unor anumite limite în activitatea
societăţii. Legislaţia actuală reglementează problema supravegherii societăţii emitente de către obligatari ca şi când fiecare din
aceştia din urmă şi-ar fi avut izvorul drepturilor proprii în operaţiuni distincte, lăsând fiecăruia grija de a-şi apăra interesele.
Astfel, singurele dispoziţii în acest sens sunt cele care reglementează drepturile creditorilor societăţii. Astfel, deţinătorii de
acţiuni vor avea, în virtutea calităţii lor de creditori ai societăţii, dreptul de informare asupra activităţii societăţii. În acest scop,
obligatarii vor putea să studieze şi să solicite pe cheltuiala lor copii de pe documentele indicate la art.92 alin.1 din Legea SA.
De asemenea, în cazul reducerea capitalului social, obligatarii societăţii vor avea dreptul să ceară de la aceasta acordarea de
cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea înainte de termen sau încetarea înainte de termen a obligaţiilor
societăţii şi repararea prejudiciilor cauzate (art.45 alin.4 din Legea SA).

Articolul 164. Registrul acţionarilor şi registrul deţinătorilor de obligaţiuni

(1) Societatea emitentă de acţiuni şi obligaţiuni nominative ţine registrul deţinătorilor de acţiuni şi registrul deţinătorilor
de obligaţiuni.
(2) Dacă societatea are mai mult de 50 deţinători de acţiuni sau obligaţiuni, registrele sunt ţinute de un registrator
independent.
(3) Registrul acţionarilor şi registrul deţinătorilor de acţiuni (obligaţiuni – n.a.) trebuie să conţină:
a) denumirea, sediul şi numărul de înregistrare al societăţii emitente, numărul de înregistrare al fiecărei emisiuni
acordat de Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare;
 b) numele, alte date din actul de identitate, domiciliul acţionarului sau al deţinătorului de obligaţiuni persoană fizică;
denumirea, numărul de înregistrare şi sediul acţionarului sau deţinătorului de obligaţiuni persoană juridică;
c) numărul de acţiuni sau obligaţiuni, tipul, clasa şi valoarea nominala a acţiunilor sau obligaţiunilor deţinute de
fiecare acţionar sau deţinător de acţiuni (obligaţiuni – n.a.);
d) data la care fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni a dobândit sau a înstrăinat acţiuni sau obligaţiuni.
(4) Registrul trebuie să aibă o rubrică specială în care se menţionează sechestrul, gajul sau o altă grevare a acţiunilor
sau obligaţiunilor fiecărui acţionar sau deţinător de obligaţiuni.

1. Consideraţii generale. Pe lângă celelalte evidenţe prevăzute de lege pentru toate societăţile comerciale (registrele de
contabilitate şi registrele care privesc activitatea societăţii), societatea pe acţiuni trebuie să ţină anumite registre specifice –
registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii. Ţinerea acestor registre se face în scopul asigurării evidenţei valorilor
mobiliare ale societăţii, deţinătorilor acestora şi operaţiunilor efectuate cu respectivele valori mobiliare.
Legea obligă societăţile pe acţiuni înregistrate în Republica Moldova care emit valori mobiliare nominative să asigure ţinerea
registrelor deţinătorilor de valori mobiliare: registrul deţinătorilor de acţiuni şi registrului deţinătorilor de obligaţiuni (art.164
alin.1 din cod). Registrele respective reprezintă un sistem unificat de înscrieri, ce cuprinde date despre orice persoană
înregistrată în calitate de posesor sau deţinător nominal de acţiuni sau obligaţiuni nominative ale societăţii. În fapt, registrele
menţionate se prezintă sub forma unei liste a persoanelor înregistrate, întocmită conform datelor la momentul respectiv pentru
fiecare clasă a valorilor mobiliare în parte, listă ce permite identificarea persoanelor înregistrate, evidenţa drepturilor
persoanelor asupra valorilor mobiliare înregistrate pe numele lor, executarea dispoziţiilor de transmitere, precum şi descrierea
clasei valorilor mobiliare, pentru care este ţinut registrul deţinătorilor lor. Prin aceste registre se asigură totodată recepţionarea
şi expedierea către persoanele înregistrate a informaţiei referitoare la valorile mobiliare, precum şi colectarea şi păstrarea, în
termenele stabilite de lege, a informaţiei privind toate operaţiunile ce implică efectuarea modificărilor în registre.
Ţinerea registrelor deţinătorilor de valori mobiliare va începe fie în termen de maximum 15 zile de la înregistrarea de stat a
societăţii pe acţiuni, în cazul în care în procesul constituirii au fost emise acţiuni nominative, fie din momentul plasamentului
valorilor mobiliare, în cazul emisiunii ulterioare de acţiuni sau obligaţiuni nominative (art.7 alin.1 din Legea PVM).
Ţinerea registrelor deţinătorilor de valori mobiliare se efectuează fie de însăşi societatea pe acţiuni, fie prin intermediul unui
registrator independent70, în temeiul unui contract cu privire la ţinerea registrului. Trebuie menţionat că, dacă numărul
persoanelor înregistrate în registrele deţinătorilor de valori mobiliare (şi nu a “deţinătorilor de acţiuni sau obligaţiuni” – aşa cum
în mod defectuos prevede textul art.162 alin.2 din cod) este de peste 50, societatea este obligată să transmită ţinerea registrului
unui registrator independent. În cazul în care societatea nu îndeplineşte această cerinţă, ea va fi obligată să încheie contractul cu
privire la ţinerea registrului cu registratorul numit de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Registratorul ales de societate nu
va putea fi o persoană afiliată societăţii sau organizaţiei gestionare ori organizaţiei de audit a societăţii (art.17 alin.4 din Legea
SA). De asemenea, societatea pe acţiuni nu va putea încredinţa ţinerea simultană a registrului mai multor registratori (art.7
alin.4 din Legea PVM), iar până la încetarea acţiunii contractului cu privire la ţinerea registrelor deţinătorilor de valori
mobiliare nu va putea transmite ţinerea acestora unei alte persoane sau să-l ţină de sine stătător (art.17 alin.7 din Legea SA).
După semnarea contractului cu privire la ţinerea registrelor deţinătorilor de valori mobiliare, societatea pe acţiuni va transmite
registratorului toate documentele prevăzute de legislaţie şi contract necesare pentru ţinerea registrelor: documentele cu privire
la acţiunile sau obligaţiile autorizate spre plasare sau puse în circulaţie, documentele de constituire a societăţii cu toate
modificările şi completările efectuate, procesele-verbale ale adunărilor acţionarilor, documentele care confirmă achitarea
acţiunilor şi alte documente, ce servesc drept bază pentru efectuarea înscrierilor în registre.
2. Datele conţinute de registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii pe acţiuni. Potrivit art.164 alin.3 şi 4 din
cod, registrul acţionarilor şi registrul deţinătorilor de obligaţiuni (nu “deţinătorilor de acţiuni” aşa cum este în mod evident
eronat în textul legii, fiind vorba cel mai probabil de o eroare de redactare) trebuie să conţină: (a) denumirea, sediul şi numărul
de înregistrare al societăţii emitente; (b) numărul de înregistrare al fiecărei emisiuni de valori mobiliare acordat de Comisia
Naţionala a Valorilor Mobiliare; (c) numele, domiciliul şi alte date din actul de identitate ale acţionarului sau deţinătorului de
obligaţiuni persoană fizică ori denumirea, numărul de înregistrare şi sediul acţionarului sau deţinătorului de obligaţiuni
persoană juridică; (d) numărul de acţiuni sau obligaţiuni, tipul, clasa şi valoarea nominala a acţiunilor sau obligaţiunilor
deţinute de fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni; (d) data la care fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni a dobândit
sau a înstrăinat acţiuni sau obligaţiuni; (e) date privind sechestrul, gajul sau o altă grevare a acţiunilor sau obligaţiunilor fiecărui
acţionar sau deţinător de obligaţiuni.
În principiu, registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii pe acţiuni pot fi ţinute atât pe suport de hârtie, cât şi în
sistem computerizat. Totuşi, registratorul independent este obligat să ţină registrele numai în sistem computerizat (pct.4.4 din
Regulamentul cu privire la registrul acţionarilor şi registrul posesorilor de obligaţii ai societăţii pe acţiuni elaborat de CNVM,
publicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr.5-6/25.01.1996).
3. Efectuarea înscrierilor în registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii. În registrele deţinătorilor de valori
mobiliare ale societăţii se înregistrează toate tranzacţiile translative de proprietate săvârşite cu acţiunile şi obligaţiunile
nominative ale societăţii fie inter vivos (vânzarea-cumpărare, schimb, donaţie, etc), fie mortis cauza (succesiune), precum şi
constituirea unor garanţii asupra acestora. Astfel, orice modificări care reflectă transmiterea sau grevarea cu sarcini a dreptului
de proprietate asupra valorilor mobiliare nominative se vor introduce în registru corespunzător de către deţinătorul de registru în
termen de 3 zile de la data depunerii tuturor documentelor prevăzute de lege (dispoziţie de transmitere, contractul de gaj,

70
Registrator independent este o persoana juridică, participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare, ce dispune de licenţa Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare de a desfăşura activitatea de ţinere a registrului.
certificat de moştenitor, hotărâre judecătorească, etc.). Înscrierile în registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii se
efectuează la cererea societăţii, achizitorului, proprietarului, reprezentantului acestuia sau deţinătorului nominal al valorilor
mobiliare (art.18 alin.1 din Legea SA şi art.7 alin.5 din Legea PVM). În cazul refuzului de a efectua înscrierea în registrul
corespunzător, deţinătorul registrului este obligată să trimită în scris solicitantului, în termen de 3 zile de la data depunerii
tuturor documentelor prevăzute de lege, o notificare argumentată motivată asupra refuzului (art.18 alin.3 din Legea SA).
Refuzul deţinătorului de registru de a introduce înscrierea în registru sau eschivarea de la această acţiune poate fi atacată la
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare sau/şi în instanţa de judecată (art.17 alin.13 din Legea SA şi art.7 alin.6 din Legea
PVM).
Importanţa efectuării înscrierilor rezidă în faptul că, pe de o parte, ele au caracter constitutiv al dreptului de proprietate (dreptul
de proprietate asupra valorilor mobiliare se transmite noului proprietar din momentul efectuării înscrierii respective în registrul
acţionarilor sau registrul deţinătorilor de obligaţiuni ori în documentaţia de evidenţă a deţinătorului nominal al valorilor
mobiliare în modul stabilit de legislaţie – art.18 alin.2 din Legea SA), iar, pe de altă parte, în cazul emisiunii de valori mobiliare
nominative în formă dematerializată, înscrierile făcute în registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii au caracter
probatoriu în baza legii, ele constituind un temei pentru eliberarea către proprietarii sau deţinătorii nominali ai valorilor
mobiliare a extraselor din registrele respective.
4. Obligaţiile şi răspunderea registratorului. Registratorul, indiferent dacă este vorba de un registrator independent sau de
societatea pe acţiuni care ţine ea însăşi registrele deţinătorilor de valori mobiliare, este obligat: (a) să respecte modalitatea
stabilită de ţinere a registrului; (b) să deschidă în registru un cont personal (cont analitic) pentru fiecare persoană înregistrată, în
modul stabilit de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare; (c) să opereze în registru toate modificările şi completările
necesare; (d) să elibereze persoanelor înregistrate extrase din registru. În afară de aceste obligaţii, registratorul independent mai
este obligat: (a) să aducă la cunoştinţa persoanelor înregistrate informaţia dezvăluită de societate; (b) să prezinte societăţii
listele persoanelor înregistrate în registru; (c) să confrunte lunar cu societatea balanţa acţiunilor ei şi a altor valori mobiliare; (d)
să nu divulge altor persoane informaţii privitoare la activitatea oricărei societăţi faţă de care el exercită funcţiile de registrator
independent; (e) să nu efectueze tranzacţii cu valorile mobiliare ale societăţii cu care a încheiat contractul cu privire la ţinerea
registrului; (f) să nu delege altor persoane executarea obligaţiilor din contractul de ţinere a registrului fără acordul societăţii; (g)
la încetarea sau rezilierea contractului de ţinerea a registrului, să respecte modul stabilit de către Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare de transmitere a registrului (art.17 alin.8 şi 10 din Legea SA şi art.37 alin.3 din Legea PVM).
Persoana care ţine registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii răspunde pentru prejudiciul cauzat proprietarului sau
deţinătorului nominal al valorilor mobiliare în cazurile încălcării termenelor de efectuare a înscrierii în registru, eschivării sau
refuzului nemotivat de a face înscrierea sau de a elibera extrase din registru, comiterii de greşeli la ţinerea registrului şi în alte
cazuri prevăzute de legislaţie. Trebuie de subliniat că, chiar dacă societatea pe acţiuni a încheiat un contract cu privire la ţinerea
registrelor cu un registrator independent, ea nu este eliberată în fata acţionarilor de răspundere pentru ţinerea registrului.
Registratorul nu răspunde pentru prejudiciu cauzat persoanelor înregistrate în registrele deţinătorilor de valori mobiliare numai
dacă acesta s-a produs ca urmare a neprezentării de către persoanele respective a informaţiei pe care acestea erau obligate să o
aducă la cunoştinţa registratorului (art.17 alin.11-12 coroborat cu art.18 alin.4 din Legea SA).
Actele nelegitime ale registratorului pot fi atacate de către persoanele interesate la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
şi/sau în justiţie, iar în cazul imposibilităţii realizării drepturilor conferite de valorile mobiliare datorită acţiunilor sau
inacţiunilor registratorului putându-se solicita şi repararea prejudiciului astfel cauzat, inclusiv a beneficiului nerealizat (art.17
alin.13 din Legea SA coroborat cu art.7 alin.12 din Legea PVM).

Articolul 165. Certificatul de acţiuni sau obligaţiuni

(1) Societatea pe acţiuni este obligată să elibereze certificate de acţiuni sau de obligaţiuni deţinătorilor de acţiuni sau de
obligaţiuni nematerializate.
(2) Certificatul confirmă că persoana căreia îi este eliberat deţine un anumit număr de acţiuni sau de obligaţiuni ale
societăţii emitente. Certificatul nu este o valoare mobiliara, iar transmiterea lui nu înseamnă transmiterea valorilor
mobiliare.

1. Consideraţii generale. După cum am mai menţionat valorile mobiliare nominative pot fi emise în formă materială, pe suport
de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în contul analitic deschis pe numele proprietarului lor. Indiferent de forma
de emitere a valorilor mobiliare societatea va asigura înscrierea informaţiilor cerute de lege în registrele deţinătorilor de valori
mobiliare respective. În cazul în care societatea emite valori mobiliare nominative în formă materială calitatea de acţionar se va
dovedi prin titlul ce reprezintă acţiunile. Dacă însă valorile mobiliare nominative au fost plasate în formă dematerializată, prin
înscriere în cont, societatea este obligată să elibereze, din oficiu sau la solicitarea proprietarului valorilor mobiliare respective, a
reprezentantului acestuia sau a deţinătorului nominal, certificate de acţiuni sau de obligaţiuni (art.165 alin.1 din cod). Aceste
certificate sunt nişte acte care atestă dreptul de proprietate asupra unui anumit număr de acţiuni sau de obligaţiuni de aceeaşi
clasă, precum şi drepturile proprietarului lor faţă de societatea emitentă. Certificatele de acţiuni şi certificatele de obligaţiuni fac
probă despre drepturile constatate şi întinderea acestora până la proba contrarie. Certificatele de acţiuni sau de obligaţiuni nu
sunt titluri de valoare, iar transmiterea lor nu înseamnă transmiterea valorilor mobiliare pe care le atestă (art.165 alin.2 din cod).
În contextul precizărilor de mai sus, este de semnalat neconcordanţa de natură terminologică existentă între dispoziţiile codului
civil menţionate mai sus şi concepţia promovată de legislaţia cu privire la valorile mobiliare, dar şi de o parte din dispoziţiile
Legii SA (art.19-23), potrivit cărora valorile mobiliare materializate se pun în circulaţie sub formă de certificate care autentifică
drepturile conferite de valorile mobiliare, iar valorile mobiliare nominative nematerializate se emit în formă de înscrieri făcute
în conturile personale ale persoanelor înregistrate, documentul care confirmă drepturile conferite de valoarea mobiliara fiind
hotărârea privind emisiunea valorilor mobiliare şi extrasul din registru. Pentru a evita eventualele confuzii şi interpretări eronate
dispoziţiile din legislaţia cu privire la valorile mobiliare ar trebui corelate cu prevederile codului civil. În consecinţă,
considerăm că toate dispoziţiile din legislaţia cu privire la valorile mobiliare şi din Legea SA care fac referire la eliberarea şi
elementele certificatului de acţiuni (sau de obligaţiuni) trebuie interpretate în sensul că se referă la titlurile ce reprezintă
acţiunile emise în formă materială, pe suport de hârtie, iar cele care fac referire la extrasele din registrele de acţiuni (sau
obligaţiuni) sunt aplicabile în cazul emisiunii de valori mobiliare în formă dematerializată.
2. Acţiunile (obligaţiunile) emise în formă materială. Titlurile acţiunilor (obligaţiunilor) trebuie să cuprindă anumite
elemente prevăzute de lege, în lipsa cărora acestea sunt considerate nule.
Astfel, titlurile acţiunilor trebuie să cuprindă, potrivit art.21 alin.2 din Legea SA: denumirea întreagă a societăţii emitente, tipul
şi sediul ei; denumirea documentului; numărul de ordine al titlului; numele, prenumele şi numărul actului de identitate
(denumirea, numărul certificatului de înregistrare de stat) al acţionarului, în cazul acţiunilor nominative; clasa şi numărul de
acţiuni ce aparţin acţionarului cu drept de proprietate; valoarea nominala a acţiunii, dacă a fost stabilită de statutul societăţii;
numărul de acţiuni plasate de clasa dată; numărul din Registrul de stat al valorilor mobiliare sub care sunt înregistrate acţiunile
de clasa dată; drepturile şi privilegiile de bază date de acţiunile de clasa respectivă, inclusiv mărimea dividendelor fixate şi
valoarea de lichidare a acţiunii, dacă acestea sunt prevăzute de statutul societăţii; semnătura în facsimil a conducătorului
organului executiv şi a contabilului-şef al societăţii emitente; imprimatul sigiliului societăţii emitente; denumirea întreagă,
sediul şi numărul certificatului de înregistrare de stat al persoanei care ţine registrul acţionarilor; data eliberării documentului şi
semnătura persoanei care 1-a eliberat.
Titlurile obligaţiunilor trebuie să cuprindă, conform art.22 alin.2 din Legea SA, următoarele menţiuni obligatorii: denumirea
întreagă a societăţii emitente, tipul şi sediul ei; denumirea documentului; numărul de ordine al titlului; numele, prenumele şi
numărul actului de identitate (denumirea, numărul certificatului de înregistrare de stat) al obligatarului, în cazul obligaţiunilor
nominative; clasa şi numărul de obligaţiuni ce aparţin obligatarului cu drept de proprietate; valoarea nominală a obligaţiunii;
numărul de obligaţiuni plasate de clasa dată; numărul din Registrul de stat al valorilor mobiliare sub care sunt înregistrate
obligaţiunile de clasa dată; termenul de plasare şi de stingere a obligaţiunilor de clasa dată, precum şi mărimea, modul şi
termenele de plată a dobânzii sau a altor venituri aferente, prevăzute în decizia de emitere a obligaţiunilor; semnătura în
facsimil a conducătorului organului executiv şi a contabilului-şef al societăţii emitente; imprimatul sigiliului societăţii emitente;
denumirea întreagă, sediul şi numărul certificatului de înregistrare de stat al persoanei care ţine registrul obligatarilor; data
eliberării titlului şi semnătura persoanei care 1-a eliberat.
Eliberarea titlurilor de valori mobiliare se face de către persoana care ţine registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale
societăţii în termen de 3 zile de la data solicitării (art.23 alin.1 din Legea SA). Eliberarea titlurilor de valori mobiliare se face,
de regulă, la plasarea valorilor respective, iar costurile eliberării sunt suportate de societatea emitentă.
Titlul de valori mobiliare poate atesta dreptul de proprietate asupra uneia, asupra câtorva sau asupra tuturor valorilor dintr-o
clasă. Dreptul asupra unei valori mobiliare poate fi atestat printr-un singur titlu. În consecinţă, nu se permite eliberarea unor
titluri de valori mobiliare, dreptul de proprietate asupra cărora a fost atestat printr-un titlu eliberat anterior (art.23 alin.3 din
Legea SA). În cazul transmiterii valorilor mobiliare nominative, titlul eliberat proprietarului lor precedent va fi anulat, iar
noului proprietar i se va elibera un alt titlu, dacă legislaţia cu privire la valorile mobiliare sau statutul societăţii nu prevede altfel
(art.23 alin.5 din Legea SA). În caz de pierdere sau deteriorare a titlului de valori mobiliare, titularului acestora i se va elibera o
copie de pe titlu, contra unei taxe stabilite de societate, care însă nu va putea depăşi cheltuielile pentru confecţionarea copiei
(art.23 alin.6 din Legea SA).
Emitentul titlurilor de valori mobiliare poartă răspunderea, conform legislaţiei, pentru necorespunderea datelor din titlu cu cele
indicate în hotărârea privind emisiunea valorilor mobiliare.
3. Acţiunile (obligaţiunile) emise în formă dematerializată. Certificatul de acţiuni (obligaţiuni). După cum am menţionat,
în cazul plasării de valori mobiliare nominative în formă dematerializată, prin înscriere în cont, dovada drepturilor de
proprietate asupra valorilor mobiliare respective se va face cu certificatul de valori mobiliare (acţiuni sau obligaţiuni).
Certificatele de acţiuni sau de obligaţiuni nu sunt titluri de valoare, iar transmiterea lor nu înseamnă transmiterea valorilor
mobiliare pe care le atestă.
Certificatele de acţiuni şi certificatele de obligaţiuni este documentul care se eliberează de deţinătorul registrului, din oficiu sau
la solicitarea proprietarului valorilor mobiliare respective, a reprezentantului acestuia sau a deţinătorului nominal, şi confirmă
drepturile acţionarului sau obligatarului ori deţinătorului nominal de acţiuni sau obligaţiuni asupra respectivelor valori
mobiliare ale societăţii, la data eliberării certificatelor.
Certificatul de acţiuni trebuie să cuprindă, potrivit art.19 alin.4 din Legea SA: (a) denumirea întreagă a societăţii emitente, tipul
şi sediul ei, precum şi mărimea capitalului ei social; (b) denumirea documentului; (c) numărul de ordine al extrasului; (d)
numărul contului analitic al acţionarului sau al deţinătorului nominal al acţiunilor; (e) numele, prenumele, numărul actului de
identitate (denumirea, numărul certificatului de înregistrare de stat) al acţionarului sau al deţinătorului nominal al acţiunilor; (f)
domiciliul (sediul) acţionarului, reprezentantului legal al acestuia sau deţinătorului nominal al acţiunilor, precum şi numerele lui
de telefon şi de telefax; (g) clasele şi numărul de acţiuni ce aparţin acţionarului sau deţinătorului nominal; (h) valoarea
nominală a acţiunilor de fiecare din clasele ce aparţin acţionarului sau deţinătorului nominal, dacă aceasta a fost stabilită de
statutul societăţii; (i) numărul tuturor acţiunilor plasate de fiecare din clasele ce aparţin acţionarului sau deţinătorului nominal;
(j) numărul din Registrul de stat sub care sunt înregistrate acţiunile de fiecare din clasele aparţinând acţionarului sau
deţinătorului nominal; (k) drepturile şi privilegiile de bază date de acţiunile preferenţiale de fiecare din clasele ce aparţin
acţionarului sau deţinătorului nominal, inclusiv mărimea dividendelor fixate şi valoarea de lichidare a acţiunii, dacă acestea sunt
prevăzute de statutul societăţii; (l) grevarea dreptului de proprietate asupra acţiunilor aparţinând acţionarului sau deţinătorului
nominal; (m) denumirea întreagă, sediul şi numărul certificatului de înregistrare de stat al persoanei care ţine registrul
acţionarilor; (n) data şi ora eliberării certificatului, precum şi semnătura persoanei care 1-a eliberat; (o) imprimatul sigiliului
persoanei juridice care ţine registrul acţionarilor; (p) certificatul trebuie să conţină o indicaţie certă a faptului că respectivul nu
este un titlu de valoare, ci numai un document ce confirmă că la data eliberării persoana indicată în el a fost persoană
înregistrată faţă de acţiunile sau obligaţiunile cu numerele indicate sau valoarea indicată, precum şi de tipul indicat în certificat.
De asemenea, extrasul din registru trebuie să conţină o indicaţie certă a faptului că pentru perfectarea transmiterii acţiunilor sau
obligaţiunilor şi înregistrării tranzacţiei, este necesară prezentarea în faţa deţinătorului registrului a dispoziţiei de transmitere
semnată de către persoana înregistrată sau de către reprezentantul ei.
În principiu, aceleaşi menţiuni va trebui să le cuprindă şi certificatul de obligaţiuni.
Proprietarul, reprezentantul acestuia sau deţinătorului nominal al valorilor mobiliare ale societăţii este în drept să ceară, iar
deţinătorul de registru (după caz, societatea pe acţiuni, registratorul independent sau deţinătorul nominal al valorilor mobiliare)
este obligat să-i elibereze certificatul de valori mobiliare cu privire la acţiunile sau obligaţiunile care sunt înscrise în registru pe
numele persoanei date, în termen de 3 zile de la data cererii (art.20 alin.1 coroborat cu art.20 alin.4 din Legea SA ). Certificatul
de valori mobiliare se eliberează pentru una, câteva sau toate valorile mobiliarede o clasă, câteva clase ori de toate clasele
valorilor mobiliare ale societăţii (art.20 alin.3 din Legea SA).
În cazul în care deţinătorul registrului nu eliberează certificatul la cerere, sau îl eliberează purtând alte menţiuni decât cele
prevăzute de lege, acesta va putea fi acţionat în justiţie sau la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi va răspunde pentru
prejudiciile cauzate în acest fel proprietarului valorilor mobiliare.
Eliberarea primului certificat de valori mobiliare către proprietarul sau reprezentantul acestuia ori deţinătorul nominal al
valorilor mobiliare se face din contul societăţii. Eliberarea către aceeaşi persoană a celui de-al doilea şi a certificatelor ulterioare
ce confirmă drepturile asupra aceloraşi valori mobiliare se face contra unor taxe stabilite de legislaţia cu privire la valorile
mobiliare, dacă statutul societăţii nu prevede eliberarea acestora din contul societăţii (art.20 alin.2 din Legea SA).
În sfârşit, subliniem că deţinătorul registrului nu este obligat să controleze numărul certificatelor eliberate, ce corespund unei
anumite acţiuni sau obligaţiuni. Precizăm, de asemenea, că certificatele de valori mobiliare nu pot fi retrase din circulaţie şi
anulate de către registrator.

Articolul 166. Dreptul de înstrăinare a acţiunii şi obligaţia de răscumpărare

(1) Acţionarul este în drept să înstrăineze liber, în condiţiile legii, acţiunile deţinute.
(2) Societatea este obligată să răscumpere acţiunile plasate de ea în cazul:
a) împlinirii termenului de răscumpărare stabilit la emiterea acţiunilor;
b) introducerii în actul de constituire a unor clauze care limitează drepturile acţionarului;
c) încheierii unor contracte de proporţii în temeiul hotărârii adunării generale a acţionarilor;
d) reorganizării societăţii dacă răscumpărarea acţiunilor se impune.
(3) Acţionarul are dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor dacă nu a fost informat sau nu i s-a permis să participe la
adunarea la care s-a luat hotărâre cu privire la chestiunile indicate la alin.(2) lit.b)-d) sau dacă a votat împotriva unei
astfel de hotărâri şi a cerut consemnarea faptului în procesul-verbal.
(4) Acţionarul nu are dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor:
a) în cazurile stipulate la alin.(2) lit.b)-d) dacă acţiunile au fost incluse în listingul bursei de valori mobiliare;
b) dacă s-a adoptat o hotărâre de lichidare a societăţii.
(5) Hotărârea de răscumpărare a acţiunilor se adoptă de către adunarea generala a acţionarilor dacă actul de constituire
nu atribuie această funcţie consiliului societăţii.
(6) Acţiunile se răscumpăra la preţul de piaţă dacă actul de constituire nu prevede altfel.

1. Consideraţii generale. Datorită specificului societăţilor pe acţiuni, retragerea acţionarului din societate este posibilă ca
regulă generală doar pe calea înstrăinării acţiunilor ce îi aparţin unei terţe persoane.
Acţiunea, fiind un titlu negociabil prin definiţie, poate fi înstrăinată fie către un cerc restrâns, fie către un cerc nelimitat de
persoane, art.166 alin.1 din cod prevăzând, în acest sens, că “acţionarul este în drept să înstrăineze liber, în condiţiile legii,
acţiunile deţinute”.
Astfel, dacă societatea pe acţiuni este de tip deschis, acţionarul este în drept să înstrăineze oricui acţiunile deţinute, fie pe piaţa
extrabursieră, fie la Bursa de valori, dacă acţiunile sunt listate la bursă.
Dacă societatea pe acţiuni este de tip închis, acţionarul este în drept să propună acţiunile sale spre vânzare numai celorlalţi
acţionari. Astfel, acţionarul societăţii închise care doreşte să-şi vândă acţiunile este obligat să trimită în scris organului executiv
al societăţii o ofertă cu indicarea condiţiilor tranzacţiei propuse (art.27 alin.1 din Legea SA). Dacă, în decurs de o lună de la
data primirii de către societate a ofertei acţionarului, nici un acţionar al societăţii nu a procurat acţiunile supuse înstrăinării,
organul executiv fie va decide răscumpărarea în numele societăţii a respectivelor acţiuni (acestea devenind în acest caz acţiuni
de tezaur), fie le va propune unui terţ (art.27 alin.2 din Legea SA). Dacă societatea sau terţul indicat de ea, în decursul celei de-a
doua luni de la data primirii de către societate a ofertei acţionarului, nu s-a folosit de dreptul de a achiziţiona acţiunile supuse
înstrăinării, acţionarul este în drept să le vândă oricărei alte persoane, cu singura condiţie ca preţul de vânzare să nu fie mai mic
decât cel propus altor acţionari (art.27 alin.3 din Legea SA). Precizăm că nu necesită acordul acţionarilor sau al societăţii
transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor societăţii închise pe calea succesiunii, cu titlu de cauţiune, precum şi în alte
temeiuri prevăzute de legislaţie sau de actul constitutiv al societăţii.
2. Răscumpărarea de către societate a acţiunilor plasate. În concepţia codului civil răscumpărarea de către societate a
acţiunilor plasate este un caz particular al dobândirii de către societatea a propriilor acţiuni. Spre deosebire de achiziţionare,
care este operaţiunea de cumpărare de acţiuni din iniţiativa societăţii, răscumpărarea este operaţiunea de cumpărare a acţiunilor
proprii de către societate dar, de data aceasta, la cererea acţionarilor. Cazurile şi condiţiile de răscumpărare obligatorie de către
societate a acţiunilor plasate de ea sunt prevăzute în art.166 alin.2-6 din Codul civil, dispoziţiile căruia sunt completate de art.79
din Legea SA.
Dar pentru început ne exprimăm nedumerirea în legătură cu prevederea din cod potrivit căreia “societatea este obligată să
răscumpere acţiunile plasate de ea în cazul împlinirii termenului de răscumpărare stabilit la emiterea acţiunilor (sic!)” (art.166
alin.2 lit.a) din cod). Trecând peste faptul că posibilitatea emiterii unor acţiuni cu specificarea unui termen de răscumpărare este
un nonsens juridic şi contravine înseşi naturii juridice a acţiunilor, ele fiind nişte titluri de participaţiune reprezentând fracţiuni
ale capitalului social al societăţii, o asemenea posibilitate nu este reglementată în alte dispoziţii ale codului sau ale legii
speciale, ceea ce face inaplicabila prevederea menţionată. Ne exprimăm speranţă că acest text din cod va fi îndepărtat cu prima
ocazie.
După cum am arătat, în societăţile pe acţiuni retragerea acţionarului din societate este posibilă ca regulă generală doar pe calea
înstrăinării acţiunilor ce îi aparţin unei terţe persoane. În scopul protejării acţionarilor minoritari, însă, legea conferă acestora
dreptul de a se retrage din societate şi, corelativ, dreptul de a cere răscumpărarea acţiunilor ce le aparţin, acest drept
reprezentând pentru aceştia un mijloc de a se apăra împotriva hotărârilor adunării generale a acţionarilor care sunt legal
adoptate, dar care totuşi le afectează unele drepturi personale esenţiale 71. Conceput ca mijloc de conciliere a intereselor generale
ale societăţii, căreia nu i se poate nega libertatea de a-şi adapta organismul la nevoile practice, dreptul de retragere este, el
însuşi, un drept intangibil care nu poate fi ridicat acţionarului printr-o hotărâre a adunării generale, nici chiar cu votul majorităţii
acţionarilor.
Din punct de vedere al efectelor produse, dreptul de retragere al acţionarului, în baza art.166 alin.2, se deosebeşte de dreptul
acestuia de a se retrage din societate prin înstrăinarea acţiunilor. În cazul în care acţionarul se retrage prin înstrăinarea acţiunilor
el recuperează ceea ce a investit prin dobândirea acţiunilor numai în limita contravalorii acţiunilor înstrăinate, convenită între
înstrăinător şi dobânditor. Acţionarul înstrăinător are un drept de creanţă împotriva dobânditorului pentru plata contravalorii
acţiunilor, nu şi un drept de creanţă împotriva societăţii, cu excepţia plăţii dividendelor ce i se cuvin în condiţiile art.49 alin.4
din Legea SA. În situaţia prevăzută de alin.2 al art.166 din cod, acţionarul solicită societăţii răscumpărarea acţiunilor, având un
drept de creanţă împotriva acesteia pentru plata contravalorii lor calculate în funcţie de preţul de piaţă sau prin alte metode
stabilite în actul constitutiv.
Din raţiuni ce ţin de păstrarea fiinţei sociale, dreptul de retragere al acţionarului cu obligaţia pentru societate de a răscumpăra
acţiunile este limitat. Acţionarul nu are dreptul de a se retrage ori de câte ori adunarea generală adoptă o hotărâre cu care acesta
nu este de acord, ci numai atunci când adunarea generală ia hotărâri grave privind viaţa societăţii, cu privire la unele elemente
considerate esenţiale pentru intrarea acţionarului în societate, aşa încât, schimbarea lor îl îndreptăţeşte să se retragă. Astfel,
acţionarul îşi va putea exercita dreptul retragere, şi corelativ, de a cere răscumpărarea acţiunilor numai atunci când adunarea
generală ia hotărâri cu privire la: (a) introducerea în actul constitutiv a unor clauze care limitează drepturile acţionarului; (b)
încheierea de către societatea a unor contracte de proporţii; (c) reorganizarea societăţii (art.166 alin.2 lit.b, c, d din cod).
În ceea ce priveşte dreptul acţionarului de a se retrage din societate în cazul în care adunarea generală a acţionarilor hotărăşte
asupra modificării actului constitutiv prin introducerea unor clauze care limitează drepturile acţionarului, codul civil nu face
alte precizări, rămânând în sarcina doctrinei şi a jurisprudenţei să stabilească aceste situaţii. Menţionăm, totuşi, în acest sens,
precizarea făcută în art.79 alin.2 lit.b) teza a II-a din Legea SA, care include în categoria modificărilor ce limitează drepturile
acţionarilor şi transformarea societăţii pe acţiuni deschise în societate închisă (nu şi viceversa). Am putea adăuga în categoria
modificărilor actului constitutiv care limitează drepturile acţionarului şi cele referitoare la convertirea acţiunilor dintr-o clasă în
alta, limitarea drepturilor date de acţiunile dintr-o clasă etc.
Şi încheierea de către societate a unor contracte de proporţii poate servi drept temei pentru retragerea acţionarului din societate.
Este de remarcat folosirea de către legiuitor în dispoziţiile codului civil a expresiei de “contracte de proporţii” spre deosebire de
expresia “tranzacţii de proporţii” utilizată în Legea SA. Deşi cele două noţiuni comportă anumite deosebiri de nuanţă,
considerăm că acestea trebuie trecute cu vederea, deoarece fără îndoială legiuitorul a înţeles să se refere la aceleaşi operaţiuni.
Din analiza dispoziţiilor Legii SA, se poate deduce că hotărârea adunării generale, pentru a putea fi considerată suficient de
importantă pentru a fi de natură să afecteze drepturile şi interesele acţionarului şi să servească drept temei pentru retragerea
acestuia din societate, trebuie să vizeze o tranzacţie (sau câteva tranzacţii legate reciproc) prin care societatea achiziţionează,
înstrăinează, gajează, dă sau ia în arendă cu drept de răscumpărare bunuri a căror valoare constituie peste 50% din valoarea
activelor societăţii conform ultimului bilanţ (art.82 alin.1 lit.a) din Legea SA) sau care se referă la plasarea de către societate a
acţiunilor cu drept de vot sau a altor valori mobiliare convertibile în astfel de acţiuni, ce constituie peste 50% din totalul
acţiunilor cu drept de vot plasate de societate (art.82 alin.1 lit.b) din Legea SA). Numai în aceste situaţii, şi cu întrunirea
celorlalte condiţii cerute de dispoziţiile codului acţionarul va putea cere societăţii răscumpărarea acţiunilor pe care le deţine.

71
În ceea ce priveşte hotărârile adunării generale ce care aduc atingere interesului social al acţionarului şi care au fost adoptate cu încălcarea
cerinţelor legale sau statutare, acestea vor putea fi anulate printr-o acţiune în justiţie introdusă de acţionar sau de o altă persoană împuternicită. A
se vedea în acest sens art.59 alin.5 din Legea SA.
În fine, drept temei pentru retragerea acţionarului poate servi şi reorganizarea societăţii. Estet evident că reorganizarea
societăţii, fie că îmbracă forma fuziunii, fie că îmbracă forma dezmembrării ori a transformării, este de natură să determine o
sporire a obligaţiilor acţionarului sau pierderea unor drepturi.
Îndeplinirea condiţiilor menţionate mai sus nu este suficientă pentru retragerea acţionarului din societate şi răscumpărarea
acţiunilor sale de către societate, ci mai este necesar ca acţionarul respectiv să fi lipsit de la adunare, fie pentru că nu a fost
informat fie pentru că nu i s-a permis să participe la adunarea generală a acţionarilor la care s-au luat hotărâri ce îi afectează
interesul social (art.166 alin.3 teza I din cod). Este de observat că, spre deosebire de art.79 alin.3 lit.a) din Legea SA, codul civil
nu mai prevede cerinţă ca împiedicarea participării acţionarului la adunare să fie rezultatul unei acţiuni lipsite de temei legal.
Retragerea acţionarului cu răscumpărarea ulterioară a acţiunilor de către societate este posibilă şi în situaţia în care acesta a
participat la adunarea generală cu condiţia, însă, să fi votat împotriva hotărârii ce îi afectează în mod grav interesele şi să fi
cerut ca acest fapt să fie consemnat în procesul-verbal al adunării generale şi în lista acţionarilor care au dreptul să ceară
răscumpărarea acţiunilor ce le aparţin (art.166 alin.3 teza a II-a din cod şi art.79 alin.3 lit.b) din Legea SA).
Există şi situaţii când, deşi toate condiţiile indicate sunt întrunite, acţionarul nu va putea solicita răscumpărarea acţiunilor, şi
anume, în cazul în este vorba de o hotărâre de lichidare a societăţii sau dacă acţiunile societăţii sunt incluse în listingul bursei de
valori (art.166 alin.4 din cod şi art.79 alin.8 din Legea SA).
3. Procedura de răscumpărare a acţiunilor. Dreptul de a solicita societăţii răscumpărarea acţiunilor deţinute îl vor avea
numai acţionarii incluşi în lista respectivă, ce se întocmeşte în termen de 10 zile de la data ţinerii adunării generale a
acţionarilor care a luat hotărârile prin care au fost afectate drepturile şi interesele acţionarilor şi se anexează la procesul verbal
al adunării (art.64 alin.3 lit.c) din Legea SA). După cum am menţionat în această listă vor fi incluşi atât acţionarii care nu au
participat la adunarea datorită neinformării sau împiedicării participării, cât şi acţionarii care, deşi au participat la adunare, s-au
opus adoptării hotărârii şi au cerut consemnarea acestui fapt în procesul-verbal al şedinţei. Deşi nici în cod şi nici în Legea SA
nu există nici o prevedere în acest sens, considerăm că societatea este obligată să înştiinţeze toţi acţionarii îndrituiţi despre
dreptul de a solicita răscumpărarea acţiunilor deţinute şi condiţiile de realizare a acestuia.
Termenul de depunere de către acţionari a cererilor de răscumpărare a acţiunilor ce le aparţin este cel stabilit în actul constitutiv
al societăţii, care nu va putea fi însă mai mic de 2 luni de la data luării de către adunarea generală a acţionarilor a hotărârii ce
lezează interesele acţionarului (art.79 alin.6 din Legea SA).
Art.166 alin.5 din cod prevede că hotărârea de răscumpărare a acţiunilor societăţii se ia de adunarea generală a acţionarilor sau
de consiliul societăţii, dacă actul constitutiv atribuie această competenţă consiliului societăţii, fără a face alte precizări. Întrucât
este greu de presupus că legiuitorul a avut în vedere întrunirea unei noi adunări generale extraordinare care să adopte o
asemenea decizie, urmează să conchidem că hotărârea privind răscumpărarea acţiunilor de către societate, precum şi condiţiile
unei asemenea răscumpărări (preţul de achiziţie, termenele în care se va face achiziţionarea de acţiuni pe această cale etc.), vor
fi adoptate în cadrul şedinţei adunării care a adoptat şi hotărârea care afectează drepturile acţionarilor, bineînţeles, ulterior luării
unei asemenea decizii.
O altă problemă ce se poate ivi este aceea a numărului mare de acţiuni pe care societatea este obligată să le răscumpere, mai
exact în situaţia în care valoarea acestora va depăşi cota de 10 % impusă de lege. În aceste cazuri propunem aplicarea regulii
proporţionalităţii, altfel spus societatea va răscumpăra acţiuni în aceeaşi proporţie de la fiecare acţionar care a solicitat
răscumpărarea.
Răscumpărarea acţiunilor societăţii se va face la preţul lor de piaţă, cu excepţia cazului când actul constitutiv al societăţii
prevede altfel (art.166 alin.6 din cod). Potrivit Legii SA, valoarea de piaţă a bunurilor, inclusiv a valorilor mobiliare, este preţul
la care vânzătorul şi cumpărătorul, deţinând întreaga informaţie despre preţurile de piaţă la aceste bunuri şi nefiind obligaţi,
respectiv, să le vândă şi să le cumpere, ar fi de acord să efectueze această tranzacţie (art.75 din Legea SA). După cum se poate
observa definiţia legală este prea vagă şi nu stipulează criterii concrete pentru determinarea valorii de piaţă. În consecinţă,
considerăm că în cazul răscumpărării acţiunilor valoare lor de piaţă se va putea stabili doar de o organizaţie specializată care nu
este persoană afiliată a societăţii.

Articolul 167. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 5% din acţiuni

Acţionarii care deţin 5% şi mai mult din acţiunile cu drept de vot au dreptul:
a) să facă propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor;
b) să propună candidaţi în consiliul societăţii şi pentru funcţia de cenzor;
c) să ceară convocarea şedinţei extraordinare a consiliului societăţii;
d) să ceară instanţei de judecată desemnarea membrilor consiliului societăţii dacă aceştia nu sunt aleşi pe parcursul a
2 adunări generale ale acţionarilor.

Articolul 168. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 10% din acţiuni

Acţionarii care deţin 10% şi mai mult din acţiunile cu drept de vot au dreptul:
a) să ceară efectuarea unor controale extraordinare asupra societăţii;
b) să ceară determinarea costului plasării acţiunilor din emisiunea suplimentară dacă cererea este bazată pe
concluzia unui auditor;
c) să ceară, în numele societăţii, repararea prejudiciului cauzat acesteia de membrii organelor ei.
1. Consideraţii generale. După cum este şi firesc, acţionarii care deţin un pachet mai mare de acţiuni beneficiază pe lângă
drepturile conferite oricărui acţionar72, şi de anumite drepturi nepatrimoniale suplimentare. Justificarea acordării acestor
drepturi rezidă în aceea că, deţinând un anumit număr de acţiuni, aceşti acţionari au un interes nemijlocit în buna desfăşurare a
activităţii societăţii şi supravegherea atentă a tuturor operaţiunilor derulate de societate. Codul civil şi Legea SA prevede o serie
de drepturi suplimentare în funcţie de pachetul de acţiuni deţinut, şi anume 5%, 10% sau 25% din acţiunile cu drept de vot. Este
de observat că drepturile suplimentare le sunt atribuite doar proprietarilor de acţiuni ordinare (cu drept de vot), nu şi
proprietarilor de acţiuni preferenţiale. Deşi într-o anumită măsură această soluţie este justificată de faptul că acţiunile
preferenţiale oferă un risc mai mic investitorilor decât acţiunile ordinare, deoarece ele conferă un drept de preferinţă fata de
acţiunile ordinare atât în ceea ce priveşte dreptul la dividende cât şi în cazul lichidării societăţii, este incontestabil că şi
proprietarii acestor acţiuni au interes de a veghe la buna gestiune a societăţii. Prin urmare, considerăm că se impune acordarea
unor drepturi suplimentare şi aceste categorii de deţinători de acţiuni, mai cu seamă a dreptului de a cere efectuarea unor
controale asupra activităţii societăţii şi de a cere, în numele acesteia, repararea prejudiciului cauzat de membrii organelor ei de
conducere.
Asupra drepturile suplimentare prevăzute de lege considerăm că nu se va putea deroga prin actul constitutiv sau hotărâre a
adunării generale a acţionarilor, ele fiind garantate tuturor deţinătorilor de pachete de acţiuni cu drept de vot în cuantumul
prevăzut de lege. Prin actul constitutiv se vor putea însă acorda şi alte drepturi suplimentare decât cele prevăzute de lege (art.26
alin.4 din Legea SA). De asemenea, nimic nu se opune acordării, prin actul constitutiv, pentru acţionarii care deţin acţiuni cu
drept de vot într-o proporţie mai mare decât cea legală a unor drepturi suplimentare faţă de cele stabilite de lege.
2. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 5% din acţiuni. Acţionarii care deţin cel puţin 5% din acţiunile cu
drept de vot ale societăţii, au dreptul, în modul prevăzut de lege şi de actul constitutiv:
(a) să facă propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor. Deşi codul civil nu prevede expres, acest drept se
exercită numai cu privire la adunarea anuală a acţionarilor (art.26 alin.1 lit.a) coroborat cu art.53 din Legea SA). Dreptul de a
face propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale se exercită în condiţiile stabilite de art.52 din Legea SA (dacă prin actul
constitutiv nu se prevede altfel). Astfel, acţionarul (după caz, un grup de acţionari care deţin împreună cel puţin 5% din
acţiunile cu drept de vot) va face, până cel târziu la data de 10 ianuarie a anului următor celui gestionar, propuneri pentru
înscrierea în ordinea de zi a adunării a cel mult două chestiuni. Chestiunile propuse pentru a fi înscrise în ordinea de zi vor fi
formulate în scris, indicându-se motivele înscrierii lor, numele şi prenumele (denumirea) acţionarului (acţionarilor) care
propune chestiunea, precum şi clasele şi numărul de acţiuni care îi aparţin. Consiliul societăţii va examina cererile primite de la
acţionari, urmând să decidă cu privire la satisfacerea lor sau la refuzul de a le satisface, nu mai târziu d e15 zile până la data
ţinerii adunării generale. Decizia adoptată de consiliul societăţii în acest sens se va expedia acţionarilor în termen de cel mult 3
zile de la data luării ei. În cazul în care consiliul societăţii aprobă propunerile primite de la acţionari, el nu va putea să modifice
formulările chestiunilor propuse pentru a fi înscrise în ordinea de zi a adunării generale. Eschivarea consiliului societăţii de la
luarea deciziei, precum şi refuzul acestuia de a înscrie chestiunea în ordinea de zi a adunării generale pot fi atacate în organele
de conducere ale societăţii şi/sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ori în justiţie;
(b) să propună candidaţi în consiliul societăţii şi pentru funcţia de cenzor. Şi acest drept se exercită în condiţiile arătate mai sus,
cu precizarea că listele cu propuneri de candidaţi trebuie depuse nu mai târziu de 20 de zile până la data ţinerii adunării generale
a acţionarilor, iar dacă adunarea generală se va ţine în formă mixtă până cel târziu la data de 10 ianuarie a anului următor celui
gestionar. Lista depusă va putea conţine un număr de candidaţi care să nu depăşească componenţa numerică a organelor pentru
care se face propunerea. La lista de propuneri se va anexa în mod obligatoriu acordul scris al fiecărui candidat;
(c) să ceară convocarea şedinţei extraordinare a consiliului societăţii. Şi în acest caz, dreptul de a cere convocarea şedinţei
exdraordinare a consiliului societăţii o are atât acţionarul care deţine de unul singur un pachet de 5% din acţiunile cu drept de
vot, cât şi un grup de acţionari care deţin împreună acţiuni cu drept de vot într-un asemenea cuantum (art.167 lit.c) din cod
coroborat cu art.68 alin.4 lit.c) din Legea SA);
(d) să ceară instanţei de judecată desemnarea membrilor consiliului societăţii dacă aceştia nu sunt aleşi pe parcursul a 2
adunări generale ale acţionarilor. Odată cu adoptarea codului se observă şi o schimbare de optică a legiuitorului, art.167 lit.d)
din cod modificând implicit art.26 alin.1 lit.c) din Legea SA, care prevedea că, în cazul în care acţionarii nu aleg consiliul
societăţii în decursul a două sau mai multe adunări generale, acţionarii ce deţin cel puţin 5% din acţiunile cu drept de vot vor
putea adresa instanţei judecătoreşti cereri în vederea lichidării societăţii.
3. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 10% din acţiuni. Acţionarii care deţin cel puţin 10% din acţiunile cu
drept de vot ale societăţii, pe lângă drepturile arătate mai sus, au de asemenea dreptul, în modul prevăzut de lege şi de actul
constitutiv:
(a) să ceară efectuarea unor controale extraordinare asupra societăţii. Dreptul acţionarilor de a solicita efectuarea unor
controale asupra activităţii societăţii face parte dintr-o serie de mijloace legale puse la dispoziţia acţionarilor pentru a facilita
accesul acestora la informaţiile referitoare la gestiunea patrimoniului social. Acţionarul sau, după caz, un grup de acţionari care
deţin împreună cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot, vor putea solicita fie efectuarea unui control intern asupra activităţii
economico-financiare a societăţii, care se va exercita de către comisia de cenzori (art.72 alin.2 lit.b) din Legea SA), fie
efectuarea unui control extern (de audit) exercitat de către auditori, care sunt persoane străine de societate specializate în
activităţi de control (art.89 alin.2 lit.a) din Legea SA). Rapoartele asupra acestor controale vor fi remise atât organelor de
conducere ale societăţii cât şi acţionarilor care le-au solicitat. În cazul în care controlul se efectuează de auditori, serviciile
acestora vor fi plătite de acţionarul (acţionarii) care au solicitat controlul, dacă hotărârea adunării generale a acţionarilor nu

72
A se vedea în acest sens comentariile la art.161 din cod.
prevede altfel. Deşi nici codul civil, şi nici Legea SA, nu conţin criterii pentru desemnarea persoanelor care vor exercita
controlul de audit, considerăm că acestea vor trebui să fie independente atât faţă de societate cât şi faţă de acţionarii care au
cerut controlul, având în vedere că sarcina persoanelor care efectuează controlul de audit este de a aduce un punct de vedere
obiectiv în examinarea situaţiilor contabile ale societăţii, precum şi a exactităţii şi corectitudinii situaţiilor prezentate;
(b) să ceară determinarea costului plasării acţiunilor din emisiunea suplimentară dacă cererea este bazată pe concluzia unui
auditor;
(c) să ceară, în numele societăţii, repararea prejudiciului cauzat acesteia de membrii organelor ei. Acţionarii care deţin cel
puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii vor putea să intenteze acţiuni pentru repararea prejudiciilor cauzate
societăţii de persoanele cu funcţii de răspundere în urma încălcării intenţionate sau grave de către aceste persoane a prevederilor
legii sau actului constitutiv.
4. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 25% din acţiuni. În sfârşit, potrivit art.26 alin.3 şi art.53 alin.3 lit.c)
din Legea SA, acţionarii care deţin cel puţin 25% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii, au, în plus faţă de drepturile arătate
mai sus, şi dreptul de a cere convocarea adunării generale extraordinare a acţionarilor. În cererea de convocare a adunării
generale extraordinare vor fi formulate chestiunile ce urmează a fi înscrise pe ordinea de zi a adunării, indicându-se şi motivele
înscrierii lor, precum şi date privind numele şi prenumele (denumirile), clasele şi numărul de acţiuni ce aparţin acţionarilor ce
au solicitat convocarea (art.53 alin.4 din Legea SA). Consiliul societăţii va examina cererea de convocare în termen de 15 zile
de la data depunerii şi va decide convocarea adunării generale extraordinare, asigurând totodată informarea acţionarilor despre
aceasta, ori va refuza convocarea, expediind această decizie acţionarilor care au cerut-o (art.53 alin.6 din Legea SA). Dacă
consiliul societăţii nu a examinat cererea de convocare în termenul stabilit sau a refuzat neîntemeiat convocarea, acţionarii care
au cerut convocarea adunării generale extraordinare sunt în drept, fie să convoace adunarea generală de sine stătător, în modul
stabilit pentru consiliul societăţii, fie să atace în justiţie eschivarea consiliului societăţii de a lua o decizie sau refuzul de a
convoca adunarea generală (art.53 alin.10 din Legea SA).

Articolul 169. Conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii pe acţiuni

Normele cu privire la conducere, administrare şi reprezentare a societăţii pe acţiuni sunt stabilite prin lege şi actul de
constituire.

1. Consideraţii generale. Codul civil nu conţine nici o dispoziţie, nici măcar cu caracter general, privind modul de funcţionare
a societăţii pe acţiuni. Absenţa unor asemenea dispoziţii, deşi motivată de existenţa unei ample reglementări în Legea SA, este
după părerea noastră neavenită, atâta timp cât şi-au găsit loc în cuprinsul codului unele dispoziţii care reglementează aspecte de
o mai mică importanţă, cum ar fi de exemplu cele referitoare la registrele deţinătorilor de valori mobiliare (art.164) sau capitalul
de rezervă a societăţii (art.160). Singura dispoziţie în materie a codului civil face trimitere la reglementarea conţinută de Legea
SA şi la prevederile actului constitutiv.
Societatea pe acţiuni, ca orice persoană juridică, nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă naturală. Ca atare, voinţa
societăţii se manifestă prin organele sale. Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este adunarea generală a
acţionarilor (organ colectiv format din totalitatea acţionarilor). Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale
consiliului de administraţie al societăţii (consiliul directorilor sau consiliul observatorilor) şi organului executiv. În sfârşit,
controlul activităţii de gestiune a societăţii se realizează de către un organ specializat – comisia de cenzori.
Mecanismele de funcţionare a organelor de conducere a societăţii pe acţiuni sunt reglementate de art.7 şi art.50-74 din Legea
SA, de actul constitutiv şi regulamentele societăţii.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor Legii SA rezultă următoarele posibilităţi de structurare a organelor de conducere ale unei
societăţi pe acţiuni:

Modelul I Modelul II Modelul III Modelul IV Modelul V Modelul VI

Adunarea generală a acţionarilor
Consiliul directorilor (consiliul
observatorilor)
Colegial + Colegial +
Organ executiv Unipersonal Unipersonal
unipersonal unipersonal
Comisia de cenzori (cenzorul)

În ceea ce priveşte posibilele modele de organizare se impune următoarea precizare, şi anume, modelele IV, V şi VI vor putea fi
aplicate numai în societăţile pe acţiuni cu un număr de acţionari mai mic de 50, unde atribuţiile consiliului societăţii (consiliul
directorilor sau consiliul observatorilor) pot fi exercitate de adunarea generală a acţionarilor (art.7 alin.2 din Legea SA).
Alegerea modelului potrivit de conducere are o mare însemnătate practică, întrucât eficacitatea unei societăţi pe acţiuni depinde
în mare măsură de încrederea pe care acţionarii şi potenţialii investitori o au în sistemul de conducere şi administrare a
societăţii.
În cele ce urmează vom încerca o trecere în revistă a principalelor atribuţii ale organelor de conducere a societăţii pe acţiuni.
2. Adunarea generală a acţionarilor. Adunarea generală a acţionarilor este depozitara voinţei sociale şi, în consecinţă, organul
suprem de conducere al societăţii pe acţiuni. Ea este aceea care numeşte celelalte organe, stabileşte limitele în care ele urmează
să-şi desfăşoare activitatea şi exercită controlul asupra acestora. Ea va putea să exercite acţiunea în răspundere împotriva
celorlalte organe de conducere, derivând din raporturile de mandat. În sfârşit, tot ea este chemată să modifice actul constitutiv,
punându-1 de acord cu necesităţile noi, născute din desfăşurarea activităţii sociale.
Adunarea generală a acţionarilor se ţine cel puţin o dată pe an, şi are, în mod obligatoriu, următoarele atribuţii exclusive: (a)
aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi completările aduse în statut, inclusiv cele ce ţin de schimbarea
claselor şi numărului de acţiuni autorizate spre plasare, de convertirea, denominalizarea, consolidarea sau împărţirea acţiunilor
societăţii, cu excepţia modificărilor şi completărilor determinate de mărirea capitalului social prin mărirea valorii nominale
fixate a acţiunilor plasate şi prin emitere suplimentară de acţiuni, în cazurile în care hotărârea de modificare a capitalului social
a fost luată de consiliul societăţii; (b) hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social, cu excepţia cazurilor de mărire a
capitalului social cu maximum 50%, prin mărirea valorii nominale fixate a acţiunilor plasate şi prin emitere suplimentară de
acţiuni, când hotărârea de modificare a capitalului social se ia de consiliul societăţii; (c) aprobă clasele şi numărul de obligaţiuni
autorizate spre plasare; (d) aprobă regulamentul consiliului societăţii şi al comisiei de cenzori; (e) alege şi revocă membrii
consiliului societăţii şi comisiei de cenzori, stabileşte cuantumul retribuţiei muncii lor, remuneraţiilor anuale şi compensaţiilor;
(f) hotărăşte cu privire la tragerea la răspundere sau eliberarea de răspundere a membrilor consiliului societăţii şi a comisiei de
cenzori; (g) confirmă organizaţia de audit şi stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor ei; (h) hotărăşte cu privire la modificarea
drepturilor acţionarilor; (i) hotărăşte, în cazurile prevăzute de lege sau de actul constitutiv, cu privire la încheierea tranzacţiilor
de proporţii; (j) examinează şi aprobă dările de seamă anuale ale societăţii, prezentate de consiliului societăţii şi de comisia de
cenzori; (k) aprobă normativele de repartizare a profitului societăţii; (l) hotărăşte cu privire la repartizarea profitului anual,
inclusiv plata dividendelor anuale, sau la acoperirea pierderilor societăţii; (m) hotărăşte cu privire la prelungirea duratei
societăţii, modificarea obiectului de activitate al societăţii, modificarea formei de societate, modificarea tipului societăţii,
reorganizarea (fuziunea, divizarea, transformarea) sau lichidarea ei (art50 alin.3 coroborat cu art.26 alin.11 din Legea SA).
Chestiunile enumerate mai sus sunt de competenţa exclusivă a adunării generale a acţionarilor şi, prin urmare, nu pot fi
transmise spre examinare altor organe de conducere ale societăţii.
În afară de chestiunile ce ţin de competenţa exclusivă a adunării generale a acţionarilor, adunarea va putea hotărî şi în alte
probleme.
Astfel, de exemplu, potrivit art.50 alin.4 din Legea SA, adunarea generală a acţionarilor are competenţa, dacă statutul societăţii
nu prevede altfel, de a aproba: (a) direcţiile prioritare ale activităţii societăţii; (b) modul de înştiinţare a acţionarilor despre
ţinerea adunării generale, precum şi modul de prezentare acţionarilor a materialelor de pe ordinea de zi a adunării generale
pentru a se lua cunoştinţă de ele; (c) regulamentul organului executiv al societăţii şi deciziile privind numirea şi revocarea
conducătorului acestuia, privind stabilirea cuantumului retribuţiei muncii lui, remuneraţiei şi compensaţiilor, privind tragerea lui
la răspundere sau eliberarea de răspundere; (d) dările de seamă trimestriale ale organului executiv al societăţii; (e) hotărârile
privind deschiderea, transformarea sau lichidarea filialelor şi reprezentanţelor, privind numirea şi revocarea conducătorilor lor.
Chestiunile enumerate, nefiind de competenţa exclusivă a adunării generale, vor putea fi transmise spre examinare consiliului
societăţii în temeiul unei hotărâri a adunării generale.
De asemenea, în societăţile pe acţiuni cu un număr de acţionari mai mic de 50, adunarea generală a acţionarilor va exercita, în
cazul în care consiliului societăţii nu a fost constituit, şi atribuţiile consiliului (art.7 alin.2 din Legea SA).
În principiu, adunarea generală a acţionarilor nu este în drept să hotărască cu privire la chestiuni care, conform legii sau
statutului societăţii, nu ţin de atribuţiile ei, cu excepţia cazului în care vreunul din organele de conducere ale societăţii nu poate
soluţiona o chestiune ce ţine de atribuţiile lor şi cere acest lucru adunării generale a acţionarilor (art.50 alin.6 şi 7 din Legea
SA).
Hotărârile adunării generale a acţionarilor în problemele ce ţin de atribuţiile ei sunt obligatorii pentru toate persoanele cu funcţii
de răspundere ale societăţii şi toţi acţionarii acesteia, indiferent dacă au participat sau nu la adunare şi daca au susţinut sau nu
adoptarea hotărârii.
Menţionăm că în cazul în care numărul acţionarilor societăţii nu este mai mare de unu, hotărârea adunării generale a acţionarilor
se consideră hotărârea unipersonală luată de acest acţionar.
Formele, modul de convocare şi desfăşurare a adunărilor generale sunt reglementate de art.51-64 din Legea SA.
3. Consiliul societăţii. Întrucât acţionarii sunt adesea prea numeroşi pentru a-şi putea exercita în mod eficient drepturile ce
implică conducerea şi administrarea societăţii prin adunări generale ale acţionarilor, în cadrul societăţilor pe acţiuni se formează
o conducere interne ce are menirea să se ocupe de societate intr-o maniera stabilă şi fără a avea vreo legătură cu compoziţia
acţionariatului ca urmare a transferurilor. Acest organ este consiliul societăţii (consiliul directorilor sau consiliul observatorilor).
Existenţa unui organ permanent de decizie şi control (consiliul societăţii), superior ierarhic organului executiv ce se ocupă de
gestiunea de zi cu zi a societăţii, este caracteristică societăţilor pe acţiuni. Ceea ce e, însă, de remarcat la Legea privind
societăţile pe acţiuni este flexibilitatea sa în privinţa structurării organelor de conducere – societatea având posibilitatea, în
primul rând, de a opta între a avea un organ executiv unipersonal ori unul colegial sau o îmbinarea a acestora două, iar, în al
doilea, de a nu mai constitui consiliul societăţii în acele societăţi pe acţiuni care au mai puţin de 50 de acţionari, în acest caz
atribuţiile consiliului societăţii fiind exercitate de adunarea generală a acţionarilor.
Potrivit legii, consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre adunările generale, este subordonat
acestora, şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită conducerea generală şi controlul asupra activităţii societăţii (art.65 alin.1 din
Legea SA).
Consiliul societăţii are următoarele atribuţii exclusive: (a) decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor; (b)
stabileşte data, ora şi locul adunării generale, precum şi ora înregistrării participanţilor la ea; (c) stabileşte data la care trebuie să
fie întocmită lista acţionarilor care au dreptul să participe la adunarea generală; (d) stabileşte ordinea de zi a adunării generale a
acţionarilor; (f) decide cu privire la mărirea capitalului social în cazurile de mărire a capitalului social în limita a 50% din
capitalul social existent, prin mărirea valorii nominale fixate a acţiunilor plasate şi prin emitere suplimentară de acţiuni, precum
şi modifică în legătură cu aceasta statutul societăţii; (g) aprobă prospectul de emisiune suplimentară de acţiuni,
rezultatele emiterii suplimentare de acţiuni, precum şi modifică în legătură cu aceasta statutul societăţii; (h) decide, în cursul
anului financiar, cu privire la repartizarea profitului net, la folosirea capitalului de rezervă şi a celui suplimentar, precum şi a
mijloacelor fondurilor speciale ale societăţii; (i) face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata
dividendelor anuale şi decide cu privire la plata dividendelor intermediare; (j) aprobă valoarea de piaţă a bunurilor care
constituie obiectul unei tranzacţii de proporţii; (k) decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii care au o valoare
între 25% şi 50% din totalul activelor societăţii; (l) decide cu privire la achiziţionarea de către societate a acţiunilor plasate în
scopul prevenirii scăderii cursului lor; (m) hotărăşte cu privire la încheierea de către societate a tranzacţiilor cu conflict de
interese; (n) încheie contracte cu organizaţia gestionară a societăţii; (o) desemnează, dacă este cazul, registratorul societăţii şi
stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor lui; (q) aprobă fondul de salarizare şi normativele de retribuire a muncii personalului
societăţii; (p) decide cu privire la aderarea societăţii la o asociaţie sau la o uniune de întreprinderi; (r) prezintă adunării generale
a acţionarilor raportul anual cu privire la activitatea sa şi la funcţionarea societăţii, întocmit în conformitate cu legislaţia, cu
statutul societăţii şi cu regulamentul consiliului societăţii (art.65 alin.2 din Legea SA). Chestiunile enumerate mai sus sunt de
competenţa exclusivă a consiliului societăţii şi, prin urmare, nu pot fi transmise spre examinare organului executiv al societăţii.
În afară de chestiunile ce ţin de competenţa exclusivă a consiliului societăţii, consiliul va putea hotărî şi în alte probleme, cum
ar fi, de exemplu, cele prevăzute de art.65 alin.3 din Legea SA.
Consiliul societăţii nu este în măsură să delege împuternicirile sale, nici în tot şi nici în parte, unei altei persoane (art.65 alin.6
din Legea SA).
Modul de alegere şi funcţionare a consiliului societăţii sunt reglementate de art.66-68 din Legea SA.
4. Organul executiv al societăţii. Organul executiv al societăţii pe acţiuni este organul care exercită conducerea curentă a
societăţii, prin intermediul căruia societatea îşi manifestă (exteriorizează) voinţa socială, este organul care exprimă capacitatea
de folosinţă şi exerciţiu în raport cu terţele persoane, organele de stat şi reprezintă societatea în instanţele judecătoreşti. Organul
executiv al societăţii pe acţiuni asigură îndeplinirea hotărârilor adunării generale a acţionarilor şi deciziilor consiliului societăţii,
fiind subordonat consiliului societăţii şi, dacă acest lucru este prevăzut expres în actul constitutiv, adunării generale a
acţionarilor (art.69 alin.2 din Legea SA).
Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (comitet de conducere sau comitet de direcţie), unipersonal (director
general, director) sau, daca statutul prevede, o îmbinare a acestor două organe. Menţionăm, de asemenea, că adunarea generală
poate delega împuternicirile organului executiv al societăţii unei persoane juridice specializate (“organizaţie gestionară” – în
terminologia legii).
Funcţionarea organului executiv este reglementată de art.70 din Legea SA, actul constitutiv, precum şi regulamentele interne ale
societăţii.
5. Comisia de cenzori. Structura organizatorică a societăţii pe acţiuni include şi un organ de control al gestiunii societăţii –
cenzorii. Astfel, în timp ce adunarea generală are funcţia de elaborare a voinţei sociale, iar consiliul societăţii şi organul
executiv de concretizare a acesteia prin administrarea şi gestiunea societăţii în limita realizării obiectului social, cenzorii
controlează şi supraveghează respectarea legalităţii în actele de gestiune.
Cenzorii nu sunt un organ de decizie. Ei verifică numai dacă cei abilitaţi să facă acte juridice respectă legea. Verificările lor se
finalizează în rapoarte prin intermediul cărora cenzorii informează pe acţionari în adunările generale sau pe membrii consiliului
societăţii cu cele constatate. În anumite situaţii excepţionale cenzorii sunt abilitaţi să ceară convocarea adunării generale (art.53
alin.3 lit.b) şi art.72 alin.7 lit.a) din Legea SA), iar atunci când se impune, să participe, cu drept de vot consultativ, la şedinţele
organului executiv sau ale consiliului societăţii şi la adunarea generală a acţionarilor (art.72 alin.7 lit.b) din Legea SA).
În exercitarea atribuţiilor, cenzorii au acces la toate documentele, registrele şi evidenţele societăţii pentru a se informa, dar
totodată au şi obligaţia de a păstra secretul profesional fiindu-le interzis de a comunica acţionarilor în particular, sau terţilor,
datele referitoare la operaţiunile societăţii, constatate cu ocazia exercitării atribuţiilor lor.
În legislaţiile comerciale există două variante de abordare a controlului gestiunii societăţii pe acţiuni: controlul intern exercitat
de cenzori (de regulă, acţionari ai societăţii) şi controlul extern exercitat de auditori, persoane străine de societate, specializate
în asemenea activităţi, retribuite, de regulă, în baza unei convenţii de prestări servicii.
Legea SA a adoptat un sistem flexibil de abordare a controlului gestiunii societăţii, permiţând efectuarea unui control dublu,
atât de către cenzori interni, cât şi de către auditori (cenzori externi independenţi), conform art.72 alin.8 din Legea SA. În
anumite cazuri controlul extern este obligatoriu, şi anume, la societăţile deschise cu un număr de acţionari şi deţinători nominali
de acţiuni de peste 300 (art.89 din Legea SA).
Cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori exercită controlul obligatoriu şi cel ocazional al activităţii economico-financiare a
societăţii şi se subordonează numai adunării generale a acţionarilor (art.71 alin.1 şi art.72 alin.1 şi 2 din Legea SA).
Atribuţiile, componenta numerică, modul de formare şi de funcţionare a comisiei de cenzori a societăţii se stabilesc prin actul
constitutiv al societăţii şi, dacă este cazul, regulamentul comisiei de cenzori.

Articolul 170. Asigurarea accesului acţionarilor la informaţiile societăţii pe acţiuni

(1) Societatea pe acţiuni este obligată să publice, cu cel puţin 10 zile înainte de ţinerea adunării generale anuale a
acţionarilor, în publicaţiile sale bilanţul contabil anual, bilanţul profitului şi pierderilor, valoarea contabilă a acţiunilor
şi a obligaţiunilor, alte date, conform legii.
(2) Societatea pe acţiuni este obligată să pună la dispoziţia acţionarilor, în condiţiile legii şi ale actului de constituire,
informaţii despre conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii, despre situaţia financiară şi altele, inclusiv actul
de constituire, certificatul de înregistrare a societăţii şi a acţiunilor, regulamentele societăţii, procesele-verbale ale
adunărilor generale, ale consiliului, lista membrilor consiliului, a administratorilor, contractele cu registratorul, cu
auditorul, dările de seamă contabile şi fiscale, rapoartele cenzorului.
(3) La cererea acţionarilor, societatea este obligată să elibereze, pe cheltuiala solicitanţilor, copii şi extrase de pe
documentele indicate la alin.(2).

1. Consideraţii generale. Dispoziţiile art.170 au rolul de a asigura dreptul la informare al acţionarilor. Dispoziţiile articolului
menţionat trebuie coroborate cu cele ale art.91 şi 92 din Legea SA, prin care se urmăreşte asigurarea accesibilităţii la unele
informaţii despre societate pentru toate persoanele interesate, conform unei proceduri care garantează obţinerea informaţiei
respective, indiferent de scopul solicitării ei.
2. Publicarea informaţiei despre activitatea societăţii. Conţinutul art.170 alin.1 din cod este asemănător cu cel al art.91 din
Legea SA cu menţiunea că dispoziţiile codului prevăd obligativitatea dezvăluirii informaţiei indiferent de tipul societăţii pe
acţiuni. Astfel, orice societate pe acţiuni este obligată să publice, cu cel puţin 10 zile înainte de ţinerea adunării generale anuale
a acţionarilor, bilanţul contabil anual, bilanţul profitului şi pierderilor, valoarea contabilă a acţiunilor şi a obligaţiunilor, precum
şi alte date prevăzute de lege (cum ar fi, de exemplu, darea de seamă asupra rezultatelor emisiunii publice a valorilor
mobiliare), iar pentru societăţile deschise pe acţiuni care au un număr de acţionari şi deţinători nominali de acţiuni de peste 300
vor publica şi principalele teze ale raportului de audit, cu indicarea denumirii organizaţiei de audit care la elaborat (art.91 alin.1
lit.d) din Legea SA).
Publicarea acestor informaţii se va face în organul de presă indicat în actul constitutiv al societăţii, aceasta fiind după părerea
noastră interpretarea corectă a noţiunii de “publicaţii ale societăţii”, utilizată de legiuitor în art.170 alin.1 din cod.
Publicarea informaţiilor cerute de lege are o importanţă foarte mare, întrucât pe de o parte, informaţiile prompte şi corecte
inspiră investitorilor încredere, reprezentând totodată un stimulent pentru membrii organelor de conducere ale societăţii, în
sensul că ei sunt mai eficienţi dacă constată că buna activitate pe care au desfăşurat-o a fost observată, iar pe de altă parte, fără a
dispune de informaţii recente şi exacte, nici acţionarii nu-şi pot exercita în mod corespunzător drepturile conferite de acţiuni.
3. Accesul acţionarilor la documentele societăţii. Societatea pe acţiuni este obligată să pună la dispoziţia acţionarilor, în
condiţiile legii şi ale actului constitutiv, informaţii despre conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii, precum şi
despre situaţia sa financiară (art.170 alin.2 din cod). Pentru aceasta societatea va asigura accesul acţionarilor l ao serie de
documente ale societăţii prevăzute de lege, şi anume: (a) actele constitutive; (b) certificatul de înregistrare a societăţii şi
certificatele de înregistrare a acţiunilor; (c) regulamentele societăţii; (d) procesele-verbale ale adunărilor generale ale
acţionarilor şi procesele-verbale ale adunărilor consiliului societăţii; (e) lista membrilor consiliului societăţii, lista membrilor
organului executiv şi a celorlalte persoane cu funcţii de răspundere ale societăţii; (f) contractele cu registratorul şi cu persoanele
care efectuează auditul societăţii; (g) dările de seamă contabile şi fiscale; (h) rapoartele cenzorului, rapoartele persoanelor care
au efectuat auditul societăţii, precum şi actele de control, inclusiv deciziile luate în urma controlului, ale organelor de stat care
au exercitat controlul asupra activităţii societăţii; (i) prospectele de emisiune a valorilor mobiliare ale societăţii, toate
modificările şi completările operate în ele, precum şi dările de seamă cu privire la totalurile emisiunilor; (j) lista persoanelor
interesate, cu indicarea datelor prevăzute de art.85 alin.2 din Legea SA; (k) date despre volumul lunar şi preţurile medii ale
tranzacţiilor înregistrate în registrele deţinătorilor valorilor mobiliare ale societăţii (art170 alin.2 din cod coroborat cu art.92
alin.1 din Legea SA).
Dacă personalul societăţii refuză prezentarea informaţiilor şi documentelor menţionate, acţionarii interesaţi vor putea sesiza
acest fapt organelor de conducere sau Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, iar în caz de necesitate se vor adresa instanţelor
judecătoreşti pentru a obţine obligarea societăţii la prezentarea informaţiilor respective.
Societatea este obligată să elibereze la cererea acţionarilor şi pe cheltuiala acestora copii şi extrase de pe documentele indicate
mai sus (art.170 alin.3 din cod). În ceea ce priveşte cuantumul plăţii datorate de acţionar pentru eliberarea unei copii sau a unui
extras, acesta se va stabili de societate fără, însă, a putea depăşi volumul cheltuielilor necesare pentru aceasta. Pretinderea unui
preţ exagerat pentru furnizarea copiilor şi extraselor respective ar echivala cu un refuz. Desigur, nimic nu se opune ca actul
constitutiv sau hotărârea adunării generale a acţionarilor să prevadă gratuitatea furnizării unor asemene acopiii şi extrase.
În sfârşit, menţionăm că potrivit art.92 din Legea SA vor avea acces la informaţiile menţionate şi creditorii societăţii,
bineînţeles că în măsura în care informaţiile respective nu constituie secret comercial.

S e c t i u n e a a 3-a
COOPERATIVELE

Articolul 171. Dispoziţii generale cu privire la cooperative

(1) Cooperativa este asociaţia benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată pe principii corporative în scopul
favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale.
(2) Cooperativa nu poate avea mai puţin de 5 membri. Calitatea de membru de cooperativa o poate avea persoana fizică
de la vârsta de 16 ani şi persoana juridică.
(3) Membrul cooperativei suportă riscul ce rezultă din activitatea acesteia în limita participaţiunii deţinute în
patrimoniul ei, inclusiv partea nevărsată.
(4) Denumirea cooperativei trebuie să conţină cuvântul "cooperativa" şi să indice în limba de stat scopul principal al
activităţii sale.
(5) Particularităţile şi statutul juridic al diferitelor tipuri de cooperative, precum şi drepturile şi obligaţiile membrilor
lor se stabilesc de prezentul cod şi de alte legi.

1. Consideraţii preliminare. Cooperativele sunt părţi componente ale economiei naţionale şi ale vieţii sociale, activitatea lor
economică desfăşurându-se în sistemul sectorului privat al economiei de piaţă. Cooperativele sunt, ca şi societăţile comerciale,
persoane juridice de drept privat; în cadrul acestei categorii, însă, ele ocupă un rol aparte. Astfel, deşi se aseamănă, sub multe
aspecte, cu societăţile comerciale, cooperativele nu sunt identice cu acestea nici în general şi nici în ceea ce priveşte
reglementările speciale referitoare la cele două categorii de persoane juridice. Spre deosebire de societăţile comerciale, care au
ca motor al funcţionării exclusiv obţinerea unor profituri, cooperativele există, mai degrabă, pentru a servi necesităţilor
membrilor ce o deţin şi controlează. Cooperativele sunt, deci, în general, persoane juridice cu sau fără caracter economic, cu un
profil propriu, specific.
Codul civil defineşte cooperativa ca fiind o “asociaţie benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată pe principii corporative
în scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale”
(art.171 alin.1 din cod).
Definiţia legală se apropie, astfel, foarte mult de definiţia dată cooperativei de către Alianţa Cooperatistă Internaţională (ACI),
potrivit căreia, cooperativa este “o asociaţie autonomă de persoane ce s-au asociat voluntar în vederea satisfacerii necesităţilor
şi aspiraţiilor lor comune pe plan economic social şi cultural printr-o întreprindere deţinută în comun şi controlată democratic”.
În fine, doctrina a definit cooperativa ca pe o societate asociativă cu caracter economic constituită pe baza consimţământului
exprimat în mod liber de către persoanele care devin membrii acesteia, în scopul desfăşurării unei activităţi în comun cu
mijloace material-financiare comune.
Din definiţiile de mai sus, dar şi din observaţiile făcute pe marginea reglementărilor legale în domeniu, se pot evidenţia
următoarele trăsături definitorii pentru o cooperativă:
a) Posibilitatea asocierii libere şi voluntare şi a retragerii necondiţionate dintr-o astfel de întreprindere. Cooperativele se
constituie pe baza liberului consimţământ şi sunt deschise tuturor persoanelor care sunt de acord să-şi asume responsabilităţile
calităţii de membru cooperator, fără nici un fel de discriminare pe criterii de naţionalitate, origine etnică, religie, apartenenţă
politică, origine socială sau sex;
b) Structura democratică a funcţionării. Cooperativele funcţionează în mod democratic şi sunt controlate de către membrii
cooperatori, care participă la stabilirea politicilor şi adoptarea deciziilor, potrivit principiului “un membru – un vot”, iar
conducerea aleasă este responsabilă în faţa membrilor;
c) O participare economică echitabilă a membrilor. Astfel, fiecare membru a cooperativei contribuie în mod echitabil la
constituirea capitalului social, participă activ la acţiunile acesteia şi, în final, beneficiază de o distribuire corectă şi justă a
rezultatelor ei economice;
d) Un capital social variabil, ce este susceptibil de creştere prin vărsăminte treptate făcute de membrii asociaţi şi de diminuare
prin luarea înapoi, totală sau parţială, a participaţiunilor vărsate;
e) Autonomia şi independenţa cooperativei în relaţiile cu alte persoane fizice sau juridice, inclusiv cu autorităţile publice.
2. Tipurile şi reglementarea legală a cooperativelor. Din analiza coroborată a actelor normative în vigoare, am putea clasifica
cooperativele în câteva categorii, şi anume: (a) cooperative de întreprinzător73; (b) cooperative de producţie74; (c) cooperative de
consum75; (d) cooperative de credit (denumite în legislaţie “asociaţii de economii şi împrumut ale cetăţenilor”76).
Aceste tipuri de cooperative sunt reglementate, în afară de dispoziţiile Codului civil (art.171-art.178) ce constituie dreptul
comun în materie77, de: Legea privind cooperativele de întreprinzător78 nr.73-XV/12.04.2001 (Legea C.Î.), Legea privind
cooperativele de producţie79 nr.1007-XV/25.04.2002 (Legea C.P.), Legea cooperaţiei de consum80 nr.1252-XIV/28.09.2000
(Legea C.C.), Legea privind asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor81 nr.1505-XIII/18.02.1998 (Legea A.E.Î.C.),
73
Art.5 alin.1 din Legea privind cooperativele de întreprinzător defineşte cooperativa de întreprinzător ca fiind “o organizaţie comercială
(întreprindere) cu statut de persoană juridică, ai cărei membri sunt persoane juridice şi/sau fizice care practică activitate de întreprinzător”.
74
Cooperativa de producţie este definită de Legea privind cooperativele de producţie ca fiind “o întreprindere înfiinţată de către 5 sau mai multe
persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a
membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia” (art.1 alin.1).
75
Cooperativa de consum este o asociaţie autonomă şi independentă de persoane fizice, creată pe principiul liberului consimţământ, prin
cooperarea de părţi sociale ale membrilor săi, care desfăşoară activităţi economice pentru satisfacerea intereselor acestora şi necesităţii lor de
consum (art.1 din Legea cooperaţiei de consum).
76
Asociaţia de economii şi împrumut a cetăţenilor este considerată în concepţia Legii privind asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor
“o organizaţie necomercială cu statut juridic special, care primeşte ca depuneri economiile personale ale membrilor săi şi le acordă împrumuturi
cu destinaţie specială, nu are ca scop obţinerea de profit (venit) şi nu-l repartizează între membri, dacă este obţinut, ci îl îndreaptă spre
dezvoltarea sa” (art.3 lit.a) din lege).
77
Potrivit art.171 alin.5 din Codul civil, “particularităţile şi statutul juridic al diferitelor tipuri de cooperative, precum şi drepturile şi obligaţiile
membrilor lor se stabilesc de prezentul cod şi de alte legi.”
78
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/03.05.2001.
79
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/6.06.2002.
80
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.154-156/14.12.2000.
81
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.38-39/30.04.1998.
precum şi de alte acte cu valoare normativă privind unele forme de cooperative ce prezintă anumite specificităţi faţă de genurile
enumerate mai sus82. Scopul tuturor acestor acte normative este de a asigura reglementările necesare constituirii şi activităţii
unor variate forme de cooperative.
În principiu, majoritatea reglementărilor în domeniu adoptate în ultimii ani ţin cont de tendinţele reformiste din statele europene
în sectorul cooperaţiei, cum ar fi: stabilirea unui număr minim de persoane abilitate să formeze o cooperativă, posibilitatea de a
oferi unor membri mai mult decât un vot, lărgirea limitelor pentru activităţi şi colaborarea cu membri, posibilitatea de a emite
obligaţiuni, permiterea terţilor să participe la constituirea capitalului (“membri finanţatori”), permiterea transformării
cooperativei într-o societate comercială, inclusiv societate pe acţiuni.
Menţionăm în acest context că, din punct de vedere al legislaţiei care reglementează cooperativele, statele europene pot fi
divizate în trei mari categorii: (a) state în care există o lege generală cooperatistă (Belgia, Finlanda); (b) state în care legislaţia
cooperatistă este divizată în conformitate cu scopurile sectoriale şi sociale ale cooperativei (Franţa, Italia, Portugalia, Spania,
Suedia) şi (c) state în care nu există legislaţie cooperatistă şi, în care natura cooperatistă a companiei derivă din documentele de
asociere (Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Luxemburg).
3. Firma cooperativei. Potrivit art.171 alin.4 din Codul civil, denumirea cooperativei trebuie să includă cuvântul
“cooperativă” şi să indice în limba de stat scopul principal al activităţii sale, de exemplu: “cooperativa de prestări servicii
“Ciubotăraş”.
Menţionăm că denumirea cooperativei nu trebuie să includă numele membrilor săi sau altor persoane.
4. Constituirea cooperativei. Cooperativa fiind o “asociaţie benevolă de persoane fizice şi juridice...”, membru al acesteia
poate deveni orice persoană fizică, indiferent de cetăţenie, sex, domiciliu 83 etc., ori juridică84. Persoanele fizice vor putea obţine
calitatea de membru a unei cooperative de la vârsta de 16 ani85 (art.22 alin.4 şi 171 alin.2 din cod). Astfel, în ipoteza în care în
cazul decesului unui membru al cooperativei succesorul său este o persoană care nu au împlinit 16 ani, acesta nu va putea
dobândi calitatea de membru, însă va avea dreptul la plata contravalorii participaţiunii şi a dividendelor cuvenite asociatului
decedat conform situaţiei financiare anuale încheiate la sfârşitul exerciţiului financiar în care a intervenit decesul.
Codul civil stabileşte un număr minim de membri pentru înfiinţarea cooperativei în număr de cinci (art.171 alin.1 fraza I din
cod). Prin legi speciale se prevede pentru anumite tipuri de cooperative un număr minim mai mare; astfel cooperativele de
consum şi asociaţiile de economii şi împrumut a cetăţenilor nu vor putea avea mai puţin de 10 membri. Dacă numărul de
membri a cooperativei se reduce, indiferent de cauză, sub limita stabilită, cooperativa este obligată fie să majoreze numărul de
membri până la limita stabilită, fie să se reorganizeze într-o întreprindere cu altă formă juridică, fie să se dizolve, în temeiul
hotărârii adunării generale.
Legea nu prevede o limită maximă de membri, însă leagă de atingerea unui anumit număr anumite efecte juridice (de exemplu,
acordând posibilitatea desemnării unui consiliu de observatori, în cazul în care cooperativa există mai mult de 50 de membri,
sau, prevăzând posibilitatea de a ţine adunarea generală sub forma adunării reprezentanţilor).
O problemă de real interes în legătură cu constituirea cooperativei este cea legată de obligativitatea ţinerii unor adunări
constitutive, prevăzută prin legile speciale (art.18 din Legea C.Î., art.8 din Legea C.P., art.20 din Legea C.C., art.21 din Legea
A.E.Î.C.), în condiţiile în care Codul civil nu conţine nici o dispoziţie în acest sens, ba din contra, din formularea art.172 alin.4
din cod s-ar putea deduce că o asemenea adunare nu este necesară. După opinia noastră, “tăcerea” codului nu poate fi
interpretată altfel decât în sensul validării soluţiilor oferite prevederile normelor speciale.
5. Răspunderea membrilor cooperativei. Art.171 alin.3 din codul civil instituie principiul răspunderii limitate a membrilor
cooperativei la valoarea participaţiunii aduse în societate, mai exact la valoarea cotei la care s-a obligat potrivit statutului. Este
important de precizat că dispoziţiile sus citate vin în contradicţie cu cele ale art.174 alin.3 din cod care instituie practic o
răspundere subsidiară indirectă a membrilor cooperativei pentru datoriile acesteia, prin obligaţia prevăzută în sarcina acestora
de a acoperi pierderile cooperativei prin contribuţii suplimentare personale. Potrivit aceluiaşi text de lege, “membrii
cooperativei poartă răspundere subsidiară solidară pentru obligaţiile ei în limitele părţii netransmise a contribuţiei suplimentare
a fiecărui membru”. După cum se poate observa această dispoziţie instituie, pe de o parte, o solidaritate între membrii
cooperativei în ceea ce priveşte răspunderea acestora pentru datoriile cooperativei, iar, pe de altă parte, limitează această
răspunderea la contravaloarea părţii netransmise a contribuţiei suplimentare a fiecărui membru, or, după cum se ştie, de esenţa
solidarităţii pasive este tocmai posibilitatea de a cere unui debitor (în cazul nostru – membru a cooperativei) executarea
integrală a obligaţiei. În afară de aceasta, parcă pentru a complica şi mai mult lucrurile, legiuitorul prevede posibilitatea
inserării în statutul cooperativei a unor clauze prin care să reglementeze răspunderea individuală a membrilor cooperativei 86
(art.172 alin.2 lit.b) din cod). În aceste condiţii, suntem tentaţi să dăm prioritate dispoziţiilor art.171 alin.3 din cod, care
limitează răspunderea membrului unei cooperative la valoarea participaţiunii deţinute în patrimoniul cooperativei, inclusiv
82
Codul cu privire la locuinţe (Veştile .... nr.2718-X/03.06.1983), H.G. cu privire la aprobarea Statutului-model al cooperativei de construire a
locuinţelor nr.338/08.10.1984 (Veştile .... nr.11/93/1984), Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII/10.03.1993 (M. O.
nr.5/30.05.1993), H.G. cu privire la aprobarea Statutului-model al cooperativei de construcţie a garajelor şi a Statutului-model al asociaţiei
proprietarilor de garaje nr.365/06.04.1998 (M.O. nr.56-59/25.06.1998), H.G. privind aprobarea documentelor-tip ale cooperativelor agricole de
întreprinzător de prestări servicii şi ale uniunilor acestora nr.809/19.06.2002 (M. O. nr.91-94/27.07.2002).
83
Prin derogare de la regula generală art.14 alin.1 din Legea A.E.Î.C. consacră principiul comunităţii teritoriale al înfiinţării şi desfăşurării
activităţii asociaţiei de economii şi împrumut.
84
Potrivit art.22 alin.1 din Legea C.C. vor putea dobândi calitatea de membru a cooperativei de consum numai persoanele fizice. În acelaşi sens,
art.14 alin.1 din Legea A.E.Î.C. condiţionează posibilitatea de a deveni membri ai asociaţiei de statutul de persoană fizică.
85
Pentru asociaţiei de economii şi împrumut a cetăţenilor limita de vârstă este stabilită la 18 ani, datorită specificului activităţii unor asemenea
cooperative.
86
Astfel, de exemplu, potrivit art.15 alin.3 din Legea C.P., “statutul cooperativei poate prevedea o răspundere suplimentară a membrului
cooperativei pentru obligaţiile acesteia în mărime ce nu va depăşi venitul realizat de el în cooperativă în anul financiar precedent”.
partea nevărsată, dacă e cazul; cu atât mai mult cu cât dispoziţiile din legile speciale care reglementează în parte fiecare tip de
cooperativă conţin prevederi similare.

Articolul 172. Statutul cooperativei

(1) În statutul cooperativei trebuie să se indice:

a) denumirea;
b) obiectul de activitate şi scopul;
c) sediul;
d) aporturile membrilor în capitalul social, modul şi termenul de vărsare a acestora;
e) prestaţia în bani sau în alte bunuri la care pot fi obligaţi membrii, precum şi natura şi valoarea acestor prestaţii;
f) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale cooperativei;
g) modul de reprezentare;
h) regulile de convocare a adunării generale a membrilor;
i) filialele şi reprezentanţele societăţii;
j) alte date stabilite de lege.
(2) Nu sunt valabile, decât în cazul includerii în statut, dispoziţiile cu privire la:
a) aporturile în natură, obiectul acestora şi preţul pentru care sunt acceptate, precum şi membrul care le face;
b) răspunderea individuala a membrilor;
c) derogările de la lege privind intrarea în cooperativă, retragerea şi excluderea membrului;
d) întinderea şi restricţiile dreptului de vot al membrului;
e) calculul şi destinaţia excedentului activ al exerciţiului financiar şi în cazul lichidării;
f) cota în a cărei limită unii membri pot participa la capitalul social.
(3) Statutul poate prevedea şi alte clauze ce nu contravin legii.
(4) Statutul se întocmeşte în limba de stat şi se semnează de către toţi membrii fondatori.

1. Actul de constituire al cooperativei. Actul de constituire a cooperativei este statutul87. Acesta va fi întocmit în limba de stat
şi semnat de către toţi membrii fondatori (art.172 alin.4 din Codul civil). În condiţiile în care, după cum am mai arătat, ţinerea
unei adunări constitutive este obligatorie, conţinutul statutului va fi discutat şi aprobat în cadrul acesteia.
Statutul cooperativei va trebui să conţină toate clauzele necesare pentru o funcţionare normală a cooperativei. Potrivit art.172
alin.1 din cod, statutul cooperativei va trebui să indice, în mod obligatoriu, următoarele: (a) denumirea; b) obiectul de activitate
şi scopul; (c) sediul; (d) aporturile membrilor în capitalul social, modul şi termenul de vărsare a acestora; (e) prestaţia în bani
sau în alte bunuri la care pot fi obligaţi membrii, precum şi natura şi valoarea acestor prestaţii; (f) structura, atribuţiile, modul de
constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale cooperativei; (g) modul de reprezentare; (h) regulile de convocare a
adunării generale a membrilor; (i) filialele şi reprezentanţele societăţii.
Statutul cooperativei va mai putea prevedea şi unele dispoziţii cu privire la: (a) aporturile în natură, obiectul acestora şi preţul
pentru care sunt acceptate, precum şi membrul care le face; (b) răspunderea individuala a membrilor; (c) derogările de la lege
privind intrarea în cooperativă, retragerea şi excluderea membrului; (d) întinderea şi restricţiile dreptului de vot al membrului;
(e) calculul şi destinaţia excedentului activ al exerciţiului financiar şi în cazul lichidării; (f) cota în a cărei limită unii membri
pot participa la capitalul social. De notat că asemenea prevederi nu pot fi valabile decât prin introducerea lor în statutul
cooperativei (art.172 alin.2 din cod).
În afară de clauzele menţionate statutul cooperativei de întreprinzător va trebui să conţină date cu privire la: modul de formare
şi de utilizare a rezervelor fondurilor)cooperativei, normele de prudenta financiara, modul de acordare a informaţiei membrilor
şi membrilor asociaţi ai cooperativei şi răspunderea pentru neacordarea acesteia, modul de contestare a deciziilor organelor
cooperativei şi de soluţionare a litigiilor dintre membrii cooperativei, dintre aceştia din urmă şi cooperativă, precum şi modul
tragerii la răspundere a persoanelor cu funcţii de răspundere ale cooperativei, temeiurile şi modul de reorganizare şi dizolvare a
cooperativei (art.17 din Legea C.Î.).
De asemenea, statutul cooperativei de producţie va trebui să cuprindă şi clauze referitoare la: modul de participare prin muncă
personală a membrilor cooperativei la activitatea acesteia, modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei, modul de
formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor) cooperativei, modul de distribuire a profitului net între membrii
cooperativei, modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei, modul de acordare a informaţiei membrilor
cooperativei, modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei (art.9 din Legea C.P.).
Clauzele minime ale statutului unei cooperative de consum sunt prevăzute de art.83 din Legea C.C., iar pentru statutul unei
asociaţii de economii şi împrumut a cetăţenilor – de art.22 din Legea A.E.Î.C.
Statutul cooperativei va putea prevedea şi alte clauze ce nu contravin legii, în caz contrar, acestea fiind nule de drept.
Prevederile statutului cooperativei sunt obligatorii pentru persoanele cu funcţii de conducere a cooperativei, dar şi pentru
membrii acesteia.
Modificarea statutului este de competenţa exclusivă a adunării generale a membrilor cooperativei (art.175 alin.5 lit.a) din Codul
civil).

87
Art.15 din Legea C.Î. prevede obligativitatea încheierii şi unui contract de constituire, conţinutul căruia este reglementat în art16 al aceleiaşi
legi.
Articolul 173. Înregistrarea cooperativei

Înregistrarea de stat a cooperativelor se efectuează în modul stabilit pentru societăţile comerciale.

1. Înregistrarea cooperativei. Dobândirea de către cooperativă a personalităţii juridice se realizează, potrivit art.63 din Codul
civil, prin înregistrarea de stat a acesteia. Potrivit art173 din cod, înregistrarea de stat a cooperativelor se efectuează în modul
stabilit pentru societăţile comerciale. În mod concret, înregistrarea cooperativei are loc la organele teritoriale ale Camerei
Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale în conformitate cu dispoziţiile art.10-art.14 din Legea cu
privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor nr.1265-XIV/05.10.2000. Dispoziţiile Legii cu privire la
înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor se completează, în măsura necesităţilor, cu dispoziţiile art.19 din Legea
C.Î. (pentru cooperativa de întreprinzător), art.12 din Legea C.P. (pentru cooperativa de producţie), art.84 din Legea C.C.
(pentru cooperativa de consum) şi art.23 din Legea A.E.Î.C. (pentru cooperativele de credit).

Articolul 174. Capitalul social al cooperativei

(1) Cooperativa are un capital social variabil. El reprezintă suma tuturor participaţiunilor membrilor cooperativei în
conformitate cu statutul ei.
(2) Până la înregistrarea cooperativei, membrul este obligat să depună integral participaţiunea sa dacă legea sau
statutul cooperativei nu prevede altfel.
(3) Membrii cooperativei sunt obligaţi ca, în termen de 2 luni după aprobarea bilanţului contabil anual, să recupereze,
prin contribuţii suplimentare, pierderile cooperativei. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, cooperativa poate fi
desfiinţată prin hotărâre judecătorească, la cererea creditorilor. Membrii cooperativei poarta răspundere subsidiară
solidară pentru obligaţiile ei în limitele părţii netransmise a contribuţiei suplimentare a fiecărui membru.
(4) Patrimoniul rămas după lichidarea cooperativei se repartizează între membrii acesteia în conformitate cu statutul ei.

1. Capitalul social al cooperativei. Ca orice altă persoană juridică, şi cooperativa are un patrimoniu propriu, existenţa acestuia
fiind, de altfel, şi o condiţie sine qua non a existenţei cooperativei. Acest patrimoniu propriu şi distinct de cel al membrilor şi al
altor persoane fizice sau juridice este destinat realizării obiectului social stabilit în actul său constitutiv. Una din cele mai
importante componente a patrimoniului cooperativei este capitalul social.
Capitalul social reprezintă suma tuturor participaţiunilor88 membrilor cooperativei în conformitate cu statutul ei (art.174 din
cod).
Precizăm că legea nu cere, ca în cazul anumitor forme de societăţi comerciale, o limită minimă de capital social 89, dar nici o
limită maximă a acestuia. Valoarea capitalului social va fi determinată în fiecare caz concret de membrii cooperativei 90, care
sunt liberi să decidă atât în acest sens, cât şi în privinţa aportului fiecăruia.
În principiu, membru cooperator va putea efectua atât aporturi în bani (numerar), cât şi în natură. Aportul în natură are ca obiect
anumite bunuri mobile sau imobile şi care pot fi transmise cooperativei cu titlu de proprietate sau cu titlul de folosinţă. La
anumite tipuri de cooperative sunt acceptate numai aporturi în numerar – cooperativa de consum (art.90 alin.1 din Legea C.C.)
şi cooperativa de credit (A.E.Î.C.), în cadrul căreia datorită specificităţii sale se vor efectua doar aporturi în numerar. De
asemenea, chiar în cadrul cooperativelor în privinţa cărora legea permite aporturi în natură se va putea stabili prin statut
obligativitatea efectuării doar a aporturilor în numerar.
Nu vor putea constitui obiect al aportului: (a) evaluarea în bani a activităţii privind constituirea cooperativei, (b) bunurile
imobile şi mobile neînregistrate, inclusiv produsele activităţii intelectuale, pasibile înregistrării de stat în conformitate cu
legislaţia, (c) bunurile a căror participare în circuitul civil este interzisă sau limitată de actele legislative, dacă nu există
autorizaţia corespunzătoare a autorităţii publice abilitate, (d) împrumuturi primite de la cooperativă, (e) alte bunuri nebăneşti
determinate de statutul cooperativei (art.38 alin.7 din Legea C.Î. şi art.24 alin.3 din Legea C.P.).
Pentru unele tipuri de cooperative prin lege este stabilit şi un plafon de participare la capitalul social, şi anume: pentru
cooperativa de întreprinzător (art.39 alin.3 din Legea C.Î.) şi pentru cooperativa de producţie (art.25 alin.3 din Legea C.P.) –
20%, iar pentru cooperativa de credit – 10% (art.25 alin.2 din Legea A.E.Î.C.). Prin statut se vor putea prevedea şi cote mai mici
în conformitate cu art.172 alin.2 lit.f) din Codul civil.
Membrul cooperator va efectua integral aportul până la înregistrarea cooperativei, afară numai dacă prin lege sau statutul
acesteia se prevede altfel (art.174 alin.2 din Codul civil).
În afară de capitalul social patrimoniul cooperativei (capitalul total) este format din fondurile (rezervele) cooperativei,
constituite potrivit legii sau statutului, beneficiu net (profitul nerepartizat), precum şi din alte surse.

88
Unele acte normative folosesc expresia de “cotă de participare” sau “parte socială”.
89
Din coroborarea art.25 cu art.7 alin.3 din Legea A.E.Î.C. reiese că pentru cooperativele de credit legea prevede un minim de capital social, care
va fi de cel puţi 50 de salarii minime, şi va creşte proporţional numărului de asociaţi potrivit regulii conform căreia participaţiunea minimă a unui
asociat nu poate fi mai mică de 5 salarii minime în vigoare la data depunerii.
90
Acesta fiind, după părerea noastră, şi sensul dispoziţiei legale potrivit căreia “cooperativa are un capital variabil”.
Potrivit art.174 din cod, “membrii cooperativei sunt obligaţi ca, în termen de 2 luni după aprobarea bilanţului contabil anual, să
recupereze, prin contribuţii suplimentare, pierderile cooperativei. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, cooperativa poate fi
desfiinţată prin hotărâre judecătorească, la cererea creditorilor. Membrii cooperativei poarta răspundere subsidiară solidară
pentru obligaţiile ei în limitele părţii netransmise a contribuţiei suplimentare a fiecărui membru”. Întrucât asupra acestei
dispoziţii cel puţin bizare a legii ne-am pronunţat anterior nu vedem necesitatea unei reveniri. Ne vom limita să menţionăm doar
faptul că, după opinia noastră, răspunderea membrului unei cooperative va fi limitată la valoarea participaţiunii deţinute în
patrimoniul cooperativei, avându-se în vedere participaţiunea la care s-a obligat potrivit statutului. Astfel că, în ipoteza în care
membrul cooperator nu a efectuat integral aportul corespunzător participaţiunii sale, răspundere sa va fi angajată inclusiv pentru
partea nevărsată (art.171 alin.3 din cod).
În sfârşit, precizăm că patrimoniul rămas după lichidarea cooperativei se va repartiza între membrii acesteia în conformitate cu
statutul ei (art.174 alin.4).

Articolul 175. Conducerea cooperativei

(1) Organul suprem de conducere al cooperativei este adunarea generala a membrilor ei. În cooperativa cu peste 50 de
membri poate fi creat un consiliu de observatori, care va exercita controlul asupra activităţii organelor ei executive.
Membrii consiliului de observatori nu au dreptul să activeze în numele cooperativei.
(2) Organele executive ale cooperativei - consiliul de administraţie şi preşedintele cooperativei - exercită administrarea
curentă şi se subordonează consiliului de observatori şi adunării generale.
(3) Preşedinte al cooperativei, membri ai consiliului de observatori şi ai consiliului de administraţie pot fi doar membrii
cooperativei. Aceeaşi persoană nu poate fi concomitent membru al consiliului de observatori şi al consiliului de
administraţie sau preşedinte al cooperativei.
(4) Competenţa organelor de conducere ale cooperativei şi modul de emitere a deciziilor se stabilesc de lege şi de statutul
cooperativei.
(5) De competenta exclusivă a adunării generale ţin:
a) modificarea statutului;
b) formarea consiliului de observatori şi ridicarea împuternicirilor membrilor lui, atribuirea şi ridicarea
împuternicirilor organelor executive ale cooperativei, dacă acest drept nu este atribuit prin statut consiliului de
observatori;
c) aprobarea dărilor de seama anuale şi a bilanţului contabil anual, repartizarea pierderilor;
d) deciderea asupra reorganizării şi lichidării cooperativei.
(6) Prin legislaţia cu privire la cooperative şi prin statutul cooperativei, competenţei exclusive a adunării generale pot fi
atribuite şi alte chestiuni. Problemele a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a adunării generale sau a
consiliului de observatori nu pot fi date în competenţa organelor executive ale cooperativei.
(7) Membrul cooperativei are dreptul la un singur vot în adunarea generala.

1. Consideraţii generale. Cooperativa este organizată pe principii corporative în scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile
comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale. Structurile de conducere ale cooperativei sunt:
adunarea generală a membrilor cooperativei, consiliul cooperativei (consiliu de observatori), consiliu de administraţie şi
preşedintele, precum şi comisia de cenzori (comisia de revizie).
Competenţa organelor de conducere ale cooperativei şi modul de emitere a deciziilor sunt stabilite de lege şi de statutul
cooperativei.
2. Organe deliberative. Adunarea generală. Adunarea generală a membrilor cooperativei este organul suprem de conducere a
acesteia şi se compune din totalitatea membrilor asociaţi sau din reprezentanţii aleşi în adunările generale a reprezentanţilor
(adunare generală de sector)91.
Adunarea generală are competenţă exclusivă în următoarele chestiuni: (a) modificarea statutului; (b) formarea consiliului de
observatori şi ridicarea împuternicirilor membrilor lui, atribuirea şi ridicarea împuternicirilor organelor executive ale
cooperativei, dacă acest drept nu este atribuit prin statut consiliului de observatori; (c) aprobarea dărilor de seama anuale şi a
bilanţului contabil anual, repartizarea pierderilor; (d) deciderea asupra reorganizării şi lichidării cooperativei (art.175 alin.5 din
cod). În afară acestor chestiuni, potrivit art.42 alin.1 din Legea C.Î., de competenţa exclusivă a adunării generale mai sunt şi
problemele ce ţin de: aprobarea direcţiilor prioritare şi/sau a programului de activitate, precum şi a bugetului cooperativei;
aprobarea hotărârii privind plasarea obligaţiunilor sau altor titluri de creanţă; stabilirea surselor şi mărimii defalcărilor în
rezervele (fondurile) cooperativei şi a direcţiilor de utilizare a acestora; aprobarea normativelor de repartizare a profitului net al
cooperativei; examinarea plângerilor membrilor cooperativei împotriva acţiunilor preşedintelui şi/sau ale consiliului
cooperativei. De asemenea, potrivit art.26 alin.1 din Legea C.P., de competenţa exclusivă a adunării generale sunt şi: stabilirea
mărimii taxei de intrare şi cotei de participare, a modului depunerii lor; adoptarea sistemelor şi modului de retribuire a muncii
în cooperativă; adoptarea hotărârilor privind primirea în cooperativă şi excluderea din cooperativă; aprobarea normativelor de
repartizare a profitului net al cooperativei; adoptarea hotărârilor privind încheierea tranzacţiilor cu bunurile imobile; examinarea
plângerilor membrilor cooperativei împotriva deciziilor consiliului cooperativei sau preşedintelui cooperativei. Potrivit art.36

91
Posibilitatea desfăşurării unor adunări a reprezentanţilor sau adunări de sector este prevăzută de lege pentru cooperativele cu peste 300 de
membri.
alin.1 din Legea C.C. adunarea generală mai este exclusiv competentă să: soluţioneze contestaţiile privind încetarea calităţii de
membru cooperator; stabilească şi modifice cuantumul taxei de înscriere şi al părţilor sociale; adopte programul de activitate al
cooperativei de consum, bugetul de venituri şi cheltuieli; hotărască asupra dobândirii, înstrăinării sau transmiterii fondurilor
fixe şi să ia măsuri pentru acoperirea pierderilor suportate de cooperativa de consum; hotărască asupra înfiinţării de
întreprinderi cooperatiste. În fine, potrivit art.32 alin.2 din Legea A.E.Î.C. de competenţa exclusivă a adunării generale sunt şi:
aprobarea direcţiilor principale de folosire a mijloacelor asociaţiei, precum şi a limitei cheltuielilor ei; adoptarea de hotărâri,
după caz, privind exercitarea auditului şi alegerea organizaţiei de audit; stabilirea modului de primire ca depuneri a economiilor
personale ale membrilor asociaţiei şi modului de acordare a împrumuturilor către aceştia; adoptarea de hotărâri privind primirea
în asociaţie şi excluderea din ea; adoptarea nomenclatorului de informaţii confidenţiale privind activitatea asociaţiei.
Adunarea generală poate fi ordinară sau extraordinară.
Ca regulă generală, în adunarea generală membrul cooperativei are dreptul la un singur vot (art.175 alin.7 din Codul civil), însă
prin statut ar putea fi prevăzute anumite situaţii în care, datorită cotei de participare a unui membru la relaţiile economice ale
cooperativei care depăşeşte în mod considerabil volumul participării altor membri, acestuia să i se acorde mai multe voturi.
Consiliul de observatori. Potrivit legii, în cooperativele cu peste 50 de membri poate fi creat un consiliu de observatori, care să
exercite controlul asupra activităţii organelor ei executive (art.175 alin.1 fraza a II-a din cod). După cum se poate observa testul
legii nu obligă, ci acordă doar dreptul de a crea un asemenea organ de conducere. Vor putea fi aleşi în consiliul de observatori al
cooperativei doar membrii acesteia, cu condiţia să nu fie membru al consiliului de administraţie sau preşedinte al cooperativei
(art.175 alin.3 din cod).
Membrii consiliului de observatori nu au dreptul reprezinte cooperativa (art.175 alin.1 fraza a III-a din cod).
3. Organe executive. Organele executive ale cooperativei sunt: (a) consiliul de administraţie şi (b) preşedintele (directorul)
cooperativei. Aceste organe exercită administrarea curentă a cooperativei şi urmăresc realizarea zilnică a sarcinilor
cooperativei. Preşedintele cooperativei este cel care o reprezintă în raporturile acesteia cu autorităţile publice, alte persoane
juridice şi persoanele fizice. În principiu, cooperativa este angajată legal în raporturile ei financiare şi patrimoniale prin
semnătura preşedintelui.
Consiliul de administraţie şi preşedintele cooperativei se subordonează consiliului de observatori şi adunării generale.
Preşedinte al cooperativei sau membru al consiliului administraţie poate fi doar un membru a cooperativei. Aceeaşi persoană
nu poate fi concomitent membru al consiliului de observatori şi al consiliului de administraţie sau preşedinte al cooperativei
(art.175 alin.3 din cod).
4. Organe de control. Deşi Codul civil nu face nici o menţiune cu privire la comisia de cenzori (comisia de revizie), prin legile
speciale se prevede obligativitatea şi competenţa acestui organ de control (art.13 alin.5, art.57-58 din Legea C.Î.; art.10 alin.1
lit.d), art.39-40 din Legea C.P.; art.38 din Legea A.E.Î.C.). Comisia de cenzori, aleasă de adunarea generală, verifică activitatea
economico-financiară din cooperativă. Legea permite ca, în anumite situaţii, funcţiile comisiei de cenzori să fie transmise, prin
hotărârea adunării generale, unei organizaţii de audit sau unei uniuni de cooperative.

Articolul 176. Dobândirea calităţii de membru

(1) Cooperativa poate primi oricând noi membri.

(2) Statutul cooperativei poate stabili unele condiţii particulare la admiterea a noi membri.

1. Dobândirea calităţii de membru a cooperativei. Orice persoană fizică sau juridică care îndeplineşte condiţiile legale poate
deveni membru a cooperativei.
După cum am arătat singura condiţie impusă de Codul civil este cea referitoare la vârsta, şi anume de a avea cel puţin 16 ani
împliniţi (art.171 alin.2 din cod).
Prin legile speciale care reglementează funcţionarea unor tipuri distincte de cooperative se mai prevăd o serie de condiţii
suplimentare. Astfel, pentru a putea deveni membru unei cooperative de credit (A.E.Î.C.) solicitantul trebuie să întrunească
cumulativ următoarele condiţii: (a) să fie persoană fizică, (b) să fie cetăţeni ai Republicii Moldova sau apatrizi, (c) să aibă 18
ani împliniţi, (d) să domicilieze într-o localitate care intră în aria teritorială de activitate a cooperativei, (e) să aibă aceleaşi
profesii sau să lucreze în domenii profesionale conexe ori să aibă alte interese comune prevăzute de statutul cooperativei, (f) să
fi depus efectiv aportul care reprezintă cota sa de participare (art.14 alin.1 din Legea A.E.Î.C.).
O altă restricţie, de data această cu privire la persoanele juridice, este prevăzută de art.22 alin.1 din Legea C.C. potrivit căruia
pot dobândi calitatea de membru a cooperativei de consum numai persoanele fizice. De asemenea, potrivit art.24 alin.1 al
aceleiaşi legi, nu va putea dobândi calitatea de membru a cooperativei nici persoana care are interese contrare celor ale
cooperativei de consum sau care îi face concurenţă.
Pe lângă aceste condiţionări legale statutul cooperativei va putea stabili unele condiţii particulare la admiterea a noi membri
(art.176 alin.2 din cod).

Articolul 177. Încetarea calităţii de membru al cooperativei şi restituirea participaţiunii

(1) Calitatea de membru al cooperativei încetează prin retragere, excludere, deces sau lichidare.
(2) Membrul are dreptul să se retragă din cooperativă până la adoptarea deciziei de dizolvare.
(3) Membrului care se retrage din cooperativă i se compensează valoarea participaţiunii sau i se transmite patrimoniu
corespunzător participaţiunii sale. Calculele se efectuează conform bilanţului de la data retragerii, iar dacă retragerea
are loc pe parcursul exerciţiului financiar, restituirea se face conform ultimului bilanţ.
(4) Membrul cooperativei poate, dacă statutul nu prevede altfel, să înstrăineze oricând participaţiunea sa către un alt
membru sau un terţ care urmează să devină membru, retrăgându-se astfel din cooperativă fără a cere partea sa din
patrimoniu.
(5) Membrul cooperativei poate fi exclus prin hotărâre a adunării generale în cazul neexecutării sau al executării
neconforme a obligaţiilor atribuite prin statutul cooperativei, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de statutul
cooperativei. Membrul exclus din cooperativă are dreptul la restituirea participaţiunii în conformitate cu alin.(3).
(6) Participaţiunea se transmite prin succesiune dacă statutul cooperativei nu prevede altfel. În cazul în care nu pot
deveni membri ai cooperativei, succesorilor li se achită valoarea participaţiunii.
(7) Urmărirea participaţiunii pentru datorii personale se permite doar în cazul insuficienţei unui alt patrimoniu al
membrului cooperativei pentru achitarea lor în modul prevăzut de lege sau de statutul cooperativei.

1. Consideraţii generale. Calitatea de membru al cooperativei încetează prin retragerea ori excluderea membrului, precum şi
ca urmare a decesului membrului persoană fizică sau lichidarea membrului persoană juridică (art.177 alin.1 din cod).
2. Retragerea din cooperativă. Principiul asocierii libere şi voluntare care guvernează înfiinţarea cooperativei implică, pe cale
de consecinţă, şi posibilitatea pentru membrul acestei structuri de a se retrage necondiţionat din ea. În aplicarea acestui
principiu, Codul civil consacră dreptul membrului unei cooperative de a se retrage oricând din ea, acest drept subzistând până la
adoptarea deciziei de dizolvare a cooperativei (art.177 alin.1 din cod). Pentru a se retrage din cooperativă membrul acesteia va
trebui să depună o cerere în acest sens la organele executive ale acesteia. Ca urmare a retragerii membrului retras fie i se va
plăti contravaloarea patrimonială a participaţiunii sale, fie i se va transmite o parte din patrimoniu corespunzător acestei
participaţiuni (art.177 alin.3 din cod). În toate cazurile, calculele se vor efectua conform bilanţului de la data retragerii, iar dacă
retragerea are loc pe parcursul exerciţiului financiar, restituirea se face conform ultimului bilanţ.
3. Înstrăinarea cotei de participare (participaţiunii). Potrivit art.177 alin.4 din cod, membrul cooperativei poate, dacă
statutul nu prevede altfel, să înstrăineze oricând participaţiunea sa către un alt membru sau un terţ care urmează să devină
membru, retrăgându-se astfel din cooperativă fără a cere partea sa din patrimoniu. Dispoziţiile legale în materie fac distincţie în
ceea ce priveşte înstrăinare participaţiunii de către membru, după cum aceasta se face unui alt membru sau unui terţ faţă de
cooperativă. În cazul în care înstrăinarea se face unui alt membru legea nu prevede acordul în acest sens a organelor de
conducere a cooperativei. Dacă însă înstrăinarea se face în favoarea unui terţ va fi necesar după caz acordul consiliului societăţii
sau chiar a adunării generale.
Înstrăinarea participaţiunii poate interveni şi mortis cauza. În această situaţie, dacă statutul cooperativei nu prevede altfel,
participaţiunea membrului decedat se va transmite moştenitorilor acestuia care dobândesc astfel calitatea de membri ai
cooperativei (art.177 alin.6 din cod). Bineînţeles că, succesorii vor trebui să îndeplinească pentru aceasta condiţiile formale
impuse de lege, în caz contrar ei neputând dobândi calitatea de membru a cooperativei. Într-o asemenea ipoteză moştenitorii vor
avea totuşi dreptul la plata contravalorii participaţiunii şi a dividendelor cuvenite asociatului decedat conform situaţiei
financiare anuale încheiate la sfârşitul exerciţiului financiar în care a intervenit decesul.
4. Excluderea din cooperativă. Membrul cooperativei poate fi exclus prin hotărâre a adunării generale în cazul neexecutării
sau al executării neconforme a obligaţiilor atribuite prin statutul cooperativei, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de
statutul cooperativei (art.177 alin.5 din Codul civil). Constituie motive
pentru excluderea membrului din cooperativă, de exemplu: nevărsarea integrală a aporturilor la termenele stabilite prin lege sau
statut; dobândirea calităţii de membru cu încălcarea prevederilor legale; încălcarea unei obligaţii de neconcurenţă înscrisă în
statutul cooperativei, etc.
5. Urmărirea participaţiunii de către creditorii personali ai membrului cooperativei. Întrucât patrimoniul cooperativei are
drept titular cooperativa ca persoană juridică, acest patrimoniu are un caracter autonom faţă de patrimoniile membrilor
cooperativei. Astfel fiind cooperativa nu va răspunde pentru obligaţiile contractate de membrii săi. Codul civil oferă, totuşi,
posibilitatea urmăririi de către creditorii personali ai membrului cooperativei a participaţiunii acestuia, cu condiţia ca creanţele
acestora să nu fi fost satisfăcute prin executarea patrimoniului membrului (art.177 alin.7 din cod).

Articolul 178. Reorganizarea şi lichidarea cooperativei

Cooperativa se reorganizează şi lichidează în modul stabilit pentru societatea comercială.

1. Reorganizarea şi lichidarea cooperativei. Potrivit art.178 Cod civil cooperativa se reorganizează şi lichidează în modul
stabilit pentru societăţile comerciale.
Un caz specific de reorganizarea şi lichidare a cooperativei este micşorarea numărului de membri sub limita legală. În aceste
condiţii, membrii rămaşi vor trebui să hotărască fie majorarea numărului de membri până la limita minimă legală stabilită
pentru tipul respectiv de cooperativ, fie reorganizarea cooperativei într-o întreprindere cu altă formă juridică, fie dizolvarea
acesteia şi, drept consecinţă, lichidarea ei.
 S e c t i u n e a a 4-a
INTREPRINDERILE DE STAT
SI INTREPRINDERILE MUNICIPALE

Articolul 179. Întreprinderile de stat si întreprinderile municipale

(1) Întreprinderile de stat se fondează si se dotează de către Guvern sau de alte organe abilitate prin
lege.
(2) Întreprinderile municipale se fondează si se dotează de către autorităţile administraţiei publice
locale.
(3) Întreprinderile de stat si întreprinderile municipale sînt persoane juridice si răspund pentru obligaţii
cu tot patrimoniul lor.
(4) Statul si unităţile administrativ-teritoriale nu poarta răspundere pentru obligaţiile întreprinderilor
de stat si ale întreprinderilor municipale. Aceste întreprinderi nu poarta răspundere pentru obligaţiile statului si ale
unităţilor administrativ-teritoriale.
(5) Particularităţile fondării, funcţionarii si încetării activităţii întreprinderilor de stat si
întreprinderilor municipale se reglementează de prezentul cod, de legislaţia cu privire la întreprinderile de stat si la
întreprinderile municipale, cu privire la administraţia publica locala, de alte acte normative, precum si de statutele-
model ale acestor întreprinderi.

Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale sunt persoane juridice cu scop lucrativ constituite de stat şi respectiv de
unităţile administrativ teritoriale ca persoane juridice de drept public. Statul şi UAT poate să fondeze de sine-stătător o persoană
juridică pe care o dotează cu bunuri şi care prin înregistrarea la organul competent dobândeşte dreptul să desfăşoare
independent activitatea de întreprinzător pentru a obţine venit. Altfel spus, aceasta este o modalitate de a destina bunurile
statului şi UTA, inclusiv cele proprietate publică unei activităţi economice reproductive.
(1) Întreprinderile de stat, potrivit alin.(1) din articolul comentat şi art.2 din Legea nr.146/1994 cu privire la întreprinderea
de stat, se fondează de către Guvern ca autoritate executivă a statului, precum şi organele centrale de specialitate ale statului
cărora Guvernul le-a delegat împuternicirea respectivă. Această competenţă este atribuită şi în legătură cu faptul că Guvernul
exercită în numele statului atribuţiile de proprietar. Numai acest organ poate dispune de bunurile statutului prin transmiterea
dreptului de proprietate sau prin transmiterea posesiei şi folosinţei.
(2) Întreprinderile municipale se fondează de unităţile administrativ teritoriale, prin decizia consiliului local. În gestiunea
întreprinderii municipale se transmit bunurile care se află în proprietatea UAT.
(3) Alin.(3) şi (4) vine să confirme o regulă, potrivit căreia fiecare persoană răspunde pentru obligaţiile asumate cu întreg
patrimoniul pe care îl are. Nici întreprinderea nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (statului sau UAT) şi nici fondatorul
nu răspunde pentru obligaţiile întreprinderii.
Aici este necesar de a preciză că la crearea acestor întreprinderi bunurile nu se transmit în proprietate ci se transmit, după
caz întreprinderii de stat în „gestiune operativă”, iar întreprinderii municipale în gestiune „gestiune economică”. Deşi, expres
nicăieri nu este prescris afirmăm că bunurile se consideră transmise cu un drept similar celui de folosinţă. Bunurile transmise de
stat întreprinderii de stat continuă să rămână în proprietatea statului. La această concluzie impune dispoziţia art. 1 din Legea
nr.146/1994 cu privire la întreprinderea de stat în care se dispune că capitalul social al întreprinderii de stat „aparţine în
întregime statului”, sau că întreprinderea de stat este persoana juridică care desfăşoară activitatea de întreprinzător pe „baza
proprietăţii de stat transmise ei gestiune”. Întreprinderea municipală îşi poate înstrăina fondurile fixe numai în baza deciziei
fondatorului.
Din aceste dispoziţii rezultă că dacă întreprinderea de stat şi cea municipală nu este proprietară a bunurilor primite în gestiune
nici nu poate să răspundă cu ele pentru obligaţiile sale. Ele răspund numai cu bunurile care le dobândeşte în rezultatul
activităţii.
(5) Particularităţile fondării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderilor de stat se reglementează de Legea nr.146/1994
cu privire la întreprinderea de stat. În executarea Legii nr.146/1994 Guvernul a elaborat şi a pus în vigoare Hotărârea sa
nr.770/1994 privind aprobarea unor acte nomative vizând funcţionarea Legii cu privire la întreprinderea de stat, prin care a fost
aprobate trei acte normative: a) regulamentul Consiliului de administraţie al întreprinderii de stat; b) Statutul – model al
întreprinderii de stat; c) Contractul-tip între fondator şi managerul-şef al întreprinderii de stat;
În unele domenii de activitate au fost aprobate Regulamente cu privire la organizarea concursului pentru ocuparea funcţiei
vacante de administrator (manager-şef) al întreprinderii de stat. Astfel prin Hotărârea Guvernului nr.642/2003 despre aprobarea
Regulamentului cu privire la organizarea concursului pentru ocuparea funcţiei vacante de manager-şef (conducător) în
instituţiile şi organizaţiile subordonate Agenţiei de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru.
Particularităţile fondării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderilor municipale sunt reglementate prin Regulamentul-
Model al întreprinderii municipale aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.387 din 6 iunie 1994.

S e c t i u n e a a 5-a
ORGANIZATIILE NECOMERCIALE
Articolul 180. Dispoziţii generale cu privire la organizaţiile necomerciale

(1) Organizaţie necomercială este persoana juridică al cărei scop este altul decît obţinerea de venit.
(2) Organizaţii necomerciale sînt:
a) asociaţia;
b) fundaţia;
c) instituţia.

I. Alin.1 al art. 180 defineşte noţiunea organizaţiei necomerciale. Cu sens de sinonim, art. 59 vorbeşte despre
persoane juridice cu scop nelucrativ. Datorită faptului că organizaţiile necomerciale pot avea cele mai diverse scopuri şi activa
în diferite domenii, este mai simplu de a le defini ca ceea ce nu sunt, decît în termeni afirmativi, adică accentuînd ce nu este şi
nu ceea ce este o organizaţie necomercială. Criteriul de bază după care delimităm organizaţiile necomerciale de societăţile
comerciale este urmărirea în activitatea primelor a oricărui alt scop licit decît obţinerea venitului.
Organizaţiile necomerciale contribuie la realizarea dreptului la libera asociere şi libera expresie, stimulează pluralismul şi
toleranţa, contribuie la asigurarea respectării legilor şi la stabilitate socială. Activitatea organizaţiilor necomerciale este
îndreptată spre atingerea unor scopuri de utilitate publică: sociale, umanitare, filantropice, educaţionale, ştiinţifice, culturale, de
administrare, satisfacerea necesităţilor spirituale, etc.
Faptul că organizaţiile necomerciale activează pentru atingerea altor scopuri decît obţinerea venitului nu înseamnă că acestea
nu pot obţine venituri. Spre deosebire de societăţile comerciale însă, obţinerea venitului nu reprezintă un scop în sine, ci o
modalitate de atingere a scopului. Venitul obţinut, inclusiv din activitatatea de întreprinzător (Art 188) nu poate fi repartizat
între participanţii la activitatea organizaţiei necomerciale (alin. 3 art.55) şi poate fi utilizat doar pentru atingerea scopurilor
statutare. Acest principiu este fixat şi în unele legi speciale care reglementează activitatea anumitor categorii de organizaţii
necomerciale (art. 28, Legea 837/1996; art. 23, Legea 581/1999; art. 24(18), Legea 718/1991; art. 22, Legea nr.976/2000).
Organizaţiile necomerciale dispun de capacitate civilă specială, fiind în drept să desfăşoare doar acea activitate care este
prevăzută de lege şi de actele de constituire a lor (alin.3, art.60). Avînd calitatea de persoană juridică, organizaţiilor
necomerciale li se aplică în mod corespunzător normele generale care reglementează activitatea persoanelor juridice (Art.55-
105).
II. Pornind de la prevederile art. 59 conform căror persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber în
una din formele prevăzute de lege, în alin.2 al articolului comentat se indică formele în care se pot crea organizaţiile
necomerciale, enumărarea fiind exhaustivă.
Deosebirea principială între formele organizaţiilor necomerciale constă în următoarele:
a) asociaţiile sunt persoane juridice create pe baza asocierii de persoane (universitas personarum);
b) fundaţiile reprezintă persoane juridice create în rezultatul asocierii de bunuri (universitas bonorum) unde
fondatorul nu deţine controlul asupra acestora;
c) insituţiile reprezintă persoane juridice create în rezultatul asocierii de bunuri (universitas bonorum), unde
fondatorul menţine controlul asupra proprietăţii transferate.
În dependenţă de particularităţile anumitor categorii de organizaţii necomerciale, legea reglementează diferite tipuri ale acestora
în cadrul formelor menţionate (alin. 2 art.181; alin. 5 art.183).

Articolul 181. Asociatia

(1) Asociatie este organizatia necomerciala constituita benevol de persoane fizice si juridice asociate, in modul
prevazut de lege, prin comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice si bunelor moravuri, pentru
satisfacerea unor necesitati nemateriale.
(2) Asociatia poate avea forma de asociatie obsteasca, asociatie religioasa, partid sau de alta organizatie social-
politica, de sindicat, uniune de persoane juridice, de patronat, alte forme in conditiile legii.
(3) In asociatie, calitatea de membru se consemneaza.
(4) Patrimoniul transmis asociatiei de catre fondatori (asociati) este proprietatea ei. Asociatia utilizeaza acest
patrimoniu in scopurile stabilite in statut.
(5) Membrii nu-si pastreaza drepturile asupra patrimoniului transmis asociatiei in proprietate, nici asupra
cotizatiilor de membru. Ei nu raspund pentru obligatiile asociatiei, iar aceasta nu raspunde pentru obligatiile
membrilor sai.
(6) Particularitatile constituirii, ale activitatii, statutul juridic al diferitelor tipuri de asociatii se stabilesc prin
lege.

I. A.Legiutorul stabileşte două criterii de bază la definirea asociaţiei ca o formă a organizaţiei necomerciale:
a) scopul asocierii este satisfacerea necesităţilor nemateriale ale persoanelor; Noţiunea „necesităţilor
nemateriale” este foarte
largă, practic fiind imposibil de a enumăra exhaustiv o listă a acestora. Aici se încadrează oricare necesitate spirituală a
individului şi cele care nu ţin de material. În sens larg, necesităţile spirituale reprezintă necesităţile din lumea ideilor,
cunoştinţelor, reprezentărilor, valorilor culturale, etc. Pe cît de diferite sunt necesităţile spirituale ale indivizilor, pe atît de
diverse sunt şi asociaţiile care se constituie pentru satisfacerea lor. Constituirea unei asociaţii pentru satisfacerea necesităţilor
spirituale nu exclude însă posibilitatea susţinerii materiale a membrilor săi. Astfel, uniunile de creaţie se crează inclusiv pentru
susţinerea materială a asociaţilor prin crearea condiţiilor benefice de creaţie, punînd la dispoziţia membrilor ateliere de creaţie,
organizînd expoziţii, etc.
b) asocierea persoanelor are loc după comunitatea intereselor acestora. Interesul desemnează necesităţile
materiale şi
spirituale ale indivizilor conştientizate sub forma aşteptărilor,idealurilor şi care reprezintă mobilul acţiunilor omeneşti, adică
ceea ce acţionează ca stimul şi element de motivaţie pentru comportamentul persoanelor sau a diferitor grupruri sociale. În
depenenţă de obiect, deosebim interes economic, politic, profesional, ştiinţific, spiritual, confesional, etc. Comunitatea
intereselor înseamnă pe de o parte existenţa la fiecare membru a asociaţiei a unui interes, iar pe de altă parte – coordonarea
interesului personal cu interesele altor persoane – membri ai asociaţiei. Interesele asociaţilor nu trebuie să contravină ordinii
publice şi bunelor moravuri. Constituţia Republicii Moldova şi legile ei interzic constituirea şi activitatea asociaţiilor care prin
activitatea lor urmăresc schimbarea prin violenţă a regimului constituţional, subminarea integrităţii teritoriale a Republicii
Moldova, propagarea răsbouilui, aţîţarea urii naţionale, rasiale sau religioase, constituirea formaţiunilor militare sau
paramilitare.
B. Asocierea persoanelor în asociaţii este benevolă. Aceasta presupune libera manifestare a voinţei persoanelor care se
asociază. Caracterul benevol este trăsătura care în cea mai mare parte determină esenţa asociaţiilor şi constă în realizarea
anumitor porniri interne ale individului, fără a fi constrîns (impus) de factori din exterior. Datorită faptului că constituirea
asociaţiilor este o modalitate de exercitare a unui drept fundamental al omului – dreptul la libera asociere,- principiul respectiv
este fixat în cele mai importante instrumente internaţionale cu privire la drepturile omului. Astfel, art.20 a Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 consfinţeşte dreptul la libertatea întrunirilor şi de asociere paşnică,
stabilind totodată un principiu foarte important, conform cărui, nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociaţie.
Prevederi similare se conţin şi în art. 22 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 11 al Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 (în
vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997). Abateri de la principiul asocierii benevole sunt posibile doar în
cazurile prevăzute de lege, atunci cînd obiectul restrîngerii constituie măsuri necesare întro societate democratică (Art. 11,
Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale). Astfel, pentru a putea participa la competiţii oficiale,
sportivii de performanţă sunt obligaţi de a fi membru al unei asociaţii sportive, club sau federaţie sportivă naţională (alin.3 Art.
16, Legea 330/1999). Curtea Constituţională a Republicii Moldova a stabilit că prin această restricţie „...se urmăreşte o mai
bună organizare a ramurii (culturii fizice şi sport), se evită haosul şi exercitarea abuzivă a dreptului la libera asociere” (Hot.
Curţ. Const. 17/2000).
C. Asociaţiile se constituie în modul prevăzut de lege şi dispun de capacitate civilă din momentul înregistrării de stat. Normele
generale care reglementează constituirea persoanelor juridice (art.60- 63) se completează de normele care reglementează
activitatea diferitor categorii de asociaţii (vezi comentariul la alin 6. a articolului comentat).
D. Fondatori ai asociaţiilor pot fi cel puţin două persoane înzestrate cu capacitate civilă. Legile speciale care reglementează
activitatea diferitor tipuri de asociaţii stabilesc, în dependenţă de specificul activităţii lor, exigenţe proprii faţă de numărul şi
calitatea persoanelor care le pot constitui. Astfel, asociaţiile obşteşti pot fi fondate de cel puţin 3 persoane fizice şi/sau a unei
sau mai multe persoane juridice – asociaţii obşteşti (alin.3 Art.14, Legea 837/1996); Sindicatele se constituie la iniţiativa a cel
puţin 3 persoane fizice (Art.8, Legea 1129/2000); Asociaţiile patronale se constituie la iniţiativa a cel puţin 10 patroni –
persoane juridice/fizice (Art. 6, Legea 976/2000); Organizaţiile religioase – cel puţin10 persoane fizice (Art. 5, HG 758/1994);
Asociaţiile de economii şi împrumuturi pot fi constituite la iniţiativa a cel puţin 10 cetăţeni ai Republicii Moldova sau apatrizi
(Art.7, 14, 21, Legea 1505/1998).
II. În alin.2 a articolului comentat se conţine o enumărare a formelor posibile de asociaţii. Încît enumărarea nu este exhaustivă,
asociaţiile se pot crea şi în alte forme, prevăzute de lege.
III. Institutul consemnării calităţii de membru, alături de scopul asocierii şi comunitatea de interese ale asociaţilor reprezintă o
particularitate caracteristică organizaţiilor necomerciale constituite în formă de asociaţie. În cazul fundaţiilor şi instituţiilor
calitatea de membru nu se consemnează
Consemnarea calităţii de membru presupune următoarele:
a) organul suprem de conducere a asociaţiei este adunarea tuturor membrilor;(alin.2, Art 7, Legea Legea
837/1996; Art.32, Legea 1505/1998; Art.9, Legea 1129/2000; Art.15, Legea 976/2000;)
b) statutul asociaţiei trebuie să conţină prevederi referitor la modul de dobîndire şi pierdere a calităţii de
membru; (lit. c), alin 3, Art.16, Legea 976/2000; lit.c), alin 1, Art.9, Legea 1129/2000; lit. e), alin.1, Art.18, Legea 837/1996 );
c) membrii asociaţiei sunt egali în drepturi şi beneficiază de drepturile consfinţite în lege şi în statutul
asociaţiei, inclusiv de a alege şi de a fi ales în organele de conducere şi de a verifica activitatea acestora;
d) obligaţiile membrilor asociaţiei sunt prevăzute de statutul ei. Pentru nerespectarea obligaţiilor membrul
poate fi exclus din asociaţie;
e) membrii asociaţiei participă la crearea patrimoniului acesteia, achitînd cotizaţii de membru (lit.a), alin.2,
Art.22, Legea 976/2000; lit.i), alin.1, Art.18 şi lit.a) Art.30, Legea 837/1996; alin.1, Art. 27, Legea 1129/2000)
IV. Pentru desfăşurarea activităţii oricare persoană juridică necesită un patrimoniu, distinct de cel al fondatorilor (asociaţilor)
săi (Art.55). Patrimoniul asociaţiilor se constituie din taxe de aderare şi cotizaţii de membru, din donaţii, încasări din
organizarea lecţiilor publice, expoziţiilor, lotereilor, licitaţiilor, acţiunilor sportive şi de altă natură, venituri din activitatea
economică (inclusiv de întreprinzător), alte surse neinterzise de lege.
Una din sursele de formare a patrimoniului asociaţiilor reprezintă contribuţiile fondatorilor (asociaţilor). Norma comentată
prevede că patrimoniul transmis de fondatori (asociaţi) reprezintă proprietatea asociaţiei. Această prevedere urmează a fi
interpretată restrictiv, or fondatorii (asociaţii) pot transmite anumite bunuri şi cu alt titlu legal (folosinţă gratuită sau contra
plată), rămînînd proprietarul lor. Prevederea respectivă se aplică doar patrimoniului transmis în baza unui act juridic translativ
de proprietate.
Atît patrimoniul obţinut de la fondatori (asociaţi) cît şi cel obţinut din alte surse urmează să fie utilizat întru atingerea scopurilor
statutare. Actele juridice prin care asociaţia utilizează patrimoniului contrar scopurilor fixate în statut sunt lovite de nulitate
absolută (Art.220).
V. Asociaţia face parte din categoria persoanelor juridice în a căror privinţă fondatorii (membrii) nu au drepturi de creanţă
(alin.3, Art.55). Din momentul transmiterii de către membri a patrimoniului în proprietatea asociaţiei, ei pierd orice drept asupra
acestuia. Regula este valabilă şi în privinţa cotizaţiilor de membru, care se achită de membri în modul, forma şi mărimea
prevăzută de statutul asociaţiei. Membrii asociaţiei nu pot cere restituirea patrimoniului transmis nici chiar în caz de retragere
sau excludere din rîndurile membrilor. Mai mult ca atît, în caz de excludere sau retragere, membrii asociaţiei vor fi obligaţi la
plata cotizaţiilor stabilite pentru toată perioada cît au avut calitatea de membru.
Din moment ce membrii nu au nici drepturi reale şi nici de creanţă asupra patrimoniului asociaţiei, aceştia nu poartă răspundere
pentru obligaţiile ei, precum nici asociaţia nu poartă răspundere pentru obligaţiile membrilor.
VI. Prevederile alin. 6 au o semnificaţie dublă:
a) Codul civil stabileşte bazele reglementării juridice a activităţii asociaţiilor necomerciale. Normele speciale,
care reglementează activitatea diferitor tipuri de asociaţii ţinînd cont de specificul acestora se conţin în legi speciale.
b) Reglementarea particularităţilor funcţionării diferitor tipuri de asociaţii, precum şi instituirea altor tipuri de
asociaţii decît
cele prevăzute la alin. 3 al art.181 se face prin lege şi nu prin alte acte normative;
Astfel, particularităţile activităţii asociaţiilor obşteşti sunt stabilite prin Legea nr. 837-XIII din 17 mai 1996 Cu privire la
asociaţiile obşteşti (MO nr.6 din 23.01.1997); ale federaţiilor sportive – Legea nr.330-XIV din 25 martie 1999 Cu privire la
cultură fizică şi sport (MO nr. 83-86/399 din 05.08.1999); ale organizaţiilor religioase ale cultelor – Legea nr. 979-XII din
24.03.1992 Cu privire la culte (Monitorul nr.3/70 din 30.03.1992); ale partidelor - Legea nr. 718 din 17 septembrie 1991
Privind partidele şi a alte organizaţii social-politice (Veştile nr. 11-12/106 din 1991); ale sindicatelor – Legea sindicatelor
nr.1129 din 07 iulie 2000 (MO nr. 130 -132/919 din 19.10.2000); ale patronatelor - Legea patronatelor nr.976-XIV din 11 mai
2000 (MO nr. 141-143/1013 din 09.11.2000); ale asociaţiilor de economii şi împrumuturi - Legea nr.1505-XIII din 18 februarie
1998 (MO 38-39/268 din 30.04.1998); ale asociaţiilor avocaţilor – Legea nr.1260 din 19.07.2002 Cu privire la avocatură; ale
asociaţiilor notarilor – Legea nr.1153 - XIII din 11 aprilie 1997 Cu privire la notariat (MO 61/520 din 16.09.1997).

Articolul 182. Fundatia

(1) Fundatie este organizatia necomerciala, fara membri, infiintata de una sau mai multe persoane fizice si juridice,
dotata cu patrimoniu distinct si separat de cel al fondatorilor, destinat atingerii scopurilor necomerciale
prevazute in actul de constituire.
(2) Fundatia poate fi constituita si prin testament.

I. A. Fundaţia este o formă a organizaţiilor necomerciale, creată şi dotată cu patrimoniu de fondatorii ei

pentru atingerea scopurilor statutare. Articolul comentat defineşte doar noţiunea fundaţiei. Particularităţile statutului juridic al
fundaţiilor în Republica Moldova este determinat de Legea 581/1999.
B. Spre deosebire de asociaţii, care reprezintă o asociere de persoane şi activitatea căror este îndreptată primordial spre
satisfacerea intereselor şi protejarea drepturilor membrilor săi, fundaţia reprezintă o asociere de patrimoniu, constituit de
fondator (fondatori) pentru realizarea unor scopuri necomerciale, care corespund intereselor acestora. Activitatea fundaţiilor nu
este bazată pe elementul de colaborare între membri sau prin cel al democraţiei interne şi din acest considerent, în fundaţii nu
se consemnează calitatea de membru. Menirea fundaţiilor este de a acumula patrmoniul necesar activităţii, de a-l administra şi
de al utiliza pentru atingerea scopurilor sale
Patrimoniului fundaţiei (inclusiv a mijloacelor băneşti) se repartizează beneficiarilor săi (Art. 4, Legea 581/1999), prin
finanţarea diferitor programe (fundaţii ) sau se utilizează nemijlocit de fundaţie pentru realizarea diverselor programe (proiecte)
întru atingerea scopurilor statutare (fundaţii operaţionale).
C..Fondatori ai fundaţiei pot fi atît persoanele fizice cît şi cele juridice (comerciale şi necomerciale).
Fundaţia poate fi constituită şi de o singură persoană. Componenţa fondatorilor poate fi schimbată ulterior înregistrării fundaţiei
prin operarea modificărilor în actul de constituire. Norma comentată nu stabileşte cerinţe speciale faţă de fondatorii fundaţiei.
Conform legii speciale însă, nu pot avea calitatea de fondator autorităţile publice centrale şi locale, precum şi instituţiile
bugetare (alin.4, Art.6, Legea 581/1999). Aceştia pot contribui la activitatea fundaţiilor prin acordarea de finanţe publice pentru
finanţarea/realizarea programelor de utilitate publică.
D. Actul de constituire a fundaţiei este contractul de constituire sau decizia de constituire (în cazul unui
singur fondator). Actul de constituire a fundaţiei urmează să fie încheiat în formă autentică (Art. 10, Legea 581/1999). În cazul
constituirii fundaţiei prin testament, actul de constituire a fundaţiei este decizia de constituire, semnată de executorul
testamentar (alin. 3, Art. 10, 581/1999). Suplimentar semnării actului de constituire, fondatorii fundaţiei aprobă statutul ei.
E. Fondatorii fundaţiei, asociindu-şi bunurile constituie patrimoniul iniţial al ei, care nu poate fi mai mic 200 salarii minime şi
nu se poate diminua pe toată durata activităţii fundaţiei (Art. 9, Legea 581/1999). Patrimoniul iniţial poate fi subscris în bani
sau în bunuri materiale. Fiind înzestrate cu capacitate civilă specială, fundaţiile, ca şi celelalte forme ale organizaţiilor
necomerciale urmează să utilizeze patrimoniul doar întru atingerea scopurilor statutare. Utilizarea patrimoniului prin derogare
de la scopurile prevăzute în statut reprezintă temei de lichidare forţată a fundaţiei de către instanţele judecătoreşti (lit. b, Art. 35,
Legea 581/1999).
Atît patrimoniul transmis de fondatori la momentul constituirii, cît şi cel obţinut de fundaţie din alte surse legale reprezintă
proprietatea fundaţiei. Fondatorii îşi pierd toate drepturile în privinţa patrimoniului transmis fundaţiei. Fundaţia nu va purta
răpundere pentru obligaţiile fondatorilor cît şi fondatorii pentru obligaţiile fundaţiei. În cazul lichidării fundaţiei patrimoniul
acesteia se utilizează în modul prevăzut de statut şi nu poate fi repartizat fondatorilor săi. Dacă statutul fundaţiei nu conţine
prevederi referitor la soarta patrimoniului în cazul lichidării, atunci după achitarea cu creditorii, acesta este repartizat unei
fundaţii care are scopuri analogice, în conformitate cu decizia comisiei de lichidare (alin.7, Art.36, Legea 581/1999).
F. O particularitate a fundaţiilor constă în faptul că după constituire, fondatorii lor pierd orice posibilitate
de a influienţa direct activitatea fundaţiei, or aceştia nu pot fi membri a nici unui organ de conducere sau control (alin.2, Art.
25, Legea 581/1999). Controlul asupra activităţii fundaţiei şi modului de utilizare a patrimoniului este realizat de fondatori prin
intermediul organelor fundaţiei, componenţa căror este desemnată de fondatori.
II. Fundaţiile pot fi constituite atît prin acte între vii cît şi pentru cauză de moarte. Norma comentată,
stipulînd posibilitatea constituirii fundaţiei prin testament, oferă posibilitatea persoanelor fizice, după moartea acestora, să
dispună de patrimoniul său integral sau în parte pentru scopuri de utilitate publică.
Atunci cînd testatorul dispune constituirea unei fundaţii, testamentul trebuie să conţină expres sau să permită deducerea
scopului viitoarei fundaţii.
Înregistrarea fundaţiei constituite prin testament este pusă în sarcina executorului testamentar (alin. 3, art.10, Legea 581/1999),
care se determină conform prevederilor Art.1475.Executorul testamentar este obligat să înregistreze fundaţia în cel mult o lună
de la eliberarea certificatului de moştenitor. Deşi semnarea actului de constituire şi aprobarea statutului în acest caz sunt puse în
sarcina executorului testamentar, calitatea de fondator o are testatorul. La constituirea fundaţiei prin testament se aplică în mod
corespunzător prevederile normelor în materie de legat (Art.1498).
Conform prevederilor alin.4. Art.10, Legea 581/1999, succesorii legali şi creditorii testatorului dispun faţă de fundaţia
constituită prin testament de aceleaşi drepturi ca şi în privinţa oricărui alt bun succesoral.

Articolul 183. Institutia

(1) Institutie este organizatia necomerciala constituita de fondator (fondatori) pentru exercitarea unor functii de
administrare, sociale, culturale, de invatamint si altor functii cu caracter necomercial, finantata partial sau integral
de acesta (acestia).
(2) Patrimoniul se considera transmis de fondator institutiei cu drept de proprietate daca actul de constituire nu
prevede altfel.
(3) Pot avea calitate de fondator persoanele fizice si cele juridice, inclusiv persoanele juridice de drept public.
(4) Fondatorul raspunde pentru obligatiile institutiei in masura in care patrimoniul acesteia nu este suficient pentru
stingerea lor.
(5) Institutia poate fi publica sau privata.

Instituţia reprezintă o organizaţie necomercială, fără membri, care se constituie pentru exercitarea diverselor funcţii cu caracter
necomercial. Ca regulă, instituţiile se crează pentru a presta anumite servicii, care corespund intereselor fondatorilor. Specificul
instituţiei în raport cu celelalte forme ale organizaţiilor necomerciale este determinat de următoarele:
• fondatorul (fondatorii) finanţează integral sau parţial activitatea ei;
• fondatorul (fondatorii) păstrează controlul direct asupra instituţiei, reprezentînd organul suprem de
conducere a ei.
• fondatorul poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile instituţiei.
Instituţia este forma optimă pentru constituirea instituţiilor de învăţămînt (publice sau private), sociale, culturale (muzee, teatre,
biblioteci), etc.
Constituind o instituţie, fondatorul urmează să finanţeze activitatea acesteia. Finanţarea poate fi integrală, adică în măsura în
care acoperă necesităţile pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost creată sau parţială. Finanţarea din partea fondatorului
poate fi atît în bani cît şi în natură. Deşi legea nu stabileşte limitele minime a finanţării fondatorului, aceasta urmează să acopere
în întregime sau în parte necesităţile instituţiei pentru desfăşurarea activitatăţii pentru care a fost creată. Mărimea, modul şi
periodicitatea finanţării instituţiei de către fondator se stabileşte în actul de constituire.
Instituţia în calitate de persoană juridică este în drept să-şi completeze patrimoniul din toate sursele permise de lege şi actul de
constituire. Atunci cînd prin actul de constituire este înzestrată cu dreptul de a desfăşura activităţi economice profitabile,
instituţia îşi va co-finanţa activitatea din veniturile obţinute.
 Alin. 2 al normei comentate reglementează regimul juridic al bunurilor transmise de fondator instituţiei.
Contribuţia fondatorului se consideră transmisă cu titlu de proprietate, în măsura în care actul de constituire nu prevede alt
regim juridic. Fondatorul poate transmite bunurile şi cu alt titlu legal care-i va permite instituţiei să activeze pentru atingerea
scopurilor. Astfel, bunurile pot fi grevate cu uzufruct în favoarea instituţiei, transmise în folosinţă (locaţiune sau comodat), etc.
Instituţia exercită drepturile de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor pe care le deţine cu alt titlu legal decît dreptul de
proprietate în limitele determinate de lege şi de actul juridic în baza cărui i-au fost transmise.
Patrimoniul obţinut de instituţie în rezultatul activităţii sale, cu excepţia celui transmis de fondator cu alt titlu de cît cu drept de
proprietate, reprezintă proprietatea instituţiei.
Instituţia poate fi creată de orice persoană cu capacitate, inclusiv de persoane juridice de drept public.
Instituţia poate fi fondată de o singură persoană fizică sau juridică.
Norma ce se conţine în alin. 4 al articolului comentat instituie răspunderea subsidiară a fondatorului
(fondatorilor) instituţiei pentru obligaţiile acesteia. În cazul insuficienţei patrimoniului instituţiei pentru acoperirea propriilor
obligaţii, creditorii vor cere satisfacerea creanţelor lor de la fondatorul (fondatorii) instituţiei, care sunt obligaţi să stingă
obligaţiile instituţiei integral. Raţiunea instituirii răspunderii solidare este dictată de faptul că rolul fondatorului (fondatorilor) la
administrarea patrimoniului instituţiei este determinant. Administrînd direct sau prin intermediul persoanelor desemnate
instituţia, fondatorul (fondatorii) sunt responsabili de obligaţiile ei întro măsură mai mare decît fondatorii altor forme de
organizaţii necomerciale.
În dependenţă de statutul fondatoruluii şi specificul funcţionării acestora, legea face distincţie între
instituţiile publice şi private (Art. 184, 185).

Articolul 184. Institutia publica

(1) Institutia publica se constituie in baza unui act emis de autoritatea publica si este finantata, integral sau
partial, de la bugetul acesteia din urma.
(2) Institutia publica nu este in drept sa instituie alte persoane juridice, cu exceptia uniunii de persoane juridice.

Instituţia publică reprezintă o persoană juridică de drept privat constituită pentru desfăşurarea anumitor activităţi îndreptate spre
realizarea funcţiilor atribuite prin lege la competenţa autorităţii publice – fondator.
Fondator al instituţiei publice poate fi doar o persoană juridică de drept public (Art. 58), care este înzestrată cu dreptul de a
constitui instituţii în temeiul legilor care reglementează competenţa lor.
Potrivit alin.1 al normei comentate actul de constituire a instituţiei publice este actul emis de autoritatea publică de nivel central
sau local, conform competenţei ei (decretul preşedintelui, hotărîre de guvern, ordinul ministrului, decizia consiliului local, etc).
În temeiul alin.2, Art. 62 şi Art. 186, instituţia publică activează în baza statutului aprobat de fondator.
Competenţa autorităţilor publice de a constitui anumite categorii de instituţii este reglementată prin legi speciale. Astfel,
instituţiile de învăţămînt se constituie în baza Legii 547/1995; instituţiile teatrale, circurile – Legea 1421/2002; bibliotecile –
Legea 286/1994; muzeele – Legea 1596/2002.
Instituţia publică urmează să fie dotată cu patrimoniul necesar activităţii sale din bugetul autorităţii publice – fondator. Legea
admite finanţarea activităţii instituţiilor publice şi din alte surse legale decît alocaţiile fondatorului. Instituţia publică va putea
desfăşura activităţi economice profitabile doar în cazurile cînd actele de constituire a acesteia prevăd această posibilitate.
Alin.2 a normei comentate interzice instituţiei publice de a fonda persoane juridice, altele decît uniunile de persoane juridice
(Art. 104). Prohibiţia se referă atît la constituirea societăţilor comerciale, cooperativelor cît şi a organizaţiilor necomerciale.
În cazurile în care uniunea se reorganizează în societate comercială sau cooperativă (alin.1, Art. 104), instituţia publică
urmează să-şi retragă calitatea de fondator a uniunii de persoane juridice. De altfel, se anihiliează scopul protector al prohibiţiei
legale ce se conţine în alin. 2, Art. 184.

Articolul 185. Institutia privata

(1) Institutia privata se constituie in baza hotaririi persoanei fizice sau juridice de drept privat, care o doteaza
potrivit scopului preconizat.
(2) Hotarirea de constituire a institutiei private se autentifica notarial.

Potrivit alin.1 al articolului comentat fondatori ai instituţiilor private pot fi persoane fizice şi persoane juridice de drept privat.
Din punct de vedere a numărului fondatorilor, instituţiile private pot fi constituite de cel puţin o persoană din cele menţionate
mai sus. Componenţa fondatorilor poate fi diferită, astfel încît, instituţiile private pot fi constituite în egală măsură de către
persoane fizice, persoane fizice şi juridice şi doar de persoane juridice. Pentru constituirea anumitor categorii de instituţii, legile
speciale prevăd exigenţe suplimentare referitor la numărul şi calitatea fondatorilor. Astfel, instituţiile obşteşti pot fi constituite
de cel puţin 3 persoane fizice şi/sau o persoană juridică -asociaţie obştească Art...,Legea 837/1996; Instituţiile filantropice pot fi
constituite doar de o societate filantropică (Art. 8, Legea 1420/2002); Autorităţile publice pot avea calitatea de fondator doar a
instituţiilor publice (Art.184).
Actele de constituire a instituţiei sunt hotărîrea de constituire şi statutul. În dependenţă de modul de adoptare a deciziei de
constituire a instituţiei private – unipersonal sau colegial, prin hotărîrea fondatorului de fondare legiuitorul are în vedere decizia
de constituire sau acordul (contractul) de constituire. Astfel, instituţia privată se crează prin decizia de constituire atunci cînd
este fondată de o singură persoană sau prin acordul de constituire – în cazul mai multor fondatori. Actele de constituire a
instituţiei urmează să corespundă prevederilor alin.3, Art. 62 şi Art. 186.
Pornind de la prevederile art. 183, fondatorii instituţiei private urmează să o înzestreze parţial sau întegral cu cele necesare
pentru desfăşurarea activităţii statutare. Contribuţia fondatorului (fondatorilor) poate fi exprimată atît în bani cît şi în natură.
Modul de finanţare şi periodicitatea acestei urmează să fie prevăzută în hotărîrea de constituire a instituţiei private.
Potrivit alin. 2, hotărîrea de constituire a instituţiei private urmează să fie autentificată notarial.
Nerespectarea formei autentice produce efectele stabilite la art. 213. Forma autentică nu este cerută pentru statutul instituţiei
private

Articolul 186. Statutul organizatiei necomerciale

(1) Organizatia necomerciala actioneaza in baza de statut daca legea nu prevede altfel.
(2) Statutul trebuie sa fie semnat de toti fondatorii daca legea nu prevede altfel.
(3) In statutul organizatiei necomerciale trebuie sa se indice:
a) denumirea;
b) scopul si obiectul de activitate;
c) sediul;
d) numele, domiciliul, data nasterii, cetatenia si alte date din actele de identitate ale fondatorilor;
e) conditiile si modul de admitere in organizatia necomerciala, modul de retragere si de excludere a membrilor
(pentru asociatii);
f) modul de formare a patrimoniului, contributiile fondatorilor si cotizatiile periodice ale membrilor;
g) modul de desemnare si de revocare a membrilor organelor;
h) modul de constituire si de lichidare a filialelor;
i) modul si conditiile de reorganizare;
j) modul de lichidare a organizatiei;
k) alte date stabilite de lege pentru tipul respectiv de organizatie necomerciala.
(4) Statutul poate prevedea si alte clauze care nu contravin legii.

I. Conform prevederilor art. 62 persoanele juridice activează în baza actelor de constituire. Actul de constituire a
organizaţiei necomerciale, conform regulii generale stabilite la alin. 1 al articolului comentat este statutul ei.
Statutul organizaţiei este un act juridic de natură contractuală, reprezentînd o înţelegere a fondatorilor (asociaţilor). Statutul
reprezintă „constituţia” organizaţiei necomerciale, avînd drept obiect stabilirea regulilor şi condiţiilor de organizare, conducere
şi funcţionare a acestora. Întrucît statutul este un act juridic, pentru validitatea sa trebuie îndeplinite condiţiile cerute faţă de
valabilitatea actului juridic – consimţămînt, capacitate, obiect, cauza, formă, etc. (Capit.II, Titlul III, Cartea I).
Legile speciale care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale pot conţine alte prevederi referitor la
actele de constituire a lor. Astfel, actul de constituire a fundaţiilor este declaraţia de constitire – în cazul cînd este constituită de
un fondator şi contractul de constituire, atunci cînd este constituită de doi şi mai mulţi fondatori (Art.10, Legea 581/1999).
Suplimentar, fondatorii fundaţiei aprobă şi statutul fundaţiei (Art.11, Legea 581/1999). La constituirea asociaţiilor obşteşti în
formă de instituţie obştească sau la constituirea uniunii de asociaţii obşteşti, fondatorii urmează să semneze contractul de
constituire şi să aprobe statutul (lit.d., p.3, art.19, Legea 837/1996). Actul de constituire al instituţiei publice este actul emis de
autoritatea publică (Art.184), iar a instituţiei private – hotărîrea fondatorului (Art.185). În anumite situaţii, organizaţiile
necomerciale pot activa în baza normelor generale cu privire la organizaţiile de tipul respectiv (vezi com. Art.62).
II. Potrivit alin.2 al articolului comentat, statutul organizaţiei necomerciale se semnează de către toţi fondatorii, dacă
legea nu prevede altfel. Semnătura fondatorului dovedeşte manifestarea consimţămîntului său de a participa la constituirea
organizaţiei necomerciale.
În cazul constituirii fundaţiei în baza testamentului, statutul ei se aprobă de executorul testamentar în conformitate cu
certificatul de moştenitor (Art.11, Legea 581/1999).
III. Pornind de la cerinţele generale faţă de actele de constituire a persoanelor juridice (alin.3, art.62), alin.
3 al normei comentate stabileşte cerinţele obligatorii faţă de conţinutul statutului oricărei organizaţii necomerciale. În cazul cînd
statutul nu conţine informaţia cerută de lege, organul competent va refuza înregistrarea organizaţiei necomerciale. Dacă după
înregistrare se constată că statutul nu corespunde prevederilor legii, atunci organizaţia va fi dizolvată de către instanţa de
judecată (p.b), alin.1, art.87).
A. Statutul organizaţiei neomerciale trebuie să conţină denumirea acesteia. Denumirea organizaţiei necomerciale este un
element de individualizare a ei, care o deosebeşte de alţi participanţi la circuitul civil. Denumirea trebuie să conţină în mod
obligatoriu forma de organizare juridică a organizaţiei necomerciale. Alte cerinţe obligatorii faţă de denumirea organizaţiei
necomerciale sunt fixate în art. 66.
B. Din considerentul că oganizaţiile necomerciale sunt înzestrate cu capacitate civilă specială (alin.3, art.60), statutul
organizaţiei necomerciale trebuie să conţină scopul şi obiectul de activitate. Scopul şi obiectul de activitate trebuie să fie licite şi
formulate clar. Obiectul de activitate nu trebuie să fie formulat generic, ci trebuie stabilit concret, prin indicarea activităţilor
care pot fi practicate de organizaţia necomercială.
C. În statutul organizaţiei necomerciale urmează să fie fixate prevederi referitor la sediul acesteia – un alt element a persoanei
juridice cu ajutorul cărei ea se individualizează în spaţiu, în calitate de participant la raporturile juridice civile. Sediul
organizaţiei necomerciale este considerat locul de aflare a organelor de conducere şi control a acesteia şi este stabilit de
fondatori (asociaţi), avînd în vedere locul unde organizaţia îşi va desfăşura activitatea. Reglementarea juridică a sediului
persoanei juridice se conţine în art.67.
D. Statutul organizaţiei necomerciale trebuie să conţină prevederi referitor la fondatorii ei. Deşi norma comentată cere doar
datele care individualizează persoana fizică - nume, data naşterii, cetăţenia şi alte informaţii din buletinul de identitate, atunci
cînd în calitate de fondator a organizaţiei necomerciale figurează persoane juridice, statutul trebuie să conţină datele care le
individualizează ce se conţin în certificatul de înregistrare a lor – denumire, sediu, etc.
E. În statutele organizaţiilor necomerciale în care se consemnează calitatea de membru, adică constituite în formă de asociaţie,
trebuie să se conţină prevederi referitor la modul şi condiţiile de admitere a membrilor, modul de retragere şi de excludere a lor
din organizaţie. La acest compartiment urmează să se conţină detalii referitor la cerinţele faţă de persoanele care pot deveni
membri. Acestea se formulează în dependenţă de scopul şi specificul asocierii şi pot fi legate de vîrstă, statut social, apartenenţa
la o anumită profesie (în cazul asociaţiilor profesionale), alte cerinţe. Statutul poate limita sau poate exclude în general
posibilitatea admiterii noilor membri, constituind o organizaţie necomercială de tip închis. Statutele asociaţiilor trebuie să
prevadă posibilitatea retragerii benevole precum şi temeiurile şi modul de excludere a membrilor. Suplimentar, trebuie să se
conţină prevederi referitor la drepturile şi obligaţiile membrilor.
F. Organizaţiile necomerciale trebuie să dispună de o anumită bază materială, adică de resurse material-financiare (bunuri şi
mijloace băneşti), care le permite o funcţionare şi dezvoltare continuă în vederea realizării scopurilor statutare.
Patrimoniul organizaţiilor necomerciale se poate crea din orice sursă neinterzisă de lege. Una din sursele iniţiale de bază de
constituire a patrimoniului organizaţiilor necomerciale reprezintă contribuţiile fondatorilor. În statut urmează să fie stabili
expres modul în care contribuie fondatorii la constituirea patrimoniului şi exăpresia bănească a contribuţiei lor. Menţionăm că
contribuţia fondatorilor este obligatorie doar în cazurile prevăzute de lege la constituirea anumitor tipuri de organizaţii
necomerciale. Astfel fondatorii fundaţiei trebuie să constituie patrimoniul iniţial al ei în mărime de cel puţin 200 salarii minime
(Art. 9, Legea 581/1999); Fondatorii instituţiei au obligaţia de a o finanţa integral sau parţial, în modul şi mărimea prevăzută de
hotărîrea de constituire (Art.183).
În asociaţie, sursa de bază de constituire a patrimoniului reprezintă cotizaţiile de membru. Statutul organizaţiilor necomerciale
constituite în formă de asociaţie trebuie să conţină categoriile de cotizaţii achitate de membri (ex. cotizaţii de aderare, cotizaţii
de membru, etc), mărimea concretă a cotizaţiilor de membru şi periodicitatea plăţilor. Asociaţiile pot să prevadă facilităţi la
achitarea cotizaţiilor anumitor categorii de membri. În unele tipuri de asociaţii, legea reglementează limitele minime şi maxime
ale contribuţiei membrilor. Astfel cota minimă a unui membru a asociaţiei de economii şi împrumuturi este de 5 salarii minime,
iar cota maximă – nu mai mult de 10% din cotele depuse de toţi membrii asociaţiei (Art. 25, Legea 1505/1998).
În afară de contribuţiile fondatorilor şi cotizaţiilor achitate de membrii organizaţiilor necomerciale patrimoniul acestora se poate
constitui şi din alte surse legale, cum ar fi donaţii, sponsorizări, subsidii din partea autorităţilor publice, venituri din activitatea
de întreprinzător, etc. Toate acestea urmează să fie reflectate în statutul organizaţiei necomerciale.
Pentru anumite tipuri de organizaţii necomerciale sunt stabilite restricţii referitor la sursele de constituire a patrimoniului.
Conform art. 12, Legea 718/1991activitatea partidelor şi a altor organizaţii social politice patrimoniul acestora nu poate fi
constituit din finanţări din partea persoanelor fizice şi juridice străine, a întreprinderilor şi instituţiilor de stat, a persoanelor
anonime şi a asociaţiilor neînregistrate de persoane.
G. Statutul trebuie să conţină clauze referitor la administrarea organizaţiei necomerciale care să determine
organele de conducere şi control, competenţa acestora, numărul membrilor organelor, modul de desemnare şi de revocare a
membrilor, mandatul organelor desemnate (vezi comentariul Art.189).
H. Organizaţia necomercială este în drept să deschidă filiale în ţară şi peste hotarele ei, în condiţiile Art.
102. Informaţia referitor la filialele ei reprezintă o altă prevedere obligatorie a statutului organizaţiei necomerciale. Cu excepţia
cazurilor cînd statutul prevede expres că organizaţia nu va avea filiale sau legea interzice posibilitatea deschiderii filialelor,
statutul trebuie să conţină clauze referitor la modul de constituire şi de lichidare a filialelor. Compartimentul respectiv trebuie să
conţină informaţii referitor la modul de creare a filialelor, dotarea lor cu patrimoniu, administrarea şi reprezentarea filialei,
drepturile şi obligaţiile ei, încetarea activităţii filialei.
I. Reorganizarea persoanelor juridice este reglementată de art. 69-85. Pornind de la aceste norme, statutul
organizaţiei necomerciale trebuie să conţină prevederi referitor la modul şi condiţiile de reorganizare a acesteia. Datorită
faptului că reorganizarea, ca şi lichidarea organizaţiei necomerciale produce consecinţe juridice importante, soluţionarea
problemei respective trebuie atribuită la competenţa organului suprem al organizaţiei necomerciale (alin.2, Art.69). Tot din
acest considerent, aprobarea deciziei respective, ca regulă se face cu o majoritate calificată de voturi (2/3, ¾, etc).
La stabilirea conţinutului prevederilor statutului organizaţiei necomerciale în privinţa reorganizării acestei trebuie să se ţină
cont de faptul că deşi ea se poate opera şi între organizaţii necomerciale şi societăţi comerciale, în rezultatul reorganizării pot
să rezulte doar organizaţii necomerciale. Imposibilitatea reorganizării organizaţiei necomerciale în societate comercială este
determinată de două momente: În primul rînd, organizaţia necomercială, dispunînd de capacitate civilă specială (alin.3, Art.60)
nu poate transmite societăţii comerciale, care este înzestrată cu capacitate civilă generală (alin.2, Art.60) mai multe drepturi de
cît deţine. Pe de altă parte, reorganizarea din organizaţie necomercială în societate comercială contravine prevederilor alin. 3,
Art.55.
J. Alte prevederi obligatorii ale statutului organizaţiei necomerciale sunt cele referitor la lichidarea
acesteia. Statutul
trebuie să conţină prevederi referitor la lichidarea benevolă a organizaţiei necomerciale, or temeiurile de dizolvare forţată sunt
fixate în Art. 87.
Lichidarea persoanelor juridice se face în conformitate cu prevederile Art. 86-100. Ca şi în cazul reorganizării, statutul trebuie
să conţină prevederi clare referitor la temeiurile de lichidare, organul competent să decidă lichidarea, modul de desemnare a
lichidatorului şi cerinţele faţă de acesta, modul de repartizare a activelor în cazul lichidării. Din considerentul că fondatorii
(membrii) nu au drepturi de creanţă faţă de organizaţia necomercială (alin.3, Art.55), în cazul lichidării activele ei nu pot fi
repartizate lor, dar trebuie utilizate conform prevederilor Art.97.
K. Legile care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale stabilesc exigenţe
suplimentare faţă de statutele acestora. Astfel, statutul partidului şi a altor organizaţii social-politice trebuie să conţină prevederi
referitor la competenţa organelor de a desemna candidaturi în alegerile locale, parlamentare sau prezidenţiale (p.9), Art.5,
Legea 718/1991); Statutul asociaţiilor obşteşti trebuie să conţină forma organizatorico-juridică a asociaţiei şi informaţii referitor
la formele de participare a asociaţiilor obşteşti la viaţa societăţii şi a statului p.a), k), alin.1, Art.18, Legea 837/1996); Statutul
asociaţiilor de economii şi împrumuturi va conţine în mod obligatoriu date referitor la mărimea minimă a capitalului propriu şi
nomenclatorul serviciilor prestate de asociaţie (p. d), e), alin. 1, Art.22, Legea 1505/1998); Statutul fundaţiei trebuie să prevadă
suplimentar date referitor la modul de transmitere a dreptului de proprietate de către fundaţie, categoriile de beneficiari
potenţiali ai fundaţiei (p.e), g), alin.2, Art.11, Legea 581/1999); Statutul patronatului trebuie să prevadă procedura controlului
activităţii acestuia (lit. h), alin. 1, Art. 16, Legea 976/2000); Statutul sindicatului urmează să conţină prevederi referitor la
modul de asociere în centre sindicale în formă de federaţii şi confederaţii (lit.i), alin.3, Art.9, Legea 1129/2000);
IV. Unul din principiile de activitate a organizaţiilor necomerciale este principiul autoadministrării şi
autogestiunii. Reieşind din acest principiu, precum şi din faptul că organizaţiile necomerciale sunt înzestrate cu capacitate
civilă specială (alin.3, Art.60), alin. 4 al normei comentate permite organizaţiilor necomerciale să stabilească în statut şi alte
prevederi alături de cele obligatorii, cu condiţia că acestea să nu contravină legii.

Articolul 187. Genurile de activitate ale organizatiilor necomerciale

(1) Organizatiile necomerciale sint in drept sa desfasoare orice gen de activitate neinterzis de lege, care tine de
realizarea scopurilor prevazute de statut.
(2) Activitatea care, conform legii, este supusa licentierii va fi practicata de organizatiile necomerciale doar dupa
obtinerea licentei.

I.Alin.1 al articolului comentat determină cerinţele faţă de genurile de activitate care pot fi practicate de organizaţiile
necomerciale – ele trebuie să fie legale, să corespundă şi să contribuie la realizarea scopurilor statutare. Exigenţele respective
rezultă din norma ce se conţine la alin.3, Art.60, conform cărei, organizaţia necomercială este înzestrată cu capacitate civilă
specială.
Pentru a putea desfăşura anumite genuri de activitate, trebuie să se întrunească două condiţii:
a) genul respectiv de activitate să nu fie interzis expres de lege;
Se are în vedere atît interdicţia cu desfăşurării anumitor genuri de activitate pentru toate categoriile de persoane juridice, cît şi
prescripţia că un anumi gen de activitatea poate fi practicat doar de societăţile comerciale.
b) practicarea genului respectiv de activitate să fie îndreptat spre atingerea scopurilor pentru care a fost
constituită organizaţia
necomercială.
Norma comentată nu stabileşte criteriile după care o anumită activitate este recunoscută drept una „care ţine de realizarea
scopurilor statutare”. Se consideră că atare activitatea, care rezultă din scopuri şi care este necesară pentru atingerea lor. Astfel,
drept activitate „care ţine de realizarea scopurilor” unui teatru va fi recunoscută atît activitatea lui de bază - montarea şi
reprezentarea spectacolelor, cît şi activitatea complementara, care este în legătură funcţională şi constitituie un sistem unic cu
activitate de bază: confecţionarea decorului şi costumelor (inclusiv pentru comercializarea lor altor persoane); difuzarea
publicităţii şi comercializarea biletelor, serviciile de depozit în vestiarele teatrului; comercializarea produselor în bufetul
teatrului, etc.
Pentru a putea desfăşura o activitate concretă, nu este obligatoriu indicarea acesteia în actul de constituire a organizaţiei
necomerciale. Lista activităţilor care pot fi practicate poate fi formulată şi ne-exhaustiv, admiţîndu -se formula „şi alte activităţi
neinterzise de lege”. La încheirea actelor juridice concrete, de fiecare dată însă se va verifica dacă actul ţine de realizarea
scopurilor statutare. Actele juridice încheiate contrar scopurilor organizaţiilor necomerciale sunt nule în condiţiile art.220.
II. Organizaţiile necomerciale pot desfăşura orice activităţi care ţin de realizarea scopurilor statutare,
inclusiv cele, care conform legii sunt supuse licenţierii. În aceste cazuri, norma comentată prescrie organizaţiilor necomerciale
obţinerea licenţei anterior începerii desfăşurării genului respectiv de activitate. Genurile de activitate care sunt supuse licenţierii
şi condiţiile de oferire a licenţelor sunt stabilite în Legea 451/2001.

Articolul 188. Activitatea economica a organizatiei necomerciale

(1) Organizatia necomerciala este in drept sa desfasoare activitatea economica ce rezulta nemijlocit din scopul
prevazut in statut.
 (2) Pentru practicarea activitatii economice care nu rezulta nemijlocit din scopul prevazut in statut, organizatiile
necomerciale pot fonda societati comerciale si cooperative.
(3) Dreptul unor anumite categorii de organizatii necomerciale de a fonda societati comerciale si cooperative poate fi
limitat prin lege.

I. În calitate de participanţi la circuitul civil şi în condiţiile reale de piaţă, organizaţiile necomerciale trebuie să fie apte de aşi
spori patrimoniul său. Aceasta le permite pe de o parte să se autofinanţeze şi să nu depindă de finanţarea din afara organizaţiei,
iar pe de altă parte, să acumuleze rezerve pentru propria dezvoltare, ceea ce în ultima instanţă contribuie la atingerea scopurilor
statutare. Norma comentată se referă la activităţile economice aducătoare de venituri ale organizaţiilor necomerciale. Prin
activităţi economice profitabile se înţelege activitatea organizaţiei îndreptată spre obţinerea veniturilor de la proprietatea sa, de
la producerea şi comercializarea mărfurilor şi serviciilor.Spre deosebire de societăţile comerciale care sunt în drept să
desfăşoare orice activitate aducătoare de venituri, organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare doar acele activităţi
economice profitabile, care rezultă nemijlocit din scopurile statutare. Această limitare este dictată de faptul că scopul
organizaţiilor necomerciale este unul ideal, de a servi binelui public şi altul decît obţinerea venitului. Realizarea activităţilor
profitabile nu reprezintă pentru organizaţiile necomerciale un scop în sine, ci o activitate complementară, care contribuie la
desfăşurarea activităţii de bază. Oferirea posibilităţii de a desfăşura orice activitate profitabilă ar putea sustrage organizaţiile
necomerciale de la urmărirea scopului pentru care au fost constituite.
Legea nu determină criteriile după care se stabileşte dacă o activitate sau alta rezultă nemijlocit din scopul organizaţiei
necomerciale. Se consideră că rezultă nemijlocit din scopurile statutare următoarele genuri de activitate economică aducătoare
de venituri:
a) activitatea economică „pasivă” – activitatea care permite obţinerea veniturilor în rezultatul utilizării
proprietăţii şi/sau a deţinerii drepturilor de proprietate intelectuală (locaţiunea proprietăţii, depozitele bancare, dividende,
remuneraţia de autor, royalti, etc);
b) comercializarea bunurilor şi serviciilor produse de organizaţiile necomerciale în rezultatul activităţii
prevăzute de actele de constituire. Ex. – comercializarea obiectelor de cult de către organizaţiile religioase; comercializarea
publicaţiilor (cărţi, studii, cercetări, sondaje, etc) organizaţiilor necomerciale; încasarea taxei de studii de către instituţiile de
învăţămînt; etc.
c) comercializarea bunurilor şi prestarea serviciilor produse de organizaţia necomercială altor persoane decît
beneficiarilor direcţi ai săi. Astfel, o instituţie medicală constituită pentru oferirea serviciilor medicale gratuite copiilor cu
disabilităţi poate presta contra plată servicii medicale altor persoane, pentru acumularea fondurilor, care i-ar permite să
desfăşoare activitatea de bază;
Prin lege, anumitor categorii de organizaţii necomerciale li se poate interzice sau limita dreptul de a practica activităţi
economice profitabile. Astfel, uniunile de persoane juridice nu sunt în drept să desfăşoare activitate de întreprinzător(alin.1,
Art.104). Partidele şi alte organizaţii social-politice pot obţine venituri doar de la mijloacele de informare în masă care le
aparţin, din comercializarea literaturii social-politice, materialelor de propagandă şi agitaţie, confecţiilor cu simbolică proprie,
în rezultatul organizării festivalurilor, expoziţiilor, lecţiilor şi altor manifestaţii de acest gen (alin.1, Art. 23(17), Legea
718/1991).
II. Alin. 2 al articolului comentat permite organizaţiei necomeciale să desfăşoare şi genuri de activitate
economică care nu rezultă nemijlocit din scopurile statutare ale ei. Aceasta este posibil prin constituirea societăţilor comerciale
sau a cooperativelor.
Constituirea societăţilor comerciale şi a cooperativelor de către organizaţiile necomerciale şi funcţionarea lor are loc în modul
prevăzut de art. 106-178.
Organizaţiile necomerciale pot fonda societăţi comerciale atît independent cît şi în asociere cu alte persoane. Societăţile
comerciale şi cooperativele create de organizaţiile necomerciale dispun de capacitate civilă generală (alin.2, Art.60). Din acest
considerent, ele pot desfăşura orice gen de activitate neinterzis de lege, spre deosebire de fondatori lor. Veniturile realizate de
la activitatea societăţilor comerciale şi cooperativelor respective se supun regimului juridic al patrimoniului organizaţiei
necomerciale şi vor fi utilizate exclusiv pentru atingerea scopurilor organizaţiilor necomerciale – fondator.
III. În dependenţă de scopurile, particularităţile constituirii şi funcţionării anumitor categorii de organizaţii necomerciale,
acestora se poate limita dreptul sau se poate interzice de a constitui societăţi comerciale sau cooperative. Astfel, nu dispun de
acest drept instituţiile publice (alin. 2, art.184); Partidele şi alte organizaţii social – politice nu pot constitui întreprinderi
industriale, asociaţii şi cooperative de producţie (alin. 4, Art. 22(16), Legea 718/1991).

Articolul 189. Conducerea, administrarea si reprezentarea organizatiei necomerciale

Normele de conducere, administrare si reprezentare a organizatiei necomerciale sint stabilite prin lege si statutul ei.

Organizaţiile necomerciale se constituie pentru realizarea scopurilor de utilitate publică care corespund intereselor fondatorilor
şi sunt fixate în actele de constituire. Realizărea intereselor fondatorilor se face prin intermediul mecanismului de conducere şi
administrare a organizaţiei necomerciale.
Voinţa organizaţiilor necomerciale în calitate de persoane juridice este creată şi exprimată prin intermediul organelor acestora.
În rezultatul acţiunilor lor organizaţiile necomerciale dobîndesc drepturi şi îşi asumă obligaţii. Norma comentată stabileşte că
regulile de conducere, administrare şi reprezentare sunt determinate în lege şi în statutul organizaţiei necomerciale.
Legile care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale conţin prevederi referitor la organele
obligatorii şi competenţa lor. Pornind de la minimul legal, organizaţiile necomerciale sunt libere să-şi construiască propriul
model de guvernare prin indicarea în statut a structurii concrete a organelor de conducere (suprem şi executiv), modul de creare
şi funcţionare a acestora, durata mandatului, competenţa şi modul de adoptare a deciziilor.
Conducerea, administrarea şi reprezentarea organizaţiei necomerciale ca şi a altor persoane juridice se face prin intermediul
organului suprem şi a executivului.
Organul suprem de conducere a organizaţiei necomerciale este determinat de forma acesteia. Astfel, în asociaţii – organizaţie
care consemnează calitatea de membru, organul suprem de conducere este adunarea generală a membrilor; în fundaţii – organul
suprem este consiliul fundaţie desemnat de fondator (fondatori); în instituţii – însăşi fondatorul sau adunarea fondatorilor.
Organul suprem de conducere este împuternicit să soluţioneze cele mai importante chestiuni ce ţin de activitatea organizaţiei
necomerciale. Competenţa exclusivă a organului suprem de conducere a organizaţiei necomerciale ţine de:
• adoptarea deciziilor referitor la schimbarea statutului juridic a organizaţiei – modificarea şi completarea
statutului, reorganizarea şi încetarea activităţii;
• adoptarea deciziilor ce ţin de strategia activităţii organizaţiei necomerciale. Organul supem de conducere
determină direcţiile prioritare şi programul de activitate.
• desemnarea şi revocarea organelor executive şi a altor organe a organizaţiei necomerciale.
Legile speciale determină competenţa exclusivă a organului suprem de conducere, în dependenţă de forma şi specificul
activităţii organizaţiei necomerciale. Prin statut, la competenţa exclusivă a organului suprem poate fi atribuită soluţionarea
oricărei chestiuni.
Mecanismul conducerii şi administrării organizaţiei necomerciale presupune crearea organului executiv,
care este competent să conducă activitatea cotidiană a organizaţiei. Dacă organul suprem de conducere este chemat, pornind de
la interesele fondatorilor, să formeze voinţa organizaţiei necomerciale, organul executiv realizează voinţa organizaţiei în
activitatea practică şi săvîrşeşte în numele ei acte juridice.
Organul executiv poate fi colegial (consiliu, direcţie, etc) sau unipersonal (director, preşedinte, etc). Statutul organizaţiei
necomerciale poate prevedea constituirea mai multor organe executive, delimitîndu-le competenţa.
De competenţa organului executiv este soluţionarea tuturor chestiunilor, care prin lege sau statut nu sunt atribuite la competenţa
exclusivă a altor organe.
Constiuirea şi activitatea organului executiv se va efectua cu respectarea legilor speciale care reglementează activitatea diferitor
tipuri de organizaţii necomerciale şi a prevederilor Art. 61.

Articolul 190. Conflictul de interese

(1) Organizatia necomerciala trebuie sa evite, in activitatea sa, conflictele de interese, iar in cazul aparitiei, le va
solutiona in conformitate cu art.191.
(2) Se considera ca exista conflict de interese in cazul incheierii unui act juridic referitor la patrimoniul
organizatiei necomerciale intre aceasta si persoana interesata.
(3) In sensul prezentului articol, sint considerati persoane interesate: conducatorul organizatiei, membrii
organelor ei de conducere si control, angajatii, precum si orice alta persoana care, datorita relatiilor specifice cu
organizatia necomerciala, poate conditiona luarea de decizii privind incheierea de acte juridice in numele
organizatiei cu sine sau cu persoane cu care se afla in raporturi de rudenie de pina la gradul trei inclusiv, in relatii
de munca, sau cu persoane al caror creditor este.

Normele ce se conţin în articolul comentat au menirea să reglementeze situaţiile cînd o persoană, în virtutea poziţiei pe care o
deţine poate obţine beneficii personal, familiei sale, rudelor sau altor perosoane cu care se află în relaţii, în detrimentul
organizaţiei necomerciale. În astfel de situaţii apare un conflict între interesele persoanelor respective şi ale organizaţiei
necomerciale.
Misiunea organizaţiilor necomerciale, prin definiţie, este una de a servi binelui public şi nu intereselor limitate, particulare.
Satisfacerea intereselor personale în detrimentul organizaţiei necomerciale nu contribuie la atingerea scopurilor declarate şi din
acest considerent organizaţiile necomerciale trebuie să acorde o atenţie specială politicilor sale cu privire la conflictele de
interese.
Survenirea prejudiciului nu este o condiţie necesară pentru recunoaşterea actului juridic ca încheiat cu conflict de interese.
Însăşi admiterea conflictului de interese în activitatea organizaţiei necomerciale dăunează intereselor ei şi din acest considerent,
Alin.1 prescrie organizaţilor necomerciale să evite în activitatea lor conflictele de interese.
Conform alin. 2, suntem în prezenţa unui conflict de interese de fiecare dată cînd se încheie un act juridic referitor la
patrimoniul organizaţiei necomerciale între aceasta şi persoana interesată. Pornind de la prevederile art. 248, se va considera cu
conflict de interese oricare act juridic încheiat cu o persoană interesată referitor la bunurile care aparţin organizaţiilor
necomerciale, activul şi pasivul patrimoniului ei.
În sensul normei comentate, potenţiale persoane interesate sunt:
a) Conducătorul organizaţiei şi membrii organelor de conducere şi control, din considerentul că aceştea
nemijlocit sunt împuternicite de lege şi/sau actul de constituire să acţioneze în numele şi pe seama organizaţiei necomerciale în
raporturile cu terţii şi pot adopta sau condiţiona adoptarea deciziilor.
b) Angajaţii organizaţiei necomerciale, or aceştia pot condiţiona adoptarea anumitor decizii de organele de
conducere.
c) Alte persoane decît cele indicate la lit.a) şi b) care datorită relaţiilor sale specifice cu organizaţia
necomercială, le permite condiţionarea adoptării deciziilor. Aici se încadrează fondatorul (fondatorii) organizaţiei
necomerciale, finanţatorii ei, beneficiarii (consumatorii) mari de servicii, etc.
Persoanele indicate se vor considera interesate atît în cazul încheierii actelor juridice cu dînşii personal, cît şi cu:
a) rudele lor pe linie dreaptă sau colaterală pînă la gradul trei inclusiv;
b) persoanele cu care se află în relaţii de muncă. În raporturile de muncă respective persoana interesată poate
avea atît calitate de patron al persoanei cu care se încheie actul juridic cît şi de angajat al acesteia.
c) Societăţile comerciale şi organizaţiile necomerciale în care persoana interesată are calitatea de fondator
(membru) sau angajat;
d) Persoanele al căror creditor este în virtutea unor obligaţii contractuale sau extracontractuale.
Reieşind din misiunea lor, potenţialele persoane interesate urmează să respecte cu stricteţe interesele organizaţiilor
necomerciale. Aceasta presupune atît abţinerea de la săvîrşirea acţiunilor care prejudiciază organizaţia necomercială cît şi
utilizarea patrimoniului ei doar pentru atingerea scopurilor pentru care a fost constituită.
O modalitate de evitare a conflictelor de interese reprezintă abţinerea de la încheierea actelor juridice cu persoanele menţionate
mai sus. Constituirea organelor de conducere şi control din diferite persoane, în aşa mod, încît membrii anumitor organe de
conducere să nu fie membri ai altor organe de conducere şi a organelor de control la fel contribuie la evitarea conflictelor de
interese. Unele legi care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale conţin interdicţii exprese în acest
sens. Astfel, membrii Consiliului fundaţiei nu poate fi membru al oricărui alt organ de conducere sau control al acesteia (alin.5,
art.25, Legea 581/1999). În cazurile cînd organizaţia necomercială este totuşi în prezenţa conflictelor de interese, ele urmează a
fi soluţionate conform prevederilor art.191.

Articolul 191. Solutionarea conflictului de interese

(1) Actele juridice cu conflict de interese trebuie sa fie aprobate in prealabil de organul suprem al organizatiei
necomerciale daca prin statut nu s-a stabilit competenta unui alt organ colegial.
(2) Persoana interesata este obligata sa repare prejudiciul adus organizatiei necomerciale prin incheierea unui act
juridic cu conflict de interese daca acesta nu a fost aprobat de organul competent.
(3) Pe linga reparatia prejudiciului, persoana interesata trebuie sa restituie organizatiei necomerciale tot venitul
obtinut ca urmare a incheierii actului juridic cu conflict de interese. Daca prejudiciul a fost cauzat prin actiunea mai
multor persoane interesate, ele vor purta raspundere solidara fata de organizatia necomerciala.

I. Menirea normelor care reglementează conflictul de interese este nu de a interzice încheierea actelor juridice cu persoanele
interesate (alin. 3 art. 190). În unele situaţii, în rezultatul încheierii a unor astfel de tranzacţii organizaţiile necomerciale ar putea
avea beneficii şi nu pierderi (ex. închirierea anumitor bunuri de la membrii unei asociaţii la preţuri mai joase decît cele existente
pe piaţă). Din acest considerent, reglementările respective au mai curînd rolul de a proteja deciziile cu privire la anumite cursuri
de acţiune şi nu neapărat de a preveni o tranzacţie.
Încheierea unui act juridic cu conflict de interese este posibil, conform alin. 1 al normei comentate doar ulterior aprobării lui de
către organul suprem al organizaţiei necomerciale sau de către un alt organ colegial, împuternicit prin statut să soluţioneze
conflictele de interese. Prin statut s-ar putea determina competenţa organelor de revizie şi control (comisia de revizie, consiliul
de tutelă, etc) să soluţioneze conflictele de interese sau a unui organ special constituit în vederea depistării şi soluţionării
conflictelor de interese.
În cazul cînd însăşi membrii organelor împuternicite să soluţioneze conflictele de interese sunt persoane interesate, soluţionarea
conflictului de interese va fi de competenţa organului suprem al organizaţiei necomerciale.
Din considerentul că interesele organizaţiei necomerciale determinate de lege şi actul de constituire urmează să prevaleze
asupra intereselor particulare a persoanelor interesate, organul competent să soluţioneze conflictul de interese va aproba
încheierea actului juridic doar în cazul cînd acesta nu prejudiciază interesele organizaţiei necomerciale.
Deşi norma nu prevede expres, pentru a evita survenirea consecinţelor prevăzute la alin.2, persoana interesată trebuie să
înştiinţeze prealabil încheierii, într-o formă care permite de a face dovada executării acestei obligaţii, organul împuternicit să
încheie acte juridice despre relaţiile pe care le are cu persoana ce ar putea beneficia în rezultatul tranzacţiei. Pentru a exclude
oricare posibilitate de a influenţa decizia organului care soluţionează conflictul de interese, persoana interesată urmează să nu
asiste la adoptarea deciziei respective. Alin.2, art. 26 al Legii 581/1999 interzice expres membrilor consiliului fundaţiei să
participe la adoptarea deciziei, cînd se examinează o problemă legată de un interes patrimonial sau de altă natură a lor sau a
rudelor de pînă la gradul III a acestora, fapt care urmează să fie consemnat în procesul verbal al şedinţei.
II. Alin. 2 al articolului comentat stabileşte consecinţele încheirii unui act juridic cu conflict de interese fără
respectarea procedurii determinate de alin.1. Persoana interesată va fi obligată să repare integral prejudiciul adus organizaţiei
necomerciale conform normelor care reglementează efectele neexecutării obligaţiei (Cap.V, Cartea III).
Persoana interesată va fi exonerată de răspundere atunci cînd deşi a înştiinţat organizaţia despre interesul care îl are, actul
juridic a fost încheiat fără respectarea procedurii de soluţionare a conflictului de interese (alin.4, art. 1398). În această situaţie,
prejudiciul cauzat organizaţiei necomerciale va fi reparat de persoana care a încheiat actul juridic fără a respecta procedura de
soluţionare a conflictului de interese, în modul cum răspunde mandatarul pentru prejudiciul cauzat mandantului (alin.3, art.61).
 III. Dacă în rezultatul încheierii unui act juridic cu conflict de interese pesoana interesată a realizat un
venit, ea va fi obligată să-l restituie organizaţiei necomerciale, suplimentar reparării prejudiciului cauzat, după regulile care
guvernează îmbogăţirea fără justă cauză (Art.1389-1397) .
Dacă la încheirea tranzacţiei cu conflict de interese au acţionat mai multe persoane interesate, acestea vor repara prejudiciul
cauzat în mod solidar, conform prevederilor art.530-549.

Capitolul III
PARTICIPAREA REPUBLICII MOLDOVA
SI A UNITATILOR ADMINISTRATIV-
TERITORIALE LA RAPORTURILE
REGLEMENTATE DE LEGISLATIA CIVILA

Articolul 192. Republica Moldova si unităţile ei administrativ - teritoriale

ca subiecte de drept civil

(1) Republica Moldova si unităţile ei administrativ-teritoriale participa la raporturile reglementate de

legislaţia civila pe principiul egalităţii participanţilor la aceste raporturi - persoane fizice si juridice.
(2) Subiectelor menţionate la alin.(1) se aplica normele care reglementează participarea persoanelor
juridice la raporturile reglementate de legislaţia civilă daca din lege sau din specificul acestor subiecte nu reiese altfel.

Statul, prin intermediul organelor sale emite acte normative şi cere tuturor participanţilor la circuitul civil să respecte
dispoziţiile imperative incluse în aceste acte. În caz contrar, respectarea se asigură prin forţa de constrângere. Totuşi, viaţa
juridică impune situaţii, în care statul, pentru a-şi asigura buna funcţionare trebuie să intre în relaţii cu persoanele private. În
aceste din urmă relaţii statul, însă, nu-şi rezervă o poziţie privilegiată. Repetând unele dispoziţii din art.58 C.civ., în alin. (1) se
arată că statul şi unităţile administrativ-teritorial (UTA) participă la raporturile civile pe poziţie de egalitate cu alte subiecte.
Proclamând expres numai principiul egalităţii în raporturile civile cu participarea statului şi a UAT, aceasta nu înseamnă că alte
principii ale dreptului civil nu sunt aplicabile raporturilor civile cu participarea statului. Trebuie menţionat că reieşind din
dispoziţia celui de-al doilea aliniat şi alte principii ale dreptului civil sunt aplicabile acestor raporturi. Ca exemplu am putea
menţiona principiul inviolabilităţii proprietăţii şi principiul libertăţii contractule principii care-şi au fundamentul în art.126 şi
127 din Constituţie şi art. 1, 315, 667 din C.civ.
Articolul comentat stabileşte prezumţia potrivit căreia statului şi UAT li se aplică normele care reglementează
participarea persoanelor juridice reglementate de legislaţia civilă, dacă din lege sau din specificul acestor subiecte nu rezultă
contrariul. Desigur că faţă de stat şi UAT nu pot fi utilizate normele cu privire la capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a
persoanei juridice, cu privire la denumire, sediu, acte constitutive, înregistrare de stat, reorganizare sau lichidare.
Anumite dispoziţii din Codul civil şi din alte acte legislative prevăd expres posibilitatea participării statutului şi unităţilor
administrativ teritoriale în raporturile civile. Astfel de dispoziţii am putea menţiona dispoziţiile exprese a art. art. 1404, 1405,
1515, precum şi art.1410-1413 C.civ. care vor fi aplicate în cazul în care proprietarul sursei de pericol sporit, a animalului, sau
construcţiei este statul. De asemenea poate fi menţionată răspunderea statului şi a UAT pentru obligaţiile instituţiei publice în
măsura în care patrimoniul acesteia nu este deajuns pentru stingerea oblgaţiilor asumate. Potrivit art.3 din Legea nr.589/1995
privind rezervele materiale de stat şi de mobilizare păstrarea şi deservirea rezervelor materiale ale statului se efectuează .... şi la
unii agenţi economici, indiferent de forma de proprietate, pe bază de contract. Pentru asigurarea necesităţilor statului în bunuri
şi servicii se organizează achiziţii publice. Achiziţiile publice decurg în conformitate cu Legea nr.1166 /1997 cu privire la
achiziţii de mărfuri, lucrări şi servicii pentru necesităţile statului.
Cele menţionate arată că legiuitorul promovează consecvent respectarea principiilor civile în raportule cu participarea statului
şi a UAT.

Articolul 193. Modalitatea de participare a Republicii Moldova si a unităţilor ei administrativ-teritoriale la raporturile

reglementate de legislaţia civila

(1) Autorităţile administraţiei publice centrale pot sa dobândească si sa exercite drepturi si obligaţii
patrimoniale si personale nepatrimoniale in numele Republicii Moldova, precum si sa o reprezinte in instanţa de
judecata, in limitele competentei.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale pot sa dobândească si sa exercite drepturi si obligaţii
patrimoniale si personale nepatrimoniale in numele unităţilor administrativ-teritoriale in limitele competentei.
(3) In cazul si in modul prevăzut de lege, de decretele Preşedintelui Republicii Moldova, de hotărârile si
ordonanţele Guvernului si de actele autorităţilor administraţiei publice locale, in numele lor pot acţiona, prin autorizare
speciala, persoane fizice si juridice. Regulile mandatului se aplica in măsura in care nu contravin esenţei raportului
juridic sau nu este stipulat expres altfel.

Ca şi la persoanele juridice de drept privat capacitatea juridică a statului şi a UAT se realizează prin organele sale.
 Statul se manifestă în circuitul civil prin organul său executiv – Guvernul. Guvernul, însă fiind un organ colegial realizează
atribuţiile ce le revin prin ministere ca organe centrale de specialitate. Acestea potrivit art.107 din Constituţie realizează politica
Guvernului şi conduc cu domeniile de activitatea încredinţate şi sunt responsabile de activitatea lor. În anumite domenii de
activitate Guvernul formează alte organe centrale de specialitate cum sunt departamentele, agenţiile de stat, administraţiile sau
alte organe de stat. Ca exemplu poate servi Agenţia de Stat pentru achiziţii publice formată în cadrul Ministerului Economiei
care este organul de stat care organizează procesul de achiziţii publice a mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor pentru necesităţile
statului, precum şi Agenţia de Stat pentru Rezervele Materiale care organizează păstrarea, schimbarea şi utilizarea rezervelor
materiale ale statului.
Sunt organe ale statului şi Banca Naţională şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, care pentru a-şi asigura desfăşurarea
activităţii întră în relaţii civile cu persoanele private.
Dreptul organelor centrale de specialitate de a reprezenta statul rezultă, fie din legi speciale fie din Regulamentele aprobate
de Guvern.
Potrivit art.34 din Legea nr.123/2003 cu privire la administrarea publică locală primarul reprezintă unitatea administrativ-
teritorial de nivelul întâi (satele, comunele, oraşele) în raporturile juridice la care participă. Potrivit art.59 din Legea
nr.123/2003 raionul ca unitate administrativ teritorială este reprezentată în raporturile juridice la care participă de către
preşedintele raionului.
Primarul sau preşedintele raionului este cel care semnează actele juridice în numele UAT şi le reprezintă în alte raporturi
juridice. Însă în unele situaţii juridice primarul poate să semneze actele juridice numai având decizia consiliului respectiv.
Astfel, pentru ca primarul să poată semna acte juridice de înstrăinare a bunurilor UAT care aparţin domeniul privat, de schimb
al terenurilor, de constituire a societăţilor comerciale sau de transmitere a bunurilor în capitalul social al societăţii comerciale se
fac numai după ce consiliul local a adoptat o decizie favorabilă în acest sens.
În calitate de reprezentant al statului poate fi prin delegare (substituire) şi o persoană privată. Astfel potrivit Regulamentului
cu privire la reprezentarea statului în societăţile economice aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.109/1999 se stabileşte că
împuternicirile reprezentantului statului pot fi delegate funcţionarilor publici sau specialiştilor întreprinderilor, organizaţiilor şi
instituţiilor de stat, altor cetăţeni ai Republicii Moldova, precum şi persoanelor juridice, disponibile să asigure realizarea
funcţiilor reprezentatului statului. Împuternicirile se confirmă prin ordinul emis de conducătorul organului central de
specialitate din domeniul economiei naţionale în care activează societatea comercială în care statul deţine acţiuni sau părţi
sociale.
Prin mandat fiecare conducător al organului central de specialitate (Ministrul, Directorul Departamenului) este în drept să
elibereze procuri pentru o persoană fizică sau juridică pentru ca acestea din urmă să încheie anumite acte juridice cu alte
persoane private în limita atribuţiilor stabilite pentru organul respectiv.

Articolul 194. Răspunderea civila a Republicii Moldova si a unităţilor ei administrativ-teritoriale

(1) Republica Moldova si unităţile ei administrativ-teritoriale răspund pentru obligaţii cu toate bunurile
ce le aparţin cu drept de proprietate privata.
(2) Republica Moldova nu poarta răspundere pentru obligaţiile unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Unităţile administrativ-teritoriale nu poarta răspundere pentru obligaţiile Republicii Moldova.
(4) Dispoziţiile alin.(2) si (3) nu se răsfrâng asupra cazurilor in care Republica Moldova a acordat
garanţii pentru obligaţiile unităţilor administrativ-teritoriale sau acestea au acordat garanţii pentru obligaţiile
Republicii Moldova.
(5) Particularităţile răspunderii civile a Republicii Moldova si a unităţilor administrativ-teritoriale in
raporturi cu persoane fizice si juridice străine sau cu alte state sânt stabilite prin lege.

1. Statul şi UAT răspund pentru obligaţiile asumate doar în limita valorii bunurilor aflate în circuitul civil. Bunurile
proprietate publică nu pot fi utilizate pentru satisfacerea cerinţelor creditorilor. Aceasta rezultă din dispoziţia art.296 alin.(4)
C.civ. potrivit căruia bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. În special art.1 din Legea
insolvabilităţii dispune că Statul, unităţile adminisrativ – teritoriale şi persoanele juridice de drept public nu sunt subiecte ale
insolvabilităţii, adică acestora nu li se aplică procedura de insolvabilitate.
Statul şi UAT răspunde în faţa persoanelor private pentru prejudiciul adus acestora în raporturile contractuale cât şi în cele
extracontractuale. Astfel, potrivit art.1404 C.civ. prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau prin nesoluţionarea în
termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţii de răspundere din cadrul ei se repară
integral de autoritatea publică. Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală atragere ilegală la răspundere penală,
aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea etc.
se repară de către stat integral (art.1405 C. civ.).
Statul sau UAT va fi obligat să repare prejudiciul cauzat persoanelor private de către sursa de pericol sporit, de către animale,
de către deteriorarea unor construcţii care aparţin statului dacă nu va demonstra circumstanţele care exclud răspunderea.
2. Similar persoanelor private Republica Moldova şi UAT răspunde numai pentru propriile obligaţii.
 T i t l u l III
ACTUL JURIDIC SI REPREZENTAREA
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA ACTUL JURIDIC

Articolul 195. Noţiunea actului juridic

Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre
naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile.

1. Unul din elementele definitorii ale actului juridic civil este manifestarea de voinţă. Avînd drept scop
crearea, modificarea ori stingerea unor rapoturi cu alte persoane, voinţa autorului actului juridic civil trebuie să fie manifestată,
exteriorizată. Eficacitatea acestei voinţe depinde de posibilitatea altor persoane de a lua cunoştinţă de ea. Prin manifestare,
voinţa încetează de a mai fi un fenomen subiectiv, devenind un fapt social, o realitate obiectivă, iar terţii pot lua cunoştinţă de
conţinutul ei şi pot adopta o anumită conduită.
2. Manifestarea de voinţă trebuie să provină de la un subiect de drept civil- persoană fizică sau persoană
juridică. Întrucît actul juridic civil este un act volitiv, conştient, el poate fi săvîrşit numai de un subiect care are capacitatea de
exerciţiu necesară (privitor la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, a se vedea art. art. 19 – 26; capacitatea de ezerciţiu a
persoanei juridice – art. 61.)
Persoana fizică, adică omul privit individual (art. 17), săvîrşeşte acte juridice civile personal. Persoana juridică, neavînd o
voinţă proprie în sens psihologic, acţionează prin intermediul unor persoane fizice, abilitate de a săvîrşi asemenea manifestări
de voinţă. Aceste persoane fizice, care săvîrşesc acte juridice civile, prin lege sau prin actul de constituire, în numele şi pe
seama persoanei juridice, sînt administratorii (art. 61).
3. Manifestarea de voinţă trebuie să fie îndreptată spre producerea efectelor juridice: naşterea, modificarea
sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile. Intenţia de a produce efecte juridice este un element necesar al actului juridic
civil, astfel încît aceste efecte nu se pot produce, conform legii, decît dacă o asemenea intenţie a existat. Această trăsătură
definitorie deosebeşte actul juridic civil de faptul juridic civil, care este săvîrşit fără intenţia de a produce efecte juridice, care
însă se produc în virtutea legii. Astfel, nu sunt acte juridice aşa acţiuni ca: efectuarea construcţiilor sau lucrărilor pe terenul
altuia (art. 329 (3)), îmbogăţirea fără justă cauză (art. art. 1389 – 1397), fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (art. 1398) etc.,
deoarece pentru a produce efecte juridice, legea nu cere existenţa unei voinţe îndreptate spre realizarea acestor efecte. În
exemplele date drepturile şi obligaţiile civile iau naştere, se modifică ori se sting, indiferent de faptul dacă autorii acestor
acţiuni au avut sau nu o atare intenţie.
4. Finalitatea actelor juridice este crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii civile concrete.
Prin această trăsătură actul juridic civil se deosebeşte de actele juridice din alte ramuri de drept (de ex.: actul juridic
administrativ.)

Articolul 196. Actul juridic unilateral, bilateral şi multilateral

(1) Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a un ei singure părţi. Actul juridic unilateral
poate da naştere la obligaţii pentru terţi numai în cazurile prevăzute de lege.
(2) Actul juridic unilateral se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind obligaţiile şi
contractele dacă acestea nu contravine legii sau caracterului unilateral al actului juridic.
(3) Actul juridic bilateral este manifestarea de voinţă concordantă a două părţi.
(4) Actul juridic multilateral este manifestarea de voinţă a trei sau mai multe părţi.

1. Actele juridice civile se clasifică în funcţie de numărul părţilor în acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Prin parte în
actul juridic se înţelege persoana care, manifestîndu-şi voinţa, personal sau prin reprezentant, promovează în act un interes
juridic propriu şi direct.
2. Este unilateral actul juridic civil care este rezultatul manifestării voinţei unei singure părţi. Sunt acte civile
unilaterale: testamentul (art.1449), acceptarea succesiunii (art. 1516), renunţarea la succesiune (art.1526) , procura (art.252),
oferta (art.681), promisiunea publică de recompensă (art.art. 1371-1374), rezoluţiunea sau rezilierea unui contract (art.art. 733-
748) etc.
3. Întrucît actul juridic reprezintă principalul izvor al obligaţiilor civile, iar contractul este cel mai răspîndit
act juridic, între aceste trei categorii juridice: „act juridic”, „obligaţii” şi „contract”, există o interdependenţă strînsă. În
virtutea acestui fapt reglementările prezentului cod în materiile de obligaţii şi contracte sunt aplicabile, în anumite limite, şi
actelor juridice. Nu pot fi aplicate acele dispoziţii privind obligaţiile şi contractele care prevăd în mod necesar existenţa a două
sau mai multe părţi, deoarece în actul juridic unilateral nu există decît o singură parte.
4. Este bilateral actul juridic civil care reprezintă rezultatul voinţei concordate a două părţi. Actele juridice
bilaterale, numite contracte, sunt cele mai frecvent utilizate acte juridice în dreptul civil.
De reţinut că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale, făcută în funcţie de numărul
părţilor, cu clasificarea contractelor în unilaterale şi sinalagmatice (bilaterale), în baza criteriului efectelor lor (a se vedea
comentariul la art.666).
5. Este multilateral actul juridic civil care este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi. Un act
multilateral tipic este contractul de societate civilă (art.1339).
Este de menţionat că numărul părţilor actului juridic multilateral nu întotdeauna coincide cu numărul persoanelor ce participă
nemijlocit la operaţia juridică în cauză. Astfel, contractul de constituire a unei societăţi comerciale , încheiat pentru mai mulţi
fondatori de un mandatar unic (privitor la mandat a se vedea art. art.1039-1052), constituie un act multilateral, deşi este săvîrşit
de o singură persoană.

Articolul 197. Actul juridic cu titlu gratuit şi actul juridic cu titlu oneros

(1) Act juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial fără a se
urmări obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.
(2) Act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru
obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.

1. Clasificarea actelor juridice în acte cu titlu gratuit şi acte cu titlu oneros se referă numai la actele civile
patrimoniale (care au un conţinut evaluabil în bani), dar nu şi la actele civile nepatrimoniale (care au un conţinut neevaluabil în
bani).
2. Actul cu titlu gratuit este acel act, în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are
drept scop obţinerea avantajului corelativ. Acte cu titlu gratuit sunt: donaţia (art.827), comodatul (art.859), legatul (art.1486).
3. Actele cu titlu gratuit se clasifică, la rîndul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi. Prin actele dezinteresate,
dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-şi micşorează patrimoniul propriu. Drept exemple por servi:
comodatul, mandatul neremunerat (art. art. 1030, 1033), fidejusiunea gratuită (art.1146). Liberalităţile sunt acele acte, prin care
se operează un transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, transfer care diminuează patrimoniul dispunătorului.
Sunt liberalităţi donaţia şi legatul.
4. Actul cu titlu oneros este acel act, în care avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părţi
sau unui terţ, îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ. Sunt acte cu titlu oneros: vînzarea-cumpărarea (art.753), schimbul
(art.823), locaţiunea (art.875), antrepriza (art.946) ş. a.
5. Avantajul corelativ avantajului conferit de partea din actul cu titlu oneros nu trebuie să fie procurat
neapărat anume acestei părţi, ci poate fi acordat şi unui terţ, fără ca prin aceasta actul să-şi piardă caracterul oneros. Ca exemplu
poate servi contractul de asigurare, în care asiguratorul se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, suma asigurată ori
despăgubirea unui terţ- beneficiarului asigurării (art.1301).
6. Există acte juridice care, prin esenţa, lor pot fi numai gratuite sau numai oneroase. De exemplu, comodatul
este întotdeauna un act gratuit (art.859). Dacă pentru darea în folosinţă a bunului comodantul ar primi o remunerare, acest
raport şi-ar schimba natura juridică şi ar deveni locaţiune (art.875).
Alte acte pot fi atît gratuite, cît şi oneroase, în funcţie de opţiunea părţilor participante. Astfel mandatul, fidejusiunea (art.1146),
depozitul (art.1086, 1088), împrumutul (art.867, 869) pot fi atît acte oneroase, cît şi gratuite, în dependenţă de faptul dacă în
contract s-a stipulat sau nu o remuneraţie.

Articolul 198. Actele juridice de conservare, de administrar şi de dispoziţie

(1) Act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntîmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil.
(2) Act juridic de administrare este actul prin care se urmăreşte o obişnuită punere în valoare a unui
bun sau patrimoniu.
(3) Act juridic de dispoziţie este actul care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau
grevarea cu sarcini reale a unui bun.

1. În funcţie de natura juridică, scopul sau rolul actului în gestiunea patrimoniului, actele juridice se clasifică
în acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie.
2. Prin acte de conservare se înţeleg actele destinate păstrării unui drept sau preîntîmpinării pierderii lui.
Actele în cauză sunt întotdeauna utile patrimoniului, deoarece implică cheltuieli băneşti minime faţă de valoarea dreptului
păstrat ori salvat. Ca acte de conservare sunt menţionate următoarele: întreruperea prescripţiei extinctive prin intentarea unei
acţiuni (art.277), înregistrarea gajului (art.470, 471), somaţia (art.617).
3. Sunt acte de administrare actele săvîrşite pentru a face bunurile productive, fără a depăşi limitele unei
exploatări normale a lor. Ca exemple pot servi: darea în locaţiune a bunurilor (art.875), asigurarea bunurilor (art. 1301), darea
bunurilor în administrare fiduciară (art.1053).
4. Se consideră acte de dispoziţie actele, prin care se operează ieşirea unor bunuri din patrimoniu sau grevarea
unor bunuri, adică depăşindu-se dreptul de a administra, se înstrăinează bunuri, se constituie drepturi reale asupra lor sau se
renunţă la drepturi. Printre actele de dispoziţie se numără: vînzarea-cumpărarea, schimbul, constituirea asupra bunurilor, a unui
drept de uzufruct (art.395, 396), uz sau abitaţie (art.424), superficie (art.443, 444), gaj (art.454, 466), tranzacţia (art.1331).
5. Importanţa practică a clasificării în cauză a actelor juridice civile se învederează, în special, în materie de
reprezentare şi de capacitate.
De exemplu, tutorele, ca reprezentant legal al persoanei puse sub tutelă, săvîrşeşte în numele acesteia acte de administrare a
bunurilor ei, fără a fi necesară permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare (art.41). În ceea ce priveşte actele ce depăşesc
drepturile de administrare, adică actele de dispoziţie (acte juridice care duc la micşorarea averii persoanei puse sub tutelă),
tutorele are nevoie de permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare (art.42).
Un alt exemplu este contractul de mandat (art.1030). Astfel, mandatul general este valabil numai pentru actele de conservare şi
de administrare; pentru actele de dispoziţie mandatul trebuie să fie special (art.1032).

Capitolul II
CONDITIILE DE VALABILITATE
ALE ACTULUI JURIDIC

Articolul 199. Consimţămîntul

(1) Consimţămîntul este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic.
(2) Consimţămîntul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat cu intenţia
de a produce efecte juridice şi nu este viciat.

1.Una din trăsăturile definitorii a consimţămîntului este exteriorizarea voinţei persoanei de a încheia un act juridic.
Actele juridice pot fi exteriorizate în diferite modalităţi: în scris, verbal sau prin acţiuni concludente. Manifestarea de voinţă
poate fi expresă( directă) atunci cînd este manifestată prin mijloace care pot să o aducă nemijlocit la cunoştinţa terţilor, sau
tacită (indirectă, implicită) cînd se exteriorizează prin fapte care nu comunică direct voinţa, dar permit deducerea ei cu
certitudine. Cumpărătorul care acceptă verbal sau în scris oferta vînzătorului sau care ridică mîna în cazul vînzării la licitaţie îşi
exprimă voinţa expres. Moştenitorul care intră efectiv în posesiunea patrimoniului succesoral acceptă succesiunea tacit
(art.1516 al.3). În acest context este de reţinut că tăcerea în sine ca şi inacţiunea nu produce efecte juridice. Prin natura ei
tăcerea nu permite stabilirea voinţei persoanei de a săvîrşi un act juridic. Totuşi, în mod excepţional, ţinînd cont de
împrejurările concrete în care s-a produs, tăcerea poate valora ca manifestare de voinţă. Astfel, tăcerea valorează ca acceptare a
unei oferte atunci cînd legea, practica stabilită între părţi sau uzanţele îi conferă această valenţă (art.694).
Există unele acte care, prin natura lor, necesită manifestarea expresă a voinţei. De exemplu, actele numite solemne sau formale
trebuie să fie încheiate, sub pedeapsa nulităţii, în forma prescrisă de lege – forma scrisă (art. 210), sau forma autentică (art.
212).
2. Consimţămîntul trebuie să provină de la o persoană cu discernămînt, adică avînd facultatea de a pătrunde, de a judeca şi a
aprecia lucrurile la justa valoare. Subiectul de drept civil trebuie să conştientizeze acţiunile sale, să-şi dea seama de urmările lor
şi să le dorească în cunoştinţă de cauză.
3. Consimţămîntul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie reiese din însăşi esenţa actului
juridic civil care este o manifestare de voinţă, înreptată spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile
(a se vedea comentariul la art. 195).
4. Consimţămîntul nu trebuie să fie viciat. Pentru formarea valabilă a oricărui act juridic consimţămîntul trebuie să fie liber şi
dat în cunoştinţă de cauză. Aceste condiţii nu sunt întrunite atunci cînd consimţămîntul este alterat de vicii: eroare (art.227), dol
(art.228), violenţă (art.229) sau leziune (art.230).

Articolul 200. Momentul de producere a efectelor consimţămîntului

(1) Manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în
care parvine acesteia, indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei.
(2) Manifestarea de voinţă nu produce efecte în cazul în care celeilalte părţi i-a parvenit anterior sau îi
parvine în acelaşi timp o declaraţie de retractare.
(3) Valabilitatea manifestării de voinţă nu este afectată de decesul persoanei care şi-a exprimat voinţa,
sau de lipsirea ei de capacitate de exerciţiu, dacă aceste evenimente au avut loc după exprimarea voinţei.

1. Eficacitatea voinţei depinde de posibilitatea destinatarului de a lua cunoştinţă de ea pentru a putea acţiona în cunoştinţă de
cauză.
2. Norma alineatului 1 se referă la actele juridice bilaterale, multilaterale şi actele unilaterale supuse comunicării. Sunt acte
supuse comunicării actele unilaterale pentru valabilitatea cărora este necesară comunicarea voinţei către o persoană
determinată, de exemplu procura art. 252, rezoluţiune a unui contract (art. 737), care se deosebesc de actele unilaterale
nesupuse cominicării, care se formează prin simpla exteriorizare a voinţei autorului actului, fără să fie necesară aducerea ei la
cunoştinţa unei persoane determinate: testamentul (art. 1449), promisiunea publică de recompensă (art. 1371) etc.
3. Dispoziţiile prezentului articol se concretizează în reglementările privind momentul încheierii
contractului. Astfel contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant (art. 699) . O normă
similară este consacrată în Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 asupra contractelor de vînzare-cumpărare. Art. 18 al.2 din
această Convenţie stipulează: „acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de aceptare parvine
ofertantului”.
Este de reţinut că în ce priveşte ajungerea acceptării la cunoştinţa ofertantului, poate exista un decalaj între momentul sosirii
acceptării la sediul ofertantului şi momentul cînd acesta ia cunoştinţă efectiv despre conţinutul acceptării. Acest fapt crează
premise pentru un abuz din partea ofertantului care poate să pretindă că a luat cunoştinţă despre acceptare la o dată ulterioară
celei la care înştiinţarea respectivă a sosit la sediul lui. Pentru a evita asemenea abuzuri, se prezumă că ofertantul cunoaşte
conţinutul acceptării chiar din momentul în care notificarea acceptării a parvenit la sediul lui.
În acelaşi context este de menţionat că în ceea ce priveşte notificarea „Principiile UNIDROIT cu privire la contractele
comerciale internaţionale” din 1984 consacră următoarea regulă: notificarea produce efecte în momentul în care ea parvine
destinatarului, adică atunci cînd aceasta i se comunică verbal sau i se livrează la sediul său, sau la adresa sa poştală (art.9).
4. Retractarea manifestării de voinţă are ca efect lipsirea acesteia de eficacitate, cu condiţia ca retractarea să ajungă la
destinatar anterior sau cel tîrziu concomitent cu manifestarea de voinţă. Această regulă îşi găseşte concretizarea în art.683 al.2:
oferta poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel tîrziu concomitent cu oferta.
5. Deoarece actul juridic produce efecte din momentul cînd manifestarea de voinţă parvine destinatarului, decesul autorului
actului sau lipsirea lui de capacitatea de exerciţiu, survenite ulterior, nu trebuie să afecteze valabilitatea actului juridic.
În cazul decesului persoanei care a săvîrşit actul juridic, drepturile şi obligaţiile izvorîte din acesta trec asupra succesorului
(art.art.1432, 1444)
În cazul lipsirii atorului actului juridic de capacitatea de exerciţiu, tutorele ca reprezentant legal al acestuia va săvîrşi actele
juridice necesare în vederea realizării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg din actul juridic săvîrşit de persoana
declarată incapabilă.

Articolul 201. Imposibilitatea determinarii esentei consimtamintului

Actul juridic se considera neincheiat in cazul in care esenta consimtamintului nu poate fi determinata cu
certitudine nici din exprimarea exteriorizata si nici din alte circumstante ale incheierii sale.

Deoarece eficacitatea actului juridic depinde de posibilitatea destinatarului de a lua cunoştinţă de manifestarea de voinţă
exteriorizată, actul juridic nu poate fi încheiat dacă cel căruia îi este adresată manifestarea de voinţă nu o percepe şi nu pătrunde
în esenţa ei, şi nici alte circumstanţe nu permit deducerea certă şi univocă a acesteia.
Cînd esenţa consimţămîntului nu poate fi determinată, nu ne aflăm în prezenţa unui adevărat act juridic, întrucît nu se poate şti
care anume efecte le-a dorit autorul lui.
Pentru ca manifestarea de voinţă să producă efecte juridice, ea trebuie să fie exteriorizată în aşa mod, încît să demonstreze clar
şi precis esenţa consimţămîntului celui ce încheie actul juridic.

Articolul 202. Acordul terţului la încheierea şi executarea actului juridic

(1) Dacă efectul unui act juridic care trebuie îndeplinit faţă de altcineva depinde de acordul unui tert, acordul sau
dezacordul poate fi exprimat atît faţă de o parte, cît şi de cealalta.
(3) Acordul nu necesită formele stabilite pentru actul juridic.

1. Legea prevede cazuriile cînd un act juridic produce efecte juridice numai dacă există acordul unui terţ. Acest acord poate fi
prealabil – autorizare,încuviinţare sau ulterior – confirmare, aprobare. În unele norme noţiunile evocate sînt exprimate prin
alte sintagme: consimţămînt (art.34), permisiune (art. 42), acceptare (art. 568).
Legea prevede obligativitatea acordului terţului privind încheierea anumitor categorii de acte juridice, care ating nemijlocit
interesele unui terţ. Printre asemenea acte se numără: actul de dispoziţie al celui neîndreptăţit (art. 205), reprezentarea fără
împuterniciri (art. 249), actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie (art. 369 alin. 2),
preluarea datoriei de la debitor (art. 568) etc.
Pentru alte categorii de acte juridice acordul terţuluii este necesar în vederea exercitării controlului asupra conţinutului acestor
acte juridice. Aici încuviinţarea este cerută în vederea protecţiei unui participant la actul juridic. Este cazul actelor juridice
încheiate de persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu (art. 25), de minorii în vîrstă de la 14 la 18 ani (art. 34).
2. Este necesar de a face diferenţiere între încuviinţarea (acordul) în sensul dreptului civil de autorizaţiile administrative date de
organele publice abililitate. Condiţiile şi efectele acestor autorizaţii sînt reglementate de dreptul public.
3. Dispoziţiile prezentului articol sînt aplicabile actelor juridice care trebuiesc îndeplinite faţă de altcineva. Terţul poate
exprima acordul său atît părţii care săvîrşeşte actul juridic, cît şi părţii faţă de care actul este îndeplinit.
4. Actul juridic încheiat cu autorizare (acord prealabil) devine valabil necondiţionat din momentul încheierii lui. Dacă lipseşte
autorizarea actul nu este nevalabil în mod inevitabil, ci se consideră încheiat sub condiţie suspensivă: survenirea efectelor
depinde de faptul dacă va fi dat acest acord sau nu, adică de un eveniment viitor şi incert (art. 239). Odată cu darea confirmării
(acordului ulterior) actul devine valabil cu efect retroactiv. Dacă confirmarea este refuzată actul juridic devine în mod definitv
nevalabil.
5. Fiind o manifestare de voinţă independentă de actul juridic pentru care acordul este dat, nu este necesar ca el să îmbrace o
formă predeterminată, atunci cînd această formă este cerută pentru actul juridic în cauză. Potrivit principiului
consensualismului, voinţa juridică produce efecte indiferent de forma în care a fost manifestată: oral, în scris, printr-un
comportament concludent, iar uneori, chiar prin tăcere (a se vedea comentariul la art. 208). Prin urmare, acordul este valabil în
orice modalitate nu ar fi exprimat.

Articolul 203. Acordul prealabil pentru încheierea actului juridic

Acordul prealabil este revocabil pînă la încheierea actului juridic în măsura în care nu reiese altfel din raportul
juridic în a cărui bază a fost dat acordul prealabil. Revocarea poate fi exprimată atît faţă de o parte, cît şi de cealaltă.

1. Acordul prealabil, ca şi orice manifestare de voinţă, este, în principiu, revocabil (vezi art. 200 alin. 2). Revocarea
(retractarea) acordului prealabil are ca efect lipsirea acestuia de eficacitate, dacă revocarea ajunge la destinatar pînă la
încheierea actului juridic.
2. Acordul prealabil este irevocabil atunci cînd legea prevede expres acest lucru sau irevocabilitatea este prevăzută prin acordul
părţilor privind raportul juridic pentru care se cere acordul prealabil. De exemplu, pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor
imobile proprietate comună în devălmăşie ete necesar acordul scris al tuturor proprietarilor devălmaşi (art. 369 alin. 2). În
contractul de vînzare-cumpărare asupra unui bun imobil prorietate comună în devălmăşie poate fi prevăzută condiţia că, odată
dat, acordul fiecăruia din coproprietarii devălmaşi este irevocabil.
3. Ca şi însuşi acordul prealabil revocarea lui poate fi exprimată atît părţii care săvîrşeşte actul juridic cît şi părţii faţă de care
actul juridic este îndeplinit.

Articolul 204. Acordul ulterior pentru încheierea actului juridic

(1) Acordul ulterior (confirmarea), în lipsa unor dispoziţii contrare, are efect retroactiv din momentul încheierii
actului juridic.
(2) Prin retroactivitate nu se desfiinţează actele de dispoziţie pe care cel care a dat confirmarea le-a făcut anterior
confirmării sau care au avut loc în cursul executării silite, al îndeplinirii măsurii sechestrului ori au fost luate de
administratorul insolvabilităţii.

1. Actul juridic, pentru care se cere confirmarea, produce efecte din momentul în care a fost încheiat actul juridic, şi nu din
momentul în care a fost dată confirmarea, dacă altceva nu este prevăzut de lege sau de acordul părţilor atului juridic.
Confirmarea este o condiţie a valabilităţii unui asemenea act juridic, însă efectele lui survin din momentul cînd manifestarea
voinţei de a încheia actul juridic parvine celeilalte părţ (art. 200 alin 1).
2. Prin retroactivitate nu se desfiinţează actele de dispoziţie (vezi art. 198 alin.3 şi comentariul) pe care cel care a dat
confirmarea le-a făcut anterior confirmării. Această prevedere are ca scop protejarea terţilor contra eventualei nulităţi a actelor
juridice efectuate în favoarea lor de către cel care şi-a exprimat acordul ulterior. Prevederea în cauză se referă la actele de
dispoziţie săvîrşite între momentul încheierii actului juridic pentru care sete necesar acordul ulterior şi momentul exprimării
acestui acord. Dacă persoana care trebuie să îşi exprime acordul a modificat sau a grevat dreptul în privinţa căruia trebuie să-şi
exprime acordul, dobînditorul dreptului respectiv va dobîndi un drept modificat sau grevat. Această situaţie intervine, de
exemplu, în cazul actului juridic încheiat în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri pentru reprezentare, care
produce efecte numai în cazul în care reprezentatul îl confimă ulterior (art. 249 alin. 1). Astfel, dacă neîndreptăţitul a încheiat
un act juridic prin care se înstrăinează un bun, iar reprezentatul, anterior confirmării acestui act, a gajat acest bun, noul
proprietar ve dobîndi bunul fiind grevat de gaj.
3. Prin rectroacivitate de asemenea nu se desfiinţează actele de dispoziţie efectuate împotriva persoanei care trebuie să-şi dea
acordul ulterior:
- Care au avut loc în cursul executării silite (a se vedea art. 359 al Codul de procedură civilă din 26.12.1964
);
- Care au avut loc în cursul îndeplinirii măsurii sechestrului (a se vedea capitolul XIII al Codului de
procedură civilă din 30.05.2003);
- Care au fost luate de administratorul insolvabilităţii (a se vedea art.38 al Legii insolvabilităţii nr.
632/2001//M.O., nr. 139 – 140 din 15.11.2001).

Articolul 205. Efectele actului de dispoziţie al celui neîndreptăţit

 (1) Un act de dispoziţie încheiat cu privire la un lucru de o persoană neîndreptăţită produce efecte dacă este
încheiat cu încuviinţarea celui îndreptăţit.
(2) Actul de dispoziţie al celui neîndreptăţit produce efecte dacă cel îndreptaţit îl confirmă sau dacă cel care
încheie actul dobîndeşte ulterior bunul sau îl moşteneşte de la cel îndreptăţit şi răspunde nelimitat pentru
obligaţiile succesorale. În cazul dobîndirii sau moştenirii, dacă au fost încheiate succesiv mai multe acte de dispoziţie
incompatibile între ele, produce efecte doar actul care a fost încheiat primul.

1. Norma alineatului 1 al prezentului articol se referă la cazurile în care este încheiat un act de dispoziţie cu privire la un lucru
de o persoană care nu este proptietarul lucrului şi nu este titular al unui careva alt drept care i-ar conferi puterea de a săvîrşi
asemenea acte. Actul de dispoziţie în cauză produce efecte numai dacă există încuviinţarea (acordul prealabil) celui îndreptăţit.
Încuviinţarea poate fi exprimată în orice formă. (a se vedea comentariul la art. 202).
2. Dispoziţiile alineatului 2 prevăd următoarele condiţii de valabilitate a actului de dispoziţie dacă acesta nu este încheiat cu
încuviinţarea celui îndreptăţit:
A. Actul de dispoziţie produce efecte dacă este confirmat ulterior de cel îndreptăţit. Este cazul, de exsemplu,
încheierii unui act de dispoziţie de către o persoană în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri sau cu depăşirea
împuternicirilor (art. 249 alin.1).
B. Persoana neîndreptăţită care încheie actul dobîndeşte ulterior bunul. De exemplu, mandatarul, fără a avea
împuternicirea de a încheia acte de dispoziţie privind bunurile mandantului (vezi art. 1032 alin.2), încheie un contract de gaj al
acestor bunuri. Actul de dispoziţie în cauză (contractul de gaj) va fi valabil dacă persoana neîdreptăţită (mandatarul) va dobîndi
ulterior aceste bunuri în orice mod prevăzut de lege (art.320).
C. Persoana neîndreptăţită care încheie actul moşteneşte bunul de la cel îndreptăţit şi răspunde nelimitat pentru
obligaţiile succesorale. Situaţia indicată în punctul prezent este un caz particular al celei prevăzute în punctul B, deoarece
moştenirea (succesiunea) este unul din modurile de dobîndire a bunurilor (art. 320). Condiţia valabilităţii actului de dispoziţie în
cazul moştenirii este ca moştenitorul să răspundă nelimitat pentru obligaţiile succesorale.
3. Dacă în cazul dobîndirii sau moştenirii au fost încheiate succesiv mai multe acte de dispoziţie incompatibile între ele (de
exemplu un bun a fost vîndut unei persoane, iar apoi a fost donat altei persoane), produce efecte doar actul care a fost încheiat
primul. Art. 762 prevede o normă specială pentru contractele de vînzare – cumpărare, care derogă de la regula vizată: dacă
vînzătorul a vîndut unul şi acelaşi bun mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat
bunul.

Articolul 206. Obiectul actului juridic

(1) Obiect al actului juridic este obligatia persoanei care a incheiat actul juridic.
(2) Obiectul actului juridic trebuie sa fie licit, sa se afle in circuit civil si sa fie determinat sau
determinabil cel putin in specia sa.
(4) Pot constitui obiect al actului juridic si bunurile viitoare.

1. Obiect al actului juridic sînt acele acţiuni sau inacţiuni, la care se obligă persoana în virtutea actului juridic încheiat.
Obligaţia poate consta în a da, a face ori a nu face.
Obligaţia de a da, adică de a transfera un drept real se poate concretiza în livrări de mărfuri, în plata unei sume de bani cu titlu
de preţ al mărfii primei de asigurare, dobînzei bancare etc.
Obligaţia de a face, în care prestaţia constă într-un fapt pozitiv pe care debitorul se obligă să-l săvîrşească, se poate concretiza
în prestări de servicii (contractul de transport, contractul de asigurare, contractele bancare etc.) sau executarea de lucrări
(contractul de antrepriză).
Obligaţia de a nu face constă în abţinerea de la săvîrşirea unor anumite fapte şi se materializează, de exemplu, în obligaţia de a
nu recurge la concurenţa neloială. De exemplu, art. 8 al Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei (M.O. nr. 166-
168 din 31.12.2000) le interzice agenţilor economici să efectueze acte de concurenţă neloială.
2. Pentru ca actul juridic să ia fiinţă şi să fie valabil, este necesar ca obiectul să existe. În principiu, raportul obligaţional se
poate naşte doar atunci cînd el ţine de un bun ce există la momentul încheierii actului. Dacă pierderea bunului se produce după
încheierea actului, obligaţia va fi valabil formată, dar va rămîne, în vederea stabilirii efectelor juridice ale pierderii, de
determinat dacă aceasta este fortuită sau este datorată unor acţiuni culpabile.
Sunt însă valabile actele juridice referitoare la bunurile viitoare (a se vedea p.6 infra). Aceasta înseamnă că nu este necesar ca
bunul ce constituie obiect al obligaţiei să existe la momentul naşterii obligaţiei; este suficient ca el să fie de natură să existe într-
un moment careva în viitor.
3. Obiectul trebuie să fie licit. Această condiţie cere ca acţiunea sau inacţiunea autorului actului juridic să fie în concordanţă cu
legea. Astfel este ilicit prin obiectul său actul juridic prin care o persoană se obligă să săvîrşească o infracţiune în schimbul unei
sume de bani.
Totodată, cînd obiect al actului juridic este abţinerea de la săvîrşirea unor acţiuni, aceasta trebuie să fie deasemenea licită. De
exemplu, conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei, este considerat nul orice acord al agenţilor economici
neconcurenţi, unul dintre care deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul (beneficiarul)
acestuia, dacă un astfel de acord poate aduce la limitarea concurenţei, inclusiv este îndreptat spre limitarea teritoriului vînzării
sau cercului de cumpărători, interzicerea de a desface mărfuri produse de concurenţi (art. 7 alin. 2).
4. Obiectul trebuie să se afle în circuitul civil . Bunurile inalienabile ca viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanei
umane nu pot constitui obiect valabil al actului juridic civil bunurile inalienabile (viaţa, sănătatea şi integritatea persoanlă a
persoanei umane), bunurile circuitul cărora este interzis sau restrîns în scopul protejării sănătăţii şi securităţii publice (substanţe
toxice, droguri, ), bunurile care prin natura lor aparţin tuturor (lumina, aerul, marea).
5. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Dacă obiectul unei prestaţii de a da este un bun determinat individual
(art.294 al.1): un obiect de artă, un imobil etc., actul juridic trebuie să conţine suficiente elemente pentru individualizarea
bunului. O desemnare insufficient de precisă ar putea da naştere unei erori în obiect, erori-obstacol (a se vedea art.227).
Bunurile determinate generic (art.294 al.2) care formează obiectul prestaţiei trebuie să fie determinate cel puţin în specia lor:
grîu, petrol, un automobil de un anumit model etc. Asemenea bunuri trebuie să fie determinate şi sub aspectul cantităţii lor.
Astfel, este nul contractul de vînzare – cumpărare în cazul în care nu este stabilită cantitatea bunului vîndut sau modul de
determinare a acesteia (art. 774).
6. Obiect al actului juridic pot fi bunurile viitoare. În practică asemenea acte juridice se întîlnesc destul de frecvent. De
exemplu, un furnizor se obligă să livreze la comanda cumpărătorului produse pe care nu le are în stoc şi care urmează să fie
fabricate. La fel, o persoană poate cumpăra un apartament într-un imobil care urmează a fi construit.
Este de menţionat că actele juridice asupra unor bunri viitoare comportă anumite riscuri, deoarece nu este întotdeauna posibil de
a aprecia corect valoarea acestor bunuri. În acest sens, este nul contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimonial
său viitor sau o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu usufruct (art. 674). Nul este şi contractul asupra moştenirii unui
terţ încă în viaţă (art. 675).
Actul asupra unui bun viitor va deveni caduc, dacă bunul preconizat nu va exista, cu excepţia culpei uneia din părţi care va
pune problema responsabilităţii. Astfel, în cazul vînzării unui bun ce urmează a fi fabricat, cumpărătorul va fi obligat să achite
preţul numai dacă bunul va fi efectiv livrat.

Articolul 207. Cauza actului juridic

(1) Actul juridic civil încheiat fără cauză ori fondat pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un
efect.
(2) Cauza actului juridic se prezumă pînă la proba contrara.
(3) Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.

1. Cauza (scopul) este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic civil, este acel interes pe care autorul (părţile) actului
juridic caută să-l satisfacă.
Cauza actului juridic civil constă din două elemente: elementul obiecti şi elementul subiectiv.
Elementul obiectiv constă în scopul imediat, direct, numit şi scopul obligaţiei, este abstract şi invariabil în cadrul unei anumite
categotii de acte juridice civile. Scopul imediat este:
- considerarea (reprezentarea mintală) a contraprestaţiei cocontractantului – în contractele sinalagmatice
cu titlu oneros;
- considerarea remiterii bunului – în actele reale;
- intenţia de a gratifica – în contractele cu titlu gratuit,
- considrerea unei împrjurări viitoare şi incerte de care depinde survenirea efectelor – în cotractele
aleatorii.
Elementul subiectiv constă în scopul mediat, numit şi scopul actului juridic, este concret şi variabil de la act la act juridic şi de
la persoană la persoană. Scopul mediat este motivul determinant al încheierii actului juridic civil şi se referă sau la însuşirile
unei prestaţii sau la calităţile unei persoane. Astfel eroarea asupra calităţilor esenţiale obiectului prestaţiei sau asupra persoanei ,
în cazul cînd identitatea acestuia este motivul determinant al încheierii actului juridic, poate atrage nulitatea actului (art. 227).
Scopul imediat şi scopul mediat au, de regulă, domeniul său de aplicare: primul permite de a verifica dacă cauza există, iar al
doilea – dacă ea este reală, licită şi morală.
2. Pentru a fi valabilă cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să existe, b) să fie reală, c) să
fie licită şi morală.
a) Existenţa ca condiţie de valabilitate a cauzei este formulată în alineatul 1 al prezentului articol: “actul
juridic civil încheiat fără cauză… nu poate avea nici un effect”. Inexistenţa cauzei ţine de scopul imediat al actului. Astfel, în
contractele sinalagmatice obligaţia unei părţi este lipsită de cauză atunci cînd partea contractullui nu poate primi cotraprestaţia
la care este îndreptăţită. Obligaţia cumpărătorului este fără cauză atunci cînd bunul ce constituie obiect al contractului a pierit
înaintea încheierii acestuia. În contractele reale se poate vorbi de inexistenţa cauzei atunci cînd remiterea bunului nu a avut loc.
De exemplu, este lipsită de cauză obligaţia unei personae de resttitui o sumă de bani pe care în realitate nu a primit-o.
Deoarece cauza este un element constitutiv al actului juridic fără de care acesta nu poate exista,
inexistenţa cuzei trebuie sancţionată cu nulitatea absolută (art. 217).
b) Condiţia de valabilitate a cauzei – să fie reală- este formulată tot în alineatul 1: “actul juridic civil .. fondat
pe o cauză falsă… nu poate avea nici un effect.” Cauza falsă este strîns legată de eroare – viciu de consimţămînt (art. 227).
Uneori cauza falsă este echivalentă cu absenţa cauzei: cocontractantul credea în existenţa cauzei atunci cînd ea nu exista.
Ca consecinţă a similitudinii dintre cauza falsă şi eroare, sancţiunea trebuie să fie, ca pentru orice viciu
de consimţămîn, nulitatea relativă (art. 218).
c) Conform aceluiaşi alineat 1 “actul juridic civil… fondat pe o cauză ilicită… nu poate avea nici un effect.
Conţinutul acestei condiţii este precizat în alineatul 3: “este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri.
În privinţa cauzei ce contavine legii este de reţinut că actul juridic este nul doar dacă el contavine normelor imperative ale legii
şi dacă legea nu prevede altfel (art. 220, alin.1).
Legislaţia Republicii Moldova nu cunoaşte o definiţie a ordinii publice ca noţiune de drept civil. În doctrină şi în jurisprudenţă
ordinea publică este privită ca o totalitate de dispoziţii legale imperative de drept public şi de drept privat ce urmăresc ca
finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor fundamentale ale societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi
libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea economică a ţării. Este necesar de a face deosebire dintre noţiunea de ordine publică
în dreptul civil de noţiunea desemnată prin aceeaşi sintagmă – ordine publică – în dreptul penal.
La fel, legea nu prevede o definiţie a buneleor moravuri. Această noţiune ce diferă de la o ţară la alta în funcţie de tradiţiile
istorice specificul naţional, religios etc., reprezintă regulile de morală socială considerate ca fundamentale pentru ordinea
societăţii. Bunele moravuri, spre deosebire de normele juridice, nu sînt edictate în dreptul pozitiv, ci îşi găsesc reflectarea în
reprezentările general recunoscute în societate despre comporatamentul cuvenit, care s-au constituit pe parcursul dezvoltării
sociale, fiind, totodată, influenţate de ptincipiile generale ale dreptului şi de jurisprudenţă.
Pentru a stabili o cauză imorală deseori este necesar de a depăşi aparenţa obiectivă a scopului imediat şi de a stabili motivul
determinant (scopul mediat) al încheierii actului juridic. Astfel, cumpărarea unui imobil, considerată obieciv, este întotdeauna
licită şi morală. Va fi însă imorală cauza unui asemenea act juridic dacă cumpărătorul imobilului intenţionează să instaleze în el
o casă de toleranţă.
Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic civil (art. 220).
3. Actul juridic este valabil chiar dacă cauza nu este expresă. Cauza nu trebuie dovedită, existenţa ei fiind prezumată de lege.
Sarcina dovedirii inexistenţei cauzei incumbă acelui care o invocă.

Articolul 208. Forma actului juridic

(1) Actul juridic poate fi incheiat verbal, în scris sau in formă autentică.
(2) Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai in cazurile expres prevazute de lege.
(3) Actul juridic care poate fi incheiat verbal se consideră incheiat şi in cazul in care comportamentul persoanei
arată vădit voinţa de a-l incheia.
(4) Tăcerea se considera exprimare a vointei de a incheia actul juridic in cazurile prevazute de lege sau de
acordul părţilor.
(5) Orice modificare adusă unui act juridic trebuie să imbrace forma stabilită pentru acel act.
(6) Promisiunea de a incheia un act juridic nu trebuie să imbrace forma ceruta pentru acel act.

1. Forma actului juridic civil este modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge
un raport juridic civil. În articol se conţin regulile generale cu privire la forma actului juridic civil şi sînt determinate
modalităţile existente de exprimare a manifestării voinţei de a încheia un act juridic civil: verbal, în scris, în formă autentică,
prin acţiuni concludente, prin tăcere.
2. Conform principiului consensualismului, simpla manifestare de voinţă este suficientă pentru ca actul juridic civil să ia
naştere în mod valabil din punct de vedere al formei. Prin consecinţă, pentru a produce efecte, manifestarea de voinţă nu trebuie
să îmbrace o formă specială, decît în cazurile expres prevăzute de lege.
3. Codiţiile de formă a actului juridic civil se clasifică, în funcţie de consecinţele nerespectării nerespectării lor, în următoarele
categorii:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic – ad validatem; în cazul cînd forma este cerută de lege ca
condiţie a valabilităţii actului juridic civil, nerespectarea ei atrage nulitatea actului (art. 211 alin 2; art. 213 alin.1);
- forma cerută pentru probarea actului juridic – ad probationem; nerespectarea ei nu atrage nulitatea
actului, ci imposibilitatea dovedirii lui prin proba cu martori (art.211 alin. 1);
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi; nerespectare acestei cerinţe se sancţionează cu
inopozabilitatea, ceea ce înseamnă că terţa persoană este în drept să ignore actul juridic care trebuia adus la cunoştinţa altor
persoane prin îneplinirea formalităţilor impuse de lege (a se vedea comentariul la art. 214).
4. Comportamentul persoanei care arată vădit voinţa ei de a încheia un act juridic (acţiuni concludente) produce efecte juridice,
conform alineatului 3, numai în cazul cînd asemenea act juridic poate fu încheiat verbal. Exemple de încheiere a actelor juridice
civile prin acţiuni concludente sînt: procurarea mărfurilor prin automat (art. 806), retragerea de numerar prin distribuitorul
automat de bancnote (“bancomat”), acceptarea succesiunii prin intrarea în posesiunea patrimoniului succesoral (art. 1516, alin.
3), acceptarea ofertei prin acţiuni ce atestă consimţirea ei (art. 687, alin. 1).
5. Tăcerea în sine nu produce efecte juridice, deoarece nu permite de a deduce cu certitudine voinţa persoanei de a încheia una
act juridic (a se vedea comentariul la art. 199). Tăcerea se consideră ca exprimare a voinţei de de a încheia un act juridic civil
numai în cazurile expres prevăzute de lege sau de acordul părţior. De exemplu, conform art.904, alin.1, contractul de locaţiune
se consideră prelungit pe un termen nedeterminat dacă raporturile contractuale continuă tacit după expirarea termenului
contractului.
6. Deoarece actul juridic prin care se operează modificări la actul juridic iniţial constituie un tot întreg cu acesta din urmă, este
firesc ca el să îmbrace aceiaşi forma stabilită pentru actul iniţial. Astfel, în cazul cînd părţile unui contract încheiat în formă
autentică convin să aducă modificări la acest contract, acordul lor cu privire la modificările în cauză trebuie să fie încheiat în
aceeaşi formă.
7. Promisiunea de a încheia un act juridic se poate realiza în două modalităţi: promisiunea unilaterală şi promisiunea
sinalagmatică.
a) Promisiunea unilaterală de a încheia un act juridic este un act prin care o persoană, promitentul, se
angajază în faţa unei alte persoane, beneficiar, să încheie un act juridic, condiţiile căruia sînt deja determinate, în caz dacă
beneficiarul va cere acest lucru. Deoarece promisiunea unilaterală se distinge de actul juridic formarea căruia ea îl pregăteşte, în
virtutea principiului consensualismului, promisiunea poate îmbrăca orice formă, independent de forma ceruta pentru actul
juridic definitiv.
b) Promisiunea sinalagmatică este atunci cînd două persoane se angajază reciproc să încheie ulterior un act
juridic, cu condiţia ca o formalitate suplimentară să fie îndeplinită în viitor. De exemplu, constatînd acordul lor asupra tuturor
condiţiilor esenţiale ale contractului, părţile convin să perfecteze ulterior contractul lor în faţa unui notar. Forma promisiunii
sinalagmatice de a încheia un act juridic de asemmenea poate să difere de foma actului definitiv.

Articolul 209. Forma verbală a actului juridic

(1) Actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte forma scrisă sau autentică poate fi incheiat
verbal.
(2) Actul juridic care se execută chiar la incheierea lui poate fi incheiat verbal. Excepţie fac actele juridice pentru
care se cere forma autentică sau actele juridice pentru care forma scrisă este cerută pentru valabilitate.

1. Într-o societate cu un puternic dinamism economic cum este societatea modernă, cerinţele de a întocmi
actele juridice în forme prestabilite îngreuiază, într-o oarecare măsură, schimbul rapid de bunuri şi servicii. Deaceea legislatorul
a prevăzut posibilitatea încheierii unui şir de acte juridice în formă verbală. Acestea sînt toate actele juridice pentru care legea
sau acordul părţilor nu cer forma scrisă sau autentică.
2. De cele mai dese ori forma verbală se utilizează în cazul actelor care se execută chiar la încheierea lor.
Aceste acte, de obicei, se încheie în cadrul operaţiilor cotidiene în sfera comerţului cu amănuntul, prestărilor de sevicii etc.,
condiţia fiind ca valoarea obiectului acestor acte juridice să nu depăşască suma de 1000 de lei (a se vedea art.210 alin.1).
Legislatorul a redus semnificativ numărul actelor juridice ce pot fi încheiate verbal în comparaţie cu Codul Civil anterior.
Astfel, dacă din economia art.art.45 şi 46 al Codului Civil din 1964 rezulta că actele juridice care se execută chiar la încheierea
lor pot fi săvîrşite în formă verbală indiferent de suma lor (cu excepţiile stipulate de lege), atunci prezentul cod stabileşte pentru
aceste acte plafonul de 1000 de lei.
3. Nu pot fi încheiate în formă verbală actele juridice care se execută chiar la executarea lor dacă legea
prevede expres pentru aceste acte forma autentică sau forma scrisă ca condiţie a valabilităţii. De exemplu, nu poate fi încheiat în
formă verbală un contract de donaţie a unui bun pentru înstrăinarea căruia se cere formă autentică (art.830 alin.1);

Articolul 210. Forma scrsiă a actului juridic

(1) Trebuie să fie încheiate in scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi
persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeste 1000 de lei, iar in
cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului.
(2) În cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat in scris, el poate fi
încheiat atît prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi, cît şi printr-un schimb de scrisori, telegrame,
telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat.
(3) Utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este permisă în cazul şi în modul stabilit
de lege ori prin acordul părţilor.
(4) Daca, din cauza unei deficiente fizice, boli sau din alte cauze, persoana nu poate semna cu propria
mînă actul juridic, atunci, in baza împuternicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o altă persoană.
Semnătura terţului trebuie să fie certificată de notar sau de o altă persoană împuternicită prin lege, arătîndu-se
cauza în a cărei virtute cel care a incheiat actul juridic nu a putut semna cu propria mînă.

1. Multiplele şi importantele avantaje pe care le prezintă forma scrisă a actelor juridice civile (crearea posibilităţii de a preciza
în termeni clari conţinutul actului juridic, conferrirea certitudinii în privinţa momentului încheierii lui, facilitarea controlului
asupra modului de executare a obligaţiilor cărora acesta le dă naştere etc.) determină utilizarea foarte largă a acestei fome în
circuitul civil. Participanţii la raporturile juridice civile pot îmbrăca în formă scrisă orice act juridic, dacă legea nu cere expres o
altă formă, de exemplu, forma autentică. Pe lîngă recurgerea opţională a subiecţilor de drept civil la forma scrisă, aceasta este
cerută în anumite condiţii prin lege. Alineatul 1 al prezentului articol prevede forma scrisă pentru actele juridice încheiate de
orice subiecţi de drept civil dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte suma de 1000 de lei.
2. Legea cere forma scrisă pentru unele acte juridice indiferent de valoarea obiectului lor. Codul Civil prevede obligativitatea
formei scrise pentru diferite categorii de acte juridice: clauza penală (art. 625), contractul de locaţiune a unui bun imobil (art.
876), contractul de arendă (art. 912), contractul de leasing (art. 924), contractul de administrare fiduciară (art. 1054), contractul
de servicii turistice (art. 1134), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172), contractul de credit
bancar (art. 1236), contractul de asigurare (art. 1308) etc.
3. Obligativitatea formei scrise poate fi prevăzută atît prin lege cît şi prin acordul părţilor. Astfel, printr-o promisiune de
vînzare părţile pot conveni ca actul definitiv să-l încheie numai în formă scrisă. Acordul părţilor asupra adoptării formei scrise
poate fi ca condiţie de validitate a actului juridic în cauză sau poate avea scop probator, părţile urmînd doar să limiteze
libertatea utilizării anumitor mijloace de probă în privinţa actului juridic respectiv (a se vedea art.211 şi comentariul). De aceea
este necesar să se stabilească, de la caz la caz, care a fost intenţia reală a părţilor atunci cînd au convenit să încheie actul juridic
respectiv în fomă scrisă şi în funcţie de aceasta să se decidă dacă nerespectarea formei scrise atrage nulitatea actului juridic sau
are consecinţe doar în privinţa mijloacelor de probare.
4. Alineatul 2 al prezentului articol prevede modalităţile formei scrise ale actelor juridice civile. Actul juridic poate îmbrăca
forma unui înscris semnat de persoana sau persoanele care îl încheie, sau de persoanele împuternicite pentru aceasta în modul
cuvenit. De asemenea, actul juridic poate fi încheiat prin intermediul alcătuirii mai multor documente semnate de părţile care le
expediază: prin schimb de scrisori, telegrame telefonograme, altele asemenea. Este cazul, de exemplu, al contractelor încheiate
prin corespondenţâ sau „între absenţi” prin schimb de ofertă şi acceptare.
Lista mijloacelor de comunicare prin intermediul cărora ce face expedierea
documentelor nu este exhaustivă, ceea ce permite utilizarea oricăror mijloace de comunicare, cu condiţia să existe posibilitatea
de a constata expedierea comunicării anume de persoana ce încheie actul juridic.
Pentru unele categorii de contracte legea prevede modalităţi speciale ale formei scrise. De exemplu, dovada încheierii
contractului de asigurare rezultă din trimiterea unui document de asigurare, precum poliţa de asigurare, din cererea de plată a
primei ori din înscrisul prin care se constată efectuarea acestei plăţi (art. 1308 alin. 6). Contractul de transport de bunuri este
constatat printr-o scrisoare de trăsură (art. 994), iar cel de transport de persoane – printr-un bilet (art. 986).
5.Alineatul 3 prevede posibilitatea utilizării, în cazul şi în modul stabilit de lege ori prin acordul părţilor, a mijloacelor tehnice
la semnarea actului juridic. Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale din ultimii ani a adus la recunoaşterea şi răspîndirea tot
mai largă a încheierii actelor juridice prin intermediul „semnăturii electronică”. Utilizarea „semnăturii electronice” este
reglementată atît pe plan internaţional (a se vedea: Legea model a C.N.U.D.C.I. asupra comerţului electronic, aprobată de
Adunarea Generală a ONU la 16.12.1996, Directiva 1999/93/EC a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene
din 13.12.1999 privind regimul comunitar al semnăturilor electronice), cît şi la nivel naţional.
Ca exemplu a utilizării mijloacelor tehnice la semnarea actelor juridice prin acordul părţilor pot servi prevederile contractelor
încheiate între bănci şi clienţi referitor la utilizarea cardurilor bancare (art.1289), conform cărora formarea numărului personal
de identificare a clientului echivalează cu semnătura lui manuscrisă.
6. Alineatul 4 prevede posibilitatea de a respecta forma scrisă în cazul cînd persoana nu poate semna actul juridic cu propria
mînă. Actul juridic poate fi semnat de o altă persoană, în baza împuternicirii date de persoana inaptă de a semna. Persoana care
semnează trebuie să aibă capacitate de exerciţiu şi semnătura ei trebuie să fie certificată de notar sau de altă persoană
împuternicită prin lege, indicîndu-se cauza în a cărei virtute cel care a încheiat actul juridic nu a putut semna cu propria mînă.

Articolul 211. Efectele nerespectarii formei scrise a actului juridic

(1) Nerespectarea formei scrise a actului juridic face sa decada partile din dreptul de a cere, in caz de litigiu,
proba cu martori pentru dovedirea actului juridic.
(2) Nerespectarea formei scrise a actului juridic atrage nulitatea lui numai in cazul in care acest efect
este expres prevazut de lege sau prin acordul partilor.

1. Nerespectare formei scrise a actului juridic civil poate avea ca consecinţă nulitatea actului juridic în caz dacă forma scrisă
este cerută ad validatem, sau imposibilitatea dovedirii acestui act prin proba cu martori, atunci cînd forma scrisă este cerută ad
probationem (a se vedea p. 3 al comentariului la art. 208).
2. Ca regulă generală, nerespectrea formei scrise actului juridic civil nu atrage nulitatea lui, ci lipseşte părţile de a cere, în caz
de litigiu, de dreptul de a cere proba cu martori pentru dovedirea acestui act. Părţile sînt în drept să dovedească actul juridic în
cauză cu toate celelalte mijloace de probă prevăzute de lege. Codul de procedură civilă (M. O. nr. 111-115 din 12.06.2003)
prevede că, în afară de depoziţiile martorilor, în calitate de probe se admit elementele de fapt constatate din explicaţiile părţilor
şi ale altor personae interesate în soluţionarea pricinii, din înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile
experţilor.
3. Atunci cînd forma scrisă este cerută prin lege ca condiţie de valabilitate a actului juridic civil, este firesc ca sancţiunea lipsei
sale să fie nulitatea absolută, ca în toate cazurile cînd se încalcă o dispoziţie legală imperativă (art. 220).

Codul civil prevede sancţiunea nulităţii ca consecinţă a nerespectării formei scrise pentru diferite categorii de acte juridice
civile, prinre care se numără: clauza penală (art. 625), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172)
etc. În unele cazuri legea prevede posibilitatea înlăturării viciului de formă
prin executarea efectivă a obligaţiei ce constituie obiectul actului juridic (art. 1147).
4. Dispoziţiile prezentului articol se aplică atît în cazurile cînd forma scrisă a actului juridic civil este impusă de lege, cînd şi
atunci forma scrisă obligatorie este instituită prin acordul părţilor ( a se vedea p.3 al comentariului la art. 210).
Articolul 212. Forma autentică a actului juridic

Forma autentică a actului juridic este obligatorie in cazurile:

a) stabilite de lege;
b) prevazute prin acordul partilor, chiar daca legea nu cere forma autentica.

1. Instituirea prin lege a formei autentice obligatorii pentru unele acte juridice civile are diferute finalităţi:
a) atenţionarea părţilor asupra importanţei pe care o prezintă actul juridic pentru patrimoniul lor, de exemplu în cazul
contractului de ipotecă (art. 468, alin. 2);
b) asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţămîntului, de exemplu în cazul testamentului (art. 1458)
c) exercitarea unui control al societăţii, prin autorităţile publice, asupra actelor ce prezintă o importanţă juridică generală, de
exemplu, actul de constituire a unei societăţi comerciale (art. 107, alin. 1).
Ptintre actele juridice care trebuie să fie încheiate în formă autentică se numără următoarele: procura pentru încheierea actelor
juridice în formă autentică (art. 252 alin.2), procura de substituire (art.253 alin. 2), contractul de ipotecă (art. 468 alin.2),
contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii (art. 818), contractul de rentă (art. 849) etc.
2. În afară de cazurile cînd forma autentică este impusă de lege, părţile pot cădea de acord să încheie orice act juridic în această
formă. Consecinţele nerespectării unui asemenea acord sînt aceleaşi ca şi pentru nerespectarea formei autentice cerute imperativ
de lege (art. 213).
3. Autentificarea actelor juridice civile se efectuează, de regulă, de către notari în conformitate cu Legea 1543/2002 cu privire
la notariat (M. O. nr.154-157 din 21.11.2002). Aceeaşi lege prevede cazurile cînd actele juridice sînt autentificate de alte
persoane abilitate prin lege de a desfăşura activitate notarială. Astfel, actele juridice (în afară de contractele de înstrăinare de
bunuri imobile şi contractele de gaj) încheiate de persoanele fizice şi juridice ale Republicii Moldova pe teritoriul altor state sînt
autentificate de consulii Republicii Moldova (art. 36). Conform art. 37 al aceleiaşi legi autentificarea unor acte juridice este
efectuată de persoanele cu funcţii de răspundere abilitate ale autorităţilor publice locale (autentificarea testamentelor, unor feluri
de procuri, contractelor de înstrăinare a bunurilor imobile).
4. Codul civil prevede posibilitatea autentificării unor acte juridice civile şi de alte persoane. De exemplu, art. 252 alin. 4, 5
prevede condiţiile eliberării procurilor care sînt echivalate cu cele autentificate notarial. Sînt asimilate cu actele juridice
autentificate notarial testamentele autentificate de persoanele indicate în art. 1459.

Articolul 213. Efectele nerespectării formei autentice

(1) Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.

(2) Dacă una dintre părti a executat total sau parţial actul juridic pentru care se cere forma autentică, iar cealaltă
parte se eschivează de la autentificarea lui notarială, instanţa de judecată are dreptul, la cererea părţii care a
executat total sau parţial actul juridic, să îl declare valabil dacă el nu conţine elemente care contravin legii. In cazul
acesta, nu se cere autentificarea notarială ulterioara a actului juridic.
(3) Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la autentificarea notarială a actului juridic este
obligată sa repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întîrzierea autentificării.

1. Consecinţa nerespectării formei autentice a actului juridic civil atrage nulitatea lui absolută (art. 217), survenind efectele
prevăzute de lege (art. 219). Dispoziţiile prezentului articol se aplică atît în cazurile cînd legea cere expres forma autentică, cît
şi atunci cînd aceasta rezidă în acordul părţilor.
2. Dispoziţiile alineatului 2 sînt similare cu cele care erau stipulate în art. 49 al Codului Civil din 1964 şi au au ca scop
apărarea intereselor părţii de bună credinţă a actului juridic în cazul în care cealaltă parte se eschivează de la autentificarea lui
notarială. Partea care a executat total sau parţial actul juridic în cauză poate cere instanţei de judecată să îl declare valabil, cu
condiţia ca actul să nu conţină elemente care contravin legii. În acest caz hotărîrea instanţei de judecată va înlocui autentificarea
notarială a actului juridic.
3. Alineatul 3 conţine o prevedere nouă, care nu era cunoscută Codului Civil anterior: partea care s-a eschivat neîntemeiat de la
autentificarea notarială este obligată să repare părţii de bună credinţă prejudicial cauzat prin întîrzierea autentificării. Acest
prejudiciu va include şi cheltuielile de judecată pe care le-a suferit partea de bună credinţă în legătură cu declararea actului
juridic valabil de către instanţa de judecată.

Articolul 214. Inregistrarea actului juridic

(1) Actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează sa fie inregistrat în modul stabilit prin lege.
(2) Poate fi stabilită prin lege condiţia inregistrării unor alte acte juridice.

1. Alineatul 1 stabuleşte obligaţia de înregistrare a actelor juridice civile care au ca obiect bunurile imobile. Aceste bunuri sînt
enumerate în art. 288. Prevederile alineatului 1 al prezentului articol sînt completate prin dispoziţiile art. 290, care stabileşte
regulile privind înregistrarea drepturilor asupra bunurilor immobile şi prin dispoziţiile altor legi. Legea cadastrului bunurilor
imobile 1543/1998 (M.O. nr. 44-46 din 21.05.1998) în art. art. 4, 5 prevede obligativitatea înregistrării bunurilor imobile şi
drepturilor asupra lor. În registrul bunurilor imobile, în afară de drepturile patrimoniale asupra bunului imobil, se înscriu sub
formă de menţiune faptele juridice care pot duce la stingerea sau naşterea drepturilor patrimoniale asupra bunului imobil. Legea
privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului 1308/1997 (M.O. nr. 57-58 din 04.09.1997) stipulează că
în termen de 3 luni de al data autentificării notariale a contractului de vînzare-cumpărare a terenului, prezintă acest contract
organului cadastral teritorial în al cărui rază de acţiune este situat terenul, pentru înregistrarea dreptului de proprietate asupra lui
(art. 4 alin.5, art. 5 alin. 3).
2. Înregistrarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile are menirea să asigure publicitatea acestor acte. Înregistrarea
constă în înscrierea într-un registru public unic a informaţiei despre toate actele juridice care au ca obiect bunuri imobile, ceea
ce permite de a avea o informaţie deplină şi veridică cu privire la proprietarul bunului imobil, grevările acestui bun etc. Scopul
acestei cerinţe de formă a actului juridic este protecţia terţilor, deoarece aceştia au interesul, cînd actele juridice se referă la
bunuri imobile, să cunoască exact situaţia acestor bunuri, operaţiile de constituire, modificare, transmitere sau stingere a
drepturilor reale respective.
3. Alineatul 2 prevede posibilitatea stabilirii prin lege a condiţiei înregistrării şi a unor alte acte juridice. Legea prevede
obligaţia înregistrării de stat a societăţilor comerciale, care au la baza lor un act juridic, care este actul de constiutire (a se vedea
art.art. 107 –109 şi comentariile). Conform art. 818 contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca complex patrimonial
unic se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat.
4. Ca regulă generală, consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a actelor juridice constă în inopozabilitatea lor faţă de
terţi. Această formalitate nu afectează valabilitatea actului juridic sau admisibilitatea anumitor mijloace de probă şi intervine
deja după naşterea valabilă a actului juridic. Între părţi actul juridic respectiv îşi produce, de regulă, toate efectele, dar eficienţa
practică a actului este anihilată substanţial dacă nu se îndeplineşte cerinţa de înregistrare. Astfel, locatarul în cadrul unui
contract de locaţiune a unui imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani nu poate opune drepturile sale privind acest imobil
locatarului ulterior al aceluiaşi imobil, care a înscris însă mai înainte contractul de locaţiune în registrul bunurilor imobile (art.
876 alin. 2).
Inopozabilitatea este consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a actelor juridice atît în cazurile expres stipulate de lege,
cît şi atunci cînd legea nu prevede expres consecinţele nerespectării acestei condiţii. Nerespectarea obligaţiei de înregistrare a
actelor juridice atrage nulitatea lor numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege.
5. În unele cazuri legea impune obligaţia de înregistrare ca condiţie de valabilitate a actului juridic privitor la un bun imobil.
Astfel, contractul de ipotecă se prezintă pentru înregistrare la organul cadastral teritorial în termen de 3 luni de la data încheierii
lui. Nerespectarea termenului atrage nulitatea contractului (art. 470 alin. 2).
4. Înregistrarea este o condiţie a naşterii efectelor unor acte juridice, cum este cazul actelor juridice civile translative de
proprietate asupra bunurilor imobile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri se dobîndeşte la data înscrierii în registrul
bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege (art.321 alin. 2).

Articolul 215. Efectele eschivării de la inregistrarea actului juridic

(1) Dacă actul juridic ce urma să fie inregistrat este încheiat în forma cerută de lege, însă partea obligată se
eschivează de la înregistrarea acestuia sau dacă a expirat termenul stabilit de lege pentru înregistrare, instanta de
judecată, la cererea părţii interesate, este în drept să dispună prin hotărîre înregistrarea actului juridic. În cazul
acesta, actul juridic se înregistrează în baza hotărîrii instanţei de judecată.
(2) Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la înregistrarea actului juridic este obligată să repare celeilalte părţi
prejudiciul cauzat prin întîrzierea înregistrării actului juridic.

1. În scopul apărării părţii de bună credinţă a actului juridic civil, în cazul în care cealaltă parte se eschivează de la
înregistrarea acestuia sau dacă a expirat termenul stabilit de lege pentru înregistrare, legea permite părţii de bună credinţă să
ceară instanţei de judecată dispunerea înregistrării actului juridic. Condiţia este ca acesta să fie încheiat în forma cerută de lege,
de exemplu, în formă scrisă sau în formă autentică. În cazul acesta, actul juridic se înregistrează în baza hotărîrii instanţei de
judecată.
2. Norma prezentului articol este asemănătoare cu cea a art. 213 cu privire la eschivarea de la autentificarea notarială a actului
juridic. Există însă o deosebire substanţială între aceste două ipoteze: în cazul eschivării de la autentificarea notarială a actului
juridic o condiţie necesară este ca actul juridic să fie executat total sau parţial, pe cînd în cazul eschivării de la înregistrarea
actului juridic asemenea condiţie nu se impune.
3. Conform alineatului 2, partea de bună credinţă este îndreptăţită să ceară de la partea care s-a eschivat neîntemeiat de la
înregistrarea actului juridic prejudiciul cauzat prin întîrzierea înregistrării actului juridic. Acest prejudiciu va include şi
cheltuielile de judecată pe care le-a suferit partea de bună credinţă în legătură cu declararea actului juridic valabil de către
instanţa de judecată.

Capitolul III
NULITATEA ACTULUI JURIDIC

Articolul 216. Actele juridice nule şi anulabile

 (1) Actul juridic este nul în temeiurile prevăzute de prezentul cod (nulitate absolută).
(2) Actul juridic poate fi declarat nul, în temeiurile prevăzute de prezentul cod, de către instanţa de judecată sau
prin acordul părţilor (nulitate relativă).

1. Nulitatea este sancţiunea care se aplică în cazul în care la încheierea actului juridic civil nu se respectă condiţiile de
valabilitate. Nulitatea este mijlocul prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condiţiilor de valabilitate a actului juridic. În
măsura în care un act juricic concret nu respectă aceste condiţii, el este lipsit de efectele sale prin intermadiul nulităţii.
2. Nulitatea actului juridic civil se clasifică în absolută şi relativă în funcţie de natura interesului juridic ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată la încheierea actului juridic.
Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la înheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes
general, obştesc.
Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes
particular, individual, personal.
Actul juridic nul (nulitate absolită) nu este valabil nici un moment şi nu produce nici un efect. Actul juridic anulabil (nulitate
relativă) pînă nu este anulat îşi produce toate efectele sale; din momentul însă ce nulitatea lui este pronunţată, aceste efecte cad,
ele fiind distruse şi pentru trecut.
3. Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată în legislaţie şi doctrină prin formulele: „actul este nul”, „nul de
drept” sau „actul va fi nul”, iar nulitatea relativă – prin formulele: „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”, actul poate fi
declarat nul”.
4. Printre temeiurile nulităţii absolute prevăzute de prezentul cod se numără următoarele:
- lipseşte un element esenţial pentru formarea actului juridic, precum consîmţămîntul (art. 199), obiectul (art.
206), cauza (art. 207), forma cerută ad validatem (art.art. 211, 213);
- prin obiectul sau cauza sa actul juridic contravine normelor imperative, ordinii publice, sau bunelor
moravuri (art. 220);
- actul juridic este fictiv sau simulat (art. 221);
- actul juridic este încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu (art. 222);
- actul juridic este încheiat de un minor în vîrstă de la 7 la 14 ani (art. 223);
- nu este respectată obligaţia de înregistrare a actului juridic ca condiţie de valabilitate ( a se vedea art. 214
şi comentariul, art. 470 alin.2).
5. Printre temeiurile nulităţii relative prevăzute de prezentul cod se numără următoarele:
- actul juridic este încheiat de un minor în vîrstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în cpacitatea de
exerciţiu (art. 224);
- actul juridic este încheiat de o persoană fără discernămînt sau care nu îşi putea dirija acţiunile (art. 225);
- actul juridic este încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor (art. 226);
- actul juridic este afectat de vicii de consimţămînt: eroare (art. 227), dol (art. 228), violenţâ (art. 229),
leziune (art. 230), înţelegere dolosivă între dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte (art. 231);
- actul juridic este încheiat cu încălcarea interdicţiei de a dispune de un bun (art. 232).
6. În principiu, nulitatea presupune emiterea unei hotărîri judecătoreşti. Totuşi, pentru actele juridice anulabile, legea prevede
posibilitatea declarării nulităţii prin acordul părţilor. Cînd părţile sînt de acord, nulitatea poate fi hotărîtă pe cale amiabilă, fără a
fi necesară intervenţia organului jurisdicţional.
7. Dacă actul juridic lovit de nulitate nu poate fi desfiinţat pe cale amiabilă, partea intresată în declararea nulităţii trebuie să se
adreseze în instanţa de judecată (acţiunea în nulitate). Necesitatea acţiunii în nulitate se învederează mai ales atunci cînd în
baza actului una sau mai multe părţi au săvîrşit prestaţii. Este firesc că restituirea prestaţiilor efectuate se poate obţine doar în
temeiul unei hotărîri judecătoreşti.
8. Nulitatea poate fi invocată nu numai pe calea acţiunii în nulitate, dar şi pe calea excepţiei, ca mijloc de apărare faţă de
acţinea în executare intentată de cealaltă parte.

Articolul 217. Nulitatea absolută a actului juridic

(1) Nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes născut şi actual.
Instanţa de judecată o invocă din oficiu.
(2) Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către părţi a actului lovit de nulitate.
(3) Acţiunea în constatare a nulităţii absolute este imprescriptibilă.

1. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Prin „orice persoană interesată” nu se înţelege însă oricine
are un interes orecare în declararea nulităţii. Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie recunoscut de lege; nu poate fi invocat un interes ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri;
- să fie în strînsă legătură cu cauza nulităţii;
- să fie născut şi actual; nu poate fi temei pentru declararea nulităţii un interes viitor, eventual, incert, sau
care s-a epuizat către momentul invocării nulităţii.
2. Deoarece nulitatea absolută este sancţiunea pentru nerespectarea normei ce ocroteşte un interes general, este firesc să se
acorde unui cerc cît mai larg de persoane şi organe de stat posibilitatea aplicării acestei sancţiuni.
3. Întrucît, de regulă, actele juridice produc efecte juridice numai între părţi, anume acestea au, în primul rînd, interes să invoce
nulitatea absolută.
4. Părţilor actului juridic sînt asimilaţi avînzii cauză ai acestora, adică persoanele interesate în măsura în care situaţia lor este
afectată de actul în cauză. Astfel, achizitorul unui imobil închiriat, ţinut în virtutea art. 900 al prezentului cod să respecte
contractul de locaţiune încheiat de fostul proprietar, ar putea, în anumite condiţii, să invoce nulitatea contractului de locaţiune.
În cazul în care achizitorul va obţine declararea nulităţii, imobilul va fi liber de locaţiune.
5. Actele juridice sînt opozabile terţilor şi deci există situaţii în care terţii pot avea un interes recunoscut de lege de a invoca
nulitatea absolută. Al doilea cumpărător al unui imobil poate invoca nulitatea absolută a actului de vînzare-cumpărare prin care
primul cumpărător a dobîndit acelaşi imobil, fiindcă are un interes recunoscut de lege ca instanţa judecătorească să desfiinţeze
actul juridic în cauză.
6. Reprezentantul legal poate intenta acţiunea în constatarea nulităţii absolută din numele persoanei în al cărei interes este
stabilită această sancţiune. Astfel, în virtutea art.art.32, 33 al prezentului cod, tutorele, în calitate de reprezentant legal al
persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau al minorului în vîrstă de pînă la 14 ani, apără drepturile şi interesele persoanelor
tutelate, inclusiv în instanţa de judecată. În cadrul acestor împuterniciri, tutorele poate invoca nulitatea absolută a actelor
juridice încheiate de persoanele fără capacitate de exerciţiu (art. 222) şi celor încheiate de un minor în vîrstă de pînă la 14 ani
(art. 223).
7. La fel, creditorii părţilor pot avea interesul să ceară aplicarea aceastei sancţiuni; ei pot cere declararea nulităţii pe calea
acţiunii oblice în condiţiile art. 599 al prezentului cod (a se vedea de asemenea comentariul la art. 218).
8. Procurorul poate intenta acţiuni în apărarea drepurilor şi libertăţlior legitime la cererea persoanelor care nu se pot adresa în
judecată, din motive întemeiate, personal, sau poate intenta din oficiu acţiuni în apărarea intereselor persoanelor incapabile. De
asemenea, procurorul este în drept să adreseze în instanţă o acţiune în apărarea drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii
(a se vedea art. 71 al Codului de procedură civilă).
9. Instanţa de judecată poate invoca nulitatea absolută din oficiu, declarînd ineficacitatea actului juridic chiar dacă părţile nu
ştiu sau nu vor să aplice această sancţiune.
10. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (referitor la confirmare – a se vedea p. 6 al comentariului la art.
218). Inadmisibilitatea confirmării actului lovit de nulitate absolută este necesară pentru a se realiza finalitatea dispoziţiei legii
încălcate la încheierea acestui act juridic, ocrotindu-se un interes general, obştesc.
11. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, adică poate fi intentată indiferent de termenul scurs de la
data încheierii actului juridic. Deoarece nulitatea absolută are ca scop ocrotirea unui interes general, social, este necesar ca ea să
poată fi invocată oricînd, făcîndu-se derogare de la norma generală prevăzută de art. 267 alin. 1 al prezentului cod. Numai prin
înlăturarea oricărei limite în timp poate fi asigurată protejarea eficientă a acestui interes.

Articolul 218. Nulitatea relativă a actului juridic

(1) Nulitatea relativă a actului juridic poate fi invocată doar de persoana în al cărei interes este stabilită sau de
succesorii ei, de reprezentantul legal sau de creditorii chirografari ai părţii ocrotite pe calea acţiunii oblice. Instanţa
de judecată nu poate să o invoce din oficiu.
(2) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin voinţa expresă sau tacită a persoanei în al cărei interes este stabilită
nulitatea. Voinţa de a confirma actul juridic lovit de nulitate trebuie să fie certă şi evidentă.
(3) Pentru confirmarea actului juridic lovit de nulitate relativă, voinţa nu trebuie să fie exprimată în forma
cerută pentru încheierea actului juridic respectiv.
(4) Dacă fiecare parte poate invoca nulitatea actului juridic sau dacă mai multe persoane pot cere declararea
nulităţii, confirmarea actului juridic de către o persoană nu le impiedica pe celelalte sa invoce nulitatea.

1. Stabilită pentru ocrotirea interesului individual, particular al unei persoane concrete, legea stabileşte un cerc determinat de
persoane care pot intenta acţiunea în anulare sau opune excepţia nulităţii relative. Va putea invoca nulitatea relativă, în primul
rînd, însăşi persoana în al cărei interes este stabilită sancţiunea nulitatăţii relative.
2. Succesorii persoanei îndreptăţite să invoce nulitatea relativă pot cere anularea actului juridic, numai dacă acţiunea în anulare
nu este strict legată de persoana celui îndreptăţit. De exemplu, succesorii soţilor decedaţi nu vor fi îndreptăţiţi să intenteze
acţiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de consimţămînt.
3. Acţiunea în anulare poate fi intentată din numele persoanei în al cărei interes este stabilită sancţiunea nulităţii relative de
către reprezentantul ei legal. Reprezentant legal este persoana ce săvîrşeşte acte juricice în numele reprezentatului în baza
împuternicirilor ce rezultă din lege (a se vedea art. 242 alin. 1 şi comentariul).
4. Creditorii chirografari ai părţii în a cărei interes este stabilită nulitatea relativă pot invoca această nulitate pe calea acţiunii
oblice. Creditori chirografari sînt acei creditori care nu se bucură de nici o garanţie specială (de exemplu, drept de gaj) în
privinţa bunurilor debitorului. În corespundere cu prevederile art. 599 al prezentului cod, în cazul în care persoana îndreptăţită
să intenteze o acţiune în nulitate relativă refuză sau omite să exercite acest drept în dauna unui creditor al său a cărui creanţă
este certă, lichidă şi exigibilă, acest creditor poate intenta în numele debitorului său asemenea acţiune.
5. Instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu nulitate relativă aşa cum o poate face în cazul nulităţii absolute. Însă instanţa
de judecată, în virtutea rolului diriguitor care îi incumbă conform art. 9 al Codului de procedură civilă, trebuie să-i explice părţii
interesate dreptul său de a invoca această nulitate şi să-i acorde sprijin în exercitarea acestui drept.
6. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-o invoce.
Confirmarea este actul juridic prin care cel îndreptăţit să invoce nulitatea renunţă la dreptul de a cere anularea actului sau de a
opune nulitatea pe cale de excepţie.
Prin natura sa confirmarea este un act juridic care prezintă următoarele caractere:
- este unilateral, deoarece îşi produce toate efectele în rezultatul manifestării voinţei unei singure părţi;
- este abdicativ, deoarece reprezintă renunţarea la un drept;
- are caracter accesoriu, deoarece nu are o existenţă de sine stătătoare, ci se referă în mod necesar la un alt
act juridic.
Pentru a fi valabilă confirmarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să emane de la partea îndreptăţită să invoce nulitatea, fiindcă poate să renunţe la un drept doar titularul
acestuia;
- temeiul nulităţii actului să fi încetat la momentul confirmării, deoarece, fiind ea însăşi un act juridic,
confirmarea trebuie să reprezinte o manifestare de voinţă neviciată;
- să fie făcută în cunoştinţă de cauză, adică autorul confirmării să cunoască viciul.
Ca şi orice act juridic confirmarea est o manifestare de voinţă care poate fi comunicată în diferite modalităţi. Confirmarea poate
fi expresă sau tacită. Confirmarea expresă poate fi exprimată în formă scrisă sau în formă autentică. Confirmarea este tacită
atunci cînd persoana, în al cărei interes este invocată nulitatea, săvîrşeşte fapte care demonstrează în mod cert şi evident voinţa
sa. Confirmarea tacită poate rezulta din executarea voluntară a actului anulabil, precum şi din alte acţiuni ale celui îndreptăţit să
invoce nulitatea, dacă acestea arată vădit voinţa de a confirma actul în cauză.
Fiind ea însăşi un act juridic, confirmarea actului juridic lovit de nulitate nu trebuie să fie în mod necesar exprimată în forma
cerută pentru actul juridic respectiv.
7. Dacă la încheierea actului juridic au fost încălacate dispoziţiile legale ce ocroteau două sau mai multe părţi ale acestui act,
fiecare din aceste părţi poate invoca nulitatea. De exemplu, întru-un contract de vînzare-cumpărare vînzătorul este minor în
vîrstă de la 14 la 18 ani, iar cumpărătorul, deşi major, a fost victima unei erori. În acest caz ambele părţi pot invoca nulitatea
relativă, dar fiecare o invocă din motivele sale, deoarece au fost încălcate dispoziţii legale ce ocroteau interese diferite ale
ambelor părţi. Cauzele de anulare operează în mod independent una de alta. Respectiv, dacă una din părţi confirmă actul juridic
anulabil, această confirmare nu leagă cealaltă parte (celelalte părţi), deoarece dreptul acesteia (acestora) de a invoca nulitatea
pentru temeiurile sale continuă să existe.
8. Acţiunea în nulitate relativă, spre deosebire de cea în nulitate absolută, este prescriptibilă, adică ea trebuie intentată în
termenul de prescripţie extinctivă. Termenul general de prescripţie extinctivă, conform art. 267, este de 3 ani. Prin derogare de
la regula generală, art. 233 stabileşte termene de prescripţie extinctivă speciale pentru acţiunile în anularea actelor juridice
afectate de eroare (art. 227), încheiate prin dol (art. 228), încheiate prin violenţă (art. 229) şi încheiate prin leziune (art. 230).

Articolul 219. Efectele nulităţii actului juridic

(1) Actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii. Dacă din conţinutul său rezultă că
poate înceta numai pentru viitor, actul juridic nu va produce efecte pentru viitor.
(2) Fiecare parte trebuie să restituie tot ceea ce a primit în baza actului juridic nul, iar în cazul imposibilitătii de
restituire, este obligată să plătească contravaloarea prestaţiei.
(3) Partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic
nul.

1. Prin efectele efectele nulităţii actului juridic se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, absolute sau
relative, actului juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor de valabilitate stabilite de lege sau de părţi. Nulitatea are menirea să
restabilească, pe cît este posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la momentul încheierii actului. De aceea,
nulitatea trebuie să opereze nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, cu efect retroactiv. Retroactivitatea este înlăturarea
efectelor actului juridic care s-au produs între momentul încheierii actului şi acela al desfiinţării lui. Retroactivitatea este
consecinţa necesară a sancţiunii nulităţii; într-adevăr nulitatea nu şi-ar putea realiza finalitatea dacă ar permite să existe, chiar şi
numai pentru trecut, efecte ale actului juridic contrar legii sau voinţei părţilor.
2. Natura juridică a anumitor acte juridice civile implică excepţii de la regula retroactivităţii. Este cazul contractelor cu
executare continuă sau succesivă (ce comportă o executare eşalonată, în timp a prestaţiilor de acelaşi fel repetate în intervale de
timp regulate sau neregulate). Aceste contracte nu pot fi desfiinţate decît pentru viitor. Un contract de locaţiune (art.art. 875 –
910), în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut,
deoarece beneficiul folosinţei este ireversibil şi deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogăţirea fără
justă cauză a locatarului (art.art. 1389 – 1397).
3. Alineatul 2 consacră regula repunerii părţilor în situaţia anterioară – restitutio in integrum – ceea ce implică restituirea
reciprocă a prestaţiilor, dacă în temeiul actului nul s-au efectuat prestaţii, astfel încît părţile actului juridic să ajungă în situaţia
care exista înaintea încheierii actului. Această regulă apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei practice a regulii
retroactivităţii.
4. Restituirea prestaţiilor trebuie să fie efectuată în natură. De exemplu, în cazul nulităţii unui act de vînzare – cumpărare,
cumpărătorul trebuie să restituie bunul, iar vînzătorul este ţinut să restituie preţul. Sînt însă cazuri cînd, din diferite motive,
părţile sau una din părţi nu poate să restiuie prestaţia în natură. Atunci părţile sau partea în imposibilitate este ţinută să restituie
contravaloarea prestaţiei. Cuantumul contravalorii prestaţiei va fi stabilit prin acordul părţilor, iar în cazul în care părţile nu vor
ajunge la un acord – va fi stabilit de către instanţa de judecată.
5. Fiind strîns legată de regula retroactivităţii, restitutio in integrum cunoaşte, în principiu, aceleaşi excepţii ca şi
retroactivitatea efectelor nulităţii.
6. În virtutea principiului relativităţii actelor juridice (actul juridic produce efecte numai între părţi), nulitatea produce efecte
numai în privinţa părţilor care au încheiat actul. Efectele nulităţii pot avea, însă, impact şi asupra terţilor, atunci cînd aceştea au
dobîndit drepturi de la partea împotriva căreia s-a declarat nulitatea. Întrucît nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît
are el însuşi, este firesc ca odată cu desfiinţarea dreptului dobîndit prin actul juridic de una din părţi să înceteze şi dreptul
subdobînditorului. Altfel spus, anularea actului iniţial atrage şi nulitatea actului subsecvent.
7. Legea prevede excepţii de la această regulă. Este cazul subdobînditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros asupra unui bun
mobil. Conform art. 331 dobînditorul de bună credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul cînd
cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. De exemplu, A a încheiat cu B un contract de depozit (art. 1086). B, fiind
depozitar, vinde (deşi nu are dreptul s-o facă) bunul depozitat lui C care este de bună credinţă (nu ştie că B nu este proprietarul
bunului). Apoi contractul de depozit este declarat nul (de exemplu, în virtutea unui viciu de consimţămînt). Conform regulii
generale, anularea contractului iniţial (contractului de depozit) ar trebui să atragă şi nulitatea contractului subsecvent
(contractului de vînzare-cumpărare), C fiind obligat să restituie bunul. Totuşi, dreptul de proprietate al lui C va fi menţinut în
virtutea art. 331, deoarece acesta este dobînditor de bună credinţă.
O normă particulară instituită în vederea apărării terţului dobînditor de bună credinţă se conţine în art. 220 alin.3.
8. În dispoziţia alin. 3 este este reflectat unul din principiile dreptului civil - principiul ocrotirii bunei credinţe, adică al
protejării persoanei ce exercită drepturile şi execută obligaţiile în mod onest, loial, fără dol sau fraudă. În cazul nulităţii actului
juridic, partea de bună credinţă este îndreptăţită să ceară despăgubiri. Aceasta reiese din regula generală consacrată în art.14
alin.1, conform căreia persoana lezată într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel. În ceea ce
piveşte întinderea despăgubirii pe care o poate pretinde partea de bună credinţă, alin. 2 al art. 14 stipulează că prejudiciul
include cheltuielile pe care persoana lezată în drept le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilira dreptului încălcat,
pierderea sau deteriorarea bunurilor sale, precum şi beneficiul neobţinut din cauza încălcării dreptului său.
Partea de bună credinţă poate să beneficieze de dispoziţia alin. 3, în special, în cazurile în care culpa celeilalte părţi este
manifestă, adică în cadrul actelor încheiate prin dol (art. 228), violenţă (art.229), înţelegere dolosivă dintre reprezentantul unei
părţi şi cealaltă parte (art.231); dar şi în cazurile cînd cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre aceea că actul este lovit de
nulitate (art. 222 alin.2, art.223 alin.2, art. 224 alin.2).
Întrucît efectele nulităţii se pot răsfrînge şi asupra terţilor (vezi p. 6 supra), terţii de bună credinţă de asemenea sînt îndreptăţiţi
să primească despăgubiri în cazul nulităţii actului juridic.

Articolul 220. Nulitatea actului juridic ce contravine legii,

ordinii publice sau bunelor moravuri

(1) Actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sînt nule dacă legea nu prevede altfel.
(2) Actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sînt nule.
(3) Nulitatea clauzei nu atrage nulitatea intregului act juridic dacă se poate presupune ca acesta ar fi fost încheiat
şi în lipsa clauzei declarate nulă.

1. Dispoziţiile prezentului articol sînt o continuare a prevederilor art. 206. alin.2 care stipulează că obiectul actului juridic civil
trebuie să fie licit şi ale art. 207 conform căruia este nul actul juridic fondat pe o cauză ilicită, adică care contravine legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri (vezi p.3 al comentariului la art. 206 şi p.2 al comentariului la art. 207).
2. Regula generală consacrată în alin. 1 reiese din principiul legalităţii şi are ca finalitatea respectarea prevederilor legii şi deci
apărarea interesului, pentru ocrotirea căruia s-a instituit dispoziţia legală respectivă. Sancţiunea nerespectării acetei norme este
nulitatea absolută. Este clar însă că nu orice încălcare a legii atrage nulitatea absolută. Norma acestui alineat prevede că sînt
lovite de nulitate absolută actele juridice care contravin normelor imperative, adică acelor norme care prescriu în mod expres o
conduită obligatorie, o obligaţie de la care subiectul nu se poate sustrage sau n-o poate ocoli (norme onerative), sau care, prin
dispoziţia lor, interzic săvîrşirea unor acţiuni (norme prohibitive). Asemenea norme se conţin atît în prezentul cod, cît şi în alte
acte legislative.
3. Legea poate prevedea alte efecte decît nulitatea absolută a actelor juridice care contravin normelor imperative. Este, de
exemplu, cazul art. 211 care prevede efectele nerespectării formei scrise a actului juridic şi al art. 221 alin. 2 care prevede
efectele actului juridic simulat. Totodată, pentru încălcarea unor norme imperative legea prevede în calitate de sancţiune
nulitatea relativă şi nu cea absolută.
4. După cum s-a menţiont mai sus (vezi p.2 al comentariului la art. 207), legislaţia Republicii Moldova nu cunoaşte o definiţie
nici a ordinii publice nici a bunelor moravuri. Aceste noţiuni nu existau în Codul civil precedent. Art. 51 al Codului civil din
1964 conţinea noţiunea de convenţie încheiată cu un scop contrar intereselor statului şi societăţii, care în linii generale poate fi
privită ca o noţiune similară celei a actului juridic care contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.
Întrucît norma dată are ca finalitate ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii şi a fost instituită în interes general,
sancţiunea pentru încheierea actelor juridice care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri este nulitatea absolută.
5. Regulile prezentului articol sînt aplicabile atît actului juridic în întregime, cît şi unei părţi sau unei clauze a actului. În
funcţie de întinderea ineficacităţii, nulităţile se împart în nulităţi totale şi nulităţi parţiale. Nulitatea este totală atunci cînd ea
desfiinţează actul juridic în întregime. De exemplu, contractul de donaţie încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este
lovit de nulitate absolută, deoarece contravine legii integral. Nulitatea este parţială dacă ineficacitatea se limitează doar la o
parte sau la o clauză a actului juridic. De exemplu, nulitatea unei condiţii ilicite sau imorale inserate într-un contract de donaţie
este o nulitate parţială. În principiu, nulitatea unei părţi sau a unei clauze a actului juridic nu atrage nevalabilitatea întregului
act.
Însă menţinerea acelor efecte ale actului care nu contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri este imposibilă dacă se
dovedeşte că actul nu ar fi fost încheiat fără partea ori clauza lovită de nulitate. Cel care invocă nulitatea totală, deşi numai o
parte sau o clauză a actului contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, trebuie să demonstreze că clauza ori partea
respectivă a determinat consimţămîntul părţilor. Pînă la proba contrară orice parte ori clauză nulă este prezumată ca
nedeterminantă în încheierea actului juridic luat în întregime.

Articolul 221. Nulitatea actului juridic fictiv sau simulat

(1) Actul juridic încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este nul.
(2) Actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul. Referitor la
actul juridic avut în vedere de părţi se aplica regulile respective.
(3) În cazul trecerii bunului dobîndit în baza unui act juridic fictiv la un terţ de bună-credinţă, se consideră că
trecerea a avut loc in baza unui temei juridic valabil.

1. Actele juridice fictive şi cele simulate au menirea să creeze o aparenţă juridică pentru terţi şi implică:
- o neconcordanţă intenţionată între voinţa reală şi voinţa declarată;
- această neconcordanţă are ca scop amăgirea terţilor.
Motivele actelor juridice fictive şi simulate pot fi diferite: ocolirea unor dispoziţii legale imperative, fraudarea fiscului sau a
creditorilor, ascunderea faţă de public a anumitor operaţii juridice etc.
2. Actul juridic încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este lovit de nulitate absolută, deoarece
în cazul acestui act lipseşte unul din elementele definitorii ale actului juridic consfinţit în art. 195 – intenţia de a da naştere,
modifica, sau stinge drepturi şi obligaţii civile. Manifestarea de voinţă în cazul actului juridic fictiv este falsă şi are ca scop
inducerea în eroare a altor persoane, creînd aparenţa existenţei actului juridic în realitate. De exemplu, pentru a evita aplicarea
măsurilor de executare silită asupra bunurilor sale, persoana încheie un contract de donaţie cu o rudă de a sa, fără intenţia de a
transmite proprietatea, ci doar în scopul creării aparenţei săvîrşirii actului în cauză.
3. Actul juridic simulat implică existenţa de fapt a două acte, dintre care unul este aparent şi nu este menit să producă nici un
efect, iar altul este secret, care diferă de cel aparent privitor la natura, părţile sau conţinutul operaţiei juridice.
Simulaţia poate fi subiectivă sau obiectivă. Simulaţia este subiectivă atunci cînd se referă la părţile actului juridic. Este cazul
interpunerii de persoane. De exemplu, o persoană vrea să-şi extindă proprietatea, cumpărînd terenurile de pămînt din vecinătate,
dar se teme că proprietarii acestora vor cere un preţ exagerat dacă el se va prezenta în persoană. Atunci el însărcinează un terţ să
procure aceste terenuri, care, în aparenţă, acţionează în numele şi pe contul propriu, dar de fapt acţionează pe contul
mandantului său ascuns, care va deveni proprietarul efectiv al bunurilor.
Simulaţia este obiectivă atunci cînd se referă la natura sau conţinul actului juridic. De exemplu, se încheie un act simulat de
donaţie a unei părţi de imobil, ascunzînd un contract de vînzare-cumpărare, pentru a eluda dreptul de preemţiune a celorlalţi
coproprietari ai acestui imobil (art. 352). În alte cazuri simulaţia are ca obiect numai un element sau o clauză a contractului. De
exemplu, în scopul fraudării fiscale, în actul autentificat notarial se indică un anumit preţ, iar printr-un acord secret părţile
convin că operaţia se va efctua la un preţ mai înalt decît cel indicat în actul aparent.
4. În cazul în care actul juridic secret (avut în vedere de părţi) corespunde condiţiilor de valabilitate prevăzute de lege el poate
fi recunoscut valabil, aplicîndu-se prevederile legale ce reglementează asemenea acte. În caz contrar actul va fi lovit de nulitate
absolută sau relativă, în dependenţă de prevederile normei legale încălcate.
5. Norma alineatului 3 are ca scop apărarea terţului dobînditor de bună credinţă. Prin derogare de la regula potrivit căreia
anularea actului iniţial atrage şi nulitatea actului subsecvent, în cazul anulării actului juridic fictiv, actul juridic în baza căruia
bunul a trecut la terţ va fi considerat valabil (a se vedea, de asemenea, p.p. 6 şi 7 al comentariului la art. 219).

Articolul 222. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoăna

fără capacitate de exerciţiu

(1) Actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin
încheierea actului juridic nul dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitate
de exerciţiu.
1. Prevederile prezentului articol se aplică persoanelor care nu au aptitudinea de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita
drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa ( a se vedea art. 19). Aceste persoane sînt:
- minorii în vîrstă de pînă la 7 ani. În numele acestora actele juridice sînt încheiate de către reprezentanţii lor
legali – părinţi, adoptatori sau, după caz, tutore (art. 33);
- persoanele care în urma unei tulburări psihice nu pot conştientiza sau dirija acţiunile sale şi sînt declarate
de instanţa de judecată incapabile (interzişii judiciari). În numele acestora actele juridice sînt încheiate de către tutore (art.art.
24, 33).
La încheierea actelor juridice de către turore este necesar de respectat prevederile art. 42 care stipulează obligaţia tutorelui de a
obţine permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare pentru încheierea anumitor acte juridice şi prevederile art. 43 care stabilesc
interdicţia pentru tutore de a încheia acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă se obligă sau renunţă la drepturi.
Întrucît ocrotirea persoanelor incapabile este de un interes general, social, actele juridice încheiate de aceste persoane sînt lovite
de nulitate absolută.
2. Nulitatea actului juridic încheiat de persoana fără capacitate de exerciţiu atrage efectele prevăzute de art. 219: fiecare parte
trebuie să restiutie tot ce a primit în baza actului juridic, iar în cazul imposibiltăţii de restituire – să plătească contravaloarea
prestaţiei.
3. În afară de repunerea părţilor în situaţia anterioară, nulitatea actului juridic încheiat de o persoană incapabilă atrage obligaţia
părţii cu capacitate de exerciţiu deplină de a repara prejudiciul cauzat persoanei incapabile, dacă se va demonstra că a ştiut sau
trebuia să ştie despre incapacitatea celeilalte părţi. Întinderea despăgubirii se stabileşte conform regulii art. 14 alin.2.
Reieşind din principiul general al răspunderii civile, conform căruia vinovăţia părţii care a cauzat prejudiicu se prezumă,
obligaţia de a dovedi că nu a ştiut şi nu a trebuit să ştie despre incapacitatea celeilalte părţi îi incumbă părţii cu capacitate de
exerciţiu deplină. Pînă la proba contrară se prezumă că partea cu capacitate de exerciţiu deplină a ştiut sau trebuia să ştie că
cealaltă nu are capacitate de exerciţiu. Această soluţie se impune şi prin anologie cu art. 223 alin. 2.

Articolul 223. Nulitatea actului juridic încheiat de un minor în

vîrstă de la 7 la 14 ani

(1) Actele juridice încheiate de un minor în virstă de la 7 la 14 ani, cu excepţia celor stipulate la art. 22 alin.(2), sînt
nule.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat minorului dacă nu
demonstrează că nu a ştiut şi nu trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii
actului juridic.

1. Regula generală privind capacitatea de exerciţiu a minorului în vîrstă de la 7 la 14 ani este pevăzută în art. 22 alin.1: actele
juridice pentru şi în numele acestor persoane sînt încheiate de părinţi, adoptatori sau tutore (referitor la încheierea actelor
juridice de către tutore – a se vedea de asemenea art. art. 42, 43). Actele juridice încheiate de minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani
sînt lovite de nulitate absolută.
2. Prin derogare de regula generală, minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător actele juridice
stipulate în art. 22 alin. 2:
- acte juridice de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
- acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii ( a se vedea art. 197 alin. 1 şi comentariul) care nu
necesită autentificare notarială (a se vedea art. 212 şi comentariul) sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor (a
se vedea art. 214 şi comentariul);
- acte de conservare (a se vedea art. 198 alin.1 şi comentariul).
3. Efectele nulităţii actului juridic săvîrşit de minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani sînt:
- repunerea părţilor în situaţia anterioară (art. 219 alin.2) şi
- obligaţia părţii cu capacitate de exerciţiu deplină de a repara prejudiciul cauzat minorului. În alin. 2 este
stipulată expres obligaţia persoanei cu capacitate de exerciţiu deplină de a dovedi că nu a ştiut şi nu trebuia să ştie că cealaltă
parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii actului juridic, pentru a fi exonerată de obligaţia de reparare a
prejudiciului.

Articolul 224. Nulitatea actului juridic încheiat de un minor

în virstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în capacitatea de exerciţiu

(1) Actul juridic încheiat de un minor în virstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în capacitatea de
exerciţiu fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului, dacă acest acord este cerut de lege, poate fi declarat
nul de instanţa de judecatâ, la cererea parinţilor, adoptatorilor sau a curatorului.
(2) Persoana cu capacitate de exercitiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi dacă
se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii
actului juridic.

1. Subiecţii la care se referă prezenzul articol sînt:

- minorul în vîrstă de la 14 la 18 ani;
- persoana care în urma consumului abuziv de alcool, de droguri şi alte substanţe psihotrope înrăutăţeşte
starea materială a familiei sale şi este limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu (art. 25).
2. Regula generală privind capacitatea de exerciţiu a minorului în vîrstă de la 14 la 18 ani se conţine în art. 21 alin.1, care
dispune că el, în principiu, încheie acte juridice personal dar cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului.
Încuviinţarea este manifestarea de voinţă unilaterală prin care o persoană îşi dă acordul său pentru încheierea unui act juridic de
către altă persoană. Legea nu cere o anumită formă pentru încuviinţare; ea poate fi scrisă sau verbală, expresă şi chiar tacită, dar
vădită şi certă.
Actele juridice încheiate de minorul în vîstă de la 14 la 18 ani fără încuviinţarea persoanelor sus numite sînt lovite de nulitate
relativă.
3. Legea prevede o serie de excepţii de regula generală, în virtutea cărora actele juridice, în funcţie de capacitatea de exerciţiu a
minorului, se împart în:
- acte pe care minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani le poate încheia valabil singur, fără încuviinţarea
părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului (art. 21 alin.2);
- acte pentru săvîrşirea cărora este nevoie, în afară de încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului,
şi de permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 42); aceste acte pot fi declarate nule nu numai pe motivul lipsei
încuviinţării părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului dar şi din cauza lipsei permsiunii autorităţii tutelare, ca acte ce contravin
normelor imperative (art. 220 alin.1).
- acte pe care minorul în vîrstă de al 14 la 18 ani nu le poate încheiea cu nici un fel de încuviinţare (art. 43);
în cazul încheierii unor astfel de acte, ele vor fi lovite de nulitate în virtutea art. 220 alin.1.
4. Referitor la capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu, art. 25 alin. 2 stipulează că aceste
persoane au dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu, să primească şi să dispună de veniturile sale
doar cu acordul curatorului. În cazul încheierii unor asemenea acte de către persoana cu capacitate de exerciţiu limitată fără
acordul curatorului, aceste acte vor fi lovite de nulitate relativă în corespundere cu alin. 1 al prezentului articol.
Pentru actele juridice sipulate în art. 42, pe lîngă încuviinţarea curatorului, este cerută şi permisiunea prealabilă a autorităţii
tutelare. Actele juridice încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 vor fi lovite de nulitate în virtutea normei art. 220 alin.1, ca
acte ce contravin normelor imperative. Tot în temeiul art. 220 alin.1 vor fi nule şi actele juridice încheiate cu încălcarea
prevederilor art. 43.
5. Persoanele care pot intenta acţiunea în anulare conform alin.1 sînt: sînt părinţii, adoptatorii şi curatorul. Prin derogare de la
norma generală a art. 218, nulitatea în baza normei date poate fi invocată şi de curatorul minorului în vîrstă de la 14 la 18 ani
sau al persoanei cu capacitate de exerciţiu limitată.
6. Efectele nulităţii actului juridic săvîrşit de minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani sînt:
- repunerea părţilor în situaţia anterioară (art. 219 alin.2) şi
- obligaţia părţii cu capacitate de exerciţiu deplină de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi dacă se
demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu nercesară încheierii actului juridic.

Articolul 225. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoană

fără discernămînt sau care nu îşi putea dirija acţiunile

Actul juridic încheiat de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină într-un moment în care nu putea să
conştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze poate fi declarat nul de instanţa de judecată.

1. Norma prezentului articol se referă la persoanele cu capacitatede exerciţiu deplină. Situaţia reglementată de prezentul articol
se deosebeşte de incapacitatea persoanei declarată de instanţa de judecată în virtutea faptului că persoana, în urma unei tulburări
psihice (boli mintale sau deficienţe mintale), nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale (art. 24 alin.1). În cazul actelor
juridice încheiate de persoana declarată incapabilă trebuie să existe decizia instanţei de judecată privind declararea incapacităţii
persoanei, pronunţată anterior încheierii actului juridic lovit de nulitate, ceea ce nu este necesar în sutuaţia reglementată de
prezenzul articol. Sancţiunea actului juridic încheiat de persoana declarată incapabilă este nulitatea absolută (art. 222 alin.1), pe
cînd sancţiunea actului juridic încheiat în condiţiile prezentului articol este nulitatea relativă.
2. Nulitatea actului juridic aflat sub incidenţa prezentului articol este cauzată de faptul că persoana respectivă era lipsită de
discernămînt, adică nu avea facultatea de a pătrunde, de a judeca şi a aprecia lucrurile la justa lor valoare, sau nu era în stare să
înţeleagă sensul acţiunilor sale sau să le dirijeze. Cauzele care pot genera asemenea stare a persoanei sînt de diferită natură; ele
pot fi atît exterioare (traumă fizică, boală, moartea persoanelor apropiate, calamitate naturală etc.), cît şi provocate de însăşi
persoană (stare de ebrietate) şi nu au importanţă juridică.
3. Norma dată poate fi aplicată prin anlogie şi în cazul încheierii actului juridic de către o persoană juridică, dacă persoana
fizică care reprezenta persoana juridică nu putea să conştientizeze acţiunile sale sau să le dirijeze.

Articolul 226. Nulitatea actului juridic încheiat cu incălcarea limitei împuternicirilor

În cazul în care atribuţiile persoanei privind încheierea actului juridic sînt limitate prin contract, iar
împuternicirile organului persoanei juridice - prin actul de constituire, în comparaţie cu cele stipulate prin mandat,
lege sau cu cele deduse din circumstanţele în care se încheie actul juridic, acesta, încheiat fără respectarea limitelor
impuse, poate fi declarat nul numai în cazul în care se demonstreaza că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre
limitări.

1. Norma art. 226 reprezintă o derogare de la regula generală consfinţită în art. 249 alin.1, conform căreia, dacă o persoană
încheie un act juridic în numele unei alte persoane cu depăşirea împuternicirilor pentru reprezentare, actul juridic produce efecte
pentru reprezentat numai în cazul în care acesta îl confirmă ulterior. Pentru valabilitatea actului juridic încheiat cu depăşirea
atribuţiilor stabilite prin contract sau prin contractul de constituire a persoanei juridice nu este necesară confirmarea lui de către
reprezentat; asemenea act juridic este valabil dacă nu va fi declarat de către instanţa de judecată nul în condiţiile art. 226.
2. Norma prezentului articol a fost edictată în scopul asigurării stabilităţii circuitului civil şi comercial şi instituie prezumţia
valabilităţii actului juridic încheiat în conformitate cu mandatul, legea şi în condiţiile obişnuite de săvîrşire a unor asemenea
acte juridice. Acest act juridic poate fi anulat numai dacă persoana care invocă nulitatea va demonstra că cealaltă parte a ştiut
sau trebuia să ştie despre limitările impuse printr-un contract sau prin actul de constuire a persoanei juridice.
3. Actul juridic încheiat cu depăşirea atribuţiilor stabilite prin contract sau prin actul de constituire a persoanei juridice este
lovit de nulitate relativă. Cercul persoanelor care pot invoca nulitatea se stabileşte conform prevederilor art. 218 alin.1.
4. Legea conţine unele norme speciale referitoare la limitarea împuternicirilor de reprezentare. Astfel, art. 125 alin. 6 stipulează
că prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv nu sînt
opozabile terţilor de bună credinţă. Buna-credinţă se prezumă. Prin urmare, actul juridic încheiat de un asociat al acestei
societăţi este valabil indiferent de prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociatului de a reprezenta societatea ,
dacă cealaltă parte nu a ştiut şi nu trebuia să şie despre aceste prevederi.

Articolul 227. Nulitatea actului juridic afectat de eroare

(1) Actul juridic încheiat în baza unei erori considerabile poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
(2) Eroarea este considerabilă daca la încheiere a existat o falsă reprezentare referitor la:
a) natura actului juridic;
b) calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic;
c) părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul), în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant
al încheierii actului juridic.
(3) Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motivul este inclus în obiectul actului juridic.
(4) Eroarea imputabila celui al cărui consimţămînt este viciat nu poate servi temei pentru anularea actului juridic.
(5) Persoana în al cărei interes a fost declarată nulitatea este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul
cauzat, dar nu mai mult decît beneficiul pe care aceasta l-ar fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi fost declarat nul.
Prejudiciul nu se repară în cazul în care se demonstrează că cel îndreptăţit la despăgubire ştia sau trebuia să ştie
despre eroare.
(6) Actul juridic încheiat sub influenţa erorii nu poate fi contestat dacă cealaltă parte este de acord să-l execute în
conformitate cu dorinţa părtţi care intenţionează să conteste actul.

1. Eroarea este reprezentarea falsă a realităţii la încheierea unui act juridic civil.
Eroarea poate fi de fapt sau de drept.
Eroarea de fapt este este reprezentarea greşită a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic (referitor la obiectul actului,
calităţile lui, persoana cocontractantului etc.).
Eroarea de drept este o reprezentare greşită a existenţei sau conţinutului normelor de drept (cu excepţia normelor imperative ori
a celor ce privesc ordinea publică).
Actul juridic încheiat în baza erorii este lovit de nulitate relativă.
Pentru ca eroarea să constiutie temei de anulare a actului juridic civil este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că
elementul asupra căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea actului, astfel încît, dacă ar fi fost
cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat.
2. Pentru ca eroarea să fie considerabilă este necesar ca reprezentarea falsă să se refere la următoarele elemente:
A. Natura actului juridic. Eroarea care se referă la acest element (error in negatio) este considerată ca cea mai
gravă formă a erorii (numită în doctrină eroare-obstacol) şi în unele sisteme de drept naţionale este sancţionată cu nulitate
absolută. Eroarea în privinţa naturii actului juridic este, de exemplu, atunci cînd o parte crede că încheie un anumit act juridic
iar cealaltă parte consideră că încheie un alt act juridic (o persoană intenţionează să vîndă un bun, iar cealalta crede că primeşte
acest bun cu tilu de donaţie).
B. Calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic. Eroarea care se referă la acest element (error in
substantiam) ţine de acele calităţi al obiectului care ţin de însăşi esenţa lui şi fără de care el nu ar fi ceea ce este. La aceste
calităţi se atribuie atît însuşirile materiale ale obiectului, cît şi alte elemente ca: autenticitatea, apartenenenţa, vechimea,
aptitudinea de a servi destinaţiei avute în vedere etc. Colegiul civil al Curţii de Apel, judecînd o cauză privind anularea unui
contract de vînzare-cumpărare a unei odăi locative la cererea cumpărătorului, a menţinut decizia instanţei judecătoreşti prin care
contractul a fost declarat nul pe motivul că odaia locativă avea o suprafaţă mai mică decît cea indicată în contract. Bazîndu-se
pe art. 59 alin.1 al Codului civil din 1964, care prevedea că convenţia încheiată datorită unei erori care are o însemnătate
esenţială poate fi declarată nulă, instanţa a considerat că suprafaţa spaţiului locativ litigios are o însemnătate esenţială la
încheierea contractului (Curtea de Apel. Culegere de practică judiciară 2001-2002, Chişinău, 2002, p.36-38) .
C. Părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul). Eroarea asupra părţilor cu care s-a încheiat actul
juridic (error in personam) produce efecte numai în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii
actului juridic. Actele juridice în care persoana cocontractantului este decisivă la încheierea lor (intuitu personae) sînt destul de
numeroase. Acestea pot fi contracte cu titlu gratuit, care se încheie în consideraţia persoanei gratificate. Cînd un donator, dorind
să facă o donaţie unei persoane pe care o consideră o rudă de a sa, face în realitate o donaţie unei persoane străine, eroarea
donatorului constiuie un viciu, deoarece aici calitatea de rudă este motivul determinant al donaţiei. Printre actele intuitu
personae se numără şi acte cu titlu oneros; acestea sînt, de exemplu, contractele în care identitatea fizică, identitatea civilă,
pregătirea profesională, experienţa, talentul, capacităţile intelectuale şi alte calităţi personale ale cocontractantului sînt decisive
la încheierea actului: contractele de împrumut, de mandat, de depozit, de societate civilă, de tranzacţie, de antrepriză etc.
3. În principiu, eroarea asupra motivului încheierii actului juridic nu este considerabilă, fiindcă motivul, ca atare, nu are
importanţă juridică şi nu afectează valabilitatea actului juridic. Astfel, dacă o persoană cumpără o cravată, crezînd că ea se
asortează cu un costum al său, iar în realitate culoarea ei nu i-a convenit, această eroare nu poate servi ca temei pentru anularea
actului de vînzare-cumpărare.
Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motivul este inclus în obiectul actului juridic. Persoana care a
cumpărat într-un magazin de antichităţi un obiect de artă la un preţ foarte ridicat, considerînd greşit că acest obiect a aparţinut
unui personaj istoric, nu poate cere anularea actului, chiar dacă motivul apartenţei obiectului personajului istoric a fost
determinant, dacă această calitate a obiectului nu a fost stipulată la încheierea actului. Soluţia ar fi diferită dacă s-ar fi specificat
în act că obiectul a fost cumpărat din motivul că a aparţinut unui personaj istoric.
4. Nu poate servi ca temei pentru anularea actului juridic eroarea care este imputabilă celui al cărui consimţămînt este viciată.
Erorea este imputabilă acestuia dacă el a manifestat uşurinţă sau neglijenţă, nu a luat măsurile elementare de precauţie, nu şi-a
îndeplinit obligaţia de a se informa. În acest caz eroarea este inexcuzabilă. Este sau nu imputabilă eroarea persoanei a cărei
consimţămînt este viciat se apreciază în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, reieşind din vîrsta, experienţa, profesia
persoanei în cauză.
5. Persoana în a cărei interes a fost pronunţată nulitatea este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat. Legea
stabileşte întinderea despăgubirii la care poate pretinde partea prejudiciată; despăgubirea nu este mai mare decît beneficiul pe
care cel îndreptăţit la despăgubire l-ar fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi fost declarat nul şi nu include prejudiciul efectiv
suportat (a se vedea art. 14).
Partea căreia i-a fost cauzat prejudiciu prin anularea actului juridic afectat de eroare are dreptul la despăgubire numai dacă că
ea este de bună-credinţă. Prejudiciul nu se repară dacă se demonstrează că această parte ştia sau trebuia să ştie despre eroare.
6. Părţile uni act juridic afectat de eroare pot remedia pe cale amiabilă efectele erorii. De exemplu, cumpărătorul într-un act de
vînzare-cumpărare intenţionează să invoce nulitatea actului pe motivul erorii în calităţile substanţiale ale obectului actului. Însă
înainte de a fi intentată acţiunea în anulare părţile convin ca vînzătorul să reducă preţul obiectului. Dacă vînzătorul este de
acord să reducă preţul în conformitate cu dorinţa cumpărătorului, acesta din urmă nu mai poate contesta actul în cauză.
7. Dovada erorii incumbă celui ce invocă acest viciu de consimţămînt. Fiind un fapt juridic, eroarea poate fi dovedită cu orice
mijloace de probă.

Articolul 228. Nulitatea actului juridic încheiat prin dol\

(1) Actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi
poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului estima că actul juridic este
avantajos pentru cealaltă parte.
(2) Daca una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a căror dezvăluire cealaltă parte nu ar mai fi
încheiat actul juridic, anularea actului juridic poate fi cerută numai în cazul în care, în baza principiului bunei-
credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări.
(3) În cazul în care dolul este comis de un terţ, actul juridic poate fi anulat numai dacă se
demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre dol.

1. Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace dolosive sau viclene pentru a o determina să încheie un act
juridic.
Dolul are două elemente constitutive:
- elementus subiectiv, care constă întenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un
act juridic; dacă inducerea în eroare a fost provocată neintenţionat, nu există dol;
- elementul obieciv, care constă în utilizarea diferitor mijloace viclene pentru realizarea intenţiei de induce
în eroare: manopere viclene, minciuni, maşinaţii etc.
2. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a actului juridic este necesar ca eroarea să fie determinantă pentru încheierea actului
juridic, adică mijloacele viclene utilizate de una dintre părţi să fie de aşa natură, încît să fie evident că fără aceste mijloace,
cealaltă parte n-ar fi încheiat actul. Aceste mijloace pot fi cele mai diferite. De exemplu, constiutuie dol inducerea
cumpărătorului în eroare de către vînzătorul unei mărfi cu ajutorul unui certificat de origine fals, fapt care l-a determinat pe
cumpărător să încheie actul de vînzare-cumpărare. De asemenea este dol în cazul speculării, profitării cu rea-credinţă de
afecţiunea unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un testament.
Este necesar ca mijloacele dolosive să prezinte o anumită gravitate pentru a putea produce efectele unui viciu de consimţămînt.
Astfel exagerarea de către vînzător a calităţilor mărfii sale de obicei nu constituie dol.
3. Spre deosebire de eroarea propriu-zisă, care operează ca temei de anulare a actului juridic numai dacă se referă la elementele
actului juridic expres stipulate în lege (a se vedea art. 227 alin.2 şi comentariul), eroarea provocată de dol atrage anulabilitatea
actului juridic, oricare ar fi elementul actului juridic la care se referă această eroare. Astfel, actul juridic afectat de dol poate fi
anulat chiar dacă eroarea victimei cade asupra motivului, ceea ce, de regulă, este imposibil în cazul erorii propriu-zise(a se
vedea art. 227 alin.3 şi comentariul).
4. Dolul este un fapt obiectiv şi produce efecte juridice prin sine însuşi. Motivele pentru care partea în culpă a indus în eroare
cealaltă parte nu au importanţă juridică. Dolul este temei de anulare a actului juridic chiar dacă autorul dolului estima că actul
juridic este avantajos pentru cealaltă parte.
5. De cele mai multe ori mijloacele dolosive se exprimă prin fapte pozitive. Sînt însă cazuri cînd dolul se realizează prin
abţinerea de la acţiuni, omisiuni (dol prin reticenţă). Este dol prin reticenţă atunci cînd una din părţi trece sub tăcere intenţionat
anumite împrejurări care prezintă interes esenţial, determinant pentru cealaltă parte şi pe care autorul dolului, dacă era lioal şi
de bună credinţă, trebuia să le comunice. Uneori însăşi legea determină caracterul dolosiv al omisiunilor. Este, de exemplu,
cazul contractului de asiguare (a se vedea art. 1317).
6. În principiu, dolul provine de la cealaltă parte a actului juridic. Însă dolul care este comis de un terţ de asemenea poate servi
ca temei de anulare a actului juridic dacă cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre manoperele dolosive ale terţului şi nu l-
a avertizat pe cocontractant sau chiar a fost instigator ori complice al terţului. De asemenea dolul terţului constituie temei de
anulare a actelor juridice unilaterale, întrucît în aceste acte cealaltă parte nu există.
7. Ca şi în cazul erorii, dovada dolului incumbă celui care îl invocă. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit cu orice
mijloace de probă.
8. Natura dublă a dolului – viciu de consimţămînt şi fapt cauzator de prejudiciu – comportă şi o sancţiune dublă. Ca viciu de
consimţămînt dolul atrage nulitatea relativă a actului juridic cu efectele respective prevăzute de lege (art. 219). Ca delict civil
dolul generează dreptul părţii vătămate la despăgubiri (art. 1398).

Articolul 229. Nulitatea actului juridic încheiat prin violenţă

(1) Actul juridic încheiat în urma constrîngerii prin violenţă fizică sau psihică poate fi declarat nul de instanţa de
judecată chiar şi în cazurile cînd violenţa a fost exercitată de un terţ.
(2) Violenţa este temei de anulare a actului juridic numai în cazul în care se demonstreaza ca este de natură să
determine o persoană să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor sînt expuşi unui
pericol iminent.
(3) În sensul prezentului articol, nu există violenţă atunci cînd autorul ei nu a utilizat vreun mijloc ilicit.

1. Violenţa este constrîngerea sau ameninţarea unei persoane cu un rău injust care îi produce o temere care o determină să
încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violenţa – viciu de consimţămînt presupune două elemente constitutive:
- elementul obiectiv, care constă în amenţarea cu un rău;
- elementul subiectiv, care constă în temerea, ca consecinţă a ameninţării, care afectează consimţămîntul.
Răul cu care se ameninţă poate fi de natură patrimonială (de ex., distrugerea unui bun), fizică (de ex., vătămarea integrităţii
corporale) sau morală (de ex., compromiterea reputaţiei).
În afară de persoana ameninţată răul poate privi pe soţ, o rudă sau altă persoană apropiată.
2. Spre deosebire de dol, care, de regulă, provine de la cealaltă parte, şi numai în anumite condiţii poate emana de la terţi (a se
vedea art. 228 alin.3 şi comentariul), în privinţa violenţei legea precizează expres că ea este temei de anulare şi atunci cînd este
exercitată de un terţ. Din punct de vedere juridic este indiferent dacă ea emană de la cealaltă parte a actului juridic sau de la un
terţ.
3. Pentru ca violenţa să servească ca temei de anulare a actului juridic trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
- violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
- pericolul la care este supusă victima sau patrimoniul ei trebuie să fie iminent.
Aprecierea existenţei acestor condiţii se face în fiecare caz concret, reieşind din împrejurările încheierii actului juridic şi
persoana victimei (vîrsta, experienţa, forţa fizică sau morală etc.).
4. Violenţa - viciu de consimţămînt este atunci cînd ameninţarea cu un rău este injustă, nelegitimă. Nu constituie violenţă
faptul de a ameninţa cu folosirea unei căi legitime sau cu exercitarea unui drept. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor
că îl va da în judecată dacă acela nu va îndeplini obligaţiile sale contractuale.
5. Actul încheiat prin violenţă este lovit de nulitate relativă. Nulitatea rezultată din violenţă poate fi acoperită prin confirmare
(art. 218 alin. 2) numai după încetarea violenţei, astfel încît actul juridic al confirmării să nu fie el însuşi viciat.
6. Dovada violenţei incumbă celui ce invocă acest viciu de consimţămînt. Fiind un fapt juridic, violenţa poate fi dovedită cu
orice mijloace de probă.

Articolul 230. Nulitatea actului juridic încheiat prin leziune

 (1) Actul juridic pe care o persoană l-a încheiat din cauza unui concurs de împrejurări grele de care a profitat
cealaltă parte, in condiţii extrem de nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
(2) Instanţa de judecată poate menţine actul juridic dacă pîrîtul oferă o reducere a creanţei sale sau o despăgubire
pecuniară echitabilă.

1. Leziunea este prejudiciul material pe care îl suferă una din părţile actului juridic civil din cauza disproporţiei vădite de
valoare existente în momentul încheierii actului între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în
locul ei.
Leziunea ca temei de anulare a actului juridic presupune două elemente constitutive:
- elementul obiectiv, care constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii ceea ce face ca actul
juridic să fie extrem de nefavorabil pentru una din părţi;
- elementul subiectiv, care constă în profitarea de starea de nevoie creată de un concurs de împrejurări grele
în care se află cealaltă parte.
Leziunea există numai în contractele sinalagmatice, oneroase şi comutative şi este exclusă în contractele gratuite, în cele
unilaterale şi în cele aleatorii.
2. Pentru ca leziunea să servească ca temei pentru anularea actului juridic este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:
- starea de necesitate în care se află partea ce ivocă nulitatea să fie determinantă pentru încheierea actului
juridic, astfel încît, dacă nu s-ar afla în asemenea împrejurări, partea dată nu ar fi încheiat acest act sau nu l-ar fi încheiat în
asemenea condiţii;
- actul juridic să fie încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabile, ci extrem de nefavorabile pentru una
din părţi;
- disproporţia dintre contraprestaţii să exite în momentul încheierii actului juridic şi nu într-un moment
ulterior; în caz contrar ar exista situaţia de impreviziune dar nu de leziune;
- să se demonstreze că cealaltă parte a profitat de starea de necesitate în care se găsea partea ce invocă
leziunea.
Este leziune, de exemplu, în cazul cînd o persoană, profitînd de starea materială foarte grea cauzată de lipsa mijloacelor de
existenţă a altei persoane, o determină să vîndă un obiect preţios la un preţ excesiv de mic în comparaţie cu valoarea reală a
obiectului sau o determină să ia un împrumut cu o dobîndă excesiv de mare.
3. Leziunea atrage nulitate relativă a actului juridic. În corespundere cu regula generală consacrată în art. 219, efectul nulităţii
este repunerea părţilor în situaţia anterioară. Legea prevede posibilitatea menţinerii actului juridic lezionar, în cazul în care se
vor lua măsuri în vederea restabilirii echilibrului contraprestaţiilor. Instanţa de judecată poate dispune o reducere a creanţei
creditorului sau o despăgubire pecuniară echitabilă oferită părţii prejudiciate. De exemplu, instanţa poate obliga pîrîtul să
plătească părţii lezate o despăgubire pentru repararea prejudiciului cauzat prin vînzarea la un un preţ excesiv de mic sau să
reducă dobînda excesivă pentru împrumut.
4. Dovada leziunii incumbă celui care o invocă. Fiind un fapt juridic, leziunea poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.

Articolul 231. Nulitatea actului juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi
cealaltă parte

(1) Actul juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte poate fi
declarat nul de instanţa de judecată.
(2) Cererea de anulare, în cazul prevazut la alin.(1), poate fi depusă în termen de un an de la data la care cel
interesat a aflat sau trebuia să afle despre încheierea actului juridic.

1. În actul juridic încheiat prin reprezentant (art. 242) acesta din urmă nu manifestă voinţa sa proprie, scopul lui este de a
comunica voinţa reprezentatului. În cazul înţelegerii dolosive dintre reprezentant şi cealaltă parte voinţa reprezentatului nu este
manifestată, ea este înlocuită cu voinţa reprezentantului, ceea ce atrage nulitatatea acestui act juridic. Actul juridic încheiat în
urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte este lovit de nulitate relativă.
2. Înţelegerea dolosivă dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte presupune săvîrşirea de către reprezentant în mod
intenţionat, cu rea-voinţă a unor acţiuni ce contravin voinţei reprezentatului. Neglijenţa reprezentantului şi încheierea actului
juridic în condiţii nefavorabile pentru reprezentat, la fel ca şi depăşirea împuternicirilor date de reprezentat nu cad sub incidenţa
prezentului articol.
Scopul înţelegerii dolosive (obţinerea beneficiilor de către părţile acestei înţelegeri, cauzarea prejudiciilor reprezentatului etc.)
nu are importanţă juridică.
3. Alineatul 2 stabileşte termennul de prescripţie extinctivă pentru acţiunea în anulare a actului juridic încheiat în urma
înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte. Prin deroagare de la regula generală privind termenul
de prescripţie extinctivă care este de 3 ani (art. 267), norma dată stabileşte un termen de prescripţie de un an. Acest termen
începe să curgă de la data la care cel interesat a aflat sau trebuia să afle despre încheierea actului juridic.

Articolul 232. Nulitatea actului juridic încheiat cu încalcarea

interdicţiei de a dispune de un bun
 Actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau de instanţa de judecată, sau de un alt
organ abilitat, este instituita, in favoarea unor persoane, o interdicţie cu privire la dispoziţie poate fi declarat nul
de instanţa de judecată la cererea persoanelor în favoarea cărora este instituită interdicţia.

1. Norma prezentului articol se referă la actele juridice de dispoziţie (art. 198), prin care se dispune de un bun, referitor la care
este instiutită o interdicţie în favoarea unor persoane. Interdicţia poate fi instiutită prin lege, de instanţa de judecată, sau de un
alt organ abilitat.
2. Legea stabileşte interdicţii privind actele de dispoziţie în vederea ocrotirri intereselor unor categorii de persoane. Astfel, sînt
interzise actele cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi (art.43). Această
interdicţie este instiutită în favoarea persoanelor incapabile, celor cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitată (a se vedea
art.art. 20 –22, 24,25). Sînt interzise actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie fără acordul
scris al coproprietarilor devălmaşi (art. 369). Debitorului gajist îi este intrezis să încheie acte juridice de înstrăinare a bunurilor
gajate fără autorizaţia creditorului gajist (art.477 alin3). Este interzis orice act de dispoziţie al debitorului asupra unui bun din
masa debitoare efectuaut după intentarea procesului de insolvabilitate (art. 83 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001//M.O., nr.
139 – 140 din 15.11.2001).
3. Interdicţia de a încheia acte juridice de dispoziţie poate fi instituită de către instanţa de judecată. Conform art. 175 la Codului
de procedură civilă, instanţa de judecată este în drept: a) să pună sechestru pe bunurile pîrîtului; b) să interzică pîrîtului
săvîrşirea unor anumite acte; c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în litigiu.
4. Actul juridic de dispoziţie încheiat cu încălcarea interdicţiei de a dispune de un bun este lovit de nulitate relativă. În
prezentul articol se stipulează expres că acţiunea în anulare poate fi intentată de persoana în favoarea căreia este instiuită
interdicţia: coproprietarul în cazul unui act juridic prevăzut de art. 369, creditorul gajist în cazul actelor juridice prevăzute de
art. 477 alin.3 etc.

Articolul 233. Termenul înaintării acţiunii privind anularea actului juridic

(1) Persoana îndreptăţită are dreptul să ceară anularea actului juridic pentru temeiurile stipulate la art.227, 228
şi 230 în termen de 6 luni de la data cînd a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulării.
(2) În temeiul stipulat la art.229, cererea de anulare poate fi depusă în termen de 6 luni de la data cînd a incetat
violenta.

1. Acţiunea în nulitate relativă, spre deosebire de cea în nulitate absolută, este prescriptibilă, adică ea trebuie intentată în
termenul de prescripţie extinctivă. Prin prezentul articol sînt instituite termene speciale de prescripţie extinctivă pentru acţiunile
în anulare a unor categorii de acte juridice. Aceste termene derogă de la regula generală privind termenul de prescripţie
extinctivă care este de 3 ani (art. 268) şi constiutie 6 luni privitor la acţiunile în anularea:
- actului juridic afectat de eroare (art. 227),
- actului juridic încheiat prin dol (art. 228),
- actului juridic afectat de leziune (art. 230) şi
- actului juridic încheiat prin violenţă (art. 229).
2. O problemă importantă în cea care priveşte prescripţia acţiunii în anularea unui act juridic este acea a datei de la care ea
începe să curgă. Conform regulii generale, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data cînd persoana a cărei
drept a fost încălcat a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului. Privitor la acţiunile în anularea actului juridic această
dată variază în funcţie de temeiul acţiunii în anulare. În cazul acţiunilor în anularea actului juridic afectat de eroare, actului
juridic încheiat prin dol şi actului juridic afectat de leziune termenul de prescripţie începe să curgă de la data cînd cel îndreptăţit
a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulării, iar în cazul acţiunii în anularea actului juridic încheiat prin violenţă –
termenul de prescripţie începe să curgă da la data cînd a încetat violenţa.
3. Prevederile prezentului articol trebuiesc privite în ansamblu cu prevederile art. 272 alin. 5.

Capitolul IV
ACTELE JURIDICE INCHEIATE
SUB CONDITIE

Articolul 234. Actul juridic încheiat sub condiţie

Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie cînd apariţia şi încetarea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor corelative depind de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare.

1. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde existenţa naşterea sau desfiinţarea actului juridic.
Condiţia, ca modalitate a actului juridic, prezintă următoarele caractere:
A. Este un eveniment viitor sau un eveniment care deja a survrnit, însă deoacamdat nu este cunoscut părţilor.
Nu este condiţie dacă este cert, chiar fără ca părţile să ştie, că evenimentul nu se va produce.
B. Este un eveniment nesigur. Incertitudinea în privinţa survenirii evenimentului viitor deosebeşte condiţia de
termen, care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde producerea sau stingerea efectelor unui act juridic.
Astfel, obligaţia ce urmează a fi executată la moartea unei anumite persoane este o obligaţie cu termen, fiind neîndoelnic că
acest eveniment se va produce, chiar dacă nu se poate cunoaşte data decesului. Dacă însă producerea efectelor unui act juridic
este condiţionată de moartea unei persoane pînă la o anumită dată, sîntem în faţa unui act cu condiţie suspensivă (a se vedea art.
239 şi comentariul), neputîndu-se şti cu siguranţă dacă decesul se va întîmpla sau nu pînă la această dată.
C. Condiţia trebuie să fie rezultatul voinţei părţilor, ca manifestare a princiliului libertăţii contractuale. Dacă
eficacitatea actului juridic este condiţionată de producerea unui eveniment viitor şi nesigur prin lege, nu este condiţia, ca
modalitate a actului juridic, în sensul strict-juridic al acestei noţiuni.
D. De realizarea evenimentului viitor şi nesigur depinde eficacitatea actului juridic – producerea sau încetarea
retroactivă a efectelor lui, dar nu însăşi existenţa actului juridic afectat de această modalitate. Actul juridic ca atare există
deoarece, prin ipoteză, întruneşte toate elementele esenţiale cerute de lege (consimţămînt, capacitate, obiect, cauză şi, eventual,
formă), dar apariţia sau dispariţia retroactivă a efectelor actului sînt condiţionate de producerea unui eveniment viitor şi incert.
2. În funcţie de legătura dintre voinţa părţilor şi realizarea sau nerealizarea condiţiei, aceasta poate fi cauzală, mixtă şi
potestativă.
Este cauzală acea condţie cărei realizare depinde de întîmplare, fiind totalmente independentă de voinţa părţilor. Este cazul
actului juridic subordonat unui eveniment natural, sau care depinde exclusiv de voinţa unui terţ. De exemplu, obligaţia de a
iriga un teren, dacă pînă într-o dată anumită nu va ploua, este o obligaţie sub condiţie cauzală.
Este potestativă acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa părţilor (a se vedea art. 235 alin.2 şi comentariul).
Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uniea din părţi şi de voinţa unui terţ. Răspunde acestei definiţii, de
exemplu, condiţia ca una din părţi să încheie un alt act juridic: cumpărarea unui bun cu condiţia vînzării altui bun sau cu
condiţia obţinerii unui împrumut.

Articolul 235. Condiţia nulă

(1) Este nulă condiţia care contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri sau condiţia a cărei îndeplinire
este imposibilă. Actul juridic încheiat sub astfel de condiţie este nul în întregime.
(2) Condiţia a cărei survenire sau nesurvenire depinde de voinţa părţilor actului juridic este nulă. Actul juridic
încheiat sub o astfel de condiţie este nul.

1. După cum este nul actul juridic ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, tot aşa este nulă şi condiţia, ca
modalitate a actului juridic, atunci cînd este ilicită, imorală sau contrară ordinii publice (a se vedea art. 220 şi comentariul şi p.2
al comentariului la art.207).
2. Condiţia este imposibilă cînd evenimentul avut în vedere de părţi este absolut irealizabil în împrejurările sau cu mijloacele
existente la data încheierii actului juridic. Este firesc ca o asemenea condiţie să fie nulă, deoarece subordonarea îndeplinirii
obligaţiei unui eveniment despre care se ştie din capul locului că este imposibil de realizat echivalează cu lipsa intenţiei de a se
obliga. Imposibilitatea poate fi fizică, dacă se datorează unor cauze de ordin material sau natural (de exemplu, condiţia de a
transforma fierul în aur), sau juridică dacă este determinată de impedimente de de ordin legislativ (de exemplu, condiţia
săvîrşirii unui act juridic de către o persoană incapabilă). Imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic, deoarece
un fapt imposibil de realizat la un moment dat poate deveni realizabil ulterior, fie datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, fie
datorită modificării legislaţiei.
3.Condiţia imposibilă, ilicită, imorală sau contrară ordinii publice este sancţionată cu nuiutate absolută. Nulitatea este totală,
adică inserarea în actul juridic a unei clauze condiţionale atrage nulitatea întregului act juridic. Această normă este o derogare
de la regula generală, conform căreia nulitatea clauzei nu atrage nulitatea întregului act juridic dacă se poate presupune că
acesta ar fi fost încheiat şi în lipsa acestei clauze (art. 220 alin.3).
4. Alineatul 2 este consacrat condiţiei potestative – condiţiei a cărei survenire sau nesuvenire depinde de voinţa părţilor actului
juridic. În principiu, actul juridic, încheiat sub o condiţie a cărei survenire depinde exclusiv de voinţa unei părţi, este nul. Deşi
textul legii nu precizează, este valabil actul juridic cu condiţie potestativă pentru creditor. În favoarea acestei soluţii optează
atît jurisprudenţa, cît şi doctrina. Într-adevăr, nu există nici un impediment ca debitorul să se oblige sub condiţia ca creditorul să
săvîrşeacă, sau, din contra, să se abţină de la săvîrşirea unor acţiuni.
Actul juridic încheiat sub condiţie potestativă pentru debitor este lovit de nulitate, odată ce survenirea acestei condiţii depinde
exclusiv de voinţa debitorului. De exemplu, va fi nul actul de vînzare-cumpărarare în care vînzătorul „îşi asumă obligaţia” de a
vinde bunul „atunci cînd va vrea”, întrucît asumarea unei obligaţii subordonată totalmente arbitrarului debitorului echivalează
cu neasumarea vreunei obligaţii. Acest act juridic este lovit de nulitate absolută.

Articolul 236. Condiţia pozitivă

(1) Dacă actul juridic este încheiat sub condiţia survenirii unui eveniment oarecare într-un termen determinat,
condiţia se consideră nerealizată dacă acest termen a expirat şi evenimentul nu a survenit.
 (2) Dacă termenul nu este determinat, condiţia poate fi îndeplinită oricînd. Condiţia poate fi recunoscută
nerealizată atunci cînd este evident că survenirea ulterioara a evenimentului este imposibilă.

1. Condiţia pozitivă este condiţia că se va produce un anumit eveniment. În prezentul articol sînt fixate regulile privind
determinarea momentului în care se poate considera că o condiţie pozitivă este căzută, adică nu mai este realizabilă în mod
definitiv. Regulile sînt diferite în funcţie de fapul dacă părţile au fixat sau nu un termen pentru realizarea condiţiei.
2. Dacă părţile au fixat un termen în decursul căruia condiţia va trebui să se realizeze pentru a produce efecte, atunci condiţia
se poate considera nerealizată:
- cînd termenul fixat a expirat înainte ca condiţia să se fi realizat, chiar dacă ea se va realiza ulterior, fiindcă
voinţa părţilor a fost de a considera ca valabilă numai realizarea împlinită pînă la expirarea termenului fixat. Astfel cînd se
stabileşte ca condiţie transmiterea proprietăţii unui bun determinat individual (art.294 alin.1), de exemplu, un imobil anumit,
condiţia se consideră nerealizată dacă proprietatea nu a fost transmisă pînă la data fixată, chiar dacă a fost transmisă ulterior.
- cînd, înainte de expirarea termenului fixat, realizarea condiţiei a devenit imposibilă în mod cert pe viitor.
Astfel, în exemplul dat condiţia se consideră nerealizată dacă bunul determinat individual a pierit (imobilul a fost demolat)
înainte de această dată, astfel încît este sigur că proprietatea nu mai poate fi transmisă.
3. Dacă părţile n-au fixat nici un termen pentru realizarea condiţiei, atunci, în principiu, realizarea ei trebuie aşteptată la infinit
şi condiţia nu se poate nicicînd considerată ca definitiv nerealizată. Condiţia poate fi recunoscută ca definitiv nerealizată atunci
cînd este evident că survenirea ulterioară a evenimentului este imposibilă. De exemplu, dacă se pune drept condiţie căsătoria
unei persoane, fără a fixa termenul în care această căsătorie va trebui să aibă loc, condiţia se va considera definitiv nerealizată,
dacă acea persoană moare înainte de a se căsători, doarece este cert că condiţia nu se mai poate realiza.

Articolul 237. Condiţia negativă

(1) În cazul în care actul juridic este încheiat sub condiţia nesurvenirii unui eveniment anumit într-un termen
determinat, condiţia se consideră realizată chiar şi pînă la expirarea acestui termen dacă este evident că survenirea
ulterioară a evenimentului este imposibilă.
(2) Dacă termenul nu este determinat, condiţia se consideră realizată doar atunci cînd va fi evident că evenimentul
nu va surveni.

1. În prezentul articol este reglementată realizarea condiţiei negative. Condiţia negativă este condiţia că nu se va produce un
anumit eveniment.
2. Dacă părţile au fixat un termen pentru nesurvenirea evenimentului, atunci condiţia se consideră realizată:
- dacă termenul fixat s-a epuizat fără ca evenimentul să se producă, chiar dacă el se produce ulterior;
- dacă, chiar şi pînă la expirarea termenului fixat devine evident că evenimentul nu va mai putea avea loc.
De exemplu, condiţia că o persoană nu se va căsători timp de un an este realizată, fie cînd a trecut un an fără ca persoana să se
căsătorească, fie, dacă înaintea expirării termenului de un an, persoana moare, astfel încît este cert că nu poate avea loc
căsătoria.
3. Dacă părţile n-au fixat un termen pentru ca să nu survină un anumit eveniment, atunci condiţia va rămîne nerealizată un timp
indefinit, şi nu va fi considerată realizată decît în cazul cînd va fi evident că evenimentul nu se mai poate produce.

Articolul 238. Inadmisibilitatea influenţei asupra realizării condiţiei

(1) Persoana care a încheiat un act juridic sub condiţie determinată nu are dreptul, pîna la realizarea condiţiei,
să efectueze acţiuni capabile să împiedice executarea obligaţiilor sale.
(2) Dacă condiţia se realizează, iar persoana a intreprins deja acţiunile menţionate la alin.(1), ea este obligată sa
repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat astfel.

1. Dispoziţiile prezentului articol au ca scop de a asigura ca lucrurile să decurgă normal şi de a exclude amestecul cu rea-
credinţă şi neloial al uneiea din părţi în desfăşurarea evenimentelor. Persoana care a încheiat un act juridic sub condiţie nu poate
săvîrşi, înaunte de îndeplinirea condiţiei, acţiuni care ar afecta executarea obligaţiilor sale. Dacă prin acţiuni culpabile săvîrşite
înaintea îndeplinirii condiţiei debitorul împiedică executarea obligaţiilor sale, el poate cauza prin aceasta prejudicii creditorului.
2. La survenirea condiţei partea, care a săvîrşit acţiuni capabile să împiedice executarea obligaţiilor sale, este obligată să
repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin acţiunile sale. Pentru ca sancţiunea prevăzută în alineatul 2 să fie aplicată trebuie
să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- condiţia determinată de părţi să se realizeze;
- partea care a săvîrşit acţiunile în cauză să se afle în culpă.
Întinderea despăgubirii pe care o poate predinde partea de bună-credinţă se stabileşte conform prevederilor art. 14 alin.2.
Prevederile prezentului articol trebuiesc privite în ansamblu cu cele înscrise în art. 241.

Articolul 239. Actul juridic incheiat sub condiţie suspensivă

 Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie suspensivă dacă apariţia drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor corelative prevăzute de el depinde de un eveniment viitor şi incert sau de un eveniment survenit, însă
deocamdată necunoscut părţilor.

1. Condiţia este suspensivă atunci cînd efectele actului juridic sînt subordonate unui eveniment viitor şi incert sau unui
eveniment survenit dar necunoscut părţilor la momentul încheierii actului juridic. Astfel, vînzarea poate fi subordonată obţinerii
unui împrumut, donaţia poare fi condiţionată de căsătoria donatarului. În cazul condiţiei suspensive actul juridic este valabil
format, dar eficacitatea sa deplină depinde de poroducerea unui fapt ulterior – împlinirea condiţiei. Atît timp cît condiţia
suspensivă nu s-a împlinit, drepturile şi obligaţiile părţilor se află suspendate în existenţa lor.
2. Din actele juridice încheiate sub condiţie decurg următoarele consecinţe:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei. De exemplu, într-un act de vînzare-cumpărare cu condiţie
suspensivă cumpărătorul nu poate cere predarea bunului, pînă la survenirea condiţiei;
- debitorul nu datorează nimic; dacă totuşi a plătit, el poate cere restituirea plăţii ca nedatorată;
- în actele translative sau constitutive de drepturi reale nu are loc transmiterea sau constituirea acestor
drepturi. De exemplu, înstrăinătorul sub condiţia suspensivă rămîne proprietarul bunului înstrăinat, cu consecinţele ce decurg
din acest titlu, inclusiv referitor la riscul pieirii fortuite (dacă bunul piere înaintea survenirii condiţiei suspensive, vînzătorul nu
poate pretinde cumpărătorului plata preţului);
- creditorul poate săvîrşi acte de dispoziţie (de exemplu, dobînditorul sub condiţie suspensivă poate să
înstrăineze sau să gajeze bunul), dar condiţionat, căci, în virtutea unui principiu general al dreptului, nimeni nu poate ceda mai
multe drepturi decît are el însuşi. Achizitorul nou va deveni titular al dreptului afectat de aceeaşi condiţie;
- termenul de prescripţie extinctivă nu începe să curgă (art. 272 alin.2).
3. Dacă condiţia suspensivă a survenit, se consideră, retroactiv, că actul a fost pur şi simplu. În principiu, prin survenirea
condiţiei suspensive actul juridic îşi produce efectele din momentul încheierii sale, ca şi cînd nu ar fi fost afectat de această
condiţie. Locul drepturilor şi obligaţiilor condiţionale îl iau drepturile şi obligaţiile pure şi simple. Actul devene eficace cu efect
retroactiv.
Articolul dat nu conţine nici o prevedere expresă referitor la soarta actelor de dispoziţie săvîrşite de creditor (dobînditor) şi
celor săvîrşite de debitor (înstrăinător) înaintea survenirii condiţiei suspensive, dacă condiţia se realizează. Jurisprudenţa şi
doctrina altor ţări, legislaţiile cărora conţin dispoziţii similare (Franţa, România etc.), consideră că actele de dispoziţie săvîrşite
de creditor (dobînditor) se consolidează retroactiv, iar cele săvîrşite de debitor (înstrăinător) se desfiinţează retroactiv.
La determinara efectelor actelor de dispoziţie săvîrşite de debitor (înstrăinător), care provizoriu a rămas proprietarul bunului
înstrăinat, trebuie de ţinut cont de dispozţiile art.319, care stipulează că schimbarea proprietarului nu afectează drepturile
terţilor asupra bunului dobîndit cu bună-credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietae.
4. Dacă condiţia suspensivă nu s-a realizat ( referitor la condiţia nerealizată – a se vedea art. 236), părţile se găsesc în situaţia
în care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat actul. Nerealizarea condiţiei suspensive, ca şi realizarea ei produce efect retroactiv. Dacă
prestaţiile reciproce au fost deja efectuate între părţi (de exemplu, s-a plătit un avans), ele trebuie restituite. Actele de dispoziţie
săvîrşite de debitor (înstrăinător) se consolidează retroactiv, cele săvîrşite de creditorul virtual (dobînditor), din contra, se
desfiinţează retroactiv.
5. Dacă efectele actului juridic sînt subordonate unui eveniment deja survenit dar încă necunoscut de părţi, condiţia suspensivă
va fi realizată atunci cînd părţile vor lua cunoştinţă de producerea evenimentului. Dacă survenirea evenimentului produs devine
cunoscută uneia din părţi, ea trebuie să informeze într-un termen rezonabil cealaltă parte (celelalte părţi) despre aceasta.
Condiţia suspensivă în cauză se consideră realizată în momentul cînd ambele părţi, în actele juridice bilaterale, sau toate părţile,
în actele juridice multilaterale, iau cunoştinţă de survenirea evenimentului căruia îi sînt supuse efectele actului juridic.

Articolul 240. Actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie

Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie rezolutorie dacă realizarea condiţiei atrage desfiinţarea actului
juridic şi restabilirea situaţiei existente pînă la încheierea lui.

1. Condiţia este rezolutorie atunci cînd realizarea ei atrage desfiinţarea actului juridic. Astfel, actul de vînzare-cumpărare
poate fi supus unei condţii rezolutorii de neplată a preţului la o anumită scadenţă. Actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie
esre valabil şi eficace din momentul încheierii lui. Eficacitatea acestui act juridic este însă provizorie, astfel încît realizarea
condiţiei rezolutorii atrage desfiinţarea retroactivă a lui.
2. Actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie produce următoarele consecinţe:
- creditrul poare cere executarea obligaţiei, iar debitorul, respectiv, este obligat s-o execute;
- în actele translative sau constitutive de drepturi reale aceste drepturi se transmit sau se constiutie.
Dobînditorul devine imediat proprietarul bunului transmis cu toate consecinţele ce decurg din acest titlu, inclusiv referitor la
suportarea riscurilor;
- dobînditorul poate înstrăina sau gaja bunul sub rezerva efectului retroactiv al realizării condiţiei;
- termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă în conformitate cu regula generală (art. 272 alin.1).
3. Dacă condiţia rezolutorie s-a realizat, în principiu, obligaţia se desfiinţează retroactiv. Prin consecinţă, părţile sînt obligate
să restiutie reciproc prestaţiile primite. Dacă restituirea nu se pote face în natură, ea se va efectua prin echivalent.
Regula retroactivităţii nu operează în cazul actelor juridice cu executare continuă sau succesivă. Astfel, într-un contract de
locaţiune (art.art.875 – 910), restituirea reciprocă prestaţiilor este imposibilă, fiindcă locatarul nu poate restitui beneficiul
folosinţei, deaceea nici restituirea chiriei nu ar fi justificată.
Actele de dispoziţie ale creditorului (dobînditorului) săvîrşite înainte de survenirea condiţiei rezolutorii se desfiinţează
retroactiv (sub rezerva protecţiei drepturilor terţilor asupra bunului dobîndit cu bună-credinţă – art. 319) , în timp ce actele de
dispoziţie ale debitorului (înstrăinătorului) sînt consolidate retroactiv.
4. Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic condiţional se transformă în unul pur şi simplu, făcînd să dispară
incertitudinea ce exista în privinţa eficacităţii sale definitive. Toate efectele actului care s-au produs rămîn în vigoare, actul fiind
definitiv consolidat.

Articolul 241. Buna-credinţă la survenirea condiţiei

(1) Dacă survenirea condiţiei a fost reţinută cu rea-credinţă de partea pentru care survenirea condiţiei este
dezavantajoasă, condiţia se consideră survenită.
(2) Dacă la survenirea condiţiei a contribuit cu rea-credinţă partea pentru care survenirea condiţiei este
avantajoasă, condiţia nu se consideră survenită.

1. În prezentul articol îşi găseşte manifestarea unul din principiile generale ale dreptului civil - principiul ocrotirii bunei
credinţe, adică al protejării persoanei ce exercită drepturile şi execută obligaţiile în mod onest, loial, fără dol sau fraudă.
Regulile prezentului articol se referă, în special, la actele juridice cu condiţie mixtă (a se vedea p.2 al comentariului la art. 234),
în care realizarea condiţiei depinde parţial de voinţa uneia din părţi. Acest text completează prevederile art. 235 alin.2, care
interzic condiţia potestativă: dacă realizarea condiţiei, în principiu, nu trebuie să depindă de voinţa exclusivă a uneia din părţi,
atunci, este firesc că niciuna din părţi nu trebuie să influenţeze cu rea-credinţă asupra survenirii sau nesurvenirii condiţiei.
2. Regulile prezentului articol se aplică în cazurile cînd prin acţiunile sale culpabile una din părţi reţine survenirea unei condiţii
care îi este dezavantajoasă, sau din contra, contribuie la survenirea condiţiei care îi este avantajoasă. De exemplu, comportarea
cu rea-credinţă a debitorului unei obligaţii de plată rezultată dintr-un act juridic încheiat sub condiţia obţinerii de către debitor a
unui împumut se poate manifesta în neefectuarea de către acesta a tuturor formalităţilor necesare în vederea obţinerii
împrumutului, sau în refuzul nejustificat al propunerii de împtumut.
Dacă prin comportarea sa cu rea-credinţă debitorul reţine producerea evenimentului care constiutie condiţia naşterii obligaţiei
sale (condiţie suspensivă), creditorul are două opţiuni:
- dacă condiţia totuşi survine, el poate cere repararea prejudiciului conform dispoziţiilor art.238;
- poate să ceară considerarea condiţiei ca survenită, atrăgînd prin consecinţă exigibilitatea creanţei.
De asemenea, debitorul prin acţiuni culpabile poate contribui la producerea unui eveniment care constituie o condiţie
rezolutorie în scopul de a desfiinţa efectele actului juridic care nu îi este avantajos. În acest caz creditorul poate cere
recunoaşterea acestei condiţii ca nesurvenită pentru a menţine efectele actului, eficacitatea căruia a fost anihilată în mod
artificial.
Aceleaşi efecte survin şi în cazul cînd creditorul prin acţiunile sale de rea-credinţă împiedică realizarea unei condiţii rezolutorii
sau provoacă survenirea unei condiţii suspensive.
3. Pentru ca sancţiunile înscrise în prezentul articol să fie aplicabile este necesar ca acţiunile persoanei, care a contribuit la
survenirea condiţiei, sau, din contra, la întîrzierea survenirii ei, să fie culpabile. Dacă asemenea acţiuni au avut loc în cadrul
exercitării unui drept, nu se poate vorbi de culpă şi, prin urmare aceste sancţiuni nu se vor aplica.

Capitolul V
REPREZENTAREA SI PROCURA

Articolul 242. Reprezentarea

(1) Un act juridic poate fi încheiat personal sau prin reprezentant. Împuternicirile reprezentantului rezultă din lege, din
act juridic sau din împrejurările în care acţionează.
(2) Actul juridic încheiat de o persoana (reprezentant) în numele unei alte persoane (reprezentat) în limitele
împuternicirilor dă naştere, modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului.
(3) Dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate
opune o lipsă a împuternicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte
presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri.
(4) Dacă la încheierea unui act juridic reprezentantul nu prezintă împuternicirile sale, actul produce efecte nemijlocit
pentru persoana reprezentată doar în cazul în care cealaltă parte trebuia, pornind de la împrejurările în care s-a
încheiat actul, să presupună existenţa reprezentării. Aceeaşi regulă se aplică şi atunci când pentru cealaltă parte
persoana contractantului nu are importanţă.
(5) Este interzisă încheierea prin reprezentant a actului juridic care, după natura lui, urmează a fi încheiat nemijlocit de
persoana contractantă sau a cărui încheiere prin reprezentant este interzisă expres de lege.
1. Consideraţii preliminare. În principiu, fiecare act juridic este destinat să producă efecte pe seama persoanelor care au luat
parte la încheierea lui şi care sunt părţi; toate celelalte persoane care nu au participat la încheierea actului sunt terţi faţă de
acesta, iar actul respectiv nu va produce nici un efect pe seama lor. Suntem, astfel, în prezenţa principiului relativităţii efectelor
actului juridic care dă expresie ideii exprimate într-un vechi adagiu juridic, potrivit căruia res inter alios acta aliis neque nocere
neque prodesse potest (actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să prejudicieze şi nici să profite altor
persoane). În acest context trebuie subliniat că sunt părţi, şi deci efectele actelor juridice se produc faţă de ele, persoanele care
participă în mod fizic şi direct la încheierea actelor, semnându-le. Este însă posibil ca, datorită unor consideraţii de ordin
practic, părţile unui act juridic să participe la încheierea acestuia prin intermediul altor persoane. În aceste cazuri, efectele
actelor juridice astfel încheiate se produc în persoana celui reprezentat; din punct de vedere juridic considerându-se că la
încheierea actului a luat parte însuşi reprezentatul.
Reprezentarea a fost definită în literatura juridică ca fiind acel procedeu prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un
act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numite reprezentat, astfel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în
persoana şi patrimoniul acesteia din urmă. Prin reprezentare, manifestarea de voinţă a reprezentatului, care devine parte a
raportului juridic, este înlocuită de manifestarea de voinţă a reprezentantului.
Reprezentantul care participă la încheierea actului este un simplu intermediar în operaţiunea juridică respectivă – el nu devine
parte în raportul juridic, iar efectele actului încheiat se produc în persoana reprezentatului.
Reprezentarea constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, în sensul că actul juridic
încheiat prin reprezentare se produc faţa de reprezentat, iar nu faţă de reprezentant, deşi anume acesta din urmă este cel care
încheie în realitate actul juridic.
Instituţia reprezentării este reglementată în principal în Codul civil, atât prin dispoziţii cu caracter general (art.242-251 din cod),
cât şi prin dispoziţii speciale care concretizează aplicarea acestei instituţii în unele materii, îndeosebi la contractul de mandat
(art.1030-1052 din cod), dar şi în situaţia reprezentării persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu (art.22 alin.1 şi art.33 alin.2
din cod), persoanelor juridice (art.61 alin.1, art.125, art.138, art.155, art.169, art.189), societăţilor civile (art.1345 din cod) ori în
materia solidarităţii creditorilor (art.529 din cod) sau debitorilor (art.549 din cod), precum şi a gestiunii de afaceri (art.1378-
1388 din cod). De asemenea, dispoziţii cu privire la reprezentare cuprind şi Codul de procedură civilă (art.75-81), Codul
familiei (art.61 alin.2 şi art.146 alin.6), precum şi o serie de alte acte normative.
Reprezentarea îndeplineşte un rol important şi are o deosebită utilitate în raporturile juridice. Astfel, dacă n-ar exista
reprezentare, persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu, deci care nu pot încheia personal un act juridic valabil, nu s-ar putea
bucura de nici un avantaj al vieţii juridice. Prin acest procedeu juridic legea ocroteşte incapabilii (minorii sub 14 ani şi alte
persoane lipsite de capacitate de exerciţiu), dându-le un reprezentant legal care cu voinţa sa înlocuieşte voinţa neconştientă a
celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi încheie acte juridice în numele şi pe socoteala acestora din urmă, care astfel vor
dobândi drepturi şi asuma obligaţiile spre folosul lor, ca titulari de drepturi şi obligaţii.
Însă, utilitatea reprezentării se învederează şi în cazul persoanelor cu deplină capacitate de exerciţiu cărora le dă posibilitatea să
încheie acte juridice (fără a lua parte, în persoană, la formarea lor), prin reprezentant convenţional, facilitând astfel considerabil
schimburile economice între persoane aflate la mare distanţă unele de altele, permiţând o însemnată economie de timp şi efort,
şi asigurând totodată folosirea de către cei interesaţi a persoanelor cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu etc. Tot
prin procedeul reprezentării persoanele juridice pot încheia acte prin împuterniciţii (organele) lor.
Un caz aparte în care poate funcţiona reprezentarea îl constituie gestiunea de afaceri. După cum se ştie, ea constă în săvârşirea
de către o persoană (gerant) a unui act juridic sau a unui fapt în interesul altei persoane (gerat), fără ca aceasta să fi dat
gestorului de afaceri vreo împuternicire. Dacă actul săvârşit pe seama altei persoane a fost necesar şi util, el produce de îndată
efecte faţă de această persoană (art.1387 din codul civil). Este un caz de reprezentare fără împuternicire, actul producându-şi
efectele direct în persoana şi patrimoniul geratului (reprezentatului), prin voinţa util manifestată a gerantului (reprezentantului)
şi în puterea legii, care validează asemenea acte.
2. Felurile reprezentării. Principalul criteriu de clasificare a reprezentării îl constituie izvorul împuternicirii. Astfel, potrivit
art.242 alin.1 din Codul civil, împuternicirile reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din împrejurările în care
acesta acţionează. După părerea noastră, formularea textului de lege este criticabilă, întrucât împuternicirile reprezentantului ar
putea rezulta din anumite împrejurări numai în măsura în care legea sau un act le atribuie anumite consecinţe juridice 92. În
consecinţă, putem afirma, fără riscul de a greşi că, reprezentarea poate fi în sistemul nostru de drept de două feluri: legală şi
convenţională.
Reprezentarea este legală atunci când legea împuterniceşte o persoană să săvârşească anumite acte juridice în numele şi pe
seama altei persoane. În această ipoteză, cazurile şi întinderea împuternicirilor reprezentantului sunt determinate prin lege.
Reprezentarea este convenţională când împuternicirea se acordă de către reprezentat reprezentantului printr-un contract.
Exemplul tipic de astfel de reprezentare îl constituie mandatul.
Reprezentarea legală sau convenţională se numeşte şi judiciară, atunci când o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte actele
procesuale într-un proces şi participă la raporturile procesuale în numele şi pentru o altă persoană, numită reprezentat.
Doctrina a mai clasificat reprezentarea şi în funcţie de participarea sau lipsa de participare a voinţei reprezentantului la
stabilirea raporturilor juridice de reprezentare. În raport de acest criteriu, distingem reprezentarea voluntară şi reprezentarea
obligatorie sau necesară. În prima categorie intră cazurile de reprezentare întemeiate pe voinţa reprezentatului, care participă la
reprezentare, fie înainte de săvârşirea actului juridic prin acordarea împuternicirii, fie ulterior, prin ratificare (confirmare). Cea

92
Legiuitorul a preluat, în mod neinspirat după părerea noastră, dispoziţiile art.64 alin.2 din codul civil anterior, potrivit cărora “împuternicirea
poate să rezulte din împrejurările în care acţionează reprezentantul (vânzător în comerţul cu amănuntul, casier, ş.a.m.d.)”.
de a doua categorie cuprinde acele cazuri în care raporturile juridice de reprezentare se stabilesc independent de voinţa
reprezentatului (reprezentare legală, gestiunea de afaceri).
În fine, după criteriul obiectului său, adică din punctul de vedere al actelor juridice ori al bunurilor la care se referă,
reprezentarea poate fi clasificată în generală sau specială. Ea este generală când priveşte toate actele juridice pe care o persoană
le poate săvârşi prin reprezentant sau toate bunurile acestei persoane. Astfel, spre exemplu, reprezentarea minorului sub 14 ani
de către părinţi sau tutore este generală sub ambele aspecte, deoarece are ca obiect toate actele juridice susceptibile de a fi
încheiate în numele şi pe seama minorului de către reprezentantul său legal, precum şi toate bunurile din patrimoniul acestuia.
Reprezentarea este specială când are ca obiect o anumită categorie de acte (de exemplu, acte de administrare) sau un anumit act
(cum ar fi, un act de vânzare-cumpărare) ori unele bunuri sau un bun singular din patrimoniul reprezentatului. Reprezentarea
poate fi specială din ambele puncte de vedere, în sensul că ea poate avea ca obiect un singur act juridic cu privire la un singur
bun.
3. Efectele reprezentării. Reprezentarea generează trei serii de raporturi juridice: între reprezentat şi reprezentant, între
reprezentat şi terţul parte în act şi între reprezentant şi acelaşi terţ. Ca atare, efectele reprezentării trebuie examinate faţă de
fiecare dintre cele trei persoane, angajate în cele trei serii de raporturi juridice.
Efectele faţă de reprezentat. Ca urmare a reprezentării, efectele actului juridic încheiat de reprezentant se produc direct
în persoana şi patrimoniul reprezentatului, în principiu ca şi când acesta ar fi săvârşit personal actul respectiv. În acest sens,
art.242 alin.2 din Codul civil prevede că, actul juridic încheiat de o persoana (reprezentant) în numele unei alte persoane
(reprezentat) în limitele împuternicirilor dă naştere, modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului. Astfel,
reprezentatul devine parte în raporturile stabilite de reprezentant de la data încheierii actului, chiar dacă a aflat acest lucru
ulterior şi chiar dacă neregularitatea iniţială a reprezentării a fost înlăturată abia mai târziu, prin ratificare. Ca parte şi beneficiar
al actului, reprezentatul răspunde faţă de terţi pentru prejudiciile cauzate de reprezentant cu ocazia încheierii actului,
independent de răspunderea proprie pe care reprezentantul şi-o angajează într-o asemenea situaţie faţă de aceiaşi terţi.
Efectele faţă de reprezentant. Nefiind parte în act, reprezentantul nu devine personal nici creditor, nici debitor faţă de terţ şi nici
nu poate să pretindă de la acesta din urmă executarea actului, afară numai dacă ar avea o împuternicire specială în acest sens din
partea reprezentatului. De aceea el nu poate cere rezoluţiunea, anularea ori revocarea actului, chiar dacă ar fi îndeplinite
condiţiile acestora. De asemenea, nici terţul contractant nu se poate îndrepta împotriva reprezentantului cu vreo acţiune izvorâtă
din act, afară de cazul când acesta şi-ar fi asumat o obligaţie personală alături de reprezentat.
Efectele faţă de terţ. Terţul contractant – parte în actul încheiat prin reprezentare – stabileşte raporturi juridice directe numai cu
reprezentantul. El se obligă numai faţă de acesta şi tot astfel numai lui poate să-i pretindă drepturile rezultate din act.
4. Actele care pot forma obiectul reprezentării. Art.242 alin.1 fraza întâia din Codul civil stabileşte regula potrivit căreia un
act juridic poate fi încheiat personal sau prin reprezentant. Prin urmare, cele mai multe acte juridice vor putea fi încheiate prin
reprezentare. Este interzisă, însă, încheierea prin reprezentant a actelor juridice care, după natura lor, urmează a fi încheiate
nemijlocit de persoana contractantă sau a cărui încheiere prin reprezentant este interzisă expres de lege (art.242 alin.5 din cod).
Printre asemenea acte putem enumera testamentul, căsătoria, adopţia, recunoaşterea maternităţii şi a paternităţii etc. La
determinarea sferei actelor care intră în categoria celor ce nu pot fi încheiate decât personal se va ţine seama caracterul
drepturilor pe care le conferă şi a obligaţiilor pe cale le impune un asemenea act persoanei contractante. De cele mai multe ori
inadmisibilitatea reprezentării va decurge în mod necesar din condiţiile de validitate a actului impuse de lege, cum ar fi, de
exemplu, semnătura personală a celui ce se obligă, etc.
5. Subiectele reprezentării. După cum am mai arătat, pot fi reprezentate atât persoanele fizice cît şi persoanele juridice.
În ceea ce priveşte însă posibilitatea de a figura ca reprezentanţi există unele îngrădiri în acest sens. Astfel, în ipoteza unei
reprezentări legale, persoanele fizice vor putea figura ca reprezentanţi doar dacă posedă capacitate de exerciţiu deplină, şi
aceasta deoarece validitatea actului încheiat se va aprecia în raport de manifestarea de voinţă a reprezentantului. În ipoteza însă
a reprezentării convenţionale, întrucât validitatea actului se va aprecia în principal prin prisma voinţei reprezentatului, ar putea
figura în calitate de reprezentanţi şi persoanele cu capacitate de exerciţiu limitată, cu condiţia de a avea capacitatea prevăzută de
lege pentru a putea reprezenta o altă persoană. Astfel, de exemplu, un minor cu capacitate de exerciţiu limitată va trebui să aibă
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau curatorului pentru a încheia valabil, sub aspectul capacităţii, contractul de mandat în
temeiul căruia urmează să încheie pentru mandant acte juridice cu terţii.
Persoanele juridice vor putea figura ca reprezentanţi cu condiţia respectării principiului specialităţii capacităţii lor de folosinţă
sau, altfel spus, cu condiţia ca o asemenea activitatea să nu contravină actelor lor constitutive şi scopului în vederea căruia au
fost create.
În sfârşit, menţionăm că legea instituie unele îngrădiri şi în cazul reprezentării judiciare. Astfel, potrivit art.76 alin.1 din codul
de procedură civilă nu pot fi reprezentanţi decât persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină, iar potrivit art.78 din acelaşi cod
nu vor putea fi reprezentanţi în judecată judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, poliţiştii, deputaţii, cu excepţia
cazurilor participării lor la proces în calitate de împuterniciţi ai acestor autorităţi sau în calitate de reprezentanţi legali, precum
şi persoanele care au acordat sau acordă în pricina respectivă asistenţă judiciară unor persoane ale căror interese sunt în
contradicţie cu interesele persoanei pe care o reprezintă, sau care au participat în acea pricină în calitate de judecător, de
procuror, de ofiţer de urmărire penala, de expert.
Reprezentantul din raporturile juridice de reprezentare nu trebuie confundat cu comisionarul din contractul de comision sau
intermediarul din contractul de intermediere. În primul caz deosebirea rezidă în faptul că deşi comisionarul lucrează în contul şi
la însărcinarea comitentului contractul cu terţul este încheiat în nume propriu, comisionarul fiind cel care devine parte în actul
încheiat cu terţul. În cel de-al doilea caz, intermediarul nu participă la încheierea propriu-zisă a actului, el fiind doar un
mijlocitor la încheierea acestuia între client şi terţ.
Nu poate fi considerat reprezentant nici curatorul unui minor în vârstă de la 14 la 18 ani sau a unei persoane limitate de instanţa
judecătorească în capacitatea de exerciţiu, deoarece el doar îşi dă consimţământul la încheierea actelor juridice pe care
persoana ce se afla sub curatelă nu are dreptul să le încheie de sine stătător.
6. Împuternicirea de a reprezenta. Pentru ca actul juridic încheiat de reprezentant să-şi producă efectele direct în persoana şi
patrimoniul reprezentatului este necesar ca reprezentantul să aibă o împuternicire în acest sens, fie din partea reprezentatului
însuşi (reprezentare convenţională), fie numai de la lege (reprezentare legală). Mai mult, pentru ca reprezentarea să fie valabilă
reprezentantul trebuie să lucreze în calitate de reprezentant al altei persoane (reprezentat), în numele şi pe seama acesteia. În
acest sens, reprezentantul va trebui să aducă la cunoştinţa persoanei cu care încheie actul calitatea sa de reprezentant, pentru ca
acea persoană să ştie că raportul juridic nu se formează între ea şi reprezentant ci între ea şi persoana reprezentată. Dacă
reprezentantul nu aduce faptul la cunoştinţa celeilalte părţi sau dacă el ignoră calitatea sa de reprezentant, reprezentarea nu mai
poate avea loc, iar raportul juridic se formează direct şi exclusiv între reprezentant şi cealaltă parte.
În literatura juridică s-a arătat că, pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele care îi sunt specifice, reprezentantul trebuie să-
şi exprime clar intenţia de a încheia actul juridic în numele şi pe seama reprezentatului (contemplatio domini). El trebuie să-şi
exteriorizeze fără echivoc această intenţie, pentru ca persoana interesată în săvârşirea actului să aibă conştiinţa limpede că
tratează cu un reprezentant, iar nu cu însăşi partea direct interesată. Dacă reprezentantul nu procedează astfel, el devine parte în
act şi îşi asumă personal obligaţiile, fără să poată angaja în vreun fel pe reprezentat. S-a mai arătat, de asemenea, că, la rândul
său, şi terţul contractant trebuie să lucreze şi el cu intenţia ca actul pe care îl încheie să-şi producă efectele în persoana şi
patrimoniul reprezentatului. Cu alte cuvinte, consecinţele juridice ale reprezentării trebuie să fie rezultatul voinţei comune în
acest sens atât a reprezentantului cât şi a terţului contractant.
Deşi codul civil nu statuează în mod expres o asemenea condiţie a reprezentării ea poate fi uşor dedusă din dispoziţiile art.242
alin.4, potrivit cărora, dacă la încheierea unui act juridic reprezentantul nu prezintă împuternicirile sale actul produce efecte
nemijlocit pentru persoana reprezentată doar în cazul în care cealaltă parte trebuia, pornind de la împrejurările în care s-a
încheiat actul, să presupună existenţa reprezentării. În consecinţă, în materia reprezentării, reprezentantul va trebui să prezinte
terţului contractant împuternicirile sale, în caz contrar efectele operaţiunii încheiate producându-se direct asupra sa. Dar legea
prevede şi o excepţie de la această regulă, când actul astfel încheiat îşi produce efectele direct în persoana reprezentatului, şi
anume în ipoteza în care reieşind din împrejurările încheierii actului terţul contractant trebuia să presupună existenţa
reprezentării, chiar dacă persoana contractantului nu are pentru el nici o importanţă (art.242 alin.4 din cod).
7. Reprezentarea aparentă. În ipoteza în care o persoană încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane, dar îi
lipseşte împuternicirea legală sau convenţională în acest sens actele respective nu produc efecte faţă de “reprezentat”, cu
excepţia cazului când acesta din urma confirmă (ratifică) actul astfel încheiat în condiţiile stipulate de art.249 din codul civil.
Există, totuşi, şi situaţii în care în anumite condiţii speciale (şi fără a se putea vorbi de gestiune de afaceri) un act juridic
încheiat în lipsa unei împuterniciri în acest sens poate produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama căreia s-a încheiat
actul. Astfel, potrivit art.242 alin.3 din cod, dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte persoane, părţii cu care a
contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea
cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri. Altfel spus, “reprezentatul” va suporta
efectele actului încheiat în numele şi pe seama sa de o altă persoană în cazurile în care prin comportarea sa insuflă terţilor
contractanţi credinţa existenţei unor împuterniciri pe care le-a acordat. Această soluţie îşi găseşte justificarea în comportamentul
culpabil al “reprezentatului” care creează, în acest fel, aparenţa unei reprezentări. În asemenea situaţii, după cum s-a arătat şi în
literatura de specialitate, cea mai adecvată modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat de greşeala, neglijenţa sau imprudenţa
“reprezentatului” o constituie eficacitatea faţă de el a actului respectiv. Astfel, de pildă, dacă reprezentatul a împuternicit pe
reprezentantul său să împrumute o anumită sumă de bani, neglijând să specifice în procură că ea este valabilă numai pentru un
singur împrumut, el va fi obligat să suporte consecinţele şi ale altor împrumuturi făcute de reprezentant fără să fi existat în
realitate o împuternicire în acest sens, şi aceasta ca o consecinţă a culpei in omittendo a reprezentatului. Soluţia va fi aceeaşi în
cazul când reprezentatul a semnat în alb o procură, de care ulterior reprezentantul a abuzat, atribuindu-şi împuterniciri pe care
acesta nu a consimţit să i le acorde.
Considerăm că pentru a da eficienţă dispoziţiilor art.242 alin.3 din cod referitoare la reprezentarea aparentă trebuie dovedită
culpa “reprezentatului”, culpă în lipsa căreia angajarea acestuia prin actul încheiat fără împuternicire ar fi excesivă. Sigur, în
anumite condiţii va fi suficientă chiar şi simpla pasivitate a “reprezentatului”, care, ştiind că altă persoană încheie sau vrea să
încheie acte juridice în numele şi pe seama sa, nu ia atitudine pentru a înlătura orice echivoc (non redamatio luneta cum
scientia et patientia sat est ad inducendum mandatum).

Articolul 243. Reprezentantul limitat în capacitatea de exerciţiu

Actul juridic încheiat de reprezentant este valabil şi în cazul în care reprezentantul este limitat în capacitatea de
exerciţiu.

1. Particularităţile condiţiilor de validitate ale actului juridic încheiat prin reprezentare. Capacitatea. Întrucât adevărata
parte în actul încheiat prin reprezentare este reprezentatul, condiţiile de validitate ale acestuia se examinează în persoana
reprezentatului. În consecinţă, şi capacitatea necesară pentru validitatea actului juridic săvârşit de reprezentant se va aprecia
numai în persoana reprezentatului, căci actul produce efecte numai faţă de el. Aceasta este şi semnificaţia dispoziţiei art.243 din
cod, potrivit căreia, actul juridic încheiat de reprezentant este valabil şi în cazul în care reprezentantul este limitat în capacitatea
de exerciţiu.
Astfel, de exemplu, pentru încheierea valabilă a unui act de dispoziţie în numele şi pe seama reprezentatului, acesta din urmă
trebuie sa aibă capacitate de exerciţiu deplină. Reprezentantul însă va putea încheia în mod valabil actul chiar dacă nu are o
atare capacitate, fiind suficient să aibă discernământul necesar pentru a-şi da seama de semnificaţia şi consecinţele acţiunii sale.
Prin urmare, un minor cu capacitate de exerciţiu limitată poate face pentru persoana majoră pe care o reprezintă un act de
dispoziţie, fără a avea nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui ori de încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare. În literatura juridică s-a arătat, însă, că este necesar ca reprezentantul să aibă capacitatea prevăzută de lege pentru a
putea reprezenta o altă persoană. Astfel în cazul luat ca exemplu mai sus, minorul cu capacitate de exerciţiu limitată trebuie să
aibă încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui pentru a încheia valabil, sub aspectul capacităţii, contractul de mandat în
temeiul căruia urmează să încheie pentru reprezentat (mandant) acte juridice cu terţii.

Articolul 244. Substituirea reprezentantului

(1) Reprezentantul trebuie să încheie personal actele juridice pentru care este împuternicit. El poate să transmită
împuternicirile unui terţ numai în cazul în care este împuternicit de reprezentat sau în cazul în care aceasta o cer
interesele reprezentatului.
(2) Reprezentantul care a transmis unui terţ împuternicirile este obligat să aducă faptul cât mai curând la cunoştinţa
reprezentatului, precum şi informaţia necesară despre substituitor. În cazul în care nu îndeplineşte această obligaţie,
reprezentantul poartă răspundere pentru acţiunile substituitorului ca pentru acţiuni proprii.

1. Substituirea reprezentantului. Deoarece desemnarea reprezentantului, indiferent dacă este rezultatul voinţei reprezentatului
sau unei dispoziţii legale, se face ţinându-se seama de calităţile personale ale acestuia, adică intuitu personae, reprezentantul va
trebui să încheie personal actele juridice pentru care este împuternicit (art.244 alin.1 fraza I din codul civil). El va putea să-şi
substituie o altă persoană în îndeplinirea sarcinii sale, prin transmiterea unei părţi sau a tuturor împuternicirilor primite, numai
în cazul în care un asemenea drept i-a fost conferit de către reprezentat sau în cazul în care substituirea este impusă de interesele
reprezentatului (art.244 alin.1 fraza a II-a din cod). În primul caz, posibilitatea substituirii poate rezulta fie din însăşi actul
generator al reprezentării, fie dintr-un act ulterior acestuia. În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză, când substituirea este
impusă de interesele reprezentatului, exprimăm serioase rezerve faţă de redactarea textului care ar permite, în opinia noastră,
anumite abuzuri din partea reprezentatului în condiţiile în care legea nu stabileşte nici un criteriu obiectiv pentru substituire ci
lasă această decizie la libera apreciere a reprezentantului. Considerăm că ar fi indicată în această ipoteză aplicarea dispoziţiilor
din materie de mandat, potrivit cărora mandatarul trebuie să transmită împuternicirile sale către un terţ, dacă interesele
mandantului o cer, atunci când din cauza unor circumstanţe imprevizibile nu poate exercita mandatul şi nu are posibilitate sa-l
informeze în timp util despre aceasta pe mandant (art.1036 alin.2 din codul civil).
Ca efect al substituirii se modifică subiectele raportului de reprezentare. Întrucât o asemenea modificare ar putea afecta
persoana reprezentată, legea stabileşte pentru reprezentant obligaţia de a aduce cât mai curând la cunoştinţa reprezentatului atât
faptul substituirii, cât şi informaţii despre substituitor în toate cazurile în care reprezentantul transmite unui terţ împuternicirile
sale (art.244 alin.2 fraza I din cod). Legea are în vedere acele informaţii care ar avea vreo înrâurire asupra exercitării
împuternicirilor, şi anume: numele şi prenumele (denumirea) substituitorului, domiciliul (sediu) acestuia, alte calităţi personale
sau profesionale relevante în îndeplinirea împuternicirilor. În cazul în care reprezentantul nu îndeplineşte această obligaţie, el va
purta răspundere pentru acţiunile substituitorului ca pentru acţiunile proprii (art.244 alin.2 fraza a II din cod).
Menţionăm, că în cazul în care posibilitatea substituirii este prevăzută în actul care a generat raportul de reprezentare,
reprezentantul va răspunde doar pentru vina ce-i revine în privinţa alegerii terţului 93 şi pentru modul în care i-a transmis
instrucţiunile (art.1036 alin.4 din codul civil). Considerăm, de asemenea, că în situaţia în care actul care permite substituirea
arată şi terţul care urmează a substitui nu va putea fi angajată nici un fel de răspundere a reprezentantului.

Articolul 245. Viciile de consimţământ, obligaţia cunoaşterii

(1) La declararea nulităţii pentru viciu de consimţământ a actului juridic încheiat de reprezentant, se are în vedere doar
consimţământul acestuia.
(2) Dacă reprezentantul împuternicit prin procura a acţionat în conformitate cu anumite indicaţii ale reprezentatului,
ultimul nu are dreptul să invoce necunoaşterea de către reprezentant a unor circumstanţe pe care reprezentatul le
cunoştea sau trebuia să le cunoască.

1. Particularităţile condiţiilor de validitate ale actului juridic încheiat prin reprezentare. Consimţământul. După cum am
arătat, întrucât adevărata parte în actul încheiat prin reprezentare este reprezentatul, condiţiile de validitate ale acestuia se
examinează în persoana reprezentatului. Este însă la fel de adevărat că deşi reprezentantul încheie actul juridic în numele şi pe
seama reprezentatului el nu este un instrument pasiv ori un simplu purtător de cuvânt al acestuia. Actul de voinţă necesar pentru
săvârşirea operaţiei aparţine reprezentantului, care manifestă în acest sens o certă iniţiativă. După cum s-a subliniat şi în
doctrină, libertatea de iniţiativă a reprezentantului variază în funcţie de felul reprezentării şi de limitele împuternicirii, dar ea nu
poate lipsi cu desăvârşire. Pe de altă parte, spre deosebire de voinţa reprezentantului, a cărei participare este de esenţa

93
Este vorba de aşa numita culpă in eligendo.
reprezentării, rolul voinţei reprezentatului în constituirea şi funcţionarea reprezentării variază în raport cu felul reprezentării,
putând uneori lipsi cu desăvârşire, fără ca prin aceasta să împiedice eficacitatea reprezentării. Astfel, dacă în cazul reprezentării
convenţionale participarea voinţei proprii a reprezentatului este absolut necesară şi această voinţă determină, prin procură,
limitele împuternicirii reprezentantului, la reprezentarea legală voinţa reprezentatului nu participă în nici un fel, iar limitele
împuternicirii sunt fixate de lege. O situaţie similară există în cazul gestiunii de afaceri.
După cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate, stabilirea rolului voinţei reprezentatului şi a reprezentantului în diferitele
feluri de reprezentări este importantă pentru determinarea validităţii actului juridic încheiat de reprezentant, în numele şi pe
seama reprezentatului.
Astfel, în ipoteza reprezentării convenţionale, când la stabilirea raportului de reprezentare participă deopotrivă voinţa
reprezentatului şi voinţa reprezentantului, lipsa consimţământului se apreciază atât în persoana reprezentatului cât şi în persoana
reprezentantului. În ipoteza reprezentării legale, când la încheierea actului juridic participă numai voinţa reprezentantului, ca în
cazul tutorelui care acţionează în numele şi pe seama minorului sub 14 ani ori a incapabilului, pentru validitatea actului
interesează numai existenţa voinţei reprezentantului.
O altă problemă legată de validitatea consimţământului dat la încheierea unui act prin reprezentare o constituie aprecierea
viciilor de consimţământ. În această materie, anularea actului încheiat prin reprezentare se va putea cere doar pentru vicierea
consimţământului reprezentantului, nu şi a reprezentatului (art.245 alin.1 din codul civil) 94. Mai mult chiar, dacă reprezentantul
împuternicit prin procura a acţionat în conformitate cu anumite indicaţii ale reprezentatului, ultimul nu are dreptul să invoce
necunoaşterea de către reprezentant a unor circumstanţe pe care reprezentatul le cunoştea sau trebuia să le cunoască (art.245
alin.2 din cod). Cu alte cuvinte, în ipoteza menţionată, pentru anularea unui act încheiat prin reprezentare pentru vicii de
consimţământ nu este suficient ca consimţământul reprezentantului să fi fost viciat în modurile prevăzute de lege, ci mai este
necesar ca o asemenea viciere să nu fi fost determinată de anumite circumstanţe pe care reprezentatul le cunoştea sau trebuia să
le cunoască.

Articolul 246. Împuterniciri de reprezentare

(1) Acordarea împuternicirilor se efectuează prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de
terţ în a cărui privinţă va avea loc reprezentarea.
(2) Declaraţia de acordare a împuternicirilor nu trebuie efectuată în forma cerută pentru actul juridic care urmează să
fie încheiat în baza împuternicirilor. Această dispoziţie nu se aplică dacă astfel rolul protector al cerinţelor de formă
este anihilat.

1. Împuterniciri de reprezentare. În ipoteza reprezentării convenţionale, pentru ca actul juridic încheiat de reprezentant să-şi
producă efectele direct în persoana şi patrimoniul reprezentatului este necesar ca reprezentantul să aibă o împuternicire în acest
sens din partea reprezentatului. Potrivit dispoziţiilor art.246 alin.1 din cod, acordarea împuternicirilor se efectuează prin
exprimarea voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de terţul în a cărui privinţă va avea loc reprezentarea.
Exprimarea voinţei poate îmbrăca, după caz, forma unui act juridic fie autentic, fie sub semnătură privată, unei scrisori, etc. ori
poate fi făcută chiar şi în mod verbal95. Această concluzie rezultă, în mod evident din prevederile art.246 alin.2 fraza I din cod
conform cărora “declaraţia de acordare a împuternicirilor nu trebuie efectuată în forma cerută pentru actul juridic care urmează
să fie încheiat în baza împuternicirilor”. Dispoziţia menţionată nu se aplică, potrivit art.246 alin.2 fraza a II-a din cod, dacă în
acest mod rolul protector al cerinţelor de formă este anihilat. După opinia noastră aceste prevederi vor da naştere la numeroase
interpretări şi, pe cale de consecinţă, la abuzuri, fiind mult mai indicat de a supune declaraţia de acordare a împuternicirilor
formei cerute de lege pentru actul care urmează să fie încheiat în baza acestora. O asemenea redactare a textului ar pune capăt
controverselor inutile şi ar asigura coordonarea dispoziţiilor art.246 alin.2 cu cele ale art.252 alin.2 din codul civil.

Articolul 247. Durata împuternicirilor

(1) Dacă sunt acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ, împuternicirile rămân valabile pentru acesta până la
anularea lor de către persoana care le-a acordat.
(2) În cazul în care o persoană, prin comunicare specială adresată unui terţ sau prin comunicare publică, a anunţat că
împuterniceşte o altă persoană cu dreptul de a o reprezenta, ultima are dreptul de reprezentare în primul caz faţă de
terţul indicat, iar în al doilea caz faţă de orice altă persoană. Împuternicirile de reprezentare se păstrează până la
anulare în ordinea în care sunt acordate.

1. Durata împuternicirilor acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ. Potrivit art.247 alin.1 din codul civil,
împuternicirile acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ rămân valabile pentru acesta până la anularea lor de către persoana
care le-a acordat. Pentru a înceta reprezentarea va fi necesară notificarea terţului asupra anulării împuternicirilor. Astfel fiind,

94
Există, totuşi, şi posibilitatea anulării actului încheiat prin reprezentare pentru vicierea consimţământului reprezentatului, şi anume în ipoteza în
care actul a fost încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentant şi terţul contractant (art.231 din Codul civil).
95
De regulă, însă, se redactează un înscris (procură) pentru ca în raport de acesta să se poată verifica împuternicirile conferite reprezentantului şi
limitele în care acesta poate contracta în numele reprezentatului.
toate actele juridice încheiate de reprezentant cu terţul respectând limitele împuternicirilor primite vor produce efecte faţă de
reprezentat.
Acordarea împuternicirilor poate fi făcută printr-o comunicare adresată unui terţ, fie printr-o comunicare publică. În primul caz
persoana împuternicită are dreptul de reprezentare faţă de terţul indicat, iar în al doilea caz faţă de orice altă persoană.
Împuternicirile de reprezentare se păstrează până la anulare în ordinea în care sunt acordate (art.247 alin.2 din cod).

Articolul 248. Modificarea sau retragerea împuternicirilor

Despre modificarea sau retragerea împuternicirilor terţii trebuie anunţaţi prin mijloace adecvate. În cazul nerespectării
acestei cerinţe, modificarea sau retragerea împuternicirilor nu poate fi opusă terţilor, cu excepţia cazurilor în care se va
dovedi că aceştia ştiau sau trebuiau să ştie despre modificarea sau retragerea împuternicirilor în momentul încheierii
actului juridic.

1. Modificarea sau retragerea împuternicirilor. Art.248 din codul civil stabileşte regula potrivit căreia terţii trebuie anunţaţi
prin mijloace adecvate despre modificarea sau retragerea împuternicirilor reprezentantului, în caz contrar modificarea sau
retragerea împuternicirilor nu le va fi opozabilă, iar actele astfel încheiate vor produce efecte faţă de reprezentat. Regula
stipulată de art.248 este aplicabilă numai în cazul terţilor de bună credinţă, care nu ştiau şi nici nu ar fi trebuit să ştie despre
modificarea sau retragerea împuternicirilor în momentul încheierii actului juridic. Aşadar, legea ocroteşte terţii de bună-credinţă
care au încheiat acte juridice cu reprezentantul căruia i-a încetat reprezentarea fără ştirea lor, păstrând validitatea acestor acte.
Deşi legea nu defineşte şi nici nu face o enunţare, nici măcar exemplificativă, a “mijloacelor adecvate” prin care modificările
împuternicirilor reprezentantului trebuie comunicate terţilor, considerăm că ele vor trebui să fie de natură a permite în mod
efectiv luarea la cunoştinţă de către terţele persoane a voinţei reprezentatului.

Articolul 249. Încheierea actului juridic fără împuterniciri de reprezentare

(1) Dacă o persoană încheie un act juridic în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri pentru reprezentare
sau cu depăşirea împuternicirilor, actul juridic produce efecte pentru reprezentat numai în cazul în care acesta îl
confirmă ulterior. În acest caz, actul juridic poate fi confirmat atât expres, cât si prin acţiuni concludente.
(2) Dacă cealaltă parte se adresează reprezentatului cu o cerere despre confirmarea actului, confirmarea poate fi făcută
numai printr-o declaraţie expresă adresată nemijlocit acestei parţi. Dacă declaraţia despre confirmare nu este trimisă
celeilalte părţi în termen de 2 săptămâni de la data primirii cererii, se consideră că reprezentatul a refuzat să confirme
actul juridic.
(3) Până la confirmare, partea care a încheiat actul juridic cu reprezentantul lipsit de împuterniciri, în cazul în care nu
a ştiut despre lipsa împuternicirilor, poate renunţa la actul juridic printr-o declaraţie adresată reprezentatului sau
reprezentantului.

1. Actul juridic încheiat fără împuterniciri de reprezentare sau cu depăşirea acestor împuterniciri. În mod obişnuit, dacă
o persoană încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane, dar îi lipseşte împuternicirea în acest sens, ori dacă având
împuternicire, depăşeşte limitele ei, actele respective nu produc efecte faţă de reprezentat96. În acest sens, dispoziţiile art.249
alin.1 din Codul civil, prevăd că dacă o persoană încheie un act juridic în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri
pentru reprezentare sau cu depăşirea împuternicirilor, actul juridic produce efecte pentru reprezentat numai în cazul în care
acesta îl confirmă ulterior. Un act juridic va fi considerat încheiat fără împuternicire atât în cazul în care persoanei care l-a
încheiat nu i-au fost acordate în modul prevăzut de lege împuterniciri de reprezentare, inclusiv în ipoteza în care acordarea
acestora nu s-a făcut în forma cerută de lege, cât şi în cazurile când deşi împuternicirile au fost legal acordate valabilitatea lor a
încetat, ca, de exemplu, în ipotezele menţionate de art.255 alin.1 din cod. Depăşirea limitelor împuternicirilor se poate
manifesta în privinţa naturii juridice a actului încheiat (ex.: reprezentantul a fost împuternicit să facă o vânzare însă încheie un
act de donaţie), în privinţa alegerii persoanelor cu care reprezentantul contractează, în cazul în care cercul acestora este strict
determinat prin împuternicirile acordate ori în privinţa unor alte condiţii impuse de reprezentat prin acordarea împuternicirilor
(ex.: reprezentantul a fost împuternicit să contracteze un împrumut de la banca X, însă reprezentantul, prin depăşirea limitelor
împuternicirilor, a contractat împrumutul de la banca Y), etc.
După cum am arătat mai sus actul juridic încheiat de reprezentant cu depăşirea împuternicirii sau în lipsa oricărei împuterniciri
nu va produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama căreia a fost săvârşit decât dacă aceasta din urmă îl va confirma
ulterior. În literatura de specialitate s-a menţionat chiar că persoana care a încheiat acte juridice pe seama altei persoane fără
împuternicire sau cu depăşirea acestora va putea face în mod valabil un angajament personal faţă de persoana cu care a
contractat, promiţându-i să obţină confirmarea actului juridic de către reprezentat 97.
Dacă persoana în numele şi pe seama căreia a fost încheiat actul refuză confirmarea acestuia, actul nu-şi va mai produce
efectele fireşti, iar manifestările de voinţă ale reprezentantului şi ale terţului contractant rămân faţă de el res inter alios acta,

96
În anumite condiţii speciale un act juridic săvârşit în lipsa oricărei împuterniciri va putea produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama
căreia s-a încheiat. Pentru amănunte a se vedea comentariile art.242 alin.3 şi 4 din cod.
97
Convenţie de port-fort.
neputând avea nici o consecinţă juridică în persoana sau patrimoniul său. Dacă confirmă însă actul, acesta îşi produce toate
consecinţele faţă de reprezentant şi de terţul contractant, generând între părţi aceleaşi efecte ca şi când nu ar fi existat
neregularitatea în privinţa reprezentării, căci confirmarea înlătură piedica existentă până atunci în calea deplinei lui
eficacităţi.
Ca urmare a confirmării, actul îşi produce efectele de la data încheierii lui, iar nu de la data confirmării. Aceasta se explică
prin împrejurarea că actul ia naştere chiar pe data încheierii lui, prin manifestarea de voinţă proprie a reprezentantului, iar
confirmarea se mărgineşte doar să înlăture piedica existentă până atunci în calea deplinei eficacităţi a actului 98. Totuşi, în
privinţa terţilor care nu au participat la încheierea actului confirmarea nu va putea avea efect retroactiv, ci va opera de la data
când a fost săvârşită. Aceasta înseamnă că confirmarea nu poate să vătămeze drepturile dobândite de terţi ex intervallo, adică
între data actului încheiat de reprezentant şi data confirmării, pe motivul că actul făcut fără împuterniciri este făcut de o
persoană fără calitate. Dacă actul ulterior de confirmare sau repudiere nu poate vătăma drepturile terţilor de bună-credinţă, în
schimb putem spune că el poate profita acestora prin confirmare, consolidând actele lor în mod retroactiv.
Confirmarea, fiind un act unilateral, îşi produce efectele prin simpla manifestare de voinţă a reprezentatului99 şi nu necesită vreo
manifestare de voinţă a reprezentantului sau a terţului contractant. Menţionăm că acesta din urmă va putea, până la confirmare,
să renunţe la actul juridic pe care l-a încheiat, printr-o declaraţie adresată reprezentatului sau reprezentantului, cu condiţia însă
să nu fi ştiut despre lipsa de împuternici a reprezentantului (art.249 alin.2 din Codul civil).
Fiind, în principiu, un act juridic, confirmarea – spre a fi operantă – trebuie să îndeplinească, la data săvârşirii ei, toate condiţiile
de validitate ale oricărui act juridic.
Confirmarea poate fi expresă (consemnată printr-un înscris) sau tacită (art.249 alin.1 fraza a II-a din cod). Când este tacită
confirmarea reiese din anumite acţiuni concludente ale reprezentatului, din care rezultă neîndoielnic voinţa lui de a aproba actul
încheiat în numele şi pe seama sa, cum ar fi, de exemplu, executarea voluntară (totală sau parţială) a obligaţiilor care îi incumbă
prin actul respectiv. În ceea ce priveşte forma confirmării, considerăm că atunci când legea impune o anumită formă pentru
acordarea împuternicirilor de reprezentare în vederea încheierii actului şi confirmarea acestuia se va putea face numai în acea
formă. Mai menţionăm, de asemenea, că potrivit art.249 alin.2 din cod, dacă terţul contractant se adresează reprezentatului cu o
cerere despre confirmarea actului, confirmarea poate fi făcută numai printr-o declaraţie expresă adresată nemijlocit acestuia. În
cazul în care în termen de 2 săptămâni de la data primirii cererii reprezentatul nu va trimite terţului contractant declaraţia despre
confirmare, se consideră că reprezentatul a refuzat să confirme actul juridic.
Deşi legea prevede un termen în care trebuie să se facă confirmarea doar în cazul în care terţul contractant se adresează
reprezentatului cu o cerere în acest sens (2 săptămâni), considerăm că şi în toate celelalte cazuri confirmarea actului va trebui
făcută într-un termen rezonabil raportat la natura specifică a fiecărui act.
O altă problemă legată de confirmare o constituie obiectul acesteia. Astfel, întrucât este posibil ca reprezentantul să fi săvârşit
fără împuternicire sau cu depăşirea acesteia unul sau mai multe acte juridice, confirmarea poate avea ca obiect unul, câteva sau
toate actele încheiate de reprezentant. În literatura juridică s-a arătat că confirmarea este indivizibilă, când are ca obiect un
singur act juridic sau când, săvârşindu-se mai multe acte juridice, acestea sunt legate între ele în mod indisolubil, astfel încât nu
pot fi decât sau toate confirmate, sau toate repudiate.

Articolul 250. Răspunderea reprezentantului care a acţionat fără împuterniciri

(1) Persoana care a încheiat un act juridic în calitate de reprezentant, în cazul în care nu poate demonstra că a avut
împuterniciri, este obligată, la alegerea celeilalte părţi, să execute actul juridic sau să repare prejudiciul cauzat dacă
reprezentatul refuză să confirme actul juridic.
(2) Dacă reprezentantul nu ştia despre lipsa împuternicirilor, el este obligat numai la repararea prejudiciului care se
datorează faptului că cealaltă parte era convinsă că împuternicirile există şi numai în măsura în care valabilitatea
actului juridic prezenta interes pentru cealaltă parte.
(3) Reprezentantul care a acţionat fără împuterniciri este exonerat de răspundere dacă cealaltă parte ştia sau trebuia să
ştie despre lipsa împuternicirilor. Reprezentantul nu poartă răspundere nici în cazurile când era limitat în capacitatea
de exerciţiu, cu excepţia cazurilor când a acţionat cu încuviinţarea curatorului.

1. Răspunderea reprezentantului care a acţionat fără împuterniciri. Un act juridic încheiat de reprezentant cu depăşirea
împuternicirii sau în lipsa oricărei împuterniciri nu produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama căreia a fost săvârşit
decât dacă aceasta îl confirmă ulterior. În acest context se pune problema apărării drepturilor şi interesele terţilor de bună-
credinţă care au contractat în condiţiile în care nu cunoşteau faptul că reprezentarea este imperfectă. Codul civil soluţionează
această problemă prin obligarea persoanei care a încheiat un act juridic în calitate de reprezentant şi care nu poate face dovada
împuternicirilor sale în acest sens de a executa actul juridic astfel încheiat sau de a repara prejudiciul cauzat terţului contractant
(art.250 alin.1 din cod). Dacă terţul contractant va opta în sensul executării de către reprezentant a actului încheiat, persoana
care a încheiat actul în calitate de reprezentant devine parte în act şi va executa personal obligaţiile ce izvorăsc din acesta.
Deşi legea lasă la latitudinea terţului contractant alegerea modalităţii concrete prin care va răspunde persoana care a încheiat
actul în calitate de reprezentant, exercitarea acestei opţiuni va fi posibilă numai în măsura în care aceasta din urmă ar putea fi
parte în actul încheiat fără împuterniciri.

98
A se vedea în acest sens şi comentariul art.204 din cod.
99
Deşi legea nu o prevede în mod expres, considerăm că confirmarea va putea să emane atât de la reprezentat, cât şi de la succesorii săi.
Potrivit art.250 alin.2 din cod, reprezentantul care nu ştia despre lipsa împuternicirilor va răspunde numai în măsura în care
valabilitatea actului juridic încheiat prezenta interes pentru terţul contractant. Este de menţionat, de asemenea, că în acest caz
reprezentantul va putea fi obligat doar la repararea prejudiciului care se datorează faptului că terţul contractant era convins că
împuternicirile există.
În sfârşit, art.250 alin.3 din cod stabileşte doua cauze de înlăturare a răspunderii persoanei care a acţionat fără împuternicire. În
primul rând, răspunderea reprezentantului care a acţionat fără împuterniciri nu va fi angajată în cazul în care terţul contractant
ştia sau trebuia să ştie despre lipsa împuternicirilor. O asemenea exonerare de răspundere apare ca firească atât în ipoteza în
care terţul a cunoscut şi acceptat încheierea actului de către reprezentant fără împuternicirile corespunzătoare, el asumându-şi
riscul ca actul astfel încheiat să nu fie confirmat ulterior de către reprezentat, cât şi în ipoteza în care ar fi putut cunoaşte lipsa
de împuternicirilor de reprezentarea depunând minime diligenţe în acest sens, de exemplu prin verificarea înscrisului care atestă
împuternicirile conferite reprezentantului. În al doilea rând, răspunderea reprezentantului nu va fi angajată nici atunci când
acesta era limitat în capacitatea de exerciţiu, cu excepţia cazurilor când a acţionat cu încuviinţarea curatorului.

Articolul 251. Actul juridic încheiat cu sine (contrapartida)

Reprezentantul nu are dreptul, în măsura în care nu îi este permis în mod expres, să încheie acte juridice în numele
reprezentatului cu sine însuşi, nici în nume propriu, nici în calitate de reprezentant al unui terţ, cu excepţia cazului în
care actul juridic constă exclusiv în executarea unei obligaţii.

1. Actul juridic încheiat cu sine (contrapartida). Actul juridic cu sine însuşi a fost definit în doctrină ca operaţiunea juridică
încheiată pentru două părţi diferite de voinţa unei singure persoane, care acţionează într-o dublă calitate. O atare operaţie există
în ipoteza în care aceeaşi persoană încheie un act pe de o parte ca reprezentant al unei alte persoane, iar pe de altă parte, pentru
sine (in proprio), precum şi în cazul când aceeaşi persoană apare ca reprezentant al ambelor părţi contractante (aşa-numita
dublă reprezentare). Astfel, reprezentantul care cumpără pentru sine un bun cu vânzarea căruia a fost însărcinat de reprezentat
sau persoana care încheie un contract de locaţiune ca reprezentant atât al locatorului cât şi al locatarului săvârşeşte un aşa-zis
contract cu sine însuşi.
Din punct de vedere tehnico-juridic actul cu sine însuşi nu este de neconceput, deoarece acelaşi individ poate acţiona, pe tărâm
juridic, în mai multe calităţi, exprimând interesele unor persoane diferite, susceptibile de a figura ca părţi distincte într-un act. O
asemenea operaţiune ar părea chiar să simplifice încheierea unui act. În practică însă actul cu sine însuşi prezintă riscul
vătămării drepturilor reprezentatului din pricina conflictului de interese ce se poate ivi între reprezentat şi reprezentant ori
partea pe care acesta din urmă, de asemenea, o reprezintă. Într-adevăr, într-o asemenea situaţie reprezentantul ar putea fi ispitit
să dea precădere intereselor proprii atunci când încheie cu sine însuşi actul juridic, în care figurează şi ca reprezentant al altei
persoane, sau să favorizeze pe una dintre părţi în dauna celeilalte, în cazul dublei reprezentări.
Pentru considerentele de mai sus, Codul civil interzice reprezentantului să încheie acte juridice în numele reprezentatului cu
sine însuşi, atât în nume propriu, cât şi în calitate de reprezentant al unui terţ (art.251 din cod). Dar deoarece actul cu sine însuşi
nu este subminat de un viciu de structură, ci este primejdios numai prin conflictul de interese pe care îl poate prilejui între
reprezentat şi reprezentant, legea îl consideră valabil ori de câte ori reprezentatul a autorizat expres pe reprezentant să încheie o
atare operaţie juridică sau când actul juridic încheiat constă exclusiv în executarea unei obligaţii, în această ipoteză lezarea
intereselor reprezentatului fiind cu desăvârşire exclusă.
În orice caz sancţiunea nesocotirii prohibiţiei cu privire la actul cu sine însuşi nu poate fi decât nulitatea relativă, susceptibilă de
a fi invocată numai de persoana ocrotită prin instituirea acestei prohibiţii, adică de reprezentat.

Articolul 252. Procura

(1) Procura este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau mai multor
reprezentanţi.
(2) Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în forma autentică trebuie să fie autentificată notarial.
(3) Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice locale sunt echivalate cu procurile
autentificate notarial.
(4) Sunt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile eliberate de:
a) persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii medicale militare, în cazul în care
sunt autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de medicul-şef, sau de medicul de
garda;
b) militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, instituţiilor sau instituţiilor de învăţământ militar unde
nu există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale
militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei respective;
c) persoane care ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate, autentificate de şeful instituţiei respective;
d) persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei, autentificate de administraţia instituţiei
respective sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv.
(5) Procurile eliberate pentru primirea salariului sau a altor drepturi la locul de muncă, a pensiilor, indemnizaţiilor,
burselor, a corespondenţei, inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti, pot fi autentificate de administraţia de la locul de
muncă sau de studii al persoanei care eliberează procura, de organizaţia de exploatare a locuinţelor de la domiciliul
persoanei care eliberează procura sau de administraţia instituţiei medicale în care este internată persoana care
eliberează procura.

1. Consideraţii generale. Termenul de procură are un dublu înţeles. Într-o primă accepţiune el desemnează actul juridic
unilateral supus comunicării prin care reprezentatul împuterniceşte pe reprezentantul său, în cadrul reprezentării convenţionale,
să încheie unul sau mai multe acte juridice cu terţe persoane. Într-o a doua accepţiune, procura este înscrisul în care se
consemnează împuternicirea conferită de reprezentat. Anume în această din urmă accepţiune termenul de “procură” este folosit
şi în codul civil, care în art.252 alin.1 defineşte procura drept un înscris care este întocmit pentru atestarea împuternicirilor
conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi. Procura se redactează în special pentru ca terţii să fie în măsură să
verifice împuternicirile conferite reprezentantului, precum şi limitele în care acesta poate contracta în numele reprezentatului.
Tocmai de aceea procura va trebui să fie prezentată terţilor fie de către reprezentant, fie de către reprezentat.
Deşi, de regulă, procura se dă în temeiul unui contract de mandat, ea nu se confundă cu mandatul, fiind un act juridic distinct.
Procura îşi poate avea izvorul şi în alte contracte (de exemplu, într-un contract de muncă sau într-un act constitutiv al unei
persoane juridice – în aceste cazuri de cele mai multe ori în practică se încheie un act denumit “delegaţie”, dar care este
echivalentul unei procuri).
Deoarece procura este un act juridic unilateral întocmirea procurii nu este condiţionată de acceptarea reprezentantului, însă
îndeplinirea sau nu a operaţiunii prevăzute în procure depinde de manifestarea sa de voinţă.
Procura poate atesta împuternicirile conferite unuia sau mai multor reprezentanţi 100 (art252 alin.1 din cod). Pe de altă parte,
subliniem că procura va putea fi dată şi unui singur reprezentant de către mai mulţi reprezentaţi, cu condiţia însă să existe un
interes comun în încheierea actului sau operaţiunii care formează obiectul procurii (de exemplu, să reprezinte mai multe
persoane în cadrul unui proces în care nu există o contrarietate de interese între persoanele reprezentate)101.
2. Felurile procurii. Procurile pot fi clasificate după criteriul întinderii şi obiectului împuternicirilor conferite în trei categorii:
generale, speciale şi pentru un singur act.
Procura este generală când reprezentantul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate treburile reprezentatului încheind în
acest scop toate actele juridice care vor fi necesare şi care pot fi săvârşite prin reprezentant (acest tip de procură se eliberează,
de regulă, de o persoană care pleacă pe o perioadă îndelungată, lăsând gestiunea întregii sale averi pe seama reprezentantului).
Procura este specială când reprezentantul este împuternicit să efectueze anumite operaţiuni determinate (de exemplu, operaţiuni
de administrare a unui imobil) sau să încheie numai o anumită categorie de acte (de exemplu, acte de achiziţionare de materie
primă).
Procura este dată pentru un singur act când are ca obiect încheierea unui anumit act sau o anumită operaţiune care este expres
prevăzută în conţinutul procurii, cum ar fi, procura eliberată pentru încheierea unui act de vânzare-cumpărare a unui autoturism
determinat sau pentru ridicarea unui colet, etc.
3. Condiţii de formă. Procura va putea fi dată doar în formă scrisă (art.252 alin.1 din Codul civil). Înscrisul va fi întocmit în
condiţiile prevăzute de art.210 din Codul civil şi va trebui să conţină anumite elemente pentru a putea fi valabil ca procură, şi
anume: datele de identificare ale reprezentatului şi reprezentantului, obiectul şi limitele împuternicirilor conferite
reprezentantului, data întocmirii (art.254 alin.2 din cod).
Când pentru validitatea actului juridic legea cere consemnarea lui într-un înscris autentic, procura eliberată în vederea încheierii
acelui act trebuie, de asemenea, autentificată notarial (art.252 alin.2 din cod), întrucât, de vreme ce autenticitatea actului este
impusă de legiuitor pentru salvgardarea unui interes obştesc ori pentru ocrotirea părţilor împotriva unui consimţământ uşuratic
la un act de o însemnătate deosebită, este firesc ca autorul actului să fie obligat să îndeplinească aceleaşi cerinţe de formă atunci
când înţelege să încheie actul prin reprezentant. Numai în acest mod va putea fi asigurată pe deplin realizarea scopului urmărit
prin edictarea autenticităţii102.
Sunt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice
locale (art.252 alin.3 din cod). Astfel, potrivit art.37 lit.e) din Legea cu privire la notariat, persoanele cu funcţie de răspundere
abilitate ale autorităţilor administraţiei publice locale pot efectua, printre altele, şi autentificarea procurilor pentru primirea
pensiilor şi a indemnizaţiilor, precum şi pentru primirea sumelor indexate din depunerile băneşti ale cetăţenilor în Banca de
Economii.
De asemenea, având în vederea anumite împrejurări neobişnuite, excepţionale în care se poate afla persoana care doreşte să
întocmească o procură ce necesită autentificare notarială, codul civil prevede posibilitatea autentificării acesteia de către alte
persoane decât notarul, echivalând-o totodată cu procurile autentificate notarial. Astfel, sunt echivalate cu procurile
autentificate notarial:
(a) procurile întocmite de persoanele care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii medicale militare,
cu condiţia să fie autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de medicul-şef, ori de medicul de
garda (art.252 alin.4 lit.a) din cod);
(b) procurile întocmite de militari şi autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei de învăţământ militar (art.252
alin.4 lit.b) teza I din cod);

100
Pentru anumite particularităţi ale procurii dată mai multor reprezentanţi a se vedea comentariile art.1037 din Codul civil, care se va aplica prin
analogie în toate situaţiile când există mai mulţi reprezentanţi şi nu numai la contractul de mandat.
101
Această posibilitate este prevăzută expres de art.53 alin.1 din Legea cu privire la notariat nr.1453-XV/2002 (M. Of. al R. Moldova nr.154-
157/2002).
102
Vezi şi comentariile art.246 alin.2 din Codul civil.
(c) procurile eliberate de salariaţii unităţilor, instituţiilor militare sau instituţiilor de învăţământ militar, precum şi procurile
întocmite de membri ai familiilor respectivilor salariaţi şi ai familiilor militarilor, dacă sunt autentificate de comandantul (şeful)
unităţii sau al instituţiei de învăţământ militar. Procurile menţionate vor putea fi autentificate de către comandantul (şeful)
unităţii sau al instituţiei de învăţământ militar numai cu condiţia ca în punctele de dislocare a unităţilor, instituţiilor sau
instituţiilor de învăţământ militar să nu existe birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte notariale (art.252 alin.4
lit.b) teza a II-a din cod);
(d) procurile întocmite de persoanele care îşi ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate, dacă sunt autentificate de
şeful instituţiei respective (art.252 alin.4 lit.c) din cod);
(e) procurile eliberate de persoanele majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei, autentificate de
administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv (art.252 alin.4 lit.d) din cod).
În ceea ce ne priveşte considerăm că numărul prea mare de persoane abilitate să autentifice procurile întocmite de persoanele şi
în împrejurările menţionate mai sus este de natură a antrena numeroase abuzuri, care ar anihila rolul protector al cerinţei formei
autentice impusă de lege unor asemenea tipuri de procuri. Pot fi imaginate suficiente ipoteze în care persoanele chemate să
autentifice procurile ar putea abuza de poziţia lor profitând de prerogativele pe care legea le acordă. Mult mai indicat ar fi, după
părerea noastră, ca şi în situaţiile de mai sus autentificarea procurilor să fie efectuată tot de către notari, cu atât mai mult cu cât
legea103 le permite îndeplinirea actelor notariale chiar în afara biroului notarial şi în afara orelor de program. Singurele excepţii
care ar justifica autentificarea procurilor de către alte persoane ar putea fi cele în care în locul în care se află, în împrejurările de
mai sus, persoana care doreşte să întocmească procura nu există birouri notariale. În aceste din urmă situaţii considerăm că cel
mai indicat ar fi ca procurile să fie autentificate de către persoane anume investite din cadrul autorităţilor administraţiei publice
locale.
În sfârşit, pentru a simplifica procedurile de multe ori greoaie şi costisitoare a autentificării notariale, legea permite persoanelor
să apeleze în cazul procurilor eliberate pentru efectuarea anumitor operaţiuni comune, de largă răspândire, la o autentificare
“simplificată”. Astfel, potrivit art.252 alin.5 din Codul civil, procurile eliberate pentru primirea salariului sau a altor drepturi la
locul de muncă, a pensiilor, indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei, inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti, pot fi
autentificate de administraţia de la locul de muncă sau de studii al persoanei care eliberează procura, de organizaţia de
exploatare a locuinţelor de la domiciliul persoanei care eliberează procura sau de administraţia instituţiei medicale în care este
internată persoana care eliberează procura. Este de observat că enumerarea operaţiunilor pentru care legea permite asemenea
autentificare este limitativă.

Articolul 253. Procura de substituire

(1) Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de substituire numai dacă acest drept este stipulat
expres în procură sau dacă este în interesul reprezentantului.
(2) În toate cazurile, procura de substituire trebuie autentificată notarial.

1. Procura de substituire. După cum am arătat şi cu o altă ocazie, deoarece desemnarea reprezentantului se face ţinându-se
seama de calităţile personale ale acestuia, el va trebui să efectueze personal operaţiunea sau să încheie actele juridice pentru
care este împuternicit. Reprezentantul va putea să-şi substituie o altă persoană în îndeplinirea sarcinii sale, prin transmiterea
unei părţi sau a tuturor împuternicirilor primite, numai în cazul în care un asemenea drept i-a fost conferit de către reprezentat
sau în cazul în care substituirea este impusă de interesele reprezentatului. Dispoziţiile art.253 alin.1 din codul civil nu fac
altceva decât să reia regula stabilită de art.244 din cod, prevăzând că persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o
procură de substituire numai dacă acest drept este stipulat expres în procură sau dacă este în interesul reprezentantului104.
Procura de substituire va trebui întotdeauna autentificată notarial (art.253 alin.2 din cod). Întrucât dispoziţia textului de lege
menţionat este imperativă nu se vor putea întocmi procuri de substituire în modalităţile menţionate de art.252 alin.3-5 din cod.
Procura de substituire va putea fi autentificată notarial numai după prezentarea de către reprezentant a procurii de bază în care
este menţionat dreptul de substituire ori după prezentarea dovezilor referitoare la faptul că mandatarul (reprezentantul) procurii
de bază a fost silit de împrejurări să facă aceasta pentru a apară interesele persoanei care a eliberat procura (art.53 alin.3 din
Legea cu privire la notariat).
Prin procura de substituire reprezentantul iniţial va putea transmite o parte sau toate împuternicirile care i-au fost conferite, pe o
durată egală cu termenul de valabilitate a procurii de bază sau mai scurtă. În toate cazurile, procura de substituire nu va putea
însă conţine mai multe împuterniciri decât procura de baza, iar termenul ei de valabilitate nu va putea depăşi termenul de
valabilitate al procurii de bază. Odată cu încetarea valabilităţii procurii de bază va înceta şi valabilitatea procurii de substituire
(art.255 alin.3 din cod).

Articolul 254. Termenul procurii

103
Art.38 alin.2 din Legea cu privire la notariat.
104
Întrucât procura de substituire reprezintă mijlocul tehnico-juridic prin care se realizează substituirea reprezentantului, trimitem cu privire la
alte consideraţiuni asupra acestui subiect la comentariile art.244 din codul civil.
(1) Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în procură, ea este valabila timp
de un an de la data întocmirii.
(2) Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii.
(3) Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi autentificată notarial este
valabilă până la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.

1. Termenul procurii. Durata procurii este limitată de lege. Astfel, potrivit art.254 alin.1 fraza I din codul civil, procura se
poate elibera pe un termen de cel mult 3 ani. Procura întocmită pentru un termen mai mare va fi valabilă doar până la împlinirea
termenului de 3 ani. Dacă în procură nu s-a indicat termenul de valabilitate, ea va fi valabila timp de un an de la data întocmirii
(art.254 alin.1 fraza I din cod).
Întrucât toate termenele de valabilitate a procurii încep să curgă de la data întocmirii acesteia, legea consideră nulă procura în
care nu este indicată data întocmirii (art.254 alin.2 din cod).
Prin excepţie de la regula instituită de art.254 alin.1 din cod, procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara
Republicii Moldova şi autentificată notarial este valabilă până la anularea ei de către persoana care a eliberat-o (art.254 alin.3
din codul civil). Este vorba, bineînţeles, de o procură în care nu este indicat termenul de valabilitate. În ceea ce ne priveşte,
considerăm nejustificată diferenţa de tratament juridic între procurile eliberate pentru încheierea unor acte juridice în afara
Republicii Moldova şi cele eliberate pentru încheierea de acte juridice în interiorul ţării.

Articolul 255. Încetarea valabilităţii procurii

(1) Valabilitatea procurii încetează în cazul:

a) expirării termenului;
b) anulării de către persoana care a eliberat-o;
c) renunţării persoanei căreia îi este eliberată;
d) dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;
e) dizolvării persoanei juridice căreia îi este eliberată procura;
f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu
ori dispărută fără de veste;
g) decesului persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în capacitatea de
exerciţiu sau dispărută fără de veste.
(2) Persoana care a eliberat procura o poate anula în orice moment, iar persoana căreia îi este eliberată procura poate
renunţa la ea în orice moment. Orice clauză contrară este nulă.
(3) O dată cu încetarea valabilităţii procurii, încetează valabilitatea procurii de substituire.

1. Încetarea valabilităţii procurii. Valabilitatea procurii încetează prin expirarea termenului stipulat în procură sau prevăzut
de lege. De asemenea, procura eliberată pentru încheierea unor acte determinate încetează prin încheierea acestora, altfel spus
prin executarea împuternicirilor primite.
Întrucât procura este un act juridic unilateral, reprezentatul care a eliberat-o va putea oricând să o anuleze (revoce) 105, chiar dacă
este dată cu termen, orice clauză prin care acesta ar renunţa la dreptul său de cere anularea procurii fiind considerată nulă
(art.255 alin.2 din codul civil). Menţionăm că anularea poate fi nu numai totală dar şi parţială (de exemplu, procura dată pentru
vânzarea casei şi autoturismului se anulează în privinţa casei). De asemenea, valabilitatea procurii poate să înceteze şi prin
renunţarea la ea a persoanei căreia îi este eliberată. Valabilitatea procurii încetează din momentul anulării ei de către persoana
care a eliberat-o sau a renunţării persoanei căreia îi este eliberată şi nu din momentul informării despre acest lucru a celeilalte
părţi106.
Valabilitatea procurii încetează şi în cazul decesului uneia dintre părţi, declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de
exerciţiu ori dispărută fără de veste (art.255 alin.1 lit.f) şi g) din cod). În mod corespunzător, procura va încetaşi ca urmare a
dizolvării persoanei juridice care a eliberat sau căreia îi este eliberată procura (art.255 alin.1 lit.d) şi e) din cod).
Întrucât procura de substituire are un caracter derivat, o dată cu încetarea valabilităţii procurii de bază va înceta şi valabilitatea
acesteia.
La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sunt obligaţi să restituie imediat
procura (art.257 alin.2 din cod).

Articolul 256. Informarea despre anularea şi încetarea valabilităţii procurii

Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea valabilităţii procurii pe cel
căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să contracteze. Aceeaşi obligaţie o au
succesorii celui care a eliberat procura în cazurile stipulate la art.255 alin.(1) lit. d) si f).

105
Deşi codul civil foloseşte termenul de “anulare”, considerăm mai potrivit pe cel de “revocare”, deoarece, pe de o parte, este mai potrivit în
materia analizată, iar, pe de altă parte, nu creează confuzie cu instituţia anulării actelor juridice pentru nulitate relativă.
106
Vezi şi comentariul art.256 din codul civil.
1. Informarea despre anularea şi încetarea valabilităţii procurii. Problema informării despre anularea şi încetarea procurii
se află într-o anumită corelaţie cu cea privind încetării valabilităţii acesteia. Astfel, deşi valabilitatea procurii încetează din
momentul anulării ei de către persoana care a eliberat-o, pentru ca procura să înceteze efectiv sunt necesare notificări în acest
sens către mandatar şi terţi. Astfel, este normal să se presupună că, atâta vreme cât cel căruia i-a fost eliberată procura nu a
cunoscut încetarea acesteia, el va continua să acţioneze în această calitate fără a i se putea face vreo imputare. Pe de altă parte
pentru ca efectele unei situaţii juridice să înceteze, este necesar ca voinţa celui îndrituit a-i pune capăt să se exteriorizeze într-un
mod susceptibil de a permite luarea ei în consideraţie în cadrul raporturilor juridice. Pentru aceste considerente, dispoziţiile
art.255 fraza I din codul civil obligă persoana care a eliberat procura să informeze despre anularea acesteia atât pe cel căruia i-a
eliberat-o cât şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să contracteze, în caz contrar, anularea nefiindu-le
opozabilă. De asemenea, obligaţia de a informare despre încetarea valabilităţii procurii există şi în cazul dizolvării persoanei
juridice sau decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă sau limitată în capacitatea de
exerciţiu, însă, de această dată, ea revine succesorului persoanei juridice dizolvate sau a persoanei fizice decedate, tutorelui
persoanei declarate incapabile ori curatorului persoanei limitate în capacitatea de exerciţiu (art.255 fraza a II-a din cod).

Articolul 257. Efectele încetării valabilităţii procurii

(1) Actele juridice încheiate de reprezentant până la momentul când acesta a aflat sau trebuia să afle despre încetarea
valabilităţii procurii rămân valabile pentru reprezentant şi pentru succesorii lui, cu excepţia cazului în care aceştia
demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie că procura a încetat.
(2) La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sunt obligaţi să restituie
imediat procura.

1. Efectele încetării valabilităţii procurii. În scopul protejării terţilor de bună-credinţă ce au încheiat acte juridice cu
reprezentantul căruia i-au încetat împuternicirile, legea consideră valabile toate actele juridice încheiate de acesta până la
momentul când a aflat sau trebuia să afle despre încetarea valabilităţii procurii. Actele astfel încheiate îşi vor produce efectele
atât faţă de reprezentat cât şi faţă de succesorii săi, cu excepţia cazului în care aceştia demonstrează că ca terţul contractant a
ştiut sau trebuia să ştie că procura a încetat (art.257 alin.1 din codul civil).
Din momentul informării, cel căruia i-a fost eliberată procura va răspunde pentru eventualele acte încheiate fără împuternicire.
La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sunt obligaţi să restituie imediat
procura (art.257 alin.2 din cod), presupunându-se că în lipsa acesteia terţii nu ar mai trata cu reprezentantul decât dacă ar fi de
rea-credinţă sau insuficient de prudenţi şi deci în culpă.

Articolul 258. Reprezentarea comercială

(1) Reprezentantul comercial este persoana care reprezintă de sine stătător şi permanent interesele întreprinzătorului la
încheierea actelor juridice în vederea gestionarii afacerii.
(2) Reprezentarea comercială concomitentă a diferiţilor participanţi la încheierea actului juridic se admite doar dacă
există un acord expres între părţi în acest sens şi în alte cazuri prevăzute de lege, reprezentantul comercial fiind ţinut să
execute atribuţiile cu diligenţa unui bun proprietar.
(3) Reprezentantul comercial este în drept să ceară plata remuneraţiei convenite, precum şi compensarea cheltuielilor
de executare a procurii în părţi egale de la persoanele reprezentate concomitent în condiţiile alin.(2), dacă prin contract
nu s-a prevăzut altfel.
(4) Reprezentarea comercială se efectuează în bază de contract, încheiat în scris, cu indicarea împuternicirilor
reprezentantului, iar în cazul lipsei acestor împuterniciri, şi în bază de procură.
(5) Reprezentantul comercial este obligat să nu divulge informaţiile confidenţiale ce i-au devenit cunoscute în urma
reprezentării, chiar şi după încetarea procurii comerciale.
(6) Specificul reprezentării comerciale în anumite domenii ale activităţii de întreprinzător se stabileşte prin lege.

1. Reprezentarea comercială. Art.258 alin.1 din codul civil defineşte reprezentantul comercial ca fiind acea persoană care
reprezintă de sine stătător şi permanent interesele întreprinzătorului la încheierea actelor juridice în vederea gestionarii afacerii.
În înţelesul prevederilor art.258 din cod, pot deveni reprezentanţi comerciali atât persoanele juridice, constituite potrivit legii,
cât şi persoanele fizice, dacă au calitatea de întreprinzători individuali.
De regulă, reprezentanţii comerciali încheie în contul întreprinzătorilor diferite acte dintr-un domeniu determinat, în care deţin
cunoştinţe de specialitate, legături de afaceri şi alte informaţii specifice domeniului respectiv. Mai mult chiar, în anumite
domenii, încheierea anumitor acte juridice este posibilă doar de către persoanele care deţin un un statut special ori sunt licenţiaţi
pentru efectuarea anumitor operaţiuni (cum ar fi, de exemplu, brokerii din cadrul burselor de valori, participanţii profesionişti la
piaţa valorilor mobiliare).
Deoarece reprezentarea comercială este o specie a reprezentării, nici în această materie, de regulă, nu este admisă dubla
reprezentare la încheierea unui act. Astfel, optrivit art.258 alin.2 din Codul civil, reprezentarea comercială concomitentă a
diferiţilor participanţi la încheierea actului juridic se admite doar dacă există un acord expres între părţi în acest sens şi în alte
cazuri prevăzute de lege, reprezentantul comercial fiind ţinut să execute atribuţiile cu diligenţa unui bun proprietar107.
Reprezentarea comercială se efectuează în baza unui contract încheiat în formă scrisă. De regulă, este vorba de un contract de
mandat fie de o specie a acestuia. Contractul respectiv va trebui să conţină împuternicirile conferite reprezentantului precum şi
limitele puterilor acestuia. În măsura în care asemenea precizări lipsesc din contract, reprezentantului comercial i se va elibera o
procură (art.258 alin.4 din cod).
Contractul de reprezentare comercială eset prezumat a fi cu titlul oneros. În lipsă de prevedere contrară, reprezentantul
comercial este în drept să ceară plata remuneraţiei convenite, precum şi restituirea tuturor cheltuielilor făcute cu ocazia
executării împuternicirilor (procurii). În cazul în care reprezentantul comercial reprezintă concomitent mai multe părţi, el va fi
în drept să solicite plata remuneraţiei şi compensarea cheltuielilor efectuate în părţi egale de la persoanele reprezentate
concomitent, cu excepţia cazului în care prin contract s-a prevăzut altfel (art.258 alin.4 din cod).
Dat fiind specificul activităţilor comerciale, reprezentantul comercial are obligaţia să să nu divulge informaţiile confidenţiale ce
i-au devenit cunoscute în urma reprezentării, chiar şi după încetarea acesteia (art.258 alin.5 din cod).
Specificul reprezentării comerciale în anumite domenii ale activităţii de antreprenoriat este stabilit prin legi speciale (de
exemplu, pentru brokeri şi firmele de brokeraj – Legea privind bursele de mărfuri nr.1117-XIII/26.02.1997 (M.Of. al R.
Moldova nr.70/25.07.1998); pentru participanţii profesionişti la piaţa valorilor mobiliare – Legea cu privire la piaţa valorilor
mobiliare nr. 199-XIV/18.11.1998 (M.Of. al R.Moldova nr.27-28/23.03.1999); pentru agenţii de asigurare, comisarii de avarie
şi misiţii de asigurare – Legea cu privire la asigurari nr.1508-XII/15.06.1993 (M.Of. al R. Moldova nr.5/15.09.1994), etc.).

T i t l u l IV
TERMENELE
Capitolul I
CALCULAREA TERMENULUI

Art. 259. Instituirea termenului

(1) Termenul se instituie prin lege, hotarire judecatoreasca sau prin acordul partilor.
(2) Indiferent de temeiul aparitiei, termenul se calculeaza dupa regulile stipulate in prezentul articol.

1. Activitatea subiectelor raporturilor juridice de drept civil este intimidata nu numai de limitele drepturilor subiective si ale
obligatiilor. Aidoma oricarei activitati omenesti, activitatea subiectelor raporturilor juridice de drept civil, in rezultatul carora se
nasc, se realizeaza si se executa drepturile subiective civile si obligatiile, este limitata si in timp. Factorul timpului este utilizat
de drept ca un mijloc de reglementare consecventa a activitatii omului. Existenta drepturilor si obligatiilor civile in timp –
masura eficace de influentare din partea dreptului asupra comportamentului subiectelor de drept civil. Timpul exercita o
influenta considerabila in dezvoltarea raporturilor juridice civile. Realizarea sau apararea drepturilor civile incalcate de
asemenea este cuprinsa in limitele timpului. Timpul curge continuu si omului acest proces nu-i sta in puteri. Iata de ce
importanta juridica o are nu insusi procesul de curgere a timpului, ci anume etape, perioade ale lui, numite in drept „termeni”.
Termenii regleaza circuitul civil, contribuie la executarea la timp a obligatiilor. Daca curgerea timpului este obiectiva si nu
depinde de vointa omului, atunci instituirea unor etape, perioade, pentru efectuarea unor actiuni de importanta juridica tine de
vointa acestuia. Instituirea, modificarea, incetarea, prelungirea si repunerea in termen, dupa natura sa juridica reprezinta
actiunile volitive. Valoarea juridica o are nu insusi timpul in sine, ca fenomen al lumii materiale, supus legilor ei, ci „termenul”,
ca o perioada stabilita de om, ce are ca efect producerea anumitor consecinte juridice.
2. Legislatia civila a R.Moldova nu contine notiunea de „termeni” in drept civil. In pofida importantei sale
deosebite in reglementarea raporturilor patrimoniale si a celor legate de acestea personal nepatrimoniale. In drept sub notiunea
de „termen” este obisnuit sa intelegem un moment sau o perioada anumita, de curgerea sau scurgerea caruia, actele normative
cu forta juridica diferita, leaga survenirea anumitor consecinte juridice. Dupa caracterul sau generic „termenul” in drept civil –
interval de timp, instituit prin lege, hotarire judecatoreasca sau acordul partilor, survenirea sau scurgerea caruia duce la aparitia,
modificarea sau stingerea raporturilor patrimoniale (raporturi ce apar in legatura cu patrimoniul – o totalitate de bunuri
materiale ce au o forma economica) sau a celor personale nepatrimoniale legate de cele patrimoniale, cit si unele cazuri ale
celor nelegate de cele patrimoniale.
3.Temei de aparitie a raporturilor juridice ne apar imprejurarile, numite fapte juridice. Un tip deosebit al
faptelor juridice sunt „termenii”. Specificul termenilor ca fapte juridice se explica prin caracterul lor dualist. Pe de o parte,
stabilirea termenilor este conditionata de cointa legislatorului, vointa instantei de judecata or vointa subiectilor conventiei. In
acelasi timp curgerea lor este supusa legilor obiective ale curgerii timpului, care nu se supun factorilor volitivi. In virtutea celor
expuse, multe dintre „termenele” de insemnatate juridico-civila pot fi atribuite la evenimente sau actiuni. Astfel potrivit art.260
CC RM, termenul poate fi instituit prin referire la un eveniment viitor si sigur ca se va produce. De exemplu, potrivit al.1
art.1440 CC, in ziua decesului persoanei fizice se deschide succesiunea. Un astfel de termen se atribuie la evenimente.
Termenul de incarcare a navei (art.154, 155 al Codului navigatiei maritime comerciale RM) sau de descarcare (art.164 al

107
După opinia noastră, ar fi fost mai indicat a se utiliza expresia “bun comerciant” care este mai potrivită în context şi care, de altfel este
utilizată chiar în cod la capitolul referitor la agenţii comerciali şi comisionarii profesionişti.
Codului navigatiei maritime comerciale RM), se calculeaza in Codul navigatiei maritime comerciale din momentul punerii la
dispozitie a navei spre incarcare, ceea ce ne vorbeste despre faptul ca este vorba despre fapte juridice-actiuni, care doar se
comensureaza cu curgerea obiectiva a timpului.
In acelasi timp, se cere mentionat faptul ca majoritatea termenilor in dreptul civil reprezinta o atare categorie de fapte juridice,
care nu sunt considerate nici evenimente si nici actiuni. Pentru acestea sint caracteristice alte particularitati si ele sint tratate
separat in sistemul faptelor juridice din dreptul civil. La ele se atribuie toate termenele instituite de legislator, acordul partilor
sau hotarirea instantei de judecata sub forma anumitor perioade de timp si calculate in ani, luni, saptamini, zile, ore sau
termenele legate de un anumit moment al succesivitatii obisnuite a timpului (data calendaristica). Astfel, data executarii
obligatiei de catre cumparator de predare a marfii determina momentul trecerii riscului pieirii sau deteriorarii fortuite de la
vinzator la cumparator.
Importanta juridica a termenelor in dreptul civil, dupa regula generala, se determina nu in dependenta de curgerea lor, ci de
inceputul sau sfirsitul curgerii. Aparitia, modificarea sau stingerea drepturilor si obligatiilor civile in unele cazuri poate fi
determinata doar de survenirea sau scurgerea termenului. De exemplu al 3. art.17 al Legii RM privind dreptul de autor si
drepturile conexe din 23 noiembrie 1994 prevede ca dreptul de autor al succesorilor automat se sfirseste numai reesind din
scurgerea celor 50 ani din ziua decesului autorului. In alte cazuri survenirea sau scurgerea termenului naste efecte juridico-
civile numai in ansamblu cu anumite actiuni ale subiectilor de drept civil. De exemplu, potrivit art. 595 CC RM, intirzierea
acceptarii prestatiei de catre creditor serveste drept temei de reparare a prejudiciului cauzat astfel debitorului.
4. Legislatia civila a RM contine norme generale pentru toate termenele (art.259-246 CC RM) si norme speciale, care se refera
la anumite tipuri de termene, numarul carora este mare (de exemplu termenele de prescriptie exctinctiva art. 267-283 CC RM).
Pentru corecta aplicare a normelor des[re termene, e necesar de orientat bine prin diferite tipuri ale acestora.
In legislatia civila termenele sint nu numai multiple, dar si diverse. Ele se clasifica pe tipuri in dependenta de diverse criterii:
dupa efectele juridice; in dependenta de faptul daca pot fi modificate sau nu prin acordul partilor; in dependenta de caracterul
determinabil sau nedeterminabil; in dependenta de cine sint stabilite; dupa utilitatea lor etc. Este obisnuit de deosebit
urmatoarele tipuri de termene in dreptul civil: imperative si dispozitive; determinabile si nedeterminabile; termene de aparitie,
de realizarare, de existenta a drepturilor civile; precluzive; de garantie; termene de valabilitate si de utilizare; termenele
executarii obligatiilor; termenele de aparare a drepturilor civile (termeni de pretentie si de prescriptie extinctiva); termene
normative; termenele stabilite prin acordul partilor sau de catre instanta de judecata (sau alt organ jurisdictional); determinat in
dependenta de o data calendaristica, dupao perioada de timp sau precizarea unui fapt care trebuie sa se produca numaidecit;
termene generale si speciale; de inceput si de sfirsit; determinate ca „intervale de timp” si „moment de timp”.
Imperative - termene general obligatorii, care nu pot fi modificate prin acordul partilor raportului civil. Astfel de termene sint,
in special, cele de prescriptie extinctiva ( art.267, 268 CC RM, etc.); termene succesorale (art. 1492, 1517,1518, 1519, 1525,
1538 CC RM, etc.); termene de prescriptie achizitiva (art. 332,333 CC RM); termenele dreptului de autor (art.17,25,33 al Legii
cu privire la dreptul de autor si drepturile conexe); termene de rascumparare 9art.791 CC RM) si altele.
Dispozitive – termene care sint stabilite de legislatie, dar pot fi modificate prin acordul partilor in dependenta de imputernicirile
acestora. Un astfel de termen este termenul maxim al contractului de locatiune (art. 887 CC RM). In cadrul acestui termen
partile prin acordul sau pot stabili termene mai mici. Termenul valabilitatii procurii – nu mai mare de trei ani (art.254 CC RM).
Mandatarul are dreptul dupa propria consideratiune sa stabileasca orice termen de valabilitate in limita de trei ani. Durata
persoanei juridice (art.65 CC RM) este nelimitata, daca prin documentele de constituire nu este prevazut altfel. Termenul de
inaintare a pretentiilor creditorilorfata de persoana juridica ce se lichideaza este de sase luni din momentul publicarii
comunicatului in Monitorul Oficial al Republicii Moldova. In hotarirea de lichidare poate fi prevazut si un termen mai mare
(art.92 CC RM). Termenul dispozitiv continua sa ramina astfel chiar si in cazul cind partile prin acordul sau nu au stabilit un alt
termen (mai mare sau mai mic). Pentru termenele dispozitiveeste caracteristica posibilitatea modificarii lr. Legea sau actul
normativ poate prevedea fie termenul dispozitiv maxim fie minim. Astfel termenul arendei nu poate fi mai mic de un an
(art.914 CC RM), iar contractul de locatiune poate fi incheiat pe termenul ce nu depaseste nouazeci si noua ani (art.877 CC
RM).
Termene determinate – acestea sunt termene in care este indicat inceputul si sfirsitul, care stabilesc un interval concret de timp
sau care determina o fapta concreta sau moment. Termenul poate fi absolut determinat sau relativ determinat. Absolut
determinate sint acelea care indica la inceputul si la sfirsitul lor (prin indicarea momentului sau a faptei). Termenele absolut
determinate se marcheaza prin date calendaristice (de exemplu 31 decembrie 2003) sau scurgerea perioadei de timp, calculat in
ani (art.267 CC RM- termenul general a prescriptiei extinctive este trei ani), in luni (de exemplu termenele reduse ale
termenului de prescriptie extinctiva – sase luni – art.268 CC RM), in saptamini, zile sau ore (de exemplu cindfata de darea de
seama a comisionarului exista pretentii, comitentul e obligat sa-l anunte pe acesta in termen de cincisprezece zile din ziua
primirii darii de seama, daca prin contract nu e prevazut alt termen – art.69 CC; sau vinzatorul si persoana care cumpara
imobilul la licitatie, sint obligati sa intocmeasca contractul de vinzare-cumparare a imobilului in termen de 10 zile de la cererea
celeilalte parti – art.814 CC RM). Calcularea termenului in ore sau minute este prevazut, de exemplu de Regulamentul
transporturilor auto de calatori si bagaje din 9.12.1999.
Termene relativ determinate – indica doar reperele aproximative – termen rezonabil (art.799, 828, 984, 1010 CC RM,s.a.),
termenul normal necesar (art. 688 CC RM), imediat (art.863, 1067, 1070 CC RM, la timp (art. 1077 CC RM), in orice moment
(art.1096, 1143, 1183 CC RM), din momentul executarii actului juridic (art. 1204 CC RM). Termenele relativ determinate pot fi
deasemenea stabilite prin indicarea faptului, care trebuie neaparat sa se intimple (de exemplu decesul cetateanului, atingerea
unei anumite virste, inceputul si sfirsitul navigatiei, pina la solutionarea litigiului s.a.). Aceste termene inevitabil survin, dar nu
se stie cu certitudine cind anume, iata de ce sint numite relativ determinate. In cazul cind sintem in prezenta incertitudiniica
fapta stipulata va surveni or in cazul cind este imposibil de a vorbi cu siguranta ca fapta in general se va intimpla in viitor,
sintem loviti de o conditie, dar nu termen (art.234 CC RM).
Termene nedeterminate. De obicei pentru executarea obligatiei se indica un termen anumit. Termenele nedeterminate – sunt
astfel de termene, care se contin in legislatia civila si se aplica in cazurile cind nici prin lege, nici prin actul juridic sau contract,
termenul in general nu e prevazut, sau e dependent de momentul solicitarii de catre una din parti. Astfel daca in contractul de
imprumut nu a fost stabilit nici termenul restituirii, nici termenul preavizarii, atunci acest contract de imprumut se considera
incheiat pe un termen nedeterminat (art.871 CC RM), adica termenul restituirii poate fi dependent de momentul cererii (art.575
CC RM). Deci cind termenul executarii obligatiilor nu e instituit prin lege, contract sau e determinat in dependenta de
momentul cererii, sintem in prezenta obligatiilor cu termen nedeterminat de executare. In unele cazuri termenul poate fi
nedeterminat doar pentru executarea unei sau citorva obligatii, dar nu a obligatiei complete. Astfel, pentru transmiterea bunului
de la vinzator la cumparator poate fi stabilit termen corespunzator, iar plata pretului de cumparare poate fi determinata de
momentul inaintarii cererii. In astfel de cazuri regula alin. 1 art.575 CC RM este aplicabila doar fata de obligatiile cu termen
nedeterminat de executare - in cazul nostru doar fata de plata pretului de cumparare.
De obligatia cu termen nedeterminat de executare trebuie sa deosebim obligatiile continuie cu termen determinat, in cadrul
caruia obligatiile se executa. La astfel de termene continuie se refera termenul stabilit la incheierea contractului de instrainare a
bunului cu conditia intretinerii pe viata (art.839 CC RM) sau a obligatiilor relativ continuie, executarea carora nu este limitata
de un careva termen (mai detaliat despre aceatsa la comentariul art.575 CC RM). Obligatiile cu termen nedeterminat ofera
creditorului dreptul de a cere executarea in orice moment. Cu toate acestea debitorului ii este stabilit un termen de gratie,
calculat din ziua inaintarii cererii de catre creditor.
Astfel termenul se considera nedeterminat daca nu se cunoaste momentul survenirii lui. Cazul cind termenul nu este determinat
trabuie deosebit de cazurile cind unul sau altul drept subiectiv este fara termen. De exemplu dreptul subiectiv de proprietate nu
este limita de careva termene. Ca regula, fara termen sint si multe dintre drepturile personal nepatrimoniale. Daca in cazul
termenului nedeterminat dreptul totusi are termen, dar nu se stie cind acesta va surveni, la drepturile fara termen acesta in
general nu curge.
Termenele de aparitie a drepturilor civile – termenele de nastere a drepturilor si obligatiilor civile. Termenele de nastere a
drepturilor civile se refera la categoria faptelor juridice de aparitie a drepturilor. Astfel calcularea termenului de prescriptie
achizitiva, in corespundere cu art. 332,333 CC RM, reprezinta temei de aparitie a dreptului de proprietate – respectiv daca
bunul este mobil sau imobil.
Termenele de realizare a drepturilor si obligatiilor civile – este perioada de timp, in cadrul careia detinatorul dreptului
subiectiv este imputernicit sa-si realizeze dreptul sau. Tot aici se refera si dreptul de a cere de la debitor savirsirea unor actiuni
concrete. Varietati ale termenului de realizare a drepturilor civile sint: a) termenul de existenta a dreptului; b) precluziv; c) de
garantie.
Termen de existenta a drepturilor civile – termenele de actiune in timp a drepturilor civile, inauntrul carora detinatorul
dreptului subiectiv are dreptul, iar uneori chiar si obligat, sa-si realizeze dreptul ce-i apartine or sa ceara luarea unor masuri
pentru realizarea dreptului sau propriu-zis de la persoana obligata. La scurgerea termenului de existenta a dreptului civil,
dreptul subiectiv al persoanei imputernicite inceteaza, iar posibilitatea realizarii lui se pierde. Astfel dreptul de autor, dupa
regula generala, actioneaza pe parcursul vietii autorului plus cincizeci de ani dupa moartea lui (al.3 art.13 al Legii cu privire la
dreptul de autor si drepturile conexe); realizarea imputernicirilor mandatarului conform procurii nu poate depasi trei ani (art.
254 CC RM). Fiind dat faptul sint cunoscute drepturi subiective fara termen, asupra acestora nu se rasfringe actiunea termenului
de existenta a drepturilor civile: astfel dreptul de proprietate se refera la categoria drepturilor fara termen.
Termene precluzive (punitive) – termene instituite de legislatie pentru realizarea de catre subiectul dreptului civil a
posibilitatilor oferite de dreptul subiectiv. Acestea stabilesc persoanei imputernicite un timp strict determinatpentru realizarea
drepturilor sale sub sanctiuneapierderii acestui drept. Astfel pentru acceptarea mostenirii succesorilor se stabileste un termen de
sase luni din ziua deschiderii ei (art.1517 CC RM) La expirarea acestui termen dreptul la acceptarea mostenirii se pierde.
Art.122 al Codului navigatiei maritime comerciale al RM vorbeste despre un astfel de termen, ca termen de inconstiintare a
portului despre intentia proprietarului de a ridica bunurile scufundate – un an din ziua scufundarii. Termenele precluzive, dupa
esenta sa, sunt sanctiuni pentru realizarea necorespunzatoare sau nerealizarea dreptului – incetarea inainte de termen a dreptului
subiectiv. Despre faptul ca termenele precluzive poarta caracter sanctionatoriu ne vorbeste si norma din dreptul cambiilor.
Astfel potrivit art. 19 al Legii cambiei din 23 iunie 1993 in orice cambie trataemitatorul cambiei poate stipula ca cambia trebuie
inaintata la accept cu indicarea termenului. Al.2 art.47 al Legii cambiei prevede ca in cazul neprezentarii cambiei la accept in
termenul, stabilit de emitatorul cambiei, detinatorul cambiei pierde dreptul la regres ca urmare a neacceptului, adica a dreptului
la actiune de regres a detinatorului de cambie (creditorul cambiei) va fi pierdut definitiv. In cazul de fata scurgerea termenului
precluziv pentru inaintarea cambiei spre plata are ca efect incetarea termenului la actiune in regres.
Particularitatea termenelor punitive consta in aceea ca asupra lor nu se rasfring regulile de suspendare, intrerupere si restabilire,
cum aceasta se intimpla in cazul termenelor de prescriptie extinctiva. Potrivit art.15 al Legii RM despre patenta de inventator
din 18 mai 1995, pentru primirea patentei de inventator se depune o cerere. La examinarea cererii Agentia de stat pentru
protectia proprietatii intelectuale efectuiaza o expertiza formala si preliminara, iar la demersul petitionarului si expertiza
inventiei in esenta. Un astfel de demers se depune odata cu cererea sau in termen de 30 luni de la data depunerii cererii. Daca
demersul nu a fost depus in termen, cererea se considera ca a fost retrasa (al.8 art.16 al Legii cu privire la patenta de inventator).
Termenul indicat este sanctionatoriu si potrivit al.1 art.21 al Legii mentionate nu poate fi restabilit.
In anumite cazuri termenele precluzive pot fi doar prelungite. Astfel la scaparea din motive intemeiate a termenului pentru
acceptarea mostenirii art. 1519 prevede prelungirea termenului pentru primirea mostenirii. Poate fi prelungit termenul
sanctionatoriu de pastrare a spatiului locativ persoanei temporar absente (art.63 Codul Locativ RM). Termenele punitive se
stabilesc de lege sau de contract, daca aceasta e prevazut de lege.
Termene de garantie. Prin termen de garantie se intelege termenul inauntrul caruia debitorul poarta raspundere pentru calitatea
bunului, iar creditorul are dreptul inauntrul acestui termen de a cere remedierea gratuita a bunului, preschimbarea bunului,
serviciul sau aplicarea altor urmari prevazute de lege sau contract. Dar dupa natura sa termenele de garantie sint asemanatoare
cu cele punitive. Termenul de garantie nu poate fi lungit, nici restabilit prin hotarire judecatoreasca. In cazurile prevazute de
lege termenele de garantie pot fi doar prelungite.
Termenele de garantie sint prevazute pentru marfurile si bunurile vindute ( art.772, 783, 784, 804 CC RM); pentru rezultatele
lucrarilor de antrepriza (art.969) etc. Ele servesc ca garantie juridica a calitatii marfii, productiei. Despre termenele de garantie,
ca despre o masura ce asigura calitatea corespunzatoare a productiei, direct se vorbeste in art.1 al Legii cu privire la protectia
drepturilor consumatorului. Legislatia civila deosebeste termene de garantie de exploatare a bunului, de pastrare a produselor,
termene de utilizare etc. Termenele indicate se stabilesc prin acordul partilor, de standarde. De conditiile tehnice. Prin acordul
partilor pot fi instituite termene mai indelungate decit cele stabilite de standarde sau conditiile tehnice. O varietate a termenelor
de garantie sint termenele de utilitate. Potrivit Legii RM privind protectia consumatorilor, termenele de utilitate sint stabilite
pentru produsele de uz indelungat. Termenul de utilitate – intervalul de timp in cadrul caruia producatorul marfii se obliga sa
asigure consumatorului posibilitatea utilizarii ei conform destinatiei si sa poarte raspundere pentru viciile aparute din vina sa.
Lista marfurilor fata de care producatorul este obligat sa stabileasca termene de utilitate sint instituite de actele normative.
Acestea sint marfurile care dupa scurgerea termenului stabilit pentru ele vor prezenta pericol pentru viata, sanatatea
consumatorului sau pot provoca daune patrimoniului sau mediului inconjurator. Termenul de utilitate se rasfringe si asupra
elementelor componente: detalii, agregate. Termenul de utilitate se stabileste de Legea RM privind protectia consumatorilor
documentele tehnice normative, dar poate fi declarat si de catre producator sau discutat de parti. Inauntrul termenului de
utilitate marfurile trebuie sa-si mentina calitatile precise, daca au fost respectate conditiile de transport, manipulare, depozitare
si exploatare.
Prin lege, standarde sau alte cerinte obligatorii poate fi stabilit termenul de valabilitate a produsului (art.773 CC RM, art.1,23 al
Legii RM privind protectia consumatorilor). Acest termen se deosebeste de termenul de garantie si de utilizare. Termenul de
valabilitate este intervalul de timp dupa expirarea caruia produsul devine impropriu pentru utilizare conform destinatiei. Potrivit
art.1 al Legii RM privind protectia consumatorului termenul de valabilitate este limita de timp, in car eprodusul poate fi
consumat si in care acestea trebuie sa-si mentina caracteristicile calitative, daca au fost respectate conditiile de transport,
manipularea, depozitarea, consum. Legea RM privin protectia consumatorulu art. 9, prevede obligatoa producatorului de a
stabili termenul de valabilitate pentru produsele alimentare, medicamente, produsele chimice si altele asemanatoare lor. La
expirarea termenului de valabilitate produsul se considera impropriu pentru utilizarea lui conform destinatiei si nu poate fi
supus realizarii. Expirarea termenului de valabilitate duce la interzicerea realizarii a astfel de produse. Iata de ce acesta poate fi
considerat ca varietate a termenului sanctionatoriu si trebuie deosebit de termenul de garantie si de utilitate ( mai detaliat despre
aceasta la comentariul art. 773 CC RM).
Termenele de executare a obligatiilor. Este limita de timp in cadrul careia creditorul si debitorul trebuie sa savirseasca
actiunile ce constituie continutul drepturilor si obligatiilor acestora. Dupa natura sa juridica, termenele de executare a
obligatiilor stabilite cel mai des prin acordul partilor intervale de timp indreptate spre incetarea obligatiilor existente. Termenele
de executare a obligatiilor se determina, in primul rind, in functie de specificul fiecarui tip de obligatii. Particularitatile
contractelor de vinzare-cumparare, mandat, antrepriza, depozit etc. Determina si perioada executarii obligatiilor. In virtutea
acestui fapt, cerinta de respectare a termenelor de executare, inaintata catre comportamentul participantilor la executarea
obligatiilor, se releveaza in compartimentele codului civil si ale altor acte normative, dedicate tipurilor concrete de obligatii
(mai detaliat la com. Art.575). Pentru executarea obligatiilor o importanta deosebita o au termenele generale si speciale de
executare. In multe cazuri executarea obligatiilor urmeaza nemijlocit dupa aparitia lor (utilizarea autobusului, troleibusului).
Alte ori invers, intre aparitia si executarea obligatiei trece un interval de timp (la comandarea produselor cu livrarea lor la
domiciliu). Executarea unui sir de obligatii necesita o perioada mai indelungata de timp. La acestea pot fi atribuite obligatiile ce
apar din contractul de antrepriza de constructie capitala sau obligatiile aparute din contractele de deservire a populatiei de catre
diferite intreprinderi de deservire sociala (spalatorii, reparatia incaltamintei, ceasurilor s.a.). Unele contracte (in special cel de
antrepriza in constructii capitale) se indica atit termenul general de executare a obligatiei, cit6 si termenele speciale. Caracterul
nedeterminat al termenului de executare este prezent in cazurile cind termenul de executare nu este stabilit sau este dependent
de momentul inaintarii cererii. Creditorul in acest caz este in drept de a cere executarea in orice moment, iar debitorul sa
execute in orice timp.
Executarea obligatiilor reciproce de catre parti trebuie sa se faca simultan, daca din lege, contract sau esenta obligatiei nu
rezulta altfel. De exemplu, la contractul de vinzare-cumparare actiunea regulii date se exteriorizeaza prin aceea ca vinzatorul
este obligat sa transmita bunul vindut, iar cumparatorul sa-l receptioneze si totodata sa achite pretul (Art.753). Potrivit unor
tipuri de obligatii, una din parti trebuie sa-si execute obligatia anterior celeilalte parti (alin.1, Art.966 clientul trebuie sa
plateasca antreprenorului remuneratia dupa primirea lucrarii, daca prin lege sau contract nu este prevazuta plata in rate sau in alt
mod).
Partea ce nu si-a indeplinit obligatiile, nu este in drept sa ceara executarea obligatiilor sale celeilalte parti, deoarece in
contractele sinalagmatice obligatiile partilor sint reciproce. Daca din lege, continutul obligatiei sau contract nu reese altfel
atunci debitorul este in drept sa execute obligatia inainte de termen. Posibilitatea executarii obligatiei inainte de termen depinde
de faptul in favoarea cui este stabilit acest termen – creditorului sau debitorului. Daca in interesele creditorului (contract de
depozit), atunci acesta este in drept sa ceara executarea inainte de termen indeplinirea obligatiei, debitorul, insa, fara acordul
creditorului nu poate efectua executarea inainte de termen, deoarece aceasta echivaleaza cu neexecutarea obligatiei. Daca
termenul este stabilit in favoarea debitorului (contract de imprumut), atunci debitorul poate sa-si stinga datoria inainte de
termen, creditorul la rindul sau poate cere executarea obligatiei doar la scadenta.
Termenele de aparare a drepturilor civile – intervale de timp, inauntrul carora persoanele abilitate sint in drept sa se adresese
la delicvent, in instanta de judecata sau alt organ jurisdictional cu pretentia despre apararea sau executarea silita a dreptului
incalcat sau interesului contestat. La termenele de aparare a drepturilor civile se refera termenele de inaintare a pretentiilor si
termenele de prescriptie extinctiva.
Termenele prealabile – sint termenele stabilite de normele dreptului civil, in cadrul carora persoanele abilitate, trebuie inainte
de adresarea in judecata sau altui organ jurisdictional, sa inainteze o pretentie pentru transarea conflictului intre parti. Forma
prealabila de solutionare a conflictului nu este o metoda fortata, cum aceasta apare in cadrul formei judecatoresti. Pentru
inaintarea pretentiilor se stabileste un termen, numit prealabil. In dependenta de temeiul si categoria conflictului, durata
termenului prealabil poate fi diversa, dar nu depaseste sase luni. Sint instituite de actele normative, acordul partilor sau uzante.
Termenele prealabile stabilite prin acordul partilor sau de uzante nu poarta caracter imperativ si nu impiedica persoana abilitata
sa-si realizeze nemijlocit dreptul la aparare judiciara. Termenele prealabile, prevazute de actele normative, dupa esenta sa sunt
punitive. Respectarea lor este o conditie obligatorie pentru adresarea in judecata de drept comun sau specializata. Pericolul
pierderii dreptului la inaintarea actiunii din cauza nerespectarii formei prealabile obligatorii, in esenta face aceste termene
punitive. Aceasta contravine principiilor libertatii si disponibilitatii in realizarea drepturilor civile. Noua legislatie civila a
micsorat considerabil numarul cazurilor de utilizare a procedurii prealabile de solutionare a litigiilor si le-a pastrat in astfel de
sfere cum sint obligatiile de transport (art.1020 CC RM, art. 383 al Codului Navigatiei maritime comerciale, art. 49 al Codului
transporturilor auto, p.116 al Regulamentului transporturilor de marfuri din 09.12.1999, si alte acte normative ce reglementeaza
raporturile de transport), obligatiile de antrepriza (art.959), turism (art.1141), s.a. In cazul refuzului debitorului de a satisface
pretentia, recunoasterii partiale sau neprimirii in termenul stabilit a raspunsului la ea,persoana imputernicita este in drept de a
inainta o actiune in judecata, in termenul stabilit de legislatie, calculat din ziua primirii raspunsului sau expirarii termenului
prevazut pentru raspuns. Astfel in cazurile prevazute de lege, prezentarea pretentiilor in cadrul termenului prealabil serveste
drept temei obligatoriu pentru o ulterioara adresare in organul respectiv in scopul realizarii dreptului la executarea
silita,termenul prealabil nu este o modalitate de executare silita a obligatiilor.
Dupa efectele juridice,termenele se impart nu numai in termene de aparitie a dreptului (termene care duc la nasterea raporturilor
juridice, a unor drepturi si obligatii, de exemplu: atingerea majoratului serveste ca temei pentru aparitia capacitatii de exercitiu
depline – art.20), dar si in termeni de modificare si incetare.
Termenele de modificare a drepturilor – termenele care duc la modificarea raporturilor juridice, a anumitor drepturi si
obligatii. Astfel potrivit art. 715 de ziua semnarii actului de transmitere si bilantului de repartitie in cazul reorganizarii
persoanelor juridice (art.69-70), legea leaga trecerea drepturilor si obligatiilor, adica are loc modificarea componentei
subiective a raportului juridic.
Termenele de incetarea a drepturilor – termenele care duc la incetarea raporturilor juridice, a anumitor drepturi si obligatii.
De exemplu: la expirarea a sase luni (al.1 art.1544), sau al unui an (al.2 art.1544), creditorii isi pierd dreptul la inaintarea
pretentiilor.
Termenele se pot imparti in generale si speciale. Speciale – nu sint exceptii de la regula, ele doar concretizeaza termenele
generale. De exemplu la incheierea contractului pe un termen indelungat, partile pot prevedea termene speciale de executare in
cadrul termenului general. Astfel partile in contractul de antrepriza pot stabili un termen general de executare, iar in caz de
necesitate – termenul de inceput, termenul de executare a anumitor etape si termenul de incheiere a lucrarilor (art.954).
Se deosebesc de asemenea termene de inceput si de sfirsit. Primele determina inceputulraportului juridic sau a anumitei stari
( de exemplu dreptul la actiune ca stare specifica a dreptului subiectiv); celui de-a doilea – sfirsitul lor. Se aplica si astfel de
termene care marcheaza inceputul, continuitatea si sfirsitul raportului juridic ( de exemplu termenul de valabilitate a procurii –
art.254).
5. Dupa sensul al.1 art.259, toate tipurile de termene in dreptul civil, in dependenta de subiectul care le stabileste se imparte:
a) stabilite de le sau legislative. Legile, ca izvoare a dreptului civil ocupa un loc central, principal in sistemul actelor
normative, care impreuna alcatuiesc legislatia civila. Termenele juridico-civile se determina nu numai de legi, deoarece
legislatia civila este compusa nu doar din Codul civil si a legilor adoptate in conformitate cu el, dar si din acte subordonate
legii, care reglementeaza statutul juridic al participantilor la raportul juridic de drept civil, temeiurile si procedura realizarii
dreptului de proprietate, a obligatiilor contractuale si de alt tip, alte raporturi patrimoniale si cele legate de ele nepatrimoniale,
relatiile legate de realizarea si apararea drepturilor si libertatilor fundamentale si altor valori nemateriale. La grupa actelor
normative subordonate legii se atribuie hotaririle Parlamentului, decretele Presedintelui, ordonantele si hotaririle Guvernului,
hotaririle organelor administratiei publice locale, ordinile si instructiunile Ministerelor si Departamentelor, actele subordonate
legii ale patronilor intreprinderilor,organizatiile – ordinile, regulile, unele acte ale organizatiilor obstesti (statutele). Caracterul
subordonat al acestor acte normative nu inseamna ca ele dispun de o forta juridica mai mica decit legile. Termenele juridico-
civile, stabilite de actele subnormative poseda ca si termenele stabilite de lege o forta juridica suficienta pentru respectivii
subiecti ai raporturilor juridice civile (art.2, 192). Deosebirea consta doar in faptul ca forta juridica a termenelor stabilite de
actele subnormative nu are aceeasi generalitate si superioritate dupa cum o au cele instituite prin lege. De exemplu sfera de
aplicare a termenelor de prescriptie extinctiva, stabilite de legislatie (art. 267), au o aplicabilitate generala fata de termenele
stabilite in Regulamentul transporturilor auto de marfuri, adoptate de Ministerul Transporturilor si Comunicatiilor la 9.12.1999.
Sfera de actiune a ultimelor se rasfringe doar asupra relatiilor de transportare a marfurilor cu transportul auto. Principalul e ca
termenele stabilite de actele civle subnormative nu pot denatura esenta si continutul termenelor stabilite de lege. De exemplu
reglementarile despre termene, care se contin in Regulamentul transporturilor auto de marfuri, nu trebuie sa denatureze esenta si
continutul termenelor stabilite in Codul transporturilor auto. Termenele juridico-civile stabilite prin lege sau act subnormativ,
poarta caracter imperativ si nu pot fi midificate prin acordul partilor sau hotarirea instantei de judecata. Respectarea lor e
obligatorie pentru cetateni, organizatii, judecata, arbitri sicelelalte organe jurisdictionale, abilitatesa solutioneze conflicte
juridice-civile.
b) termenele stabilite de judecata sau arbitri alesi – termenele judiciare mai sint numite termenele organelor de jurisdictie.
Prin hotarire judecatoreasca pot fi stabilite, de exemplu: termene de lichidare a restantierilor de catre pirit; termene de
desmintire a informatiilor ce ponegresc onoarea, demnitatea sau reputatia profesionala; eliberarea localului; termenele pentru
remedierea gratuita a deficientelor de catre antreprenor; termenul de preschimbare a bunului necalitativ la cererea
cumparatorului; suspendarea pe un anumit termen a executarii hotaririi luate de ea. In toate hotaririle judecatoresti, care obliga
pe pirit sa savirseasca anumite actiuni, se stabileste un termen, in cadrul caruia ele trebuie efectuate. In multe cazuri chiar
legislatia obliga instantele judecatoresti sa stabileasca unele termene. Astfel art. 31 al Legii cu privire la reclama din 27 iunie
1997, prevede ca in cazul stabilirii de catre instanta a faptului incalcarii legislatiei cu privire la reclama, delicventul este obligat
sa opreasca total sau partial reclama respectiva si in termenul stabilit de instanta sa dea o dezmintire. Alin. 7 art.38 al Legii cu
privire la dreptul de autor si drepturile conexe, prevede ca in cazul incalcarii grave unice sau incalcarii sistematice a drepturilor
de autor si drepturilor conexe de catre persoana juridica, instanta este in drept sa emita o hotarire de suspendare a acesteia pe un
termen de 30 zile.
c) termenele instituite prin acordul partilor. Termenele conventionale – stabilite prin acordul partilor si incluse in contract,
perioade de timp in cadrul carora vinzatorul, antreprenorul si altii trebuie sa transmita cumparatorului, clientul s.a.m.d. lucrarea,
marfa s.a. Termenele in contracte se stipuleaza diferit: a) fixarea unei date; b) fixarea unei perioade de timp, adica a intervalului
de timp in cadrul caruia partile trebuie sa-si realizeze drepturile si obligatiile: decada, luna, cvartal, an, cu utilizarea unor
termeni specifici – „imediat”,”in orice moment”, „ in termen rezonabil”, „in momentul predarii”, „pina la expirarea termenului
rezonavil” etc.; c) prin dispozitia executarii conditiilor contractuale pe parti sau pe etape cu aprobarea unui plan, unde sint
stipulate termene de transmitere a fiecarei partide de marfuri. Acest plan, potrivit uzantelor comertului, se numeste de exemplu:
„Planul de expediere a marfurilor in 1 trimestru al anului 2003” (art.758). Planul dat este anexat la contract sub denumirea de
„Anexa nr.1 (sau nr.2) la contract”, cu indicarea obligatorie a datei si numarului contarctului. Plus la aceasta in textul
contractului trebuie de mentionat ca anexa nr.1 sau nr.2 este parte integranta a contractului (cu trimitere la numarul si data
incheierii contractului). Fixarea acestei clauze exclude in continuare invocarea de catre parti a lipsei anexei. Trimiterea in anexa
la numerul si data incheierii contractului exclude total posibilitatea contragentului de a declara (chiar si in judecata) ca anexa
„nu s-ai ntocmit”, iar „s-a pierdut”, „a disparut” etc. Prin acordul partilor poate fi stabilit un grafic de predare a marfii: de
decada, de diurna, de ora, s.a.m.d. In majoritatea cazurilor termenul, stabilit prin acordul partilor, este conditia esentiala a
diferitor tipuri de contract. Tranzactiile unilaterale deasemenea contin conditii despre termene. In acest tip de tranzactii
termenul se stabileste prin dispozitia persoanei care o efectuiaza. Astfel potrivit art.1371, termenul de prezentare a lucrarilor la
concursul public si anuntarea rezultatelor acestuia se stabilesc de organizatori.
Spre deosebire de termenele instituite prin lege, termenele stipulate de parti in contract sau in tranzactie unilaterala, pot fi
modificate prin acordul partilor si pot fi stabilite termene speciale de executare.
Al.1 art.259 este o norma de imputernicire si indica cercul subiectelor (legislatorul, instanta de judecata, partile in contract),
care au dreptul de a stabili termene juridico-civile, survenirea sau expirarea carora duca la aparitia, modificarea sau stingerea
raporturilor civile. Spre deosebire de aceasta norma al.2 art.259 este o norma ce obliga si stabileste obligatia tuturor subiectelor
care aplica normele civile despre termene, independent de cine acestea sint stabilite (legea,instanta de judecata sau parti), sa se
conduca la calcularea lor de regulile stabilite de Codul civil: regulile date sint reglementate de titlul IV „termenele”, capitolul
„Calcularea termenelor”. Fiind o norma imperative, alin2. art.259 contine prescriptia categorica: „indiferent de temeiul
aparitiei, termenul se calculeaza dupa regulile stipulate in prezentul titlu”. Regulile de calculare stabilite de Codul civil pot fi
modificate de catre participantii raporturilor civile, de asemenea de instanta de judecata, legi sau alte acte normative
subordonate legilor, cu exceptia legilor ce introduc modoficari sau completari in titlu IV al Codului civil, care reglementeaza
modalitatea calcularii termenilor.

Art.260. Modul de stabilire a termenului

Termenul se instituie prin indicarea a unei date calendaristice, a unei perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi
sigur că se va întîmlpa.

Timpul exercită o influenţă deosebită asupra apariţiei, modificării sau încetării raporturilor civile. Apărarea drepturilor
încălcate, de asemenea, este limitată în timp. Deosebit de important este rolul termenelor ca intervale de timp, referitor la
drepturile civile, existenţa cărora este limitată în timp, de exemplu - de termenul de acţiune a contractului, deoarece să-şi
realizeze drepturile şi obligaţiile reciproce, părţile pot doar în cursul acestui termen.
Respectarea şi aplicarea termenelor juridico-civile este în mare parte determinată de corectitudinea calculării lor, ceea ce la
rîndul său depinde de modul de determinare a termenelor. Regulile de calculare a termenelor sîn t expuse în art.260 şi se
răsfrînge asupra termenelor, stabilite de lege, contracte, sau instanţa de judecată.
După modul de marcare a termenelor, acestea se împart în termene determinate de:
a) Dată calendaristică. De exemplu, termenul de predare a mărfii conform contractului de vînzare-cumpărare, stabilit de părţi
este o dată concretă + 20 septembrie 2003. Termenele se determină printr-o dată calendaristică în cazurile, cînd acţiunea
drepturilor şi obligaţiilor este necesar de a lega de un moment concret, de exemplu, cu o dată concretă – 5 august 2003, sau de o
dată concretă a fiecărei luni, caz ce apare cel mai des la efectuarea plăţilor periodice : comunale, de asigurare, plata procentelor
conform depozitului bancar (al. 2 art. 1225). Dacă altfel nu este stabilit de contractul de depozit bancar, procentele la suma
depozitului se plătesc deponentului la cererea lui, la data scurgerii fiecărui cvartal. Prin dată calendaristică se determină nu
numai un moment concret, dar şi începutul şi sfîrşitul lui. Astfel în corespundere cu Legea RM din 22 septembrie 1995 cu
privire la mărcile comerciale şi denumirea locului de provenienţă a mărfii, pentru înregistrarea mărcii comerciale sau denumirii
locului de provenienţă a mărfii se depune o cerere în Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Potrivit al.2 art.11
al acestei legi, petiţionarul este în drept, de la data parvenirii cererii şi pînă la data primirii unei hotărîri în baza acesteia, să
concretizeze şi să corecteze documentele, fără a modifica marca comercială sau denumirea locului de provenienţă a mărfii.
Printr-o dată calendaristică se poate determina şi încheierea unei perioade de timp, în cadrul căreia persoanele cointeresate sînt
în drept să efectuieze acţiuni juridice concludente. Astfel potrivit al.2 art.14 al Legii RM din 15 octombrie 1996 despre
Protecţia desenelor şi modelelor industriale, petiţionarul este în drept să-şi retragă cererea despre înregistrarea desenului sau
modelului industrial în orice timp, dar nu mai tîrziu de data primirii hotărîrii despre înregistrare sau refuzul înregistrării
desenului sau modelului industrial.
Termenele calculate printr-o dată calendaristică, totdeauna sînt determinate şi se referă la termenele absolut determinate.
b) Termenele, determinate de scurgerea unei perioade. Termenul se determină printr-o perioadă de timp, dacă este necesar
să evidenţiem un interval de timp, înăuntrul căruia drepturile şi obligaţiile civile trebuie să acţioneze ( să apară, să existe, să se
modifice şi să dispară ). În aşa cazuri durata unei astfel de perioade se calculează în ani, luni, săptămîni, zile, ore şi chiar în
astfel de termen cum este momentul. Astfel obligaţia vînzătorului de predare a mărfii se consideră executată în momentul
predării acesteia cărăuşului saula oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător, dacă contractul nu prevede altfel (al.2 art.
760). Dreptul de proprietate asupra întreprinderii ca complex patrimonial, apare din momentul predării şi este supus înregistrării
imediate (art.822). Continuitatea perioadei de timp, determinată în ore şi minute, este prevăzută, de exemplu, de Regulamentul
transporturilor auto de călători şi bagaje. Potrivit Regulamentului în cauză, pasagerul în cazul restituirii biletului în casă, nu mai
tîrziu de 2 ore înainte de plecarea autobusului, este în drept să primească preţul integral al biletului, cu deducerea comisionului
achitat pentru vînzarea preliminară, iar la restituirea biletului mai tîrziu de termenul dat, dar nu mai tîrziu decît cu 15 cu 15
minute pînă la plecarea autobusului, să primească costul călătoriei minus 15% şi a comisionului pentru vînzarea prealabilă. În
unele cazuri, intervalul de timp, ca termen juridico-civil, se marchează prin utilizarea diferitor noţiuni : „imediat”, „îndată” etc.
Astfel al.2 art 1137 prevede că în cazul depistării cărorva neajunsuri în timpul călătoriei, turistul are dreptul să ceară înlăturarea
lor imediată. Reclamaţiile referitor la viciile ascunse sau abaterile de la condiţiile contractului care nu au putut fi descoperite în
momentul recepţionării lucrării, urmează a fi prezentate antreprenorului imediat după constatarea lor (art.959). Cumpărătorul
este obligat să anunţe cumpărătorul despre viciile depistate de îndată ce le-a descoperit (art.765). etc.
Des în actele normative şi cele subnormative cu caracter civil, se aplică şi o astfel de modalitate de determinare a perioadelor de
timp cum sînt „termenele rezonabile” (al.4 art.765, art.799, 984,1010). Legiuitorul nu dezvăluie noţiunea de termen rezonabil,
iar normele respective nu conţin condiţiile ce ar determina acest termen. Aceasta se explică prin multitudinea de pricini,
inclusiv şi a celor care stipulează unele categorii de obligaţii trebuie executate în virtutea uzanţelor comerciale ( operaţiunile
bancare, depozit le cerere, ş.a.). Stabilind termenul rezonabil, părţile raportului juridic trebuie să reiasă din circumstanţele
concrete ale cauzei, caracteristice pentru tipul dat de raporturi juridice. Termenul rezonabil trebuie să fie suficient pentru
efectuarea acţiunilor juridice ( realizarea obligaţiei civile ) şi în plus nu prea îndelungate, pentru ca să nu creeze condiţii pentru
întîrzierea apariţiei, modoficării şi încetării drepturilor şi obligaţiilor civile. „Termenul rezonabil”, în ultima instanţă, se
determină de instanţă în cazul conflictului de executare tardivă a obligaţiilor.
Legiuitorul în normele de drept, părţile în contract, instanţele de judecată în hotărîrile sale, trebuie prin orice metode să
diminueze utilizarea unei astfel de modalităţi de determinare a termenelor, ca „termen rezonabil”. Lipsa unui termen concret de
executare a obligaţiilor sau utilizarea unui „termen rezonabil”, complică raporturile contragenţilor, creeazăo stare de
incertitudine în aplicarea sancţiunilor pecuniare pentru încălcarea condiţiilor contractuale, legate, de exemplu, de stabilirea
termenelor de final al vînzării bunurilor, de verificarea calităţii bunlui, la informarea vînzătorului despre existenţa viciilor,
pentru darea acordului vis-a-vis de bunul cumpărat la probă sau la vedere, la transportarea pasagerilor etc. Existenţa în normele
de drept sau în contracte a definiţiei de „termene rezonabile” duce la complicarea procesului de sancţionare a contragenţilor
pentru încălcarea acestor termene.
Legislaţia civilă prevede, de asemenea, cazuri cînd determinarea intervalului de timp are loc în mărimi zecimale faţă de unităţile
de măsură a timpului: jumătate de an, un an şi jumătate, jumătate de oră ş.a. Trebuie totuţi de avut în vedere că termenele,
determinate în funcţie de un interval de timp, cel mai des se calculează în ani, luni, zile. Termenele civile se determină cu
preferinţă în zile. Dacă termenul civil se stabileşte absolut determinat (ora, ziua, data), atunci şi fapta juridico-civilă trebuie
realizată în termenul în termenul strict indicat. Cînd termenul este indicat printr-o perioadă de timp anumită ( lună, săptămînă),
atunci fapta juridică trebuie realizată în cadrul intervalului de timp, dar nu mai tîrziu de scurgerea lui.
c) Termenul poate fi determinat prin referire la un eveniment viitor şi sigur că se va produce: de exemplu decesul
persoanei, începutul şi sfîrşitul navigaţiei, începutul sezonului respectiv ( de încălzre), atingerea unei vîrste anumite, decesul
beneficiarului întreţinerii sau a dobînditorului în contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, etc.
Termenele-evenimente survin inevitabil, dar nu se ştie cînd concret. Trebuie de avut în vedere că în cazurile,cînd termenele
civile se determină prin indicarea unei împrejurări, care trebuie să survină, atunci raporturile civile, potrivit legislaţiei civile în
vigoare, pot să apară, să existe, să se modifice şi înceteze, pînă la şi după survenirea evenimentului stipulat, sau în timpul
acestuia. De exemplu, succesiunea se deschide numai după moartea cetăţeanului (art.1440); capacitatea deplină de exerciţiu
apare la 18 ani (art.20); tutela îşi păstrează acţiunea pe tot termenul tulburării psihice a persoanei fizice (bolii psihice sau
debilităţii mintale) şi pînă în momentul, în care temeiurile, în virtutea cărora persoana a fost declarată incapabilă, vor decădea
(art.24).
În cazul incertitudinii că evenimentul în general se va întîmpla, sîntem în prezenţa condiţiei, dar nu a termenului (art,234).
Astfel dacă apariţia sau modificarea drepturilor şi a obligaţiilor într-un contract se pune în dependenţă de evenimentul incert,
atunci astfel de eveniment nu determină un termen, dar o condiţie.

Art.261. Începutul curgerii termenului

1) Dacă începutul curgerii termenul este determinat de un eveniment sau moment în timp care va
surveni pe parcursul zilei, atunci ziua survenirii evenimentului sau momentul nu se ia în consideraţie la calcularea
termenului.
2) Dacă începutul curgerii termenului se determină prin începutul unei zile, această zi se include în
termen. Regula se extinde asupra zilei de naştere la calcularea vîrstei.

Pentru calcularea corectă a termenelor este nvoie de stabilit momentele sale de început şi de sfîrşit. Termenele, determinate prin
perioade de timp (ani, luni sau zile), se calculează după regulile stabilite de lege. Începutul termenului se stabileşte după regula
indicată în al.1 art.261, potrivit căruia, termenele în dreptul civil încep a curge din ziua următoare după data calendaristică sau
survenirea evenimantului, care determină începutul acestora. Această regulă se referă şi la calcularea termenelor în ore şi
minute – termenul începe a curge de la unitatea următoare.Ziua care marchează începutul calculării termenului nu se ia în
considerare la calculare. Astfel termenul de 6 luni pentru acceptarea moştenirii, începe a curge din ziua următoare a zilei
decesului defunctului, spre exemplu dacă defunctul a murit la 1 martie 2003, termenul pentru acceptarea moştenirii sau refuzul
de la moştenire începe a curge la 2 martie 2003. Dacă evenimentul, dela care se calculează termenul a avut loc la 23 noiembrie,
prima zi de curgere a termenului va fi 24 noiembrie. Sau: dacă transmiterea bunurilor conform contractului de vînzare-
cumpărare (art.757), încheiat la 15 septembrie 2003, trebuie să fie efectruată în termen de 10 zile din momentul încheierii,
atunci aceasta va însemna că termenul de predare a bunului va fi 25 septembrie 2003 (al.1 art.757). Astfel, independent de
faptul cum se determină termenul civil – în ani, luni, zile, - curgerea lui, după regula generală începe din ziua următoare după
data calendaristică sau evenimentul, care marchează începutul termenului. Această regulă foarte importantă, care decurge din
conţinutul art.261, are o însemnătate practică pentru acele relaţii juridice, termenele de apariţie, modificare, existenţă sau
încetare a cărora se calculează în zile.
2. Regula comentată este şi mai mult concretizată în al.1 art. 261: dacă începutul curgerii termenului este legat de un eveniment
anumit sau moment în timp, atunci ziua survenirii evenimentului sau momentului ne se ia în considerare la calcularea
termenului. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că data calendaristică sau ziua survenirii evenimentului în calcul nu se iau şi
termenul, determinat de perioada de timp, începe a curge din ziua următoare după data calendaristică sau producerii
evenimentului, care marchează începutul. Regula a fost introdusă pentru a simplifica calcularea curgerii termenului. În afară de
aceasta, spre deosebire de luna calendaristică, care întotdeauna începe cu data de „1”, curgerea lunii juridice poate să înceapă şi
respectiv să se termine nu numai cu data de ”1”, dar şi cu orice altă dată.
Regula generală potrivit căreia calcularea termenelor în ani, luni, zile, începe cu următoarea zi după data calendaristică sau
producerii evenimentului, care marchează începutul lor, poate avea şi excepţii. Actele normative speciale pot stabili alte reguli
de stabilire a momentului de început a termenului. Astfel potrivit art. 49 începutul calculării termenului de 1 an pentru
recunoaşterea persoanei fizice absente fără veste, este ziua parvenirii ultimelor ştiri despre cel dispărut. Dacă această zi nu
poate fi stabilită, atunci începutul calculării termenului de 1 an, se consideră data de unu a lunii ce urmează după luna în care au
fost primite ultimele ştiri despre dispărut, iar dacă nu se poate stabili şi luna - de la 1 ianuarie a anului următor. Al.1 art 272
stabileşte regula generală, care determină momentul de început al calculării prescripţiei extinctive. Această regulă se conţine atît
în CC RM (al.2 art. 233, art.2, 3, 5, 6 ş.a. art. 272, al.2 art.1021, ş.a.), cît şi în alte legi. Astfel o modalitate deosebită de
calculare a termenului de prescripţie se conţine în Codul navigaţiei maritime comerciale, art.388; art.60 al Legii cambiei; art.13
al Legii cu privire la protecţia dreăturilor consumatorului, etc. Separat este stabilit modul de calculare a termenului de
transportare a încărcăturilor prin intermediul căii ferate – de la ora 24 a zilei primirii încărcăturii.
Excepţii de la regula generală că termenele, determinate prin intervale de timp, încep a curge din ziua următoare după data
calendaristică a evenimentului, care marchează survenirea lor, este regula al.2 art. comentat: dacă începutul curgerii termenului
se determină prin începutul unei zile, această zi se include în termen. Regula se extinde şi asupra zilei de naştere la calcularea
vîrstei. Momentul de debut de la care trebuie calculat timpul (2ani), necesar pentru declararea morţii militarului sau altei
persoane, care a dispărut fără veste în legătură cu operaţiunile militare, nu este ziua următoare după terminarea operaţiunilor
militare, ci ziua încheierii acestor operaţiuni. Începutul curgerii termenului, prevăzut la al.2 art. 52, este legat de începutul zilei
de încheiere a operaţiunilor militare şi anume această zi se ia în considerare la calcularea termenului dat.
Vîrsta matrimonială pentru bărbaţi este 18 ani, iar pentru femei este 16 ani (art.12 Codul Familiei RM). Înregistrarea de stat a
încheierii căsătoriei poate avea loc şi în ziua atingerii vîrstei matrimoniale, deoarece persoana, care doreşte să înregistreze
căsătoria, trebuie să atingă vîrsta stabilită de lege, la momentul înregistrării căsătoriei, şi nu la ziua depunerii declaraţiei de
căsătorie în organele stării civile. Ziua de naştere se calculează pentru calcularea vîrstei matrimoniale.
Existenţa criteriilor alternative, care nu corespund cu regula generală de determinare a debutului curgerii termenului (termenele
încep a curge nu din ziua următoare după survenirea datei calendaristice sau evenimentului; ziua cînd persoana a aflat sau
trebuia să afle despre încălcarea dreptului său), necesită din partea persoanelor cointeresate şi organelor jurisdicţionale în
fiecare caz aparte cunoaşterea şi analiza circumstanţelor concrete, prevăzute de normele juridice.
Regula art. 261 despre determinarea începutului curgerii termenului se extinde numai la termenele, determinate prin perioade de
timp, începutul cărora este marcată de o dată calendaristică sau eveniment. Anumite termene determinate prin perioade de timp
– curg. Regula articolului comentat nu se extinde şi asupra termenelor, care se scurg de la o dată anumită sau eveniment anumit
( de exemplu termenul de plată a datoriei sau alt termen de executare a obligaţiilor), deoarece aceste termene nu curg, dar
survin, şi nu este nevoie de calcularea şi determinarea momentului de început la calcularea lor.

Art.262. Diferitele modalităţi ale termenului

1) Prin jumătate de an ori semestru se înţeleg 6 lunim prin semestru – 3 luni, prin jumătate de lună – 15
zile, prin decadă – 10 zile.
2) Dacă termenul este stipulat printr-o perioadă şi o fracţiune din această perioadă, fracţiunea se
calculează la urmă.
3) În cazul în care este indicat începutul, mijlocul sau sfîrşitul lunii, se are în vedere data de întîi, de
cincisprezece sau respectiv ultima zi a lunii.

Unităţile de măsură general recunoscute a termenelor sînt anul, luna, săptămîna, ziua, ora, minutul. Actele juridice civile prevăd
determinarea intervalului de timp în perioade şi fracţiuni din aceste perioade, faţă de unităţile de măsură a timpului, de exemplu
faţă de lună. Aceasta poate fi un trimestru, jumătate de an, decadă, diurnă etc. Trimestru este echivalent cu trei luni, iar
calculare lui se face de la începutul anului, adică începutul primului trimestru este 1 ianuarie a anului respectiv, al doilea
trimestru - de la 1 aprilie, al treilea – de la 1 iunie, al patrulea – de la1 octombrie. La termenul stabilit prin jumătate de an, se
aplică regulile pentru termenele, calculate în luni şi jumătatea de an echivalează cu 6 luni.
Termenul stabilit de jumătate de lună, se priveşte ca termen calculat în zile şi echivalează cu 15 zile, indiferent de numărul
zilelor în luna respectivă, adică termenul se scurge la a 15 zi din ziua de debut. Respectiv şi termenul de o decadă este privitca
termen calculat în zile şi este echivalent cu 10 zile. Regula art. 262 poate fi reprodusă sau concretizată de norme juridice
separate de fiecare dată în dependenţă de specificul raporturilor juridice. Astfel al3,5,6,7 art.22 al Legii cambiei, în context cu
art. 262, prevăd următoarele: dacă cambia trată este eliberată pe un termen de o lună şi jumătate sau pe cîteva luni şi jumătate
de la întocmire sau prezentare, atunci trebuie calculate mai întîi lunile pline. Dacă termenul plăţii este stabilit pentru începutul,
mijlocul sau sfîrşitul lunii, atunci semnificaţia acestor noţiuni este data de 1, 15 sau ultima zi a lunii. Îmbinarea „opt zile” sau
„cincisprezece zile” înseamnă nu una sau două săptămîni, dar termenele de opt sau cincisprezece zile pline. Îmbinarea
„jumătate de lună” echivalează cu 15 zile.

Art. 263. Calcularea termenului de un an şi de o lună

Dacă termenele de un an şi de o lună se calculează fără a se ţine cont de curgerea lui neîntreruptă, se consideră că luna
are 30 zile şi anul – 365 zile.

1. Timpul se scurge într-un singur sens – înainte. Nu poate fi oprit în loc sau întors, ci îşi continuă curgerea. Tot ce putem e să-l
măsurăm în minute, ore, zile, luni, ani etc. Pe lîngă zi, următoarea măsură de timp folosită de oameni a fost luna sinodică. Luna
ia aceleşi forme la intervale de timp regulate, între o fază de lună nouă şi următoarea scurgîndu-se 28 zile. În realitate, intervalul
este de aproximativ 29,5 zile. Aceasta este luna sinodică. Intervalele între fazele lunii nu se cuprind exact în cele 365 sau 366
zile ale unui an, deci, de-a lungul istoriei, luna pe care o folosim astăzi ca măsură de timp, numită „lună calendaristică”, a
suferit mici modificări, devenind mai lungă şi mai scurtă. Aprilie, iunie, septembrie şi noiembrie, au fiecare cîte 30 zile. Toate
celelalteluni au cîte 31 zile, cu excepţia lui februarie care are 28 de zile, sau 29 în anii bisecţi. Anul nu cuprinde un număr întreg
de zile şi aproximativ 365 şi un sfert. Adăugînd în calendar o zi suplimentară, o data la patru ani, evităm apariţia treptată a unui
decalaj între anotimpuri şi datele calendaristice specifice lor. De atîta există ani bisecţi. Pe 4 octombrie 1582 Papa Grigore al
XIII-lea a introdus calendarul gregorian, care este cel mai precis de pînă atunci şi care îl folosim şi astăzi. Dar mai există şi alte
calendare, religioase şi tradiţionale, utilizate încă în anumite regiuni ale globului. În calendarul evreiesc durata anului variază
între 353 şi 385 zile. Calendarul musulman are 354 sau 355 zile. În comunicaţiile internaţionale (inclusiv relaţiile juridice civile
internaţionale ), întreaga lume foloseşte calendarul gregorian, conform căruia anul are 365 sau 366 zile.
2. Raportul juridic civil există în timp, care curge neîntrerupt. Totodată, importanţă juridică îl are nu propriu-zis procesul de
curgere a timpului, dar etapele, intervalele lui, numite în drept termene. Exactitatea determinării termenului (începutul,
continuitatea şi sfîrşitul) duce la consecinţe juridice, în forma apariţiei, modificării sau încetării raportului juridic. În virtutea
acestui fapt, legiuitorul încearcă să determine exact durata termenului juridic, care nu totdeauna coincide cu curgerea obiectivă
a termenului calendaristic. Astfel dacă termenele de un an sau o lună se calculează fără a se ţine cont de curgerea lui
neîntreruptă, se consideră că luna are 30 zile şi anul – 365. Dacă termenele de un an sau o lună se calculează ţinîndu-se cont de
curgerea lui neîntreruptă, se consideră că luna are respectiv 28, 29, 30, 31 zile, iar anul 365 sau 366 zile.

Art.264. Expirarea termenului

1) Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului.

2) Termenul stabilit în luniexpiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă ultima luna nu are data
respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii.
3) Termenul stabilit în săptămîni expiră în ziua respectivă a ultimei săptămîni.
4) Termenul expiră la ora 24 a ultimei zile a termenului. Dacă acţiunea trebuie săvîrşită la o organizaţie, termenul
expiră la ora cînd acestă organizaţie, în conformitate cu normele stabilite, încheie programul de lucru.
5) În cazul în care este mai scurt de o zi, termenul expiră la expirarea unităţii de timp respective. Dispoziţia a doua din
alin.4 se aplică în modul corespunzător.
6) Documentele depuse la oficiile poştale sau telegrafice pînă la ora 24 a ultimei zile a termenului se consideră depuse în
termen. Echivalează cu depunerea la poştă transmiterea textului documentului prin teletip, fax şi prin alte mijloace de
comunicaţie.

Sfîrşitul termenelor este legat, de regulă, de expirarea lor. Sfîrşitul curgerii termenului civil este determinat de regulile art. 264,
265. Regulile despre expirarea termenelor sînt diverse pentru diferite categorii de termene şi expirarea termenului depinde de
unitatea de măsură, prevăzută în caz concret.
Sfîrşitul perioadei calculate, calculate în ani, are loc pe data respectivă, care a marcat începutul ei. Aceasta înseamnă că,
termenul, calculat în ani expiră în ultimul an al termenului, în aceeaşi lună după denumire, şi la aceeaşi dată care a marcat
începutul lui. Astfel dacă evenimentul sau acţiunea de la care se calculează termenul de trei ani al prescripţiei extinctive (art.
267) sau termenul de declarare a morţii (art.52), a avut loc la 15 iulie 2003, termenul respectiv va expira la 15 iulie 2006 şi nici
o zi mai devreme. Aceasta este posibil, deoarece momentul de început al curgerii termenului, determinat printr-o perioadă de
timp, este stabilit de art. 261, astfel încît expirarea termenului, calculat în ani, va reveni la aceeaşi dată, deoarece ziua, care
marchează începutul termenului, nu se ia în considerare la calculare, iată de ce zilele de început şi de sfîrşit coincid. Aceasta
permite în cazul termenului calculat în ani, să referim expirarea lui la luna respectivă şi la data ultimului an al termenului.
Modul de determinare a începutului termenului, instituit de art. 261, face posibil expirarea termenului, calculat în luni, să
coincidă cu aceeaşi dată a ultimei luni a termenului, care a pus începutul acestuia. Astfel termenul de 6 luni al prescripţiei
extinctive de încasare a penalităţilor art.268, calculat de la tada încălcării comise pe 18 martie 2003, va expira la 18
septembrie2003. Aceasta ne demonstreză că termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Tot
acest exemplu mărturiseşte despre aceea că la calculareatermenului în luni se va schimba luna ( în cazul nostru a fost martie şi a
devenit septembrie), iar în unele cazuri posibil şi anul. Astfel termenul de 6 luni, început la 30 decembrie 2003, va expira la 30
iunie 2004. Termenele calculate în jumătăţi de an sau în trimestre, se calculează în aceeaşi ordine, ca şi termenele, calculate în
luni. Termenul stabilit în jumătate de lună, este privit ca termen ce este calculat în zile şi echivalează cu 15 zile, indiferent de
numărul zilelor ce-l are luna respectivă, adică termenul expiră în a 15 zi de la momentul începutului. Termenul de o lună şi
jumătate sau două luni şi jumătate, va fi echivalent cu o lună, respectiv două luni şi cincisprezace zile.
Data respectivă în ultima lună a termenului poate şi să nu fie. De exemplu termenul începe la 31, iar în ultima lună a termenului
sînt doar 30 zile. În acest caz termenul expiră în ultima zi a lunii. Astfel termenul de 6 luni,calculat de la 30 august, expiră la 28
februarie, iar în anul bisect la 29 februarie. Situaţia analogică poate apărea şi la calcularea termenului în ani, dacă curgerea lui a
început în ultima zi a lui februarie, în an bisect.
Termenul stabilit în săptămîni expiră în ziua respectivă a ultimei săptămîni. Aici ca ţi în cazul calculării termenului în ani şi
luni, sub această zi se înţelege ziua care corespunde datei calendaristice sau producerii evenimentului, care determină începutul
curgerii termenului. De exemplu termenul de o săptămînă (două sau trei săptămîni), calculat de la un eveniment sau acţiune,
care a avut loc miercuri, va expira tot miercuri în ultima săptămînă a termenului.
Cînd termenul este stabilit pentru a efectua careva acţiuni juridico-civile, aceasta va putea fi efectuată pînă la orele 24 a ultimei
zile a termenului. Aceasta se referă la persoanele fizice şi juridice cu orar nelimitat de lucru. Dacă acţiunea trebuie efectuată
într-o organizaţie cu orar limitat de lucru, atunci termenul se consideră expirat la ora, cînd organizaţia dată, după regulile
stabilite, î-şi încheie ziua de lucru sau operaţiile respective (chiar dacă organizaţia continuă să lucreze). De exemplu unele
operaţiuni bancare se petrec de bancă numai pănă la orele 14, deşi banca lucrează pînă la 18. În acest caz executarea privind
aceste operaţiuni poate fi realizată doar pînă la orele 14, iar altele – pînă la 18. Dacă în organizaţie nu sunt stabilite reguli
privind efectuarea respectivelor acţiuni, ele trebuie efectuate pînă la încheierea zilei de muncă: astfel dacă regimul interior de
muncă este de la ora 8-18, pînă la 18.
Obligaţiile trebuie executate în mod corespunzător, cu bună-credinţă, în locul şi în termenul stabilit. Iată de ce, cînd acţiunea
trebuie efectuată doar într-o organizaţie anumită şi ca urmare a încălcării regimului ei de lucru (în ultima zi a termenului în
organizaţie, prin încălcarea regimului de lucri, munca s-a terminat înainte de program sau nu s-a efectuat) obligaţia nu a putu fi
executată, atunci se consideră că termenul nu a expirat şi că executorul nu este în întîrziere. Astfel dacă marfa trebuie livrată la
depozit, atunci această operaţiune urmează a fi efectuată pînă la închiderea depozitului. Este vorba de orele de lucru a
depozitului, stabilit prin reguli anumite. Dacă depozitul s-a închis mai devreme în această zi, iar marfa nu a fost livrată pînă la
ora normală de închidere a depozitului, debitorul nu va fi considerat în întîrziere. Cele spuse mai sus pot fi formulate într-o
regulă: dacă în ultima zi a termenului, lucrul în organizaţie, cu încălcarea regimului interior de muncă, s-a sfîrşit mai înainte sau
în general nu s-a efectuat, ceea ce a împiedicat efectuarea acţiunilor respective, atunci termenul nu poate fi considerat scăpat.
La comentariul al.4, art. 264, vorba este despre fapte, cum ar fi intrarea în posesia bunurilor succesorale, transmiterea de fapt a
banilor sau bunurilor, primirea bunului dat spre păstrare, etc. De asemenea este vorba şi despre acţiuni legate de înaintarea
diferitor cereri sau reclamaţii (acţiunii civile, a reclamaţiei, înştiinţarea îndreptată de antreprenor clientului despre terminarea
lucrării şi predare).
Timpul de scurgere a termenului în articolul comentat se determină după locul efectuării acţiunilor respective, adică se ia în
considerare aşa numita vreme locală, ceea ce trebuie să se ia în seamă în cazurile în care părţile raportului juridic litigios
locuiesc în zone cu diferite fuse orare. În cazurile prevăzute de lege, termenul îndreptării a unor asemenea cereri şi înştiinţări
are importanţă juridică. Iată de ce la înaintarea diferitor cereri ( a acţiunii civile, a cererii de apel, de recurs) şi altor documente
scrise, care pot fi predate la poştă sau la telegraf, se aplică regula generală de expirare a termenului la orele 24 a ultimei zile.
Aşadar, nu va fi scăpat termenul de achitare a plăţii pentru apartament sau plata oricărei alte datorii dacă transferul s-a efectuat
la poştă pînă la orele 24 a ultimei zile a termenului. Toate documentele scrise, predate la poştă sau telegraf, pe teletip, fax, prin
alte mijloace de comunicare pînă la orele 24 a ultimei zile a termenului, se consideră transmise în termenul stabilit, chiar dacă
au fost adresate organizaţiei cu regim limitat de muncă. Cu toate acestea trebuie de avut în vedere că potrivit Art. 23 al Legii cu
privire la poştă din 15 mai 1996, „ Poşta Moldovei” organizează şi asigură prestarea serviciilor poştale principale pe tot
teritoriul republicii, în toate zilele de lucru. În oraşe şi oraşe-reşedinţe, oficiile poştale lucrează sîmbăta pînă la orele 16, iar
duminica lucrează cel puţin un oficiu poştal de serviciu. Duminica se asigură transmiterea textelor prin telegrame urgente.

Art. 265 Expirarea termenului într-o zi de odihnă

Dacă ultima zi a termenului este o zi de duminică, de sîmbătă sau o zi care, în conformitate cu legea în vigoare, la locul
executării obligaţiei este zi de odihnă, termenul expiră în următoarea zi lucrătoare.

Nelucrătoare se consideră zilele de odhină generale şi zilele de sărbătoare. Zi de odihnă generală este
duminica. În săptămîna de lucru de 5 zile, se stabilesc 2 zile de odihnă, iar în săptămîna de lucru cu 6 zile lucrătoare – o zi de
odihnă. A doua zi nelucrătoare, în cadrul săptămînii de 5 zile lucrătoare, se stabileşete de legislaţie, iar dacă nu se stabileşte de
legislaţie, se reglementează de regulamentul de ordine interioară a muncii. După regula generală, zile nelucrătoare sunt zilele de
sîmbătă şi duminică – în săptămîna de lucru de 5 zile şi duminica – în săptămîna de lucru de 6 zile. Zile de sărbătoare sunt zile
nelucrătoare. La ele, potrivit Codului muncii se atribuie: 1 ianuarie – Anul Nou; 7,8 ianuarie – Crăciunul; 8 martie – Ziua
internaţională a femeilor; prima şi a doua zi de Paşte după calendarul religios; a doua lune după Paşte – Paştele Blajinilor; 1 mai
– Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor muncii; 9 mai – Ziua vicoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru independenţa
Patriei; 27 august – Ziua Independenţei; 31 august – sărbătoarea „ Limba Noastră”; Ziua Sfîntului în al cărui nume este sfinţită
biserica din localitatea respectivă (Hramul bsericii).
Nelucrătoare sunt şi zilele de odihnă şi de sărbătoare transferate de Guvernul RM.
Ziua nelucrătoare influenţează asupra calculării termenului doar atunci, cînd asupra ei cade ultima zi a efectuării acţiunii
juridico-civile respective. Ziua nelucrătoare nu se ia în calcul, doar dacă ea este ultima zi a termenului. În acest caz este
indiferent dacă termenul expiră într-o zi de odihnă generală, într-o zi de sărbătoare sau într-o zi de odihnă transferată de
Guvernul RM. În aceste cazuri termenul civil, se prelungeşte pînă la următoarea zi lucrătoare. Astfel dacă expirarea termenului,
stabilit pentru realizarea unor sau altor acţiuni îndreptate la realizarea sau dobîndirea drepturilor şi obligaţiilor civile, survine
într-o zi nelucrătoare, ziua expirării termenului se va considera următoarea zi lucrătoare. De exemplu, în cazul expirării
termenului stabilit de lege, contract sau hotărîre judecatorească are loc la 1 ianuarie, expirarea lui se va transfera la 2 ianuarie,
iar dacă 2 ianuarie este zi de odhnă – atunci se va transfera în următoarea zi lucrătoare.
Regula articolului comentat se extinde şi asupra zilelor de odihnă ( care nu coincid cu cele generale) determinate prin graficul
de lucru al unor sau altor organizaţii, unde trebuie săvîrşite anumite acţiuni, dacă ele nu pot fi realizate nu în timpul de lucru al
acestor organizaţii. De exemplu obligaţia poate fi executată prin întroducerea banilor la depozit (art.645 ). Dacă debitorul este
obligat să introducă bani, hîrtii de valoare sau alte documente sau obiecte de giuvaierie în depozitul băncii sau a notarului,
instanţei de judecată luni, dar în legătură cu orarul acestora (a băncii, a notarului, a instanţei de judecată) ei nu lucrează, atunci
ziua expirării termenului executării obligaţiei va fi marţi – următoarea zi lucrătoare.
Regulile prevăzute de articolul respectiv, se extind asupra expirării termenului şi nici într-un caz această regulă nu se răsfrînge
asupra începutului curgerii termenului, şi zilele de odihnă şi cele de sărbătoare nu se exclud la calcularea duratei acestuia.

Art. 266. Prelungirea termenului

În cazul prelungirii termenului, termenul nou se calculează din momentul expirării termenului precedent.

1. Prelungirea termenului presupunemărirea duratei termenului stabilit de cineva anterior şi este determinată de oferirea
posibilităţii ca participanţii raporturilor civile să-şi poată îndeplini acţiunile juridico-civile, să-şi realizeze dreptul lor subiectiv,
etc. Prin prelungire se stabileşte un nou termen, egal după durata sa cu cel anterior pentru executarea căreiva acţiuni juridice sau
realizarea dreptului în termen. Necesitatea prelungirii termenului poate apărea în legătură cu imposibilitatea efectuării unei
acţiuni juridico-civile în termenul stabilit, din motive întemeiate.
2. După sensul articolului comentat, termenul poate fi prelungit cît pînă la expirarea lui, cît şi după aceasta. Însă, în toate
cazurile calcularea termenului nou va avea loc de la momentul expirării termenului anterior (vezi comentariul art. 264). Reeşind
din conţinutul al.1 art.259, termenele se stabilesc prin lege, hotărîre judecătorească sau acordul părţilor.
Articolul comentat nu indică care termene – stabilite prin lege, de hotărîre judecătorească sau acordul părţilor – pot fi
prelungite. În legislaţia procesuală civilă, referotior la termenele stabilite de instanţade judecată se utilizează noţiunea de
prelungire, iar faţă de termenele stabilite de lege noţiunea de restabilirea în termen. Diferenţa se explică prin aceea că instanţa
nu este în drept să mărească durata termenului stabilit de lege, dar poate doar restabili curgerea lui.
Termenele civile sînt foarte variate şi printre ele se evidenţiază în special termenele imperative şi dispozitive. Termenele
imperative nu pot fi modificate şi prelungite prin acordul participanţilor la raporturile civile. Imperative sînt majoritatea
termenelor civile, stabilite de normele corporative şi succesorale. Spre deosebire de ele, normele dispozitive pot fi modificate
prin acordul părţilor.După demersul persoanei interesate, instanţa de judecată prelungeşte termenul stabilit tot de ea, prin
istituirea unui nou termen. Aceasta este inadmisibil faţă de termenele stabilite prin dispoziţia legii.
Participanţii la raporturile juridice civile nu sînt în drept nici să excludă acţiunea normelor imperative, nici să le prelungească
sau scurteze aceste termene, instituite prin lege, nici să determine o altă modalitate de calculare a acestora, decît cea preavăzută
de lege. În toate cazurile instanţele de judecată, alte organe jurisdicţionale, aplică termenele imperative şi dispoziţiile cu privire
la ele, prevăzute de lege. În cazuri excepţionale legea admite prelungirea termenelor civile, instituite prin lege. Astfel termenul
de acceptare a succesiunii, stipulat în art. 1517, poate fi prelungit de instanţa de judecată (art.1519). Unele termene civile se
prelungesc propriu-zis de lege. În virtutea avestui fapt, ele reprezintă o categorie aparte a termenelor, care nu pot fi prelungite
nici de participanţii la raporturile juridice, nic de instanţa de judecată. Cele menţionate se referă la termenele art. 915 al.2; 977;
1176; 1208, s.a. Un astfel de caz este cel prevăzut în art.971, ce reglementează problema termenului de răscumpărare: un astfel
de termen nu poate fi prelungit. După regula generală, nu se supun prelungirii termenele de garanţie, termenele de valabilitate,
termenele de utilitate. Indiferent de motivele omiterii, nu se prelungesc majoritatea termenelor punitive ( cu excepţia celui de
acceptare a moştenirii).
Instituirea prin lege, acte subnormative, acordul părţilor sau hotărîrea instanţei de judecată, a termenelor civile, reprezintă o
garanţie de asigurare a dobîndirii, realizăriii şi apărării drepturilor subiective şi un instrument juridic de influenţare a
comportamentului participanţilor la raporturile juridice civile. Termenele disciplinează circuitul comercial, contribuie la
executarea contractelor. În cumul cu alte instrumente juridice civile, ele asigură cert şi la timp apariţia, modificarea sau
încetarea raporturilor juridice. Menirea termenelor – să asigure posibilitatea satisfacerii anumitor cerinţe ale persoanei
împuternicite la timp. În virtutea acestui fapt, termenele trebuie respectate de toţi participanţii la raporturile juridice, şi
prelungirea lor trebuie să se bazeze pe motive întemeiate.

Capitolul II
PRESCRIPTIA EXTINCTIVA

Articolul 267. Termenul general de prescripţie

(1) Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă de
judecată dreptul încălcat este de 3 ani.
(2) Acţiunile privind apăarea drepturilor personale nepatrimoniale se prescriu numai în cazurile expres prevăzute de
lege.

1. Prescripţia extinctivă – instituţie a dreptului civil. După natura sa juridică prescripţia extinctivă este termen juridico-civil,
adicăo perioadă determinată de timp. Articolul comentat nu dă o definiţie legală a prescripţiei extinctive. Stabilirea esenţei
termenului de prescripţie extinctivă se poate realiza pe calea răspunsului la următoarele întrebări : Prescripţia extinctivă –
pentru ce e acest termen? Asupra cui se răsfrînge? Timpul existenţei cărui fapt juridic termenul de prescripţie extinctivă
sabileşte? Dacă prescripţia extinctivă este o perioadă de timp (interval de timp), atunci care obiect este marcat de întinderea
termenului de prescripţie? Analiza articolelor capitolului II „Prescripţia extinctivă” a Titlului IV CC RM (cartea I) ne permite să
determinăm obiectul prescripţiei extinctive şi astfel să răspundem la la întrebarea : asupra ce totuşi se răsfrînge prescripţia
extinctivă? Prescripţia extinctivă ca termen juridico-civil se răsfrînge asupra posibilităţii apărute la persoană (fizică sau juridică)
de a-şi apăra dreptul încălcat pe calea acţiunii civile. Posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a primi apărarea pe calea
acţunii civile reprezintă dreptul subiectiv la apărare pe calea acţunii civile, denumit dreptul la acţiune. Apărut din cadrul
raportului juridic civil, dreptul la acţiune reprezintă dreptul de a cere de la instanţa de judecată emiterea hotărîrii, care ar
admite acţiunea, sau dreptul la admiterea acţiunii. Aşadar, prescripţia extinctivă este termenul, la expirarea căruia în cazul în
care acţiunea n-a fost înaintată, se stinge dreptul civil, apărut în urma delictului civil, la admiterea acţiunii- dreptul la
apărare pe calea acţiunii civile – dreptul la acţiune. Expirarea prescripţiei extinctive nu duce la încetarea a dreptului
subiectiv civil încălcat, ci stinge dreptul subiectiv civil la apărare pe calea acţiunii civile. Dreptul subiectiv încălcat poate fi
benevol executat de către persoana obligată şi după expirarea prescripţiei extinctive. Prescripţia extinctivă nu afectează dreptul
subiectiv încălcat, prescripţia se răsfrînge asupra posiblităţii exercitării forţate a dreptului la admiterea acţiunii, adică a dreptului
la acţiune. De aici rezultă că prescripţia extinctivă este determinată ca teremenul pentru apărarea dreptului pe calea
acţiunii ăn justiţie (dreptul la admiterea acţiunii) a persoanei, dreptul căreia a fost încălcat.
Acţiunea prescripţiei extinctive ar trebui să fie legată cu dreptul la acţiune, care are posibilitatea de a fi exercitat în mod
forţat de către organul jurisdicţional (instanţa de judecată, judecata arbitrală, etc.). Aşa de exemplu, în cazul încălcării dreptului
de proprietate prin lipsirea dreptultui la posesie, prescripţiri extinctive i se supune nu propriu-zis dreptul de proprietate încălcat,
ci astfel apărută prin încălcare cerinţa de revendicare (p.1. art. 374 CC RM). De aceea prescripţia extinctivă trebuie înţeleasă ca
termen care determină graniţele de timp ale cerinţelor respective, dispunînd de posibilitatea de exercitare forţată în ordine
jdecătorească.
Prescripţia extinctivă nu poate fi determinată ca termen pentru înaintarea acţiunii. Prescripţia extinctivă - termen stabilit
de către lege în scopul exercitării forţate a cerinţelor reclamantului. Prescripţia extinctivă nu se aplică la acţiuni. Înaintarea
fcţiunii este posibilă şi după expirarea termenului de prescripţie (p.1. art. 270 CC RM), aceasta deoarece expirarea prescripţiei
nu duce la stingerea dreptului subiectiv. Art. 270 CC RM stabileşte regula generală : cererea de apărare a dreptului încălcat este
primită spre examinare de către instanţă indiferent de scurgerea teremenului de prescripţie. Acţinuea civilă este acţiunea,
îndreptată la intentarea procesului civil în scopul realizării forţate a cerinţelor indicate ale reclamantului. Reieşind din aeasta,
acţinuea civilă nu face obiectul prescripţiei extinctive. Prescripţia extinctivă nu se aplică şi raporturilor juridice civile ca
raporturi sociale reglementate de norma de drept. Raportul juridic civil nu poate fi examinat sub aspect de obiect al prescripţiei
extinctive. Obiect al prescripţiei extinctive este dreptul de a cere, adică dreptul îndreptat la apărarea dreptului subiectiv încălcat
sau interesului protejat de lege.
2. Termenele de prescripţie se referă la la termenele de apărare a drepturilor civile şi a intereselor protejate de lege. De pe
această poziţie ele sînt examinate ca peroade de timp pentru adresare în instanţa de judecată cu cereri de apărare sau exercitare
forţată a a dreturilor sale sau a intereselor protajate de lege. Stabilirea termenilor de prescripţie este îndreptată spre asigurarea
funcţionării normale a circuitului civil. Scopul acestui institut – a contribui la stabilitatea ordinei de drept, stabilitatea
raporturilor patrimoniale deja apărute. Prescripţia extinctivă dusciplinează particicpanţii la circuitul civil, stimulează activitatea
în realizarea drepturilor sale şi îndeplinirea obligaţiilor. Serveşte întăririi disciplinei contractuale, rapidităţii circulaţiei
mărfurilor.
Prescripţie extinctivă este necesară participanţilor la circuitul civil în scopul apărării drepturilor sale şi intereselor –
împrejurările litigioase după scurgerea unui interval de timp îndelungat nu totdeauna pot fi stabilite cu exactitatea dorită şi
persoanele, cărora le sînt înainate cerinţe neîntemeiate şi demult stinse, deseori nu dispun de probe în apărarea sa : - ca urmare a
scurgerii unei periaode de timp însemnnate unii martori pot să decedeze, alţii să plece, ceilalţi să uite despre unele înmprejurări,
documentele pot fi pierdute, etc.
Prescripţe extinctivă este importantă şi pentru organele judiciare – respectarea termenilor de prescripţie asigură
corectitudinea hotărîrii luate de către instanţă. În cazul existenţei termenilor de prescripţie este mai uşor de a găsi probele
necesare pe dosar şi cu ajutorul lor de a stabili adevărul în litigiu. De aceea, dacă acţiunea este înaintată în interiorul teremenilor
de prescripţe, există o garanţei destul de mare de păstrare a probelor, prin intermediul cărora organele jurisdicţionale vor fi în
stare să stabilească împrejurările de fapt ale cauzei.
Aplicarea prescripţei extinctive împinge părţile în raport la timp să-şi exercite drepturile sale, astfel contribuind esenţaial
la întărirea disciplinei finaciare şi antreprenoriale în circuitul civil. Numai prin respectarea termenilor de prescripţie organele
jurisdicţionale sunt în stare să contribuie la admiterea pretenţiilor legale ale deţinătorilor de drepturi încălcate. Nu este
permisibil, o tranzacţie realizată, un drept obţinut, să-l lăsăm o perioadă nedeterminat de lungă sub riscul contestării din partea
terţelor persoane, iar patrimoniul – sub riscul confiscării, etc.
3. Termenele de prescripţie extinctivă trebuie de deosebit de la alte termene, aplicate în circuitul juridic civil şi care au de
asemenea o omportanţă impunătoare pentru realiuarea drepturilor civile.
De termenii de prescripţie trebuie de deosebit termenele de prescripţie achizitivă (art. 333-336 CC RM). Prescripţia
achizitivă reprezintă teremenul, la expirarea căruia asupra bunului străin, care se află în posesia îndelungată de bună credinţă a
persoanei, apare dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate, în virtutea perscripţiei achitive, poate fi căpătat atît asupra unui
bun ce nu aparţine nimănui, cît şi asupra unui bun care se află în proprietatea altei persoane.Prescripţia achizitivă incipient a
apărut în sfera relaţiilor civile şi anume prin necesităţile circuitului civil trebuie de explicat includerea acestui institut de apariţie
a dreptului de proprietate în legislaţia noastră civilă. Pentru apariţia dreptului de proprietate trebuie îndeplinită condiţia
posesiunii îndelungate de bună credinţă în decursul unui termen anumit. Buna credinţă înseamnă că posesorul confundînd
scuzabil împrejurările de fapt, pe motive suficiente presupune că temeiul pe baza căruia bunul a nimerit la el îi acordă dreptul
de proprietate asupra lui. (art. 333 – 336 şi comentariu la ele).
Termenele de prescripţie extinctivă şi termenele de precripţie cambială. Termenele de prescripţie cambială reprezintă
unul dintre institutele dreptului cambiilor, care-şi sediul în Legea cambiei din 22.06.1993 (art. 60-61). Prescripţia cambială se
referă la tipul de prescripţie specială. Institutul prescripţiei cambiale determină intervalele de timp pentru protejarea drepturilor
creditorilor pe calea exercitării forţate a pretenţiilor sale. Cambia – document, reprezentînd o obligaţie scrisă, oformată în
conformitate cu cerinţele Legii cambiei, care acordă posesorului acesteia dreptul necontestabil şi exigibil ca la scadenţă să ceară
de la debitor, iar în cazul neîndeplinirii cererii şi de la alte persoane obligate prin cambie, plata sumei indicate în aceasta. În
cambie este stabilit un drept subiectiv – dreptul de a cere plata unei sume de bani stabilită. La refuzul acceptantului de a face
plata conform cambiei la persoana împuternicită apare un drept nou, care nu a existat pînă atunci, dreptul de a cere (acţiune
civilă), conţinutul căruia este descris în art. 60-61 al Legii cambiei. Aceast drept la acţiune, acordat creditorului în scopul
prozejării dreptului încălcat din cambie, reprezintă obiectul prescripţiei cambiale. Expirarea prescripţiei cambiale stinge
posibilitatea (obiectului) de a fi realizat forţat de către instanţa de judecată sau alt organ jurisdicţional. Expirarea prescripţiei
cambiale nu duce la stingerea dreptului creditorului, ci are drept efect stingerea la el a dreptului la exercitare forţată prin
intermediul organului juriscdicţional. Prescripţia cambială poate fi suspendată, întreruptă şi restabilită conform regulilor art.
274, 277, 279 CC RM. Ea nu poate fi aplicată din iniţiativa instanţei. (art. 271 CC RM).
Termenele de prescripţie extinctivă şi termenele punitive (precluzive) . Termenele indicate se aseamănă prin aceea că
în cadrul unora şi altora se permite apărarea drepturilor subiective. Între ele există şi deosebiri însemnate : 1) termenele de
prescripţie extinctivă se referă la pretenţiile legate de încălcarea dreptului, pe cînd cele punitive cele mai deseori sînt legate cu
drepturile care nu sînt încălcate – acestea reprezintă termenele stabilite de lege pentru exercitarea de către persoană a
posibilităţilor acordate lui de dreptul subiectiv. Acestea sunt teremenele de existenţă propriu-zisă a dreptului neîncălcat. Astfel
de termene, de exemplu, sînt termenul de acceptare a succesiunii, termenul de înştiinţare a portului despre intenţia
proprietarului de a ridica de la fund bunurile scufundate, etc.; 2) La expirarea termenului punitiv dreptul subiectiv respectiv se
stinge, pe cînd la expirarea prescripţiei extinctive dreptul continuă să existe, încetează doar posibilitatea exercitării lui forţate cu
ajutorul organului judiciar sau altui organ jurisdicţional. Stingerea înainte de termen a dreptului subiectiv civil în legătură cu
expirarea termenului punitiv reprezintă o sancţiune de drept pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a dreptului;
3) Prescripţia extinctivă se aplică de către organul jurisdicţional numai în cazul în care una dintre părţile aflate în proces declară
pîna la încheierea dezbaterilor judiciare despre expirarea lui. (art.271 CC RM). Termenul punitiv , dimpotrivă, se aplică de către
instanţă din proprie iniţiativă; 4) Necesitatea delimitării termenilor de prescrpţie de la termenele punitive este condiţionată şi de
faptul că în cazul termenelor punitive se aplică doar unele reguli ale prescripţiei. Asupra termenelor punitive se răsfrîng regulile
despre întrerupere, suspendare. Prelungirea lor este posibilă doar în cazuri exclusive şi numai la indicaţia concretă a legii, cum
aceasta are loc la scăparea termenului pe motive întemeiate a acceptării succesiunii sau a termenului de păstrare pentru persoana
temporar absentă a dreptului de folosire a spaţiului de locuit.Termenele de prescripţie pot fi suspendate (art. 274, 275, 276 CC
RM), ]ntrerupte (art. 277 CC RM) şi în unele cazuri, dependente de personalitatea reclamantului, restabilite de către instanţa de
judecată ()art. 279 CC RM); 5) plus la toate, termenele de prescripţie extinctivă sunt stabilite de lege şi de aceea nu pot să fie
modificate prin acordul părţilor. Termenele punitive se stabilesc prin acordul părţilor şi de către lege, dacă aceasta este revăzut
de lege: 6) Termenele punitive în circuitul civil – sînt termene exclusive, stabilite de lege în ambele cazuri. Prescripţia
extinctivă, dimpotrivă, poartă un caracter general în sensul că ele sunt aplicate tuturor relaţiilor civile, excepţie făcînd cazurile
prevăzute de lege.
Termenele de prescripţie extinctivă şi teremenele de garanţie. Cum a fost deja menţionat, sub termen de garanţie
trebuie de înţeles acel termen în interiorul căruia debitorul (vînzătorul, antreprenorul) poartă răspundere pentru calitatea
necorespunzătoare a bunului (spre exemplu uzina-producător garantează funcţionarea corespunzătoare a frigiderului,
televizorului, video recorderului sau a computerului pe parcursul unui termen (6 luni, 12 luni, 18 luni etc.) din momentul
procurării bunului în magazin). Termenele de garanţie servesc scopului creşterii calităţii bunurilor şi protejării interesului
consumatorului. Prescripţia extinctivă – termenul protejării corecitive a dreptului la cererea persoanei, dreptul căreia este
încălcat. Dacă reclamaţia (pretenţia) înaintată în interiorul termenului de garanţie nu a fost satisfăcută, persoana cointeresată
poate în termenul de prescripţie să-şi realizeze forţat dreptul său prin intermediul instanţei de judecată sau a unui alt organ
jurisdicţional. După natura sa termenul de garanţie este unul punitiv. Termenul de garanţie nu poate fi restabilit de către instanţa
de judecată. Asupra acestuia nu se răsfrîng regulile art. 297 CC RM despre restabilirea termenului de prescripţie. În cazuri
foarte rare, legea prevede că termenele de garanţie pot fi prelungite, dar aceasta nu modifică caracterul general al termenului de
garanţie ca termen punitiv.
De termenele de prescripţie extinctivă trebuie deosebite şi termenele reclamative. Acestea din urmă sînt stabilite
pentru soluţionarea pretenţionistă (reclamaţională), prealabilă a unora dintre litigiile juridice civile. Aşa cum ele oferă
posibilitatea realizării benevole a drepturilor civile, sub termenele reclamative trebuie de subînţeles termenele, în interiorul
cărora persoana împuternicită (care posedă dreptul de a cere ) este în drept, iar în unle cazuri este obligată, pînă la adresarea în
instanţa de judecată să se adreseze la persoana obligată cu cererea (propunerea) despre îndeplinirea benevolă (restabilirea)
dreptului încălcat, despre satisfacerea benevolă a pretenţiei. Numai după ce părţile au luat măsuri de aplanare nemojlocită a
conflictului, litigiul poate fi transmis spre soluţionare în judecată sau alt organ jurisdicţional. În majoritatea cazurilor este
prevăzută obligaţia înaintării scrise a pretenţiei la apariţia litigiilor economice, care sînt în competenţa instanţelor de judecată.
Întreprinderile, organizaţiile, organele administraţiei de stat, precum şi persoanele fizice-antreprenori, primind pretenţia, sunt
obligaţi să o examineze în termenul stabilit de actul normativ sau de acordul părţilor şi să înştiinţeze în scris rezultatul
petiţionarului. În cazul refuzului total sau parţial în satisfacerea pretnţiei sau neprimirea răspunsului în termen, petiţionarul este
în drept să înainteze în instanţa de judecată sau alt organ în competenţa căruia intră acest litigiu o acţiune civilă.Respectarea căii
pretenţioniste nu este obligatorie în toate cazurile. Astfel potrivit art. 763 CC RM, cumpărătorul este în drept să înainteze
vînzătorului cerinţele sale, legate de neajunsurile mărfii, despre care vînzătorul nu a înştiinţat cumpărătorul pînă la transmitere,
imediat după constatatrea lor, dar nu mai tîrziu de termenul indicat în contract. Dacă de contract nu este stabilit nici un termen,
pretenţiile pot fi înaintate nu mai tîrziu de 6 luni din momentul predării, iar în cazul bunurilor imobile – în decursul unui an. În
cazul imposibilităţii de a stabili momentul transmiterii bunului, supus înregistrării, sau în cazul predării bunului pînă la
încheierea contractului, termenul se calculează din momentul înregistrării bunului în modalitatea stabilită de lege. Potrivit art.
785 CC RM, acţiunile referitoare la viciile bunului pot fi înaintate pe parcursul unui an din momentul înaintării pretenţiei, iar în
cazul în care pretenţiile n-au fost înaintate sau stabilirea datei înaintării lor nu poate fi stabilită, - în decursul unui an de la
expirarea termenului indicat în art. 783 CC RM. Astfel, în acest caz, înaintarea pretniei nu este obligatorie. Înaintarea pretenţei
sau a acţiunii rămîne la discreaţia însuşă a persoanei cointeresate. În alte cazuri creditorul este obligat pîna l a înaintarea acţiunii
să depună o pretenţie debitorului. Astefl în conformitate cu art. 383 al Codului Navigaţiei maritime comerciale al RM, pînă la
înainatrea cărăuşului a cerinţelor sale , legate cu transportul maritim al mărfurilor, pasagerilor şi bagajului, este obligatriu de a
depune o pretenţie. Aceeaşi regulă este prevăzută şi de art. 49 al Codului transporturilor auto al RM – pînă la înainaterea
acţiunii în legătură cu transportarea auto este obligatorie depunerea reclamaţiei faţă de persoanele particpante la transport. În
astfel de cazuri, înaintarea acţiunii în judecată sau alt organ, în comptenţa căruia este soluţionarea litigiului, fără depunereqa
reclamaţiei nu este posibilă.
După regula generală termenul pentru depunerea reclamaţiei nu prelungeşte prescripţia extinctivă, ci dimpotrivă se
onclude în termenul de prescripţie stabilit de lege. Depunerea reclamaţiei şi aşteptarea răspunsului la ea nu suspendă curgerea
prescripţiei (art. 274-276 CC RM). De către legile speciale pot fi prevăzute excepţii de la regulă. Codul navigaţiei maritime
comerciale (p.2. art. 387) stabileşte că din momentul depunerii reclamaţiei cărăuşului, curgerea termenului de prescripţie se
suspendă pînă la primirea răspunsului la reclamaţie sau expirarea termenului stabilit pentru răspuns. P.2 art. 1141 CC RM de
asemenea prevede că în cazul înaintării pretenţiilor din partea turistului, curgerea prescripţiei este suspendată pînă în ziua în
care organizatorul respinge scris pretenţiile turistului. În cazul în caretermenul pentru depunerea şi examinarea pretenţiilor este
inclus în termenul de prescripţie, atunci pretenţia poate fi înaintată şi după expirarea termenului stabilit pentru ea, dar înăuntrul
termenului de prescripţie. Legislaţia civilă poate prevedea şi alte reguli, potrivit cărora termenul reclamaţionist nu se include în
termenul de prescripţie. În aşa cazuri curgerea prescripţiei începe din ziua primirii răspunsului negativ la pretenţie sau expirarea
termenului, stabilit pentru răspuns. Termenul pentru înainatera pretenţiei, după regula generală, se calculează din ziua cînd
organizaţia, întreprinderea, instituţia sau cetăţeanul au aflat sau trebuiau să afle despre încălcarea dreptului său. Dacă termenul
pentru depunerea reclamaţiei se include în termenul stabilit de lege al prescripţiei, atunci momentul apariţiei dreptului la acţiune
şi a dreptului la pretenţie coincid.
4. Reglementarea juridică a prescripţiei extinctive se axează mai întîi de toate pe Capitolul II „Prescripţia extinctivă” a
Titlului IV „Termenele” a Cărţii I a CC RM. Normele insluse în capitolul comentat „Prescripţia extinctivă” sunt determinante
pentru termenele de prescripţie. Împreună cu aceasta, regulile de comportament regeritoare la prescripţia extinctivă se găsesc şi
în alte capitole al celorlalte cărţi ale CC RM (sistemul CC este alcătuit din 5 cărţi). Poţi vedea, spre exemplu, art. 92, 233, 785,
968, 1021, 1141, 1424, 1474, 1538, 1545, 1624 CC RM. Prescripţiile referitoare la prescripţia extinctivă se găsessc şi în alte
acte legislative şi acte subordonate legilor. În domeniul prescripţiei extinctive trebuie de sublinita codurile de transport şi
statutele de transport. Termene de apărare a drepturilor sînt incluse şi în Codul navigaţiei maritime comerciale al RM ( capitolul
3 „Prescripţia extinctivă” a Titlului XI „Pretenţii şi acţiuni”); în Codul transporturilor auto al Rm (art. 49,50”; în Codul
transportului feroviar (art. 155, 156). Pe întrebările prescripţiei extinctive există reglementări şi în Codul Familiei al RM (art. 8,
p.8 art. 25, p.4 art. 49, art. 98, art. 159), cît şi în alte acte codificate din RM.
O importanţă deosebită în sistemul actelor normative codificate ale dreptului civil, pe întrebările prescripţiei extinctive, o
au şi astfel de acte normative ca Legea cambiei din 23.06.1993 (Capitolul 9 „Prescripţia extinctivă”), Legea RM cu privire la
protecţia consumatorului din 13 martie 2003 (art. 26), Legea RM despre protecţia soiurilor de plante din 11 iulie 1996
( Capitolul VIII „Răspunderea pentru încălcarea drepturilor deţinătoruluin de patentă”), Legea RM cu privire la brevetele de
invenţie din 18 mai 1995 (art. 36) şi multe altele. Prescripţii pe întrebările termenelor de prescripţie pot fi regăsite şi în actele
subordonate legilor. De exemplu, p. 116 al Regulilor transportului auto de mărfuri, aprobate de Ministerul Transporturilor şi
telecomunicaţiilor al RM din 9 decembrie 1999, reprezintă o normă de blanchetă, care indică că acţiunile pe marginea
transporturilor auto se examinează după procedura stabilită de lege.
Potrivit art. 8 al Constituţiei, Republica Moldova se obligă să-şi stabilească relaţiile cu alte state în baza principiilor
general recunoscute ale dreptului internaţional, să respecte Statutul ONU şi tratatele, una din părţi la care ea este. Art. 7 al CC
RM prevede că dacă prin tratatul internaţional la care RM este parte sînt stabilite alte dispoziţii decît cele prevăzute de legislaţia
civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
Republica Moldova este participantă la multe tratate internaţionale care conţin norme ale dreptului civil.Printre ele de o
importanţă deosebită se bucură tratatele despre principalele tipuri de contracte (vînzare-cumpărare, transport, etc). Dispoziţiile
acestor acte internaţionale sunt pasibile aplicării ralaţiilor internaţionale cu participarea întreprinzătorilor moldoveni, precum şi
unor relaţii ale persoanelor fizice şi juridice, de exemplu transporturilor internaţionale, executate de către transportatorii
autohtoni. Astfel faţă de dispoziţiile cu privire la prescripţia extinctivă sînt aplicabile prevederile art. 7 CC RM, potrivit cărora
regulile tratatului internaţional au prioritate faţă de regulile legislaţiei naţionale. Din numărul convenţiilor internaţionale , care
conţin norme referitoare la prescripţia extinctivă trebuie de subliniat Convenţia despre prescripţia extinctivă în vînzarea-
cumpărarea internaţională de mărfuri (New York 11 iunie 1974, cu modificările din 11 aprilie 1980 - Viena), intrată în vigoare
la 1 august 1988. Republica Moldova a ratificat această convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1214 din 25 iunie 1997 şi
este obligatorie pentru RM începînd cu 1 martie 1998. Regulile Conveţiei din 14 iunie 1974 vor fi aplicate în locul regulolor
corespunzătoare din CC RM referitoare la prescripţia extinctivă în ceea ce priveşete contractele de vînzare-cumpărare
internaţională de mărfuri, încheiate de antreprenorii RM cu partenerii străini.
La numărul actelor internaţionale ale RM care ar conţine reguli referitoare la prescripţia extinctivă se referă şi un şir de
convenţii din domeniul tarnsporturilor – Convenţia de la Varşovia din 12 octombrie 1929 referitoare la transportul aerian
internaţional, ratificată de RM la 6 martie 1996 şi intrată în vigoare pentru rM din 19 iunie 1997; Convenţia de la Geneva
despre contractul de transport feroviar internaţional de mărfuridin 19mai 1956, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1318
din 2 martie 1993 şi care este obligatorie pentru RM din 26 mai 1993.
Curtea Supremă de Justiţie reprezintă instanţa de judecată superioară, care asigură aplicarea corectă şi uniformă a
legislaţiei de către instanţele de judecată. În virtutea p. d art. 16 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Plenul Curţii
Supreme de Justiţie face explicaţii pe întrebările aplicării legislaţiei moldoveneşti, inclusiv în ceea ce priveşete dispoziţiile CC
RM cu privire la prescripţia extinctivă. De exemplu, p. 18, 22 al Hotărîrii Plenului despre aplicarea legislaţiei referitor la
apărarea onoarei, demnităţii şi reoutaţiei profesionale a cetăţenilor şi organizaţiilor din 27 martie 1997 cu modificările de
20.12.1999 şi 19. 06.2000; p. 22 al Hotîrîrii Plenului CSJ despre practica aplicării legislaţiei la examinarea cauzelor despre
apărarea drepturilor consumatorilor din 10.07.1997 cu modoficările din 20.12. 1999,; p.20 al Hotărîrii Plenului CSJ despre
practica aplicării de către instanţele de judecată a unor prevederi ale legislaţiei referitoare la proprietatea industrială şi
activitatea de raţionalizator din 24.12.2001; p. 26 al Hotărîrii Plenului CSJ despre examinarea cauzelor cu privre la succesiune
din 10 iunie 1998 cu modoficările din 20.12.1999 şi 16.09.2002 şi alte hotărîri cu caracter explicativ.
5. Deoarece prescripţia extinctivă este considerată drept termenul de apărare pa calea acţiunii a dreptului încălcat al
persoanei, atunci reieşind din art. 267 CC RM, sub drept al persoanei supus apărării judiciarte se subînţelege dreptul subiectiv al
persoanei concrete. În primul rînd se are în vedere drepturile subiective civile al persoanelor participante la raporturi
patrimoniale, reglemetate de dreptul civil – cetăţenii, persoanele juridice, statul, cînd acesta apare în raport ca purtător de
drepturi patrimoniale. Aşadar prescripţia extinctivă se aplică mai întîi de toate raporturilo patrimoniale. Raporturile
patrimoniale, reglementate de dreptul civil, ca regulă, se exprimă sau pot fi exprimate în formă bănească, iar raporturile propriu-
zise poartă un caracter oneros. Trebuie de avut în vedere şi aceea că în dreptul civil nu sînt excluse şi raporturile cu caracter
patrimonial, în care germenele de onerozitate lipseşte. De exemplu, contractele de donaţie şi alte tranzacţii gratuite săvîrşite cu
scop de sponsorizare şi reclamă.
Alături de raporturile patrimoniale, în obiectul de reglementare al dreptului civil intră şi două grupe de raporturi
nepatrimoniale. Prima grupă, despre care se vorbeşte în p.1 art. 2 CC RM, o formează raportirile personale nepatrimoniale,
strîns legate de cele patrimoniale; mai întîi de toate este vorba de raporturile din domeniul proprietăţii intelectuale (dreptul de
autor şi inventator), subiecţii căreia pe lîngă drepturi patrimoniale, posedă şi drepturi persoanle nepatrimoniale ( dreptul de a se
numi autor, inalienabilitatea operei create). A doua grupă de drepturi nepatrimoniale, care se referă la obiectul de reglementare
al dreptului civil, o formează aşa-numitele drepturi inalienabile şi libertăţile persoanei şi alte bunurr nemateriale, care conform
p.3 art.2 CC RM, sunt apărate de legislaţia civilă, dacă altceva nu reiese din caracterul acestor bunuri nematriale. La acestea pot
fi atribuite viaţa şi sănătatea, onoarea şi bunul nume şi reputaţia (art. 16 CC RM), neatingerea vieţii private şi altele, prevăzute
de legislaţia RM. Potrivit p.2 al articolului comentat, acţiunilor referitoare la încălcarea drepturilor subiective nepatrimoniale.
prescripţia extinctivă se aplică doar în cazurile strict indicate de lege (comentariu la art. 280 CC RM).
Prescripţia extinctivă – instrument al dreptului civil, se supune principiilor dreptului civil şi de aceea statutului ei juridic îi
este caracteristic caracterul juridico-privat. Prescripţia extinctivă este parte componentă a dreptului privat şi nu public. Încă în
secolul XIV şi XX juriştii indicau că normele referitoare la prescripţia extinctivă sînt proprii doar acţiunilor juridice civile şi
sînt inaplicabile, de exemplu, încasării restanţelor la impozite şi alte plăţi nelegate de impozite.Raporturile fiscale sunt raporturi
juridico-publice şi nu se referă la raporturile juridico-private. Apărarea pe calea procedurii civile a drepturilor subiective,
apărute din raporturile juridico-publice (în mod special cele fiscale) nu presupune că ele se transformă în juridico-civile şi sunt
private. Raporurilor fiscale le sunt proprii relaţii de putere şi subordonare, cu toate că actul respectiv al aficiului fiscal ca organ
de stat poate fi contestat în instanţa de judecată. Din punctul de vedere al art.2 CC RM şi Capitolului „Prescripţia extinctivă” al
Titlului IV CC RM (cartea I), prescripţia extinctivă este stabilită în calitate de termen pentru apărarea dreptului patrimonial
încălcat (iar în cazurile prevăzute de lege şi a celor nepatrimoniale). Raporturilor juridico-publice prescripţia extinctivă nu
trebuie aplicată cu excepţia cazurilor strict indicate de lege. La stabilirea prescripţiei extinctive raporturilor juridico-civile
trebuie de luat în consideraţie caracterul ei juridico-civil, bazat pe principiul autonomiei de voinţă şi în special dispoziţiile
referitoare la faptul că prescripţia extinctivă se aplică de instanţa de judecată numai la cererea persoanei, în favoarea căreia
curgea prescripţia. (art. 271 CC RM).
Prescripţia extinctivă nu poate fi aplicată şi în cazul contestării actului normativ, dacă altceva nu este prevăzut de lege.
Recunoaşterea nulităţii actului organului administraţiei publice, care contravine legislaţiei, se referă la forma de apărare a
drepturilor civile (p. d art. 11 CC RM) alături de astfel de forme cum sunt neaplicarea de către instanţă a actului organului
administraţiei publice, caer contravine legii (p. k art. 11 CC RM). Acţiunile despre declararea nulităţii actelor arganelor
administraţiei publice ( actelor organelor de stat şi a organelor administraţiei publice locale) constituie partea esenţială a
dosarelor civile. Potrivit p. 1. art. 12 CC RM, actele emise de o autoriate publică pot fi declarate nule dacă: 1) nu corespunde
legii sau altor acte normative; 2) încalcă drepturile civile şi interesele protejate de lege ale persoanelor fizice şi juridice ca
subiecţi ai dreptului civil; Art. 12 CC RM arată că în aşa cazuri actul autorităţii publice trebuie să încalce nemojlocit un drept
civil subiectiv sau interes protejat de lege.

Art. 268 Termene speciale de prescripţie extinctivă

Se prescriu în termen de 6 luni acţiunile privind:

a) încasarea penalităţii;
b) viciile ascunse ale bunului vîndut;
c) viciile lucrărilor executate în baza contractului de deservire curentă a persoanelor;
d) litighiile ce izvorăsc din contrcatul de transport.

1.Codul Civil al RM din 6 iunie 2002 spre deosebire de CC RSSM din 26.12.1964 stabileşte doar un termen de prescripţie
general – de trei ani, indiferent de faptul cine intră în raporturile juridice în calitate de beneficiar al apărării pe calea acţiunii
civile – cetăţeanul sau organizaţia. Aceasta corespunde principiului de bază al legislaţiei civile – cel al egalităţii tuturor
participanţilor la raporturile reglementate. Acestui principiu îi corespunde şi principiul egalităţii căilor de apărare a tuturor
formelor de proprietate, măcar că apărarea drepturilor încălcate nu se reduce doar la aceasta. Spre deosebire de art. 267 CC RM,
art. 268 CC RM şi alte norme ale legislaţiei civile prevăd că pentru diferite categorii de cerinţe de către lege pot fi stabilite
termene speciale ale prescripţiei : prescurtate (mai mici de 3 ani) sau mai lungi faţă de termenul de prescripţie general (de 3
ani). De menţionat este faptul că denumirea art. 268 CC RM „Termene speciale de prescripţie extinctivă” nu corespunde
conţinutului lui. Reieşind esenţa articolului comentat, ieşim la concluzia că termenele speciale sunt doar cele de şase luni.
Comentarea în ansamblu al CC RM ne permite să vorbim despre faptul că pentru anumite tipuri de cereri sînt stabilite şi alte
termene speciale de prescripţie extinctivă – mult mai îndelungate atît faţă de termenul special de şase luni, cît şi faţă de
termenul general de trei ani. Exemplu elocvent poate fi art. 968 CC RM : în acţiunile legate de îndeplinirea unei lucrări în baza
contractului de antrepriză constituie un an din momentul primirii lucrării. În acelaşi timp potrivit p.2 al aceluiaşi articol, pentru
acţiunile în legătură cu construcţiile se stabileşte un termen prescripţie extinctivă de 5 ani.
Astfel legislaţia despre prescripţie extinctivă stabileşte două categorii de termene de prescripţie extinctivă specială în
raport cu termenul general de trei ani : a) termen de prescripţie extinctivă special mai scurt de 3 ani; b) termen de prescripţie
extinctivă mai lung de trei ani.
 La termene speciale de prescripţie extinctivă se aplică regulile generale ale CC RM referitor la nulitatea convenţiei despre
modificarea termenului de prescripţie extinctivă (art. 270 CC RM), începutul curgerii termenului de prescripţie extinctivă (art.
272 CC RM); termenul de prescripţie extinctivă în cazul modificării persoanelor în obligaţie, la cesiune de creanţă sau de
datorie (art. 273 CC RM); suspendarea şi întreruperea curgerii termenului de prescripţie extinctivă (art. 274-277 CC RM);
curgerea prescripţiei în cazul scoaterii cererii de pe rol (art. 278CC RM); restabilirea termenului de prescripţie extinctivă (art.
272 CC RM); executarea obligaţiei după expirarea termenului de prescripţie (art. 281 CC RM); şi prescripţia aplicabilă la
prestaţiile suplimentare (art. 283 CC RM).
După izvorul de stabilire a normelor juridice cu privire la prescripţia extinctivă deosebim următoarele legi şi acte
subordonate legii:
Codul Civil al RM (p.3 art. 116 referitor la cererea de reparare a prejudiciului sau cesiunii de drepturi şi obligaţii sau
venitului căpătat în rezultatul săvîrşirii unei tranzacţii de către participanţii la societatea comercială; p.3. art. 128 referitor la
răspunderea participantului, plecat din societatea în nume colectiv; art. 231 despre recunoaşterea tranzacţiei drept nule ca
rezultat al înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte; art. 233 despre declararea nulităţii actului juridic
în temeiurile prevăzute de art. 227, 228, 229 CC RM; art. 268 – de încasare a penalităţii , pentru viciile ascunse şi alte temeiuri
prevăzute în acest articol; p.3 art. 352 referitor la transferarea asupra coproprietarului a drepturilor şi obligaţiilor
cumpărătorului; p.2 art. 785 – acţiunile referitor la viciile bunului vîndut; p.1 art. 986 referitor la neajunsurile lucrărilor în
contractul de antrepriză; art. 1021 – prescripţia în contractul de transport; art. 1141 referitor la pretenţii şi acţiuni înainate de
către turist organizatorului călătoriei; art. 1439 – recunoaşterea persoanei ca succesor nedemn; art. 1474 – prescripţia referitor la
recunoaşterea nulităţii testamentului; art. 1492 referitor la cererea legatarului despre executarea legatului; art. 1538 acţiunile
despre contestarea acceptării sau refuzului la succesiune).
Legea RM cu privire la protecţia consumatorului ( art. 10,13,14,15 referitor la înaintarea de către consumator a pretenţiilor
în legătură cu viciile (calitatea) mărfurilor şi serviciilor).
Legea cambiei (art. 60-61 referitor la acţiunea înaintată de creditor faţă de andosanţi şi debitor).
Codul navigaţiei maritime comerciale (art. 388-391 referitor la reclamaţiile ce reiese din contractul de transport maritim a
mărfurilor, pasagerilor, bagajului şi în legătură cu alte cerinţe, rezultate din raporturile legate de navele maritime, de repararea
prejudiciului cauzat de poluare, de poluare atomică de către navele atomice).
Codul transportului auto al RM (art. 49 referitor la acţiunile pasagerilor, ale expeditorilor către organizaţiile de transport.
Trebuie de avut în vedere că Codul transportului auto nu prevede teremene concrete de prescripţie extinctivă. Probabil în aceste
cazuri se ţine cont de termenul de un an sau de trei, stabilite de art. 1021 CC RM).
Articolul comentat în dependenţă de durata termenului evidenţiază doar un termen prescurtat de prescripţie extinctivă –
termenul de şase luni. Conţinutul legislaţiei civile despre termenele prescurtate de prescripţie extinctivă indică şi la alte tipuri de
durată a termenelor prescurtate de prescripţie extinctivă :
trei luni . Dacă asociatul societăţii comerciale a realizat fără acordul celorlaţi asociaţi o activitate similară celei pe care o
exercită societatea, atunci în temeiul art. 116 p.3 al CC RM, societatea are drept ca în termen de trei luni să înainteze o
reclamaţie de reparare a prejudiciului cauzat sau cedarea drepturilor şi obligaţiilor sau venitului, căpătat în urma exercitării
tranzacţiei, calculate din ziua cînd asociaţii au aflat sau trebuiau să afle despre tranzacţie, dar nu mai mult de un an din
momentul săvîrşirii.
Potrivit art. 352 p.3 al CC RM în cazul vînzării cotei-părţi din patrimoniu fără respectarea dreptului de preemţiune, orice
coproprietar este în drept în termen de 3 luni să intenteze o acţiune pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de cumpărător. Cum
prevede art. 1539 CC RM acţiunea referitor la contestarea acceptului sau refuzului la succesiune poate fi înaintat în termen de 3
luni din ziua, cînd persoana cointeresată a aflat despre aceea că are pentru aceasta cauze întemeiate.
Şase luni. În articolul comentat (268) este înşirată lista termenelor prescurtate de şase luni de prescripţie extinctivă. Cu
toate că şirul relaţiilor asupra cărora se răsfrînge termenul de prescripţie extinctivă de şase luni este dat în formă exhaustivă
(adică nu suportă interpretări extensive), alte norme ale legislaţiei civile ne vorbesc despre contrariul. Analiza legislaţiei civile
ne permite să evidenţiem destul de multe relaţii asupra cărora se răsfrînge termenul de prescripţie extinctivă de şase luni.
Termene de prescripţie extinctivă de şase luni sînt stabilite de însuşă Codul Civil pentru acţiunile de declarare a nulităţii (art.
253) în temeiurile art. 227, 228, 229, 230; în acţiunile rezultate din contractul de servicii turistice ş.a. Termenul de prescripţie
extinctivă al andosanţilor unul către celălalt şi către creditor este egal cu şase luni, calculate din ziua cînd andosantul a achitat
cambia sau din ziua înaintării acţiunii către acesta.
Un an. Potrivit p.2 art. 231 CC RM, acţiunea de declarare a nulităţii actului juridic, încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre
reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte, poate fi înaintată în termen de un an din ziua în care persoana cointeresată a aflat sau
trebuia să afle despre încheierea actului juridic. În corespundre cu art. 785 CC RM, acţiunea referitor la viciile bunului pot fi
înaintate în termen de un an din data înaintării cererii, iar dacă pretenţiile n-au fost înaintate sau nu este cunoscută data înaintării
– în termen de un an de la expirarea termenelor prevăzute de art. 783 şi 784. Termenul de prescripţie extinctivă în contrcatul de
antrapriză potrivit art. 968 p.1 CC RM este de un an din mometl recepţiei lucrării. P.1 art. 1021 CC RM stabileşte termenul de
prescripţie extinctivă de un în relaţiile din domeniul transportării. Termenul de prescripţie extinctivă de un este prevăzut şi
pentru declararea persoanei drept nedemnă pentru venirea la succesiune(art. 1438) CC RM. Tremenul de prescripţie împotriva
creditorului şi andosanţilor şi debitorului este egal cu un an din ziua protestului, săvîrşit în termenul stabilit sau din ziua plăţii în
cazul notei „circuit fără cheltuiel”. P.2 art. 389 Codul navigaţiei maritime comerciale stabileşte că în cazurile prevăzute de p.2
art. 306 al codului acţiunilor în regres li se aplică termenul de un an, calculat dn ziua achitării sumei respective.
Doi ani. Potrivit p.2 art. 128 CC RM asociatul plecat din societatea în nume colectiv răspunde pentru obligaţiile societăţii,
născute pînă la părăsirea societăţii în egală măsură cu asociaţii rămaşi şi lui îi poate fi înaintată acţiunea în termen de 2 ani din
ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii din care acesta a ieşit.
 2. Termene de prescripţie extinctivă prescurate se stabilesc pentru reclamaţii aparte, cel mai des faţă de relaţiile dintre
antreprenori şi au drept scop de a determina contragenţii de a cere cît mai rapid restabilirea dreptului încălcat. Acestui scop nu-i
contribuie normele de colizie incluse în CC RM despre termenul de prescripţie extinctivă. Prescripţiile conţinute în Cartea I a
CC RM referitoare la termenul de prescripţie extinctivă nu rareori diferă esenţial de prescripţiile referitoare la termenul de
prescripţie extinctivă din celelalte cărţi. În special p. d art. 268 CC RM stabileşte termenul de prescripţie de şase luni în litigiile
izvorîte din contractele contractele de transport. În acelaşi timp p.1 art. 1021 CC RM „Termenul de perscripţie în contractul de
transport” al Capitolului XII „Transportul” al titlului III „Categoriile de obligaţii” prevăd că termenul de prescripţie în
relaţiilde transport constituie un an. În cazul intenţiei sau a culpei grave acesta constituie trei ani. De faţă sînt două norme care
reglementează unul şi acelaşi raport şi care contravin una celeilalte.Soluţia este aplicarea regulilor normei speciale : dacă în lege
se conţin reglementări generale cu privire la unul sau altul cerc de relaţii şi în acelaşi timp se prevede o normă specială cu
privire la aceste raporturi, atunci se aplică norm aspecială – adică art. 1021 CC RM. Astfel de situaţii de colizie se admit şi în
cazul altor raporturi. De exemplu se conţine o colizie în ceea ce priveşte înaintarea cerinţelor despre îndeplinirea lucrărilor de
construcţie ce se conţin în art. 269 şi 968 CC RM. Este necesară aducerea în concordanţă a acestor reguli ale CC.
3. Legislaţia veche (CC RSSM din 1964) prevedea stabilirea doar a termenelor prescurtate de prescripţie în raport cu
termenul general de prescripţie extinctivă, dar care nu depăşeau aceste termene. Cu toate acestea dintr-un şir de norme din CC
RM din 06 iunie 2002 şi alte acte normative decurge că termenele speciale de prescripţie pot fi mai lungi faţă de termenul
general de prescripţie extinctivă (de trei ani). Nu rareori termenele mai îndelungate servesc mai bine intereselor persoanelor
împuternicite.
Termenele speciale de prescripţie, mai lungi decît termenul general de prescripţie, se aplică în cazurile următoare : 10 ani
– despre introducerea modificărilor în cadastrul bunurilor imobile ( p.2 art. 506 CC RM); 5 ani – referitor la viciile în
construcţii (art. 269 CC RM); 5 ani – în contractul de antrepriză referitor la construcţii (p.2 art. 968); potrivit p.2 art. 51 CL
RM, ordinul de repartiţie poate fi declarat nul în termen de 3 ani din ziua primirii lui. Astfel de acţiune poate fi înaintată şi după
trei ani, dacă ordinul a fost eliberat ca rezultat al acţiunilor nelegitime din partea persoanelor ce l-au primit; 6 ani şi 15 ani – în
cazul reparării prejudiciului cauzat de poluare şi prejudiciu nuclear (art. 309 Codul navigaţiei maritme comerciale) ş.a.
4. Natura juridică a termenelor speciale de prescripţie coincide cu esenţa juridică a termenului general de prescripţie.
Reglementările referitoare la termenul general de prescripţie extinctivă sunt aplicabile şi în cazul termenlor speciale. Stabilirea
pentru unele categorii de raportuei a termenelor speciale este condiţionată de specificul acestor raporturi. De accea normele
dreptului civil, luînd în considerare specificul raporturilor respective (mai ales a celor de transport), în unele cazuri, admit
posibilitatea abaterii de la regula generală. Unul din astfel de cazuri este neaplicarea regulei generale a începutului calculării
termenului de prescripţie unor termene speciale. Drept exemplu poate servi p.2 art. 1021 CC RM, care determină diferit
începutul calculării termenului special în cazul reclamaţiilor din contrcatul de transport : a) în cazul pierdere parţială, de
deteriorare sau încălcare a termenului de transportare – din ziua predării încărcăturii către destinatar; b) în cazul distrugerii sau
pierderii totale – în a 30-a zi de la expirarea termenului de transportare, iar dacă acest termen nu este stabilit de părţi sau de lege
– în cea de-a 60-a zi din ziua preluării încărcăturii de către cărău.; c) în celelalte cazuri – în ziua expirării unui termen de 3 luni
de la data încheierii contrcatului de transport. Legislaţia transporturilor, normele de apărare a drepturilor consumatorilor şi alte
acte normative, stabilind un moment special de la care se calculează termenele speciale de perscripţie, iau în considerare faptul
că de lege pentru astfel de cerinţe este stabilită calea pretenţionistă de soluţionare a litigiului. De aceea momentul, de la care se
începe calcularea termenul special de prescripţie, nu rareori se determină cu luarea în seamă a a timpului necesar pentru
examinarea pretenţiei şi primirii răspunsului la ea. Astfel potrivit p.1 art. 387 Codului navigaţiei maritime comerciale, în cazul
transportului maritim, cărăuşul este obligat să examineze pretenţia în termen de 3 luni şi să înştiinţeze petiţionarul despre
satisfacerea sau respingerea ei. În cazul transportului combinat, pretenţiile se examinează în termen de 6 luni. Art. 383 CNMC
reglementează momentele speciale, de la care se calculează începutul curgerii termenului de prescripţie în cerinţele, iyvorîte din
contractul de transport maritim.

Art. 269 Prescripţia în cazul viciilor construcţiei

(1) În contrcatul pentru executarea de lucrări, dreptul ce se naşte din viciul construcţiei se prescrie în termen de 5 ani.
(2) În contractul de vînzare-cumpărare, dreptul ce se naşte din viciul construcţiei nu se prescrie înainte de trecerea a 5
ani de la executarea lucrării de construcţie.
(3) Pentru viciile materiilor prime sau ale materiilor livrate, destinate realizării unei construcţii, care au cauzat viciul
acesteia, dreptul se prescrie în termen de 5 ani.

Viciile construcţiilor sînt legate mai întîi de toate de calitatea lucrărilor îndeplinite de antreprenor. Calitatea lucrărilor
trebuie să foe stabilită mai întîi de toate în contrcatul de antrepriză, iar în cazul caracterului incomplet al condiţiilor – să
corespundă condiţiilor obişnuite. Calitatea lucrărilor de construcţie poate stabilită nu numai în contarctul de antrepriză, dar şi în
anexele la el – descrierile, schiţele sau formulate în formă de trimitere la documentele de construcţie respective ( standarturi,
norme tehnice). Cerinţele faţă de lucrările de construcţie pentru clădiri sunt diverse şi sunt formulate în diferite documente
juridice : standarte, norme tehnice, norme şi reguli în construcţie. Responsabilitatea antreprenorului pentru calitatea lucrărilor
de construcţie survine pentru executarea lucrărilor cu deviere de la contrcat, de la proiect, devizul de cheltuieli, cît şi de la
normele şi regulile de construcţie, în vigoare la momentul îndeplinirii categoriilor de lucrări. Trebuie de avut în vedere că
pentru fiecare tip de lucrări în construcţie există diverese norme şi regule. În afară de normele şi regulile de construcţie în
sistemul actelor normative, care reglementează procedura de elaborare, avizare, aprobare şi componenţă a documentaţiei de
proiect pentru construcţia clădirilor pe teritoriul RM şi care sînt menite să fie aplicate de către clienţi şi antreprenori, organele
adminstraţiei de stat şi controlului de stat, persoanele fizice şi juridice – participanţi la relaţiile de construcţie.
Calitatea lucrărilor de construcţie depinde şi de calitatea materialelor, detaliilor puse la dispoziţie de client sau
antreprenor. Calitatea lucrărilor de construcţie, cît şi atingerea indicilor în construcţie, aşa cum ar fi capacitatea de producţie a
întreprinderii, depind de calitatea materiei prime şi a materialelor, îndreptate pentru realizarea construcţiei. Viciile construcţiei
se găsesc în dependenţă directă de viciile materiei prime şi a materialelor, folosite pentru realizarea construcţiei.
Clientul este în drept în decursul întregii perioade a construcţiei să execute controlul asupra activităţii antreprenorului în
ceea ce priveşte nivelul înalt al calităţii lucrărilor de construcţie şi folosirea materialelor calitative în realizarea construcţiei. În
cazul depistării viciilor în executarea lucrărilor de construcţie sau folosirea materialelor necalitative, clientul este în drept să
ceară de la antreprenor înlăturarea lor. Existenţa defectelor în lucrările de construcţie poate fi percepută şi după finisarea
lucrărilor de construcţie, lşa expirarea unei perioade de timp mai îndelungate. Cu acest scop legiuitorul a stabilit termene mai
îndelungate pentru cerinţele legate de viciile în construcţii, de calitatea necorespunzătoare a lucrărilor privitor la construcţii.
Acestora li se aplică alte termene de perscripţie.
2. Prescripţia în cazul viciilor în construcţii se referă la prescripţia specială. Termenele stabilite pentru astfel de cerinţe
sunt mult mai îndelungate în raport cu termenul general de prescripţie extinctivă. Termenul special de prescripţie extinctivă în
cerinţele despre viciile în construcţii sunt stabilite de lege, şi nu de contrcatul de antrepriză, de normele şi regulile în
construcţie, de GOSTuri în domeniul construcţiei, regulile de proiectare şi de recepţie în exploatare a construcţiilor finisate.
Stabilirea termenelor mai îndelungate de prescripţie cu durata de cinci ani pentru reclamaţiile clientului cu privire la
calitatea lucrărilor de construcţie îndeplinite este determinată de necesitatea unei verificări mai îndelungate a calităţii acestora.
Termenul de cinci ani, fiind un termen mai îndelungat decît cel general, serveşte în primul rînd intereselor clientului. Aceste
termene sunt legate de viciile ascunse ale construcţiilor, care nu pot fi stabilite în cazul unei examinări obişnuite.
Prescripţia cu durata de cinci ani trebuie aplicată nu doar în cazurile cînd obiect al lucrărilor de construcţie au fost
lucrările de ridicare, reconstruire sau reparaţie a cladirilor. Această regulă se aplică şi faţă de dreptul, născut din contrcatul de
vînzare-cumpărare al obiectului, vîndul cu vicii de construcţie. Calitatea obiectului construit trebuie să corespundă nu doar
cerinţelor obişnuite faţă de lucrările de genul respectiv, dar şi faţă de materialele întrebuinţate, detalii. Dacă pentru executarea
construcţiei au fost utilizate materiale şi materie primă cu vicii, atunci acţiunea cu privire la viciile materialelor şi materiei
prime, care au avut drept efect vicii ale construcţiei se prescrie tot în cinci ani. Sub vicii ale materialelor şi materiei prime
despre care se vorbeşte în p.3 al articolului comentat, trebuie de înţeles vicii care dau naştere la răspunderea antreprenorului
pentru calitatea necorespunzătoare a materialelor propuse de el, întrebuinţate la executarea lucrărilor, cît şi răspunderea lui
pentru prezentarea materialelor grevate de drepturile terţilor.
În art. 269 CC RM este vorba despre prescripţia de 5 ani numai în problemele legate de calitatea necorespunzătoare a
lucrărilor de construcţie executate şi calitatea materialelor, destinate pentru executarea lucrării şi care au dat naştere la vicii în
construcţie. În articolul comentat nu sînt indicaţii despre termenele de prescripţie pentru alte cerinţe, legate de contractul de
antrepriză în construcţie. Cum, de exemplu, ar fi încălcarea termenului de construcţie în parte sau total, litigiile de calcul, ş.a.
În astfel de litigii ne vom conduce de termenul general de prescripţie extinctivă de trei ani, stabilit de art. 267 CC RM.
Articolul comentat nu stabileşte execepţii în ceea ce priveşte momentul de început al calculării termenului de prescripţie
(art. 327 CC RM). Curgerea prescripţiei, legate de viciile construcţiei depinde de faptul despre care vicii este vorba : vicii
iminente sau ascunse. În cazul celor iminente, curgerea prescripţiei se începe odată cu momentul cînd persoana a aflat sau
trebuia să afle despre încălcarea dreptului său- adică din momentul depistării viciului. În cazul viciilor ascunse ale construcţiei,
ne vom conduce de partea 1 a subpunctului b) al punctului 7 art. 272 CC RM – la expirarea a 3 ani de la data preluării
construcţiei.
Articolul comentat de asemenea nu menţionează nimic despre momentul de început al curgerii prescripţiei de 5 ani în
cazul existenţei unui termen de garanţie pentru construcţie sau materialele livrate pentru executarea construcţiei, termen stabilit
de lege, act subordonat legii sau contractul de antrepriză. Dacă pentru lucrările executate este stabilit un termen de garanţie,
atunci momentul de început al curgerii prescripţiei trebuie de considerat data expirării termenului de garanţie, reieşind din aceea
că clientul putea şi trebuia să înainteze reclamaţiile sale pînă la acea dată.

Art. 270 Interzicerea modificării termenului de prescripţie extinctivă sau a modului de calculare

Actul juridic de modificare a termenului de prescripţie extinctivă sau a modului de calculare ori privind renunţarea la
dreptul de a invoca prescripţia este nul.

1. Articolul comentat stabileşte un principiu de drept foarte important, potrivit căruia actul juridic de modificare a
termenului de prescripţie extinctivă sau a modului lui de calcul fie referitor la refuzul de la dreptul de a face trimitere la
prescripţia extinctivă nu corespunde normelor dreptului civil despre termenul de prescripţie extinctivă şi de aceea este nul.
Astfel de acte juridice se se referă la categoria actelor, care nu corespund legii sau altor acte normative. Această prevedere cu
caracter de axiomă decurge din esenţa şi destinaţia reglementării juridice a prescripţiei, de altfel în cazul unei reglementări
opuse, norma de drept referitor la termenul de prescripţie extinctivă şi-ar pierde caracterul său regulativ şi ar fi încălcată.
Din punct de vedere juridic actele juridice despre modificarea prescripţiei extinctive, despre modificarea modalităţii de
calcul sau despre refuzul de dreptul a face trimitere la termenul de prescripţie extinctivă, sunt întemeiate pe necorespunderea lor
faţă de cerinţele legislaţiei. Termenul de prescripţie extinctivă şi regulile referitoare la termenul de prescripţie extinctivă sunt
stabilite de lege, poartă caracter imperativ şi nu pot fi modificate de acordul părţilor. Convenţia despre modificarea prescripţiei
extinctive, despre modificarea modalităţii de calcul sau despre refuzul de dreptul a face trimitere la termenul de prescripţie
extinctivă contravine scopului prescripţiei – să asigure stabilitatea raporturilor patrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice,
disciplina participanţilor circuitului civil, stimularea activitţii lor în executarea drepturilor şi obligaţiilor, să întărească disciplina
contractuală şi financiară, să întărească controlul reciproc asupra executării obligaţiilor contractuale, să asigure protejarea
dreptului încălcat.
2. Normele referitoare la termenul de prescripţie şi regulile de calculare a lor au caracter imperativ. Termenele imperative
şi modul de calculare a lor nu pot fi modificate prin acordul părţilor. De aceea, potrivit p.1 art. 220 CC RM, actul juridic sau o
condiţie a acestuia, care contracvine normei imperative sunt nule.
Dreptul la prescripţie reprezintă o garanţie sigură de protejare a drepturilor civile sau altor drepturi materiale ale
cetăţenilor, organizaţiilo, întreprinderilor, statului. Reprezintă dreptul în corespundere cu care instanţa de judecată sau alt organ
jurisdcţional este obligat să acorde protecţie persoanei (fizice sau juridice), dreptul căreia a fost încălcat. Drept garanţie a
realizării dreptului subiectiv al cetăţenilor sau organizaţiilor la adresare în judecată şi acordarea protecţiei persoanei, dreptul
căreia a fost încălcat reprezintă şi regula cuprinsă în art. 270 CC RM, în virtutea căruia refuzul de la dreptul de a invoca
prescripţie este nul. Refuzul de la dreptul a invoca prescripţia este nul indiferent de faptul cum acesta a fost făcut, în formă
generală sau pentru o categorie anume de raporturi juridice sau litigii, care au apărut sau pot apărea în viitor dintr-un contract
concret.
3. Actul juridic de modificare a prescripţiei extinctive sau modului de calculare a acesteia,fie refuzul de la dreptul de a
invoca prescripţia nu corespunde cerinţelor legii şi se declară nulă în temeiul p.1. art.220 CC RM. Pentru aplicarea acestui
temei este ecesar doar depistarea faptului încheierii actului juridic contrar prevederilor legislaţiei (art. 220, 270 CC RM),
indiferent de faptul au avut părţile sau nu intenţia într-adevăr de a încălca legea sau cunoşteau că actul încheiat contravine
acesteia. Potrivit art. 217 CC RM, instanţa de judecată face trimitere la nulitatea actului juridic referitor la modificarea
prescripţiei extinctive, despre modificarea modalităţii de calcul sau despre refuzul de dreptul de a face trimitere la termenul de
prescripţie extinctivă din proprie iniţiativă.
4. Caracterul imperativ al normelor referitoare la termenul de prescripţie şi modul lor de calculare se răsfrînge asupra
actelor juridice cu participarea subiecţilor naţionali. În cazul tranzacţiilor cu element de extranietate, Codul Civil oferă
posibilitatea subiecţilor de a alege dreptul aplicabil. Aşa potrivit art. 1610 CC RM, contractul este guvernat de legea aleasă de
părţi. În virtutea art. 1624 CC RM întrebările referitoare la prescripţia extinctivă se soluţionează după dreptul statului aplicabil
pentru reglementarea raportului respectiv – „Prescriptia extinctiva a dreptului la actiune este guvernata de legea aplicabila
dreptului subiectiv”, Respectiv acordul părţilor despre alegerea dreptului străin ca aplicabil contrcatului (p.1 art. 1610 CC RM)
presupune şi acordul lor de a aplica alte termene de prescripţie şi modului de calculare a lor, dacă astfel sunt prescripţiile legii
străine. Asupra astfel de acte juridice nu se răsfrînge dispoziţia art. 270 CC RM.

Articolul 271. Aplicarea prescriptiei extinctive

Actiunea privind apararea dreptului incalcat se respinge in temeiul expirarii termenului de prescriptie extinctiva
numai la cererea persoanei in a carei favoare a curs prescriptia, depusa pina la incheierea dezbaterilor in fond. In
apel sau in recurs, prescriptia poate fi opusa de indreptatit numai in cazul in care instanta se pronunta asupra
fondului.

1. În conformitate cu regulile CC RM din 26 decembrie 1964, instanţa de judecată şi alte organe jurisdicţionale, care au
fost împuternicite să soluţioneze litigii juridico-civile, erau obligate să aplice normele referitoare la prescripţia extinctivă
indiferent de cererea părţilor, adică chiar şi dacă pîrîtul nu făcea trimitere la scăparea termenului de prescripţie.
CC RM din 6 iunie 2002 a luat în această direcţie o poziţie cu totul contrarir – prescripţia extinctivă se aplică doar la
cererea persoanei interesate. Cu late cuvinte, dacă pîrîtul nu a atenţionat asupra faptului de scăpare a termenului de prescripţie
de către reclamant, atunci instanţa de judecată sau alt organ jurisdicţional, împuternicit cu soluţionarea cauzei, nu poate din
oficiu să refuze în acţiune pe motivul scăpării termenului de prescripţie. Poziţia CC RM din 6 iunie 2002 este corectă şi în
concordanţă cu principiul dreptului civil şi procesual civil – cel al disponibilităţii – principiului independenţei şi iniţiativei în
obţinerea, exercitarea şi apărarea drepturilor civile ( art. 1, 9, 10 CC RM). Principiul disponibilităţii, adică de statornicire asupra
subiecţilor dreptului civil a posibilităţii de sine stătător să dispună de drepturile sale materiale şi procesuale, ceea ce referindu-
se la dreptul la prescripţie – presupune aplicarea prescripţiei numai la cererea persoanei interesate.
Numai pîrîtului îi aparţine dreptul de a refuza reclamantului în acţiune pe motivul expirării termenului de prescripţie.
Trimiterea pîrîtului la scăparea de către reclamant a termenului de prescripţie nu este unicul mijloc de apărare a pîrîtului
împotriva reclamantului. Prescripţia începe să curgă doar din momentul în care este încălcat dreptul subiectiv sau interesul
protejat de lege. Dacă pretenţiile reclamantului către pîrît sunt neîntemeiate în fond, prescripţia în general nu începe să curgă.
De aceea în acele cazuri cînd pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate în fond, prescripţia extinctivă nu începe să curgă, nu
poate fi vorba de scăparea lui şi pîrîtul nu este în drept să utilizeze dreptul său de aplicare a termenului de prescripţie. În aşa
cazuri pîrîtul poate să cîştige procesul nu pe motivul scăpării de către reclamant a termenului de prescripţie, ci pe motivul că
pîrîtul în general nu avea nici un fel de obligaţii faţă de reclamant.
În aşa fel regula despre faptul că prescripţia extinctivă se aplică de către instanţă numai la cererea persoanei cointeresate
înseamnă că prescripţia nu se răsfrînge asupra pretenţiilor de apărare judiciară, ea se aplică la cerera părţilor. Potrivit normelor
dreptului procesual civil, părţi în proces sînt reclamantul şi pîrîtul. În virtutea art. 1 şi 9 CC RM, persoanele fizice şi juridice la
libera sa laegere exercită drepturile ce le aparţin, inclusiv dreptul de a declara în instanţă despre omiterea termenului de
prescripţie.
Cererea de omitere a termenului de prescripţie, făcută în procesul examinării cauzei de către terţa persoană, nu este temei
de aplicare de către instanţă a prescripţiei extinctive, dacă o stfel de cerere nu a fost făcută de către partea în proces. Această
prescripţie este corectă, dar în practică un astfel de punct de vedere poate fi pus sub semnul întrebării. Nu se poate de a nu fi de
acord cu aceea că legislaţia procesuală (art. 68 CPC RM) nu acordă terţei persoane care nu înaintează pretenţii proprii, a
dreptului la refuz la acţiune, recunoaştere a acţiunii sau încheierea unei tranzacţii de împăcare şi aceste terţe persoane doar fac
uz de drepturile părţii, nefiind astfel. Această împrejurare ne permite să vorbim despre aceea că terţa persoană este lipsită de
dreptul de a invoca omiterea termenului de prescripţie. Cu toate acestea este corectă şi o altă prevedere : art. 271 CC RM nu
vorbeşte categoric despre aceea că prescripţia extinctivă se aplică doar la cererea părţii în litigiu, care sunt reclamantul şi pîrîtul.
Reieşind din conţinutul şi sensul art. 271 CC RM consider posibil aplicarea termenului de prescripţie şi la solicitarea terţei
persoane care nu are pretenţii proprii. Articolul comentat nu utilizează termenul de „parte”, „pîrît”, ci expresia „ la cererea
persoanei în folosul căreia curgea prescripţia” , adică în folosul oricărei persoane cointeresate. Din punct de vedere formal, o
astfel de prevedere legislativă permite şi terţei persoane să vină cu cererea despre omiterea termenului de prescripţie. În practica
judiciară pot fi cazuri cînd terţa persoană , lipsită de dreptul undicat, practit pierde posibilitatea de a apăra interesele sale. În
acest sens este convingător următorul argument întîlnit în literatura de specialitate : în cazul înaintării acţiunii la unul dintre
debitorii solidari, alt debitor, ce participă în proces ca intervenient, neavînd posibilitatea de a depune cererea despre omiterea
teremenului de prescripţie, riscă în consecinţă să răspundă faţă de pîrît, acţiunea faţă de care a fost admisă, în procedură de
regres, deoarece curgerea termenului de prescipţie începe din momentul executării obligaţiei de bază.
Cererea de aplicare a termenului de prescripţie, făcută de unul dintre copîrîţi, nu se răsfrînge asupra celorlalţi copîrîţi,
inclusiv şi în cazul obligaţiei solidare. Fiecare dintre coreclamanţi şi copîrîţi participă faţă de cealaltă parte în proces în mod de
sine stătător şi în acţiunile sale nu depinde de alţi coparticipanţi : el poate de exemplu să declare despre omiterea termenului de
prescripţie sa să refuze de la acest drept fără acordul cu ceilalţi. Aşa prevedere este conformă cu principiul realizării drepturilor
sale în interes propriu, care nu admite a extinde manifestarea de voinţă a unuia dintre copîrîţi asupra celuilalt fără acordul celui
din urmă. Cererea despre aplicarea termenului de prescripţie făcută de unul dintre copîrîţi nu se răsfrînge asupra celorlalţi pîrîţi.
În cazul coparticipării procesuale pasive nu se exclude posibilitatea declarării omiterii termenului de prescripţie de fiecare
dintre pîrîţi. Cu toate aceste instanţa de judecată este în drept să refuze în acţiune în cazul existenţei cererii de omitere a
termenului de prescripţie de la unul dintre copîrîţi cu condiţia, că în virtutea legii sau contractului sau reieşind din caracterul
raportului litigios pretenţiile reclamantului nu pot fi admise din contul celorlaţi copîrîţi ( de exemplu în cazul înaintării acţiunii
despre revendicare a bunului indivizibil, care se află în proprietate comună).
Nu de rareori acţunea se înaintează faţă de persoana corectă, care se află în raport litigios cu creditorul. O astfel de
persoană este pîrîtul necorespunzător. Partea necorespunzătaore (pîrîtul) - este o persoană procesuală cu capacitate juridică.
Astfel de persoană poate înainta demersuri, să facă cereri şi să exercite alte drepturi procesuale. Cerera părţii necorespunzătoare
depsre aplicarea termenului de prescripţie nu are importanţă juridică pentru partea corespunzătoare care a întrcat în proces (art.
64 CPC RM), cu toate că termenul de prescripţie într-adevăr a expirat. Nimeni nu poate să dispună de dreptul care nu-i aparţine.
De dreptul de a cere aplicarea termenului de prescripţie beneficiază doar acel subiect al circuitului civil care este răspunzător în
acţiune. Aceată persoană este pîrît necorespunzător, anume aceteia îi aprţine dreptul de a aplica prescripţia perosnal sau prin
reprezentant. (art. 75 CPC RM)
Deoarece succesorul în drepturi continuă să partcipe în procesul succedatului, toate acţiunile săvîrşite în proces pînă la
întrarea lui, sunt obligatorii pentru acesta în acea măsură, în care ele ar fi fost obligatorii pentru persoana pe care succesorul a
înlocuit-o ( conform noului CPC p.2 art. 70). Instanţa de judecată aplică prescripţia extinctivă dacă pîrîtul pe care l-a înlocuit
succesorul, a făcut o astfel de cerere pînă la încheierea dezbaterilor judiciare în fond. O cerere repetată de la succesor referitor
la aplicarea termenului de prescripţie nu este necesară.
Subiect al dreptului de înaintare a cererii faţă de instanţă despre expirarea termenului de prescripţie est reclamantul şi
pîrîtul. În virtutea art. 271 CC RM, reclamantul se include de prevederea „ la cererea persoanei, în favoarea căreia a curs
prescripţia”. Din punct de vedere practic, legislaţia civilă cunoaşte cazuri, cînd la reclamant poate să apară necesitatea în
apărarea intereselor sale pe calea cererii referitor la omiterea termenului de prescripţie. Dee exemplu reclamantul poate să
protesteze în temeiul subpunctului „a” p.1 art. 659 CC RM împotriva compensării în legătură cu expirarea termenului de
prescripţie.
2. În conformitate cu art. 116 al Constituţiei RM, judecătorii sînt imparţiali. Acest principiu constituţional se asociază cu
principiul exercitării dreptrilor sale în interes propriu şi voinţă proprie. Această prevedere a dreptului civil acordă soluţionarea
întrebării despre eliberarea de la încasarea în favoarea creditorului la discreţia debitorului. Iată de ce aplicarea termenului de
prescripţie este posubilă doar la solicitarea persoanei în a cărei favoare a curs termenul de prescripţie. Instanţa nici într-un caz
nu trebuie să intenteze problema despre termenul de prescripţie din proprie iniţiativă, ex offcio.
Potrivit art. 202 CPC RM, judecătorii sunt obligaţi să explice părţilor şi altor persoane, ce paricipă în proces drepturile şi
obligaţiile lor procesuale. Cu toate acestea instanţa nu trebuie să amintească persoanelor cointeresate despre necesitatea aplicării
termenului de prescripţie extinctivă. Explicînd drepturile şi obligaţiile procesuale, judecătorii nu trebuie să se ocupe de
comentariul art. 271 CC RM despre consecinţele aplicării sau neaplicării termenului de prescripţie. Aceasta va fi considerată ca
un ajutor pîrîtului, ceea ce contravine principiilor imparţialităţii şi contradictorialităţii procedurii civile. În virtutea
împuternicirilor sale instanţa de judecată poate să pună în discuţie din proprie iniţiativă orice întrebare, care are, după părerea
ei, importanţă juridică, exceptînd cele referitoare la termenului de prescripţie, deoarece norma specială a dreptului material (art.
271 CC RM) leagă aplicarea termenului de prescripţie numai cu aceea că vafi aceasta invocat de persoana în favoarea căreia
curgea termenului de prescripţie. În astfel de situaţii instanţa de judecată nu este în drept să pună în discuţie din proprie
iniţiativă în timpul dezbaterilor judiciare întrebarea despre aplicarea termenului de prescripţie. La fel instanţa nu este în drept să
propună oricărei părţi pe dosar să aducă probe sau să facă explicaţii referitoare la expirarea termenului de prescripţie, dacă nu
există o cerere despre aplicarea termenului de prescripţie.
Din prevederile art. 271 CC RM este destul de clar că cererea persoanei în favoarea căreia curgea termenul de prescripţie
trebuie făcută pînă la finisarea dezbaterilor judiciare. Această cerinţă a legii cuprinde fazele intentării acţiunii civile, pregătirea
pricinii către dezbaterile judiciare şi propriu-zis faza examinării acţiunii în fond. Faza pregătirii pricinii către dezbaterile
judiciare – parte componentă a procesului civil. În faza pregătirii pricinii către dezbaterile judiciare instnţa este în drept să
întreprindă diferite acţiuni procesuale. Luînd în consideraţie că termenul de prescripţie se aplică de instanţă numai la cerera
persoanei în a cărei favoare a curs termenul de prescripţie, în faza pregătirii pricinii către dezbaterile judiciare instanţa nu este
în drept să propună uneia din părţi să să aducă probe sau să facă explicaţii (inclusiv în încheierea de pregătire a pricinii către
dezbaterile judiciare) referitoare la expirarea termenului de prescripţie. Dacă însă persoana cointeresată ( pîrîtul în referinţă
(art.186 CPC) se referă la omiterea teremenului de prescripţie., instanţa este în drept în procedura pregătirii a pricinii către
dezbaterile judiciare, în scopul soluţionării în termen şi corect, să propună oricăreia din părţi să aducă probe corespunzătoare
( art. 119, 185, 186 CPC RM). Indicarea în încheierea despre pregătirea pricinii către dezbaterile judiciare despre faptul
expirării termenului de prescripţie, dacă nu a existat o cerere corespunzătoare din partea persoanei cointeresate, nu este
admisibilă, cum aceasta nu ar fi considerat de instanţă de incorect.
3. În sensul art. 271 CC RM cererea despre termenul de prescripţie poate fi făcută doar pînă la finisarea dezbaterilor
judiciare în fond. Este vorba de dezbaterile judicare în prima instanţă. În practica judiciară au fost nu rareori cazuri cînd
hotîrîrea primei instanţe a fost anulată şi dosarul poate fi examinat în prima instanţă necontenit. Această împrejurare naşte
întrebarea despre necesitatea cererii repetate referitor la aplicarea termenului de prescripţie după îndreptarea dosarului de
instanţa de apel şi de recurs la o nouă examinare. Aplicarea termenului de prescripţie norma CC RM o leagă de manifestarea de
voinţă a persoanei în folosul căreia curgea termenul de prescripţie. Dacă pîrîtul a făcut o cerere de aplicare a termenului de
prescripţie pînă la emiterea hotărîrii anulate, atunci în cazul anulării hotărîrii şi trimiterii la o nouă examinare, instanţa trebuie
să aplice norm art. 271 CC RM despre termenul de prescripţie, chiar dacă pîrîtul nu a cerut aplicarea termenului de prescripţie.
Dreptul de a cere aplicarea termenului de prescripţie pîrîtul l-a utilizat la examinarea cauzei în fond la prima examinare.
Pîrîtul la o nouă examinare a cauzei poate să refuze de la aplicarea lui, anulînd prima sa cerere. Aceasta nu vine în contradicţie
cu voinţa şi principiul disponobilităţii. Cu toate acestea, dacă persoana în favoarea căreia a curs termenul de prescripţie la
examinarea anterioară a cauzei (pînă la anularea hotărîrii) nu a cerut aplicarea termenului de prescripţie, atunci pentru aplicarea
lui în cadrul examinării repetate (după anularea hotîrîrii) este necesară cererea respectivă (scrisă sa verbală) adresată instanţei.
Regula despre faptul că trimiterea de către partea interesată la omiterea termenului de prescripţie trebuie să fie făcută în
prima instanţă pînă la încheierea dezbaterilor judiciare în fond nu înseamnă deloc că persoana în favoarea căreia a curs termenul
de prescripţie nu poate să facă o astfel de cerere la o stadie mai evoluată, adică în apel sau recurs. După sensul art. 271 CC RM
cererea despre termenul de prescripţie poate fi făcută de persoana împuternicită în apel şi recurs cu condiţia emiterii hotîrîrii în
fond. Admiţînd aceasta legiuitorul probabil a reieşit din aceea că persoana respectivă poate cere aplicarea normelor referitoare
la termenul de prescripţie şi după emiterea hotărîrii de prima instanţă, dacă instanţa ierarhic superioară va stabili existenţa
împrejurărilor nu numai cu caracter subiectiv ( inalfabetismul, starea de neputinţă, vîrsta înaintată a persoanei în a cărei favoaer
curgea termenul de prescripţie), dar şi cu caracter obiectiv ( stabilirea unor împrejurări noi), care acordă posibilitatea persoanei
cointeresate să se folosească de dreptul său.
4. Acţiunea despre apărarea dreptului încălcat se respinge în temeiul omiterii termenului de prescripţie numai la cererea
persoanei, în favoarea căreia curgea prescripţia. Articolul comentat (271 CC RM), cît şi normele dreptului procesual civil nu
prevăd careva cerinţe faţă de forma şi conţinutul cererii persoanei cointeresate referitor la expirarea termenului de prescripţie.
Cererea de aplicare a termenului de prescripţie poate fi făcută atît în formă scrisă, cît şi verbală, atît în faza pregătirii pricinii
pentru dezbaterile judiciare, cît şi nemijlocit pe parcursul procesului. În formă scrisă - în cadrul cererii separate sau în referinţă
la acţiune sau pretenţie, cînd de lege este prevăzută faza prealabilă de examinare a litigiului. Aplicarea termenului de prescripţie
este posibilă şi la cererea verbală a persoanei cointeresate. În acest ultim caz, despre cererea făcută, în corespundere cu normele
CPC RM (codul nou art. 274) se indică în procesul verbal al şedinţei judiciare. Cererea depsre aplicarea termenului de
prescripţie făcută în formă scrisă nu poate servi drept temei pentru refuzul în aplicarea termenului de prescripţie de către
instanţa de judecată. Legea (materială şi procesuală) nu numai că nu stabileşte o formpă specială pentru o astfel de cerere, dar şi
nu prevede şi rechizitele obligatorii ale conţinutului ei.
Nu rareori persoanele în favoarea cărora curgea prescripţia, în corespundere cu art. 56 CPC RM, făceau cereri scrise şi
verbale, depun demersuri, în timpul şedinţei de judecată faceau explicaţii, în care se conţin trimiteri la articolele
corespunzătaore ale CC RM despre prescripţie ( în acelaşi timp şi la art. 271), în acelaşi timp neînaintînd cereri despre aplicarea
termenului de prescripţie. Includerea trimiterilor la articolele corespunzătoare al CC RM despre prescripţia extinctivă (respectiv
la art. 271 CC RM) trebuie apreciată ca voinţa reală a persoanei în favoarea căreia curgea prescripţia, de a realiza dreptul său la
aplicarea termenului de prescripţie în interes propriu. Un alt punct de vedere cu privire la aceste cazuri nu este corect. Astfel
independent de forma pe care o ia voinţa persoanei cointereaste – cerere directă, demers, explicaţie (scrisă sau verbală),
adresată instanţei de judecată despre aplicarea regulilor referitoare la expirarea termenului de prescripţie sau pur şi simplu
trimiterea persoanei, în a cărei favoare curgea prescripţia în cererea scrisă sau verbală (inclusiv în referinţa la acţiune), la ert.
270 CC RM sau alte articole referitoare la prescripţie, fără cererea directă despre aplicarea termenului de prescripţie, în toate
cazurile trebuie examinată ca temei pentru aplicarea termenului de prescripţie.
5. Cerera persoanei, în a cărei favoare curgea termenul de prescripţie despre aplicarea termenului de prescripţie este temei
pentru refuzul în apărarea dreptului încălcat (respingera acţiunii) cu condiţia că omitera termenului de prescripţie este confirmat
de probe. Trebuie de accentuat că cererea persoanei despre aplicarea termenului de prescripţie nu împiedică examinarea cererii
reclamantului –persoană fizică (art. 279 CC RM) despre recunoaşterea motivelor întemeiate de omitere a termenului de
prescripţie şi restabilirea lui, co condiţia existenţei motivelor întemeiate legate de persoana reclamantului.

Articolul 272. Inceputul curgerii termenului de prescriptie Extinctiva

(1) Termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data nasterii dreptului la actiune. Dreptul la actiune se
naste la data cind persoana a aflat sau trebuia sa afle despre incalcarea dreptului.
(2) Daca legea prevede altfel, prescriptia incepe sa curga de la data cind obligatia devine exigibila, iar in cazul
obligatiei de a nu face, de la data incalcarii acesteia. In cazul in care dreptul subiectiv este afectat de un termen
suspensiv sau de o conditie suspensiva, termenul de
prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data implinirii termenului ori a realizarii conditiei.
(3) In raporturile juridice in care nu este stipulat termenul executarii obligatiei sau in care executarea poate fi
ceruta oricind, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data cind debitorul trebuie sa execute
obligatia.
(4) In actiunile privind raspunderea delictuala, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data
cind pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde de ea.
(5) Termenul de prescriptie extinctiva in cazul actiunii in anulare a unui act juridic pentru violenta incepe sa curga
de la data la care a incetat violenta. In celelalte cazuri de anulare, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga
de la data la care cel indreptatit,
reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i incuviinteze actele a cunoscut temeiul anularii.
(6) In cazul obligatiilor regresive, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data cind trebuia
executata obligatia principala.
(7) Prescriptia dreptului la actiune pentru viciile ascunse incepe sa curga:
a) in cazul unui bun instrainat sau al unei lucrari executate alta decit o constructie, de la implinirea unui an de la
data preluarii (predarii) bunului sau lucrarii, afara numai daca viciul a fost descoperit mai inainte, cind
prescriptia va incepe sa curga de la data descoperirii;
b) in cazul unei constructii, de la implinirea a 3 ani de la data preluarii (predarii) constructiei, afara numai daca
viciul a fost descoperit mai inainte, cind prescriptia va incepe sa curga de la data descoperirii.
(8) Pentru executarea unor lucrari curente, termenele prevazute la alin.(7) sint de o luna in cazul prevazut la lit.a)
si, respectiv, de 3 luni in cazul prevazut la lit.b).
(9) Cind este vorba de prestatii succesive, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data la care fiecare
prestatie devine exigibila, iar daca prestatiile alcatuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestatii neexecutate.

1.Legislaţia civilă face legătura dintre acţiunea tremenului de prescripţie cu încălcarea dreptului. Aceasta înseamnă că
pînă în momentul în care dreptul subiectiv sau interesul protejat de lege nu sunt încălcate, nu poate fi vorba despre începutul
curgerii termenului de prescripţie. Termenul de prescripţie poate să-şi aibă începutul nu doar în momentul în care dreptul
subiectiv a fost încălcat, dar şi mult mai tîrziu, moment despre care se vorbeşte în articolul comentat şi alte acte normative.
Termenul de prescripţie în general nu curge dacă dreptul subiectiv, care se cere a fi protejat în general nu există. Deoarece
acţiunea civilă este acţiunea îndreptată spre realizarea forţată a pretenţiei indicate de reclamant, atunci această acţiune poate fi
exercitată după începutul curgerii termenului de prescripţie. În p.1 art. 272 CC RM este stabilită regula generală, care
determină momentul începutului calculării termenului de prescripţie : dreptul la înaintarea acţiunii apare din ziua cînd
persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său. Din această zi după regula generală începe curgerea
termenului de prescripţie. Pînă la acest moment persoana dreptul căreia a fost încălcat nu putea să se adreseze în instanţele de
judecată sau alte organe jurisdicţionale pentru apărarea dreptului încălcat. După sensul articolului comentat, începutul
termenelor generale, cît şi speciale de prescripţie, este condiţionat de monentul cînd persoana în favoarea căreia curge termenul
de prescripţie, poate să se adreseze în judecată pentru realizarea forţată a dreptului său.
Determinarea momentului încălcării dreptului depinde de faptul dacă este încălcat un drept absolut, de creanţă sau un
drept părut din aşa-numitele raporturi continuie. În acţiunile despre apărarea dreptului de proprietate şi altor drepturi absolute
( dreptul la demnitate, reputaţie comercială, alte drepturi nepatrimoniale) momentul de încălcare a dreptului nu creează
dificultăţi – ziua în care proprietarul a aflat despre încălcarea dreptului său. Dacă proprietarul nu a ştiut despre încălcarea
dreptului din neglijenţă, sau alte motive întemeiate, atunci începutul curgerii prescripţiei se calculează din momentul în care el
trebuia să afle despre încălcarea dreptului său.
Drepturile juridice civile sunt destul de diverse şi nu rareori foarte complicate, în rezultatul cărui fapt momentul de debut
al curgerii termenului de prescripţie este foarte greu de determinat. Articolul comentat mai detaliat reglementează începutul
curgerii termenului de prescripţie referitor la drepturile ce decurg din raporturi obligaţionale.
2. Dreptul de înaintare a acţiunii sau a pretenţiei aparţine persoanei dreptul subiectiv sau interesul căreia a fost încălcat.
Curgerea termenului de prescripţie începe din momentul, cînd anume această persoană a aflat sau trebuia să afle despre
încălcarea dreptului său, indiferent de faptul cine s-a adresat după apărare – propriu-zis persoana dreptul căreia a fost încălcat,
sau în interesul acesteia alte persoane, în cazurile cînd legea materială sau procesuală le acordă dreptul la adresare în judecată.
(art. 7, 71, 73 CPC RM).
În practica judiciară sunt destul de dese cazurile cînd acţiunile sînt înainate de procurori, organele conducerii de stat,
sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti sau alte persoane în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane.
Practica judiciară uneori ne mărturiseşte că persoanele protestează împotriva demersului persoanei în a cărei favoare curgea
prescripţia, despre aplicarea consecinţelor expirării termenului de prescripţie. Protestul împotriva demersului pîrîtului este
motivat de aceea că începutul curgerii termenului de prescripţie trebuie de calculat nu din ziua în care despre încălcarea
dreptului i-a devenit cunoscut deţinătorului lui (reclamantului), în interesele căruia este înaintată acţiunea (p.2 art. 34 CPC RM),
ci din momentul cînd despre încălcarea dreptului reclamantului i-a devenit cunoscut organului care s-a adresat cu cererea în
cauză (procuror, organele conducerii de stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti, etc.). Această poziţie
contravine p.1 art. 272 CC RM. Articolul comentat vorbind despre persoana, dreptul căreia a fost încălcat, are în vedere
posesorul (deţinătorul) nemijlocit al dreptului subiectiv încălcat, şi nu oricare altă persoană, împuternicită prin lege cu atribuţii
de adresare în judecatăcu cerei de apărare drepturilor şi intereselor altor persoane. Pentru determinarea începutului curgerii
procurori, organele conducerii de stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti, importanţă juridică o are o are ziua
în care deţinîtorul dreptului subiectiv ( persoana – după formularea art. 272 p.1 CC RM) a aflat sau trebuia să afle despre
încălcarea dreptului său, şi nu are importanţă juridică ziua, în care despre încălcarea dreptului reclamantului i-a devenit
cunoscut persoanei, care în virtutea legii are dreptul de adresare în judecată cu cererea de apărare a drepturilor terţelor persoane.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul dosarelor despre lichidarea persoanelor juridice. La înaintarea acţiunii de către lichidator
sau administrator fiduciar din numele persoanei juridice în proces de lichidare către terţele persoane, care au datorii faţă de
organizaţie, în interesele căreia se depune acţiunea, termenul de prescripţie trebuie calculat din ziua în care despre încălcarea
dreptului i-a devenit cunoscut deţinătorului acestui drept, şi nu lichidatorului sau administratorului fiduciar. Termenul de
prescripţie începe să curgă , după regula generală, din ziua în care despre încălcarea dreptului a aflat sau trebuia să afle
deţinătorul acestui drept. Potrivit p.1 art. 61 CC RM, persoana juridică îşi realizează drepturile şi execută obigaţiile prin organul
său de conducere. Ziua nominalizată trebuie determinată de ziua, cînd despre încălcarea dreptului a aflat sau trebuia să afle
organul de conducere al persoanei juridice. Concluzia este următoarea : înaintarea acţiunii de către lichidator sau
administartorul fiduciar nu modifică regula generală de calculare a termenului de prescripţie, deoarece administratorul fiduciar
(lichidatorul) în acest caz acţionează din numele creditorului, care ştia sau trebuia să ştie despre încălcarea dreptului său din
momentul, cînd executarea stabilită de contract nua fost efectuată la timp sau dreptul subiectiv a fost încălcat în alt mod.
În practica judiciară se întîlnesc cereri ale noii conduceri (noi alese) despre aceea că el a aflat despre încălcarea dreptului
întreprinderii conduse de el doar din momentul în care el a fost numit în funcţie, astfel momentul de început al curgerii
termenului de prescripţie trebuie considerat ziua cînd el a aflat despre încălcarea dreptului. Aşa o împrejurare nu poate servi
drept temei pentru modoficarea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie. În astfel de situaţii este înaintată
acţiunea despre apărarea drepturilor persoanei juridice, şi nu a conducătorului ca persoană fizică.
3. Excepţiilde la regula generală de calculare a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie sunt stabilite în
însuşi CC RM. Mai întîi de toate excepţiile de la această regulă se conţin în articolul comentat (p.2-9), unele prevederi ale
căruia au nevoie de precizări.
În obligaţiile cu indicarea termenului de executare a obligaţiei termenul de prescripţie începe să curgă la survenirea
acestui termen, dacă executarea din partea debitorului nu a urmat. De exempli, dacă debitorul este obligat să restituie mijloacele
băneşti în baza contractului de împrumut (art. 867 CC RM) la 10 mai 2003, atunci în cazul nerestituirii datoriei în acest termen
şi în modul, prevăzut de contract, termenul de prescripţie începe să curgă de la 11 mai 2003. În cazul neexecutării obligaţiei cu
indicarea termenului de executare are loc încălcarea dreptului creditorului bazat pe un ansamblu de împrejurări: creditorul
cunoaşte despre încălcarea dreptului său (el nu poate să nu ştie despre aceasta), creditorului îi este cunoscut debitorul, este
cunoscut termenul de xecutare de către debitor a obligaţiei, este cunsocut faptul neexecutării. În cazul obligaţiilor, îndreptate
spre abţinerea de la acţiune ( obligaţia de a nu face), curgerea termenului de prescripţie începe din ziua încălcării acestei
obligaţii – adică din momentul în care debitorul a săvîrşit careva acţiuni, de la care s-a obligat săs e abţină. Astfel în baza
contractului de regizare, autorul s-a obligat să nu transmită regizia altui teatru, dar în pofida acestei obligaţii a săvîrşit această
acţiune. Curgerea termenului de prescripţie începe din ziua în care primul teatru a flat sau trebuia să afle despre acest fapt, adică
din momentul încălcării. Dreptul subiectiv poate apărea şi cu termen suspensiv sau rezolutoriu – adică în dependenţă de
termenul sau împrejurarea, care poate să se petreacă sau să nu se petreacă în viitor. În calitate de condiţie poate apărea atît
evenimentul, cît şi acţiunile persoanelor fizice şi juridice. În acelaşi timp ca condiţie pot servi acţiunile terţelor persoane, cît şi
acţiunile participanţilor nemijlociţi la actul juridic. Momentul de apariţia a acestor drepturi şi obligaţii este considerat momentul
survenirii termenului sau a condiţiei, indiferent de aceea cunoşteau părţile că condiţia s-a realizat sau nu. Aşa în contractul de
vînzare-cumpărare un cetîţean vinde altei persoane un cîine de rasă cu condiţia că cîinele va aduce pe lume mai mult decît un
ţînc sau cetăţeanul se obligă sub condiţie suspensivă să vîndă casa sa, dacă el va procura sau construi una nouă. Din momentul
construirii casei noi la cumpărător apare dreptul de a cere transmiterea casei. Din momentul realizării condiţiei indicate se
începe să curgă termenul de prescripţie, dacă de către vînzător nu este îndeplinită condiţia contractului.
Dacă termenul executării obligaţiei nu este indicat sau este condiţionat de momentul cererii din partea creditorului, atunci
debitorul este obligat din momentul înaintării cererii de către creditor să-l execute în orice moment. De exemplu, persoana care
a plasat la păstrare un bun este în drept
să-l ceară de la depozitar în orice moment (art. 1096 CC RM). În aşa situaţii curegerea termenului de prescripţie se începe din
ziua următoare după înaintarea cererii de către creditor. Dacă executarea imediată nu decurge din lege, contract sau natura
obligaţiei, debitorul este obligat să execute obligaţia în teremen de 7 zile din momentul prezentării cererii respective. La
creditor, în cazul neexecutării obligaţiei în termen de 7 zile, apare dreptul la acţiune în ziua următoare şi din acest moment
începe curgerea termenului de prescripţie.
Curgerea termenului de prescripţie la cererea părţii vătămate în acţiunile de răspundere civilă delictuală nu poate începe
mai devreme de ziua , cînd partea vatămată a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său şi a faptuitorului. Pînă ce
părţii vătămate nu-i este cunoscut făptuitorul încăclcării, el este lipsit de posibilitatea înaintării acţiunii către făptuitorul
încălcării, cu toate că despre faptul încălcării el este deja conştient. Doar din momentul cînd părţii vătămate i-a devenit cunoscut
nu numai despre cauzarea prejudiciului, dar şi despre persoana ce l-a cauzat, începe să curgă termenul de prescripţie în acţiunile
de răspundere civilă delictuală. Dacă părţii vătămate îi este cunoscut faptul cauzării prejudiciului, dar el nu conoaşte pîrîtul,
curgerea termenului de prescripţie nu începe.
Actul juridic, săvîrşit cu aplicarea violenţei, se referă la grupul celor contestabile şi instnaţa este în drept la acţiunea părţii
vătămate să-l declare nul. Violenţă este considerată cauzarea participantului la actul juridic de suferinţe fizice şi psihice cu
scopul a-l determina la încheierea ctului juridic. Suferinţele fizice şi psihice pot fi cauzate pe calea violenţei şi faţă de
persoanele apropiate celei participante la actul juridic. De exemplu, violenţă va fi considerat influenţarea ilegală asupra
contragentului pe calea abuzului situaţiei de serviciu. Faţă de actele juridice, încheiate prin aplicarea violenţei, curgerea
termenului de prescripţie se începe din ziua încetării acţiunilor de violenţă, sub influenţa cărora a fost încheiat actul juridic, şi
nu din ziua încheierii lui.
Calcularea termenului de prescripţie în acţiunile de regres de asemenea are specificul său. Executarea obligaţiei solidare
de către unul dintre debitori liberează ceilalţi codebitori de la executarea obligaţiei faţă de creditor, dar ei vor fi obligaţi să
repare respectiv cheltuielile suportatedebitorului, care a executat obligaţia totalmente. Respectiv pentru debitorul ce a executat
obligaţiafaţă de creditor calcularea termenului de prescripţie începe din momentul, cînd la el apare dreptul de a cere de la
ceilalţi debitori. După logică dreptul de regres apare din momentul executării obligaţiei de bază. Dreptul de regres apare din
momentul reparării daunei, cauzat de altă persoană. Legislaţia în vigoare nu admite examinarea acţiunilor de regres înainte de
termen referitor la sumele încă nerestituite în baza obligaţiei de bază. De exemplu, curgerea termenului de prescripţie în
acţiunea de regres a întreprinderii de comercializare către întreprinderea – producător al bunurilor necalitative, legat de
restituirea cumpărătorului a preţului de comercializare a produsului, începe din ziua satisfacerii în termenul stabilit de către
întreprinderea de comercializare a pretenţiilor cumpărătorului. Potrivit art. 1025 CC RM, cărăuşul capătă drept de regres doar
după aceea ce el a a plătit pentru alţi cărăuşi repararea încărcăturii pierdute, pierite sau deteriorate. În baza contrcatului de
factoring la debitor apare dreptul de regres dacă debitorul a efectuat plăţile factorului, iar factorul a efectuat plăţile aderentului.
Debitorul posedă dreptul de reparare a prejudiciului doar de la aderent în cazul neexecutării de către el a obligaţiilor
contractuale, şi nu de la factor, cu excepţia cazului, cînd factorul a efectuat plăţile aderentului, cu toate că cunoştea că
obligaţiile n-au fost executate în conformitate cu prevederile contractului (art. 1298 CC RM). Curgerea termenului de
prescripţie a debitorului în contrcatul de factoring se începe din ziua în care factorul a efectuat plăţile aderentului. Pretenţiile
sale de regres debitorul le înaintează aderentului. Termenul pretenţiilor de regres ale statului către persoanele cu funcţie de
răspundere ale organelor de cercetare penală, anchetă preliminară, procuraturii şi instanţelor de judecată începe să curgă din
ziua reparării de către stat a prejudiciului în baza art. 1405 CC RM (p.2 art. 1415 CC RM) ş.a. Începutul curgerii termenului de
prescripţie nu poate fi mai înainte decît apariţia dreptului de regres. Dreptul de regres către persoana, care a cauzat daune, apare
la persoana, care a reparat aceste daune (art. 1415 p.1 CC RM). Pînă la repararea prejudiciului dreptul de regres nu apare.
Respectiv şi termenul de prescripţie în obligaţia de regres nu începe să curgă. Aşa. P.2 art. 389 CNMC a RM stabileşte că în
cazurile prevăzute de p.2 art. 306 (proprietarii de nave, vinovate de accident, răspund solidar faţă de terţele persoane pentru
prejudiciile, legate de pierderea vieţii sau cauzării daunelor sănătăţii, printre altele proprietarul de navă, care a achitat o sumă
superioară decît cea datorată, are dreptul la înaintarea pretenţiei în regres altor proprietari de nave) la înaintarea cerinţelor în
regres se aplică termenul de prescripţie de un an, calculat din ziua achitării sumei respective.
Sub termenul de lucrări de construcţie curentă, în sensul art. 272 p.8 CC RM, trebuie de subînţeles nu lucrările de
construcţie capitală ( înălţarea de clădiri şi construcţii) sau reconstrucţie capitală, ci astfel de lucrări de antrepriză ca cele de
reparaţie, văruire, ş.a. lucrări similare. Pentru depistarea calităţii lucrărilor de construcţie curentă nu este nevoie de o perioadă
de timp îndelungată şi de aceea curgerea termenului de prescripţie se începe odată cu expirarea a trei luni din momentul de la
recepţia lucrărilor de construcţie curentă.
Curgerea termenului de prescripţie în acţiunea, rezultată din încălcarea de către o parte contractuală a condiţiei despre
achitarea mărfii (lucrărilor, serviciilor) în rate, începe pentru fiecare rată în parte din ziua cînd persoana a aflat sau trebuia să
afle despre încălcarea dreptului său. Termenul de prescripţie în acţiunile despre achitările succesive începe să curgă din
momentul cînd fiecare plată devine exigibilă (din momentul apariţei dreptului respectiv). Este vorba despre obligaţiile, dreptul
de a cere în care apare nu simultan, ci succesiv pe zile sau perioade ( de exemplu penalităţi sau procente pentru utilizarea
banilor străini- art.869 CC RM, plata de arendă ş.a.). În contractul de antrepriză poate fi prevăzut că recepţia lucrărilor va fi
executată pe părţi, dar executarea în contractul de antrepriză reprezintă un obiect unitar. De aceea, potrivit p.3 art. 968 CC RM,
dacă contractul de antrepriză prevede recepţia lucrărilor pe părţi, curgerea termenului de prescripţie se începe de la data
recepţiei lucrărilor în total.
4. În afară de excepţiile cuprinse în Codul Civil de la regula generală privind începutul termenului de prescripţie, alte
reguli, care determină momentul de început al calculării termenului de prescripţie se conţin şi în alte legi. Astfel art. 389
CNMC, prevede că potrivit legislaţiei termenul de prescripţie se aplică în cazul înaintării pretenţiilor, apărute din contractul de
transport maritim al pasagerilor, de acostare temporară a navelor, despre leasingul navei, despre acordarea serviciilor de loţman,
despre asigurarea maritimă, cît şi a pretenţiilor, legate de actele juridice, încheiate cu căpitanul navei, cu repararea prejudiciului,
cauzat de acroşarea navelor, cu efectuarea operaţiilor de salvare. Acest termen se calculează:
a) pentru revendicarile care nasc din contractul de transport
maritim de pasageri:
- privind pasagerul - de la data cind pasagerul a parasit sau trebuia sa paraseasca nava, iar daca revendicarea a fost
expusa in legatura cu lezarea in timpul cursei a sanatatii lui, finalizata cu moartea, - din ziua decesului, insa in cel mult 3
ani de la data cind pasagerul a parasit nava;
- privind bagajele - de la data predarii sau de la data cind bagajele trebuiau predate;
 b) pentru revendicarile care nasc din contractul de navlosire, de leasing, de remorcaj, de pilotaj, de asigurare
maritima, din tranzactiile incheiate de comandant, in temeiul art.62, 72,73, - de la data aparitiei dreptului de a intenta actiune;
c) pentru revendicarile de reparatie a daunelor cauzate de abordajul navelor - de la data abordajului;
d) pentru revendicarile generate de operatiuni de salvare - de la data incheierii lor.
O modalitate deosebită de calculare a termenului de prescripţie este prevăzută de Legea cambiei a RM. Astfel termenul de
prescripţie împotriva acceptantului, născut din cambia trată, este egal cu trei ani şi începe să curgă din ziua pentru plată.
Termenul de prescripţie a deţinătorului cambiei împotriva andosanţilor şi trăagătorului este egal cu un an şi începe să curgă din
ziua protestului, săvîrşit în termenul stability sau din ziua achitării în cazul notei “circuit fără cheltuieli”. Termenul de
prescripţie a andosanţilor unul faţă de altul şi faţă de deţinătorul de cambia este egal cu şase luni, curgerea căruia începe din
ziua în care andosantul a achitat cambia sau din ziua înaintării faţă de el a acţiunii (art.60).
Plenul CSJ al RM în Hotarîrea nr.9 din 23 februarie 1998 “Despre practica aplicării legislaţiei referitor la repararea
prejudiciului cauzat sănătăţii” explică, că moment al apariţiei dreptului la acţiune referitor la repararea prejudiciului cauzat
sănătăţii, se consideră ziua survenirii incapacităţii de muncă, cînd pătimaşul a fost lipsit de cîştigul obţinut anterior, fie
recunoaşterea la pătimit a bolii profesionale, iar în cererile de recalculare a plăţilor lunar – ziua în care o aşa acţiune trebuia să
fie îndeplinită în virtutea legii. În sensul Regulilor de reparare de către organizaţii, întreprinderi, a prejudiciului cauzat
lucrătorilor, funcţionarilor prin leziuni sau altă daună adusă sănătăţii, în tmpul îndeplinirii de către aceştia a obligaţiilor de
serviciu din 3 iulie 1984, în cazurile cauzării prejudiciului sănătăţii sau cauzarea morţii, termenul de prescripţie în acţiunile de
restituire a pagubei aduse persoanelor aflate l aîntreţinerea celui decedat se calculează din ziua morţii pătimitului. Tremenul de
prescripţie de trei ani referitor la repararea prejudiciului, în cazul dacă cauzarea leziunilor sau pierderea venitului nu coincid în
timp, trebuie calculat din ziua pierderii venitului.
Reguli deosebite sunt stabilite pentru calcularea curgerii termenului de prescripţie în cazul pretenţiilor de apărare a
drepturilor consumatorilor, din contractul de transport, înaintate faţă de cărăuş, cît şi în litigiile, legate de transporturile în traffic
internaţional, în litigiile cu privire la dreptul de autor asupra invenţiilor, descoperirilor sau propunerilor de raţionalizator.

Articolul 273. Efectul asupra prescriptiei extinctive al cesiunii

creantei sau al preluarii datoriei

Cesiunea creantei sau preluarea datoriei nu afecteaza cursul prescriptiei extinctive.

Articolul comentat reglementează întrebarea despre efectul adus termenului de prescripţie şi momentului de calculare a
acestuia în cazul subrogării părţilor în obligaţie. Subrogarea părţilor în obligaţie presupune intrarea în raportul obligaţional a
unei persoane noi în locul creditorului sau debitorului iniţial. Regula art. 273 CC RM poartă un caracter general şi este aplicabil
atît în cazul cesiunii de creanţă (comentariul art. 556 CC RM), cît şi în cazul cesiunii de datorie (comentariul art. 567 CC RM).
Acestea reprezintă cazurile aşa-numitei succesiuni private (singulare) în drepturi – adică transferul de la o persoană la alta a
unui drept sau obligaţii (sau ambele simultan), izolat de la celălalt patrimoniu al persoanei ce cedează dreptul sau obligaţia.
Prevederile art. 273 CC RM sunt aplicabile şi în cazul succesiunii universale – în cazul moştenirii (art. 1540 CC RM), cît
şi la reorganizarea persoanei juridice (comentariul art. 70 CC RM).
În toate cazurile enumerate se produce subrogarea creditorului sau a debitorului în raportul obligaţional şi transferul de
drepturi şi obligaţii la alte persoane pe calea succesiunii. Analiza art. 273 CC RM „Efectul asupra prescriptiei extinctive al
cesiunii creantei sau al preluarii datoriei” şi conţinutul acestei norme ne permite să facem concluzii că modoficarea produsă în
componenta subiectivă a obligaţiei nu aduce nici o atingere atît duratei termenului de prescripţie, cît şi asupra momentul de
început al curgerii acestuia. De exemplu, curgerea termenului de prescripţie în acţiunea înaintată de succesorul debitorului
începe să curgă cînd a apărut dreptul la acţiune la creditor, successorul în drepturi al căruia este reclamantul. La fel curgerea
termenului de prescripţie începe în acţiunea înaintată faţă de succesorul debitorului din ziua apariţiei la creditor a dreptului la
acţiune faţă de debitor, şi nu din ziua transferului obligaţiei executorului la succesorul acestuia.
Subrogarea părţilor în raportul obligaţional nu duce la modificarea nu numai a termenului de prescripţie sau a modului de
calculare a acestuia, dar şi în alte reguli are termenului de prescripţie. Respectiv nu creează dubii că modificarea în curgerea
termenului de prescripţie, legată de suspendarea (art. 274, 275, 276), întreruperea (art. 277) sau restabilirea în termen (art. 279)
şi altele, întîmplate pentru predecessor, îşi continuă acţiunea şi pentru successor.
Expirarea termenului de prescripţie în raporturile părţilor iniţiale acţionează şi în raporturile care continuă între noii
creditori şi debitori, care au intrat în acest raport. Aceasta înseamnă că dacă debitorul a transmis în modul stabilit de lege
obligaţiile sale terţei personae sau ele au trecut la successor după moartea debitorului sau în alt temei, atunci această terţă
persoană este în drept să se folosească de expirarea termenului de prescripţie pentru a protesta împotriva acţiunii.
Regula art. 273 se aplică nu doar în cazul modificării persoanelor în obligaţie. Asupra raporturilor reale regulile articolului
comentat de asemenea se răsfrîng.
Regula art. 273 CC RM trebuie să fie aplicată în ansamblu cu celelalte reguli ale CC RM şi altor legi, care au referinţă la
termenul de prescripţie.

Articolul 274. Suspendarea curgerii termenului de prescriptie extinctive

1) Curgerea termenului de prescriptie extinctiva se suspenda daca:

a) inaintarea actiunii este imposibila din motive de forta majora;
b) executarea obligatiilor este aminata (moratoriu);
c) creditorul sau debitorul face parte din rindul fortelor armate puse pe picior de razboi;
d) creditorul este incapabil sau este limitat in capacitatea de exercitiu si nu are un reprezentant legal, cu exceptia
cazurilor in care creditorul are capacitate de exercitiu procesuala;
e) este suspendat actul normativ care reglementeaza raportul juridic litigios;
f) activitatea autoritatilor judecatoresti de a caror competenta tine solutionarea litigiului dintre parti este suspendata.
(2) Cursul prescriptiei extinctive se suspenda doar daca temeiurile de suspendare au aparut sau au continuat in
ultimele 6 luni ale termenului de prescriptie extinctiva, iar daca acest termen este de 6 luni sau mai scurt, inauntrul
lui.
(3) Curgerea termenului de prescriptie extinctiva continua de la data incetarii imprejurarilor care servesc drept
temei pentru suspendarea cursului prescriptiei extinctive si termenul scurs in perioada in care cursul prescriptiei
extinctive este suspendat nu se include in termenul de prescriptie extinctiva. Termenul ramas se prelungeste pina la 6
luni, iar daca termenul de prescriptie extinctiva este mai scurt de 6 luni, pina la durata lui.

1. Termenul de prescripţie extinctivă – termenul în cursul căruia se poate pretinde realizarea forţată a dreptului încălcat
prin intermediul organului jurisdicţional. Termenul de prescripţie, ca regulă, curge neîntrerupt. În perioada indicată pot apărea
împrejurări care în mod obiectiv împiedică persoana cointeresată să înainteze acţiunea în limitele termenului de prescripţie.
Temporar se pierde posibilitatea apărării dreptului încălcat sau interesului protejat de lege.
Împrejurările, care împiedică persoana la timp să înainteze acţiunea în apărarea dreptului său încălcat trebuie să aibă
caracter obiectiv, adică să se manifeste independent de voinţa persoanelor cointeresate. Dacă împrejurările apărute se recunosc
de către lege întemeiate, curgerea termenului de prescripţie se suspendă pe toată perioada acţiunii lor. Un astfel de eveniment în
dreptul civil poartă denumirea de suspendare a termenului de prescripţie. Suspendarea cursului prescripţiei înseamnă că
timpul, cît acţionează împrejurările, recunoscute de lege ca temei de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, nu se ia în
calculul termenului de prescripţie. Se suspendă curgerea termenului de prescripţie care a început, dar care încă nu s-a scurs.
Suspendarea îndepărtează momentul expirării termenului de prescripţie. După finisarea acţiunii împrejurărilor, care au servit
temei pentru suspendarea termenului de prescripţie, acesta continuă să curgă mai departe.
2. Împrejurările apărute, recunoscute de lege ca temei pentru suspendarea curgerii termenului de prescripţie, înseamnă că
pentru reclamant a apărut imposibilitaea de a-şi apăra dreptul său pe calea acţiunii. La aceste împrejurări se referă :
forţa majoră, adică împrejurările particularităţile cărora sunt următoarele: caracterul excepţional, neîntrerupt, de neînvins.
Împrejurările de forţă majoră nu depind de voinţa părţilor în raport şi se referă la evenimente, care nu au legătură cu activitatea
lor. Forţa majoră se examinează ca o forţă de neînvins, dacă ea este neobişnuită, ce exclude posibilitatea posibilitatea prevenirii.
Forţa majoră se caracterizează ca o forţă obiectivă de neînvins, adică lipsa în astfel de condiţii a mijloacelor necesare, cu
ajutorul cărora s-ar putea preveni efectele condiţionate de forţa majoră. Legea nu explică ce trebuie de avut în vedere prin forţă
majoră. Acestea pot fi de două tipuri : calamităţi distructive ale naturii şi unele evenimente sociale. La primele se referă
inundaţiile, alunecările de teren, cutremurile. La evenimente sociale se referă acţiunile militare, grevele, epidemiile şi alte
evenimente sociale. De reţinut este că pentru a produce suspendarea prescripţiei, potrivit art. 274 al.1 lit. “a”, este nevoie ca în
situaţia de forţă majoră să fi fost “cel împotriva căruia prescripţia curge”, adică titular al dreptului la acţiune (şi nu cel în
favoarea căruia curge prescripţia), care a fost împiedicat să facă actele de întrerupere a prescripţiei, adică să formuleze cererea
de chemare în judecată. Prin cauză de forţă majoră trebuie înţeleasă acea situaţie pe care partea nu o poate prevedea şi înlătura ,
chiar dacă ar fi luat toate măsurile de prevenire.
Moratoriu ( de la lat. “moratorius” – cel care încetinează, acordă timp suplimentar). În dreptul civil sub moratoriu se
subînţelege suspendarea executării obligaţiei, care se stabileşte pe o perioadă determinată sau pînă la finisarea cărorva
evenimente excepţionale ( război, calamitate naturală). Moratoriul duce la imposibilitatea pentru creditori de a-şi realiza
drepturile sale pe calea înaintării acţiunii despre executarea forţată. Timpul pentru care se declară suspendarea executării
obligaţiei nu se include în termenul de prescripţie. Temei pentru declararea de către Guvern a moratoriului este survenirea
căruiva eveniment excepţional în viaţa ţării. Moratoriul ca suspendare a executării obligaţiilor se întîlneşte foarte rar. Declararea
moratoriului este posibilă atît pe teritoriul întregii ţări, cît şi în teritoriile unelor raioane ale ţării în legătură cu situaţiile
excepţionale. Moratoriul ca temei de suspendare a termenului de prescripţie are o răspîndire practică în relaţiile economice
externe. Astfel de moratorii Guvernul poate să declare pe perioada aplicării faqţă de unele state a sacţiunilor economice la
hotărîrea ONU.
creditorul sau debitorul face parte din rindul fortelor armate puse pe picior de razboi. Situaţia de război – un regim
juridic deosebit în ţară sau în unele sectoare ale acesteia, care se stabileşte, de obicei, prin hotîrîrea organului superior al statului
în situaţii excepţionale (răyboi, calamitate naturală, altele). În cazul situaţiei de război, toate funcţiile ale organelor puterii de
stat pe problemele apărării, ordinii publice şi securităţii de stat trec la organelle militare. Legea limitează suspendarea curgerii
termenului de prescripţie doar la situarea creditorului sau debitorului în rîndul forţelor armate puse pe picior de război.
Chemarea creditorului sau debitorului în timp de pace în rîndurile forţelor armate nu serveşte drept temei al suspendării
termenului de prescripţie. De reţinut că simpla participare la forţele armate ale ţării ( ca militar activ ori pentru satisfacerea
stagiului military) nu este cauză de suspendare a prescripţiei extinctive, condiţia impusă de lege este aceea ca forţele armate ale
ţării să fie puse pe picior de război. De reţinut că pentru a produce suspendarea prescripţiei, potrivit art. 274 CC RM alin.1 lit
“c”, este nevoie ca într-o asemenea situaţie (participarea în forţele armate care sînt puse pe picior de război), trebuie să fie
“creditorul” sau “debitorul”. Suspendarea va avea loc şi în ipoteza în care, atît creditorul, cît şi debitorul, în acelaşi timp, fac
parte din forţele armate ale ţării puse pe picior de război.
creditorul este incapabil sau este limitat in capacitatea de exercitiu si nu are un reprezentant legal, cu exceptia
cazurilor in care creditorul are capacitate de exercitiu procesuala. Capacitatea de exerciţiu procesuală – posibilitatea ca
prin acţiunile proprii de a realiza drepturile într-un process concret (de a înainta acţiunea, de a rechema cererea, a modifica
temeiul sau obiectul acţiunii, a mări sau micşora cuantumul pretenţiilor, de a încheia tranzacţia de împăcare, ş.a.), de a
împuternici ducerea dosarului reprezentantului. Creditorii minori în vîrstă dintre 16 la 18 ani posedă capacitatea deplină de
exerciţiu procesuală din momentul încheierii căsătoriei sau emancipării, cît şi în cazul, cînd ei se ocupă de activitatea de
întreprinzător (art. 26 CC RM) sau sunt membri ai cooperativelor (alin.4 art. 21 CC RM). Posedă capacitate de exerciţiu
procesuală parţială cetăţenii în vîrsta dintre 16 la 18 ani, cît şi minorii limitaţi în capacitatea de exerciţiu. După regula generală
interesele lor sînt apărate în instanţa de judecată de către reprezentanţii lor legali (părinţii, adoptatorii, tutorele). Dar instanţa
este obligată în aşa cazuri să invite la process şi nemijlocit minorii sau persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu. Cu toate
acestea persoanele între 14 şi 18 ani personal îşi apără interesele în cazurile prevăzute de lege. Este vorba de raporturile ce se
nasc din relaţii civile, de muncă, de familie sau alte relaţii, cît şi din actele juridice, legate de dispunerea de veniturile primite
sau accumulate ca rezultat al activităţii de antreprenoriat. Atragerea părinţilor, tutorilor, adoptatorilor, la participare în aşa
cazuri, în scopul acordării de către aceştia de ajutor, depinde de discreaţia instanţei. În cazul în care creditorul posedă capacitate
de exerciţiu procesuală ( alin.4 şi 5 art.58 CPC RM) curgerea termenului de prescripţie nu se suspendă.
este suspendat actul normativ care reglementeaza raportul juridic litigious. Sistemul actelor normative ale RM, care
reglementează relaţiile sociale pe calea stabilirii de drepturi şi obligaţii, este reprezentată de următaorele tipuri : legi şi hotărîri
ale parlamentului, decretele preşedintelui, hotărîrile şi ordonanţele guvernului, ordinele şi instrucţiunile ministerelor şi
departamentelor, hotărîrile cu caracter normative ale organelor administraţiei publice locale, ordineşe şi regulamnetele
conducătorilor întreprinderilor, organizaţiilor, care conţin norme de acţiune internă. Elaborat în modul stabilit de lege, de către
organul împuternicit al statului, actul normative are limite de acţiune : în timp, spaţiu, cercul de persoane şi obiecte .
Suspendarea acţiunii actului normative, care reglementează raportul litigios, înseamnă imposibilitatea temporară de aplicare a
normelor acestuia, condiţionată de împrejurările obiective. Suspendarea aplicării actului normative duce la nefucnţionarea reală
a normelor incluse în el. Prin actul normative, care suspendă acţiunea actului juridic normative, ce reglementează raportul
litigious, se stabilesc limitele suspendării, care de asemenea pot fi exprimate în timp, spaţiu, obiect de reglementare şi cercul de
subiecţi asupra cărora actul juridic suspendat nu se va aplica. În actul normativ suspendat se conţin indicaţii la faptul, că
regulile conţinute în actul normativ suspendat, nu vor acţiona în limitele unui raion, oraş, asupra tuturor localităţilor, situate
într-o zonă anumită, faţă de toţi cetăţenii sau organizaţiile, aflate pe acest teritoriu. Acţiunea legii civile poate fi suspendată şi
faţă de raporturile reglementate de el, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile. La survenirea împrejurărilor, cu care se leagă
încetarea suspendării acţiunii actului normative, care reglementează raportul litigious, se reîncepe forţa lui juridică. Temeiul
indicat pentru suspendarea termenului de prescripţie cu certitudine ne vorbeşte şi despre faptul că dacă prin hotărîrea organului
competent este suspendată acţiunea actului normative, care reglementează raportul letigios, atunci nu există temeiuri juridice
pentru pretenţiile bazate pe acest act normative.
activitatea autoritatilor judecatoresti de a caror competenta tine solutionarea litigiului dintre parti este suspendata.
Acesta este un temei nou pentru suspendarea prescripţiei, necunoscut anterior de legislaţia civilă. Cu toate acesta este cert, că
dacă prin hotărîrea organului competent este suspendată activitatea organelor judiciare în competenţa cărora intră soluţionarea
litigiului dintre părţi, atunci drept ieşire din situaţia dată ne poate servi prevederea subpunctului “g” aliniatul 2 art.43 CPC RM,
care prevede dreptul instanţei de a transmite dosarul spre examinarea altei instanţe în cazul, în care ca rezultat al împrejurărilor
excepţionale instanţa de judecată, în competenţa căreia se referă dosarul, nu poate funcţiona timp îndelungat.
3. În sensul alin.1 art.274 CC lista temeiurilor de suspendare a termenului de prescripţie este exhaustivă. Cu toate acestea,
în cazul actelor juridice cu element de extranietate, legislaţia civilă a RM reiese din dreptul părţilor de a-şi alege de sine stătător
dreptul aplicabil. În afară de aceasta, potrivit art. 1624 CC RM, termenul pe prescripţie referitor la dreptul la acţiune se
determină după legea aplicabilă dreptului subiectiv. Respectiv alegerea de către părţi a dreptului străin în calitate de drept
aplicabil actului juridic, practic înseamnă că părţile au convenit asupra faptului aplicării altor temeiuri de suspendare a curgerii
termenului de prescripţie, dacă astfel sunt prevederile dreptului străin respectiv.
Analiza legislaţiei civile a RM indica asupra faptului că, de către alte legi pot fi stabilite şi alte temeiuri de suspendare (în
afară de cele indicate în p.1. art. 274 CC RM) a termenului de prescripţie. În calitate de exemplu, poate fi indicat alin.2 art. 100
CC RM, în conformitate cu care perioada, în cursul căreia persoana juridică n-a existat, se suspendă curgerea termenului de
prescripţie în ceea ce priveşte dreptul la acţiune a persoanei juridice respective sau faţă de aceasta.
Alte cazur de suspendare a curgerii termenului de prescripţie legea numeşte suspendarea curgerii prescripţiei în cazul
raporturilor de familie (art. 275 CC RM) şi suspendarea în cazul administrării cu patrimoniul altei persoane ( art. 276 CC RM).
Suspendarea termenului de prescripţie este prevăzută pentru acţiunile despre repararea prejudiciului. Repararea
prejudiciului este întotdeauna legată de stabilirea cuantumului acestuia. De aceea în cazul, cînd între persoana obligată să
repare prejudiciul şi pătimitului se poartă negocieri, curgerea termenului de prescripţie se suspendă pînă în momentul în care
una din părţi nu va refuza de la negocieri (alin.2 art. 1424 CC RM). Art. 392 CNMC indică asupra altei împrejurări, care duce la
suspendarea termenului de prescripţie. În acest articol este indicat că dacă calcularea sumei pretenţiilor depinde de calculul
daunelor în cazul accidentului general, curgerea termenului de prescripţie se suspendă pe perioada din ziua emiterii hotărîrii
despre existenţa unui accident general şi pînă la primirea dispaşei de către persoana cointeresată.
4. Împrejurările enumerate poartă un caracter obiectiv. Acţiunea lor are loc independent de voinţa părţilor. În p.2 art. 274
CC RM este stabilit, că împrejurările enumerate mai sus se iau în considerare, dacă ele au avut loc în ultimele şase luni ale
termenului de prescripţie, iar dacă acest termen este egal cu şase luni sau este mai mic decît şase luni – în decursul termenului
de prescripţie. Piedicile indicate trebuie să apară sau să continuie acţiunea sa în intervalul de timp, care nemijlocit împiedică
curgerea termenului de prescripţie. După încetarea împrejurărilor, care au servit ca temei de suspendare a curgerii termenului de
prescripţie, pînă la expirarea acestuia rămîn mai puţin de şase luni, de aceea termenul de prescripţie se prelungeşte pînă la şase
luni, iar dacă termenul de prescripţie a fost mai mic de şase luni, atunci partea rămasă se prelungeşte pînă la durata completă a
termenului de prescripţie. De exemplu : agenţia de transport era împiedicată în înaintarea acţiunii pe parcursul ultimei luni a
termenului de prescripţie de faptul că debitorul se afla în rînduriel forţelor armate pe picior de război. Deoarece termenul de
prescripţie pentru categoria dată de litigii este de şase luni ( p.3 art.66 al Regulelor de transportare de călători şi bagaje,
aprobate de Hotărîrea Guvernului nr. 1348 din 10.10.2003), partea rămasă a termenului se prelungeşte pînă la şase luni. Dacă în
decursul ultimelor şase luni din nou va apărea un temei de suspendare a termenului de prescripţie, atunci după ce el va decade,
pentru înaintarea acţiunii din nou se deţin 6 luni sau un alt termen de prescripţie respectiv.

Articolul 275. Suspendarea cursului prescriptiei extinctive in cazul raporturilor familiale

Cursul prescriptiei extinctive se suspenda:

a) pentru cererile dintre soti - pe durata casatoriei;
b) pentru cererile dintre parinti si copii - pina la atingerea majoratului de catre copii;
c) pentru cererile dintre tutori sau curatori si persoanele aflate sub tutela sau curatela lor - pe durata tutelei sau
curatelei.

1. În cadrul raporturilor de familie locul cel mai important îl deţin raporturile nepatrimoniale, caracterul continuu al cărora
necesită protecţie pe tot parcursul existenţei acestora, pînă ele nu încetează în temeiurile prevăzute de lege (moarte, desfacerea
căsătoriee, nuliatea tutelei, ş.a.). De aceea, cu excepţia cazurilor prevăzute de Codul Familiei al RM, care reies din raporturile
de căsătorie sau de familie, drepturile pot fi apărate în orice moment indiferent de timpul, care a curs de la încălcarea dreptului
respectiv.
2. Pretenţiilor ce decurg din raporturile de familie şi căsătorie aplicarea termenului de prescripţie are loc doar în cazurile
prevăzute de Codul Familiei. Codul prevede aplicarea tremenului de prescripţie în cazul partajului averii, care este proprietatea
comună a soţilor, căsătoria cărora a fost desfăcută (art. 25 CF RM); declarării actului juridic de dispunere a averii comune,
săvîrşită de unul dintre soţi (art. 21 CF RM); despre contestarea paternităţii ( art. 49 CF RM). La prescripţia extinctivă autorii
atribuie şi termenul de trei ani, prevăzut de art. 104 p.1 CF RM, pentru care se pot încasa alimentele.
3. La palicarea termenului de prescripţie este necesar de a respecta un şir de reguli, de care trebuie să se conducă atît
participanţii la raporturile familiale, cît şi instanţa de judecată, soluţionînd litigiile între ei. Aceasta decurge din p.2 art. 8 CF
RM despre aceea că, la examinarea pretenţiilor, care decurg din raporturile de familie, instanţa de judecată aplică normele, care
reglementează termenul de prescripţie, în conformitate cu articolele respective ale CC RM. Una din astfel de reguli este şi
prevederea despre faptul că referitor la acţiunile ce decurg din raporturile de familie, termenele de prescripţie de asemenea pot
fi suspendate. Potrivit articolului comentat, suspendarea termenului de prescripţie în cazul raporturilor de familie are loc numai
în cazul acelor raporturi de familie, în care ca participanţi sunt soţii, părinţii şi copiii minori, tutorii sau curatorii şi persoanele,
care se află sub tutelă sau curatelă. Suspendarea termenului de prescripţie se aplică faţă de acele pretenţii, care decurg din
raporturile de familie, faţă de care CF RM stabileşte termen pentru apărarea lor.
Împrejurările, care suspendă termenul de prescripţie în cazul raporturilor de familie, poartă un caracter exclusiv şi ele
influienţează asupra duratei suspendării termenului de prescripţie – pe întreaga perioadă a căsătoriei, a tutelei sau curatelei.
Altceva din articolul comentat nu rezultă. Din formularea punctului „a” al art. 275 CC RM, rezultă cu claritate, că presripţia
este suspendată pe durata căsătoriei şi este irelevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi în fapt, căci textul nu distinge altfel. Din
formularea punctului „b” art. 275 CC RM, rezultă că această cauză de suspendare priveşte părinţii (adoptatorii), minorul sub 14
ani şi minorul între 14-18 ani. Suspendarea prescripţiei operează pe durata atingerii majoratului de către copii. Cauza de
suspendare, prevăzută de p.”c” art. 275 CC RM, se aplică raporturilor dintre totore ori curator, de o parte şi cealaltă parte
minorii în vîrstă de pînă la 14 ani, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza
consumului abuziv de alcool, consumului de droguri şi de late substanţe psihotrope. Suspendarea prescripţiei operează pe durata
tutelei sau curatelei. În aceste cazuri de suspendare a prescripţiei debitorul se găseşte în imposibilitate morală sau juridică de a-
şi valorifica drepturile sale pe calea acţiunii, adică să formuleze cererea de chemare în judecată.
Toate cauzele de suspendare menţionate produc efectul suspensiv numai dacă ele intervin după ce prescripţia a început să
curgă, deoarece nu poate fi suspendat ceva ce nu există. Odată cu atingerea majoratului de către copil ori după ieşirea sa din
funcţie a tutorelui, de asemenea după ce căsătoria a fost desfăcută, prescripţia începe să curgă. Astfel după încetarea suspendării
în legătură că copilul a devenit major, prescripţia îşi reia cursul, iar copilul devenit major poate să-l tragă pe tutore (curator) la
răspundere pentru faptele administrării sale şi invers, tutorul poate acţiona împotriva persoanei, care a devenit capabilă să
acţioneze de sine stătător (dobîndirea sau restabilirea capacităţii de exerciţiu).

Articolul 276. Suspendarea prescriptiei in cazul administrarii bunurilor unei alte persoane

Prescriptia nu incepe sa curga iar cea inceputa se suspenda intre persoana care, in temeiul legii, al unei hotariri
judecatoresti sau al unui act juridic, administreaza bunurile unei alte persoane si cel ale caror bunuri sint astfel
administrate, cit timp administrarea nu a incetat si socotelile nu au fost date si aprobate.
 Administrarea bunurilor terţelor persoane reprezintă prin sine un raport juridico-civil de administrare a patrimoniului
proprietarului în interesele proprietarului sau persoanei indicate de acesta. Administrarea patrimoniului terţelor persoane poate
să se bazeze pe lege, hotărîre judecătorească sau act juridic ( mai detaliat vezi comentariul art. 41, 44, 88, 1053, 1060 CC RM,
ş.a.). Administrarea bunurilor altor persoane în virtutea legii sau administrarea fiduciară în baza hotărîrii judecătoreşto sau
actului juridic este prevăzută de normele CC RM şi alte legi speciale. Fondator al administrării poate fi atît proprietarul
( unipersonal sau deţinătorii patrimoniului în baza proprietăţii comune – de exemplu soţii), aşa şi alte persoane – organ de tutelă
şi curatelă (art. 41,44 CC RM), instanţa de judecată ( art.50,88 CC RM), executorul testamentului ( art. 1475 – 1485, 1555 CC
RM), ş.a.
Din formularea art. 276 CC RM, rezultă că această cauză de suspendare priveşte pe : persoana care în temeiul legii, al
hotărîrii judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile unei alte persoane şi persoana ale cărui bunuri sînt astfel
administrate. Aşa cum dispune textul, suspendarea operează pînă “administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi
aprobate”.

Articolul 277. Intreruperea cursului prescriptiei extinctive

(1) Cursul prescriptiei extinctive se intrerupe:

a) in cazul intentarii unei actiuni in modul stabilit;
b) in cazul in care debitorul savirseste actiuni din care rezulta ca recunoaste datoria.
(2) Dupa intreruperea cursului prescriptiei extinctive, incepe sa curga un nou termen. Timpul scurs pina la
intreruperea cursului prescriptiei extinctive nu se include in noul termen de prescriptie extinctiva.

1.Alături de suspendarea curgerii termenului de prescripţie, legea admite şi întreruoerea lui în virtutea împrejurărilor
determinate în formă de acţiuni ale creditorului sau debitorului.Spre deosebire d suspendare, întreruperea termenului de
prescripţie, înseamnă că timpul care s-a scurs pînă la împrejurarea, ce aservit temei de întrerupere, nu se ia în considerare. După
întrerupere termenul de prescripţie începe să curgă din nou pentru un termen deplin, prevăzut de lege pentru categoria dată de
pretenţii. Timpul scurs pînă la întrerupere nu se ia în calcul. Timpul scurs pînă la suspendare, dimpotrivă se ia în calcul, după
suspendare el continuîndu-şi cursul mai departe.
Împrejurările indicate în art. 277 CC RM de întrerupere a termenului de prescripţie (spre deosebire de cele ce suspendă),
poartă în caracter subiectiv, adică se manifestă în dependenţă de voinţa persoanelor, şi de aceea sunt acţiuni, dar nu evenimente.
La ele se referă: a) înaintarea acţiunii; b) recunoaşterea datoriei.
Lista temeiurilor de întrerupere a termenului de prescripţie, stabilită de art. 277 CC RM şi alte legi, nu poate fi modificată
sau completată la decizia părţilor ce se află în litigiu şi nu se supune interpretării extensive. Luînd în considerare, că
împrejurările prevăzute de art. 277 CC RM sunt cu certitudine temeiuri de încetare a termenului de prescripţie, iar hotîrîrea
instanţei trebuie să fie legală şi întemeiată, ea, la soluţionarea cererii părţii cu privire la expirarea termenului de prescripţie
aplică regulile de întrerupere a prescripţiei şi în cazul lipsei demersului despre acest fapt din partea persoanei cointeresate, cu
condiţia existenţei în dosar a probelor suficiente, care demonstrează faptul întreruperii termenului de prescripţie.
2. Pentru întreruperea termenului de prescripţie este necasar ca acţiunea să fie înaintată în instanţa de judecată, judecat
arbitrală, a arbitrilor aleşi, sau alt organ jurisdicţional, în modul stabilit de lege. În conformitate cu art. 277 CC RM, curgerea
termenului de prescripţie se întrrupe, în special, prin înaintarea acţiuniiîn modul stabilit, adică cu aplicarea regulilor de
competenţă generală şi jurisdicţională, de formă şi conţinut al cererii, de achitare a taxei de stat, cît şi a altor cerinţe, prevăzute
de actele normative, încălcarea cărora poate duce la refuz în primirea cererii şi restituirea acesteia reclamantului.
Potrivit p.6 art. 264 CC RM, cererile scrise, prezentate în oficiul psştel pînă la orele douăzeci şi patru a termenului, se
consideră înaintate în termen. De aceea zi a înaintării acţiunii în termen trebuie considerată data, conţinută pe plic, pusă de
oficiul poştal.
Pretenţiile creditorului despre încasarea sumelor băneşti sau revendicarea bunurilor imobile de la debitor, pot fi exercitate
nu numai pe cale de acţiune civilă, dar şi pe calea ordonanţei judecătoreşti, ceea ce este o procedură simplificată a examinării
cauzei. Înainatera de către creditor a cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti cu respecatarea regulilor, prevăzute de CPC
RM, întrerupe curgerea termenului de prescripţie, la fel ca şi înaintarea acţiunii. Dacă acţiunea civilă se depune nemijlocit în
instanţa de judecată, dată a înaintării acesteia va fi consideraă ziua depunerii acţiunii la instanţa de judecată.
În primirea cererii reclamantului îi poate fi refuzat în temeiurile, care nu împiedică adresarea repetată, sau acţiunea paote
fi restituită reclamantului, ca necorespunzătoare cerinţelor. În aşa cazuri, termenul de prescripţie se întrerupe doar din ziua, cînd
cerera va fi depusă în instanţă cu respectarea procedurii stabilite. În cazul îndeplinirii la timp a tuturor cerinţelor, conţinute în
încheierea înstanţei despre lăsarea cererii fără examinare, cît şi în cazul anulării încheierii despre restituirea cererii, ea, în
virtutea prescripţiilor CPC RM se consideră depusă în ziua înaintării iniţiale, şi anume din ziua aceea se întrerupe curgerea
termenului de prescripţie. Din ziua înaintării iniţiale în judecată se întrerupe curgerea termenului de prescripţie în cazul anulării
încheierii înstanţei despre refuzul de a primi cererea, despre refuzul în primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti,
sau refuzul de a elibera ordonanţa.
Legea prevede dreptul reclamantului la mîrirea sau micşorarea cuantumului acţiunii. Această acţiunde de dispoziţie nu
prezintă o modificare a obiectului acţiunii.. În aşa cazuri moemntul întreruperii al curgerii termenului de prescripţie rămîne
neschimbat – prescripţia se consideră întreruptă din momentul înaintării acţiunii, valoarea căreia se măreşte sau se micşorează
de către reclamant. Astfel, creşterea sau micşorarea valorii acţiunii pînă la adoptarea hotărîrii de către instanţă, în special
referitor la micşorarea sau mărirea valorii pretenţiilor, nu modifică momentul întreruperii termenului de prescripţie, survenit c
aurmare a depunerii acţiunii în modul prevăzut.
În art. 277 CC RM nu este stabilit, dacă influienţează cumva asupra întreruperii termenului de prescripţie, faptul atragerii
altui pîrît pe cauză sau a celui de-al doilea pîrît. Înaintarea cţiunii, care duce la întreruperea termenului de prescripţie, este
legată de începutul exercitării forţate a dreptului încălcat de o persoană concretă. În cazul menţionat, curgerea termenului de
prescripţie la cererea către pîrîtul sau ce de-al doilea pîrît atras se întreruoe în ziua emiterii încheierii despre atragerea lor în
proces.
În practica judiciară sunt foarte dese cazurile, cînd părţile procesului nu sunt subiectele raportului material litigios, adică
sunt părţi necorespunzătoare în proces. Se ceează situaţia, cînd curgerea termenului de prescripţie se întrerupe la depunerea
acţiunii de către o persoană neîmputernicită (reclamant necorespunzător) sau faţă de pîrîtul necorespunzător. O astfel de situaţie
nu răspunde sensului legii despre înaintarea caţiunii în modul stabilit.. Reclamantul trebuie să fie subiectul corespunzător, iar
pîrîtul cel obligat să răspundă. Luînd în considerare acest fapt, se cere subliniat faptul că art. 277 CC RM lasă fără răspuns şi
întrebarea cu privire la momentul întreruperii termenului de prescripţie în cazul subrogării părţii care figurează greşit în proces.
Moment al întreruperii termenului de prescripţie va fi ziua cînd va fi adoptată încheierea despre subrogarea părţii
necorespunzătoare după regulile CPC RM.
În literatura juridică ( comentariul la CC RM, M.1998, pag. 408-410) referitor la norma depsre întreruperea termenului de
prescripţie prin depunerea acţiunii în modul stabilit, se menţionează, că conţinutul normei date nu se referă la indicaţiile
concrete şi referitor la alte întrebări importante, care apar în practică. Lit.”a” alin 1 art. 277 CC RM adoptat la astfel de întrebări
se referă la următoarele : 1) încălcarea modului stabilit de înaintare a acţiunii este depistată nu de prima, ci de cea de apel sau
recurs după scurgerea unui timp îndelungat, după primirea acţiunii spre examinare în prima instanţă; 2) În execuatera hotărîrii,
adoptată de judecată, este refuzat şi este necesar de a depune o nouă acţiune. De exemplu, instanţa neîntemeiat a primit spre
examinare un litigiu, care nu se află în competenţa sa (în cazul existenţei clauzei de arbitri aleşi), sau hotărîrea adoptată nu
poate fi executată peste hotare, deoarece RM nu are un contract de asistenţă în materie civilă, penală, etc. cu ţarta unde se află
pîrîtul; 3) Este refuzat în executarea hotărîrii arbitrilor aleşi pe motiv că este nulă clauza de arbitarj, fie din cauza că va fi
recunoscut că hotărîrea este luată în litigiul, ce iese din limitele unui astfel de acord. În aşa cazuri se propune de a aplica regula,
analogică art. 278 CC RM. Termenul de prescripţie trebuie să se suspende pe timpul din momentul primirii acţiunii iniţiale şi
pînă la momentul refuzului în examinare. Această regulă nu trebuie aplicată, cînd încheierea despre refuzul în examinarea
cererii este adoptată de prim ainstanţă. Soluţi ar fi terbuit să fie aceeaşi şi în cazul imposibilităţii executării hotărîrii adoptate de
instanţă. Termenul de prescripţie trebuie de recunoscut ca suspendat pe timpul din momentul depunerii acţiunii şi pînă la
refuzul în executare.
Curgerea termenului de prescripţie se întrerupe cu condiţia depunerii acţiunii în modul stabilit. Dacă acţiunea a fost
depusă în modul necorespunzător, de exemplu cu încălcarea regulilor de competenţă, prescripţia nu se întrerupe. Nu se
întrerupe prescripţia ţi în cazul cînd reclamantul a refuzat de la acţiune.
3. Un alt temei de întrerupere a termenului de prescripţie este recunoaştera de către persoana obligată a pretenţiilor
persoanei împuternicite – recunoaşterea datoriei sau obligaţiei. Recunoaşterea obligaţiei, înclusiv şi a datoriei, întrerupe
prescripţia în raporturile, atît cu participarea persoanelor fizice, cît şi a persoanelor juridice. Aceasta decurge din legislaţia în
vigoare, care prevede că băncile de stat şi cele comerciale, persoanele juridice, independent de forma de proprietate, dar şi
cetăţenii, pot să acored unul altuia împrumuturi ( cu sau fără dobîndă).
În cazul întreruperii termenului de prescripţie în legătură cu efectuarea de către persoana obligată a acţiunilor, din care
rezultă că recunoaşte acţiunea ( p.”b” alin.1 art. 277 CC RM), instanţa de judecată şi persoana cointeresată trebuie în fiecare caz
să stabilească, cînd concret au fost săvîşite aceste acţiuni. Această împrejurare este foarte importantă, deoarece întreruperea
poate opera doar înăuntrul termenului de prescripţie, dar şi nu după expirarea lui. Săvîrşirea de către debitor sau altă persoană
obligată a acţiunilor prin care se recunoaşte pretenţia după expirarea termenului de prescripţie, nu este temei pentru întrerupere.
Astfel, din data săvîrşirii acţiunilor de către persoana din care rezultă recunoaşterea acţiunii, depinde hotărîrea întrebării despre
faptul dacă a expirat sau nu termenul de precripţie. În cazurile în care, acţiunile de recunoaştere a datoriei au fost făcute după
expirarea termenului de prescripţie, astfel de acţiuni deja nu întrerup prescripţia. Ceea ce nu curge, nu poate fi întrerupt.
La acţiuni de recunoaştere a datoriei, în scopul întreruperii curgerii termenului de prescripţie, reieşind din situaţia
concretă, pot fi atribuite : admitera pretenţei, achitarea de către debitor sau cu acordul cu creditorul de o altă persoană a suemi
datoriei de bază şi/sau penalităţilor, de altfel cum ar fi şi admiterea parţială a pretenţiei de achitare a sumei de bază a datoriei,
dacă ultima are sub siendoar un temei şi nu mai multe; achitarea procentelor în vaza datoriei de bază; modoficarea contractului
de către persoana împuternicită, din care rezultă că se recunoaşte datpria, la fel şi cererea debitorului de a petrece o aşa
modificare a contractului ( despre amînarea sau eşalonarea datoriei); acceptul incassoului ; cererea de compensare: diferite
scrisori conţinînd intenţia de achitare datoriei, făcute chia şi persoanei neîmputernicite. În conţinutul recunoaşterii nu este
obligatoriu să fie clar individualizată datoria sau cuantumul ei. Este suficien ca să fie clar faptul că se recunoaşte. În toate
cazurile de recunăaştere a datoriei, curgerea termenului de prescripţiese reîncpe de fiecare dată pentru un termen nou, din
momentul săvîrşirii de către debitor a acţiunilor indicate.
În acele cazuri, înd obligaţia prevedea executarea în rate sau în forma plăţilor periodice şi debitorul a săvîrşit acţiunile, ce
dovedesc recunoaştera numai a unei părţi a datoriei, astfel de acţiuni nu pot fi considerate temei pentru întreruperea termenului
de prescripţie pentru celelalte părţi ale datoriei. Existenţa în dreptul civil al RM a institutului încasării incontestabile a sumelor
datoriei de la debitor nu serveşte temei pentru întreruperea termenului de prescripţie pe calea înaintării pîrîtului a dispoziţiei de
plată respectiv. Încasarea incontestabilă reprezintă prin sine exercitarea forţată a dreptului, dar aceasta nicidecum nu presupune
recunoaştera datoriei de către debitor.
 CC RM 1964 nu prevedea recunoaşterea datoriei ca temei de întrerupere a termenului de prescripţie în raporturile dintre
organizaţii. La moemntl actual ( CC RM 06 iunie 2002), recunoaşterea obligaţiei, inclusiv şi recunoaştera datorie, întrerupe
curgerea termenului de prescripţie şi în raporturiel dintre organizaţii. Organizaţiile ca subiecte ale dreptului civil acţionează în
raporturile juridice prin reprezentanţi, inclusiv prin persoanel cu funcţie de răspundere ( art. 61 CC RM). În legătură cu aceasta
un interes practic o reprezintă problema determinării cercului de lucrători ai organizaţiei, acţiunile de recunoaştere a datoriei din
partea cărora, pot fi recunoscute ca acţiuni ale persoanei juridice. Săvîrşire de către lucrătorul întreprinderii-debitor a acţiunilor
de executare a obligaţiei, de recunoaştere a datoriei, întrerupe prescripţia cu condiţia, că aceste acţiuni intrau în cercul
obligaţiilor sale de serviciu şi se bazau pe împuternicirea lucrătorului de a efectua astfel de acţiuni. (art. 242 p.1 CC RM) .
Legislaţia civilă deosebeşte aşa-numita datorie de bază şi cerunţe suplimentare.Neexecutarea cerinţelor suplimentare
reprezintă prin sine datoria suplimentară, nu de bază. Recunoaştera de către debitor a datoriei de bază, inclusiv şi a formei de
plată, singură prin sine nu poate servi drept dovadă a recunoaşterii de către debitor şi a datoriei suplimnetare ( penalităţi,
dobînzi), cît şi a pretenţiilor de reparare a daunelor şi respectiv, nu poate fi considerată ca întrerupere a curgerii termenului de
prescripţie în ceea ce priveşte pretenţiile suplimentare şi cele de raprare a daunelor.
Normele dreptului civil leagă efectele juridice nu numai cu acţiuni, dar şi cu inacţiuni. Deoarece lit.”b” alin.1 art. 277 CC
RM indică, că curgerea termenului de prescripţie se întrerupe prin săvîrşirea , de către persoana obligată a acţiunilor ce
demonstrează recunoaşterea datoriei, termenul de prescripţie n poate să se întrerupă prin inacţiunea persoanei menţionate. De
aceea, împrejurarea, că debitorul nu a contestat documentul de încasare incontestabilă a suemi datoriei, posibilitatea contestării
căruia este oferită de lege sau contract, nu poate fi considerat drept dovadă a recunoaşterii datoriei. Pentru astfel de temei ca
recunoaştrea datoriei, nu poate să se întrerupă curgerea termenului de prescripţie în cazul pretenţiilor de recunoaştere a nulităţii
actului juridic şi a organelor administrării publice.
Alin.2 art. 277 CC RM indică asupra consecinţelor întreruperii : Dupa intreruperea cursului prescriptiei extinctive,
incepe sa curga un nou termen. Timpul scurs pina la intreruperea cursului prescriptiei extinctive nu se include in noul
termen de prescriptie extinctiva.

Articolul 278. Cursul prescriptiei in cazul scoaterii cererii de pe rol

Daca instanta judecatoreasca a scos cererea de pe rol, cursul prescriptiei extinctive care a inceput pina la
intentarea actiunii continua fara intrerupere.

1. Primind cererea, instnaţa este obligată să verifice, dacă are petiţionarul sau nu dreptul la înaintarea ei şi dacă este
respectat modul stabilit de înaintare. Dacă acţiunea a fost înaintată cu respectarea procedurii procesuale, curgerea termenului de
prescripţie se întrerupe ( lit. “a” art. 277 CC RM) din stadia întentării acţiunii civile. Nerespectarea procedurii de depunere a
acţiunii atrage după sine consecinţe nagative. Judecata fie refuză în primirea cererii, fie nu dă curs acesteia. Refuzul în primirea
acţiunii, fie nedarea cursului cererii înseamnă, că acţiunea a fost înaintată fără respectarea procedurii stabilite. În aşa cazuri
curgerea termenului de prescripţie nu se întrerupe, ci continuă.
2. De obicei persoana interesată şi instanţa de judecată respectă procedura stabilită de înaintare a acţiunii. Litigiul juridico-
civil se examinează în fond şi se încheie cu adoptarea hotărîrii, care dă răspuns la fondul pretenţiilor înaintate. Sunt cazuri, cînd
la stadia examinării se depistează, că nu a fost respectat modul de înaintare a acţiunii stablit de lege. Respectiv, curgerea
termenului de prescripţie nu a fost efectuată şi acesta continuă să curgă. Concluzia – regula art. 278 CC RM diferă de la regula
lit.”a” art. 277 CC RM doar printr-o circumstanţă : întrebarea despre faptul neîntreruperii termenului de prescripţie a fost aflată
nu în ziua depunerii acţiunii, care trebuie primită sau lăsată fără curs, ci mai tîrziu – în momentul, cînd instanţa, a început să
examineze cauza în fond.
Lăsarea acţiunii fără examinare – una din formele de încetare a procedurii judecătoreşti, cînd hotărîrea judecătorească nu
se adoptă ca rezultat al nerespectării de către persoana interesată a procedurii de realizare a dreptului constituţional la apprare.
Toate temeiurile de scoatere a cererii de pe rol convenţional se divizează în trei grupe. La I grupă se referă împrejurările, care
dovedesc faptul că la primirea cererii de către persoana interesată şi instanţa de judecată a fost comisă o greşeală : de către
persoana ce s-a adresat în judecată, nu a fost respectată procedura prealabilă, stabilită pentru categoria dată de cauze şi ea mai
poate fi exercitată; cererea este depusă de o persoană incapabilă; cererea este depusă în numele unei persoane de către altă
persoană, care nu are pentru aceasta împuternicirile necesare ; în procedura instanţei date sau altei instanţe este o cauză între
aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi cu aceleaşi temeiuri. Al doilea grup de temeiuri este legată de nerespectarea de către
părţi a procedurii de prezentare în judecată. Cererea poate fi scoasă de pe rol, de exemplu, dacă părţile nu au solicitat
examinarea cauzei în absenaţa lor, nu s-au prezentat fără motive întemeiate la citarea repetată, iar instanţa consideră posibil de a
examina cauza în baza materialelor existente în dosar; reclamantul, care nu a silicitat examinarea cauzei în absenţa sa, nu s-a
prezentat la citarea repetată, iar pîrîtul nu silicită examinarea cauzei în fond. În sfîrşit, al treilea grup include acele împrejurări,
apariţia cărora împiedică examinarea în continuare în virtutea indicaţiei concrete a legii. La acestea se referă, de exemplu,
apariţia litigiului de drept în cauzele cu procedură specială, ş.a.
Scoaterea cererii de pe rol în conformitate cu aceste temeiuri nu lipsesc reclamantul de dreptul de a se adresa repetat în
instanţă, după ce va înlătura împrejurările, care au servit drept temei pentru scoaterea cererii de pe rol. În acest caz, din
momentul în care a fost înaintată acţiunea iniţială şi pînă la emiterea încheierii de scoatere a cererii de pe rol, termenul de
prescripţie nu curge ( se suspendă); însă din data acestei încheieri curgerea teremenului de prescripţie continuă după regula
generală, adică în termenul de prescripţie se include timpul scurs pînă la înaintarea iniţială a acţiunii. Dar nu orice lăsare fără
examinare a acţiunii are ca efect consecinţele prevăzute de art. 278 CC RM. Cum este menţionat, în cazul apariţieilitigiului de
drept în cauzele u procedură specială, instanţa lasă cererea fără examinare şi explică părţilor, că ele sunt în drept de a se adresa
cu acţiune în procedura contencioasă. Termenul de prescripţie începe să curgă numai din momentul apariţiei litigiului de drept,
în cazul examinării cauzei în procedura specială. Regula este următoarea – nu poate fi intrerupt sau suspendat termenul care nu
a început să curgă.
Dacă la depunerea cererii acţiunea a fost examinată şi admisă, întrebarea despre o nouă curgere atermenului de prescripţie
decade, deoarece pretenţia material-litigioasă a reclamantului a fost realizată şi raportul litigios a încetat. În cazurile de
adresare repetată a reclamantului, cînd aceasta este admisă de CPC RM, curgerea termenului de prescripţie se întrerupe în ziua
depunerii din nou a aceleiaşi acţiuni. Dacă instanţa de apel sau recurs au anulat încheierile despre scoaterea cererii de pe rol,
atunci termenul de prescripţie se calculează interrupt de acţiunea iniţială, deoarece adresarea în judecată de la bunul început a
fost efectuată în modul stability de normele procesuale.
3. Spre deosebire de CC RM 1964, CC RM din 6 iunie 2002, nu reglementează separat consecinţele curgerii termenului
de prescripţie în cazul lăsării cererii fără examinare, în cazul procesului civil. Din punct de vedere practice, p.5 art. 82 CC RM
1964, ar fi trebuit să fie împrumut de CC RM din 2002. Deoarece reclamantul este în drept să se adreseze în instanţă cu aceeaşi
acţiune, dacă instanţa a lăsat fără examinare acţiunea, înaintată în procesul civil. În aşa caz, curgerea termenului de prescripţie
se suspendă din momentul înaintării acţiunii pînă la intrarea în vigoare în vigoare a sentinţei, prin care acţiuna civilă a fost
lăsată fără examinare. Cazurile, cînd acţiunea civilă în procesul penal este lăsată fără examinare, sunt prevăzute de CPP RM:
Din momentul adoptării hotărîrii, însă, curgerea termenului de prescripţie continuă. Aici nu are loc întreruperea termenului de
prescripţie, curgerea lui continuă, şi nu se întrerupe. Începerea curgerii termenului de prescripţie, pînă la depunerea acţiunii
civile în procesul penal, continuă din ziua intrării în vigaore a sentinţei, prin care acţiunea civilă a fost lăsată fără examinare. În
cazul suspendării termenul de prescripţie nu curge un anumit timp, iar apoi continuă să curgă. Şi invers, timpul, scurs pînă la
întrerupere, în termenul de prescripţie nu se include. Din momentul întreruperii termenul de prescripţie curge din nou.

Articolul 279. Repunerea in termenul de prescriptie extinctive

(1) In cazuri exceptionale, daca instanta de judecata constata ca termenul de prescriptie extinctiva nu este
respectat datorita unor imprejurari legate de persoana reclamantului, dreptul incalcat al persoanei este aparat.
(2) Repunerea in termen nu poate fi dispusa decit daca partea si-a exercitat dreptul la actiune inainte de implinirea
unui termen de 30 de zile, calculat din ziua in care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca incetarea motivelor care
justifica depasirea termenului de prescriptie.

1. Omiterea termenului de prescripţie nu întotdeauna înseamnă că dreptul încălcat al persoanei este retras din regimul
exercitării forţate a acestuia prin intermediul instanţei de judecată sau altui organ jurisdcţional. Nu este aşa. Dacă în cadrul
examinării cauzei va fi stabilit că, partea pe dosar a omis termenul de prescripţie, atunci instanţa de judecată este împuternicită
să-l restabilească. CC RM 1964 acorda instanţelor de judecată posibilităţi foarte largi de repunere în termen, independent de
obiectul şi componenţa subiectivă ce necesită apărare. Pentru repunerea în termen era necesar doar existenţa unui motiv
întemeiat de omitere a termenului. Spre deosebire de CC RM 1964, regula cuprinsă în p.1 art. 279 CC RM din 6 iunie 2002
cuprinde limite esenţiale referitor la repunerea în termen. Repunerea în termen se admite doar faţă de persoanele fizice şi numai
în cazul existenţei unor motive, legate de personalitatea reclamantului.
După sensul articolului comentat, repunerea în termen, indifferent de motivele omiterii lui, nu se admite în cazul
acţiunilor persoanelor juridice, cît şi cetăţenilor-antreprenori, în raporturiile ce decurg de practocarea activităţii de
antreprenoriat.
P.1 art. 279 CC RM nu stabileşte lista îprejurărilor, legate de personaliatea reclamantului, care au dus la omiterea
termenului de prescripţie şi care instanţa sau alt organ jurisdicţional este în drept să-l considere întemeiat. În afară de aceasta,
evaluarea unelor sau altelor împrejurări în calitate de motive întemeiate de omitere a termenului de prescripţie, este totalmente
acordată instanţelor de judecată sau altor organe jurisdicţionale. Practica judiciară consideră întemeiate motivele pentru omitera
termenului de prescripţie următoarele: care fac imposibilă sau deosebit de complicată depunerea acţiunii, în lipa neglijenţei sau
neatenţiei din partea persoanei interesate în apărarea dreptului său. În calitate de listă de exemplu a motivelor, pentru care este
posibilă repunerea în termen se poate de indicat : boala gravă, situaţia de neputinţă sau analfabetism, care au împiedicat
reclamantului să recurgă la apărarea drepturilor sale prin reprezentant; o deplasare îndelungată în interesele organizaţiei sau a
statului; lipsa adresei pîrîtului în legătură cu schimbarea locului de trai; introducerea contragentului în eroare, ş.a. Aşa în
practica judiciară motivul de omitere a termenului de prescripţie din cauza inducerii în eroare, atunci cînd pîrîtul din scrisorile
sale îl ruga pe reclamant să nu depună în instanţă cerera de încasare a datoriei, promiţînd să livreze marfa care lipseşte. În unul
din cazuri, ca temei pentru omiterea termenului de prescripţie au servit acţiunile incorecte ale judecătorului, care primind din
instanţa ierarhică cererea de chemare în judecată, îndreptată acolo de către reclamant, şi depistînd neajunsuri în ea, restituie
cererea în loc ca să stabilească termenul pentru corectarea neajunsurilor depistate. În astfel de situaţie au fost toate temeiurile de
a considera omiterea întemeiată şi repunerea în termen. Cauzele omiterii termenului de prescripţie trebuie să sublinieze
caracterul lor exclusiv, cînd repunerea în termen este posibilă. Normele dreptului civil reies din aceea că termenul de prescripţie
poate fi omis doar din motive ce nu depind de voinţa părţilor. De aceea, în aşa cazuri, independent de expirarea termenului de
prescripţie, legea prevede repunerea în termen, cu scopul acordării persoanei împuternicite a protecţiei. Repunerea în termen
poate avea loc doar după expirarea termenului de prescripţie.
Faptul repunerii în termen este examinat în cadrul dezbaterilor judiciare în fond, cu citarea părţilor. Despre posibilitate
repunerii în termen hotărăşte instanţa de judecată, reieşin din circumstanţele concrete ale cauzei, stabilind de fiecare dată
temeinicia motivelor de omitere a acestuia. La repunerea în termen, în hotărîre este obligatoriu de indicat motivele pentru care,
temeiul de repunere a fost considerat întemeiat.
Repunerea în termen de către instanţa de judecată a prescripţie omise din motive întemeiate, prin sine prestabileşte soarta
litigiului. Verificarea şi evaluarea probelor, invocate de către reclamant, pot duce atît la admitera pretenţiilor reclamantului, cît
şi la refuz în repunere, dacă după materialele dosarului pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiat. Dacă în cadrul examinării
cauzei va fi stability, că partea în cauză care a omis termenul de prescripţie şi motive întemeiate pentru repunerea în termen nu
sunt, atunci în cazul existenţei cererii din partea pîrtului despre expirarea termenului de prescripţie, instanţa de judecată este în
drept să refuse în satisfacerea cerinţelor anume din acest motiv, deoarece potrivit art. 271 CC RM, expirarea termenului de
prescripţie este temei de sine stătător de refuz în acţiune.
Indiferent de faptul care va fi hotărîrea, repunerea în termenul, omis din motive întemeiate, duce la obligativitatea
instanţei de a examina cauza în fond, deoarece în lege (p.1 art. 279 CC RM) este indicat: “daca instanta de judecata constata
ca termenul de prescriptie extinctiva nu este respectat datorita unor imprejurari legate de persoana
reclamantului, dreptul incalcat al persoanei este aparat”. Aceasta înseamnă că repunerea în termen obligă instanţa,
indifferent de cererea pîrîtului despre expirarea prescripţie, de a examina cauza, aşa cum ar ea examinată în cazul în care
prescripţia nu ar fi expirat. Deoarece legea acordă instanţei dreptul de a hotărî întrebarea despre temeinicia sau netemeinicia
motivelor de omitere a termenului, atunci hotărîrea despre restabulirea termenului nu se supune revizuirii de către organul
ierarhic superior.
Sensul art. 279 p.1 C RM referitor la repunerea în termense reduce la următaorele:
regula despre repunerea în termenul de prescripţie omis, acţionează în cazurile, cînd termenul de prescripţie este scăpat, dar nu
există motive pentru suspendarea sau întreruperea lui;
repunerea în termenul de prescripţie omis se petrece la decizia instanţei de judecată sau altui organ jurisdicţional;
repunerea în termenul de prescripţie omis presupune stabilirea momentului subiectiv, legat de persoana reclamantului –
imposibilitatea pentru această persoană în condiţii concrete de timp şi spaţiu de a depune acţiunea.
repunerea în termenul de prescripţie omis este posibilă în cazurile exclusive, în cazul existenţei împrejurărilor, care sunt
recunoscute ca motive întemeiate de omitere a termenului de prescripţie. Recunoscînd motivul omiterii întemeiat, instanţa de
judecată nu poate refuza în acţiune pe motivul expirării prescripţiei.
Dacă instanţa de judecată recunoaşte motivul de omitere a termenului de prescripţie întemeiat, dar examinarea cauzei în
fond în virtutea unor împrejurări, prevăzute de legea procesuală, nu va avea loc, atunci din momentul încheierii procedurii, se
reîncepe să curgă termenul de prescripţie în conformitate cu regulile despre întrerupere. În fond, aceasta inseamnă nu altceva
decît repunerea în termen.
Dacă motivele omiterii termenului de prescripţie sunt considerate de instanţă întemeiate, atunci trebuie să aibă loc
repunerea în termen, atît pentru pretenţia de bază, cît şi pentru cele suplimentare (penalitate,etc.).
Regula despre repunerea în termen se răsfrînge asupra termenelor generale, cît şi speciale de prescripţie. Cu toate acestea,
dacă faţă de termenele generale regula despre repunerea în termen se aplică fără excepţii, atunci faţă de termenele de prescripţie
speciale, aceeaşi regulă poate fi aplicată în cazurile prevăzute de lege. De exemplu, potrivit p.2. art. 1170 CC RM, în cazul cînd
termenul de fidejusiune nu este stabilit, ea încetează dacă creditorul în timpul unui an de la expirarea termenului pentru
executarea obligaţiei garantate, nu a înaintat acţiune faţă de fidejusor. Deoarece, astfel termenul de un an se consideră termenul
de existenţă a fidejusiunii, el nu poate să se suspende şau întrerupă, să se restabilească la hotărîrea instanţei. Regulile despre
suspendarea şi repunerea în termen nu se răsfrîng asupra termenului de prescripţie despre executarea tabulară şi în acţiunile
despre introducerea corectărilor (comentariul la art. 511 CC RM). Astfel, legea poate să stabilească excepţii de la regula
generală despre repunerea în termen şi să să excludă unul sau altul termen special de prescripţie de la acţiunea regulii generale
de repunere în termen.
Tremenul de prescripţie, ca şi orice alt termen, poate fi restabilit, dar şi prelungit (art. 266 CC RM). Cazuri de prelungire
pot fi prevăzute de legi specviale. Astefel potrivit art. 313 CNMC RM, termenul de prescripţie, stabilit pentru pretenţiile,
prevăzute de codul de faţă, se prelungesc de instanţele de judecată, în cazurile cînd nava, faţă de care sînt înaintate astfel de
pretenţii, nu putea să se afle pe durate termenului de prescripţie în apele interioare ale RM.
2. Cauzele de omitere a termenului de prescripţie pot fi recunoscute întemeiate, dacă persoana interesată a luat măsuri de
realizare a dreptului său la înaintarea acţiunii în termenul stabilit de lege. Potrivit p.2 art. 279 CC RM hotărîrea despre
repunerea in termen nu poate fi dispusa decit daca partea si-a exercitat dreptul la actiune inainte de implinirea unui termen
de 30 de zile, calculat din ziua in care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca incetarea motivelor care justifica depasirea
termenului de prescriptie. Termenul de 30 zile indicat este un termen de existenţă a dreptului la înaintarea caţiunii ( adică
precluziv) şi el nu poate fi prelungit sau restabilit.
3. Repunerea în termen naşte întrebarea despre faptul, pentru care perioadă sau din care moment este pasibilă apărarea
dreptului încălcat şi în ce volum. Un răspuns ferm nu-l putem da. Dar trebuie de reieşit din împrejurarea, că repunerea în termen
nu presupune înnoirea pe un nou termen. Esenţa reounerii în termen constă în aceea că , instanţa de judecată va afectua apărarea
dreptului încălcat, cu toate că termenul pentru aceasta a expirat. În legătură cu întrebările puse se poate menţiona, că se admit
diferite hotărîri, în dependenţă de conţinutul pretenţiei apărate, iar în unele cazuri şi cu luarea în considerare a
comportamentului pîrîtului. Referitor la volumul apărării dreptului, atunci, ca regulă, el se apără în volumul, existent la
momentul expirării prescripţiei. De exemplu, dacă instanţa de judecată a repus în termenul, expirat cu patru ani înainte de
înaintarea acţiunii în revindecare, atunci atribuirea bunului în folosul reclamantului este egală cu neaplicarea prescripţiei în
cazul dat. Sau, p.2 art.98 CF RM, pensia alimentară se încasează, începînd cu ziua adresării în judecată. Alimentele pot fi
încasate pentru perioada trecută, dacă este stabilit că pînă la adresarea în judecată a creditorului, au fodt luate măsuri de primire
a lor, dar debitorul se eschiv ade la plata lor ( p.3 art. 98 CF RM). Potrivit p.3 art. 98 CF RM alimentele pentru aperiada
anterioară, se încasează din momentul apariţiei dreptului la alimente, dacă va fi stabilit că persoana împuternicită, pînă la
adresarea în judecată, a luat măsuri de primire a pensiei alimentare, dar ele nu au fost primite ca rezultat al eschivării persoanei
obligate să le achite. Se are în vedere că neexecutarea cu vinovăţie a obligaţiilor de plată a pensiei de întreţinere, de exemplu
prin refuzul de a încheia contractul cu privire al achitarea pensiei de întreţinere, ascunderea locului aflării sale, etc. În volum
deplin şi pentru toată perioada sunt pasibile încasării orice surplusuri primite de către pensionar, ca rezultat al abuzului din
partea sa, dacă acţiunea a fost înaintată în interiorul termenului de prescripţie. Aceasta decurge din p.39 al Regulamentului
despre modul de achitare a pensiilor, aprobat prin HG RM nr. 868 din 22.09.1999 ( MO, 1999, nr. 106-108), în care se prevede
că sumele pensiilor, achitate illegal în rezultatul încălcării din partea pensionarului ( prezentarea documentului cu
date eronate, ascunderea veniturilor, etc.) se restituie în volum deplin organelor, care au efectuat plata pensiei.
De la regula generală despre apărarea dreptului subiectiv în volumul, existent la data expirării termenului de prescripţie,
de către legislaţie pot fi stabilite excepţii. Astfel de excepţii sunt acţiunile de reparare de către întreprinderi, organizaţii, a
daunelor cauzate lucrătorilor şi funcţionarilor prin leziuni corporale sau altă daunare a sănătăţii, legate de serviciu. În aşa cazuri,
la depunerea acţiunii despre repararea prejuduciului cauzat sănătăţii, la expirarea a trei ani după pierderea venitului anterior în
legătură cu boala de muncă sau moartea întreţinătorului, rapararea prejudiciului are loc din ziua adresării către administraţia
întreprinderii, iar în celelalte cazuri – din ziua, cînd ca rezultat al traumei, lucătorul a pierdut venitul anterior sau din ziua morţii
întreţinătorului (p.18 al Regulilor de reparare de către organizaţii, întreprinderi, a prejudiciului cauzat lucrătorilor, funcţionarilor
prin leziuni sau altă daună adusă sănătăţii, în tmpul îndeplinirii de către aceştia a obligaţiilor de serviciu din 3 iulie 1984 –
aplicabile ca nefiind în contradicţie cu legislaţia naţională). Legislaţia poate să prevadă şi o altă soluţie a întrebăriipentru ce
perioadă sau din care moment este pasibilă apărarea dreptului încălcat. O soluţie ar stabilirea volumului pretenţiilor admise în
dependenţă de limitele termenului restabilit. Uneori repunerea în termen în general nu atinge raporturile juridice trecute. De
exemplu art. 1416 CC RM prevede, că repararea daunelor în echivalent bănesc se realizează pe calea încasării sumei generale în
folosul pătimitului sau pe calea stabilirii plăţilor periodice. Dacă este prevăzută modalitatea plăţilor periodice, instanţa de
judecată trebuie să admită acţiunea despre încasarea plăţilor periodice pentru repararea prejudiciului din ziua înaintării acţiunii.
În aşa cazuri repunera în termen nu trebuie să aducă atingere pretenţiilor trecute.

Articolul 280. Pretentiile imprescriptibile extinctive

Sint imprescriptibile extinctiv pretentiile:

a) privind apararea drepturilor personale nepatrimoniale daca legea nu prevede altfel;
b) deponentilor fata de institutiile financiare privind restituirea depunerilor;
c) cu privire la repararea prejudiciului cauzat vietii sau sanatatii persoanei. In acest caz, se repara prejudiciul
pentru o perioada anterioara intentarii actiunii, dar nu mai mare de 3 ani.

1. Termenul de prescripţie se aplică faţă de majoritate araporturilor juridice şi este chemat nu numai să disciplineze
părţile, dar şi să acorde raporturilor patrimoniale o stabilitate în viitor. Probabil, că nu se poate contractul încheiat sau dreptul
subiectiv căpătat a-l lăsa pentru o perioadă îndelungată sub riscul contestării din partea terţelor personae, iar patrimonial – sub
pericolul confiscării. Cu trecerea unei perioade de timp îndelungate din momentul achiziţionării proprietăţii, chiar şi persoana,
care administrează legitim bunul, ar putea în cazul apărării dreptului său să se confrunte cu duficultăţi în soluţionarea litigiului
din cauză insuficienţei de probe : unii martori au plecat, alţii s-au îmbolnăvit grav sau au decedat, terţii ar putea uita despre
fapte, documentele ar putea fi pierdute. De aceste şi multe altele motive se explică faptul, că apărarea majorităţii drepturilor
subiective este limitată în timp de un termen determinat, stabilit de lege. Expirarea lui stinge posibilitatea exercitării forţate a
dreptului prin judecată sau alt organ jurisdicţional.
2. Dar, asupra unor raporturi civile, prescripţia nu se răsfrînge. Ea nu este aplicabilă în pretenţiile ce decurg din raporturile
de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale daca legea nu prevede altfel. Articolul comentat prevede nu unele execpţii de
la prevederile institutului termenului de prescripţie, ci neaplicarea acestui institut în general. Pretenţiile, asupra cărora
prescripţia nu se răsfrînge, sunt stabilite mai întîi de toate în art. 280 CC RM. Acestea în primul rind cererile de apărare a
drepturilor care, după regula generală, nu sunt limitate în timp. Aşa, prescripţia extinctivă nu se răsfrînge asupra cererilor
deponentilor fata de institutiile financiare privind restituirea depunerilor. Relaţiile de deposit în instituţiile financiare sunt
prevăzute, ca regulă, pe un termen îndelungat al păstrării lor şi o astfel de prevedere este îndreptată spre apărarea drepturilor
deponenţilor. P.”b” art. 280 CC RM trebuie înţeles în mod extensiv, deoarece prescripţia nu este aplicabilă atît asupra
pretenţiilor de restituire a depunerilor, dar şi de repartizare a veniturilor primite ca rezultat al depunerilor, în formă de procente
sau căştiguri. Tipul depozitului nu este relevant.
P,”c” art. 280, stabileşte că prescripţia nu se aplică în ceea ce priveşte la repararea prejudiciului cauzat vietii sau sanatatii
persoanei. Tot aici este prevăzut că se repara prejudiciul pentru o perioada anterioara intentarii actiunii, dar nu mai mare de 3
ani. După sensul acţiunii, în acest caz este aplicabil termenul general de prescripţie ( art. 267 CC RM), dar calcularea
termenului este efectuată după regulile pretenţiilor continuie, dreptul la înaintarea cărora apare nu simultan ( comentriul art. 272
CC RM). Trebuie de atras atenţia că p.”c” art. 280 CC RM se răsfrînge asupra raporturilor juridice, apărute ca rezultat al
cauzării de prejudiciu sănătăţii şi vieţii şi norma dată este cuprinsă în cartea I a CC RM “Dispoziţii generale”. În capitolul
XXXIV CC RM “OBLIGATIILE CARE SE NASC DIN CAUZAREA DE DAUNE”, se conţine art. 1424, în care se prevede,
că actiunea in reparare a prejudiciului se prescrie in termen de 3 ani incepind cu momentul in care persoana vatamata a
cunoscut sau trebuia sa cunoasca existenta prejudiciului si persoana obligata sa-l repare. După logică, avem o colizie între două
norme ale dreptului civil (p.”c” art. 280 şi art. 1424 CC RM), care reglementează una şi aceeaşi problemă, adoptate ambele de
acelaşi organ legislative. Astfel art. 1424 CC RM nu stipulează că acţiunea lui se răsfrînge asupra pretenţiilor de reparare a
prejudiciului cauzat vieţii saă sănătăţii cetăţeanului. La soluţionarea coliziei date trebuie de reieşit din faptul, că sub prejudiciu
în cazul capitolului XXXIV CC RM se are în vedere prejudicial material, exprimat în micşorarea patrimoniului pătimitului.
Cauzarea de prejudiciu vieţii şi sănătăţii cetăţeanului este o încălcare de lege, care poartă un caracter continuu, adică permanent
şi asupra unui astfel de prejudiciu nu se pot răsfrînge prevederile prescripţiei. De aceea asupra pretenţiilor de reparare a
prejudiciului cauzat vieţii să sănătăţii, prescripţia nu se răsfrînge şi la soluţionarea astfel de categorii de acţiuni, trebuie de
condos de prevederile p.”c” art. 280 CC RM, iar de art. 1424 CC RM. Prescripţia nu se răsfrînge şi asupra altor cerinţe despre
apărarea bunurilor nemateriale şi drepturilor nepatrimoniale. La ele se referă pretenţiile cetăţenilor şi organizaţiilor despre
apărarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei profesionale, apărarea drepturilor personale ale autorilor ( vezi p.26 al Hotărîrii
Plenului CSJ nr.32 din 9.11.1998 cu modificările introduse prin hotărîrea Plenului nr.38 din 20.12.1999 “Cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti ale unor prevederi ale legislaţiei despre despre dreptul de autor şi drepturile conexe”,
alin.2 p.20 al Hotărîrii Plenului CSJ nr.26 din 24.12.2001 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti ale
unor prevederi ale legislaţiei privind protecţia proprietăţii industriale şi activităţii de raţionalizator”, ş.a.). Prescripţia nu se
răsfrînge şi asupra altor cerinţe, stabilite de lege. De exemplu p.3 art. 217 CC RM stabileşte că asupra nulităţii actului juridic nu
se răsfrînge prescripţia. La unele raporturi, legate de elaborarea, ducerea cadastrului bunurilor immobile, termenul de
prescripţie de asemenea nu ar fi trebuit să se aplice. Aşa p.1 art. 506 CC RM prevede că sub rezerva prescriptiei dreptului la
actiune in fond, actiunea in rectificare este imprescriptibila fata de dobinditorul nemijlocit de rea-credinta si
subdobinditorii de rea-credinta care si-au inscris dreptul in folosul lor. Despre neaplicarea termenului de prescripţie este
indicat şi în art. 1369 CC RM. Termenul de prescripţie nu se aplică şi faţă de acţiunile nagatorii de apărare a drepturilor
proprietarului împotriv atingerilor, nelegate de lipsirea de posesie (art. 376 CC RM) şi asupra altor raporturi, prevăzute de lege.
În legislaţie pot fi special prevăzute cazuri, cînd asupra pretenţiilor de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale
prescripţia extinctivă se aplică. Această situaţie este prevăzută de p.2 art. 267 şi p. “a” art. 280 CC RM. Excepţiile de la regula
neaplicării prescripţiei extinctive trebuie special prevăzute de lege. O astfel de excepţie este Legea RM privind marcile si
denumirile de origine a produselor N 588-XIII din 22.09.1995. Potrivit art. 13 In functie de rezultatele examinarii semnului
solicitat, Agentia ia decizia de a publica sau de a respinge cererea, ceea ce se notifica socilicitantului în termen de 10 zile.
Potrivit p.2 art.14 al legii menţionate, în cazul in care solicitantul nu este de acord cu decizia Comisiei de apel a Agentiei,
el o poate ataca in instanta judecatoreasca de drept comun competenta in termen de 3 luni de la primirea deciziei
mentionate. P.7 art. 17 al aceleiaşi legi prevede, că decizia Comisiei de apel a Agentiei poate fi atacata in instanta
judecatoreasca in termen de 6 luni de la data adoptarii ei. Potrivit p.6 art. 35 al Legii RM cu privire la protecţia desenelor şi
modelelor industriale nr. 991 din 15.10.1996, persoanele care nu sint de acord cu decizia Comisiei de Apel a Agentiei au
dreptul sa sesizeze instanta judecatoreasca de drept comun
competenta in termen de 3 luni de la data primirii notificarii. Legislaţia RM prevede şi alte cazuri cînd asupra pretenţiilor de
apărare a drepturilor nepatrimoniale termenul de prescripţie nu se aplică.

Articolul 281. Executarea obligatiilor dupa expirarea termenului de prescriptie extinctive

(1) Dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva, debitorul poate refuza executarea obligatiei.
(2) Executarea benevola a obligatiei dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva nu constituie un act lipsit de
temei juridic.
(3) Persoana care a executat obligatia dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva nu are dreptul sa ceara
restituirea celor executate, chiar daca, la data executarii, nu cunostea faptul expirarii termenului de prescriptie
extinctiva. Aceeasi prevedere se aplica si pentru recunoasterea datoriilor conform contractului, precum si pentru
garantiile asiguratorii date de debitor.

1. Sensul apărării creditorului se conţine în faptul posibilităţii aplicării forţei faţă de debitorul incorijabil în scopul
executării obligaţiei. În legătură cu aceasta, sarcina termenului de prescripţie este în aceea de a limita în timp posibilitatea
aolicării măsurilor de onfluienţare împotriva voinţei peroanei obligate. La expirarea Prescripţiei se pierde posibilitatea
exercitării forţate a dreptului subiectiv prin intermediul acţiunii. Expirarea termenului de prescripţie acordă pîrîtului
posibilitatea contrapunerii cerinţelor reclamantului faptul expirării prescripţiei. În acest caz pretenţiile reclamantului nu vor fi
satisfăcute, nu poate fi utilizată procedura compensării.
Dacă termenul de prescripţie a expirat, persoana obligată se eliberează de executarea obligaţiei. Această obligaţie aduce
ultimului un cîştig anumit. De exemplu, dacă proprietarul bunului a pierdut dreptul de a cere prin instanţă înapoi bunul aflat în
posesia ilegală a terţei personae, atunci după expirarea termenului, începe să curgă prescripţia achizitivă. După expirarea
termenului de prescripţie extinctivă şi achizitivă, bunul poate intra în proprietatea posesorului. Astfel bunurile care au rămas la
debitor după expirarea prescripţiei, pot să devină obiect al proprietăţii acestuia î baza regulilor de prescripţie achizitivă.
2. Legea nu consideră expirarea termenului de prescripţie drept temei de stingere a dreptului subiectiv al creditorului.
Expirarea termenului de prescripţie nu duce la stingera dreptului, ea doar îl lipseşte de posibilitatea exercitării lui forţate. Apare
situaţia cînd însăşi dreptul încălcat se păstrează, ca jus nudum. De aceea legea nu exclude că debitorul şi după expirarea
termenului de prescripţie poate de sine stătător să execute obligaţia. Aceasta poate fi făcut conştient, cît şi din cauza lipsei
cunoştinţelor referitor la efectele juridice ale expirării termenului de prescripţie. Legea nu acordă importanţă juridică faptului
că, cunoştea sau nu debitorul despre expirarea termenului de prescripţie. De aceea, independent de motivele ce l-au determinat
pe debitor să execute obligaţia după expirarea termenului de prescripţie, el nu este în drept să ceară înapoi ceea ce a executat, cu
toate că în momentul executării nu ştia despre faptul că termenul de prescripţie a expirat, cu atît mai mult că ultimul se aplică
acum doar la cerere ( art. 271 CC RM).
Executaera, primită de către creditor după expirarea termenului de precripţie, nu poate fi privită ca îmbogăţire fără just
temei ( art. 1389 CC RM). Persoana, care benevol a executat obligaţia după expirarea prescripţiei nu este în drept să ceară
restituirea bunurilor. Trebuie de avut în vedere şi altceva – executarea benevolă a cerinţelor după expirarea termenului de
prescripţie nu poate fi considerată ca donaţie din partea debitorului.
Executarea benevolă a obligaţiei de către debitor după expirarea termenului de prescripţie nu reprezintă acţiune, lipsită de
temei juridic. O astfel de executare benevolă nu contravine normelor dreptului civil şi este legală. Legea (art. 281 p.2 CC RM)
recunoaşte în aceste cazuri acţiunile fostului debitor ca un fapt juridic, îl examinează ca un temei juridic de primire a executării
de fostul creditor şi acordă executării date un caracter ireversibil. Îndeplinirea benevolă stinge faptul expirării termenului de
prescripţie. În legătură cu aceasta şi dreptul subiectiv se consideră că nu a fost stins prin prescripţie, ci, prin urmare, el continuă
să fie privit de lege ca drept existent.

Articolul 282. Efectele prescriptiei in cazul drepturilor garantate

(1) Prescrierea unui drept garantat prin gaj nu impiedica pe cel indreptatit sa ceara satisfacerea din bunul grevat.
(2) In cazul in care pentru garantare a fost transferat un drept, restituirea nu poate fi ceruta din cauza ca dreptul se
prescrie. In cazul proprietatii, restituirea lucrului poate fi ceruta daca dreptul garantat s-a prescris.
(3) Alin.(1) si (2) nu se aplica la prescrierea drepturilor la dobinzi si la alte prestatii succesive periodice.

1.Articolul comentat reglementează aplicarea prescripţiei în cazul garantării executării unei obligaţiuni prin gaj. Gajul
poate garanta doar o creanţă valabilă, determinată sau determinabilă. Creanţa greditorului gajist poate consta deci, în dreptul
privind rambursarea unei sume de bani de către debitorul gajist, întoarcerea sau transmiterea unui bun, executarea unei lucrări
sau prestarea unui serviciu. Gajul garantează obligaţia propriu zisă, dobănzile ,cheltuielile de urmărire şi de întreţinere a
bunulzui gajat.
Pentru asigurarea executării acestor prestaţii, debitorul gajist poate depune în gaj, potrivit art.457, orice bun, universalitaţi de
bunuri, titluri de valoare şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni. Potrivit art.8, alin.1 al Legii nr.449-XV din
30.08.2001 cu privire la gaj, obiect al gajului poate fi orice drept patrimonial sau creanţă bănească, inclusiv dreptul de creanţă al
debitorului gajist asupra creditorului gajist ( cu excepţia drepturilor legate nemijlocit de persoana debitorului gajist, precum şi
drepturile, a căror cesiune este interzisă de lege).
Potrivit art.454 alin.2 gajul este condiţionat în timp de durata obligaţiei principale, dacă legea sau contractul de gaj nu prevede
altfel.
Putem conchide că părţile contractului de gaj pot negocia un termen al contractului relativ îndelungat, astfel cătermenul de
executare al obligaţiei principale, inclusiv termenul în care aceasta se va prescrie, potrivit legii, poate fi mult mai redus. Astfel
dacă dreptul de creanţă garantat prin gaj s-a prescris, potrivit art.282 alin 1 Cod civil, creditorul gajist poate pretinde
satisfacerea creanţei sale din bunul gajat. Important este să nu fie expirat termenul, pentru care a fost constituit gajul or, aceasta
va duce la încetarea dreptului de gaj, potrivit art.495,lit.b) al Codului Civil.
Alin.1 al art. Comentat stabileşte dreptul creditorului gajist de a pretinde satisfacerea din bunul gajat, dar nu şi executarea
obligaţiei garantate, or, în virtutea art.281 alin.1, expirarea termenului prescripţiei extinctive oferă debitorului oputunitatea de a
refuza executarea obligaţiei.
2. Dacă obligaţia de bază este garantată prin transferul unui drept, termenul de prescripţie al căruia expiră, creditorul gajist
nu poate invoca acest temei (adică faptul prescrieriiacelui drept), pentru a pretinde restituirea (transmiterea,executarea) a ceea ,
ce constituie conţinutul obligaţiei de bază (garantate).
De regulă potrivit art.487, alin.1 Cod Civil exercitatea dreptului de gaj poate fi întreprinsă de către creditorul gajist cînd
debitorul gajist nu a executat conform contractului sau a executat în mod necorespunzător obligaţia garantată ori o parte a
cestuia, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege şi contract.Prin urmare dacă legea ori contractul nu prevede expres,
exercitarea dreptului de gaj nu poate avea loc înainte de expirarea termenului de executare a obligaţiei, adică înainte de a începe
să se prescrie obligaţia principală. Totodată crditorul gajist trebuie să se asigure că dreptul ce i se oferă în gaj nu se va prescri,
cel puţin pînă a începe să se prescrie obligaţia principală, or, în acest caz gajarea unui astfel de drept ar fi lipsită de sens.
Dacă obiectul creanţei creditorului gajist este un lucru pe care debitorul gajist trebuie să i-l restituie, atunci primul poate cere
restituirea lucrului chiar dacă dreptul garantat, adică dreptul de a cere restituirea acestui lucru s-a prescris.
3.În cazul în care debitorul gajist datorează careva prestaţii succesive periodice sau trebuie să achite creditorului gajist
dobînzi, de exemplu pentru angajarea unui credit bancar atunci prescrierea dreptului creditorului gajist de a pretinde executarea
acestei obligaţii are drept efect imposibilitatea de a le recupera di contul bunului sau dreptului gajat,(chiar dacă valoarea
nbunului ar fi suficientă ar permite pentru a le acoperi).Prin urmare ,în partea ce ţine de dobînzi şi prestaţii periodice ,creditorul
gajist poate rămîne fără satisfacere.

Articolul 283. Prescriptia prestatiilor suplimentare

O data cu dreptul principal, se prescrie si dreptul la prestatiile suplimentare legate de dreptul principal, chiar si
atunci cind termenul de prescriptie special pentru acest drept nu a inceput sa curga.
 1. Obligaţiile în dreptul civil se divid în diverse grupe, inclusive ele se impart în cele de bază şi cele
suplimentare(accesorii) obligaţiile suplimentare de obicei asigură executarea corespunzătoare a obligaţiilor principale. De
exemplu, obligaţia de achitare a penalităţii sau gajul bunurilor garantează restituirea la timp şi în volum deplin a creditului
bancar. Obligaţiile accesorii, după regula generală, depind totalmente de obligaţiile de bază şi işi pierd sensul în absenţa lor.
Nulitatea obligaţiei de bază duce la nulitatea obligaţiei accesorii, dacă alt ceva nu este prevăzut de lege. Stingerea obligaţiei de
bază în toate cazurile duce la stingerea obligaţiei accesorii.
2.Cu expirarea termenului de prescripţie în obligaţia de bază expiră şi termenul de prescripţie în obligaţia accesorie,
apariţia şi existenţa căreia presupune existenţa datoriei de bază, spre exemplu pretenţia de achitare a procentelor a penalităţilor.
Astfel de pretenţii se sting prin prescripţie împreună cu datoria de bază indeferent de faptul, achitarea procentelor, a penalităţii
este bazată pe lege sau contract, chiar şi în cazul dacîă termenul special de prescripţie pentru ele a expirat sau curgerea acestuia
din urmă pentru dreptul respective nici nu a început. Protestele pîrîtului impotriva acţiunii în baza obligaţiei principale, în
legătura cu scurgerea termenului de prescripţie, dacă în acest temei în acţiune a fost refuzat, se referă la asigurarea obligaţiei
prin gaj, fidejusiune, arvună, adică în cazul respingerii acţiunii pentru motivul omiterii termenului de prescripţie toate cerinţele
accesorii deasemenea îşi pierd protejarea juridică, independent de faptul dacă este declarat impotriva lor un protest bazat pe
lege sau nu. De aceea toate prevederile despre prescripţie, aplicabile dreptului principal, se răsfrîng şi asupra executărilor
accesorii, legate de dreptul principal.
3.Spre deosebire de art.87 CCRM 1964, art.283 CCRM din 06.06.2002 nu conţine lista pretenţiilor suplimentare, faţă de
care se poate aplica articolul comentat. Cu toate acestea, în alte norme ale CCRM alături de metode tradiţionale de garantare
(penalitate, gaj, arvună şi fideojusiune) sunt prevăzute şi altele: retenţia(art.637 CCRM), garanţia debitorului (art.634CCRM).
În conformitate cu art.1290,1300 CCRM obligaţia poate gi garantată prin transmiterea creditorului a creanţelor
băneşti(contractul de factoring). Cesiunea creanţei băneşti poate fi utilizată în calitate de modalitate de executare a unei obligaţii
a clientului faţă de agentul financiar. Pentru aceasta în contarct se indică obligatoriu că derptul de a cere mijloace băneşti trece
la agentul financiar numai în cazul neexecutării obligaţiei garantate prin cererea dată. Mai ales trebuie de indicat asupra unei
modalităţi de executare ca garanţia bancară.(art.1246 CCRM). Garanţia bancară, spre deosebire de alte modalităţi de garamtare
nu este lagată de obligaţia de bază şi nu-i urmează soarta. Ea nu reprezintă prin sine executare accesorie. Aceasta înseamnă că
prevederea conţinută în art. 283 CC RM, nu sunt aplicabile la cerinţele, bazate pe o modalitaet de garantare a executării
independentă de obligaţia de bază.
 CARTEA A DOUA
DREPTURILE REALE
Titlul I
PATRIMONIUL

Articolul 284. Noţiunea de patrimoniu

(1) Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor si obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate in bani), privite ca o
suma de valori active si pasive strîns legate intre ele, aparţinând unor persoane fizice si juridice determinate.
(2) Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.

(1) În aliniatul întâi al art. 284 găsim noţiunea de patrimoniu. În principiu şi majoritatea literaturii de specialitate defineşte
patrimoniul la fel. Deci, prin patrimoniu se înţelege ansamblul drepturilor şi obligaţilor unei persoane, care au sau reprezintă
o valoare pecuniară, adică se pot evalua în bani. Termenul patrimoniu mai este definit sub două aspecte: în sens economic şi în
sens juridic. În sensul economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, iar în sens
juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin
persoanei.
Deci, patrimoniul cuprinde toate drepturile şi obligaţiile ce revin unei persoane, cu condiţia ca acestea să aibă un caracter
patrimonial adică să poată să reprezinte a valoare bănească. Drepturile personale nepatrimoniale nu fac parte din patrimoniu.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceia el se menţine atât pe timpul vieţii titularului său cît şi
după moartea acestuia, pînă cînd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi
atunci când pasivul va depăşi activul, adică şi atunci când datoriile vor fi mai mari decât activul. Astfel, patrimoniul fiind
indisolubil de titularul, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său.
Numai subiectele raportului juridic pot avea patrimoniu. Deci, pot fi titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele
juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi obligaţii. Legiuitorul nu indică expres necesitatea existenţii patrimoniului la persana
fizică, şi acest lucru, în principiu, nici nu este necesar, fiindcă pentru persoana fizică existenţa patrimoniului se subînţelege, în
schimb în cazul persoanei juridice legiuitorul pune existenţa persoanei juridice în dependenţă de existenţa patrimoniului. Atât
Codul Civil din 1964 (art. 23), cât şi noul Cod Civil (art. 55), prevăd expres că persoana juridică este organizaţia care are un
patrimoniu distinct.
Orice persoană are doar un patrimoniu, explicaţia reieşind din faptul că fiecare individ este o singură persoană.
Patrimoniul, fiind o pură noţiune juridică, este inalienabil şi deci nu poate fi înstrăinat fiindcă este indisolubil legat de
persoană. O persoană poate să înstrăineze toate elementele componente ale patrimoniului fără ca prin aceasta să-şi înstrăineze
însuşi patrimoniul.
(2) Bunurile (care conform prevederilor art.285 alin 1 includ în sine atât lucrurile propriu zise cât şi drepturile patrimoniale) se
includ în conţinutul patrimoniului. Prin prevederea alin. 2 al acestei norme, odată în plus se accentuează faptul că patrimoniul
este o universalitate juridică.

Articolul 285. Bunurile

(1) Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
(2) Lucruri sînt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.

(1) Sensul termenului “bun”, inclus de legiuitor în art. 285 alin 1, este că el include în sine orice element al
activului patrimonial al persoanei, adică atât lucrurile şi animalele cât şi drepturile cu privire la acestea. Deci, termenul bun
include în sine atât lucrurile cât şi drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale. Aşa, spre exemplu, sunt bunuri:
lucrurile care au o existenţă materială şi valoare economică, operele ştiinţifice, literare, artistice, invenţiile ect.., dacă au o
valoare economică şi sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, drepturile de creanţă… .
(2) Prin lucru se înţelege tot ceea ce se află în natură fiind perceptibil prin simţurile noastre, având deci o
existenţă materială (terenurile, casele de locuit, alte construcţii, autoturismele…). Uzual, în drept, lucrurile iau numele de
bunuri având în vedere avantajele pe care le procură omului. De aceea în majoritatea cazurilor se susţine că prin bunuri se
înţelege lucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor sale materiale şi culturale, susceptibile de apropiere, sub forma
drepturilor patrimoniale. Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic este necesar ca acesta să fie util omului, să aibă o
valoare economică şi să fie susceptibil de apropiere, sub forma unor drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu, fie al unei
persoane fizice fie al unei persoane juridice. Pornind de la conţinutul art. 285 am putea susţine că orice lucru este un bun , şi nu
orice bun este un lucru , deci corelaţia dintre aceste două termene ar fi că bunul este genul iar lucrul este specia
Articolul 286. Circuitul civil al bunurilor

Bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor cînd circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege.

Această normă instituie prezumţia conform căreia orice bun poate circula liber, adică poate face obiectul oricărui act juridic
civil, dacă nu există o interdicţie stabilită de lege. Este important că limitarea circulaţiei bunurilor cât şi interzicerea circulaţiei
bunurilor urmează să fie stabilită doar prin lege.
Din conţinutul normei desprindem trei categorii de bunuri după regimul circulaţiei: a) bunuri care se află în circuitul civil
general; b) bunuri supuse unui regim special de circulaţie; c) bunuri care nu se află în circuitul civil.
a) Bunuri care se află în circuitul civil general – acele bunuri care pot fi dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. După
cum am spus, regula este că bunurile sunt în circuitul, civil, deci legea (şi numai legea) trebuie să prevadă, în mod expres,
excepţiile. Bunurile aflate în circuitul civil sunt toate bunurile alienabile, ce se pot urmări de creditori şi se pot dobîndi şi pierde
prin prescripţie. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 296 alin 1 din Codul Civil, şi bunurile din domeniul privat al
statului. (vezi comentariu la art. 296). Din categoria bunurilor aflate în circuitul civil fac parte bunurile de consum, bunurile de
uz casnic, gospodăresc … .
b) Bunuri supuse unui regim special de circulaţie – acele bunuri care deşi se află în circuitul civil totuşi au un regim
special de circulaţie în ce priveşte circulaţia lor, cu alte cuvinte circulaţia acestora este limitată. Bunurile care sunt limitate în
circuitul civil pot fi dobândite , deţinute, folosite şi înstrăinate în anumite condiţii prevăzute de lege. În principiu restricţiile ce
privesc circulaţia bunurilor se pot referi fie la subiecte de drept care pot dobîndi şi înstrăina aceste bunuri, fie la condiţiile de
încheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. Aşa spre exemplu conform prevederilor art. 8 din Legea cu privire la arme nr.
110/1994, dreptul de proprietate asupra armelor şi muniţiilor (anume acestea avînd o circulaţie limitată) aferente poate fi
dobîndit de persoanele fizice care au atins vîrsta de 18 ani, cărora nu le este contraindicat, din punct de vedere medical
mânuirea armelor. La fel au o circulaţie limitată monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural, în
conformitate cu Legea 1530/1993.
c) Bunuri scoase din circuitul civil – acele bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul
civil sunt inalienabile – nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase din circuitul civil lucrurile care, a) prin natura lor, nu sunt susceptibile
de apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic… ;
b) bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile art. 296 alin. 4 din prezentul act normativ; c) alte categorii de
bunuri care prin lege sunt scoase din circuitul civil.

Articolul 287. Animalele

(1) Animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale.
(2) În privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de
lege.

1. Alin. 1 al prezentei norme subliniază faptul că deşi animalele nu pot avea calitatea de subiect de drept, totuşi ele nu sunt
egalate cu lucrurile şi în privinţa lor se instituie reguli speciale de comportate a subiectelor de drept cu ele. Aşa, spre exemplu,
o reglementare specială găsim alin 3 al art. 325 din prezentul cod, care prevede modalitatea de dobîndire a dreptului de
proprietate asupra bunului găsit. Această particularitate constă în faptul că dacă o persoană a dobîndit, în conformitate cu
prevederile art. 325, dreptul de proprietate asupra unui animal, atunci fostul proprietar poate, în cazul în care se va constata
existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului sau comportamentul crud al noului proprietar de animal, să ceară
restituirea acestuia. (de văzut care sunt Legile care ocrotesc animalele)
2. Deşi animalele nu sunt considerate lucruri, totuşi în ceia ce priveşte modul de dobîndire, posesie, folosinţă, dispoziţie vor fi
aplicabile regulile cu privire la lucruri, excepţie făcînd acele cazuri prevăzute de lege. Deci, şi asupra animalelor oamenii, în
principiu, pot avea aceleaşi drepturi, printre care a enumăra: dreptul de proprietate, dreptul de arendă … , astfel ele pot fi
vîndute, donate, transmise în folosinţă… .

Articolul 288. Bunurile imobile şi mobile

(1) Bunul poate fi imobil sau mobil.

(2) La categoria de bunuri imobile se raporta terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile
prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod
natural sau artificial, este incorporat durabil în acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibila fără a se cauza
prejudicii considerabile destinaţiei lor.
(3) Rămîn bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un teren, pentru a fi reîntrebuinţate, atît timp cît
sînt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui bun imobil care sînt detaşate provizoriu de acesta
dacă sînt destinate reamplasării. Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile.
(4) Prin lege, la categoria de bunuri imobile pot fi raportate şi alte bunuri.
(5) Bunurile care nu sînt raportate la categoria de bunuri imobile, inclusiv banii şi titlurile de valoare, sînt considerate
bunuri mobile.
1. Divizarea cea mai importantă, asupra căreia se insistă în articolul de faţă, este cea în bunuri imobile şi bunuri mobile. În
principiu, această clasificare se face în funcţie de natura bunurilor. Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi
stabilă. Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul,
fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine. Clasificarea bunurilor în imobile şi imobile, în principiu, este întemeiată pe
diferenţa de natură fizică care există între bunurile mobile şi cele ce se caracterizează prin fixitate. Spunem în principiu, fiindcă
imobile după natura lor sunt în cea mai mare parte doar acele bunuri enumărate expres în alin 2 al articolului comentat. La
categoria bunurilor imobile, conform prevederilor alin. 3 şi 4 se atribuie şi alte bunuri care de fapt, după natura lor sunt mobile.
2. În aliniatul doi al articolului de faţă sunt enumărate principalele categorii de bunuri imobile ca terenurile, porţiunile de
subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de
pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este incorporat durabil în acestea, adică bunurile a căror deplasare
nu este posibila fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor. Enumărarea categoriilor de bunuri imobile dată în acest
aliniat nu întru totul coincide cu cele din alte legi. Spre exemplu art. 2 din Legea 1543/1998 atribuie la categoria bunurilor
imobile doar terenurile, construcţiile capitale, apartamentele şi alte încăperi izolate. În Codul Funciar, art. 2/1 la categoria
bunurilor imobile sunt atribuite sectoarele de teren şi obiectele aferente acestora ( solul, bazinele de apă închise, pădurile,
plantaţiile multianuale, clădirile, construcţiile, edificiile, etc.) strămutarea cărora este imposibilă fără a cauza piedici directe
destinaţiei lor. În primul rînd imobile sunt terenurile. Acestea se pot afla atât în proprietatea privată cât şi publică. Regimul
juridic al terenurilor, în special, este stabilit de Codul Funciar şi Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare – cumpărare
a pămîntului nr. 1308/1997. O altă categorie de bunuri imobile sunt porţiunile de subsol. În corespundere cu Legea subsolului,
subsolul este partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de sol şi de fundul bazinelor de apă şi se întinde pînă la adâncimi
accesibile pentru studiere şi valorificare geologică. Conform prevederilor art. 4 din această Lege subsolul este proprietatea
Republicii Moldova care îl posedă, foloseşte, dispune de el şi îl protejează. Această prevedere legală este deja depăşită şi
urmează să fie operate modificări care ar admite posibilitatea aflării subsolului în proprietatea privată, lucru, care de facto,
există în prezent (spre exemplu subsolurile caselor de locuit, beciurile nu mai pot fi considerate ca bunuri ale Republicii
Moldova.). Nu trebuie să confundăm subsolul cu bogăţiile de orice natură ale subsolului, care conform art. 127 alin 4 din
Constituţie şi a art. 296 alin 3 din Codul Civil fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. La fel, sunt atribuite la categoria de
bunuri imobile şi obiectele acvatice separate, regimul juridic al acestora fiind stabilit de Codul Apelor, care în art. 1 prevede că
apele în Republica Moldova constituie proprietate exclusivă a statului şi pot fi date numai în folosinţă. Această prevedere
legală contravine Constituţiei, în special art. 127. alin 4, care dispune că doar apele folosite în interes public fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice. Plantaţiile prinse de rădăcini ca bun imobil stilat la alin 2, trebuie extinse la întreaga vegetaţie
care ţine de pămînt prin rădăcini: plantele, copacii, arbuştii, pomii, seminţele puse în pămînt … . Clădirile, construcţiile şi orice
alte lucrări legate solid de pămînt – cuprind orice construcţie sau lucrări, cum ar fi casele de locuit, fabricile, magazinele,
prăvăliile, tunelurile, barajele, digurile, lucrările de sondare şi exploatare a minereurilor, canalizările de apă, gaz şi electricitate.
Construcţiile care nu aderă la pămînt şi pot fi mutate din loc în loc nu sunt considerate bunuri imobile.
3. În alin 3 din prezentul articol, sunt enumerate două categorii de bunuri, care deşi după natura lor sunt bunuri mobile,
legiuitorul le atribuie la categoria bunurilor imobile. Aceste sunt materialele separate în mod provizoriu de un teren atît timp
cît sînt păstrate în aceeaşi formă, cum ar fi spre exemplu cărămizile din ziduri cu condiţia că acestea să fie reintrebuinţate în
aceiaş construcţie şi părţile integrante ale unui bun imobil care sunt detaşate provizoriu de acesta dacă sunt destinate
reamplasării, spre exemplu unele elemente ale construcţiilor care sunt separate pentru a fi întrebuinţate în altă construcţie. În
cazul în care materialele vechi sunt înlocuite cu noi, atunci acestea preiau locul celor vechi şi deci devin bunuri mobile. Această
calificare dată unor bunuri este o ficţiune legală necesară pentru a supune bunurile aceloraşi reguli ca şi pentru imobilul la care
sunt ataşate.
Poate de enumărat particularităţile bunurilor imobile ? (vezi Com. Sub. red. lui Sadîcov)
4. Codul Civil, prin prevederea din alin 4 ale acestui articol, admite posibilitatea răsfrângerii regimului juridic al bunurilor
imobile şi asupra altor categorii de bunuri, dar cu condiţia ca acest lucru să fie expres prevăzut de lege.
5. După regula stipulată în art. 288 alin 5, toate bunurile în afară de cele pe care legea le atribuie la categoria de bunuri
imobile sunt mobile, inclusiv banii ţi titlurile de valoare. Banii sunt o categorie specială de bunuri care datorită
priorităţilor lor deosebite usnt un echivalent general al tuturor celorlalte bunuri şi constituie un instrument general al
schimbului. Titlurile de valoare sun documentele constitutive şi constatatoare, întocmite într-o formă anumită, care
incorporează un drept de creanţă.

Articolul 289. Prevederile aplicabile drepturilor reale

Prevederile referitoare la bunurile imobile şi mobile se aplica în modul corespunzător şi drepturilor reale asupra acestor
bunuri.

Drepturile reale asupra bunurilor mobile şi asupra bunurilor mobile sunt supuse regimului juridic respectiv al bunurilor
imobile şi mobile. Ţinând cont de particularităţile bunurilor imobile, cât şi de conţinutul drepturilor reale, susţinem că sunt
supuse regulilor referitoare la bunurile imobile drepturile reale asupra lor, pe cînd celelalte drepturi patrimoniale, acestea fiind
drepturile de creanţă (mai numite şi obligaţionale), sunt supuse regulilor referitoare la bunurile mobile. Spre exemplu, dreptul
de proprietate (drept real) asupra unui bun imobil va fi dobândit din momentul înregistrării la oficiul cadastral teritorial (vezi şi
comentariu la art. 321 alin 2 din Codul Civil)…..
Articolul 290. Înregistrarea drepturilor asupra bunurilor immobile

(1) Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia,
modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrarii de stat.
(2) Înregistrarea de stat a drepturilor asupra bunurilor imobile este publică. Organul care efectuează înregistrarea de
stat este obligat sa elibereze oricărei persoane informaţii despre toate drepturile şi grevările înregistrate asupra oricărui
imobil.
(3) Organul care efectuează înregistrarea de stat este obligat sa elibereze, la cererea persoanei al cărei drept este
înregistrat, un document ce ar confirma înregistrarea sau sa aplice parafa pe documentul prezentat spre înregistrare.

1. Interesele şi consecinţele clasificării bunurilor în mobile şi imobile sunt numeroase, de aceea Codul Civil a stabilit două
regimuri diferite pentru mobile şi imobile. După cum am spus, imobilele sunt fixe, nu se deplasează fără a cauza prejudicii
considerabile destinaţiei lor; în timp ce mobilele nu posedă acest caracter. Aceste deosebiri de regim juridic al celor categorii de
bunuri determină consecinţe în ceea ce priveşte drepturile reale asupra lor, publicitatea şi posesia bunurilor, garanţiile asupra
acestor două categorii de bunuri, precum şi competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiile. În special, conform alin.
1 din norma comentată, dreptul de proprietate şi alte drepturi reale (dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul abitaţie, dreptul
servitute, dreptul de superficie şi dreptul de gaj) asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi
încetarea lor sînt supuse înregistrarii de stat în conformitate cu prevederile Legii cadastrului bunurilor imobile nr.1543/1998.
Conform dispoziţiilor art. 1 alin 1 din Legea 2543/1998, cadastrul bunurilor imobile asigură recunoaşterea publică a dreptului
de proprietate şi a altor drepturi patrimoniale asupra bunurilor imobile cât şi ocrotirea de stat a acestor drepturi. Drepturile reale
sura bunurilor imobile vor lua naştere doar în cazul în care vor fi înregistrate în registrul bunurilor imobile. Aceiaşi regulă va fi
aplicabilă şi în cazurile de modificare şi încetare a acestor drepturi. Ca consecinţă drepturile reale asupra bunurilor reale vor fi
opozabile terţelor doar dacă au fost înregistrate în registrul bunurilor imobile.
2. Imobilele fiind fixe, s-a organizat un sistem de publicitate imobiliară, în baza Legii 1543/1998, care face posibilă
cunoaşterea de către terţi, a oricărei operaţii juridice privind constituirea, modificarea şi stingerea de drepturi reale asupra
imobilelor. Această publicitate este de mare importanţă. Drepturile reale sunt opozabile terţilor, dar dobîndirea unor drepturi
reale asupra unui imobil prin vînzare, donaţie, schimb, etc., trebuie să fie cunoscută de persoanele care au interes. Datorită
publicităţii imobiliare, terţii vor fi informaţi asupra operaţiunilor juridice efectuate. Această publicitate imobiliară se asigură şi
prin dispoziţia art. 6 din Legea 1543/1998 care dispune că organul care efectuiază înregistrarea este obligat să elibereze, în
termen de 3 zile, oricărei persoanei fizice care s-a legitimat şi a depus a cerere scrisă sau persoanei juridice care l-a sesizat
oficial informaţiile solicitate despre toate drepturile înregistrate asupra oricărui bun imobil.
3. În ceea ce priveşte titulari de drepturi, înscrişi în cadastrul bunurilor imobile, apoi aceştea sunt în drept să ceară organului
de înregistrare să li se elibereze un document care ar confirma drepturile înscrise în cadastrul bunurilor imobile, ori să aplice
parafa pe documentul prezentat spre înregistrare. Conform prevederilor art. 36 alin 1 din Legea 1543/1998, înregistrarea
drepturilor asupra bunului imobil este confirmată prin extrasul din registrul bunurilor imobile. Extrasul din registrul bunurilor
imobile se eliberează persoanei fizice care s-a legitimat şi a depus a cerere scrisă sau persoanei juridice care a sesizat oficial
oficiul cadastral teritorial.

Articolul 291. Bunurile divizibile şi indivizibile

(1) Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i se schimba destinaţia economica.
(2) Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierd calităţile şi destinaţia lui.
(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura sa poate fi considerat indivizibil.

Clasificarea bunurilor în divizibile şi indivizibile are ca criteriu posibilitatea împărţirii bunurilor fără să-şi schimbe utilitatea
sau destinaţia lor economică. Urmează să precizăm că divizibilitatea bunurilor urmează să fie privită sub două aspecte: sub
aspect fizic şi sub aspect juridic. Sub aspect fizic, sunt divizibile numai bunurile corporale, dat fiind faptul că materia în sine
este totdeauna divizibilă. Divizibilitatea fizică presupune existenţa a trei condiţii: 1) părţile din care era compus bunul să
posede calităţile individule ale întregului; 2) părţile-în urma diviziunii – să rămînă proprii pentru destinaţia economică pe care o
avea întregul; 3) părţile să nu sufere o depreciere valorică disproporţionată. Existenţa acestor condiţii depinde de însuşirile
naturale ale bunului. Cu toate acestea, conform prevederilor alin. 3 ale articolului comentat, un bun divizibil din punct de
vedere al însuşirilor naturale ale acestuia, poate fi considerat ca bun indivizibil. Deci, bunurile divizibile sunt acele bunuri
susceptibile de împărţire, fără ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia., iar bunurile indivizibile sunt acele bunuri care se pot
împărţi fără a li se schimba destinaţia. Spre exemplu

Articolul 292. Bunul principal şi bunul accesoriu

(1) Bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat de acesta prin destinaţie
comună este un bun accesoriu atît timp cît satisface această întrebuinţare. Toate celelalte bunuri sînt principale.
(2) Destinaţia comuna poate fi stabilita numai de proprietarul ambelor bunuri dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) Bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal dacă părţile nu convin altfel.
(4) Încetarea calităţii de bun accesoriu nu este opozabila unui terţ care a dobîndit anterior drepturi privitoare la bunul
principal.
(5) Separarea temporara a unui bun accesoriu de bunul principal nu-i înlătură aceasta calitate.
(6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.

(1). Clasificarea bunurilor în principale şi accesorii se face în raport cu corelaţia dintre ele. Bunurile principale sunt acele bunuri
care au o existenţă de sine stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi la
întrebuinţarea unui alt bun. Şi invers, bunurile accesorii sunt acele bunuri care sunt destinate să servească la întrebuinţarea altor
bunuri principale. De exemplu, antena de la televizor, arcuşul de la vioară, cheile de la lăcată, beţele pentru sky. Codul civil în
art. 292 alin. 1 atribuie două caractere bunurilor accesorii şi anume:
a) existenţa unei legături economice între bunul accesoriu şi principal;
b) bunul accesoriu trebuie să fie destinat în mod permanent întrebuinţării economice a bunului principal.
Starea de accesoriu poate rezulta din raportul juridic care se află în dependenţă faţă de altul, ca de exemplu în cazul raportului
de garanţie (dreptul de gaj) sau din natura lucrurilor.
(2). Pentru a fi în prezenţa bunurilor principale şi accesorii trebuie ca ambele aceste bunuri să fie în proprietatea uneia şi
aceleiaşi persoane. Aceasta înseamnă că bunul principal şi bunul accesoriu trebuie să aibă acelaşi proprietar. Pentru a stabili
dacă un bun este accesoriu sau principal urmează a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) ambele bunuri să fie în proprietatea aceluiaşi proprietar;
b) titularul dreptului de proprietate trebuie să stabilească prin voinţa lui un raport cu destinaţia comună a ambelor
bunuri.
Referitor la cea din urmă condiţie, în art. 292 alin. 2 este stipulată regula că destinaţia comună a ambelor bunuri este stabilită de
proprietarul acestora. Această regulă poartă un caracter dispozitiv, admiţând posibilitatea ca părţile unui contract prin voinţa lor
să deroge de la ea.
(3). Importanţa juridică a clasificării bunurilor în principale şi accesorii constă în faptul că bunul accesoriu urmează soarta
bunului principal, dacă părţile nu au convenit altfel, fapt expres confirmat prin dispoziţia alin. 3 din art. 292 Cod civil. Ca
urmare dacă bunul principal va fi înstrăinat (vîndut, schimbat, donat) această soartă o va avea şi bunul accesoriu, fiind şi el
considerat înstrăinat. În situaţia de accesoriu se află toate raporturile de garanţie personală (fidejusiunea) şi reale (gajul).
(4). În principiu, alin. 4 al acestei norme, constituie o precizie a prevederilor incluse în alineatul precedent, conform cărora
bunul accesoriu urmează soarta bunului principal. În aşa fel, dacă o persoană deja a dobîndit dreptul de proprietate (situaţii de
cele mai dese ori întîlnite, însă norma comentată se referă şi la alte situaţii), apoi după acest moment încetarea calităţii de bun
accesoriu nu va fi opozabilă proprietarului bunului pe motivul că el a dobîndit bunul principal anterior încetării calităţii de bun
accesoriu.
(5). Dacă un bun accesoriu temporar este separat de la bunul principal, cu condiţia că ulterior îşi va lua locul de bun accesoriu a
aceluiaşi bun principal, apoi el va rămîne a fi considerat ca bun accesoriu respectiv fiindu-i aplicabile regulile respective. În
alin. 5 art. 292 nu se specifică pe ce perioadă bunul accesoriu urmează a fi separat de bunul principal pentru a-şi păstra calitatea
de bun accesoriu, deoarece în fiecare caz concret acest termen va fi diferit. Important este că ulterior separării bunul accesoriu
să revină la bunul principal.
(6). După cum am putut observa din comentariul alin. 1 şi 2 ale art. 292 Cod civil, regulile referitoare la bun principal şi bun
accesoriu vor putea fi aplicabile doar în cazul cînd ambele bunuri au acelaşi proprietar. Esenţa prevederii din alin. 6 al art. 292
Cod civil constă în faptul că dacă persoana deţine un oarecare drept asupra unui bun, iar acesta devine accesoriu la un alt bund
în proprietatea altei persoane, apoi în acest caz aceste persoane vor deţine ambii drepturi avute anterior asupra acestor bunuri.

Articolul 293. Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile

(1) Sînt fungibile bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu altele fără a afecta valabilitatea plăţii.
Toate celelalte bunuri sînt nefungibile.
(2) Prin act juridic, un bun fungibil poate fi considerat nefungibil, iar un bun nefungibil poate fi considerat fungibil.

(1). Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile se face în dependenţă de utilitatea lor. Fungibilitatea ori nefungibilitatea
bunului este determinată de faptul dacă un bun poate fi înlocuit cu altul în cadrul executării unei obligaţiuni, spre exemplu 100
kg de grîu poate fi înlocuite cu 100 kg de grîu de aceeaşi calitate. Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu
altele în executarea unei obligaţii. În schimb, bunurile nefungibile sunt acelea care nu se pot înlocui unele cu altele în
executarea unei obligaţii astfel că, debitorul se va considera că a executat obligaţia doar în cazul în care a transmis bunul
datorat. Spre exemplu în categoria bunurilor fungibile putem enumăra aşa bunuri ca: banii, alimente de un anumit fel, mese,
scaune, pixuri, caiete etc., iar la categoria bunurilor nefungibile aşa bunuri ca: o casă, un lot de pămînt, un cîine de rasă etc.
Natura juridică a bunurilor fungibile presupune că ambele bunuri (care pot fi înlocuite în exercitarea unei obligaţii) au aceeaşi
valoare pentru creditor din punct de vedere al plăţii datorate, aşa încît creditorului îi este indiferent care anume bun va primi. În
principiu, bunurile fungibile sunt şi bunuri determinate generic, fapt prevăzut expres şi în alin. 2 al art. 294 Cod civil. Spunem
în principiu, fiindcă într-o ipoteză am putea admite ca un bun determinat generic să fie fungibil, adică să nu poată fi înlocuit cu
altul asemănător în executarea unei obligaţii (vezi comentariul la art. 294 alin. 2 Cod civil).
(2). Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile poate rezulta nu numai din natura bunurilor (art. 293 alin. 1 Cod civil), ci
şi din voinţa contractanţilor (art. 293 alin. 2 Cod civil). deci, părţile unui act juridic pot stabili ca bunurile nefungibile să fie
privite ca fungibile şi invers. Cu toate că conform prevederilor alin. 2 art. 293 Cod civil, părţile unui act juridic pot prin voinţa
lor să considere un bun fungibil ori nefungibil, totuşi privitor la unele bunuri cum sunt banii, cerealele sau altele vor fi
considerate aproape întotdeauna fungibile. Fungibilitatea monedei este şi o necesitate practică, fiindcă de regulă este imposibil
să întorci aceleaşi bancnote pe care le-ai primit ori să întorci aceiaşi materie primită. Anume din aceste considerente caracterul
fungibil al bunurilor impuse a face o corelaţie cu consumptibilitatea lor, corelaţie la care ne vom opri în comentariu art. 295
Cod civil.

Articolul 294. Bunul determinat individual şi bunul determinat generic

(1) Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însuşiri
caracteristice doar lui.
(2) Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi
care se individualizează prin numărare, măsurare, cîntărire. Bunul determinat generic este fungibil.
(3) Prin act juridic, bunurile determinate individual pot fi considerate determinate generic, iar bunurile determinate
generic pot fi considerate determinate individual.

(1) Clasificarea bunurilor în bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic se face după criteriul naturii bunului
(alin. 1 şi 2 din norma comentată), cît şi după voinţa părţilor contractante (alin. 3 din norma comentată).
Bunul este determinat individual dacă se individualizează prin însuşirile proprii caracteristice doar lor (un tablou unic pictat de
Picasso (Pablo Ruisy Picasso) – “Domnişoarele din Avignon”, o casă de locuit, un lot de teren). Deci, aceste bunuri se
deosebesc de late bunuri asemănătoare prin însuşirile lor specifice, care le fac în principiu unice.
(2) Alin. 2 art. 294 Cod civil defineşte bunul determinat generic ca fiind acel bun care se determină prin caracterele comune
bunurilor de gen şi care se individualizează prin numărare (10 mese, 5 saune, 30 cărţi, 20 telefoane), măsurare (20 metri de
stofă, 8 m de cablu electric), cîntărire (5 kg de roşii, 1 tonă de mere). Deşi, după regula generală bunurile determinate generic
sunt considerate fungibile, fapt expres prevăzut în alin. 2 al art. 294 Cod civil, totuşi trebuie să ţinem cont de faptul că între
aceste două categorii de bunuri nu întotdeauna există o perfectă identitate. Aşa spre exemplu o carte este un bun generic şi tot
odată fungibil, adică poate fi înlocuită în executarea unei obligaţii cu o altă carte (vezi iş comentariul la art. 293 Cod civil)
scrisă de acelaşi autor cu acelaşi conţinut. Însă pot exista cazuri cînd împrumutătorul va insista să fie întoarsă anume cartea
împrumutată care poartă semnătura autorului (spre exemplu prezentul Cod civil adnotat cu semnăturile tuturor autorilor
comentariului) şi în aceste cazuri nu va mai fi vorba de un bun generic şi fungibil, ci de un bun determinat care îl deosebeşte de
late bunuri din această categorie.
(3) La voinţa părţilor un bun determinat individual poate fi considerat ca bun determinat generic şi invers, un bun determinat
generic poate fi considerat ca bun determinat individual.

Articolul 295. Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile

(1) Sînt consumptibile bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor.
Toate celelalte bunuri sînt neconsumptibile.
(2) Prin act juridic, un bun consumptibil poate fi considerat neconsumptibil.

(1) Bunurile se clasifică în consumptibile sau neconsumptibile, după cum folosirea (întrebuiţarea) lor obişnuită implică ori nu
înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Bunurile consumptibile sunt acele bunuri a căror întrebuinţare obişnuită implică
înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Folosirea acestor bunuri nu se poate realiza decît consumîndu-se fie material, fie
juridic prin înstrăinarea şi ieşirea lor din patrimoniu, într-un singur act de folosire. Includem în această categorie de bunuri
produsele alimentare, materia primă, grînele, banii – acestea îndeplinindu-şi funcţiile sale prin înstrăinare. Bunurile
consumptibile nu trebuie confundate cu bunurile comestibile, corelaţia dintre acestea fiind de gen – specie. Toate bunurile
comestibile sunt şi bunuri consumptibile, însă nu toate bunurile consumptibile sunt şi bunuri comestibile (benzina, motorina
sunt bunuri consumptibile, dar nu şi bunuri comestibile).
Bunurile neconsumptibile sunt acele care pot fi întrebuinţate în mod continuu fără a li se consuma substanţa lor sau să fie
implicată înstrăinarea. Fac parte din această categorie aşa bunuri ca terenurile, construcţiile, automobilele etc.
(2) Atribuirea bunurilor la consumptibile ori neconsumptibile poate fi făcută reieşind din natura bunului cît şi prin voinţa
părţilor exprimată într-un act juridic. Reieşind din alin. 2 al art. 295 Cod civil, părţile prin voinţa lor pot considera un bun
consumptibil ca neconsumptibil nu şi invers, şi acest lucru este firesc.

Articolul 296. Bunurile domeniului public şi bunurile domeniului privat

(1) Bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul privat dacă, prin lege
sau în modul stabilit de lege, nu sînt trecute în domeniul public.
(2) Din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale fac parte bunurile determinate de lege,
precum şi bunurile care, prin natura lor, sînt de uz sau de interes public. Interesul public implica afectarea bunului la
un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile colectivităţii fără a presupune accesul nemijlocit al
acesteia la utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.
(3) Bogăţiile de orice natura ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale
ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile domeniului public sînt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Dreptul de proprietate asupra acestor
bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobîndit de terţi prin uzucapiune.

(1) Temeiul acestei clasificări al bunurilor este art. 9 din Constituţie care prevede că proprietatea este publică şi privată. În alin.
1 al art. 296 Cod civil se instituie o regulă foarte importantă, şi anume statul şi unităţile administrativ-teritoriale au în
proprietate două categorii de bunuri cu regim diferit: bunuri publice şi bunuri private. Această dispoziţie legală instituie
prezumţia conform căreia bunul este considerat privat, dacă prin lege (şi doar prin lege) nu este atribuit la categoria bunurilor
publice. Bunurile statului şi unităţilor administrativ-teritoriale afectate domeniului privat vor avea o circulaţie liberă, putînd fi
încheiate diferite acte juridice (vezi şi comentariul la art. 286 Cod civil).
(2) Pentru ca bunul să fie afectat domeniului public este necesar ca prin lege să fie numite care anume bunuri sunt considerate
bunuri publice, ori natura bunului să fie de uz public sau de interes public. Astfel, conform prevederilor Legii nr. 828/1991
(Codul Funciar), art. 56 terenurile destinate ocrotirii naturii (terenurile rezervaţiilor, parcurilor naţionale, parcurilor
dendrologice şi zoologice, grădinilor botanice, braniştilor, monumentelor naturii, terenurile zonelor de protecţie şi zonelor
sanitare) fac obiectul proprietăţii publice. La fel urmează a fi atribuite la categoria de bunuri publice şi terenurile destinate
necesităţilor de apărare şi trupelor de grăniceri – fîşia de protecţie a frontierei (art. 55 din legea 828/1991). O altă lege care
enumără un bun ce face parte din categoria bunurilor publice este Legea 918/2000 (privind terenurile proprietate publice şi
delimitarea lor). A două categorie de bunuri care face parte din domeniul public sunt bunurile care, prin natura lor, sunt de uz
sau de interes public. Sunt de uz public bunurile accesibile tuturor persoanelor, cum ar fi parcurile naturale, străzile, pieţele etc.
Sunt de interes public bunurile care deşi nu pot fi folosite de orice persoană, au destinaţia de a fi folosite în cadrul unor activităţi
care interesează pe toţi membrii societăţii cum ar fi muzeele, teatrele, şcolile etc. referitor la proprietatea publică a unităţilor
administrativ-teritoriale, a se vedea Legea 523/1999.
(3) Alin. 3 art. 296 Cod civil este o reproducere a alin. 4 din art. 127 din Constituţie, care enumără principalele categorii de
bunuri care fac obiectul exclusiv al domeniului public. Enumerarea bunurilor din acest alineat nu poate fi considerată
exhaustivă, fiindcă chiar în cuprinsul acestei norme se stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi alte bunuri
stabilite de lege.
(4) Bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Aceste caractere ale bunurilor domeniului
public sunt enumerate şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.11 sin 15.02.2001 (MO nr. 25-26/10 din 01.03.2001).

Articolul 297. Bunurile complexe

(1) Daca mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosinţei comune atribuite de natura unificării, ele
sînt considerate un singur bun (bun complex).
(2) Efectele actului juridic încheiat în legătură cu un bun complex se răsfrîng asupra tuturor părţilor componente ale
bunului dacă actul respectiv sau legea nu prevede altfel.

(1) Bunurile pot fi simple - atunci cînd formează o unitate indivizibilă şi sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen,
şi compuse – atunci cînd mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosirii comune atribuite de natura
unificării. Bunul complex se caracterizează prin aceea că:
a) este format din mai multe bunuri care formează un tot întreg (o bibliotecă, o turmă de animale, un serviz);
b) bunurile care formează un tot întreg, în principiu, nu sunt legate între ele (automobilul, deşi este format din
mai multe piese nu este considerat ca un bun complex, ci ca un bun simplu, în schimb un serviciu de cafea, format din mai
multe căni (ceşti) este considerat ca un bun complex);
c) totalitatea de bunuri formează un tot întreg care este destinată folosinţei comune;
d) fiecare parte a bunului complex poate fi utilizat de sine stătător în acelaşi scop (spre exemplu, o cană dintr-
un serviz poate fi folosită de sine stătător).
(2) Importanţa evidenţierii bunurilor complexe constă în faptul că toate bunurile componente ale unui tot întreg (bun complex)
sunt considerate ca un singur bun. Din aceste considerente, în cazul încheierii actului juridic obiect al căruia sunt bunurile
complexe, urmează să fie transmise toate bunurile care compun bunul complex. Această prevedere din alin. 2 poartă un caracter
dispozitiv, părţile fiind în drept să deroge de la ea. La fel şi legea poate, în unele cazuri, deroga de la regula conform căreia
actul juridic produce efecte juridice asupra tuturor părţilor componente ale bunului complex.

Articolul 298. Universalitatea de bunuri

(1) Universalitatea de fapt este o pluralitate de bunuri corporale omogene considerate ca un tot întreg.
(2) Universalitatea de drept este o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite împreună, sînt
considerate ca un tot întreg.

1. O universalitate este o masă de bunuri, în care acestea ca elemente ale masei sunt supuse unor reguli identice. Codul Civil în
articolul de faţă distinge: universalitatea de fapt şi universalitatea de drept.
Universalitatea de fapt constituie o totalitate de lucruri corporale omogene care sunt considerate ca un tot întreg (o bibliotecă, o
turmă, un serviz, un set de mobilă…). Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea
elementelor constitutive. Un exemplu al unei universalităţi de fapt poate servi alin 2 al art. 406 din Codul Civil care prevede că
„arborii care se scot din pepiniera fără degradarea acesteia nu fac parte din uzufruct decît cu obligaţia uzufructuarului de a se
conforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea ce priveşte înlocuirea lor”. Deci pepiniera se consideră ca o
universalitate, din care fac parte arbori tineri care se cresc care pentru a fi vânduţi sau transplantaţi.
Utilitatea lor este dată de ansamblul pe care îl formează. Universalităţile de fapt sunt, în principiu, fracţiuni de patrimoniu şi se
deosebesc, în esenţă, de patrimoniu prin aceea că în sânul lor nu funcţionează relaţia activ-pasiv. Cu toate acestea
universalitatea de fapt nu poate fi considerată identică cu patrimoniul. Importanţa universalităţii de fapt constă în faptul că în
caz de înstrăinare vînzare-cumpărare, sechestru, gaj, universalitatea va fi privită în bloc şi nu separat pentru fiecare bun ce
formează tot întregul – universalitatea.
2. Universalitate de drept la fel constituie o pluralitate de bunuri, numai că în acest caz, în componenţa universalităţii de drept
pot fi nu numai bunurile corporale ci şi incorporale, care privite împreună sunt considerate ca un tot întreg. Ca universalitate de
drept este considerat patrimoniul.

Articolul 299. Fructul

(1) Fruct al lucrului este venitul, sporul şi productele pe care le dă acest lucru.
(2) Fruct al dreptului este venitul şi beneficiile dobîndite în urma folosirii acestui drept.
(3) Fruct al lucrului şi al dreptului se consideră, de asemenea, veniturile şi beneficiile pe care acest lucru sau drept le
asigură prin intermediul raporturilor juridice.
(4) Împuternicirea asupra lucrului sau dreptului oferă posibilitatea reţinerii fructului acestui lucru sau drept în
conformitate cu termenul şi volumul împuternicirii dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(5) În cazul în care este obligată să restituie fructele, persoana poate cere compensarea cheltuielilor suportate în
legătură cu aceste fructe dacă respectivele cheltuieli sînt rezultatul unei gospodăriri judicioase şi nu depăşesc valoarea
fructului.

1. Prin fruct se înţelege tot ceia ce produce un lucru , fără alterarea sau diminuarea considerabilă a substanţei sale. Spre
exemplu recoltele pe care le produce pămîntul (cereale, ierburi,…) sunt fructe, cere se produc periodic şi care nu scad substanţa
pămîntului. Majoritatea lucrurilor sunt frugifere adică au însuşirea de a produce fructe. Legiuitorul în articolul de faţă operează
cu termenii de “lucru” şi “drept”, care conform prevederilor art.285 ali. 1 sunt numite bunuri. Urmează deci să utilizăm
termenul de “bun”, care este genul. În acest sens am putea spune că produsele bunului sunt : a) fructul; b) venitul; c)
productele. Ţinem să reţinem că termenul “fruct”, în sensul larg al cuvîntului, include în sine “venitul” şi “productele”. Pentru
a nu crea confuzii, şi avînd în vedere faptul că termenul “spor” utilizat în alin 1 însemnă nu altceva decît “venit” sau “fruct” .
Din aceste considerente vom spune că produsele bunului sunt: fructul, venitul şi produsele.
Fructele sunt produsele directe şi periodice ale unui bun obţinute cu sau fără intervenţia omului cum ar fi produsele periodice
ale pămîntului: fructele de pădure, iarba, poamele din livezi, sporul animalelor: lână, laptele, brânza, ouăle, peştele ce se
pescuieşte dintr-un iaz, etc. Toate aceste fructe se mai numesc şi fructe naturale.
Productele sunt foloasele obţinute dintr-un bun prin diminuarea sau consumarea substanţei acesteia, cum ar fi copacii unei
păduri, piatra din carieră.
2. Veniturile (mai numite şi fructe civile) sunt sumele de bani sau alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană, precum chiriile, arenzile, dobînzile, venitul rentelor, dividendele şi partea din venitul net distribuit, în condiţiile legii,
în urma lichidării unui patrimoniu. Deci, veniturile sunt avantajele materiale care se pot obţine de la un bun în mod periodic.
3. În conformitate cu prevederile art. 299 alin . 3, fructele şi veniturile pot surveni şi în rezultatul încheierii actelor juridice,
cum ar fi: contractul de arendă; contractul de concesiune; etc.
4. După regula generală, prevăzută în art. 317 din prezentul cod, tot ceea ce produce bunul, revine proprietarului, dacă
legea sau contractul nu prevede altfel. O excepţie de la această regulă o găsim în art. 299. Astfel, dispoziţia alin. 4 al articolului
comentat, îl împuterniceşte pe posesorul (se are în vedere posesorul mijlocit, mai denumit şi detentor precar – art. 304 alin. 2 )
bunului cu dreptul de a reţine fructul acestuia, dacă legea ori contractul nu prevede altfel. Prin termenul “reţinere” trebuie să
înţelegem nu doar reţinerea propriu zisă a fructului, ci faptul că fructul va trece în proprietatea acelei persoane care a posedat
bunul cu just titlu, dacă contrariul nu reiese din lege ori nu este prevăzut în actul juridic civil. Aşa spre exemplu, fructele culese
de arendator vor trece în proprietate acestuia, dacă legea ori contractul nu va prevedea contrariul.
5. Sunt posibile situaţii când deţinătorul bunului cu just titlu nu va obţine dreptul de proprietate asupra fructelor lui. În aceste
cazuri, conform prevederilor alin 5 din art. 299, detentorul precar va fi în drept să ceară compensarea tuturor cheltuielilor
suportate în legătură cu aceste fructe (producerea, păstrarea, încheierea actelor de conservare) producerea acestor. Compensarea
cheltuielilor se va face doar în cazul în care acestea au survenit în rezultatul unei gospodării judicioase a bunului, şi aceste
cheltuieli nu vor depăşi valoarea fructului.
Articolul 300. Dreptul accesoriu şi dreptul limitat

(1) Drept accesoriu este dreptul legat astfel de un alt drept încît fără acesta nu poate exista.
(2) Drept limitat este dreptul derivat de la un drept mai cuprinzător care este grevat cu acel drept.

1. Vorbind de drept accesoriu trebuie neapărat să ţinem cont şi de bunuri accesorii, ori conform prevederilor art. 285 alin.
1 drepturile patrimoniale fac parte din bunuri. Dreptul accesoriu se caracterizează prin faptul că el nu are o existenţă de sine
stătătoare, existenţa lui depinzând de existenţa unui alt drept principal. Aşa spre exemplu, gajul este un drept accesoriu, fiindcă
dreptul de gaj va apărea doar dacă a fost încheiat un contract principal, executarea obligaţiilor căruia urmează a fi garantată prin
încheierea unui contract de gaj. Stingerea dreptului principal va duce şi la stingerea dreptului accesoriu, dar nu şi invers.
2. În alin. 2 se vorbeşte de drepturi limitate, care se mai numesc dezmembrăminte. Dezmembrămînt (drept limitat) este
dreptul derivat dintr-un drept mai cuprinzător. Spre exemplu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate următoarele
drepturi reale principale: dreptul de uzufruct (art. 395-423); dreptul de uz şi dreptul de abitaţie (art. 424-427); dreptul de
servitute (art. 428-442); dreptul de superficie (art. 443-453). Toate aceste drepturi dezmembrează un drept mai cuprinzător
acesta fiind dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate fiind cel mai complet drept real, întruneşte în sine toate atributele care
conform art. 315 alin 1 sunt: dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Însă este posibil ca unele atribute
ale dreptului de proprietate să fie disociate şi repartizate între titulari diferiţi. Spre exemplu în caziul dreptului de uzufruct un
atribut al dreptului de proprietate - dreptul de dispoziţie – rămîne la nudul proprietar, iar dreptul de posesiune şi dreptul de
folosinţă sunt transmise uzufructuarului (a se vedea şi comentariu la art. 395). Conform prevederilor art. 300 alin 2,
dezmembrămintele (dreptul limitat) grevează dreptul mai cuprinzător. Astfel dreptul de servitute va greva dreptul de
proprietate.

Articolul 301. Rezultatele protejate ale activităţii intelectuale

(1) În cazul şi în modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusiv al persoanei fizice şi juridice asupra rezultatelor
activităţii intelectuale şi asupra atributelor de identificare a persoanelor juridice, de individualizare a producţiei, a
lucrărilor executate sau serviciilor prestate (denumirea de firmă, emblema comercială, marca de deservire etc.).
(2) Rezultatele activităţii intelectuale şi atributele de identificare şi de individualizare, ce constituie obiecte ale dreptului
exclusiv, pot fi utilizate de terţi doar cu consimţămîntul persoanei îndreptăţite.

1. Rezultatele activităţii intelectuale, atributele de identificare a persoanei juridice, mijloacele de individualizare a producţiei,
a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate sunt considerate ca obiecte nepatrimoniale, purtând caracterele drepturilor
personale nepatrimoniale. Natura juridică a acestor categorii de drepturi determină şi particularităţile reglementării şi apărării
lor.
În articolul de faţă sunt cuprinse reglementări cu caracter general referitor la rezultatele activităţii intelectuale ale persoanei
fizice sau persoanei juridice. De aceea reglementările propriu zise a acestor drepturi personale nepatrimoniale le găsim în alte
acte normative. Unul din aceste acte este Legea 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care reglementează
relaţiile care apr în legătură cu crearea şi valorificarea operelor literare, de artă, şi ştiinţifice (drept de autor), interpretărilor,
fonogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de radioteledifuziune (drepturi conexe.). De asemenea reglementări referitoare la
dreptul de autor cât şi la protecţia acestuia întâlnim în următoarele acte normative:
- Codul cu privire la contravenţiile administrative (art. 51/2 „Încălcarea dreptului de proprietate asupra
produselor muncii intelectuale” – Legea nr. 51-XII din 14.04.1994, publicată în M.O., nr. 6, art. 7);
- Codul penal (art. 141/1 „Încălcarea dreptului de autor” – Legea nr. 51-XII din 14.04.1994, publicată în
M.O., nr. 6, art. 7);
- Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 238 din 25.11.1991 „Cu privire la Agenţia de Stat pentru
Drepturile de autor a Republicii Moldova”;
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la aprobarea Regulamentului Agenţia de Stat pentru
Drepturile de autor a Republicii Moldova” (nr. 113 din 25 februarie 1992);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la administrarea pe principii colective a drepturilor
patrimoniale ale autorilor şi titularilor de drepturi conexe” (nr. 524 din 24. 07.1995; M.O., nr. 56-57 din 12.10.1995, art. 439);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Privind completarea şi modificarea Hotărîrii Guvernului R.M.
nr. 113 din 25.02.1992 (nr. 594 din 28.10.1996, M.O., nr. 78-79 din 05.12.1996, art. 634);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la instituirea Registrului Naţional (provizoriu) al
Programelor pentru Computer” (nr. 494 din 17. 07.1995; M.O., nr. 51-52 din 14.09.1995, art. 397);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Privind remuneraţia de autor pentru folosirea drepturilor de
autor şi conexe în Republica Moldova” (nr. 713 din 23. 10.1995; M.O., nr. 64 din 16.11.1995, art. 515);
De asemenea , menţionăm că Republica Moldova este parte la următoarele convenţii internaţionale:
- Convenţia pentru constituirea Organizaţiei Mondiale pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.),
adoptată la Stokholm la 14 iulie 1967 (data aderării – 25 decembrie 1991);
- Convenţia de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice (Actul de la Paris din 24 iulie 1971,
modificat la 28 septembrie 1979) (data aderării – 2 noiembrie 1995);
- Convenţia internaţională pentru ocrotirea drepturilor interpreţilor, producătorilor de fonograme şi ale
organizaţiilor de diviziune, adoptată la Roma la 26 octombrie 1961 (data aderării – 5 decembrie 1995);
- Convenţia Universală cu privire la dreptul de autor, adoptată la Geneva la 6 septembrie 1952 – în acţiune
pe teritoriul republicii de la data aderării la Convenţie a Uniunii Sovietice (27 mai 1973), din competenţa căreia s-a deprins
Republica Moldova.
2. În alin. 2 al articolului comentat este cuprinsă o regulă chemată să protejeze rezultatele activităţii intelectule şi atributelor
de identificare şi individualizare. Folosirea rezultatelor activităţii intelectule şi atributelor de identificare şi individualizare poate
fi efectuată de titularii acestor drepturi. Aceştea din urmă sunt în drept să transmită utilizarea acestor drepturi şi persoanelor
terţe încheind acte juridice civile în condiţiile art. 24 şi 25 din Legea 293/1994.

Articolul 302. Banii

(1) Moneda naţională, leul, constituie un mijloc legal de plată, obligatoriu pentru recepţionare conform valorii nominale
pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
(2) Cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor în valută străina se stabilesc
prin lege.

1. Banii sunt o categorie specială de bunuri care datorită proprietăţilor lor deosebite sunt un echivalent general al tuturor
celorlalte bunuri şi constituie un instrument general al schimbului. Banii servesc la stingerea obligaţiilor, al căror obiect este o
sumă de bani. Banii pot fi obiect al diferitor categorii de contracte: contractul de împrumut, contractul de donaţie, etc.
Conform dispoziţiilor art. 288 alin 5 banii sunt atribuiţi la categoria bunurilor mobile. Moneda naţională a Republicii Moldova
este leul moldovenesc. Numerarul se află în circulaţie sub formă de semne băneşti de hîrtie (bancnote) şi metalice (monede).
Dreptul exclusiv la emisia monetară, conform art. 130 alin 3 din Constituţie, aparţine Băncii Naţionale a Republicii Moldova.
Banii au caractere proprii, naturale, fizice independente de voinţa legiuitorului, dar au şi un număr de caractere juridice care
sunt atribuite prin lege. Aşa spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea 1232/1992 (Legea cu privire la bani), moneda
naţională, leul, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. După cum am menţionat puţin mai sus banii
sunt bunuri mobile corporale (art. 288 alin 5), şi deci posesia lor valorează titlu de proprietate, iar distrugerea banilor va face
imposibilă înlocuirea lor (a se vedea şi comentariul la art. 305 alin 1). Banii sunt bunuri determinate generic (art. 294 alin 2 din
Codul Civil), pieirea fortuită a lor nu va elibera debitorul de executarea obligaţiei. Banii lafel sunt atribuiţi la categoriile de
bunuri fungibile (alin. 1 din art. 293) şi bunuri consumptibile (alin. 1 din art.295), consumându-se la prima întrebuinţare, dar nu
prin deminuarea substanţei, ci prin ieşirea lor din patrimoniul celui ce face plata, chiar dacă în materialitatea lor banii nu se
consumă sau uzează, ci pot servi unor întrebuinţări repetate.
Banii în calitate de bun pot face obiectul atât a drepturilor reale cât şi a drepturilor de creanţă. De cele mai dese ori banii fac
obiectul dreptului de proprietate şi a dreptului de uzufruct. În cazul raporturilor de creanţă, banii pot face obiectul diferitor
categorii de contracte. Spre exemplu, în contractul de vânzare – cumpărare, cumpărătorul datorează preţul mărfii; în contractul
de locaţiune locatarul datorează chiria stipulată în contract. Banii, la fel, vor face obiectul plăţii în cazul reparării prejudiciului
cauzat prin fapte ilicite.
2. Aliniatul doi din această normă stipulează că cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul Republicii Moldova a
plăţilor în valută străina se stabilesc prin lege. Capitolul VII din Legea nr. 548/1995 (Legea cu privire la Banca naţională a
Moldovei.) stabileşte principiile ce stau la baza reglementării relaţiilor valutare. Conform dispoziţiilor art. 51 din această Lege,
de competenţa Băncii Naţionale în domeniukl reglementării valutare ţin:
a) emiterea de acte normative referitor la reglementarea operaţiunilor valutare ale persoanelor fizice şi juridice,
inclusiv a instituţilor financiare şi de stat;
b) eliberarea şi retragerea autorizaţiilor, supravegherea şi reglementarea activităţii unităţilor de schimb valutar,
inclusiv al băncilor;
c) stabilirea de limite ale poziţiilor valutare pentru unităţile de schimb valutar, inclusiv băncile;
d) determinarea metodei de stabilire a cursului leului moldovenesc în raport cu alte monede.
În exercitarea funcţiilor sale Banca Naţională emite instrucţiuni, care sunt chemate să reglementeze toate operaţiunile legate de
circulaţia valutei străine pe teritoriul Republicii Moldova.

T i t l u l II
POSESIUNEA

Articolul 303. Dobândirea şi exercitarea posesiunii

(1) Posesiunea se dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt a bunului.

(2) Nu este posesor cel care, deşi exercită stăpânirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte persoane prin
împuternicirile de posesor cu care este investit de această persoană. Este posesor doar persoana care l-a investit cu
împuterniciri.
(3) Dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a conservat această calitate până la proba
contrară.
(4) Dacă mai multe persoane posedă în comun un bun, ele sînt considerate coposesori.
(5) Dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sînt considerate posesori ai părţilor separate.
(6) Persoanele fără capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită posesiunea prin reprezentantul lor legal.

1. Reglementarea relaţiilor de proprietate este precedată de reglementarea stării de fapt denumită posesiune. De la bun
început am dori să accentuăm faptul că posesiunea reglementată în titlul II din Cartea „Drepturile reale” nu este acel drept de
posesie, cunoscut majorităţii, adică nu este un atribut al dreptului de proprietate. Dreptul de a poseda aparţine numai
proprietarului sau titularului altor drepturi. Ceilalţi posesori de fapt, posedă fără a avea dreptul de a poseda, şi drepturile care
izvorăsc în favoarea lor din faptul posesiei constituie consecinţe juridice ale posesiei, şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda.
În materie de posesiune important este faptul exteriorizării, ceea ce face posibilă stăpânirea bunului. Este recunoscut faptul că în
majoritatea cazurilor starea de fapt corespunde situaţiei de drept, ceea ce ar înseamnă că în majoritatea cazurilor posesorul este
proprietarul bunurilor şi deci după această regulă generală posesia înseamnă stăpînire, ea indică proprietarul în persoana
posesorului. Legiuitorul a instituit o prezumţie – posesorul este prezumat proprietar pînă la proba contrarie. O asemenea
prezumţie reiese direct din prevederile art. 305 alin . 1 din Codul Civil, care dispune că posesorul este prezumat proprietar al
bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de
proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din
posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare la purtător.
Includerea acestui titlu în cartea a doua „Drepturile reale” urmăreşte scopul apărării drepturilor persoanelor ce sunt posesori ai
bunurilor, fără a impune acestora din urmă să-şi dovedească drepturile asupra bunurilor ce le posedă, pe de altă parte un alt
efect al posesiei este că posesia pe o anumită perioadă de timp, în condiţiile legii, va duce la dobândirea dreptului de proprietate
(art. 332-336 din Codul Civil), şi desigur posesorul bunului pe perioada posesiei, în condiţiile legii, va dobândi dreptul de
proprietate asupra fructelor bunului frugifer (art. 311 din Codul Civil).
Posesia reglementată în titlul II al acestei cărţi, este un raport între persoană şi lucru, existenţa ei fiind independentă de existenţa
unui drept al posesorului de a exercita o putere asupra lucrului. După cum am afirmat puţin mai sus, de cele mai dese ori,
posesorul bunului este în acelaşi timp şi titularul dreptului care justifică puterea sa. Anume din aceste considerente legea
ocroteşte posesia în aşa fel ocrotind şi dreptul.
În aliniatul întâi al acestui articol este indicat faptul că posesiunea se dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt al
bunului. În aşa fel a fost acceptată teoria obiectivă a posesiei, conform căreia pentru dobândirea posesiei ca stare de fapt este
necesar doar existenţa elementului material adică o stăpânire a bunului.
2. În alin. 2 din prezenta normă, se indică faptul că nu toate persoanele care deşi deţin stăpânirea bunului sunt consideraţi
posesori ai acestora. Astfel, legiuitorul indică că nu va fi posesor cel care, deşi exercită stăpânirea de fapt a bunului, o face în
folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu care este investit de această persoană. Spre exemplu nu va fi
posesor vînzătorul ce realizează mărfurile în magazin, deşi el deţine stăpînirea asupra bunurilor, la fel nu va fi posesor al
strungului nici muncitorul care lucrează la acest strung. În aceste cazuri, conform dispoziţiilor alin 2, posesor va fi considerat
persoana care ia investit cu împuternicirile respective pe vânzător şi strungar.
3. Regula stipulată în alin. 3 este caracteristică situaţiilor în care detentorii precari nu sunt consideraţi posesori. Detentori
precari sunt posesorii care deţin bunul în baza unui just titlu (arendaşul, depozitarul, uzufructuarul...). Avănd în vedere faptul,
că conform prevederilor art. 304 alin. 2 şi detentorii precari sunt consideraţi posesori, ei fiind denumiţi posesori mijlociţi,
considerăm că la practică regula din alin. 3 al art. 303 conform căreia dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană,
se prezumă că a conservat această calitate până la proba contrară, va fi ineficientă.
4. Bunul poate să se afle atât în posesia unei singure persoane cât şi în posesia mai multor persoane, în ultimul caz fiind
vorba de o coposesie. Legiuitorul nu a precizat dacă în raporturile dintre coposesori sunt aplicabile integral dispoziţiile titlului II
„Posesiune” din cartea a doua. Pornind de la natura juridică a posesiei, considerăm că în raporturile dintre coposesori nu se vor
aplica dispoziţiile privind protecţia posesiei.
5. Alin. 5 din acest articol urmează a fi privit în concordanţă cu art. 297 din Codul Civil. Regula conform căreia, dacă mai
multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sînt considerate posesori ai părţilor separate, este o completare a alin. 4 din art.
303. Spre exemplu, două persoane pot fi posesori a câtorva cărţi dintr-o bibliotecă. În acest caz ei vor fi consideraţi ca posesori
ai acestor cărţi care fac parte dintr-un bun complex – bibliotecă.
6. Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu (minorii în vârstă de până la şapte ani – art. 22 din Cod Civil; persoanele
declarate incapabile conform prevederilor art. 24 din Codul Civil) nu pot singure să-şi exercite drepturile care le aparţin. Din
aceste considerente şi posedarea bunurilor lor este exercitată de către reprezentanţii lor legali. În cazul persoanei juridice
posesia este exercitată de către organele ei de conducere.

Articolul 304. Posesiunea nemijlocită şi posesiunea mijlocită

(1) Posesorul poate stăpîni bunul direct, prin putere proprie (posesiune nemijlocită), fie prin intermediul unei alte
persoane (posesiune mijlocită).
(2) Dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depozitar sau în temeiul
unui alt raport juridic similar în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede temporar un anumit
bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).

1. Posesia poate fi nemijlocită şi mijlocită. Posesia este nemijlocită atunci când posesorul stăpâneşte direct bunul, adică o
asemenea stăpânire este făcută pentru el însuşi, prin putere proprie. Şi invers, posesia este mijlocită atunci când posesorul
stăpâneşte bunul în baza unui act juridic (spre exemplu în baza contractului de locaţiune ori contractului de arendă).
2. În aliniatul doi din articolul comentat sunt enumăraţi posesorii mijlociţi ca uzufructuarul, creditorul gajist, arendaşul,
chiriaşul şi depozitarul. Această enumerare nu este exaustivă, fiindcă chiar în cuprinsul acestei norme este indicat faptul că
„dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depozitar sau în temeiul unui alt
raport juridic similar (sublinierea ne aparţine) în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede temporar un
anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).” Deci posesori mijlociţi pot fi şi alte persoane decât cele
expres enumărate în acest articol. Persoanele care posedă bunul în baza uni act juridic se mai numesc, după cum a mai afirmat
mai sus, detentori precari. Toţi aceşti detentori precari sunt obligaţi să restituie bunul proprietarului la expirarea termenului
contractului încheiat între proprietatr şi detentor precar. De aceea am putea spune că posesia precară este întotdeauna conformă
cu dreptul, pe când poseia propriu zisă poate fi contrară dreptului. Astfel, un posesor poarte poseda fără drept, fără nici un titlu
valabil la baza posesiei sale, spre exemplu este cazul unui uzurpator. În schimb un detentor precar posedă tot timpul în baza
unui titlul legal. Aşa, chiriaşul deţine bunul în baza contractului de locaţiune , încheiat între el şi proprietar, şi anume în baza
acestui contract chiriaşul are obligaţia de a restitui bunul proprietarului, recunoscându-se în aşa fel dreptul proprietarului.
Recunoaşterea calităţi de posesor şi detentorilor precari (posesori mijlociţi) urmăreşte scopul protecţiei posesiei ca stare de fapt,
indirect protejându-se şi drepturile ce le au posesorii mijlociţi.

Articolul 305. Prezumţia proprietăţii

(1) Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această
prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un fost
posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi titlurilor
de valoare la purtător.
(2) Se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul perioadei în care l-a posedat.

1. Aliniatul 1 al art. 305 conţine o regulă conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului până la proba
contrară. Pornind de la realitatea că de cele mai multe ori , posesia, ca stare de fapt, este exercitată de însuşi titularul dreptului
de proprietate, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de proprietate în favoarea posesorului. Spunem prezumţie relativă
fiindcă această prezumţie poate fi răsturnată prin aducerea dovezilor care vor demonstra dreptul persoanei asupra bunului ce
este posedat de către posesor. În cazurile în care se va dovedi dreptul asupra bunului, acesta urmează să fie întors titularului
dreptului. Însă în cazul în care către posesor se va înainta o acţiune de revendicare a bunului, acesta va fi scutit de a aduce alte
probe în sprijinul dreptului său prezumat. Însă faptul posesie va fi considerat ca o prezumţie a dreptului de proprietatea pînă în
momentul dovedirii contrariului. Contrariul trebuie dovedit de cel ce pretinde că îi aparţin careva drepturi asupra bunului
deţinut de posesor.
Regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului nu operează în toate cazurile. Prezumţia dată nu va
opera în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public. În prezent este supus înregistrării dreptul de
proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile. Deci, posesorul bunului imobil nu va putea invoca în favoarea sa
regula conform căreia posesorul este considerat proprietar al bunului. Însă posesorul de bună credinţă a unui bun imobil va
dobîndi dreptul de proprietate a bunului posedat în rezultatul uzucapiunii, respectînd prevederile art.332 din prezentul Cod. De
asemenea această regulă nu va opera nici în cazurile când bunurile au fost furate, pierdute sau au ieşit într-un alt mod din
posesia posesorului, fără voia lui. În toate aceste cazuri se consideră că bunul a ieşit din posesie contrar voinţei posesorului.
Faptul că bunul a fost furat, pierdut sa a ieşit în alt mod contrar voinţei proprietarului trebuie dovedit de cel ce revendică bunul.
Pînă nu va fi dovedit acest lucru va opera regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului.
Posesorul banilor şi titlurilor de valoare la purtător în toate cazurile va putea invoca regula conform căreia posesorul este
prezumat proprietar al bunului, chiar şi atunci cănd banii şi titlurile de valoare la purtător au fost furaţi, pierduţi sau au ieşit din
posesia posesorului în alt mod fără via lui.
2. În alin. 2 din această normă se stipulează că „se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul
perioadei în care l-a posedat”. Pornind de la prevederile alin 1 din acest articol, constatăm că posesorul anterior nu poate fi
considerat proprietar, fiindcă posesorul nu este considerat proprietar ci doar în virtutea dispoziţiei legii (alin. 1 al art. 305 din
Codul Civil) el se prezumă a fi proprietar. De aceia alin. 2 din art. 305 urmează a fi înţeles în sensul că prezumţia de proprietate
operează şi pentru un fost posesor, pentru durata posesiei. Esenţa unei asemenea prevederi, constă în faptul că fostul posesor,
fiind prezumat ca fiind proprietar, acestuia i se vor produce toate efectele juridice ale regulii invocate mai sus.

Articolul 306. Prezumţia de posesiune neîntreruptă

Dacă persoana a posedat bunul la începutul şi la sfârşitul unei perioade, se prezumă că a posedat neîntrerupt pe
parcursul întregii perioade.

Această normă dispune că cel ce posedă la începutul şi la sfârşitul unei perioade se prezumă că a posedat neîntrerupt.
Necesitatea unor asemene reglementări apare în materie de uzucapiune, adică pentru calcularea termenului necesar pentru a se
putea dobândi dreptul de proprietate ca rezultat al posesiei de bună credinţă pe o numită perioadă de timp.

Articolul 307. Posesiunea de bună-credinţă

(1) Este considerată posesor de bună-credinţă persoana care posedă legitim sau care se poate considera îndreptăţită să
posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptăţirii sale. Buna-credinţă
este prezumată.
(2) Posesiunea de bună-credinţă încetează dacă proprietarul sau o altă persoană cu drept preferenţial înaintează
posesorului pretenţii întemeiate.

1.Posesia de bună - credinţă este considerată ca o stăpânire de calitate superioară. Buna credinţă este un element subiectiv, şi
constă în convingerea posesorului că titlul pe baza căruia posedă bunul, ale cărui fructe le culege , este un titlu perfect valabil,
nefiind afectat de vre-un viciu. Legiuitorul definind posesia de bună-credinţă a spus că aceasta va opera în cazurile în care a)
persoana posedă bunul legitim şi b) posesorul se poate considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente,
necesare în raporturile civile. Prevederea „persoana care posedă legitim” utilizată de legiuitor în art. 307, urmează a fi înţeleasă
în sensul persoanei care posedă în baza unui just titlu. Din conţinutul art. 307 alin 1 reiese că posesia de bună credinţă este mai
mult decât o posesie, este o proprietate al cărei titlu este lovit de nulitate necunoscută de posesor. Aşa va fi cazul posesorului
care a dobândit un bun de la o persoană care nu a avut dreptul să-l înstrăineze. Neavînd dreptul de proprietate, cel ce a
înstrăinat bunul, nu putea nici să-l înstrăineze, ori în baza principiului „nemo ad alium plus juris transferre potest duam ips
habet” nimeni nu poate transmite ceea ce nu-i aparţine. Posesorul care a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, a procedat
în mod just, (de aicea şi denumirea actului - just titlu ), folosind această cale pentru a dobândi dreptul de proprietate. Anume în
acest sens titlul său, adică a posesorului, este just, deşi, actul este nul dintr-o cauză determinată. Posesorul, ignorând cauza
nulităţii titlului său, este considerat în virtutea legii (alin. 1 al art.307) că este de bună credinţă. La fel, după cum am afirmat mai
sus, este considerat de posesor bună – credinţă şi acel ce se poate considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări
diligente, necesare în raporturile civile. Aceasta înseamnă că deşi posesorul nu a dobândit bunul în baza unui just titlu, totuşi el
poate a fi îndreptăţit de a fi considerat ca posesor cu bună credinţă, fiindcă comportarea lui la dobândirea bunului nu a fost
contrară ordinii publice, conformându-se esenţei, conţinutului şi naturii juridice a raporturilor juridice. Codul civil atribuie
posesiei de bună credinţă mai multe efecte juridice, care vor fi analizate ulterior (vezi în acest sens şi comentariile la art. 310-
care de fapt este o completare a acestei norme; art. 311, art. 332 şi 333 din Codul Civil).
2. După cum am văzut posesorul este de bună – credinţă în cazurile posesiei bunului în baza unui just titlu sau când va putea
fi îndreptăţit de a poseda bunurile. Buna - credinţă presupune, deci, că posesorul să nu cunoască faptul că bunul pe care îl
posedă îi aparţine altei persoane, care din diferite motive a fost lipsită de posesia acestuia. Dacă titularul dreptului de
proprietate, sau a altui drept revendică bunul de la posesor sau înaintează alte pretenzii temeinice către acesta, atunci din acest
moment posesorul bunului nu mai este considerat ca posesor de bună-credinţă, ci va fi de rea – credinţă, fiindcă îi este
comunicat că posedă un bun, pe care la dobândit de la persoane ce nu aveau dreptul să-l înstrăineze. Deci, buna - credinţă
încetează de îndată ce posesorul a cunoscut viciile titlului său.

Articolul 308. Revendicarea de către posesorul de bună-credinţă

a bunului aflat în posesiune nelegitimă

În cazul în care este deposedat, posesorul de bună-credinţă poate să ceară noului posesor, în decursul a 3 ani, restituirea
bunului. Această regulă nu se aplică în cazul în care noul posesor are dreptul preferenţial de posesiune. Revendicarea
posesiunii poate fi aplicată şi în raport cu persoana care are drept preferenţial de posesiune dacă ea a dobîndit bunul
prin violenţă sau dol.

Posesie ca stare de fapt se apără cu ajutorul acţiunilor posesorii, care nu pun în discuţie dreptul asupra lucrului ci au ca
obiect numai apărarea stării de fapt care caracterizează instituţia posesiei. Codul Civil conţine două norme cu caracter general
care au drept scop protecţia posesiei ca stare de fapt, acestea fiind art. 308 – care apără posesia de bună credinţă în caz de
deposedarea şi art. 309 – care apără posesia ca stare de fapt în cazurile cînd deşi posesorul nu este lipsit de posesie, totuşi
aceasta este tulburată. Ţinem să accentuăm faptul că legiuitorul în ambele aceste cazuri acordă o protecţie doar posesorului de
bună – credinţă.
Acţiunea posesorie este acea acţiune prin care posesorul îşi poate apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricărei
tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobîndi posesia când ea a fost pierdută.
După cum am afirmat puţin mai sus, ocrotirea posesiei, ca stare de fapt, prin acţiunile posesorii, se justifică prin aceea că, în
mod obişnuit, posesorul fiind şi proprietar, prin ocrotirea posesiei implicit este ocrotit şi dreptul de proprietate.
 Posesia şi proprietatea se află de obicei în mîinile aceluiaşi individ. În acest caz relaţia dintre posesie şi proprietate nu mai
este conflictuală, ci se consideră una de cooperare. Pentru un proprietar care posedă un bun al său, protejarea posesiei este un
echivalent funcţional al protecţiei proprietăţii.
În art.308 se vorbeşte despre apărarea posesiei în cazul în care posesorul a fost deposedat de bun. În aceste cazuri, posesorul
de bună credinţă are posibilitatea revendicării bunului în următoarele condiţii. Acţiunea privind restituirea posesiei bunului
trebuie înaintată în decurs de trei din momentul deposedării, adică este o acţiune prescriptibilă. Nu trebuie să confundăm
acţiunea în revendicare cu ajutorul căreia se apără dreptul de proprietate şi această acţiune prevăzută în art. 308 cu ajutorul
căreia se apără posesia ca stare de fapt. Ori, în cazul apărări dreptului de proprietate cu ajutorul acţiunii în revendicare urmează
să se demonstreze dreptul de proprietate asupra bunului, în schimb în cazul acţiunii de restituire a posesiei (această acţiune mai
este numită acţiune în reintegrare), se a dovedi doar faptul posesiei bunului, fără dovada dreptului. Instanţa judecătorească
urmează să satisfacă acţiunea privind restituirea posesiei în cazul în care se va dovedi că persoana a posedat bunul, fără a cere
dovada dreptului. Dovada posesiei se poate face cu depoziţiile martorilor.
Legiuitorul în art. 308 a stipulat că posesorul de bună – credinţă nu va putea cere restituirea bunului „în cazul în care noul
posesor are un drept preferenţial de posesie”. În opinia noastră este vorba nu despre „un drept preferenţial de posesie” ci despre
un drept superior de posesie. Drept superior de posesie îl au acele persoane care sunt îndreptăţite să posede bunul în baza unui
just titlu cum ar fi: uzufructuarul, chiriaşul, depozitarul, precum şi acele persoane care au devenit posesori de bună – credinţă
fără a avea la bază un just titlu (spre exemplu posesorul a abandonat bunul, acesta fiind luat în posesie de un alt posesor, iar
ulterior primul posesor doreşte să-şi restituie posesia). În ambele aceste cazuri acţiunea de restituire a posesiei urmează a fi
respinsă.
Prevederea din art. 308 conform căreia „ revendicarea posesiunii poate fi aplicată şi în raport cu persoana care are drept
preferenţial de posesiune dacă ea a dobîndit bunul prin violenţă sau dol”, urmează a fi înţeleasă în sensul că nimeni nu-şi poate
face singur dreptate. De aceia în toate cazurile în care posesorul a fost lipsit de posesia bunului în rezultatul aplicării violenţei
sau a dolului posesorul va avea la dispoziţie acţiunea în reintegrare cu ajutorul căreia îşi va redobândi posesia. O asemenea
prevedere ne impune a face concluzia că acţiunile posesorii pot fi înaintate atât asupra terţilor cât şi asupra proprietarului. Deci,
proprietarul nu este îndrept să-şi ea bunul său de la chiriaşi, sau de la uzufructuar, precum nici nu poate să-i împiedice pe
aceştia să-şi exercite posesia dacă acesta se împotrivesc. Proprietarul poate numai printr-o acţiune în revendicare să-şi restituie
imobilul, sau să-l oblige pe posesor la anumite acţiuni. Proprietarul care este şi posesor dispune de aceleaşi acţiuni împotriva
terţilor, care îl deranjează.

Articolul 309. Dreptul posesorului de bună-credinţă la posesiune netulburată

În cazul în care nu a fost lipsit de bun, dar este tulburat în orice alt mod în exercitarea posesiunii, posesorul de bună-
credinţă poate cere, ca un proprietar, încetarea tulburării, precum şi despăgubiri pentru prejudicierea posesiunii. Pot fi
cerute despăgubiri şi în cazul în care nu se cere încetarea tulburării sau încetarea este imposibilă.

Regula cuprinsă în art. 309 constă în faptul că posesorul poate cere o pretecţie a posesiei chiar şi atunci când el nu este
lipsit de posesie. O asemenea modalitate de apărare a posesiunii de bună – credinţă are multe tangenţe cu acea acţiune
cunoscută şi Codului Civil din 1964 şi numită - acţiune negatorie. Însă după cum am spus şi mai sus în cazul protecţiei
dreptului de proprietate (spre exemplu cu ajutorul acţiunii negatorie), titularul dreptului va trebui să dovedească şi dreptul
asupra bunului, în schimb în cazul apărării posesiei nu va fi necesară dovada dreptului, fiind în de ajuns de a demonstra numai
faptul posesiei, pînă la proba contrară această posesie, fiind considerată ca o posesie de bună-credinţă.
Acţiunea prin care se cere încetarea tulburării posesie mai poartă denumirea de acţiunea posesorie generală sau acţiunea
posesorie în complîngere. Prin acţiunea posesorie în complângere, posesorul cere terţului ca acesta să înceteze orice tulburare a
posesiei, care ar împiedica exerciţiul liber al acesteia. Tulburarea posesiei poate avea loc în două moduri: tulburări de fapt şi
tulburări de drept. Prin tulburarea posesiei de fapt se are în vedere săvârşirea de către terţ a actelor materiale în privinţa
imobilului, cum ar fi trecerea persoanei pe terenul vecinului, fără a avea drept de servitute, sau plimbarea cânelui pe terenul
vecinului. Prin tulburarea posesiei de drept se înţelege tulburarea acestuia prin acte juridice, cum ar fi pretenţiile unui terţ către
chiriaşi printr-o notificare de a se achita lui plata. Este necesar de menţionat că nu se consideră tulburare a posesiei înaintarea
acţiunii în revindecare de către o persoană, care pretinde că este proprietar al imobilului.
Din conţinutul art.309 reiese că acţiunea prin care se va pretinde încetarea tulburării posesiei (acţiunea în complîngere) este
o acţiune imprescriptibilă, adică atâta timp cît există tulburarea, posesorul poate înainta o astfel de acţiune (în unele ţări
asemenea acţiuni se presriu).
Pe lângă cererea de încetare a tulburării posesiei, posesorul poate pretinde despăgubiri pentru daunele cauzate ca rezultat al
tulburării posesiei. Repararea daunelor va fi efectuată după regulile Capitolului XXXIV Obligaţiile ce se nasc din cauzarea de
daune, respectiv art. 1398-1431. În finalul art. 309 se stipulează faptul că despăgubirile pot fi cerute şi în cazul în care nu se
cere încetarea tulburării sau încetarea este imposibilă. De fapt prin cererea despăgubirilor pentru prejudicierea posesiei, cel ce
tulbură posesia indirect va fi impus să înceteze actele de tulburare a posesiei, în caz contrar cu cât timpul în care posesia este
tulburată este mai mare, cu atât şi despăgubirile sunt mai mari.

Articolul 310. Posesiunea legitima

(1) Posesorului legitim nu i se poate înainta cerere de predare a bunului. În perioada de posesiune legitimă, fructul
bunului se consideră proprietate a lui dacă în mod expres nu este stipulat altfel.
(2) Dispoziţia alin.(1) se refera şi la raporturile dintre posesorul nemijlocit şi cel mijlocit.

1. Pentru a înţelege mai bine conţinutul acestei norme, în opinia noastră, urmează să ne oprim la termenul de „posesiune
legitimă”, ori acesta poate crea confuzii, în sensul existenţei şi posesiei nelegitime. De aceea considerăm, că mai reuşit ar fi
dacă am substitui termenul „posesie legitimă” cu „posesia în baza unui just titlu”. Care sunt persoanele ce posedă bunul în baza
unui just titlu, deja au fost enumărate în art. 307 din Codul Civil. De la persoana care deţine bunul cu just titlu, după regula
generală stipulată în art. 310, bunul nu poate fi cerut. Totuşi, în acest sens, trebuie să ţinem cont şi de prevederile art. 311 alin
1 din Codul Civil, care dispune „posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut acest drept
este obligat să-l predea persoanei îndreptăţite”. Ori, pornind de la prevederile art. 307 alin. 1 şi art. 310 alin. 1, posesorul de
bună-credinţă, este considerat anume persoana ce posedă legitim, sau după cum am mai denumit noi aceste persoane - persoane
care posedă bunul în baza unui just titlu. Pe de altă parte, nu trebuie să confundăm, dispoziţiile art. 304 alin. 2, cu cele ale art.
307, ori posesorii enumăraţi în art. 304 alin. 2 sunt posesori care posedă în baza unui act juridic perfect valabil, cum ar fi
contractul de uzufruct, de locaţiune, iar posesorii care posedă în baza unui just titlu, după cum am spus în comentariile la art.
307 alin. 1, sunt acele persoane care au dobîndit bunul de la o persoană ce nu era în drept să-l înstrăineze, fapt despre care
dobînditorul nu ştia şi nici nu putea să ştie, şi de acea titlul său este considerat just titlu.
În alin. 1 al art. 310 este stipulat unul din efectele posesiei de bună-credinţă, şi anume dobândirea proprietăţii asupra
fructelor de către posesorul cu just titlu. Aceasta este regula, de la ea putând să se deroge. Legiuitorul nu indică izvorul
derogării, deci acesta poate fi fie legea, fie acordul părţilor, fie un alt fapt juridic.
2. În alin 2 din art. 310 se vorbeşte de faptul că de la posesorul mijlocit (vezi comentariu la art.304) la fel nu se va putea cere
predarea bunului, decât în cazurile în care a expirat termenul acordului în baza căruia poosesorul mijlocit poseda bunul (spre
exemplu a expirat termenul contractului de locaţiune, după care proprietarul este în drept să ceară predarea bunului transmis în
locaţiune. ). De asemenea conform dispoziţiilor acestui aliniat, posesorul mijlocit va dobîndi dreptul de proprietate asupra
fructelor, dacă contrariul nu va fi stipulat. Astfel, după regula generală creditorul gagist, depozitarul, fiind posesori mijlociţi nu
vor dobăndi dreptul de proprietate asupra fructelor, acestea revenind proprietarului bunului (vezi şi art. 477, art. 1092 din
Codul Civil).

Articolul 311. Obligaţiile şi drepturile pe care le are posesorul de bună-credinţă

în legătură cu predarea bunului

(1) Posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut acest drept este obligat să-l
predea persoanei îndreptăţite. În cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe
bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului.
(2) Posesorul de bună-credinţă poate cere titularului de drept compensarea îmbunătăţirilor, dacă acestea nu pot fi
separate fără a se aduce prejudicii bunului, intervenţiilor, sarcinilor, impozitelor şi a altor cheltuieli suportate pe
parcursul posesiunii de bună-credinţă a bunului, care nu se compensează prin folosirea bunului şi a fructelor obţinute,
ţinîndu-se cont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui. Această regulă se aplică şi cheltuielilor ce au avut ca
urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii încă mai exista la momentul predării bunului.
(3) Posesorul de bună-credinţă poate să nu predea bunul pînă cînd revendicările lui nu vor fi satisfăcute.

1. Pornind de la prevederile art. 307 alin. 2, posesorul de bună-credinţă va pierde dreptul de a poseda bunul din momentul cînd
a aflat despre formularea cerinţelor întemeiate ale titularului dreptului asupra bunului. Din acest moment posesorul de bună-
credinţă se transformă în posesor de rea-credinţă. Deci, dacă titularul dreptului va cere predarea bunului, atunci posesorul de
bună-credinţă este obligat să transmită bunul persoanei îndreptăţite, în caz contrar acesta din urmă va fi în drept să înainteze o
acţiune în justiţie prin care să ceară predarea bunului, respectându-se şi prevederile art. 375 din Codul Civil. În fraza a doua
alin 1, din articolul comentat, se vorbeşte despre un efect al posesiei de bună – credinţă şi anume - dobândirea dreptului de
proprietate asupra fructelor de către posesorul de bună - credinţă. Dispoziţia din această normă conform căreia „în cazul în
care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea
în continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului”, ridică mai multe semne de întrebare. Astfel, nu este clară
necesitatea includerii prevederilor „în cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul”, fiindcă dacă întradevăr
persoana îndreptăţită nu va formula careva pretenţii întemeiate către posesorul de bună – credinţă, atunci acesta din urmă va
prelungi să fie posesor bucurîndu-se de toate drepturile acordate de această stare de fapt. Pe de altă parte, nu este clară nici
prevederea „ iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare”, fiindcă nu găsim
răspunsul la întrebarea când posesorul va fi îndeptăţit „să păstreze posesiunea în continuare”, dacă la începutul frazei se afirmă
că cel îndreptăţit nu formulează pretenţii, ori într-o asemenea situaţie posesorul în toate cazurile va fi îndreptăţit de a păstra
posesia. Acestea fiind spuse, considerăm, după cum am afirmat şi mai sus, că până la momentul încetării bunei credinţe
posesorului îi revin fructele, şi anume acesta trebuie considerat ca fiind efectul prevederii utilizate de legiuitor „în cazul în care
persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în
continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului”.
2. Dacă au fost satisfăcute cerinţele persoanei îndreptăţite privitor la predarea bunului de către posesorul de bună-credinţă,
urmează să se decidă şi soarta tuturor îmbunătăţirilor şi a cheltuielilor (sarcini, impozite, intervenţii şi altele) suportate de
posesorul de bună – credinţă pe perioada întreţinerii bunului, acesta din urmă fiind în drept să ceară compensarea lor. Dacă,
îmbunătăţirile pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunului ele vor fi separate şi vor rămâne la posesor, în caz contrar vor fi
aplicabile regulile de compensare a cheltuielilor suportate de posesor. La compensarea acestora trebuie să se ţină cont de
mărimea veniturilor pe care le-a avut posesorul de bună-credinţă pe tot parcursul posesiei bunului, incluzându-se aicea şi acele
fructe care nu au fost culese din vina posesorului. Aşa, spre exemplu, dacă posesorul a suportat la întreţinerea bunului cheltuieli
în sumă de 1000 lei, iar suma venitului obţinut din folosirea bunului şi a fructelor este de 600 lei, atunci posesorul de bună-
credinţă va îndreptăţit să ceară o compensaţie în mărime de 400 lei. În alin. 2 din art. 311 se indică faptul că se va ţine cont şi de
cheltuielile ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii încă mai exista la momentul predării bunului.
3. Dispoziţia alin. 3 din art. 311 acordă posesorului un drept de retenţie, drept care îl împuterniceşte pe acesta să reţină bunul
care la avut în posesie până ce nu vor fi satisfăcute cerinţele lui către persoana ce cere predarea bunului. Regulile de exercitare a
dreptului de retenţie sunt prevăzute în art.637-641 din Codul Civil.

Articolul 312. Obligaţiile pe care le are posesorul de rea-credinţă

în legătură cu predarea bunului

(1) Posesorul de rea-credinţă trebuie să predea titularului de drept atît bunul, cît şi fructul bunului. El este obligat sa
compenseze contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Aceste prevederi nu exclud alte pretenţii
împotriva posesorului de rea-credinţă.
(2) Posesorul de rea-credinţă poate cere compensarea cheltuielilor aferente bunului doar în cazul în care acestea, la
momentul predării, duc la îmbogăţirea titularului de drept.

1. Legiuitorul utilizând termenul de posesor de rea-credinţă nu a enumărat după ce criterii poate fi numit posesorul de rea-
credinţă. Având în vedere faptul că posesie de rea-credinţă este opusul posesiei de bună-credinţă, şi pornind de la prevederile
art. 307 alin. 1, am putea spune că posesorul de rea-credinţă este persoana care ştia ori trebuia să ştie că dobândeşte un bun de la
o persoană care nu era în drept să-l înstrăineze. Posesorul de rea-credinţă nu dobîndeşte proprietatea asupra fructelor, de aceea
el este obligat odată cu predarea bunului să predeie şi fructul bunului. De asemenea el este obligat să achite şi contravaloarea
fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Către posesorul de rea credinţă pot fi înaintate şi alte pretenţii, cum ar fi spre
exemplu înaintarea unei cereri de reparare a venit ratat în conformitate cu prevederile art. 14, 1398 din Codul Civil.
2. Ca şi posesorul de bună-credinţă şi posesorul de rea-credinţă poate avea care cheltuieli legate de întreţinerea bunului pe
perioada posesiei. Dacă posesorul de bună credinţă este în drept să ceară compensarea tuturor cheltuielilor, apoi cel de rea-
credinţă, poate cere doar compensarea acelor cheltuieli care duc la îmbogăţirea titularului de drept. Spre exemplu posesorul de
rea-credinţă nu va putea cere compensarea impozitelor plătite, fiindcă aceste plăţi nu vor duce la îmbogăţirea titularului
dreptului. În schimb dacă posesorul de rea-credinţă a efectuat careva îmbunătăţiri ale bunului, şi acestea nu pot fi separate, dar
tot odată ele duc la ridicarea costului bunului, şi respectiv la îmbogăţirea titularului de drept, (spre exemplu a fost vopsită
maşina), atunci posesorul de rea-credinţă va fi îndreptăţit valoarea cu care sa îmbogăţit titularul de drept.
Posesorul de rea-credinţă nu dispune de un drept de retenţie în cazul în care titularul dreptului va refuza plata compensaţilor
la care va fi ţinut.

Articolul 313. Transmiterea posesiunii în virtutea succesiunii

Posesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla la persoana fizică sau juridică succedată.

Posesia ca stare de fapt se mai caracterizează şi prin aceia că ea se transmite prin succesiune. Astfel după cu putem observa din
această normă posesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla la persoana fizică sau juridică succedată.
Nu trebuie însă să confundăm faptul transmiterii posesiei cu transmiterea bunei sau relei-credinţă. Nici buna, nici reaua –
credinţă nu se transmit succesorilor. Buna credinţă se apreciază în persoana posesorului actual, iar nu în persoana autorului său.
Astfel, în caz de moştenire, dacă moştenitorul este de bună-credinţă, el îşi va păstra fructele chiar dacă cel de la care a dobândit
posesia era de rea-credinţă, şi invers, el nu va putea să însuşească fructele dacă este de rea-credinţă, chiar dacă cel de la care a
dobândit posesia era de bună - credinţă.

Articolul 314. Stingerea posesiunii

(1) Posesiunea încetează dacă posesorul a renunţat definitiv şi expres la stăpânirea de fapt a bunului sau pierde în alt
mod stăpânirea de fapt asupra lui.
(2) Imposibilitatea temporară de a exercita stăpânirea de fapt a bunului nu duce la încetarea posesiunii.

1. Posesia se pierde prin pierderea stăpânirii de fapt asupra bunului. Încetarea posesiei prin renunţarea definitivă şi expresă este
la fel o încetare a stăpânirii de fapt a bunului. Legiuitorul, însă a numit separat aceste două căi ce pot duce la stingerea posesiei.
Pentru ca renunţarea să creieze efecte juridice este necesar ca renunţarea să fie definitivă şi expresă. Posesia se va pierde şi prin
pierderea puterii materiale, spre exemplu, posesorul a pierdut lucrul ori acesta a fost luat de o persoană terţă fără voia
posesorului. Totuşi posesia nu va înceta în cazurile în care ea va fi exercitată de altul în numele posesorului, deşi ultimul nu
exercită direct puterea materială asupra bunului. De asemenea trebuie să accentuăm şi faptul că în principiu posesorul îşi va
păstra posesia asupra bunului şi atunci când va avea posibilitatea materială de a exercita asupra lucrului acte de stăpânire
materiale, chiar dacă posesorul încetează să exercită de fapt acte materiale asupra bunului. Pentru a pierde posesia, posesorul
trebuie să piardă posibilitatea de a mai face acte de posesie, spre exemplu bunul se află în posesia altei persoane, acesta din
urmă va fi considerat ca posesor.
2. Posesia nu va înceta nici în cazurile în care posesorul se va afla în imposibilitatea temporară de a exercita stăpânirea de
fapt asupra bunului. Spre exemplu ........

T i t l u l III
PROPRIETATEA
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE

Articolul 315. Conţinutul dreptului de proprietate

(1) Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului.

(2) Dreptul de proprietate este perpetuu.
(3) Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.
(4) Dreptul de folosinţă include şi libertatea persoanei de a nu folosi bunul. Poate fi instituită prin lege obligaţia de
folosire dacă nefolosirea bunurilor ar contraveni intereselor publice. În acest caz, proprietarul poate fi obligat fie să
folosească el însuşi bunul ori să-l dea în folosinţă unor terţi în schimbul unei contraprestaţii corespunzătoare.
(5) Particularităţile dreptului de folosinţă a terenurilor agricole se stabilesc prin lege.
(6) Proprietarul este obligat să îngrijească şi să întreţină bunul ce-i aparţine dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

1. Dreptul de proprietate este principalul drept real şi de fapt ocupă locul central în cartea a doua „Drepturile reale”. Dreptul
de proprietate de proprietate mai este considerat ca fiind cel mai complet drept real, fiindcă întruneşte în mâinile proprietarului
toate atributele acestui drept şi anume dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce conferă titularului exercitarea în putere proprie şi în
interes propriu a atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale în limitele determinate de lege.
Ca şi alte drepturi, dreptul de proprietate este un drept subiectiv care face parte din categoria drepturilor
absolute. Fiind un drept absolut, desigur, că îi sunt caracteristice particularităţile acestor drepturi
Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi care sunt obligaţi
să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietate a unei persoane ajunge în deţinerea sau posesia
nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare.
În afară de aceasta, dreptul de proprietate este absolut, dacă îl comparăm cu celelalte drepturi reale. Dreptul
de proprietate este cel mai absolut dintre toate drepturile reale, fiindcă ea singură dă o putere completă asupra lucrului. Singură
proprietatea reuneşte cele trei atribute: jus possidendi; jus utendi et jus frudendi; jus disponendi.. Toate celelalte drepturi reale
nu comportă decât unul sau două din aceste atribute, niciodată însă pe toate, căci totdeauna le lipseşte atributul jus disponendi,
facultatea de a dispune de lucru.
Dovadă existenţei caracterului absolut al dreptului de proprietate, mai poate fi întemeiată şi pe faptul că
odată ce dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor absolute, atunci urmează să aibă şi un caracter absolut.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie înţeles în sensul că acest drept nu este limitat,
fiindcă în conţinutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat, îngrădit, potrivit legii,
lucru prevăzut expres în art. 315 alin 3.
Un alt caracter specific proprietăţii este caracterul exclusiv. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate
îi permite titularului să facă singur ce vrea cu bunul său, în limitele prevăzute de lege. Astfel proprietarul în exclusivitate
posedă, foloseşte şi dispune în “plena potestas” aceste atribute. În virtutea acestei puteri exclusive, oferite de legiuitor,
proprietarul poate face asupra bunurilor sale orice act, cu condiţia că aceste acte să nu contravină legii şi să nu aducă atingere
drepturilor unui terţi. În exercitarea împuternicirilor toate celelalte persoane sunt înlăturate, având numai obligaţia de a nu
împiedica proprietarului exercitarea dreptului de proprietate. Acest caracter nu împiedică existenţa unor situaţii când atributele
dreptului de proprietate vor fi exercitate împreună, de două sau mai multe persoane. Astfel apare o modalitate a dreptului de
proprietate şi anume coproprietate (dreptul de proprietate comună).
Comparativ cu alte coduri, Codul civil al Republicii Moldova numeşte expres, în alin 1 art. 315, cele trei
atribute (împuterniciri) ce îi aparţin proprietarului.
Aşadar, împuternicirile proprietarului, conform prevederilor legale sunt: posesia (jus possidendi), folosinţa
(jus fruendi sau jus utendi) şi dispoziţia (jus abudendi sau jus disponendi).
Specific pentru dreptul de proprietate este faptul că împuternicirile proprietarului au un caracter
independent. Aceste împuterniciri nu se bazează pe dreptul altor persoane.
Posesia, folosinţa şi dispoziţia pot să-i aparţină nu numai proprietarului, ci şi altor persoane. De exemplu,
arendaşul se bucură de dreptul de a poseda şi de a folosi bunurile proprietarului, iar în unele cazuri poate chiar dispune de
aceste bunuri (spre exemplu transmiterea în subarendă cu acordul proprietarului). Depozitarul posedă bunurile transmise de
deponent spre a le păstra (Codul civil, art. 1086). Din cele expuse, vedem că pot poseda, folosi şi dispune nu numai
proprietarul, ci şi alte persoane. De aceea este necesar de a stabili care este diferenţa dintre împuternicirile proprietarului
enumerate mai sus faţă de împuternicirile corespunzătoare ale altor persoane neproprietari.
Împuternicirile proprietarului se caracterizează prin două particularităţi. În primul rând, conţinutul
împuternicirilor proprietarului este stabilit prin lege, iar în al doilea rând, proprietarul îşi exercită de sine stătător împuternicirile
sale şi nu se bazează pe dreptul altor persoane la acest bun. Pentru caracteristica împuternicirilor proprietarului sunt necesare
ambele particularităţi. Împuternicirile altor persoane (arendaş, depozitar) se bazează atât pe lege cât şi pe voinţa proprietarului.
Volumul împuternicirilor arendaşului, depozitarului şi altor persoane neproprietari este stabilit de lege şi de voinţa
proprietarului bunului.
Posesia ca atribut al dreptului de proprietate. Posesia constă în prerogativa titularului dreptului de
proprietate de a stăpâni în fapt bunul. Altfel spus, posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine
în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate. Deci, posesia îi oferă
proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparţine direct şi nemijlocit proprietarului,
exercitându-se în interes propriu şi în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o
altă persoană, dar în numele şi în interesul său.
Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate, fiindcă în caz că proprietarul este lipsit de
posesie, el este şi lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavând bunul în posesie, de regulă, nu îl poţi
folosi, nici dispune de el.
Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate. Folosinţa este considerată acea prerogativă în temeiul
căreia proprietarul poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci prin dreptul
de folosinţă acordă proprietarului posibilitatea de a sustrage din bun calităţile utile ale acestuia în scopul satisfacerii
necesităţilor materiale şi culturale.
Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de către proprietar cât şi de alte persoane la voinţa
proprietarului.
Însă, transmiterea către alte persoane a dreptului de folosinţă esteo exercitare a dreptului de administrare.
De regulă, folosinţa nu poate fi separată de posesie. Pentru a folosi un bun, de fapt, este necesar ca să-l
posezi. O întreprindere se va putea folosi de materia primă pentru fabricarea bunurilor numai dacă va avea în posesie această
materie primă. La fel şi o persoană fizică se va putea folosi de bunurile sale numai dacă le va avea pe acestea în posesie.
Exercitând folosirea bunului cu ajutorul altor persoane (de exemplu, prin intermediul contractului de
muncă) proprietarul nu transmite folosirea bunurilor altor persoane. Cu atât mai mult, proprietarul nu transmite în aceste cazuri
nici posesia bunului. Ambele aceste împuterniciri ale sale (posesia, folosinţa) proprietarul le exercită cu ajutorul altor persoane.
Reflectăm aceasta printr-un exemplu: şoferul conduce automobilul, dar dreptul de posesie nu-i aparţine lui, ci proprietarului
automobilului. Ultimul primindu-l la lucru pe şofer, nu-i transmite acestuia nici dreptul de posesie, nici dreptul de folosinţă
asupra automobilului.
Deci, în concluzie, am putea spune că, de regulă, este posibilă folosirea bunului numai dacă posezi acest
bun sau, cu alte cuvinte, folosirea ca atribut al dreptului de proprietate este inseparabilă de alt atribut al dreptului de proprietate
- posesia.
În cazul în care proprietarul transmite dreptul de folosinţă altor persoane (de exemplu, arendaşului), el
transmite odată cu folosirea bunului şi dreptul de posesie asupra acestui bun. Adică arendaşului îi sunt transmise de către
proprietar atât folosirea bunului cât şi posesia asupra acestuia, fiindcă, după cum am arătat şi mai sus, este imposibil practic să
foloseşti un bun fără ca să-l posezi.
Dacă transmiterea folosirii bunurilor, de regulă, nu poate fi realizată fără transmiterea posesiei, trebuie spus
că posesia poate fi transmisă de către proprietar altei persoane şi fără transmiterea dreptului de folosinţă. Astfel, de exemplu,
creditorul gajist este posesor al bunului transmis în gaj, dar nu are dreptul să se folosească de bunul dat în gaj. (Codul civil, art.
477).
Într-o astfel de situaţie se află şi depozitarul (art. 1092 din Codul civil)
Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate. Prin dreptul de dispoziţie se înţelege posibilitatea
stabilirii statutului juridic al bunurilor (vânzare, transmitere prin moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării dreptului de
dispoziţie, proprietarul intră în relaţii juridice cu persoane terţe. Dreptul de dispoziţie este unul din cele mai importante atribute
ale proprietarului. Anume prin această împuternicire se deosebeşte în mare măsură proprietarul de alţi posesori titulari (de fapt
în unele cazuri şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o singură condiţie - ca această împuternicire să fie transmisă de către
proprietarul bunului).
Deci, proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi dispune de ele. Toate aceste împuterniciri îi aparţin
proprietarului, dar în anumite cazuri de unele din ele pot să dispună şi neproprietarii.
2.Un alt caracter al dreptului de proprietate, stipulat în art. 315 alin 2, este caracterul perpetuu.
Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există bunul,
iar în al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.
Perpetuitatea dreptului de proprietate nu trebuie înţeleasă în sensul că dreptul de proprietate urmează să
aparţină în mod continuu aceluiaşi titular. Pe parcursul vieţii titularul dreptului de proprietate este în drept să transmită dreptul
ce-i aparţine altor persoane.
 Specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent
de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al existenţei sale.
Dreptul de proprietate este transmis de la o persoană la alta prin săvârşirea de diferite acţiuni din partea
persoanelor fizice ori juridice, precum şi în baza legii. În caz de deces a persoanei fizice ori încetare a activităţii persoanei
juridice, dreptul de proprietate, ce i-a aparţinut acestora, trece în mod obligator la succesorii de drepturi. Când spunem că
proprietatea este perpetuă vrem să spunem că proprietatea asupra obiectului, în cazul înstrăinării, se stinge în patrimoniul
alienatorului numai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditorului, astfel încât înstrăinarea transmite proprietate fără s-o stingă;
ea continuă să existe, privită în calitatea sa abstractă de drept real, independentă de schimbarea succesivă în persoana titularilor
ei.
Deci atâta timp cât va exista bunul va exista şi dreptul de proprietate. Când bunul nu mai are fiinţă fizică,
dreptul, lipsit de obiect, nu mai are dreptul să supravieţuiască..
3. În sensul art.315 alin.3 din Codul Civil dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţi.
Numai legea poate stabili unele interdicţii privind exercitarea tuturor atributelor sau numai al unuia din atribute ce-i aparţin
proprietarului. Spre exemplu pot fi considerate limitări ale dreptului de proprietate limitările prevăzute în capitolul V „dreptul
de vecinătate”, respectiv art. 377 – 394, din Titlul trei „Proprietatea”
Pornind de la aceste prevederi legale, afirmăm că nici un act normativ inferior legii (decretele Preşedintelui,
hotărârile Guvernului etc.) nu pot conţine prevederi care ar limita dreptul de proprietate.
Limitările dreptului de proprietate, chiar stipulate într-o lege, nu trebuie să îngrădească drepturile
proprietarilor de a dispune liber de bunurile proprietate privată. Într-un asemenea sens sa pronunţat şi Curtea Constituţională în
Hotărîrea sa din 25 ianuarie 1996 (M.of. 1996, nr. 10, art. 110), prin care au fost declarate nule unele prevederi ale Codului
Funciar prin care erau îngrădite drepturile proprietarilor de a dispune liber de terenurile ce le au în proprietate privată.
4. Un atribut al dreptului de proprietate este dreptul de folosinţă, care constă în posibilitatea proprietarului de a sustrage
calităţile utile ale bunurilor. Alin. 4 din acest articol accentuiază faptul că dreptul de folosinţă iclde în sine şi posibilitatea
persoanei de a nu folosi bunul. Dreptul de a nu folosi bunul reiese din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care
presupune că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, adică dreptul de proprietate nu se va stinge prin nefolosirea bunului.
Obligaţia de folosire a bunului poate fi constituită doar prin lege şi doar în cazurile când nefolosirea bunului ar contraveni
intereselor publice. Interesul public urmează a fi considerat cel din Legea exproprieri pentru cauză de utilitate publică nr.
488/1999, art.5. Spre exemplu în Codul Funciar, art.24 este stipulată sancţiunile în caz de necultivare a terenurilor agricole.
Am putea spune că din această normă reiese obligaţia proprietarului de a cultiva terenul agricol, adică obligaţia de a exercitare a
dreptului de folosinţă.
5. Legea, şi numai legea, poate stabili unele particularităţi ale folosirii terenurilor agricole, principalele dintre acestea fiind
deduse din Codul Funciar.
6. Obligaţia de a întreţine bunul aflat în proprietate poate reieşi fie din lege fie din contractul încheiat de proprietarul
bunului. Aşa spre exemplu, conform prevederilor art. 14 din Legea 1530/1993 privind ocrotirea monumentelor, proprietarii
monumentelor cu valoare istorică sunt obligaţi să îngrijească de aceste monumente.

Articolul 316. Garantarea dreptului de proprietate

(1) Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă.

(2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de
utilitate publică pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în condiţiile legii.
(3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de
a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile ei.
(4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) şi (3) se determină de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin
hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi executată
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
(5) Nu pot fi confiscate bunurile dobândite licit, cu excepţia celor destinate sau folosite pentru săvârşirea de contravenţii
sau infracţiuni. Caracterul licit al dobândirii bunurilor se prezumă.

1. Articolul în cauză conţine reguli de principiu, care în cea mai mare parte reies din articolul 46 din Constituţie. Dacă în
art. 46 din Constituţie se vorbeşte despre dreptul de proprietate privată şi protecţia acesteia, apoi în Codul Civil, se vorbeşte
despre dreptul de proprietate, fără a se face distincţie între titularii dreptului de proprietate, în sensul proprietăţii publice şi celei
private. Primul aliniat al normei comentate prevede că proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă. Am dori aicea să
afirmăm că Constituţia în art. 46 nu vorbeşte de inviolabilitatea dreptului de proprietate, ci doar de „garantarea” dreptului de
proprietate. Inviolabilitatea proprietăţii nu trebuie înţeleasă în sensul că ea este fără limite, fiindcă exerciţiul acestui drept este
afectat de sarcinile ce revin proprietarului. Conform prevederilor alin. 5 art. 46 din Constituţie dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini, care potrivit legii, revin proprietarului. Spre exemplu, proprietarul este obligat să achite impozitele pe imobil. La fel,
după cu vom vedea puţin mai jos, bunurile proprietarului pot fi expropriate în condiţiile legii. Inviolabilitatea proprietăţii, deci,
urmează a fi înţeleasă în sensul că nimeni nu va fi în drept să intervină abuziv în exercitarea dreptului de proprietate, decât în
cazurile şi în ordinea stabilită de lege. Inviolabilitatea proprietăţii poate fi înlăturată prin: exproprierea pentru cauză de utilitate
publică (art. 316 alin.2); pentru realizarea unor lucrări de interes general (art. 316 alin. 3).
2. Potrivit alin. 2 art. 316, dreptul de proprietate este garantat. Întinderea acestei garanţii priveşte orice fel de proprietate,
imobiliară sau mobiliară. Efectele garanţiei se resfrîng în mod necesar şi asupra altor drepturi reale – dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie, fiindcă existenţa acestora presupun inevitabil şi
existenţa dreptului de proprietate. Din conţinutul garanţiei dreptului de proprietate reiese că:
- nici un bun nu poate fi exclus din sfera de cuprindere a dreptului de proprietate privată. Aceasta nu
impiedică însă ca în scop de protecţie socială unele bunuri să fie supuse unui regim de circulaţie limitat (a se vedea şi
comentariu la art. 286).
- limitele proprietăţii nu pot fi stabilite decât prin lege. De cele mai dese ori limitele proprietăţii privesc
sarcinile ce grevează proprietatea. Dintre principalele sarcini ce grevează proprietatea am enumăra: sarcinile fiscale; cele legate
de protecţia mediului înconjurător (art. 46 alin. 5 din Constituţie); sarcinile ce reiese din relaţiile de vecinătate (a se vedea şi
comentariu la art. 377-394)... .
- dreptul la despăgubire prevăzut la alin. 4 al acestui articol, condiţionează exproprierea sau utilizarea pentru lucrări de
interes general, a solului oricărei proprietăţi imobiliare.
Partea finală a alin. 2 se referă la exproprierea pentru cauză de utilitate publică.. Termenul de “expropriere pentru cauza de
utilitate publică” începe a fi utilizat odată cu adoptarea Constituţiei din 1994.
În prezent, temeiul legal, de principiu, al exproprierii îl constituie art. 46 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova care
dispune:” Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii cu dreapta şi prealabila
despăgubire” şi a Legii nr. 488/1999. Prevederi în acest sens întâlnim şi în art. 316 alin. 2 din Codul Civil.
Atât Constituţia, art. 46 (2) cât şi Codul Civil (art. 316 alin 2) stabilesc că exproprierea poate avea loc în
baza legii.
Conform art. 1 din acest Legea 488/1999, prin expropriere se înţelege transmiterea forţată a bunurilor cu
titlu de proprietate privată în proprietate publică, transmiterea forţată statului a bunurilor - proprietate publică ce aparţine
unităţii administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către unitatea administrativ-teritorială a drepturilor
patrimoniale, care în scop de utilitate publică (de interes naţional sau local) este exercitată de organele abilitate ale autorităţilor
publice, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Noţiunea de expropriere dată de acest act normativ urmează a fi privită în mod critic. Nu pot fi expropriate
bunurile aflate în proprietatea publică, fiindcă bunurile imobile aflate în proprietatea publică, prin însăşi natura sau destinaţia
lor, sunt şi pot fi oricând afectate unei utilităţi publice prin actul de putere al autorităţii competente a statului sau unităţii
administrativ-teritoriale căreia îi aparţine.
Obiectul exproprierii. Potrivit art. 2 din Legea 488/1999, obiect al exproprierii pot fi de interes naţional şi
de interes local. Pe lângă bunurile imobile, conform acestei legi, mai pot fi expropriate drepturile de folosinţă a bunurilor
imobile pe termen de până la 5 ani, dacă părţile nu vor conveni asupra unui alt termen; valorile cultural-istorice şi istorice de o
importanţă de excepţie pentru sentimentele naţionale ale poporului; reprezentanţii florei şi faunei, pentru care spaţiul natural al
Republicii Moldova este propriu pentru dezvoltare şi reproducere, şi care se află pe cale de dispariţie totală în lume.
Considerăm, că ultimele două grupe de obiecte datorită importanţei lor, mai corect ar fi dacă vor fi scoase din circuitul civil şi
vor fi trecute prin lege în proprietatea exclusivă publică şi astfel va decădea necesitatea exproprierii acestor bunuri.
Pentru ca bunurile să fie expropriate urmează ca exproprierea să fie bazată pe motive de utilitate publică.
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.
Sunt considerate lucrări de utilitate publică de interes naţional acelea care prin funcţiile sale răspund
obiectivelor şi interesului întregii societăţi sau a majorităţii ei. Iar lucrări de utilitate publică de interes local sunt acelea care
prin funcţiile sale răspund obiectivelor şi intereselor unui grup social sau ale unei localităţi, unui grup de localităţi în cadrul
unităţii administrativ-teritoriale (art. 5 din Legea 488/1999). Această Lege consideră de utilitate publică următoarele lucrări:
prospecţiunile şi explorările geologice;
extracţia şi prelucrarea zăcămintelor minerale;
instalaţiile pentru producerea energiei electrice;
căile de comunicaţii şi clădirile aferente lor, trasarea, alinierea şi lărgirea străzilor;
sistemele de telecomunicaţii, termificare şi canalizare, alimentare cu energie electrică, apă şi gaze;
instalaţii pentru protecţia mediului;
îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulări pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor;
staţii hidrometeorologie, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase şi
de avertizare a populaţiei;
lucrări de combatere a eroziunii de adâncime, sisteme de irigări şi desecări;
terenurile necesare construcţiilor de locuinţe din fondul de stat, edificiilor de învăţământ, sănătate, cultură,
sport, protecţie şi asistenţă socială şi altor obiective sociale ce fac parte din proprietatea publică, precum şi celor de
administraţie publică, pentru autorităţile judecătoreşti, ambasadele, consulatele, reprezentanţele ţărilor străine şi unor organisme
internaţionale;
terenurile necesare pentru organizarea grădinilor publice şi cimitirelor, acumularea şi înmormântarea
deşeurilor;
reconstruirea centrelor urbane, zonelor locative şi industriale ale ansamblurilor existente, conform
proiectelor de sistematizare detaliată;
 salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a
parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii;
prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale: cutremure, inundaţii, alunecări şi prăbuşiri de
terenuri, fenomene metereologice periculoase;
apărarea ţării, ordinea publică şi securitatea naţională;
salvarea şi protejarea valorilor cultural-artistice şi istorice de o importanţă de excepţie pentru sentimentele
naţionale ale poporului, precum şi ale celor ce atestă statalitatea ţării
salvarea, protejarea şi asigurarea reproducerii speciilor de plante, animale şi altor reprezentanţi ai naturii vii, aflate pe cale
de dispariţie.
Utilitatea publică de interes naţional se declară de Parlamentul Republicii Moldova, iar pentru lucrările de
interes local de către consiliul local al unităţii administrativ-teritoriale respective.
Actul de declarare a utilităţii publice de interes naţional se aduce la cunoştinţa publică prin afişare la sediul
consiliului local în a cărei rază este situată imobilul şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
În cazul în care expropriatul nu este de acord cu exproprierea bunurilor ce îi aparţin şi cu cuantumul
despăgubirilor, exproprierea pentru cauză de utilitate publică va fi făcută numai prin decizia instanţei de judecată cu dreapta şi
prealabile despăgubiri.
3. Dacă ca rezultat al exproprierii bunurile proprietate privată trec în proprietate publică, apoi conform
prevederilor alin. 3 din acest articol, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăţi
imobiliare. Deci, în acest caz dreptul de proprietate nu trece la un alt subiect, ci autoritatea publică poate benefecia doar de
folosinţa solului. Termenul „pentru lucrări de interes general” trebuie înţeles în sensul lucrărilor de utilitatea publică, acestea
fiind enumărate în art. 5 din Legea 488/1999. Folosind solul proprietăţii imobiliare, autoritatea publică va fi obligată să
despăgubească proprietarul solului pentru daunele aduse acestuia., cât şi daunele aduse plantaţiilor şi construcţiilor amplasate
pe acest sol. La fel autoritatea care va folosi solul unei proprietăţi imobiliare va fi ţinută şi la plata altor daune. Spre exemplu,
aceasta va plăti şi venitul ratat (preţul roadei neobţinute de proprietarul terenului), adică vor fi aplicabile prevederile art. 14.
4. În alin 4 al acestui articol, odată în plus se accentuează faptul că fie exproprierea fie folosirea solului unei proprietăţi
imobiliare nu poate avea loc decât cu dreapta şi prealabila despăgubire, aceasta fiind şi o prevedere constituţională (art. 46
alin. 2 din Constituţie). Mărimile despăgubirilor se determină de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergenţe prin
hotărâre judecătorească. Este important de menţionat că instanţa judecătorească, de drept comun, nu va pune în dezbateri
legalitatea actului de retragere a bunului, ci va dezbate doar mărimea despăgubirilor, respectându-se art. 13-17 din Legea nr.
488/1999. La fel este important să reţinem, că în caz de dezacord cu mărimea despăgubirilor, decizia de retragere a bunurilor
din proprietatea persoanei nu poate fi executată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. La stabilirea cuantumului
despăgubirilor instanţa judecătorească va numi o comisie de experţi la care pot participa câte un expert din ambele parţi.
Experţii vor determina despăgubirile ce se cuvin proprietarului separat de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale (spre
exemplu cheltuielile ce se revin uzufructuarului).
5. Conform prezumţiei instituite în alin. 5, toate bunurile pe care proprietarul le are în proprietate, sunt considerate a fi
dobândite licit şi nu pot fi confiscate, aceasta de fapt este regula din alin 3.art. 46 din Constituţie. Excepţie de la această regulă
sunt cazurile când bunurile au fost destinate sau au fost folosite pentru săvârşirea contravenţiei sau infracţiunii. Aceste bunuri
vor putea fi confiscate, confiscarea făcându-se doar în condiţiile legii.

Articolul 317. Întinderea dreptului de proprietate

Tot ceea ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se incorporează în el ca urmare a faptei
proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine proprietarului dacă legea nu prevede altfel.

Dreptul de proprietate asupra bunului se extinde şi asupra fructelor acestui bun. Regula în acest sens este că fructele revin
proprietarului bunului, dacă legea nu prevede altfel. Spre exemplu, o excepţie de la această regulă este ceea conform căreia
posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului pe perioada posesiei sale (art. 311 alin.1
din Codul Civil). De asemenea dreptul de proprietate sa va extinde şi asupra la tot ce se uneşte ori se încorporează în bun. O
asemenea unire sau încorporare poate fi rezultatul acţiunilor însuşi a proprietarului, a persoanei terţe sau a unui caz fortuit.
Indiferent de faptul care este sursa unirii sau încorporării, tot se va uni sau se va încorpora în bun va fi considerat că aparţine
proprietarului bunului, excepţie făcând acele cazuri când legea prevede altfel. Unirea unui bun cu un alt bun se mai numeşte
accesiune, regulile acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate sunt prevăzute în art. 328-330 din Codul Civil.

Articolul 318. Riscul pierii sau deteriorării fortuite

Riscul pierii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

După regula generală, stipulată în articolul de faţă, riscul pieirii sau deteriorării fortuite îl suportă proprietarul bunului din
momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului. Pieirea sau deteriorarea fortuită se datorează unor asemenea
evenimente ca inundaţii, cutremure de pământ, incendii ... . Excepţiile de la regula conform căreia riscul pieirii sau deteriorării
fortuite a bunului îl suportă proprietarul pot fi stabilite fie de lege fie de contract. Spre exemplu, în conţinutul contractului
translativ de proprietate părţile pot prevedea ca riscul pieirii fortuite a bunului să fie suportat nu de dobânditor, care a devenit
proprietar al bunului primind bunul de la transmiţător, ci de cel ce a înstrăinat bunul, adică de transmiţător.

Articolul 319. Drepturile dobîndite anterior transmiterii proprietăţii

Schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor asupra bunului, dobândite cu bună-credinţă anterior
transmiterii dreptului de proprietate.

Regula din această normă va avea o aplicare largă în practică, ori ea este chemată să apere intereselor persoanelor terţe în
cazurile în care titularul dreptului de proprietate îşi exercită unul din atributele acestui drept şi anume dreptul de dispoziţie (vezi
şi comentariul la art. 315 alin.1). În conformitate cu acest important atribut, proprietarul bunului poate să înstrăineze bunul fie
cu titlu gratuit fie cu titlu oneros. Dacă bunul ce urmează a fi înstrăinat nu este grevat, atunci dobânditorul, adică noul
proprietar, va putea poseda, folosi şi dispune de bun fără careva limitări. Însă, dacă bunul a fost grevat, spre exemplu a fost
ipotecat, transmis în arendă, transmis în uzufruct, etc. , apoi noul proprietar va fi obligat să suporte aceste grevări. Spre
exemplu, în conformitate cu prevederile art. 416 nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, dar în acest caz noul
proprietar va fi obligat să suporte drepturile uzufructuarului ce le are asupra acestui bun pe perioada dreptului de uzufruct.
Astfel, uzufructuarul va fi în drept să posede şi să folosească bunul transmis în uzufruct de fostul proprietar, chiar după ce
acesta din urmă va înstrăina bunul, fiindcă a dobândit dreptul de uzufruct anterior transmiterii dreptului de proprietate la un nou
proprietar. Pentru a fi aplicabilă această normă este necesar ca terţii ce au dobândit drepturi asupra bunului anterior transmiterii
dreptului de proprietate să fie de bună-credinţă, în caz contrar ei nu vor putea la protecţia acordată de această normă.

Capitolul II
DOBINDIREA SI INCETAREA
DREPTULUI DE PROPRIETATE
Sectiunea 1
DOBINDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 320. Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană pentru sine se dobândeşte de către aceasta dacă
legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune,
uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de proprietate.
(3) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
(4) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

1. În acest articol sunt enumărate principalele moduri de dobândire a dreptului de proprietate, care tradiţional se clasifică în
moduri originare şi moduri derivate. O asemenea clasificare a modurilor de dobândire a dreptului de proprietate se face în
funcţie de situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii. Pentru modurile originare este caracteristic faptul că dobânditorul
este primul proprietar al unui bun, adică anterior bunul nu a aparţinut nimănui, de exemplu producerea bunului (alin. 1 al
art.320). Considerăm de asemenea că mod originar este şi ocupaţiunea (art.323).
Modurile de dobândire a drepturilor de proprietate derivate au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la
alta (ex. actul juridic civil). Toate celelalte moduri de dobândire a dreptului de proprietate enumărate în art. 320 sunt moduri
derivate, adică sunt transmisiuni ale dreptului de proprietate de la un titular la altul.
Alin. 1 reglementează unul din modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate şi anume producerea bunului.
Astfel, regula este că cel ce produce bunul pentru sine este proprietarul acestui bun. De la această regulă pot fi excepţii, acestea
fiind stabilite de lege sau contract. Aşa, spre exemplu, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, cel ce a construit pe terenul
străin cu materialele propriii nu va deveni proprietarul acestei construcţii, proprietar va fi proprietarul terenului unde a fost
construită construcţia(a se vedea şi comentariul la art. 329 alin.3). Una din condiţiile, stipulate în alin. 1, necesare pentru
dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun nou este ca acesta să fie „realizat de persoană pentru sine”. Totuşi, trebuie
să constatăm, că şi în cazul în care persoana va produce bunul pentru ca ulterior să-l vândă sau să-l doneze, la fel va fi aplicabilă
regula – cel ce produce bunul este considerat proprietarul acesteia.
2. În alin. 2 sunt enumărate următoarele moduri de dobândire a dreptului de proprietate „ocupaţiune, act juridic, succesiune,
accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de proprietate”.
Ocupaţiunea, accesiunea şi uzucapiunea sunt reglementate în prezentul capitol, respectiv în art. 323, 328-330 şi 335-336. Actul
juridic, succesiunea (în opina noastră urmează să înţelegem doar succesiunea legală, ori succesiunea testamentară este tot un act
juridic civil) şi hotărârea judecătorească translativă de proprietate nu ş-au găsit o reglementare expresă în acest capitol. Actul
juridic civil este cel mai răspândit şi de fapt cel mai important mod de dobândire a dreptului de proprietate. Numai actele
juridice translative de proprietate, cum sunt vânzarea-cumpărarea (art. 753-822), schimbul (art. 823-826), donaţia (art. 827-
838), contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 839-846) şi succesiunea testamentară (art. 1449-
1498) se includ în acest mod de dobândire a dreptului de proprietate. Hotărârile judecătoreşti se împart în două categorii:
hotărâri declarative de drepturi şi hotărâri constitutive de drepturi. Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi recunosc
dreptul de proprietate şi deci nu pot fi considerate ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Deci, doar hotărârea
judecătorească constitutivă de drepturi poate fi considerată ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Spre exemplu, vom
fi în prezenţa unui asemenea mod de dobândire a dreptului de proprietate în cazul definitivării executării silite a unei hotărâri
judecătoreşti constând în vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor unei persoane.
3. Actul administrativ este considerat ca mod de dobândire a dreptului de proprietate doar în cazurile prevăzute de lege. Va
fi considerat mod de dobăndire a dreptului de proprietate, spre exemplu Ordinul Ministrului de interne prin care unii,
colaboratori pentru anumite merite, vor primi arme personale.
4. După cum am afirmat puţin mai sus, în prezentul articol sunt enumărate doar principalele moduri de dobândire a dreptului
de proprietate. Pot exista însă şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate, cu condiţia ca acestea să fie reglementate
de lege. Doar legea poate conţine reglementări privind modurile de dobândirea dreptului de proprietate. Spre exemplu, art. 325
conţine condiţiile de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit, iar art. 327 – dobândirea dreptului de proprietate
asupra comoarei. La fel privatizarea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat în Legea 627/91.

Articolul 321. Momentul dobândirii dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil dacă legea sau contractul
nu prevede altfel.
(2) În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu
excepţiile prevăzute de lege.

1. Regula generală cu privire la momentul dobândirii dreptului de proprietate este – dreptul de proprietate ea naşterre din
momentul transmiterii bunului. Această normă din art. 321 alin. 1 poartă un caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că părţile pot
deroga de la ea. Astfel, părţile unui contract pot stipula ca dreptul de proprietate să ia naştere anterior transmiterii bunului sau
ulterior transmiterii acesteia. Asemenea prevederi le poate conţine şi o lege. Spre exemplu art. 18 lin. 1 din Legea nr. 1134/97
cu privire la societăţile cu acţiuni dispune că dreptul de proprietate asupra acţiunilor ia naştere din momentul înregistrării
acţiunilor în registrul deţinătorilor hârtiilor de valoare a societăţii. Deşi, la prima vedere sar părea că conţinutul art. 321 alin 1
este identic cu cel din art. 132 alin. 1 Codul Civil din 1964, trebuie să constatăm că în art. 321 alin. 1 se vorbeşte nu doar de
momentul dobândirii dreptului de proprietate în bază de contract (aşa cum este prevăzut în Codul Civil din 1964), ci se are în
vedere şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Desigur, regula conform căreia dreptul de proprietate este
transmis dobânditorului în momentul predării, va fi aplicabilă doar modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate.
Dobândirea dreptului de proprietate din momentul transmiterii bunului este aplicabilă doar bunurilor mobile, bunurilor imobile
fiind aplicabilă regula din art. 321 ali.2.
2. Referindu-se la bunurile imobile, Codul Civil a instituit regula conform căreia dreptul de proprietate asupra bunurilor
imobile se dobândeşte din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile. Această regulă urmează a fi privită în context cu
art. 290 din care reiese că dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi,
apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat. Dacă regula referitoare la momentul dobândirii dreptului de
proprietate asupra bunurilor mobile poartă un caracter dispozitiv, apoi în cazul bunurilor imobile aceasta poartă un caracter
imperativ, deci părţile unui contract nu pot deroga de la ea. Derogări de la regula, conform căruia dreptul de proprietate asupra
bunurilor imobile apare din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile, pot fi stabilite doar de lege.

Articolul 322. Predarea bunului

(1) Predare a bunului înseamnă remiterea bunului către dobînditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi
expediat, în cazul în care acesta este înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat.
(2) Remiterea conosamentului sau a unui alt act care da dreptul de dispoziţie asupra bunului este echivalată cu predarea
bunului.

1. Articolul 322 urmează a fi privit în strânsă legătură cu art. precedent. În art. 322 găsim noţiunea predării conform căreia
predare înseamnă remiterea bunului către dobânditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi expediat, în cazul în
care acesta estre înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat. Urmează să distingem două situaţii: a) bunul este remis nemijlocit
dobânditorului; şi b) bunul nu este remis dobânditorului ci este predat organizaţiei ce urmează să-l expedieze până la
dobânditor. În prima situaţie dobânditorul va deveni proprietar din momentul primirii bunului, adică din momentul remiterii
bunului de către cel ce înstrăinează bunul. În cea de a doua situaţie dobânditorul va deveni proprietar nu din momentul când el
personal va primi bunul ci din momentul remiterii acestuia către cărăuş sau oficiului poştal pentru a fi expediat.
2. Remiterea conosamentului, (document pentru transportul mărfurilor pe apă) este echivalată cu predarea bunului. La fel,
este echivalată cu predarea bunului şi remiterea unui act care dă dreptul de dispoziţie asupra bunului. Exemplu de un asemenea
act poate servi recipisa de magazinaj, care în conformitate cu prevederile art. 1123 poate fi transmisă unui terţi prin andosare.
Articolul 323. Ocupaţiunea

(1) Posesorul unui bun mobil fără stăpân devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesiune
în condiţiile legii.
(2) Se consideră fără stăpân bunurile mobile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate, bunurile
abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar.

1. Ocupaţiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate care se realizează prin luarea în posesie a unui
bun care nu aparţine nimănui. Deşi acest mod a jucat un important în societăţile primitive, fiindcă cel ce primul ocupa bunul
era considerat proprietarul bunul, totuşi trebuie să constatăm că în prezent ocupaţiunea este întâlnită mai rar, ea limitându-se la
bunurile mobile. Deci, dreptul de proprietate poate fi dobândit prin ocupaţiune doar asupra bunurilor mobile. O altă condiţie a
acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate este ca bunul să fie fără stăpân. Nu trebuie să confundăm bunurile fără
stăpân de bunurile pierdute de către proprietar. Bunurile pierdute nu se consideră fără stăpân, şi în cazul acestora vor fi
aplicabile regulile din art. 324-326. La fel nu poate fi considerat bun fără stăpân nici bunurile furate iar apoi abandonate de hoţ.
În cazul ocupaţiunii dreptul de proprietate ia naştere din momentul întrării în posesie în condiţiile legii. Anume prevederea
legală din alin. 1 „în condiţiile legii” permite a face concluzia că un bun furat nu va putea fi dobândit prin ocupaţiune. În
spriginul acestei afirmaţii pot fi aduse şi prevederile art. 375.
2. În alin. 2 legiuitorul a enumerat care bunuri urmează a fi considerate fără stăpân acestea fiind: a) bunurile al căror
proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate; b) bunurile abandonate; şi c) bunurile care prin natura lor nu au proprietar.
Primele două categorii de bunuri adică bunurile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate şi bunurile
abandonate în opinia noastră sunt unele şi aceleaşi bunuri. Regulile renunţării la dreptul de proprietate sunt expuse în art. 338
(vezi comentariu la acest articol). În principiu singurule bunuri care pot fi dobândite prin ocupaţiune sunt bunurile care prin
natura lor nu au proprietar. Am putea atribui la această categorie de bunuri aşa bunuri ca animalele sălbatice, fructele de
pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice, apa unui izvor şi altele asemenea. Întrarea în
posesie a acestor bunuri trebuie să se facă în condiţiile legii (spre exemplu nu se va putea dobândi dreptul de proprietate prin
ocupaţiune dacă este interzis vânatul unor animale sălbatice).

Articolul 324. Bunul găsit

(1) Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său.

(2) Cel care a găsit bunul este obligat să-l restituie proprietarului sau fostului posesor, ori, dacă acesta nu poate fi
identificat, să-l predea autorităţilor administraţiei publice locale sau organului de poliţie din localitatea în care a fost
găsit.
(3) Bunul găsit într-o încăpere publică sau mijloc de transport public se predă posesorului încăperii sau mijlocului de
transport, care preia drepturile şi obligaţiile celui care l-a găsit, cu excepţia dreptului la recompensă.
(4) Cel care a găsit bunul poartă răspundere pentru pierderea sau deteriorarea acestuia doar în caz de intenţie sau de
culpă gravă şi doar în limitele preţului lui.
(5) Organul abilitat căruia i s-a predat bunul găsit afişează la sediul său un anunţ despre bunul găsit, având obligaţia de
a-l păstra timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.

(6) Dacă, datorita împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea acestuia tinde să-i diminueze valoarea ori devine prea
costisitoare, el este vândut conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile aferente bunului se exercită în privinţa
sumei încasate din vânzare.

1. Art. 324-326 determină regimul juridic al bunurilor găsite cât şi drepturile şi obligaţiile găsitorului şi proprietarului
bunului găsit. Aceste norme se referă doar la o categorie de bunuri şi anume la bunurile mobile. Regula generală, stipulată în
alin. 1, este că cel ce a pierdut bunul este considerat proprietarul bunului pierdut. Am putea spune că bunul găsit este acel bun
mobil pe care proprietarul la pierdut iar altă persoană la găsit.
2. Pornind de la faptul că cel ce a pierdut bunul nu pierde şi dreptul de proprietate asupra acestui bun, legiuitorul a instituit în
alin. 2 obligaţiile găsitorului. Astfel acesta este obligat să întoarcă bunul găsit proprietarului sau fostului posesor. În cazul în
care găsitorul nu poate să identifice proprietarul bunului găsit (ceea ce la practică se întâmplă de cele mai dese ori), apoi bunul
găsit urmează să fie transmis autorităţilor publice locale sau organului de poliţie din acea localitate unde a fost găsit bunul.
Găsitorul la alegere poate transmite bunul găsit fie organului de poliţie fie organului public local.
3. În alin. 3 sunt instituite unele excepţii de la regula generală conform căruia cel ce a găsit bunul trebuie să-l transmită
organului public local ori organului de poliţie. Aşa dacă bunul a fost găsit într-o încăpere sau mijloc de transport, apoi găsitorul
va transmite bunul găsit posesorului încăperii sau mijlocului de transport. Acestea din urmă sunt obligate la rândul său să
transmită bunurile găsite organului public local sau organului de poliţie. Aceste persoane nu vor primi o recompensă de la
proprietarul bunului găsit, în cazul în care acesta va fi identificat şi nici nu vor dobândi dreptul de proprietate asupra bunului
găsit în conformitate cu prevederile art. 325. Va beneficia de aceste drepturi doar cel ce a găsit bunul pierdut.
4. Găsitorul în caz că va distruge sau va deteriora bunul va fi ţinut la plata unei despăgubiri în mărime ce nu depăşeşte preţul
bunului găsit, şi doar dacă bunul a fost distrus sau deteriorat intenţionat sau din culpă grabă. Deci dacă bunul a fost distrus de
către găsitor însă acesta să fi acţionat nu cu intenţie sau culpă gravă, riscul periei sau deteriorării bunului va fi suportat de către
proprietarul bunului pierdut.
5. Cel căruia ia fost transmis bunul găsit, adică organul public local ori organul de poliţie, sunt obligate să întreprindă
măsuri pentru a identifica proprietarul bunului găsit. În acest sens legea obligă aceste organe să afişeze la sediul lor un aviz
despre bunul găsit. La fel aceste organe sunt obligate să păstreze bunul găsit timp de şase luni fiind aplicabile dispoziţiile
privitoare la depozitul necesar. În principiu, această regulă stipulată în alin. 5 va fi aplicabilă bunurilor neconsumptibile.
6. Dacă vor fi găsite bunuri consumptibile şi perisabile, este evident că acestea nu vor putea fi păstrate timp de şase luni.
Aceste bunuri vor fi vândute de către organele publice locale ori de către organele de poliţie. În acest caz preţul bunului vândut
va lua locul acestuia. Respectiv acesta fie că va fi transmis proprietarului bunului găsit, respectându-se prevederile art. 326, fie
că va fi transmis găsitorului, respectându-se prevederile art. 325.

Articolul 325. Dobîndirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit

(1) Dacă proprietarul sau o altă persoană îndreptăţită nu pretinde, în termen de 6 luni, transmiterea bunului găsit,
acesta este remis, în baza unui proces-verbal, celui care l-a găsit. Procesul-verbal reprezintă pentru acesta din urmă titlu
de proprietate, opozabil şi fostului proprietar.
(2) Dacă persoana care a găsit bunul renunţă la drepturile sale, acesta trece în proprietatea statului.
(3) Dacă, în conformitate cu prezentul articol, s-a dobândit dreptul de proprietate asupra unui animal, fostul proprietar
poate, în cazul în care se va constata existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului sau comportamentul
crud al noului proprietar faţă de animal, să ceara restituirea acestuia.

1. În articolul de faţă este supus reglementării modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit. Astfel,
dacă nu a fost identificat proprietarul bunului găsit, şi dacă acesta nu pretinde în termen de şase luni transmiterea bunului găsit,
bunul găsit este transmis găsitorului acesta devenind proprietarul bunului găsit. Transmiterea bunului către găsitor se face în
baza procesului-verbal, care se întocmeşte de către organul public local sau organul de poliţie cărora le-a fost transmis bunul
găsit în conformitate cu prevederile art. 324 alin. 2 şi 3. Legiuitorul a stabilit că procesul-verbal de transmitere a bunului
găsitorului reprezintă pentru acesta din urmă titlu de proprietate. Acest proces-verbal este opozabil terţilor, inclusiv fostului
proprietar. În acest context nu trebuie să confundăm prevederile art. 375, care dă posibilitatea proprietarului să-şi revendice
bunurile de la posesorul de bună-credinţă în cazul în care bunul a fost pierdut. Dacă găsitorul a respectat prevederile art. 324
alin. 2., atunci după expirarea termenului de şase luni de zile şi transmiterea bunului găsit în proprietatea lui, fostul proprietar
nu va putea revendica bunul de la găsitor în temeiul că el a pierdut bunul. Regula privind dobândirea dreptului de proprietate
asupra bunului găsit, stipulată în art. 325 după cum putem observa diferă de cea din Codul Civil din 1964, care prevedea că
dreptul de proprietate asupra bunului găsit trece în proprietate statului şi nu în proprietatea găsitorului.
2. Dacă găsitorul renunţă fie la dreptul de proprietate fie la suma de bani, în cazul în care bunul a fost vândut, apoi conform
art. 325 alin. 2 bunul trece în proprietatea statului. Această normă, în principiu e de presupus, că va fi aplicabilă doar în cazurile
în care cheltuielile pentru întreţinerea bunului vor fi mai mari decât costul bunului, găsitorul fiind nevoit să renunţe la dreptul
de proprietate asupra bunului găsit.
3. În alin. 3 din articolul comentat întâlnim o excepţie de la regula conform căruia cel ce a pierdut bunul (fostul proprietar)
nu poate să ceară de la găsitor bunul după ce acestuia ia fost transmis bunul în proprietate conform prevederilor art. 325 alin. 1.
Această excepţie permite o dată în plus a argumenta necesitatea includeri articolului 287 dispoziţia căreia prevede că
„animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale. În privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la
lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege”. Deci, conform art.325 alin.3, fostul proprietar al unui animal poate cere
restituirea acestuia de la găsitor, care a devenit proprietar al animalului găsit în conformitate cu art. 325 alin.1. Fostul
proprietar va putea cere restituirea animalului de la găsitor doar în următoarele cazuri : a) se va dovedi existenţa unei afecţiuni
în privinţa sa din partea animalului; b) dacă se va dovedi că noul proprietar se comportă crud cu animalul căreia ia fost transmis
în proprietate.

Articolul 326. Obligaţia proprietarului bunului găsit de a compensa cheltuielile

şi de a plăti recompensa

(1) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să compenseze cheltuielile aferente păstrării lui. În cazul
în care bunul găsit a fost vîndut, din suma încasată se reţin cheltuielile de păstrare şi comercializare.
(2) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să plătească celui care l-a găsit o recompensa în proporţie
de cel mult 10% din preţul sau din valoarea actuala a bunului.
(3) Dacă bunul nu are valoare comercială sau dacă plata recompensei pentru el nu a putut fi stabilită pe cale amiabilă,
cel care l-a găsit are dreptul la o suma stabilită de instanţa de judecată.
(4) În cazul în care proprietarul a făcut oferta publică de recompensă, cel care a găsit bunul are dreptul de a opta între
suma la care s-a obligat proprietarul prin ofertă şi recompensa stabilită de lege ori de instanţa de judecată.

1. În acest articol se reglementează situaţiile când proprietarul bunului găsit este identificat şi bunul găsit este restituit
acestuia. Regula în acest sens este că proprietarul bunului găsit urmează să suporte toate cheltuielile legate de păstrarea bunului
găsit. Dacă bunul a fost vândut, proprietarul va primi preţul bunului minus cheltuielile de păstrare şi comercializare. Cheltuielile
de păstrare (după caz şi cele legate de comercializarea bunului găsit) urmează a fi transmise celui care le-a suportat, acesta de
cele mai dese ori fiind organul public local ori organul de poliţie. Nu este exclus faptul ca aceste din urmă organe să transmită
bunurile găsite la păstrare încheind contracte respective. În aceste cazuri cheltuielile pentru păstrare vor fi plătite şi
depozitarului.
2. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre obligaţiile ce revin proprietarului bunului de a acoperi cheltuielile apărute în legătură
cu păstrarea ( după caz comercializarea bunului), apoi în alin. 2 se vorbeşte de o altă obligaţie ce cade în sarcina proprietarului
bunului găsit, şi anume ce a de a acorda o recompensă, în mărime de cel mult 10% din preţul sau din valoarea actuală a bunului,
găsitorului. Deşi, expres nu este indicat, se presupune că această recompensă de până la 10% va fi stabilită pe cale amiabilă.
Deci, găsitorul şi proprietarul bunului găsit vor stabili care este mărimea recompensei fie 2%, fie 5%, fie 7% ..., însă în orice
caz aceasta nu poate depăşi suma de 10% din preţul sau din valoarea actuală a bunului. De fapt această regulă va fi aplicabilă
ori de câte ori proprietarul bunului găsit nu a făcut o recompensă publică de recompensă. Dacă găsitorul va cere o recompensă
în mărime de 10%, iar proprietarul bunului va refuza să plătească 10% şi va cădea de acord să achite doar 3%, invocând că în
alin. 2 este stipulat „...de cel mult 10%”, instanţa va trebui să-l oblice pe proprietar să plătească o recompensă de 10% şi nu de
3%.
3. Majoritatea bunurilor pot fi evaluate în bani şi deci nu vor apărea divergenţe în stabilirea preţului bunului şi calcularea
mărimii recompensei. Însă sunt o serie de bunuri care nu au o valoare economică, spre exemplu o scrisoare, o fotografie... . Şi
în aceste cazuri mărimea recompensei va fi stabilită prin acordul de voinţă a găsitorului şi a proprietarului bunului găsit. Dacă
recompensa nu va fi stabilită pe cale amiabilă (atât în cazul bunurilor ce nu au valoare economică, cât şi în cazul bunurilor ce
au valoarea economică însă există divergenţă privitor la mărimea recompensei – 1%, 4%, 7%, .. sau 10% din preţul bunului)
atunci mărimea acesteia va fi stabilită de instanţa judecătorească.
4. Nu este exclus faptul că proprietarul bunului pierdut să anunţe o recompensă pentru cel ce a găsit bunul. În aceste cazuri
găsitorul este în drept să aleagă care recompensă să o primească – fie pe cea indicată în oferta publică, fie pe cea stabilită de
lege ori de instanţa de judecată. Este de presupus că, în principiu, găsitorul va alege cea mai mare recompensă, şi în aceste
cazuri proprietarul bunului nu va putea să aleagă care sumă să achite.

Articolul 327. Comoara

(1) Comoara este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a
pierdut, în condiţiile legii, dreptul de proprietate.
(2) În cazul în care într-un bun imobil, se descoperă o comoara, ea aparţine pe jumătate proprietarului bunului imobil
în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel. Acestuia din urmă nu i se cuvine însă
nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţămîntul proprietarului sau al posesorului.
Consimţămîntul proprietarului sau al posesorului se prezumă pînă la proba contrară.
(3) În cazul descoperirii unei comori constituite dintr-un bun (bunuri) recunoscut ca monument al istoriei sau culturii,
acesta este transmis în proprietatea statului. Proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara, precum şi
descoperitorul au dreptul de a primi o recompensă în proporţie de 50% din preţul comorii. Recompensa se împarte egal
între proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara şi descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede
altfel. Recompensa se plăteşte în întregime proprietarului dacă descoperitorul a pătruns în bunul imobil ori a căutat în
el fără consimţămîntul proprietarului sau al posesorului.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică persoanelor care au efectuat, în interesul unor terţi, inclusiv în cadrul
exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost descoperită comoara.

1. Referitor la definirea comorii noul Cod în principiu a păstrat aceleaşi caractere, spunând că comoara este „orice bun mobil
ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condiţiile legii, dreptul de
proprietate.” Dacă, Codul Civil din 1964 atribuia la comoară doar banii sau obiectele de valoare, apoi după cum lesne putem
observa din conţinutul art. 327 alin. 1 reiese că comoara este „orice bun mobil”. Deci obiecte ale comorii pot fi nu doar banii şi
obiectele de valoare, ci orice bun mobil, cu condiţia că proprietarul bunului nu poate fi identificat. Am putea evidenţia
următoarele caractere ale comorii: a) obiect al comorii poate fi orice bun mobil; b) aceste bunuri mobile trebuie să fie ascunse
sau îngropate – de cele mai dese ori comoara este îngropată în pământ, însă aceasta nu înseamnă că comoara nu poate să fie
ascunsă într-un bun mobil; şi c) proprietarul bunului ascuns sau îngropat să nu poată să fie identificat.
2. Deşi în alin.2 se vorbeşte de descoperirea comorii într-un bun imobil, trebuie să spunem că aceleaşi consecinţe se vor
aplica şi cazurilor descoperirii comorii într-un bun mobil. Noul Cod Civil, comparativ cu cel din 1964, stabileşte alte
reglementări referitoare la soarta comorii. Regula generală în acest sens este că comoara se împarte - jumătate proprietarului
bunului imobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului. Această regulă are un caracter dispozitiv, ceea ce
permite părţilor (descoperitorului şi proprietarul bunului unde se presupune că s-ar găsi comoara) să stabilească şi o altă
proporţie, spre exemplu 80% la 20%. Comoara va aparţine ambilor acestor persoane cu drept de proprietate comună pe cote-
părţi conform regulii indicate mai sus. Concluzia deci ar fi că dacă comoara a fost descoperită de însuşi proprietarul fundului,
acesta va deveni de unul singur şi proprietar al comorii. În schimb, dacă comoara este descoperită de o altă persoană, apoi
după cum am afirmat, ea va aparţine proprietarului fondului şi descoperitorului conform prevederilor art. 327 alin.2.
 Descoperitorul nu va pretinde nici o parte din comoară, dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţământul
proprietarului sau al posesorului. La dovedirea existenţei sau lipsei consimţământului se porneşte de la prezumţia că
consimţământul proprietarului a existat. Contrariul urmează să fie dovedit de către proprietarul bunului.
Dreptul asupra comorii îl are doar proprietarul bunului nu şi uzufructuarul, chiriaşul, depozitarul şi altor persoane
asemănătoare care deţin bunul fără a avea şi dreptul de proprietate. În unele cazuri legiuitorul expres prevede acest lucru. Spre
exemplu art. 419 dispune că „dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la
comoara descoperită în bun.”
3. În alin. 3 este stabilită o excepţie de la regula conform căreia dreptul de proprietate asupra comorii revine descoperitorului şi
proprietarului bunului unde a fost descoperită. Această excepţie se referă la o categorie specială de bunuri şi anume atunci când
comoara constituie un monument al istoriei sau al culturii. Dacă asemenea bunuri constituie obiect al comorii, atunci bunurile
date sunt transmise în proprietatea statului. La rândul său statul are obligaţia de a plăti găsitorului şi proprietarului bunului o
recompensă în mărime de 50% din preţul comorii. Recompensa se împarte egal între proprietarul bunului imobil în care a fost
descoperită comoara şi descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. Descoperitorul nu va primi nimic dacă a pătruns în
bunul imobil ori a căutat în el fără consimţământul proprietarului sau al posesorului. Înn acest caz recompensa în întregime va fi
acordată proprietarului bunului unde a fost descoperită comoara.
4. Prevederile din alin. 4 impun a face concluzia că descoperitorul nu va avea dreptul la jumătate din comoară, decât cu
condiţia că descoperirea să fie efectul întâmplării. Aceasta condiţie nu este decât o condiţie specială în virtutea căruia
descoperitorul va putea primi jumătatea din comoară. Această condiţie a întâmplării nu are nici un rol în cazul în care comoara
a fost descoperită de proprietarul bunului. Comoara va aparţine în întregime proprietarului bunului unde ea a fost descoperită
indiferent de faptul dacă comoara a fost descoperită din întâmplare ori a fost descoperită în urma unor cercetări intenţionate.
Descoperitorul, însă va avea un drept asupra comorii doar atunci când a descoperit-o din întâmplare. Întradevăr alin. 4 dispune
că dreptul asupra comorii nu îşl vor avea persoanele „care au efectuat, în interesul unor terţi, inclusiv în cadrul exercitării
obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost descoperită comoara”. Deci, am putea evidenţia
două situaţii în cazul când descoperitorul descoperă comoara intenţionat: a) lucrările au fost efectuate la ordinul proprietarului,
şi respectiv nu va putea să aibă nici un drept asupra comorii, aceasta revenind în întregime proprietarului; şi b) descoperitorul a
întreprins acţiuni ce au dus la descoperirea comorii fără acordul proprietarului – caz în care legea la fel nu recunoaşte nici un
drept asupra comorii la descoperitor. Totuşi trebuie să subliniem că descoperitorul nu va dobândi nici un bun asupra comorii
doar atunci când proprietarul a ordonat expres efectuarea lucrărilor de căutare a acesteia. Dacă însă descoperitorul a găsit o
comoară, în urma lucrărilor efectuate la ordinul proprietarului, dar lucrările au fost făcute cu alt scop decât cel de descoperire a
comori, atunci descoperitorul va avea dreptul la comoară în condiţiile art. 327. Concluzia, este deci, că prin întâmplare trebuie
să înţelegem descoperirea unei comori făcută în afară de cercetări expres pentru descoperirea acesteia – condiţia dată fiind
aplicabilă doar descoperitorului.

Articolul 328. Accesiunea imobiliară naturală

(1) Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului terenului riveran numai dacă ele se formează
treptat (aluviuni). Terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului acestor ape.
(2) Proprietarul terenului înconjurat de rîuri, heleştee, iazuri, canale sau de alte ape nu devine proprietar al terenurilor
apărute prin scăderea temporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobîndeşte nici un drept asupra terenului
acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
(3) Proprietarul terenului din care o apă curgătoare a smuls brusc o parte importantă, alipind-o la terenul altuia, nu
pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data cînd proprietarul
terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune.
(4) În cazul în care o apă curgătoare, formînd un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, acesta rămîne
proprietarul insulei astfel create.

1. Pe lângă noile moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numără şi accesiunea reglementată în art. 328-330. Prin
accesiune se înţelege încorporarea unui bun la altul, cu alte cuvinte accesiunea este o unire a unui lucru cu un alt lucru. Codul
Civil reglementează accesiunea imobiliară (care la rândul său poate fi naturală sau artificială) şi accesiunea mobiliară.
Vorbind de accesiunea imobiliară trebuie să pornim de la principiul general ce predomină această materia şi anume –
pământul este considerat ca bun principal, toate lucrurile care se încorporează în el se consideră accesorii. În principiu
această regulă poate fi dedusă şi din art. 317 (vezi şi comentariul acestei norme).
În art. 328 se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală şi anume despre accesiunea pământurilor depuse sau create de
ape, dar nimic nu se spune despre accesiunea animalelor (proiectul codului civil a cuprins asemenea reglementări). Accesiunea
pământurilor depuse sau create de ape se referă la aluviuni(alin.1), avulsiuni (alin.3) şi insule şi albii părăsite (alin. 2,4 şi
parţial alin.1).
Aluviunile se numesc acele creşteri de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile apelor curgătoare. Conform
prevederilor alin.1 aceste adausuri revin proprietarului terenului riveran. Prin adăugirile de teren stipulate în art. 328 alin. 1
trebuie să înţelegem nu doar pământul ci tot ce solul poartă la suprafaţă şi tot ce apele curgătoare aduc şi lasă la ţărm, precum
nisipul, pietrişul etc., acestea din urmă la fel revenind proprietarului terenului riveran. Legiuitorul a stipulat în art.328 alin.1 că
„terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului acestor ape”. În opina noastră această prevedere
urmează a fi privită critic, ea chiar fiind contrară dispoziţiilor din art.328 alin. 2. Ori, în alin 2, deşi ar fi trebuit să se vorbească
doar despre apele necurgătoare (lacuri, heleştee...), totuşi se vorbeşte şi de apele râurilor, stipulându-se că „ proprietarul
acestor ape (deci şi a apelor râurilor (evidenţierea ne aparţine)) nu dobândeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca
urmare a unor revărsări sporadice”. Deci, cum trebuie să înţelegem aceste prevederi contradictorii din alin. 1 şi alin. 2 ale art.
328? În opina noastră la soluţionarea acestei contradicţii trebuie să pornim de la regula că albiile râurilor aparţin proprietarilor
riverani, cu excepţia acelora care potrivit legii, aparţin domeniului public. Pornind de la aceasta ar trebui să spunem că
proprietarul terenului riveran dobândeşte terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la terenul respectiv, ceea ce
impune a face altă concluzie că dacă apa curgătoare se va revărsa asupra terenului riveran, atunci proprietarul apei nu va putea
deveni şi proprietarului terenului ocupat de apele curgătoare revărsate. Trebuie să spunem că aceasta este opinia noastră privitor
la conţinutul art. 328 alin. 1 şi 2., opinie care nu poate fi dedusă din această normă, însă care va permite o înlăturare a
contradicţiilor evidenţiate de noi puţin mai sus, opinie care sperăm va uşura înţelegerea accesiunii pământurilor (aluviuni, insule
şi albii părăsite). Tot odată ne-am oprit la această problemă în speranţa că vor fi operate modificările de rigoare în art. 328.
2. Regula stipulată în alin.1 se va referi doar la aluviunile şi creşterile pricinuite de apele curgătoare, ea nefiind aplicabilă
pământurilor descoperite de lacuri, heleştee, canale şi alte categorii de ape stătătoare. În acest caz, proprietarul terenului
înconjurat de ape stătătoare ca heleştee, iazuri, canale nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a
apelor. La fel proprietarul acestor ape nu dobândeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări
sporadice. Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei lacului, heleşteului etc., determină limita fixă a pământului ce aparţine
proprietarului lor, independent de creşterile sau scăderile excepţionale ale apei. Am spus deja, care este poziţia noastră referitor
la includerea apelor râurilor în alin. 2.
3. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre adausurile lente, apoi alin. 3 se referă la adausurile bruşte. Datorită unor revărsări se
poate întâmpla ca un curs de apă s-ă rupă dintr-o dată o bucată mare dintr-o proprietate, care să poată s-ă fie recunoscută şi
identificată, şi s-o alipească la altă proprietate riverană. Asemenea depuneri (alipiri) de teren se numesc avulsiuni. În cazul
avulsiunii, proprietarul fondului din care apa a rupt o porţiune de teren păstrează asupra acestei porţiuni dreptul de proprietate,
cu condiţia ca să revendice trenul în decurs de un an de la data când proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în
posesiune. Considerăm că acest termen de un an, stipulat în alin.3, este un termen de perimare. Astfel, dacă proprietarul de la
care a fost ruptă o bucată de teren nu-l va revendica în acest termen el va pierde dreptul de proprietate asupra acestei porţiuni,
respectiv proprietarul terenului riveran la care s-a alipit această porţiune va deveni proprietarul ei.
4. Aliniatul 4, din norma comentată, reglementează situaţiile când o apă curgătore îşi schimbă în mod natural cursul. De fapt, ar
fi corect să spunem că este vorba de o singură situaţie şi anume când o apă curgătoare „formând un braţ nou, înconjoară
terenul unui proprietar riveran”. Regula aicea este că proprietarul terenului riveran rămâne a fi şi proprietarul insulei, create ca
rezultat al schimbări cursului râului şi înconjurării terenului riveran.

Articolul 329. Accesiunea imobiliară artificială

(1) Construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului
pe cheltuiala sa şi îi aparţin acestuia pînă la proba contrară. Prin lucrări se înţeleg plantarea, precum şi amenajările
aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta.
(2) Proprietarul de teren care a efectuat construcţii şi alte lucrări cu materiale străine este obligat să plătească valoarea
materialelor. Dacă lucrările au fost efectuate cu rea-credinţă, proprietarul este obligat să repare şi prejudiciul cauzat.
(3) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ, proprietarul terenului are dreptul să le ţină pentru
sine sau să oblige terţul să le ridice pe cheltuiala proprie şi să repare daunele cauzate. Dacă păstrează construcţiile sau
lucrările făcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o
sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
(4) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ de bună-credinţă, proprietarul de teren nu poate cere
ridicarea lor şi este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii sau o sumă de bani echivalentă
creşterii valorii terenului.
(5) În cazul în care construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren învecinat,
proprietarul vecin poate dobîndi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o despăgubire, numai
dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. În acest caz, el va dobîndi şi un drept de superficie
asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei. Despăgubirea trebuie să acopere valoarea
materialelor şi costul muncii, precum şi contravaloarea folosinţei terenului aferent.
(6) Constructorul de rea-credinţă nu poate pretinde la o despăgubire mai mare de o treime din suma calculată conform
alin.(5) dacă nu va dovedi că persoana îndreptăţită poartă ea însăşi o parte din vinovăţie.

1. Accesiunea imobiliară artificială imobiliară reglementată în art.329, se întâlneşte în cazurile când: a) se face o construcţie
sau o plantaţie pe un fond sau b) se adaugă construcţii noi unei clădiri existente. În ambele aceste ipoteze este nevoie ca fondul
sau clădirea iniţială să aparţină unei persoane, iar materialul construcţiei sau plantaţiei să aparţină altei persoane. Şi în cazul
accesiunii imobiliare urmează să pornim de la regula superficecies solo cedit, conform căreia accesiunea se face întotdeauna în
folosul proprietarului fondului, cu alte cuvinte tot ce este pe teren este considerat că aparţin proprietarului acestui teren. Vom
vedea că acesta este regula, de la ea putând fi stabilite şi derogări.
Alin. 1 stabileşte o dublă prezumţie, şi anume că construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt
prezumate a fi făcute: a) de proprietarul terenului şi b) pe cheltuiala sa. Legiuitorul prevăzând o asemenea prezumţie, nu a făcut
altceva de cât să legifereze situaţiile de cele mai dese ori întâlnite la practică. Ori, întradevăr în majoritatea cazurilor
construcţiile sau plantaţiile făcute pe un fond sunt făcute de către proprietarul fondului şi pe cheltuiala sa. Chiar dacă valoarea
construcţiei sau a plantaţiei ar depăşi cu mult valoarea pământului pe care sunt făcute prezumţia prevăzută în acest aliniat îşi
găseşte aplicaţia. Însă, conform dispoziţiilor alin.1, această prezumţie se poate combate prin dovada contrarie. Ca consecinţă,
cel ce pretinde că a făcut el construcţia sau plantaţia pe un alt fond, trebuie să dovedească acest lucru. Credem că în acest caz se
va putea utiliza orice mijloc de probă: înscrisurile, depoziţiile martorilor, etc. .
Alin. 1 se referă la construcţii şi lucrări. Dacă termenul „construcţii” nu ridică semne de întrebări, apoi referitor la „lucrări”
legiuitorul a indicat expres ce se înţelege prin acestea, atribuind la ele „plantarea, precum şi amenajările aduse unui teren care
nu se incorporează în mod durabil în acesta”. Trebuie să precizăm că textul alin. 1. se referă doar la lucrări noi, dar nu şi unor
îmbunătăţiri făcute anterior. De asemenea la lucrări nu se atribuie nici reparaţiile făcute (spre exemplu înlocuirea arborilor
căzuţi).
În art. 329 legiuitorul a făcut distincţie între două situaţii, în care are loc accesiunea imobiliară artificială, şi anume: a)
proprietarul fondului face el însuşi construcţii sau plantaţii utilizând materiale străine (alin. 2) şi b) proprietarul materialelor
face construcţii sau plantaţii pe terenul ce nu-i aparţine (alin. 3 şi 4). În ambele aceste cazuri legiuitorul mai face distincţie dacă
cel ce a efectua lucrările sau plantaţiile este de bună sau rea credinţă.
2. În alin. 2 este reglementată situaţia în care proprietarul fondului a efectuat construcţii sau alte lucrări cu materiale ce nu-i
aparţin. Conform dispoziţiilor art. 329 alin. 2, proprietarul terenului care a făcut asemenea construcţii sau lucrări cu materiale
străine devine prin accesiune proprietarul lucrărilor pe cere lea făcut cu acele materiale străine. Proprietarul materialelor în acest
caz nu le va putea revendica, chiar dacă lucrările au fost efectuate cu rea – credinţă. În schimb proprietarul terenului va fi
obligat să plătească o despăgubire proprietarului materialelor egală cu valoarea acestora. Dacă proprietarul terenului este de rea-
credinţă, apoi el va mai fi obligat să repare şi prejudiciul cauzat proprietarului materialelor. Deci, pornind de la prevederile art.
329 alin. 1, trebuie să spunem că proprietarul terenului va dobândi proprietatea construcţiilor sau lucrărilor, indiferent de faptul
dacă era de bună sau rea - credinţă, adică indiferent de faptul dacă ştia sau nu ştia că materialele sunt străine.
3. A doua situaţie referitoare la accesiunea imobiliară artificială este, după cu am spus, efectuarea lucrărilor cu materiale proprii
însă pe un teren străin. Trebuie să presupunem că pentru existenţa unei asemenea situaţii este nevoie ca constructorul să fie
posesorul terenului, doar într-un asemenea caz el va putea construi. În principiu, şi în acest caz va fi aplicabilă regula generală
conform căreia proprietarul fondului devine prin accesiune proprietarul construcţiilor şi lucrărilor făcute de o terţă persoană.
Persana terţă, care a construit cu materialele sale nu devine proprietar al construcţiilor şi lucrărilor, el putând în unele cazuri să
pretindă o despăgubire de la proprietarul terenului. Spunem în unele cazuri fiindcă legiuitorul a făcut distincţie între
constructorul de bună - credinţă şi constructorul de rea –credinţă. În alin. 3 se vorbeşte despre constructorul de rea – credinţă
care a făcut lucrări pe ternul străin. Este considerat constructor de rea-credinţă persoana care ştia ori trebuia să ştie că nu este în
drept să facă construcţii şi lucrări pe terenul străin. În acest caz proprietarul fondului, poate la alegere: a) să păstreze
construcţia, ori b) să ceară ridicarea construcţiei. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este
obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
Proprietarul terenului este în drept să aleagă ce sumă să fie achitată terţului (constructorului) fie o sumă echivalentă cu valoarea
materialelor şi costul muncii, fie o sumă echivalentă cu creşterea valorii terenului. Este de presupus că proprietarul terenului
desigur va alege suma mai mică, dar nu este exclus şi inversul. Dacă proprietarul fondului nu va reţine pentru sine construcţiile
şi lucrările efectuate de terţa persoană, atunci constructorul este obligat să ridice construcţia sau lucrările pe cheltuiala sa. În caz
că demolarea construcţiei va cauza careva daune apoi acestea vor fi reparate de către constructorul de rea – credinţă. Daune pot
fi cauzate fie terenului fie proprietarului. Ridicarea construcţiilor şi lucrărilor va deveni chiar un drept al constructorului în
cazul în care proprietarul le va păstra dar va refuza să plătească constructorului valoarea materialelor şi costul muncii ori o
sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
4. Comparativ cu constructorul de rea-credinţă, situaţia constructorului de bună-credinţă este mai favorabilă, el neputînd fi
obligat să ridice construcţiile şi lucrările efectuate pe terenul străin. Aceasta este unica diferenţă între constructorul de rea-
credinţă şi cel de bună-credinţă. Şi în acest caz proprietarul terenului este obligat să achite constructorului o despăgubire ce
echivalează cu valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului. După cum putem
observa atât în cazul constructorului de rea-credinţă, cât şi în cazul constructorului de bună – credinţă suma despăgubirii ce
urmează să fie plătită de proprietarul ternului este aceiaşi. După cum am spus şi în cazul constructorului de rea-credinţă,
proprietarul terenului va alege totdeauna suma cea mai mică dintre cele două sume între care poate să opteze.
Opţiunea lăsată proprietarului relativ la despăgubirea pe cere trebuie să o plătească constructorului, opţiune expres indicată
în art. 329 alin. 3 şi 4, îşi găseşte argumentarea în unul din principiile fundamentale ale dreptului civil – „nimeni nu se poate
îmbogăţi pe nedrept în paguba altuia”. Totuşi, pornind de la faptul că proprietarul ternului va alege suma cea mai mică, nu
trebuie să credem că acest principiu se va încălca. Ori, când proprietarul terenului va plăti valoarea materialelor plus costul
muncii, fiindcă acestea sunt inferioare creşterii valorii terenului, este adevărat că proprietarul se îmbogăţeşte, însă nu pe
nedrept, deoarece constructorul nu suferă nici o pagubă, lui fiindu-i restituite toate cheltuielile suportate la efectuarea
construcţiei. Ca consecinţă în acest caz ne vom afla în situaţia în care constructorul se va îmbogăţi, dar fără a prejudicia pe
cineva, ceea ce nu contravine principiului invocat de noi puţin mai sus. La fel nu va fi violat acest principiu nici atunci când
proprietarul va plăti constructorului o sumă egală cu creşterea valorii terenului, fiindcă, deşi constructorul va suferi o pagubă
(nu va primi integral cheltuielile suportate la construcţie), totuşi proprietarul terenului nu se îmbogăţi cu nimic, deoarece el va
plăti constructorului tocmai o sumă egală cu îmbogăţirea sa. Deci, şi în acest ultim caz, vom fi în prezenţa unei pagube a unuia,
însă fără o îmbogăţire nedreaptă a altuia.
Cum va fi apărat constructorul de bună-credinţă dacă proprietarul terenului va refuza să achite despăgubirea corespunzătoare
? În acest, caz conform prevederilor art. 637 şi 638 constructorul va avea asupra construcţiei un drept de retenţie. La fel
constructorul va avea dreptul să înainteze o acţiune prin care să ceară suma corespunzătoare. Desigur constructorul de bună-
credinţă va putea ridica construcţiile pe cheltuiala doar dacă va dori acest lucru.
5. Art. 329 alin. 5 se referă la o situaţie specială, şi anume la aceea când construcţia este făcută pe două trenuri având
proprietari diferiţi. Dacă alin. precedente se refereau în egală măsură atât la construcţii cât şi la alte lucrări, apoi alin. 5 se referă
doar la construcţii. După cum putem observa această normă instituie şi o excepţie de la regula consfinţită în alin. 1 al
articolului de faţă. Astfel, dacă construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren învecinat,
proprietarul vecin poate dobândi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel
puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. Dacă mai mult de ½ din construcţie se află pe terenul constructorului
apoi vor fi aplicabile regulile din alin. 3 şi 3 din acest articol. În plus, dacă constructorul va fi de bună – credinţă, clădirea se va
afla în proprietatea comună pe cote-părţi a titularilor dreptului de proprietate asupra terenurilor. Deci, dacă constructorul (el
fiind şi proprietarul terenului) va construi o construcţie atât pe terenul său cât şi pe ternul vecinului şi mai mult de ½ din
construcţie se va afla pe terenul vecinului, el nu va deveni proprietar asupra părţii din construcţie aflată pe terenul său. Acest
lucru se va întâmpla doar dacă vecinul va dori să apeleze la alin. 5, adică doar atunci când vecinul va dori să devină proprietarul
întregii construcţii. Dacă vecinul va dori să devină proprietarul întregii construcţii, el va dobândi un drept de superficie asupra
terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei, dar va fi obligat să plătească constructorului o despăgubire.
Despăgubirea va include în sine atât cheltuielile suportate de constructor (acestea fiind valoarea materialelor plus costul munci)
cât şi contravaloarea folosinţei terenului aferent. O asemenea despăgubire o va putea pretinde doar constructorul de bună-
credinţă.
6. În ceea ce priveşte constructorul de rea-credinţă, el va putea pretinde doar 1/3 din despăgubire (valoarea materialelor şi
ostul muncii plus contravaloarea folosinţei terenului aferent.). Constructorul de rea-credinţă va putea pretinde o despăgubire
mai mare, dacă va dovedi că proprietarul ternului vecin este vinovat (spre exemplu proprietarul terenului pe care se construeşte
intenţionat tolerează construirea construcţiei până la final în loc s-ă ceară încetarea efectuării lucrărilor .)

Articolul 330. Accesiunea mobiliară

(1) În cazul în care se unesc două bunuri mobile avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia poate pretinde
separarea bunurilor dacă celălalt proprietar nu ar suferi astfel un prejudiciu.
(2) Dacă două bunuri care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încît nu se mai pot separa fără a fi deteriorate sau
fără muncă sau cheltuieli excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la constituirea
bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind obligat să plătească celuilalt proprietar preţul bunului unit
cu bunul principal.
(3) În cazul în care bunul accesoriu este mai de preţ decît bunul principal şi s-a unit cu acesta fără ştirea proprietarului,
ultimul poate cere despărţirea şi restituirea bunului accesoriu unit, chiar dacă din separare ar rezulta vătămarea
bunului principal.
(4) Dacă contractul nu prevede altfel, dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine
proprietarului ei, care este obligat să plătească valoarea manoperei. Se consideră de asemenea prelucrare scrierea,
desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei.
(5) Persoana de bună-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu îi aparţine dobîndeşte dreptul de
proprietate asupra bunului rezultat dacă valoarea manoperei este superioară valorii materiei, plătind proprietarului
preţul materiei.
(6) Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea materiei este în drept să-l reţină pînă va primi de la
proprietarul noului bun suma datorată.
(7) În cazul în care un bun s-a format prin amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparţin diferiţilor
proprietari şi nici una nu poate fi considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut despre confuziune
poate cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul
format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.
(8) În cazul în care materia unui proprietar de bună-credinţă depăşeşte cealaltă materie prin valoare şi cantitate, acesta
poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuirea materiei cu materie de
aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.

1. Şi în cazul accesiunii mobiliare regula generală este: proprietarul lucrului principal devine prin accesiune proprietarul
noului bun format prin încorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai puţin important. În art. 330 sunt reglementate trei
cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea (alin. 1-3), specificaţiunea (alin. 4-6) şi confuziunea (art. 7-8).
Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri, care cu toate că formează un singur tot, totuşi pot fi despărţite în aşa fel ca
după aceasta să fie posibilă o utilizare normală a lor. Esenţa reglementării din alin. 1 constă în faptul că dacă sau unit două
bunuri având proprietari diferiţi, acestea pot fi separate cu condiţia ca separarea să nu prejudicieze bunul.
2. Dacă bunurile, care au format un întreg, nu pot fi separate va fi aplicată regula din alin. 2. Legiuitorul în acest caz a
stabilit două situaţii: fie că separarea este imposibilă pe motivul că se va deteriora bunul, fie că separarea va necesita cheltuieli
excesive. În ambele aceste cazuri noul bun va aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la constituirea bunului, prin
muncă sau prin valoarea bunului iniţial. Tot odată, cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra noului bun, la rândul său,
este obligat s-ă achite preţul bunului unit cu bunul principal. Deci, după regula generală proprietarul bunului mai puţin
important nu va putea cere separarea bunului din bunul nou format, ci va putea pretinde doar preţul bunului.
 3. Este totuşi posibil ca proprietarul bunului accesoriu să ceară separarea bunului său din bunul principal chiar dacă ca
rezultat al separării va suferi bunul principal. O asemenea separare va fi posibilă doar în cazul în care unirea bunului accesoriu
la bunul principal a fost făcută fără ştirea proprietarului bunului accesoriu. Este de presupus că proprietarul bunului accesoriu
va putea cere separarea doar dacă aceasta nu va afecta şi bunul accesoriu. În caz contrar vor fi aplicabile regulile din alin. 2.
4. Alin. 4 cuprinde reglementări referitoare la dobăndirea dreptului de proprietate în rezultatul specificaţiunii – caz în care o
persoană face un obiect nou cu materia străină. Spre exemplu un pictor pictează un portret utilizând pânza şi vopselele altuia. În
cazul specificaţiunii nu se unesc două bunuri materiale corporale (aşa cum este la adjucţiune), ci se uneşte un bun corporal
(materia) cu nul abstract (munca pictorului în exemplul nostru). Din conţinutul în alin. 4, am putea deduce că bunul principal
este materia şi manopera este bunul accesoriu. Regula în cazul specicaţiunii este că dreptul de proprietate asupra bunului
rezultat din prelucrarea materiei aparţine proprietarului ei. Această regulă, stipulată expres în alin. 4, are un caracter
dispozitiv, părţile (adică proprietarul materiei şi cel ce efectuează manopera) pot stabili contrariul (spre exemplu noul bun va
aparţine lucrătorului, acesta fiind obligat să plătească valoarea materialului) Proprietarul materialului, conform regulii generale,
este obligat să plătească valoarea manoperei. Prin prelucrare urmează să înţelegem de asemenea scrierea, desenarea, pictarea,
imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei.
5. Prin excepţie de la regula generală stipulată în alin. 4, este posibil ca lucrătorul să devină proprietarul noului bunul, chiar
în lipsa unei înţelegeri cu proprietarul materiei. Pentru aceasta este necesar ca lucrătorul să fie de bună – credinţă, pe de o parte,
şi valoarea manoperei să fie superioară valorii materiei (spre exemplu un pictor renumit pictează un tablou pe o pânză ce nu-i
aparţine). Trebuie să considerăm că în acest caz munca este un bun principal iar materia un bun accesoriu, respectiv lucrătorul
va avea obligaţia de al despăgubi pe proprietarul materiei achitându-i valoarea. Deci, pentru a putea fi aplicabil art.330 alin 5
sunt necesare a fi întrunite două condiţii: 1) persoana care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine (lucrătorul)
trebuie să fie de bună – credinţă; şi 2) valoarea manoperei trebuie să fie superioară valorii materiei.
6. După caz, fie proprietarul materiei fie lucrătorul vor avea un drept de retenţie, adică vor fi în drept să reţină bunul până la
achitarea sumei datorate de cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului apărut în rezultatul specificaţiunii (a se
vedea în acest sens şi comentariu la art. 637).
7. Este posibil ca un bun să se formeze prin amestecul a două materii ce aparţin la doi proprietari diferiţi. O asemenea
situaţie poartă denumirea de confuziune şi este reglementată în alin. 7. Din conţinutul alin. 7 pot fi desprinse trei situaţii: 1) au
fost amestecate mai multe materii formând un nou bun însă una din materii poate fi considerată principală; 2) nici una din
materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea materiilor; 3) materialele amestecate nu pot fi separate fără
pagubă. Vom examina pe rând toate aceste trei situaţii.
Dacă una din materii poate fi considerată ca principală şi alta ca accesorie (acest lucru poate fi stabilit pe diferite criterii –
valoarea fiecăruia; cantitatea; calitatea; etc..) apoi noul obiect va putea aparţine proprietarului materiei principale, respectându-
se prevederile art. 330 alin. 8.
Dacă nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea materiilor, atunci proprietarul
materiei care nu a ştiut despre confuziune poate cere separarea materiilor.
Şi în sfârşit dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor
proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.
8. După cum am afirmat puţin mai sus dacă va fi posibil ca o materie să fie considerată ca principală, apoi proprietarul
materiei principale (materia acestuia depăşeşte cealaltă materie prin cantitate ori valoare) poate pretinde ca bunul creat prin
amestec să-i fie transmis în proprietate. Pentru a putea cere acest lucru proprietarul materiei principale trebuie să fie de bună-
credinţă. La rândul său proprietarul materiei principale va fi obligat să plătească celuilalt proprietar preţul materiei sau
înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.

Articolul 331. Dreptul dobînditorului de bună-credinţă asupra mobilelor

(1) Nu Dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care
a dispus de bun nu era proprietarul lui. există bună-credinţă cînd dobînditorul ştia sau trebuia să ştie că cel de la care a
dobîndit bunul nu era proprietarul lui. Buna-credinţă trebuie să subziste pînă în momentul intrării î posesiune inclusiv.
(2) Dobînditorul de bună-credinţă nu dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazul în care bunul
este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui sau dobînditorul l-a obţinut cu
titlu gratuit. Această regulă nu se aplică în cazul dobîndirii banilor, a titlurilor de valoare la purtător sau a bunurilor
înstrăinate la licitaţie.

1. Art. 331 urmăreşte scopul apărării intereselor dobânditorilor de bună – credinţă. Norma dată va fi aplicabilă doar în
cazurile în care dobânditorul este de bună-credinţă, respectiv nu va fi aplicabilă cazurilor în care dobânditorul este de rea-
credinţă. La fel norma dată este aplicabilă doar bunurilor mobile. Regula generală din acest articol este: dobînditorul de bună-
credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul
lui. Spre exemplu, dobânditorul a procurat un bun de la arendator, acesta nefiind în drept să înstrăineze bunul arendat.
Dobînditorul va deveni proprietar al bunului vândut de arendaş doar dacă nu va şti şi nici nu putea să ştie că arendaşul nu este
proprietarul bunului şi deci nu este în drept s-ă înstrăineze bunul. Buna - credinţă a dobânditorului se presupune, contrariul
urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă. Buna sau reaua – credinţă a dobânditorului se va determina în dependenţă de faptul
dacă ştia ori nu ştia, trebuia să ştie sau nu trebuia să ştie, că cel ce înstrăinează bunul nu este proprietarul acestuia. Reaua
credinţă nu poate fi acoperită nici printr-un act. Spre exemplu, reaua credinţă nu va putea fi acoperită prin faptul că
dobânditorul a dobândit bunul de la licitaţie organizată de instanţa judecătorească întru executarea unei hotărâri judecătoreşti,
dacă dobânditorul ştia că cel înstrăinează bunul nu este proprietarul bunului (la licitaţie adevăratul proprietar a comunicat
dobânditorului că bunul este al său). Important este ca buna-credinţă trebuie să subziste până la momentul întrării în posesie.
2. Dacă regula este că dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în
care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui, apoi excepţiea de la această regulă este prevăzută în alin. 2 conform
căreia dobânditorul de bună-credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazul în care bunul este
furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui sau dobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit.
Deci dobânditorul de bună-credinţă nu va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului mobil dacă bunul a ieşit din posesia
proprietarului contrar voinţei sale (furt, pierdere, alt mod). La fel, el, nu va deveni proprietar al bunului mobil dacă la dobândit
cu titlu gratuit. Totuşi dobânditorul de bună-credinţă va dobândi dreptul de proprietate asupra banilor, titlurilor da valoare la
purtător şi asupra bunurilor dobândite la licitaţie chiar dacă aceste bunuri au ieşit din posesia proprietarului contrar voinţei sale.
Banii şi titlurile de valoare la purtător nu vor putea fi revendicate de la posesorul de bună - credinţă nici într-un caz, ceea ce
înseamnă că dobânditorul de bună-credinţă în toate cazurile (avem în vedere acele cazuri când cel ce înstrăinează nu este
proprietarul acestor bunuri) va deveni proprietar al banilor şi al titlurilor de valoare la purtător.

Articolul 332. Uzucapiunea imobiliara

(1) Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, a posedat cu bună-credinţă sub nume de proprietar un
bun imobil pe parcursul a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv.
(2) Dacă un bun imobil şi drepturile asupra lui sînt supuse înregistrării de stat, dreptul de proprietate se dobîndeşte în
temeiul alin.(1) din momentul înregistrării.

1. Uzucapiunea este un mod nou de dobândire a dreptului de proprietate, esenţa căruia constă în faptul că o persoană poate
deveni proprietar al bunului dacă îl posedă pe o perioadă expres stabilită de lege, în condiţiile stipulate de lege. Referitor la
termen acesta diferă în dependenţă de faptul dacă bunul este mobil sau imobil. În schimb alte condiţii necesare uzucapiunii sunt
identice la toate bunurile, ele fiind prevăzute expres în art. 335.
Art. 332 se referă la uzucapiunea imobilelor. Pentru ca imobilele să fie dobăndite prin uzucapiune este necesar ca cel ce
posedă bunul s-ă fie de bună - credinţă şi să posede bunul imobil timp de 15 ani. Buna-credinţă presupune că posesorul să nu
ştie şi nici să nu poate şti că posesia sa este ilegală (a se vedea şi com. la art. 307) . Acest termen începe să curgă din momentul
în care posesia întruneşte toate condiţiile necesare uzucapiunii, acestea după cum am spus mai sus, sunt indicate în art. 335.
Conţinutul art. 332 alin 1 permite a face concluzia că vor putea fi dobândite prin uzucapiune doar bunurile imobile
neînregistrate în registrul bunurilor imobile. Spunem acest lucru, fiindcă o dată ce bunul este înregistrat în registrul bunurilor
imobile se prezumă că toţi au cunoştinţă de acest fapt, şi ca rezultat cel ce va poseda un bun imobil înregistrat în registrul
bunurilor imobile nu va putea dobândi dreptul de proprietate asupra acestui bun, fiindcă el va considerat că este de rea-credinţă.
În aşa fel, într-o asemenea redacţie art. 332 va avea puţină aplicaţie la practică, ori în majoritatea cazurilor bunurile imobile se
înregistrează în registrul bunurilor imobile. În art. 332 nimic nu se vorbeşte despre faptul cum se va înregistra dreptul de
proprietate asupra bunului imobil în cazul în care vor fi întrunite condiţiile necesare uzucapiunii. Considerăm că cel care timp
de 15 ani a posedat sub nume de proprietar un bun imobil care nu este înregistrat în registrul bunurilor imobile, va putea
dobândi dreptul de proprietate asupra acestui imobil în baza unei cereri adresate instanţei judecătoreşti. În aşa fel vor fi
înlăturate posibilele litigii ce vor putea apărea ca rezultat al dobândirii dreptului de proprietate în urma uzucapiunii.
2. În conformitate cu prevederile art. 290 dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările
acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat. Art.332 alin. 2 în principiu spune acelaş
lucru. Pornind de la faptul că dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile tot timpul trebuie înregistrat în registrul bunurilor
imobile, şi în cazul uzucapiunii dreptul de proprietate urmează a fi înregistrat în registrul bunurilor imobile.

Articolul 333. Uzucapiunea mobilelor

Persoana care posedă cu bună-credinţă timp de 5 ani un bun mobil al altuia, comportându-se ca un proprietar,
dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestui bun.

1. Referitor la bunurile imobile termenul necesar uzucapiunii este de 5 ani. Şi în cazul bunurilor mobile posesorul pentru a
putea uzurpa trebuie să fie de bună-credinţă. Deşi această regulă se pare extrem de simplă, totuşi este necesar de a o corela cu
cea din art. 331. Astfel, după cum am putut observa, în art. 331 se indică că dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul
de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. Întrebarea, în acest
sens, ar fi, care normă urmează să fie aplicată, spre exemplu în cazul când o persoană a procurat un bun de la o persoană care nu
avea dreptul să-l înstrăineze, adică nu era proprietarul bunului ? Este oare necesar ca într-o asemenea situaţie dobânditorul să
posede bunul pe parcursul a 5 ani de zile pentru a putea dobândi dreptul de proprietate, ori va putea apela la art. 331 şi ca
rezultat va deveni proprietar al bunului din momentul primirii bunului în posesie ? Pentru a răspunde la această întrebare
urmează să apelăm şi la conţinutul art. 307 alin. 1. Respectiv, pornind de la conţinutul art. 307 alin. 1, conchidem că regula din
art. 331 va fi aplicabilă ori de câte ori dobânditorul va deveni posesor al bunului mobil în baza unui act juridic (vânzare-
cumpărare; donaţie, moştenire testamentară, schimb etc.). În schimb în cazurile în care posesorul se poate considera îndreptăţit
să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptăţirii sale, vom apela la termenul
de 5 ani prevăzut de art. 333, şi deci într-o asemenea situaţie posesorul unui bun mobil va deveni proprietarul acestui bun după
expirarea termenului necesar uzucaăiunii.

Articolul 334. Unirea posesiunilor

Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesiune cu cea a autorului său.

1. În literatura de specialitate unirea posesiilor mai poartă denumirea de joncţiunea posesiilor. Joncţiunea posesiilor constă în
adăugirea la termenul posesiei actuale a posesorului, a termenului de posesie a autorului său, adică a autorului anterior. Spre
exemplu, o persoană a posedat un bun imobil zece, neînregistrat în registrul bunurilor imobile zece ani, după care au prelungit
să posede acest bun moştenitorii posesorului. Conform dispoziţiilor art. 334 moştenitorii posesorului (în exemplu nostru), vor
putea uni posesia predecesorului lor cu a lor pentru a putea uzurpa bunul imobil. În exemplu de mai sus moştenitorii vor putea
deveni proprietar după ce vor poseda bunul pe parcursul a 5 ani de zile, adică la posesia anterioară (10 ani) se mai adaugă 5 ani
necesari împlinirii termenului de uzucapiune prevăzut de art. 332 alin. 1.
Regula stipulată în art. 334 referitoare la joncţiune posesiilor, poartă un caracter dispozitiv, lăsând posesorului actual
posibilitatea de a se prevala de posesiunea predecesorului său. După cum am văzut pentru ca posesia să ducă la dobândirea
dreptului de proprietate asupra bunului posedat este necesar ca posesorul să fie de bună-credinţă (art. 332 şi 333). Deşi în art.
335 nu este expres indicat acest lucru trebuie să spunem că posesorul actual va putea uni posesia sa cu cea a predecesorului
(adică se va putea prevala de posesia acestuia) său, doar în cazul în care autorul posesiei (predecesorul) a posedat bunul cu
bună-credinţă. Posesia de rea-credinţă, conform codului civil, nici într-un caz unu va duce la dobândirea dreptului de
proprietate.
Pentru ca unirea posesiilor să, poată avea loc este necesar ca posesorul posterior să fie un succesor al primului posesor, adică
să deţină posesia de la autorul său pe baza unui raport juridic. Aceasta ar însemna că nu va fi posibilă joncţiunea posesiei atunci
când posesorul actual a uzurpat bunul de la posesorul anterior, fără nici un titlu şi fără nici un drept. O asemenea concluzie se
bazează pe faptul că între aceşti doi posesori nu există nici o legătură juridică care ar face posibilă unirea posesiilor. Dacă nu va
exista o asemenea legătură noul posesor va trebui să înceapă o nouă posesie.
Este de presupus, că regula din art. 335 de cele mai dese ori va fi aplicabilă uzucapiunii imobilelor, fiindcă în cazul bunurilor
mobile posesorul, în cazurile corespunzătoare, va avea posibilitatea să apeleze la regula din art. 331care dispune că
dobînditorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de
bun nu era proprietarul lui.

Articolul 335. Posesiunea necesara uzucapiunii

(1) Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decît posesiunea utilă. Pînă la proba
contrară, posesiunea este prezumată a fi utilă.
(2) Nu este utilă posesiunea discontinuă, tulburată, clandestină sau precară.
(3) Posesiunea este discontinuă atît timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului.
(4) Posesiunea este tulburată atîta timp cît este dobîndită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu
sînt provocate de o altă persoană.
(5) Posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încît nu poate fi cunoscută.
(6) Posesiunea este precară cînd nu se exercită sub nume de proprietar.
(7) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată.
(8) Numai persoana faţă de care posesiunea este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii.
(9) Posesiunea viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.

1. În articolul de faţă sunt numărate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a putea produce efecte
juridice, în particular condiţiile necesare uzucapiunii. Regula generală, în acest sens, este că va produce efecte juridice doar
posesia utilă. Posesia va fi utilă dacă va fi continuă, netulburată, publică şi neprecară. Se prezumă că posesia este utilă, până
la proba contrară. Contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă.
2. Viciile posesiei sunt contrariul calităţilor acesteia şi expres sunt numărate în alin. 2 din articolul comentat. Astfel, posesia
este viciată dacă este discontinuă, tulburată, clandestină şi precară.
3. Discontinuitatea posesiei ca viciu al acesteia este contrariu calităţii ca posesia să fie continuă. Posesia trebuie să fie
continuă, adică posesorul trebuie să exercite acte de stăpânire asupra bunului cu o frecvenţă normală potrivit naturii bunului.
Posesia nu trebuie să fie exercitată cu intervale prea mari, adică actele de posesie trebuie să fie făcute la intervale normale şi
într-o succesiune regulată. În caz contrar se va considera că posesie este discontinuă. În alin. 3 expres este indicat că
posesiunea este discontinuă atât timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului. Bineînţeles
că continuitatea posesiei va depinde de natura bunului, fiind posibile cazuri când nu va nu va fi necesară o interacţiune
permanentă cu bunul. Spre exemplu, posesia nu va fi discontinuă, în cazul când o persoana va poseda o păşune, care, în
principiu, poate fi exploatată nu pe tot parcursul anului ci numai sezonier. Deci, actele de posesie trebuie să fie făcute la
intervale normale în raport cu natura bunului, cu alte cuvinte să fie exercitate în momentele în care le-ar exercita în mod normal
adevăratul proprietar al bunului.
Continuitatea se prezumă până la proba contrară. Când posesorul dovedeşte că a posedat la un moment dat anterior şi mai
posedă în prezent, se prezumă că a posedat în mod continuu în intervalul dintre aceste două momente. Acest lucru este expres
prevăzut în art. 306.
4. O altă condiţie necesară posesiei pentru ca bunul să fie uzurpat este ca posesia să fie netulburată, adică să fie paşnică.
Dacă posesia este tulburată ea nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat. Alin. 4 dispune că
posesiunea este tulburată atâta timp cît este dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt
provocate de o altă persoană. După cum putea observa conţinutul acestei norme este greu de înţeles. Într-adevăr, ce înseamnă
ca posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt
provocate de o altă persoană ? Trebuie să înţelegem că posesia va fi viciată atunci când este dobândită sau conservată prin acte
de violenţă ale posesorului. Acest viciu al posesiei (adică violenţa) poate exista atât la momentul dobândiri posesiei cât şi în
timpul exercitării acesteia. Spunem acest lucru, fiindcă în art. 335 alin. 4 se indică că posesia este tulburată atunci când este
dobândită sau conservată prin acte de violenţă. Ce înseamnă că posesia să fi dobândită prin acte de violenţă credem că este
clar pentru toţi. Dar, ce înseamnă ca posesia să fie conservată prin acte de violenţă ? Dispunând în aşa fel, legiuitorul a
considerat că posesorul nu-şi va putea face singur dreptate atunci când va fi deposedat de bun, respectiv nu va avea dreptul de a
recurge la acte de violenţă pentru aşi reîntoarce posesia asupra bunului, adică a conserva posesia, ci va putea recurge la
acţiunile posesorii pentru a obţine încetarea tulburării.
5. Pentru ca posesia să fie utilă la fel este necesar ca ea să fie publică, adică să nu fie clandestină. Lin. 5 din norma
comentată arată că posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută. Deci, posesorul trebuie să
exercite actele de posesia ca proprietarul, adică public fără a căuta să la ascundă. Când posesorul caută să ascundă actele sale,
este natural să presupunem că posesia lui este clandestină. Reieşind din faptul că bunurile imobile prin natura lor nu pot fi
susceptibile de acte de posesie clandestină, adică ascunse, urmează să facem concluzia că clandestinitatea posesiei va fi
aplicabilă proprietăţii mobilelor.
6. Alin. 6 cere ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar, adică să nu fie precară. Posesia este precară atunci când
posesorul posedă pentru altul şi nu pentru el însuşi. Sunt consideraţi detentori precari aşa posesori ca locatarii, depozitarii,
uzufructuarii .... . Toate aceste persoane deţin bunul în baza unui titlu, şi sunt obligate la expirarea termenului actului, în baza
căruia deţin bunul, să-l restituie proprietarului. Deci, un detentor precar nu poate uzucapa bunul care îl deţine în baza unui act
juridic.
7. Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice persoană care are
un interes să conteste posesia. Un asemenea caracter al discotinuităţii este expres prevăzut în alin 7.
8. Spre deosebire de clandestinitate, posesia tulburată şi posesia clandestină sunt considerate vicii relative. Spre exemplu, în
cazul posesiei tulburate, acest viciu al posesiei va putea fi invocat doar de cel care a fost deposedat de bun prin violenţă şi nu va
putea fi invocat de late persoane. Cu alte cuvinte doar victima violenţei poate invoca acest viciu al posesiei, respectiv pentru
toate celelalte persoane, posesia nu este viciată, şi ele nu pot invoca împotriva posesorului violenţa care nu a fost îndreptată
împotriva lor. Astfel, după cum se explică în surse de specialitate, cu care suntem solidare, când posesorul actual, pentru a se
pune în posesia, a întrebuinţat violenţa împotriva unui posesor anterior, care nu era nici acesta adevăratul proprietar, numai
primul posesor poate opune viciul de violenţă posesorului actual, fiindcă doar el a fost victima violenţei. Violenţa poate fi atât
fizică cât şi morală (art. 335 ali.4).
La fel ca şi violenţa, după cum am spus, şi clandestinitatea este un viciu relativ. Aceasta înseamnă că posesia clandestină nu
se consideră viciată decât faţă de persoana căreia posesorul ia ascuns posesia sa. Persoanele, faţă de care posesia a fost
exercitată în mod public, nu pot invoca acest viciu de posesie.

Articolul 336. Întreruperea termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii

(1) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii (prescripţia achizitivă) nu poate începe, iar dacă a început
nu poate continua, în perioada în care este suspendată curgerea termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii de
revendicare.
(2) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii se întrerupe dacă a fost înaintată o acţiune de revendicare
faţă de persoana care posedă sub nume de proprietar sau faţă de posesorul mijlocit. În acest caz, cursul prescripţiei se
întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea.
(3) În cazul în care cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt, timpul scurs pînă la întrerupere nu se calculează. După
întrerupere poate să înceapă un nou termen.

1. Dreptul de proprietate asupra bunurilor se va dobândi prin uzucapiune, doar dacă posesorul va poseda bunul într-un
interval de timp stipulat de lege: 15 ani pentru bunurile imobile şi 5 ani pentru bunurile mobile. Dacă înăuntrul acestui termen
survine o împrejurare, prevăzută expres şi exaustiv în art. 336, atunci termenul necesar pentru invocarea uzucapiunii se
întrerupe.
Din conţinutul art. 336 se desprind două temeiuri de întrerupere a termenului de prescripţie achizitivă: a) temeiurile ce duc
la suspendarea termenului de prescripţie extinctivă; şi b) înaintarea unei acţiuni de revendicare a bunului de la posesor. Pentru
ca ambele aceste temeiuri să aibă efect de întrerupere a termenului de prescripţie achizitive este necesar ca ele să se petreacă
înăuntrul acestui termen, adică înăuntrul termenului de 15 ani – în cazul bunurilor imobile şi 5 ani în cazul bunurilor mobile.
 În alin. 1 expres nu sunt numite cazurile de întrerupere, ci se face trimitere la cazurile de suspendare a curgerii termenului de
prescripţie extinctivă. Cazurile de suspendare a termenului de prescripţie extinctivă sunt numărate în art. 274. De asemenea
urmează să avem în vedere şi temeiurile de suspendare a termenului de prescripţie prevăzute în art. 275 şi 276. Deci, termenul
necesar pentru invocarea uzucapiunii se va întrerupe dacă:
- înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
- executarea obligaţiilor este amânată;
- creditorul sau debitorul face parte din rândul forţelor armate puse pe picior de război;
- creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are un reprezentant legal;
- este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic litigios;
- activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine soluţionarea litigiului dintre părţi este
suspendată;
- sunt întrunite condiţiile stipulate în art. 275 şi 276.
2. Când un terţ cheamă pe posesor în judecată, înaintând o acţiune de revendicare, prescripţia posesorului se află întreruptă
prin efectul înaintării cererii în judecată. Acest temei de întrerupere a termenului de prescripţie achizitivă este prevăzut în alin. 2
al normei comentate. Dacă acţiunea în revendicare este satisfăcută, posesorul pierde posesia şi nu mai putem vorbi de o curgere
a termenului uzucapiunii. Dacă acţiunea în revendicare a fost respinsă, posesorul va rămâne în posesie şi se va considera că
posesia lui este valabilă. După cum putem observa soarta prescripţiei şi efectul întreruptiv al cererii în judecată depind de
hotârărea instanţei judecătoreşti prin care se va admite sau se va respinge acţiunea în revendicare. Apare întrebarea dacă simpla
înaintare a acţiunii de revendicare va avea efect de întrerupere a prescripţiei achizitive. Răspunsul îl găsim în propoziţia finală
din alin. 2 conform căreia în cazul înaintării acţiunii de revendicare, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana
care a înaintat acţiunea. Ce urmează să înţelegem prin prevederea că în cazul înaintării acţiunii de revendicare, cursul
prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea ? Această prevedere legală impune a face concluzia
că simpla înaintare a acţiunii de revendicare nu va avea efect de întrerupere a termenului de prescripţie în toate cazurile.
Înaintarea acţiunii în revendicare va avea efect doar către cel ce înaintează o asemenea acţiune, şi respectiv nu va putea afecta
pe posesorul bunului. Cel ce înaintează acţiunea în revendicare va putea apela la acest temei de întrerupere a termenului de
prescripţie achizitive doar în următorul caz. Spre exemplu termenul, de 5 ani, necesar uzucapiunii a început să curgă pe 1
ianuarie 2003 şi se va sfârşi pe 1 ianuarie 2008. Acţiunea în revendicare a fost înaintată pe 30 noiembrie 2007. Hotărărea prin
care a fost satisfăcută acţiunea în revendicare a devenit definitivă şi irevocabilă la 30 noiembrie 2008. Observăm că între
înaintarea acţiunii şi pronunţarea hotărârei a trecut un interval de timp. Dacă prescripţia ar înceta să curgă numai prin efectul
hotărârei care dă câştig de cauză reclamantului(aşa cum este în exemplul nostru), se va întâmpla că termenul prescripţiei
achizitive să se împlinească în cursul procesului, în intervalul dintre înaintarea cererii şi rămânerea definitivă a hotărării
judecătoreşti, în cazul nostru termenul necesar uzucapiunii trebuia să se împlinească la 1 ianuarie 2008, adică în perioada în
care acţiunea de revendicare se examina în instanţele judecătoreşti. În acest caz, hotărîrea nu ar mai avea nici un efect, şi
reclamantul ar pierde bunul numai din cauza îndeplinirii termenului prescripţiei achizitive în timpul examinării litigiului, deşi
acţiunea lui era fondată şi deşi acţiunea a fost înaintată până la împlinirea prescripţiei. Dispoziţia din art. 336 alin. 2 a înlăturat
acest rezultat nedrept, şi a considerat că prescripţia achizitivă, în acest caz, se va considera întreruptă chiar din momentul
înaintării acţiunii de revendicare. Tot odată, dacă în exemplul nostru, acţiunea va fi respinsă, termenul de prescripţie achizitivă
va fi considerat că sa împlinit la 1 ianuarie 2008, şi deci înaintarea cererii la 30 noiembrie nu va întrerupe curgerea prescripţiei.
3. În alin. 3 sunt prevăzute consecinţele întreruperii termenului de prescripţie achizitive. Principalul efect al întreruperii
prscripţiei este acela de a şterge, cu caracter retroactiv termenul scurs până atunci. După întrerupere începe să curgă o nouă
prescripţie care are aceeaşi natură şi aceleaşi caractere, ca şi cea întreruptă. Dacă vom fi în prezenţa întreruperii prescripţiei
datorită înaintării acţiunii de revendicare, atunci hotărârea judecătorească, prin care se va pronunţa asupra acestei acţiuni, va
avea tot timpul un caracter retroactiv, fiindcă în caz că acţiunea a fost respinsă, se consideră că ea nu a existat, şi ca consecinţă
prescripţia se continuă fără întrerupere, iar în caz că acţiunea a fost admisă, prescripţia se consideră întreruptă din ziua înaintării
acţiunii. Efectele întreruperii prescripţiei achizitive poartă un caracter relativ, adică se referă doar la cel ce a înaintat acţiunea în
revendicare şi posesorul bunului şi nu se vor răsfrânge asupra altor persoane. Spre exemplu dacă se va înainta ulterior către
posesor o nouă acţiune de revendicare, posesorul se va putea opune invocând faptul că o asemenea cauză a fost deja judecată,
adică va opune puterea lucrului judecat. Pe de altă parte dacă o altă persoană va înainta către posesor o acţiune de revendicare,
posesorul nu va putea opune puterea lucrului judecat, fiindcă după cum am afirmat efectele hotărârei prin care sa pronunţat
asupra acţiuni de revendicare sunt relative.

S e c t i u n e a a 2-a
INCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 337. Temeiurile încetării dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului,
înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege.
(2) Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd, conform legii, se efectuează:
a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;
b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate;
c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea;
d) privatizarea proprietăţii de stat;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
f) rechiziţia;
g) confiscarea;
h) alte acţiuni prevăzute de lege.

1. În acest articol legiuitorul a enumărat principalele moduri de încetare a dreptului de proprietate, lista acestora nefiind
exaustivă. Deşi , expres nu este indicat, dreptul de proprietate încetează şi prin modurile de dobândire reglementate în art. 320-
326. Ori, orice mod de dobândire a dreptului de proprietate este pentru dobânditor un mod de dobândire a dreptului de
proprietate iar pentru cel ce înstrăinează un mod de încetare a dreptului de proprietate. Astfel, vânzarea – cumpărarea este
pentru cumpărător un mod de dobândire a dreptului de proprietate iar pentru vânzător un mod de încetare a dreptului de
proprietate. Convenţional, toate modurile de încetare a dreptului de proprietate, numărate în norma comentată, pot fi clasificate
în următoarele grupe: a) încetarea benevolă a dreptului de proprietate; b) încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor
fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului; şi c) încetarea dreptului de proprietate contrar voinţei proprietarului.
Primele două grupe de moduri de încetare a dreptului de proprietare sunt prevăzute în alin.1 din norma comentată, lista lor
nefiind exaustivă.
Încetarea benevolă a dreptului de proprietate poate avea loc ca rezultat al consumării bunului de către proprietar, distrugerii
bunului de către proprietar, încheierii unui act juridic translativ de proprietate (vânzare – cumpărare, donare, schimb, moştenire
testamentară ...), cât şi în alte cazuri prevăzute de lege. La fel benevol dreptul de proprietate încetează şi ca rezultat al renunţării
la dreptul de proprietate (vezi de asemenea şi comentariul la art. 338). Urmează a fi considerat ca mod benevol de încetare a
dreptului de proprietate şi privatizarea proprietăţii de stat, mod atribuit de legiuitor la categoria celor forţate şi enumărat în
alin.2 din această normă.
Încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului poate avea loc ca
rezultat al pieirii fortuite a bunului. La fel am putea atribui la acest mod de încetare a dreptului de proprietate şi pierderea
bunului, dacă au fost respectate prevederile art. 324 şi 325, adică a fost dobândit dreptul de proprietate asupra bunului pierdut,
cât şi în cazul dobândirii dreptului de proprietate în rezultatul uzucapiunii (a se vedea şi com. la art. 332-336).
2. În alin. 2 sunt enumerate modurile de încetare a dreptului de proprietate contrar voinţei proprietarului. O astfel de încetare a
dreptului de proprietate poate avea loc doar cu respectarea prevederilor art. 46 din Constituţie conform cărora „1. Dreptul de
proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. 2. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru a cauză
de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Cedarea forţată a dreptului de proprietate
poate avea loc doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel de cazuri pot fi: a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile
proprietarului – art. 339; b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate – art. 340; c)
răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea – art.341; d) privatizarea proprietăţii
de stat – conform Legii cu privire la privatizare; e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică – în conformitate cu Legea
488/1999; f) rechiziţia – art.342; g) confiscarea – art. 343;h) alte acţiuni prevăzute de lege.

Articolul 338. Renunţarea la dreptul de proprietate

(1) Proprietarul poate renunţa oricând la dreptul de proprietate printr-o declaraţie în acest sens sau în alt mod care
atestă cu certitudine că a renunţat la bun fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui.
(2) Obligaţiile proprietarului în legătură cu bunul la care a renunţat încetează atunci când un terţ dobândeşte dreptul
de proprietate asupra bunului.
(3) Renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se face printr-o declaraţie autentificată notarial şi
înscrisă în registrul bunurilor imobile.

1. În acest articol este descris mecanismul renunţării la dreptul de proprietate. Renunţarea poate fi făcută doar de proprietarul
bunului şi nu şi de alte persoane care deţin bunul cu dreptul de posesie şi folosinţă. Nici persoana căreia ia fost transmis şi
dreptul de dispoziţie (spre exemplu un arendaş care este împuternicit cu dreptul de a transmite bunul în subarendă) tot nu este în
drept să renunţă la bun. Pot renunţa la dreptul de proprietate asupra bunului atât persoanele fizice şi juridice cât şi statul şi
unităţile administrativ teritoriale. Renunţarea la dreptul de proprietate de către stat şi organele publice locale poate avea loc doar
dacă acest lucru va fi permis acestora prin acte normative corespunzătoare. Aceste acte normative trebuie să determine
categoria de bunuri de la care statul poate renunţa. Renunţarea de la dreptul de proprietate poate fi făcută fie printr-o declaraţie ,
fie prin săvârşirea de acţiuni prin care se va atesta voinţa proprietarului de a renunţa la dreptul de proprietate aspra bunului
concret. Legiuitorul nu ne vorbeşte nimic, în alin. 1 al acestui articol, despre forma declaraţiei de renunţare la dreptul de
proprietate, ceea ce ar însemna că declaraţia poate fi făcută atât în formă scrisă cât şi în formă verbală. Bunurile de la care
proprietarul a renunţat la dreptul de proprietate sunt considerate bunuri fără stăpân şi vor fi dobândite în proprietate conform
prevederilor art. 323.
2. Important este că renunţarea propriu zisă la dreptul de proprietate nu are drept efect direct şi stingerea dreptului de
proprietate. Dreptul de proprietate va aparţine celui ce a renunţat la dreptul de proprietate până în momentul în care o persoană
terţă nu va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului. În aşa fel, proprietarul bunului ce a renunţat la dreptul de proprietate
va îndeplini toate obligaţiile apărute în legătură cu bunul de la care a renunţat – va achita impozitele, va răspunde pentru
prejudiciul cauzat de bun ... . Pe de altă parte proprietarul care a renunţat la dreptul de proprietate poate în orice moment să-şi
schimbe intenţia şi să preia bunul în posesie, folosinţă şi dispoziţie. Acest drept poate fi exercitat până în momentul dobândirii
dreptului de proprietate de către o persoană terţă asupra bunului de la care proprietarul a renunţat.
3. Alin. 3 face o excepţie de la regula stipulată în alin. 1 din prezentul articol, şi cere ca renunţarea la dreptul de proprietate
asupra bunurilor imobile să îmbrace forma autentică şi să fie înscrisă în registrul bunurilor imobile. Însă, şi în cazurile bunurilor
imobile, înregistrarea renunţării de la dreptul de proprietate în registrul bunurilor imobile nu va stinge acest drept din momentul
înregistrării renunţării. Şi în cazul bunurilor imobile va fi aplicabilă regula stipulată în art. 338 alin. 2. Dreptul de proprietate în
acest caz va înceta, în persoana celui ce renunţă, din momentul dobândirii acestuia de o altă persoană. Mecanismul dobândirii
dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat urmează să fie prevăzut în Legea cadastrului
bunurilor imobile. Totuşi, ar fi posibil, ca şi în cod să fie înserată regula, conform căreia, dacă mai multe persoane terţe doresc
să dobândească dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat, prioritate trebuie să aibă cel ce
posedă bunul la momentul renunţării. Iar, dacă nici o persoană terţă nu este posesor, prioritate urmează să aibă cel ce primul a
înaintat cererea acceptare şi de înregistrare a dreptului de proprietate.

Articolul 339. Urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului

(1) Înstrăinarea bunurilor proprietarului prin aplicarea procedurii de urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile
acestuia poate fi efectuata doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilita prin lege
sau contract.
(2) Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor urmărite în momentul dobândirii dreptului de
proprietate asupra acestora de către persoana îndreptăţită căreia îi sînt transmise bunurile.

1. Bunurile domeniului privat pot face obiectul urmării, excepţie făcând acele bunuri care conform legislaţiei nu pot fi
urmărite. Dieci, proprietarul răspunde pentru obligaţiile sale cu bunurile ce le are în proprietate. Bunurile proprietarului pot fi
înstrăinate fie prin acordul proprietarului fie în baza unei hotărâri judecătoreşti. Procedura urmăririi bunurilor proprietarului în
legătură cu executarea obligaţiei poate fi făcută forţat doar în baza unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este
stabilită prin lege sau contract. În alin. 1 este stipulată posibilitatea părţilor de a stabili o modalitate de urmărire a bunurilor în
legătură cu executarea obligaţilor. Spre exemplu, părţile conform prevederilor art. 665 pot stinge o obligaţie prin înlocuirea ei
cu alta (a se vedea şi comentariul art. 665).
Înstrăinarea forţată a bunurilor are loc în conformitate cu prevederile CPC (acestea se vor analiza după publicarea noului
CPC) .
2. În alin. 2 se specifică faptul că din momentul ce dobânditorul va dobândi dreptul de proprietate aspra bunurilor înstrăinate
conform procedurii de urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile proprietarului, acesta din urmă va pierde dreptul de
proprietate asupra acestor bunuri. Dacă se înstrăinează un bun imobil vor fi aplicabile regulile registrului bunurilor imobile,
adică dreptul de proprietate va apărea la dobânditor din momentul înregistrării.

Articolul 340. Înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate

avea în proprietate

(1) Daca, in temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobîndit dreptul de proprietate asupra unui bun care, conform
legii, nu poate să-i aparţină cu drept de proprietate, proprietarul este obligat să înstrăineze bunul timp de un an din
momentul dobîndirii dreptului de proprietate sau în alt termen stabilit de lege.
(2) Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit la alin.(1), instanţa de judecată, la cererea autorităţii
administraţiei publice locale, poate dispune, după caz, înstrăinarea bunului şi remiterea sumei obţinute către fostul
proprietar, cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în proprietate statului şi despăgubirea
proprietarului în cuantumul stabilit de instanţa de judecată.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi în cazurile în care persoana a dobîndit în proprietate, în temeiurile prevăzute de
lege, un bun pentru care este nevoie de o autorizaţie specială şi i-a fost refuzată eliberarea unei atare autorizaţii.

1. Norma dată se referă la o anumită categorie de bunuri care au un circuit limitat, spre exemplu armele de vânătoare se află
în circuitul civil cu respectarea unor cerinţe ale Legii 110/1994, (a se vedea şi com. la art. 286). La fel ea este aplicabilă la o
anumită categorie de persoane, care nu pot avea în proprietate o numită categorie de bunuri. Spre exemplu, conform
dispoziţiilor art. 38 din Legea 459/1991, în Republica Moldova se admite proprietatea cetăţenilor şi a persoanelor juridice ale
altor state ..... cu excepţia proprietăţii asupra trenurilor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic. Totuşi, se poate întâmpla ca
o persoană în temeiurile prevăzute de lege să dobândească dreptul de proprietate asupra unui bun care conform legii nu poate
să-i aparţină (spre exemplu un cetăţean străin va moşteni un teren agricol). În aceste cazuri, conform dispoziţiilor art. 340 alin.
1, persoanele care au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care nu le pot avea în proprietate, urmează să
înstrăineze bunurile date în decurs de un an de zile din momentul dobândirii dreptului de proprietate. Printr-o lege poate fi
stabilit şi un alt termen, care poate fi mai mare sau ,mai mic de un an.
 2. În alin. 2 sunt stabilite consecinţele nerespectării prevederilor alin. 1. Astfel, dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în
decurs de un an de zile, acesta poate fi înstrăinat printr-o hotărâre a instanţei judecătoreşti. Doar instanţa judecătorească este în
drept să dispună înstrăinarea bunurilor. Instanţa judecătorească poate dispune înstrăinarea bunului prin petrecerea licitaţiei.
Suma obţinută din realizarea bunului va fi remisă fostului proprietar cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare. La fel instanţa
judecătorească poate dispune transmiterea bunului în proprietatea statului. În acest caz statul va fi obligat să achite o
despăgubire în mărimea stabilită de instanţa judecătorească. La adoptarea unei asemenea încheieri instanţa judecătorească va
ţine cont şi de prevederile art. 46 din Constituţie, adică despăgubirea trebuie să fie corespunzătoare (să reflecte valoarea reală a
bunului) şi prealabilă.
3. După cum am mai menţionat la alin. 1, unele categorii de bunuri au un circuit limitat. Astfel, conform art. 26 alin 1 din
Legea 110/1994, persoana fizică care doreşte să aibă în proprietate o armă de vânătoare se adresează organului de poliţie la
domiciliu, care în decurs de două luni decide asupra eliberării autorizaţiei de achiziţionare a armelor şi muniţiilor aferente.
Dacă, persoana fizică va procura o armă de vânătoare cu încălcarea acestei dispoziţii legale, adică fără a primi autorizaţia
specială, pe motivul că ia fost refuzată eliberarea acestei autorizaţii (Legea 110/1994 în art. 26 alin. 2 enumără categoriile de
persoane cărora nu li se va elibera autorizaţia de achiziţionare a armei), atunci vor fi aplicabile prevederile alin. 1 şi 2 din norma
comentată. Persoana în cauză va trebui în decurs de un an să înstrăineze arma, în caz contrar ea va fi înstrăinată printr-o
dispoziţie a instanţei judecătoreşti.

Articolul 341. Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării

regulilor de comportare cu ele

În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele încălcînd evident regulile stabilite prin lege sau
prin normele de comportare umană cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite predarea animalelor. Preţul se
stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărîre judecătorească.

În art. 287 este stipulat că animalele nu sunt lucruri, ele fiind ocrotite prin legi speciale. O prevedere legală, în acest sens, ce
urmăreşte protecţia animalelor este şi norma comentată. Această normă, fiind nouă legislaţiei, are drept scop protejarea
animalelor, în cazurile când stăpânii lor se comportă cu cruzime faţă de ele. Prevederile art. 341 vor fi aplicabile doar
animalelor domestice, şi nu se va aplica în cazul animalelor sălbatice. Totuşi, această normă poate fi aplicabilă în cazul
animalelor, care deşi nu sunt considerate domestice, totuşi le-a fost îngrădită posibilitatea de a se mişca liber (spre exemplu
animalele din grădinile zoologice, sau animalele sălbatice ce sunt dresate).
Pentru ca această normă să fie aplicabilă, este necesar ca proprietarul animalelor să încalce regulile stabilite prin lege sau
prin normele de comportate umană cu animalele. Dacă proprietarul animalelor va considera că nu încalcă regulile de
comportare cu animalele, litigiul va fi soluţionat de instanţa de judecată la cererea persoanelor ce doresc să răscumpere
animalele domestice. Acest drept îl are orice persoană. Persoana care se va adresa cu asemenea cereri va fi obligată în şedinţele
judiciare să dovedească că proprietarul animalelor se comportă cu cruzime faţă de animale şi încalcă evident regulile de
comportare cu animalele.
Preţul de răscumpărare se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe prin hotărâre judecătorească.

Articolul 342. Rechiziţia

(1) În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau în o altă situaţie excepţională, proprietarul poate fi deposedat
de bun în temeiul unei decizii a autorităţii publice, în modul şi în condiţiile stabilite de lege.
(2) Persoana al cărei bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea lui dacă, după încetarea situaţiei excepţionale, acesta
s-a păstrat în natură.
(3) Preţul bunului sau preţul folosirii lui, în cazul în care s-a păstrat în natură şi a fost restituit proprietarului, se
stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească.

1. Rechiziţia este un mod de încetare a dreptului de proprietate, conform căreia bunurile proprietarului se retrag în interesul
societăţii în modul şi în condiţiile stabilite de actele legislative. Particularităţile acestui mod de încetare a dreptului de
proprietate constau în faptul că bunurile proprietarului se retrag pentru a fi folosite în folosul societăţii în cazuri excepţionale.
Principalele cazuri, care pot servi drept temei de rechiziţie a bunurilor sunt enumărate în art. 342 alin. 1, de regulă acestea fiind
calamităţi naturale, epidemii, epizootii. Scopul rechiziţiei este de a garanta securitatea cetăţenilor, de a salva bunuri sau de a
distruge careva bunuri în caz de epidemii sau epizootii. În cazul rechiziţiei bunurile proprietarului se retrag în baza unei hotărâri
a organului competent. Modul şi condiţiile rechiziţiei, cât şi organul abilitat de a decide rechiziţia, urmează să fie determinate
prin lege, care urmează să fie adoptată de Parlament.
2. Bunurile retrase proprietarului în rezultatul rechiziţiei sunt folosite de stat în perioada necesară. Dacă, după ce situaţia
excepţională care a servit drept temei de rechiziţionare a bunurilor, a încetat, iar bunurile rechiziţionate sau păstrat în natură şi
mai pot fi folosite după destinaţie, atunci persoana al cărei bun a fost rechiziţionat este în drept să ceară restituirea bunului.
3. În alin. 3 din norma comentată sunt stipulate consecinţele retragerii bunului în rezultatul rechiziţiei. Pot exista două
situaţii: a) bunul nu sa păstrat – în acest caz statul urmează să achite costul bunului rechiziţionat; b) bunul sa păstrat şi a fost
restituit celui de la care a fost rechiziţionat - în acest statul urmează să achite o plată pentru folosirea bunului. În ambele aceste
cazuri mărimea plăţii este determinată prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe de instanţa judecătorească. La stabilirea
preţului instanţa trebuie să reiasă din preţul real al bunului rechiziţionat, putând numi şi o expertiză pentru determinarea
preţului bunului rechiziţionat.

Articolul 343. Confiscarea

(1) Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărîre judecătorească în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(2) În cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act administrativ. Actul
administrativ cu privire la confiscare poate fi atacat în instanţa de judecată.

1. Prin confiscare se înţelege trecerea fără plată către stat a unui bun ca sancţiune pentru săvârşirea unei fapte ilicite, în baza
deciziei instanţei judecătoreşti sau altui organ de stat competent. Cazurile şi condiţiile confiscării bunurilor pot fi stipulate doar
în lege. Poate fi confiscată doar averea dobândită ilicit. Bunurile dobândite licit, conform art. 46 alin.3 din Constituţie, nu pot fi
confiscate, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă.
Codul Penal (din 2002) în art. 106 enumără categoriile de bunuri ce pot fi supuse confiscării cât şi persoanele către care poate
fi aplicată această sancţiune.
La fel art. 28 din Codul cu privire la contravenţiile administrative stabileşte ca sancţiune confiscarea obiectului care a
constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei administrative.
Ca sancţiune civilă confiscarea averii este prevăzută în art. 40 alin. 4 şi 5 din Legea 837/1996, care dispune că bunurile
asociaţiei obşteşti lichidate prin hotărârea instanţei judecătoreşti, datorită temeiurilor indicate le art. 40 alin. 4 din legea sus
numită, rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietatea statului.
2. Bunurile proprietarului pot fi confiscate şi în baza unui act administrativ doar în cazurile prevăzute de lege. Un asemenea
caz este prevăzut de Codul Vamal, care admite confiscarea bunurilor în condiţiile şi în ordinea stabilită de acest act normativ.
Dacă proprietarul bunului nu este de acord cu actul administrativ de confiscare, acesta poate fi atacat în instanţa de judecată.

Capitolul III
PROPRIETATEA COMUNA
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE

Articolul 344. Proprietatea comuna. Temeiurile apariţiei ei

(1) Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept de proprietate doi sau mai mulţi titulari.
(2) Proprietatea comună poate apărea în temeiul legii sau în baza unui act juridic.

1. Dreptul de proprietate comună este acea modalitate juridică a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceea că
toate prerogativele conferite în acest drept aparţin împreună şi concomitent mai multor titulari.
Fiind cea mai importantă modalitate a dreptului de proprietate, proprietatea comună se caracterizează prin aceea că
prerogativele dreptului aparţin împreună şi concomitent la mai mulţi titulari (coproprietari).
Subiecţi ai dreptului de proprietate comună pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice. Obiecte ale dreptului de proprietate
comună pot fi atât bunurile mobile cât şi cele imobile.
Subiecţii dreptului de proprietate comună, ca şi orice proprietar, posedă, foloseşte şi dispun la propria dorinţă de bunurile pe
care le au în proprietate. Însă posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor le exercită în comun.
Dreptul de proprietate comună se caracterizează prin următoarele trăsături: a) titulari ai dreptului de proprietate sunt cel
puţin două persoane; b) întinderea dreptului fiecărui titular este precis delimitată sub forma cotei – părţi în cazul proprietăţii
comune pe cote-părţi iar în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, aceasta este determinată numai cu ocazia împărţiri
bunurilor comune; c) bunul ce constituie obiectul dreptului de proprietate comună nu este divizat în materialitatea sa, şi ca
consecinţă drepturile coproprietarilor se extind asupra întregului bun. Cu alte cuvinte, în cazul dreptului de proprietate comună,
dreptul fiecărui coproprietar se răsfrânge asupra celei mai mici părţi componente ale bunului, întâlnindu-se în fiecare din
această parte cu drepturile concurente ale celorlalţi coproprietari.
2. Temei de apariţie a dreptului de proprietate comună poate servi atât legea cât şi actul juridic civil. De regulă, dreptul de
proprietate comună pe cote – părţi apare în baza actului juridic civil, printre care cele mai frecvente sunt: succesiunea, vânzarea
– cumpărarea, donarea ... Regula este diametral opusă în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, care de regulă apare în baza
legii. Spre exemplu art. 371 dispune că bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună în
devălmăşie dacă contrariul nu reiese din lege sau contractul încheiat între ei. Prevederi asemănătoare întâlnim şi în Codul
Familiei art. 20. Şi proprietatea comună în devălmăşie poate lua naştere în baza actului juridic civil, însă acest lucru este mai rar
întâlnit.
 Articolul 345. Formele proprietăţii comune

(1) Proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei fiecărui proprietar (proprietate pe cote-părţi) sau
prin nedelimitarea cotelor-părţi (proprietate în devălmăşie).
(2) Daca bunul este comun, proprietatea pe cote-părţi se prezumă pînă la proba contrară.
(3) Coproprietarii devălmaşi pot atribui bunurilor comune regimul proprietăţii comune pe cote-părţi.

1. Codul Civil cunoaşte două forme ale proprietăţii comune: proprietatea comună pe cote-părţi şi
proprietatea comună în devălmăşie.
Specific pentru proprietatea comună pe cote-părţi este faptul că obiectul rămâne nefracţionat în
materialitatea sa, pe când dreptul de proprietate se fracţionează pe cote-părţi aritmetice ideale, egale sau inegale. Iar în cazul
proprietăţii comune în devălmăşie dreptul de proprietate comună aparţine nefracţionat tuturor titularilor devălmaşi şi au ca
obiect bunuri comune.
În raporturile juridice civile ale dreptului de proprietate comună avem atât relaţii interne între
coproprietari cât şi relaţii externe. Relaţiile externe poartă un caracter absolut, adică coproprietarilor unui bun le aparţine
dreptul de proprietate asupra acestui bun şi nimeni nu este în drept de a încălca dreptul acestor coproprietari în exercitarea
dreptului de proprietate.
În dependenţă de relaţiile lăuntrice dintre coproprietari avem dreptul de proprietate pe cote-părţi şi în
devălmăşie.
Deci, există două forme ale dreptului de proprietate comună: a) proprietatea comună pe cote – părţi şi b) proprietatea
comună în devălmăşie (fără stabilirea cotelor - părţi).
Dreptul de proprietate comună pe cote – părţi. Dreptul de proprietate comună pe cote - părţi, este acel drept de proprietate
care aparţine la două sau mai multe persoane, exprimat în cote ideale, (o jumătate, o treime, o pătrime etc.) asupra unui bun
nefracţionat în materialitatea sa.
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se caracterizează, în primul rând, prin faptul că nici unul dintre
coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun. Aceasta înseamnă că bunul nu este fracţionat în
materialitatea lui, în caz contrar nu va exista proprietate comună pe cote-părţi, ci va exista o proprietate exclusivă. În al doilea
rând, fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv al cotei părţi ideale, abstracte din dreptul de proprietate.
Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. Codul Civil enumără două feluri de proprietate comună pe cote-
părţi: proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară şi proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.
Criteriul ce stă la baza acestei clasificări este durata existenţei dreptului de proprietate comună pe cote-
părţi. În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi obişnuite se admite încetarea acesteia prin împărţeală (partaj), iar în unele
cazuri şi prin separare. În schimb proprietatea comună pe cote-părţi forţată nu poate fi împărţită între coproprietari datorită
destinaţiei pe care o are bunul aflat în coproprietate.
Cea mai răspândită formă a proprietatea comună pe cote-părţi este proprietatea comună pe cote-părţi
obişnuită sau temporară. În cea ce priveşte proprietatea comună pe cote-părţi forţată, aceasta este întâlnită mai rar şi de regulă
temei de apariţie a acesteia serveşte legea. Asemenea prevederi legale există şi în codul civil. Spre exemplu art. 355 alin. 1
dispune că dacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă destinaţie avînd proprietari diferiţi, fiecare
dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă, asupra părţilor din clădire, care, fiind
destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decât în comun. Proprietatea comună pe cote părţi forţată mai poate exista şi în
următoarele cazuri: a) coproprietatea loturilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile comune, temei de
apariţie a acesteia fiind acordul părţilor; b) coproprietatea despărţiturilor dintre două imobile (zidul, şanţul şi gardul – art.
356Arti); c) coproprietatea asupra unor bunuri considerate de familie (tablouri de familie, cavouri şi alte lucrări funerare).
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară. Obiecte ale dreptului de proprietate comună
pe cote-părţi a cetăţenilor pot fi orice bun, în afară de acelea care, conform legii, nu pot fi în proprietatea acestora. De obicei,
astfel de bunuri sunt: casele de locuit, vitele, diferite obiecte preţioase. De reglă în proprietatea cmună pe cote – părţi se află
bunuri indivizibile. Raporturi de proprietate comună pe cote-părţi există între persoane fizice, între persoane juridice, între
persoane fizice şi persoane juridice, între persoane fizice şi stat sau unităţi administrativ-teritoriale. Între persoane fizice şi stat
coproprietatea poate să apară în mai multe situaţii: cota-parte a unui coproprietar a trecut la stat ca urmare a inexistenţei
moştenitorilor sau aceştia au renunţat la succesiune; dobândirea prin confiscare sau act juridic a cotei-părţi a unui coproprietar
etc.
Dreptul de proprietate comună în devălmăşie. Dreptul de proprietate în devălmăşie este cea de a doua formă sub care se
înfăţişează dreptul de proprietate comună. Această formă a dreptului de proprietate se caracterizează prin aceea că titularii
acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului comun şi nici bunurile în materialitatea lor ce
aparţin fiecăruia în parte (a se vedea şi comentariu la art. 366).
2. În alin. 2 din această normă se instituie prezumţia conform căreia, dacă bunul este comun, apoi el aparţine titularilor cu
drept de proprietate comună pe cote-părţi. Această dispoziţie poartă un caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că legea sau
acordul părţilor pot să deroge de la această regulă. Spre exemplu, conform prevederilor art. 371 alin. 1, în cazul bunurilor
soţilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ele aparţin cu drept de proprietate comună în devălmăşie până la proba
contrarie.
3. În cazul proprietăţii comune în devălmăşie coproprietarii, pot prin acord comun, să decidă ca asupra bunurilor lor, să se
aplice regimul proprietăţii comune pe cote – părţi. O asemenea înţelegere poate fi făcută în orice formă, fie scris fie verbal.
Dacă vor exista divergenţe referitor la atribuirea bunurilor din proprietatea comună în devălmăşie regimul juridic al proprietăţii
comune pe cote-părţi, atunci litigiul se va soluţiona de către instanţa judecătorească.

S e c t i u n e a a 2-a
PROPRIETATEA COMUNA PE COTE-PARTI

Articolul 346. Cota-parte în proprietatea comună pe cote-părţi

(1) Fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei cote-părţi ideale din bunul comun. Cotele-părţi sînt
prezumate a fi egale pînă la proba contrară. Dacă bunul a fost dobîndit printr-un act juridic, nu se va putea face proba
contrară decît prin înscrisuri.
(2) Coproprietarul care a făcut din contul sau, cu acordul celorlalţi coproprietari, bunului comun îmbunătăţiri
inseparabile are dreptul să ceară modificarea respectivă a cotelor-părţi sau compensarea cheltuielilor.

1. În cadrul proprietăţii comune bunul aparţine la mai mulţi titulari, fără ca bunul însuşi să fie fracţionat în materialitatea sa,
în schimb dreptul de proprietate este divizat în cote – părţi. Fiecare coproprietar în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi îşi
cunoaşte mărimea cotei - părţi. Asupra cotei – părţi coproprietarul are un drept exclusiv, ceea ce înseamnă că dreptul de a
dispune cu această cotă parte îi aparţine în exclusivitate coproprietarului. Mărimea cotelor – părţi din proprietatea comună este
determinată fie prin lege fie prin acordul proprietarilor. În lipsa unei prevederi legale, sau lipsă a acordului dinte coproprietari
privind mărimea cotelor-părţi, va fi aplicabilă prezumţia stipulată în art. 346 alin. 1, conform căreia cotele – părţi vor fi
considerate egale. Această prezumţie va putea fi înlăturată prin proba contrariului. O asemenea probă poate fi legea sau actul
juridic încheiat între coproprietari. Dacă bunul a fost dobândit în baza unui act juridic, apoi mărimea cotelor – părţi din
proprietatea comună pe cote-părţi, va putea fi dovedită doar prin înscrisuri. Această prevedere legală, stipulată în alin. 1, va fi
aplicabilă şi în cazurile în acre actul prin care a fost dobândit bunul în proprietate, a fost încheiat în formă verbală. Aceasta
înseamnă, că în toate cazurile când în baza unui act juridic, se va dobândi un bun în proprietate comună pe cote-părţi, ,
coproprietarii printr-un înscris urmează să determină mărimea cotelor - părţi. În lipsa unui asemenea înscris va fi aplicată
prezumţia – mărimea cotelor – părţi sunt egale.
2. Fiecare coproprietar poate aduce careva îmbunătăţiri bunului, care pot fi separabile sau inseparabile şi care pot fi făcute cu
sau fără acordul celorlalţi coproprietari. Dacă îmbunătăţirile pot fi separate, atunci cel ce le-a făcut le poate separa, fără a fi
necesar acordul celorlalţi coproprietari. Coproprietarii pot decide ca îmbunătăţirile separabile, să nu fie separate şi celui ce le-a
făcut să i se restituie cheltuielile, fără a fi modificate mărimea cotelor – cărţi. La fel coproprietarii pot decide a mări
corespunzător cota – parte celui care a făcut aceste îmbunătăţiri. Alta va fi soarta îmbunătăţirilor inseparabile. Dacă acestea au
fost făcute cu acordul celorlalţi coproprietari, atunci cel care le-a făcut din contul său, poate cere modificarea corespunzătoare a
mărimii cotelor-părţi sau compensarea cheltuielilor. În caz de litigiu, mărimea cotelor-părţi (mărimea compensaţiilor ce
urmează să fie achitate celui ce a făcut îmbunătăţiri) va fi determinată de instanţa judecătorească. Dacă, îmbunătăţirile sunt
inseparabile şi au fost făcute fără acordul celorlalţi coproprietari, apoi cel ce a efectuat asemenea îmbunătăţiri nu va fi în drept
să ceară nici modificarea cotelor-părţi şi nici nu va fi în drept să ceară compensarea cheltuielilor.

Articolul 347. Folosinţa bunului proprietate comună pe cote-părţi

(1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul proprietate comună pe cote-părţi în măsura care nu schimbă
destinaţia lui şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2) Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor sau, în caz de divergenţe, prin hotărîre
judecătorească în baza unei aprecieri echitabile a intereselor tuturor coproprietarilor.
(3) Coproprietarul este în drept să ceară în posesiune şi folosinţă o parte din bunul comun corespunzător cotei sale, iar
în caz de imposibilitate, să ceară coproprietarilor care posedă şi folosesc bunul plata unei compensaţii echitabile.
(4) Coproprietarul care exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun fără acordul celorlalţi coproprietari poate fi
obligat la plata unei despăgubiri.

1. Atributul folosinţei, care intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate comună pe cote-părţi, constă în dreptul
coproprietarilor de a utiliza bunul comun în propriul lor interes. Modul de exercitare a dreptului de folosinţă a bunului comun
este stabilit în art. 347. Anume prin intermediul acestui atribut coproprietarii îşi satisfac necesităţile proprii pe care le poate
produce bunul proprietate comună. Regula generală referitoare la folosirea bunului proprietate comună pe cote-părţi este
prevăzută în alin. 1, care impune la respectarea următoarelor două condiţii: a) cel ce foloseşte bunul proprietate comună pe
cote-părţi nu este în drept să schimbe destinaţia bunului; şi b) acest coproprietar folosind bunul proprietate comună nu trebuie
să aducă atingere drepturilor celorlalţi coproprietari, adică nu este în drept să împiedice exerciţiul concurent şi simultan al
atributului de folosinţă al celorlalţi coproprietari.
2. Dacă în alin. 1 se prevede posibilitatea fiecărui coproprietar de a folosi bunul comun, apoi în alin. doi este reglementat
modul de folosinţă a bunurilor comune. Regula generală, în acest sens este, că modul de folosinţă este stabilit prin acordul
coproprietarilor. Dispoziţia din alin. 2, impune a concluziona că la stabilirea modului de folosinţă este necesar să existe acordul
tuturor coproprietarilor, adică trebuie să existe consens. Deşi această regulă pare a avea un caracter imperativ, urmează să
spunem că Legea 913/2000 (condominiului), conţine alte prevederi referitoare la modul de folosire a bunurilor comune. Modul
de folosire a bunurilor comune din condominium nu se stabileşte cu acordul tuturor coproprietarilor ci cu majoritatea din cei
prezenţi la adunarea generală a membrilor asociaţiei de proprietari. Astfel art. 27 din această lege stabileşte că „adunarea
generală este deliberativă dacă la ea sunt reprezentate cel puţin 2/3 din numărul total de voturi”. De competenţa adunării
generale a membrilor asociaţiei de proprietari ţine şi stabilirea modului de folosire a bunurilor comune (a se vedea şi art. 26 din
Legea 913/2000). Dacă coproprietarii nu vor ajunge la un numitor comun referitor la stabilirea modului de folosire a bunului
comun, acesta va fi stabilit prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărui coproprietar. Instanţa judecătorească la adoptarea
hotărârei va ţine cont de aptul că folosirea bunului comun trebuie să fie echitabilă şi să corespundă intereselor tuturor
coproprietarilor.
3. Bunul proprietate comună pe cote-părţi poate fi folosit de coproprietari proporţional mărimei cotelor – părţi. Spre exemplu,
o casă cu patru odăi, care a trecut prin moştenire la doi moştenitori, poate fi folosită proporţional mărimei cotelor–părţi – ambii
moştenitori vor folosi câte două odăi. Dacă bunul ce alcătuieşte obiectul dreptului de proprietate comună pe cote-părţi este
folosit în exclusivitate de către un singur coproprietar apoi ceilalţi coproprietari sunt îndreptăţiţi să ceară echivalentul lipsei de
folosinţă conform cotei lor părţi . Compensaţia pentru nefolosirea bunului trebuie să fie echitabilă. O asemenea compensare
coproprietarii pot cere în cazul când bunul nu poate fi folosit de către toţi coproprietarii. Dacă bunul poate fi folosit de către toţi
coproprietarii proporţional mărimei cotei lor părţi, atunci fiecare coproprietar poate folosi într-un asemenea mod bunul comun.
Cel ce de unul singur foloseşte bunul va fi obligat să achite o compensaţie celorlalţi coproprietari, chiar dacă folosinţa în comun
a bunului este posibilă, dar el a acceptat folosirea de unul singur a întregului bun. În aceste cazuri între coproprietari trebuie să
fie încheiate acte cu privire la modul de folosire a bunului comun. În aceste acte juridice civile urmează să se indice mărimea
compensaţiilor.
4. Din conţinutul alin. 1-3, reiese că folosinţa bunului comun de un singur coproprietar poate avea loc cu acordul celorlalţi
coproprietar, iar în caz de divergenţe rin hotărâre a instanţei judecătoreşti. Dacă, totuşi unul din coproprietari va folosi bunul de
unul singur, fără a avea acordul celorlalţi coproprietari, atunci el va fi ţinut şi la plata unei despăgubiri.

Articolul 348. Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi

(1) Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se cuvin tuturor coproprietarilor proporţional cotei-
părţi deţinute dacă aceştia nu au stabilit altfel.
(2) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile de producere sau de culegere a fructelor are dreptul la
compensarea acestor cheltuieli de către
coproprietari proporţional cotei lor părţi.

1. Art. 348 urmează a fi privit în concordanţă cu 1rt. 299 (a se vedea şi acest comentariu). În art. 348 alin. 1 este întărită
regla conform căruia „fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se cuvin tuturor coproprietarilor
proporţional cotei-părţi deţinute”. Însă această regulă poartă un caracter dispozitiv, coproprietarii putând deroga de la ea.
Astfel coproprietarii pot decide ca fructele să fie repartizate în mod egal tuturor fără să se ţină cont de mărimea cotei-părţi a
fiecărui coproprietar, sau să fie repartizate într-un alt mod, spre exemplu toate fructele vor reveni celor ce nu posedă şi folosesc
bunul.
2. De regulă pentru a obţine careva fructe este necesar şi de suportat careva cheltuieli. Cheltuielile pot apărea fie la
producerea fructelor fie la culegerea lor, şi pot fi suportate de toţi coproprietarii sau doar de unul. Cheltuielile suportate la
producerea sau culegerea fructelor bunurilor comune urmează să fie împărţite între toţi coproprietarii proporţional cotei lor
părţi. Dacă aceste cheltuieli au fost suportate doar de un singur coproprietar, atunci el este în drept să ceară de la ceilalţi
coproprietari compensarea acestora.

Articolul 349. Beneficiile şi sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi

Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi proporţional cotei lor
părţi.

Bunul comun poate aduce venituri şi poate impune careva sarcini. Beneficiile aduse de bunul comun vor fi împărţite între
coproprietari proporţional mărimei cotei-părţi. Acelaş principiu va fi aplicat şi sarcinilor care vor apărea în legătură cu
întreţinerea şi administrarea bunului comun. Astfel, fiecare din coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi are obligaţia
de a participa la efectuarea plăţii impozitelor, taxelor şi altor plăţi obligatorii, precum şi la acoperirea cheltuielilor pentru
întreţinerea şi păstrarea bunurilor comune. Aceste cheltuieli sunt proporţionale cotelor-părţi ce aparţin fiecărui coproprietar.

Articolul 350. Actele de conservare a bunului proprietate comuna pe cote-părţi

Fiecare coproprietar poate să efectueze acte de conservare a bunurilor proprietate comună pe cote-părţi fără acordul
celorlalţi coproprietari şi să le pretindă compensarea cheltuielilor proporţional cotei lor părţi.
 Reglementările din art. 350 nu au fost cunoscute legislaţiei civile anterioară prezentului cod. De fapt pentru prima dată codul
civil determină natura juridică a actelor de conservare, stipulând expres în art. 198 alin. 1 că „act juridic de conservare este
actul prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil”. Actele de conservare au ca scop de a salva
un bun de la un pericol iminent, adică se urmăreşte menţinerea bunului în starea lui actuală. Aşa spre exemplu, va fi un act de
conservare, măsurile întreprinse de coproprietari pentru repararea unei case de locuit , care ameninţă să se prăbuşească dacă
asemenea reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm, că mărimea cheltuielilor ce urmează să fie suportate la reparaţia
casei de locuit trebuie să fie infime în raport cu preţul casei de locuit. Sunt, de asemenea acte de conservare şi actele prin care se
întrerupe o prescripţie, cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci (gajul bunului imobil).
Pentru a şti dacă un act este sau nu act de conservare este necesar ca el să întrunească în sine următoarele condiţii: a) să
existe un pericol care ameninţă pieirea unui bun sau încetarea unui drept; b) actul săvârşit să necesite o cheltuială minimă în
raport cu valoarea bunului sau dreptului salvat. Prin natura lor, aceste acte sunt indispensabile pentru însăşi existenţa bunului şi
de ele beneficiază toţi coproprietarii. Anume din aceste considerente, legiuitorul în norma comentată , a prevăzut că actele de
conservare pot fi făcute de un singur coproprietar, fără a se cere acordul celorlalţi coproprietari.
În art. 350 este prevăzut nu doar dreptul oricărui coproprietar de a face acte de conservare fără a cere acordul celorlalţi
coproprietari, ci şi dreptul celui ce a făcut asemenea acte să pretindă de la ceilalţi coproprietari compensarea cheltuielilor.
Aceste cheltuieli vor fi suportate de coproprietari proporţional cotei lor părţi.

Articolul 351. Actele de dispoziţie privind bunurile proprietate comuna

pe cote-părţi

(1) În privinţa bunurilor proprietate comună pe cote-părţi nu se pot încheia acte de dispoziţie decît cu acordul tuturor
coproprietarilor.
(2) Actele de dispoziţie încheiate în lipsa unanimităţii sînt lovite de nulitate relativa dacă se demonstrează că terţul este
de rea-credinţă. În acest caz, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data cînd coproprietarul care nu şi-a
dat acordul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenta cauzei de nulitate.
(3) Coproprietarul poate să înstrăineze cota sa parte, respectînd dreptul de preemţiune al celorlalţi coproprietari.

1. Referindu-ne la dreptul de dispoziţie asupra bunului proprietate comună trebuie să distingem între dispoziţia întregului
bun şi dispoziţia cu cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi. Alin. 1 şi 2 din norma de faţă se referă la dispoziţia
întregului bun, pe când alin 3 din art. 352 şi art. 353 se referă la dispoziţia cotei-părţi din proprietatea comună pe cote părţi.
Pornind de la faptul că în cazul proprietăţii comune, bunul nu se fracţionează, legiuitorul a instituit în alin. 1 regula conform
căreia actele de dispoziţie asupra bunurilor comune pot fi încheiate doar dacă a fost acordul tuturor coproprietarilor. Instituirea
unei asemenea reguli se justifică prin aceea că fiecare coproprietar având asupra bunului comun numai o cotă-parte din dreptul
de proprietate, nu poate să dispună de părţile din bun ce nu-i aparţin. Prin încheierea actelor de dispoziţie coproprietarii pot
înstrăina bunul comun (vânzare-cumpărare, schimb, donare), îl pot transmite în folosinţă, pot institui un drept de uzufruct.
2. De cele mai dese ori bunul comun se află în posesia unui singur coproprietar. Fiind unicul posesor al bunului comun ,
coproprietarul încălcând prevederile alin. 1 din acest articol, poate să dispună de bunul comun. Deci, vom fi în prezenţa actelor
de dispoziţie efectuate de un singur coproprietar asupra bunului comun, fără consimţământul celorlalţi coproprietari. Asemenea
acte de dispoziţie sunt pasibile de a fi lovite de nulitate. În art. 351 alin. 2 se instituie o regulă specială de nulitate a actului
juridic. Astfel, actele de dispoziţie, privind bunul comun, încheiate în lipsa unanimităţii pot fi lovite de nulitate relativa dacă se
demonstrează că terţul este de rea-credinţă. Valabilitatea sau nulitatea unui asemenea act va depinde de faptul dacă dobânditorul
va fi de bună sau de rea credinţă. Dacă dobânditorul este de bună-credinţă (nu ştia şi nici putea să ştie că bunul este comun şi nu
este acordul tuturor coproprietarilor la înstrăinare ) , actul de dispoziţie a bunului comun, nu va fi lovit de nulitate. În acest caz,
ceilalţi coproprietari vor fi în drept ş-ă înainteze pretenziile către acel coproprietar, care a înstrăinat bunul cu încălcarea
dispoziţiilor art. 351 alin. 1. Dacă însă dobânditorul este de rea-credinţă, actul de dispoziţie va fi lovit de nulitate, bunul
înstrăinat fiind restituit coproprietarilor.
O altă regulă specială cuprinsă în art. 351 alin. 2, se referă la începerea cursului termenului de prescripţie extinctivă, acesta
începând să curgă de la data când coproprietarul care nu şi-a dat acordul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenta cauzei de
nulitate. Dreptul de a cere nulitatea actului de dispoziţie, care a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 351. alin. 1, îl au
oricare din coproprietari, în decurs de trei (termenul de prescripţie general prevăzut de art. 267 alin.1) ani de zile din momentul
când au aflat sau trebuia să afle că bunul a fost înstrăinat.
3. Cota parte din dreptul de proprietate comună pe co-părţi reprezintă măsura în care dreptul de proprietate al fiecărui
coproprietar se întinde asupra întregului bun. Deoarece cota-parte reprezintă o fracţiune din dreptul de proprietate asupra
bunului comun, dreptul de dispoziţie al fiecărui coproprietar se va răsfrânge doar asupra cotei sale părţi. Fiecare coproprietar
al unei proprietăţi comune pe cote-părţi are dreptul de a înstrăina, cu titlu gratuit sau oneros, unei alte persoane cota sa din
bunul comun. O asemenea înstrăinare nu necesită acordul celorlalţi coproprietari. Astfel cote parte va putea fi donată,
schimbată, fiind destul doar acordul celui ce doreşte să încheie un asemenea act. De asemenea cota-parte poate fi grevată cu
drepturi reale (spre exemplu cota-parte poate fi gajată). Dacă cota-parte se vinde, ceilalţi coproprietari au un drept preferenţial
în condiţiile stipulate la art. 352.
Articolul 352. Dreptul de preemţiune

(1) În cazul vînzării unei cote-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi, cu excepţia vînzării la licitaţie,
ceilalţi coproprietari au dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul cu care se vinde şi în aceleaşi condiţii.
(2) Vînzătorul cotei-părţi este obligat să notifice ceilalţi coproprietari că intenţionează să-şi vîndă cota, indicînd preţul şi
celelalte condiţii de vînzare. Dacă ceilalţi coproprietari renunţă să-şi exercite dreptul de preemţiune sau nu îl exercită în
decursul unei luni din ziua notificării în cazul bunului imobil şi în decursul a 10 zile în cazul bunului mobil, vînzătorul
are dreptul să vîndă oricărei persoane cota sa parte. Dacă mai mulţi coproprietari îşi manifestă intenţia de a dobîndi
cota-parte, vînzătorul are dreptul să aleagă dintre aceştia cumpărătorul.
(3) Cînd cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de preemţiune, oricare coproprietar poate intenta, în decursul a
3 luni, acţiune în instanţa de judecată pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de cumpărător.
(4) Cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi din proprietatea comuna nu se admite.

1. O particularitate a dreptului de proprietate comună pe cote-părţi constă în aceea că ea presupune existenţa raporturilor
juridice atât cu participarea persoanele terţe cât şi cu participarea coproprietarilor. De regulă, proprietatea comună apare între
subiecte bine cunoscute, care au relaţii mai vechi, şi de acea lor nu le este indiferent cine va lua locul celui coproprietar care
doreşte să înstrăineze cota-parte. Pornind de la această particularitate, a fost instituit dreptul preferenţial al coproprietarilor de a
cumpăra cota –parte din dreptul de proprietate comună pe cote părţi.
În cazul vânzării unei cote-părţi din proprietatea comună către o persoană străină, ceilalţi coproprietari ai proprietăţii comune
pe cote-părţi beneficiază de dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul la care se vinde aceasta, în aceleaşi condiţii, cu
excepţia cazului de vânzare la licitaţiile publice. Coproprietarii au dreptul preferenţial doar în cazul înstrăinării cotei-părţi prin
vânzare, în toate celelalte cazuri de înstrăinare dreptul preferenţial nu va fi aplicat. La fel nu se va aplica dreptul preferenţial în
cazul în care bunul proprietate comună se va vinde la licitaţie.
2. Coproprietarul cotei-părţi din proprietatea comună pe cote părţi, care doreşte să vândă cota-parte, este obligat să înştiinţeze
în scris pe ceilalţi coproprietari ai proprietăţii comune pe cote-părţi că intenţionează să vândă cota sa unei persoane străine
indicând preţul, precum şi celelalte condiţii de vânzare. În cazul în care ceilalţi coproprietari ai proprietăţii comune pe cote-
părţi vor renunţa să-şi exercite dreptul de cumpărare preferenţial sau nu vor exercita acest drept în curs de o lună din ziua
înştiinţării, în cazul înstrăinării unui bun imobil, şi în curs de zece zile, în cazul unui bun mobil, vânzătorul are dreptul să-şi
vândă cota-parte oricărei alte persoane. Termenele de 30 de zile şi de 10 zile este un termene de perimare şi nu pot fi
suspendate, întrerupte şi nici repuse în termen.. Coproprietarul poate să beneficieze de dreptul preferenţial doar în cazurile în
care el este de acord să procure cota-parte la condiţiile indicate în notificare. Anume în aceste condiţii el are faţă de persoanele
terţe un drept preferenţial. Dacă coproprietarul nu va fi de acord cu preţul propus, atunci cota pate va putea fi vândută
persoanei terţe. Tot odată, dacă coproprietarul va numi un preţ ireal, nedorind ca cota parte să fie procurată de un alt
coproprietar, iar ulterior, după ce coproprietarul a refuzat să o procure, o va vinde persoanei terţe, acest fapt va servi drept temei
pentru aplicarea măsurilor indicate la alin. 3 din această normă.
Dacă un proprietar va dori să-şi vândă cota-parte unuia dintre coproprietari, acesta, în calitate de vânzător, poate numi pe
oricine dintre coproprietari. Legea nu prevede careva priorităţi pentru coproprietari în acest caz.
3. Când cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de cumpărare preferenţial, oricare coproprietar al proprietăţii comune pe
cote-părţi poate să intenteze, în decurs de trei luni, o acţiune la instanţa judecătorească, cerând să i se atribuie drepturile şi
obligaţiile de cumpărător. Dreptul preferenţial poate fi încălcat prin neînştiinţarea celorlalţi coproprietar, prin vinderea cotei-
părţi înainte de expirarea termenului de 30 sau 10 zile, prin vinderea cotei-părţi către o persoana terţă în condiţii mai favorabile
decât cele propuse coproprietarilor. Termenul de trei luni de zile, înăuntrul căruia poate fi apărat dreptul de preemţiune, este un
termen de prescripţie. Acest termen de prescripţie începe să curgă din momentul când coproprietarii au aflat sau trebuia de
încălcarea acestui drept. Fiind un termen de prescripţie el poate fi suspendat, întrerupt şi repus în termen în condiţiile stipulate a
art. 27-279.
4. Pornind de la faptul că dreptul preferenţial de cumpărare a cotei-părţi din proprietatea comună pe cote-părţi, se referă doar
la coproprietari, cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi din proprietatea comuna nu se admite. În
cazul în care se va admite cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi, vor fi negate drepturile celorlalţi
coproprietari.

Articolul 353. Urmărirea cotei-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi

(1) Creditorii unui coproprietar pot urmări cota-parte ideală a acestuia din bunurile proprietate comună pe cote-părţi
sau pot cere instanţei de judecată împărţirea bunului, caz in care urmărirea se face asupra părţii din bun sau, după caz,
asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
(2) În cazul vînzării silite a unei cote-părţi, executorul judecătoresc va notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin 10
zile înainte de data vînzării. La preţ egal, coproprietarii vor avea dreptul de preemţiune la adjudecarea cotei-părţi.
(3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului proprietate comună pe cote-părţi ori cei a căror creanţă s-a
născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit bunul comun ori sumele
rezultate din împărţire.
(4) Actele de suspendare a împărţirii pot fi opuse creditorilor dacă sînt autentificate sau, după caz, sînt îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute de lege.
(5) Creditorii personali ai unui coproprietar pot, de asemenea, să intervină pe cheltuiala lor la împărţirea cerută de
coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă ataca o împărţire săvîrşită, decît în cazul cînd aceasta a avut loc în
lipsa lor, fără a se ţine seama de opoziţia pe care au făcut-o şi în cazul cînd împărţirea este simulată ori se efectuează
astfel încît creditorii nu pot face opoziţie.
(6) Dispoziţiile alin.(5) sînt aplicabile şi în cazul creditorilor care au drept de garanţie asupra bunului proprietate
comună pe cote-părţi ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea bunului.

1. Cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi poate fi înstrăinată, respectându-se dreptul preemţiune, cu alte cuvinte ea
se află în circuitul civil. Ca şi alte bunuri, cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi, fiind în circuitul civil poate fi
urmărită pe baza pretenţiilor creditorilor. Creditorii unui coproprietar, în cazul în care creanţele lor au ajuns la scadenţă, pot fie
să ceară înstrăinarea cotei-părţi, ce aparţine coproprietarului debitor, fie sunt în drept să ceară instanţei judecătoreşti împărţirea
bunului din coproprietatea comună. Împărţirea bunului comun va putea avea loc doar dacă nu se cauzează prejudicii acestuia.
Dacă va fi posibilă împărţirea atunci creanţele creditorilor vor fi satisfăcute din această parte a bunului, care nu mai face parte
din bunul comun, ci devine o proprietate exclusivă a debitorului.
2. În alin. 2 este reglementată procedura înstrăinării silite a cotei-părţi. În cazul unei asemenea înstrăinări executorul
judecătoresc este obligat să notifice pe toţi ceilalţi coproprietari că va avea loc vânzarea cote-părţi. Coproprietarii trebuie
înştiinţaţi cu cel puţin 10 zile înainte de petrecerea vânzării. Executorul judiciar urmează de asemenea să înştiinţeze
coproprietarii şi despre condiţiile vânzării, în deosebi urmează să indice preţul vânzării cotei-părţi. În condiţii egale
coproprietarii vor avea un drept preferenţial faţă de persoanele terţe.
3. Bunul proprietate comună poate fi gajat, ipotecat. Gajarea bunului proprietate comună are loc conform prevederilor art.
454-495. Conform dispoziţiilor art. 457 alin. 5 bunurile care se află în proprietatea comună pot fi depuse în gaj doar cu acordul
tuturor coproprietarilor. Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului aflat în proprietatea comună pe cote-părţi, în
virtutea dreptului pe care îl deţin sunt în drept să urmărească silit fie bunul comun, fie sumele rezultate din împărţire.
Legiuitorul a acordat aceste drepturi şi acelor creditori a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea
bunului comun. Natura juridică a actelor de conservare şi a actelor de administrare este determinată în art. 198 (a se vedea
comentariu la această normă).
4. Proprietatea comună pe cote-părţi poate înceta prin împărţire în conformitate cu prevederile 357-365. Împărţirea pate fi
amânată, adică suspendată, în condiţiile art.359. Alin. 4 din norma comentată dispune, că contractul privind amânarea
împărţirii, încheiat între coproprietari, va fi opozabil creditorilor doar dacă a fost autentificat, iar în cazurile prevăzute de lege
au mai fost îndeplinite şi formalităţile de publicitate. Spre exemplu, în cazul bunurilor imobile, înţelegerea privind amânarea
împărţirii urmează să fie înregistrată în registrul bunurilor imobile.
5. Legiuitorul a acordat creditorilor personali ai unui coproprietar să intervină la împărţirea bunului proprietate comună,
împărţire care poate avea loc în condiţiile art. 357-365. Cheltuielile legate de intervenţia la împărţirea bunului comun vor fi
suportate de creditorii personali. Creditorii personali ai unui proprietar nu vor putea contesta o împărţire care deja a avut loc.
Totuşi, ei vor putea contesta o împărţire săvârşită în următoarele două cazuri:
a) împărţirea bunului comun a avut loc în lipsa lor, fără a se ţinea seama de opoziţia pe care au făcut-o la
împărţire. Acesta înseamnă că creditorii personali, în cazul în care vor dori să intervină la împărţire urmează să comunice
coproprietarilor despre opţiunile lor referitoare la împărţirea bunului comun. Dacă nu se va ţine seamă de aceste opţiuni şi
creditorii personali ai unui coproprietar nu au participat la împărţirea bunului comun, atunci ei vor fi în drept să conteste o
asemenea împărţire.
b) împărţirea este simulată ori se efectuează astfel încât creditorii nu pot face opoziţie. Împărţirea va fi
considerată ca fiind simulată atunci când a fost făcută cu intenţia de a ascunde un alt act juridic civil (a se vedea şi comentariu
la art. 221).
6. Creditorii care au drept de garanţie asupra bunului proprietate comună pe cote-părţi ori al celor a căror creanţă s-a născut
în legătură cu conservarea sau administrarea bunului, sunt în drept la fel ca şi creditorii personali ai unui coproprietar să
intervină la împărţirea cerută de coproprietari sau de un alt creditor, în condiţiile prevăzute la alin. 5 din acest articol.

Articolul 354. Excluderea coproprietarului

(1) Coproprietarii pot solicita instanţei de judecată excluderea coproprietarului care, prin fapta sa, prin fapta celor
cărora le-a cedat folosinţa bunului ori a celor pentru care este ţinut să răspundă, încalcă în mod grav drepturile
celorlalţi coproprietari.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1), coproprietarul este obligat la înstrăinarea cotei sale. În caz de refuz, vînzarea ei silită se
dispune prin hotărîre judecătorească.

1. În art. 354 găsim o sancţiune care poate fi aplicată către un coproprietar al proprietăţii comune pe cote-părţi. Această
sancţiune poate fi aplicată doar către un coproprietar din proprietatea comună pe cote-părţi şi nu poate fi aplicată în cazul
proprietăţii comune în devălmăşie. Coproprietarul care prin fapta sa, sau prin fapta celor cărora le-a cedat folosinţa bunului ori a
celor pentru care este ţinut să răspundă, încalcă în mod grav drepturile celorlalţi coproprietari, poate fi exclus din proprietatea
comună pe cote-părţi la cererea oricărui coproprietar. Cererea privind excluderea coproprietarului se înaintează instanţei
judecătoreşti, care este unicul organ competent de a decide excluderea. Încălcarea drepturilor coproprietarilor trebuie să fie
dovedită de cei ce cer excluderea. Încălcarea drepturilor coproprietarilor poate avea loc prin săvârşirea de fapte nemijlocit de
către coproprietar, fie prin săvârşirea de acte, de către persoana către care coproprietarul ia cedat folosinţa, care prejudiciază
starea bunului comun.
2. Dacă în şedinţa judiciară se va dovedi că coproprietarul încalcă grav drepturile celorlalţi coproprietari, atunci el va fi silit
să înstrăineze cota sa parte. Înstrăinarea trebuie să fie făcută cu titlu oneros la preţul real al cotei-părţi. Dacă coproprietarul va
refuza să înstrăineze cota sa parte, atunci instanţa judecătorească va dispune vânzarea ei silită.

Articolul 355. Proprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu multe

etaje sau cu apartamente

(1) Dacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă destinaţie având proprietari diferiţi, fiecare
dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă, asupra părţilor din clădire, care,
fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decât în comun.
(2) Raporturile prevăzute la alin.(1) se reglementează prin lege.

1. Articolele 355 şi 356 se referă la cea de-a doua formă a proprietăţii comune pe cote-părţi şi anume – proprietatea comună
pe cote-părţi forţată şi perpetuă. Această formă a proprietăţii comune pe cote-părţi are ca obiect un bun, care prin natura sa
poate fi folosit în mod permanent de mai mulţi proprietari, fiind imposibil de al împărţi. Articolul 355 instituie o regulă cu
caracter general, care se referă la proprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu multe etaje sau cu apartamente, şi constă
în aceea că părţile din clădire, care, sunt destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decât în comun. Conform art. 5 din
Legea 913/2000, astfel de părţi-comune din clădirile cu multe etaje sunt: zidurile, acoperişul, terasele, coşurile de fum, casele
scărilor, holurile, subsolurile, pivniţele şi etajele tehnice, tubulaturile de gunoi, ascensoarele, utilajele şi sistemele inginereşti
din interiorul sau exteriorul locuinţelor. Asupra acestor părţi comune proprietarii apartamentelor, au un drept de proprietate
comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.
2. Modul de posesie, folosinţă şi dispoziţie cu bunurile ce fac obiect al proprietăţii comune pe cote-părţi forţată şi perpetuă
se stabileşte prin Legea 913/2000.

Articolul 356. Proprietatea comună pe cote-părţi asupra despărţiturilor comune

(1) Orice zid, şanţ sau altă despărţitură între două terenuri care se află în intravilan este prezumată a fi în proprietatea
comună pe cote-părţi a vecinilor dacă nu rezultă contrariul din titlu, dintr-un semn de necomunitate conform
regulamentelor de urbanism ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune.
(2) Cota-parte din drepturile asupra despărţiturilor comune se va considera un bun accesoriu. Înstrăinarea sau
ipotecarea cotei-părţi nu se poate face decît o dată cu dreptul asupra terenului.

1. O categorie specială de coproprietate forţată constituie coproprietatea despărţiturilor comună . În conformitate cu

prevederile art. 356 termenul „despărţituri comune” se referă la zidul, şanţul şi alte despărţituri ce separă două proprietăţi
învecinate, cu alte cuvinte se referă la semnele ce sunt aşezate pe hotarul a două proprietăţi vecine. Zidul, şanţul şi alte
despărţituri ce separă două proprietăţi învecinate sunt prezumate a se află în proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi
perpetuă. Această regulă se referă doar la despărţiturile dintre două imobile aflate în intravilan. Prezumţia stabilită de art. 356
poate fi combătută prin proba contrară, şi anume prin acte juridice din care să rezulte că zidul aparţine unui singur proprietar.
Această prezumţie poate fi combătută şi printr-un „semn de necomunitate conform regulamentelor de urbanism”. Prin semn de
necomunitate se înţelege acel semn când culmea zidului este dreaptă şi perpendiculară despre peretele de o parte, iar despre
cealaltă înfăţişează un plan înclinat. În acest caz, zidul se presupune că aparţine exclusiv proprietarului despre care există planul
înclinat. Cu o asemenea reglementare urmează să fie completat Regulamentul general de urbanism (HG nr. 5di 1998 – MO nr
nr.14-15/1998). Şi în sfârşit prezumţia de comunitate a despărţiturilor mai poate fi răsturnată şi prin uzucapiune, dacă se
dovedeşte că un singur proprietar le-a dobîndit pe această cale.
2. În proprietatea comună asupra despărţiturilor comune fiecare coproprietar are o cotă-parte, mărimea căreia este stabilită
conform art. 346. Proprietatea comună asupra despărţiturilor comune este o proprietate comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă,
de aceea cota-parte se va putea înstrăina doar dată cu înstrăinarea dreptului asupra bunului comun, în particular, dată cu
înstrăinarea dreptului asupra terenului. La fel ipotecarea unei asemenea cote-părţi va putea avea loc doar odată cu ipotecarea
întregului bun

Articolul 357. Încetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin împărţire

(1) încetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin împărţire poate fi cerută oricînd dacă legea, contractul sau
hotărîrea judecătorească nu prevede altfel.
(2) Împărţirea poate fi cerută chiar şi atunci cînd unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul cînd
l-a uzucapat, în condiţiile legii.
(3) Împărţirea poate fi făcută prin înţelegere a părţilor sau prin hotărîre judecătorească.
 1. Unul din cele mai răspândite moduri de încetare a dreptului de proprietate comună pe cote – părţi este împărţirea. În cazul
împărţirii bu nul aflat în proprietate comună pe cote-părţi se împarte materialmente între copărtaşi, fiecare dintre aceştia
devenind proprietarul exclusiv asupra unei anumite părţi determinate din bunul care a format obiectul proprietăţii comune pe
cote-părţi. Ca rezultat al împărţirii bunului se face o repartizare concretă a unor părţi din bunul comun, adică fiecare
coproprietar primeşte o parte determinantă din bun în locul părţii nedeterminante.
Împărţirea bunului comun poate fi cerută oricând dacă legea, contractul sau hotărârea judecătorească nu prevede altfel.
Aceasta înseamnă, că în lipsa unor prevederi legale, sau în lipsa unei înţelegeri dintre coproprietari, sau în lipsa unei hotărâri
judecătoreşti care ar interzice sau amâna împărţirea, acesta poate fi făcută oricând. Cererea de împărţire poate fi înaintată atât de
coproprietari cât şi de creditorii unuia din coproprietar (a se vedea şi comentariul la art. 353).
2. Împărţirea bunului comun poate fi cerută chiar dacă bunul a fost folosit în exclusivitate de un singur coproprietar.
Folosirea bunului de un singur coproprietar poate avea loc în baza înţelegerii dintre coproprietar cu respectarea prevederilor art.
346. Dacă, un coproprietar, va poseda bunul proprietate comună, întrunind condiţiile necesare uzucapiunii, el va deveni
proprietar exclusiv al întregului bun. În acest caz, nu se va putea cere împărţirea bunului, fiindcă acesta nu mai este un bun
comun ci aparţine în exclusivitate unui singur proprietar.
3. Proprietatea comună pe cote-părţi poate înceta prin două forme de împărţeală: a) prin înţelegerea părţilor, adică pe cale
amiabilă; şi b) prin hotărâre judecătorească. Împărţirea amiabilă se efectuează în baza unui act juridic încheiat între toţi
coproprietarii, act care poate fi încheiat în orice formă: scris sau verbal. Un asemenea act de împărţire va fi valabil doar, dacă la
el vor participa toţi coproprietarii şi toţi vor cădea de acord cu realizarea împărţirii pe această cale, precum şi cu clauzele actului
de împărţire. Dacă unul din coproprietar este limitat sau lipsit în capacitatea de exerciţiu, atunci împărţirea voluntară se va putea
realiza numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz (a se vedea şi comentariul la art.
360). Împărţirea judecătorească se efectuează de către instanţele judecătoreşti la cererea persoanei îndreptăţite de a cere
partajul, asemenea persoane după cum am menţionat, pot fi coproprietarii şi creditorii acestora. Dacă bunul a fost partajat
benevol, atunci cererea de partaj va fi respinsă de către instanţa de judecată ca inadmisibilă. Partajul judiciar de cele mai dese
ori poate avea loc în următoarele cazuri; a) la împărţire nu sunt prezenţi toţi titularii dreptului de proprietate comună; b)
coproprietarii nu ajung la o înţelegere privind împărţirea bunului comun; c) unul din coproprietari este lipsit sau limitat în
capacitatea de exerciţiu şi autoritatea tutelară, după caz a ocrotitorului legal, a refuzat încuviinţarea unui partaj voluntar.

Articolul 358. Inadmisibilitatea împărţirii

(1) Împărţirea este inadmisibilă în cazurile la care se refera art. 355 şi 356, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Împărţirea poate fi efectuată în cazul părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci cînd
există acordul tuturor coproprietarilor ori cînd bunurile în cauză nu mai sînt destinate folosirii în comun.

1. În principiu, toate bunurile de orice natură pot face obiectul unei împărţiri. Excepţiile de la această regulă pot fi stipulate
doar în lege. În alin. 1 expres sunt numărate două categorii de bunuri care nu pot face obiectul împărţiri: a) părţile comune din
clădirile cu multe etaje sau cu apartamente – art. 355; şi b) despărţiturile comune ale două imobile vecine – art-356. Legea
poate stabili şi alte cazuri în care împărţirea va fi inadmisibilă.
2. Este posibil ca părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente să fie împărţite, doar dacă este acordul
tuturor coproprietarilor ori dacă aceste bunuri nu mai sunt destinate folosinţei comune. Important este că dacă nu va fi acordul
unuia din coproprietari, împărţirea părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente nu va putea avea loc. Este
de presupus că în lipsa acordului de voinţă a unuia din coproprietari, împărţirea nu va putea avea loc nici în baza hotărârei
judecătoreşti.

Articolul 359. Amînarea împărţirii

(1) Contractele privind amînarea împărţirii nu pot fi încheiate pentru o perioada mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor,
contractele trebuie încheiate în formă autentică şi înscrise în registrul bunurilor imobile.
(2) Pentru motive temeinice, instanţa de judecată poate dispune, la cererea oricărui coproprietar, împărţirea chiar
înainte de perioada stabilita prin contract.
(3) Instanţa de judecată poate dispune amînarea împărţirii dacă aceasta s-ar impune în vederea protecţiei intereselor
celorlalţi coproprietari. Instanţa poate dispune împărţirea dacă împrejurările avute în vedere la data pronunţării
hotărîrii de amînare s-au modificat.

1. Coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi pot încheia un contract prin care să amâne împărţirea bunului comun.
Pe lângă condiţiile generale de valabilitate a contractelor, contractul de amânare a împărţiri mai trebuie să cuprindă o condiţie
specială şi anume cea referitoare la termen. În alin. 1 se indică că termenul contractului de amânare a împărţiri nu poate fi mai
mare de 5 ani. Dacă, un asemenea contract, va fi încheiat pe un termen mai mare de 5 ani apoi el va lovit de nulitate.
Contractul de reînnoire a amânării împărţirii poate fi încheiat doar după expirarea primului termen. Forma contractul de
amânare a împărţirii depinde de faptul dacă bunul comun este mobil sau imobil. Dacă bunul comun este mobil apoi contractul
de amânare a împărţirei poate fi încheiat atât în formă scrisă cât şi în formă verbală. În schimb dacă bunul comun este imobil,
contractul de amânare a împărţirii va putea fi încheiat doar în formă autentică. În cazul bunurilor imobile contractul de
amânare a împărţirii va fi opozabil terţelor doar din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile.
2. Dacă coproprietarii au încheiat u contract prin care au amânat împărţirea, apoi împărţirea nu va putea avea loc decât după
expirarea termenului acestui contract. Cu toate acestea, oricare din coproprietari poate cere instanţei judecătoreşti să dispună
împărţirea bunului chiar şi înaintea expirării termenului contractului de amânare a împărţirii. Instanţa judecătorească va
dispune împărţirea bunului, înaintea expirării termenului contractului de amânare a împărţirii, dacă va considera că există
motive întemeiate. Legiuitorul, în alin. 2 nu a numit expres care motive sunt considerate întemeiate, de acea în fiecare caz
concret instanţa judecătorească va trebui să reiasă din circumstanţele cauzei şi să analizeze dacă motivele invocate de unul (sau
câţiva) coproprietari pot fi considerate ca temeinice sau nu.
3. Amânarea împărţirii poate avea loc prin încheierea unui acord dintre toţi coproprietarii, fie prin hotărâre judecătorească.
Amânarea împărţirii va avea loc prin hotărâre judecătorească în cazurile în care unul sau câţiva coproprietari vor cere
împărţirea bunului comun, în conformitate cu prevederile art. 357 alin. 3. Instanţa de judecată va putea dispune, la cererea
unuia din coproprietari, amânarea împărţirii, doar dacă va constata că o asemenea amânare va avea drept efect o protecţie a
intereselor celorlalţi coproprietari. Totuşi, dacă la dată pronunţări hotărărei de amânare a împărţirii, se vor modifica temeiurile
invocate pentru amânarea împărţirii, instanţa judecătorească va fi în drept să dispună împărţirea bunului comun.

Articolul 360. Împărţirea în cazul în care coproprietarul este lipsit de sau

limitat în capacitatea de exerciţiu

Dacă un coproprietar este lipsit de sau limitat în capacitatea de exerciţiu, împărţirea poate fi făcută prin înţelegerea
părţilor numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz.

Norma comentată instituie o cerinţă suplimentară faţă de înţelegerea cu privire la împărţirea bunului comun în cazul în care
un coproprietar este lipsit (art. 24) sau limitat (art.25) în capacitatea de exerciţiu. Aceste reguli vor fi aplicabile şi persoanelor
care nu au împlinit vârsta de 18 ani, adică persoanelor care nu au capacitate de exerciţiu deplină, excepţie fiind cei care au
încheiat căsătoria până la atingerea majoratului (art. 20alin. 2) şi persoanele emancipate (art. 20 alin.3). Dacă asemenea
persoane vor fi coproprietari atunci împărţirea poate fi făcută prin înţelegerea părţilor numai cu încuviinţarea autorităţii
tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz. Dacă aceste persoane abilitate să încuviinţeze împărţirea vor fi contra
împărţirii bunului comun, acesta va putea fi împărţit doar prin hotărâre judecătorească la cererea oricărui coproprietar.
Instituirea unor asemenea reglementări îşi găseşte argumentul şi în faptul că în principiu împărţirea bunului constituie un act
de dispoziţie.

Articolul 361. Modul de împărţire a bunului proprietate comună pe cote-părţi

(1) Împărţirea bunului proprietate comună pe cote-părţi se face în natură, proporţional cotei-părţi a fiecărui
coproprietar.
(2) Dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este indivizibil ori nu este partajabil în natură, împărţirea se face prin:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unui ori a mai multor coproprietari, la
cererea lor;
b) b) vînzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie şi distribuirea
preţului către coproprietari proporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei.
(3) În cazul în care unui dintre coproprietari îi este atribuită o parte reala mai mare decît cota sa parte, celorlalţi
coproprietari li se atribuie o sultă.
(4) Împărţirea se efectuează în modul stabilit de lege.
(5) Părţile reale stabilite de instanţa de judecată pot fi distribuite prin tragere la sorţi, după caz.

1. În cazurile în care bunul proprietate comună pe cote-părţi este divizibil, împărţirea se face în natură. La împărţirea în
natură a bunului comun trebuie să se ţină cont de mărimea cotei-părţi ce aparţine fiecărui proprietar. Drept rezultat al împărţiri
bunului în natură, fiecărui coproprietar i se poate atribui o parte din bun care poate coincide cu mărimea cotei-părţi, dar se
poate întâmpla ca parte ce îi revine din bunul comun să nu corespundă cu mărimea cotei-părţi. În acest ultim caz vor fi
aplicabile prevederile art. 361 alin. 3.
2. Am văzut că dacă bunul este divizibil el se va împărţi în natură. Dar, dacă bunul este indivizibil sau dacă nu este comod
partajabil atunci împărţirea bunului se va face pe alte căi. În opinia noastră, partajarea într-un alt mod decât cel prevăzut la alin.
1, poate avea loc în următoarele două cazuri: a) bunul este indivizibil; sau b) bunul deşi este divizibil, însă nu poate fi comod
partajabil în natură. După cum putem observa în alin. 2 se indică doar o singură situaţie, fiindcă termenii „indivizibil” şi „nu
este partajabil” au acelaşi sens. De aceea considerăm cuvintele „nu este partajabil” din prima propoziţie a alin. 2 trebuie
înţelese în sensul „nu este comod partajabil” . Deci, dacă bunul comun este indivizibil ori nu este comod partajabil, el poate fi
atribuit în proprietatea exclusivă a unuia din coproprietari. O asemenea atribuire poate fi făcută doar cu acordul coproprietarilor.
Acel coproprietar, care va deveni proprietar exclusiv al bunului, va fi ţinut la plata unei sulte celorlalţi coproprietar. Legiuitorul
nu a reglementat situaţia în care toţi coproprietarii vor dori ca bunul să fie atribuit lor în natură. Credem că într-un asemenea caz
litigiul urmează a fi soluţionat de instanţa judecătorească, care poate aplica prevederile art. 361 alin. 5. O altă posibilitate de
împărţire a bunului indivizibil sau a bunului care nu este comod partajabil, este vânzarea bunului. Modul de vânzare a bunului
este stabilit de coproprietari, iar dacă aceştia nu vor ajunge la un numitor comun, bunul comun va fi vândut la licitaţie. Preţul
obţinut va fi distribuit între coproprietari ţinându-se cont de mărimea cotelor-părţi.
3. Ca rezultat al împărţirii bunului în natură se poate întâmpla ca partea ce îi revine unui coproprietar să fie mai mare sau
mai mică decât cota sa parte. În aceste cazuri, cl ce a primit o parte mai are decât cota sa parte va trebui să compenseze pe acei
coproprietari car au primit real o parte mai mică decât cota lor parte.
4. Pentru unele categorii de bunuri prin lege poate fi stabilit modul de împărţire a bunului comun. Asemenea bunuri de
regulă sunt bunurile imobile.
5. Împărţirea bunului comun în natură poate fi efectuată şi pe cale judecătorească. În acest caz fiecărui coproprietar îi va fi
repartizată o parte reală din bunul comun. Dacă vor fi divergenţe privitor la aceea care parte şi cui trebuie repartizată instanţa
judecătorească poate să distribuie părţile din bunul comun prin tragere la sorţi. Un asemenea procedeu este nou, şi nu a fost
cunoscut legislaţiei, dar poate fi util în cazurile când, spre exemplu la o parte din bunul comun vor pretinde mai mulţi
coproprietari. Tragerea la sorţi poate avea loc doar dacă la ea participă toţi coproprietarii.

Articolul 362. Stingerea datoriilor în cazul împărţirii

(1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor, născute în legătură cu proprietatea comună pe cote-
părţi, care sînt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc împărţirea.
(2) Suma necesară stingerii obligaţiilor care decurg din alin.(1) va fi preluată, în lipsa unei stipulaţii contrare, din preţul
vînzării bunului comun cu ocazia împărţirii şi va fi suportată de către coproprietari proporţional cotei-părţi a fiecăruia.

1. În legătură cu exercitarea dreptului de proprietate comună pe cote-părţi pot apărea careva cheltuieli de întreţinere sau
păstrare a bunului comun. La fel coproprietarii sunt obligaţi să participe la plata impozitelor, taxelor şi a altor plăţi obligatorii
necesare a fi plătite pentru unele categorii de bunuri (spre exemplu impozitul pe bunurile imobile). Toate aceste plăţi pot fi
achitate de către toţi coproprietarii, dar unul din coproprietar poate achita suma integral ca ulterior să ceară de la ceilalţi plăţile
respective care sunt proporţionale mărimei cotelor lor părţi. Dacă coproprietarii vor decide împărţirea bunului, ei sunt în drept
să ceară şi stingerea tuturor datoriilor, născute în legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi, care sînt scadente ori devin
scadente în cursul anului în care are loc împărţirea. Aceste datorii vor fi suportate de către toţi coproprietarii proporţional
mărimei cotelor lor părţi (a se vedea şi art. 349).
2. Dacă coproprietarii nu au stins datoriile, născute în legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi, care sînt scadente ori
devin scadente în cursul anului în care are loc împărţirea, până la împărţirea bunului comun, apoi aceste sume vor fi achitate din
preţul vânzării bunului comun, vânzare care va avea loc în legătură cu împărţirea bunului comun. Coproprietarii pot stabili prin
acordul comun şi o altă modalitate de stingere a datoriilor născute în legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi.

Articolul 363. Efectele împărţirii proprietăţii comune

(1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunului sau al sumei de bani atribuite numai de la data
împărţirii, cu excepţia bunurilor imobile asupra cărora dreptul de proprietate apare la data înscrierii în registrul
bunurilor imobile.
(2) Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar asupra bunului proprietate comuna pe cote-părţi rămîn
valabile şi sînt opozabile celui care a dobîndit bunul în urma împărţirii.
(3) Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se strămută de drept asupra bunului sau a sumei de
bani atribuite prin împărţire.
(4) Împărţirea care a avut loc înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor nu este opozabilă creditorului
care deţine o ipoteca asupra unei cote-părţi dacă acesta nu a consimţit la împărţire sau dacă debitorul său nu conserva
dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respective din bun.

1. Regula, consacrată efectelor împărţirii, din art. 363 alin. 1, prevede că din momentul împărţirii fiecare coproprietar
devine proprietarul exclusiv al bunului sau al sumei de bani atribuite. Actul de împărţire a bunului comun este un act declarativ
de drepturi, aceasta înseamnă că în cazul împărţirii nu are loc un transfer de drepturi între titularii dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi, ci acestora le este recunoscut dreptul pe care ei l-au avut în proprietatea comună. După regula generală
instituită în alin. 1, coproprietarul va deveni proprietar exclusiv al bunului mobil din momentul împărţirii bunului. Dacă sunt
împărţite bunurile imobile, atunci dreptul de proprietate asupra părţii din bunul comun, apare din momentul înregistrării
împărţirii în registrul bunurilor imobile, respectiv o asemenea împărţire va fi opozabilă terţelor din momentul înregistrării în
registrul bunurilor imobile.
2. Bunul proprietate comună poate fi transmis în folosinţă persoanelor terţe, sau chiar poate fi gajat cu respectarea
prevederilor legislaţiei. Asemenea acte de înstrăinate a bunului comun vor fi considerate valabile doar dacă a fost acordul
tuturor coproprietarilor (a se vedea şi art. 351). În afară de aceasta fiecare coproprietar în conformitate cu prevederile art. 350
poate să efectueze acte de conservare a bunului proprietate comună. Dacă aceste acte încheiate de un coproprietar (sau de mai
mulţi coproprietari) sunt valabile apoi ele vor fi opozabile şi pentru acele persoane care vor dobândi bunul în urma împărţirii.
Această regulă va fi aplicabilă atât în cazurile când bunul a fost dobândit în proprietate exclusivă de unul din coproprietari, cât
şi în cazurile când bunul ca rezultat al împărţirii va fi vândut persoanelor terţe (art. 361 alin.2 lit. a).
3. Dacă bunul proprietate comună poate fi înstrăinat doar cu acordul tuturor coproprietarilor, apoi cota-parte din proprietatea
comună pe cote-părţi, poate fi înstrăinată fără a fi necesar acordul celorlalţi coproprietari. Coproprietarul poate să garanteze cu
cota sa o obligaţie proprie cât şi o obligaţie străină. În alin. 3 din norma comentată, se indică, că odată cu împărţirea bunului
comun, nu se va stinge garanţia constituită de un coproprietar asupra cotei sale părţi. Această garanţie se va strămuta de drept
asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prin moştenire. Spre exemplu, dacă un coproprietar a gajat cota sa parte din
proprietatea comună pe cote-părţi, atunci, după ce bunul comun a fost împărţit, dreptul de gaj al creditorului gajist va trece
asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prin împărţire.
4. Coproprietari prin acord comun pot amâna împărţirea bunului comun (a se vedea şi art. 359). În cazul imobilelor,
contractele de amânare a împărţirii, trebuie încheiate în formă autentică şi înscrise în registrul bunurilor imobile. În cazurile în
care coproprietarii vor decide de a împărţi bunul comun înainte de expirarea termenului indicat în acordul de împărţire, ei vor
trebui să ţină seama de existenţa garanţiilor reale constituite de unul (unii) coproprietari asupra cotelor părţi ce le aparţin. Pentru
ca împărţirea bunului comun efectuată înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor, să aibă efect juridic, este necesar
ca să existe acordul creditorului care deţine o ipoteca asupra unei cote-părţi din bunul proprietate comună. Dacă un asemenea
acord nu va exista, apoi împărţirea care a avut loc înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor nu va fi opozabilă
acestui creditor. Totuşi, împărţirea, care a avut loc înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor, va fi valabilă şi
respectiv va fi opozabilă şi creditorului care deţine o ipotecă aspra unei cote-părţi, chiar dacă nu a fost acordul lui la împărţire,
dacă debitorul său va conserva dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respective din bun.

Articolul 364. Obligaţia de garanţie a coproprietarilor

(1) Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile privitoare
la obligaţia de garanţie a vînzătorului aplicîndu-se în modul corespunzător.
(2) Fiecare din coproprietari este obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al
viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suporta proporţional de
ceilalţi coproprietari.
(3) Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvîrşite de un alt coproprietar sau dacă
au fost scutiţi prin actul de împărţire.

1. Având în vedere faptul că în rezultatul împărţirii încetează dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi ca rezultat
dreptul de proprietate asupra bunului comun trece în exclusiv în proprietatea unei singure persoane, coproprietarii sunt obligaţi
să garanteze transferul unui drept de proprietate neafectat. Astfel, legiuitorul în art. 364 a stabilit obligaţia, fiecărui coproprietar,
în limita cotelor lor părţi, de garanţie pentru evicţiune (pierderea dreptului de posesie asupra bunului) şi pentru viciile ascunse.
Coproprietari bunului comun în cazul împărţirii, fiind consideraţi vânzători, vor avea şi obligaţiile de garanţie ce aparţin
acestuia şi care în special sunt prevăzute în art. 758-767.
2. Dacă obligaţia de garanţie a coproprietarilor, prevăzută la alin. 1, nu va îndeplinită, atunci coproprietarul, care nu şi-a
îndeplinit această obligaţie, va fi obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al viciului
ascuns. Aşa, spre exemplu, dacă un terţi în temeiul dreptului său asupra bunului comun, va intenta o acţiune de evicţiune, atunci
coproprietarul care a constituit în favoarea terţului dreptul ce îi permite acestuia să înainteze o acţiune de evicţiune, va
despăgubi pe coproprietarul prejudiciat prin evecţiune. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta
se va suporta proporţional de ceilalţi coproprietari.
3. Dacă prejudiciu, pentru care coproprietarul conform alin. 1 şi 2 este obligat să răspundă, a fost cauzat de un alt
coproprietar, atunci coproprietarul nu va datora o garanţie. De asemenea coproprietarul nu va datora o garanţia, dacă prin actul
de împărţire, el a fost scutit de o asemenea garanţie.

Articolul 365. Nulitatea împărţirii

(1) Împărţirea poate fi desfiinţată pentru aceleaşi cauze ca şi actele juridice.

(2) Împărţirea făcută fără participarea tuturor coproprietarilor este lovită de nulitate absolută.
(3) Împărţirea este valabilă chiar dacă nu cuprinde toate bunurile proprietate comună pe cote-părţi. Pentru bunurile
omise se poate face oricînd o împărţire suplimentară.
(4) Nu poate invoca nulitatea relativă a împărţirii coproprietarul care, cunoscînd cauza de nulitate, înstrăinează total
sau parţial bunurile atribuite.

1. Actul de împărţire a bunului proprietate comună pe cote-părţi, este un act juridic civil, care este guvernat de regulile
referitoare la actul juridic, cu excepţiile prevăzute în art. 357-365. Referitor la nulitatea actului de partaj (împărţire ) vor fi
aplicabile aceleaşi temeiuri ca şi la actele juridice (a se vedea şi 216-233). Deci, actul de împărţire a bunului comun, poate fi
lovit de nulitate absolută şi relativă conform dispoziţiilor art. 216-233.
2. În alin. 2 se conţine o cauză specială de nulitate absolută a actului de împărţire, care nu se conţine în art. 216-233. Actul
de împărţire este considerat un act de dispoziţie, la încheierea căruia conform prevederilor art. 351 alin. 1 trebuie să fie acordul
tuturor coproprietarilor. Dacă la împărţirea bunului comun nu vor participa toţi coproprietarii, atunci o asemenea împărţire este
lovită de nulitate absolută. Totuşi, împărţirea făcută prin hotărâre judecătorească, va fi valabilă, chiar şi în cazurile în care unul
din coproprietari nu va fi de acord cu împărţirea bunului comun. În aceste cazuri vom fi în prezenţa situaţiilor în care un
coproprietar (sau mai mulţi) au participat la împărţirea bunului comun, însă nu au fost de acord cu decizia celorlalţi
coproprietari privitori la împărţirea bunului comun (a se vedea şi art. 357 alin.3).
3. Alin. 3 reglementează situaţiile în care în proprietatea comună pe cote-părţi sunt mai multe bunuri şi nu toate au fost
supuse împărţiri. Dacă la împărţirea unor bunuri comune au fost respectate toate cerinţele legale, apoi asemenea împărţire va fi
considerată valabilă, chiar dacă ea nu a cuprins toate bunurile proprietate comună. Bunurile care nu au fost împărţite vor putea
fi ulterior împărţite prin înţelegerea părţilor sau prin hotărâre judecătorească.
4. După cum am spus şi mai sus, ca rezultat al împărţirii, bunul poate fi transmis în proprietatea exclusivă a unuia din
coproprietari. Dacă acest coproprietar la momentul împărţirii cunoştea careva temeiuri care pot duce la nulitatea împărţirii, apoi
el poate cere ca o asemenea împărţire să fie desfiinţată pentru cauză de nulitate. Totuşi acest coproprietar nu va putea cere
nulitatea împărţirii, dacă a înstrăinat total sau parţial bunul comun, care ia fost atribuit în proprietate exclusivă ca rezultat al
împărţirii. Deci, coproprietarul care cunoştea cauza de nulitate va putea cere desfiinţarea pentru această cauză, doar dacă nu a
înstrăinat total sau parţial bunul comun, care ia fost atribuit în proprietate exclusivă ca rezultat al împărţirii.

S e c t i u n e a a 3-a
PROPRIETATEA COMUNA IN DEVALMASIE

Articolul 366. Dispoziţii generale cu privire la proprietatea comună în devălmăşie

(1) În cazul în care dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre ele să fie
titularul unei cote-părţi ideale din bunul comun, proprietatea este comună în devălmăşie.
(2) Proprietăţii comune în devălmăşie se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire la proprietatea comuna pe
cote-părţi dacă prezenta secţiune nu prevede altfel.

1. A doua formă a dreptului de proprietate comună este dreptul de proprietate comună în devălmăşie. Pornind de la
prevederile art.344, 345, 366, am putea spune că dreptul de proprietate comună în devălmăşie, este acel drept ce aparţine la
două sau mai multe persoane asupra bunurilor ce le deţin în proprietate, acestea rămânând nefracţionate în materialitatea lor, de
asemenea nefiind determinată nici cota-parte ideală din dreptul de proprietate.
Drept formă a proprietăţii comune, proprietatea în devălmăşie se destinge prin aceea că aparţine nefracţionat tuturor
titularilor devălmaşi şi are ca obiect bunuri comune nefracţionate în materialitatea lor. În cazul acestei forme de proprietate
comună titularii nu au determinată nici măcar o cotă-parte ideală, matematică în dreptul de proprietate. Caracteristica
principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie o constituie faptul că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea
dreptului lor de proprietate asupra bunului comun şi nici bunurile în materialitatea lor, ce aparţin fiecăruia în parte.
Devălmăşia ţine de anumite relaţii existente între titularii dreptului, în primul rând relaţii de familie. De obicei, odată cu
încetarea relaţiilor ce au determinat-o încetează şi proprietatea comună în devălmăşie.
În ceea ce priveşte temeiurile de dobândire a dreptului de proprietate comună în devălmăşie, apoi aceasta poate apărea atât în
baza legi, lucru cel mai des întâlnit, spre exemplu proprietatea soţilor, cât şi în baza actului juridic civil. Deci, devălmăşia poate
rezulta din lege şi din convenţia părţilor. Apariţia proprietăţii devălmaşe în baza actului civil, pentru prima dată a fost expres
prevăzută în art. 344 alin.2. Astfel, bazându-ne pe prevederile legale şi pe principiul că este permis tot ce nu este interzis am
putea conchide că părţile încheind un act juridic civil pot decide ca bunurile dobândite să le aparţină cu drept de proprietate
comună în devălmăşie. Deşi Codul Civil admite posibilitatea apariţiei proprietăţii comune în devălmăşie în baza unui act juridic
civil, totuşi trebuie să afirmăm, că având în vedere faptul că în cazul proprietăţii comune în devălmăşie nu este cunoscută nici
măcar cota ideală din dreptul de proprietate, ea poate apărea între persoane foarte apropiate.
2. În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor aflate în proprietatea comună
în devălmăşie cât şi împărţirea şi încetarea acesteia, vor fi aplicabile regulile de la proprietatea comună pe cote-părţi, ţinându-
se cot de reglementările speciale referitoare la proprietatea comună în devălmăşie cuprinse în art. 366-373.

Articolul 367. Folosinţa bunului proprietate comuna în devălmăşie

Fiecare coproprietar devălmaş are dreptul de a folosi bunul comun potrivit destinaţiei acestuia, fără a limita dreptul
celorlalţi coproprietari dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Obiectul dreptului de reprezentare al proprietarilor devălmaşi îl constituie atributele de folosinţă, posesie şi dispoziţie.
Atributul folosinţei, care întră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate comună în devălmăşie, dă posibilitatea titularilor
dreptului de proprietate comună în devălmăşie să utilizeze bunul în propriul lor interes, dobândind în proprietate fructele pe are
le pot obţine de la acest bun. Exercitarea atributului de folosinţă poate fi făcută de oricare din proprietarii devălmaşi, cu
condiţia ca o asemenea exercitare să nu limiteze dreptul celorlalţi coproprietari devălmaşi. Regula dată, stipulată expres în art.
367, poartă un caracter dispozitiv, dând posibilitate coproprietarilor devălmaşi să stabilească şi un alt mod de folosire a bunului
comun. Spre exemplu aceştia prin încheierea unui act juridic pot stabili că folosinţa bunului comun să fie exercitate în
exclusivitate de un singur coproprietar devălmaş.
Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate prezintă o importanţă deosebită, prin intermediul său asigurându-se însuşi
procesul de utilizare a însuşirilor bunului pentru satisfacerea nevoilor de ordin patrimonial ale proprietarilor devălmaşi. Anume
din aceste considerente, legiuitorul în art. 367 a stipulat că folosinţa bunului comun trebuie să se facă potrivit destinaţiei
acestuia.
Dacă ca rezultat al exercitării atributului de folosinţă, bunului comun i-au fost produse degradări sau i-a fost schimbată
destinaţia, apoi fiecare din titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie este în drept să ceară repararea daunelor
cauzate.

Articolul 368. Actele de conservare şi administrare a bunului proprietate

comuna în devălmăşie

Oricare dintre proprietarii devălmaşi este prezumat a avea consimţămîntul celorlalţi pentru efectuarea oricăror acte de
conservare şi administrare a bunului proprietate comuna în devălmăşie dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Pentru a asigura o folosire mai eficientă a bunurilor comune şi pentru a înlătura pericolul pieirii bunului comun, titularii
dreptului de proprietate comună în devălmăşie sunt îndreptăţiţi să efectueze acte de conservare. Actele de conservare au drept
scop de a salva bunul comun de la un pericol iminent, în schimbul unor cheltuieli de importanţă redusă, adică au scopul de a
menţine bunul în starea actuală. De aceste acte beneficiază toţi titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie, de acea
în art. 368 a fost instituită regula conform căruia oricare di proprietarii devălmaşi pot efectua acte de conservare. Acordul
celorlalţi proprietari devălmaşi, la săvârşirea actelor de conservare, este prezumat. Excepţii de la regula dată se pot conţine în
lege ori în contractul încheiat între proprietarii devălmaşi. Cele comentate la această normă se referă în egală măsură şi la actele
de administrare care pot fi efectuate de oricare din proprietarii devălmaşi. Actele de administrare sunt acele operaţiuni juridice
de exploatare normală a bunurilor, menite să la facă productive, fără a le diminua sau compromite valoarea lor printr-o folosire
neraţională. Am putea atribui la această categorie de acte administrative aşa acte ca perceperea fructelor şi a veniturilor aduse
de bun; efectuarea de reparaţii; valorificarea unor bunuri perisabile; gospodărirea şi întrebuinţarea bunurilor pentru satisfacerea
nevoilor de trai.

Articolul 369. Actele de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună

în devălmăşie

(1) Fiecare din coproprietarii devălmaşi poate dispune de bunul mobil proprietate comuna în devălmăşie dacă acordul
încheiat între ei nu prevede altfel.
(2) Pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie este necesar acordul scris al
tuturor coproprietarilor devălmaşi.
(3) Actul juridic de dispoziţie încheiat de unul dintre coproprietarii devălmaşi poate fi declarat nul dacă se face dovada
că cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de dispoziţie, despre faptul ca ceilalţi
coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheierii actului juridic sau că nu a fost cerut acordul la înstrăinarea imobilelor.

1. Referitor la exercitarea actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună

în devălmăşie, art. 369 face distincţie după cum acestea se referă la bunuri mobile sau la bunuri imobile. În conformitate cu
prevederile alin. 1, oricare dintre coproprietarii devălmaşi poate săvârşi acte de dispoziţie cu privire la bunurile proprietate
comune, mobile, dacă acordul încheiat între ei nu prevede altfel. O precizare pe care trebuie să o facem în legătură cu actele de
dispoziţie, pe care le poate face oricare din coproprietarii devălmaşi, se referă la aceea că aceste acte trebuie să fie cu titlu
oneros. Deşi din textul art. 369 alin.1 nu rezultă o atare precizare, totuşi, natura juridică a acestor acte impune a face asemenea
concluzii, fiindcă mandatul prezumat trebuie exercitat în toate cazurile numai în interesele comunităţii de bunuri ce aparţin
coproprietarilor devălmaşi. O asemenea prevedere legală o întâlnim în art. 21 alin. 3 din Codul Familiei conform căreia actul
juridic prin care se micşorează ori se suprimă comunitatea de bunuri a soţilor este declarată nulă de către instanţa de judecată.
Respectiv, în ceea ce prieşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit, acestea vor putea fi făcute de unul din coproprietarii devălmaşi
doar cu consimţământul celorlalţi, indiferent de faptul dacă aceste se referă la bunuri mobile sau imobile. Coproprietarii
devălmaş pot să stabilească prin acord comun şi un alt mod de săvârşire a actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate
comună în devălmăşie. Spre exemplu, coproprietarii devălmaşi pot decide ca toate actele de dispoziţie vor putea fi încheiate
doar cu acordul tuturor, acord care poate fi, fie în formă scrisă, fie în formă verbală.
2. Dispoziţiile alin. 2 prevăd unele cerinţe speciale pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună
în devălmăşie. Pentru ca aceste acte de dispoziţie să fie valabile este necesar acordul scris al tuturor coproprietarilor devălmaşi.
Consimţământul expres la care se referă dispoziţiile legale din art. 369 alin.2, se poate realiza, fie prin participarea personală a
tuturor coproprietarilor devălmaşi la încheierea actului juridic de dispoziţie, fie în baza unui mandat special prin care
coproprietarul devălmaşi împuterniceşte o persoană terţă (ori un alt coproprietar) să încheie acte de dispoziţie, fie prin
eliberarea unei recipise din conţinutul căreia să reiasă acordul la săvârşirea actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile
proprietate comună în devălmăşie.
 Lipsa consimţământului unuia din coproprietarii devălmaşi la încheierea unui act juridic de dispoziţie cu privire la bunuri
imobile comune nu poate fi suplinită nici chiar printr-o hotărâre judecătorească.
3. Alin. 3 stabileşte consecinţele încheierii actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie contrare
prevederilor art. 369 alin.1 şi 2. Problema valabilităţii actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie
este pusă în dependenţă de faptul dacă cealaltă parte a acestui act ştia sau trebuia să ştie că coproprietarul devălmaşi nu are
dreptul să înstrăineze bunul proprietate comună în devălmăşie. Regula cuprinsă în alin. 3 este că, dacă cealaltă parte a acestui
act ştia sau trebuia să ştie că coproprietarul devălmaşi nu are dreptul să înstrăineze bunul proprietate comună în devălmăşie,
atunci actul de dispoziţie încheiat de unul din coproprietarii devălmaşi este lovit de nulitate relativă. Coproprietarul care invocă
nulitatea actului de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie trebuie să dovedească că cealaltă parte, a
actului de dispoziţie încheiat de către unul dintre coproprietarii, ştia sau trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de
dispoziţie, despre faptul ca ceilalţi coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheierii actului juridic sau că nu a fost cerut acordul
la înstrăinarea imobilelor. Până la proba contrară se va considera că cel ce a încheiat actul de dispoziţie asupra bunurilor
proprietate comună în devălmăşie cu nul din coproprietarii devălmaşi este de bună – credinţă, adică nu ştia şi nici nu putea să
ştie că coproprietarul devălmaşi nu este în drept să încheie actul de dispoziţie.
Deci, sancţiunea prevăzută de art. 369 alin. 3, ce trebuie să se aplice actelor de dispoziţie, încheiate contrar prevederilor art.
369 alin. 1 şi 2, este nulitatea relativă, nulitate ce poate fi confirmată de ceilalţi coproprietari: - care au limitat dreptul de
dispoziţie încheind în acest sens un acord; care au fost împotriva încheieri actului de dispoziţie, precum şi de cei de la care nu
sa cerut acordul la înstrăinarea imobilelor.

Articolul 370. Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie

Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va face proporţional aportului
fiecăruia la dobîndirea bunului. Pînă la proba contrară, aportul coproprietarilor devălmaşi este prezumat a fi egal.

La împărţirea bunului proprietate comună pe cote părţi vor fi aplicabile regulile împărţirii bunurilor proprietate comună
cote-părţi, ţinându-se cont de particularităţile stipulate în art. 366-373. Astfel la împărţirea bunului proprietate comună în
devălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va porni de la prezumţia - aportul coproprietarilor devălmaşi este egal. Acei
coproprietari devălmaşi, care vor considera că aporturile coproprietarilor la dobândirea bunului nu au fost egale, vor trebui să
facă această dovadă. În aceste cazuri împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va
face proporţional aportului fiecăruia la dobândirea bunului.

Articolul 371. Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor

(1) Bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie dacă, în conformitate cu
legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri.
(2) Orice bun dobîndit de soţi în timpul căsătoriei se prezumă proprietate comună în devălmăşie pînă la proba contrară.

1. Dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor este de natură legală. Regulile stipulate în art. 371 şi 372 urmează a
fi aplicate ţinându-s cont şi de capitolele 5 şi 6 din Codul Familiei, respectiv art. 19-32, care determină regimul juridic al
bunurilor soţilor. Codul Civil din 1964 nu cuprindea reglementări exprese referitor la proprietatea comună în devălmăşie a
soţilor, în schimb reglementa proprietatea gospodăriei de colhoznic, care la fel era considerată proprietate comună în
devălmăşie. Noul Cod Civil cuprinde reglementări exprese doar a proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor. Acest cod, în
principiu, a păstrat regimul juridic al bunurilor soţilor. Regula generală privind regimul juridic al bunurilor soţilor o desprindem
din art. 371 alin. 1 conform căruia bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie.
Această regulă poartă un caracter dispozitiv, dând posibilitate soţilor să stabilească un alt regim al bunurilor comune. Astfel
putem distinge două regimuri al bunurilor soţilor: a) regimul legal al bunurilor soţilor şi b) regimul contractual al bunurilor
soţilor. Art. 371 a preluat reglementările din Codul Familiei, care la fel distinge între aceste două regimuri al bunurilor soţilor –
Capitolul 5 „Regimul legal al bunurilor soţilor” şi Capitolul 6 „Regimul contractual al bunurilor soţilor ”. Codul Familiei a dat
posibilitate soţilor să încheie contract matrimonial, contract ca le va permită să deroge de la regimul legal a bunurilor soţilor.
Contractul matrimonial poate fi încheiat până la înregistrarea căsătoriei cât şi în timpul căsătoriei. Contractul matrimonial se
încheie în formă autentică, nerespectarea căreia duce la nulitatea unui asemenea contract. Dacă contractul matrimonial a fost
încheiat până la înregistrarea căsătoriei, atunci el va avea putere juridică doar din momentul înregistrării căsătoriei.
Deci, regla generală referitoare la proprietatea comună în devălmăşie a soţilor este că, bunurile dobândite de soţi în timpul
căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este
stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri. Este considerat bun comun şi salariul soţilor. Spunem acest lucru fiindcă în
art. 372 salariul nu este enumerat la categoria bunurilor proprii ale fiecăruia din soţi. Problema care se pune, în acest sens, este
dacă salariul neincasat constituie bun comun. Pornind de la faptul că obiect al dreptului de proprietate sunt bunurile corporale,
considerăm că salariul constituie obiect al dreptului de proprietate comună în devălmăşie din momentul incasării lui, fiindcă din
acest moment el se transformă într-un bun corporal susceptibil de a fi apropriat sub forma dreptului de proprietate.
Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie a soţilor, adică posesia folosinţa şi dispunerea cu bunurile
proprietate comună în devălmăşie, se va face în conformitate cu prevederile art. 366-370.
 2. Reglementările din alin. 2 constituie o excepţie de la regula din art. 345 alin.2, conform căruia dacă bunul este comun,
proprietatea se prezumă a fi pe cote-părţi. În cazul proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor prezumţia este că orice bun
dobândit de soţi în timpul căsătoriei va fi supus regimului proprietăţii devălmaşe. Această prezumţie va putea fi înlăturată dacă
se va face dovada contrariului. Dovada contrară soţii o pot face cu ajutorul contractului matrimonial. La fel nu vor face parte
din proprietatea comună în devălmăşie bunurile enumărate la art. 372.

Articolul 372. Proprietatea personala a fiecăruia dintre soţi

(1) Bunurile care au aparţinut soţilor înainte de încheierea căsătoriei, precum şi cele dobîndite de ei în timpul căsătoriei
în baza unui contract de donaţie, prin moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit, sînt proprietatea exclusivă a soţului
căruia i-a aparţinut sau care le-a dobîndit.
(2) Bunurile de folosinţă individuală (îmbrăcăminte, încălţăminte şi altele asemenea), cu excepţia bijuteriilor şi a altor
obiecte de lux, sînt bunuri personale ale soţului care le foloseşte, chiar dacă sînt dobîndite în timpul căsătoriei din contul
mijloacelor comune ale soţilor.
(3) Bunurile fiecăruia dintre soţi pot fi declarate proprietate a lor comună în devălmăşie dacă se constată că în timpul
căsătoriei s-au făcut din mijloacele lor comune investiţii care au sporit simţitor valoarea acestor bunuri.

1. Ca derogare de la regula instituită în art. 371, în art. 372 sunt prevăzute categoriile de bunuri ce constituie proprietatea
personală a fiecăruia din soţi. O parte din aceste din urmă bunuri, deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei, sunt, totuşi, prin
excepţie, bunuri proprii, caracterul de excepţie al acestora urmând a fi dovedit. Bunurile proprietate personală a fiecăruia din
soţi nu fac parte din comunitatea de bunuri, şi fiecare din soţi pot dispune liber de ele, fără a fi necesar consimţământul celuilalt
soţ. Categoriile de bunuri care fac obiectul proprietăţii personale a fiecăruia din soţi sunt expres şi exaustiv enumerate în art.
372 alin.1 şi 2.
Convenţional, toate bunurile proprietate personală a fiecăruia din oţo pot fi clasificate în următoarele trei grupe: a) bunuri
dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite de ei în timpul căsătoriei în baza unui act cu titlu
gratuit; şi c) bunurile de folosinţă individuală.
Bunurile dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei sunt constituie proprietate personală a fiecăruia dintre soţi.
După regula generală, stipulată în art. 371, bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună în
devălmăşie. Pornind de la faptul că bunurile care au aparţinut soţilor înaintea de încheierea căsătoriei nu au fost dobândite în
timpul căsătoriei, acestea nu fac parte din comunitatea de bunuri. Dacă anterior soţii au trăit în concubinaj, bunurile dobândite
în această perioadă sunt bunuri propriii ale acelui care le-a achiziţionat, afară de cazul când la dobândirea lor au contribuit
ambii concubini, caz în care fiecare dintre ei are o cotă-parte din dreptul de proprietate, mărimea căruia depinde de aportul
fiecărui concubin.
Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie, prin moştenire sau în alt mod cu titlu
gratuit la fel sunt proprietatea exclusivă a celui soţi care le-a dobândit. Dovada donării bunului unuia din soţi poate fi făcută
prin orice mijloc de probă. Darurile de nuntă trebuie să fie considerate bunuri comune, dacă nu se va face dovadă că ele au fost
adresate doar unuia din soţi. Donaţiile făcute de unul din soţi celuilalt, atât înaintea căsătoriei, cât şi în timpul căsătoriei, vor fi
bunuri proprii ale soţului cărui-a iau fost oferite. În afară de moştenire şi donaţie se mai consideră acte cu titlu gratuit şi
privatizarea bunurilor (în catzul în care aceasta are loc cu titlu gratuit), precum şi dobândirea dreptului de proprietate asupra
bunului găsit, şi asupra comorii.
2. De asemenea, nu fac parte din proprietatea devălmaşă lucrurile de folosinţă individuală. Din categoria bunurilor de uz
personal fac parte aşa bunuri ca obiectele de îmbrăcăminte, cele necesare igienei personale, bunuri afectate exclusiv păstrării
sau îmbunătăţirii sănătăţii unui din soţi (o proteză dentară de aur)etc. Aceste lucruri fac parte din proprietatea acelui soţ care le
foloseşte. Însă bunurile (bijuteriile şi alte obiecte de lux), procurate în timpul căsătoriei pe mijloace comune, sunt considerate
bunuri în devălmăşie, indiferent de faptul cine le foloseşte.
Legea nu stabileşte ce se atribuie la obiecte de lux, de fapt acest lucru este cu neputinţă. În stabilirea caracterului de bun
propriu ori comun obiectelor de lux ce constituie bun de uz personal trebuie avută în vedere în afara destinaţiei şi valoarea
acestora raportată la veniturile soţilor şi la nivelul lor de viaţă. Pentru o familie un bun poate fi socotit obiect de lux, iar pentru
altă familie nu. Aceasta depinde de starea materială a fiecărei familii. În caz de litigii, problema e soluţionată în dependenţă de
starea materială concretă a familiei.
3. În alin. 3 sunt cuprinse condiţiile necesare a fi întrunite pentru declararea bunurilor proprii a fiecăruia din soţi bunuri
proprietate comună în devălmăşie. Aceste condiţii sunt cuprinse şi în art. 23 din Codul Familiei. Astfel, bunurile fiecăruia dintre
soţi vor putea fi declarate proprietate a lor comună în devălmăşie dacă se va dovedi că în timpul căsătoriei s-au făcut din
mijloacele lor comune investiţii care au sporit simţitor valoarea acestor bunuri (reparaţie capitală, reconstrucţie reutilare, etc.).
În caz de litigiu, acesta va fi de competenţa instanţei judecătoreşti, care va stabili dacă investiţiile făcute în bunurile proprii din
mijloacele comune au sporit simţitor valoarea bunurilor proprii.

Articolul 373. Determinarea părţilor din proprietatea comună în devălmăşie

a soţilor în caz de împărţire a bunurilor

(1) În cazul împărţirii bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor, părţile lor se consideră egale.
(2) Bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor pot fi împărţite atît la divorţ, cît şi în timpul căsătoriei.
Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei nu afectează regimul juridic al bunurilor care vor fi dobîndite în
viitor.

1. Reglementările din art. 373 urmează a fi privite în strânsă legătură cu cele din art. 25-
2. 26 Codul Familiei, care, în principiu, nu diferă esenţial. Împărţirea bunurilor proprietate comună în
devălmăşie va fi guvernată de regulile cuprinse în art.357-365, luându-se în consideraţie particularităţile proprietăţii
comune în devălmăşie a soţilor. Unele din aceste particularităţi le găsim în art. 373. Astfel, în cazul împărţirii bunurilor
proprietate comună în devălmăşie a soţilor, părţile lor se consideră egale. Prin contractul matrimonial soţii pot stabili că la
împărţirea bunurilor proprietate comună, părţile să nu fie egale. În acest caz, la împărţirea bunurilor comune, se va avea
în vedere prevederile contractului matrimonial.
2. Încetează proprietatea comună în devălmăşie a soţilor odată cu desfacerea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei are ca efect şi
împărţirea bunurilor comune. Dar e posibilă împărţirea bunurilor comune şi în timpul căsătoriei: în primul rând, la cererea
oricăruia dintre soţi; în al doilea rând, la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi; în al treilea rând, în cazul
confiscării averii unuia dintre soţi. În timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi, pot fi împărţite bunurile comune care
există la data când a avut loc partajul. Bunurile ce vor fi dobândite de soţi după împărţire se vor considera bunuri comune.
În cazul în care nu se ajunge la un partaj voluntar al bunurilor comune, se va sesiza instanţa de judecată, fie odată cu
acţiunea de divorţ, fie după desfacerea căsătoriei prin divorţ. Deci, instanţa de judecată va stabili cota fiecărui soţ, cotă ce se
presupune a fi egală. Însă, în unele cazuri, instanţa judecătorească poate să se abată de la principiul părţilor egale ale soţilor,
având în vedere interesele copiilor minori sau interesele, ce merită atenţie, ale unuia dintre soţi (art. 26 alin.2 din Codul
familiei).
Decesul unuia dintre soţi are drept efect încetarea proprietăţii comune în devălmăşie. În acest caz, bunurile soţului decedat
trec la moştenitori.

Capitolul IV
APARAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 374. Revendicarea de către proprietar a bunurilor sale

(1) Proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitima a altuia.
(2) Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul mijlocit pentru care poseda are dreptul preferenţial de
posesiune în raport cu proprietarul. Revendicarea bunului poate fi aplicată în raport cu cel care are un drept superior
dacă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol.
(3) De la momentul încetării bunei-credinţe, iar în cazul posesorului de rea-credinţă de la momentul dobîndirii
posesiunii, posesorul răspunde faţă de proprietar pentru prejudiciul cauzat prin faptul că din vina lui bunul s-a
deteriorat, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv.
(4) În legătură cu revendicarea bunului proprietarului se vor aplica în modul corespunzător prevederile art. 307, 310-
312.
(5) Dacă a dobîndit posesiunea prin samavolnicie sau prin săvîrşirea unei infracţiuni, posesorul răspunde faţă de
proprietar în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală.

(1) Apărarea dreptului de proprietate se realizează printr-o serie de mijloace juridice. Prin mijloace de apărare a dreptului de
proprietate se înţeleg acele acţiuni, prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său şi asigură
exercitarea lui în condiţii normale. În funcţie de caracterul încălcărilor dreptului de proprietate, mijloacele civile de apărare a
dreptului de proprietate sunt de două feluri: mijloace juridice nespecifice (sau indirecte) şi mijloace juridice specifice (sau
directe).
Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate constau în acele acţiuni care îşi au fundamentul
direct pe dreptul de proprietate. În caz de încălcare nemijlocită a dreptului de proprietate (de exemplu, furtul bunurilor
proprietarului) intră în vigoare apărarea absolută de la orice atentare, care are ca şi dreptul de proprietate un caracter absolut.
Având ca temei însuşi dreptul de proprietate, ca drept real, acţiunile din această categorie sunt acţiuni reale. În rândul acestor
acţiuni locul central îl ocupă acţiunea în revendicare. În afară de acţiunea în revendicare (art. 374 şi 375), legislaţia noastră mai
cunoaşte şi acţiunea negatorie (art.376), ca acţiune reală cu ajutorul căruia se apără dreptul de proprietate.
Acţiunea în revendicare este unul din cele mai răspândite mijloace de apărare a dreptului de proprietate, prin care proprietarul,
care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Deci, acţiunea în revendicare este acţiunea, prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra
unui lucru de care a fost deposedată. Acţiunea proprietarului neposesor către posesorul neproprietar (acţiunea în revendicare)
este îndreptată spre restabilirea dreptului de posesie ce-i aparţine proprietarului şi de care acesta a fost lipsit. Proprietarului îi
aparţine din totdeauna dreptul de posesie asupra bunurilor sale, dar el nu-şi poate exercita împuternicirile, deoarece bunul se
află în posesia altor persoane. Anume în virtutea acestei împuterniciri (dreptul de a poseda) proprietarul are dreptul să înainteze
acţiunea în revendicare. În cazul satisfacerii acţiunii, proprietarului (reclamantului) i se restituie bunurile, înlăturând astfel
încălcările dreptului de posesie. Odată cu apărarea dreptului de posesie, acţiunea în revendicare apără şi dreptul de folosinţă şi
de dispoziţie, întrucât proprietarul, neavând în posesie bunul, nu are posibilitatea de a-l folosi şi a dispune de el.
Dreptul de a înainta acţiunea în revendicare îl are proprietarul. De asemenea, are dreptul de a înainta
acţiunea în revendicare şi posesorul neproprietar, care posedă bunurile proprietarului pe un temei juridic (depozitarul,
arendaşul, cărăuşul).
Reclamaţi în aceste cauze sunt posesorii ilegali, care posedă bunul la momentul înaintării acţiunii fără a
avea vreun drept asupra bunului.
Obiect al revendicării pot fi numai bunurile individual determinate şi care sunt în natură la momentul
înaintării acţiunii de revendicare. Nu pot fi obiect al revendicării lunurile determinate generic. Această teză reiese din conţinutul
acţiunii în revendicare, care constă în restabilirea posesiei asupra bunului, şi nu în înlocuirea bunului cu altul asemănător. De
asemenea, nu pot fi obiect al revendicării acele bunuri care nu s-au păstrat în natură ori au suferit schimbări esenţiale. În toate
aceste cazuri (când nu există obiectul revendicării) se poate înainta o acţiune de reparare a daunei. Acţiunea în revendicare este
prescriptibilă, ea putând fi înaintată în decurs de trei ani, din momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască
despre încălcarea dreptului său
Deci, înaintarea acţiunii în revendicare presupune următoarele condiţii:
a) pierderea de către proprietar a posesiei asupra bunului;
b) determinarea individuală a bunului;
c) aflarea bunului în posesie străină şi neapărat ilegală.
În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, proprietarul este în drept să-şi revendice bunul de la acel
care l-a lipsit nemijlocit de posesie. Dar de cele mai multe ori însă problema se complică prin aceea că bunul ce urmează a fi
revendicat nu se află în posesia persoanelor care l-au deposedat nemijlocit pe proprietar. Aceste bunuri pot fi vândute unor terţe
persoane, deci acţiunea în revendicare trebuie înaintată respectiv către aceste persoane, care de fapt deţin bunul. Revendicarea
bunurilor proprietarului ieşite din posesia acestuia depinde de faptul dacă dobînditorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă.
De la posesorul (dobânditorul) de rea-credinţă bunurile se revendică în toate cazurile. Dobânditorul de rea-credinţă este
recunoscut de către instanţa de judecată, cu examinarea tuturor acelor condiţii în care a fost încheiată convenţia. La soluţionarea
problemei, dacă posesorul este de bună credinţă ori de rea credinţă, organul competent va reieşi din prezumţia că posesia este
de bună-credinţă până la momentul când va fi dovedit contrariul ( art. 307 alin.2). Dovada posesiunii ilegale (de bună ori de rea-
credinţă) trebuie să fie dovedită de către reclamant, adică de proprietarul acestui bun. În afară de aceasta, proprietarul este
obligat să dovedească faptul că anume lui îi aparţine dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. De la dobânditorul de
bună credinţă bunurile pot fi revendicate doar în cazurile expres prevăzute în art. 375.
(2) Acţiunea în revendicare va putea fi satisfăcută doar dacă bunurile proprietarului se află într-o posesiune nelegitimă. Dacă
posesia este legitimă, adică posesorul posedă bunul în baza unui act juridic (spre exemplu contract de arendă, gaj, uzufruct...),
atunci proprietarul nu va putea cere restituirea bunului în proprietate în baza acţiunii în revendicare. În prima propoziţie din
alin. 2 este utilizat termenul „drept preferenţial de posesie”, care considerăm, că nu corespunde esenţei şi scopului
reglementărilor din alin. 2. Drept preferenţial înseamnă a avea preferinţă, în unele şi aceleaşi condiţii, faţă de cineva, spre
exemplu, de un asemenea drept beneficiază coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi (a se vedea şi comentariul la art.
352). În art. 374 alin. 2 este vorba nu de un drept preferenţial de posesie ci de un drept de posesie faţă de proprietar, ori
arendaşul nu are un drept preferenţial de posesie, ci are doar un drept de posesie în raport cu proprietarul. Deci, posesorul care
are un drept de posesie în raport cu proprietarul, va putea refuza să transmită bunul în cazul în care proprietarul va înainta o
acţiune în revendicare. În asemenea cazuri instanţa de judecată trebuie să refuze în satisfacerea acţiunii în revendicare. Cu toate
acestea, acţiunea în revendicare urmează să fie satisfăcută, dacă se va dovedi, că posesorul (arendaşul, depozitarul,
uzufructuarul, creditorul gajist ...), care are un drept de posesie în raport cu proprietarul (drept superior) a obţinut posesia
asupra bunului prin violenţă sau prin dol.
(3) Legiuitorul obligă atât dobînditorul de bună-credinţă, cît şi cel de rea-credinţă să asigure integritatea bunurilor aflate în
posesia lor. Obligaţia respectivă ia naştere pentru dobînditorul de bună-credinţă din momentul încetării bunei-credinţe. Buna-
credinţă încetează în momentul în care acesta a aflat sau trebuia să afle că posesiunea este nelegitimă sau când a primit o citaţie
în urma acţiunii intentate de către proprietar prin care i se cere restituirea bunurilor. Pentru dobînditorul de rea-credinţă
obligaţia de a asigura integritatea bunurilor survine din momentul dobândirii posesiunii. Dacă posesorul de bună-credinţă sau de
rea-credinţă sunt culpabili de neexecutarea obligaţiei de asigurare a integrităţii bunurilor, atunci ei răspund faţă de proprietar
pentru deteriorarea, pieirea bunului, precum şi de survenirea altor consecinţe datorită cărora bunul nu poate fi restituit.
(4) Intentarea acţiunii de revendicare de către proprietar creează anumite efecte juridice, în dependenţă de faptul dacă este sau
nu admisă. În cazul respingerii acţiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să-l deţină, astfel încât acţiunea în
revendicare intentată nu va produce nici un efect juridic. În cazul în care acţiunea va fi satisfăcută, se va recunoaşte dreptul de
proprietate al reclamantului asupra bunului mobil sau imobil. În acest, al doilea, caz va trebui hotărâtă soarta veniturilor
obţinute sau care ar fi putut fi obţinute, ca rezultat al folosirii bunului revendicat. De asemenea, în cazul satisfacerii acţiunii în
revendicare urmează să se decidă şi soarta tuturor cheltuielilor necesare pentru întreţinerea şi reparaţia bunului, precum şi soarta
îmbunătăţirilor făcute de posesor e perioada posesiei. Comparativ cu Codul Civil din 1964, în acest act normativ normele
respective sunt cuprinse nu în capitolul dedicat apărării dreptului de proprietate ci în cadrul capitolului dedicat posesiei ca stare
de fapt, respectiv în art. 310-312 (a se vedea comentariul articolelor 310- 312).
(5) Cel ce a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni este un posesor de rea-credinţă, de acea
răspunderea unui asemenea posesor faţă de proprietar este mai dură. Legiuitorul a stabilit posibilitate de a cere de la posesorul,
care a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni, şi repararea tuturor prejudiciilor în conformitate
cu normele privind răspunderea delictuală. Astfel, de la un asemenea posesor, proprietarul poate cere şi repararea venitului
ratat.

Articolul 375. Revendicarea de către proprietar a bunurilor aflate în

posesiunea unui dobînditor de bună-credinţă

(1) Dacă un bun a fost dobîndit cu titlu oneros de la o persoana care nu a avut dreptul să-l înstrăineze, proprietarul
poate sa-l revendice de la dobînditorul de bună-credinţă numai în cazul în care bunul a fost pierdut de proprietar ori de
persoana căreia bunul a fost transmis de proprietar în posesiune sau dacă i-a fost furat unuia ori altuia, sau a ieşit în alt
mod din posesiunea acestora, fără voia lor.
(2) Dacă bunurile au fost dobîndite cu titlu gratuit de la o persoana care nu avea dreptul să le înstrăineze, proprietarul
este în drept să-şi revendice bunurile în toate cazurile.
(3) Banii, titlurile de valoare la purtător şi bunurile dobîndite la licitaţie nu pot fi revendicate de la un dobînditor de
bună-credinţă.

(1) Revendicarea bunurilor de la dobînditorul, care a încălcat dreptul de proprietate (de exemplu a furat bunul de la proprietar,
şi-a însuşit bunul găsit, care a fost pierdut de către proprietar etc.), adică de la dobânditorul de rea-credinţă, se admite în toate
cazurile. Dar de cele mai dese ori, bunurile ieşite din posesia proprietarului trec ulterior de la o persoană la alta. În acest caz
posibilitatea de revendicare depinde de faptul dacă ultimul dobînditor este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Prin urmare,
legiuitorul îngrădeşte dreptul proprietarului de a-şi revendica bunurile sale. Necesitatea introducerii unor asemenea limitări este
condiţionată de asigurarea protecţiei intereselor participanţilor la circuitul civil şi anume îl protejează pe dobînditorului de
bună-credinţă. Dobînditor de bună-credinţă este considerată persoana care întruneşte condiţiile art. 307. Modalitatea de
revendicare a bunurilor de la dobânditorii de bună-credinţă este în dependenţă de caracterul cu care a fost dobîndit bunul, fie cu
titlu oneros, fie cu titlu gratuit. Dacă bunul a fost dobîndit cu titlu oneros, apărarea dreptului de proprietate se determină în
dependenţă de faptul dacă bunul a ieşit din posesiune cu voia sau fără voia proprietarului sau din posesiunea persoanei căreia i
s-a încredinţa bunul. Legiuitorul în art. 375 a considerat că bunurile au ieşit din posesiunea lor fără voia acestora în următarele
trei cazuri:
- bunul a fost pierdut de către proprietar sau de persoana căreia acesta i-a fost transmis de proprietar în posesie;
- bunul a fost furat de la unul sau de la altul;
- bunul a ieşit din posesia acestora în alt mod, fără voia lor.
Ieşirea bunurilor din posesia proprietarului sau din posesia persoanei căreia acest bun i-a fost transmis de proprietar cu
voinţa lor, exclude posibilitatea revendicării bunurilor de la dobînditorul de bună-credinţă care l-a dobîndit cu titlu oneros. Dacă
iniţial bunul a ieşit din posesia proprietarului cu acordul lui (de exemplu, a fost transmis în arendă, iar pe urmă vândut de
arendaş unei terţe persoane ilegal, adică neavând acordul proprietarului), el nu poate fi obiect al revendicării, deoarece
proprietarul în situaţia dată a greşit în alegerea contragentului (în exemplu nostru - în alegerea arendaşului), şi în acest caz
proprietarul poartă personal răspundere de consecinţele negative care au survenit ca rezultat al acţiunilor săvârşite (darea în
arendă). Dobânditorul de bună-credinţă, procurând bunul de la arendaş în mod ireproşabil.
Astfel, conchidem că dacă proprietarul a transmis bunul în posesie altei persoane în baza unui contract de arendă sau de depozit,
iar ultimul a abuzat de încrederea proprietarului şi a înstrăinat bunul unei persoane care este dobînditor de bună-credinţă, atunci
proprietarul nu poate să-şi revendice bunul din posesia dobînditorului. În acest caz, proprietarul este în drept să intenteze
acţiune în judecată şi să ceară de la persoana căreia i-a încredinţat bunul recuperarea prejudiciului cauzat.
(2) Prin intermediul alin. 2 legiuitorul a instituit regula de revendicare a bunurilor din posesia dobînditorului de bună-credinţă,
care le-a dobîndit cu titlu gratuit. Astfel, dacă în cazul dobândirii bunurilor cu titlu oneros revendicare este posibilă doar în
anumite cazuri strict stabilite în lege, pentru bunurile dobândite cu titlu gratuit (cum ar fi prin moştenire, donare etc.) este
instituită o altă regulă. Regula constă în faptul că bunurile dobândite cu titlu gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să-l
înstrăineze, pot fi revendicate de către proprietar, chiar dacă dobînditorul este de bună-credinţă. Deci, posesorul de bună-
credinţă, care a dobândit bunul cu titlu gratuit este obligat în toate cazurile, cu respectarea termenelor de prescripţie, să
restituie bunul proprietarului.
(3) Conform prevederilor alin.3 sunt prevăzute temeiurile când proprietarului i se interzice revendicarea bunurile sale de la
dobînditorul de bună-credinţă. Imposibilitatea de revendicare de către proprietar a bunurilor sale de la dobînditorul de bună-
credinţă operează numai în privinţa următoarelor bunuri:
- banii;
- titlurile de valoare la purtător;
- bunurile dobîndite la licitaţie.
Revendicarea banilor şi titlurilor de valoare la purtător este admisă numai în cazurile în care aceste bunuri sunt
individualizate. Individualizarea acestor bunuri se face prin fixarea numărului, seriei sau altor date de identificare. În acest caz
regimul juridic al banilor şi titlurilor de valoare la purtător este analogic regimului juridic al bunurilor individual-determinate.
Prin urmare, dacă banii şi titlurilor de valoare la purtător n-au fost individualizate, ele nu pot fi revendicate, dar proprietarul este
în drept să ceară repararea prejudiciului.
Trebuie de accentuat că imposibilitatea de revendicare de către proprietar a acestor bunuri are loc numai în cazul în care
dobînditorul este de bună-credinţă, indiferent de modalitatea de dobândire a acestora, fie cu titlu oneros fie cu titlu gratuit.
Buna-credinţă se prezumă până la proba contrarie. Sarcina probaţiunii revine reclamantului, adică proprietarului în cazul
intentării acţiunii în revendicare.

Articolul 376. Cererea privind înlăturarea încălcărilor care nu sînt legate

de privarea de posesiune

(1) Dacă dreptul proprietarului este încălcat în alt mod decît prin uzurpare sau privare ilicită de posesiune, proprietarul
poate cere autorului încetarea încălcării. El poate cere, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Pot fi
solicitate despăgubiri şi în cazul în care nu se cere încetarea încălcării sau executarea acestei cerinţe este imposibilă.
(2) Dacă există temei de a presupune ca se vor face încălcări ulterioare, proprietarul poate intenta o acţiune negatorie.
(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) nu se aplică dacă proprietarul trebuie, în temeiul legii şi al drepturilor unor alte persoane,
să admită influenţă asupra bunului.

(1) Dreptul de proprietate poate fi încălcat nu numai ca rezultat al lipsirii proprietarului de posesia bunului său. Persoanele terţe
pot săvârşi asemenea acţiuni care, deşi nu-l lipsesc pe proprietar de posesia bunului, totuşi îl împiedică pe ultimul să-şi exercite
în deplinătate prerogativele dreptului de proprietate. În conformitate cu prevederile articolului comentat, proprietarul este în să
ceară înlăturarea încălcărilor dreptului de proprietate chiar dacă asemenea încălcări nu au ca efect lipsirea proprietarului de
posesie. Apărarea dreptului de proprietate în aceste cazuri se face cu ajutorul acţiunii negatorie, prin care se înţelege cerinţa
proprietarului posesor al bunului către persoanele terţe privind înlăturarea piedicilor privind, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunurilor ce îi aparţin.
Acţiunea negatorie ca şi acţiunea în revendicare este o acţiune reală. Acţiunea negatorie va putea fi înaintată numai atunci
când între proprietarul bunului şi persoana terţă nu există un raport obligaţional. În cazul existenţei unui asemenea raport
obligaţional, acţiunea negatorie nu va mai putea fi înaintată.
În cazul acţiunii negatorii, reclamant este proprietarul bunului. De asemenea, au dreptul de a înainta acţiunea negatorie şi
persoanele, care, deşi nu sunt proprietari, însă deţin în posesie bunurile în baza legii sau a unui contract. Iar pârâţii sunt
considerate persoanele care împiedică exercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor proprietarului.
Pentru ca acţiunea negatorie să fie satisfăcută, este destul faptul săvârşirii acţiunilor ce împiedică exercitarea folosirii şi
dispoziţiei bunurilor şi ca aceste acţiuni să fie ilegale, în caz contrar proprietarul nu este în drept să înainteze acţiunea
negatorie. De exemplu, nu se va putea înainta o acţiune negatorie în cazul în care lângă o casă de locuit a fost săpat, în
conformitate cu hotărârea organului de resort, un şanţ. În acest caz poate fi contestată legalitatea hotărârii organului de resort,
dar nu prin acţiunea negatorie, ci printr-o altă acţiune.
În aceste acţiuni, obiectul revendicărilor constă în înlăturarea piedicilor aduse proprietarului, ca rezultat al săvârşirii
acţiunilor ilegale din partea persoanelor terţe. Aceste încălcări trebuie să existe la momentul înaintării acţiunii negatorii. De
aceea acţiunea negatorie este imprescriptibilă, adică termenul de prescripţie nu are efect asupra acestor raporturi juridice.
Proprietarul bunului va fi îndreptăţit de asemenea să ceară şi repararea prejudiciului cauzat în legătură cu încălcările
dreptului de proprietate. Despăgubirile pot fi cerute chiar şi în cazurile în care acţiunea negatorie nu se înaintează, ori înaintarea
acestea nu este posibilă (spre exemplu acţiunile ce prejudiciau exercitarea normală a dreptului de proprietate au încetat).
(2) Acţiunea negatorie poate fi intentată nu numai în cazurile în care piedicile sunt deja real create, dar şi în cazurile în care sunt
create asemenea situaţii care dau temei de a presupune că ulterior vor fi create piedici în exercitarea dreptului de proprietate.
Astfel, acţiunea negatorie este îndreptată şi asupra eventualelor încălcări care pot apărea pe viitor. Asemenea acţiune poate fi
intentată spre exemplu în temeiul art. 380, cînd proprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare pentru prevenirea
pericolului de prăbuşire a construcţia pe terenul proprietarului.
(3) Proprietarul nu este îndreptăţit să recurgă la intentarea acţiunii negatorii în cazurile în care conform legii
şi a drepturilor unor persoane proprietarul este obligat să admită influenţa asupra bunurilor sale, precum ar fi în cazul dreptului
de vecinătate art. 378, 381-385, 391-392 etc.

Capitolul V
DREPTUL DE VECINATATE

Articolul 377. Obligaţia de respect reciproc

Proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile învecinate, pe lângă respectarea drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de lege, trebuie să se respecte reciproc. Se consideră vecin orice teren sau alt bun imobil de unde se pot
produce influenţe reciproce.

Dreptul de proprietate este după conţinutul său cel mai larg drept real, care conferă titularului dominaţia totală asupra bunurilor
sale, fiind un drept absolut, perpetuu şi exclusiv. Conform alin. 1 al art. 315, proprietarul are dreptul de posesiune, de folosinţă
şi de dispoziţie asupra bunurilor sale şi le exercită în mod exclusiv, în nume şi interes propriu, fără intervenţia altor persoane. În
virtutea dreptului de proprietate, proprietarul este îndreptăţit să efectueze cu bunurile sale, în principiu, orice acţiuni. Dar
realizarea prerogativelor proprietarului în deplinătatea lor poate să se reflecte negativ asupra intereselor altor membri ai
societăţii, precum şi asupra societăţii în întregime. Din aceste considerente legiuitorul a recurs la stabilirea unor îngrădiri în
exercitarea dreptului de proprietate. Astfel, temelia îngrădirilor dreptului de proprietate se conţine la art. 46 alin. 5 din
Constituţie, conform căruia proprietarul este obligat la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului, precum şi la art.
315 alin. 3, care prevede că dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ. Scopul principal în
stabilirea îngrădirilor dreptului de proprietate constă în crearea condiţiilor necesare pentru a face posibilă o conlocuire a
membrilor societăţii. Printre îngrădirile dreptului de proprietate se enumără şi dreptul de vecinătate, care reprezintă o limitare
legală a dreptului de proprietate şi cu o sferă de aplicare redusă. Acesta se explică prin faptul că normele dreptului de vecinătate
sunt aplicabile numai între proprietarii terenurilor sau bunurilor imobile vecine. Vecinătatea este o stare de fapt care generează
anumite drepturi şi obligaţii pentru proprietarii terenurilor sau altor bunuri imobile de unde se pot produce influenţe reciproce.
Pentru asemenea situaţii legea instituie pentru proprietarii terenurilor vecine sau a altor bunuri imobile obligaţia generală de a se
respecta reciproc.

Articolul 378. Influenţa vecină admisibilă

(1) Proprietarul terenului sau al unui alt bun imobil nu poate interzice influenţa pe care o exercită asupra bunului său
gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită din terenul
vecin dacă nu împiedică proprietarul în folosirea bunului sau dacă încalcă nesemnificativ dreptul acestuia.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care influenţa este considerabilă, dar este produsă de folosirea obişnuită a
unui alt teren şi nu poate fi înlăturată prin măsuri justificate economic. Dacă este obligat să suporte o asemenea
influenţă şi dacă aceasta depăşeşte folosirea recunoscută obişnuită în localitatea respectivă şi limitele economice
admisibile, proprietarul poate cere proprietarului de teren care cauzează influenţă o compensaţie corespunzătoare în
formă bănească.

(1) În conformitate cu prevederile aliniatului 1 al articolului 378 legiuitorul obligă proprietarul terenului sau a altui bun imobil
să suporte influenţa pe care o exercită asupra bunului său o serie de factori, precum: gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul,
zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită din terenul vecin, dar numai cu condiţia că aceste influenţe nu
împiedică proprietarul în folosirea lucrului. Totodată, proprietarul terenului sau a unui alt bun imobil va fi obligat să suporte
aceste influenţe şi în cazul în care acestea încalcă dreptul lui, dar încălcarea este nesemnificativă. Adică proprietarul are
posibilitate în continuare să posede şi să folosească lucrul său, fiindu-i create unele incomodităţi nesemnificative.
(2) Proprietarul terenului sau altui bun imobil este obligat să suporte influenţele pe care le exercită asupra bunului factorii
menţionaţi la alin. 1 din prezentul articol şi în cazul în care influenţa este considerabilă, dar este produsă de folosirea obişnuită a
unui alt teren şi nu poate fi înlăturate prin măsuri justificate economic, ca exemplu poate servi aflarea terenului sau imobilului
proprietarului în apropierea unei uzine care activează permanent şi provoacă zgomot puternic în procesul de lucru. Dar esenţial
este faptul că zgomotul este provocat de exploatarea obişnuită a uzinei şi nu poate fi înlăturat ca rezultat al unor măsuri
economic justificate, fiindcă în caz contrar ar fi imposibilă sau dificilă funcţionarea uzinei. Proprietarul de teren sau alt bun
imobil este obligat să suporte şi acele influenţe considerabile care depăşesc folosirea recunoscută obişnuită în localitatea
respectivă, precum şi limitele economice admisibile. Dar în schimbul suportării unor asemenea influenţe el poate cere de la
proprietarul care cauzează influenţele respective o compensaţie corespunzătoare în formă bănească. Calificarea influenţelor ca
fiind nesemnificative sau considerabile, precum şi stabilirea cuantumul compensaţiei revine instanţei de judecată, ca rezultat al
cercetării circumstanţelor cauzei, precum şi a argumentelor aduse de părţi.

Articolul 379. Atentarea inadmisibilă

(1) Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau exploatării unor construcţii sau instalaţii despre care se poate
afirma cu certitudine că prezenţa şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său.
(2) Dacă construcţia sau instalaţia a fost ridicată respectîndu-se distanţa de la hotar stabilită de lege, demolarea sau
interzicerea exploatării acestora poate fi cerută doar în cazul în care afectarea inadmisibilă s-a produs în mod evident.

(1) În temeiul prevederilor aliniatului 1 al art. 379, proprietarul terenului sau altui bun imobil nu este obligat să suporte
influenţa provenită din terenul vecin, cu condiţia că această influenţă atentează în mod inadmisibil asupra utilizării terenului
său. Prin urmare, proprietarul este în drept să ceară interzicerea ridicării sau expluatării unor construcţii sau instalaţii despre
care se poate afirma cu siguranţă că atît prezenţa acestora cît şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său.
Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau expluatării unor construcţii sau instalaţii prin înaintarea unui aviz celui care
intenţionează să ridice sau să exploateze construcţii sau instalaţii, iar în cazul în care avizul este lăsat fără răspuns şi acţiunile nu
sunt încetate, proprietarul este în drept să recurgă la intentarea unei acţiuni negatorii în conformitate cu prevederile alineatului 2
al art. 376.
Astfel, amplasarea unui atelier de tinichigerie, împreună cu o rampă de reparaţie auto, în imediata apropriere a locuinţei
vecinului şi exploatarea acestuia, cu efectul producerii unor zgomote, gaze şi mirosuri poluante sunt fapte care întrec limitele
unei vecinătăţi tolerabile şi ca consecinţă instanţa de judecată va dispune desfiinţarea construcţiilor.
(2) Ridicarea unei construcţii sau instalaţii cu respectarea distanţei de la hotar nu pot fi respectiv demolată sau interzisă
exploatarea, chiar dacă se exercită o influenţă inadmisibilă, cu excepţia cazurilor cînd afectarea inadmisibilă s-a produs în mod
evident (vădit). În cazul în care afectarea deşi este inadmisibilă, dar nu s-a produs în mod evident, proprietarul nu va fi în drept
să ceară demolarea construcţiei sau interzicerea exploatării instalaţiilor.

Articolul 380. Cererea de înlăturare a pericolului de prăbuşire

Dacă există pericolul prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul poate cere vecinului să ia
măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol.

În temeiul prevederilor articolului comentat, proprietarul este în dreptul, în cazul existenţei pericolului prăbuşirii construcţiei de
pe terenul vecin, să ceară vecinului să ia măsurile necesare pentru a preveni acest pericolul. Legiuitorul i-a conferit
proprietarului acest drept pentru a-i da posibilitate să se apere împotriva unor eventuale prejudicieri. Din conţinutul normei
rezultă că legiuitorul acordă posibilitate vecinilor să soluţioneze diferendele pe cale amiabilă, iar în cazul în care nu se ajunge la
un numitor comun – să recurgă la intervenţia instanţei de judecată. Astfel, în cazul în care proprietarul a cerut vecinului să ia
măsurile necesare pentru a preveni pericolului de prăbuşire, dar vecinul nu a întreprins nici o acţiune în acest sens, proprietarul
este în drept să se adreseze în instanţa de judecată cu a acţiune negatorie conform prevederilor alin. 2 al art. 476. Prin
intermediul acţiunii negatorii proprietarul are posibilitate să se apere nu numai în cazul în care îi sunt create piedici în
exercitarea dreptului de proprietate, dar şi atunci cînd există temei a presupune că se vor face încălcări ulterioare ale dreptului
de proprietate.

Articolul 381. Folosirea apelor

(1) Cursurile de apa şi pînza freatică din mai multe terenuri nu pot fi deviate sau manipulate de proprietarul oricărui
teren astfel încît cantitatea sau calitatea apei să fie modificată în dezavantajul proprietarului unui alt teren.
(2) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica în nici un fel curgerea firească a apelor provenite de pe terenul
superior.
(3) Dacă curgerea apei de pe terenul superior cauzează prejudicii terenului inferior, proprietarul acestuia din urmă
poate cere autorizarea instanţei de judecată de a face pe terenul său lucrările necesare schimbării direcţiei apelor,
suportînd toate cheltuielile aferente. La rîndul său, proprietarul terenului superior este obligat să nu efectueze nici o
lucrare de natură să agraveze situaţia terenului inferior.

(1) Prevederile alin. 1 instituie interdicţia pentru proprietarul oricărui teren să efectueze asemenea lucrări care ar duce la
devierea sau manipularea cursurile de apă şi a pînzei freatică (apa care se află pe primul strat impermiabil de la suprafaţa
pămîntului şi care alimentează frecvent izvoarele, fîntînile, etc.) din mai multe terenuri şi ca rezultat să se modifice cantitatea
sau calitatea apei în dezavantajul proprietarului unui alt teren.
(2) Proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte scurgerea apelor provenite de pe terenul superior decît dacă
curgerea este firească, adică este rezultatul unui fenomen natural. Prin curgere firească a apelor se au în vedere apele care
rezultă din configuraţia locurilor, cum ar fi scurgerea apelor rezultate din ploi, din topirea zăpezii, din infiltraţie, apele rezultate
dintr-un izvor natural, adică curgerea apelor să nu fie rezultatul activităţii proprietarului terenului superior, în caz contrar se vor
aplica prevederile art. 382. Prin urmare, pentru ca scurgerea să fie firească (naturală) sunt necesare realizarea următoarelor
condiţii:
a) apele să fie naturale, adică să provină din ploaie sau din izvoare. Apele murdare sau menajere nu sunt ape naturale.
b) apele naturale să fi căzut pe terenul superior şi numai apoi să se scurgă , fără intervenţia omului, pe terenul inferior, datorită
pantei naturale a terenului.
Proprietarul trebuie să sufere nu numai scurgerea apelor, dar şi a materialelor duse de apă: nisip, nămol etc.
Legiuitorul obligă proprietarul terenului inferior să primească curgerea apelor naturale. În scopul realizării acestei obligaţii el
nu are dreptul să pună vreun obstacol la scurgerea naturală a apelor din fondul superior. Proprietarul terenului inferior nu poate
prin lucrările care le-ar face nici să împiedice, nici să îngreuieze scurgerea în paguba terenului superior. Dacă proprietarul
terenului inferior uzează de dreptul de a se îngrădi, el este obligat să lase în zid sau îngrădire deschideri suficiente pentru
trecerea apei. Proprietarul terenului inferior nu are nici o obligaţie pozitivă, cum ar fi cea de a face lucrări pentru asigurarea
scurgerii. Dacă, contrar prevederilor legii, proprietarul terenului inferior creează obstacole la curgerea naturală a apelor de pe
terenul superior, proprietarul terenului superior are dreptul să ceară înlăturarea obstacolelor, piedicilor pe cheltuiala
proprietarului terenului inferior, precum şi obligarea acestuia la daune-interese, dacă este cazul. În cazul în care pe terenul
superior este un iaz, care se revarsă pe terenul inferior prin creşterea apelor în caz de ploaie, proprietarul terenului inferior are
dreptul să facă lucrările necesare pentru a împiedica revărsarea, cu condiţia că aceste lucrări să nu provoace revărsări pe
terenurile vecine. Nu este exclus faptul producerii anumitor piedici naturale pe terenul inferior care opresc scurgerea apelor de
pe terenul superior. În acest caz piedicile trebuie înlăturate de pe terenul inferior de către proprietarul terenului inferior, dacă ele
sunt urmări ale unui fapt imputat acestuia. În caz contrar, el este obligat să permită proprietarului terenului superior să înlăture
piedicile.
Terenurile care fac parte din domeniul public tot sunt obligate să suporte povara scurgerii apelor naturale.
(3) Proprietarul inferior are dreptul să facă pe terenul său orice lucrare pentru a uşura sarcina sa, cu condiţia de a nu vătăma
vecinii săi sau pe proprietarul terenului superior. Cu atît mai mult, proprietarul terenului inferior are dreptul de a efectua
lucrările necesare pentru a schimba direcţia apelor în cazul în care curgerea apei de pe terenul superior cauzează prejudicii
terenului inferior. Schimbarea direcţiei cursului apei se efectuează doar cu permisiunea prealabilă a instanţei de judecată. Toate
cheltuielile legate de schimbarea cursului apelor sunt suportate de proprietarul terenului inferior. Dacă proprietarul terenului
inferior este obligat să nu împiedice scurgerea în dauna terenului superior, la rîndul său proprietarul terenului superior nu poate
face nici o lucrare pentru a agrava povara terenului inferior. Aceasta este o consecinţă a caracterului natural al limitării: omul nu
poate interveni în crearea sau agravarea acestei poveri. De aici rezultă şi consecinţa, că proprietarul superior nu poate nici
infecta apa, nici modifica cursul ei, aşa încît să provoace scurgerea, pe fondul inferior, a unui volum mai mare sau a unui curent
mai puternic de apă. În asemenea situaţii proprietarul inferior este în drept să refuze primirea unei asemenea agravări a sarcinii
sale, obligînd pe proprietarul superior să-i pună capăt sau ar putea să ceară despăgubiri.

Articolul 382. Regulile speciale de folosire a apei

(1) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica curgerea provocată de proprietarul terenului superior sau de alte
persoane, aşa cum este cazul apelor care ţîşnesc pe acest din urmă teren, datorită unor lucrări subterane întreprinse de
proprietarul terenului superior, cazul apelor provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-un
scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un
şanţ.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1), proprietarul terenului superior este obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere care
ar aduce prejudicii minime terenului inferior, rămînînd obligat la plata unei despăgubiri juste şi prealabile către
proprietarul acestuia din urmă.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) nu se aplică atunci cînd pe terenul inferior se află o construcţie, împreună cu grădina şi
curtea aferentă, sau un cimitir.

(1) Art.382 face excepţie de la prevederile art. 381 şi se referă nu la curgerea firească a apelor, ci la scurgerea provocată de
către proprietarul terenului superior. În temeiul prevederilor aliniatului 1 al articolului 382 proprietarul terenului inferior este
obligat să suporte şi să nu împiedice curgerile de apă provocate atît de proprietarul terenului superior, cît şi de alte persoane,
precum ar fi de exemplu uzufructuarul. Proprietarul terenului inferior este obligat să suporte curgerea apelor care ţîşnesc la
suprafaţă de pe terenul superior care rezultat al unor lucrări subterane efectuate de persoanele indicate, precum şi cursurile de
apă care au provenit ca rezultat al secării terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite în scop casnic, agricol sau industrial.
Proprietarul terenului inferior este obligat să suporte această povară dar numai în cazul în care curgerea precedă vărsarea apelor
într-un curs de apă sau într-un şanţ. În caz contrar, proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte povară scurgerilor de
apă provocate de proprietarul terenului superior.
(2) Dacă se realizează condiţiile aliniatului 1 al articolului dat, proprietarul terenului superior este obligat să întreprindă o serie
de acţiuni care ar diminua povara proprietarului terenului inferior. Astfel, proprietarul terenului superior este obligat să aleagă
calea şi mijloacele de scurgere care ar aduce prejudicii minime proprietarului terenului inferior, fiind obligat să-i plătească
ultimului despăgubiri juste şi prealabile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la acordul comun al proprietarilor, iar în caz de
divergenţe prin hotărîre judecătorească.
(3) Prin intermediul alin. 3 se instituie excepţia de la regulile speciale de folosire a apelor. Astfel, chiar dacă se realizează
condiţiile alineatelor 1 şi 2, proprietarul terenului inferior nu va fi obligat să suporte povara scurgerii apelor în cazul în care pe
terenul inferior este amplasată o construcţie împreună cu grădina şi curtea aferentă sau un cimitir.

Articolul 383. Captarea apei

Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale şi artificiale de care poate dispune în
mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveran opus lucrări utile de captare a apei.

În conformitate cu prevederile art. 383, proprietarul unui teren este investit cu dreptul a efectua unele lucrări pe terenul vecin
riveran pentru a folosi cît mai efectiv terenul său. Proprietarul beneficiază de acest drept în cazul în care vrea să folosească
apele naturale sau artificiale de care poate să dispună în mod efectiv pentru irigarea terenului său. Pentru aceasta el este în drept
să facă pe terenul riveran opus, exclusiv pe cheltuiala sa, lucrările utile pentru captarea apei.

Articolul 384. Surplusul de apa

(1) Proprietarul căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente este obligat ca, în schimbul unei juste şi prealabile
despăgubiri, să ofere acest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară terenului său decît cu o cheltuială
excesivă.
(2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia menţionată la alin.(1) pretinzînd că ar putea da surplusului de apa o altă
destinaţie decît satisfacerea necesităţilor curente. El poate însă cere proprietarului aflat la nevoie despăgubiri
suplimentare cu condiţia că va dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.

(1) Conform prevederilor alin.1 al art. 384, proprietarul, care are surplus de apă utilizate pentru necesităţile curente, este obligat
să ofere acest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară terenului său decît cu cheltuieli excesive. Proprietarul
este obligat să ofere surplusul de apă, dar această oferire nu este gratuită, deoarece cel care va beneficia de acest surplus este
obligat să-l despăgubească în mod prealabil şi just pe proprietar. Prevederile acestei norme se aplică numai în privinţa apelor,
utilizarea cărora este legată de necesităţile curente. Utilizarea apei pentru necesităţi curente se are în vedere folosirea acestora în
calitate de apă potabilă, pentru adăpatul vitelor etc., adică pentru necesităţile gospodăreşti.
(2) Proprietarul este obligat să ofere surplusul de apă utilizat pentru necesităţile curente şi în cazul în care are posibilitatea să
dea surplusului de apă o altă destinaţie, decît cea de satisfacere a necesităţilor curente. În acest caz, proprietarul are dreptul să
ceară de la proprietarul care duce lipsă de apă pentru necesităţile curente despăgubiri suplimentare. Proprietarul va fi îndreptăţit
la despăgubiri suplimentare pentru oferirea surplusului de apă numai cu condiţia că va dovedi existenţa reală a destinaţiei
pretinse.

Articolul 385. Conservarea drepturilor dobîndite ale proprietarului

terenului inferior

(1) Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului de pe terenul său cu condiţia de a nu aduce atingere
drepturilor dobîndite de proprietarul terenului inferior.
(2) Proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi
locuitorii unei localităţi de apă pentru necesităţile curente.

(1) Alin. 1 al art. 385 dispune că cel ca are un izvor pe proprietatea sa poate face orice întrebuinţare cu el. Este vorba despre o
simplă chestiune de proprietate: proprietarul terenului are un drept de proprietate asupra izvorului. Astfel, el este proprietarul
absolut al izvoarelor aflate pe proprietatea sa şi a apelor care izvorăsc din ele. Art. 385 alin. 1 reflectă principiul potrivit căruia
proprietarul este şi proprietarul a tot ce se găseşte ascuns în pămînt. Proprietarul care are un izvor pe proprietatea sa îl poate
întrebuinţa după bunul său plac. Chiar dacă apele izvoarelor nu i-ar folosi la nimic, nici chiar pentru agrement, proprietarul are
dreptul să dispună de ele cum va crede de cuviinţă. Proprietarul are dreptul să întrebuinţeze apele lui la orice lucrări agricole sau
industriale, însă dacă apoi le dă drumul să curgă pe fondul inferior el nu are dreptul să le altereze, ci să le dea drumul în starea
lor de curăţenie iniţială, sub sancţiunea în caz contrar de a repara prejudiciul cauzat. Însă exercită acestor drepturi asupra
izvorului său nu este nelimitată, deoarece proprietarul terenului nu poate prejudicia drepturile pe care un proprietar le-a putut
dobîndi asupra izvorului, prin titluri sau prescripţie. Restricţia introdusă ţine de domeniul reglementării unei servituţi dobîndite
prin titlu sau prescripţie, adică prin fapta omului, şi nu se referă la instituirea unei limitări a dreptului de proprietate.
(2) Alin. 2 al art. 385 se referă propriu-zis la o limitare, restricţie a dreptului de proprietate. Conform prevederilor acestui
alineat, proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii
unei localităţi de apa necesară pentru necesităţile curente. Regula instituită trebuie interpretată în mod larg, aşa încît proprietarul
nu va putea nu numai să schimbe cursul, dar în genere, nu va putea face nimic pentru i-a lipsi pe locuitori de folosinţa apei,
infectînd-o de exemplu cu substanţe vătămătoare. Prin necesităţi curente se are în vedere faptul ca apa să fie de absolută
trebuinţă, necesară pentru trebuinţele casnice ale locuitorilor şi pentru adăpatul vitelor, nu şi pentru alte necesităţi. Locuitorii
unei localităţi nu vor putea invoca prevederile alin. 2 art. 385 sub motivul că apa le este necesară pentru proprietăţile ei curative.
Prevederile alin. 2 se aplică şi în cazul în care locuitorii localităţii ar putea să-şi procure apa necesară prin săparea unei fîntîni.
Dispoziţia alin. 2 are în vedere orice fel de izvoare, indiferent de debitul lor şi se referă numai la apa curgătoare, dar nu se
referă la apele de fîntîni, iazuri, mlaştini etc. Astfel, legiuitorul a instituit o limitare a proprietarului cu scopul protejării
intereselor unei colectivităţi. Prin urmare, dreptul de a se folosi de apele izvorului nu va putea fi revendicat de către unul sau
mai mulţi locuitori izolaţi numai în folosul lor.

Articolul 386. Picătura streşinii

Acoperişul trebuie să fie construit astfel încît apa, zăpada sau gheaţa să cadă exclusiv pe teritoriul proprietarului.

Conform prevederilor art. 386 proprietarul este obligat să-şi construiască acoperişul astfel încît streaşina să nu permită ca apa,
zăpada sau gheaţa să cadă pe teritoriul vecin. Rezultă că un proprietar nu are dreptul să facă ca streaşina să intre pe teritoriul
vecinului. Pentru a se conforma cerinţei legale, el trebuie să lase între peretele său şi fondul vecin o bucată de teren suficientă
pentru a face posibil ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă de pe streaşină exclusiv pe teritoriul său. Odată ce apa, zăpada sau
gheaţa au căzut de pe streaşină pe terenul său, proprietarul nu mai este ţinut de careva obligaţii, precum ar fi obligaţia de a
împiedica răspîndirea lor pe terenul vecin. Această concluzie rezultă din prevederile alin. 2 al art. 381, prin care proprietarul
terenului inferior nu poate împiedica în nici un fel curgerea firească a apelor provenite de pe terenul superior, adică este obligat
să suporte scurgerea naturală a apelor. În schimb, proprietarul trebuie să ia măsuri ca apa, zăpada sau gheaţa prin infiltrare să nu
cauzeze vreun prejudiciu construcţiei vecinului său (de exemplu pavarea spaţiului pe care se scurge apa de pe streaşină).
Proprietarul are dreptul să facă să cadă apa, zăpada sau gheaţa de pe streaşina sa pe un teren care este coproprietatea sa şi a
vecinului său.
Proprietarul unei clădiri este prezumat că este şi proprietarul terenului cuprins între zidul casei sale şi linia verticală ce cade de
la capătul straşinei casei pînă la pămînt. Însă aceasta este o prezumţie simplă care poate fi combătută prin proba contrară.
Nu este exclus faptul că proprietarul să lase ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă pe proprietatea vecină, aceasta fiind posibil doar
numai în cazul în care proprietarul iniţial a dobîndit acest drept prin titlu, adică prin înţelegere cu proprietarul vecin constituie o
servitute de scurgere a apelor.
Prevederile art. 386 au o aplicare generală, în sensul că sunt aplicabile atît localităţilor rurale cît şi celor urbane, fiindcă textul
legii nu face nici o deosebire.
Prin prisma prevederile articolul 386 legiuitorul a reflectat unul din principiile generale în materie de proprietate, conform
căruia cineva are dreptul să facă orice pe proprietatea sa cu unica condiţie ca să nu lezeze drepturile vecinilor.

Articolul 387. Fructele căzute

Fructele căzute din pomi sau arbuşti pe terenul vecin se consideră fructe de pe acel teren.

Conform prevederilor art. 387 legiuitorul recunoaşte dreptul de proprietate asupra fructelor căzute din pomi sau arbuşti după
proprietarul terenului pe care acestea au căzut. Soluţia dată de lege în situaţia respectivă rezultă din principiul accesiunii în
temeiul căruia tot ceea ce uneşte bunul ori se încorporează în el revine proprietarului. Excepţia de la această regulă rezultă din
prevederile alin. 3 al art. 391, în temeiul căruia proprietarul terenului vecin trebuie să permită accesul pe terenul său pentru
ridicarea fructelor care datorită unei forţe naturale sau majore au căzut pe terenul vecin.
Prevederile articolului dat se aplică doar fructelor căzute, deoarece fructele care atîrnă pe ramurile care trec pe proprietatea
vecinului, aparţin proprietarului arborelui. Dacă proprietarul terenului nu recurge în acest caz la prerogativele conferite de art.
388, el este obligat, în condiţiile prevăzute la alin. 1 al art. 391, să permită accesul proprietarului plantaţiei pe terenul său pentru
ca acesta să efectueze lucrările necesare, adică culegerea fructelor.

Articolul 388. Rădăcinile şi ramurile de pe terenul vecin

(1) Proprietarul terenului poate să taie şi să-şi oprească rădăcinile de arbori şi de arbuşti care au pătruns la el de pe
terenul vecin. Aceeaşi regulă se aplică şi ramurilor de arbori şi de arbuşti ce atîrnă de pe terenul vecin.
(2) Dreptul prevăzut la alin.(1) nu se acordă proprietarului în cazul în care rădăcinile şi ramurile nu împiedică folosirea
terenului său.

(1) Prevederile articolului 388 se aplică în cazul în care proprietarul vecin cu toate că a respectat distanţa de sădire a arborilor
prevăzută la alin.2 art. 389 sau chiar dacă nu este prevăzută vreo distanţă, dar nu a depăşit linia de hotar (de exemplu pentru
sădirea arborilor mai mic de doi metri, a plantaţiile sau gardurile vii), dar totuşi ramurile şi rădăcinile acestora trec la
proprietarul terenului. În această situaţie proprietarul terenului este înzestrat cu dreptul de a tăia şi a-şi menţină rădăcinile de
arbori şi de arbuşti care au pătruns de pe terenul vecin, precum şi ramurile arborilor şi arbuştilor care atîrnă de pe terenul vecin.
(2) Legiuitorul condiţionează exercitarea acestuia drept de către proprietarul terenului. Astfel, proprietarul va putea să taie
rădăcinile şi ramurile numai dacă acestea nu-i împiedică să folosească terenul său.

Articolul 389. Distanţa pentru construcţii, lucrări şi plantaţii

(1) Orice construcţie, lucrare sau plantaţie se poate face de către proprietarul terenului numai cu respectarea unei
distanţe minime faţă de linia de hotar, conform legii, regulamentului de urbanism sau, în lipsă, conform obiceiului
locului, astfel încît să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin.
(2) Arborii, cu excepţia celor mai mici de doi metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii, trebuie sădiţi la distanţa stipulată
de lege, de regulamentul de urbanism sau de obiceiul locului, dar care să nu fie mai mică de 2 metri de linia de hotar.
(3) În caz de nerespectare a distanţei prevăzute la alin. (1) şi (2), proprietarul vecin este îndreptăţit să ceară scoaterea
ori tăierea la înălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor pe cheltuiala proprietarului terenului pe care
acestea sînt ridicate.

(1) În virtutea dreptului de proprietate care conferă cele mai largi prerogative, titularul dreptului de proprietate poate oricînd să
construiască cava pe terenul său, să efectueze anumite lucrări sau să facă plantaţii. Există doar o singură restricţie la realizarea
acestui drept, şi anume aceea de a nu aduce atingeri drepturilor proprietarilor vecini. În acest context legiuitorul obligă
proprietarul să efectueze construcţiile, lucrările sau plantaţiile cu respectarea distanţei minime faţă de linia de hotar, în
conformitate cu prevederile legii, regulamentului de urbanism, iar în lipsa acestora, conform obiceiului locului. Obiceiul locului
presupune existenţa în localitatea respectivă a unor tradiţii constante, recunoscute de majoritatea şi aplicate a perioadă
îndelungată de timp. Dovada existenţei obiceiurilor constante şi recunoscute se face prin mărturii. Obiceiuri constante şi
recunoscute sunt tradiţii care se repetă de mai multe ori şi sunt respectate ca o regulă de drept, dar nu numai îngăduite. Dacă
într-o localitatea există obiceiul de a nu respecta nici o distanţă, se va aplica prevederile legii.
(2) Proprietarul este obligă să sădească arborii, fie ei fructiferi, fie ne fructiferi la distanţa prevăzută de lege, regulamentul de
urbanism sau obiceiul locului, distanţă care să nu fie mai mică de 2 metri de linia de hotar. Excepţie de la regula generală a
constituie arborii mai mici de 2 metri, plantaţiile şi gardurile vii, pentru care legiuitorul nu instituie obligativitatea respectării
distanţei minime de la hotar. Astfel, arborii mai mici de 2 metri, plantaţiile şi gardurile vii pot fi sădite chiar la hotar. Distanţa
minimă de 2 metri este obligatorie numai în mod subsidiar, adică în lipsă de alte prevederi legale, de regulamentul de urbanism
sau de obiceiul locului. Constatarea existenţei unor obiceiuri locale constante, adică cunoscute şi aplicate ca o regulă generală,
ţine de competenţa instanţei de judecată. Obligaţia de a respecta distanţa dispare cînd proprietarul terenului a dobîndit o
servitute contrarie, adică dreptul de a sădi arbori la o distanţă inferioară. Această servitute încetează şi vor fi aplicabile
prevederile alin. 2 al art. 389 cînd arborii se usucă sau sunt scoşi.
(3) Alineatul 3 conţine sancţiunea nerespectării de către proprietarul terenului a prevederilor aliniatelor (1) şi (2). În acest caz
proprietarul vecin la discreţia sa are dreptul că ceară fie scoaterea, fie tăierea la înălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori
gardurilor vii la înălţimea cuvenită. Proprietarul nu are nevoie să dovedească că suferă vreun prejudiciu pentru a invoca dreptul
de a cere scoaterea ori tăierea arborilor, plantaţiilor, gardurilor vii. Cheltuielile suportate în legătură cu efectuarea acestor lucrări
sunt puse în sarcina proprietarului terenului pe care sunt amplasate.

Articolul 390. Depăşirea hotarului terenului învecinat în cazul construcţiei

(1) Dacă proprietarul unui teren, cu ocazia ridicării unei construcţii, a construit dincolo de limita terenului său, fără a i
se putea imputa premeditarea sau culpa gravă, vecinul trebuie să tolereze încălcarea hotarului dacă nu a obiectat pînă
sau imediat după depăşirea limitei.
(2) Vecinul prejudiciat prin situaţia prevăzută la alin.(1) trebuie despăgubit cu o rentă în bani, plătită anual, cu
anticipaţie.
(3) Cel îndreptăţit la rentă poate pretinde oricînd ca debitorul său să-i achite preţul porţiunii de teren pe care s-a
construit în schimbul transmiterii proprietăţii asupra acesteia.

(1) Prevederilor alineatului 1 obligă vecinul să tolereze încălcarea hotarului în cazul în care acesta a fost depăşit de către
proprietarul unui teren cu ocazia ridicării unei construcţii. Vecinul este obligat să suporte această povară numai în cazul în care
proprietarul terenului care a ridicat construcţia este de bună-credinţă, adică nu poate fi învinuit de premeditare sau de culpă
gravă, iar vecinul, la rîndul său este de rea-credinţă, fiindcă a observat depăşirea hotarului, dar nu a făcut obiecţii înainte sau
imediat după depăşirea limitei pentru a-i comunica constructorului depăşirea limitei şi a stopa construcţia.
(2) Dacă totuşi proprietarul terenului cu bună-credinţă a depăşit limita terenului cu ocazia ridicării unei construcţii, iar vecinul a
tolerat această încălcare. În aceste condiţii proprietarul terenului care a ridicat construcţia se foloseşte de terenul vecinului în
temeiul dreptului de superficie, pentru o plată corespunzătoare drept despăgubiri sub forma unei rente băneşti, plătită anual, cu
anticipaţie.
(3) Vecinul obligat să suporte povara proprietarului care a construit peste limita de teren are la dispoziţie şi altă alternativă. Ea
constă în posibilitatea acestuia ca oricînd să ceară de la debitor să achite preţul porţiunii de teren pe care s-a construit în
schimbul transmiterii proprietăţii asupra acestuia. În acest context se pune problema care va fi preţul porţiunii de teren, care
poate fi acceptat, preţul de piaţă, care ar fi plătit. În viziunea unor practicieni, preţul de piaţă nu poate fi acceptat, deoarece el
poate genera o modalitate de înstrăinare ascunsă a terenurilor. Din acest considerent vînzarea acestei porţiuni ar trebui să poarte
şi un caracter de pedeapsă pentru cel care a depăşit hotarul, de aceea ar fi oportună ideea ca preţul de vînzare să fie egal cu
preţul dublu celui de piaţă. Dar deoarece legiuitorul nu specifică expres careva îngrădiri referitor la preţul terenului, rezultă că
preţul terenului este acel preţ la care au convenit păţile.

Articolul 391. Accesul pe terenul altuia

(1) Orice proprietar este obligat ca, după primirea unui aviz scris sau verbal, să permită vecinului accesul pe teritoriul
său, după caz, pentru efectuarea şi întreţinerea unei construcţii, plantaţii şi efectuarea unor alte lucrări pe terenul vecin.
(2) Proprietarul care este obligat să permită accesul pe teritoriul său are dreptul la compensarea prejudiciului cauzat
doar prin acest fapt şi la restabilirea terenului în starea anterioară.
(3) În cazul în care, datorită unei forte naturale sau forte majore, un bun a pătruns pe un teren străin sau a fost
transportat acolo, proprietarul terenului trebuie să permită căutarea şi ridicarea bunului, dacă nu a purces el însuşi la
căutare sau nu-l restituie. Bunul continuă să aparţină proprietarului său, cu excepţia cazului cînd acesta renunţă la el.
Proprietarul terenului poate cere ridicarea bunului străin şi aducerea terenului în situaţia anterioară.
(4) Proprietarul terenului care efectuează şi întreţine construcţii, plantaţii sau execută alte lucrări pe teritoriul său nu
are dreptul să pericliteze terenul vecin sau să compromită trăinicia construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor situate pe
acesta.

(1) Pentru a face posibilă conlocuirea vecinilor, în conformitate cu prevederile alin. 1, proprietarul este obligat să permită
accesul vecinului pe teritoriul său. Obligarea proprietarului de a permite vecinului accesul pe terenul său este posibilă doar
numai după ce proprietarul a fost înştiinţa printr-un aviz fie verbal, fie în scris prin care vecinul solicită accesul pentru a
îndeplini anumite lucrări, precum efectuarea şi întreţinerea unei construcţii, plantaţii sau alte lucrări pe terenul vecin.
(2) Accesul vecinului pe terenul unui alt proprietar constituie o prerogativă pe care primul o exercită în mod gratuit. Doar
numai în cazul în care proprietarului terenului i se cauzează careva prejudicii ca rezultat al accesului pe terenul său, el va putea
cere compensarea prejudiciului, precum şi restabilirea terenului în starea anterioară.
(3) Conform prevederilor art. 317, care constituie regula generală, tot ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori
se încorporează în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine proprietarului, dacă
legea nu prevede altceva. Astfel, conţinutul alin. 3 din articolul comentat constituie excepţia de la regula generală, deoarece
dacă un bun din cauza forţei naturale sau forţei majore a pătruns sau a fost transferat pe terenul unui alt proprietar, acesta
continuă să aparţină proprietarului său, cu condiţia că acesta nu a renunţat la el. Prin urmare, proprietarul terenului pe care se
află bunurile altui proprietar este obligat în primul rînd el însuşi să-l caute sau să-l restituie proprietarului bunului, sau să-i
permită ultimului singur căutarea şi ridicarea bunului.
(4) În temeiul dreptului de proprietate, titularul dreptului de proprietate în vederea exercitării prerogativelor sale, este în drept
pe terenul său să efectueze şi să întreţină construcţii, plantaţii sau alte lucrări. Însă, conform prevederile alin. 4 al articolului
comentat, proprietarul terenului este obligat să respecte dreptul vecinilor. Obligaţia proprietarului terenului care întreprinde
asemenea acţiune este de a nu pune în pericol (pereclita) terenul vecin sau a nu compromite trăinicia construcţiilor, lucrărilor
sau plantaţiilor situate pe acesta.

Articolul 392. Trecerea prin proprietatea străină

(1) Dacă terenul este lipsit de comunicaţie prin orice cale de acces de folosinţă comună, conducte de alimentare cu apă,
conducte de energie electrică, gaze, telecomunicaţii şi altele asemenea, proprietarul poate cere vecinilor să-i permită
utilizarea terenurilor lor pentru instalarea comunicaţiei necesare.
(2) Trecerea urmează a se face în condiţii de natură să aducă o minimă atingere exercitării dreptului de proprietate
asupra terenului. Vecinului al cărui teren este folosit pentru acces trebuie să i se plătească o justă şi prealabilă
despăgubire care, prin acordul părţilor, poate fi efectuata sub formă de plată unică.
(3) Despăgubirea datorată conform alin.(2) se dublează atunci cînd lipsa accesului este o urmare a faptei proprietarului
care pretinde trecerea.

(1) Art. 392 alin. 1 reglementează dreptul de trecere prin proprietatea străină, care constituie o restricţie a dreptului de
proprietate, justificată de o utilitate generală. Necesitatea instituirii unui asemenea drept pentru proprietarul unui terenului şi
obligarea vecinilor să suporte această povară este dictată de situaţia naturală a terenului şi anume situarea acestuia într-un loc
înfundat. Prin teren înfundat se are în vedere un lot care este înconjurat din toate părţile de alte loturi şi care nu are nici o ieşire
directă la calea de acces comună pentru folosirea conductelor de alimentare cu apă, conductelor de energie electrică, gaze,
telecomunicaţii, precum şi alte instalaţii asemănătoare. Un teren se consideră înfundat nu numai atunci cînd nu are nici o ieşire
la calea de acces comună, ci şi atunci ieşirea este insuficientă pentru necesităţile exploatării terenului sau cînd ieşirea nu se
poate face direct fără inconveniente grave, precum ar fi de exemplu suportarea unor cheltuieli excesive. Aprecierea gravităţii
inconvenientelor revine instanţei de judecată. Proprietarul a cărui trecere este incomodă, nu poate obţine dreptul de trecere.
Dreptul de trecere poate fi cerut numai de către proprietarul terenului înfundat sau cel puţin de către cel care are asupra
terenului un drept real. Astfel, uzufructuarul, uzuarul unui teren înfundat are dreptul să ceară o asemenea trecere. Arendaşul nu
are dreptul să ceară trecere prin proprietatea străină. El are numai o acţiunea împotriva proprietarului pentru ca ultimul să-i
creeze condiţiile de trecere, în caz contrar arendaşul are dreptul să ceară rezilierea contractului de arendă sau plata daune-
interese.
Proprietarul terenului înfundat nu dobîndeşte proprietatea terenului pe care exercită trecere. Proprietarul terenului pe care se
exercită trecerea la un teren înfundat, are dreptul de a îngrădi terenul, de a dispune de el, dar cu respectarea condiţiei de a nu
crea piedici în exercitarea trecerii.
Prevederile alin. 1 se aplică la oricare teren înfundat, fie el îngrădit sau neîngrădit, clădit sau neclădit, urban sau rural. Povara
suportării trecerii poate exista de asemenea în sarcina oricărui fond alăturat cu un loc înfundat, chiar şi în sarcina unui fond care
aparţine domeniului public.
(2) Trecerea trebuie să se facă astfel încît să cauzeze cît mai puţine incomodităţi, tulburări proprietarului terenului pe care se
exercită. Aceasta înseamnă că trecerea trebuie să fie făcută pe traseul cel mai scurt între locul înfundat şi calea publică. Dacă
trecerea pe traseul cel mai scurt cauzează mai multe pagube proprietarului terenului vecin, atunci trecerea ar trebui să se facă
prin locul pe unde se pricinuiesc mai puţine pagube, chiar dacă traseul ar fi mai lung.
Trecerea pe proprietatea străină nu este gratuită. Astfel, proprietarul care solicită trecerea pe proprietatea străină este obligat să
despăgubească proprietarul, terenul căruia este folosit pentru trecere. Despăgubirea trebuie să corespunde anumitor cerinţe şi
anume: ea trebuie să fie justă şi prealabilă, care poate fi achitată eşalonat în timp, iar prin acordul părţilor poate fi efectuată sub
formă de plată unică.
(3) Pentru solicitarea dreptului de trecere pe terenul vecinilor este necesar ca proprietarul să fie lipsit de accesul la comunicaţiile
de folosinţă comună, lipsirea dată trebuie să fie străină proprietarului care solicită trecerea, adică să nu provină din vina lui.
Dacă înfundarea terenului se datorează faptului proprietarului însuşi (ex.: a clădit dea curmezişul ieşirii, a înstrăinat o parte din
teren), el va putea solicita trecerea, dar va fi obligat la plata unei despăgubiri duble. De exemplu un teren nu era înfundat, dar s-
a împărţit între mai mulţi proprietari prin vînzarea lui. Ca rezultat al împărţirii unul din terenuri este lipsit de ieşire la drum. În
asemenea condiţii, proprietarul terenului are la dispoziţie două alternative: fie să solicite trecerea de la vecin, fiind obligat în
acest caz la plata unei despăgubiri duble; trecerea nu va putea fi solicitată de la vecini, ci numai copărtaşilor, care o vor datora
fără dreptul de despăgubire şi fără a o pune în sarcina celorlalţi vecini, fiindcă ceilalţi copărtaşi sunt obligaţi să-şi garanteze
reciproc deplina folosinţă a fondului. Numai dacă trecerea pe fondul copărtaşilor nu este suficientă, se va putea reclama trecerea
prin terenurile vecinilor.

Articolul 393. Instalarea liniei de demarcare a hotarului

(1) Proprietarul de teren poate cere proprietarului de teren vecin să ia parte la instalarea unui hotar stabil de
demarcare sau la restabilirea unui hotar deteriorat.
(2) Cheltuielile pentru demarcare se împart între vecini în mod egal dacă din raporturile existente între ei nu reiese
altfel.

(1) Grăniţuire sau hotărnicie, fixarea hotarului, adică fixarea, prin semne exterioare şi vizibile, a liniei de separaţie dintre două
proprietăţi vecine. Fixarea hotarului este o operaţie utilă, deoarece permite determinarea cu precizie a suprafeţei terenului, se
pune capăt divergenţelor apărute sau chiar împiedică şi previn conflictele între vecini. Din cauza utilităţii grăniţuirii şi a
interesului pe care ea o reprezintă pentru orice proprietar, art. 393 alin. 1 stabileşte că orice proprietar de teren poate cere de la
proprietarul de teren vecin să participe la instalarea unui hotar stabil sau la restabilirea celui deteriorat. Grăniţuirea este în
acelaşi timp un drept şi o obligaţie pentru fiecare proprietar faţă de vecinul său. Chiar statul poate fi obligat să procedeze la
grăniţuire.
Dreptul fiecărui proprietar de a obliga pe vecinul său să participe la instalarea liniei de demarcare este o pură facultate, pe care
proprietarul poate să o exercite sau să n-o exercite în orice moment. Din acest considerent acest drept nu se prescrie, chiar dacă
proprietarul nu va uza de el un timp îndelungat. Acesta se datorează faptului că proprietatea nu se stinge prin neuz, iar
grăniţuirea nu este alt ceva decît un atribut al proprietăţii şi este imprescriptibilă ca şi proprietatea.
Dreptul de a obliga pe vecin la instalarea liniei de demarcare hotarului aparţine proprietarului terenului, precum şi
uzufructuarului, care posedă şi foloseşte bunul întocmai ca şi proprietarul. Acest drept nu aparţine locatarilor, care pot numai să
ceară de la proprietar crearea condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului de locaţiune.
Grăniţuirea poate să fie efectuată prin buna înţelegere a vecinilor. Cînd însă unul din proprietari refuză să ia parte la grăniţuire,
celălalt poate să recurgă la instanţa de judecată şi să oblige pe vecinul său să participe instalarea hotarului. În acest caz se
exercită acţiunea în grăniţuire. Scopul acţiunii în grăniţuire constă în stabilirea hotarului şi de regulă nu ridică chestiunea de
revendicare de proprietate. Hotărîrea pronunţată de instanţa de judecată într-o cauză de grăniţuire este declarativă, şi nu
atributivă de drepturi. Ea nu are puterea de a prejudeca chestiuni de proprietate. Dar un proprietar poate, chiar în urma unei
grăniţuiri, să pornească ulterior o acţiune în revendicare, pârâtul neputînd invoca autoritatea lucrului judecat în acţiunea în
grăniţuire, obiectul revendicării fiind diferit de acel al grăniţuirii.
(2) Instalarea liniei de demarcare a hotarului, adică aşezarea semnelor despărţitoare, comportă o serie de operaţiuni: examinarea
titlurilor de proprietate pentru a stabili întinderea terenurilor; măsurarea; tragerea hotarului pe teren, care necesită suportarea
anumitor cheltuieli. În acest scop legiuitorul a stabilit că cheltuielile pentru demarcare se împart între vecini în mod egal,
indiferent de întinderea comparativă a terenurilor, dacă din raporturile dintre vecini nu rezultă altfel. În cazul în care grăniţuirea
implică şi o chestiune de proprietate, regula stabilită la alineatul 2 nu mai este valabilă. În acst caz este necesar să se determine
în prealabil suprafaţa exactă a fiecărei proprietăţi prin arpentaj (întocmirea planurilor topografice, evaluarea suprafeţei de
teren). Cheltuielile acestor operaţiuni pot fi foarte ridicate, care sunt proporţionale cu suprafaţa fondului

Articolul 394. Litigii privind hotarul

(1) Dacă în urma unei dispute este imposibilă determinarea hotarului adevărat, atunci pentru demarcare este decisivă
posesiunea de fapt a vecinilor. Dacă posesiunea de fapt nu poate fi determinată, fiecărui teren îi este anexata o jumătate
din porţiunea disputată.
(2) Dacă determinarea hotarului în conformitate cu prevederile alin.(1) duce la un rezultat ce contravine faptelor
stabilite, în particular aduce atingere mărimii stabilite a terenului, hotarul se stabileşte, la cererea unei părţi, de către
instanţa de judecată.

(1) În cazurile în care între vecini apar divergenţe referitor la determinarea hotarului terenurilor acestora, vecinii au posibilitate
singuri să soluţioneze divergenţele apărute în virtutea prevederilor alineatului respectiv. Astfel, în condiţiile în care este
imposibilă determinarea hotarului adevărat, prima soluţie care intervine este determinată de posesiunea de fapt. Adică decisivă
este posesiunea de fapt a vecinilor şi hotarul se va stabili în dependenţă de faptul care vecin a posedat de fapt terenul disputat în
calitate de limită de hotar. Dar dacă nu poate fi determinată posesiunea de fapt a vecinului, intervine altă soluţie şi anume cea de
anexare la fiecare teren a o jumătate din porţiunea de teren disputată.
(2) Vecinii au posibilitate să apeleze la instanţa de judecată în cazul în care determinarea hotarului conform prevederilor
alinatului (1) duc fie la un rezultat care contravin faptelor stabilite, fie aduc atingere mărimii stabilite a terenului. În acest caz
instanţa de judecată este competentă să pronunţe pe marginea litigiului corespunzător.
 T i t l u l IV
ALTE DREPTURI REALE
Capitolul I
UZUFRUCTUL

Articolul 395. Noţiunea de uzufruct

(1) Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată sau
determinabilă bunul unei alte persoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele bunului, întocmai ca proprietarul, însă
cu îndatorirea de a-i conserva substanţa. Uzufructuarul are dreptul de a poseda bunul, nu şi de a-l înstrăina.
(2) Uzufructul poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe.
(3) Uzufructul se poate constitui, conjugat sau succesiv, în favoarea unei sau mai multor persoane
existente la data deschiderii uzufructului.

(1) Articolul 395 constituie dreptul subiectiv al unei persoane (uzufructuar) de a poseda, de a folosi şi culege fructele unui bun
neconsumptibil aflat în circuit (art. 396 (3) ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane (nudul proprietar), cu
îndatorirea de a-i păstra substanţa, adică de a nu-l specifica sau de a nu-i schimba destinaţia.
Termenul uzufruct este compus din cuvintele latine uzus, ceea ce înseamnă dreptul de a folosi şi fructus de a culege fructele.
Dreptul instituit prin prezentul articol este un drept subiectiv:
a) Personal, dat fiind că nu poate fi transmis altei persoane (art.398 (1));
b) real, dat fiind că are în calitate de obiect un lucru (res – reales);
c) absolut, graţie opozabilităţii sale unui cerc nedeterminat de persoane, inclusiv şi nudului proprietar;
d) cu titlu gratuit, dat fiind că posedarea obiectului folosirea şi însuşirea fructelor acestuia nu are loc contra plată;
e) limitat în timp, fiind instituit pe un termen determinat (de 10,20,30 de ani) sau determinabil (până la epuizarea
valorii de consum a obiectului, până la decesul uzufructului-persoană fizică sau până la lichidarea persoanei juridice –
uzufructuar în condiţiile art. 397).
Dreptul de a culege fructele de la bunul dat în uzufruct trebuie înţeles lato sensu, adică în sens larg, fiind un drept
subiectiv al uzufructului de a percepe toate fructele şi a obţine toate beneficiile (fructele naturale şi civile) pe care este în stare
să le dea obiectul în conformitate cu destinaţia sa economică, obţinând asupra acestora dreptul de proprietate (art. 401)
Situaţia juridică de “nudul proprietar”, care provine de la sintagma din limba latină nuda proprietas, rezultă din faptul că
proprietarului bunului, asupra căruia este instituit un uzufruct, îi aparţine doar titlul gol (nud) de proprietar fără aşa elemente
ale conţinutului dreptului subiectiv de proprietate (art. 315) ca: dreptul de a poseda, de a folosi şi culege fructele sau a obţine
careva alte beneficii de la obiectul uzufructului. Excepţie de la aceasta fac unele elemente de a dispune de obiectul uzufructului
(de a-l înstrăina, (art.398 (1)), de a-şi exprima sau nu acordul în cazul când uzufructuarul vrea să transmită obiectul în arendă
(chirie) în condiţiile art.398 (3).
Iar conform aliniatului (2) al prezentului articol, uzufructuarul poate fi limitat prin exluderea anumitor folosinţe şi atunci aceste
exluderi îi revin nudului proprietar.
(3)Conform aliniatului (3) uzufructul poate fi instituit în favoarea unei sau mai multor persoane concrete, cu condiţia ca aceste
persoane să existe la momentul instituirii uzufructului.
În cazul când uzufructul este instituit în favoarea mai multor persoane, exercitarea dreptului de uzufruct
poate fi efectuată în mod conjugat sau succesiv. În primul caz toţi titularii acestui drept folosesc obiectul şi percep de la el
fructele împreună, în acelaşi timp şi în egală măsură, iar în al doilea – în mod succesiv, adică folosesc obiectul şi percep fructele
într-o anumită ordine succesivă. De exemplu, dacă uzufructul este instituit în favoarea mai multor persoane în formă succesivă
asupra unei vaci mulgătoare concrete din cireada ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane, apoi prima poate percepe
laptele de dimineaţă, a doua – de la amează, iar a treia – de seară.
La fel poate fi instituită ordinea succesivă de percepere a laptelui în zilele săptămânii, de decadele lunii etc,
sau în privinţa generaţiei ce o produce acest animal în primul an, în al doilea, în al treilea şi a. m.d.
Cu acelaşi succes şi în aceleaşi modalităţi (conjugat sau succesiv) poate fi instituită ordinea de percepere a
dividendelor de la un pachet de acţiuni ce aparţin cu drept de proprietate altei persoane.

Articolul 396 Constituirea uzufructului

(1) Uzufructul se poate constitui, prin lege sau act juridic, dispoziţiile privind registrul bunurilor imobile
fiind aplicabile pentru bunurile imobile. În cazurile prevăzute de lege, uzufructul poate fi constituit prin hotărîre
judecătorească.
(2) La constituirea uzufructului se aplică aceleaşi reguli ca şi la înstrăinarea bunurilor care fac obiectul
uzufructului.
(3) Obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se află în circuit civil, mobil sau imobil,
corporal sau incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el.
(4) Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce
se uneşte sau se încorporează în acesta.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de fond şi de formă ale constituirii uzufructului.
Conform alin (1) al acestui articol, uzufructul poate fi consacrat în baza:
a) legii;
b) actului juridic;
c) hotărârii judecătoreşti în cazurile prevăzute de lege.
a) În cazul când uzufructul este constituit prin lege, legiuitorul singur determină condiţiile, conţinutul şi termenul
uzufructului.
b) Când la baza constituirii stă un act juridic, condiţiile, conţinutul şi termenul uzufructului sînt determinate prin
actul juridic respectiv. Alin (1) al prezentului articol nu dispune expres prin care acte juridice poate fi constituit un uzufruct.
Prin urmare , uzufructul poate fi constituit prin orice act juridic, numai că acest act juridic să nu contravină legislaţiei în vigoare
şi să fie de regulă, cu titlul gratuit.
Practica demonstrează că în cele mai frecvente cazuri uzufructul se constituie printr-un testament (art.1449, art. 1487). Însă de
aici nu rezultă că uzufructul nu poate fi constituit şi printr-un act juridic între vii (inter vivos), special consacrat constituirii
acestuia. Şi într-un caz, şi în altul actele juridice, care stau la baza constituirii uzufructului, trebuie să corespundă prevederile
capitalelor 1,2,şi 3 al titlului 3 din prezentul Cod. În cazurile prevăzute de lege, uzufructul poate fi constituit prin hotărârea
judecătorească. În asemenea cazuri conţinutul şi durata uzufructului sunt determinate de instanţa ce adoptă hotărârea respectivă.
c) Când obiect al uzufructului este un bun imobil (art. 288 (2)), se aplică dispoziţiile înregistrări de stat în
conformitate cu articolele 289 şi 290 din prezentul Cod şi art.4 şi 5 din Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543 din 25.02.
1998, cu modificările şi completările ulterioare (M.O. al R.M. nr.44-46/318 din 21.05.1998):
(2) Prevederile acestui aliniat accentuează asupra respectării uzufructului care sunt analogice celor de la înstrăinarea bunurilor
ce fac obiectul uzufructului (vezi comentariul alin.(1) ).
(3) Obiect al uzufructului caracterizat de acest aliniat poate fi orice bun care :
a) Este neconsumptibil (art. 295) cu excepţia prevăzută de art. 402
b) Se află în circuitul civil (art. 286),
c) Este mobil sau imobil (art.288);
d) Este corporal sau incorporal (art. 285(2) şi art.401 (1));
e) Este un patrimoniu al anumitei persoane (art. 284);
f) Este o parte a patrimoniului ce aparţine unei anumite persoane;
(4) Conform acestui aliniat, uzufructuarului îi aparţine aceleaşi drepturi şi asupra tuturor bunurilor accesorii ca si asupra
bunului principal (art. 292) ce constituie obiect al uzufructului.

Articolul 397 Termenul uzufructului.

(1) Uzufructul se instituie cel mult pînă la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice dacă un
termen mai scurt nu este stabilit prin lege sau prin act juridic.

(2) Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani.
(3) Uzufructul încetează la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice în al cărei folos a
fost stabilit uzufructul.
(4) Orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de moarte
sau lichidare este lovit de nulitate absolută.

Prezentul articol este consacrat limitelor duratei în timp a uzufructului şi ordinii determinării acestor limite.
(1) Uzufructul, având un caracter strict personal, durata maximă a acestuia este determinată de durata vieţii
uzufructuarului, existenţei persoanei juridice, uzufructuar sau de durata existenţei obiectului uzufructului dacă un termen mai
scurt nu este prevăzut prin lege sau actul juridic ce stă la baza constituirii acestuia.
(2) Acest aliniat prevede cazul când un termen mai scurt al uzufructului poate fi stabilit prin lege şi anume:
uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani.
(3) Acest aliniat stipulează temeiurile stingerii uzufructului care se reduc la decesul persoanei fizice sau la
lichidarea persoanei juridice, în a căror favoare a fost constituit uzufructul.
Considerăm că în sintagma “în a cărei” s-a strecurat o greşală de tipar, expresia corectă a căreia ar trebui să fie “în a căror”, dat
fiind că se referă la ambele categorii de subiecte.
(4) Aliniatul (4 ) declară nulitatea absolută a oricăror acte juridice ( art. 216(1) ), prin care ar putea fi constituit un
uzufruct perpetuu, transmisibil pentru cauză de moarte, a persoanei fizice sau lichidare a persoanei juridice.
Articolul 398 Inalienabilitatea uzufructului.

(1) Uzufructul nu poate trece de la uzufructuar la o altă persoană prin acte juridice sau prin succesiune.
(2) Uzufructuarul poate închiria sau arenda altuia, integral sau în parte, bunul mobil obiect al uzufructului dacă,
la momentul constituirii uzufructului, nu a fost stabilit altfel.
(3) Dacă la momentul constituirii uzufructului imobilul nu era dat în chirie sau arendă, uzufructuarul nu are
dreptul să-l dea în chirie sau arendă fără acordul nudului proprietar sau fără autorizaţia instanţei de judecată dacă
acest drept nu i-a fost acordat expres la momentul constituirii uzufructului.
(4) La stingerea uzufructului, nudul proprietar este obligat să menţină contractele de locaţiune sau de arendă,
încheiate în modul stabilit. El poate totuşi să refuze menţinerea în cazul în care:
a. termenul contractului de locaţie sau de arendă depăşeşte, fără consimţămîntul lui, termenul obişnuit în
conformitate cu uzanţele locale;
b. spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai mare de 5 ani;
c. întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen mai mare de 12 ani;
d. un teren agricol a fost dat în arendă pe un termen mai mare de 6 ani;
e. contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite, excesive pentru nudul proprietar.
(5) Nudul proprietar pierde dreptul de a refuza menţinerea contractului cînd locatarul sau arendaşul i-a stabilit
un termen rezonabil în care nudul proprietar trebuia să declare despre menţinerea sau refuzul de a menţine, iar el a
omis să facă aceasta în termenul stabilit.

(1) Din prevederile acestui aliniat rezultă caracterul personal al uzufructului, în baza căruia aceasta nu poate trece
de la uzufructuar la o altă persoană prin acte juridice sau prin succesiune.
(2) În cazul când obiectul uzufructului este un bun mobil, uzufructuarul îl poate da în chirie sau în arendă oricând,
integral sau parţial, dacă la momentul constituirii uzufructului nu a fost stipulat altfel.
Sintagma “chirie sau arendă” întâlnită în aliniatele (1) şi (2) trebuie înţeleasă că ea exprimă echivalenţă între aceste noţiuni, dat
fiind faptul că aceste instituţii juridice sunt de aceeaşi natură, numai că contractul de închiriere se întâlneşte în practică mai
frecvent la bunurile mobile (art.875-910), iar arenda-la bunurile imobile (art. 911-922). Aceasta însă nu este o regulă
imperativă.
(3) Dacă în condiţiile alin (1) uzufructuarul are dreptul să dea obiectul uzufructului în chirie sau arendă în toate
cazurile, cu excepţia limitărilor stipulate la constituirea uzufructului, apoi în cazurile când obiectul uzufructului este un bun
imobil, uzufructuarul, de regulă, nu are dreptul de a da bunul în chirie sau arendă, decât în condiţiile când:
a) Bunul imobil este dat în chirie sau arendă la momentul constituirii uzufructului;
b) Obţine acordul nudului proprietar sau autorizaţia instanţei de judecată. Conjuncţia “sau” pune aceste două
condiţii în raport de alternativă: sau “acordul”, sau autorizaţia. Ultima poate fi obţinută şi în pofida voinţei nudului proprietar în
cazurile când:
a) Contractul de arendă existent la momentul constituirii uzufructului este lovit de nulitate, dar nimeni până la
solicitarea uzufructuarului n-a iniţiat un asemenea proces judiciar:
b) Refuzul nudului proprietar este recunoscut neîntemeiat de către instanţa judecătorească la iniţiativa
uzufructuarului.
c) Acest drept i-a fost acordat uzufructuarului la momentul constituirii. Probabil că prevederile stipulate în p. “c”
pot fi realizate doar în condiţiile prevederilor punctului “a”.
(4) La stingerea uzufructului în condiţiile art. 297(3) nudul proprietar este obligat să menţină contractele de
locaţiune (art. 875-910) sau de arendă (art. 911-922), încheiate în modul stabilit de alineatele (2)şi (3) ale prezentului articol.
Sintagma “nudului proprietar” este folosită convenţional în acest aliniat, pentru a nu pierde legătura dintre subiecţii uzufructului
ce s-a stins. Însă din momentul stingerii uzufructului nudul proprietar se repune integral în dreptul de proprietate asupra
obiectului uzufructului stins. Consider că mai corect ar fi de întrebuinţat aici sintagma “fostul nud proprietar”. Totuşi fostul nud
proprietar are dreptul să refuze menţinerea contractelor indicate în cazul în care.:
a) Termenul contractului de locaţiune sau de arendă, încheiat fără consimţământul lui, depăşeşte termenul obişnuit
în conformitate cu uzanţele locale;
b) Spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai mare de 5 ani;
c) Întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen mai mare de 12 ani;
d) Un teren agricol a fost în arendă pe un termen mai mare de 6 ani;
e) Contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite, excesive pentru nudul proprietar (fostul).
Condiţii (clauze) neobişnuite pot fi clauzele (condiţiile) care vin în contradicţie cu modul de viaţă şi obişnuinţele tradiţionale ale
“nudului proprietar” .
Excesive pot fi acele clauze (condiţii) care depăşesc sau modul obişnuit de folosire a bunului în cadrul contractului respectiv,
sau plata de arendă (chirie) este mai mică de cât cotele minime existente la moment, reducând substanţial interesul
proprietarului în menţinerea unui asemenea contract.
(5) Dreptul de a refuza menţinerea contractului de locaţiune sau arendă poate fi pierdut în urma omiterii termenului
rezonabil, stabilit de locatar sau arendaş fostului nud proprietar, pentru ca acesta să-şi exprime refuzul.

Articolul 399 Determinarea stării bunului.

(1) Uzufructuarul preia bunurile în starea în care acestea se află.
(2) La stabilirea uzufructului asupra unei universalităţi de bunuri, uzufructuarul şi nudul
proprietar sînt obligaţi să-şi acorde asistenţă reciprocă în vederea întocmirii inventarului.
(3) Inventarul trebuie să conţină menţiunea despre data întocmirii, să fie semnat de ambele părţi, iar la
cererea unei din părţi semnătura trebuie autentificată.
(4) Fiecare parte are dreptul să ceară ca inventarul să fie întocmit de către organul competent.
(5) Partea care cere întocmirea inventarului în condiţiile alin.(4) sau autentificarea semnăturii suportă
cheltuielile aferente.

Prevederile prezentului articol se referă la condiţiile de fond şi de formă ale determinării stării obiectului uzufructului la
momentul constituirii acestuia.
(1) Dat fiind că dreptul subiectiv de uzufruct este, de regulă, un drept cu titlul gratuit, (art. 400(1)) legea nu prevede
careva obligaţii pentru nudul proprietar relative la calitatea obiectului, ca, de exemplu, la contractul de vânzare - cumpărare
(art.763,764,765).Uzufructuarul trebuie să preia obiectul uzufructului în starea în care el se află la momentul constituirii
uzufructului. Nudului proprietar i se impune doar obligaţia prevăzută de art. 417, care apare după constituirea uzufructului.
(2) În cazurile când obiectul uzufructului constituie o universalitate de bunuri, uzufructuarul şi nudul proprietar
sunt obligaţi să-şi acorde asistenţa reciprocă în vederea întocmirii inventarului. Această obligaţie survine după principiu
general de conduită a părţilor la exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor prevăzut în art.9 al prezentului Cod.
(3) Inventarul întocmit trebuie să conţină:
a) Menţiunea despre data întocmirii;
b) Semnătura ambelor părţi;
c) Autentificarea semnăturii, dacă una din părţi o cere.
(4) Alături de posibilitatea oferită părţilor de a întocmi singure inventarierea prevăzută în alin.(2), prezentul aliniat
oferă dreptul fiecăreia din părţi să ceară, ca inventarierea să fie efectuată de către un organ competent, adică de o companie de
audit sau de expertiză merceologică (după caz).
(5) Partea care cere întocmirea inventarului în condiţiile alin. (4) sau autentificarea semnăturii suportă cheltuielile
aferente.

Articolul 400. Preţul, sarcinile şi cheltuielile uzufructului.

(1) Uzufructul este gratuit în cazul nestipulării exprese a caracterului oneros.

(2) Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar, cu excepţiile prevăzute de lege sau de
contract.
(3) Uzufructuarul este ţinut pentru obligaţiile de plată (impozite, taxe) faţă de stat pentru obiectul
uzufructului.

(1) Uzufructul este gratuit, cu excepţia cazurilor când titlul oneros este expres prevăzut de lege sau contract. Legea nu prevede
metodica determinării şi limitele preţului uzufructului pentru cazurile când titlul oneros al acestuia este stabilit prin lege sau
printr-un act juridic. În opinia noastră, preţul ar putea fi stabilit sau de însuşi legiuitorul, sau prin acordul părţilor la constituirea
uzufructului, sau de către testator, dacă la baza uzufructului cu titlul oneros stă un testament.
(2) În prezentul aliniat este vorba de cheltuieli şi sarcini ale proprietarului care sînt prevăzute în articolele 315(6) şi
318, dacă prin lege sau contract nu este stabilit altfel.
(3) Cât priveşte plata impozitelor şi careva alte taxe pentru obiectul uzufructului faţă de stat, aceste sunt suportate
de uzufructuar.

Articolul 401. Drepturile uzufructuarului asupra fructelor.

(1) Uzufructuarul se bucură de toate fructele pe care le produce obiectul uzufructului dacă nu este stipulat altfel.
Fructele obiectului uzufructului trec în proprietatea uzufructuarului la data culegerii lor.
(2) Fructele neculese în momentul deschiderii dreptului la uzufruct sînt ale uzufructuarului, iar cele neculese la
sfîrşitul perioadei de uzufruct sînt ale nudului proprietar dacă actul prin care s-a instituit uzufructul nu prevede altfel.
Veniturile se consideră percepute zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului proporţional duratei uzufructului său. Aceste
prevederi sînt aplicabile arenzii, chiriei imobilelor, dividendelor şi dobînzilor obţinute.

Prezentul articol determină regimul juridic al fructelor obiectului uzufructului.

(1) Uzufructuarul are dreptul să perceapă toate fructele pe care le produce obiectul uzufructului. Termenul “fructe”
trebuiesc înţelese în sensul art. 299 şi a comentariului la art.395. Uzufructuarul, percepând fructele de la obiectul uzufructului,
obţine asupra acestora dreptul de proprietate.
(2) Prezentul aliniat este consacrat ordinii perceperii fructelor de la obiectul uzufructului şi anume:
a) Fructele neculese la momentul constituirii uzufructului le culege uzufructuarul;
b) Fructele neculese la momentul stingerii uzufructului le culege fostul nud proprietar:
Veniturile (fructele) se consideră percepute zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului proporţional duratei uzufructului. Aceste
prevederi sunt aplicabile arenzii (art. 911-922),chiriei (locaţiunii) (art. 875-910), dividendelor şi dobânzilor obţinute

Articolul 402. Dreptul de a dispune de bunurile consumptibile.

Dacă uzufructul cuprinde şi bunuri consumptibile, uzufructuarul are dreptul să dispună de ele, însă cu obligaţia de a
restitui bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare sau, dacă este imposibil, să restituie contravaloarea lor de la data
stingerii uzufructului.

Prezentul articol determină soarta juridică a bunurilor consumptibile în cazurile când ele fac parte din obiectul uzufructului (fie
că acestea fac parte dintr-o universalitate de bunuri, fie că ele sunt nişte accesorii, fie că cu alt titlu ).
Dat fiind că bunurile consumptibile nu pot fi folosite în alt mod, decât să li se schimbă substanţa, neputând fi întoarse nudului
proprietar la stingerea uzufructului precum cele neconsumptibile (art.409), prezentul articol îi şi oferă uzufructuarului dreptul
de a dispune de ele adică dreptul de proprietate. Concomitent, acest articol prevede obligaţia uzufructuarului de a întoarce
aceeaşi cantitate de bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi valoare, care au avut aceste bunuri la momentul constituirii
uzufructului. Dacă restituirea nu este posibilă, uzufructuarul compensează contravaloarea acestor bunuri la data stingerii
uzufructului. Conform doctrinei, în cazul de faţă avem de a face cu un cvaziuzufruct.

Articolul 403. Plata creanţelor scadente.

(1) Dacă uzufructul se răsfrînge asupra unei creanţe care devine scadentă în timpul uzufructului,
plata se face uzufructuarului, care eliberează chitanţă.
(2) La încheierea uzufructului, tot ceea ce a fost primit ca plată se transmite nudului proprietar.

Prezentul articol este consacrat regimului juridic al plăţilor pentru creanţele ce devin scadente în timpul existenţei uzufructului.
(1) În cazul când uzufructul se răsfrânge asupra creanţelor care devin scadente în timpul uzufructului, plăţile se fac
uzufructuarului, drept dovadă pentru care acesta eliberează chitanţa pentru fiecare plată.
(2) Plăţile primite de uzufructuar pentru creanţele de venite scadente în timpul uzufructului urmează a fi transmise
de către uzufructuar nudului proprietar la stingerea uzufructului.
Sintagma “la încheierea” din alin (2 )al prezentului articol urmează a fi înţeleasă “la stingerea”.

Articolul 404 Dreptul de vot.

(1) Dreptul de vot acordat de o acţiune sau de o altă valoare mobiliară, de o fracţiune din coproprietate sau
de un alt bun aparţine uzufructuarului.
(2) Dreptul de vot aparţine nudului proprietar dacă are ca efect modificarea substanţei bunului principal,
cum ar fi capitalul social ori bunul deţinut în coproprietate, schimbarea destinaţiei acestui bun sau lichidarea persoanei
juridice.

Prezentul articol prevede temeiurile apariţiei şi limitele exercitării dreptului la vot al uzufructuarului, care rezultă din natura şi
specificul folosirii obiectului uzufructului.
(1) Uzufructuarul obţine dreptul la vot, dacă obiect al uzufructului este:
a) O acţiune (un pachet de acţiuni) sau o altă valoare mobiliară;
b) O fracţiune din coproprietate sau un alt bun.
a) În conformitate cu art. 25 al Legii privind societatea pe acţiuni (M.O. al R.M. 1997, nr.38-39, art. 332),
deţinatorul unei acţiuni (unui pachet de acţiuni), alături de alte drepturi, are dreptul să voteze la adoptarea hotărârilor de către
organele de conducere ale societăţii pe acţiuni, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin.(2) al prezentului articol.
b) Dacă obiect al uzufructului este o fracţiune din coproprietate sau o cotă-parte din fondul social al unei societăţi
comerciale, uzufructuarului îi aparţine dreptul la vot, respectiv, în condiţiile art.347(2) şi art.115 (1).
(2) Aliniatul (2) al prezentului articol prevede cazurile când dreptul la vot nu poate aparţine uzufructuarului, ci
numai nudului proprietar. Acestea sunt cazurile când se adoptă hotărârile cu privire la:
a) Modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social al unei societăţi comerciale sau bunul deţinut
în coproprietate;
b) Schimbarea destinaţiei economice a acestui bun sau lichidarea persoanei juridice.

Articolul 405. Dreptul creditorilor.

(1) Creditorii uzufructuarului pot urmări drepturile acestuia sub rezerva drepturilor nudului
proprietar.
(2) Creditorii nudului proprietar pot urmări drepturile acestuia sub rezerva drepturilor
uzufructuarului.

Prezentul articol este consacrat delimitării drepturilor uzufructuarului şi nudului proprietar care pot fi urmărite de către
creditorii acestora.
(1) Drepturile care aparţin uzufructuarului pot fi urmărite de către creditorii acestuia, cu excepţia celor ce aparţine
nudului proprietar.
(2) Drepturile care aparţin nudului proprietar pot fi urmărite de către creditorii acestuia, cu excepţia celor ce aparţin
uzufructuarului.

Articolul 406. Dreptul uzufructuarului de a se folosi de arbori.

(1) Uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care cresc pe terenul grevat cu uzufruct, cu excepţia
reparării, întreţinerii sau exploatării terenului. El poate dispune de cei care au căzut ori s-au uscat natural.
(2) Uzufructuarul este obligat să înlocuiască, în conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele nudului
proprietar, arborii care au fost distruşi.

Prezentul articol determină regimul juridic al arborilor care se află pe terenul grevat cu uzufruct, destinaţia terenului fiind alta
de cît cea de a creşte şi a folosi arbori.
(1) Conform acestui aliniat, uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care creşteau pe terenul grevat cu uzufruct
la momentul constituirii uzufructului şi continue să crească în timpul existenţei acestuia. El are dreptul să taie unii arbori doar în
scopul:
a) Reparării terenului, când unii arbori s-au uscat sau au fost distruşi de fenomene naturale sau frauduloase;
b) Întreţinerii terenului, când tăierile sunt condiţionate de crearea condiţiilor de dezvoltare a lor sau dezvoltarea
excecivă a arborilor influenţează negativ asupra folosirii normale a terenului;
c) Exploatării terenului, când tăierile sunt condiţionate de necesitatea exploatării normale la zi şi în perspectivă a
terenului în conformitate cu destinaţia acestuia.
Uzufructuarul poate să dispună doar de arborii care au căzut sau uscat în urma unor fenomene naturale.
(2) În conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele nudului proprietar, uzufructuarul este obligat să înlocuiască
arborii care au fost distruşi. Această obligaţie are la fel scopul de a menţine destinaţia şi folosirea normală a terenului-obiect al
uzufructului.

Articolul 407 Dreptul uzufructuarului asupra pădurilor destinate tăierii.

(1) Dacă uzufructul cuprinde păduri destinate de proprietarul lor unor tăieri periodice, uzufructuarul este
dator să păstreze ordinea şi cantitatea tăierii, potrivit regulilor stabilite de lege, de nudul proprietar sau potrivit
uzanţelor locale, fără ca uzufructuarul să poată pretinde vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate în timpul
uzufructului.
(2) Arborii care se scot din pepinieră fără degradarea acesteia nu fac parte din uzufruct decît cu obligaţia
uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea ce priveşte înlocuirea lor.
(3) Uzufructuarul poate, conformîndu-se dispoziţiilor legale şi uzanţei obişnuite a nudului proprietar, să
exploateze părţile de păduri înalte care au fost destinate tăierii regulate, fie că aceste tăieri se fac periodic pe o întindere
determinată, fie că se fac numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului. În celelalte cazuri,
uzufructuarul nu poate tăia arborii înalţi. Va putea însă întrebuinţa, la reparaţiile la care este obligat, arbori căzuţi
accidental, chiar să taie arborii trebuincioşi, cu îndatorirea însă de a demonstra, în prezenţa proprietarului, această
trebuinţă.

Prezentul articol prevede condiţiile de obţinere şi de exercitare a drepturilor uzufructuarului asupra pădurilor destinate tăierii,
când acestea devin obiect al uzufructului.
(1) Uzufructuarul obţine dreptul asupra pădurilor destinate tăierii în următoarele condiţii:
a) Dacă pădurile indicate devin obiect al uzufructului.
b) Dacă destinaţia şi ordinea tăierii sînt stabilite prin:
- Lege;
- Voinţa nudului proprietar;
- Uzanţele locale. Aceste uzanţe urmează a fi existente, cunoscute, acceptate de majoritatea populaţiei regiunii şi
folosite timp îndelungat în această regiune (art.4) al prezentului Cod) înaintea constituirii uzufructului.
Uzufructuarul îşi exercită dreptul asupra pădurilor destinate tăierii în următoarele condiţii:
a) Să respecte ordinea şi cantitatea tăierii;
b) Să nu pretindă la vre-o despăgubire pentru părţile de păduri destinate tăierii, dar netăiate de către uzufructuar în
timpul uzufructului, acestea urmând a fi întoarse nudului proprietar la stingerea uzufructului.
(2) Uzufructuarul are dreptul de a scoate arborii din pepinieră în condiţiile:
a) Nedegradării acestea;
b) De a înlocui arborii scoşi, respectând prevederile legale şi uzanţele locale relative la această înlocuire.
(3) Conformându-se prevederilor legale şi uzanţei obişnuite a nudului proprietar, uzufructuarul are dreptul să
exploateze părţile de păduri înalte destinate tăierii regulamentare, fie că aceste tăieri se fac pe suprafaţa unui sector determinat,
fie că se fac numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului de păduri. În celelalte cazuri uzufructuarul nu
are dreptul de a tăia arborii înalţi.
În virtutea executării obligaţiei sale de reparare şi de întreţinere (art. 412), păstrându-le substanţa, uzufructuarului are dreptul:
a) De a întrebuinţa arborii căzuţi accidental;
b) De a tăia chiar arbori înalţi în caz de trebuinţă, purtând îndatorire de a demonstra, în prezenţa nudului
proprietar, această trebuinţă

Articolul 408. Dreptul asupra carierelor.

(1) În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudul proprietar de carierele care se aflau în
exploatare la constituirea dreptului de uzufruct.
(2) Uzufructuarul nu are nici un drept asupra carierelor nedeschise.

Prezentul articol se referă la regimul juridic al carierelor, când ele singure constituie obiectul unui uzufruct sau se află pe un
anumit teren-obiect al uzufructului.
(1) Uzufructuarul are dreptul de a se folosi în condiţiile legii doar de carierele care erau deschise la momentul
constituirii uzufructului.
Uzufructuarul are dreptul de a folosi aceste cariere întocmai ca nudul proprietar, adică în acelaşi volum, cu aceiaşi intensitate.
(2) Dacă pe acelaşi teren, în apropierea celor aflate în exploatare, mai sunt zăcăminte subterane, pentru
valorificarea cărora pot fi deschise sau a fost deschise de către proprietarul terenurilor noi cariere, uzufructuarul nu are nici un
drept asupra carierilor nedeschise la momentul constituirii uzufructului .

Articolul 409. Uzura obiectului uzufructului.

Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează ca urmare a
utilizării lor, uzufructuarul le va folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor. El nu este obligat să le restituie
decît în starea în care se află la data stingerii uzufructului.

Prezentul articol prevede condiţiile determinării gradului de uzură a obiectului uzufructului, când acesta, fiind un obiect
neconsumptibil, în procesul utilizării, se uzează .
În condiţiile prezentului articol uzufructuarul întoarce bunul în starea în care el se află la data stingerii uzufructului, dacă
uzufructuarul:
a) A folosit bunul ca un bun proprietar;
b) A folosit bunul potrivit destinaţiei acestuia.

Articolul 410. Obligaţia de informare.

(1) Dacă bunul este deteriorat, distrus sau dacă sînt necesare lucrări de reparare, îmbunătăţire a lui ori
măsuri de preîntîmpinare a unor pericole, uzufructuarul este obligat să-l informeze imediat pe nudul proprietar.
(2) Uzufructuarul este obligat să denunţe de îndată nudului proprietar orice uzurpare a terenului şi orice
contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de daune-interese.

Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a-l informa pe nudul proprietar despre starea obiectului uzufructului,
cazurile în care trebuie imediat să-l informeze şi efectele juridice ale neinformării.
(1) Uzufructuarul este obligat să informeze nudul proprietar în cazurile când:
a) Bunul (obiectul uzufructului) este deteriorat;
b) Bunul este distrus (de fenomene naturale sau acţiuni frauduloase);
c) Sunt necesare lucrări de reparare, înbunătăţire a bunului, atât în cazurile prevăzute la punctele “a” şi “b” al
comentariului la prezentul aliniat, cît şi în alte cazuri;
d) Există necesitatea de a lua măsuri de preîntâmpinare a unor pericole de deteriorare sau distrugere a obiectului
uzufructului (a bunului).
(2) Uzufructuarul este obligat să denunţe imediat (să aducă la cunoştinţă) nudul proprietar despre:
a) Orice uzurpare a terenului (obiect al uzufructului) de către oarecare persoană terţă.
b) Orice contestare a dreptului de proprietate asupra obiectului uzufructului.
Neinformarea nudului proprietar despre situaţiile prevăzute la punctele “a ” şi “b”ale alin (2), aduc la aplicarea faţă de
uzufructuar a sancţiunii de plată a daunelor interese. Sancţiunea indicată poate fi aplicată la iniţiativa nudului proprietar.

Articolul 411. Obligaţia de păstrare a destinaţiei bunului.

Uzufructuarul este obligat în exercitarea dreptului său să respecte destinaţia dată bunului de nudul proprietar.

Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a păstra destinaţia bunului în procesul exercitării dreptului de uzufruct.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că uzufructuarul, la exercitarea dreptului de uzufruct (art.395 (1)), este obligat să
respecte (să păstreze) destinaţia bunului dată de nudul proprietar. Aceasta înseamnă că, dacă nudul proprietar a decis destinaţia
terenului (obiect al uzufructului ) pentru efectuarea lucrărilor agricole, uzufructuarul nu are dreptul să construiască iazuri sau să
deschidă cariere pe acest teren ; dacă pentru cultivarea culturilor anuale, uzufructuarul nu are dreptul de a sădi pe acest teren
culturi multianuale .

Articolul 412. Obligaţia efectuării reparaţiilor

(1) Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului.

(2) În cazul în care uzufructuarul face în legătură cu bunul cheltuieli pe care nu era obligat să le facă,
obligaţia nudului proprietar de a le restitui se determină în funcţie de regulile privind gestiunea de afaceri.
(3) Reparaţiile capitale sînt în sarcina nudului proprietar, fără ca acesta să poată fi obligat să le facă.
(4) Reparaţiile mari sînt în sarcina uzufructuarului atunci cînd se datorează neefectuării reparaţiilor de
întreţinere.
(5) Uzufructuarul este obligat să-l înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor mari.
(6) Atunci cînd nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile capitale, uzufructuarul le poate face pe
cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea acestora la stingerea uzufructului.

Prezentul articol prevede distribuirea obligaţiilor de reparare a obiectului uzufructului între uzufructuar şi nudul proprietar în
scopul de a-i păstra substanţa pe parcursul existenţei uzufructului.
(1) Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului în conformitate cu natura bunului şi
modul obişnuit de întreţinere a bunului în condiţiile art. 395 (1) şi art. 411.
(2) Dacă în procesul de folosire a obiectului uzufructului uzufructuarul face cheltuieli pe care nu era obligat să le
facă, obligaţia nudului proprietar de a le restitui să determină conform regulilor privind gestiunea de afaceri fără mandat (art.
1378-1385).
(3) Reparaţiile capitale a obiectului uzufructului sînt sarcina nudului proprietar. Fiind o obligaţie prevăzută expres
prin lege, nu este nevoie de a obliga nudul proprietar în alt mod la constituirea uzufructului.
(4) Obligaţia uzufructuarului de a efectua reparaţii mari poate apărea în condiţiile neexecutării reparaţiilor
prevăzute la alin (1) al prezentului articol.
(5) Obligaţia uzufructuarului prevăzută la acest aliniat apare şi în condiţiile aliniatului(4), dat fiind că nudul
proprietar este cointeresat în efectuarea calitativă a reparaţiilor mari.
(6) În cazul când nudul proprietar nu-şi îndeplineşte la timp obligaţia prevăzută la aliniatul (3 ) al prezentului
articol, uzufructuarul poate efectua aceste reparaţii pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea
cheltuielilor la stingerea uzufructului.
Acesta în cazurile când uzufructul este gratuit (art. 400). Însă, conform aceluiaşi art. 400, uzufructul poate fi constituit şi cu titlu
oneros. În acest caz uzufructuarul poate atribui aceste cheltuieli la plăţile cuvenite pentru uzufruct.

Articolul 413. Executarea obligaţiei de reconstruire.

Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sînt obligaţi să reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită vechimii ori unui caz
fortuit.

Din conţinutul acestui articol rezultă că atât uzufructuarul, cât şi nudul proprietar nu sînt obligaţi să reconstruiască ceea ce s-a
distrus datorită vechimii sau unui caz fortuit. În asemenea caz soarta uzufructului se determină prin prevederile art. 422. Însă
din aceasta nu rezultă că lucrările de reconstrucţie nu pot fi efectuate în baza unui acord dintre părţi sau la iniţiativa uneia dintre
părţi.

Articolul 414. Plata primelor de asigurare.

Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sînt plătite de uzufructuar.

Plata primelor de asigurare a obiectului uzufructului este pusă pe seama uzufructuarului . Întrucât prezentul articol nu specifică
cazurile apariţiei acestei obligaţii, uzufructuarul suportă plata primelor de asigurare în toate cazurile: şi în cazul când obiectul
uzufructului a fost asigurat până la deschiderea uzufructului şi termenul asigurării continuie, şi când obiectul a fost asigurat în
momentul deschiderii uzufructului, şi când obiectul a fost asigurat după deschiderea uzufructului.

Articolul 415 Modificarea sau stingerea dreptului grevat.

Dreptul grevat cu uzufruct poate fi modificat sau stins prin act juridic numai cu acordul uzufructuarului.

Prezentul articol determină condiţiile modificării sau stingerii dreptului subiectiv grevat cu uzufruct.
Din conţinutul articolului rezultă că, dacă modificarea sau stingerea dreptului subiectiv grevat cu uzufruct se efectuează printr-
un act juridic, nudul proprietar poate efectua aceste acţiuni numai cu acordul uzufructuarului.

Articolul 416. Dreptul de dispoziţie şi de exercitare a acţiunilor de apărare.

Nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, să-l greveze cu sarcini şi să exercite toate acţiunile de apărare a
dreptului de proprietate.

Păstrând după sine dreptul subiectiv de proprietate asupra obiectului uzufructului, şi, deci, de a dispune de el, nudul proprietar
este în drept să-l înstrăineze şi să-l greveze cu sarcini în condiţiile art. 415. Cât priveşte exercitarea acţiunilor de apărare a
dreptului de proprietate (art. 374 şi 376), acestea pot fi exercitate fără abţinerea acordului uzufructuarului.

Articolul 417. Obligaţia nudului proprietar de a garanta drepturile uzufructuarului.

Nudul proprietar este obligat să se abţină de la orice act juridic şi faptă prin care ar împiedica sau ar tulbura
uzufructuarul în exerciţiul liber şi deplin al dreptului său, să garanteze uzufructuarul împotriva evicţiunii, să
despăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzufructului.

Prezentul articol este consacrat obligaţiei nudului proprietar de a garanta uzufructuarului exercitarea dreptului de uzufruct.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că nudul proprietar este obligat:
a) Să se obţină de la orice act juridic şi fapt prin care ar împiedica sau ar tulbura uzufructuarul în exerciţiul liber şi
deplin al dreptului său de uzufruct;
b) Să garanteze uzufructuarul împotriva evicţiunii;
c) Să despăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzufructului.

Articolul 418. Plata datoriilor aferente patrimoniului grevat cu uzufruct

(1) Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteşte datoriile aferente patrimoniului sau părţii de
patrimoniu grevate cu uzufruct, nudul proprietar trebuie să restituie, la stingerea uzufructului, sumele avansate fără
nici o dobîndă.
(2) În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la alin.(1), nudul proprietar poate, la
alegere, să le plătească sau să vîndă o parte suficientă din bunurile date în uzufruct. Dacă nudul proprietar plăteşte
aceste datorii, uzufructuarul datorează dobînzi pe toata durata uzufructului.
(3) Dacă plata datoriilor nu se face în modul prevăzut la alin.(1) şi (2), creditorii pot urmări bunurile date în
uzufruct.

Prezentul articol determină regimul juridic al sumelor achitate de uzufructuar în contul datoriilor obiectului uzufructului.
(1) În conţinutul prezentului aliniat întâlnim 3 sintagme, asupra interpretării cărora trebuie să ne oprim în primul
rând. Aceste sintagme sânt:
a) uzufruct universal;
b) uzufruct cu titlu universal;
c) sumele avansate.

Uzufruct universal este uzufructul constituit în condiţiile art. 395 (1) asupra unei universalităţi de bunuri (art. 399 (2)).
1. Uzufruct cu titlu universal este uzufructul constituit în condiţiile art. 395 asupra unei
anumite cote - părţi din obiectul uzufructului sau asupra unui lucru concret dintr-o universalitate de bunuri.
Sumele avansate trebuie înţelese ca sume achitate de uzufructuar în contul datoriilor aferente obiectului uzufructului (art.
412-414) pentru segmentul de timp care depăşeşte data stingerii uzufructului. De exemplu, datoriile aferente sânt achitate,
pentru termenul de un an, iar uzufructul a fost stins peste şase luni. Prin urmare, la stingerea uzufructului nudul proprietar este
dator să restituie uzufructuarului sumele avansate pentru cele şase luni rămase.
Aceste sume se întorc uzufructuarului fără nici o dobândă, indiferent de dobânda care ar putea fi adusă de aceste sume în
termenul rămas.
(2) dacă uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la aliniatul (1), nudul proprietar are dreptul:
a) să le achite din propriile resurse;
b) să vândă o parte din bunurile date în uzufruct, achitând datoriile uzufructuarului din suma
obţinută. De subliniat că nudul proprietar obţine dreptul de a vinde “o parte suficientă” adică doar atâta cât este necesar pentru
achitarea datoriilor neplătite de uzufructuar.
În asemenea caz uzufructuarul întoarce nudului proprietar sumele cu dobânzi pe toată durata uzufructului.
(3) dacă plata datoriilor nu se face nici în modul prevăzut la alin. (1), nici în modul prevăzut la alin. (2), creditorii
pot urmări bunurile date în uzufruct.

Articolul 419. Descoperirea unei comori

Dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara descoperită în bun.

Prezentul articol este consacrat regimului juridic al comoarei, descoperite în obiectul uzufructului.
Uzufructuarul este în drept să folosească obiectului uzufructului în condiţiile art. 395 (1), art. 401 şi art.411. Comoara
(art.327) nu este fruct al obiectului uzufructului. Prin urmare, dreptul uzufructuarului ne se extinde asupra drepturilor nudului
proprietar cu privire la comoara descoperită în bunul grevat cu uzufruct. Relaţiile dintre uzufructuar şi nudul proprietar cad sub
incidenţa art. 327 al prezentului Cod.

Articolul 420. Stingerea uzufructului

(1) Uzufructul se stinge la expirarea termenului pentru care este constituit, prin întrunirea în aceeaşi
persoană a calităţii de proprietar şi a celei de uzufructuar, prin renunţarea uzufructuarului la dreptul său, prin moartea
sau, după caz, lichidarea uzufructuarului.
(2) Uzufructul încetează şi în cazul în care instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea sau nulitatea
actului juridic prin care cel care a instituit uzufructul a dobîndit titlul de proprietate.

Prezentul articol prevede anumite fapte juridice care stau la baza stingerii uzufructului.
(1) Uzufructul se stinge prin:
a) expirarea termenului pentru care el a fost constituit;
b) întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi uzufructuar;
c) renunţarea uzufructuarului la dreptul său;
d) moartea uzufructuarului – persoană fizică;
e) lichidarea uzufructuarului –persoană juridică.
(2) Dat fiind că uzufructul poate fi constituit asupra unui bun ce aparţine unui subiect cu drept de proprietate,
uzufructul se stinge şi în cazurile când instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic, prin care cel ce
a constituit uzufructul a dobândit dreptul de proprietate.

Aricolul 421. Stingerea uzufructului la cererea nudului proprietar

Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, îi aduce
stricăciuni ori îl lasă să degradeze.

Nudul proprietar este în drept să ceară stingerea uzufructului în cazurile când uzufructuarul:
a) abuzează de folosinţa bunului. În sensul acestei prevederi uzufructuarul depăşeşte limitele folosirii
bunului prevăzute la articolele 395,406,407 şi 409.
b) Îi aduce sticăciuni obiectului uzufructului. Acesta înseamnă că uzufructuarul în mod activ cauzează
prejudiciu bunului ca în cazul prevăzut la art. 1398 sau întreprinde acţiuni ce contravin prevederilor art. 395,406, 407,409,
plus nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 395 (1) şi 411.
c) Lasă obiectul uzufructului să degradeze. Această prevedere ar trebui înţeleasă în sensul ca
uzufructuarul nu respectă în mod pasiv prevederile articolelor indicate la punctele “a” şi “b” ale comentariului la prezentul
articol.

Articolul 422. Stingerea uzufructului în cazul distrugerii bunului

(1) Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime într-un caz fortuit. Dacă
bunul este distrus în parte, uzufructul continuă asupra părţii rămase.
(2) Uzufructul va continua asupra indemnizaţiei de asigurare dacă aceasta nu este folosită pentru
repararea bunului.

Prezentul articol prevede condiţiile stingerii uzufructului în urma distrugerii bunului.

(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că uzufructul se stinge doar în cazul când obiectul uzufructului a fost
distrus în întregime în urma unui caz fortuit. Şi invers, dacă obiectul uzufrucrului a fost distrus în urma unui fapt culpabil,
obiectul uzufructului urmează a fi restabilit de către delicvent şi uzufructul continuă.

Iar dacă obiectul uzufructului a fost distrus parţial în urma aceluiaşi caz fortuit, uzufructul continuie să existe asupra părţii
rămase.
(2) Uzufructul continue să existe şi asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă sumele respective nu sunt
folosite la repararea bunului
Prevederile alin. (2) îşi pot realiza efectul în cazurile când:
a) bunul a fost distrus integral în urma unui caz fortuit, dar, fiind asigurat, s-au primit indemnizaţiile de
asigurare, asupra cărora continue dreptul de uzufruct,
b) bunul a fost distrus parţial în urma aceluiaşi caz fortuit, iar sumele indemnizaţiilor de asigurare au fost
folosite pentru repararea bunului, uzufructul continuând să continuie asupra bunului reparat.

Articolul 423. Efectul stingerii uzufructu lui

(1) La stingerea uzufructului, uzufructuarul este obligat să restituie nudului proprietar, în starea
corespunzătoare, bunurile pe care le deţine în virtutea dreptului său de uzufruct.
(2) În cazul pieirii sau al deteriorării bunului din culpa uzufructuarului, acesta este obligat să
despăgubească proprietarul.
(3) În cazul imobilelor, stingerea uzufructului trebuie înscrisă în registru.
(1) Obligaţia uzufructuarului de a restitui nudului proprietar bunurile care le deţine în virtutea dreptului de uzufruct
în starea în care ele se află se referă la toate cazurile de stingere a uzufructului, cu excepţia cazului de moarte a uzufructuarului
şi distrugerii integrală a bunului în urma unui caz fortuit. În caz de moarte bunul se întoarce de câtre moştenitori, iar în cazul
distrugerii integrale, riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă nudul proprietar.
(2) Dacă uzufructul se stinge în baza pieirii sau deteriorării bunului din culpa uzufructuarului, acesta este obligat să
restituie pagubele proprietarului.
(3) Dacă obiectul uzufructului este un imobil, trebuie respectate regulile de înregistrare în registrul cadastral.

Capitolul II
DREPTUL DE UZ SI DREPTUL DE ABITATIE

Articolul 424. Dispoziţii generale cu privire la dreptul de uz şi la dreptul de abitaţie

(1) Uz este dreptul real asupra bunului altuia, în virtutea căruia uzuarul poate folosi bunul şi culege
fructele lui necesare pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
(2) Titularul dreptului de abitaţie are dreptul să locuiască în locuinţa unei alte persoane împreună
cu soţul şi copiii săi chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia.
(3) Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic ori al legii, dispoziţiile privind registrul
bunurilor imobile fiind aplicabile pentru bunurile imobile.
(4) Actul prin care este instituit uzul poate limita sau extinde dreptul de uz. Uzuarul nu poate pretinde la
mai multe fructe decît la cele care se cuvin pentru nevoile proprii şi ale familiei sale dacă actul nu prevede altfel.

Articolul este consacrat definirii noţiunii şi temeiurilor de constituire a dreptului de uz şi de abitaţie.

(1) Din conţinutul acestui aliniat dreptul de uz este un drept subiectiv :
a) Real, dat fiind drept obiect un lucru (res-reales), absolut, dat fiind că el este opozobil unui cerc nedeterminat de
persoane, inclusiv şi proprietarului bunului grevant cu drept de uz ;
b) Constituit asupra unui bun ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane ;
c) Care îi asigură uzuarului folosirea bunului şi posibilitatea de a culege fructele de la el (naturale şi civile) (?),
necesare pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
După cum rezultă din conţinutul aliniatului (1), dreptul de uz este un drept real de aceeaşi natură ca şi cel de uzufruct,
numai că primul are o întindere mai limitată. În virtutea dreptului de uz, uzuarul are dreptul de a culege fructele de la obiectul
acestui drept doar în limitele necesităţilor personale şi ale familiei sale. Fructele care rămân după satisfacerea acestor necesităţi
aparţin proprietarului bunului.
(2) Dreptul de obitaţie este un drept subiectiv de aceiiaşi natură juridică ca şi dreptul de uz. Titularul acestui drept
are dreptul de a locui în locuinţa care aparţine altei persoane cu dreptul de proprietate. Deci obiect al dreptului subiectiv de
abitaţie poate fi un apartament, o anumită cameră sau anumite camere dintr-un apartament, o casă de locuit sau anumite camere
dintr-o casă de locuit.
Conform prezentului aliniat, titularul dreptului subiectiv are dreptul de a locui împreună cu soţul şi copii săi, chiar dacă nu
era căsătorit sau era căsătorit şi nu avea copii la data constituirii abitaţiei. Deci din conţinutul sintagmei “împreună cu soţul şi
copii săi” rezultă că alţi membri ai familiei titularului abitaţiei nu au dreptul să locuiască în obiectul acestui drept. Asta în
cazul interpretării restrictive.
Consider că printr-o interpretare extensivă, instanţa, în cazuri şi circumstanţe concrete, ar putea decide posibilitatea de a
locui, împreună cu titularul abitaţiei, şi altor membri ai familiei (părinţii soţului sau ai soţiei).
(3) uzul şi abitaţia se constituie în temeiul :
a) unui act juridic ;
b) legii.
La instituirea uzului şi abitaţiei este necesar de respectat dispoziţiile legale privind registrul bunurilor imobile pentru cazurile
când obiect al acestor drepturi este un bun imobil. Dacă obiect al abitaţiei în toate cazurile este un bun imobil, apoi obiect al
uzului pot fi atât bunurile mobile, cât şi imobile.
(4) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că prin actul juridic care stă la baza instituirii uzului, acesta poate fi
limitat sau extins
Cât priveşte extinderea uzuarul nu poate pretinde la mai multe fructe, decât i se cuvine pentru nevolile proprii şi ale familiei
sale. Acesta pe de o parte. Pe de altă parte, proprietarul este în drept să ofere uzuarului prin actul juridic de constituire
posibilitatea de a culege fructe într-o cantitate ce depăşeşte nevoile de consum ale uzuarului şi ale familiei sale, restul
percepându-le şingur.
Cât priveşte limitarea dreptului de uz, proprietarul, pe de o parte nu poate limita dreptul uzuarului de a culege fructele în
cantităţile necesare pentru îndestularea nevoilor de consum ale uzuarului şi ale familiei lui. Pe de altă parte, uzuarul este în
drept să dovedească de ce cantitate de fructe el are nevoie pentru satisfacerea necesităţilor proprii şi ale familiei sale.
Articolul 425. Exercitarea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

(1) Dreptul de uz şi de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care face obiectul acestor drepturi nu
poate fi închiriat sau arendat.
(2) Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie suportă cheltuielile de cultură sau de întreţinere
proporţional părţii de care se foloseşte.

Articolul este consacrat determinării condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului de uz şi de abitaţie.

(1) Fiind ca şi uzufructul un drept personal (o servitute personală), dreptul de uz şi de abitaţie nu poate fi cedat altei
persoane. Nici bunul ce constituie obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau arendat.
(2) Titularul dreptului de uz şi al celui de abitaţie este ţinut să suporte cheltuielele de cultură sau de întreţinere
proporţional părţii obiectului de care se foloseşte. Din aceasta rezultă că dacă uzul sau abitaţia este instituită integral asupra
unui bun, atunci titularul acestor drepturi este obligat să suporte toate cheltuielele ce ţin de întreţinerea şi bunăstarea obiectului.
Dacă aceste drepturi sunt instituite asupra unei cote-părţi din obiectul respectiv, titularii suportă cheltuielele indicate în raport
direct poporţional cu cota – parte asupra căreia se extind aceste drepturi.

Articolul 426. Dreptul de folosire a facilităţilor comune

Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie al cărui drept poartă numai asupra unei părţi din bun are dreptul să
folosească facilităţile destinate uzului comun.

Din conţinutul acestui articol rezultă că uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie, al cărui drept se extinde doar
asupra unei cote-părţi din obiectul acestor drepturi, are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun. De exemplu,
dacă dreptul de abitaţie se extinde asupra unor anumite odăi din apartamentul altei persoane, titularul are dreptul să se
folosească de ascensor, de baia din apartament, plita de gaz, veceu etc.

Articolul 427. Aplicarea dispoziţiilor privitoare la uzufruct

Dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului şi abitaţiei.

Prezentul articol determină corelaţia dintre reglementările privitoare la uzufruct cu cele ce se referă special la uz şi
abitaţie. Această corelaţie se manifestă prin aceea că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică atunci şi în acea măsură,
când şi în ce măsură lipsesc normele special consacrate uzului şi abitaţiei. De exemplu, normele special consacrate
uzului şi abitaţiei nu prevăd termenul acestora. Prin urmare, la stabilirea termenului uzului şi abitaţiei se aplică art.
397. Alt exemplu; determinarea stării bunului asupra căruia se instituie uzul sau abitaţia se efectuează conform art. 399
etc.

Capitolul III
SERVITUTEA

Articolul 428. Dispoziţii generale cu privire la servitute.

(1) Sevitute este sarcina care grevează un imobil (terenul aservitut) pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar (terenul dominant). Utilitatea poate constata în sporirea confortului terenului dominant
ori poate rezulta din destinaţia lui economică.
(2) Obligaţia de a face ceva poate fi conexată la o servitute şi impusă proprietarului terenului
aservitut. Această obligaţie este accesorie servituţii şi nu poate fi stipulată decât în favoarea sau pentru exploatarea
imobilului.

Conţinutul alin.(1) al acestui articol este consacrat definirii servitutei şi determinării scopului acestei instituţii juridice.
Din analiza conţinutului primului alineat rezultă că servitutea, întâi de toate, se aplică asupra relaţiilor
privind bunurile imobile, în special terenurile, iar în al doilea, instituind “sarcina care grevează” un imobil (terenul aservit)
pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul dominant), face aparentă iluzia precum că se instituie un raport
juridic între două terenuri (cel dominant şi ce aservit) sau între terenul aservit şi proprietarul terenului dominant. Doctrina însă a
depăşit demult această aparenţă (iluzie), afirmând cu certitudine că raporturile juridice nu pot apărea între lucruri (obiecte), sau
între acestea şi subiecţii de drept. Prin urmare, conţinutul alin (1) trebuie înţeles că “sarcina care grevează,” ea grevează nu
terenul aservit propriu zis, ci dreptul subiectiv de proprietate asupra acestui teren, având scopul de a crea condiţii cât mai
eficiente sau cât mai e pentru proprietarul terenului dominant în procesul de exercitare a dreptului subiectiv de proprietate ce îi
aparţine asupra acestui teren. Deci, servitutea instituie raporturile juridic dintre proprietarul terenului aservit şi între proprietarul
terenului dominant.
Această situaţie se confirmă şi prin conţinutul aliniatului (2) al acestui articol care prevede că “obligaţia de
a face ceva …” poate fi impusă proprietarului terenului aservit, această obligaţie fiind accesorie servituţiei putând fi stipulată
doar în favoarea sau pentru exploatarea imobilului, rezultatele acestei exploatări aparţinându-i în ultima instanţă proprietarului
lotului dominant.
Aceiaşi situaţie se confirmă şi prin prevederile alin. (2) şi (3) ale art.429 al prezentului Cod.

Articolul 429. Condiţiile servituţii

.
(1) La realizarea servituţii, persoană împuternicită trebuie să respecte interesele proprietarului terenului
aservit.
(2) Proprietarul terenului dominant poate fi obligat să plătească, la anumite perioade, o recompensă
(dispăgubire) proprietarului terenului aservit.
(3) Shimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului dominant sau al terenului
aservit, precum şi împărţirea terenurilor, nu afectează dreptul de servitute.
(4) Sevitutea se poate constitui în vederea asigurării unei utilităţi viitoare a terenului dominant.
(5) Servitutea constituie asupra unei construcţii ce se va edifica ori asupra unui teren ce va fi
dobândit se naşte numai la data edificării ori dobândirii.
(6) Un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu servitute numai cu acordul
uzufructuarului sau al superficiarului.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de existenţă şi de realizare a dreptului subiectiv de servitute.
(1) Conform alin. (1) al acestui articol, la exercitarea (realizarea) dreptului subiectiv de servitute titularul
acestui drept este obligat să respecte interesele proprietarului lotului aservit, adică să nu facă abuz de dreptul ce îi revine şi să îl
exercite ţinând cont de prevederile art. 9 al prezentului Cod.
(2) În alin. (2) al prezentului articol se subliniază caracterul oneros al dreptului subiectiv de servitute,
proprietarul lotului dominant putând fi obligat să plătească o recompensă (despăgubire) proprietarului terenului aservit. Însă
sintagma “poate fi obligat să plătească” nu îi dă servituţii caracter oneros obligatoriu, el survenind în mod logic din conţinutul
patrimonial al acestui raport juridic. Totul însă depinde de condiţiile faptelor juridice prevăzute la art. 431 (1) care stau la baza
constituirii servituţii.
(3) După cum s-a menţionat în comentariul articolului precedent, raportul juridic de servitute se constituie
între proprietarul lotului aservit şi proprietarul lotului dominant, drepturile şi obligaţiile ne având caracter personal. Deaceea
schimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului aservit, precum şi împărţirea terenurilor, nu influenţează dreptul
de servitute; cine devine proprietar al terenului aservit, asupra aceluia cade sarcina care grevează dreptul de proprietate asupra
acestui teren. Cine devine proprietar al lotului dominant, acela beneficiază de efectele dreptului subiectiv de servitute.
(4) Conform alin (4), servitutea poate fi constituită atât în favoarea unei utilităţi curente, cât şi în favoarea
unei utilităţi viitoare a terenului dominant.
(5) Acest aliniat are strânsă legătură cu alin. precedent, dat fiind că, dacă se constituie servitutea asupra
unei construcţii ce se va edifica sau asupra unui teren ce va fi dobândit, ea se naşte la data edificării construcţiei sau a dobândirii
terenului.
(6) Acest aliniat prevede cazurile când un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu
servitute. Acesta poate avea loc “numai cu acordul uzufructuarului sau al superficiarului.”

Articolul 430. Clasificarea servituţilor .

(1) Apatente sînt servituţile care se cunosc prin semne exterioare, iar neaparente — cele care nu se
atestă prin astfel de semne.
(2) Continue sînt servituţile al căror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesară fapta
omului, iar necontinue — cele pentru a căror existenţă este necesară fapta omului.
(3) Pozitive sînt servituţile care îndreptăţesc pe proprietarul terenului dominant să facă în mod
direct anumite acte de folosinţă pe terenul aservit, iar negative — cele care impun proprietarului terenului aservit
anumite restricţii în exerciţiul dreptului său de proprietate.

Prezentul articol stabileşte clasificarea servituţilor după modul lor de manifestare.

(1) Aliniatul (1) al acestui articol clasifică servituţile în aparente şi neaparente.
 Cele aparente sunt servitutile care se cunosc prin semnele lor exterioare, cum ar fi un canal, un apeduct, a fereastra.
Însemnătatea acestei categorii de clasificare constă în aceea că numai servituţile aparente pot fi constituite prin uzucapiune ( a
se vedea art. 431(1);i comentariul la el ).
Cele neaparente sunt servituţile care nu se manifestă în exterior prin nici un semn vizibil, cum ar fi interzicerea de a construi
un gard, un zid.
(2) Acest aliniat clasifică servituţile în continue şi necontinue.
Servituţile continue sunt acelea, exerciţiul cărora este sau poate fi continuu, fără a fi necesară fapta omului, cum ar fi servitutea
de apeduct sau de scurgere a apelor de ploae peste terenul vecinului.
Servituţile necontinue sunt acelea care, spre a fi exercitate, implică fapte reale ale titularului, cum este servitutea de trecere,
servitutea de a lua apă din bazinul aflat pe terenul vecinului.
(3) Acest aliniat clasifică servituţile în cele pozitive şi cele negative.
Pozitive sunt servituţile care îndreptăţesc proprietarul terenului dominnt să facă în mod direct anumite acte de
folosinţă pe terenul aservit: să treacă pe terenul aservit cu orice mijloace de transport sau numai cu anumite din ele, să ia apă din
bazinul ce se află pe terenul aservit etc.
Negative sunt servituţile “care impun proprietarului terenului aservit anumite restricţii în exerciţiul dreptului său de proprietate:
de a nu construi pe terenul ce-i aparţine careva clădiri mai înalte de cât înălţimea stipulată, de a nu construi ceva mai aproape de
o anumită distanţă de la hotarul ce desparte terenul aservit de cel dominant etc. ”

Articolul 431. Constituirea servituţii

(1) Servitutea poate fi constituită prin destinaţia stabilită de proprietar. prin acte juridice ori prin
uzucapiune.
(2) Actul juridic prin care se constituie servitutea se încheie în formă autentică.
(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă după înscriere în registrul bunurilor imobile.

Acest articol determină condiţiile de fond şi de formă ale constituirii servituţii.

(1) Aliniatul (1) prevede faptele juridice care pot sta la baza constituirii servituţii. Ele sunt:
a) destinaţia stabilită de proprietar. Acesta poate fi cazul când proprietarul a două terenuri alăturate a
construit un apeduct peste unul din terenuri pentru a uda celălant teren. Aceste acţiuni trebuiesc efectuate cu respectarea
condiţiilor prevăzute la art.432 al prezentului Cod. Dacă terenul pentru udarea căruia a fost construit apeductul devine obiect al
dreptului de proprietate al altei persoane, ultima obţine dreptul de servitute asupra terenului peste care este construit apeductul,
adică acest teren devine teren aservit, iar terenul noului proprietar-teren dominant. În baza unui asemenea fapt juridic poate fi
constituit o servitute continuie şi aparentă.
b) Actele juridice. Legea nu stabileşte anume acte juridice prin care se poate constitui o servitute, ele
putând fi diverse (contract, testament), principalul e că ele trebuie să corespundă condiţiilor de validitate ale acestora, prevăzute
la articolele 199-215 ale prezentului Cod.
c) Uzucapiunea , ceea ce înseamnă dobândirea dreptului de servitute în condiţiile art.433.
(2) În cazul când servitutea se constituie în baza unui act juridic , acest act juridic se încheie în formă autentică.
Concomitent el trebuie să corespundă tuturor condiţiilor de valabilitate a actului juridic prevăzute în art. 199-215 ale prezentului
Cod, iar de vreme ce dreptul de servitute este un drept real legat de u n bun imobil, acest drept trebuie înregistrat în registrul
bunurilor imobile ţinut de unitatea cadastrală teritorială unde se află imobilul în conformitate cu articolele 497 şi 499 ale
prezentului Cod.
(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă terţilor persoane, inclusiv şi proprietarului lotului
aservit, din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile în conformitate cu prevederile articolelor 496,497 şi 499 ale
prezentului Cod.

Articolul 432. Constituirea servituţii prin destinaţia stabilită de proprietar

Servitutea prin destinaţia stabilită de proprietar este constatată printr-un înscris al proprietarului de teren care, în
vederea unei eventuale parcelări, instituie imediat natura, scopul şi situaţia servituţii unei părţi din teren în favoarea
altor părţi.

Acest articol stipulează condiţiile de fond şi de formă ale constituirii unei servituţii prin destinaţia stabilită de proprietar.
 Constituirea servituţii în baza art.432 în mare măsură se aseamănă cu constituirea acesteea în baza unui act
juridic (a se vedea comentariul alin. (2) şi (3) ale art.431). Înscrisul întocmit de însuşi proprietarul terenului , fiind un act juridic
unilateral, trebuie să fie întocmit în conformitate cu prevederile art. 196 alin (1)şi (2) şi cu respectarea condiţiilor de valabilitate
prevăzute la art. 199-215. Diferă însă prin aceea că :
a) înscrisul – este întocmit “în vederea unei eventuale parcelări” a terenului ;
b) acest înscris - determină destinaţia viitoarelor părţi de teren care vor apărea în rezultatul parcelării;
c) acest înscris – “instituie imediat natura ,scopul şi situaţia unei părţi de teren în favoarea altor părţi ” de
teren .
E necesar de subliniat că sintagma “instituie imediat” se referă doar la “natura, scopul şi situaţia” viitoarei servituţii. Servitutea
nu apare imediat, dat fiind că înscrisul, întocmit de proprietar “în vederea unei eventuale parcelări” a terenului, este un act
juridic unilateral întocmit sub condiţie (art.234 şi 236 (2)), aceasta fiind o condiţie suspensivă (art.239). Deci, servitutea
propriuzisă cu “natura , scopul şi situaţia ” servituţii unei părţi de teren în favoarea altor părţi va apărea cu condiţia parcelării
terenului şi cu condiţială părţile terenului, - cea destinată de proprietar de a fi aservită şi cea sau cele destinate de a fi
dominante, - vor nimeri în proprietatea diferitelor persoane.
O altă interpretare a acestui articol ar veni în contradicţie cu prevederile articolelor 428 (1) şi 440 lit.a)

Articolul 433. Dobândirea servituţilor prin uzucapiune

(1) Servituţile continue şi aparente, precum şi cele neaparente şi pozitive, se pot dobândi prin
uzucapiune, în condiţiile legii.
(2) Actele materiale corespunzătoare unor servituţi necontinue sînt prezumate a fi exercitate cu
simpla îngăduinţa a proprietarului terenului aservit. Proprietarul terenului dominant va putea prescrie dovedind
contrariul.
(3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prin uzucapiune.

Prezentul articol stabileşte care servituţii pot fi dobândite prin uzucapiune şi în ce mod şi care servituţii nu pot fi dobândite prin
uzucapiune.
(1) Aliniatul (1) al prezentului articol prevede că prin uzucapiune pot fi dobândite următoarele servituţii:
- continue şi aparente;
- neaparente şi pozitive.
Caracteristica fiecărei categorii din servituţile indicate la alin (1) al art. 433 o găsim în comentariul art. 430 al prezentului
Cod.
Aliniatul (1) al art. 433 mai prevede că servituţiile indicate pot fi dobândite prin uzucapiune “… în condiţiile legii.”
Dat fiind că în normele instituţiei juridice de servitute nu găsim norme care direct ar conţine noţiunea de uzucapiune şi
condiţiile dobândirii servituţii prin uzucapiune, este necesar să ne adresăm la alte norme ale Codului Civil care prevăd noţiunea
de uzucapiune şi condiţiile dobândirii drepturilor subiective în baza acestui temei. Cu alte cuvinte, suntem impuşi să recurgem
la analogia legii (art.5 al prezentului Cod).
În cazul de faţă este necesar de a porni de la natura juridică a dreptului subiectiv de servitute care este un
drept subiectiv real, care se instituie asupra unui bun imobil şi care este supus înregistrării (a se vedea art. 290 al prezentului
Cod).
Pornind de la acest deziderat, găsim art.332 al prezentului Cod, îl aplicăm la dobândirea servituţii prin
uzucapiune, soluţionând cauza prin analogia legii (a se vedea art.5 al prezentului Cod).
(2) Alin (2) al acestui articol stipulează că actele materiale corespunzătoare unor servituţii necontinuie sunt prezumate a fi
exercitate cu simpla îngăduinţă a proprietarului terenului aservit.
Din conţinutul primei faze a acestui aliniat rezultă că dacă “actele materialele…” sânt exercitate “cu simpla îngăduinţă a
proprietarului terenului aservit” care se prezumă, atunci servitutea necontinuă se dobândeşte nu în baza uzucapiunii, ci în baza
unui alt temei, care în cazul de faţă ar putea fi calificat drept act juridic încheiat prin acţiuni concludente.
Fraza a doua a acestui aliniat stipulează că pentru a dobândi servitutea necontinue anume prin uzucapiune, ale cărei acte
materiale au fost exercitate, proprietarul lotului dominant va dovedi contrariu. Cu alte cuvinte, proprietarul lotului dominant va
fi ţinut să dovedească că actele materiale corespunzătoare servituţii în cauză au fost exercitate în pofida simplei îngăduinţe a
proprietarului lotului aservit în termenul prevăzut de lege. Şi dacă proprietarul lotului aservit nu s-a îngrijit de apărarea purităţii
dreptului său de proprietate asupra terenului prin judecată în acest termen, el devine impus de a suferi mai departe exercitarea
actelor materiale corespunzătoare servituţii în cauză din partea proprietarului lotului dominant.
(3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prin uzucapiune.

Articolul 434. Exercitarea servituţii

(1) Sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în obligaţia proprietarului
de a permite efectuarea anumitor acţiuni pe terenul său, deasupra acestuia sau sub pământ. Servitutea poate consta şi
din obligaţia proprietarului de a se abţine de la anumite acţiuni în favoarea proprietarului terenului dominant.
(2) Servitutea se extinde asupra a tot ceea ce este necesar pentru exercitarea ei.
(3) Dacă servitutea s-a exercitat benevol şi fără obiecţii în termen de cel puţin 3 ani, atunci, în cazul
apariţiei unor litigii între proprietari, această modalitate de exercitare poate servi ca temei determinant la soluţionarea
litigiului.
(4) Proprietarul terenului aservit este obligat să se abţină de la orice act care limitează oii împiedică
exerciţiul servituţii. Astfel, nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta exercitarea servituţii în alt loc.
(5) Proprietarul terenului aservit poate indica, pentru exercitarea dreptului de servitute, o altă
parte a terenului decât cea indicată la alin. (3), dar numai în cazul în care o astfel de transferare nu prejudiciază
proprietarul terenului dominant. Cheltuielile aferente transferării sînt suportate de proprietarul terenului aservit.
(6) Dreptul de servitute al proprietarului terenului dominant trebuie să fie exercitat astfel încât să
creeze cît mai puţine dificultăţi proprietarului terenului aservit.

Acest articol determină modalităţile şi condiţiile de exercitare a servituţii.

(1) Acest aliniat stipulează că sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în
obligaţia proprietarului terenului aservit de a permite proprietarului terenului dominant efectuarea anumitor acţiuni:
a) pe terenul aservit, de exemplu, de a trece peste acest teren, de a lua apă din fântâna sau bazinul
aflat pe acest teren etc;
b) deasupra terenului aservit, de exemplu, pătrunderea unor elemente ale anumitei construcţii
(balconului sau terasei) în spaţiul de deasupra terenului aservit sau a unui cablu de aprovizionare cu energie electrică etc;
c) sub terenul aservit, de exemplu, construirea unui apeduct, a unei conducte de gaz, de energie
termică sau un cablu de telecomunicaţie.
Servitutea poate consta şi în obligaţia proprietarului terenului aservit de a se obţine de la anumite acţiuni în favoarea
proprietarului terenului dominant. Drept exemplu de asemenea obligaţie ar putea servi obligaţia de a nu construi în genere pe
acest teren aservit, de a nu construi vre-un zid, de a nu construi vre-o clădire care ar depăşi o anumită înălţime etc.
(2) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că servitutea se extinde şi asupra oricărui accesoriu necesar
pentru exercitarea ei. De exemplu, dacă servitutea oferă titularului dreptul de a lua apă din fântâna sau bazinul ce se află pe
terenul aservit, da pentru a scoate apa din fântână sau bazin se folosesc pompe şi alte instalaţii, ele fiind accesorii, dreptul de
servitute se extind şi asupra lor.
(3) Prevederile acestui aliniat se referă la efectul juridic al terenului de 3 ani de exercitare a servituţii într-o
anumită modalitate. Adică, dacă în termen de 3 ani proprietarul terenului dominant a exercitat “benevol şi fără obiecţii”
servitutea de a trece pe jos peste terenul aservit, iar apoi, procurându-şi tractor sau automobil, trece şi cu acest tractor sau
automobil, trece şi cu acestea peste terenul aservit, în urma cărui fapt între proprietari apare litigiu, atunci modalitatea folosită
(trecerea pe jos peste terenul aservit) “poate servi ca temei determinant la soluţionarea litigiului” . Altfel spus, proprietarul
lotului dominant poate trece pe jos peste terenul aservit şi în viitor, da pentru a trece cu tractorul sau cu maşina, trebuie de
obţinut bunăvoinţa (acceptul) proprietarului lotului aservit.
(4) Acest aliniat este corelat cu alin (1) al art. 429 şi se reduce la obligaţia proprietarului lotului aservit să
se obţină de la orice act care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii, inclusiv de a nu schimba starea locului ori strămuta
exercitarea servituţii în alt loc.
(5) Conform prezentului aliniat, în procesul de exercitare a servituţii proprietarul lotului aservit poate
indica o altă parte a terenului decât cea pe care s-a exercitat servitutea până la anumit moment, dar numai cu condiţia că o astfel
de transferare nu prejudiciază proprietarul lotului dominant.
Din cele prevăzute rezultă, că dacă proprietarul lotului dominant, exercitând, de exemplu, servitutea de trecere cu mijloace
de transport pe o anumită parte a terenului aservit, a suportat cheltuieli pentru amenajarea părţii corespunzătoare de pe terenul
său, în cazul permutării locului de exercitare a acestei servituţi, proprietarului terenului dominant i se cauzează prejudiciu.
Mărimea acestuia se determină prin costul demontării amenajărilor şi transferarea lor în alt loc sau, dacă transferarea este
imposibilă,- cu costul distrugerii lor şi costul amenajărilor în altă parte a terenului dominant. În acesz caz proprietarul lotului
aservit nu are dreptul de a indica o altă parte a terenului pentru exercitarea servituţii.
În caui când indicarea unei alte părţi a terenului aservit nu prejudiciază proprietarul terenului dominant, proprietarul
terenului aservit este îndreptăţit să o facă, dar să suporte cheltuielile aferente terenului aservit.
(6) Prevederile acestui aliniat sunt racordate cu prevederile alin (1) al art. 429 şi impun condiţia că
proprietarul lotului dominant, la exercitarea dreptului de servitute, trebuie să creeze cât mai puţine dificultăţi proprietarului
terenului aservit.

Articolul 435. Abandonarea terenului aservit

In toate cazurile în care, conform contractului, cheltuielile lucrărilor de exercitare şi conservare a servituţilor revin
proprietarului terenului aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie abandonând în folosul proprietarului ternului
dominant partea din terenul aservit necesară exercitării servituţii.

Acest articol stipulează temeiul exonerării proprietarului lotului aservit de la cheltuielile legate de efectuarea lucrărilor de
exercitare şi conservare a servituţii, în cazurile când, conform contractului ce stă la baza apariţiei servituţii, proprietarul lotului
aservit este obligat să le suporte.
Întâii de toate, atragem atenţia la discordanţa dintre denumirea şi nutul acestui articol. În denumire abandonarea se referă la
întregul teren aservit, pe când în conţinut abandonarea se referă doar la partea terenului necesară exercitării servituţii.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că drept temei de exoner a proprietarului lotului aservit de la cheltuielile necesare
exercitării şi conservării servituţii serveşte abandonarea de către acesta a părţii terenului aservit necesare exercitării servituţii în
favoarea proprietarului terenului dominant.

Articolul 436. Drepturile proprietarului terenului dominant

(1) Proprietarul terenului dominant este în drept să se folosească de servitute, să efectueze pe

terenul aservit orice lucrare necesară exercitării dreptului de servitute, să conserve dreptul de servitute dacă contractul
nu prevede altfel.
(2) In lipsa unei prevederi contrare, proprietarul terenului dominant poate lua toate măsurile şi
poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările de exercitare şi conservare a servituţii. Cheltuielile de efectuare a acestor
lucrări revin celor doi proprietari, proporţional avantajelor pe care le obţin, în măsura în care lucrările efectuate
pentru exerciţiul servituţii sînt necesare şi de ele profită inclusiv terenul aservit.
(3) Proprietarul terenului dominant poate înlătura toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a
amplasat pe terenul aservit, în cazul necesităţii de readucere a acestuia la stare normală pentru exploatare, şi trebuie să
o facă la cererea proprietarului terenului aservit.

Acest articol stipulează drepturile proprietarului terenului dominant şi condiţiile de exercitare a acestora.
(1) Conform acestui aliniat, proprietarul terenului dominant este în drept:
a) să se folosească de servitute;
b) să efectueze pe terenul aservit orice lucrare necesară exercitării dreptului de servitute;
c) să conserve dreptul de servitute, adică să ia toate măsurile pentru a menţine servitutea în stare ne
alterată, dacă contractul nu prevede altfel.
(2) Conform acestui aliniat, în lipsa unei prevederi contrare în actul de constituire a servituţii, proprietarul
lotului dominant poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările şi lua toate măsurile de exercitare şi conservare a servituţii. Ulterior,
însă , cheltuielile de efectuare a acestor lucrări pot fi împărţite între proprietarii celor două terenuri în condiţiile:
a) când de lucrurile efectuate pentru exerciţiul servituţii profită şi proprietarul terenului aservit;
b) proprietarul lotului aservit participă la împărţirea numai acelor cheltuieli care se referă la costul
lucrărilor necesare pentru exerciţiul servituţii.
c) Cheltuielile necesare pentru exerciţiul servituţii se împart între proprietarii celor două terenuri în
raport proporţional direct cu avantajele care le revin .
(3) Din conţinutul alin.(3) al acestui articol rezultă, că, în cazul necesităţii de readucere a părţii terenului
aservit destinate exercitării servituţii în starea ei normală pentru exploatare, proprietarul lotului dominant este ţinut să înlăture
toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenul aservit, dacă această înlăturare o cere proprietarul terenului
aservit. În caz contrar proprietarul terenului dominat poate să nu facă aceste lucrări.

Articolul 437. Obligaţiile proprietarului terenului dominant

(1) Proprietarul terenului dominant este obligat să întreţină construcţiile şi plantaţiile amplasate pe
terenul aservit în măsura în care asigură prin aceasta interesele terenului aservit.
(2) Proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele aduse proprietarului terenului
aservit.
(3) Dacă dreptul de servitute este instituit în favoarea a doi sau mai mulţi proprietari de terenuri
dominante, obligaţia de întreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul aservit şi de reparare a daunelor,
cauzate proprietarului terenului aservit, aparţine proporţional beneficiului fiecărui proprietar de teren dominant dacă
legea sau actul prin care s-a constituit servitutea mi prevede altfel.
Acest articol prevede obligaţiile proprietarului terenului dominant şi condiţiile exercitări acestora când titular al servituţii este
un singur subiect şi când sânt mai mulţi subiecţi.
(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că proprietarul terenului dominant esteţinut să întreţină
construcţiile şi plantaţiile amplasate pe terenul aservit în măsura în care prin aceasta asigură interesele proprietarului terenului
aservit. Conţinutul acestui aliniat este armonizat cu alin. (6) al art. 434 şi cu alin (1) al art. 429 ale prezentului Cod.
(2) Aliniatul (2)Prevede că proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele aduse
proprietarului lotului aservit.
Acest aliniat nu leagă expres daunele aduse cu exercitarea servituţii. Dar din interpretarea logică şi sistematică a acestei norme
ajungem la concluzia că este vorba despre daunele aduse proprietarului terenului aservit în procesul de exercitare a serviţii. În
caz contrar această normă nu-şi găsea locul anume aici, da să fie prevăzută în alt loc nu are nici un sens, dat fiind că repararea
daunelor cauzate atât din raporturile juridice contractuale, cât şi din cele delictuale sânt prevăzute la alte capitole.
(3) Acest aliniat prevede modalitatea de distribuire a obligaţiei de întreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor
amplasate pe terenul aservit şi de reparare a daunelor, cauzate proprietarului aservit, în cazul când dreptul de servitute este
constituit în favoarea proprietarilor a două sau mai multe terenuri dominante. În asemenea caz, dacă legea sau actul juridic prin
care a fost constituită servitutea nu prevede altfel, obligaţia indicată aparţine proprietarilor terenurilor dominante în raport direct
proporţional cu beneficiul obţinut în urma exercitării servituţii.

Articolul 438. Drepturile asupra construcţiilor şi plantaţiilor

Proprietarul terenului aservit nu are nici un drept asupra construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul său de
proprietarul terenului dominant.

Conţinutul acestui articol logic survine din conţinutul art.436 şi al aliniatului (1) al art.437 din prezentul Cod.

Articolul 439. Concurenţa mai multor drepturi

Dacă servitutea unui teren concurează cu o altă servitute sau cu un alt drept real de folosire a imobilului, astfel încât
aceste drepturi nu pot fi exercitate concomitent, total sau parţial, având acelaşi grad de prioritate, fiecare persoană
îndreptăţită poate cere stabilirea unei ordini de exercitare care ar corespunde în mod echitabil binelui tuturor
persoanelor interesate.

Articolul 440. Temeiurile de stingere a servituţii

Servitutea se stinge prin radierea ei din registrul bunurilor imobile în caz de:
a) consolidare, când ambele terenuri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b) renunţare a proprietarului terenului dominant;
c) expirare a termenului;
d) răscumpărare;
e) imposibilitate de exercitate;
f) neuz pentru o perioadă de 10 ani;
g) dispariţie a oricărei utilităţi a lor:
h) expropriere a terenului aservit dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat
bunul expropriat.

Prezentul articol prevede temeiurile, forma şi momentul stingerii dreptului de servitute.

Conform art. 440, dreptul de servitute se stinge în baza următoarelor temeiuri:
a) prin consolidare, adică în cazul când proprietarul terenului dominant devine proprietar şi al terenului aservit.
Consolidarea poate avea loc în baza diverselor acte juridice întocmite în condiţiile legii asupra terenului aservit sau prin
moştenire acestuia în baza legii.
b) prin renunţarea în condiţiile legii la dreptul de servitute a proprietarului terenului dominant.
c) prin expirarea termenului servituţii fixat în actul juridic care stă la baza constituirii servituţii.
d) prin răscumpărarea în condiţiile art. 442, respectându-se celelalte condiţii impuse de lege vizând actul de
răscumpărare.
e) prin imposibilitatea de exercitare. Drept exemplu ar putea aservi stingerea servituţii de a lua apă din fântâna ce a
secat sau o altă pieire fortuită a obiectului aservit.
f) prin neuz într-o perioadă de zece ani în condiţiile art. 441.
g) prin dispariţia oricărei utilităţi a lor.
În cazul de faţă este vorba despre dispariţia utilităţii pentru titularul servituţii şi dispariţia utilităţii nu trebuie să fie creată de
proprietarul terenului aservit.
h) prin exproprierea terenului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul
expropriat.
Drept exemplu putem lua exproprierea în condiţiile legii a unei păşuni private, asupra căreea era constituită o servitute de a
paşte un anumit număr de animale, în scopul construirii unui teren de fotbal şi a altor obiecte cu destinaţie publică.
Stingerea servituţii în toate temeiurile prevăzute la art. 440 are loc prin radierea servituţii din registrul bunurilor imobile în
condiţiile art. 499 (2) şi se consideră stinsă din momentul radierii.

Articolul 441. Calcularea termenului de neuz

(1) Termenul prevăzut la art.440 lit.f) începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al
servituţilor necontinue ori de la data unui act contrar servituţiloi continue.
(2) Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către un
uzufructuar face să se întrerupă termenul faţă de ceilalţi coproprietari ori faţă de nudul proprietar.

Acest articol fixează momentul din care începe scurgrea termenului prevăzut la art. 440 lit (f) şi prevede condiţiile de
întrerupere a acestui termen.
Conform art. 441 (1) termenul de neuz începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al servituţiilor necontinuie sau la
data unui act contrar servituţiilor continuie
(2) Prevederile alin (2) al art. 441 sunt destinate cazurilor când asupra terenului dominant sunt mai mulţi
proprietari sau servitutea aparţine mai multor uzufructuari, apoi exercitarea servituţii măcar de unul din coproprietari sau
cauzufructuari întrerupe scurgerea termenului de neuz al servituţii faţă de toţi ceilanţi coproprietari ai lotului dominant ori faţă
de nudul proprietar.

Articolul 442. Răscumpărarea servituţii de trecere

(1) Servitutea de trecere poate fi răscumpărată de proprietarul terenului aservit dacă există o
disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură terenului dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată
terenului aservit.
(2) In caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată poate suplini consimţământul
proprietarului terenului dominant. La stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa va ţine cont de vechimea servituţii
şi de schimbarea valorii celor două terenuri.

Acest articol stabileşte posibilitatea răscumpărării servituţii de trecere de către proprietarul terenului aservit.
(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă:
a) Subiect al răscumpărării este proprietarul lotului aservit;
b) Prin răscumpărare poate fi stinsă doar servitutea de trecere,
c) Există o disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură terenul dominant şi inconvenienţele sau
deprecierea provocată terenului aservit.
(2) Prezentul aliniat prevede că între părţi nu este posibilă o înţelegere, proprietarul lotului aservit se poate
adresa instanţei de judecată, aducând probe în justificarea existenţei disproporţiei. Examinând litigiul, instanţa poate suplini prin
hotărârea sa consimţământul proprietarului lotului dominant. În acest caz judecata, stabilind preţul de răscumpărare, va ţine
cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două terenuri. Ultima condiţie urmează a fi înţeleasă în aşa mod, că
dacă prin exercitarea servituţii în cauză timp îndelungat s-a produs deprecieri terenului aservit, preţul răscumpărării va fi mai
mic. Altfel spus, mărimea preţului de răscumpărare este în raport invers proporţional cu vechimea exercitării servituţii şi
avantajele obţinute de terenul dominant.
 Capitolul IV
SUPERFICIA

Articolul 443. Noţiunea de superficie

(1) Superficie este dreptul real imobiliar de a folosi terenul altuia in vederea edificării si exploatării
unei construcţii, deasupra si sub acest teren, sau a exploatării unei construcţii existente. Acest drept este alienabil, se
transmite prin succesiune si poate fi obiect al unui contract de locaţiune.
(2) Daca nu se prevede altfel, dreptul de superficie nu se poate exercita decât asupra suprafeţei
construite sau asupra suprafeţei pe care urmează sa se ridice construcţia, precum si asupra suprafeţei neconstruite,
necesare, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, exploatării ei normale.
(3) Întinderea dreptului superficiarului de a folosi terenul grevat este stabilita prin contract sau
lege. In lipsa unor prevederi contractuale, terenul este grevat cu servitutea necesara exercitării dreptului de superficie.
Servitutea încetează la stingerea dreptului de superficie.
(4) Asupra dreptului de superficie se aplica in modul corespunzător regulile dreptului de
proprietate asupra imobilelor daca legea nu prevede altfel.
(5) Construcţia este o parte componenta esenţiala a dreptului de superficie.
(6) Dreptul de superficie nu poate fi constituit sub condiţie rezolutorie.
(7) Dreptul de superficie nu poate fi limitat la o parte din construcţie.

Acest articol defineşte superficia, stabileşte obiectul şi caracterele acesteia.

(1) Potrivit acestui aliniat superficia este un drept real, absolut, cu titlu gratuit sau oneros, de lungă durată,
alienabil şi imobiliar al unei persoane (superficiar) de a folosi terenul altei persoane (proprietar) în vederea edificării şi
exploatării unei construcţii deasupra şi sub acest teren sau exploatării unei construcţii existente la momentul constituirii
superficiei.
Din definiţie desprindem că obiect al superficiei poate fi un teren, pe care urmează a fi edificată şi exploatată o construcţie,
sau pe care există o construcţie şi aceasta urmează a fi exploatată.
Din conţinutul aceluiaşi aliniat rezultă că dreptul de superficie, fiind un drept de lungă durată şi alienabil, poate fi transmis prin
moştenire şi poate fi obiect al unui contract de locaţiune.
Considerăm necesar de a comenta în mod special sintagma “deasupra şi sub acest teren.” Din interpretarea gramaticală a acestei
sintagme rezultă că, fiind legate prin conjuncţia “şi”, aceste circumstanţe pot fi privite numai împreună şi numai în limitele
suprafeţei terenului cuprinse de perimetrul construcţiei, i-ar sub teren,-numai în limitele necesare edificării construcţiei, potrivit
naturii şi destinaţiei acesteea, respectându-se regulile şi normele de construcţie. Cu alte cuvinte , ne impune o interpretare
restrânsă, din care rezultă că folosirea de către superficiar a altor suprafeţe “deasupra” sau “sub”, ale terenului grevat este
posibilă în condiţiile alin (2) şi (3) ale prezentului articol.
Însă din interpretarea logică a acestei sintagme rezultă că în baza dreptului de superficie nu s-ar putea efectua şi exploata careva
construcţii sub terenul altuia. Ce-i drept, normele consacrate superficiei nici nu interzic direct acest lucru . Prin urmare, s-ar
putea proceda conform principiului: “Se admite totul ce direct nu se interzice”. Dar, în opinia noastră, mai raţional ar fi de
îmbunătăţit redacţia acestui aliniat pe două căi: sau de înlocuit conjuncţia “si” prin conjuncţia “sau,” sau după sintagma
“deasupra şi sub acest teren” de adăugat cuvintele “sau sub acest teren” şi mai departe după text. Aceasta ar face conţinutul
acestui aliniat mai adecvat naturii superficiei.
(2) Acest aliniat concretizează şi mai precis obiectul superficiei, indicând că, dacă în actul de constituire
nu se prevede de altfel, dreptul de superficie nu poate fi exercitat decât:
a) asupra suprafeţei construite sau asupra suprafeţei pe care urmează să se ridice construcţia;
b) asupra suprafeţei neconstruite, dar necesare exploatării ei normale, potrivit naturii sau destinaţiei
acesteia.
(3) Acest aliniat stipulează temeiurile de stabilire a întinderii superficiei asupra terenului grevat, ele
putând fi contractul sau legea.
Dacă la baza constituirii superficiei stă un contract, limitele întinderii dreptului superficiarului asupra terenului grevat se
stabilesc prin clauzele acestui contract. Dacă aceste limite nu sunt stipulate în contract, ele se stabilesc în baza prevederilor din
fraza a doua a acestui aliniat, instituindu-se asupra terenului grevat o servitute necesară exercitării dreptului de superficie. Însă
dreptul de servitute în cazul dat este accesoriu celui de superficie, dat fiind că, conform frazei a treia a acestui aliniat,
servitutea încetează la stingerea dreptului de superficie.
(4) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că asupra dreptului de superficie se aplică condiţiile de
înregistrare prevăzute la Titlul V (art. 498-511) al prezentului Cod.
(5) Considerăm că ar fi mai corect de exprimat acest aliniat în următoarea redacţie: “Construcţia este o
parte componentă esenţială a superficiei ca instituţie juridică deoarece construcţia nu poate fi parte componentă a unui drept
subiectiv. ”
Edificarea şi exploatarea construcţiei sau exploatarea unei construcţii existente la momentul constituirii dreptului de superficie
îi demonstrează scopul şi îi determină natura acestuia, dat fiind că grevarea unui teren în alt scop ar fi sau un uzufruct, sau o
servitute, sau o emfiteză, ultima ne fiind cunoscută legislaţiei ţării noastre.
(6) Acest aliniat stipulează că dreptul de superficie nu poate fi constituit sub condiţie rezolutorie (art. 240
al prezentului Cod), dat fiind că el are propriile temeiuri de stingere stipulate la art.450 al prez. Cod.
(7) Acest aliniat stipulează condiţia că dreptul de superficiu nu poate fi limitat la o parte din construcţie,
dar trebuie să fie constituit asupra întregii construcţii.

Articolul 444. Constituirea dreptului de superficie

(1) Dreptul de superficie se naşte in temeiul unui act juridic sau al unei dispoziţii legale, fiind
opozabil terţilor din momentul înscrierii in registrul bunurilor imobile.
(2) ) Dreptul de superficie se constituie pentru un termen de 99 de ani daca nu a fost stabilit un alt
termen.
(3) Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţie suspensiva

Acest articol determină termenul constituirii superficiei şi limitele extinderii în timp a acesteia.
(1) Acest aliniat stipulează că dreptul de superficie poate lua naştere în baza unei dispoziţii
legale, el fiind opozabil terţilor din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile.
(2) Dacă prin actul juridic sau dispoziţiile legale n-a fost stabilit altfel, dreptul de superficie poate
fi constituit pe un termen maxim de 99 de ani.
(3) Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţie suspensivă (art.239 al prezentului
Cod).
(4)

Articolul 445. Dreptul de superficie in cazul demolării sau pieirii construcţiei

Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei.

Acest articol stipulează soarta juridică a superficiei în caz de demolare sau pieirii construcţiei.
Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei .
Deşi construcţia este o parte componentă esenţială a obiectului dreptului de superficie (art.443(5) şi comentariul la el),
superficia este un drept “de a folosi terenul altuia” (art.443(1) şi comentariul la el), de aceea soarta dreptului de superficie nu se
leagă de soarta construcţiei.

Articolul 446. Rangul superficiei

Dreptul de superficie se înscrie in registrul bunurilor imobile numai cu rangul întâi. Rangul nu poate fi modificat.

Acest articol determină rangul sub care se înscrie superficia în registrul bunurilor imobile şi imposibilitatea schimbării
ulterioare a acestuia.
Dreptul de superficie se înscrie în registrul bunurilor imobile numai cu rangul întâi, acesta ne putând fi schimbat ulterior.

Articolul 447. Exercitarea dreptului de superficie

Superficiarul poate dispune in mod liber de dreptul sau. In cazul unei construcţii existente, superficia se poate înstrăina
ori ipoteca numai o data cu aceasta. In caz de înstrăinare a construcţiei de către superficiar, proprietarul terenului are
dreptul de preemţiune.

Acest articol stipulează modalităţile de exercitare a dreptului de superficie .

Superficiarul este îndreptăţit să dispună liber de dreptul ce-i aparţine prin orice act juridic ce nu contravine legii. În cazul când
superficia este constituită asupra unei construcţii existente, superficia se poate înstrăina sau ipoteca numai împreună cu aceasta.
În cazul înstrăinării construcţiei de către superficiar, proprietarul terenului are dreptul de preemţiune. Este necesar de subliniat
că dreptul de preemţiune proprietarul îl are doar în cazul când superficia a fost constituită asupra unei construcţii existente.

Articolul 448. Obligaţia superficiarului de a plăti o redevenţă

(1) Daca actul juridic nu prevede altfel, superficiarul datorează proprietarului terenului, sub forma de rate
lunare, o suma egala cu chiria stabilita pe piaţă, ţinând seama de natura terenului, de zona in care se afla el, de
destinaţia construcţiei, precum si de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei. Redevenţa se determina
la data constituirii superficiei.
(2) Redevenţa poate fi ajustata la cererea uneia din părţi, in cazul in care condiţiile economice fac ca
neajustarea sa fie inechitabila. Măsura ajustării se va aprecia ţinându-se seama de schimbarea condiţiilor economice si
de principiul echităţii.
(3) In cazul in care superficiarul nu plăteşte redevenţa timp de 3 ani, proprietarul terenului are dreptul sa
ceara vânzarea superficiei la licitaţie. Proprietarul terenului are dreptul de a participa la licitaţie.
(4) In cazul in care superficia aparţine mai multor persoane in relaţiile cu proprietarul, acestea răspund solidar pentru
plata redevenţei.

Acest articol prevede condiţiile de plată a unei redevenţe, pe care superficiarul o datorează proprietarului terenului, ordinea
achitării, metodele de stabilire a mărimii acesteia, precum şi consecinţele juridice ale neachitării ei.
(1) (1) Superficiarul datorează proprietarului terenului o sumă egală cu chiria stabilită pe piaţă, ţinând
seama de natura terenului, de zona în care se află el, de destinaţia construcţiei, precum şi de orice alte criterii de determinare a
contravalorii folosinţei.
Redevenţa se determină la data constituirii superficiei şi se plăteşte în rate lunare, dacă actul juridic nu prevede altfel.
(2) La cererea uneia din părţi, redevenţa poate fi ajustată, adică mărimea redevenţei poate fi schimbată,
dacă condiţiile economice ulterioare fac ca neajustarea (neschimbarea ) să o pună pe partea respectivă în situaţie inechitabilă.
Ajustarea se va efectua în măsura schimbării condiţiilor economice, ţinându-se cont de principiu echităţii.
(3) În cazul în care superficiarul nu plăteşte redevenţa în timp de 3 ani, proprietarul terenului obţine
dreptul de a cere vânzarea superficiei la licitaţie, obţinând concomitent dreptul să participe la această licitaţie.
(4) Dacă dreptul de superficie aparţine mai multor persoane, acestea răspund solidar pentru plata
redevenţei în faţa proprietarului terenului.

Articolul 449. Stingerea dreptului de superficie

Dreptul de superficie se stinge:

a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, daca terenul si construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.

Prezentul articol prevede temeiurile stingerii dreptului de superficie.

La lit. a) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge la expirarea termenului. Termenul superficiei poate fi fixat prin
actul juridic ce stă la baza constituirii acesteia, durata căreia nu poate fi mai mare decât cea indicată la art. 444 al prezentului
Cod.
La lit. b) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge prin consolidare, adică în cazul când proprietarul terenului
devine proprietar şi al construcţiei.
Consolidarea poate avea loc în cazurile când proprietarul terenului obţine dreptul de proprietate şi asupra construcţiei sau prin
moştenire în condiţiile art. 1432, 1449,1449, sau reorganizării persoanei juridice în condiţiile art. 70 (1) şi (2), sau în condiţiile
art.447, art. 448 (3) ale prezentului Cod, sau în baza altor acte juridice întocmite în condiţiile legii.
La lit. c) acest articol prevede alte cazuri prevăzute de lege. Acestea pot fi:
a) cazul prevăzut la art. 450;
b) cazul declarării nulităţii actului juridic (art.216-233) ce stă la baza constituirii dreptului de superficie.

Articolul 450. Stingerea dreptului de superficie la cererea proprietarului terenului

Daca superficiarul nu a ridicat construcţia în termenul specificat în actul juridic privind instituirea superficiei sau daca
încalcă obligaţia privind conservarea construcţiei, proprietarul terenului are dreptul sa ceara stingerea dreptului de
superficie.

Acest articol stabileşte temeiurile de stingere a dreptului de superficie la cererea proprietarului terenului.
Proprietarul terenului poate avea dreptul să ceară stingerea dreptului de superficie în cazurile când:
a) superficiarul nu a edificat construcţia în termenul specificat în actul juridic ce stă la baza construirii
dreptului de superficie;
b) superficiarul încalcă obligaţia privind conservarea (păstrarea) construcţiei.

Articolul 451. Efectele stingerii dreptului de superficie

(1) La stingerea dreptului de superficie, construcţia aflata pe teren se transmite de drept

proprietarului acestuia.
(2) Proprietarul terenului trebuie să plătească superficiarului o despăgubire corespunzătoare
pentru construcţie. Despăgubirea nu este corespunzătoare daca nu acoperă cel puţin două treimi din valoarea de piaţa a
construcţiei.
(3) Proprietarul terenului se poate elibera de plata despăgubirii daca prelungeşte dreptul
superficiarului, înaintea expirării acestui drept, pe durata previzibilă de exploatare a construcţiei. În cazul în care
refuza prelungirea, superficiarul pierde dreptul la despăgubire.
(4) Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de superficie, să ridice construcţia sau părţi
ale ei.

Prezentul articol stipulează efectele juridice ale stingerii dreptului de superficie.

(1) Acest aliniat prevede că la stingerea dreptului de superficie construcţia ce se află pe teren se transmite
cu drept de proprietate proprietarului terenului.
(2) La stingerea dreptului de superficie în condiţiile alin (1) al prezentului articol proprietarul terenului
este dator să plătească superficiarului o despăgubire corespunzătoare pentru construcţie. Corespunzătoare poate fi doar
despăgubirea care cuprinde cel puţin două treimi din valoarea de piaţă a construcţiei.
(3) Dacă înainte de expirarea dreptului de superficie proprietarul terenului prelungeşte dreptul
superficiarului pe durata previzibilă de exploatare a construcţiei, el, proprietarul terenului, se poate elibera de plata despăgubirii.
În cazul în care superficiarul refuză prelungirea, acesta pierde dreptul la despăgubire.
(4) Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de superficie, să ridice construcţia sau părţi ale ei.

Articolul 452. Garanţia pentru despăgubire

(1) Superficiarul are dreptul de retenţie a construcţiei până la plata despăgubirii.

(2) Pretenţia in despăgubire este garantată cu teren în loc de superficie si cu rangul acesteia.
(3) Dacă dreptul de superficie la stingerea acesteia mai este grevat cu o ipotecă, creditorii ipotecari
au un drept de gaj asupra despăgubirii.

Prezentul articol prevede modalităţile de garanţie a exercitării de către superficiar a dreptului de superficie.
(1) Superficiarul are dreptul de a reţine posesia şi exploatarea construcţiei, la stingerea dreptului de
superficie, până când proprietarul va plăti despăgubirea corespunzătoare prevăzută la art. 451 al prezentului Cod.
(2) Dreptul superficiarului de a primi despăgubirea corespunzătoare la stingerea dreptului de superficie
este garantat cu teren în loc de superficie, acest drept fiind de rangul întâi (art.446).
Din conţinutul sintagmei “este garantat cu teren în loc de superficie”, în opinia noastră, rezultă că, dacă proprietarul terenului nu
plăteşte despăgubirea în condiţiile art. 451 (1) şi (2) şi nici nu prelungeşte dreptul de superficie în condiţiile art. 451 (3),
superficiarul poate dispune de a cea parte de teren, asupra căreia a fost instituită superficia, pentru a-şi compensa despăgubirea
prevăzută la art. 451 (1) şi (2).
(3) Dacă dreptul de superficie este ipotecat, la stingerea acestui drept creditorii superficiarului obţin
dreptul de gaj asupra despăgubirii.

Articolul 453. Subrogarea în contractele în curs de executare

La stingerea dreptului de superficie, proprietarul terenului se subrogă superficiarului în contractele de locaţiune şi

arendă în curs de executare.

Prezentul articol prevede temeiurile şi ordinea de subrogare a superfiaciarului de către proprietarul terenului.
Dacă în timpul exercitării dreptului de superficie superficiarul a transmis acest drept unei persoane terţe printr-un contract de
locaţiune în condiţiile art. 443 (1) şi art 447 şi la stingerea dreptului de superficie contractul de locaţiune rămâne în curs de
executare, proprietarul terenului se subrogă superficiarului în raportul juridic apărut în baza acestui contract.

Capitolul V
GAJUL
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE

Articolul 454. Noţiunea de gaj

(1) Gajul este un drept real în al cărui temei creditorul (creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea creanţelor sale cu
preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor depuse în gaj în cazul în care debitorul
(debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată prin gaj.
(2) Gajul se află în legătură cu obligaţia garantată prin gaj, reprezintă un raport de drept accesoriu faţă de obligaţia
principală şi este condiţionat în timp de durata acesteia dacă legea sau contractul de gaj nu prevede altfel.

Alineatul 1
„Gajul” este însă folosit în legislaţia moldoveană ca termin generic de garanţie reală. În accepţiunea lui largă, termnul „gaj” este
folosit pentru a determina o garanţie reală atît asupra mobilelor cît şi asupra imobilelor. Termenul de „gaj” este folosit în sens
îngust atunci cînd determină o garanţie reală asupra bunurilor mobile. În textul Codului civil termenul de gaj este îndeosebi
folosit în accepţiunea lui largă, cu excepţia cazului în care se prevede în mod expres sau implicit accepţiunea lui îngustă.
„Gajul” desemnează de asemenea un bun grevat, adică atît dreptul de gaj asupra unui bun cît şi lucrul (în cazul bunurilor
corporale) care constituie obiectul acestui drept de gaj. Termenul de „gaj” mai desemnează şi obligaţia care grevează un bun
pentru a asigura îndeplinirea unei obligaţiei către un creditor.
Gajul se constituie pentru a garanta o creanţă (vezi comentariu la art. 461). Cel în favoarea căruia se constituie gajul (creditorul
gajist) are un drept de preferinţă faţă de alţi creditori ai debitorului gajist asupra aplicării valorii bunului gajat în contul plăţii
creanţei pentru garantarea căreia a fost constituit gajul. Astfel, creanţa unui creditor gajist are un drept de preferinţă faţă de
creanţa unui creditor ordinar (chirografar), indiferent de timpul şi temeiul apariţiei acesteia din urmă, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege. Între creanţele mai multor creditori gajişti, dreptul de preferinţă (grad de prioritate, ordine de preferinţă,
rangul gajului, rangul creanţei asigurate cu gaj) o are creanţa pentru garantarea căreia gajul a fost constituit primul în timp (vezi
art. 481). Creditorul gajist îşi poate satisface creanţa garantată cu gaj cu preferinţă faţă de alţi creditori doar din valoarea
bunului gajat. Creditorul gajist nu are nici un rang de preferinţă faţă de alte bunuri ale debitorului gajist.
Satisfacerea cu preferinţă din contul valorii gajului poate avea lor doar strict în condiţiile prevăzute de acest cod (vezi art. 487.
În alin. 2 al art. 487, cuvintele „prezentei secţiuni” trebuie interpretate în sensul „prezentului cod”. Prevederile art. 487 sunt de
drept imperativ, drepturile prevăzute de acest articol pezintă o enumerare completă ale drepturilor pe care le conferă gajul
înregistrat. Prevederile art. 487 nu pot fi eludate prin contract sau în alt mod, adică creditorul gajist nu poate exercita cu privire
la bunul gajat alte drepturi (cum ar fi vînzarea bunului către creditorul gajist sau darea în plată a bunului către creditorul gajist),
decît cele prevăzute de art. 487). În acest sens este şi prevederea art. 13 alin. 7 din Legea gajului. Prezentul articol specifică că
satisfacerea se face din „contul valorii”, ceea ce (în mod implicit) nu înseamnă în mod neapărat (sau nu doar) din contul preţului
bunului gajat. Astfel, în cazul în care creditorul gajist ia bunul gajat în posesiune în scopul administrării lui, el va aplica
productele şi fructele bunului gajat în contul plăţii datoriei. În cazul în care bunul gajat este vîndut, preţul obţinut va fi distribuit
cu preferinţă asupra creanţei garantate conform rangului de prioritate a acesteia. Prevederile Codului civil nu permit darea în
plată a bunului gajat în contul executării obligaţiei garantate prin gaj.
Alineatul 1 stipulează că satisfacerea creditorului gajist din valoarea bunului gajat are loc doar în cazul în care debitorul
obligaţiei principale nu execută această obligaţie. Art. 487 alin. 1 enumără temeiurile exercitării de către creditorul gajist a
dreptului de gaj. Prevederea alin. 1 al art. 487 trebuie totuşi interpretată în sensul că creditorul poate să exercite dreptul de gaj în
cazul în care debitorul obligaţiei principale nu şi-a executat obligaţia şi nu în cazul în care debitorul gajist nu şi-a executat
obligaţia. Aceasta devine relevant în cazul în care debitorul obligaţiei principale şi debitorul gajist sunt persoane diferite, caz în
care debitorul gajist nu are obligaţia să aducă la îndeplinire obligaţia (principală) garantată prin gaj, ci are obligaţiile prevăzute
de acest capitol şi de contractul de gaj (sau clauza de gaj). Doar creditorul obligaţiei principale (garantate) se obligă personal, pe
cînd debitorul gajist se obligă doar cu bunul gajat.
Gajul se constituie în temeiul contractului sau a legii (vezi art. 466 alin. 1). În cazul gajului constituit în baza contractului,
denumirea contractului (tranzacţiei) nu este relevantă pentru a şti dacă dispoziţiile prezentului capitol şi în general a legislaţiei
cu privire la gaj se aplică. Aplicabilitatea normelor cu privire la gaj se va determina mai curînd în baza realităţii economice a
tranzacţiei. Astfel, de exemplu, un contract poate fi denumit de părţi ca o vînzare sau un leasing a bunurilor, dar dacă în
realitatea economică a fost creat un gaj asupra bunurilor, se vor aplica prevederile acestui capitol şi a Legii cu privire la gaj. La
fel, sunt asimilate gajului clauzele de inalienabilitate a bunului gajat, clauzele de rezervă a proprietăţii sau clauzele de
răscumpărare. De asemenea, nu depinde de terminologia folosită de părţi, dacă în realitate a fost creat un gaj asupra bunurilor.
Nu depinde nici de forma contractului încheiat între parţi, dacă prin contract a fost creat în realitate un gaj. Deci toate
contractele şi operaţiunile care au drept scop, direct sau indirect, garantarea executării unei obligaţii cu un bun, nu sunt
opozabile terţilor care au dobîndit drepturi asupra acelui bun, decît dacă sunt înscrise în registrele prevăzute la art. 470, în
conformitate cu regulile stabilite pentru gaj.
Gajul creat în străinătate nu are efecte în Moldova decît dacă se spune prevederilor prezentului capitol, Legii cu privire la gaj şi
altor norme relevante, în mod special prevederilor cu privire la înregistrarea gajului. De asemenea, vînzarea cu rezerva
proprietăţii (pactul sau clauza de rezervare a proprietăţii) nu are efecte în Moldova pentru un bun importat/introdus în Moldova,
decît dacă este înregistrat în conformitate cu prezentul capitol. Pactul de rezervare a proprietăţii va fi deci interpretat (în acest
caz) ca fiind din punct de vedere a realităţii economice un contract de gaj, avînd efectele acestuia.
În cazul în care creditorul gajist se adresează în instanţa de judecată cu privire la transmiterea bunului gajat în posesia lui,
instanţa va examina cerea în cadrului procedurii de ordonanţă judecătorească (procedură simplă), în conformitate cu art. 345 a
Codului de procedură civilă.
Alineatul 2
Gajul este un accesoriu al creanţei garantate. Independent de temeiul naşterii gajului, în baza legii sau contractului, gajul
garantează o obligaţie principală (obligaţia garantată), care se poate naşte atît în baza legii, cît şi a contractului. Gajul poate fi
prevăzut în contractul în baza căruia s-a născut obligaţia principală sau într-un contract separat (contractul de gaj). În cazul unui
contract de gaj, acesta trebuie să stipuleze şi să descrie obligaţia principală garantată într-un mod rezonabil de detaliat.
Caracterul accesorial al gajului îi determină existenţa: gajul subzistă numai atît cît există obligaţia pe care o garantează. Dreptul
de gaj apare doar la momentul naşterii obligaţiei principale (vezi şi comentariu la art. 466 alin. 2 şi 3). În cazul cesiunii creanţei
garantate prin gaj, gajul urmează creanţa (vezi art. 484 şi 558 alin. 2).Volumul răspunderii debitorului gajist şi executarea
asupra bunului gajat depinde de obligaţia principală (garantată). Totuşi legea conţine anumite limitări ale principiului
accesorialităţii gajului. Astfel, de exemplu, prescrierea unei creanţe garantate prin gaj nu înlătură dreptul de gaj al creditorului
gajist (vezi art. 282 alin. 1 din prezentul cod, limitat la rîndul lui prin alin. 3).
Temei pentru stingerea gajului serveşte în orice caz: (a) stingerea în orice mod a obligaţiei garantate, şi (b) neîndeplinirea sau
îndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea sau stingerea obligaţiei garantate. Părţile pot însă să convină ca gajul să fie
păstrat pentru garantarea unei obligaţii determinate sau determinabile, fără a putea înlătura însă drepturile asupra bunului gajat
dobîndite de alte persoane, inclusiv un drept de gaj. Acesta poate fi, de exemplu, cazul unei linii de finanţare care derulează un
termen îndelungat.
Gajul se poate stinge şi independent de existenţa obligaţiei principale. Astfel, temei pentru stingerea gajului este: (a)
neîndeplinirea sau îndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ori stingerea gajului; (b) renunţarea creditorului gajist la
gaj; (c) întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor de creditor gajist şi proprietar al bunului gajat; (d) pieirea bunului gajat; (e)
punerea obiectului gajului înafara circuitului civil; (f) alte cazuri prevăzute de lege sau contract. Independent de temei, gajul se
stinge prin radierea din registru, în cazul gajului înregistrat, sau prin remiterea amanetului către debitorul gajist sau a
reprezentantului lui. La consumarea evenimenului care serveşte temei pentru stingerea gajului, creditorul gajist trebuie să ia
acţiunile necesare pentru eliberarea de gaj a bunului, inclusiv pentru radierea din registru sau, după caz, pentru remiterea
amanetului.

Articolul 455. Tipurile de gaj

(1) Gajul este de două tipuri: gajul înregistrat (gajul fără deposedare) şi amanetul (gajul cu deposedare).
(2) În cazul gajului înregistrat, obiectul gajului ramîne în posesiunea debitorului gajist sau a unui terţ care acţionează în
numele debitorului gajist. În cazul amanetării, obiectul gajului se transmite în posesiune creditorului gajist sau unui terţ
care acţionează în numele creditorului gajist. Conform contractului dintre creditorul gajist şi debitorul gajist, obiectul
gajului, sigilat de către creditorul gajist, poate fi lăsat la debitorul gajist.
(3) După natura raporturilor de drept, în categoria de gaj înregistrat intra:
a) ipoteca - gajarea pamîntului, construcţiilor, altor imobile legate nemijlocit de pamînt, împreună cu terenul aferent
necesar asigurării funcţionale a obiectului gajat sau cu dreptul de folosinţă a acestui teren. Constituie ipotecă şi
grevarea chiriilor, prezente şi viitoare, pe care le produce un imobil. Ipoteca trebuie înscrisă în registrul bunurilor
imobile;
b) ipoteca de întreprinzator - gajul întreprinderii, care se extinde asupra întregului ei patrimoniu, inclusiv asupra
fondurilor fixe şi circulante, asupra altor bunuri şi drepturi patrimoniale reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea
sau contractul nu prevede altfel;
c) gajul mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare;
d) gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobîndi în viitor.

Alineatul 1
Alineatul 1 reglementează tipurile gajului. În condiţiile legislaţiei moldovene pot exista doar două timpuri de gaj, gajul
înregistrat (gajul fără deposedare) şi amanetul (gajul cu deposedare). Asupra bunurile mobile pot fi constituite ambele tipuri de
gaj. Asupra bunurilor imobile poate fi constituit doar gajul înregistrat – ipoteca. Creanţa garantată printr-o ipotecă rămîne în
continuare bun mobil.
Alineatul 2
În cazul gajului înregistrat, bunul gajat rămîne în posesia debitorului gajist. Bunul gajat rămîne în posesiunea debitorului gajist
din raţiuni economice şi practice. Drepturile debitorului gajist cu privire la bunul gajat sunt însă limitate de prevederile legii (a
prezentului cod şi a Legii gajului), precum şi de prevederile contractului în condiţiile legii (vezi art. 476 şi următoarele, precum
şi art. 48 şi următoarele din Legea gajului). Astfel, debitorul gajist trebuie să păstreze bunul gajat ca un bun proprietar şi să ia
toate măsurile pentru a-l proteja de influenţele negative care depăşesc uzura normală a a acestuia. Debitorul gajist poate folosi
bunul conform destinaţiei sale şi dobîndi fructele, veniturile şi productele acestuia dacă din natura gajului nu rezultă altceva
(vezi art. 477). Debitorul gajist poate greva bunul gajat cu un gaj ulterior sau îl poate transmite în folosinţă sau în arendă unui
terţ (vezi art. 477 alin. 2). Dacă debitorul gajist înstrăinează bunul gajat, cel către care s-a înstrăinat bunul (noul proprietar)
devenind astfel debitor gajist, cu excepţiile prevăzute de art. 478. Bunul gajat poate fi transmis în posesia unui terţ care
acţionează din numele debitorului gajist. În acest caz trebuie să existe un acord în scris între debitorul gajist şi terţ, că acesta din
urmă deţine bunul pentru creditorul gajist.
În cazul amanetului, bunul este transmis creditorului gajist în posesiune. Amanetul se constituie prin remiterea bunului sau a
titlului către creditor sau, în cazul în care bunul se află la creditor, prin menţinerea posesiunii creditorului cu consimţămîntul
debitorului gajist. La momentul executării obligaţiei principale de către debitor, bunul se remite debitorului gajist sau
reprezentantului acestuia. În cazul în care amanetul a fost vîndut de către debitorul gajist iniţial, bunul este remis noului
proprietar al bunului, care este şi debitorul gajist. Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist în calitate de posesor al amanetului
sunt reglementate de către art. 458 al prezentului cod şi 20-23 din Legea gajului). Rangul de preferinţă în cazul amanetului este
stabilit în dependenţă de data remiterii obiectului gajului sau data la care creditorul a început să menţină obiectul gajului cu
acordul debitorului gajist. Transmiterea în posesiune a amanetului valorează publicitatea acestuia. În cazul în care amanetul se
transmite în posesiune unui terţ, acesta are obligaţiile cu provire obiectul amanetului, pe care le are şi creditorul gajist în calitate
de deţinător.
Obiectul amanetului poate rămîne în posesia debitorului gajist, el nu are însă un drept de folosinţă sau de înstrăinare a acestuia.
Un asemenea acord trebuie întocmit în scris. Obiectul gajului se sigilează în prezenţa părţilor. Asemenea cazuri se prezintă
totuşi dificile şi conţin un risc pentru creditorul gajist. Astfel, în cazul înstrăinării obiectului amanetului care a rămas în
posesiunea debitorului, terţul va dobîndi bunul negrevat de gaj, deoarece cu privire la un asemenea bun, gajul nu a fost făcut
public. Publicitatea poate fi făcută doar prin remiterea bunului către creditorul gajist sau către un terţ care acţionează din
numele creditorului gajist sau prin înregistrarea gajului (vezi art. 466 alin. 2 şi 3).
Alineatul 3 lit. a
Alineatul 3 prevede care sunt speciile gajurilor care fac parte din gajul înregistrat: ipoteca, ipoteca de întreprinzător, gajul
mărfurilor şi gajul bunurilor viitoare. De notat, că această enumerare nu este exhaustivă. Pe de altă parte prevederea acestui
alineat nu se armonizează întru totul cu prevedea art. 470. În caz de dubiu se va lua în considerare prevederea art. 470.
Ipoteca este constituită la data înregistrării în registrul imobilelor. Ipoteca este valabil constituită doar în cazul în care bunul
ipotecat este determinat în mod expres şi exact. Aceasta se referă mai ales la ipotecarea loturilor de pămînt. Lotul ipotecat trebie
să fie descris cu exactitate, în deosebi cu privire la hotarele şi mărimea acestuia. În cazul în care nu toată construcţia este
ipotecată, trebuie să fie specificat cu exactitate care încăperi sau obiecte sunt grevate cu ipotecă.
Actul juridic prin care debitorul gajist se obligă faţă de creditorul gajist să nu folosească, să nu arendeze sau să nu ipotecheze
mai departe imobilul este nul. Efectele actelor juridice între debitorul gajist şi terţi cu privire la folosinţă, arendă sau ipotecare
nu pot fi dependente de acordul creditorului gajist. În cazul înstrăinării bunului ipotecat, noul proprietar dobîndeşte bunul grevat
de ipotecă, cu excepţiile prevăzute de prezentul cod şi de Legea gajului.
Cesiunea creanţei garantate cu ipotecă produce efecte faţă de debitorul gajist cînd noul creditor este înscris în registrul bunurilor
imobile.
Cu privire la imobilul ipotecat terţii ar putea să aibă anumite drepturi (de exemplu, dreptul de preemţiune, etc.). Orice terţ căruia
îi este lezat un drept sau a cărui situaţie juridică se înrăutăţeşte prin constituirea ipotecii asupra unui imobil are dreptul să achite
creanţa garantată faţă de creditorul ipotecar (gajist) şi să devină el însuşi creditor ipotecar faţă de debitorul ipotecar. Calitatea sa
de creditor ipotecar va trebui înscrisă în registrul bunurilor imobile în locul creditorului ipotecar creanţa căruia a fost
satisfăcută. La fel, terţii a căror drepturi sunt prejudiciate prin licitaţia bunului ipotecat au dreptul să satisfacă creanţa garantată
şi să prevină licitaţia bunului ipotecat. Creditorul ipotecar are obligaţia să primească plata de la aceşti terţi.
Creditorului gajist îi stau la dispoziţie dreptul de a vinde bunul gajat (să îl vîndă el însuşi sau prin intermediul instanţei) sau de
a-l administra (vezi art. 487 alin. 2). În anumite circumstanţe poate apărea ca rezonabil luarea bunului imobil în posesiune în
scopul administrării acestuia. Se va lua în consideraţie faptul dacă veniturile administrării vor depăşi cheltuielile curente ale
acesteia. Toate veniturile din administrarea bunului imobil, cu excepţia cheltuielilor de administrare, vor fi distribuite asupra
satisfacerii creanţei garantate. Administratorul bunului va prezenta un plan de distribuire a veniturilor. În cazul în care creanţa
creditorului gajist este satisfăcută, el va ridica dreptul de administrare asupra bunul imobil. Modificările respective vor trebuie
introduce în registrul imobilelor.
În cazul în care a fost constituit un drept de ipotecă asupra chiriei (rentei, sau altor plăţi sistematice la care este îndreptăţit
proprietarul bunului ipotecat în baza legii sau contractului cu un terţ, creditorul gajist poate decide să încaseze aceste plăţi în
contul executării creanţei garantate. În preavizul cu privire la exercitarea dreptului de gaj se va menţiona încasarea acestor plăţi
în contul executării creanţei garantate.
Alineatul 3 lit. b
Ipoteca de întreprinzător este un drept de gaj asupra anumitor bunuri ale unei întreprinderi sau asupra tuturor bunurilor unei
întreprinderi Grevarea cu gaj a unei părţi din bunurile întreprinderii se face astfel, încît să cuprindă bunurile necesare şi capabile
să funcţioneze ca o întreprindere. În cazul în care creditorul gajist îşi va exercita drepturile de gaj, bunurile grevate prin ipoteca
de întreprinzător ar putea trece în mîinile unui alt proprietar. Bunurile grevate trebuie să poată funcţiona separat de bunurile
negrevate cu ipotecă de întreprinzător ale întreprinderii. În sensul prezentului articol, prin întreprindere nu se înţelege forma
juridică de organizare sau o persoană juridică, ci un patrimoniu separat sau un complex patrimonial care aparţine unei persoane
juridice, unei societăţi comerciale sau unui întreprinzător. Astfel, de exemplu, în cazul în care o societate comercială are în
proprietate linii de producţie în mai multe localităţi, ea poate greva prin ipotecă de întreprinzător una din aceste linii de
producţie pentru a garanta un credit (o linie de credit) necesar finanţării unui nou produs sau cumpărării de nou echipament. Cu
privire la ipoteca de întreprinzător se aplică îndeosebi art. 27 – 31 din Legea gajului.
În conformitate cu art. 470 alin. 2 lit. b, ipoteca de întreprinzător se înregistrează la biroul notarial în a cărui rază teritorială se
află întreprinderea. În practică, funcţionarea unui astfel de mecanism a înregistrării ipotecii de întreprinzător ar putea să se
lovească de cîteva dificultăţi. În primul rînd, o întreprindere se poate află în raza teritorială a mai multor birouri notariale şi deci
va fi dificil sau imposibil de verificat, dacă a fost sau nu înregistrată o ipotecă de întreprinzător. În al doilea rînd, asupra
bunurilor grevate cu ipotecă de întreprinzător ar putea să existe un drept de gaj înregistrat în registrul gajului bunurilor mobile
sau în registrul imobilelor.
În cazul în care s-au părţile contractului de gaj prevăd restricţii asupra dreptului de dispoziţie a bunurilor grevate prin ipoteca de
întreprinzător, acestea nu trebuie să cuprindă producţia, mărfurile, materia primă, etc. De asemenea, restricţiile nu trebuie să
afecteze capacitatea societăţii comerciale sau a întreprinzătorului de a menţine în stare funcţională bunurile grevate.
Alineatul 3 lit. c
Gajul asupra mărfurilor poate fi constituit numai de către un antreprenor. Gajul care grevează bunuri în stoc va subzista asupra
bunurilor noi care le vor înlocui pe cele care au fost vîndute. Dacă bunurile vîndute nu sunt înlocuite cu altele, gajul subzistă (se
strămută de drept) asupra produsului (sumei) obţinut la vînzare. Cumpărătorul nu trebuie să verifice registrul gajului sau alt
registru unde a fost înregistrat gajul, dacă bunurile sunt vîndute în cursul activităţii normale ale unei întreprinderi. Echipamentul
unei întreprinderi nu face obiectul prevederii alin. 3 lit. c. Nu este fixat un termen pentru înlocuirea mărfurilor vîndute cu altele
noi. Termenul depinde de procesul de producere, de prelucrare, etc. Cu privire la particularităţile gajării mărfurilor vezi art. 459
din prezentul cod. Cu privire la grevarea cu gaj a titlurilor reprezentative ale mărfurilor vezi art. 778 din Legea gajului.
Alineatul 3 lit. d
Această prevedere se aplică bunurilor care vor fi create în viitor, precum şi bunurilor care există în prezent, dar vor intra în
proprietatea debitorului gajist în viitor. Gajul asupra bunurilor viitoare poate fi constituit în conformitate cu art. 466 alin. 2,
totuşi momentul ataşării dreptului de gaj la un bun viitor are loc în momentul în care debitorul gajist dobîndeşte proprietatea
asupra bunului care corespunde descrierii stabilite în contract. Cu privire la ataşarea dreptului de gaj vezi comentariu la art. 466.
Gradul de prioritate asupra bunurilor viitoare se stabileşte în dependenţă de momentul constituirii gajului şi nu de la momentul
dobîndirii proprietăţii de către debitorul gajist.

Articolul 456. Creditorul gajist şi debitorul gajist

(1) Creditorul gajist este persoana obligaţiile faţă de care sînt garantate prin gaj.
(2) Debitor gajist este proprietarul sau un alt posesor şi uzufructuar legal al bunurilor depuse în gaj care are dreptul de
a înstrăina aceste bunuri.
(3) Gajul poate fi constituit atît de debitorul obligaţiei garantate, cît şi de un terţ.

Alineatul 1
Noţiunile juridice de creditor şi debitor se aplică unei varietăţi largi de relaţii sociale. O persoană cui i se datorează ceva ce
poate fi urmărit în instanţa de judecată şi transformat într-o hotărîre judecătorească (cu caracter pecuniar) este creditorul părţii
care datorează. „Creditorul” cuprinde o varietate de caracteristici într-o multitudine de circumstanţe. Cu excepţia cazului în care
un creditor contractează cu debitorul un statut de creditor gajist sau un creditor dobîndeşte în condiţiile legii statutul de creditor
gajist, creditorul va fi un creditor ordinar (creditor chirografar). Un creditor gajist este deci o persoană care deţine creanţe
garantate prin gaj. În exercitarea drepturilor sale cu privire la gaj, creditorul gajist poate fi reprezentat de un administrator sau
de către un terţ.
Calitatea de creditor gajist apare din momentul constituirii (perfectării) gajului (vezi art. 466). Pînă la momentul constituirii
gajului, creditorul care a încheiat un contract de gaj nu are un drept prioritar faţă de alţi creditori la satisfacerea din valoarea
bunului prevăzut pentru a fi gajat.

Alineatul 2
Un debitor este o persoană care datorează plata sau executarea obligaţiei. Un debitor gajist este o persoană care are dreptul de
proprietate asupra bunului care a fost gajat în scopul garantării executării unei obligaţii. Acest alineat de asemenea prevede, că
debitor gajist este de asemenea o persoană care posedă bunuri depuse în gaj şi care are dreptul de înstrăinare a acestor bunuri. În
fine, alineatul prevede că debitor gajist este o persoană care în favoarea căreia s-a constituit un uzufruct legal, în cazul în care
această persoană are dreptul de a înstrăina aceste bunuri. Cu privire la posesorul şi uzufructuarul bunului se impun însă largi
limitări, care sunt descrise mai jos.
O persoană poate întruni calitatea de debitor a obligaţiei principale şi de debitor gajist. Debitorul obligaţiei principale şi
debitorul gajist pot însă fi persoane diferite. Astfel, de exemplu, un terţ poate garanta cu bunul său o obligaţie a debitorului unui
contract de credit. De asemenea, prin dobîndirea proprietăţii asupra unui bun gajat, noul proprietar devine debitor gajist, sub
rezerva prevederilor legale (vezi art. 478 şi 486). În aceste caz, proprietarul bunului gajat (debitorul gajist) nu are obligaţia să
aducă la îndeplinire obligaţia garantată prin gaj, ci are obligaţiile prevăzute de acest capitol şi de contract. Debitorul gajist are
însă dreptul să satisfacă creanţa creditorului gajst atunci cînd creanţa a devenit scadentă faţă de acesta sau cînd debitorul
obligaţiei garantate are dreptul să-şi execute obligaţia (să efectueze prestaţia). În acest caz, creanţa creditorului gajist trece la
debitorul gajist în măsura în care debitorul gajist a executat această creanţa. La solicitarea debitorului gajist, creditorul gajist va
înmîna acestuia actele necesare pentru înscrierea (radierea) respectivă în registru unde a fost înregistrat gajul.
Bunul care se află în coproprietate poate fi gajat doar cu acordul tuturor coproprietarilor, fiecare de ei devenind în acest caz co-
debitor gajist. În baza principiului indivizibilităţii gajului, aceşti codebitori gajişti răspund în mod solidar faţă de creditorul
gajist. Astfel, în cazul în care unul dintre aceşti codebitori gajişti plăteşte contravaloarea părţii sale în bunul proprietate comună,
partea sa rămîne în continuare gajată, cu excepţia cazului în care creditorul gajist îşi dă acordul asupra terminării gajului asupra
acestei părţi. Acordul trebuie să fie făcut în formă scrisă.
Deşi alin. 2 prevede că un posesor al bunului este debitor gajist, dacă el are dreptul de înstrăina bunul. Această prevedere vine
însă în contradicţie cu multe norme ale prezentului cod, astfel încît o reduc la ineficienţă. În primul rînd, nu sunt debitori gajişti
acei posesori care nu pot înstrăina bunul gajat din nume propriu. Astfel, de exemplu, un titular al unei procuri care îi dă dreptul
să înstrăineze un bun nu poate fi debitor gajist. În al doilea rînd, nu sunt debitori gajişti acei posesori, care pot înstrăina bunul în
nume propriu, dar pe contul şi riscul străin. Astfel, de exemplu, nu este debitor gajist un comisionar. Se desprinde concluzia, că
doar cazul în care posesorul poate înstrăina bunul în nume propriu, pe contul propriu şi riscul propriu s-ar putea pune problema.
În legislaţia curentă un asemenea posesor este întreprinderea de stat. Însă şi în cazul întreprinderii de stat se impun o limitare
importantă. Mai întîi, în cazul grevării cu gaj în baza unui contract, întreprinderea de stat trebuie să aibă autorizaţia
fondatorului, deci a proprietarului. Prin extensiune, autorizarea fondatorului este necesară şi atunci, cînd întreprinderea de stat
procură bunuri gajate.
Ca şi în cazul întreprinderilor de stat, unii proprietari pot deveni debitori gajişti doar în cazul în care contractul de gaj este în
prealabil autorizat (aprobat) de către un terţ. Astfel, de exemplu, în cazul minorilor şi a persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrînsă, gajarea bunurilor acestora se face doar cu acordul autorităţii de tutelă sau curatelă.
Posesorul bunului gajat, care are dreptul de înstrăinare a acestui bun este mai curînd un terţ. Contra terţului la care se află sau
care deţine bunul gajat, creditorul gajist îşi poate exersa drepturile în conformitate cu prezentul capitol, cu excepţia cazului în
care terţul deţine un drept de gaj de rang superior.
Deşi alin. 2 prevede că un uzufructuar este debitor gajist, în condiţiile legislaţiei în vigoare, uzufructuarul nu are poziţia juridică
necesară şi suficientă pentru a putea fi debitor gajist. Astfel, conform prevederilor prezentului cod, uzufructuarul nu poate
înstrăina bunul (vezi art. 395 alin. 1). Înstrăinarea bunurilor de către uzufructuar ar contraveni şi prevederilor art. 398 alin. 1,
405 alin. 1, 416 şi 423 alin. 1. S-ar pune întrebarea, dacă uzufructuarul poate pune în gaj bunurile consumptibile pe care el le
poate înstrăina în conformitate cu art. 402. S-ar părea, că în scopul protejării circuitului civil nici aceste bunuri nu pot fi puse în
gaj de către uzufructuar. De asemenea, gajarea bunurilor acordă creditorului gajist dreptul de urmărire a lor sau a produsului
vînzării acestora, iar la momentul restituirii acestora sau a contravalorii lor de uzufructuar către nudul proprietar, proprietarul
devine debitor gajist fără să fi consimţit la aceasta.
Există o situaţie diferită atunci cînd un bun gajat devine ulterior obiectul unui uzufruct. În acest caz debitor gajist rămîne în
continuare (şi după crearea uzufructului) proprietarul bunului gajat. Exercitarea dreptului de gaj în acest caz se face însă în mod
simultan contra nudului proprietar şi contra uzufructuarului şi ambii trebuie notificaţi pînă la exercitarea dreptului. Nudul
proprietar poate greva cu gaj bunurilor aflate la uzufructuar, cu excepţia cazului în care el s-a obligat să nu le greveze sau dacă
din actul de constituire a uzufructului reiese altceva.
În conformitate cu art. 26 a Legii cu privire la gaj este debitor gajist şi persoana care a depus în gaj o creanţă garantată printr-un
gaj înregistrat pe care o deţine contra unui terţ.
În general nu este necesar ca debitorul gajist să aibă bunul gajat în posesiunea lui atît la momentul constituirii gajului cît şi
ulterior. Bunul gajat poate fi în posesiunea unui terţ, însă în acest caz trebuie să existe un acord în scris între debitorul gajist şi
terţ, că acesta din urmă deţine bunul pentru creditorul gajist.
Alineatul 3
Alineatul 3 prevede, că debitor gajist poate fi atît debitorul obligaţiei garantate, cît şi un terţ. În cazul în care debitor gajist este
un terţ, acesta nu are obligaţia să aducă la îndeplinire obligaţia garantată prin gaj ca atare, ci are obligaţiile prevăzute de acest
capitol şi de contractul de gaj.

Articolul 457. Obiectul gajului

(1) Obiect al gajului (bun gajat) poate fi orice bun, inclusiv o universalitate de bunuri, titluri de valoare şi drepturi
confirmate prin certificate de acţiuni.
(2) Nu pot constitui obiect al gajului bunurile retrase din circuitul civil, bunurile inalienabile sau insesizabile.
(3) Prin contract poate fi prevăzută extinderea gajului asupra bunurilor care vor fi dobîndite în viitor.
(4) Bunurile care, conform legii, nu pot fi transmise separat nu pot fi grevate separat cu un gaj. Nu poate fi obiect al
gajului o parte a bunului indivizibil.
(5) Bunurile care se află în proprietate comună pot fi depuse în gaj doar cu acordul tuturor coproprietarilor.
(6) Unul dintre coproprietari poate depune în gaj cota sa din bunurile proprietate comună pe cote-părţi fără acordul
celorlalţi coproprietari dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În cazul imobilelor, menţiunea cu privire la
necesitatea unui asemenea acord urmează a fi înscrisă în registrul bunurilor imobile.
(7) Dreptul de gaj se extinde asupra accesoriilor bunului principal obiect al gajului dacă în contract nu este prevăzut
altfel.
(8) Dreptul de gaj se extinde asupra fructelor bunurilor gajate doar în cazurile prevăzute de contract.
(9) Cel care are asupra bunului un drept afectat de modalităţi sau susceptibil de nulitate poate constitui doar un gaj
afectat de aceleaşi modalităţi sau condiţii de nulitate.

Alineatul 1
Obiect al gajului pot fi toate bunurile mobile şi imobile, corporale şi incorporale, cu excepţiile stabilite de acest articol. Pot fi
obiect al gajului de asemenea bunurile accesorii (corporale şi incorporale) unui imobil. Obiect al gajului pot servi animalele,
stocurile de mărfuri, echipamente, instalaţii, maşini agricole. Titlurile de valoare pot fi obiect al gajului, cum ar fi certificatul de
depozit, warantul, conosamentul, gajul asupra lor constituindu-se de regulă prin amanetarea acestora. Poate fi obiect al gajului
chiria pe care o produce un imobil închiriat sau arendat (vezi art. 17 alin. 2 din Legea gajului). Acţiunile şi părţile sociale în
societăţile pe acţiuni şi cu răspundere limitată pot fi obiect al gajului, precum şi drepturile confirmate prin certificate de acţiuni.
Drepturile de proprietate intelectuală (drepturile de autor, de proprietate industrială, cum ar fi drepturile din invenţii, brevete şi
mărcile comerciale) şi comercială pot fi constitui obiecte ale gajului. Anumite drepturi pot constitui obiect al unui gaj. În
condiţiile legii poate fi depus în gaj un drept exclusiv, care reiese dintr-o licenţă sau autorizaţie. Obiect a gajului poate servi şi o
creanţă garantată printr-un gaj (vezi art. 26 din Legea gajului), precum şi o creanţă negarantată. Obiect al gajului poate servi şi o
universalitate de bunuri mobile, care poate include bunuri circulante şi bunuri viitoare. Obiect al gajului pot fi bunurile viitore,
cum ar fi lemnul copacilor sau recolta agricolă. S-ar pune şi problema grevării cu gaj a bunurilor mobile care fac obiectul unui
contract de leasing.
Gajul asupra unui bun se extinde şi asupra produselor obţinute în urma dispoziţiei bunului prin vînzare, schimb sau în alt mod,
fructelor bunului gajat dacă este prevăzut în contract, sumelor obţinute prin operaţiunile ulterioare, precum şi asupra pretenţiilor
din pierderea, folosirea non-conformă, împiedicarea folosirii sau deteriorarea bunului gajat. Gajul se extinde asupra
despăgubirilor de asigurare pentru pieirea, pierderea sau deteriorarea bunului gajat, indiferent în a cărui favoare bunul a fost
asigurat, cu excepţia cazului în care pieirea, pierderea sau deteriorarea bunului se datorează actului sau acţiunilor (sau
omisiunii) culpabile ale creditorului gajist.
Soft-ul este un program de computer şi include informaţia de suport adecvată. Soft-ul încorporat într-un bun este în mod normal
considerat parte a bunului şi este tratat în conformitate cu prezentul capitol. Soft-ul care nu este incorporat într-un bun, poate fi
obiect separat al unui contract de gaj.
Ipoteca poate fi constituită şi asupra dreptului de superficie. Dacă şi în măsura în care dreptul de uzufruct poate fi înstrăinat, el
poate fi grevat cu gaj.
Bunul imobil care face obiectul unei ipoteci trebuie să fie descris cu precizie suficientă pentru a-l determina, pentru ca să nu
existe nici o îndoială asupra identificării bunului gajat. Aceasta se referă mai ales la loturile de pămînt care fac obiectul ipotecii.
Alineatul 2
Sub prevederile alin. 2 cad în primul rînd bunurile care fac parte din domeniul public (vezi art. 296). Bunurile care sunt
interzice în circuitul civil nu pot face obiectul gajului. Nu pot servi obiect al gajului bunurile din patrimoniul cultural. S-ar părea
că nu pot constitui obiectul gajului bunurile care servesc în mod direct necesităţile vitale persoanei fizice şi de care persoana
fizică nu poate lipsită, cum ar fi mobilierul şi obiectele casnice aflate în locuinţa principală a debitorului gajist.
Alineatul 3
Bunurile care vor fi dobîndire în viitor de către debitorul gajist pot face obiectul gajului. Astfel, recolta agricolă viitoare,
inclusiv cea ce se va recolta de pe pomi fructiferi, viţa de vie, tufari, etc., copacii pentru lemn, mineralele care urmează să fie
extrase, animalele nenăscute. Aceste bunuri pot face doar obiectul unui gaj convenţional (prin contract). Chiar dacă un gaj
asupra unor bunuri viitoare a fost înregistrat, dreptul de gaj se va ataşa bunului dat doar la momentul în care debitorul gajist va
dobîndi proprietatea asupra bunului (vezi comentariu la art. 466). Gradul de prioritate se stabileşte în dependenţă de momentul
constituirii gajului asupra bunurilor viitoare şi nu din momentul dobîndirii proprietăţii de către debitorul gajist.
În unele situaţii, contractul de gaj este formulat astfel încît să cuprindă bunurile prezente cît şi bunurile care for fi procurate şi
vor intra în proprietatea debitorului gajist în viitor. Ar putea apărea probleme cu privire la faptul dacă toate bunurile viitoare vor
fi grevate cu gaj sau doar anumite bunuri. Aceste probleme vor ţine de interpretarea contractului. Cînd terţii sunt în conflict cu
privire la bunurile care au intrat ulterior în proprietatea debitorului gajist, important este conţinutul menţiunii cu privire la gaj
care s-a înregistrat în registrul respectiv.
Alineatul 4
Scopul alineatului 4 este de a face eficientă exercitarea de către creditorul gajist o drepturilor de gaj. În cazul în care bunul gajat
nu poate fi înstrăinat separat, pentru că legea nu o permite, valoarea gajului se diminuează. La fel, în cazul gajului asupra unei
parţi a bunului indivizibil, valoarea gajului va fi diminuată prin dificultatea sau chiar imposibilitatea exercitării dreptului de gaj.
S-ar pune problema, dacă, în cazul în care un bun şi-a pierdut individualitatea după grevarea lui cu gaj, gajul subzistă asupra
bunului in care bunul gajat a fost incorporat.
Alineatul 5
Bunul care se află în coproprietate poate fi gajat doar cu acordul tuturor coproprietarilor, fiecare coproprietar devenind în acest
caz co-debitor gajist. În baza principiului indivizibilităţii gajului, aceşti codebitori gajişti răspund în mod solidar faţă de
creditorul gajist. În cazul în care unul dintre aceşti codebitori gajişti plăteşte contravaloarea părţii sale în bunul proprietate
comună, partea sa rămîne în continuare grevată prin gaj, cu excepţia cazului în care creditorul gajist îşi dă acordul asupra
terminării gajului asupra acestei părţi. Acordul trebuie să fie făcut în formă scrisă.
În cazul partajării (împărţelii) bunului gajat care se află în proprietate comună, gajul va subzista asupra fiecărui bun rezultat din
partajare sau a sumelor de bani atribuite. Creditorul gajist are dreptul să se opună partajării bunului gajat. În cazul în care asupra
bunului care a rezultat din partajare este înregistrat un nou gaj, acest nou gaj va avea un grad de preferinţă inferior faţă de gajul
înregistrat anterior, cînd bunul făcea parte dintr-un bun proprietate comună.
Alineatul 6
Alineatul 6 dispune că o cotă-parte poate fi grevată de gaj fără acordul celorlalţi coproprietari ai bunului. Dacă însă
coproprietarii au convenit că fiecare din ei poate greva bunul prin gaj doar cu acordul celorlalţi coproprietari, atunci un
asemenea acord trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile. Prevederea propoziţie 2 se aplică doar cu privire la bunurile
imobile. Un acord înregistrat le este opozabil terţilor. Astfel, dacă există un asemenea acord înregistrat în registrul bunurilor
imobile şi un coproprietar a gajat cota sa parte contrar prevederilor acordului, terţul în favoarea căruia a fost creat gajul nu se
consideră a fi de bună credinţă şi va trebui să înfrunte existenţa acordului între coproprietari. În ce priveşte bunurile mobile,
coproprietarii pot conveni ca fiecare din ei să gajeze cota parte doar cu acordul celorlalţi. Nu este necesar şi nici posibil
înregistrarea unui asemenea acord (care priveşte bunurile mobile). În cazul în care există un asemenea acord, iar unul dintre
coproprietari a gajat cota sa parte fără consimţămîntul celorlalţi coproprietari, el va răspund doar în faţa celorlalţi coproprietari
pentru încălcarea acordului. Gajul va fi considerat, în lipsa altor impedimente, valabil creat şi terţul în favoarea căruia a fost
gajat bunul nu va fi afectat de acordul coproprietarilor prin care fiecare se obligă reciproc să nu gajeze fără acordul celorlalţi. Se
pune problema, dacă o prevedere legală ar putea să se opună grevării unei cote-părţi fără acordul coproprietarilor. O asemenea
prevedere ar limita dreptul coproprietarului de a dispune de cota sa parte. Asemenea limitări ar putea să existe doar în cazul în
care interesul celorlalţi coproprietari ar fi considerat net superior dreptului coproprietarului, ceea ce ar putea fi doar un caz
extrem.
În cazul împărţelii (partajării) bunului proprietate comună, gajul care grevează o cotă parte din bun se menţine asupra bunului
rezultat din partajare şi asupra sumelor de bani atribuite la partajare. În cazul în care asupra bunului care a rezultat din partajare
este înregistrat un nou gaj, acest nou gaj va fi un grad de preferinţă inferior faţă de gajul înregistrat asupra cotei părţi, cînd
bunul făcea parte dintr-un bun comun.
Alineatul 7
Gajul se extinde asupra accesoriilor bunului gajat. Dacă asupra unui accesoriu al bunului gajat a fost constituit în mod separat
un drept de gaj, acesta primează. Bunurile mobile gajate care sunt accesorii unui imobil, dar nu sunt incorporate în acesta şi nu
şi-au pierdut individualitatea, sunt considerate în scopul executării obligaţiei garantate ca bunuri care şi-au conservat caracterul
de bunuri mobile. Ipoteca se întinde si asupra bunurilor mobile accesorii imobilului ipotecat, chiar dacă acestea din urmă nu
erau afectate exploatării imobilului la data constituirii ipotecii.
Alineatul 8
Bunul asupra căruia s-a constituit un drept de gaj rămîne în folosinţa debitorului gajist, acesta dobîndind fructele şi veniturile
bunului gajist. În cazul în care creditorul gajist şi debitorul gajist convin prin contract, gajul poate greva şi fructele bunului
gajat.
Cînd bunul gajat este la creditor, creditorul este obligat să culeagă fructele bunului gajat. În cazul în care părţile au convenit,
creditorul gajist va trece valoarea fructelor în contul stingerii obligaţiei garantate prin gaj (vezi art. 477). Ordinea în care loc
achitarea este următoarea: mai întîi se achită costurile, în al doilea rînd dobînzile şi în ultimul rînd a datoriei propriu-zise.
Alineatul 9
Debitorul gajist care are asupra bunului gajat un drept anulabil sau afectat de o condiţie poate consimţi doar un gaj afectat de
aceleaşi nulităţi sau condiţii. El trebuie să îl informeze pe creditorul gajist cu privire la condiţiile sau alte circumstanţe care ar
putea afecta dreptul lui de proprietate asupra bunului.

Articolul 458. Amanetarea bunurilor la lombard

(1) Amanetarea bunurilor la lombard se realizează în conformitate cu legea.

(2) Pentru bunul preluat se emite chitanţa de amanetare, care confirma încheierea contractului de amanet.
(3) Lombardul este obligat ca, în momentul transferării posesiunii, sa asigure bunul amanetat pe propria cheltuiala, în
favoarea debitorului şi corespunzător valorii evaluate, care se determina în funcţie de preturile de piaţă pentru
categoriile şi calitatea obiectelor amanetate. Este nula clauza care exclude obligaţia de asigurare.
(4) Lombardul nu are dreptul sa folosească şi sa dispună de bunurile amanetate şi răspunde pentru pierderea sau
deteriorarea lor în măsura în care nu poate dovedi ca pierderea sau deteriorarea este urmare a unei situaţii de forţă
majora.
(5) În cazul în care creditul garantat prin amanetarea bunurilor la lombard nu va fi restituit în termen, lombardul are
dreptul, în baza unui act notarial cu caracter executoriu, sa vîndă, după expirarea termenului de gratie de o luna, bunul
amanetat conform regulilor de valorificare a patrimoniului amanetat. Creanţele lombardului fata de debitor se sting şi
atunci cînd cîştigul din vînzare nu acoperă datoria.
(6) Condiţiile contractului de amanetare la lombard prin care se limitează drepturile debitorului în raport cu cele
conferite prin prezentul cod şi prin alte legi sînt nule. În locul unor astfel de condiţii se aplica dispoziţiile legale
corespunzătoare.

Lombardul este un împrumutător de bani. Lombardul împrumută bani contra constituirii unui amanet asupra bunurilor
personale ale unui debitor gajist, deci ale unui consumator, nu şi asupra bunurilor care fac obiectul activităţii de antreprenoriat.
Amanetarea bunurilor la lombard, ca de altfel amanetarea bunurilor de către alţi creditori gajişti, este supusă prevederilor
Codului civil şi Legii cu privire la gaj. Deşi prezentul articol se referă doar la amanetarea bunurilor la lombard, comentariul de
mai jos cuprinde toate cazurile de amanetare, indiferent de calitatea creditorului gajist şi debitorului gajist.
Amanetul se constituie prin remiterea lucrului sau titlului către creditor sau, în cazul în care lucrul sau titlul se află la creditor,
prin menţinerea posesiunii creditorului, cu consimţământul debitorului gajist, în scopul garantării creanţei. Dacă titlul
negociabil se transmite prin andosare sau prin tradiţiune, remiterea bunului către creditor are loc prin andosare sau, după caz,
prin tradiţiune. Amanetul este făcut public şi deci este opozabil terţilor prin faptul posesiunii de către creditor a lucrului sau
titlului. Publicitatea determină gradul de prioritate a amanetului în conformitate cu art. 481. Amanetul există numai atâta timp
cât posesiunea exercitată de creditor este continuă. Posesiunea lucrului rămîne continuă chiar dacă exercitarea posesiunii este
împiedicată de un terţ, fără consimtământul creditorului, sau chiar dacă exercitarea posesiunii este întreruptă, temporar, prin
remiterea lucrului sau a titlului către debitorul gajist sau către un terţ pentru a-l evalua, repara, transforma ori ameliora.
Creditorul gajist care este împiedicat să deţină lucrul poate revendica bunul de la persoana care-l deţine, afară numai dacă
această împiedicare rezultă din exerciţiul de către un alt creditor a drepturilor rezultând dintr-un gaj (amanet). Creditorul poate,
cu acordul debitorului gajist, exercita posesiunea sa prin intermediul unui terţ, însă posesiunea exercitată de terţ nu asigură
opozabilitatea gajului decît din momentul în care a primit înscrisul constatator al amanetului. Creditorul gajist este obligat să
elibereze, la cererea debitorului gajist, o recipisă cu privire la caracterul şi, în măsura în care este posibil, la mărimea obligaţiei,
executarea căreia este garantată de bunul amanetat.
Amanetul care grevează bunurile reprezentate printr-un conosament (bill of lading) sau printr-un alt titlu negociabil ori asupra
creanţelor este opozabil (deci este constituit) celorlalţi creditori ai debitorului îndată ce creditorul a executat prestaţia sa, dacă
titlul îi este remis în următoarele zece zile. Dacă titlul este negociabil prin andosare şi remitere sau numai prin remitere,
transmiterea lui către creditorul gajist are loc prin andosare şi remitere sau numai prin remitere.
În cazul în care creditorului gajist i-a fost predat un bun, care nu este proprietatea debitorului gajist, asupra dobîndirii dreptului
de amanet se aplică în mod corespunzător dispoziţiile cu privire la dobîndirea cu bună credinţă. În cazul în care bunul amanetat
este grevat cu un drept al unui terţ, amanetul are prioritate faţă de acest drept, cu excepţia cazului în care creditorul gajist nu a
fost de bună credinţă în momentul constituirii amanetului în ceea ce priveşte acest drept. Astfel, în cazul în care bunul amanetat
este grevat de un gaj fără deposedare (gaj înregistrat), creditorul gajist nu se consideră de bună credinţă.
În cazul în care creditorul gajist nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător obligaţiile ce îi revin cu privire la conservarea şi
întreţinerea corespunzătoare a bunului amanetat, debitorul are dreptul la satisfacerea creanţei şi restituirea acestui obiect sau
poate să solicite predare bunului unui terţ pe cheltuiala creditorului gajist. În cazul în care există pericolul dispariţiei bunului
sau a diminuării apreciabile a valorii acestuia, debitorul poate solicita restituirea bunului, dar trebuie să ofere un alt mijloc de
garantare a creanţei. Dacă debitorul nu oferă creditorului gajist o altă garanţie într-un termen stabilit de ultimul, atunci
creditorul gajist are dreptul să valorifice obiectul amanetat. În dependenţă de circumstanţe, valorificarea bunului trebuie făcută
la momentul şi de o maniera, care ar rezulta în obţinerea valorii maxime. Valorificarea bunului se va face în condiţiile
dispoziţiilor cu privire la valorificarea bunului gajat. Dacă bunul este vîndut, suma de bani rezultată din vînzare (adică
produsul) înlocuieşte obiectul amanetului şi va fi păstrată pînă la expirarea termenului contractului efectuîndu-se totodată
compensarea corespunzătoare.
Creditorul gajist răspunde pentru pierderea completă sau parţială sau pentru deteriorarea totală sau parţială a obiectului
amanetului în măsura în care nu poate dovedi că, conform dispoziţiilor prezentului Cod şi a Legii cu privire la gaj este eliberat
de răspundere pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor. Creditorul gajist nu răspunde pentru pierderea sau
deteriorarea bunului gajat, survenită în urma unei circumstanţe de forţă majoră sau rezultată din maturarea bunului,
perisabilitatea lui sau din utilizarea lui normală şi autorizată. În cazul în care obiectul amanetării s-a deteriorat din vina
creditorului gajist, astfel încît nu mai poate fi folosit conform destinaţiei sale directe, debitorul gajist are dreptul să renunţe la
acest bun şi să solicite repararea prejudiciului.
Creditorul gajist trebuie să facă toate actele necesare conservării şi întreţinerii bunului pe care îl are în posesie. Debitorul gajist
este obligat să ramburseze creditorului cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea şi întreţinerea bunului. În cazul
în care creditorul gajist efectuează alte cheltuieli decît cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea şi întreţinerea
bunului amanetat, obligaţia debitorului gajist de acoperire a cheltuielilor se reglementează conform dispoziţiilor prezentului cod
referitoare la gestiunea de afaceri.
Creditorul gajist nu are dreptul să folosească obiectul amanetat, în măsura în care contractul nu prevede altceva. Creditorul
gajist, care foloseşte bunul amanetat cu acordul debitorului trebuie să prezinte debitorului gajist o dare de seamă. Dacă
contractul nu prevede altceva, cîştigul obţinut din utilizarea bunului se foloseşte pentru achitarea costurilor, dobînzilor şi a
datoriei, în ordinea descrisă aici.
În cazul cesiunii creanţei garantate prin amanet, noul creditor preia amanetul. El poate pretinde fostului creditor gajist
transferarea posesiei obiectului amanetului. Dreptul de amanet se stinge dacă la cesiunea creanţei s-a convenit că dreptul de
amanet nu trebuie transmis. Nu este posibilă transferarea dreptului de amanet fără creanţa garantată.
Pe lîngă temeiurile menţionate la art. 495 din prezentul cod şi a art. 80 din Legea gajului , dreptul de amanet se stinge atunci
cînd creditorul gajist pierde dreptul de posesie asupra bunului şi nu poate pretinde bunul sau cînd creditorul gajist restituie
debitorului bunul amanetat (în acest ultim caz, excepţie face cazul în care bunul amanetat este remis debitorului gajist sau unui
terţ în scopul evaluării, reparării, transformării sau ameliorării lui).
În cazul în care amanetul se stinge, creditorul gajist trebuie să restituie debitorului obiectul amanetului. Creditorul gajist are
dreptul să ia bunurile cu care a dotat obiectul amanetului, dacă acestea pot fi separate fără a deteriora bunul.

Articolul 459. Particularităţile gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare

(1) În cazul gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare, debitorul gajist este în drept să
modifice componenţa şi forma naturală a obiectului gajului (stocurilor de mărfuri, materiei prime, materialelor,
semifabricatelor, produselor finite etc.) cu condiţia ca valoarea lor totala sa nu se reducă faţă de valoarea menţionată în
contractul de gaj.
(2) Reducerea valorii mărfurilor gajate care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare se admite proporţional cu
partea executată a obligaţiei garantate prin gaj dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) Mărfurile ce se află în circulaţie şi în proces de prelucrare înstrăinate de debitorul gajist încetează a fi obiect al
gajului în momentul trecerii dreptului de proprietate asupra lor câtre persoana care le-a cumpărat, iar mărfurile
cumpărate de debitorul gajist, menţionate în contractul de gaj, devin obiect al gajului în momentul în care debitorul
gajist dobândeşte dreptul de proprietate sau de gestiune asupra lor.
(4) Debitorul gajist al mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare este obligat să înscrie în registrul
gajului condiţiile gajării mărfurilor şi datele despre toate operaţiunile ce conduc la modificarea componenţei şi formei
naturale a mărfurilor gajate.
Gajul asupra mărruilor poate fi constituit doar de către un debitor gajist care este antrenat într-o activitate de întreprinzător. În
cazul gajării mărfurilor, nu este necesar individualizarea fiecărui bun în parte. Gajul asupra mărfurilor vîndute nu subzistă în
cadrul activităţii obişnuite, dar se extinde asupra mărfurilor noi care le înlocuiesc pe cele vîndute. Dacă mărfurile au fost
pierdute, iar debitorul gajist le înlocuieşte, gajul subzista asupra mărfurilor înlocuitoare, ţinînd seama de natura acestor mărfuri
şi de termenul în care ele au fost înlocuite. Dacă şi în măsura în care valoare mărfurilor se reduce, gajul se extinde de drept
asupra sumelor de bani provenite din vînzarea mărfurilor.
Creditorul gajist poate să solicite debitorului gajist să întocmească dări de seamă despre folosirea şi modul de dispoziţie asupra
mărfurilor gajate. În acest sens debitorul gajist are obligaţia să ţină un registru al mărfurilor gajate. În registru se înscriu
condiţiile de gajare a mărfurilor şi toate actele juridice, care contribuie la modificarea inventarului (contractele prin care
mărfurile sunt înstrăinate şi contractele prin care se achiziţionează mărfurile) şi a formei naturale, inclusiv procesul de
prelucrare din ziua ultimei operaţiuni sau a ultimului act juridic. Deşi alin. 4 prevede înregistrarea acestor operaţiuni în registrul
gajului, o astfel de înregistrare va fi dificil de realizat şi va spori costurile debitorului gajist, fără însă a spori şi garanţiile
creditorului gajist. Se pare că este suficient pentru debitorul gajist să ţină un registru intern de strictă evidenţă, şnuruit şi
stampilat, din care să se poată cu uşurinţă urmări toate operaţiunile care au avut drept obiect mărfurile înregistrate.
Între un gaj constituit asupra unui stoc de mărfuri, inclusiv asupra mărfurilor viitoare, şi un gaj constituit asupra unor anumite
bunuri individualizare generic din acelaşi stoc, are prioritate gajul care a fost înregistrat primul.

Articolul 460. Particularităţile gajării titlurilor de valoare

(1) Titlurile de valoare pot fi gajate în temeiul contractului de gaj. Gajarea titlurilor de valoare prin andosament se
efectuează în conformitate cu legea.
(2) Gajarea titlurilor de valoare care confirma dreptul asupra unor anumite bunuri (titluri reprezentative ale
bunurilor) înseamnă şi gajarea bunurilor respective.
(3) Acţiunile gajate nu dau creditorului gajist dreptul de a participa ca acţionar la adunările generale, dreptul de
participare fiind rezervat acţionarului.
4) Certificatele cu privire la dobânzi, dividende şi la alte venituri obţinute în temeiul dreptului exprimat în titlul de
valoare constituie obiectul gajului doar în cazul în care contractul nu prevede altfel.

Alineatul 1
Grevarea titlurilor de valoare, cum ar fi valori mobiliare, titluri reprezentative de mărfuri sau bunuri, inclusiv certificatele de
depozit şi conosamentele negociabile, precum şi cecuri şi bilete la ordin, are loc de regulă prin remiterea acestora sau prin
remitere şi andosare, după cum transferul titlului în cauză necesită doar posesia sau posesia şi andosarea. Valorile mobiliare,
care potrivit regulilor pieţei de valori mobiliare unde sunt comercializate (vîndute) pot fi transferate prin simpla înregistrare în
registrele respective, vor fi grevate din acest moment. Asupra gajării titlurilor de valoare care se remit creditorului gajist se
aplică şi regulile specifice amanetului, dacă regulile speciale cu privire la gajarea titlurilor de valoare nu prevăd ceva deosebit.
Prevederea alin. 1 nu trebuie interpretată în sensul că gajul asupra valorilor mobiliare se constituie în mod exclusiv în temeiul
contractului. Titlurile de valoare nu justifică un tratament diferenţiat de alte bunuri mobile şi drepturi sub aspectul temeiului
constituirii gajului. Gajul asupra valorilor mobiliare poate fi constituit în temeiul art. 467 lit. a) şi c).
Alineatul 2
Gajarea titlurilor de valoare care confirmă dreptul asupra unor anumite mărfuri este rezervată doar persoanelor care sunt
antrenate în activitate de întreprinzător. Aceste alineat prevede că grevarea cu gaj a titlurilor de valoare, care confirmă dreptul
asupra unor mărfuri (titluri reprezentative ale mărfurilor) se extinde de drept şi asupra mărfurilor respective. În cazul în care în
completarea titlului de valoare există un warant şi dacă pe titlul de valoare este trecută o menţiune cu privire la gaj, cu privire la
valoarea datoriei şi cu privire la scadenţa creanţei, atunci la constituirea gajului asupra mărfii este suficientă gajarea warantului.
În cazul gajării unui titlu de valoare la purtător, precum şi a unei cambii sau a unui alt titlu de valoare, care poate fi transferat
prin andosare, creditorul gajist are dreptul să pretindă creanţa ce rezultă din titlurile de valoare menţionate, indiferent de
scadenţa creanţei pe care debitorul trebuie să o execute faţă de creditorul gajist.
Dacă creditorul gajist este îndreptăţit sa îşi exercite dreptul său de gaj asupra unui titlu de valoare negociabil, el poate exercita
dreptul de gaj împotriva girantului sau avalistului.
Alineatul 3
Cu privire la grevarea cu gaj a valorilor mobiliare corporative, vezi Regulamentul privind gajul valorilor mobiliare corporative,
aprobat prin hotărîrea nr. 4/4 din 06.02.2003 a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (M.O. nr. 46-47 din 19.03.2003).
Dreptul de participa la adunarea generală, de a vota, de a înainta candidaţi pentru consiliul societăţii şi pentru alte organe ale
societăţii pe acţiuni, de a solicita documente, de a acţiona în judecată sunt exercitate de acţionar, fără ca creditorul gajist să aibă
un drept de înrâurire asupra acestor aspecte.

Articolul 461. Creanţa garantată prin gaj

(1) Gajul poate garanta una sau mai multe creanţe legale, existente sau viitoare, pure şi simple sau afectate de
modalităţi. Creanţa garantată prin gaj trebuie sa fie determinată sau determinabilă.
(2) Gajul poate fi constituit şi astfel încît doar suma maximă pentru care bunul trebuie să garanteze să fie determinată
prin înscriere în registru.
(3) Gajul este constituit valid numai dacă creanţa garantată este exprimată într-o sumă bănească.
(4) Dacă în contract nu se prevede altfel, gajul garantează creanţa în volumul existent la momentul satisfacerii, inclusiv
capitalul, dobînzile, cheltuielile de urmărire şi cheltuielile de întreţinere a bunului gajat. Prin contract, părţile pot
extinde garanţia şi asupra penalităţilor şi prejudiciului cauzat prin neexecutare.
(5) O creanţă poate fi garantată cu mai multe bunuri (gajul comun) şi de mai multe persoane.
(6) Cu acordul creditorului gajist şi al debitorului gajist, în locul creanţei pentru care este constituit gajul poate fi pusă o
altă creanţă. Înlocuirea creanţei garantate nu trebuie să afecteze drepturile creditorilor gajişti cu grad de prioritate
inferior. Cerinţele de formă şi de înregistrare se vor respecta în modul corespunzător.

Generalităţi
Acest articol este aplicabil creanţelor care pot grevate prin gaj convenţional. În cazul gajului legal, natura obligaţiei garantate
este determinată la art. 467. O creanţă garantată cu gaj se satisface cu preferinţă faţă de celelalte creanţe din valoarea bunului
grevat cu gaj în cazul în care debitorul nu a executat. Prioritatea între creanţele garantate prin gajul asupra aceluiaşi bun se
stabileşte în conformitate cu art. 481 din prezentul cod şi art. 57 al Legii cu privire la gaj. În cazul insolvabilităţii debitorului
gajist, creanţa garantată cu gaj are prioritate faţă de alte creanţe la satisfacerea capitalului împrumutat, a dobînzii şi a
cheltuielilor aferente în condiţiile Legii cu privire la insolvabilitate.
Gajul poate garanta capitalul şi dobînda creanţei garantate. El poate de asemenea să garanteze costurile pentru recuperarea şi
conservarea obiectului gajului. Se pune problema, dacă în costurile de recuperare se includ şi cheltuielile de judecată într-un
proces contra unui terţ. S-ar părea că „costurile” includ atît cheltuielile de judecată cît şi costurile extrajudiciare. Gajul poate de
asemenea să garanteze şi penalităţile sau prejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei
garantate. În orice caz, obligaţia garantată trebuie să fie suficient de determinată pentru a putea fi garantată. La fel şi obligaţiile
viitoare trebuie să fie determinate sau determinabile. În cazul în care părţile contractului nu au specificat întinderea obligaţiei
garantate prin gaj, gajul va garanta capitalul şi dobînzile împrumutului, precum şi cheltuielile de urmărire şi de întreţinere a
bunului gajist, dacă asemenea au fost făcute de către creditorul gajist. Cheltuielile de întreţinere includ şi costul asigurării
bunului şi plata oricăror taxe suportate de către creditorul gajist.
Actul în baza căruia se constituie gajul trebuie să prevadă în mod cert suma pentru care gajul se constituie. Mărimea trebuie să
fie precizată, pentru a permite terţilor să cunoască în ce sumă creditorul gajist poate fi satisfăcut din bunul gajat. Nu este
necesar însă ca actul în baza căruia se constituie gajul să prevadă şi suma exactă a obligaţiei principale (a creanţei garantate),
este de ajuns indicarea sumei maxime.
Părţile contractului de gaj pot prevedea ca locul unei creanţe garantate prin gaj să îl ia o altă creanţă. Spre exemplu, debitorul a
rambursat un credit şi creditorul convine cu debitorul gajist că un nou credit va fi garantat de acelaşi gaj. Asemenea înlocuire a
creanţelor nu poate însă înlătura drepturile de gaj asupra aceluiaşi bun dobîndite de alte persoane. Aceasta înseamnă că gradul
de prioritate a creanţei noi care a înlocuit o creanţă anterioară apare de la momentul acordului părţilor cu privire la înlocuirea
uneia cu alta. Pentru certitudine, părţile trebuie să înregistreze gajul asupra noii creanţe la data la care au convenit înlocuirea lor
şi gradul de prioritate a gajului astfel constituit va fi acel de la acea dată şi nu la data la care a fost înregistrat gajul care garanta
creanţa care a fost înlocuită (prima creanţă).

Articolul 462. Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani

(1) Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani este valabil chiar dacă, la momentul constituirii lui,
debitorul gajist încă nu a primit sau a primit doar parţial prestaţia pentru care se obligă. Această regula se aplică în
special la acordarea unui credit sau la emiterea obligaţiilor sau altor titluri de împrumut.
(2) Dacă creditorul gajist refuză să predea sumele de bani pe care s-a obligat să le dea cu împrumut şi în a căror
garantare deţine un gaj, debitorul gajist poate obţine, pe cheltuiala creditorului, reducerea (cu excepţia ipotecii) sau
radierea gajului, plătind, în ultimul caz, doar sumele care i-au fost predate efectiv.

Aceste articol se aplică doar cu privire la gajul convenţional. Prevederile lui trebuie interpretate ţinându-se cont de importanţa
ataşării dreptului de gaj la bunul respectiv (vezi comentariul la articolul 466). Astfel, gajul care se constituie pentru garantarea
unui credit, emiterea obligaţiunilor sau unui titlu de împrumut pe care creditorul gajist s-a obligat să îl transmită debitorului
gajist va fi valabil şi va determina ordinea de prioritate de la momentul înregistrării gajului în registrul respectiv. Ataşarea
dreptului de gaj la bunul în cauză va avea loc însă doar atunci cînd creditorul gajist va acorda creditul debitorului gajist (sau va
emite oblgaţiunea sau titlu de împrumut respectiv). În practică acordarea creditului are loc la o dată ulterioară constituirii
(perfectării) gajului şi ataşarea gajului la bunul specificat pentru a garanta creditul din momentul acordării creditorului permite
eliminarea abuzurilor şi inconsistenţelor eventuale din partea creditorului gajist.

Articolul 463. Indivizibilitatea gajului

(1) Gajul este indivizibil şi subzista integral asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra
tuturor părţilor lor chiar şi în cazul în care bunul sau obligaţia sînt divizibile.
(2) Ipoteca asupra construcţiilor capitale, apartamentelor sau încăperilor izolate situate pe terenul care aparţine unui
terţ se extinde asupra dreptului de folosinţă (superficie, arenda etc.) a terenului sau cotei ideale respective.
(3) Ipoteca se extinde asupra tuturor ameliorărilor bunului grevat dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Gajul este indivizibil chiar dacă bunul grevat prin gaj sau obligaţia principală sunt divizibile. Acest principiu se aplică asupra
ambelor tipuri de gaj, gajul cu deposedare (gajul înregistrat) şi amanetul. Principiul indivizibilităţii gajului nu permite stingerea
(radierea) parţială a gajului dacă, de exemplu, una din obligaţii a fost executată sau o obligaţie a fost executată într-o proporţie
mare, dar totuşi nu integral. Doar în cazul în care şi în măsura în creditorul gajist o permite, o parte dintr-un bun gajat poate fi
eliberat de gaj.

Articolul 464. Transformarea bunurilor

Gajul subzistă asupra bunului mobil nou care rezultă din transformarea unui bun gajat. Gajul se extinde asupra a ceea
ce rezultă din confuziunea (amestecul) sau unirea mai multor bunuri mobile dintre care cel puţin unul a fost gajat.

Prevederea articolului 464 reglementează cazurile de transformare, confuziune sau unire a două sau mai multe bunuri dintre
care cel puţin unul a fost grevat cu gaj. Articolul cuprinde bunurile care şi-au pierdut identitatea în procesul de producere (de
exemplu, făina s-a transformat într-un produs de panificaţie) sau bunuri care şi-au pierdut identitatea prin unire sau confuziune,
astfel încît ele nu mai pot fi distinse. Gajul nu se stinge ca urmare a transformării, confuziunii şi unirii, el subzistă asupra
bunului rezultat. Persoana care dobîndeşte proprietatea bunului mobil nou este ţinută de acest gaj. Dacă mai multe bunuri au
fost gajate pînă la transformare, confuziune sau unire, rangul de preferinţă asupra bunului transformat va depinde de data la care
a fost înregistrat gajul asupra bunurilor. Astfel, de exemplu, în cazul în care bunul A a fost gajat la o dată anterioară gajării
bunului B şi ulterior ambele bunuri au fost unite şi a rezultat bunul C, creditorul gajist care a înregistrat gajul asupra bunului A
va avea un rang de preferinţă superior faţă de creditorul care a înregistrat gajul asupra bunului B. Dacă gajul a fost înregistrat la
aceiaşi dată, rangurile de preferinţă a celor doi creditori sunt egale şi fiecare are un drept de gaj în bunul C în mod proporţional
valorii gajului la momentul cînd bunurile gajate A şi B s-au unit, amestecat sau transformat. Dată fiind structura actuală a
registrelor în care se înregistrează gajul conform legislaţiei în vigoare, ar putea apărea problematică aplicare prevederii
prezentului articol asupra determinării rangului de prioritate a gajului asupra bunului C, dacă gajul asupra bunurilor A şi B au
fost înregistrate în diferite registre.

Articolul 465. Despăgubirea de asigurare

Creditorul gajist are dreptul de a fi satisfăcut în mod prioritar din contul despăgubirii de asigurare pentru pieirea,
pierderea sau deteriorarea bunului gajat, indiferent de faptul în a cui favoare a fost asigurat bunul gajat, daca pieirea,
pierderea sau deteriorarea nu se datorează culpei creditorului gajist sau dacă în contractul de gaj nu este prevăzut
altfel.

Indemnizaţiile de asigurare vor fi plătite de către asigurător direct creditorului gajist la prezentarea creanţei respective.
Debitorul gajist are dreptul să aducă obiecţii asupra plăţii indemnizaţiei sau a modului în care asiguratorul trebuie să o plătească
creditorului sau creditorilor gajişti.

Secţiunea a 2-a
TEMEIUL APARIŢIEI GAJULUI. REGISTRUL GAJULUI

Articolul 466. Constituirea gajului

(1) Gajul se constituie în virtutea legii sau a contractului.

(2) Gajul înregistrat apare în momentul înregistrării sale, conform normelor stabilite de prezentul cod.
(3) În caz de amanet, gajul apare în momentul transmiterii obiectului gajului dacă în contractul de gaj nu este prevăzut
altfel.

Generalităţi
Atît înregistrarea gajului, cît şi transmiterea amanetului constituie forme de publicitate, adică forme prin care se aduce la
cunoştinţă publicului cu privire la constituirea unui drept de gaj asupra bunului respectiv. Obligaţia de a înregistra gajul sau de a
transmite bunul care face obiectul amanetului se naşte în baza contractului sau legii. În dependenţă de temeiul naşterii, gajul
este convenţional sau legal. Gajul care se naşte în temeiul unei hotărîri judecătoreşti este gaj legal.
Alineatul 1
Temei pentru constituirea gajului poate servi o prevedere legală, o clauză contractuală sau dispoziţia unei hotărîri judecătoreşti.
Gajul deci nu se constituie prin însăşi lege, contract sau hotărîre judecătorească, acestea servind doar temeiuri pentru
constituirea (sau perfectarea) gajului. Contractul poate obliga debitorul gajist să constituie un gaj, însuşi contractul nu are însă
efecte constitutive. Nici hotărîrea judecătorească nu are efect constitutiv ea însăşi, ci constituie temeiul pentru acţiunile de
constituire a gajului. Dacă nu a fost constituit (perfectat), gajul nu există. Procedura constituirii (perfectării) gajului este
prevăzută în prezentul capitol, precum şi în Legea gajului. Tipul gajului determină procedura constituirii (perfectării) gajului
(vezi alin. 2 şi 3).
Alineatul 2
Constituirea (perfectarea) gajului înregistrat se face prin înregistrare. Înregistrarea are loc la momentul înscrierii în registrul
respectiv lui în conformitate cu prezentul capitol. Înregistrarea este importantă pentru a determina ordinea de preferinţă asupra
bunului gajat în conformitate cu art. 481. Înregistrarea nu are însă în mod automat efectul ataşării dreptului de gaj asupra
bunului în cauză. Pentru ataşarea dreptului de gaj asupra bunului indicat este necesar ca:
creditorul gajist (sau altcineva în numele acestuia) să fi transmis debitorului valoarea pentru care debitorul gajist garantează cu
bunurile gajate (de exemplu, creditul);
debitorul gajist să aibă (să fi dobîndit) dreptul de proprietate asupra bunului (vezi comentariu la art. 456 alin. 2), iar în cazul art.
26 din Legea gajului, debitorul trebuie să fie titularul creanţei garantate prin gaj;
să existe un contract semnat de către debitorul gajist care conţine descrierea rezonabilă a bunului gajat. Descrierea bunului
trebuie să fie făcută pentru a permite identifica bunul din mai multe puncte de vedere: categoria, tipul, cantitatea sau altă
formulă pentru calculare, standardul, listarea bunului, locul aflării, etc.
Ataşarea este momentul în care dreptul de gaj se leagă bunului în cauză. De la momentul ataşării dreptului de gaj asupra
bunului indicat, gajul devine în principiu executoriu contra debitorului gajist. Pînă la acel moment, gajul nu este executoriu
contra debitorului gajist, chiar dacă ar putea să existe în mod teoretic un temei de exercitare a dreptului de gaj enumerat la art.
487 alin. 1. În mod normal, dacă cele trei condiţii enumerate mai sus sunt prezente la data înregistrării, dreptul de gaj se
ataşează asupra bunului de la momentul înscrierii. Însă în cazul în care se înregistrează un gaj asupra bunurilor viitoare, ataşarea
dreptului de gaj asupra bunului are loc la momentul dobîndirii de către debitorul gajist a dreptului de proprietate asupra bunului
(şi nu la momentul înretgistrării, deşi ordinea de prioritate se stabileşte la momentul înregistrării). Tot aşa, în cazul în care
creditorul gajist transmite valoarea (de exemplu, un credit), pentru garantarea căreia a fost înregistrat un gaj, la o dată mai tîrzie
înregistrării gajului, ataşarea gajului asupra bunului în cauză are lor la momentul transmiterii valorii.
Prevederile art. 462 trebuie interpretate ţinându-se cont de importanţa ataşării dreptului de gaj la bunul respectiv. Astfel, gajul
care se constituie (se perfectează) pentru garantarea unui credit, emiterea obligaţiunilor sau unui titlu de împrumut pe care
creditorul gajist s-a obligat să îl transmită debitorului gajist va fi valabil şi va determina ordinea de prioritate de la momentul
înregistrării gajului în registrul respectiv. Ataşarea dreptului de gaj la bunul în cauză va avea loc însă doar atunci cînd creditorul
gajist va acorda creditul debitorului gajist (sau va emite oblgaţiunea sau titlu de împrumut respectiv). În practică acordarea
creditului are loc la o dată ulterioară constituirii (perfectării) gajului şi ataşarea gajului la bunul specificat pentru a garanta
creditul din momentul acordării creditorului permite eliminarea abuzurilor şi inconsistenţelor eventuale din partea creditorului
gajist.
Alineatul 3
Constituirea (perfectarea) amanetului se face prin remiterea bunului sau titlului, ori prin menţinerea posesiei bunului sau titlului,
în cazul în care creditorul gajist are bunul în posesie. Momentul remiterii sau menţinerii posesiei este important pentru a
determina ordinea de preferinţă asupra bunului gajat în conformitate cu art. 481. Remiterea bunului sau menţinerea posesiei
bunului nu are însă în mod automat efectul ataşării dreptului de gaj (amanetului) asupra bunului în cauză. Pentru ataşarea
dreptului de gaj (amanetului) asupra bunului remis sau menţinut în posesie sunt necesare următoare condiţii:
creditorul gajist (sau altcineva în numele acestuia) să fi transmis debitorului valoarea (de exemplu, un credit) pentru care
debitorul gajist garantează cu bunurile gajate;
debitorul gajist să aibă dreptul de proprietate asupra bunului (vezi comentariu la art. 456 alin. 2);
amanetul să fie cu învoirea debitorului în posesiunea creditorului gajist sau în posesiunea unui administrator sau terţ determinat
de creditorul gajist sau creditorul gajist să controleze în alt mod bunul amanetat.
De la momentul ataşării dreptului de gaj (amantului) asupra bunului indicat, gajul devine în principiu executoriu contra
debitorului gajist. Pînă la acel moment, gajul nu este executoriu contra debitorului gajist, chiar dacă ar putea să existe în mod
teoretic un temei de exercitare a dreptului de gaj enumerat la art. 487 alin. 1. În general, dacă cele trei condiţii enumerate mai
sus sunt prezente la momentul remiterii bunului sau menţinerii posesiei, dreptul de gaj (amanetul) se ataşează asupra bunului de
la acel moment. Însă, în cazul în care se remite un bun sau se menţine posesia asupra unui bun dreptul de proprietatea asupra
căruia va apărea la debitorul gajist doar în viitor, ataşarea dreptului de gaj (amanetului) asupra acestui bun are loc la momentul
dobîndirii de către debitorul gajist a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv (şi nu la momentul remiterii sau
menţinerii posesiunii, deşi ordinea de prioritate se stabileşte la momentul remiterii sau menţinerii posesiunii). La fel, în cazul în
care creditorul gajist transmite valoarea (de exemplu, un credit), pentru garantarea căreia a fost constituit un amanet, la o dată
ulterioară remiterii bunului sau menţinerii posesiei, ataşarea gajului (amanetului) asupra bunului în cauză are lor la momentul
transmiterii valorii (creditului).

Articolul 467. Creanţele din care se poate naşte gajul legal

Dacă legea nu prevede altfel, pot da naştere unui gaj legal creanţele:
a) statului, pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;
b) persoanelor care au participat la construcţia imobilelor;
c) care rezultă dintr-o hotărîre judecătorească.

Generalităţi
Enumerarea creanţelor care dau naştere gajului legal este limitativă. Unul din motivele pentru care doar aceste creanţe au fost
stabilite de legiuitor pentru a da naştere gajului legal pare a fi valoarea pe care lipsa executării lor ar putea-o aduce sporirii
(îmbogăţirii) patrimoniului debitorului. Exercitarea dreptului de gaj în cazul gajului legal se face în conformitate cu prezentul
capitol şi cu Legea cu privire la gaj.
Litera a)
În cazul creanţelor statului în conformitate cu legislaţia fiscală, gajul legal nu este constituit decît dacă este înregistrat în
registrul respectiv. Pot fi gajate atît bunuri mobile, cît şi imobile. Cererea de înregistrare se face prin prezentarea unui aviz în
care se indică bunurile pe care creditorul intenţionează să le valorifice, cauza şi mărimea creanţei. Creditorul gajist are obligaţia
să aducă la cunoştinţa debitorului gajist avizul înregistrat. Acest instrument este în mod special eficient pentru stat în cazul în
care debitorul este în pragul insolvabilităţii sau chiar insolvabil, pentru că în cadrul insolvabilităţii, creanţele statului au un rang
inferior creanţelor garantate cu gaj.
Literal b)
Ipoteca legală în favoarea persoanelor care au participat la construcţia unui imobil nu poate greva decît acel imobil. Prin
construcţie trebuie de înţeles atît construirea unui imobil nou, cît şi o reconstrucţie fundamentală a unui imobil existent.
Lucrările de construcţie sau de reparare care au adus imobilului doar o valoare nesemnificativă nu vor cădea sub incidenţa
acestui articol. Ipoteca nu se constituie decît în favoarea arhitectului, inginerului, furnizorilor de materiale, muncitorilor-
constructori, antreprenorului sau subantreprenorului, în temeiul lucrărilor solicitate de către proprietarul imobilului sau în
temeiul materialelor sau serviciilor pe care ei le-au furnizat sau le-au pregătit pentru aceste lucrări. Cu excepţia muncitorilor-
constructori, doar persoanele (fizice sau juridice) care au avut un contract cu proprietarul imobilului pot constitui o ipotecă
legală asupra imobilului. Schimbarea proprietarului care a avut loc după începerea lucrărilor nu afectează constituirea ipotecii
legale asupra imobilului. Nu pot constitui o ipotecă cei care au avut un contract cu locatarul (arendaş, etc) imobilului. Ipoteca
legală în favoarea persoanelor care au participat la construcţia unui imobil apare în temeiul înregistrării unui aviz indicînd
imobilul grevat şi mărimea creanţei (soldul). La aviz se depun copiile documentelor justificative: copia contractului, copiile
documentelor care dovedesc prestarea lucrărilor sau serviciilor sau livrarea materialelor de construcţie. Avizul trebuie să
identifice imobilul. Aceasta este important mai ales în cazul în care proprietarul are în construcţie mai multe imobile sau în
cazul în care persoanele care au dreptul să constituie ipoteca legală au prestat proprietarului servicii, lucrări sau materiale care
nu sunt legate de imobilul în cauză. Avizul trebuie adus la cunoştinţa proprietarului imobilului. Nu este suficientă proba
trimiterii avizului, proprietarul imobilului trebuie să fi primit avizul. Nu pot fi grevate de cu ipotecă bunurile care fac parte din
domeniul public.
Ipoteca legală înregistrată în favoarea persoanelor care au participat la construcţia imobilului se stinge în şase luni de la
finalizarea lucrărilor. Aceasta subzistă, dacă creditorul ipotecar depune o acţiune contra proprietarului imobilului sau dacă a
înregistrat un preaviz de exercitare a dreptului de ipotecă. Finalizarea lucrărilor înseamnă finalizarea tuturor lucrărilor
(ansamblului de lucrări) asupra imobilului şi nu a fiecărui fel de lucrări în parte. Se are în vedere momentul cînd imobilul este
pregătit pentru a fi ocupat sau exploatat. Ocuparea de facto a imobilului poate constitui un reper important pentru a determina
finalizarea lucrărilor. Totuşi, întreruperea de lungă durată sau abandonarea lucrărilor din iniţiativa proprietarului poate fi
interpretată servi ca temei pentru înregistrarea avizului.
Această ipotecă garantează (se limitează doar la) plusvaloarea dată imobilului prin lucrările, materialele sau serviciile
respective, furnizate sau pregătite pentru aceste lucrări. Plusvaloarea nu echivalează în mod necesar preţul lucrărilor, totuşi un
creditor gajist nu poate să obţină o sumă mai mare decît creanţa sa, chiar dacă plusvaloarea este mai mare. Dobînzile asupra
preţului lucrărilor sau preţului materialelor nu dau plusvaloare imobilului şi de aceea nu sunt obiect al ipotecii. Totuşi,
cheltuielile de judecată şi alte cheltuieli vor fi acoperite de ipotecă. În cazul în care cei în favoarea cărora există ipoteca nu au
contractat ei înşişi cu proprietarul, ipoteca este limitată doar la lucrările, materialele şi serviciile furnizate după notificarea
contractului proprietarului. Astfel, doar preţul care este conform contractului poate fi acoperit de ipotecă. Totuşi în cazul
muncitorilor-constructori nu este necesar să se facă proba preţului manoperei sau a lucrărilor prin contractul lor de muncă sau
civil.
Litera c)
Orice creditor în favoarea căruia o instanţă judecătorească a pronunţat o hotărîre cu privire la încasarea unei sume de bani,
poate obţine un gaj sau ipotecă legală asupra unui bun al debitorului său. Trebuie să fie o hotărire cu privire la sume datorate în
trecut, cu care debitorul este în arierat (în întîrzere) şi nu sume pe care debitorul are să le plătească în viitor, cum ar fi cazul
pensiei alimentare pentru viitor. Numai hotărîrile cu privire la încasarea unei sume de bani pot constitui temei de constituire a
gajului. Creditorul obţine gajul sau ipoteca legală prin înregistrarea unui aviz, în care se indică bunul grevat de gaj sau ipotecă
şi mărimea obligaţiei, iar în cazul pensiei de întreţinere, mărimea plăţilor periodice şi coeficientul de indexare. Avizul este
prezentat împreună cu o copie autentificată a hotărîrii instanţei judecătoreşti şi cu dovada aducerii la cunoştinţa debitorului a
avizului.
Instanţa judecătorească poate, la cererea proprietarului bunurilor grevate de un gaj sau ipotecă legală, să determine bunurile
care ar putea fi gajate sau ipotecate, să reducă numărul acestor bunuri sau să permită reclamantului substituirea gajului sau
ipotecii legale o altă garanţie suficientă pentru a garanta plata creanţei. Instanţa judecătorească poate în acest caz să hotărască
radierea gajului sau ipotecii legale.
Articolul 468. Contractul de gaj

(1) Contractul de gaj, cu exceptia contractului de amanet, se incheie in scris. In cazul in care pentru
transmiterea bunului se cere forma autentica, contractul de gaj se incheie in forma autentica.
(2) Contractul de ipoteca se incheie in forma autentica. Nerespectarea formei atrage nulitatea contractului.
(3) Orice modificare sau completare a contractului de gaj se efectueaza in forma prevazuta pentru incheierea
contractului.
(4) In contractul de gaj trebuie sa se indice: numele sau denumirea partilor, domiciliul sau sediul lor, acordul
expres al debitorului gajist de a constitui gajul in favoarea creditorului gajist, tipul gajului, descrierea bunului
gajat, estimarea bunului gajat si locul aflarii lui, esenta, scadenta creantei garantate prin gaj si valoarea maxima
a acesteia fara dobinzi si alte cheltuieli, permiterea sau interzicerea gajului ulterior, precum si alte conditii stabilite
cu acordul partilor.
(5) Clauza privind gajul poate fi inclusa in contractul in a carui baza apare obligatia garantata prin gaj.

1. Gajul convenţional aparte în virtutea contractului încheiat între creditorul obligaţiei garantate şi titularul dreptului asupra
bunul oferit ca garanţie. După caracteristicile sale contractul de gaj este:
a) accesoriu faţă de raportul principal pe care îl garantează (art.454 alin.(2). Caracterul accesoriu rezultă natura juridică a
gajului, acesta avînd menirea să garanteze executarea unei obligaţii;
b) unilateral, pentru că dă naştere unor obligaţiuni de păstrare şi conservare a bunului în sarcina celui care va deţine bunul.
Dacă bunul se află în posesia creditorului gajist (gaj cu deposedare), acesta mai are obligaţia să restituie bunul la executarea
obligaţiei. O obligaţie implicită a debitorului gajist este de a ţine bunul la dispoziţia creditorului pentru a putea fi urmărit, or
aceasta este raţiunea finală a constituirii gajului.
c) real (în cazul amanetului) sau consensual (în cazul gajului fără deposedare). Astfel, contractul de amanet se consideră
încheiat din momentul transmiterii bunului către creditor sau terţul desemnat de acesta, dacă în contract nu este prevăzut altfel
(art.466 alin.(3). Pentru ca contractul de gaj înregistrat să se considere încheiat, nu este necesară transmiterea fizică a posesiunii
bunului către creditor, ci doar respectarea cerinţelor de formă.
2. Contractul de gaj fără deposedare trebuie să îmbrace forma scrisă. Spre deosebire de Legea cu privire la gaj, Codul civil nu
mai consideră forma scrisă a contractului de gaj drept o condiţie de valabilitate. Totuşi, contractul va fi nul dacă părţile au
convenit că nerespectarea formei scrise atrage nulitatea (art.211 alin.(2)
Contractul de gaj poate fi încheiat sub forma unui singur înscris, semnat de ambele părţi sau în alt mod prevăzut de art.210 alin.
(2). La acordul părţilor, contractul poate fi încheiat la distanţă, în particular prin folosirea mijloacelor tehnice accesibile şi
acceptabile prin reglementările în vigoare. La încheierea contractului cu utilizarea telefaxului sau a tehnicii electronice, o
deosebită importanţă o prezintă posibilitatea probaţiunii semnăturilor. Semnătura electronică (digitală) poate fi aplicată dacă
părţile au convenit în prealabil asupra modului de identificare a acesteia.
3. Clauza privind gajul poate fi inserată în contractul din care rezultă obligaţia garantată. În acest caz nu este necesară încheirea
unui înscris separat pentru a constitui gajul, cu condiţia că în contratul din care rezultă creanţa garantată au fost incluse toate
elementele contractului de gaj prevăzute de art.468 alin.(4).
Omiterea înscrierii în contractul din care rezultă obligaţia garantată a clauzei privind gajul nu are nici un efect asupra
valabilităţii gajului constituit printr-un înscris separat. În practică creditorul gajist ar putea încheia un contract de gaj cu un terţ
chiar fără ca debitorul obligaţiei garantate să fi avut cunoştinţă de aceasta. O astfel de posibilitate este importantă în special în
ipoteza debutării în activitatea economică a unor întreprinderi mici sau începătoare, care nu dispun de garanţii suficiente, dar
există persoane terţe (în special organizaţii specializate de susţinere a antreprenoriatului) care ar putea oferi garanţii, fără însă ca
debitorii să cunoască acest lucru şi să conteze pe el.
4. Contractul de amanet poate fi încheiat atît în formă scrisă, cît şi prin simpla transmitere a bunului. În cazul în care bunul este
deja în posesiunea creditorului gajist, amanetul apare prin menţiunea posesiunii, dacă debitorul gajist consimte în mod expres
grevarea lui cu titlu de garanţie.
Amanetul bunului corporal se constituie prin remiterea lui conform tradiţiei materiale a lucrului, ca şi în cazul înstrăinării, cu
diferenţa că lipseşte intenţia de strămutare a proprietăţii (nuda traditio în dreptul privat roman). Creditorul gajist care deţine
amanetul acţionează în calitate de detentor precar (vezi comentariul la art.477 alin.(6)
5. Creanţele sunt amanetate prin remiterea către creditor a titlului. Gajul asupra valorilor mobiliare nominative se constituie prin
contract în formă scrisă şi se înscrie în registrul deţinătorilor de valori mobiliare (vezi comentariul la art.470). Dacă dreptul la
acţiuni sau obligaţiuni este confirmat prin certificat, acesta urmează a fi transmis în posesiunea creditorului gajist (art.28 alin.
(3), Legea 199/1998). Transmiterea valorii mobiliare creditorului fără încheierea contractului de gaj nu constituie dreptul de gaj
(art.165 alin.(2). Gajul se consideră constituit numai după ce sunt întrunite două condiţii stabilite de lege: efectuarea înscrierilor
respective în registru şi transmiterea către creditorul gajist a certificatelor asupra valorilor mobiliare (art.28 alin.(4), Legea
199/1998). Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea gajului.
Cambiile sunt grevate prin încheierea unui contract în scris. Cambia este transmisă în posesiunea creditorului, făcîndu-se un gir
cu menţiunea gajului. La constituirea gajului, creditorul are dreptul să ceara avalul deplin sau parţial a cambiei de către bancă
(art. 73 alin.(2), Legea 1527/1993).
Amanetul bunurilor în lombard se constituie prin emiterea unei chitanţe de lombard, care este transmisă debitorului gajist.
Regulile de emitere şi circulaţie a chitanţelor de lombard sunt stabilite prin Regulamentul cu privire la modul de organizare,
funcţionare si licenţiere a activităţii lombardurilor aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.204 din 28.03.95 (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.23 din 27.04.1995)
6. În cazul în care bunul gajat este înmagazinat, adică predat la un depozit de mărfuri, pe lîngă recipisa de magazinaj va fi
întocmită şi o recipisă de gaj al înmagazinării. Transmiterea gajului în acest caz se produce prin andosarea şi remiterea recipisei
de gaj (art.1127).
Crearea circuitului cambial şi al warrantelor (recipiselor de gaj al înmagazinării) este o premisă juridică importantă pentru
catalizarea procesului de reproducţie şi creştere economică în societate, iar utilizarea largă a warrantelor ar permite
producătorilor agricoli să obţină mijloace circulante la sezon fără a fi nevoiţi să comercializeze producţia agricolă înainte ca
preţul acesteia să fie satisfăcător. Astfel, după depozitarea roadei şi primirea recipiselor de magazinaj şi de gaj, debitorul va
putea obţine finanţare contra gajului producţiei depozitate. În acest caz debitorul va transmite ambele recipise creditorului (cea
de magazinaj – în custodie, iar cea de gaj – prin gir), acesta fiind obligat să i le restituie după stingerea obligaţiei garantate.
Menţionăm că proprietarul poate cere magazinerului eliberarea mai multor recipise pe părţi ale bunului şi le va utiliza pentru
acoperirea necesităţilor de finanţare periodică. Pentru reglementarea circuitului recipiselor de înmagazinare şi de gaj, se impune
necesitatea elaborării unui act normativ special.
7. Contractul de gaj se încheie în formă solemnă (autentică) atunci cînd transmiterea proprietăţii bunului se face prin formă
autentică. Remarcăm că din rîndul cerinţelor legale privitor la transmiterea bunului, numai cerinţa faţă de formă este
obligatorie în cazul gajului. Alte cerinţe sunt aplicabile doar în virtutea principiului analogiei dreptului (art.5 alin.(1), dacă nu
contravin esenţei gajului.
Nu se cere ca contractul de gaj să urmeze forma actului juridic care dă naştere obligaţiei garantate. Astfel, nu se cere a fi
autentificat gajul doar pe motiv că obligaţia garantată rezultă dintr-un act autentic. Totuşi, dacă obligaţia principală şi gajul
autentificat rezultă dintr-un singur contract (ex. împrumut garantat cu ipotecă), acesta va fi încheiat în formă autentică (vezi
nota 3 supra).
Urmează a fi autentificate următoarele gajuri:
a) ipoteca (art.468 alin.(2), inclusiv ipoteca drepturilor reale (în virtutea art.289): uzufructul (art.369 alin.(2), uzul şi abitaţia
(art.427), servitutea (art.431), superficia (art.443 alin.(4);
b) ipoteca de întreprinzător, dacă în componenţa obiectului grevat sunt imobile sau alte bunuri transmisibile prin act autentic. S-
a considerat la acest capitol că ipoteca de întreprinzător ar putea lua naştere din mai multe contracte de gaj, fiecare făcut după
forma ce-i este aplicabilă. O astfel de opinie nu este corectă pentru că în acest caz s-ar nega specificul acestei forme a gajului,
rezultat din conţinutul ei (art.27, Legea 449/2001).
c) gajul părţilor sociale din societatea cu răspundere limitată (art.152 alin.(9), coroborat cu art.468 alin.(1).
8. Autentificarea contractelor de gaj se face de notar. Consulii sau funcţionarii abilitaţi cu autentificarea actelor ai autorităţilor
publice locale nu sunt în drept să autentifice contracte de gaj (art.36 şi art.37, Legea 1453/2002). Părţile se pot adresa oricărui
notar, indiferent de locul de amplasare a bunului (art.35 alin.(1), Legea 1453/2002).
Contractul va fi semnat în faţa notarului de către părţi sau reprezentanţii acestora, împuterniciţi prin procură generală sau
specială, autentificată notarial (art.252 alin.(2). Dacă contractul a fost semnat anterior prezentării pentru autentificare,
semnatarul trebuie să confirme personal că documentul a fost semnat de el.
Notarul va stabili identitatea părţilor şi reprezentanţilor, va verifica capacitatea de exerciţiu şi va solicita prezentarea
documentelor necesare pentru autentificare. Notarul este obligat să verifice dacă contractul este în conformitate cu intenţiile
reale ale părţilor şi dacă nu este în contradicţie cu legislaţia. Alte cerinţe faţă de procedura autentificării sunt stabilite de Legea
nr.1453-XV din 08.11.2002 cu privire la notariat.
9. Încălcarea cerinţei faţă de forma solemnă a contractului atrage nulitatea absolută a acestuia. Dacă creditorul a executat
obligaţiile ce cad în sarcina lui, iar debitorul se opune autentificării, creditorul poate cere instanţei de judecată validarea
contractului de gaj (Dec. Col.Civil al Curt.Apel, nr.2r-470 din 10.08.1999). Contractul validat de judecată produce efecte
juridice fără a mai fi autentificat (art.213 alin.(2).
10. Contractul de ipotecă poate fi încheiat şi odată cu încheierea contractului de vînzare-cumpărare a imobilului, ca gaj asupra
bunurilor viitoare (art.11, Legea 449/2001). În acest caz dreptul de preferinţă a creditorului gajist apare de la momentul
înregistrării dreptului de proprietate şi de ipotecă în registru.
11. Conform regulii generale (art.208 alin.(5), orice modificare sau completare a contractului de gaj va fi făcută în forma
prevăzută pentru contract.
12. Alineatul (4) stabileşte clauzele esenţiale ale contractului de gaj. Acestea sunt.
a) numele sau denumirea creditorului şi debitorului gajist. Numele persoanei fizice va include numele de familie şi prenumele
(art.28 alin.(2), iar denumirea persoanei juridice – forma juridică de organizare şi denumirea individuală (art.66). Atunci cînd
părţile vor fi reprezentate de o altă persoană, se vor indica acelaşi date despre reprezentant şi se va face referire la actul de
reprezentare.
b) domiciliul (art.30) sau sediul (art.67) părţilor. Cu toate că răspunderea pentru comunicarea datelor false rămîne a celui care
le-a prezentat, creditorul gajist este încurajat să verifice documentar domiciliul sau sediul debitorului gajist, în particular în
ipoteza adresării în judecată pentru deposedarea silită.
c) exprimarea acordului debitorului gajist de a constitui gajul în favoarea creditorului. Acordul trebuie să fie expres şi
necondiţionat şi să întrunească condiţiile de valabilitate a consimţămîntului (art.199).
d) tipul gajului – gaj înregistrat (cu deposedare) sau amanet (fără deposedare). Pentru motive practice, tipul gajului poate fi
indicat şi în titlul contractului de gaj.
e) descrierea bunului gajat, cerinţă care reiese din principiul specializării gajului. Este recomandabil a insera următoarele date:
(i) în cazul ipotecii – destinaţia bunului (este preferabil a se conduce de nomenclatorul utilizat de oficiile cadastrale teritoriale
ale Agenţiei de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru), adresa (localitatea, strada şi numărul poştal – dacă există), componenţa şi
suprafaţa imobilului, numărul cadastral şi data înregistrării dreptului de proprietate a debitorului gajist;
(ii) în cazul bunurilor mobile corporale – denumirea, datele de înmatriculare (dacă bunul este supus înmatriculării de stat),
cantitatea şi asortimentul (după caz);
(iii) în cazul unei universalităţi de bunuri – caracteristicile de gen (individualizarea părţilor componente nu este necesară –
art.24, Legea 449/2001);
(iv) în cazul creanţelor – debitorul, cuantumul creanţei, scadenţa, modalităţile ce o afectează (după caz). Indicarea numărului
contului bancar în cazul grevării depozitului bancar nu este obligatorie.
f) estimarea bunului gajat. Părţile pot conveni ca estimarea (evaluarea) să fie făcută de creditorul gajist sau de un terţ, în ambele
cazuri debitorul gajist fiind în drept să o conteste pînă la includerea ei în contract. Valoarea estimativă a bunului gajat este de
regulă inferioară valorii reale, or la stabilirea ei se va ţine cont de amortizarea (uzura) viitoare şi cheltuielile de urmărire
posibile. Băncile care acordă credite trebuie să dispună de instrucţiuni detaliate care să prevadă modalităţi de evaluare adecvată
a gajului şi indicatori relativi de acoperire a creditelor cu gaj (pct.4.2.2.1, Hotărîrea CA al BNM 153/1997).
g) locul aflării bunului gajat, atît în cazul cînd acesta se află în posesiunea debitorului gajist, cît şi a creditorului. De regulă, prin
contract debitorul va fi oprit a deplasa bunul gajat în alt loc fără acordul creditorului, cel puţin din raţiunea asigurării
posibilităţii controlului gajului.
h) esenţa şi scadenţa obligaţiei garantate, cuantumul obligaţiei pecuniare şi valoarea altor obligaţiei garantate fără dobînzi şi
cheltuieli. În cazul în care debitorul gajist este debitor al obligaţiei garantate, clauza privind obligaţia poate fi inserată prin
referire la contractul din care rezultă obligaţia principală, iar modificarea obligaţiei principale nu obligă la modificarea
contractului de gaj. Dacă debitorul gajist nu este debitor al obligaţiei garantate, modificarea obligaţiei determină modificarea
corespunzătoare a contractului de gaj. În caz contrar modificarea nu-i va fi opozabilă debitorului gajist, iar gajul constituit
pentru un anumit termen se stinge la expirarea acestui termen (pct.4, Hot. Plen. Curt.Supr.Just. 11/1999).
i) clauza privind permiterea sau interzicerea gajului următor (art.480). Interdicţia de a constitui gaj următor fără acordul
creditorului poate fi depăşită prin obţinerea unui atare acord, fără a fi necesară modificarea contractului de gaj.
13. Pe lîngă clauzele esenţiale, părţile pot insera în contract şi alte stipulaţiuni, care ar proteja adecvat interesele lor.
Următoarele clauze facultative sunt recomandabile:
a) indicarea temeiului apariţiei dreptului de proprietate a debitorului gajist asupra obiectului gajului. Verificarea actelor care au
dat naştere dreptului debitorului asupra gajului face ca creditorul să fie cunoscut cu drepturile terţilor asupra gajului,
coproprietarii, eventualele nereguli în actele de proprietate, protejîndu-se astfel de nulitatea gajului (a se vedea de ex. Deciziile
Col.Civil al Curt.Supr.Just nr.2r/a-420/2001 din 14.11.2001, nr.2r/o-179/2001 din 11.05.2001, nr.2r/a-383/2001 din 14.11.2001;
Hot Plen Curt.Supr.Just nr.4-2r/a-64/2000).
b) declaraţii ale debitorului gajist prin care acesta ar confirma că el este proprietar legitim al gajului şi dreptul său nu este
contestat sau viciat. Declaraţiile false care au determinat cauzarea unor prejudicii creditorului atrag răspunderea, inclusiv
penală, a debitorului gajist;
c) modul de acoperire a cheltuielilor de constituire a gajului (autentificarea contractului, înregistrarea gajului etc.); a
cheltuielilor de predare, transportare, întreţinere, păstrare şi conservare a amentului; a cheltuielilor aferente controlului şi
inspectării gajului fără deposedare;
d) întinderea gajului;
e) modul şi temeiurile modificării sau rezolvirii contractului (art.668 alin.(3);
f) drepturile şi obligaţiunile părţilor (vezi comentariul la art.476).
14. În cazul în care aceeaşi persoană constituie mai multe gajuri, prin contract părţile pot stabili o prioritate a urmăririi.

Articolul 469. Informarea creditorului cu privire la drepturile tertilor

La incheierea contractului de gaj, debitorul gajist este obligat sa notifice in scris creditorul gajist cu privire la
drepturile tertilor asupra obiectului gajului cunoscute de el la momentul constituirii gajului. Neexecutarea
acestei obligatii acorda creditorului gajist dreptul de a cere executarea anticipata a obligatiei garantate prin gaj
sau modificarea conditiilor contractului de gaj daca drepturile tertilor diminueaza garantia creditorului.

1. Gajul, ca un drept real (ius in re), conţine două caracteristici esenţiale care îl definesc – dreptul de urmărire şi dreptul de
preferinţă. Dreptul de preferinţă, definit ca dreptul de a fi plătit cu preferinţă faţă de alţi creditori din produsul exercitării
dreptului de gaj, este un drept absolut, opozabil tuturor. Valoarea practică a dreptului de preferinţă este diminuată însă de viciile
juridice ale bunului gajat (art.764).
Pentru aprecierea corectă a conţinutului cantitativ al garanţiilor oferite de gaj, creditorul trebuie să cunoască toate drepturile
reale, care grevează un bun propus ca garanţie. Acestui drept îi este corelată obligaţia debitorului gajist de a-l informa pe
creditor privind drepturile terţilor, despre care el are cunoştinţă. Obligaţia numită nu se consideră încălcată dacă debitorul gajist
a omis să notifice creditorul despre acele drepturi asupra bunului, care nu-i erau cunoscute (ex. un drept de restituţie obţinut de
un terţ în temeiul unei decizii judiciare).
2. Notificarea se face în scris şi poate îmbrăca forma unei clauze a contractului de gaj sau poate fi emisă separat. În ultimul caz
debitorul trebuie să dispună de probe că ea a fost adusă la cunoştinţa creditorului gajist.
3. Dacă în perioada acţiunii contractului de gaj creditorul va afla despre existenţa la momentul constituirii gajului a unor
drepturi ale terţilor asupra gajului, el are opţiunea alternativă să ceară executarea anticipată a obligaţiei garantate sau
modificarea contractului. Dacă drepturile reale s-au născut fără cunoştinţa creditorului după constituirea gajului, ultimul este în
drept să exercite opţiunile numite doar dacă aceasta a fost prevăzut de contract.
Executarea anticipată poate fi cerută numai în situaţia cînd debitorul gajist este şi debitor al obligaţiei garantate, în caz contrar
debitorului nefiindu-i imputabilă încălcarea comisă de debitorul gajist (art.603). Totuşi, dacă în contractul ce dă naştere
obligaţiei garantate va fi prevăzută răspunderea debitorului pentru încălcarea debitorului gajist, creditorul îşi va putea exercita
dreptul de a cere executarea anticipată.
Creditorul nu va fi îndreptăţit să ceară executarea anticipată a obligaţiei dacă drepturile tăinuite nu diminuează garanţia.
Cu toate că nu este prevăzut expres, creditorul gajist care cere executarea anticipată pe motivul stabilit la art.469 poate iniţia şi
exercitarea dreptului de gaj, prin analogie cu art.483, dar numai atunci cînd drepturile terţilor nu determină stingerea dreptului
de proprietate a debitorului asupra gajului.

Articolul 470. Inregistrarea gajului

(1) Gajul fara deposedare trebuie sa fie inscris, in modul prevazut de lege, intr-un registru public.
(2) Gajul se inregistreaza in modul urmator:
a) ipoteca se inregistreaza conform legislatiei privind cadastrul bunurilor imobile la organul cadastral
teritorial in a carui raza teritoriala este amplasat bunul imobil ipotecat. Contractul de gaj se prezinta pentru
inregistrarea ipotecii in termen de 3 luni de la data incheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nulitatea
contractului. Daca contractul de vinzare-cumparare si contractul de gaj sint incheiate concomitent, dreptul de
proprietate si ipoteca trebuie sa fie inregistrate consecutiv;
b) ipoteca de intreprinzator se inregistreaza, in conformitate cu prezentul cod, la biroul notarial in a carui raza
teritoriala se afla intreprinderea;
c) gajul titlurilor de valoare nominative se inscrie in registrul detinatorilor titlurilor de valoare nominative;
d) gajul titlurilor de valoare ale statului se inscrie in registrul detinatorilor titlurilor de valoare ale statului;
e) gajul celorlalte bunuri mobile se inscrie in registrul gajului bunurilor mobile;
f) gajul drepturilor de proprietate intelectuala se inscrie in registrul proprietatii intelectuale.
(3) Particularitatile inscrierii gajului in registrele mentionate la alin.(2) se reglementeaza de legislatia privind
functionarea registrelor respective.

1. În virtutea principiului publicităţii gajului fără deposedare, acesta urmează a fi înscris într-un registru public. Aceasta este atît
o condiţie de constituire a gajului (ad validatem), cît şi una care determină exercitarea dreptului de preferinţă faţă de terţi (ad
probationem).
La originea apariţiei sale gajul fără deposedare a fost ocult (clandestin). Aceasta permitea proprietarului să comită fraude, cele
mai întîlnite fiind grevarea repetată a aceluiaşi bun şi antedatarea constituirii gajului. În acest mod creditorul nu era suficient de
bine protejat, ceea ce-l determina să fie refractar ideei de gaj fără deposedare, îngustînd astfel sfera de aplicare a lui. Evoluţia
istorică a luat calea afirmării principiului publicităţii, care a fost aplicat iniţial ipotecii pentru ca ulterior să se extindă asupra
altor gajuri fără deposedare.
2. Gajul fără deposedare se înscrie în unul dintre registrele în care este ţinută evidenţa bunurilor sau persoanelor în conformitate
cu prevederile Legii cu privire la registre nr.1320-XIII din 25.09.1997 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.77-78 din
27.11.1997). Accesul la informaţia despre gaj înscrisă în registru este publică, orice persoană fiind în drept a solicita şi primi
informaţia ce-l interesează sub formă de extras din registru.
În funcţie de caracterul bunului, legea stabileşte proceduri distincte pentru înregistrarea drepturilor în diferite registre.
3. Modul şi procedura de înregistrare a ipotecii se stabileşte de Codul civil (Cartea a doua, Titlul V), Legea cadastrului
bunurilor imobile nr.1543-XIII din 25.02.98 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.44-46 din 21.05.1998) şi
Instrucţiunea cu privire la înregistrarea bunurilor imobile şi a drepturilor asupra lor, aprobată prin Ordinul nr.16 A din
23.10.1998 a Agenţiei Naţionale Cadastru, Resurse Funciare şui Geodezie (Cadastrul bunurilor imobile, Culegere..., Chişinău,
1999).
Ipoteca este înregistrată de registratorul oficiului cadastral teritorial în raza cărui este amplasat imobilului la cererea creditorului
sau debitorului gajist. Raza de acţiune a fiecărui oficiu teritorial este stabilită de autoritatea publică ierarhic superioară. Ipoteca
se înregistrează în baza cererii debitorului gajist sau a creditorului gajist, la care se anexează contractul de gaj împreună cu o
copie a acestuia şi documentele indicate în contract.
Cererea de înregistrare împreună cu actele numite poate fi depusă în limita termenul de trei luni de la data încheierii
contractului de gaj, sub sancţiunea nulităţii. Ipoteca se înscrie în subcapitolul trei din capitolul respectiv al Registrului bunurilor
imobile, prin inserarea datelor despre creditorul gajist, obiectul ipotecii şi termenul de acţiune al acesteia (dacă acesta a fost
stabilit), valoarea obligaţiei garantate sau modul de determinare a ei. Înscrierea se confirmă prin aplicarea parafei pe contractul
de ipotecă şi eliberarea, la cerere, a extrasului din registru. Ipoteca se consideră înregistrată de la data depunerii cererii de
înregistrare.
Dacă contractul de ipotecă se încheie odată cu contractul de vînzare-cumpărare a imobilului, registratorul va înscrie mai întîi
dreptul de proprietate şi apoi ipoteca.
4. În conformitate cu Codul civil ipoteca de întreprinzător se înregistrează de notarul în a cărui rază teritorială se află
întreprinderea. Norma prezintă inconveniente majore legate de restrîngerea competenţei generale atribuite notarului la
înregistrarea gajului şi mai ales de confuzia legată de registrul în care urmează a fi înscrisă ipoteca de întreprinzător. Pentru că
nu este un act notarial, înregistrarea ipotecii de întreprinzător nu poate fi înscrisă în registrul actelor notariale, ţinut de fiecare
notar. O soluţie practică pentru depăşirea confuziei date ar fi înscrierea de către notar a ipotecii de întreprinzător în registrul
gajului bunurilor mobile, atîta timp cît obiectul gajului sînt bunuri mobile. Dacă în componenţa obiectului ipotecii de
întreprinzător sînt şi bunuri susceptibile înregistrării în alte registre, gajul urmează a fi înscris şi în fiecare din aceste registre.
Aceasta soluţie corespunde Legii cu privire la gaj, din care rezultă că gajul (ipoteca) de întreprinzător se înscrie în toate
registrele în care se ţine evidenţa bunurilor din care se compune obiectul gajului.
5. Reglementarea modului de constituire a gajului titlurilor de valoare nominative se conţine în Legea cu privire la piaţa
valorilor mobiliare nr.199-XIV din 18.11.98 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28 din 23.03.1999) şi
Regulamentului privind gajul valorilor mobiliare corporative aprobat prin Hotărîrea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare
nr.4/4 din 6.02.2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.46-47 din 19.03.2003).
Gajul titlurilor de valoare corporative se înscrie în registrul deţinătorilor titlurilor de valoare în temeiul contractului de gaj la
cererea creditorului sau debitorului gajist. Registratorul va efectua înscrierea gajului în rubrica respectivă (art.164 alin.(4) în
termen de cel mult trei zile din ziua primirii cererii de înregistrare a gajului. Efectuarea înregistrării va fi confirmată printr-un
extras din registru.
6. Gajul titlurilor de valoare ale statului este reglementat de dispoziţiile Legii privind datoria de stat si garanţiile de stat nr.943-
XIII din 18.07.96 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.75-76 din 21.11.1996) şi ale Regulamentului cu privire la
sistemul electronic de înscrieri în conturi ale hîrtiilor de valoare de stat dematerializate aprobat prin Hotărîrea Consiliului de
Administraţie a BNM nr.9/08 din 02.02.96 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.26-27 din 02.05.1996).
Gajul bonurilor de trezorerie, a bonurilor de acoperire a decalajului de casa şi a obligaţiunilor de stat emise în formă de înscriere
în conturi se înscrie într-un registru special numit „Sistemul de înregistrare în conturi”. Conform definiţiei, acesta este un sistem
în formă de înscrieri în conturi prin intermediul căruia titlurile de valoare numite sînt înregistrate şi menţinute de către Banca
Naţională a Moldovei - agent fiscal al statului. Sistemul este compus din două nivele. În primul nivel, care se află nemijlocit la
Banca Naţională a Moldovei, evidenţa operaţiunilor participanţilor (instituţii financiare autorizate şi participanţi indirecţi) se
ţine în trei conturi. În contul nr. III este ţinută evidenţa titlurilor de stat grevate cu gaj în favoarea BNM. În mod similar este
organizat şi nivelul al doilea, delegat băncilor participante pentru evidenţa titlurilor de stat ale clienţilor săi. Gajul titlurilor de
stat se înregistrează în baza formularelor speciale, iar în cazul împrumuturilor acordate statului de către BNM cu garanţia
titlurilor de stat - printr-un certificat global.
7. De rînd cu Legea cu privire la gaj, Codul civil prevede că gajul obiectelor proprietăţii intelectuale urmează a fi înregistrat în
registrul proprietăţii intelectuale.
8. Înregistrarea gajului altor bunuri mobile, decît cele menţionate mai sus, inclusiv a universalităţii de lucruri sau creanţe, se
efectuează în registrul gajului bunurilor mobile. Acesta este ţinut de Ministerul Justiţiei prin intermediul reţelei de notari.
Cererea (demersul) de înregistrare este înaintat oricărui notar conectat la registrul gajului, care are acces activ (drept de a opera
modificări) la registru. Înregistrarea gajului se efectuează de notar prin înscrierea datelor din formularul cererii de înregistrare
direct în registrul unic al gajului. Notarul remite solicitantului o confirmare semnată de el a înscrierii gajului, care va conţine
informaţia din cerere şi momentul înregistrării. Datele din registrul computerizat al gajului sunt transcrise în registrul ţinut în
formă manuală prin completarea cărţilor registrului (pct.16, HG 849/2002).
Orice persoană interesată poate avea acces pasiv continuu la registrul gajului. Acesta se efectuează în bază de contract încheiat
cu deţinătorul registrului gajului. Creditorii, în special băncile, vor avea de optat între a consulta ei însăşi registrul gajului,
contractînd un acces continuu, şi a solicita notarilor eliberarea extraselor din registru. Ultima opţiune pare a fi mai sigură, cel
puţin în aspect de probaţiune, fiind recomandabilă totuşi utilizarea paralelă a ambilor opţiuni.

Articolul 471. Efectele inregistrarii

(1) Faptul ca informatia cu privire la gaj este inscrisa in registrul gajului constituie o prezumtie legala a veridicitatii
ei.
(2) Inregistrarea gajului nu confera validitate unui gaj lovit de nulitate.
(3) Din momentul inregistrarii gajului nimeni nu poate invoca necunoasterea informatiei inscrise in registrul
gajului.
(4) In raport cu tertii de buna-credinta, debitorul gajist sau creditorul gajist nu poate invoca incorectitudinea
informatiei inscrise in registrul gajului.

1. Efectele principale ale publicităţii gajului sunt naşterea gajului şi opozabilitatea lui faţă de terţi (vezi comentariul la art.470).
În cazul în care a respectat cerinţele faţă de forma contractului, creditorul gajist trebuie să fie sigur că a obţinut o garanţie
valabilă şi exercitabilă.
Din efectele principale ale înregistrării decurg şi alte efecte, cu caracter secundar, unele dintre care manifestîndu-se în relaţiile
dintre părţi, altele – în raport cu terţii.
2. În raporturile dintre părţi înregistrarea gajului înseamnă întrunirea condiţiilor de formă ale constituirii unui gaj valabil.
Aceasta nu are însă incidenţă asupra condiţiilor de fond, adică cele care se referă la persoana creditorului şi debitorului gajist,
creanţa garantată şi obiectul gajului şi care sînt condiţii care ţin de acordul de voinţă a părţilor. Aceste din urmă condiţii sunt de
substanţă, iar nerespectarea lor poate atrage nulitatea absolută sau relativă a contractului (art.216).
Nulitatea absolută a gajului nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către părţi a contractului, iar nulitatea relativă poate fi
acoperită numai prin voinţa persoanei în a cărei interes este stabilită. Nulitatea gajului nu este înlăturată nici prin înregistrarea
acestuia, or respectarea cerinţelor de formă nu are impact asupra cerinţelor de fond.
3. În raport cu terţii înregistrarea gajului face să se constituie două prezumţii legale – a veridicităţii şi a cunoaşterii generale.
Prezumţia veridicităţii informaţiei înscrise în registru este absolută. Aceasta poate fi desfiinţată cu proba contrară, adusă de
oricare din părţile raportului de gaj. Conţinutul greşit al informaţiei din registru nu poate fi însă invocat în faţa terţului care nu
ştia şi nu trebuia să ştie despre existenţa unor atare greşeli. Buna-credinţă a terţului se prezumă pînă la proba contrară (art.9).
Remarcăm că sub acest aspect terţele persoane sunt protejate suficient, ceea ce oferă o credibilitate înaltă sistemului de
înregistrare a gajului. Codul civil a făcut un pas înainte faţă de Legea cu privire la gaj, care nu recunoştea prezumţia veridicităţii
informaţiei înscrise în registrul gajului (art.44).
Mai puţin protejat este creditorul gajist, care trebuie să manifeste o prudenţă deosebită faţă de modul în care condiţiile gajului
convenite cu debitorul gajist au fost corect reproduse în registrul gajului.
4. Cea de-a doua prezumţie care operează în raport cu terţii se referă la opozabilitatea înregistrării gajului, care este şi ea
absolută. Nimeni nu poate invoca necunoaşterea informaţiei despre gaj odată ce aceasta a fost înregistrată în mod
corespunzător. Prezumţia îi este favorabilă creditorului gajist, fiind deosebit de importantă în cazul bunurilor care se transmit
prin tradiţia materială a lucrului, fără înregistrarea transmiterii dreptului de proprietate şi confirmarea dreptului de proprietate
printr-un extras din registru. Prezumţia cunoaşterii gajului creează premise reale pentru exercitarea ambelor componente
esenţiale ale dreptului real de gaj - dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.

Articolul 472. Inregistrarea executarii obligatiei garantate prin gaj

Documentele care confirma executarea totala sau partiala a obligatiilor garantate prin gaj prezinta temei
pentru inregistrarea modificarii corespunzatoare a datelor din registrul gajului.

Articolul 473. Radierea din registrul gajului a informatiei cu privire la gaj

(1) In urma stingerii gajului, informatia cu privire la gaj urmeaza a fi radiata din registrul gajului.
(2) Pot solicita radierea informatiei cu privire la gaj:
a) creditorul gajist;
b) debitorul gajist, in baza unui demers semnat de ambele parti, a declaratiei scrise a creditorului cu privire la
renuntarea la gaj sau a hotaririi judecatoresti;
c) tertul care a dobindit obiectul gajului, in baza declaratiei scrise a creditorului gajist cu privire la radierea
gajului din registrul gajului, a certificatului eliberat de executorul judecatoresc prin care se confirma ca bunul a
fost dobindit in cadrul procedurii de executare silita, a certificatului eliberat de instanta de judecata pentru
confirmarea faptului ca bunul a fost dobindit in cadrul procesului de insolvabilitate, a hotaririi judecatoresti cu
privire la expirarea gajului, chiar daca nu a fost parte la proces.
(3) In cazul radierii gajului se aplica in modul corespunzator prevederile referitoare la procedura de
inregistrare a lui. Creditorul gajist este obligat sa asigure inregistrarea incetarii gajului imediat dupa executarea
obligatiei garantate prin gaj.

La articolele 472 şi 473

1. Acordul de voinţă a părţilor contractului de gaj privind naşterea, modificarea şi stingerea dreptului de gaj fără deposedare
produce efecte juridice numai cu condiţia publicităţii lui, adică înscrierii într-un registru cu acces public.
Modificării şi stingerii gajului le sunt aplicabile în egală măsură cerinţele de publicitate înaintate faţă de constituirea gajului.
Astfel, modificările operate de părţi la contractul de gaj nu vor produce efecte juridice şi nu vor fi opozabile terţilor dacă nu vor
fi înscrise în acelaşi registru în care a fost înscris gajul. Nu orice modificări ale contractului de gaj însă vor determina
modificarea corespunzătoare a înregistrării gajului, ci doar acele care se referă la informaţiile înscrise în registru. De exemplu,
dacă părţile convin să modifice clauza privind asigurarea gajului, ele nu sunt ţinute să opereze modificări ale datelor din
registru, or astfel de informaţie nu urmează a fi înregistrată. Sînt supuse înregistrării modificările clauzelor esenţiale ale
contractului de gaj (art.468 alin.(4), în măsura în care sunt sau ar putea fi atinse drepturile terţilor.
Modificarea înregistrării gajului nu desfiinţează înscrierea iniţială, ci face ca aceasta să subziste şi să fie accesibilă în
continuare, sub rezerva modificării.
2. Stingerea dreptului de gaj pentru oricare din motivele prevăzute de lege trebuie urmată de radierea înregistrării gajului. Prin
radiere nu se înţelege că inscripţia este ştearsă în mod material din registru. Radierea este operată printr-o menţiune pe
marginea inscripţiei, făcută de persoana care ţine registrul. Dacă radierea este anulată, inscripţia renaşte, iar în registru se va
face o nouă menţiune privind anularea radierii.
3. Radierea poate fi voluntară sau judecătorească.
Radierea voluntară poate fi operată doar cu consimţămînul titularului dreptului de gaj. El se poate adresa nemijlocit persoanei
care ţine registrul sau o poate face mijlocit, prin semnarea unui demers comun de radiere sau eliberînd debitorului gajist ori
terţului dobînditor o declaraţie scrisă din care să rezulte consimţămîntul său pentru radiere. Demersul sau declaraţia pot fi
semnate de creditorul gajist personal sau prin reprezentant. Nu se cere ca procura de împuternicire a reprezentantului să fie
autentificată, chiar dacă se solicită radierea unui gaj constituit prin contract autentic (art.252 alin.(2).
Creditorul nu se poate opune fără temei radierii gajului, dacă debitorul a executat obligaţia garantată. Dacă se va eschiva
îndeplinirii formalităţilor de radiere, creditorul poate fi obligat să despăgubească partea care a fost prejudiciată prin omisiune.
Pentru a consimţi radierea, creditorul gajist trebuie să îndeplinească condiţiile relative la capacitatea sa de a da un consimţămînt
valabil. Astfel, dacă radierea este determinată de executarea creanţei garantate, este suficient ca creditorul să fie capabil de a
primi executarea obligaţiilor. Dacă executarea nu s-a produs, radierea echivalează cu o renunţare la garanţie şi în acest caz
creditorul trebuie să aibă capacitatea de a renunţa şi de dispune de un drept real (ex. tutorele va putea solicita radierea doar cu
permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare – art.42).
4. Legea nu oferă un răspuns cert la întrebarea dacă gajul poate fi radiat fără consimţămîntul expres al creditorului, în temeiul
documentelor ce confirmă executarea obligaţiei garantate. Pornind de la principiul enunţat la art.473 alin.(2) lit.b), conform
cărui cererea de radiere înaintată de debitor trebuie să fie bazată pe un demers sau declaraţie cu semnătura creditorului sau pe
un act judiciar, rezultă că debitorul nu va putea cere radierea în lipsa lor, chiar dacă executarea creanţei garantate poate fi
confirmată cu certitudine (ex. prin act de recepţie, act de verificare). Pentru motivele expuse este recomandabil ca debitorul care
solicită creditorului confirmarea executării obligaţiei, să solicite suplimentar acordul creditorului pentru radierea gajului.
5. Radierea judecătorească operează în temeiul unei hotărîrii judecătoreşti definitive care dispune stingerea gajului sau fapte
juridice care sunt temei pentru stingerea gajului. Sunt echivalente hotărîrilor judecătoreşti alte acte judiciare, prin care se
constată sau se confirmă existenţa unor temeiuri de stingere a gajului.
6. Radierea poate fi anulată:
a) în cazul radierii judecătoreşti – prin desfiinţarea hotărîrii sau altui act judecătoresc în baza căror s-a radiat înregistrarea;
b) în cazul radierii voluntare – dacă creditorul a fost incapabil a consimţi radierea, dacă consimţămîntul a fost viciat, dacă s-a
comis un fals sau executarea creanţei garantate a fost întoarsă.
În rezultatul anulării radierii, inscripţia despre gaj renaşte cu efect retroactiv. Totuşi, ea nu poate fi repusă în rangul iniţial decît
în faţa creditorilor înscrişi înainte de radiere (care cunoşteau existenţa gajului). Inscripţia renăscută nu este opozabilă
creditorilor gajişti înscrişi după radiere, dar înainte de anulare, precum şi dobînditorilor bunului.
7. Procedura modificării sau radierii informaţiilor despre gaj este corespunzătoare celei aplicabile constituirii gajului (vezi
comentariul la art.470).

Articolul 474. Caracterul public al informatiei din registrul gajului

(1) Orice persoana poate lua cunostinta de registrul gajului, poate obtine informatie despre inregistrarea gajului
si extrase din registrul gajului in termen de 3 zile de la data solicitarii.
(2) Debitorul gajist poate cere interzicerea accesului tertilor la informatia din registrul gajului cu privire la
gajul asupra bunurilor sale. In acest caz, se prezuma ca intregul patrimoniu al debitorului gajist este grevat cu gaj.

1. Scopul normei date este de a crea un regim real al publicităţii gajului, în virtutea cărui orice persoană interesată are acces la
informaţia despre gaj înscrisă în registru. Principiul publicităţii este aplicabil ţinerii tuturor registrelor publice sau private
(art.20, Legea 1320/1997) şi permite protejarea atît a intereselor creditorului gajist, cît şi a oricărui terţ. Beneficiul acordat
terţului rezidă în posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de drepturile reale care grevează un bun faţă de care el are un interes. În
acest mod terţul se protejează de viciile juridice ale bunului.
2. Accesul la informaţia din registrul gajului se realizează prin două modalităţi – accesul pasiv şi primirea extraselor din
registru. Accesul pasiv permis la informaţia din registrul gajului bunurilor mobile se poate efectua în temeiul contractului
încheiat cu deţinătorul registrului, contra unui abonament. Accesul la registrul computerizat se realizează la distanţă prin
mijloace de transport electronic a datelor. Această formă de obţinere a informaţiei cu privire la gaj este deosebit de propice
băncilor sau altor instituţii de credit, cheltuielile aferente justificîndu-se pe deplin.
În cazul în care persoana nu este conectată cu acces pasiv la registrul gajului sau cînd doreşte să obţină o informaţie certificată
de registrator, ea poate apela la modul obişnuit de informare, prin depunerea unei cereri. Registratorul este obligat sa furnizeze
informaţii (sa elibereze extrase) din registru în volumul solicitat din momentul în care informaţiile vor fi disponibile, dar nu mai
tîrziu de 3 zile lucrătoare de la data depunerii cererii (art.20 alin.(1), Legea 1320/1997). De regulă, informaţia se eliberează
contra plată, mărimea cărei se stabileşte de persoana care ţine registrul în conformitate cu legislaţia. Extrasul din registru va fi
semnat de registrator sau în numele acestuia de persoana responsabilă de înscrierea datelor în registru, indicîndu-se data
întocmirii extrasului.
3. Ca şi art.46 al Legii 449/2001, norma comentată conţine o excepţie de la principiul publicităţii gajului. Aceasta operează în
cazul în care proprietarul gajului doreşte să oprească accesul altor persoane la informaţia despre gajurile sale, din motive
personale, economice, de securitate sau de altă natură. Menţionăm că pentru a institui prohibiţia debitorul gajist ne este obligat
să prezinte o justificare. Este suficientă depunerea unei cereri registratorului, care este obligat săi dea curs imediat.
Exercitarea dreptul la interzicerea accesului la informaţia despre gaj nu aduce atingere drepturilor creditorului gajist sau a
terţilor. Prezumţia gajului asupra întregului patrimoniu al debitorului, care operează în acest caz, face ca creditorul să fie
protejat de invocarea inexistenţei gajului său. Prezumţia se desfiinţează prin proba contrară.
În practică se poate face uz de dreptul de interdicţie numit în special în cazul debitorilor – persoane fizice, care în acest mod vor
opri accesul altor persoane la informaţia despre starea lor patrimonială, asigurînd secretul vieţii private. Facultatea numită nu
este de o largă aplicabilitate în cazul comercianţilor, care în cadrul acte de comerţ tranzacţionează bunuri, drepturile asupra
cărora trebuie cunoscute partenerilor.

Articolul 475. Contestarea actiunilor sau inactiunilor registratorului gajului

 Orice persoana are dreptul sa atace in instanta de judecata respingerea cererii de inregistrare a gajului,
inregistrarea ilegala, eliberarea de informatie eronata, prezentarea tardiva sau refuzul neintemeiat de a i se
prezenta informatia necesara referitoare la inregistrarea gajului.

1. Scopul normei date este de a crea un regim real de apărare judiciară a persoanei, drepturilor subiective ale cărei le-a fost
adusă atingere prin fapta registratorului. În virtutea principiului apărării judiciare a drepturilor lezate (art.10) persoana care se
consideră lezată în drepturi este în drept să cheme în judecată persoana vinovată şi să pretindă înlăturarea încălcărilor şi
obligarea reparării prejudiciului (art.14).
Art.475 conţine o enumerare a cazurilor cînd persoana se poate adresa instanţei pentru apărarea dreptului lezat. Aceste cazuri
sînt:
a) respingerea cererii de înregistrare a gajului. Pot cere obligarea registratorului să înscrie gajul atît creditorul, cît şi debitorul
gajist, dacă consideră că cererea de înregistrare a fost respinsă fără temei.
b) înregistrarea ilegală: înscrierea gajului în alt registru decît cel indicat în lege, încălcarea procedurii de înregistrare,
înregistrarea unui gaj inexistent, înregistrarea gajului în favoarea altui creditor sau pe numele altei persoane decît debitorul
gajist, comiterea unor incorectitudini la înregistrare (referitoare la obiectul gajului, creanţa garantată, permisiunea sau
interdicţia gajului repetat etc.), înscrierea unui gaj repetat dacă acesta a fost interzis prin contractele anterioare, primirea şi
satisfacerea cererii de înregistrare dacă aceasta trebuia conform legii respinsă, alte încălcări ale legii. Acţiunea poate fi înaintată
de părţi sau orice terţ care se consideră lezat.
c) eliberarea de informaţie eronată, cu întîrziere sau refuzul neîntemeiat de prezentare a informaţiei despre gajurile înregistrate.
Pentru că accesul la registru este public, orice persoană poate contesta acţiunile sau omisiunile registratorului în legătură cu
încălcarea obligaţiilor de informare.
2. Acţiunea se înaintează la instanţa de la domiciliul sau sediul persoanei care ţine registrul (art.38, Cod.Proc.Civ.). Acţiunea se
examinează după procedura contenciosului civil sau, după caz, administrativ. În cazul în care legea prevede soluţionarea
prealabilă pe cale extrajudiciară a litigiului, reclamantul este ţinut să o respecte, sub sancţiunea restituirii cererii de chemare în
judecată (art. 170, Cod.Proc.Civ.).
3. Prejudiciul cauzat persoanei lezate în drepturile ei va fi determinat de instanţă conform probelor prezentate. Prejudiciul se
repartă integral din contul persoanei care ţine registrul. Aceasta are dreptul la acţiune în regres faţă de persoana din vina cărui a
fost cauzat prejudiciul.
În scopul reparării prejudiciului cauzat prin fapta funcţionarilor oficiilor cadastrale teritoriale a fost creat un fond de garanţie,
administrat de Agenţia de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru (art.49, Legea 1543/1998). Efectuarea plăţilor din fondul de rezervă
se efectuează în baza deciziei unei comisii create de Guvern (art.50 alin.(5), Legea 1543/1998 ).
4. Dreptul de contestare prevăzut la art.475 nu aduce atingere altor drepturi ale persoanelor interesate sau prezumţiilor legale.
Astfel, în cazul apariţiei unui litigiu în legătură cu prezentarea unor informaţii incorecte de către registrator, beneficiarul
informaţiei este protejat prin prezumţia veridicităţii informaţiei înscrise în registru (art.471), dacă creditorul gajist nu va proba
că persoana căreia i-a fost prezentată informaţie incorectă ştia sau trebuia să ştie că aceasta nu este veridică.

S e c t i u n e a a 3-a
DREPTURILE SI OBLIGATIILE
PARTILOR CONTRACTULUI DE GAJ

Articolul 476. Dispozitii generale cu privire la drepturile si obligatiile partilor contractului de gaj

(1) Debitorul gajist si creditorul gajist sint liberi sa stabileasca, prin acord de vointa, drepturile si obligatiile
fiecaruia dintre ei daca legea nu prevede altfel.
(2) Creditorul gajist poate desemna un gestionar al gajului. Gestionarul actioneaza in numele creditorului gajist
si intreprinde orice actiune in legatura cu obiectul gajului, in limitele drepturilor acestuia, cu exceptia dreptului
de a transmite obligatia garantata prin gaj. Debitorul gajist ori tertul la care se afla bunul este obligat sa urmeze
indicatiile gestionarului gajului.
(3) In caz de amanetare, o data cu incetarea dreptului de gaj, creditorul gajist este obligat sa restituie imediat
debitorului gajist bunul gajat.

1. Conţinutul raportului juridic de gaj este reglementat prin lege şi prin acordul părţilor exprimat în conformitate cu legea.
Drepturile şi obligaţiile părţilor raportului de gaj rezultă din caracterul de drept real al gajului, care însă este un drept real
imperfect.
S-a arătat în doctrină că gajul se află la hotarul drepturilor reale şi obligaţionale. Argumentele sunt următoarele:
a) în virtutea unui drept real titularul este în drept să folosească bunul, însuşind produsul exploatării lui. Scopul constituirii
gajului este însă altul – de a crea un mecanism de compensare a creditorului în caz de neexecutare a obligaţiei garantate,
precum şi a preveni (preîntîmpina) neexecutarea ei de către debitor şi a stimula prin iminenţa survenirii unor efecte
nefavorabile;
b) gajul are un caracter limitativ, proprietarul bunului fiind de regulă limitat în dreptul de dispoziţie, iar în cazul amanetului –
deposedat cu titlu provizoriu şi condiţionat;
c) în cazul unor construcţii specifice, cum ar fi gajul universalităţii de bunuri, a bunurilor în circulaţie şi proces de prelucrare,
nu se respectă principiului specializării gajului şi nu este exercitabil dreptul de urmărire.
2. Pornind de la principiul libertăţii contractuale (art.1) părţile contractului de gaj sunt libere să stabilească conţinutul
contractului în limitele normelor imperative de drept. Odată încheiat legal, contractul obligă părţile atît la ceea ce au stipulat
direct, cît şi la ceea ce rezultă din natura gajului în conformitate cu lege, uzanţele sau principiul echităţii (art.668).
Părţile nu pot include în contract clauze care contravin legii, iar dacă au fost incluse acestea sunt lovite de nulitate absolută.
Astfel, este prohibit expres pactul comisoriu (contractul pignorativ), adică clauza privind transmiterea dreptului de proprietate a
gajului către creditorul gajist în cazul încălcării obligaţiunii principale (art.13 alin.(7), Legea 449/2001). Estre nulă şi clauza
prin care părţile stabilesc un alt mod de repartizare a cheltuielilor de judecată în caz de litigiu, decît cel prevăzut imperativ de
lege (art.94, Cod.Proc.Civ.).
3. Pe lîngă drepturile şi obligaţiile stabilite de lege, părţile ar putea să includă în contract stipulaţiuni privind:
a) asigurarea gajului, care este deopotrivă interesantă creditorului şi debitorului gajist. Creditorul gajist prin asigurare se
protejează de pericolul pieirii şi distrugerii bunului gajat, iar debitorul gajist va reduce în acest mod riscurile aferente activităţii
şi, implicit, executării obligaţiei garantate. Părţile pot conveni ca dreptul la despăgubirea de asigurare să fie cesionat către
creditor sau ca acesta să fie desemnat în calitate de co-beneficiar al asigurării (art.1308), dreptul căruia se naşte în caz de
încălcare a dreptului de gaj.
b) prezentarea de către debitor a rapoartelor periodice despre starea şi schimbările în structura bunurilor gajate. Clauza este
importantă în special în cazul bunurilor supuse transformării (ex. o construcţie în curs de execuţie) sau prelucrării (ex. cereale,
struguri, ţesături, hîrtie poligrafică).
c) modul şi condiţiile de efectuare de către creditor a controlului şi inventarierii bunurilor gajate, precum şi de acoperire a
cheltuielilor aferente;
d) obligaţia de informare, debitorul gajist urmînd să notifice creditorul despre oricare fapte (ex. sechestru, acţiune de
revendicare, decizie a autorităţii publice) care îi sunt cunoscute şi creează pericolul diminuării sau pierderii garanţiei.
Debitorului i se va cere prezentarea fără întîrziere a tuturor actelor obţinute după constituirea gajului, prin care se modifică
regimul juridic al bunului sau din care iau naştere unele drepturi asupra bunului (ex. actul de recepţie finală – în caz de
finalizare a unei construcţii, decizia organului administraţiei publice locale privind schimbarea destinaţiei imobilului).
4. Creditorul gajului fără deposedare este în drept să delege exercitarea drepturilor şi obligaţiilor sale unui gestionar al gajului.
Delegarea poate fi parţială sau deplină şi cuantumul ei este stabilit de comun acord de creditor şi gestionar. Obiect al delegaţiei
poate fi oricare drept sau obligaţie ale creditorului gajist, inclusiv dreptul de a exercita gajul şi de primi produsul vînzării
gajului. Desemnarea se poate produce prin contractul de gaj sau mai tîrziu, în limita termenului de acţiune a contractului de gaj.
Pentru ca desemnarea gestionarului gajului să fie opozabilă terţilor informaţia despre gestionar trebuie înscrisă în registrul în
care este înscris gajul. Regula este prevăzută expres doar pentru registrul bunurilor mobile (art.39 alin.(2), Legea 449/2001), dar
se aplică prin analogie a legii pentru toate alte registre în care se înscrie gajul.
Din momentul înscrierii gestionarului în registru nimeni nu poate invoca necunoaşterea faptului desemnării acestuia, iar
gestionarul înlocuieşte creditorul gajist în relaţiile cu debitorul gajist şi terţii.
5. În practică rolul gestionarului gajului este de o relevanţă deosebită atunci cînd gajul este constituit în favoarea mai multor
creditori (cum este cazul băncilor care oferă un credit consorţial sau al deţinătorilor de obligaţiuni garantate cu gaj) sau cînd
creditorul gajist nu are domiciliu sau sediu în ţară. Legea nu instituie cerinţe speciale faţă de persoana gestionarului, acesta
poate fi atît unul dintre creditori gajişti sau un terţ.
După ce desemnarea gestionarului este făcută publică, creditorul gajist nu mai este în drept să exercite el însuşi drepturile şi să
execute obligaţiile sale care au fost delegate gestionarului, dacă contractul nu prevede altfel. Debitorul gajist şi terţii vor avea
relaţii cu gestionarul, fiind obligaţi să se conducă de indicaţiile făcute de gestionar în exercitarea atribuţiilor sale. Gestionarul
gajului este responsabil pentru prejudiciul cauzat terţilor prin faptele sale, ceea ce nu exclude însă responsabilitatea creditorului
gajist în numele cărui acesta acţionează. Persoana prejudiciată va putea pretinde despăgubiri gestionarului sau nemijlocit
creditorului gajist, relaţiile dintre aceştia în legătură cu acoperirea prejudiciului cauzat terţilor fiind reglementate prin contract şi
lege.
Gestionarul gajului nu trebuie confundat cu terţul desemnat de creditor pentru exercitarea posesiunii amanetului (art.455 alin.
(2).
6. În cazul amanetului, creditorul gajist posedă bunul nu ca un proprietar (animo domini), ci cu titlu particular (animo pignoris).
În virtutea caracterului accesoriu al gajului, posesiunea amanetului se stinge odată cu stingerea obligaţiei de bază, creditorul
gajist fiind obligat să restituie bunul debitorului gajist sau terţului indicat de acesta. Dacă bunul se află în posesiunea terţului
desemnat de creditorului gajist, acesta din urmă este ţinut responsabil pentru prejudiciile cauzate debitorului gajist prin
restituirea tardivă sau necorespunzătoare a bunului.
Debitorul gajist nu poate revendica amanetul din posesiunea creditorului pînă la executarea deplină a obligaţiei garantate.

Articolul 477. Dreptul de folosinta si dispunere asupra obiectului gajului. Asigurarea integritatii lui

(1) Debitorul gajist are dreptul sa foloseasca obiectul gajului conform destinatiei si sa dobindeasca fructele
acestuia daca din contract sau din esenta gajului nu reiese altfel.
 (2) Bunul cu care se garanteaza poate fi grevat cu drepturi reale sau dat in arenda ori in folosinta tertilor ulterior
constituirii gajului, instiintindu-se in prealabil creditorul gajist. Drepturile constituite ulterior fara acordul
creditorului gajist pe un termen care depaseste data scadentei obligatiei garantate tertul le pierde la expirarea
termenului de o luna de la data notificarii acestuia de catre creditorul gajist despre intentia de a exercita dreptul de
gaj. Aceasta regula nu se aplica asupra constituirii gajului.
(3) Debitorul gajist nu este in drept sa instraineze bunurile gajate, cu exceptia cazurilor cind dispune de
autorizatie in acest sens, eliberata de creditorul gajist (de toti creditorii gajisti in cazul gajului ulterior).
(4) Acordul care limiteaza dreptul debitorului gajist de a lasa prin testament bunul gajat este nul.
(5) Creditorul gajist este in drept sa foloseasca obiectul gajului doar in cazurile prevazute de contract, urmind
sa prezinte debitorului gajist o dare de seama despre utilizarea lui. Creditorul gajist poate fi obligat prin contract sa
obtina fructele din obiectul gajului pentru a stinge obligatia principala garantata prin gaj.
(6) Debitorul gajist sau creditorul gajist, in functie de faptul care dintre ei detine bunul gajat, este obligat sa-l
pastreze si sa-l intretina, respectind dreptul de folosire a acestuia. Daca apare pericolul pierderii sau deteriorarii
bunului gajat, partea care il detine este obligata sa informeze imediat cealalta parte, iar partea care nu-l detine este
in drept sa-l examineze.

1. Raţiunea finală a constituirii dreptului de gaj este de a crea creditorului gajist o garanţie suplimentară că prestaţia debitorului
va fi executată. În cazul în care la scadenţă prestaţia nu va fi executată benevol, creditorul gajist va dispune de posibilitatea de a
fi satisfăcut din produsul vînzării silite a gajului.
Modul de conservare a facultăţii menţionate, care implică reglementarea aspectelor de exercitare a folosinţei şi posesiunii
bunului gajat, sunt stabilite în funcţie de tipul şi obiectul gajului, precum şi de caracterul relaţiilor dintre creditorul şi debitorul
gajist.
2. În calitate de proprietar al bunului, debitorul gajului înregistrat va continua posesiunea şi, de regulă, folosirea bunului grevat
cu gaj. Permiterea folosirii bunului gajat are argumentare practică, or acesta este de regulă un factor de producţie antrenat în
procesul economic al întreprinzătorului sau un mijloc de întreţinere a persoanei fizice. Prin folosirea bunului de către debitorul
gajist conform destinaţiei sunt create premise reale pentru executarea creanţei, în scopul garantării căreia a fost constituit gajul.
În cazul în care bunul va fi folosit contrar destinaţiei, contractul ar trebui să acorde creditorului dreptul să interzică folosinţa şi
să ceară repararea prejudiciului.
Creditorul nu va permite folosirea bunurilor consumtibile (ex. produse petroliere, cărbune, gaz), el riscînd să piardă garanţia.
Debitorul gajului înregistrat va obţine şi fructul lucrului sau dreptului grevat de gaj în virtutea calităţii sale de proprietar. Prin
contract el poate fi obligat să îndrepte fructul dreptului (dobînzi, dividende, alte plăţi) la achitarea dobînzii aferente creanţei
garantate, iar dacă aceasta nu produce dobînzi, a capitalului.
3. Creditorul gajist care deţine un bun în amanet poate fi îndreptăţit prin contract să-l folosească şi să obţină fructul acestuia.
Dacă dreptul de folosinţă a debitorului gajului înregistrat este o regulă şi este îndreptată spre obţinerea unor avantaje
economice, atunci folosinţa creditorului asupra obiectului amanetului este o excepţie şi urmăreşte reducerea obligaţiei garantate.
Fructul obţinut de creditor va fi remis debitorului gajist, cu excepţia venitului pe care îl produce lucrul sau dreptul gajat, care
poate fi îndreptat la reducerea creanţei garantate în următoarea consecutivitate: cheltuieli, dobînzi, capital (art.51 alin.(3), Legea
449/2001).
O altă obligaţie a creditorului care foloseşte bunul gajat este de a informa periodic proprietarul despre utilizarea bunului. Darea
de seamă va cuprinde informaţii despre acţiunile creditorului, modul în care bunul a fost utilizat, schimbările şi starea bunului,
fructul obţinut şi partea obligaţiei stinsă prin compensare cu acesta, alte date relevante. Dacă, în urma examinării informaţiilor
primite sau a bunului, proprietarul constată că acesta este folosit cu încălcarea condiţiilor stabilite în contract, el poate interzice
folosinţa şi cere repararea prejudiciului.
4. Spre deosebire de Legea cu privire la gaj, care interzicea, în lipsa unor stipulaţiuni contractuale contrare, transmiterea în
arendă sau folosinţă gratuită a bunului grevat cu gaj, Codul civil cere doar înştiinţarea prealabilă a creditorului despre
constituirea unor garanţii reale asupra bunului gajat sau darea lui în arendă (locaţiune) ori folosinţă cu titlu gratuit (comodat).
Creditorul gajist nu se poate opune acestor acţiuni decît dacă opoziţia sa se bazează pe temeiuri ce ţin de natura dreptului de gaj
şi esenţa gajului, precum şi atunci cînd garanţia ar fi diminuată (ex. chiriile se plătesc anticipat pe un termen lung).
Construcţia propusă de Codul civil nu avantajează nici terţii dobînditori, ai căror drepturi ce depăşesc scadenţa obligaţiei
garantate se sting în legătură cu iniţierea de către creditor a exercitării gajului. Stingerea se produce la expirarea termenului de o
lună de la data notificării despre executarea dreptului de gaj (art.488).
5. Pentru că bunul gajat este afectat executării unei obligaţii, debitorul gajist nu este în drept să-l înstrăineze atîta timp cît
contractul este în vigoare. Notăm că Codul civil, ca şi de altfel Legea cu privire la gaj, interzic transmiterea atît cu titlu oneros,
cît şi cu titlu gratuit (art.52 alin.(3), Legea 449/2001), spre deosebire de normele anterioare, care prohibeau doar alienarea
(transmiterea oneroasă) a gajului.
Interdicţia privind înstrăinarea gajului nu este universală, ea nu operează în cazul gajului mărfurilor în circulaţie şi proces de
prelucrare (vezi comentariul la art.459).
Interdicţia de înstrăinare a bunului gajat nu ţine de natura gajului, ci este una juridică. Creditorul gajist poate deroga de la
această regulă, dacă consideră că prin înstrăinare nu vor fi prejudiciate drepturile sale. Pentru ca înstrăinarea să fie legală,
debitorul trebuie să dispună de o autorizaţie a creditorului sau a tuturor creditorilor, în cazul în care gajul este constituit în
favoarea mai multor creditori. Autorizaţia se poate conţine în contractul de gaj sau poate fi solicitată şi primită după încheierea
acestuia, în orice moment în limita termenului de acţiune a contractului de gaj. Autorizaţia acordată poate fi necondiţionată sau
afectată de condiţie, care însă nu va depinde de voinţa părţilor (art.234).
Creditorul poate autoriza înstrăinarea bunului gajat şi fără degrevarea lui. În acest caz el va face o menţiune distinctă şi explicită
în acordul său, astfel încît dobînditorul să nu poată pretinde că nu a cunoscut rezerva. În cazul în care creditorul permite
înstrăinarea bunului cu menţinea grevării, achizitorul va rămîne în continuare obligat să execute obligaţiile rezultate din
contractul de gaj încheiat cu debitorul iniţial, fiind succesorul acestuia (art.319). Nu se cere încheierea unui nou contract între
creditor şi achizitorul gajului, iar substituirea debitorului gajist se va înregistra în temeiul actului juridic de înstrăinare.
În practică posibilitatea înstrăinării bunului cu acordul prealabil al creditorului gajist determină mobilizarea resurselor
debitorului şi crearea unor premise adecvate pentru executarea obligaţiei garantate. Exercitarea acestei posibilităţi (ex. la
transmiterea bunului în calitate de aport în natură în capitalul social, la transmiterea unui terţ care desfăşoară activitate legată de
specificul bunului, la transmiterea către o altă societate comercială în legătură cu dificultăţi financiare ale debitorului) permite
îmbunătăţirea garanţiei de executare a obligaţiei principale şi fluidizează procesele economice.
Înstrăinarea bunului gajat fără autorizaţia creditorului atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare (art.220) şi îndreptăţeşte
creditorul să ceară repararea prejudiciului. În caz dacă dreptul de proprietate a bunului gajat nu este supus înregistrării publice,
va fi necesară prezentarea probelor care să demonstreze cu certitudine că a fost înstrăinat anume bunul gajat (Dec.Col.Civ. al
Curt.Supr.Just. nr.2r/o-67/2002 din 27.02.2002).
6. Creditorul gajist nu se poate opune dreptului debitorului gajist de a lăsa bunul prin testament. Acest drept al debitorului nu
aduce atingere dreptului de urmărire a creditorului gajist, care poate fi exercitat în raport cu moştenitorii bunului (1540), cu
respectarea cerinţelor legale aplicabile (art.1544).
7. Scopul şi funcţiile gajului determină şi o altă obligaţie a părţilor în raport cu bunul gajat – cea de conservare a substanţei
bunului pentru ca garanţia să fie într-adevăr reală şi să permită satisfacerea efectivă a creanţei creditorului. Debitorul gajist sau
creditorul gajist, în funcţie de faptul care dintre ei posedă bunul gajat, sunt obligaţi să păstreze şi să întreţină bunul. Obligaţia de
păstrare implică conservarea bunului şi îngrijirea de integritatea acestuia. Obligaţia de întreţinere presupune menţinerea
obiectului în stare cel puţin corespunzătoare celei în care se afla la momentul constituirii gajului, cu excepţia uzurii
(amortizării) normale, efectuarea unor lucrări de reparaţie, achitarea plăţilor aferente bunului (impozite, taxe, plata pentru
utilităţi), înlăturarea consecinţelor faptelor oamenilor şi fenomenelor naturale care au înrăutăţit starea fizică a bunului etc.
Executarea acestor obligaţii poate fi pusă în sarcina terţului care posedă amanetul în numele creditorului sau care posedă gajul
înregistrat în numele debitorului, cu toate că în aceste cazuri creditorul şi, respectiv, debitorul nu sunt eliberaţi de răspundere.
Obligaţia de păstrare şi întreţinere este pusă şi în sarcina terţului care foloseşte bunul transmis de debitor, dacă contractul nu
prevede altfel.
Partea care deţine bunul gajat nu este în drept să-l distrugă total sau parţial, decît în caz de necesitate (art.48, Legea 449/2001).
Necesitatea şi legătura cauzală a pericolului cu consecinţele negative urmează a fi probate prin probe pertinente. În caz de
apariţie a pericolului pierderii sau distrugerii bunului gajat, partea care îl deţine va lua toate măsurile care se cer pentru a
înlătura pericolul şi va fi ţinută să informeze cealaltă parte în vederea luării unor măsuri şi decizii adecvate. Aceasta din urmă
va examina informaţia prezentată şi bunul, fiind în drept să propună soluţii de remediere.
Dacă debitorul gajist sau terţul care acţionează în numele acestuia nu au asigurat păstrarea şi întreţinerea gajului şi, ca efect,
bunul a fost pierdut sau deteriorat, creditorul gajist este în drept să ceară substituirea sau, după caz, completarea gajului. Pe
lîngă aceasta, dacă în urma deteriorării bunul nu mai poate fi utilizat conform destinaţiei, creditorul este în drept să ceară
debitorului gajist achitarea valorii bunului stabilită în contract şi a daunelor-interese compensatorii pînă la concurenţa creanţei,
chiar dacă aceasta nu este scadentă (art.49, Legea 449/2001).
Creditorul gajist care a admis pierderea sau deteriorarea amanetului va fi ţinut să compenseze debitorului valoarea reală a
acestuia sau suma reală a deteriorării, indiferent de estimarea gajului făcută în contract. Creditorul va fi ţinut să repare
prejudiciul direct, iar prin contract el poate fi obligat să plătească şi venitul ratat. Debitorul gajist poate cere compensarea
sumei despăgubirii cu o parte corespunzătoare a creanţei garantate. Dacă în urma deteriorării bunul gajat nu mai poate fi utilizat
conform destinaţiei, debitorul gajist poate pretinde despăgubiri băneşti în locul restituirii bunului.
Creditorul gajist care exercită posesiunea gajului, poate cere acoperirea cheltuielilor făcute în legătură cu păstrarea şi
întreţinerea gajului. Plata poate fi cerută atît cu ocazia exercitării dreptului de gaj, cît şi în cursul deţinerii (art.51 alin.(1), Legea
449/2001). Debitorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat creditorului detentor prin viciile bunului gajat (ex. animalul bolnav
care le-a contaminat pe cele aparţinînd creditorului). Dacă creanţa garantată este executată fără ca debitorul gajist să fi plătit
cheltuielile de păstrare şi întreţinere şi, după caz, să fi reparat prejudiciul, creditorul va fi în drept să reţină bunul, dacă aceasta
este prevăzut de contract.
8. Creditorul care se află în posesia amanetului, cu toate că îl deţine cu titlu de detentor precar, este în drept să exercite toate
atribuţiile posesorului legitim, inclusiv în raport cu terţul care încalcă dreptul său. Dacă a fost lipsit de posesiune, creditorul
poate exercita dreptul de revendicare a bunului din posesiune nelegitimă, inclusiv a debitorului gajist (art.308). Dacă este
tulburat în exercitarea posesiunii, creditorul poate cere înlăturarea tulburării, precum şi despăgubiri pentru prejudicierea
posesiunii (art.309). Menţionăm că aceste acţiuni pot fi exercitate şi de debitorul care a constituit un amanet (art.304 alin.(2).

Articolul 478. Autorizatia de instrainare a bunului gajat

(1) Creditorul gajist poate, cu exceptia cazurilor de amanetare, sa acorde debitorului gajist o autorizatie de
instrainare a obiectului gajului liber de gaj. O astfel de instrainare trebuie sa fie facuta cu titlu oneros si in modul
stabilit pentru inlocuirea obiectului gajului.
(2) Acordarea de autorizatie poate fi prevazuta in contractul de gaj. In acest caz, persoana care incheie
contractul cu debitorul gajist procura bunurile grevate de gaj libere de gaj.
 (3) In cazul gajarii marfurilor care se afla in circulatie si in proces de prelucrare, debitorul gajist poate
instraina unele marfuri din rezervele sale de marfuri grevate prin gaj, vinzindu-le in cadrul unei activitati comerciale
obisnuite.
(4) Autorizatia de instrainare a bunului care face obiectul gajului se suspenda o data cu inregistrarea preavizului
cu privire la urmarirea bunului gajat, pina la data radierii acestui preaviz.
(5) Autorizatia de instrainare a obiectului gajului devine nula o data cu transformarea gajului inregistrat in amanet.

1. Autorizaţia de înstrăinare a bunului gajului cu menţinerea grevării, care poate fi eliberată debitorului gajist în condiţiile
art.477, nu aduce atingerea dreptului esenţial al creditorului gajist – dreptul de a urmări bunul în mîinile oricui nu s-ar afla.
Totuşi, în practică ar putea apărea situaţii cînd este binevenită şi este în interesul ambelor părţi degrevarea necondiţionată a
bunului, pentru ca acesta să nu mai fie afectat executării obligaţiei principale. Motivele pot fi diverse, iar iniţiativa poate veni
atît de la debitor cît şi de la creditorul gajist.
Cîteva aspecte prezintă un interes sporit sub acest aspect:
a) eliberarea de gaj poate fi totală sau parţială. Atunci cînd autorizaţia de înstrăinare se referă la tot gajul, acesta se stinge, iar
informaţia despre gaj va fi radiată din registru. Eliberarea parţială degrevează numai acea parte a gajului care a fost expres
menţionată de creditor. În acest caz creditorul poate face ca gajul să fie divizibil, degrevînd o parte din el. În practică aceasta
facultate are o importanţă particulară în cazul executării parţiale a obligaţiei garantate (ex: stingerea unei părţi a creditului),
acordînd debitorului facilitatea de a dispune liber de bunul său şi de a-l folosi eventual pentru garantarea altor obligaţii.
b) bunul degrevat va fi înlocuit, cu înregistrarea gajului asupra bunului substituent. Nimic nu se opune ca creditorul să accepte
degrevarea bunului fără înlocuirea lui în cazul în care el dispune de alte garanţii reale sau personale. Dacă totuşi părţile convin
la substituirea gajului, aceasta se va efectua în modul stabilit la art.479.
c) creditorul nu poate degreva bunului fără a obţine o contraprestaţie, esenţa şi cuantumul căreia va fi stabilit de părţi. De regulă
părţile vor conveni ca produsul vînzării bunului sau o parte a acestuia să fie îndreptată la plata creanţei garantate. Dacă în
schimbul degrevării creditorul va obţine un alt folos patrimonial, decît executarea obligaţiei, el poate autoriza înstrăinarea fără
careva condiţii.
2. Autorizarea nu urmează să îmbrace neapărat forma contractului de gaj. Astfel, pentru a degreva un imobil, creditorul nu va fi
ţinut să autentifice autorizaţia. Autorizaţia poate face corp comun cu declaraţia de radiere a înscrierii despre gaj din registru sau
poate fi exprimată separat. Autorizaţia poate fi absolută, fiind opozabilă oricărui terţ, sau poate permite înstrăinarea bunului
către o anumită persoană indicată în prealabil de debitorul gajist. Creditorul gajist poate permite numai vînzarea bunului sau
înstrăinarea lui în alt mod.
În cazul în care autorizaţia de degrevare se conţine în textul contractul de gaj, terţul dobînditor obţine bunul liber de gaj.
3. Prin derogare de la interdicţia de înstrăinare a gajului, debitorul care a constituit un gaj asupra mărfurilor care se află în
circulaţie şi proces de prelucrare (art.459) este în drept să înstrăineze o parte a lor. Înstrăinarea se poate produce numai prin
vînzarea mărfurilor gajate în cadrul activităţii comerciale desfăşurate în mod obişnuit de către debitorul gajist. Dacă debitorul
nu tranzacţionează de obicei mărfuri din aceeaşi categorie cu cele gajate, el nu este în drept să exercite dreptul de înstrăinare,
chiar dacă bunurile gajate în esenţă sunt din categoria mărfurilor în circulaţie şi proces de prelucrare (ex: o societate de brokeraj
nu va putea vinde fără autorizaţia creditorului grîul gajat). De asemenea, debitorul gajist nu va fi în drept să înstrăineze bunuri
gajate, care nu fac parte din stocul de mărfuri a acestuia (ex. mobilier de birou, utilajele şi echipamentele de producere etc.)
Exercitarea de către debitorul gajist a dreptului de a înstrăina mărfuri în circulaţie şi proces de prelucrare poate fi supusă unor
condiţii agreate în prealabil (vezi comentariul la art.479).
4. Creditorul gajist care a emis autorizaţia de înstrăinare a gajului o poate suspenda sau retrage. Suspendarea şi retragerea
operează dacă debitorul nu a exercitat încă dreptul autorizat. Dacă oferta debitorului de a contracta bunul degrevat a fost
acceptată, retragerea autorizaţiei nu este opozabilă co-contractantului. Nu este opozabilă terţului de bună-credinţă nici
retragerea autorizaţiei acordate prin contractul de gaj, dacă retragerea nu a fost făcută publică.
Autorizaţia se suspendă ipso jure din momentul înscrierii în registru a preavizului cu privire la urmărirea gajului. În cazul cînd
preavizul este ulterior radiat, autorizaţia renaşte.
5. Dacă, în timpul acţiunii contractului de gaj, bunul gajat se transmite în posesiunea creditorului gajist, autorizaţia de
înstrăinare a gajului devine nulă ab initio. Este mai reuşită soluţia oferită pentru un astfel de caz de Legea cu privire la gaj, care
prevedea că la transformarea gajului înregistrat în amanet autorizaţia încetează (art.60 alin.(4). În practică diferenţa este
relevantă pentru situaţii cînd debitorul gajist a promis în mod irevocabil contractarea bunului degrevat, promisiune care nu va
putea fi îndeplinită în virtutea alin.(5) al art.478, iar beneficiarul promisiunii nu va putea cere creditorul gajist repararea
prejudiciului.

Articolul 479. Inlocuirea obiectului gajului

(1) Partile pot conveni asupra conditiilor de inlocuire sau substituire a obiectului gajului. Inlocuirea sau
substituirea obiectului gajului reprezinta un nou gaj.
(2) In cazul in care, din motivul si in modul stabilit de lege, se stinge dreptul debitorului gajist asupra bunului,
iar debitorului i se pune la dispozitie un alt bun sau i se restituie o suma corespunzatoare, dreptul de gaj se
transfera asupra bunului pus la dispozitie sau, in modul respectiv, creditorul gajist are dreptul la satisfacerea cu
prioritate a pretentiilor sale din suma la care are drept debitorul. In acest caz, creditorul gajist poate solicita
indeplinirea inainte de termen a obligatiilor garantate prin gaj.
1. Obligaţia debitorului gajist de a înlocui (substitui) obiectul gajului se poate naşte din lege sau contract. Obligaţia legală apare
în cazul mărfurilor în circulaţie şi proces de prelucrare, cînd debitorul va înlocui partea înstrăinată a gajului cu alte bunuri de
aceeaşi natură (art.24 alin.(2), Legea 449/2001. Obligaţia contractuală de înlocuire a gajului poate fi inserată în contractul de gaj
sau poate apărea ulterior, în temeiul unei înţelegeri suplimentare.
Unele din circumstanţe care ar putea fi reflectate în contractul de gaj ca temei pentru înlocuirea deplină sau parţială a obiectului
gajului sunt:
a) gajul se deteriorează (degradează fizic) sub influenţa unor factori interni sau externi;
b) valoarea reală a gajului se diminuează sub influenţa factorilor de natură exogenă;
c) gajul a fost pierdut sau distrus;
d) obiectul gajului a fost folosit contrar destinaţiei;
e) creditorul gajist nu a fost înştiinţat despre constituirea unor drepturi reale, de arendă (locaţiune) sau folosinţă gratuită asupra
bunului gajat sau fiind înştiinţat nu acceptă întemeiat constituirea lor;
f) terţul a anunţat un drept real prioritar dreptului creditorului gajist;
g) creanţa gajată a ajuns la scadenţă;
h) obiectul amanetului cauzează prejudicii creditorului gajist care îl deţine.
2. În cazul în care au convenit asupra substituirii gajului, părţile vor stabili condiţiile acesteia. Condiţiile de substituire vor fi
stabilite în contractul de gaj sau într-un acord separat. Amanetul poate fi înlocuit prin transmiterea bunurilor substituente către
creditor, fără semnarea unui înscris.
Creditorul gajist se va îngriji ca contractul de gaj care prevede cazurile de substituire a gajului să indice descrierea generală sau
concretă a bunurilor substituente, modul de estimare a lor, termenii în care gajul va fi înlocuit, sancţiunile pentru încălcarea
obligaţiei de substituţie. Dacă în locul descrierii bunurilor substituente în contract se va rezerva creditorului dreptul de a
determina el însuşi bunurile substituente, determinarea se va face conform regulii aprecierii echitabile (art.676).
Clauza de substituire din contractul de gaj va îmbrăca forma contractului. Nu se cere ca ea să îmbrace forma cerută pentru
contractul de gaj a bunului substituent (ex. într-un contract de gaj mobiliar încheiat în formă scrisă se poate prevedea că în
anumite circumstanţe gajul va fi înlocuit printr-o ipotecă).
Înlocuirea propriu-zisă a gajului se va face prin încheierea unui contract care va respecta atît cerinţele de fond cît şi cele de
formă prevăzute de lege.
3. Un caz special de înlocuire a gajului apare atunci cînd dreptul proprietarului gajului asupra bunului încetează, iar în schimb
acestuia îi este oferit un alt bun sau i se restituie o sumă corespunzătoare valorii bunului. În aceste cazuri (exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, rechiziţia (art.342), răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu
ele (art.341), înstrăinarea bunului pe care persoana nu le poate avea în proprietate (art.340), împărţirea proprietăţii comune
(art.363) ş.a.) dreptul de gaj subzistă şi se transferă de drept asupra bunurilor puse la dispoziţia debitorului. Gajul asupra
bunurilor care înlocuiesc aceste bunuri urmează a fi înscris în registru.
Dacă în schimbul bunului ieşit din proprietatea debitorului gajist acestuia i se oferă o sumă de bani, gajul grevează aceste sume,
iar creditorul va putea să exercite asupra lor dreptul de urmărire şi de preferinţă. Creditorul poate alege între a păstra gajul sau a
cere executarea anticipată a obligaţiilor garantate.

Articolul 480. Gajul ulterior

(1) Darea in gaj a bunului gajat deja se admite daca nu este interzisa prin contractele de gaj precedente.
(2) Debitorul gajist are obligatia de a informa fiecare creditor gajist urmator despre toate grevarile existente
asupra bunului, raspunzind pentru prejudiciile cauzate creditorului gajist prin neindeplinirea acestei obligatii.

1. Scopul normei date este de a constitui condiţii juridice pentru ca raportul de gaj să fie unul dinamic şi flexibil. Importanţa
practică a construcţiei gajului ulterior (următor) rezidă în a rezerva proprietarului dreptul de a utiliza acelaşi bun în calitate de
garanţie pentru mai multe obligaţiuni. Sunt frecvente situaţiile cînd bunul oferit ca garanţie este indivizibil, iar valoarea lui
depăşeşte cu mult valoarea creanţei garantate. Pentru că de regulă astfel de bunuri sunt elementele valorice principale ale
patrimoniului unei persoane, nu ar fi justificată şi ar diminua valoarea de garanţie a bunului limitarea ca acesta să poată servi
pentru garantarea doar unei obligaţii. Pentru a depăşi aceste inconveniente, a fost instituită construcţia gajului repetat, cînd
bunul poate fi grevat de gaj în repetate rînduri pentru garantarea mai multor obligaţii.
Creditorul gajist este în drept să se opună prin contractul de gaj grevării repetate a bunului dacă consideră că prin aceasta ar fi
diminuată propria garanţie. La fel gajul ulterior poate fi interzis de unul din creditorii succesivi, în acest caz interdicţia fiind
operantă chiar dacă creditorul precedent a admis gajul repetat. În sfîrşit oricare din creditori se poate opune gajului ulterior pe
parcursul acţiunii contractului de gaj, fără ca interdicţia să fie opozabilă creditorilor care au obţinut gaj pînă la înregistrarea
interdicţiei.
2. În cazul în care în registru a fost înscrisă interdicţia gajului ulterior, contractul de gaj repetat este lovit de nulitate absolută
(art.56 alin.(2), Legea 449/2001), fiind desfiinţat din momentul încheierii (Dec. Col.Civil al Curt.Apel nr.2r-430 din
24.02.2000). Creditorul gajist care a emis interdicţia este în drept să pretindă debitorului repararea prejudiciului şi să ceară
executarea anticipată a obligaţiei garantate, iar în caz de neexecutare - să pună sub urmărire obiectul gajului. La rîndul său,
creditorul în folosul căruia a fost constituit un gaj nul poate cere debitorului repararea prejudiciului. De rînd cu debitorul poate
fi sancţionată şi persoana care ţine registrul în care fusese înscrisă interdicţia şi în care a fost înscris un gaj ulterior.
3. Debitorul gajist este ţinut să informeze fiecare creditor gajist următor despre toate gajurile existente, aceştia fiind în drept să
solicite şi informaţii despre cuantumul şi scadenţa creanţelor garantate. În caz contrar creditorul următor este în drept să ceară
debitorului gajist despăgubiri.

Articolul 481. Ordinea de preferinta a gajului fara deposedare

(1) Consecutivitatea satisfacerii creantelor ce decurg din citeva drepturi de gaj asupra unuia si aceluiasi bun se
stabileste in functie de consecutivitatea aparitiei drepturilor de gaj.
(2) Creantele creditorului gajist ulterior se satisfac numai dupa satisfacerea deplina a creantelor creditorului
gajist precedent. Creditorul de grad superior este tinut sa compenseze cheltuielile suportate de creditorul de grad
inferior daca, fiind avizat cu privire la exercitarea unui drept de gaj de catre acest alt creditor, omite sa invoce
intr-un termen rezonabil prioritatea drepturilor sale.
(3) Creditorul gajist de grad inferior poate sa-si satisfaca creanta din bunul gajat inaintea creditorilor de grad
superior numai cu acordul scris al fiecarui creditor de grad superior.

1. Construcţia juridică a gajului ulterior se întregeşte prin constituirea unui mecanism echitabil şi coerent de realizare a
dreptului de preferinţă a creditorilor gajişti. Criteriul unic care determină gradul (rangul) preferinţelor este cel cronologic (prior
tempore, potior iure). Menţionăm că nici un alt criteriu, cum ar fi calitatea creditorilor sau a creanţelor sau temeiul apariţiei
gajului (legea sau contractul), nu are importanţă pentru stabilirea priorităţii, ceea ce este o reflectare a principiului egalităţii
subiectelor în raportul de drept civil.
Dacă bunul a fost dobîndit grevat de gaj, gajul constituit de proprietarul anterior are prioritate faţă de cele constituite de
dobînditor.
Ordinea de preferinţă se aplică în primul rînd la distribuirea preţului bunului gajat, obţinut atît cu ocazia urmăririi gajului, cît şi
a înstrăinării gajului cu autorizaţia creditorilor gajişti. Ordinea priorităţii rămîne aceeaşi asupra sumelor transmise creditorului
în schimbul bunului ieşit din proprietatea debitorului (art.479 alin.(2) şi asupra despăgubirii de asigurare pentru pieirea sau
distrugerea bunului gajat (art.9, Legea 449/2001).
Gajurile constituite în aceeaşi zi au acelaşi grad de prioritate, cu excepţia celor înscrise în registrul bunurilor mobile (art.39 alin.
(8), Legea 449/2001) şi în registrul deţinătorilor de titluri de valoare nominative (pct.4.9, Hotărîrea CNVM 4/4/2003), cînd
confirmarea înregistrării gajului conţine timpul precis (ora şi minutul) înscrierii gajului. În aceste cazuri prioritatea este
determinată de timpul exact al înscrierii gajului.
2. Fiecare creditor gajist ulterior va primi executarea creanţei sale numai după satisfacere deplină a creanţelor creditorului
precedent.
Primul creditor gajist este în drept să iniţieze exercitarea dreptului de gaj fără a cere permisiunea creditorilor de rang inferior
chiar şi dacă creanţele acestor din urmă nu sunt încă exigibile. Creditorul de rang inferior care iniţiază exercitarea dreptului de
gaj va aviza fiecare din creditorii superiori. Aceştia sunt în drept să invoce prioritatea drepturilor sale şi să se opună urmăririi
gajului. În caz dacă nu va invoca într-un termen rezonabil prioritatea, opoziţia va putea fi făcută numai cu condiţia acoperirii
cheltuielilor suportate de creditorul cu rang inferior.
3. Atît în cazul exercitării dreptului de gaj, cît şi cu ocazia altor situaţii enumerate mai sus (vezi nota 1 supra), creditorul gajist
de grad inferior va putea avansa în rangul priorităţilor numai cu condiţia obţinerii acordului în scris a creditorului de rang
superior. Dacă va obţine acordul tuturor creditorilor, acesta va deveni creditor de rangul întîi.

Articolul 482. Cedarea gradului de prioritate

(1) Creditorul gajist poate ceda unui alt creditor gajist gradul de prioritate in marimea creantei garantate cu gaj,
astfel incit ultimul sa treaca in locul primului in marimea creantei creditorului care a cedat gradul de prioritate.
(2) Creditorul gajist care a cedat gradul de prioritate are obligatia ca, in termen de 3 zile de la cedare, sa
instiinteze despre aceasta pe debitor si pe debitorul gajist cind acesta este un tert.
(3) Cedarea gradului de prioritate al gajului este posibila numai in cadrul aceluiasi registru public si pentru acelasi
bun.
(4) Cedarea gradului de prioritate este posibila in masura in care nu sint lezate astfel drepturile unui alt creditor
gajist care detine un gaj pentru acelasi bun.
(5) Cedarea gradului de prioritate se inregistreaza in baza cererii creditorului gajist in acelasi mod ca si
inregistrarea gajului si produce efecte de la data inregistrarii.

1. Ordinea de prioritate a gajurilor constituite de aceeaşi persoană în favoarea mai multor creditori este de natură contractuală.
Legea nu face decît să stabilească cadrul general pentru stabilirea priorităţilor, stabilirea în continuare a rangului creditorilor
garantaţi cu acelaşi gaj fiind la latitudinea acestora. Cesiunea poate fi deplină, în mărimea creanţei garantate, sau parţială, în
mărimea unei părţi a creanţei.
Dacă sunt mai mult de doi creditori gajişti, creditorul de rang superior nu poate ceda gradul său decît celui care îl urmează (ex.
cînd sunt trei creditori, primul nu poate ceda rangul său celui de-al treilea). Soluţia dată nu se conţine expres în lege, însă ea
rezultă din necesitatea protejării intereselor creditorului gajist, rangul căruia este între rangurile creditorilor cedent şi cesionar,
care la constituirea gajului său a luat în calcul gajurile existente aşa cum ele existau.
Creditorul gajist de rang superior nu poate ceda rangul său unui creditor chirografar.
2. Cesiunea gradului de prioritate nu este supusă acceptului debitorului obligaţiei garantate sau debitorului gajist. Regula este
cea aplicabilă cesiunii de creanţă (art.557). Creditorul gajist cedent se va limita la înştiinţarea debitorului creanţei garantate şi
debitorului gajist cu privire la faptul cesiunii, indicînd cesionarul şi cuantumul creanţei în care a fost cedată prioritatea.
Înştiinţarea se face în termen de trei zile de la data cedării, fără ca cel cărui îi este adresată înştiinţarea să poate face opoziţie. În
cazul cînd creditorul de rang superior nu execută obligaţia de informare, debitorul gajist va efectua în continuare prestaţiile
rezultate din contractul de gaj (ex. îndreptarea fructului bunului gajat la stingerea creanţei garantate) în favoarea cedentului.
3. Pentru a produce efecte atît între părţi, cît şi faţă de terţi, inclusiv faţă de ceilalţi creditori care nu participă la schimbarea
rangului priorităţilor, cesiunea gradului de prioritate urmează a fi înregistrată în registrul public în care au fost înregistrate
gajurile. Cesiunea se înscrie în baza cererii creditorului gajist cedent sau cesionar, care va menţiona fiecare din bunurile gajate
pentru care a fost schimbată ordinea de prioritate. Modul şi procedura de efectuare a înscrierii în registru sunt analogice celor
aplicabile înregistrării gajului. După efectuarea înscrierii creditorul gajist poate solicita un extras din registru în care gajurile vor
fi expuse conform ordinii noi de priorităţi.
4. Creditorul gajist sau terţul care se consideră lezat în drepturi prin schimbarea ordinii de preferinţă a gajului poate invoca
nulitatea sau cere anularea schimbării şi poate cere repararea prejudiciului.

Articolul 483. Executarea inainte de termen a obligatiei garantate prin gaj

(1) Creditorul gajist este in drept sa ceara executarea inainte de termen a obligatiei garantate prin gaj in cazul in
care a incetat dreptul debitorului gajist asupra obiectului gajului in temeiurile prevazute de legislatie, precum si in
cazul confiscarii obiectului gajului respectiv
ca sanctiune pentru savirsirea unei contraventii sau comiterea unei infractiuni.
(2) Creditorul gajist este in drept sa ceara executarea inainte de termen a obligatiei garantate prin gaj, iar in
cazul neexecutarii creantei sale, sa puna sub urmarire obiectul gajului daca debitorul gajist:
a) a incalcat regulile gajului urmator;
b) a instrainat obiectul gajului incalcind prevederile art.477 alin.(3);
c) nu a executat obligatiile prevazute la art.477 alin.(6);
d) nu se afla in posesiunea obiectului gajului, contrar conditiilor contractului de gaj;
e) a incalcat regulile de inlocuire a obiectului gajului;
f) a incalcat termenul de efectuare a platilor scadente.

1. Articolul prevede două categorii de circumstanţe în care creditorul gajist este în drept să pretindă executarea anticipată a
obligaţiei garantate:
- cînd dreptul debitorului gajist asupra bunului s-a stins şi urmărirea gajului nu este posibilă;
- cînd gajul poate fi urmărit.
2. În prima situaţie creditorul gajist poate cere executarea înainte de termen a obligaţiei dacă dreptul de proprietate a debitorului
gajist asupra bunului s-a stins în cazurile prevăzute de lege (art.337). În cazurile în care debitorul gajist este îndreptăţit să
primească în schimbul bunului care i-a aparţinut alte bunuri sau bani (înstrăinarea bunului pe care nu-l putea avea în proprietate
(art.340), răscumpărarea animalelor domestice (art.341), rechiziţia (art.342), exproprierea pentru cauză de utilitate publică),
creditorul gajist va putea urmări creanţa garantată din bunurile sau suma substituente, exercitînd prioritatea conferită de dreptul
de gaj. În caz de confiscare a gajului în temeiul prevăzut de lege, dreptul de gaj se stinge.
3. În cea de-a doua situaţie creditorul gajist este în drept să pună sub urmărire bunul gajat în cazul în care debitorului i s-a cerut
executarea anticipată a obligaţiei şi aceasta nu s-a produs.
Următoarele încălcări ale contractului îndreptăţesc creditorul să pună sub urmărire gajul:
a) a fost constituit un gaj ulterior interzis prin contract (art.480). În acest caz creditorul gajist poate alege între a exercita dreptul
de urmărire sau a se limita la contestarea gajului ulterior;
b) fără acordul (autorizaţia) creditorului gajist sau a tuturor creditorilor, în cazul gajului următor, bunul gajat a fost înstrăinat.
Încălcarea oferă creditorului aceeaşi opţiune ca şi cea menţionată mai sus;
c) debitorul gajist a încălcat sau a executat necorespunzător obligaţia de păstrare şi întreţinere a bunului gajat sau nu a informat
creditorul la timp despre pericolul pierderii sau deteriorării bunului;
d) obiectul gajului înregistrat nu se află în posesiunea debitorului gajist, indiferent de faptul dacă deposedarea s-a făcut cu sau
fără vina debitorului. Nu se consideră încălcată obligaţia de posesie dacă bunul lăsat iniţial în deţinere unui terţ care acţiona în
numele debitorului gajist este preluat de către acesta.
e) debitorul gajist nu a înlocuit bunul gajat sau l-a înlocuit cu încălcarea condiţiilor stabilite în contract. Obligaţia se consideră
încălcată dacă debitorul a executat-o necorespunzător: a fost înlocuită numai o parte a bunurilor, înlocuire a fost tardivă,
bunurile substituente nu corespund condiţiilor de înlocuire etc.
f) debitorul obligaţiunii pecuniare principale a întîrziat plata datoriei sau a unei părţi din ea.
Creditorul poate apela la executarea anticipată a creanţei garantate şi urmărirea gajului şi în alte cazuri prevăzute de lege
(art.469 – în caz de neinformare despre drepturile terţilor asupra gajului existente la data constituirii lui, art.576 – cînd debitorul
a redus garanţia sau nu a prezentat garanţiile convenite). Nimic nu se opune ca părţile să stabilească prin contract şi alte clauze
care ar îndreptăţi creditorul gajist să iniţieze urmărirea gajului.
4. Creditor gajist nu este obligat să acorde debitorului un termen pentru executarea anticipată a obligaţiei garantate. El va putea
proceda la urmărirea gajului fără întîrziere, cu condiţia că a înaintat debitorului cererea de executare anticipată.
Faptul înaintării cererii va fi notificat debitorului gajist odată cu iniţierea urmăririi gajului. La primirea notificării despre
urmărirea gajului pentru motive care nu-i sunt imputabile debitorului gajist, acesta se poate opune urmăririi, executînd obligaţia
garantată şi eliberînd gajul.

S e c t i u n e a a 4-a
PARTICIPAREA UNOR TERTI LA RAPORTUL DE GAJ

Articolul 484. Cesiunea creantei garantate prin gaj

(1) Gajul si creanta care sta la baza acestuia pot fi transmise doar impreuna si simultan.
(2) In cazul cesiunii creantei garantate prin gaj, noul creditor dobindeste dreptul de gaj. Debitorul gajist
ramine obligat fata de creditorul cesionar.
(3) In cazul cesiunii unei parti a creantei garantate, noul creditor dobindeste dreptul de gaj proportional acestei
parti daca in contractul de gaj nu este prevazut altfel.
(4) Substituirea creditorului gajist se inregistreaza conform art.470. Valabilitatea inregistrarii precedente nu este
afectata pina la inregistrarea noului gaj.
(5) Gajul si creanta garantata trec asupra noului creditor asa cum existau la creditorul anterior.

1. Gajul este un raport juridic accesoriu raportului obligaţional principal, pe care îl garantează (art.454). În virtutea caracterului
accesoriu, gajul urmează soarta creanţei garantate. Astfel, dacă creditorul încheie un contract de cesiune a creanţei garantate,
împreună cu aceasta ipso legi va fi cesionat şi gajul.
Alin.(1) al art.484 reglementează transmiterea dreptului de gaj de către titularul acestuia – creditorul gajist. Norma nu are
incidenţă asupra transmiterii bunului gajat de către proprietarul acestuia către o altă persoană, care se poate produce în
conformitate cu art.477 alin.(3) şi art.478. Atunci cînd dispune de autorizaţia creditorului, debitorul gajist este în drept să
transmită bunul gajat independent de transmiterea creanţei garantate.
2. Cesiunea creanţei garantate se efectuează în temeiul unui contract (art.556) încheiat între titularul creanţei (cedent) şi un terţ
(cesionar). Creanţa poate fi transmisă altei persoane şi în alte temeiuri, decît contractul de cesiune (ex. succesiunea legală), cu
menţinerea în continuare a dreptului de gaj după noul titular al creaţei.
Obiect al cesiunii poate fi creanţa în întregime sau o parte a acesteia. În cazul cesiunii creanţei în întregime, creditorul cesionar
va deveni titular al dreptului de gaj în mărimea în care acesta exista la momentul cesiunii. Astfel, dacă pînă la încheierea
contractului de cesiune debitorul gajist a înstrăinat o parte a gajului cu autorizaţia creditorului iniţial, cesionarul nu se va putea
opune acesteia. Creditorul cesionar nu va putea nici revoca autorizaţia eliberată de cedent, chiar dacă debitorul nu i-a dat curs.
Dacă obiect al cesiunii este o parte din creanţa garantată, creditorul cesionar devine titular al dreptului de gaj în mărime
proporţională părţii cesionate a creanţei. Părţile ar putea modifica această situaţie, prin majorarea sau reducerea, după caz, a
cuantumul gajului cesionat, sau prin stabilirea unui alt mod de divizare (ex: cesionarul devine titular al gajului în mărime
necesară pentru satisfacerea creanţei garantate, dar nu mai mult de o mărime stabilită în contract). Modul de divizare a gajului
este relevant în ultimă instanţă pentru cazul în care se va ajunge la exercitarea dreptului de gaj. În cazul în care produsul
urmăririi gajului nu va acoperi în întregime creanţele garantate, cedentul şi cesionarul vor fi satisfăcuţi proporţional cotelor
stabilite de ei.
3. Temeiul juridic al transmiterii gajului este contractul de cesiune a creanţei garantate. Pentru transmiterea gajului, nu este
obligatorie nici referirea despre aceasta în contractul de cesiune a creanţei, nici cesiunea separată a gajului. Totuşi creditorul
cesionar este motivat a solicita inserarea în contractul de cesiune a clauzei privind transmiterea gajului, cel puţin pentru a fi
sigur că gajul nu a fost stins pînă la cesiune.
Pentru încheierea contractului de cesiune a creanţei garantate nu se cere acordul debitorului sau al debitorului gajist, dacă acesta
este o altă persoană. Aceştia vor fi însă notificaţi în vederea executării în continuare a prestaţiilor ce decurg din contractul de
gaj către creditorul cesionar.
4. La transmiterea gajului creditorul cedent va transmite cesionarului actele prin care a fost constituit gajul (contractul de gaj,
confirmarea înregistrării gajului (art.39 alin.(8), Legea 449/2001) etc.) şi alte acte aferente gajului. Cesionarul nu va putea însă
cere cedentului transmiterea actelor solicitate de acesta sau întocmite de el în legătură cu constituirea şi gestiunea gajului (acte
de estimare, de control, de aprobare internă, avize juridice etc.), precum şi cele de validare a contractului (aprobări ale organelor
interne de conducere sau autorizaţii ale altor organe).
Cesiunea creanţei garantate prin amanet va fi însoţită de transmiterea bunului în posesia creditorului cesionar sau a
reprezentantului acestuia. Dacă în calitate de reprezentant în continuare se va produce cedentul, acest fapt trebuie menţionat în
contract, în caz contrar cedentul fiind lipsit de temei pentru exercitarea posesiunii amanetului după cesiunea creanţei. Dacă
amanetul nu a fost transmis în posesiunea creditorului cesionar şi nu s-a convenit asupra transmiterii ulterioare sau
împuternicirii cedentului de a deţine în continuare bunul, amanetul se stinge din momentul încheierii contractului de cesiune.
5. Transmiterea gajului nu aduce atingere drepturilor debitorului gajist. Acesta este în drept să opună creditorului cesionar toate
excepţiile pe care le-a avut faţă de creditorul iniţial. Dacă nu a fost notificat despre cesiune, prestaţia făcută de debitorul gajist
către cedent se consideră efectuată în mod corespunzător.
Transmiterea gajului nu validează un gaj lovit de nulitate absolută sau anulabil. Cedentul este responsabil în faţa cesionarului
pentru valabilitatea gajului (art.559) şi va fi ţinut să-l despăgubească în cazul în care gajul transmis va fi declarat nul. Cedentul
nu va fi ţinut responsabil dacă creanţa cesionată nu va putea fi stinsă din produsul exercitării dreptului de gaj pe motiv de piere,
pierdere sau deteriorare a gajului sau pe motiv de insuficienţă a acestuia.
6. Creditorul cesionar devine titular al dreptului de gaj din momentul încheierii contractului de cesiune a creanţei garantate. Cu
toate că valabilitatea gajului nu este afectată de cesiune, cesionarul este motivat să înscrie substituirea creditorilor în registrul în
care a fost înscris gajul, în special în ipoteza şi către momentul exercitării dreptului de gaj.
Substituirea creditorilor se înregistrează în temeiul cererii creditorului cedent sau a celui cesionar, în modul stabilit pentru
modificarea înscrierii despre gaj. Pînă la înscrierea cesionarului în calitate de creditor gajist, se va menţine înscrierea iniţială.

Articolul 485. Preluarea datoriei garantate prin gaj

(1) Datoria garantata prin gaj poate fi preluata de o alta persoana doar cu acordul creditorului gajist, iar in
cazul in care debitorul obligatiei garantate si debitorul gajist sint persoane diferite, si cu
acordul acestuia din urma de a raspunde pentru noul debitor.
(2) Datoria garantata prin gaj poate fi preluata de o alta persoana si fara acordul debitorului gajist (daca acesta
este o alta persoana decit debitorul obligatiei garantate). In cazul respectiv gajul se stinge.
(3) In cazul in care debitorul obligatiei garantate si debitorul gajist reprezinta una si aceeasi persoana, gajul se
mentine, cu exceptia cazului in care creditorul gajist este de acord cu o alta garantie sau cu stingerea gajului.

1. Dacă cesiunea creanţei garantate se realizează în temeiul unui contract între creditorul iniţial şi creditorul cesionar, atunci
preluarea datoriei de regulă îmbracă forma unui contract între debitorul iniţial şi cel nou. Spre deosebire de cesiunea de creanţă,
care produce efecte fără acordul debitorului, preluarea de datorie este supusă acceptului creditorului, aceasta pornind de la
caracterul intuitu personae al raporturilor dintre creditor şi debitor. Legea nu stabileşte exact momentul în care trebuie solicitat
acordul creditorului (în prealabil sau ulterior), iar din analiza art.568 rezultă că acceptul poate fi obţinut şi după încheierea
contractului de preluare a datoriei, fără ca pînă la acel moment preluarea să producă efecte.
Datoria garantată poate fi preluată şi în temeiul unui contract încheiat între terţ şi creditorul gajist (art.567). Debitorul obligaţiei
principale se va putea însă opune transmiterii datoriei în acest mod, prin executarea obligaţiei. Astfel, creditorul nu va putea
obţine substituirea debitorul într-o obligaţie, dacă acesta execută în mod corespunzător obligaţia rezultată din contract.
2. Subzistenţa gajului în cazul transmiterii datoriei garantate se află în funcţie de faptul dacă debitorul obligaţiei principale este
şi debitor gajist. În cazul în care ambele calităţi sunt întrunite de aceeaşi persoană (ex. o persoană a contractat un împrumut şi a
grevat cu gaj un bun al său), la transmiterea obligaţiei gajul se menţine. Regula numită exprimă caracterul real al gajului (ius in
re), care rămîne afectat executării unei obligaţii cunoscute şi acceptate de debitorul gajist. Transmiterea datoriei de către
debitorul obligaţiei principale, care este şi debitor gajist, nu degrevează obiectul gajului. În continuare debitorul gajist va rămîne
să garanteze obligaţia transmisă în calitate de terţ (art.456 alin.(3).
Totuşi, în practică sunt numeroase cazurile cînd persoana care transmite o datorie garantată de ea însăşi nu este motivată să
garanteze în continuare executarea acesteia de către noul debitor. Pentru aceste situaţii debitorul va negocia în prealabil cu
creditorul gajist degrevarea de gaj a bunului afectat executării obligaţiei. Creditorul gajist care acceptă degrevarea o poate face
necondiţionat sau va condiţiona degrevarea de constituirea unui gaj asupra altor bunuri. Prin contract se va stabili dacă garanţia
de substituţie va fi constituită pînă la eliberarea gajului iniţial sau urmare a acesteia, în ultimul caz promitentul fiind responsabil
în faţa creditorului gajist pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea promisiunii de a contracta. În cazul în care substituirea se
face printr-o ipotecă, creditorul gajist care a îndeplinit prestaţia sa mai dispune şi de mecanismul validării judiciare a acesteia,
dacă constituentul ei se eschivează de la autentificarea contractului care dă naştere ipotecii (art.213 alin.(2).
3. Soluţia oferită pentru menţinerea gajului este cu totul diferită în cazul cînd în calitate de debitor gajist s-a produs o altă
persoană decît debitorul obligaţiei principale. Pentru că debitorul gajist s-a obligat să garanteze pentru o anumită persoană,
gajul se stinge dacă datoria garantată este preluată de către un alt debitor. Pentru ca gajul să subziste nu este suficient ca
debitorul gajist să fie doar notificat cu privire la preluarea datoriei. Creditorul gajist trebuie să se asigure că a fost obţinut
acordul debitorului gajist pentru menţinerea gajului în scopul garantării obligaţiei preluate.
Acordul debitorului gajist de a garanta pentru noul debitor poate îmbrăca forma unui nou contract de gaj, a modificării
contractului de gaj iniţial sau a unei clauze a contractului de preluare a datoriei. Indiferent de opţiunea preferată, se vor respecta
cerinţele de formă înaintate faţă de tipul respectiv de gaj.

Articolul 486. Procurarea de catre tert a bunului grevat cu gaj

(1) Orice tert dobindeste dreptul de proprietate sau de gestiune asupra bunului grevat cu gaj tinind cont de gaj,
cu exceptia cazurilor prevazute la art.478 si in prezentul articol.
(2) Bunul grevat cu gaj se considera liber de gaj in cazul in care dobinditorul considera cu buna-credinta ca nu
exista gaj si nu sint circumstantele in a caror virtute ar fi trebuit sa stie despre existenta
 gajului.
(3) Dobinditor de buna-credinta este prezumata persoana care:
a) dobindeste bunuri grevate cu gaj sub forma de marfuri care se afla in circulatie si in proces de prelucrare;
b) dobindeste bunuri grevate cu gaj, a caror vinzare la licitatie a fost anuntata in mijloacele de informare in masa,
cu exceptia bunurilor imobile si a drepturilor asupra bunurilor imobile;
c) dobindeste documente de plata, conosamente, actiuni, titluri de creanta, valori mobiliare grevate cu gaj cotate la
bursa.
(4) Legea poate prevedea si alte cazuri de recunoastere a dobinditorului de buna-credinta.

1. Dreptul real de gaj conferă titularului acestuia două atribute importante – dreptul de preferinţă (vezi comentariul la art.469 şi
art.481) şi dreptul de urmărire. Cel din urmă, definit ca facultatea recunoscută creditorului de a urmări bunul în mîinile cui
acesta nu s-ar afla (re, non persona debet), oferă cea mai bună protecţie creditorului în ipoteza executării creanţei garantate din
valoarea bunului gajat. În virtutea dreptului de urmărire gajul subzistă la transmiterea bunului către o altă persoană, iar
creditorul gajist va putea opune dreptul de gaj achizitorului şi va putea exercita dreptul său indiferent de faptul cine este
proprietarul actual al gajului. Regula numită operează şi în cazul cînd gajul a fost constituit de o persoană care, deşi nu este
proprietar al bunului, dispune de dreptul de a-l înstrăina în calitate de posesor sau uzufructuar legal (art.456 alin.(2).
Subzistenţa gajului la transmiterea bunului către un terţ face ca creditorul gajist să nu fie refractar posibilităţii de înstrăinare a
bunului, ceea ce va determina menţinerea acestuia în circuitul economic şi valorificarea cît mai adecvată a calităţilor lui
lucrative. De exemplu, o unitate economică care se reprofilează va fi îndreptăţită să transmită un echipament grevat de gaj către
o altă unitate de profil cu menţinerea gajului şi respectiv a dreptului creditorului gajist de a fi satisfăcut din valoarea bunului
gajat, bineînţeles dacă creditorul va accepta transmiterea.
Pentru subzistenţa gajului nu este relevant dacă bunul se transmite cu titlu oneros sau gratuit şi nici dacă persoana care
transmite bunul continuă să existe sau nu. Nu are relevanţă nici faptul dacă dobîndirea s-a făcut în temeiul unui contract sau în
ordine de succesiune (reorganizarea sau lichidarea persoanei juridice, succesiunea testamentară sau legală a persoanei fizice). În
sfîrşit, gajul se menţine indiferent de faptul dacă bunul a fost dobîndit de o persoană sau cîteva persoane. În cel din urmă caz
fiecare din dobînditori va răspunde în faţa creditorului gajist în mărimea părţii care i-a revenit din bunul gajat, iar în caz de
urmărire a gajului creditorul gajist va putea alege între a-şi exercita dreptul faţă de ambii dobînditori sau faţă de unul din ei.
2. Persoana care dobîndeşte un bun grevat cu gaj poate opune creditorului gajist toate excepţiile pe care le-a avut debitorul
gajist iniţial, inclusiv nulitatea gajului sau a înregistrării acestuia. În cazul în care creditorul iniţiază procedura de exercitare a
dreptului de gaj, dobînditorul se va putea opune plătind creanţa garantată şi cheltuielile de urmărire (art.489 alin.(1). Această
soluţie este favorabilă dobînditorului în special atunci cînd mărimea creanţei este inferioară valorii bunului gajat. Dobînditorul
care a plătit creanţa garantată poate pretinde recuperarea acestor cheltuieli de la debitorul gajist care i-a transmis bunul numai în
cazul cînd asupra acestui fapt s-a convenit în actul juridic în a cărui temei s-a făcut transmiterea. În cazul în care preţul gajului
transmis este plătit în rate, părţile ar putea să convină că cheltuielile făcute de achizitor pentru plata creanţei garantate vor
compensa o parte din suma supusă plaţii către debitorul gajist care a înstrăinat bunul.
Legea oferă soluţii diferite pentru cazurile cînd transmiterea bunului grevat de gaj se face cu consimţămîntul creditorului gajist
sau fără acesta. În primul caz, atunci cînd autorizaţia de înstrăinare a bunului cu menţinerea gajului a fost acordată de creditor
prin contractul de gaj sau ulterior, acesta va păstra calitatea sa şi va putea exercita dreptul de gaj faţă de dobînditor (Dec.
Col.Civ. al Curt.Supr.Just. nr.2r/o-284/2001 din 14.11.2001). În cel de-al doilea caz, cînd transmiterea s-a făcut contrar
interdicţiei de înstrăinare (art.477 alin.(3), actul de transmitere este lovit de nulitate absolută, care poate fi invocată la orice
moment de creditorul gajist care a fost lezat în drepturi (art.217).
3. Persoana care intenţionează să achiziţioneze un bun aflat în circuitul civil pentru a se proteja de viciile juridice a acestuia
poate să verifice la orice moment existenţa unor drepturi ale terţilor prin consultarea registrelor publice în care se înscriu
drepturile care grevează bunul. În plus proprietarul bunului este obligat să predea bunul fără vicii juridice sau să informeze
achizitorul despre acestea pentru a-i oferi posibilitatea să decidă dacă acceptă preluarea bunului grevat cu drepturile terţilor
(art.764). Stabilind în mod clar în contract răspunderea pentru comunicarea datelor false şi avînd acces liber la informaţia
privind drepturile înregistrate în registrele publice şi private (art.20, Legea 1320/1997), persoana care achiziţionează un bun
dispune de premise reale pentru a se proteja de drepturile terţilor asupra bunului dobîndit. În cazul în care îşi va exercita cu
bună-credinţă drepturile rezervate de lege, achizitorul se va putea proteja contra creditorului gajist, care ar invoca dreptul său de
gaj, născut pînă la momentul achiziţiei.
Situaţii cînd dreptului de proprietate sau posesiune a achizitorului i se opune dreptul de gaj se pot naşte în special din motive
care nu sînt imputabile nici dobînditorului, nici creditorului gajist (de exemplu din vina persoanei care ţine registrul). În astfel
de circumstanţe urmează a se decide, de regulă pe care judiciară, din vina cui s-a produs conflictul de drepturi şi cine urmează
să despăgubească partea lezată în drepturi.
La stabilirea circumstanţelor care permit atribuirea persoanei care a achiziţionat bunul gajat la categoria de dobînditori de bună-
credinţă se ţine cont dacă persoana a examinat cu diligenţa necesară în raporturile civile temeiurile îndreptăţirii sale (art.art.307,
374 alin.(4). Astfel, nu este suficient a se invoca că persoana a considerat cu bună-credinţă că bunul nu este gajat, ci vor fi
verificate şi circumstanţele în a căror virtute aceasta ar fi trebuit să ştie despre existenţa gajului. De exemplu, nu va putea
pretinde bună-credinţa achizitorul care nu s-a preocupat să consulte registrul în care se înscrie gajul, chiar dacă în contractul de
vînzare-cumpărare a bunului vînzătorul a făcut declaraţia că bunul este liber de drepturile terţilor. De asemenea se va ţine cont
dacă diligenţa achizitorului a fost una reală, ci nu simulată (ex. verificarea existenţei gajului s-a făcut prin consultarea directă a
registrului, ci nu prin acceptarea unei informaţii din registru, eliberată în trecut).
Buna-credinţă a dobînditorului se prezumă. Pentru desfiinţarea ei, creditorul gajist trebuie să probeze existenţa circumstanţelor
în a căror virtute dobînditorul ar fi trebuit să cunoască despre existenţa gajului.
4. Legea indică anumite situaţii cînd bunul gajat, care a fost înstrăinat, nu poate fi revendicat de la dobînditor. Acestea sunt:
a) dobîndirea măfurilor gajate care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare (vezi art.459 şi comentariul la el). Debitorul
gajist poate înstrăina mărfuri din rezerva sa în cadrul unei activităţi comerciale obişnuite în temeiul autorizaţiei legale (art.478
alin.(3). Dacă prin contractul de gaj s-a stabilit că mărfurile înstrăinate trebuie substituite cu altele, iar debitorul gajist încalcă
această obligaţiune, încălcarea nu-i este opozabilă dobînditorului, acesta fiind protejat prin prezumţia bună-credinţei sale.
Menţionăm că prezumţia operează numai în privinţa stocurilor de mărfuri în circulaţie şi proces de prelucrare şi nu se referă la
vînzarea altor bunuri ale întreprinderii (ex. mobilier de birou, automobile, utilaj şi echipament etc.). În mod similar prezumţia
nu operează dacă mărfurile înstrăinate nu constituie obiect al activităţii comerciale obişnuite a debitorului gajist (art.59 alin.(3),
Legea 449/2001).
b) dobîndirea bunului în cadrul licitaţiilor publice. Pornind de la caracterul public al vînzării prin licitaţie, se prezumă că
creditorul gajist ar fi trebuit să ştie despre anunţarea ei şi, respectiv, a avut posibilitatea să să-şi invoce dreptul de gaj. Dacă
creditorul gajist invocă dreptul de gaj şi interdicţia înstrăinării gajului, adjudecătorul nu este în drept să adjudece bunul expus
vînzării. Spre deosebire de Legea cu privire la gaj, dar la fel ca şi Codul civil vechi, Codul civil nou exceptează vînzarea prin
licitaţie a bunului imobil sau drepturilor asupra lui de la aplicarea prezumţiei de bună-credinţă a achizitorului, excepţia fiind
rezultată din regimul juridic distinct al bunurilor imobile.
c) dobîndirea documentelor negociabile şi instrumentelor negociabile, precum şi a valorilor mobiliare cotate la bursă. Titlul
asupra documentelor şi instrumentelor negociabile se transferă prin transmiterea posesiunii acestora, de aceea legea îl
protejează pe deţinător, prezumînd bună-credinţa acestuia. Prezumţia dobîndirii libere de gaj a acţiunilor şi altor valori
mobiliare care circulă pe piaţa organizată creează premise favorabile circuitului capitalurilor şi funcţionării pieţei secundare a
valorilor mobiliare. Norma comentată se referă numai la valorile mobiliare înscrise în listing - Cota Bursei de Valori (art. 47,
Legea 199/1998 şi cap.IV, Hotărîrea CNVM 17/5/2000), deşi Legea cu privire la gaj (art.59 alin.(3) extindea prezumţia vînzării
bunului liber de gaj şi asupra valorilor mobiliare care deşi nu sunt incluse în Cotă se tranzacţionează de regulă în cadrul bursei.
5. Pornind de la principiile de recunoaştere a caracterului de bună-credinţă a persoanei care achiziţionează un bun, legea ar
putea să conţină şi alte cazuri în care achizitorul unui bun gajat ar fi fost considerat de bună-credinţă. Un astfel de exemplu a
fost adus mai sus şi se referă la prezumţia de bună-credinţă a achizitorului unor valori mobiliare care nu sunt incluse în listingul
bursei de valori, dar cu ele de regulă se fac tranzacţii bursiere.

S e c t i u n e a a 5-a
EXERCITAREA DREPTULUI DE GAJ
SI INCETAREA GAJULUI

Articolul 487. Dispozitii generale cu privire la exercitarea dreptului de gaj

(1) Creditorul gajist poate sa exercite dreptul de gaj daca debitorul gajist nu a executat conform contractului sau
a executat in mod necorespunzator obligatia garantata ori o parte a acesteia, precum si in alte cazuri prevazute de
lege si contract.
(2) In conditiile prezentei sectiuni, creditorul gajist poate exercita urmatoarele drepturi: sa vinda el insusi bunurile
gajate, sa le vinda sub controlul instantei de judecata si sa le ia in posesiune spre a le administra.
(3) Creditorul gajist isi exercita dreptul de gaj indiferent de faptul cine detine bunul gajat.
(4) Procedura exercitarii dreptului de gaj, precum si specificul exercitarii dreptului de gaj in privinta unor
categorii de bunuri, in masura in care nu sint prevazute de prezenta sectiune, se reglementeaza prin lege.
(5) Satisfacerea creantelor creditorilor din valoarea bunurilor gajate ale debitorului in privinta caruia a fost
intentat procesul de insolvabilitate se efectueaza in modul stabilit prin legislatia cu privire la insolvabilitate.

1. Cel mai important atribut al dreptului real de gaj, care pune în valoare conţinutul acestuia, este dreptul persoanei în favoarea
căruia a fost creat gajul de a pretinde satisfacerea creanţei garantate din valoarea bunurilor pe care le-a acceptat în calitate de
garanţie. Acest drept (ius distrahendi) conferă finalitate construcţiei garanţiei reale şi determină aplicarea ei largă în relaţiile
obligaţionale. Modul şi procedura de exercitare a dreptului de gaj, stabilită prin Codul civil şi Legea cu privire la gaj, oferă o
protecţie adecvată atît persoanei în favoarea cărui a fost constituit gajul, cît şi celui care l-a constituit.
Dreptul creditorului gajist de a cere executarea obligaţiei garantate din valoarea bunului gajat poate fi exercitat în cazurile
stabilite de lege şi contract. Datorită caracterului său accesoriu, dreptul de gaj va fi exercitat atunci cînd obligaţia principală nu
este executată în conformitate cu condiţiile acesteia. Este vorba despre o neexecutare lato senso care include şi executarea
necorespunzătoare sau tardivă a obligaţiei.
După regula generală gajul poate fi pus sub urmărire dacă obligaţia principală nu este executată la scadenţă. Totuşi, în anumite
circumstanţe stabilite de lege creditorul gajist este îndreptăţit să ceară executarea înainte de termen a obligaţiei (art.479 alin.(2),
art.483 alin.(2), art.576). Eşecul debitorului de a îndeplini cerinţele creditorului îl îndreptăţeşte pe acesta din urmă să ceară
executarea din valoarea bunului gajat. Alte cazuri în care creditorul va fi în drept să iniţieze exercitarea dreptului de gaj pot fi
stabilite prin contractul din care se naşte obligaţia principală. Acestea pot fi: obţinerea creditului sau determinarea creditorului
de a contracta prin înşelăciune, lipsirea debitorului de dreptul de desfăşura anumite activităţi sau retragerea licenţei, schimbarea
proprietarului debitorului persoană juridică, scăderea veniturilor debitorului şi apariţia unor dificultăţi financiare de natură să
pericliteze executarea obligaţiei garantate, pornirea unui proces judiciar patrimonial de proporţii contra debitorului sau
depunerea cererii de dizolvare, reorganizarea debitorului fără acordul creditorului şi altele.
2. Creditorul gajist care iniţiază exercitarea dreptului de gaj are tripla opţiune: să obţină gajul în posesiune pentru a-l administra,
să-l vîndă el însuşi sau să se adreseze instanţei de judecată pentru vînzarea gajului.
Luarea în posesiune în scop de administrare operează în special în cazul ipotecii de întreprinzător, cînd scopul creditorului este
nu atît de a vinde rapid bunul gajat, cît de a-l administra eficient pentru a-l păstra în calitate de complex lucrativ care să producă
venituri pentru achitarea creanţei garantate. Creditorul care a intrat în posesiunea ipotecii de întreprinzător poate administra el
însuşi gajul sau poate desemna un terţ pentru acest scop. Creditorul sau terţul delegat va exercita drepturile şi va executa
obligaţiile de administrator fiduciar în conformitate cu art.art.1053-1060 ale Codului civil şi art.art.29-31 ale Legii cu privirea la
gaj.
Creditorul gajist poate opta în favoarea posesiunii în scop de administrare şi în cazul altor bunuri gajate. Dacă va obţine
administrarea unui bun determinat individual (ex. a unui imobil), creditorul gajist va exercita orice acţiuni de dispoziţie cu
acesta, urmărind obţinerea unor venituri care vor fi îndreptate la stingerea datoriei. În cazul în care veniturile realizate nu permit
stingerea obligaţiei, creditorul va putea să renunţe la administrare şi să procedeze la vînzarea bunului. Din considerentele
indicate creditorul gajist care solicită instanţei de judecată deposedarea silită a debitorului gajist este interesat să solicite atît
administrarea, cît şi dreptul de a vinde bunul dacă administrarea nu va da rezultat.
Creditorul gajist nu este în drept să exercite dreptul de gaj prin preluarea bunului în proprietatea sa. Enumerarea drepturilor pe
care el le poate exercita în caz de neexecutare a obligaţiei principale este exhaustivă şi nu poate fi extinsă prin contract. Totuşi,
nimic nu se opune ca părţile să convină asupra transmiterii obiectului gajului în proprietatea creditorului prin încheierea unui
contract de vînzare-cumpărare, cu îndreptarea preţului la stingerea obligaţiei garantate, sau prin novaţie.
3. Faptul că bunul gajat a fost înstrăinat cu menţinerea grevării (vezi nota 1 din comentariul la art.486) sau a fost transmis în
posesiunea unui terţ nu opreşte creditorul de a-l pune sub urmărire. Urmărirea gajului nu anulează titlul terţului expropriat, iar
creditorul va fi îndreptăţit să pună sub urmărire bunul indiferent de faptul dacă actualul deţinător al gajului a ţinut cont sau nu
despre existenţa gajului la momentul dobîndirii bunului. Totuşi, achizitorul se va putea opune exercitării dreptului de gaj, dacă
la momentul dobîndirii bunului nu a ştiut şi nu ar fi trebuit să ştie despre existenţa gajului.
4. Datorită importanţei deosebite a normelor care reglementează exproprierea silită a bunurilor gajate, acestea sunt valabile
numai dacă sunt stabilite prin lege. Rezultă că părţile nu pot exercita drepturi, iar instanţa nu va aplica norme, dacă acestea sunt
prevăzute de acte normative subordonate legii care reglementează exercitarea dreptului de gaj (ex. cap.7, Hotărîrea CNVM
4/4/2003).
Reglementări aplicabile modului şi procedurii de exercitarea a dreptului de gaj se conţin în art.458 Cod Civil, precum şi în alte
legi (cap.VIII, Legea 449/2001; art.28, Legea 199/1998; art. 70 alin.(2), Legea 549/1995). Aceste norme se vor aplica numai în
măsura în care nu contravin art.art.487-494 ale Codului Civil.
5. În cazul în care debitorului gajist i-a fost intentată procedura de insolvabilitate, urmărirea obiectului gajului se va face în
conformitate cu Legea insolvabilităţii nr.632-XV din 14.11.2001 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.139-140 din
15.11.2001). Spre deosebire de reglementările anterioare, care nu includeau bunurile gajate în masa debitoare, legea numită le
include, deşi face o distincţie clară între drepturile creditorilor garantaţi şi ale celor chirografari. Bunurile gajate vor fi
administrate sau vîndute silit de către administratorul insolvabilităţii, numit de creditori. Creditorul gajist se va îngriji să
formuleze creanţele garantate cu ocazia adunării creditorilor de validare şi este în drept să propună administratorului
posibilităţile mai avantajoase de valorificare a gajului, iar administratorul este obligat să ţină cont de ele. Creditorul gajist va
obţine suma rezultată din valorificarea gajului, după deducerea cheltuielilor de validare şi valorificare.

Articolul 488. Masurile prealabile exercitarii dreptului de gaj

(1) Creditorul gajist care intentioneaza sa-si exercite dreptul de gaj trebuie sa notifice acest lucru debitorului
creantei garantate si, dupa caz, debitorului gajist si tertului detinator al bunului gajat.
(2) Dupa notificare, creditorul gajist depune la registrul in care a fost inregistrat gajul un preaviz, la care
anexeaza dovada notificarii debitorului gajist.
(3) Preavizul trebuie sa indice marimea creantei garantate, temeiul inceperii urmaririi, dreptul pe care creditorul
gajist intentioneaza sa-l exercite, sa contina descrierea bunului gajat si somatia ca debitorul gajist sa transmita, in
termenul acordat de creditorul gajist, bunul gajat. Preavizul se semneaza de creditorul gajist.
(4) Termenul acordat de creditorul gajist pentru transmiterea bunului nu va fi mai mic de 10 zile pentru un bun
mobil, de 20 de zile pentru un bun imobil si de 10 zile pentru un bun luat in posesiune spre a fi administrat,
incepind cu data inregistrarii preavizului.

1. Procedura exercitării dreptului de gaj debutează prin notificarea debitorului obligaţiei garantate şi a debitorului gajist, dacă
acesta este o altă persoană, despre iniţierea exercitării gajului. Dacă bunul este deţinut de un terţ, creditorul îl va notifica, iar
terţul va fi în drept să facă uz de dreptul său de a executa creanţa garantată, luînd locul creditorului (art.582).
Notificarea se face în scris, prin trimiterea sau înmînarea unui preaviz. Creditorul va utiliza acele mijloace de comunicaţii care
îi vor asigura posibilitatea de a proba primirea preavizului de către destinatar. Preavizul va fi trimis pe adresa indicată în
contract sau notificată ulterior creditorului gajist. În cazul persoanelor juridice se va ţine cont de regula stabilită la art.67 alin.
(4).
2. Un exemplar al preavizului împreună cu dovada notificării debitorului gajist se depune la registrul în care a fost înscris
gajului în termenul stabilit de creditor. Registratorul va înscrie fără întîrziere informaţia din preaviz în registru şi va elibera
creditorului, la cerere, un extras din registru în care se va conţine informaţia înscrisă. Funcţionarul care recepţionează preavizul
pentru a fi înscris în registru nu va verifica corectitudinea notificării debitorului gajist sau informaţia din preaviz şi nici faptul
dacă a fost notificat debitorul obligaţiei principale sau terţul. Registratorul va înscrie informaţia aşa cum ea a fost prezentată.
Refuzul sau întîrzierea de a înscrie preavizul pot fi contestate în modul stabilit (art.475).
Creditorul poate în orice moment cere radierea din registru a informaţiei din preaviz. El este obligat să o facă în caz dacă
preavizul a fost invalidat de instanţa de judecată.
3. Preavizul va conţine:
a) numele (denumirea) creditorului gajist şi a debitorului gajist;
b) mărimea creanţei garantate pentru stingerea căreia este iniţiată exercitarea gajului. Creditorul poate indica şi cuantumul
iniţial al creanţei.
c) referire la temeiul începerii urmăririi (art. 487);
d) referire la dreptul pe care creditorul intenţionează să-l exercite vis-à-vis de obiectul gajului: posesiunea în scopul
administrării, vînzarea de el însuşi sau vînzarea sub controlul instanţei de judecată. În cazul în care la data înaintării preavizului
creditorul nu va fi decis care din drepturi intenţionează să exercite, el poate indica alternativ două sau toate trei drepturi.
e) descrierea corectă şi suficientă a bunului gajat (vezi nota 12 din comentariul la art.468);
f) somaţia adresată debitorului gajist de a transmite bunul în posesiunea creditorului şi termenul în care bunul trebuie transmis;
g) în cazul ipotecii de întreprinzător – numele (denumirea) şi domiciliul (sediul) administratorului, dacă acesta este o altă
persoană decît creditorul gajist.
Prin preaviz creditorul gajist poate interzice grevarea repetată a bunului sau înstrăinarea lui, dacă acestea au fost permise
anterior.
Preavizul va fi semnat de creditorul gajist sau de reprezentantul acestuia. Nu se cere ca procura eliberată pentru exercitarea
gajului asupra ipotecii sau altui gaj constituit prin contract autentificat să fie făcută în formă autentică. Semnarea preavizului,
precum şi alte acţiuni de exercitare a dreptului de gaj, pot fi efectuate de gestionarului gajului (art.476 alin.(2) sau de
administratorul ipotecii de întreprinzător (art.30, Legea 449/2001), în cazul în care aceştia dispun de împuternicirile respective.
4. Creditorul gajist va acorda debitorului gajist un termen rezonabil pentru ca acesta să-i transmită bunul, care nu va fi mai mic
decît termenele indicate în lege. Calcularea termenului începe cu data înscrierii preavizului în registru. Legea acordă un termen
mai mare proprietarului unui imobil pentru a-i oferi acestuia şanse mai mari de a identifica posibilităţi de stingere a datoriei şi
degrevare a gajului.
5. În cazul amanetului, creditorul gajist nu este ţinut să respecte formalităţile legate de preaviz şi poate proceda la vînzarea
bunului dacă a notificat debitorul gajist privind intenţia sa de exercitare a dreptului de gaj şi privind dreptul pe care urmează să-
l exercite.
Creditorul gajist, care are calitatea de participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare, poate proceda la vînzarea titlurilor de
valoare luate în gaj fără înaintarea preavizului. Acest drept, care constituie o derogare de la regula generală, trebuie însă
prevăzut de contractul de gaj şi va fi exercitabil dacă nu este interzis de normele aplicabile circulaţiei valorilor mobiliare (art.67
alin.(7), Legea 449/2001). Totuşi, atunci cînd debitorul gajist este o altă persoană decît debitorul obligaţiei garantate, este
recomandabil ca creditorul gajist să notifice despre exercitarea dreptului de gaj debitorul şi, după caz, terţul deţinător al gajului,
aceasta în ipoteza unor acţiuni de apărare a drepturilor debitorului gajist

Articolul 489. Drepturile debitorului gajist

(1) Debitorul gajist se poate opune urmaririi de catre creditorul gajist a bunului gajat, platind creanta
garantata sau, dupa caz, inlaturind incalcarile mentionate in preaviz si cele ulterioare, platind in ambele cazuri
cheltuielile aferente inregistrarii preavizului.
(2) Dreptul mentionat la alin.(1) poate fi exercitat de catre debitorul gajist pina la momentul vinzarii bunului
luat in posesiune de creditorul gajist.

1. O construcţie juridică este reuşită şi are şanse să-şi găsească aplicarea în practică numai dacă în cadrul ei sînt protejarea
drepturile tuturor părţilor participante. Chiar dacă obligaţia garantată a fost încălcată, debitorul gajist trebuie să dispună de
mijloace de apărare care i-ar permite să păstreze bunul în proprietatea sa. În practică bunurile gajate pot prezenta pentru
proprietarii acestora nu numai valoare patrimonială, iar pierderea lor ar constitui nu numai o reducere a activului (este cazul
apartamentelor, bunurilor personale sau de valoarea artistică, istorică etc.). Dar şi atunci cînd acestea sunt elemente valorice
ordinare, debitorul gajist poate face opoziţie vînzării silite a bunului.
Dacă exercitarea dreptului de gaj a fost determinată de încălcarea obligaţiei de plată a creanţei garantate, debitorul se va opune
urmăririi plătind-o şi acoperind cheltuielile aferente făcute de creditor. În acest scop debitorul va mobiliza resursele sale,
apelînd la contractarea unui împrumut sau chiar la vînzarea altor bunuri din patrimoniul său. În cazul cînd exercitarea gajului a
fost iniţiată din cauza comiterii altor încălcări, opoziţia va lua forma înlăturării încălcărilor indicate în preaviz şi acoperirii
cheltuielilor.
Dacă nu este şi debitor al obligaţiei principale, debitorul gajist care a plătit creanţa, degrevînd în acest mod bunurile sale, va
ocupa locul creditorului în obligaţia principală. Deşi regula nu este expres stabilită în lege, ea este aplicabilă prin analogie cu
dispoziţia articolului 582, conform cărui terţul care a satisfăcut creanţa creditorului, oprind astfel urmărirea unui bun, îi ia locul.
2. Întinderea în timp a dreptului de opoziţie a debitorului gajist este limitată de acţiunile creditorului gajist. Din momentul cînd
bunul gajat a fost vîndut silit, debitorul nu mai poate pretinde degrevarea lui, chiar dacă plăteşte creanţa garantată (în cazul unei
ipoteci, debitorul este în drept să degreveze bunul prin plata datoriei numai pînă la momentul încheierii contractului de vînzare
a imobilului). Pentru a evita cheltuieli inutile, debitorul gajist va conveni în prealabil cu creditorul asupra extinderii termenului
în care va putea face plata peste limitele prevăzute de lege (art.488 alin.(4)

Articolul 490. Transmiterea bunului gajat catre creditorul gajist

(1) Bunul gajat se transmite in posesiune creditorului gajist pentru a fi vindut, in conditiile legii.
(2) Transmiterea bunului gajat in posesiune creditorului gajist poate fi benevola ori silita.
(3) Transmiterea in posesiune este benevola daca, inaintea expirarii termenului indicat in preaviz, debitorul gajist
transmite in mod efectiv bunul gajat in posesiune creditorului gajist sau consimte in scris in forma autentica sa-l
puna la dispozitia acestuia la momentul convenit.
(4) Transmiterea silita are loc in baza unei hotariri judecatoresti, dupa expirarea termenului din preaviz in
conformitate cu legea.

1. O precondiţie esenţială pentru exercitarea dreptului de gaj este preluarea bunului în posesiunea creditorului. Ea este operantă
atît în cazul cînd creditorul intenţionează să exercite opţiunea de a administra bunul pentru a stinge creanţa din produsul
administrării, cît şi în cazul vînzării. Administrarea poate fi exercitată numai de persoana care posedă bunul, iar în cazul vînzării
cel care vinde bunul trebuie să dispună de posibilitatea de a prezenta bunul potenţialilor cumpărători.
2. Deposedarea este diferită în funcţie de modul în care se efectuează. În cazul cînd debitorul nu se opune urmăririi gajului, el
va asigura condiţiile necesare pentru vînzarea bunului de către creditor. De altfel, bunul poate fi vîndut şi de debitorul gajist cu
consimţămînul creditorului, însă aceasta se va efectua în afara procedurii de exercitare a dreptului de gaj. Pentru a asigura
creditorului posibilitatea vînzării bunului gajat, nu este neapărat ca debitorul gajist să-l transmită efectiv în posesiunea primului.
Deşi aceasta este regula, totuşi părţile pot conveni ca bunul să rămînă în posesiunea efectivă a debitorului gajist, acesta
consimţind în formă autentică să-l pună la dispoziţia creditorului în momentul convenit. Scenariul este de o utilitate practică, or
creditorul urmăritor este în primul rînd interesat să poată transmite efectiv bunul cumpărătorului, ci nu să-l obţină în posesiune
el însuşi, cu atît mai mult că exercitarea posesiunii implică cheltuieli de păstrare şi întreţinere a bunului.
3. Dacă la expirarea termenului indicat în preaviz debitorul gajist nu transmite benevol obiectul gajului în posesiunea
creditorului, acesta este în drept să ceară instanţei de judecată transmiterea silită. Cererea de deposedare silită (care este
distinctă de cererea de chemare de judecată în acţiune civilă – art.7 alin.(3) Cod.Proc.Civ) este adresată instanţei de judecată
competente potrivit regulilor de competenţă jurisdicţională pentru a fi examinată în ordinea procedurii necontencioase –
procedura în ordonanţă (simplificată). Modul de înaintare şi examinare a cererii de deposedare silită este reglementat de
capitolul XXXV al Codului de procedură civilă nr.225-XV din 30.05.2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-
115 din 12.06.2003). Din data punerii în aplicare a Codului de procedură civilă (12 iunie 2003) normele de procedură privind
examinarea judiciară a cererilor de deposedare silită, care se conţin la art.art.71 şi 72 ale Legii cu privire la gaj, se aplică în
măsura în care nu contravin celor din Cod.
4. În cazul în care debitorul gajist nu se conformează ordonanţei judecătoreşti şi nu transmite bunul în posesiunea creditorului,
acesta este în drept să apeleze la serviciile executorului judecătoresc din subdiviziunea teritorială a Departamentului de
executare a deciziilor judiciare. În exercitarea atribuţiilor sale executorul se va conduce de normele Codului de procedură civilă.

Articolul 491. Vinzarea de catre creditorul gajist a bunului gajat

(1) Dupa ce a obtinut in posesiune bunul gajat, creditorul gajist este indreptatit, daca a depus la registru un
preaviz in modul prevazut la art.488 alin.(2), sa procedeze la vinzarea, prin negocieri directe, prin tender sau prin
licitatie publica, a bunului gajat, fara nici o intirziere nejustificata, contra unui pret comercial rezonabil si in
interesul major al debitorului gajist.
(2) Creditorul gajist care vinde bunul actioneaza in numele proprietarului si este obligat sa informeze
cumparatorul despre calitatea lui la momentul vinzarii.
(3) Cumparatorul dobindeste bunul grevat de drepturile reale existente la momentul inscrierii preavizului in
registrul respectiv, fara dreptul de gaj al creditorului gajist care a vindut bunul si fara creantele prioritare
dreptului acestuia.
(4) In cazul in care cumparatorul bunului transmite instantei judecatoresti in a carei circumscriptie se afla, in
totalitate sau in cea mai mare parte, bunurile gajate, dovada ca vinzarea a fost efectuata cu respectarea prevederilor
legale si ca pretul a fost platit integral, instanta emite o hotarire de incetare si anulare a gajurilor, sechestrelor si
drepturilor reale indicate in alin.(3).

1. De rînd cu Legea cu privire la gaj, Codul civil oferă creditorului dreptul să vîndă el însuşi bunul gajat pentru a stinge creanţa
sa din preţul vînzării. Creditorul poate proceda la vînarea gajului dacă a îndeplinit cerinţele privind înaintarea şi înregistrarea
preavizului şi a obţinut bunul gajat în posesie. Pentru că nici transmiterea benevolă şi nici deposedarea silită nu se fac în mod
neapărat prin acte cu caracter public, vînzarea se poate face numai cu condiţia că preavizul privind exercitarea dreptului de gaj
să fi fost înscris în registru şi să nu fi fost radiat.
2. Vînzării bunurilor de către creditorul gajist îi sunt aplicabile regulile stabilite pentru contractul de vînzare-cumpărare
(art.art.753-822), cu excepţia regulilor a căror respectare nu poate fi pretinsă creditorului gajist (ex. creditorului nu-i poate fi
pretinsă remedierea viciilor bunului, eliberarea facturii fiscale etc.). La vînzarea bunurilor asupra cărora anumite persoane au
drept de preemţiune, creditorul gajist urmează să asigure exercitarea acestuia. Astfel, dacă obiect al vînzării sunt părţile sociale
într-o societate cu răspundere limitată (art.153 alin.(2), acţiunile unei societăţi pe acţiuni de tip închis (art.27 al Legii
1134/1997), cota-parte din proprietatea comună (art.352 şi art.366 alin.(2), construcţia cu dreptul de superficie (art.446),
creditorul gajist va notifica mai întîi alţi membri, acţionari, coproprietari sau, respectiv, proprietarul terenului.
Se pare că membrul societăţii cu răspundere limitată sau al cooperativei, care a grevat cu gaj partea sa socială sau, respectiv,
participaţiunea, nu va fi îndreptăţit să exercite beneficiul în discuţiune rezervat prin lege (vezi art.153 alin (1) şi art.177 alin.(7).
Din sensul normelor indicate rezultă că beneficiul poate fi exercitat numai în faţa creditorilor chirografari.
Creditorul gajist care deţine un drept de gaj asupra mai multor bunuri determină el însuşi dacă acestea vor fi vîndute simultan
sau succesiv (art.65, Legea 449/2001). Dacă prin contractul de gaj s-a stabilit o anumită consecutivitate a vînzărilor, creditorul
gajist este obligat să o respecte (Dec. Col.Civ. al Curt.Supr.Just nr.2r/a-177/2001 din 11.04.2001).
Dacă obiect al garanţiei reale sunt mijloacele băneşti (moneda în numerar sau scriptică), obligaţiile creditorului sunt stabilite în
funcţie de tipul gajului. În cazul cînd obiect al gajului înregistrat sunt drepturile debitorului ce rezultă din contractul de depozit
bancar, creditorul va prezenta actul de transmitere a gajului (la transmiterea benevolă) sau ordonanţa judecătorească băncii, în
care este deschis contul. Banca este obligată să treacă la scăderi sumele indicate şi să le înregistreze în contul creditorului
urmăritor în conformitate cu normele privind efectuarea decontărilor fără numerar. Banii în numerar amanetaţi, care se află în
posesiunea creditorului vor fi îndreptaţi de către acesta la stingerea creanţei garantate, cu informarea corespunzătoare a
debitorului gajist. În cazul în care obiect al amanetului sînt mijloace valutare în numerar sau în contul curent, acestea vor fi
vîndute de către creditor contra lei, cu îndreptarea mijloacelor încasate la stingerea datoriei. Depozitul valutar, care nu poate fi
grevat decît cu gaj înregistrat asupra dreptului patrimonial al deponentului (art.art.867, 1222), va fi urmărit în modul prevăzut
pentru urmărirea bunurilor în formă de drepturi patrimoniale. În acelaşi mod va fi urmărite şi diponibilităţile din contul curent,
dacă acestea au fost grevate cu gaj înregistrat.
3. Cerinţele înaintate faţă de vînzare sunt de principiu, creditorul urmînd să vîndă bunul fără întîrziere nejustificată, contra unui
preţ comercial rezonabil şi în interesul major al debitorului gajist. Pînă la urmă este la latitudinea instanţei de judecată să decidă
dacă preţul la care s-a vîndut bunul gajat a fost rezonabil, pentru că formarea preţului este dictată de o gamă largă de factori,
care numai analizaţi în complex permit a face concluzia dacă preţul oferit a fost cel mai bun.
Creditorul gajist este aşteptat să se comporte cu diligenţa cerută unui comerciant care operează pe piaţa unde se tranzacţionează
bunuri din categoria celui gajat. În cazul în care nu are cunoştinţe speciale, creditorul gajist poate angaja un profesionist care să
efectueze vînzarea nemijlocită a bunului gajat. Aceasta este necesar în special pe pieţele specifice, cum sunt piaţa valorilor
mobiliare, piaţa valutară sau pieţele unor categorii specifice de bunuri.
Metoda de vînzare a bunului va fi stabilită de creditor în funcţie de circumstanţele concrete (tipul bunului, numărul de
cumpărători potenţiali ş.a.). De regulă, creditorul va opta pentru acea metodă la care de obicei se apelează la vînzarea bunurilor
din aceeaşi categorie cu cel gajat. Atunci cînd procedează la negocieri directe, creditorul va avea argumente de ce a ales anume
această metodă şi care este avantajul ei (ex. cheltuieli mari pentru organizarea licitaţiei, cumpărător monopolist etc.). Creditorul
gajist va stabili el însuşi regulile de efectuare a tenderului (concursului închis), conducîndu-se de normele legale aplicabile
(art.75, Legea 449/2001). De asemenea la organizarea şi ţinerea licitaţiei creditorul se va conduce de prevederile legale
aplicabile (art.art.698, 809-816, art.75 alin.(7), Legea 449/2001).
De regulă, cumpărătorul va achita preţul bunului prin plată unică. În anumite circumstanţe determinate de caracterul bunului şi
al ofertei cumpărătorului, creditorul poate accepta ca preţul bunul să fie achitat în rate.
4. La vînzarea bunului gajat creditorul acţionează în numele debitorului gajist. Acest fapt urmează a fi indicat în actele făcute de
creditor (inclusiv în contractul de vînzare-cumpărare) şi urmează a fi adus la cunoştinţa potenţialilor cumpărători. Informare
corectă a cumpărătorilor le permite acestora să ia o decizie în cunoştinţă de cauză şi să stabilească cu corectitudine implicaţiile
fiscale, vamale sau de altă natură a cumpărării.
5. Debitorul gajist care a respectat toate cerinţele stabilite pentru vînzarea bunului de către creditorul gajist trebuie să aibă
siguranţa că a obţinut bunul liber de gaj şi de alte drepturi reale necunoscute lui. El obţine bunul liber de gajul creditorului gajist
de la care l-a cumpărat, precum şi de drepturile prioritare acestuia. Dacă au existat gajuri de rang superior celui al creditorului
urmăritor, se prezumă că acesta a obţinut acordul creditorilor de grad superior (art.481 alin.(3) şi cumpărătorul nu trebuie să
verifice acest fapt.
Cumpărătorul obţine bunul grevat de drepturile reale constituite pînă la înscrierea în registru a preavizului de exercitare a
dreptului de gaj (ex. un uzufruct constituit de proprietar). Drepturile reale constituite după înscrierea preavizului nu sunt
opozabile cumpărătorului decît dacă acesta şi-a dat acordul (art.77 alin.(2), Legea 449/2001). Instanţa de judecată, în
circumscripţia căreia se află bunurile gajate sau majoritatea lor, va dispune încetarea şi anularea acestor drepturi reale, precum
şi a tuturor gajurilor şi sechestrelor instituite asupra bunului.

Articolul 492. Vinzarea sub controlul instantei de judecata a bunului gajat

(1) Vinzarea bunului gajat are loc sub controlul instantei de judecata daca aceasta desemneaza persoana care va
efectua vinzarea bunurilor gajate, determina conditiile si sarcinile vinzarii, indica modalitatea de efectuare a vinzarii
- prin negocieri directe, tender sau prin licitatie publica - si stabileste, dupa caz, pretul dupa o expertiza a valorii
bunului.
(2) Persoana desemnata este obligata sa informeze partile interesate, la solicitarea acestora, despre actiunile pe
care le intreprinde pentru vinzarea bunurilor gajate.
(3) Persoana desemnata actioneaza in numele proprietarului si este obligata sa anunte despre acest fapt
cumparatorul.
(4) Vinzarea in conditiile prezentului articol degreveaza de gaj drepturile reale.
(5) Obiectul gajului poate fi vindut numai sub controlul instantei judecatoresti daca:
a) lipseste autorizatia sau acordul unei alte persoane necesar la incheierea contractului de gaj pentru validitatea
acestuia;
b) obiectul gajului il constituie bunurile de valoare istorica, artistica sau culturala;
c) debitorul gajist lipseste si nu poate fi identificat locul aflarii lui.

1. În anumite circumstanţe, legate de persoana debitorului gajist sau caracterul bunul gajat, creditorul gajist care a obţinut
posesiunea gajului poate alege să procedeze la vînzarea bunului sub controlul instanţei de judecată. Creditorul poate apela la
această procedură atît în cazul cînd bunul i-a fost transmis prin ordonanţă judecătorească, cît şi atunci cînd bunul i-a fost
transmis în mod benevol. Totuşi, în practică creditorul care a primit bunul benevol de la debitorul gajist nu este motivat să
apeleze la instanţa de judecată, ci va efectua el însuşi vînzarea.
Cererea de efectuare a vînzării sub controlul instanţei poate face corp comun cu cererea de deposedare silită sau poate fi
înaintată ulterior. Ea va fi examinată în cadrul aceleiaşi proceduri în ordonanţă, fapt ce rezultă din dispoziţiile art.345 lit.k) a
Codului de procedură civilă.
2. La cererea creditorului gajist instanţa va desemna o persoană în sarcina cărui va fi pusă vînzarea bunului. De regulă acesta va
fi un profesionist în domeniu, care are o experienţă de tranzacţionare a bunurilor similare şi, după caz, dispune de licenţa
necesară. Este binevenit ca instanţele de judecată să dispună de listele persoanelor licenţiate în domeniul vînzării unor categorii
de bunuri (ex. brokeri, persoane care au dreptul să vîndă articole din metale preţioase şi pietre scumpe (pct.3, HG 261/1996) sau
medicamente), ca şi în cazul administratorilor insolvabilităţii.
Persoana desemnată pentru vînzarea bunurilor va informa atît debitorul, cît şi alte persoane interesate, la cererea acestora,
despre acţiunile întreprinse de el în cadrul exercitării atribuţiilor sale. În cazul în care debitorul gajist va face propuneri privind
condiţiile vînzării sau va indica un potenţial cumpărător, persoana desemnată va examina propunerile debitorului, însă nu este
obligat să se conducă de ele. Persoana desemnată este obligată să se conducă de toate regulile aplicabile pentru cazul cînd bunul
se vinde de către creditorul gajist şi este în drept să exercite drepturile rezervate acestuia (art.75, Legea 449/2001).
3. Persoana desemnată de instanţă pentru vînzarea gajului va declara calitatea sa potenţialilor cumpărători ai bunului şi
răspunde pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea acestei reguli. Dacă cumpărătorul care n-a fost informat despre calitatea
ofertantului refuză cumpărarea pentru acest motiv, persoana desemnată va acoperi şi cheltuielile efectuate (ex. expertiza
juridică sau tehnică), cu condiţia că cumpărătorul demonstrează legătura cauzală dintre refuz şi neinformare.
4. Persoana desemnată se va conduce în acţiunile sale de indicaţiile instanţei de judecată şi o poate sesiza pentru a le primi.
Instanţa îi va stabili condiţiile şi sarcinile vînzării, precum şi va dispune prin ce modalitate vor fi vîndute bunurile: negocieri
directe, tender sau licitaţie publică. Dacă în opinia instanţei de judecată valoarea reală a bunului diferă cu mult de la valoarea
estimativă, stabilită în contractul de gaj, instanţa poate numi o expertiză pentru stabilirea preţului bunului.
5. Ca şi în cazul vînzării bunurilor nemijlocit de către creditorul gajist, cumpărătorul nu trebuie să se preocupe de existenţa unor
grevări sau drepturi reale asupra bunului, care au apărut după înscrierea preavizului de exercitare silită în registru. De aceea
cumpărătorul este protejat prin lege de viciile juridice ale bunului, dacă au fost îndeplinite toate cerinţele aplicabile exercitării
dreptului de gaj.
6. În anumite situaţii pentru protecţia drepturilor proprietarului legea obligă creditorul urmăritor să vîndă bunul numai sub
controlul instanţei de judecată. Aceasta are loc în următoarele cazuri:
a) la încheierea contractului de gaj nu a fost primit acordul sau autorizaţia unei terţe persoane, dacă existenţa acordului sau
autorizaţiei este o condiţie de valabilitate a contractului (ex. în cazul grevării cu gaj a bunurilor în proprietate comună pe cote-
părţi (art.351) sau în devălmăşie (art.369). Lipsa acestora atrage nulitatea relativă a contractului de gaj.
b) sunt puse sub urmărire bunuri de însemnată valoare istorică, artistică sau culturală (ex. castele, tablouri). Dacă aceste bunuri
fac parte din domeniul public, atunci ele nu pot fi puse sub urmărire (art.296), iar contractul de gaj este lovit de nulitate
absolută. Dacă părţile nu au stabilit prin contract că anumite bunuri gajate au valoare istorică, artistică sau culturală, este de
competenţa instanţei să numească o expertiză pentru stabilirea acestui fapt.
c) debitorul gajist lipseşte şi nu poate fi stabilit locul aflării lui. Creditorul gajist care nu cunoaşte locul aflării debitorului gajist
nu va putea continua exercitarea dreptului de gaj fără a apela la instanţa de judecată şi este responsabil în faţa debitorului gajist
pentru încălcarea acestei reguli. Nu este necesar ca debitorul gajist să fi fost declarat dispărut fără veste (art.49).

Articolul 493. Distribuirea mijloacelor obtinute din vinzarea bunului gajat

(1) Creditorul gajist are dreptul, de pe urma vinzarii, doar la ceea ce este necesar satisfacerii creantei sale.
(2) Creditorul trebuie sa plateasca din produsul vinzarii bunului gajat cheltuielile aferente vinzarii, apoi
creantele prioritare drepturilor sale si dupa aceea creantele proprii.
 (3) Daca exista si alte creante care urmeaza sa fie platite din produsul vinzarii bunului gajat, creditorul gajist
care a vindut bunul va depune instantei judecatoresti care ar fi fost competenta pentru vinzarea bunului o dare de
seama cu privire la produsul vinzarii bunului gajat si ii va transmite suma ramasa dupa plata. In caz contrar,
creditorul gajist este obligat sa prezinte, in termen de 10 zile de la data vinzarii bunului, o dare de seama
proprietarului bunului vindut si sa-i remita surplusul, daca acesta exista.
(4) Daca vinzarea bunului gajat are loc sub controlul instantei de judecata si produsul nu este suficient pentru
satisfacerea tuturor creantelor garantate, persoana imputernicita cu vinzarea scade cheltuielile de vinzare, plaseaza
soldul intr-un cont special, intocmeste un plan de impartire pe principiul rangului gajurilor si il prezinta instantei
de judecata, care da celor in drept posibilitatea de a se pronunta asupra lui. Dupa ce planul este aprobat definitiv
de instanta, persoana insarcinata cu vinzarea efectueaza platile in baza lui.
(5) In cazul in care produsul obtinut din vinzarea bunului nu este suficient pentru stingerea creantelor si
acoperirea cheltuielilor creditorului gajist, acesta conserva o creanta neprivilegiata pentru diferenta datorata de
debitorul sau.

1. Suma încasată din vînzarea bunului gajat de regulă nu este egală cu cuantumul creanţei garantate, în special în cazul gajurilor
indivizibile prin natura sa, care nu pot fi fracţionate pentru vînzare parţială. În cazul bunurilor divizibile creditorul gajist în
principiu ar putea vinde întreaga cantitate de bunuri, însă nu este motivat să o facă şi se va limita la acea cantitate care acoperă
creanţa garantată.
Din suma încasată de la vînzare creditorul este în drept să stingă atît capitalul creanţei şi dobînda (inclusiv cea legală (art.585),
cît şi cheltuielile de întreţinere şi urmărire. Pot fi stinse şi penalităţile calculate, precum şi prejudiciul cauzat creditorului, dacă
aceasta a fost prevăzut prin contract.
2. În cazul în care bunul gajat este vîndut nemijlocit de către creditorul gajist, acesta va încasa suma plătită de cumpărător şi va
proceda la distribuirea ei. În primul rînd vor fi acoperite cheltuielile aferente vînzării (pentru transportarea, asigurarea,
păstrarea, întreţinerea bunurilor gajate, pentru trimiterea corespondenţei şi publicitate, pentru ţinerea licitaţiei sau efectuarea
tenderului, pentru plata specialiştilor etc.)
În cel de-al doilea rînd vor fi stinse creanţele creditorilor care au un grad de preferinţă superior celui al creditorului urmăritor.
Ultimul va transmite creditorilor prioritari acea parte din preţul de vînzare a bunului gajat, care este egală cu suma creanţei
prioritare. Creanţele prioritare vor fi stinse în întregime, iar creanţele care au acelaşi rang de prioritate – proporţional cotei.
Pentru a stabili mărimea sumelor care urmează a fi plătite fiecărui creditor prioritar, creditorul urmăritor va alcătui o listă
(registru) a acestora, în care va înscrie fiecare creditor şi suma creanţei care va fi stinsă din produsul vînzării gajului.
După stingerea creanţelor prioritare creditorul urmăritor este îndreptăţit să stingă creanţa garantată şi alte sume rezultate din
contract (vezi nota 1 supra). Ordinea în care vor fi stinse plăţile datorate creditorului gajist vor fi determinate de acesta. Nimic
nu se opune ca creditorul să stingă mai întîi capitalul, iar apoi alte creanţe. Însă creditorul poate să aleagă a acoperi la început
cheltuielile aferente constituirii şi exercitării gajului sau prejudiciul cauzat, iar apoi capitalul.
3. Suma rămasă după satisfacerea creanţelor creditorului gajist este distribuită în funcţie de faptul dacă au mai rămas alţi
creditori care conservă o creanţă garantată de rang inferior sau creditori chirografari, care pot pretindfe la produsului vînzării
gajului. Dacă aceştia există şi creditorul cunoaşte despre existenţa lor, el este obligat să transmită soldul preţului de vînzare
instanţei de judecătoreşti competente pentru vînzarea gajului sub controlul instanţei. Împreună cu soldul creditorul va transmite
şi un raport în care va indica suma încasată din vînzare, numele (denumirea) creditorilor prioritaţi şi sumele creanţelor
satisfăcute, suma creanţelor proprii stinse, soldul preţului de vînzare şi numele (denumirea) creditorilor care urmează a fi plătiţi
din sold. Pentru fiecare creditor va fi indicat temeiul apariţiei dreptului său.
Atunci cînd nu sînt alţi creditori care să pretindă satisfacerea creanţelor sale din valoarea bunului gajat, creditorul va transmite
soldul sumei încasate din vînzare debitorului gajist. Transmiterea se va face în termen de cel mult zece zile de la data primirii
preţului de vînzare şi va fi însoţită de un raport privind distribuirea produsului vînzării proprietăţii debitorului gajist. În cazul în
care consideră că prin acţiunile creditorului i-au fost cauzate prejudicii, debitorul gajist poate pretinde despăgubiri, fiind în
drept să adreseze o cerere respectivă instanţei de judecată.
4. În cadrul procedurii de vînzare sub controlul instanţei de judecată persoana desemnată de aceasta va deschide un cont special,
în care va fi înregistrată suma încasată din vănzarea gajului. Ordinea satisfacerii creanţelor creditorilor rămîne aceeaşi ca şi în
cazul distribuirii preţului de vînzare de către creditorul gajist, însă planul de distribuire a preţului urmează a fi aprobat de
instanţa de judecată. Pentru aceasta persoana desemnată va prezenta instanţei planul întocmit de ea, în care va include toate
creanţele care îi sînt cunoscute. Instanţa va notifica toţi creditorii indicaţi în plan şi le va propune să se pronunţe asupra lui în
termenul stabilit de instanţă. Dacă în termenul stabilit nu a fost făcută nici o contestaţie, sau dacă contestaţiile au fost
considerate neîntemeiate, instanţa aprobă planul şi îl transmite persoanei desemnate, care efectuează plăţile fără întîrzieri
nejustificate.
5. Odată cu încasarea produsului vînzării silite a bunului gajat, procedura de exercitare a dreptului de gaj ia sfîrşit. Dacă
produsului vînzării nu a fost suficient pentru stingerea în întregime a creanţei garantate, la urmărirea soldului creanţei creditorul
nu mai dispune de privilegiul rezultat din dreptul real de gaj (Hot. Plen. Curt.Supr.Just. nr.4-2r/a-22/2001 din 11.06.2001; Dec.
Col.Civ. al Curt.Sup.Just. nr.2r/a-129/1999 din 16.06.1999). În cazul în care gajul a fost constituit de o altă persoană decît
debitorul obligaţiei garantate, ea nu va mai fi în continuare responsabilă pentru stingerea creanţei garantate, decît dacă prin
contract va fi stabilit altfel (pct.4, Hot. Plen. Curt.Supr.Just. nr.11/1999).
O derogarea de la regula numită este prevăzută în cazul lombardului, care nu poate continua urmărirea bunurilor debitorului
dacă produsul vînzării bunului amanetat nu acoperă în întregime suma creanţei garantate (art.458 alin.(5).
 Articolul 494. Mijloacele de aparare juridica in cazul executarii silite a obligatiei

Orice persoana, in cazul incalcarii drepturilor ei, poate sa conteste in instanta de judecata valabilitatea gajului
sau urmarirea bunului gajat.

1. Poate contesta în instanţa de judecată valabilitatea gajului:

1) persoana care este proprietar real al bunului, constituit în calitate de garanţie reală de către falsul proprietar;
2) creditorul în favoarea cărui a fost constituit un gaj anterior asupra aceluiaşi bun şi care a interzis grevarea lui repetată cu gaj
(art.56 alin.(2), Legea 449/2001);
3) creditorul gajist de rang inferior sau dobînditorul bunului gajat, care l-a preluat cu grevare;
4) coproprietarul bunului gajat, aflat în proprietate comună pe cote-părţi (art.351) sau în devălmăşie (art.369 şi art.457);
5) membrul societăţii comerciale sau al cooperativei, dacă gajul bunurilor acestor persoane juridice a fost constituit cu
încălcarea regulilor opozabile creditorului gajist;
6) tutorele, curatorul, autoritatea tutelară (art.40 şi art.42);
7) procurorul, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice, pentru apărarea drepturilor altor persoane în cazurile
prevăzute de lege (art.art.71-73 Cod. Proc.Civ.);
8) alte persoane care se consideră lezate în drepturile sale.
2. Pe lîngă persoanele numite exercitarea de către creditor a dreptului de gaj sau actele efectuate în cursul procedurii de
exercitare pot fi contestate de persoanele cărora le-a fost adus atingere prin acţiunile creditorului gajist, a administratorului
gajului (inclusiv a ipotecii de întreprinzător), a persoanei desemnate de instanţa de judecată sau a instanţei de judecată.

Articolul 495. Temeiurile incetarii dreptului de gaj

Dreptul de gaj inceteaza in cazul:

a) stingerii obligatiei garantate prin gaj;
b) expirarii termenului pentru care a fost constituit gajul;
c) pieirii bunurilor gajate;
d) comercializarii silite a bunurilor gajate;
e) altor situatii prevazute de legislatie.

1. Temeiurile încetării dreptului de gaj pot fi convenţional divizate în două categorii: care se află în legătură cu stingerea
obligaţiei principale şi temeiuri independente.
Fiind un drept accesoriu unei obligaţii, dreptul de gaj se stinge odată cu stingerea acesteia după principiul accesorium sequitur
principale şi nu subzistă decît în cazuri excepţionale (art.643 alin.(4). Dacă obligaţia garantată este stinsă numai parţial, gajul
nu se reduce corespunzător, decît în cazul gajului mărfurilor în circulaţie şi în proces de prelucrare (art.459) sau cu acordul
creditorului gajist.
Gajul se stinge şi atunci cînd creditorul gajist renunţă la obligaţia principală, însă renunţarea creditorului de la dreptul de gaj nu
stinge obligaţia principală. Expirarea prescripţiei extinctive a creanţei principale nu prescrie dreptul de gaj, creditorul fiind în
drept să pretindă executarea din valoarea gajului (art.282 alin.(1).
2. Sînt temeiuri independente ale încetării dreptului de gaj:
a) expirarea termenului pentru care a fost constituit gajul, dacă acest termen a fost indicat în contract (ex. în cazul gajării unui
drept de arendă pe un anumit termen, a unor titluri de valoare care devin scadente pînă la scadenţa creanţei garantate). Dacă
termenul de acţiune a gajului nu a fost limitat de părţi, el nu se stinge la scadenţa creanţei principale.
b) pieirea bunurilor gajate;
c) vînzarea silită a bunurilor gajate;
d) alte situaţii prevăzute de lege:
(i) confiscarea bunurilor gajate şi revendicarea lor de către proprietarul legitim. În alte cazuri de stingere a dreptului de
proprietate asupra bunului (vezi nota 3 din comentariul la art.479), dreptul de gaj subzistă şi grevează bunurile sau banii puşi în
schimb la dispoziţia debitorului gajist.
(ii) decesul creditorului persoană fizică sau lichidarea creditorului persoană juridică în cazurile prevăzute de lege (art.664);
(iii) declararea nulităţii contractului de gaj. În acest caz gajul încetează cu efect retroactiv (art.219), iar creditorul este în drept
să pretindă repararea prejudiciului.
(iv) renunţarea creditorului de la dreptul de gaj;
(v) expirarea termenului de treizeci de ani de la înscrierea iniţială sau, după caz, ulterioară a ipotecii. Dacă nu este reînointă,
inscripţia devine inoperantă şi se perimă.

Titlul V
REGISTRUL BUNURILOR IMOBILE
Articolul 496. Destinaţia registrului bunurilor imobile

(1) În registrul bunurilor imobile sunt descrise imobilele şi sunt indicate drepturile reale care au ca obiect aceste
bunuri.
(2) Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente imobilelor consemnate în registru pot fi înscrise
în cazurile prevăzute de lege.
(3) Orice persoană poate lua cunoştinţă de registrrul bununrilor imobile.
(4) Modul de elaborare şi întocmire a registrului bunurilor imobile este stabilit de lege.

Obiectivele articolului 496 constituie relevarea obiectului înregistrării imobiliare, precum şi relevarea caracterului public al
acestuia prin posibilitatea luării de cunoştinţă de conţinutul acestuia de către orice persoană.
În Republica Moldova, pentru prima dată noţiunea de registru al bunurilor imobile apare odată cu adoptarea în februarie 1998 a
Legii cadastrului bunurilor imobile, care prin reglementările sale stabileşte condiţia ţinerii unui registru unic al bunurilor
imobile. Obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile conform respectivei legi erau bunurile imobile şi drepturile
patrimoniale asupra acestora. Prin instituirea unui registru unic al imobilelor, legislatorul exclude o serie de incomodităţi care
erau legate de ţinerea până la 1998 a mai multor sisteme de evidenţă a imobilelor separate, cum ar fi registrul construcţiilor în
localităţile urbane, cărţile de evidenţă a gospodăriilor în localităţile rurale, registrrul cadastral funciar, registrul unic al gajului
etc. Scopul principal urmărit prin instituirea unui sistem uunic de evidenţăţ a imobilelor constituia asigurarea garantării
drepturilor cetăţenilor în efectuarea actelor juridice cu imobilele, crearea şi ţinerea unui sistem unificat de evidenţă a imobilelor,
cât pentru asigurarea informaţională a populaţiei, atât şi pentru crearea unui cadastru fiscal imobiliar. Legea respectivă se aplica
la următoarele categorii de bunuri imobile: terenuri, construcţii şi încăperi izolate. Codul civil lărgeşte spectrul categoriilor de
bunuri imobile ce constituie obiect al înregistrării în cadastrul bunurilor imobile. În articolul 496 legislatorul enunţă faptul, că
obiect al înregistrării în Registrul bunurilor imobile apar bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. Noţiunea bunului
imobil este indicată în articolul 288 al Codului civil.
După cum este stabilit prin prevederile articolului 496 în ce priveşte drepturile asupra bunurilor imobile, este necesar de
reţinunt, că obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile apar doar drepturile reale. Drepturile de creanţă reprezintă obiect
al înregistrării doar în cazurile expres prevăzute le lege. În acest sens este necesar de menţionat, că până la punerea în aplicare a
Codului civil, obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile conform Legii cadastrului bunurilor imobile erau toate
drepturile patrimoniale.
Scopul ducerii registrului bunurilor imobile este asigurarea opozabilităţii drepturilor, iar în cazurile prevăzute de lege registrtul
îndeplineşte şi scopuri constitutive de drepturi.
(1) Aliniatul unu al articolului 496 expune, că în registrul bunurilor imobile sunt descrise bunurile imobile. Prin descrierea
bunului imobil se are în vedere indicarea caracterelor identificatorii ale bunului imobil şi anume:
a) Tipul bunului imobil (ex.: teren, construcţie, subsol etc.). Tipul bunului imobil este determinat de natura acestuia
prin constatare simplă realizată fie de către proprietar, fie de către specialistul din cadru instituţiei ce asigură ţinerea registrul
bunurilor imobile (oficiul cadastral teritorial). În cazul încăperilor izolate din cadrul construcţiei tipul acesteia (apartament
(locuinţă), magazin, depozit etc.) este determinat din conţinutul documentaţiei de proiect şi actul de dare în exploatare, iar în
cazul schimbării destinaţiei – din documentele ce determină modul de folosinţă a încăperii izolate.
b) Destinaţia şi/sau modul de folosinţă a bunului imobil – (ex.: teren cu destinaţie agricolă, teren destinat
construcţiei şi exploatării casei de locuit etc.) Destinaţia şi/sau modul de folosinţăţă a bunului imobil este relevată din
documentele ce stabilesc regimul folosirii bununlui imobil. Astfel, destinaţia terenunlui este reflectată în cadastrul funciar
specializat şi este modificată printr-o procedură specială prevăzută de Codul funciar. Destinaţia construcţiei se reflectă în
documentaţia de proiect, în actele de dare în exploatare, iar în cazul schimbării destinaţiei acestora prin documentele prevăzute
de legislaţie (ex.: autorizaţie de folosinţă etc.). Destinaţia masivului forestier este reflectat în cadastrul silvic de stat şi se
modifică în procedura stabilită de legislaţia silvică. Pentru unele bunuri imobile modul de fololsinţă sau destinaţia poate fi
determinată din natura bunului (ex.: calea ferată, staţiile de emisie tele sau radio). La unele categorii de bunuri imobile
destinaţia sau modul de folosinţă poate fi determinat, iar respectiv introdus în registrul bunurilor imobile doar după atribuirea
obiectului în folosinţă. Astfel, spre exemplui, în cazul atribuirii în folosinţă a obiectivului acvatic (iaz, râu etc.) doar în acel
moment poate fi determinat modul de folosinţă a acestuia (ex.: fololsinţă specială, pentru asigurarea necesităţilor de apă
potabilă a populaţiei, pentru gospodăria piscicolă etc.). În acest sens a vedea Codul apelor). Deasemenea şi în cazurile atribuirii
în folosinţă a spaţiilor forestiere, modul de fololsinţă a sectorului forestier poate fi determinat reieşind din contractul de
transmitere în folosinţă şi autorizaţia de folosinţă a spaţiului forestier. De regulă aceasta este precedată de procedura de formare
a bunului imobil transmis în folosinţă.
c) Numărul cadastral al bunului. Numărul cadastral al bunului imobil este un număr individual, irepetabil pentru
fiecare bun imobil în parte. Se atribuie de cătrte subiectul ce asigură ţinerea registrului bunurilor imobile la înregistrarea
primară a bunului imobil, precum şi în cazul formării bunului imobil. Prin formarea bunului imobil este necesar de înţeles
crearea dintr-un bun imobil existent prin divizare unul sau mai multe bunuri imobile noi sau crearea din mai multe bunuri
imobile, prin comasare a unui bun imobil nou în procedura şi condiţiile stabilită de legislaţie. Structura numărului cadastral este
determinată în Hotărîrea Guvernului nr. 1056 din 12.11.1997.
d) Suprafaţa bunului imobil. Suprafaţa bunului imobil este reflectată în metri patraţi sau hectare. În ce priveşte
construcţiile, prin suprafaţă a acestora este necesar de înţeles suprafaţa totală. În cazul construcţiilor-bloc cu mai multe nivele
(etaje) suprafaţa acesteia este determinată de suma suprafeţelor fiecărui etaj.
e) Tipul hotarelor – generale sau fixe. În cazul terenurilor, hotarele pot fi generale şi fixe. Fixarea hotarelor presupune
efectuarea unor lucrări de măsurare cu precizie sporită, instalarea bornelor de hotar şi coordonarea amplasării hotarelor cu
proprietarii funciari adiacenţi. În cazul hotarelor generale hotarele pot fi determinate prin efectuarea măsurărilor, dar fără
instalarea bornelor de hotar şi coordonarea hotarelor cu proprietarii adiacenţi, fapt care presupune posibilitatea deplasării
ulterioare a acestora (hotarelor) la o eventuală fixare a hotarelor.
f) Configuraţia bunului, reflectată în planul cadastral sau geometric al bunului imobil. Configuraţia bunului imobil
constituie o reflectare a formei acestuia proiectată pe planul cadastral sau geometric.
(2) Conform prevederilor prezentului articol, legislatorul, stabileşte că obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile pe
lângă bunurile imobile sunt şi drepturile reale asupra acestora. Astfel, legislatorul exclude din categoria obiectelor de
înregistrare drepturile de creanţă, care până la 12.06.2003, conform Legii cadastrului bunurilor imobile constituiau obiect al
înregistrării în registrul bunurilor imobile. Totodată, legislatorul stabileşte, că drepturile de creanţă, faptele sau raporturile
juridice aferente imobilelor pot fi înscrise în registru în cazurile în care legea prevede acest fapt.
Prin drept real ca obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile este necesar de înţeles drepturile despre care s-a făcut
comentariu la articolul 289 al Codului civil.
Prin drept de creanţă este necesar de înţeles acel drept, în temeiul căruia titularul dreptului are posibilitatea de a pretinde de la
un alt subiect determinat să dea, sau să facă, sau să nu facă ceva, iar aceestuia din urmă îi corespunde obligaţia corelativă de a
da, a face, sau a nu face ceva. Dreptul de creanţă este opozabil unei sau, după caz, mai multor persoane strict determinate.
Faptul juridic poate fi obiect al înregistrării doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, cum noţiunea de fapt juridic este posibil
de a fi înţeleasă în stricto sensu şi în lato sensu, unde în sens larg prin fapt juridic înţelegem cât actele juridice comise de
persoane, atât şi evenimentele naturale, iar în sens restrâns doar faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, dar care se produc prin puterea legii, precum şi evenimentele (faptele naturale) şi legislatorul conferă un compartiment
aparte actelor juridice, implicit prin fapt juridic în înţelesul articolului 496 al codului civil urmează să înţelegem faptele
omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc prin puterea legii, precum şi evenimentele
(faptele naturale).
Raporturile juridice ca obiect al înregistrării constituie acele relaţii ce nu privesc apariţia drepturilor reale, şi care făcându-şi
apariţia presupun posibilitatea producerii efectelor în ce priveşte bunurile imobile sau apariţia drepturilor asupra acestora.
Condiţia înscrierii acestora în registru bunurilor imobile este faptul prevededrii acestora în lege (ex.: antecontractul).
(3) Aliniatul trei al articolului 496 al Codului civil consacră caracterul public al registrului bunurilor imobile. După cum rezultă
din scopurile creării şi ţinerii unui registru unic al bunurilor imobile, una din direcţiile de utilizare a registrului este accesul
persoanelor interesate la informaţia din registru. Astfel, orice persoană care este interesată de conţinutul informaţiei referitor la
un bun imobile este în drept făcându-şi identitatea să primească toată informaţia din registru cu privire la acest bun. După cum
prevede Legea cadastrului bunurilor imobile, informaţia din registrul bunurilolr imobile poate fi prezentată gratuit sau contra
plată. Lista categoriilolr de persoane ce beneficiază de informaţie gratuită din registrtu este determinată în Legea cadastrului
bunurilor imobile. Regula generală este, că din această categorie fac parte subiectele de drept public, care în exercitarea
competenţei sale are necesitatea de respectiva informaţie. Condiţia este ca informaţia furnizată să nu necesite sistematizare.
Celelalte categorii de persoane pot face cunoscut cu informaţia din registru contra unei plăţi în modul stabilit de legislaţie. În
cazurile în care furnizarea informaţiei se efectuiază sistematic, în scopuri comerciale şi sistematizată, plata este determinată pe
bază contractuală.
(4) Modul de ţinere a registrului, structura, condiţiile şi modul de completare a registrului, precum şi a documentelor ce ţin de
înregistrarea bunurilor imobile este stabilit prin Legea cadastrului bunurilor imobile.

Articolul 497 Prezumţia caracterului autentic şi complet al datelor din registrul bunurilor imobile

(1) Înscrierile făcute în registrul bunurilor imobile se prezumă autentice şi complete până la proba
contrară.
(2) Conţinutul registrului este considerat autentic în favoarea celui care a dobândit prin act juridic
un drept de la o persoană dacă dreptul era înscris în registrul în numele persoanei. Această dispoziţie nu se aplică atunci
când s-a notat o contestare asupra autenticităţii sau atunci când neautenticitatea era cunoscută dobânditorului.

(1) Prezumţia (lat. - praesumptio) este utilizată deosebit de larg în jurisprudenţă. Este incontestabilă importanţa prezumţiilor,
pornind de la ideea, că acestea nu ar fi fost recunoscute în drept. Pentru exemplu, este greu de închipuit garantarea libertăţii
persoanei şi aplicarea normelor procesual-penale în lipsa principiului prezumţiei nevinovăţiei persoanei bănuite. Deosebit de
vag s-ar putea de vorbit despre garantarea raporturilor civile în lipsa principiilor prezumţiei bunei credinţe a părţilor la raport
etc. Concluzia despre veridicitatea şi corectitudinea prezumţiilor este bazată, de regulă, pe practica cotidiană a vieţii, iar metoda
de creare a acestei practici se bazează pe probabilitatea generalizărilor prezumtive. În afară de fundamentarea logică a
probabilităţii există şi o altă fundamentare şi anume aceea care se bazează pe experienţă şi legitate şi care poate fi exprimată
prin frecvenţă, adică în calitate de caracteristică numerică a posibilităţii petrecerii fenomenului. Forţa prezumţiei se manifestă
prin aceea, că faptul prezumat în realitate are loc cel mai des.
În acest sens, pentru garantarea continuităţii şi stabilităţii raporturilor imobiliare, fapt pentru care este creat registrul bunurilor
imobile, legislatorul consacră în articolul 497 al Codului civil pentru înscrierile făcute în registrul bunurilor imobile prezumţia
unui caracter autentic şi complet. Prin urmare, orice persoană, la utilizarea informaţiei din registrul bunurilor imobile va
beneficia prezumtiv de o informaţie veridică şi suficient completă referitor la bunul imobil. Posibilitatea considerării
înscrisurilor din registrul bunurilor imobile ca fiind neautentice se realizează doar prin proba contrară. Probaţiunea se face în
condiţiile generale stabilite de legislaţia procesual-civilă.
(2) Pornind de la idea, că datele din registrul bunurilor imobile poartă caracter autentic, respectiv şi actele prin care s-au
dobândit drepturi de la persoanele drepturile cărora au fost înscrise în registrul bunurilor imobile, se consideră autentice. Astfel,
în momentul în care se pune întrebarea referitor la dobândirea cu bună sau rea-credinţă a bunului imobil prin actul juridic
încheiat, condiţia considerării acesteia este înregistrarea acestui drept în registrul bunurilor imobile, unde titular al dreptului ar
figura cel ce a transmis dreptul.
Este, însă necesar de ţinut cont de faptul, că atunci, când în registrul bunurilor imobile, la momentul săvârşirii actului prin care
s-au dobândit dreptuiri, era făcută o notare despre contestarea autenticităţii datelor din registrul imobilelor, dobânditorul de
drept nu mai beneficiază de prezumţia autenticităţii datelor din registru. Acelaşi efect urmează şi atunci când în registru nu
există o asemenea notare, dar dobânditorul de drept cunoaşte despre neautenticitatea datelor din registru. Spre exemplu, la
momentul întroducerii datelor în registru s-a comis o greşală tehnică, prin care s-a modificat fie numele titularului de drept, fie
mărimea cotei-părţi a dreptului de proprietate, fie alte date. Persoana, care, însă cunoştea despre aeastă greşală, profitând de
acest fapt a încheiat un act juridic prin care a dobândit proprietatea asupra bunului imobil. În situaţia dată, când persoana în
cauză a cunoscut deespre neautenticitatea datelor din registru, posibilitatea de a beneficia de prezumţia caracterului autentic al
datelor din registru este exclusă. Prin urmare este exclusă şi posibilitatea considerării acesteia drept dobânditor de bună
credinţă, iar în cazurile producerii de daune, acesta va fi obligat la despăgubiri.
Tot în contextul condiţiei expuse mai sus, atragem atenţia asupra faptului, că caracterul neautentic al datelor presupune că
aceste date nu corespund realităţii, unde titular de drept în realitate este o altă persoană. În acest caz se exclude situaţia în care o
altă persoană ar pretinde la dobândirea dreptului asupra aceluiaşi bun imobil. Am putea aduce drept exemplu situaţia în care
ulterior momentului încheierii, spre exemplu a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, vânzătorul a decedat, iar la
expirarea a şase luni de la deschiderea moştenirii moştenitorul a obţinut certificat de moştenitor, fapt despre care cumpărătorul
cunoştea. Aceasta, însă nu împiedică cumpărătorul de a înregistra dreptul de proprietate în registrul bunurilor imobile chiar şi
după ce moştenitorul a primit certificatul de moştenitor. Este vorba despre aceea, că articolul 321 Cod civil stabileşte, că dreptul
de proprietate asupra unui bun imobil se dobândeşte din momentul înscrierii acestuia în registrul bunurilor imobile. În acest caz
şi contractul de vânzare-cumpărare şi certificatul de moştenitor serveşte ca temei şi dă posibilitate de a înregistra dreptul de
proprietate asupra bunului imobil în registrul bunurilor imobile, însă cine primul din aceste două persoane va depune cererea de
înregistrare şi va înregistra dreptul asupra acestui bun, acela se va considera că a dobândit prin efectul actului juridic legal
dreptul de prioprietate.

Articolul 498. Felurile înscrisurilor

(1) Înscrierile sunt de trei feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea.

(2) Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la înscrierea
drepturilor de creanţă, a faptelor sau a raporturilor juridice aferente imobilelor consemnate în registru.
(3) Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

(1) Comparativ cu prevederile legislaţiei în vigoare, în perioada de până la intrarea în vigoare a Codului civil,
existau doar două feluri de înscrieri: înregistrarea propriu-zisă şi menţiunea. Astfel, toate drepturile, inclusiv grevările dreptului
de proprietate erau supuse înregistrării la fel ca şi drepturile tabulare. Menţiunile priveau faptele juridice care puteau duce la
stingerea sau naşterea drepturilor patrimoniale asupra bunului imobil. Astăzi, în baza Codului civil în vigoare, îscrierea
drepturilor asupra bunurilor imobile în registrul bunurilor imobile are loc prin intabulare, înscriere provizorie şi notare.
(2) Intabularea şi înscrierea provizorie are ca obiect drepturile tabulare.
Intabularea constituie înscrierea care se săvârşeşte cu titlu definitiv cu privire la constituirea, modificarea sau stingerea unui
drept real imobiliar. Intabularea este realizată atât în cazurile prevăzute de lege, cât şi în cazurile în care este solicitată de părţile
contrractuale.
Înscrierea provizorie este un înscris prealabil (prenotare), care este condiţionat de o justificare. Înscrierea provizorie se face
atunci când nu este posibilă intabularea, având scopul creării unei priorităţi din această înscriere, cum ar fi faptul sau momentul
înregistrării dreptului. Ulterior ea trebuie justificată.
Notarea presupune înscrierea drepturilor de creanţă, faptelor sau raporturilor juridice, care nu pot constitui obiect al intabulării
sau înscrierii provizorii.
(3) Înscrierea provizorie şi intabularea şi notarea se face doar în cazurile prevăzute de lege. Intabularea poate constitui drept
condiţie de dobândire sau opozabilitate a dreptului stabilite atât prin lege, cât şi prin contract, iar prin urmare, intabularea poate
fi aplicată şi în cazurile în care legea nu prevede obligativitatea înregistrării dreptului real imobiliar.

Articolul 499. Dobândirea drepturilor reale supuse înregistrării

(1) Drepturile reale asupra imobilelor supuse înscrierii potrivit legii se vor dobândi atât între părţi, cât şi
faţă de terţi numai prin înscrierea în registrul bunurilor imobile a constituirii sau strămutării lor în temeiul acordului
de voinţă între părţi.
(2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai dacă radierea lor s-a înscris în registrul bunurilor
imobile cu consimţământul titularului. Consimţăţmântul nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea
termenului arătat în înscriere ori prin deecesul sau încetarea existenţei titularului.
(3) Dacă dreptul care urmează să fie radiat este grevat în fololsul unui terţ, radierea se va face cu păstrarea
dreptului acestuia.
(4) Hotărârea judecătorească irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul administrativ va înlocui
acordul de voinţă sau, după caz, consimţământul.

(1) Alineatul unu al articolului 499 Cod civil prevede momentul dobândirii dreptului real asupra bunului imobil.
Astfel, prin condiţia prezentului articol dreptul real asupra bunului imobil pentru dobânditor apare din momentul înregistrării
dreptului în registrul cadastral al bunurilor imobile. Opozabilitatea dobândirii dreptului de proprietate se face deasemenea din
momentul înregistrării dreptului real în registrtul bunului imobil. Astfel, spre exemplu, dacă între două persoane a fost încheiat
un contract de vânzare-cumpărare a unei case de lolcuit, cumpărătorul dobândeşte, dreptul de proprietate din momentul
efectuării înscrierii dreptului în registrul bunurilor imobile, chiar dacă transmiterea de facto a casei de loocuit a avut loc mult
mai devreme sau mult mai târziu decât momentul înregistrării.
(2) În ce priveşte încetarea dreptului de proprietate, acesta încetează odată cu înscrierea radierii dreptului din
registrul bunurilor imobile. Pentru operarea radierii din registrul bunurilor imobile este necesar prezenţa unei din următoarele
condiţii:
a) Să fie prezent consimţământul titularului de drept. Consimţământul titularului dreptului este exprimat, de
regulă, în contractele translative de proprietate încheiate de către titularul dreptului. Desemenea consimţământul operării
radierii dreptului, iar prin urmare şi încetarea dreptului de propietate are loc şi în cazul renunţării la dreptul de proprietate. Tot
temei de radiere a dreptului prin exprimarea consimţământului titularului se va considera prezentarea cererii de radiere în
virtutea faptului că bunul imobil nu mai există (s-a deteriorat sau s-a transformat). În cazul persoanei juridice consimţământul
de radiere a dreptului din registrul bunurilor imobile este reflectat în actul de decizie adoptat în limitele stabilite de legislaţie sau
dee actele de constituire a respectivei persoane juridice;
b) Titularul dreptului să fi încetat a mai exista. În cazul persoanei fizice faptul încetării din viaţă nu dă temei de a
radia dreptul din registrul bunurilor imobile. Acest drept rămîne înscris în registru până la momentul prezentării de către
moştenitorul patrimoniului a documentului ce adevereşte dreptul asupra bunului moştenit. În cazul în care în documentul ce
adevereşte dreptul asupra bunului moştenit face referinţă doar la o cotă-parte din bunul moştenit, registratorul va opera o
modificare a cotei-părţi respective a dreptului, până la radierea definitivă atunci când ultimul moştenitor va depune cererea de
înregistrare a cotei-părţi dreptului său. În ce priveşte persoana juridică, operarea radierii dreptului are loc cât în cazul încetării
persoanei juridice prin reorganizare, atât şi prin lichidare. Temei de radiere a dreptului va constitui actele de reorganizare sau
lichidare a persoanei juridice (modificările în documentele de constituire sau actele de lichidare (dizolvare) a persoanei juridice
conform prevederilor articolelolr 86 şi 87 al Codului civil).
c) Dreptul se stinge prin scurgerea termenului. Fie legislaţia în vigoare, fie părţile în contract pot să stabilească
anumite termene pentru exercitarea dreptului supus înregistrării (ex. dreptul de arendă a unui imobil). La momentul efectuării
înscrisului în registrtul bunurilor imobile, registratorul fixează termenul dreptului. La expirarea acestui termen, dacă pe parcurs
părţile nu au operat şi înregistrat careva modificări, registratorul din oficiu operează radierea dreptului.
d) Există o hotărâre judecătorească irevocabilă (alineatul (4) al articolului 499 Cod civil). În cazurile când este
exercitată o procedură de urmărire silită a bunurilor, o confiscare sau o altă înstrăinare care presupune lipsa consimţământului
proprietarului bunului, şi aceasta este realizată în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, registratorul în temeiul acestei
hotărâri judedcătoreşti va opera radierea dreptului din registrul bunuurilor imobile.
e) Există un act administrativ, după care în baza prevederilor legislaţiei se asigură înstrăinarea forţată a bunului
imobil (alineatul (4) al articolului 499 Cod civil). Actul administrativ poate fi drept temei de înlocuire a consimţăţmântului
persoanei la radierea dreptului din registru atunci când legislaţia o prevede în mod expres. Exemplu poate servi decizia de
punere a sechestrului pe bununl imobil pentru urmărirea silită a plăţilor obligatorii faţă de stat. Acest act administrativ trebuie să
îndeplinească toate condiţiile cerute de legislaţie faţă de întocmirea acestui act pentrru a permite corecta apreciere a domeniului
şi întinderii radierii dreptului.
(3) Alineatul trei presupune situaţia în care înscrisul cu privire la grevările dreptului se păstrează indiferent de faptul dacă s-a
operat radierea dreptului grevat în registru. Spre exemplu, dacă sectorul de teren a fost transmis în arendă, dreptul de arendă
fiind înscris în registrul bunurilor imobile, iar pe durata arendei proprietarul a înstrăinat bunul imobil, dreptul de proprietate
dobîndit de către cumpărător va rămâne grevat cu dreptul de arendă, temei rămânând contractul de arendă încheiat anterior. Nu
se aplică regula interdicţiei radierii grevării referitor la radierile care se operează în legătură cu pieirea bunului imobil. În cazul
peirii bunului imobil grevarea dreptului de proprietate deasemenea va fi radiată. Deasemenea grevarea este supusă radierii şi în
cazul în care titularul dreptului ce grevează dreptul de proprietate devine totodată şi proprietar al bununlui.

Articolul 500. Consecutivitatea drepturilor înscrise în registrul bunurilor imobile

(1) Consecutivitatea drepturilor înscrise în registrul bunurilor imobile se determină în conformitate cu

consecutivitatea înregistrării lor. Se consideră dată a înregistrării ziua depunerii cererii de înregistrare.
(2) Consecutivitatea poate fi modificată ulterior. Pentru aceasta este nececesar acordul persoanelor care-şi
schimbă consecutivitatea şi înregistrarea modificării în registrul.
(3) În cazul înregistrării unui drept, proprietarul poate stipula condiţia consecutivităţii înregistrării lui.
Această condiţie, de asemenea, trebuie înregistrată.

(1) Prin consecutivitate a drepturilor este necesar de înţeles ordinea satisfacerii sau asigurării drepturilor după
ordinea înscrierii acestora în registrul bunurilor imobile. Această regulă urmează să fie privită sub două aspecte:
a) Primul aspect priveşte momentul dobândirii dreptului. Astfel, spre exemplu, în cazul în care proprietarul unui
imobil încheie cu două persoane diferite un contract care prevede transmisiunea dreptului de proprietate, dreptul îl va dobândi
acel din cumpăărători care primul va înregistra dreptul dobândit în baza contractului încheiat, deeoarece conform prevederilor
legislaţiei, dreptul real asupra bununlui imobil supus înregistrării apare doar din momentul înregistrării, iar prin urmare
persoana care prima va înregistra dreptul asupra bunului imobil aceea şi va dobândi dreptul de proprietate. Cea de-a doua
persoană nu va mai avea posibilitate de a înregistra dreptul chiar dacă contrractul a fost încheiat mai devreme, dar cererea de
înregistrare a fost deepusă mai târziu.
b) Cel de-al doilea aspect priveşte consecutivitatea onorării drepturilor. Astfel, în cazul grevării dreptului de
proprietate cu ipotecă, şi dreptul de ipotecă aparţine concomitent la două sau mai multe persoane, dreptul de a fi satisfăcut cu
preferinţă pentru obligaţia neexecutată din contul bunului gajat îl va avea acel creditor care şi-a înregistrat dreptul anterior
celorlalţi creditori.
Data înregistrării dreptului se consideră data depunerii cecrerii dee înregistrare a acestui la oficiul cadastral teritorial. Faptul
depunerii cererii de înregistrare a dreptului se consemnează la oficiul cadastral teritorial. Este importantă chiar şi ora depunerii
cererii de înregistrare, deoarece, s-ar presupune, că cererile se pot depune în aceeaşi zi. Ordinea consecutivităţii de asemenea se
va respecta şi în acest caz, iar prin urmare chiar dacă s-a depus cererea de înregistrare a dreptului dee către două şi mai multe
persoane în aceieaşi zi, consecutivitatea înscrisurilor în registru se va respecta ţinând cont de ora depunerii cererii de
înregistrare a dreptului. Consemnnarea zilei şi orei de depunere a cererii are importanţă chiar şi atunci, când registratorul
oficiului cadastral teritorial refuză înregistrarea dreptului sau respinge cererea de înregistrare a dreptului (articolele 30 şi 33 ale
Legii cadastrului bunurilor imobile). Este condiţionat aceasta de faptul, că şi decizia registratorului oficiului cadastral teritorial
de refuz de înregistrare a dreptului şi respingerea cererii de înregistrare a dreptului poate fi atacată în instanţa dee judecată, şi în
cazul constatării refuzului de înregistrare a dreptului sau respingerii cererii ca fiind neântemeiate, moment de înregistrare a
dreptului va constitui momentul depunerii primei cereri.
(2) Alineatul doi stabileşte posibilitatea titularilor drepturilor înregistrtate în registrul bunurilor imobile, ulterior
momentului înregistrrării de a schimba de comun acord ordinea şi consecutivitatea drepturilor înscrise. În acest sens este
necesar de făcut deosebire între consecuvitatea înregistrării drepturilor şi schimbarea consecutivităţii drepturilor înregistrate.
Astfel, consecutivitatea înregistrării drepturilor este obiectivă şi este condiţionată doar de momentul depunerii ceererii de
înregistrare. Aceasta nu poate fi modificată prin acordul părţilor sau decizia registratorului. Schimbarea consecutivităţii
drepturilor înregistrate presupune modificarea ordinii de preferinţă a executării sau asigurării drepturilor, care se face doar după
înregistrarea efectivă a acestora şi doar după acordul comun al titularilor consecutivitatea drepturilor cărora se modifică. Spre
exemplu, creditorii gajişti în cazul gajului repetat asupra unui bun imobil pot modifica ordinea de consecutivitate a înregistrării
dreptului, iar prin urmare se va modifica rangul gajului.
Registratorul oficiului cadastral teritorial va opera modificările în registrul bunurilor imobile în baza acordului în scris a
persoanelor – titulari ai drepturilor înregistrate.
(3) Alineatul trei stabileşte dreptul proprietarului bunului imobil, la înregistrarea dreptului, inclusiv şi celui care grevează
dreptul de proprietate, de a stabili consecutivitatea înregistrării lui. Această condiţie este înregistrată în registrul bunurilor
imobile sub formă de notare. Spre exemplu, proprietarul depune cererea de notare a intenţiei de a înstrăina, intenţiei de a
ipoteca şi antecontractul privind arendarea bunului imobil, stabilind totodată şi ordinea (consecutivitatea) de înregistrare a
acestora.

Articolul 501. Înscrierea provizorie în registrrul bunurilor imobile

Înscrierea provizorie în registrul bunurilor imobile se cere dacă:

a) dreptul real dobândit este afectat de o condiţie suspensivă sau rezolutorie;
b) în temeiul unei hotărâri judecătoreşti care nu este încă irevocabilă, o parte a fost obligată la strămutarea,
constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administrează bunurile unei alte persoane a fost obligat să dea
o garanţie ipotecară;
c) debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca.
Prezentul articol stabileşte cazurile de efectuare a înscrierii provizorii în registrului bunurilor imobile. După conţinutul
prezentului articol, lista categoriilor de drepturi supuse înscrierii provizorii poartă caracter exhaustiv şi spectrul acestor categorii
nu poate fi mărit.
a) Prin drept real dobândit sub condiţie suspensivă trebuie de înţeles acel drept care, deşi este dobândit de
către titular, dar pe durata anumitei perioade de timp, acest drept nu poate fi exercitat. Exemplu ar putea servi dobândirea
dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare. Condiţia
suspensivă va afecta dreptul de proprietate pe durata termenului de răscumpărare. La expirarea perioadei de timp pe durata
căruia vînzătorul îşi poate exercita dreptul de răscumpărare, registratorul va efectua înscrierea corespunzătoare privind
intabularea dreptului. Prin drept real dobândit sub condiţie rezolutorie se înţelege acel drept dobândit în baza unui contract, dar
posibilitatea de executare a căruia este pusă sub o condiţie rezolutorie. Spre exemplu, dacă în contractul de vânzare-cumpărare
se stabileşte condiţia rezoluţiunii contractului în funcţie de momentul de achitare a preţului, atunci dreptul de proprietate în baza
acestui contract este supus înregistrării provizorii. Intabularea dreptului va fi făcută la momentul când persoana interesată, spre
exemplu, cumpărătorul, a făcut dovada achitării preţului în modul şi condiţiile stabilite de contract sau prevăzute de lege.
b) Este de asemenea supus înregistrării provizorii şi dreptul real care urmează a fi strămutat, constituit sau
stins în temeiul unei hotărâri irevocabile a instanţei de judecată. Prin hotărâre care presupune obligarea părţii la strămutarea,
constituirea sau stingerea dreptului se are în vedere acel act a instanţei de judecată, care presupune obligarea părţilor aflate în
litigiu, respectiv la transmiterea, constituirea sau stingerea unui drept tabular, dar care nu este considerat transmis, constituit sau
stins odată cu efectuarea înscrierii în registrul bunurilor imobile. În acest sens, înscrierea cu privire la acest drept este făcută
pentru opozabilitatea faptului, ci nu pentru dobândirea sau stingerea dreptului.
c) Înscrierea provizorie se efectuiază şi în cazul în care debitorul consemnează sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca. Prin
sume pentru care a fost înscrisă ipoteca se are în vedere acele sume, care pot fi percepute la o eventuală înstrăinare a bunului
gajat în favoarea creditorului gajist. De regulă acecste sume sunt mai mici decât valoarea bunului gajat.

Articolul 502. Efectul înscrierii provizorii

(1) Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular de la data
înregistrării cererii, sub condiţia şi în măsura justificării ei.
(2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţământul celui la care se referă această înscriere
sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
(3) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul unnei hotărâri judecătoreşti ded validare
irevocabile.
(4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturor înscrierilor condiţionate de
justificarea ei. Nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celuilalt interesat, radierea acesteia şi a tuturor
înscrierilolr condiţionate de justificarea ei.

(1) Pornind de la faptul, că efectuarea înscrierii provizorii nu presupune şi dobândirea, constituirea sau stingerea
dreptului, prin urmare pentru dobândirea, constituirea sau stingerea dreptului este necesară justificarea înscrierii. Astfel, pentru
exemplu dreptul de proprietate asupra bunului imobil dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare cu pact de
răscumpărare apare la cumpărător din momentul efectuării înscrisului (înscrierii provizorii) în registrul bunurilor imobile. În
cazul existenţei unei hotărâri irevocabile a instanţei de judecată, care presupune constituirea dreptului, acecst drept apare nun
din momentul operării înscrisului (înscrierii provizorii) în registrul bunurilor imobile, ci din momentul întrării în vigoare a
hotărârii instanţei de judecată. Lipsa unei cereri de atac a hotărârii instanţei de judecată sau emiterea unei hotărâri definitive în
privinţa unei hotărâri atacate constituie justificare a înscrierii provizorii şi are drept efect, respectiv dobândirea, constituirea sau
stingerea dreptului. Prin expresia “măsura justificării” se are în vedere modificarea treptată a situaţiei, care duce la constituirea,
transmiterea sau stingerea dreptului în parte. Spre exemplu, modificarea consemnărilor cu privire la suma pentru care a fost
constituită ipoteca (prin micşorare), duce la micşorarea treptată a valorii creanţei, iar în fine la stingerea dreptului creditorului.
(2) Justificarea înscrierii provizorii se face cu acordul persoanei la care se referă înscrierea. Prin norma respectivă
legislatorul a stabilit regula, conform cărea justificarea înscrierii provizorie poate fi efectuată prin cererea persoanei în favoarea
cărea se face înscrierea provizorie, cât şi de către o terţă persoană, care în virtutea legii este obligată să efectuieze o astfel de
acţiune, dar realizarea cărea este în funcţie de acordul persoanei în favoarea cărea se face această înregistrare. Deasemenea
justificarea înscrierii provizorii poate fi realizată şi în cazul în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă. Pentrru ca
hotărârea judecătorească irevocabilă să servească drept justificare a înscrierii provizorii nu este necesar consimţământul
persoanei referitor la care se face această înscriere.
(3) Alineatul trei al prezentului articol stabileşte condiţia de justificare a radierii dreptului de ipotecă. Astfel, în
momentul când în interesul persoanei s-a operat o înscriere provizorie cu privire la radierea ipotecii, acest înscris provizoriu
este posibil de a fi justificat doar în temeiul hotărârii irevocabile a instanţei de judecată, care s-a pronunnţat în ce priveşte
validitatea ipotecii.
(4) Pornind de la faptul, că justificarea înscrierii provizorii poate avea drept efect dobândirea prin trasnsmitere,
constituirea sau stingerea dreptului supus înregistrării, prin urmare şi toate înscrierile care sunnt condiţionate de această
justificare îşi produc efectul. Exemplu: În baza contractului de vânzare-cumpărare a casei de locuit s-a stabilit condiţia
rezolutorie a contractului – achitarea preţului pentru perioada ce nu va depăşi un an. După efectuarea înregistrării dreptului,
cumpărătorul a încheiat contract de arendă sub condiţie suspensivă – achitarea plăţii de către cumpărător, iar prin urmare
înlăturarea condiţiei rezolutorii. Dreptul de arendă deasemenea a fost supus notării. Justificarea înscrierii provizorii în ce
priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin confirmarea achitării preţului în interiorul perioadei de un an
duce la justificarea înscrierii provizorii în ce priveşte dreptul de proprietate (acesta nefiind deja condiţionat), iar ca efect, este
justificat şi dobândirea dreptului de arendă pentru arendaş.
Dimpotrivă, nejustificarea înscrierii provizorii duce la nejustificarea înscrierii provizorii duce la radierea tuturor înscrisurilor ce
sunt condiţionate de această justificare. Făcând referinţă la exemplu de mai sus, şi anume nejustificarea înscrierii provizorii în
ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin neachitarea preţului în interiorul perioadei de un an duce
la nejustificarea înscrierii provizorii în ce priveşte dreptul de proprietate, iar ca efect, este nejustificată şi înscrierea privind
dobândirea dreptului de arendă pentru arendaş, ea fiind radiată.

Articolul 503. Accesul public la informaţie

(1) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta, lua cunoştinţăţă de registrul
bunurilor imobile, precum şi de documentele adiţionale, în condiţiile legii.
(2) De pe registrul bunurilor imobile se vor elibera, în condiţiile legii, extrase, certificate şi copii legalizate.

(1) Prezentul articol instituie regulile generale privind publicitatea informaţiei din registrul bunurilor imobile.
Astfel, prin condiţiile prezentului articol se stabileşte, că dreptul la accesul la informaţia şi documentele adiţionale registrului, îl
are orice persoană, fără a-şi justifica interesul.
Prin orice persoană se are în vedere orice persoană fizică sau juridică, inclusiv şi străine. Norma respectivă nu face limitare nici
în ce priveşte capacitatea de exerciţiu sau gen dee activitate a persoanei ce solicită informaţia din registru. Astfel, chiar dacă
persoana fizică nu a îndeplinit condiţia de capacitate în ce priveşte încheierea unui contract de înstrăinare de imobil, acest fapt
nu este temei pentru a nu elibera la cererea acestei persoane extras din registrul bunurilor imobile. În acest sens, la eventuala
cerere de înregistrare a unui contract încheiat de această persoană, contractul nu va fi supus înregistrării pe temei de nevaliditate
(cu excepţia cazului de dobândire a capacităţii de exerciţiu anterior momentului de atingere a majoratului – căsătorie sau
emancipare).
Termenul maximal de furnizare a informaţiei din registru este de trei zile.
Este necesar de menţionat, că persoanele au dreptul la informaţia din registru, în condiţiile Legii cu privire la bunurile imobile,
doar în schimbul unei plăţi. În cazul în care informaţia este utilizată în scopuri comerciale, părţile (gestionarul informaţiei şi
comerciantul) pot negocia furnizarea informaţiei la preţuri stabilite în contract.
În cazul în care informaţia din registrul bunurilor imobile este furnizată autorităţilolr publice locale, organelor de ocrotire a
normelor de drept enumerate în articolul 8 al Legii cadastrului bunurilor imobile (organele ministerului afacerilor interne, a
serviciului pentru informaţie şi securitate, procuraturii etc.) această informaţie este furnizată gratuit. Condiţia, însă, pentru
furnizarea gratuită a informaţiei din registrul bunurilor imobile este ca aceasta să nu necesite sistematizare. Prin sistematizarea
informaţiei din registrul bunurilor imobile se are în vedere analiza informaţiei existente în registrul bunurilor imobile şi
elaborarea unei informaţii noi informaţii, create în baza unor criterii-repere indicate de solicitant. Prin urmare, în cazul în care
este necesitatea de informaţie sistematizată aceasta este furnizată solicitantului, inclusiv şi a subiectelor indicate în articolul 8 al
Legii cadastrului bunurilor imobile.
Nu este furnizată din registrtul bunurilor imobile acea inforemaţie, care constituie secret de stat. Deasemenea, în condiţiile
articolului 6 al Legii cadastrului bunurilor imobile nu este furnizată informaţia cu privire la condiţiile contractului care
constituie temei pentru înregistrarea dreptului, decât doar părţilor, instanţelor de judecată şi organelor de drept.
Prin justificarea interesului în condiţiile prezentului articol se are în vedere explicarea şi dovada scopului pentru care se cere
informaţia din registru. Astfel, persoana care solicită informaţia nu este obligată să facă explicaţii în ce priveşte scopul de
utilizare ulterioară a informaţiei din registru, iar gestionarul informaţiei din registru nu este în drept să cecară asemenea
explicaţie, şi lipsa unei asemenea explicaţii nu poate servi temei pentru refuzul ded a furniza informaţia din registru. Prin
urmare în documentele ce conţin informaţia din registru eliberate la solicitarea persoanei, nu se admite efectuarea înscrisurilor
ce ar releva anumite scopuri de utilizare a informaţiei, cum ar fi: “pentru înstrăinare”, “pentru prezentarea la locul de muncă”,
“pentru prezentarea la secţia de evidenţă şi documentare a populaţiei” etc.
Prin documente adiţionale la registrul bunurilor imobile se au în vedere documentele cee au servit temei ded înregistrare a
dreptului (care se conţin în dosarul cadastrtal), precum şi alte documente ce formează cadastrul bunurilor imobile, cum ar fi
planurile cadastrale ale bunurilor imobile, planurile geometrice, informaţia cu privire la valolarea bunului imobil etc.
(2) Alineatul doi al prezentului articol stabileşte trei categorii de documente care conţine informaţia din registrul
bunurilor imobile:
a) Extrasul. Extrasul din registrul bunurilor imobile este acel document în care este reflectată informaţia originală
din registru, fără careva modificări sau prelucrări, inclusiv şi informaţia din documentele adiţionale registrului (extras din planul
cadastral, extras din conţinutul contractului etc.).
b) Certificatul. Certificatul reprezintă un document care conţine informaţia ce a suportat o prelucrare, analiză,
sistematizare etc., şi care nu reprezintă o reflectare a conţinutului original al registrului (exemplu: informaţia sistematizată în ce
priveşte amplasarea bunurilor imobile ce aparţin cu drept de proprietate unui cetăţean).
c) Copia legalizată. Copia legalizată reprezintă o copie confirmată de registrator, a documentului original, care se conţine
în cadastru şi care a servit drept temei de înregistrare, modificare sau radiere a dreptului din registrul bunurilor imobile.
Articolul 504. Rectificarea înscrierilor din registrul bunurilor imobile

(1) Când vreo înscriere din registrul bunurilor imobile nu corespunde situaţiei juridice reale, se poate cere
rectificarea înscrierii.
(2) Prin rectificare se înţelege radierea, corectarea sau menţionarea oricărei operaţiuni susceptibile de a
face obiectul unei înscrieri în registru.

(1) Prezentul articol presupune posibilitatea rectificării înscrisului din registru în cazul necorespunderii acestui
înscris cu situaţia juridică reală. Necorespunderea înscrisului din registrul bunurilor imobile cu situaţia juridică reală presupune
existenţa unei neconcordanţe a înscrisului din registru cu conţinutul documentelor ce adeveresc dreptul asupra bunului imobil
supus înregistrării. Rectificarea se operează în condiţiile articolului 505 Cod civil de către registratorul oficiului cadastral
teritorial. Este necesar dee a face deosebire dintre rectificarea înscrisului din registrtu şi corectarea erorilor materiale comise la
înregistrare. Astfel, spre exemplu, rectificarea presupune schimbarea înscrisului în temeiul faptului că dreptul nu există sau
dimpotrivă înscrierea dreptului radiat greşit, pe când corectarea erorii materiale presupune păstrarea dreptului sau radierii, însă
operarea unor modificări nesenţiale din punct de vedere juridic, care s-au produs din punct de vedere tehnic greşit şi care nu
corespund cu informaţia indicată în documentele în temeiul cărora se înregistrează dreptul, şi care nu schimbă natura sau
dimensiunea (întinderea) dreptului. Spre exemplu, corectarea erorilor se va efectua la indicarea incorectă a numelui titularului
dreptului (în registru Cebanu în loc de Ciobanu cum e indicat în contract) sau la indicarea greşită a tipului documentului în baza
căruia a fost dobândit dreptul, şi care nu a dus la incorecta calificare a dreptului dobândit (în registru contract de vînzare-
cumpărare în loc de contract de schimb cum este în realitate). Operarea rectificării va avea loc atunci, spre exemplu, când
indicarea incorectă a denumirii documentului în baza căruia a fost dobândit dreptul, a dus la incorecta calificare a dreptului (în
registru e indicat contractul de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare în loc de contractul de înstrăinare a bunului cu
condiţia întreţinerii pe viaţă încheiat în realitate).
(2) Prin rectificare este necesar de înţeles una din următoarele operaţiuni:
a) Radierea înscrisului operat greşit. Spre exemplu, la înregistrarea dreptului în baza unui contract încheiat
nevalabil, rectificarea va avea loc sub formă ded radiere a înscrisului operat.
b) Corectarea presupune modificarea înscrisului existent prin indicarea corectă a datelor, informaţiei sau altor
parametri înregistraţi în registrrul bunurilor imobile, aşa cum este reflectat în documentele în baza cărora s-a constituit dreptul.
Spre exemplu, reflectarea incorectă a suprafeţei bunului imobil în registrul bunurilor imobile va cere corectarea dacă în contract
sau titlu de proprietate, în baza cărora s-a înregistrrat dreptul, este indicată o altă suprafaţă.
c) Prin menţionarea operaţiunii susceptibile de a face obiectul înscrierii în registrul bunurilor imobile se are în vedere
efectuarea unei intabulări, înscrieri provizorii sau menţiuni neefectuate. Totodată este necesar de deosebit menţionarea
operaţiunii susceptibile de a face obiectul înscrierii în registru de înregistrarea dreptului ca rezultat al contestării refuzului
registratorului de a înregistra dreptul.

Articolul 505. Dreptul de a cere rectificarea

(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii dacă:
a) înscrierea sau actul în al cărui temei s-a dispus înscrierea nu a fost valabil;
b) dreptul înscris a fost calificat greşit;
c) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în al
cărui temei s-a făcut înscrierea;
d) există şi alte temeiuri prevăzute de lege.
(2) În lipsa consimţământului titularului, rectificarea se va încuviinţa numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile.

(1) Articolul 505 Cod civil stabileşte cazurile în care se admite rectificarea, precum şi categoriile de persoane care
au dreptul de a cere rectificarea. Astfel, rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se poate cere dacă:
1. Înscrierea nu a fost valabilă (p. a)). Prin nevaliditatea înscrierii se are în vedere faptul efectuării înscrisului în
registrului bunurilor imobile contrar prevederilor legislaţiei. Astfel, nevaliditatea înscrisului în registru este constatată atunci
când a fost efectuată de o persoană care nu îndeplineşte la momentul efectuării înscrierii funcţia de registrator sau efectuarea
înregistrării fără a exista documente valabile care să adeverească dreptul asupra bunului imobil.
2. Actul în al cărui temei s-a făcut înscrierea dreptului este nevalabil. Nevaliditatea actului în temeiul căruia a fost
înregistrat dreptul trebuie să fie constatată în condiţiile stabilite de lege.
3. Dreptul înscris în registru a fost calificat greşit. Calificarea greşită a dreptului presupune indicarea incorectă a
naturii dreptului – tipului, formei etc. Spre exemplu, în baza contractului de vânzare-cumpărare a casei de locuit s-a înregistrat
dreptul de proprietate comună în devălmăşie a ambilor soţi, în pofida faptului, că între soţi exista contrract matrtimonial, în care
era stipulat, că toate bunurile comune dobândite în cadrul căsătoriei de către soţi vor fi dobândite cu drept de proprietate
comună în diviziune pe cote-părţi în proporţii ½ şi ½ . În acest caz, la prezentarea contractului matrimonial, şi în baza cererii
ambilor soţi, registratorul oficiului cadastral teritorial va opera rectificarea.
4. Nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în al cărui
temei s-a făcut înscrierea. Drept exemplu poate servi situaţia în care la încheierea contractului de ipotecă partea interesată în
înregistrarea dreptului, a depus cererea de înregistrare cu depăşirea termenul de trei luni (articolul 470 Cod civil) iar
registratorul greşit a înregistrrat acest drept. În acest caz, debitorul gajist poate cere rectificarea înscrisului în registru cu privire
la gaj, prin radierea acestuia.
(2) Rectificarea poate fi cerută de orice persoană interesată. Însăşi rectificarea este efectuată doar cu consimţământul
titularului dreptului supus rectificării. În cazul în care la cererea persoanei interesate, titularul dreptului nu dă consimţământul
rectificării dreptului, persoana interesată este în drept de a se adresa în instanţa de judecată cu cerere de rectificare. În categoria
persoanelor interesate pot intra atât persoanele drepturile cărora sunt afectate de dreptul înregistrat în privinţa căruia s-a iniţiat
rectificarea, cât şi persoanele, care după lege sunt în drept de a porni aceste acţiuni în interesele terţelor persoane (ex.
procurorul în interesul minorului).

Articolul 506. Aplicarea prescripţiei acţiunii în rectificare

(1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiune în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de
dobânditorul nemijlocit de rea-credinţă şi subdobânditorii de rea-credinţă care şi-au înscris dreptul în folosul lor.
(2) Faţă de terţi care au dobândit cu bună credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în
rectificare nu se va putea introduce decât în termen de 10 ani de la data înregistrării cererii lor de înscriere, cu excepţia
cazului în care dreptul la acţiune în fond s-a prescris mai înainte.
(3) Acţiunea în rectificare se va putea îndrepta şi împotriva subdobânditorilor de bună-credinţă şi cu titlu
oneros care şi-au înscris vreun drept real, însă numai dacă este întemeiată pe dispoziţiile articolului 505 alineatul (1) lit
a) şi b). Termenul va fi de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al
dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune în fond s-a prescris mai înainte.
(4) Este de bună-credinţă cel care dobândeşte drept real întemeindu-se pe cuprinsul registrului dacă, la data
dobândirii dreptului, nu a fost notată o acţiune prin care se contestă cuprinsul lui sau dacă din titlul dobânditorului nu
rezultă nemijlocit vreo neconcordanţă între registrul bunurilor imobile şi situaţia juridică reală.

Articolul 506 Cod civil stabileşte termenele de prescripţie în cazul acţiunilor în rectificare. Respectiv, din condiţiile articolului
506 Cod civil rezultă, trei situaţii:
a) Acţiunea în rectificare este prescrisă pentru termenul de 10 ani în cazurile în care dobânditorul
dreptului înscris în registrul bunurilor imobile este de bună-credinţă, şi dreptul este dobândit prin donaţie sau legat. În categoria
respectivă intră atât dobânditorul nemijlolcit cât şi subdobânditorii ce au dobândit prin donaţie sau legat un bun.
b) Acţiunea în rectificare poate fi înaintată în termen de trei ani atunci când dreptul dobândit cu titlul
oneros este înregistrat în favoarea subdobânditorilor de bună-credinţă, dar actul sau înscrierea nu era valabilă la momentul
înscrierii sau s-a făcut o calificare greşită a dreptului înregistrat.
c) Este imprescriptibilă acţiunea în rectificare dacă dobânditorul (cât dobânditorul nemijlolcit atât şi
subdobânditorul) dreptului înscris în registrul bunurilor imobile este de rea-credinţă.
Prin prescrierea dreptului la acţiune mai înainte de termenul indicat în alineatele (2) şi (3) ale prezentului articol se are în vedere
posibilitatea persoanei de a înainta acţiune în temeiurile prevăzute de Codul civil, Codul de procedură civilă, Legea
contenciosului administrativ etc.
Prin dobânditor de bună credinţă se înţelege persoana care întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
a) dobânditorul se întemeiază pe conţinutul registrului;
b) în registru la momentul înscrierii dreptului nu a fost notată o acţiune prin care se contestă cuprinsul lui în
ce priveşte posibilitatea dobândirii dreptului prin înscrierea făcută;
c) din titlul dobânditorului nu rezulta vreo neconcordanţă între registrul bunurilor imobile şi situaţia juridică
reală.
În caz contrar, dacă cel puţin una din condiţiile enumerate mai sus nu sunt îndeplinite, dobânditorul se consideră de rea-
credinţă.
Totodată, la condiţia bunei credinţe se aplică şi condiţiile generale a bunei credinţe în săvârşirea actelolr civile, astfel cum
aceste condiţii apar drept condiţii suplimentare.
Este necesar de menţionat, că în lipsa unei reglementări speciale în ce priveşte termenele de prescripţie a acţiunii în rectificare,
acestea încep a curge, încetează, se calculează şi se aplică în aceleaşi condiţii cum se aplică termenele de prescripţie extinctivă.
Totodată, dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termen a prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului de
prescripţie a acţiunii în rectificare.

Articolul 507. Inopozabilitatea hotărârii privind rectificarea

(1) Hotărârea judecătorească prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere
drepturilor înscrise în folosul persoanelor împotriva cărora acţiunea nu a fost admisă.
(2) Dacă acţiunea în rectificare a fost notată în registru, hotărârea judecătorească se va executa din oficiu şi
împotriva acelora care au dobândit vreun drept după notare.
(1) Prezentul articol stabileşte limitele acţiunii hotărârii judecătoreşti irevocabile în ce priveşte admiterea acţiunii
în rectificare. Astfel, dacă acţiunea în rectificare a fost înaintată în privinţa mai multor persoane drepturile cărora au fost
înscrise, şi după opinia reclamantului, aceste drepturi urmează a fi rectificate, în fapt se va opera rectificarea doar a acelor
drepturi în privinţa cărora a fost admisă acţiunea în rectificare. În privinţa drepturilor asupra cărora acţiunea în rectificare nu a
fost admisă sau nu a fost făcută acţiune în rectificare, rectificarea nu se operează.
(2) Alineatul doi presupune situaţia în care după efectuarea notării cu privire la înaintarea acţiunii în rectificare în
registrul bunurilor imobile au fost înregistrtate şi alte drepturi. În asemenea cazuri, dacă acţiunea în rectificare a fost admisă,
respectiv şi drepturile înregistrate după notificarea cu privire la depunerea acţiunii în rectificare vor fi supuse rectificării.
Această rectificare va fi operată de către registrator, fără ca să fie menţionat acest fapt în hotărârea judecătorească, în temeiul
unei decizii scrise a registratorului.
Este necesar de ţinut cont, însă, că rectificării sunt supuse nu toate drepturile dobândite după notarea depunerii acţiunii în
rectificare, ci doar acele drepturi, care au afecţune cu dreptul lezat şi în legătură cu apăărarea căruia s-a cerut acţiunea în
rectificare.

Articolul 508. Opozabilitatea drepturilor

(1) Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente imobilelor consemnnate în registru
dedevin opozabile terţilor numai prin notare.
(2) Sunt supuse notării în registru:
a) punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
b) locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani;
c) interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
d) antecontractul;
e) dreptul de preemţiune născut din actul juridic;
f) intenţia de a înstrăina sau ipoteca;
g) schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul asupra creanţei ipotecare;
h) sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale;
i) acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectifiare;
j) acţiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în registrul bunurilolr imobile, acţiunile în
desfiinţarea actului juridic pentrru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi oricec alte acţiuni
privitoare la drepturi dee creanţă, fapte sau raporturi juridicec în legătură cu imobilele înscrise;
k) alte cazuri prevăzute de lege.

(1) Articolul 508 Cod civil determină categoriile de raporturi juridice, fapte şi drepturi de creanţă care sunt supuse
notării. Regula principală enunţată prin alineatul întâi al prezentului articolul stabileşte, că opozabilitatea faptelor, drepturilor de
creanţă şi raporturilor juridice aferente bunurilor imobile sunt opozabile doar prin notarea în registrul bunurilor imobile. Prin
opozabilitatea dreptului notat se are în vedere posibilitatea titularului de a opune condiţiile acestuia atât debitorului, cât şi
terţelor persoane.
(2) Alineatul doi stabileşte unele categorii ale drepturilor de creanţă, faptelor şi raporturilor juridice aferente
imobilelor care sun supuse notării, şi anuume:
a) Punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri. Prin punere sub interdicţie judecătorească se
are în vedere acea măsură de asigurare a acţiunii, care presupune interdicţia de a săvârşi anumite acte, în ce priveşte bunul
imobil. Această interdicţie se notează în baza încheierii instanţei de judecată (articolul 175 Cod de procedură civilă) prezentată
fie de instanţa de judecată, fie de persoana interesată. Încheierea cu privire la punerea interdicţiei judecătoreşti este de executare
imediată.
Prin ridicarea acestei interdicţiei judecătoreşti se are în vedere anularea măsurii de asigurare. Această anulare este reflectată în
încheierea instanţei de judecată de anulare a măsurii de asigurare, sau de substituire a interdicţiei judecătoreşti cu o altă formă
de asigurare a acţiunii, sau în hotărârea irevocabilă de respingere a acţiunii în vederea asigurării cărea s-a pus interdicţia.
Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurii de asigurare a acţiunii sau de substituire cu o altă formă de asigurare
suspendă executarea încheierii (articolul 181 Cod de procedură civilă).
b) Locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani. Prin locaţiune este necesar de înţeles dreptul dobândit în
temeiul contractului de locaţiune. Este necesar de ţinut cont, că prin dreptul de locaţiune se are în vedere nu doar locaţiunea
dobândită în temeiul contractului de locaţiune (articolul 875 Cod civil), dar şi în temeiul contractului de arendă, chirie etc. Prin
fructe este necesar de înţeles rezultatele sau veniturile obţinunte în urma exercitării dreptului de folosinţă asupra bunului imobil.
Cesiunea fructelor se face după regulile stabilite de articolele 556-566 Cod civil.
c) Interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris presupune aceleaşi împrejurără cum şi la lit.a) a articolului
508 Cod civil, dar în comparaţie cu interdicţia judecătorească, interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept poate avea şi
natură contractuală. Ridicarea interdicţiei poate fi făcută fie în baza consemnnării comune a ambelor părţi la iniţiativa cărora a
fost notată interdicţia, fie în temeiul hotărârii instanţei de judecată, prin care se declară ridicarea sau nulitatea interdicţiei.
d) Antecontractul constituie o convenţie prin care părţile promit, iar în unele cazuri şi garantează încheierea unui contract în
viitor (exemplu: promisiunea de a contracta, contractul de arvună etc.). Temei de efectuare a înscrisului va fi antecontractul
prezentat de către părţi. Temei pentru radierea înscrisului constituie, după caz, consemnarea făcută de ambele părţi despre
rezilierea contractului, sau hotărârea instanţei de judecată privind declararea nulităţii sau rezilierii antecontractului, fie
îndeplinirea condiţiei rezolutorii sub care a fost încheiat antecontractul. În ultimul caz, radierea se face din oficiu de către
registratorul oficiului cadastral teritorial.
e) Dreptul de preemţiune născut din actul juridic. Temei de înregistrare a dreptului de preemţiune serveşte contractul prin care
părţile au stipulat preemţiunea la încheierea contractului. Acesta este radiat odată cu consemnarea părţilor despre încetarea
dreptului de preemţiune sau din momentul înregistrării dreptului persoanei care este titular al dreptului de preemţiune.
f) Intenţia de a înstrăina sau ipoteca este mai mult o notare cu titlu de informaţie. Ea se notează la cererea titularului dreptului.
Radierea poate fi operată deasemenea la cecrerea titularului dreptului sau la momentul înregistrării dreptului unei alte persoane.
Totodată, efectul acesteia presupune păstrarea ordinii (rangului) de înregistrare în cazul încheierii contractului de înstrăinare sau
ipotecă.
g) Schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul asupra creanţei ipotecare, pe lângă caracterul informativ
mai are drept efect şi stabilirea ordinii de satisfacere a creanţelor garantate prin gaj.
h) Sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale constituie măsuri de asigurare a acţiunii civile sau a unei eventuale
înstrăinări sau confiscări ale bunurilor. Acestea se aplică atât prin încheierea instanţei de judecată, cât şi prin actele de
procedură penală, iar în cazul urmăririi bunurilor pentru obligaţiile fiscale, se aplică şi în baza deciziei organului fiscal.
i) Acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectifiare este supusă notării prin depunerea cererii şi anexarea copiei cererii de
chemare în judecată. Radierea notării privind acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectificare este operată în temeiul
unei hotărâri a instanţei de judedcată privind admiterea sau respingerea acţiunii înaintate, precum şi în temeiul unei tranzacţii.
j) Acţiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în registrul bunurilor imobile, acţiunile în desfiinţarea actului juridic
pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi orice alte acţiuni privitoare la drepturi de creanţă, fapte sau
raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise. Notarea în privinţa acestora se face prin depunerea cererii de efectuare a
înscrisului în registru, la care se anexează copia cererii de chemare în judecată. Radierea se face în aceleaşi condiţii ca şi la
litera i) a prezentului articol.
Deasemenea pot fi supuse notării şi alte cazuri care sunt prevăzute de lege, dar care au referinţă la bunurile imobile şi nu
constituie obiect al intabulării sau înscrierii provizorii. Spre exemplu poate fi supusă notării incapacitatea titularului dreptului
sau persoana interesată poate nota o contestaţie a autenticităţii înscrisului în registrul bunurilor imobile.

Articolul 509. Acordul privind rectificarea înscrierilor

(1) Dacă o persoană este înscrisă cu un drept în registrul bunurilor imobile fără a beneficia sau fără a mai
beneficia de acel drept, cel ale cărui drepturi sau a cărui poziţie este prejudiciată prin înscriere va putea cere
consimţământul în vederea rectificării de la cel al cărui drept va fi afectat prin rectificare.
(2) Pentru realizarea unei protecţii provizorii se poate nota o contestaţie contra autenticităţii înscrierii în
registru.
(3) Notarea prevăzută la alineatul (2) se face în baza încheierii instanţei de judecată sau a acordului celui al
cărui drept este afectat de rectificarea înscrierii în registru. Pentru emiterea încheierii instanţei de judecată nu este
obligatorie demonstrarea existenţei unui pericol pentru dreptul persoanei care a înaintat contestarea.

Prezentul articol reglementează posibilitatea persoanei, dreptul cărea este afectat prin înscrierea unui drept pentru altă persoană,
care nu beneficiază sau care nu mai beneficiază de el, de a face această rectificare la acordul persoanei în defavoarea cărea se
face rectificarea.
Astfel, prin persoană care nu beneficiază de un drept se are în vedere acele persoane care la momentul inducerii rectificării, nu
este titularul dreptului înregistrat, înscrierea în registru fiind întrodusă, fie din greşală, fie din culpă, fie din alte cauze, dar
persoana în favoarea cărea s-a înscris dreptul nu pretindea în baza căruiva document la acest drept şi nici nu l-a avut până
atunci. Prin persoană care nu mai beneficiază de acest drept se are în vedere persoana care anterior a fost titular al dreptului, dar
dreptul fie nu a fost radiat din registru în modul stabilit de legislaţie, fie nu a fost stins în virtutea altor împrejurări, în pofida
faptului că aceasta urma să fie făcut.
Consimţământul persoanei dreptul cărea este afectat prin rectificare urmează să fie exprimat într-o formă opozabilă. Prin
urmare consimţirea introducerii rectificării poate fi făcută cel puţin pe două căi şi anume prin depunerea concomitentă de către
ambele părţi a cererii de rectificare sau prin încheierea în scris a acordului de rectificare, care urmează a fi întocmit în formă
scrisă în faţa registratorului sau a notarului.
Pentru asigurarea unei protecţii provizorii persoana în favoarea căruia se face rectificarea poate nota o contestaţie a autenticităţii
înscrierii în registru. Prin notarea contestaţiei autenticităţii înscrisului în registru, persoana se asigură în cazul înregistrării unor
drepturi ulterior momentului notării de opozabilitatea acţiunii sale. Această notaţie se face fie în baza acordului persoanei în
defavoarea cărea se face rectificarea, fie în lipsa acordului, în baza unei încheieri a instanţei de judecată. La depunerea cererii în
instanţă, persoan interesată nu este obligată să facă dovata periclitării dreptului.

Articolul 510. Corectarea erorilor

Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în registru altele decât cele care constituie cazuri de
rectificare se pot corecta la cerere sau din oficiu.

Prin erorile materiale comise în legătură cu înscrierile în registru se înţelege acele greşeli tehnice care sunt
operate în registrul bunurilor imobile şi care nu corespund informaţiei din documentele în baza cărora a fost efectuată înscrierea
în registru. Prin corectarea greşelilor materiale se are în vedere înlăturarea sau corectarea înscrisurilor aşa după cum este indicat
în documentele care au servit drept temei de înregistrare.
Dacă după efectuarea înregistrării, în documentele care au servit temei de înregistrare au fost operate careva modificări,
scimbările în registrtul bunurilor imobile se vor face după regulile cu privire la rectificarea înscrisului în registru.
Corectarea erorii în registru este necesar să fie făcută în aşa fel, ca înscrierea ce urmează a fi corectată să nu fie pierdută,
deoarece aceasta poate fi dovada unor transmisuini sau modificări a drepturilor asupra bunurilor imobile. Totodată în dreptul
înscrierii ce este corectată se înscrie o expresie de tipul “eroare corectată” sau o altă expresie care să confirme acest fapt, se
pune semnătura registratorului, data şi temeiul corectării.
Temei pentru operarea corectării în registrul bunurilor imobile poate servi atât cererea persoanei interesate, cât şi decizia
registratorului, drept rezultat al constatării faptului existenţei unei asemenea erori.
Necorespunderile înscrisului în registrul bunurilor imobile cu situaţia reală în teren (diferite suprafeţe, prezenţa unor constrtucţii
sau lipsa lor) nu poate constitui eroare materială, deoarece aceasta serveşte drept temei de radiere sau constituire a drepturilor,
fapt care nu poate fi modificat printr-o simplă corectare.

Articolul 511. Neaplicarea dispoziţiilor referitoare la suspendarea şi la repunerea în termen a prescripţiei.

Dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termen a prescripţiei extinctive nu sunt

aplicabile termenului dee prescripţie a acţiunii în prestaţie tabulară şi termenului de prescripţie a acţiunii în rectificare.

După cum s-a mai menţionat, în lipsa unei reglementări speciale în ce priveşte termenele de prescripţie a
acţiunii în rectificare şi termenelor de prescripţie a acţiunii în prestaţie tabulară, acestea încep a curge, încetează, se calculează
şi se aplică în aceleaşi condiţii cum se aplică termenele de prescripţie extinctivă. Totodată, prin dispoziţiile articolului 511 Cod
civil, dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termen a prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului de
prescripţie a acţiunii în rectificare şi acţiunii în prestaţie tabulară.
 CARTEA A TREIA
OBLIGAŢIILE
TitlulI
DESPRE OBLIGAŢII ÎN GENERAL
Capitolul I
DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE

Articolul 512. Dispoziţii generale cu privire la obligaţie

(1) În virtutea raportului obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii, iar
debitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.
(2) Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.
(3) Prestaţia trebuie să fie posibilă şi determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor
moravuri.

1. (a) În cadrul titlului articolului 512: „Dispoziţii generale cu privire la obligaţie”, legiuitorul utilizează termenul „obligaţie”,
termen, care în limbajul juridic, dar şi în limbajul curent are mai multe accepţiuni. Într-un sens larg, termenul de „obligaţie”
înglobează orice îndatorire juridică: generală (îndatorirea de a respecta drepturile absolute – reale sau personale nepatrimoniale
– ale fiecăruia) sau particulară (care incumbă anumitor persoane). Într-un alt sens, mai restrâns, prin „obligaţie” se înţelege
raportul juridic obligaţional, privit în ansamblu, ca latură activă şi latură pasivă (sens utilizat în titlul art. 512). Într-un al treilea
sens, şi mai restrâns, termenul de „obligaţie” este utilizat pentru a desemna latura pasivă a raportului obligaţional. În fine, într-
un al patrulea sens termenul de „obligaţie” desemnează un titlu de credit mobiliar, o valoare mobiliară pe care o pot emite
anumite tipuri de societăţi comerciale.
(b) Legiuitorul precizează în cadrul primului alineat că utilizează termenul de „obligaţie” în cea de-a doua accepţiune – „raport
obligaţional”. De remarcat că textul alineatului (1) nu conţine o definiţie propriu-zisă a raportului obligaţional, mulţumindu-se
mai mult cu enunţarea structurii lui. Totuşi, o astfel de definiţie poate fi formulată pe baza elementelor furnizate în acest text:
obligaţia este un raport juridic de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi,
numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea
constrângerii de stat. Aceste dispoziţii nu inovează cu nimic materia obligaţiilor, având aproximativ acelaşi conţinut ca şi
normele similare din majoritatea codurilor civile.
(c) Ar putea fi pusă în discuţie structura raportului obligaţional. Putem deduce existenţa numai a trei elemente esenţiale
existenţei obligaţiei, cu toate că, în principiu, un al patrulea element – sancţiunea – este inerent raportului obligaţional. Primul
element: părţile (creditorul – subiectul activ, debitorul – subiectul pasiv). Al doilea element - conţinutul raportului obligaţional -
constă în toate drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative (a treia accepţiune a termenului) care aparţin sau incumbă
subiectelor sale. Al treilea element structural - obiectul raportului juridic de obligaţii - constă în conduita concretă la care este
îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv. După cum s-a remarcat în doctrină, obiectul nu poate fi confundat
cu conţinutul raportului obligaţional. Prin conţinut se înţeleg drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative ale subiecţilor, privite
ca posibilităţi juridice de a desfăşura anumite acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare, pe când obiectul constă în însăşi
acele acţiuni pe care subiectul activ le poate pretinde de la debitor, acesta din urmă fiind ţinut a le săvârşi sau a se abţine de la
săvârşirea lor, adică însăşi prestaţia. Şi ultimul element, amintit mai sus – sancţiunea. Chiar dacă textul alineatului (1) nu
pomeneşte nimic despre sancţiune sau despre executarea silită a obligaţiei în caz de necesitate, din economia generală a
dispoziţiilor codului civil rezultă că în caz de neexecutare benevolă a obligaţiei din partea debitorului, creditorul poate recurge
la forţa de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei (în natură sau în echivalent). Sancţiunea obligaţiei a
fost definită în diferite moduri: dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului
său pe calea unei acţiuni (R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Iaşi, 1976) sau dreptul
creditorului să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanţei sale (T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968), sau mijloacele pe care, pe de o parte, legea le pune la îndemâna creditorului în
vederea realizării la nevoie a creanţei sale prin constrângerea debitorului la executare, şi pe de altă parte, mijloacele pe care
legea le pune la îndemâna debitorului în vederea executării la nevoie a prestaţiei pe care o datorează chiar împotriva voinţei
creditorului (I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984). În opinia altui autor, la care
ne raliem şi noi, aceste definiţii nu vizează decât mijloacele ofensive de realizare a drepturilor de creanţă – acţiunea în justiţie şi
executarea silită – care, chiar dacă sunt cele mai importante mijloace nu sunt unicele. Astfel, s-a considerat că sancţiunea
obligaţiei constă în mijloacele ofensive pe care, de regulă, creditorul le poate exercita, prin intermediul forţei de constrângere a
statului, pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se datorează, iar uneori doar în posibilitatea legală de a refuza restituirea
prestaţiei executată voluntar de către debitor (L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998). Considerăm că, privită din punctul de vedere al creditorului, ultima definiţie a sancţiunii este cea mai
completă. De asemenea, privite astfel lucrurile, observăm că tocmai sancţiunea obligaţiei stă la baza criteriului de demarcaţie
între obligaţiile civile perfecte şi obligaţiile naturale sau imperfecte (art. 517).
(d) Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.
Obligaţia de a da (dare). Din dispoziţiile codului civil francez şi a codurilor care au preluat aceste dispoziţii din codul francez
se conturează o structură bicefală a obligaţiei de „a da”. Astfel, prestaţia de „a da” desemnează obligaţia debitorului de a
constitui (1º) sau transmite (2º) un drept real. Exemple clasice de obligaţii concrete de „a da”: obligaţia vânzătorului de a
transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut; obligaţia debitorului gajist sau ipotecar de a constitui
dreptul de gaj sau de ipotecă în favoare creditorului său.
O parte a doctrinei franceze din ultimele decenii a secolului trecut contestă existenţa obligaţiei de „a da” (cel puţin a aceleia de
a transfera dreptul de proprietate care incumbă vânzătorului). Textele codului civil francez au facilitat apariţia acestei
controverse. Art. 1582 C. civ. fr. „La vente est une convention par laquelle l’un oblige à livrer un chose, et l’autre à la payer
…”. Referindu-se la problema discutată, un autor a afirmat: „Nu a existat în dreptul francez obligaţia de a transfera proprietatea,
acest transfer operând de plin drept prin schimbarea consimţămintelor – solo consensu. Nu putem vorbi de obligaţia de a
transfera proprietatea atunci când vânzătorul n-are nici un rol cu privire la executarea ei.” (Muriel Fabre Magnan, Le mythe de
l’obligation de donner, în „Revue trimestrielle de droit civil”, nr. 1/1996, p. 85-107.). Alţi autori francezi au susţiut că se poate
concepe, totuşi, obligaţia de „a da” (Pascale Bloch, L’obligation de transferer la proprieté dans la vente, în „Revue trimestrielle
de droit civil”, anul 1988, p. 673 şi urm. şi bibliografia citată de acest autor.).
Partizanii susţinători ai teoriei inexistenţei obligaţiei de „a da” subliniază că admiterea soluţiei preconizate de ei nu este în stare
să bulverseze dreptul modern al contractelor. Ei aduc în susţinerea teoriei menţionate mai multe argumente.
Obligaţia de „a da” este imposibilă pentru că ea rezultă dintr-o contradictio in terminis. În dreptul francez actual transferul
dreptului de proprietate este un efect legal al anumitor contracte. Prin urmare, el nu poate fi în acelaşi timp obiectul obligaţiei
uneia dintre părţi din cadrul contractului de vânzare-cumpărare.
În sistemul juridic vizat mai sus, transferul dreptului de proprietate depinde numai de voinţa individuală a participanţilor la
raporturile juridice civile. Numai cocontractanţii pot decide dacă doresc să transmită proprietatea sau nu, cu titlu oneros sau
gratuit, să determine modalitatea concretă prin care se va realiza transferul. Acesta este tributul adus de redactorii codului civil
cultului autonomiei de voinţă.
Dar, odată transferul proprietăţii liber consimţit, el nu mai constituie un efect legal al voinţei individuale. El este un efect legal
al acordului de voinţe intervenit între părţi, este un efect legal al contractului. Aşadar, transferul de proprietate se realizează
automat, de plin drept, simultan (dacă sunt întrunite toate condiţiile necesare transferului dreptului de proprietate) sau posterior,
la producerea unor evenimente de natură de a declanşa acest efect.
Ori nu se poate susţine riguros exact despre un fapt că se produce de plin drept şi în acelaşi timp constituie obiectul unei
obligaţii ce incumbă uneia dintre părţi.
Obligaţia de a transfera proprietatea nici nu poate fi executată de către partea în sarcina căreia incumbă, întrucât nu este un
lucru material, tangibil, pe care partea respectivă l-ar putea îndeplini, ci este un concept abstract, pur juridic, care se realizează
de plin drept în momentul în care sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege.
Părţile nu pot defini şi reglementa transferul dreptului de proprietate, ele pot cel mult (şi aceasta numai atunci când legea le
permite) să decidă momentul la care va opera acest transfer.
Debitorul nu este niciodată obligat direct de „a da”, adică a transfera proprietatea. El poate fi obligat numai la îndeplinirea
actelor materiale, pe care legea sau contractul le va considera apte să realizeze transferul proprietăţii.
Urmărind această idee se poate concluziona că totul la ce se poate obliga o persoană poate fi desemnat prin obligaţia de „a
face”, iar „a da” se rezumă conform acestei opinii tot la obligaţia de „a face”.
Redactorii codului civil al provinciei canadiene Québec au adoptat şi ei această viziune, renunţând la obligaţia de „a da”. Art.
1373 prevede: „L'objet de l'obligation est la prestation à laquelle le débiteur est tenu envers le créancier et qui consiste à faire
ou à ne pas faire quelque chose...”. Spre deosebire de modelul oferit de codul civil Québec codul civil al Republicii Moldova
păstrează structura tripartită a obiectului obligaţiei, „a da”, „a face” şi „a nu face”.
Problemele care nu vor ezita să apară atât la nivel teoretic cât şi în practică vor consta în decelarea acestei obligaţii de „a da”.
Într-adevăr, cum poate fi definită sau care este obligaţia de „a da” în cadrul codului civil al Republicii Moldova?
O primă curiozitate legată de tehnica legislativă utilizată de legiuitor: în tot cuprinsul codului civil nu mai apare niciodată
menţionată această obligaţie de „a da”. Art. 512 este unicul text care consacră obligaţia de „a da”, pentru ca apoi acest concept
să fie abandonat. Unde ar fi firesc să mai apară această obligaţie?
Prototipul contractelor translative de proprietate este contractul de vânzare-cumpărare. Art. 753 defineşte vânzarea în felul
următor: „(1) Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea (s.n. S.G.) un bun în proprietate
celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul”. Rezultă că obligaţia capitală a
vânzătorului este obligaţia de a preda bunul. Art. 322 defineşte Predarea bunului: „Predarea bunului înseamnă remiterea (s.n.
S. G.) bunului către dobânditor...”. Ori „remiterea” este o operaţiune materială care face obiectul unei obligaţii de „a face” şi nu
a unei obligaţii de „a da” (de altfel, codul francez prevede expres: Art. 1136 C. civ. fr. „L’obligation de donner emporte celle de
livré la chose et de la conserver jusqu’a la livraison, a peine de dommages et intérêts envers le creancier.” Deci, obligaţia de a
livra bunul (predarea bunului) este o obligaţie accesorie de „a face” care se cuprinde în obligaţia de „a da”, prin urmare nu
poate fi confundată cu aceasta din urmă.).
Cealaltă ipostază în care am putea identifica obligaţia de „a da”, îndatorirea debitorului de a constitui un drept real. Exemplul
clasic menţionat mai sus, constituirea unui drept real accesoriu de gaj (în concepţia codului civil moldovenesc atât gaj propriu
zis cât şi ipotecă). Nici în acest domeniu nu poate fi dedusă existenţa obligaţiei de „a da”. De altfel, la Capitolul V, Gajul,
Secţiunea a 3-a, Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de gaj, nu apare nici cel mai mic indiciu cu privire la obligaţia
menţionată.
În fine, în Cartea a III, Obligaţiile, Capitolul V, Efectele neexecutării obligaţiei, legiuitorul reglementează efectele neexecutării
obligaţiei de „a face” (art. 620), de „a nu face” (art. 621) şi în fine de „a preda” un bun (art. 622), care nici măcar în viziunea
legiuitorului nu este identică cu obligaţia de „a da”, întrucât este denumită constant altfel (obligaţia de a preda un bun) şi este
enumerată după obligaţia de „a face” şi „a nu face”, contrar ordinii de enumerare din art. 512: „a da”, „a face” sau „a nu face”.
Pe cale de consecinţă, datorită dificultăţilor de identificare şi stabilire a conţinutului obligaţiei de „a da”, considerăm că era mai
indicată urmarea exemplului oferit de codul civil din Québec, adică renunţarea la obligaţia de „a da” şi evitarea în acest mod a
inconvenientelor enunţate mai sus.
Obligaţia de a face (facere). Prestaţia de a face constă în îndatorirea subiectului pasiv, debitorul, de a efectua o lucrare, un
serviciu şi, în general, orice prestaţie pozitivă în favoarea subiectului activ - creditorul.
Obligaţia de a nu face (non facere). Obligaţia de a nu face reprezintă îndatorirea subiectului pasiv, adică debitorul, ce constă
într-o conduită negativă, adică abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor. Prin
natura sa, obligaţia de a nu face este cu executare succesivă, întrucât executarea conformă a obligaţiei de a nu face constă în
abţinerea de a avea o anumită conduită pozitivă pentru un timp. Spre exemplu, autorul unei opere ştiinţifice care a încheiat un
contract de editare îşi asumă obligaţia de a nu încheia un alt asemenea contract cu o altă editură pentru o anumită perioadă de
timp.
În fine, trebui menţionat că obligaţia de „a nu face” nu se confundă cu îndatoririle generale care revin tuturor participanţilor sau
numai anumitor categorii de participanţi la raporturile juridice de a nu aduce atingere drepturilor reale sau celor personale
nepatrimoniale ale altora. În acest caz nu avem un debitor determinat care îşi asumă prin încheierea unui contract o obligaţie de
abţinere bine definită, pentru o perioadă de timp definită, ci suma tuturor participanţilor la viaţa juridică, cărora legea le impune
o obligaţie nedefinită – de a nu face nimic care ar aduce atingere dreptului altuia – care nu are o limită temporală.
2. Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.
Sunt considerate obligaţii pure şi simple acele raporturi obligaţionale care îşi produc efectele într-un mod ireversibil, se execută,
în întregime, imediat după naşterea lor, se leagă între un singur creditor şi un singur debitor şi au ca obiect o singură prestaţie.
Sunt obligaţii afectate de modalităţi acele raporturi obligaţionale care prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte fiinţa
sau executarea; subiectele sau obiectul lor, elemente suplimentare ce sunt de natură a produce anumite efecte, ceea ce le conferă
o anumită specificitate faţă de obligaţiile pure şi simple.
Prin urmare există mai multe tipuri de modalităţi care afectează elemente diferite ale raportului obligaţional.
Modalitatea care afectează însăşi existenţa sau fiinţa obligaţiei este condiţia. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este
reglementată de cod în Cartea I, Titlul III Actul juridic şi reprezentarea, Capitolul IV Actele încheiate sub condiţie. Din aceste
dispoziţii putem defini condiţia ca un eveniment viitor, susceptibil sau nesusceptibil a se produce, de a cărui realizare sau
nerealizare părţile au făcut să depindă naşterea ori stingerea raportului obligaţional cu efect retroactiv.
Modalitatea care afectează exigibilitatea obligaţiei, adică care îndepărtează momentul executării obligaţiei de momentul
încheierii ei sau suspendă executarea pentru o anumită perioadă de timp ori stinge obligaţia este termenul. Este de neînţeles
omisiunea legiuitorului moldav de a reglementa termenul ca modalitate a actului juridic. Titlul IV al Cărţii I este întitulat:
Termenele. În acest titlu s-a vrut a fi reunite toate tipurile de termene din cuprinsul codului. Numai că a fost omisă
reglementarea termenelor ca modalitate a actului juridic. Totuşi, putem deduce existenţa acestei modalităţi a actului juridic din
alte texte ale codului. Astfel, art. 259 Instituirea termenului, alin (1) „Termenul se instituie prin lege, hotărâre judecătorească
sau prin acordul părţilor (s.n. S.G.)”. Întrucât art. 270 prevede expres imposibilitatea părţilor de a institui, modifica ori
renunţa la termenele de prescripţie extinctivă, rezultă că termenul, care poate fi instituit prin acordul părţilor, la care face
referire alin (1) a art. 259 este termenul – modalitate a actului juridic. De asemenea, la art. 272 alin. (2) „... În cazul în care
dreptul subiectiv este afectat de un termen suspensiv (s.n. S.G.) sau de o condiţie suspensivă,...” sau la art. 672 alin. (2) „În
cazul în care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv (s.n. S.G.), contractul...” este vizat
expresis verbis termenul suspensiv ca modalitate a actului juridic alături de condiţia suspensivă. Chiar dacă legea nu utilizează
expres sintagma „termen extinctiv”, aşa cum utilizează sintagma „termen suspensiv”, putem deduce din cuprinsul codului şi
existenţa termenului extinctiv ca modalitate a actului juridic. Bunăoară, art. 65 alin. (2) „La expirarea termenului stabilit pentru
existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă până la acel moment actele de constituire nu se modifică” sau art. 86 alin.
(1), lit. a): „Persoana juridică se dizolvă în temeiul: expirării termenului stabilit pentru durata ei;” vizează termenul extinctiv pe
care părţile îl stabilesc cu ocazia încheierii contractului de societate, spre exemplu, pe durata căruia contractul va produce
efecte.
Rezumând, putem conchide că termenul, suspensiv şi extinctiv, este un eveniment viitor şi sigur care afectează exigibilitatea
sau, respectiv, stinge obligaţia, fără efecte retroactive şi, chiar dacă nu este reglementat expres de către codul civil, nu putem
contesta existenţa lui ca modalitate a obligaţiei şi implicit a actului juridic.
Modalităţi legate de obiectul obligaţiei. Codul civil reglementează obligaţiile de alternativă – obligaţia care are ca obiect două
sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul (art. 550) - şi obligaţiile facultative
– care au ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii (art. 555).
Modalităţi privitoare la subiectele obligaţiilor. Legiuitorul reglementează obligaţiile indivizibile în sens restrâns (art. 521) şi
obligaţiile solidare: solidaritatea activă (art. 522) şi solidaritatea pasivă (530).
3. Obiectul raportului juridic obligaţional, adică prestaţia sau conduita concretă a debitorului, trebuie să fie posibil, determinat
sau determinabil, licit şi în concordanţă cu ordinea publică şi bunele moravuri.
Obiectul trebuie să fie posibil din punct de vedere material şi juridic. Imposibilitatea obiectului obligaţiei va fi analizată din
punct de vedere obiectiv fără a se ţine seama de posibilităţile concrete, reale ale unui anumit debitor. Imposibilitatea trebuie să
fie absolută, adică pentru orice om, chiar şi pentru cel mai diligent. Dacă imposibilitatea are un conţinut unic, pentru toţi
participanţii la viaţa juridică, la un moment determinat, ea are, însă, un conţinut variabil în timp: ceea ce era imposibil ieri,
poate deveni realizabil mâine. Prin urmare imposibilitatea prestaţiei va fi analizată în funcţie de momentul la care a fost
asumată obligaţia.
Prestaţia trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă după anumite criterii furnizate de către părţi în cadrul acelui
raport obligaţional (în mod uzual) sau chiar prezumate de lege a fi fost furnizate (a se vedea modalitatea de determinare a
preţului în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare comercială, (art. 756 alin. (2))). O prestaţie nedeterminată sau
nedeterminabilă presupune lipsa intenţiei de a se obliga juridiceşte, deci, implicit, inexistenţa raportului juridic.
Prestaţia trebuie să fie licită şi să nu contravină ordinii publice sau bunelor moravuri.

Articolul 513. Buna-credinţa şi diligenţa

(1) Debitorul şi creditorul trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la momentul naşterii, pe durata
existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei.
(2) Este nulă clauza prin care se derogă de la prevederile alin.(1).

1. (a) Textul alineatului (1) este o reiterare şi o dezvoltare în domeniul Obligaţiilor a dispoziţiilor cu caracter general ale art. 9
din prezentul cod: „Persoanele fizice şi juridice trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în
acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”.
Dacă art. 9 se referă numai la exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, art. 513 extinde această obligaţie de diligenţă şi
comportament de bună credinţă şi la încheierea, pe toată durata existenţei, executării şi stingerii raportului obligaţional.
(b) Ce este buna-credinţă? Sau în ce constă această obligaţie ori îndatorire de comportare cu bună credinţă şi diligenţă?
Legiuitorul nu defineşte conceptul de bună credinţă, cu toate că îl utilizează foarte des. Această sarcină i-a revenit doctrinei şi
jurisprudenţei. Doctrina a identificat două forme de manifestare a bunei-credinţe în raporturile juridice civile care constituie, de
fapt, funcţiile aceluiaşi concept al bunei credinţe. Aceste două funcţii sunt: loialitatea în acte juridice şi în special în contracte şi
credinţa eronată, constând în a crede din eroare că se acţionează conform legii şi de care se ţine seama pentru a-l proteja pe cel
interesat contra consecinţelor iregularităţii actului. Este limpede că în cazul prezentului articol este vizată prima funcţie:
loialitatea în actele juridice. Acelaşi autor (Dimitrie Gherasim, Buna credinţa în raporturile juridice civile, Bucureşti, 1981) a
decelat elementele constitutive ale acestei forme de manifestare a bunei-credinţe:
a) Intenţia dreaptă, rezultanta loialităţii şi probităţii, implică întotdeauna absenţa dolului şi a fraudei,
violenţei precum şi fidelitatea în angajamente; de asemenea probitatea sau loialitatea antrenează absenţa îndoielii, ignoranţă
corectă şi justificată, care în drept poartă denumirea de eroare scuzabilă…
b) Diligenţa, … determină săvârşirea de acte sau fapte cu prevederea rezultatului circumscris în
limitele legii.
c) Liceitatea, adică săvârşirea unor acte cu conţinut licit, este faţeta juridică a ordinii ca valoare
morală.
d) Abţinerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia cu ocazia instrumentării actului juridic.
(c) Remarcăm, că, în opinia expusă, diligenţa este un element component al bunei-credinţe, care este un concept mai
cuprinzător, şi constă în prevederea rezultatului circumscris în limitele legii. Prin urmare, suntem oare îndreptăţiţi a considera
că legiuitorul a dorit să pună accentul pe obligaţia de a prevedea şi anticipa rezultatul acţiunilor subiecţilor de drept şi
circumscrierea acestor rezultate în limitele legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, individualizând-o şi conferindu-i o
existenţă autonomă faţă de conceptul mai cuprinzător al bunei-credinţe sau că această conjuncţie a bunei-credinţe cu diligenţa
reprezintă o sinonimie nefericită, rezultată în urma unei stângăcii în utilizarea tehnicii legislative? Importanţa răspunsului la
această întrebare rezultă din cele expuse în continuare.
(d) Astfel, spre deosebire de art. 9 şi de alte domenii în care a fost reiterată (art. 125, Reprezentarea societăţii în nume colectiv,
alin. 6; art. 307, Posesiunea de bună-credinţă) în cazul art. 513 nu mai este instituită prezumţia de bună-credinţă. Aparent,
aceasta nu ar putea constitui o problemă. Datorită poziţiei pe care o are art. 9 în structura codului (Cartea I Dispoziţii generale)
nu putem deduce decât că este un text de aplicare generală, astfel că nu există nici un impediment de a constata că prezumţia de
bună-credinţă se aplică şi în materia obligaţiilor. În realitate, remarcăm că în alin. (1) al art. 9 „Buna-credinţă se prezumă până
la proba contrară ”, iar art. 513 instituie obligaţia generală de a ne comporta cu bună-credinţă şi diligenţă. Întrebarea care apare
inevitabil este dacă şi comportamentul diligent este prezumat alături de comportamentul cu bună credinţă? Consecinţele
practice ale răspunsului la această întrebare sunt lesne de întrevăzut. Dacă răspunsul este pozitiv, partea care invocă lipsa de
diligenţă va trebui să o probeze, legea prezumând comportamentul diligent până la proba contrarie. Dacă răspunsul este negativ,
subiectul de drept va trebui să probeze, de la caz la caz, că a acţionat diligent, comportamentul de bună-credinţă urmând să fie
prezumat.
Este destul de dificil să formulăm un răspuns tranşant la această întrebare, însă, vom expune în continuare câteva raţiuni, care ar
putea anticipa soluţia pe care ar urma să o adoptăm. După cum am arătat mai sus, în cazul bunei-credinţe – loialitate în actele
juridice, diligenţa este unul dintre elementele esenţiale ale acestui concept. Prezumându-se buna-credinţă, se prezumă implicit şi
faptul că subiectul a acţionat diligent. A-i impune o obligaţie suplimentară de a proba că a acţionat cu aceeaşi diligenţă sau cu o
diligenţă sporită (în cazul în care presupunem că cineva ar putea cuantifica această diligenţă) nu ni se pare o idee chiar atât de
bună. Aceasta ar însemna răsturnarea prezumţiei relative de bună-credinţă chiar de către legiuitor prin instituirea obligaţiei de a
proba un element al bunei-credinţe şi, pe cale de consecinţă, chiar buna-credinţă.
Pe de altă parte, chiar dacă legiuitorul instituie o prezumţie relativă generală de bună-credinţă la alin. (1) a art. 9, totuşi, în
anumite domenii nu ezită să o reproducă, aproximativ în aceiaşi termeni, sub forma unor dispoziţii particulare, aplicabile numai
în acele domenii: art. 125 Reprezentarea societăţii în nume colectiv şi art. 307 Posesiunea de bună-credinţă. Dilema
interpretului ar putea decurge din următorul raţionament. De ce în condiţiile existenţei unei norme generale şi în cazul unor
domenii în care nu există motive ca acea regulă generală să nu fie aplicată legiuitorul reproduce norma generală, iar atunci când
tratează fondul problemei (titlul art. 513 este „Buna-credinţă şi diligenţa”) regula generală nu mai este reprodusă? Să fie o
omisiune involuntară (iar la art. 125 şi 307 o repetare involuntară), rezultat al aceleiaşi defectuozităţi de tehnică legislativă sau
este o omisiune deliberată, rezultată tocmai ca urmare a dorinţei de a autonomiza şi accentua obligaţia de diligenţă şi a
reticenţei de a interveni tranşant în această problemă prin prevederi exprese? În acest caz, interpretul are libertatea de a aprecia
faptul dacă buna-credinţă se prezumă conform normei generale, iar diligenţa trebuie probată ca obligaţie independentă.
După câte se vede, există posibilitatea de a justifica ambele poziţii fără a putea aduce argumente peremptorii în favoarea
vreuneia dintre ele. Soluţia urmează să fie obţinută în practică şi cristalizată în timp.
2. În fine, textul alineatului (2) este o consecinţă firească a caracterului imperativ, de ordine publică a dispoziţiilor generale ale
art. 9 şi ale aplicaţiilor sale particulare, cum ar fi cea în domeniul obligaţiilor, respectiv art. 513 alin. (2).

Articolul 514. Temeiurile naşterii obligaţiilor

Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile
legii.

(a) În cadrul acestui articol sunt prezentate izvoarele obligaţiilor. Omul este o fiinţă socială. Viaţa ţese zilnic în jurul nostru o
multitudine de relaţii sociale. Dar nu orice relaţie socială poate dobândi semnificaţie juridică. Norma juridică este cea care
transformă relaţiile sociale în raporturi juridice. Însă, norma juridică este rezultatul unui proces complex de generalizare şi
abstractizare. Ea nu poate crea decât raporturi juridice având acelaşi grad de generalitate şi abstracţiune. Puntea de trecere de la
raportul juridic abstract la raportul juridic obligaţional concret o constituie categoria faptelor juridice lato sensu. Prin urmare
pentru existenţa unui raport juridic concret sunt necesare două premise: norma juridică şi fapta, căreia norma juridică îi
recunoaşte valenţe juridice. Art. 514 este norma juridică care stabileşte, enumeră tipurile, categoriile de fapte care pot servi
drept izvor sau temei al naşterii raportului obligaţional.
(b) Faptele juridice, în sens larg, sunt acele împrejurări – evenimente sau acţiuni omeneşti – de care legea leagă producerea
anumitor efecte juridice şi anume: naşterea, modificarea, transmiterea şi stingerea raporturilor juridice. De-a lungul timpului s-a
încercat clasificarea izvoarelor obligaţiilor, ajungându-se la nişte clasificări mai mult sau mai puţin criticabile. Codul civil
moldovenesc renunţă la încercarea de a clasifica izvoarele obligaţiilor, mulţumindu-se cu o enumerare a lor.
(c) Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii.
Faptele juridice lato sensu se împart în: acte juridice – acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice – şi
fapte juridice propriu-zise sau în sens restrâns al cuvântului – acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte care, totuşi, se produc în puterea legii.
Contractul, primul enumerat în listă, - acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe părţi pentru a constitui, modifica,
transmite sau stinge un raport juridic – este cea mai răspândită categorie de acte juridice.
Delictul – faptă juridică ilicită, săvârşită cu sau fără intenţie, de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice.
Orice alt act... susceptibil de a le produce (obligaţiile) în condiţiile legii. Această precizare este utilă, întrucât chiar dacă
contractul reprezintă categoria cea mai importantă şi mai numeroasă a actelor juridice civile, sfera acestora din urmă nu se
rezumă doar la contract. Actul juridic unilateral nu este contract, însă, legea îi recunoaşte calitatea de izvor de obligaţii. De
asemenea, există unele categorii de acte juridice bilaterale care nu se circumscriu noţiunii de contract, cum ar fi căsătoria sau
adopţia (înfierea) dar care sunt, totuşi, izvoare de obligaţii.
Orice alt... fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii. În această categorie pot fi incluse faptele juridice licite. Unicul
fapt juridic licit reglementat de Codul civil este gestiunea de afaceri. Celelalte fapte juridice licite, cunoscute de alte legislaţii -
îmbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată au suferit importante modificări, în urma cărora nu mai pot fi considerate sau nu
pot fi considerate în totalitate fapte juridice licite. Codul Napoleon şi codurile civile care l-au avut drept model nu au
reglementări exprese cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză, cu toate că ele conţin numeroase prevederi din care poate fi
dedusă existenţa acestei instituţii. Doctrina şi jurisprudenţa a elaborat teoria generală a îmbogăţirii fără justă cauză. Îmbogăţirea
fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane (îmbogăţit) prin micşorarea
corelativă a patrimoniului altei persoane (însărăcit), fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic. Acest
fapt juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză) generează un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia se naşte obligaţia
îmbogăţitului să restituie valoarea cu care s-a îmbogăţit însărăcitului, dar numai în limita însărăcirii sale. Neîndeplinirea acestei
obligaţii autorizează însărăcitul să promoveze o acţiune în justiţie, acţiune numită actio de in rem verso. Doctrina şi
jurisprudenţa au dedus două rânduri de condiţii – materiale şi juridice – care trebuiesc îndeplinite pentru admisibilitatea acţiunii.
Condiţii materiale: să existe o îmbogăţire a pârâtului; să existe o însărăcire a reclamantului; între îmbogăţirea pârâtului şi
însărăcirea reclamantului să existe o corelaţie directă (nu este obligatorie existenţa unei legături cauzale). Condiţii juridice:
îmbogăţirea şi, respectiv însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă; îmbogăţitul să fie de bună-credinţă;
însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie. Codul civil din Québec, care a servit în parte drept model pentru
elaborarea Codului civil al Republicii Moldova, reglementează îmbogăţirea fără justă cauză în termeni similari, valorificând
creaţia doctrinei şi jurisprudenţei şi îmbrăcându-le în haina normei juridice. Chiar la o analiză superficială rezultă cu pregnanţă
repudierea modelului francez şi neo-francez de către legiuitorul moldav. Îmbogăţirea fără justă cauză nu mai este un fapt juridic
licit. Dispare beneficiul acordat îmbogăţitului în cadrul îmbogăţirii fără justă cauză clasice de a restitui valoarea cu care s-a
îmbogăţit în limita însărăcirii celeilalte părţi. Conform codului civil moldovenesc, îmbogăţitul restituie toată valoarea
îmbogăţirii, indiferent de valoarea însărăcirii. De asemenea dispar condiţiile, fireşti şi obligatorii, a bunei-credinţe a
îmbogăţitului şi a subsidiarităţii acţiunii de in rem verso. În varianta autohtonă a reglementării îmbogăţirii fără justă cauză,
îmbogăţitul, în majoritatea cazurilor vizate de lege, este de rea-credinţă (exemplul cel mai elocvent: art. 1391 Restituirea
prestaţiei făcute în urma constrângerii sau ameninţării, mostre incontestabile ale relei-credinţe). Nu mai este păstrat caracterul
obligatoriu subsidiar al acţiunii de in rem verso. Acest lucru va constitui cea mai gravă problemă în practică, întrucât, aşa cum
este reglementată în prezent, îmbogăţirea fără justă cauză constituie un amalgam între răspunderea contractuală, răspunderea
delictuală şi „răspunderea” ce poate interveni în urma faptelor juridice licite. Pentru a exemplifica cele de mai sus, vom reveni
la exemplul art. 1391: „Cel care prestează nu în scopul executării unei obligaţii, ci în urma constrângerii sau ameninţării poate
pretinde restituirea prestaţiei, cu excepţia cazului în care acceptantul dovedeşte ca avea un drept asupra prestaţiei”. Dacă
constrângerea sau ameninţarea se desfăşoară în cadrul unei relaţii contractuale, intrăm în sfera viciilor de consimţământ,
sancţionate de legiuitor cu nulitate, iar restituirea prestaţiilor va avea loc ca urmare a promovării cu succes a unei acţiuni pentru
pronunţarea nulităţii şi a realizării efectelor nulităţii: desfiinţarea actului şi restituio in integrum sau repunerea în situaţia
anterioară încheierii actului anulabil. Art. 1391 oferă, însă, o acţiune suplimentară în restituirea aceloraşi prestaţii. Întrebarea ce
apare este: care sunt relaţiile între cele două acţiuni. Poate cel ce a prestat să le promoveze pe ambele împreună, numai separat,
sunt ambele principale, este vreo una din ele subsidiară etc.? Dacă violenţa este exercitată în afara cadrului contractual, ne
plasăm automat pe tărâm delictual (intrând, probabil, şi în domeniul de reglementare a codului penal). Iarăşi, care este relaţia
între acţiunea oferită de art. 1391 şi art. 1398 Temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale: „(1) Cel care acţionează
faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi
prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune”.
Plata nedatorată a fost înglobată în acest concept de „îmbogăţire fără justă cauză” pierzându-şi şi ea, în cea mai mare parte
caracterul de fapt juridic licit.

Articolul 515. Naşterea obligaţiei la negocierea contractului

(1) O obligaţie se poate naşte prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului.
(2) O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în
încheierea contractului dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat.

1. (a) Acest articol se preocupă de faza negocierilor sau etapa precontractuală. Termenul sugerează o etapă premergătoare unui
anumit contract pe care părţile doresc să-l încheie. Contractul este un acord între două sau mai multe manifestări de voinţă,
intervenit pentru a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. Acest acord se realizează prin reunirea manifestărilor
de voinţă emise în acest scop. Tot ce ţine de domeniul pregătirii acestui acord până la momentul încheierii lui efective,
reprezintă etapa precontractuală sau faza negocierilor. Această etapă nu i-a preocupat pe legiuitorii secolului XIX, lipsind
aproape cu desăvârşire reglementări cu privire la ea. Punctul de pornire al legiuitorilor amintiţi mai sus l-a constituit momentul
formării contractului. Această orientare a fost justificată din perspectiva perioadei în care au apărut codurile respective şi a
relaţiilor social-economice corespunzătoare acelor timpuri. Privite sub aspectul conţinutului, răspândirii şi cheltuielilor pe care
le provocau, lucrările precontractuale erau nesemnificative: partenerii contractuali erau, de regulă, din aceeaşi zonă, chiar
localitate, contractele prevăzute de codul civil erau puţine la număr, simple şi nu ridicau probleme referitor la încheierea lor.
Teoria clasică a schimbului imediat şi simultan de consimţăminte era pe deplin satisfăcătoare.
Declinul formalismului, expansiunea economică, dezvoltarea vertiginoasă a comerţului, transporturilor, creşterea neîntreruptă a
importanţei publicităţii în relaţiile economice au impus atât o expansiune spaţială a relaţiilor precontractuale, cât şi o
transformare calitativă a lor. Astfel, noţiunea de comerţ se debarasează de atribute precum ar fi cel de “local” sau “zonal”,
ajungând să fie însoţită tot mai des de atribute ca “internaţional”, “multinaţional”, “global” etc. De asemenea cheltuielile
nesemnificative care se înregistrau în trecut în cadrul relaţiilor precontractuale devin tot mai însemnate, nemaifiind indiferent
pentru părţi de a şti cine le suportă şi în ce condiţii. Aceste probleme au atras atenţia doctrinei, iar apoi şi a jurisprudenţei, încă
de la începutul secolului XX, intrând într-un final şi în vizorul legiuitorilor.
(b) Primul alineat al acestui articol recunoaşte în mod expres valoarea juridică a obligaţiilor asumate în etapa precontractuală,
eliminând dificultăţile apărute în faţa doctrinei şi jurisprudenţei. O obligaţie juridică se poate naşte şi în etapa precontractuală,
în faza negocierilor. De aici decurg consecinţe importante: neexecutarea, în sens larg, a obligaţiei asumate va atrage
responsabilitatea debitorului său. Faza precontractuală a negocierilor intră în domeniul juridic, participanţii la negocieri
dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii juridice. Aceste dispoziţii sunt salutabile, prezenţa lor în cadrul prezentului cod
neputând fi decât benefică, eliminând toate speculaţiile teoretice privind lipsa unui temei legal al obligaţiilor născute în faza
negocierilor.
2. (a) Al doilea alineat conturează structura şi limitele răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiilor din etapa precontractuală.
Elementele răspunderii: fapta prejudiciabilă – ruperea intempestivă a negocierilor „contractul nu a fost încheiat”; prejudiciul –
cheltuielile suportate de-a lungul perioadei de negocieri „compensarea cheltuielilor făcute”; raportul de cauzalitate dintre fapta
culpabilă şi prejudiciu – cheltuielile sunt înregistrate ca urmare a ruperii negocierilor; culpa sau vinovăţia – „dacă în urma
vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat”.
Fapta prejudiciabilă. Legiuitorul a luat în considerare numai cea mai energică faptă prejudiciabilă din sfera negocierilor –
ruperea negocierilor. Doctrina a dezvoltat, însă, sfera acordurilor precontractuale cât şi a obligaţiilor ce decurg din aceste
acorduri. Cu titlu exemplificativ, redăm o încercare de clasificare a acestor acorduri din etapa negocierilor (Jean-Marc
Mousseron, Technique contractuelle, 2e edition, Ed. Francis Lefebvre, 1999):
I. Contracte preparatorii.
A. Contracte încheiate cu terţii.
1. Contracte de studiu
2. Contracte de curtaj
3. Contracte de porte-fort
4. Contracte de reprezentare
B. Contracte încheiate între părţi
1. Contracte pentru informarea părţilor
2. Contracte de apropiere a părţilor
a) Acorduri de negociere
b) Acorduri de preferinţă
c) Contracte-cadru
d) Promisiuni de contract
II. Contracte interimare
A. Contracte interimare cu efect provizoriu
1. Înaintea închiderii negocierilor
2. După închiderea negocierilor
B. Contracte interimare cu efect definitiv
1. Înaintea închiderii negocierilor
2. După închiderea negocierilor
III. Contracte parţiale
A. Contracte parţiale între aceleaşi părţi
1. Acorduri parcelare
2. Acorduri globalizate
B. Contracte parţiale între părţi diferite
De asemenea, doctrina şi jurisprudenţa străină (în special franceză) a cristalizat câteva dintre obligaţiile ce revin negociatorilor,
obligaţii înglobate în obligaţia generală de a conduce negocierile cu bună-credinţă:
- de a participa într-o manieră constructivă la negocieri
- de a nu face propuneri vădit inacceptabile, susceptibile să conducă la eşuarea negocierilor.
- de a nu se reveni cu lejeritate asupra angajamentelor deja asumate.
- de a nu se manifesta cu reticenţă.
- de a respecta caracterul confidenţial al informaţiilor comunicate.
- de a face proba loialităţii, în cazul unor negocieri paralele cu terţii.
- de a informa şi de a se informa asupra tuturor elementelor contractului.
Prin urmare, nu numai ruperea brutală a negocierilor poate atrage răspunderea părţilor care negociază, ci şi neîndeplinirea altor
obligaţii ce le incumbă în această perioadă. S-ar putea, de exemplu, contractul negociat să fie până la urmă încheiat, însă uneia
dintre părţi să i se angajeze răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate sau pentru purtarea unor negocieri
paralele, dacă cealaltă parte a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării acestor obligaţii de către partenerul său contractual.
Prejudiciul. O condiţie esenţială a răspunderii o constituie existenţa unui prejudiciu. Nu poate fi angajată răspunderea civilă,
decât dacă şi în măsura în care s-a produs un prejudiciu. Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, constă
în rezultatul sau în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.
Care este prejudiciul pe care îl pot înregistra părţile în cadrul răspunderii precontractuale? Negocierile înseamnă adeseori timp,
iar timpul înseamnă bani. Un prim prejudiciu îl constituie pierderea timpului acordat negocierilor, secundat de cheltuielile
efectiv suportate în legătură cu aceste negocieri. Chiar şi cheltuielile făcute în anticiparea încheierii contractului preconizat
(angajarea de personal, modificarea spaţiului comercial, cumpărarea mijloacelor de transport, demararea unei campanii
publicitare etc.) constituie prejudiciu. Acestea sunt elemente ale pagubei efectiv suportate (damnum emergens). Se apreciază în
mod constant că în acest domeniu prejudiciul poate îngloba şi ocaziile ratate (lucrum cessans). Astfel, încrezându-se în succesul
negocierilor, partenerul nu a încheiat alte contracte ce i-au fost oferite. Judecătorii vor analiza de la caz la caz care erau şansele
de reuşită în cazul afacerilor ratate. S-a reţinut că o simplă „pierdere a şanselor de expansiune” din partea unei persoane
angajate în negocieri constituie prejudiciu. Uneori este greu de demonstrat existenţa unui prejudiciu material sau acest
prejudiciu este nesemnificativ. Jurisprudenţa a admis posibilitatea reparării şi a unui prejudiciu moral suferit de o parte cu
ocazia încălcării obligaţiilor precontractuale de către cealaltă parte. Responsabilitatea precontractuală nu acoperă, însă, riscurile
comerciale asumate în deplină cunoştinţă de cauză.
Chiar dacă paleta prejudiciilor suferite în această perioadă este atât de largă, textul alin. (2) nu este atât de elastic pe cât ar fi
trebuit. Poate ar fi fost mai util să se spună în loc de „cheltuielilor făcute” – „prejudiciu suferit”, lărgind considerabil sfera
prejudiciilor care pot fi reparate prin angajarea răspunderii civile. Îndemnăm practicienii să reţină accepţiunea cea mai largă a
sintagmei „cheltuielilor făcute”, pentru ca norma analizată să primească întrebuinţarea adecvată.
Raportul de cauzalitate. Nu ridică probleme deosebite, prejudiciul trebuie să fie consecinţa directă a faptei ilicite, relaţia între
aceste două elemente fiind de la cauză la efect. Nu vor putea fi reparate prejudiciile adiacente faptei ilicite.
Vinovăţia. Nu orice rupere a negocierilor va antrena angajarea răspunderii, ci numai dacă este făcută cu vinovăţie, adică cu
intenţia de a prejudicia partea adversă sau fără un motiv economic justificat.
(b) Per ansamblu apreciem utilitatea acestor dispoziţii, chiar dacă anumite aspecte pot fi îmbunătăţite şi perfecţionate.
Articolul 516. Dreptul la informare

(1) Raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare fără ca acesta să fie stipulat în mod expres. Punerea
la dispoziţie a informaţiei presupune şi obligaţia de eliberare a documentelor corespunzătoare.
(2) Dreptul la informare se naşte îndeosebi atunci cînd informarea este semnificativă pentru determinarea conţinutului
obligaţiei şi poate fi făcută de cel căruia i se cere fără ca prin aceasta sa-i fie afectate drepturile.
(3) Cel care solicită informarea trebuie să compenseze cheltuielile făcute pentru aceasta de cel obligat să informeze. Cel
din urma poate pretinde prestaţii asigurătorii.

1. (a) În sistemele de drept ale ţărilor occidentale, datorită dezvoltării societăţii de consum, s-a conturat, mai întâi în
jurisprudenţă şi doctrină, iar apoi şi în legislaţie, ideea unei obligaţii de informare între părţile contractante. Consumatorul este
depăşit de complexitatea şi multitudinea raporturilor juridice la care participă zilnic, din toate părţile este asaltat de contracte de
adeziune, în care, bineînţeles, nu el reprezintă partea puternică. Astfel, consumatorul era supus în permanenţă exceselor de
influenţă din partea partenerilor contractuali, comercianţi profesionişti, iar protecţia libertăţii consimţământului prin
sancţionarea viciilor de consimţământ nu mai era suficientă în situaţiile create. Prin instituirea acestei obligaţii de informare s-a
dorit asigurarea egalităţii cocontractanţilor încă din faza negocierii contractului, restabilindu-se echilibrul pierdut. Ea îşi are
temeiul în conceptul mai larg de bună-credinţă, din care decurge o obligaţie generală de loialitate care guvernează materia
contractelor. Doctrina a distins două ipostaze ale obligaţiei de informare, obligaţia precontractuală de informare, care vizează
clarificarea consimţământului unui contractant înaintea încheierii contractului şi o obligaţie contractuală de informare care se
execută în timpul derulării contractului deja încheiat. De asemenea doctrina a distins între obligaţia de informare şi obligaţia de
consiliere. Obligaţia de informare are ca obiect aducerea la cunoştinţa partenerului contractual a unor elemente obiective ale
serviciului sau produsului pentru ca acesta din urmă să poată decide în deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţia de consiliere
implică o judecată de valoare exprimată pentru orientarea deciziei partenerului contractual, debitorul obligaţiei nelimitându-se
doar la prezentarea informaţiei cu privire la produs sau serviciu.
(b) Considerăm benefică instituirea acestei obligaţii generale de informare în cadrul raporturilor obligaţionale fără a fi necesară
existenţa unei stipulaţii exprese, contractuale sau legale. De asemenea, generalitatea termenilor utilizaţi în cadrul acestui alineat,
coroborată cu prevederea alin. (1) ale articolului precedent, extind obligativitatea obligaţiei de informare încă la etapa
precontractuală a negocierilor, întrucât legea atribuie valenţe juridice raporturilor născute între părţi chiar din această perioadă.
Legea impune pe lângă o executare orală a obligaţiei de informare şi predarea documentelor necesare unei informări complete.
Chiar dacă termenii sunt la fel de generali, considerăm, totuşi, că legiuitorul nu a înţeles să prefigureze o singură modalitate de
executare a acestei obligaţii – predarea documentelor – ci, acolo unde va fi necesar, pe lângă informarea orală să fie inclusă în
obligaţia de informare şi cea de predare a documentelor aferente.
2. Dacă în cadrul primului alineat era prevăzută ipotetic posibilitatea naşterii unui drept la informare şi a obligaţiei corelative de
informare în cadrul unui oarecare raport juridic obligaţional („Raportul poate (s.n. S.G.) da naştere...”), în cuprinsul alineatului
(2), acest drept (şi obligaţia corelativă) „se naşte” în cazul raporturilor în care „informarea este semnificativă pentru
determinarea conţinutului obligaţiei”, adică pentru clarificarea consimţământului partenerului contractual şi în condiţiile în care
„poate fi făcută de către cel căruia i se cere fără ca prin aceasta să-i fie afectate drepturile” sau, altfel spus, dreptul la informare
nu trebuie să fie exercitat abuziv, încălcând drepturile debitorului obligaţiei la informare.
3. (a) Tot în legătură cu exercitarea cu bună-credinţă a dreptului la informare este edictat şi alineatul (3) al prezentului articol.
Pericolul ar putea rezulta, iarăşi, din generalitatea termenilor utilizaţi: „Cel care solicită informarea trebuie (s.n. S.G.) să
compenseze cheltuielile...”. Analizând acest text, s-ar putea ajunge la concluzia, periculoasă de altfel, că orice creditor al
obligaţiei la informare va remunera sau despăgubi pe cel ce o execută pentru toate cheltuielile născute în legătură cu acea
obligaţie. Este evident că o asemenea optică nu poate fi reţinută, întrucât din parte protejată, consumatorul sau contractantul
profan, devine partea asuprită, căci orice debitor al obligaţiei de informare va avea grijă să-i prezinte, în urma executării acestei
obligaţii legale ce îi incumbă, o „notă de plată” cât mai umflată. Considerăm că acest text se referă la solicitările suplimentare
de informare care depăşesc sfera informaţiilor considerate suficiente în funcţie de tipul raportului obligaţional şi în acord cu
principiul bunei-credinţe şi care riscă să se transforme într-o exercitare abuzivă şi şicanatoare a dreptului la informare conferit
de lege. Obligarea solicitantului de informaţii „exotice” la plata cheltuielilor aferente şi posibilitatea debitorului de a pretinde şi
obţine „prestaţii asigurătorii” constituie o descurajare suficientă a eventualelor practici de acest fel.
(b) Cu toată utilitatea şi necesitatea acestor dispoziţii, considerăm a fi necesar şi în acest caz luarea în calcul a unor ameliorări
ulterioare.

Articolul 517. Obligaţia naturală

(1) Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executare silită.
(2) Există obligaţie naturală în cazul în care:
a) legea sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite;
b) o persoană are faţă de o altă persoana o obligaţie morală de aşa natura încât executarea ei, deşi nu poate fi ceruta
silit, trebuie, în opinia comună, să fie considerată ca executare a unei prestaţii datorate unei alte persoane.
(3) Obligaţiile naturale sînt reglementate de normele cu privire la obligaţii dacă din litera sau spiritul legii nu rezultă că
anumite reguli nu sînt aplicabile obligaţiilor pentru care nu se poate cere executare silită.
(4) Obligaţia naturală se transformă în obligaţie civilă perfectă în baza înţelegerii dintre debitor şi creditor.
1. „Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executarea silită”. O definiţie laconică, din care, totuşi, putem
desprinde esenţa obligaţiei naturale. Ce este executarea silită, privită în raport cu obligaţia? Este acel element al raportului
obligaţional, discutat mai sus (a se vedea comentariul art. 512, pct. 1, lit. c) – sancţiunea. Sancţiunea obligaţiei naturale este
restrânsă numai la mijloacele defensive oferite creditorului – refuzul de a restitui prestaţia care a fost executată –, lipsind sau
fiindu-i refuzate mijloacele ofensive – acţiunea în justiţie şi executarea silită. Sau mai plastic spus: „Obligaţiile, în sens juridic
şi cu privire la dreptul privat, se deosebesc de îndatoririle pur morale, care întrucât n-au fost novate, adică transformate în
raporturi cu caracter juridic, nu sunt susceptibile de o sancţiune juridică prin constrângere exterioară. La hotarul despărţitor
între disciplina morală şi disciplina juridică, găsim câteva îndatoriri cărora, - deşi ele sunt prin natura lor susceptibile de o
sancţiune juridică, - legea le refuză sancţiunea deplină fie pentru un motiv de protecţie individuală, fie pentru un motiv de
ordine socială sau economică; sunt aşa zisele obligaţii naturale (sau după cum le numesc unii autori), obligaţii civile imperfecte,
care, deşi nu mai au importanţa ce o aveau în dreptul roman, au mai rămas în limbajul dreptului modern” (M. B. Cantacuzino,
Elementele dreptului civil, All Educational, Bucureşti, 1998, p. 391).
2. Alineatul (2) arată că obligaţiile naturale îşi pot avea originea în:
(a) Lege sau în actul juridic, dacă se prevede expres că obligaţia este lipsită de mijloace ofensive. După cum am arătat mai sus,
legea poate refuza o sancţiune deplină pentru motive de protecţie individuală, motive de ordine socială, economică, religioasă
sau pentru orice fel de motive considerate necesare de către legiuitor. Obligaţia se poate naşte naturală ab initio, adică să fie
lipsită de acţiune în justiţie încă din momentul în care ia fiinţă (doctrina a denumit avortate astfel de obligaţii) sau legea poate
lega pierderea mijloacelor ofensive de survenirea unui anumit eveniment ulterior naşterii obligaţiei (cum ar fi cazul obligaţiilor
civile, iniţial perfecte, ale căror drept de acţiune s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă.
Doctrina a denumit acest tip de obligaţii naturale – obligaţii civile degenerate).
De asemenea părţile, în virtutea libertăţii contractuale, îşi pot asuma obligaţii sub rezerva limitării mijloacelor juridice aflate la
îndemâna creditorului la mijloace defensive sau altfel spus, îşi pot asuma obligaţii juridice imperfecte sau naturale.
(b) Opinia comună. Conform lit. b) al alineatului (2), pe lângă cazurile prevăzute de lege sau stipulate în actul juridic, obligaţia
naturală se mai poate naşte şi în acele situaţii, în care o obligaţie de sorginte morală este considerată de opinia comună suficient
de puternică pentru a justifica executarea ei, chiar şi în lipsa posibilităţii aducerii ei la îndeplinire ca urmare a executării silite.
Dacă atunci când am discutat despre izvoarele obligaţiilor civile am constat că norma juridică este cea care selectează din
totalitatea obligaţiilor morale obligaţiile care vor intra în sfera juridicului, devenind obligaţii juridice, remarcăm că în acest caz,
norma juridică îşi „deleagă” această atribuţie opiniei comune sau opiniei publice. Codul nu defineşte „opinia comună”(cum nu
defineşte nici „ordinea publică” sau „bunele moravuri”), care este un concept abstract, variabil de la un popor la altul şi de la o
epocă la altă, judecătorul fiind cel căruia, în ultimă instanţă, îi va reveni aprecierea conţinutului concret al acestei noţiuni.
3. Întrucât şi obligaţiile naturale sunt obligaţii juridice civile, este firesc să li se aplice dispoziţiile codului şi a legislaţiei civile
cu privire la obligaţii. Totuşi, având în vedere această particularitate – lipsa unor mijloace ofensive în vederea aducerii la
îndeplinirea a obligaţiei – este la fel de firesc ca unele dispoziţii, rezultate sau deduse din „litera sau din spiritul legii”, să nu fie
aplicabile obligaţiilor naturale.
De exemplu, legea prevede expres (alin. (1) lit. a), art. 659 Inadmisibilitatea compensării) că nu este posibilă compensarea
creanţelor cu termenul de prescripţie expirat (adică, a obligaţiilor naturale rezultate din degenerarea obligaţiilor civile perfecte
prin depăşirea termenului de prescripţie extinctivă în care putea fi solicitată executarea silită).
De asemenea, „din spiritul legii” (acelaşi art. 659 Inadmisibilitatea compensării), ţinând cont de raţiunea legiuitorului de a nu
permite compensarea acelor creanţe care nu pot fi aduse la îndeplinire prin executare silită sau a căror executare silită comportă
anumite particularităţi, putem extinde acea enumerare, vădit exemplificativă (lit. g - în alte cazuri prevăzute de lege), prin
adăugare unui categorii noi – obligaţiile naturale (toate tipurile de obligaţii naturale, nu numai cele prescrise, enunţate expres la
alin. (1), lit. a). Suntem autorizaţi să facem acest lucru în baza Art. 517 alin. (3), Art. 659 alin. (1), lit. g şi a raţiunii care a stat
la baza acestui din urmă text.
4. În acest ultim alineat este prevăzută posibilitatea convertirii unei obligaţii civile imperfecte într-o obligaţie civilă perfectă ca
urmare a înţelegerii intervenite între debitor şi creditor. Chiar dacă legiuitorul nu o spune expres şi există opinii contrare,
considerăm că această „înţelegere” este o novaţie (Art. 665). Novaţia este o operaţiune juridică prin care părţile sting o obligaţie
veche şi o înlocuiesc, concomitent, cu o obligaţie nouă. Toate condiţiile deduse de doctrină sunt îndeplinite şi în cazul
convertirii obligaţiei naturale în obligaţie perfectă. Există o obligaţie veche valabilă; este înlocuită cu o obligaţie nouă de
asemenea valabilă; obligaţia nouă care se naşte are un element nou (aliquid novi) faţă de vechea obligaţie. Elementul nou constă
în modificarea sancţiunii obligaţiei prin complinirea ei cu mijloacele ofensive de realizare a ei, absente în conţinutul sancţiunii
obligaţiei vechi, stinse prin novaţie.
Dacă această „înţelegere” este o novaţie, voinţa de a nova (animus novandi) va trebui să fie stipulată expres (Art. 665 alin. (2)),
neputând fi prezumată sau dedusă din circumstanţe.
De asemenea, o consecinţă foarte importantă a novaţiei – care poate avea repercusiuni negative pentru creditor, transformând o
operaţiune favorabilă pentru el în una defavorabilă – o reprezintă stingerea obligaţiilor accesorii (garanţiilor) odată cu stingerea
obligaţiei vechi. Părţile pot, însă, înlătura acest efect printr-o prevedere contractuală expresă (Art. 665 alin. (3)).

Capitolul II
PLURALITATEA DE SUBIECTE SI OBIECTE
IN CADRUL UNEI OBLIGATII
Sectiunea1
 OBLIGATIILE DIVIZIBILE SI INDIVIZIBILE
Capitolul II PLURALITATEA DE SUBIECTE ŞI OBIECTE ÎN CADRUL UNEI OBLIGAŢII
Secţiunea 1 OBLIGAŢIILE DIVIZIBILE ŞI INDIVIZIBILE

Articolul 518. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de debitori

(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori în cazul în care aceştia sînt obligaţi la aceeaşi prestaţie faţă de
creditor, dar fiecare debitor poate fi urmărit separat pînă la concurenţa părţii sale din datorie.
(2) Debitorii sînt obligaţi în părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de debitori şi de a institui
prezumţia egalităţii părţilor debitorilor.
2. Obligaţia este divizibilă între debitori în cazul în care o prestaţie faţă de creditor aparţine mai multor
debitori care însă pot fi urmăriţi fiecare doar pentru o parte din această prestaţie. Creditorul nu poate cere unuia dintre debitori
executarea obligaţiei în întregime.
3. Va exista pluralitate de debitori doar în cazul în care mai mulţi debitori vor datora aceeaşi prestaţie. În
cazul în care debitorii vor datora prestaţii diferite, chiar şi izvorîte din acelaşi conract, vom avea diferite obligaţii. Spre exemplu
nu există pluralitate a debitorilor în cazul în care o persoană se obligă să transmită un bun în baza contractului de vînzare-
cumpărare iar o altă persoană se obligă să transmită anumite piese de schimb pentru acest bun. În schimb va exista pluralitate a
debitorilor în cazul în care unul dintre cumpărători este ţinut să plătească o parte a preţului în bani iar un alt cumpărător trebuie
să achite cealaltă parte a preţului prin remiterea unui bun.
4. În cazul în care aceiaşi prestaţie este datorată de mai mulţi debitori dar fiecare dintre ei poate fi urmărit
doar pentru partea sa din datorie atunci pentru partea din obligaţie a fiecărui debitor se vor aplica regulile generale cu privire la
executarea obligaţiei de parcă am fi în prezenţa mai multor obligaţii. Fiecare dintre codebitori este ţinut să execute doar partea
sa din datorie fiind eliberat prin executare indiferent de faptul dacă ceilalţi debitori au executat sau nu. Deci insolvabilitatea
unuia dintre debitori sau alte cauze care vor afecta sau vor face imposibilă executarea obligaţiei de către unul dintre debitori va
fi suportată de către creditor.
5. Executarea de către fiecare debitor a părţii din obligaţiei datorată de acesta nu constituie o excepţie de la
principiul indivizibilităţii plăţii(vezi comentariul la art. 587). În cazul obligaţiilor divizibile creditorul va fi obligat să primească
doar o parte din prestaţia datorată de către toţi debitorii dar va primi integral partea din datorie datorată de către unul dintre
debitori, adică acesta va executa integral obligaţia sa faţă de creditor.
6. Alin. (2) instituie prezumţia egalităţii părţilor din obligaţie în cazul pluralităţii debitorilor. Deci în toate
cazurile în care din: a) lege; b) contract sau c) natura obligaţiei nu va rezulta altceva fiecare dintre debitor va putea fi urmărit
pentru o parte din obligaţie determinată prin divizarea mărimii obligaţiei la numărul de debitori.
7. Mărimea părţilor din datorie, care revine fiecăruia dintre creditori, poate fi stabilită atît în contractul din
care a luat naştere obligaţia cît şi într-un contract separat. În cazul în care mărimea datoriei se stabileşte printr-un contract
separat nu este obligatoriu ca toţi debitorii să fie partea a contractului. Contractul însă nu va putea afecta mărimea părţii din
datorie a debitorilor care nu sînt parte a acestuia.

Articolul 519. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de creditori

(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori în cazul în care aceştia sînt îndreptăţiţi la aceeaşi prestaţie din
partea debitorului, dar fiecare creditor poate pretinde numai la partea sa din creanţă.
(2) Creditorii au dreptul la părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de creditori şi a de a institui
prezumţia egalităţii părţilor creditorilor.
2. Dacă mai mulţi creditori au dreptul la o prestaţie dar fiecare dintre ei are dreptul doar la o parte din
prestaţie creanţa acestora este divizibilă. Fiecare creditor nu poate pretinde debitorului decît cota-parte din creanţa ce i se
cuvine.
3. Fiecare creditor acţionează pentru a-şi apăra propriile interese. Deci orice acţiune întreprinsă de unul dintre
creditori, spre exemplu întreruperea prescripţiei, nu profită şi celorlalţi. De asemenea orice înţelegere dintre unul dintre creditori
şi debitor va putea să aibă drept obiect doar partea din creanţă care revine creditorului respectiv.
4. În alin. (2) este stipulat că în cazul obligaţiile divizibile cu pluralitate de creditori părţile creditorilor sînt
egale dacă altceva nu rezultă: a) din lege; b) din contract. Mărimea părţilor poate fi stabilită atît în contractul din care a luat
naştere prestaţia cît şi într-un contact separat. În cazul unui contract separat nu este necesar ca partea a contractului să fie
debitorul sau toţi creditorii. Contractul însă nu va putea afecta cota-parte a creditorului care nu este parte a acestuia; c) din
natura obligaţiei.

Articolul 520. Prezumţia divizibilităţii

Obligaţia este divizibilă de drept dacă nu este stipulat expres că este indivizibilă sau dacă obiectul obligaţiei nu este
indivizibil prin natura sa.

1. Scopul articolului este de a stabili prezumţia divizibilităţii. De menţionat că problema divizibilităţii sau
indivizibilităţii obligaţiei se pune doar în cazul în care obligaţia are mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori.
2. În conformitate cu această prevedere obligaţia este divizibilă de plin drept cu excepţia cazului în care: a)
părţile au stipulat expres că obligaţia este indivizibilă caz în care sîntem în prezenţa unei indivizibilităţi voluntare. Deci
prestaţia care formează obiectul obligaţiei poate fi divizat dar părţile au convenit fie expres fie tacit că executarea poate fi făcută
doar în întregime; b) indivizibilitatea rezultă din natura obiectului caz în care sîntem în prezenţa unei indivizibilităţi naturale.
Obligaţia este indivizibilă natural atunci cînd obiectul ei fără a fi denaturat nu poate fi divizat nici din punct de vedere material,
nici din punct de vedere intelectual.

Articolul 521. Efectul indivizibilităţii

(1) Obligaţia indivizibilă nu poate fi divizată nici între debitori sau între creditori, nici între succesorii lor.
(2) Fiecare debitor sau succesorii lui pot fi constrînşi separat să execute obligaţia integral şi fiecare creditor sau
succesorii lui pot pretinde executarea integrală chiar dacă obligaţia nu este solidară.
(3) Obligaţia nu devine indivizibilă numai prin faptul că în contract este stipulat că este solidară.
(4) Obligaţia divizibilă care are doar un creditor şi un debitor trebuie să fie executată între ei ca o obligaţie indivizibilă,
dar ea rămîne divizibilă între moştenitorii acestora.

1. Scopul acestui articol este de a stabili regulile care guvernează obligaţiile indivizibile.
2. În conformitate cu alin. (1) în cazul în care obligaţia este indivizibilă aceasta nu poate fi împărţită între
subiectele ei active sau pasive, nici între succesorii acestora. Regula care prevede că obligaţia este indivizibilă între moştenitorii
debitorilor, fapt care nu se întîmplă în cazul obligaţiilor solidare, oferă creditorilor un avantaj în plus.
3. În conformitate cu prevederile alin. (2) fiecare debitor sau moştenitorii acestora pot fi constrînşi să execute
întreaga prestaţie care formează obiectul obligaţiei, iar fiecare creditor sau moştenitorii acestora pot să pretindă întreaga
prestaţie. Plata făcută de oricare dintre debitori oricăruia dintre creditori eliberează pe toţi debitorii faţă de toţi creditorii.
Succesorii debitorului vor fi obligaţi să execute întreaga prestaţie iar moştenitorii creditorilor vor putea pretinde întreaga
prestaţie indiferent de cotele lor din moştenire.
4. Alin. (3) prevede că obligaţia nu devine indivizibilă prin faptul că părţile au stipulat în contract că obligaţia
este solidară. Este necesară deci să fie constatată voinţa expresă sau tacită a părţilor de a stabili caracterul indivizibil al
obligaţiei.
5. În conformitate cu alin. (4) în cazul în care obligaţia are un singur debitor şi un singur creditor şi caracterul
indivizibil al obligaţiei nu este stipulat expres sau tacit sau nu rezultă din natura prestaţie părţile vor trebui să execute obligaţia
de parcă ar fi indivizibilă. Acest lucru rezultă de fapt şi din principiul indivizibiităţii plăţii. Între moştenitorii debitorului sau a
creditorului însă obligaţia va fi divizibilă.

Secţiunea a 2-a SOLIDARITATEA CREDITORILOR

Articolul 522. Creanţele solidare

Dacă doi sau mai mulţi creditori au dreptul să pretindă la o prestaţie în aşa fel încît fiecare să poată pretinde la întreaga
prestaţie, iar prestaţia făcută unuia dintre creditori eliberează debitorul, atunci creanţa lor este solidară.

1. Scopul acestui articol este definirea creanţelor solidare (solidaritate activă). Deci creanţa este solidară în
cazul în care titulari ai creanţei sînt doi sau mai mulţi creditori fiecare dintre care are dreptul să pretindă la întreaga prestaţie iar
prin prestaţia făcută doar unuia dintre creditorii solidar debitorul este valabil liberat faţă de toţi creditorii solidari.
2. Caracterul solidar al creanţei vizează doar relaţiile dintre creditori. Numărul sau modul în care sînt obligaţi
debitorii nu este relevant. Creanţa va fi solidară indiferent de numărul debitorilor, adică pot să fie unul sau mai mulţi debitori.
De asemenea caracterul solidar al creanţei nu depinde de faptul dacă debitorii sînt obligaţi solidar sau pe cote părţi. Fiecare
dintre creditorii solidari va putea cere fie executarea integrală a obligaţiei de către oricare dintre debitori (solidaritatea
debitorilor) fie executarea de către fiecare dintre debitori a părţii sale din obligaţie (divizibilitatea obligaţiei).
3. Trebuie de menţionat că în cazul solidarităţii creditorilor fiecare dintre creditor este titular al creanţei doar
în partea care-i revine lui. Solidaritatea î-i acordă doar dreptul de a încasa creanţa în totalitate fără însă a-l face stăpînul întregii
creanţe. De aici rezultă pe de o parte că creditorul are dreptul să ceară debitorului atît executarea creanţei în întregime cît şi
executarea parţială a acesteia iar pe de altă parte rezultă ca în cazul în care va primi executarea integrală creditorul urmează să
împartă prestaţia cu ceilalţi creditori.
4. Caracterul solidar al creanţei afectează doar relaţia dintre creditori şi debitori. În relaţiile dintre creditori
fiecare dintre aceştia are dreptul doar la o parte din creanţă. Deci solidaritatea constituie o excepţie de la regula care prevede că
creditorul poate să ceară doar ceia la ce are dreptul. Creditorul solidar va putea cere şi partea sa din creanţă şi partea care
aparţine celorlalţi creditori.
5. În rezultatul executării faţă de unul dintre creditorii solidari debitorul este eliberat de obligaţie faţă de toţi
creditorii. Acest efect al solidarităţii constituie o excepţie de la regula care prevede că obligaţia trebuie să fie executată faţă de
cel care este titularul creanţei. Debitorul deşi transmite unuia dintre creditori prestaţii la care de fapt au dreptul alţi creditori va
fi totuşi eliberat de obligaţia sa faţă de aceştia. Ceilalţi creditori solidari nu vor mai putea înainta pretenţii faţă de debitorul care
a executat unuia dintre creditorii solidari ci doar acestuia din urmă (vezi comentariul la art. 528).

Articolul 523. Temeiul apariţiei creanţei solidare

Creanţa solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd prestaţia este indivizibilă.

1. Scopul acestui articol este de a confirma prezumţia divizibilităţii creanţelor şi de a stabili temeiurile apariţiei creanţelor
solidare. Deci creanţele vor fi considerate divizibile şi fiecare creditor va putea pretinde numai o parte din creanţă dacă
caracterul solidar al creanţei nu rezultă din: a) act juridic. Solidaritatea poate să se nască atît din contracte cît şi din acte juridice
unilaterale spre exemplu din testamente; b) lege; c) indivizibilitatea prestaţiei. În acest caz dreptul unuia dintre creditorii
solidari de a cere executarea în întregime a obligaţiei este rezultatul firesc al faptului că prestaţia nu poate fi fracţionată. Spre
exemplu obligaţia de a transmite un bun determinat individual. Creanţa va fi solidară indiferent de faptul dacă indivizibilitatea
este naturală sau voluntară (vezi comentariul la art. 520). De menţionată însă că solidaritatea creanţei nu atrage după sine
indivizibilitatea acesteia.

Articolul 524. Executarea obligaţiei faţă de oricare dintre creditori

Debitorul poate să execute obligaţia faţă de oricare dintre creditori după cum crede de cuviinţă, atîta timp însă cît nici
unul dintre creditori nu a cerut executarea obligaţiei.

1. Scopul acestui articol este de a stabili modul de determinare a creditorului solidar faţă de căre trebuie
executată prestaţia în condiţiile în care din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă că obligaţia trebuie executată faţă
de un creditor solidar anume.
2. Prin această dispoziţie dreptul de a alege creditorul căruia să-i fie executată a fost atribuit debitorului. Deci
debitorul va putea presta oricărui dintre creditori fiind liberat prin aceasta. Desigur că pentru a fi liberat debitorul trebui să
respecte toate regulile cu privire la executarea obligaţiilor şi cu condiţia că va executa întreaga obligaţie. Debitorul nu are
dreptul să presteze unuia dintre creditorii solidari doar partea din prestaţie care aparţine acestuia. Dreptul de a alege dacă să
pretindă executarea obligaţiei în întregime sau de a cere doar parte sa din obligaţie aparţine doar creditorului solidar (vezi
comentariul la art. 522).
3. Dreptul de a alege creditorul faţă de care să se execute obligaţia subzistă doar pînă în momentul în care
unul dintre creditorii solidari a cerut executare obligaţiei. Din momentul în care unul din creditorii solidari a cerut executarea
obligaţiei debitorul este ţinut să presteze doar acestui creditor, dacă din lege contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altceva.
4. În cazul în care unul din creditorii solidari a cerut executarea către sine a obligaţiei şi debitorul va executa
obligaţia faţă de un alt creditor debitorul va rămîne obligat faţă de creditorul care a cerut executarea obligaţiei în măsura în care
nu va demonstra că reieşind din lege, contract sau natura obligaţiei executarea obligaţiei faţă de acel creditor este liberatorie.
5. În cazul în care mai mulţi creditori solidari au cerut executarea integrală a obligaţiei faţă de sine debitorul
este în drept să aleagă faţă de care dintre aceştia va executa obligaţia, în măsura în care dreptul de alegere nu este limitat prin
lege, contract sau prin natura prestaţiei.
6. În cazul în care unul din creditorii solidari a cerut executarea faţă de sine doar a unei părţi din obligaţie
debitorul păstrează dreptul de a alege cui dintre creditori va executa cealaltă parte a prestaţiei.

Articolul 525. Efectele executării obligaţiei faţă de unul dintre creditori

Executarea integrală a obligaţiei faţă de unul din creditorii solidari exonerează debitorul de executarea obligaţiei faţă de
ceilalţi creditori.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele executării integrale a obligaţiei faţă de unul dintre creditorii solidari. În
conformitate cu această dispoziţie executarea integrală a obligaţiei faţă de oricare dintre creditori va exonera debitorul de
executarea obligaţiei faţă de ceilalţi creditori solidari. Pentru ca executarea faţă de unul din creditorii solidari să fie liberatorie
trebuie să fie respectate două condiţii: a) obligaţia să fie executată cu respectarea tuturor regulilor privind executarea obligaţiei
(locul, modul, volumul , etc); b) obligaţia să fie executată creditorului corespunzător (vezi comentariul la art. 524). În cazul în
care debitorul execută obligaţia unui alt creditor decît celui căruia trebuia să-i presteze în virtutea legii, contactului, naturii
obligaţiei sau a cererii creditorului şi acesta acceptă prestaţia debitorul va fi totuşi liberat deoarece a executat obligaţia faţă de o
persoană care avea dreptul s-o primească. Debitorul însă va trebui să repare prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului faţă de
care trebuia să execute obligaţia deoarece nu a respectat obligaţia de a presta anume acestui creditor. În cazul în care un creditor
solidar nu primeşte executarea pe care debitorul o datora în virtutea legii, contractului sau a naturii obligaţiei unui alt creditor
solidar debitorul nu este liberat prin această executare chiar dacă a respectat restul regulilor cu privire la executarea obligaţiei.
Această soluţie se justifică prin faptul că din momentul în care este ţinut să execute faţă de un anumit creditor solidar debitorul
nu mai are dreptul de a executa faţă de alţi creditori (vezi comentariul la art. 525).

Articolul 526. Remiterea datoriei de către un creditor solidar

O remitere de datorie convenită între un creditor solidar cu debitorul produce efecte numai asupra părţii care revine
acelui creditor. Această regulă se aplică de asemenea în toate cazurile cînd obligaţia se stinge în alt temei decît
executarea.

1. Scopul acestui articol este de a proteja interesele creditorilor solidari de a primi partea sa din creanţă prin
stipularea efectelor remiterii datoriei convenite de către unul din creditorii solidari cu debitorul sau a stingerii obligaţiei prin alt
mod decît executarea (vezi comentariul la art. 643 şi următoarele).
2. În cazul solidarităţii active se prezumă că creditorii şi-au acorda mutual un mandat tacit de reprezentare
(vezi comentariul la art. 529). Acest mandat însă trebuie executat în interesul tuturor creditorilor solidari şi deci nici un act nu
poate fi încheit în dauna celorlalţi creditori. Reieşind din aceasta legiuitorul a prevăzut că în cazul în care unul din creditorii
solidari î-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 662) remiterea de datorie va produce efecte
doar cu privire la partea care revine acestui creditor. Creditorul nu va mai putea cere debitorului executarea obligaţiei nici în tot
nici în partea care revenea acestui creditor. Ceilalţi creditori însă vor păstra dreptul solidar de creanţă asupra obligaţiei în
întregime minus partea care revine creditorului care l-a eliberat de datorie pe debitor.
3. Debitorul va rămăne obligat faţă de ceilalţi creditori solidari şi în alte cazuri în care obligaţia sa faţă de unul
dintre creditorii solidari se stinge printr-un alt mod decît prin executare. Spre exemplu în cazul în care unul din creditorii
solidari are o datorie faţă de debitor el poate compensa creanţa debitorului doar în mărimea părţii din creanţa solidară care-i
revine.

Articolul 527. Inadmisibilitatea invocării unor excepţii ce ţin de alt creditor

Debitorul nu are dreptul să opună unuia din creditorii solidari excepţii bazate pe raporturile debitorului cu un alt
creditor solidar, la care creditorul respectiv nu participă.

1. Scopul articolului este de a stabili excepţiile pe care le poate opune debitorul unuia dintre creditorii
solidari. Prin excepţii trebuie de înţeles mijloacele de apărare pe care le invocă debitorul pentru a se apăra de plata datoriei.
Spre exemplu invocarea nulităţii, a termenului sau condiţiei sau invocarea stingerii obligaţiei.
2. Debitorul solidar poate opune fiecăruia dintre creditorii solidari doar excepţiile bazate pe raporturile
juridice dintre debitor şi creditorul solidar respectiv (excepţii personale) sau cele bazate pe raporturile dintre debitor şi toţi
creditorii (excepţii comune). Debitorul nu poate opune unuia dintre creditori solidari excepţiile care rezultă din raporturile
juridice dintre debitor şi alţi creditori solidari.

Articolul 528. Obligaţia faţă de ceilalţi creditori solidari a creditorului care a primit prestaţie

(1) Creditorul solidar care a primit întreaga prestaţie este obligat să o împartă cu ceilalţi cocreditori dacă nu
demonstrează că obligaţia este contractată numai în interesul său.
(2) Creditorii solidari sînt îndreptăţiţi, în raporturile dintre ei, la părţi egale dacă nu s-a convenit altfel.

1. Scopul articolului este de a stipula obligaţia creditorului solidar de a împărţi prestaţia cu ceilalţi creditori
solidari şi a de a institui prezumţia egalităţii părţilor creditorilor.
2. Prin executarea integrală a obligaţiei faţă de unul dintre creditorii solidari debitorul este eliberat de
obligaţia sa faţă de toţi creditorii solidari. Din acel moment pentru creditorul solidar care a primit executarea se naşte obligaţia
de a plăti celorlalţi creditori solidari partea din prestaţie care le revine acestora. Legea nu instituie dreptul solidar al celorlalţi
creditori solidari şi deci fiecare dintre aceştia vor avea dreptul să pretindă doar la partea din prestaţie care-i revine.
3. Un creditor solidar poate evita împărţirea prestaţiei cu ceilalţi creditori solidari în măsura în care va
demonstra că în temeiul legii, contractului sau a naturii obligaţiei, obligaţia a fost contractată doar în interesul său.
4. În cazul în care prestaţia primită de unul dintre creditorii solidari nu poate fi împărţită între creditorii
solidari cel care a primit prestaţia are obligaţia de a plăti celorlalţi creditorii valoarea părţii din prestaţie care revine fiecăruia.
5. Chiar şi în cazul care nu va primi întreagă prestaţie creditorul solidar care a primit mai mult decît partea
care-i revine va trebui să împartă surplusul cu ceilalţi creditori solidari. Această soluţie se justifică prin faptul că fiecare creditor
solidar are dreptul doar la o parte din prestaţie. În partea care depăşeşte cota-parte care-i revine fiecare creditor solidar
acţionează în numele celorlalţi creditori. Adică primesc restul în contul celorlalţi creditori fapt care justifică apariţia obligaţiei
de restituire.
6. Cheltuielile legate de împărţirea prestaţiei între creditorii solidari vor fi suportate de către creditorul solidar
care a primit executarea integral dacă altceva nu rezultă din lege sau contract. Această soluţie se justifică reieşind din
următoarele. Din momentul în care a primit întreaga prestaţie creditorul solidar are obligaţia de a o împărţi cu ceilalţi creditori
solidari, deci este debitor al acestei obligaţii şi trebuie să suporte costurile executării obligaţiei dacă legea sau contractul nu
prevede altfel (vezi comentariul la art. 592). Aceste cheltuieli nu vor putea fi trecute în contul debitorului deoarece obligaţia
acestuia s-a stins prin executare faţă de unul dintre creditorii solidari, costurile căreia trebuie suportate de către debitor, dacă
legea sau contractul nu prevede altfel.
7. Alin. (2) instituie prezumţia egalităţii părţilor creditorilor solidari. Deci în toate cazurile creditorii solidari
vor fi întreptăţiţi la părţi egale din prestaţie dacă din lege, contract sau natura obligaţiei nu rezultă altfel. Mărimea părţilor
creditorilor solidari este relevantă doar pentru raporturile dintre creditori. În relaţiile dintre creditorii solidari şi debitor fiecare
dintre creditorii solidari are dreptul de a pretinde executarea întregii obligaţii sau de a întreprinde alte acte cu privire la întreaga
obligaţie.

Articolul 529. Reprezentarea creditorilor solidari

Creditorul solidar reprezintă pe toţi cocreditorii în toate actele care au drept scop conservarea obligaţiei.

1. Scopul acestui articol este de a institui prezumţia dreptului de reprezentare mutuală a creditorilor solidari.
2. În toate cazurile în care unul dintre creditorii solidari a întreprins un act care are drept scop conservarea
creanţei se prezumă că acest creditor a acţionat în interesul tuturor creditorilor indiferent de faptul dacă creditorul respectiv a
avut această intenţie sau nu. Astfel de fiecare dată cînd unul dintre creditori va pune în întîrziere debitorul sau va întrerupe
prescripţia de aceasta vor profita şi ceilalţi creditori şi debitorul se va considera pus în întîrziere de către toţi creditorii sau
cursul prescripţiei se va întrerupe faţă de toţi creditorii.
3. De menţionat că împuternicirile fiecărui creditor se referă numai la conservarea creanţei. Deci nici unul
dintre creditori nu poate face de unul singur acte de natură să înrăutăţească situaţia celorlalţi creditori. Spre exemplu doar unul
dintre creditori nu va putea face acte de dispoziţie, spre exemplu novaţie, cu privire la întreaga creanţă. Dacă unul dintre
creditori face asemenea acte efectele acestor acte se vor produce doar faţă de acel creditor.

Secţiunea a 3-a SOLIDARITATEA DEBITORILOR

Articolul 530. Obligaţiile solidare

Dacă doi sau mai mulţi debitori datorează o prestaţie în aşa fel încît fiecare este dator să efectueze întreaga prestaţie, iar
creditorul poate pretinde fiecăruia din debitori executarea, atunci debitorii sînt legaţi solidar.

1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile solidare (solidaritate pasivă). Deci obligaţia este solidară în
cazul în care o prestaţie este datorată de doi sau mai mulţi debitori iar creditorul are dreptul să ceară oricărui codebitor
executarea integrală a prestaţiei.
2. Caracterul solidar al obligaţiei vizează doar relaţiile dintre debitori. Numărul sau modul în care sînt
întreptăţiţi creditorii nu este relevant. Obligaţia va fi solidară indiferent de numărul creditorilor, adică pot să fie unul sau mai
mulţi creditori. De asemenea caracterul solidar al obligaţiei nu depinde de faptul dacă creanţele sînt solidare sau pe cote părţi.

Articolul 531. Temeiurile apariţiei obligaţiilor solidare

O obligaţie solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd prestaţia este indivizibilă.

1. Scopul articolului este de a institui prezumţia divizibilităţii obligaţiilor şi de a stipula temeiurile naşterii
obligaţiilor solidare. Deci în toate cazurile în care o obligaţie are doi sau mai mulţi debitori se va prezuma că obligaţia este
divizibilă între aceştia şi fiecare dintre debitori va putea fi urmărit doar pentru o parte din obligaţie. Creditorul care va pretinde
că obligaţia este solidară va fi obligat să arate temeiul în virtutea căruia debitorii sînt obligaţi solidar.
2. Obligaţiile solidare pot lua naştere în temeiul: a) actului juridic; b) lege; c) caracterul indivizibil al
obligaţiei. În literatură se menţionează că de fapt şi în cazul caracterului indivizibil al obligaţiei tot legea este temei al
solidarităţii.

Articolul 532. Obligaţii solidare afectate de modalităţi

Debitorii solidari se pot obliga în mod diferit: unii pur, alţii sub condiţie, alţii cu termen.

1. Scopul acestui articol este de a confirma că şi în cazul solidarităţii obligaţiei între fiecare debitor şi creditor
există o legătură juridică proprie şi de prevedea posibilitatea că fiecare dintre debitorii solidari se pot obliga în mod diferit.
2. În cazul obligaţiilor solidare există un singur obiect. Toţi debitorii se obligă la aceeaşi prestaţie. Totuşi între
creditor şi debitori există mai multe legături de obligaţie distincte. Fiecare dintre debitor este unit cu creditorul printr-o legătură
obligaţională distinctă. De aceasta trebuie să se ţină cont la determinarea relaţiilor dintre fiecare debitor şi creditor. Spre
exemplu pentru a determina valabilitatea obligaţiei trebuie să se analizeze acordul de voinţă separat pentru fiecare debitor.
Obligaţia unuia dintre debitor ar putea fi anulabilă fără însă ca aceasta să afecteze valabilitatea obligaţiilor celorlalţi debitori.
3. La determinarea obligaţiei fiecărui debitori solidari trebuie să se ţină cont de faptul că debitorii se pot
obliga în mod diferit. Unii debitori pot contracta o obligaţie pură şi simplă iar obligaţia altora poate fie afectată fie de o condiţie
fie de un termen (vezi comentariul la art. 512).

Articolul 533. Dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei de la oricare dintre debitorii solidari

Creditorul poate pretinde executarea obligaţiei, la latitudinea sa, de la oricare din debitori, în parte sau în întregime.
Pînă la executarea întregii prestaţii, rămîn obligaţi toţi debitorii.

1. Scopul articolului este de a confirma dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei de la oricare dintre
debitorii solidari.
2. În cazul solidarităţii obligaţiilor creditorul are dreptul să ceară oricăruia dintre creditori să execute obligaţia
fie în totalitate fie în parte. Toţi debitorii solidari sînt debitori principali şi creditorul este în drept să-l urmărească pe oricare
dintre creditorul pe care l-a ales.
3. După ce a început urmărirea unuia dintre debitorii solidari creditorul este în drept să-i urmărească şi pe
ceilalţi debitori solidari. Acest drept nu depinde de faptul dacă anterior creditorul a solicitat unuia dintre debitorii solidari plata
întregii datorii sau doar a unei părţi din aceasta
4. În măsura în care unui dintre debitorii solidari execută obligaţia ceilalţi debitori solidari sînt liberaţi prin
aceasta. Deci în cazul în care creditorul a acceptat de la unul din debitori plata unei părţi din obligaţie el este în drept să ceară de
la debitorul care a executat şi de la ceilalţi debitori solidari doar partea din prestaţie care nu a fost executată deoarece în partea
în care a fost executată obligaţia s-a stins.
5. Fiecare dintre debitorii solidari rămîne obligat pentru întreaga datorie pînă în momentul în care obligaţia va
fi executată integral. Deci chiar şi debitorul care a plătit partea din obligaţie care-i revine va putea fi în continuare urmărit
pentru partea din obligaţie care nu a fost executată cu excepţia cazului în care creditorul î-l eliberează de solidaritate sau nu se
prezumă că creditorul a renunţat la solidaritate (vezi comentariul la art. 538 şi 540).

Articolul 534. Excepţiile opuse creditorului de către debitorul solidar

Debitorul solidar căruia i s-a pretins executarea prestaţiei are dreptul să opună creditorului toate excepţiile care îi sînt
personale ori sînt comune tuturor debitorilor solidari.

1. Scopul acestui articol este de a stipula excepţiile pe care le poate opune creditorului fiecare dintre debitorii
solidari.
2. Debitorul solidar poate opune creditorului doar acele excepţii care îi sînt personale sau care sînt comune
tuturor debitorilor, adică acele excepţii care rezultă din raporturile juridice la care participă debitorul solidar respectiv şi
creditorul. Deci un debitor solidar nu va putea invoca acele excepţii care rezultă din raporturile juridice existente între un alt
debitor solidar şi creditorul la care nu este parte şi primul debitor solidar.
3. Trebuie de menţionat că există unele excepţii personale care folosesc indirect şi celorlalţi codebitori. Astfel
remiterea de datorie consimţitî între unul din debitorii solidari şi creditorul solidar, confuziunea, compensaţia părţii unui dintre
codebitorii solidari şi renunţarea la solidaritate făcută pentru unul dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi prin faptul că
datoria acestora se reduce în mărimea care revine debitorului căruia îi aparţine dreptul de a invoca excepţia.

Articolul 535. Obligaţia debitorilor solidari la repararea prejudiciului

(1) Dacă bunul datorat a pierit din vina unuia sau mai multor debitori solidari, ceilalţi debitori nu sînt eliberaţi de
obligaţia de a plăti preţul bunului, dar nu sînt răspunzători pentru alte prejudicii.
(2) Sînt obligaţi să repare prejudiciul cauzat prin întîrziere numai debitorii care sînt în întîrziere.

1. Scopul acestui articol este de a institui obligaţia debitorilor solidari care nu sînt în culpă în cazul în care
bunul a pierit din culpa unuia sau a mai multor debitori solidari.
2. În cazul în care bunul datorat a pierit din culpa unuia sau mai multor debitori solidari aceştia vor fi obligaţi
să răspundă pentru faptul că nu şi-au executat obligaţiile în conformitate cu regulile generale cu privire la neexecutarea
obligaţiilor (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). Debitorii solidari care nu sînt în culpă pentru pieirea bunului datorat în
conformitate cu regulile generale trebuie să fie eliberaţi de obligaţie fără a răspunde pentru faptul neexecutării. În acest articol
însă se stipulează că în cazul în care bunul a pierit din culpa unuia sau mai mulţi debitori solidari ceilalţi debitori chiar dacă nu
sînt în culpă vor fi ţinuţi totuşi să plătească preţul bunului pierit fără însă a fi obligaţi să repare prejudiciul cauzat prin pieirea
bunului. Răspunderea pentru prejudiciu va fi purtată de către debitorii solidari care sînt în culpă.
3. În alin. (2) se prevede că pentru înîrzirea executării unei obligaţii solidare vor răspunde numai debitorii
care sînt în întîrziere. Faptul că unii debitori sînt sînt întîrziere iar alţii nu se poate datora fie faptului că debitorii sau obligat sub
diferite modalităţi fie faptului că unii debitori au ajuns în întîrziere iar alţii nu. Spre exemplu unii debitori au fost puşi în
întîrziere de către creditor iar alţii nu.

Articolul 536. Efectele executării sau compensării obligaţiei solidare

Executarea obligaţiei de către unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari. De asemenea,
compensarea creanţei creditorului de către un debitor produce efecte faţă de ceilalţi debitori.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele executării obligaţiei de către unul dintre debitorii solidari.
2. În cazul în care unul din debitorii solidari execută obligaţia total sau parţial prin executarea obligaţia se va
stinge respectiv integral sau parţial. Avînd în vedere că executarea obligaţiei de către unul din debitorii solidari produce efecte
şi faţă de ceilalţi debitori solidari obligaţia se va stinge respectiv total sau parţial şi pentru ceilalţi debitori solidari.
3. Pentru ca executarea să stingă obligaţia este necesar ca executarea să fie corespunzătoare (vezi comentariul
la art. 643). În cazul în care executarea nu va fi corespunzătoare efectele acesteia vor fi diferite în dependenţă de gradul în care
executarea nu a fost corespunzătoare. Dacă creditorul va avea dreptul să refuze executarea necorespunzătoare şi să ceară o nouă
executare aceasta va trebui să fie executată din nou atît de debitorul care a executat necorespunzător cît şi de către ceilalţi
debitori solidari. Dacă însă nexeecutarea va fi nesemnificativă şi creditorul va fi obligat s-o accepte păstrînd dreptul la
despăgubiri acestea vor fi datorate doar de către debitorul solidar care a executat necorespunzător şi este în culpă. Ceilalţi
debitori solidari vor fi liberaţi de executarea în măsura în care creditorul nu are dreptul să ceară repetarea executării şi nu vor
răspunde pentru neexecutarea deoarece nu sînt în culpă.
4. Compensarea totală sau parţială de către unul dintre debitori solidari a creanţei creditorului (vezi
comentariul la art. 651 şi următoarele şi la art. 657) va produce efecte şi pentru ceilalţi debitori. Deci în măsura în care obligaţia
solidară se va stinge pentru debitorul care a declarat compensaţia aceasta se va stinge şi pentru ceilalţi debitori solidari. De
menţionat că debitorul poate opune creanţei creditorului doar o creanţă proprie faţă de creditor. Creanţa faţă de creditor care
aparţine altui debitor solidar poate fi opusă doar în limita cotei din obligaţie care revine acelui debitor solidar căruia îi aparţine
creanţa (vezi comentariul la art. 657 alin. (1)).
5. Acest articol stabileşte efectele executării sau compensării pentru relaţiile dintre creditor şi debitorii
solidari. Efectele executării sau compensării pentru relaţiile dintre debitorul solidar care a executat şi ceilalţi debitori solidari
sînt stabilite de art. 544.

Articolul 537. Diminuarea obligaţiei solidare

Dacă aceeaşi persoană întruneşte calitatea de creditor cu cea a unui debitor solidar, datoria celorlalţi debitori scade cu
partea din datorie a acelui debitor solidar.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele confuziunii (vezi comentariul la art. 660).
2. În cazul în care unul dintre debitorii solidari devine creditorul acestei creanţe obligaţia acestui debitor se
stinge integral din momentul în care a intervenit confuziunea. Pentru ceilalţi debitori solidari obligaţia totuşi nu se va stinge ci
doar se va diminua proporţional părţii din obligaţie care revine debitorului solidar care a întrunit şi calitate de creditor solidar.
Fostul debitor solidar devine creditor al celorlalţi debitori solidari pentru partea din obligaţie care revine acestora.

Articolul 538. Efectele primirii unei prestaţii parţiale

(1) Creditorul care primeşte separat partea din prestaţie a unuia dintre debitori fără ca în chitanţă să-şi rezerve
solidaritatea sau drepturile sale în genere nu renunţă la solidaritate decît în privinţa acestui debitor.
(2) Nu se prezumă renunţarea creditorului la solidaritate în favoarea unui debitor cînd primeşte de la el o sumă egală cu
partea cu care îi este dator dacă în chitanţă nu este stipulat că această parte este primită pentru partea acestui debitor.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele primirii de către creditor a părţii din prestaţie care aparţine
unui debitor.
2. În cazul în care creditorul primeşte partea din prestaţie a unui din debitor şi în chitanţa eliberată acestuia nu
menţionează dreptul de solidaritate sau dreptul său de a primi întreaga prestaţie se consideră că a renunţat la solidaritate doar în
privinţa acestui debitor. Prin renunţare la solidaritate faţă de unul dintre debitorii solidari creditorul î-l eliberează pe acesta de
răspunderea solidară şi transformă obligaţia debitorului respectiv în obligaţie pe cote părţi. Deci în aceste condiţii creditorul nu
va mai putea să-l urmărească pe debitorul care a executat partea sa din obligaţie pentru partea din obligaţie care revine
debitorilor care nu au fost eliberaţi de solidaritate însă ceilalţi debitori rămîn obligaţi solidar pentru cealaltă parte a obligaţiei
care rămîne după scăderea părţii care revine debitorului eliberat de solidaritate (vezi comentariul la art. 540).
3. Debitorul care execută parte sa din prestaţie este eliberat de solidaritate doar în cazul în care: a) debitorul a
executat iar creditorul a acceptat executarea anume a părţii din obligaţie care revine debitorului respectiv (vezi comentariul la
alin. 2). Dispoziţiile alin. (1) nu sînt aplicabile în cazul în care creditorul acceptă executarea de către unul din debitorii solidari a
unei părţi din obligaţie fără ca executarea parţială să fie făcută anume în contul părţii care revine debitorului respectiv; b)
debitorul a executat anume partea din obligaţie care îi revine cu intenţia de a se elibera de solidaritate; c) creditorul a eliberat o
chitanţă în care nu se menţionează dreptul de solidaritate a creditorului sau dreptul creditorului de a primi întreaga prestaţie. Nu
este necesar să fie folosite anume formulele prevăzute la alin. (1) dar este necesar ca în chitanţă să se menţioneze expres fie că
creditorul are în continuare dreptul de a urmări toţi debitorii, că menţine dreptul de solidaritate, că menţine dreptul de a încasa şi
restul sumei de la debitorul respectiv sau se facă alte menţiuni din care să rezulte cu certitudine că creditorul nu a intenţionat să-
l elibereze de solidaritate pe debitorul care a plătit partea sa din datorie.
4. Pentru ca acceptarea de către creditor a părţii din prestaţie a unui debitor solidar să-l elibereze pe ultimul de
obligaţia solidară aliniatul doi mai impune o condiţie – indicarea în chitanţa a faptului că creditorul primeşte de la debitor
anume partea din datorie care aparţine acestui debitor. Mărimea părţii din datorie care revine debitorului respectiv se determină
în conformitate cu prevederile art. 518 alin. (2) şi 544 alin. (2). Deci în cazul în care nu va fi eliberată o chitanţă sau în cazul în
care în chitanţă nu se va arată că creditorul a primit anume partea din datorie care revine debitorului respectiv creditorul
menţine dreptul de a cere de la debitor şi achitarea părţii din datorie rămase chiar dacă creditorul nu şi-a rezervat solidaritatea.

Articolul 539. Inadmisibilitatea invocării unor excepţii faţă de debitorii solidari

Faptele care survin doar faţă de un debitor solidar au efect doar în privinţa lui dacă din conţinutul obligaţiei nu reiese
altfel.

1. Scopul acestui articol este de a determina cercul debitorului faţă de care produc efecte juridice faptele care
survin între momentul apariţiei şi momentul executării obligaţiilor solidare.
2. Faptele care survin doar în privinţa unuia sau a unora dintre debitorii solidari produc efecte juridice doar
pentru acei debitori solidari faţă de care au survenit cu excepţia cazului în care reieşind din conţinutul obligaţiei aceste fapte
produc efecte juridice şi în privinţa celorlalţi debitori. Însă pentru debitorii solidari în privinţa cărora faptele respective nu au
survenit efectele por să fie diferite de efectele care le-au produs faţă de debitorii solidari în privinţa cărora au survenit. Spre
exemplu în cazul în care unul sau mai mulţi dintre debitorii solidari vor comite anumite fapte ilicite consecinţele faptelor
respective vor fi suportate numai de debitorii care au comis faptele respective. În schimb dacă în rezultatul faptelor ilicite ale
unor dintre debitorii solidari bunul va pieri ceilalţi debitori solidari vor fi obligaţi să achite preţul bunului dar nu vor fi obligaţi
să plătească despăgubiri (vezi comentariul la art. 535).
3. Deşi articolul respectiv nu prevede expres trebuie de admis că faptele care survin faţă de unul dintre
debitorii solidari vor produce efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari în cazul cînd acest lucru este prevăzut de lege (vezi
comentariul la art. 542 alin. (1)).

Articolul 540. Renunţarea la solidaritate faţă de unul din debitori

Creditorul care a renunţat la solidaritate faţă de unul din debitori menţine acţiunea solidară în contra celorlalţi
debitori, scăzîndu-se partea debitorului pe care l-a eliberat de solidaritate.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele renunţării de către creditor la solidaritate faţă de unul sau
mai mulţi dintre debitorii solidari şi de a reglementa relaţiile dintre creditor şi debitorii solidari referitor la care creditorul nu a
renunţat la solidaritate.
2. Dispoziţiile acestui articol se aplică în toate cazurile în care creditorul renunţă la solidaritate faţă de unul
sau mai mulţi dintre debitorii solidari. Nu este relevant dacă renunţarea a fost făcută cu titlul gratuit sau cu titlu oneros, nici
faptul dacă creditorul mai poate urmări debitorii referitor la care a renunţat la solidaritate sau nu şi nici oricare alt fapt care
vizează relaţia dintre creditor şi debitorii referitor la care s-a renunţat la solidaritate.
3. În cazul în care creditorul renunţă la solidaritate faţă de unul sau mai mulţi dintre debitorii solidari
creditorul pierde dreptul de a urmări debitorii respectivi pentru întreaga datorie deoarece din momentul renunţării la solidaritate
creditorul menţine acţiunea solidară doar faţă de debitorii referitor la care nu a renunţat la solidaritate.
4. Creditorul poate urmări debitorii referitor la care nu a renunţat la solidaritate pentru întreaga datorie cu
excepţia părţii care revine debitorului sau debitorilor eliberaţi de solidaritate. Această soluţie nu este pusă de acest articol în
dependenţă de faptul dacă creditorul a primit sau mai poate primi partea din datorie care revine debitorilor eliberaţi de
solidaritate. La determinarea părţii din datorie care revine debitorilor eliberaţi de solidaritate se vor aplica dispoziţiile articolului
518 alin. (2) şi art. 544 alin. (2).
5. Relaţiile dintre creditor şi debitorii solidari referitor la care a renunţat la solidaritate vor depinde de temeiul
şi modul în care creditorul a renunţat la solidaritate urmînd să se aplice regulile cu privire la actul juridic în baza căruia
creditorul a renunţat la solidaritate. Spre exemplu regulile cu privire la remitere de datorie (vezi comentariul la art. 662) sau
novaţie (vezi comentariul la art. 665) în care eliberarea de solidaritate s-a făcut în temeiul remiterii de datorii şi respectiv al
novaţiei.

Articolul 541. Urmărirea unui debitor solidar

(1) În cazul în care creditorul intentează o acţiune contra unuia din debitorii solidari pentru partea acestuia, nu se
prezumă renunţarea la solidaritate în favoarea acelui debitor dacă acel debitor nu a recunoscut acţiunea sau dacă nu s-a
pronunţat o hotărîre definitivă prin care este admisă acţiunea.
(2) Chemarea în judecată a unui debitor solidar nu exclude dreptul creditorului de a chema în judecată ceilalţi debitori
solidari.

1. Scopul acestui articol este de a reglementa relaţiile dintre creditor şi debitorul solidar faţă de care a fost
intentată o acţiune în instanţa judecătorească pe de o parte şi dintre creditor şi ceilalţi debitori solidari pe de altă parte.
2. În primul rînd trebuie de menţionat că acest articol vine în completarea dispoziţiilor art. 533 care prevede
că creditorul poate cere la alegeri oricărui dintre debitorii solidari executarea obligaţii în întregime sau în parte. Deci creditorul
poate intenta o acţiune în instanţa judecătorească către oricare dintre creditori fie pentru întreaga datorie fie pentru o parte din
datorie.
3. În cazul în care creditorul intentează o acţiune faţă de unul dintre debitorii solidari prin care urmăreşte
încasarea de la debitorul respectiv a părţii din datorie (vezi comentariul la art. 518 alin. (2) şi art. 544 alin. (2)) care revine
acestuia creditorul păstrează în continuare dreptul de solidaritate faţă de acesta şi poate cere debitorului respectiv şi achitarea
celeilalte părţi din datorie. Acest drept însă este exclus în cazul în care creditorul a renunţat la solidaritate.
4. Pe lîngă alte cazuri de renunţare la solidaritate (vezi spre exemplu comentariul la art. 538) alin. (1)
stabileşte prezumţia renunţării creditorului la solidaritate faţă de debitorul chemat în judecată dacă: a) creditorul a intentat o
acţiune prin care cere încasarea de la debitor a părţii din obligaţie care revine acestuia. Această condiţie se va considera
îndeplinită numai în cazul în care creditorul va cere expres încasarea de la debitor anume a părţii din datorie care revine
acestuia. În lipsa unei menţiuni exprese în acest sens condiţia nu se va considera îndeplinită chiar dacă creditorul va cere de la
debitor încasarea unei sume egale cu partea din datorie care revine debitorului chemat în judecată. Această soluţie se justifică
ţinînd cont de modul în care este formulat alineatul (1) şi de prevederile art. 538; b) debitorul a recunoscut acţiunea sau s-a
pronunţat o hotărîre definitivă prin care s-a admis acţiunea. Debitorul solidar este în drept să recunoască acţiunea în orice
moment pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti şi va fi eliberat de solidaritate din momentul în care a recunoscut
acţiunea. Acţiunea poate fi recunoscută fie printr-o declaraţie expresă în acest sens fie în alt mod cu condiţia că voinţa
debitorului chemat în judecată a fost exprimată expres, spre exemplu printr-o tranzacţie (vezi comentariul la art. 1331 şi
următoarele). Hotărîrile judecătoreşti rămîn definitive în conformitate cu prevederile articolului 254 alin. (1) al Codului de
procedură civilă. Atît declaraţia despre recunoaşterea acţiunii cît şi hotărîrea judecătorească definitivă prin care s-a admis
acţiunea vor elibera de solidaritate debitorul faţă de care s-a intentat acţiunea numai în cazul în care nu vor fi făcute în condiţii
mai puţin favorabile pentru creditor. Spre exemplu dacă nu va fi recunoscută sau adjudecată o sumă mai mică decît cea cerută
de creditor.
5. Alin. (2) prevede dreptul creditorului de a chema în judecată ceilalţi creditori solidari în cazurile în care
deja a chemat în judecată un debitor solidar. Acest drept al creditorului nu este condiţionat de faptul dacă creditorul a cerut
încasarea de la debitorul deja chemat în judecată a întregii datorii sau doar a unei părţi din aceasta. Dreptul creditorului de a
chema în judecată ceilalţi creditori nu este pus în dependenţă nici de recunoaşterea acţiunii de către debitorul deja chemat în
judecată, nici de existenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive prin care unui din debitorii solidari a fost obligat să achite
întreaga datorie. Aceasta se justifică prin faptul că creditorul păstrează dreptul de urmărire a tuturor debitorilor solidari pînă în
momentul în care obligaţia va fi executată integral (vezi comentariul la art. 533).

Articolul 542. Efectele întîrzierii creditorului sau debitorului solidar

(1) Întîrzierea creditorului faţă de unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari.
(2) Întîrzierea unuia din debitorii solidari nu are efecte faţă de ceilalţi debitori solidari.

1. Scopul articolului este de a stipula efectele întîrzierii creditorului sau a unuia dintre debitorii solidari.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) creditorul care a ajuns în întîrziere (vezi comentariul la art. 593 şi
următoarele) faţă de unul dintre debitorii solidari se va considera în întîrziere şi faţă de ceilalţi debitori solidari. Această soluţie
se justifică prin prezumţia că debitorii solidari se reprezintă reciprocă în toate actele care au drept scop limitarea sau stingerea
obligaţiei.
3. Alin. (2) concretizează prevedea regula generală conform căreia faptele care au loc faţă de un debitor
solidar produc efecte doar faţă de acesta (vezi comentariul la art. 539). În cazul în care un debitor solidar este în întîrziere acest
fapt va produce efecte doar pentru acesta şi deci doar acest debitor va fi în întîrziere. Pentru ceilalţi debitori solidari faptul
întîrzierii nu va produce efecte şi deci aceştia nu vor fi în întîrziere.

Articolul 543. Obligaţiile succesorilor debitorilor solidari

Dacă unul dintre debitorii solidari are mai mulţi succesori, aceştia sînt obligaţi să execute prestaţia proporţional cotei
lor succesorale. Prezenta regulă nu se aplică dacă obligaţia este indivizibilă.

1. Scopul acestui articol este de a stabili gradul răspunderii succesorilor unui debitor solidar pentru obligaţiile
acestuia. Dispoziţiile acestui articol sînt aplicabile doar în cazul în care întregul patrimoniu al debitorului solidar a fost transmis
succesorilor acestuia. În cazul în care va avea loc cesiunea doar a obligaţiei solidare răspunderea celui care a preluat obligaţia
va fi determinată în conformitate cu actul de preluare a obligaţiei.
2. În cazul în care patrimoniul unui debitor solidar a fost transmis succesorilor aceştia preiau obligaţia
solidară a debitorului în întregime. Deci toţi succesorii debitorului solidar iau locul acestui şi creditorul are dreptul de a urmări
toţi succesorii pentru întreaga datorie sau pentru o parte a acesteia. O prevedere expresă în acest sens este stipulată în art. 1540
alin. (2). Dar succesorii nu mai sînt fiecare obligaţi solidar faţă de creditor. Răspunderea solidară a celui care a lăsat moştenirea
trecere la moştenitorii acestuia dar fiecare dintre moştenitori preia doar o fracţiune din această răspundere solidară şi va putea fi
urmărit doar în limita cotei din moştenire.
3. Acesta articol are drept scop doar repartizarea gradului de răspundere între succesorii debitorului solidar. În
schimb întinderea răspunderii fiecăruia dintre succesori (în limita activelor primite sau răspundere nelimitată inclusiv cu
bunurile proprii) nu este afectată de aceste dispoziţii. Întinderea răspunderii fiecăruia dintre succesori va fi determinată de
regulile cu privire la moştenire. În conformitate cu prevederile art. 1540 alin. (1) moştenitorii care au acceptat succesiunea
satisfac pretenţiile creditorilor celui ce a lăsat moştenirea proporţional cotei fiecăruia în activul succesoral.
4. În cazul unei obligaţii care este indivizibilă şi în acelaşi timp şi solidară succesorii debitorului solidar vor fi
ţinuţi pentru întreaga datorie fără a ţine cont de cota din moştenire care a revenit fiecăruia dintre succesorii debitorului solidar.
Deci fiecare dintre moştenitor va putea fi urmărit pentru întreaga datorie. Şi în acest caz întinderea răspunderii se va determina
în conformitate cu prevederile art. 1540 alin. (1).

Articolul 544. Acţiunea în regres în cazul executării obligaţiei de către unul din debitorii solidari

(1) Debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva celorlalţi debitori
solidari pentru părţile acestora din obligaţie.
(2) În cazul imposibilităţii stabilirii întinderii obligaţiei debitorilor solidari, aceştia sînt obligaţi unii faţă de alţii la părţi
egale.

1. Scopul acestui articol este de a reglementa relaţiile dintre debitorul solidar care i-a liberat pe ceilalţi
debitori solidari de obligaţie şi aceştia din urmă.
2. În conformitate cu alin. (1) debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să se întoarcă împotriva
celorlalţi debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie. Din această dispoziţie rezultă cîteva concluzii importante. În
primul dreptul de a se întoarce împotriva celorlalţi debitori î-l are atît debitorul care a executat obligaţia în totalitate cît şi cel
care a executat doar o parte din obligaţia solidară. În cazul executării parţiale debitorul care a executat se poate întoarce
împotriva celorlalţi debitori doar în partea care depăşeşte partea sa din obligaţie. Această soluţie se justifică prin faptul că de
fapt fiecare dintre debitorii solidari este obligat doar la o parte din datorie. Caracterul solidar al obligaţiei se referă nu la
întinderea obligaţiei fiecăruia dintre debitori ci la dreptul creditorului de a urmări fiecare dintre debitori pentru întreaga datorie.
Deci de fiecare dată acela dintre debitorii solidari care prestează creditorului mai mult decît partea sa din obligaţie execută şi
acele părţi din obligaţie care aparţin celorlalţi debitori. În rezultatul executării de către acesta creditorul pierde interesul de a
urmări pe ceilalţi debitori. În cazul în care debitorul care a executat nu se va putea întoarce împotriva celorlalţi debitori ultimii
se vor îmbogăţi din contul patrimoniului celui care a executat. Din aceasta rezultă şi o altă concluzie importantă. Debitorul care
a executat va putea cere de la ceilalţi debitori numai ceia ce a executat suplimentar la partea din obligaţie care-i revine deoarece
doar în acea parte el a executat în folosul celorlalţi debitori. În limita cotei care-i revine debitorul a executat propria obligaţie şi
deci nu s-ar justifica cererea sa către ceilalţi debitori. În al doilea rînd trebuie de menţionat că în cazul acţiunii de regres al
debitorului care a executat obligaţia solidară ceilalţi debitori vor răspunde în limita părţilor din obligaţie care le revin deci sînt
obligaţi pe cote părţi şi nu solidar. De aici rezultă că debitorul care a executat obligaţia solidară poate cere celorlalţi debitori
solidari să-i restituie tot ce a plătit creditorului peste cota-parte a sa din obligaţie dar în limitele părţii din obligaţie care revine
debitorului faţă de care a înaintat cererea.
3. Deşi este stipulat dreptul la acţiune de regres al debitorului solidar care a executat obligaţia trebuie de
considerat că dreptul la acţiune de regres are şi debitorul solidar care a stins obligaţia solidară şi în alt mod decît prin executare
dar din contul patrimoniului debitorului respectiv. Spre exemplu prin dare în plată (vezi comentariul la art. 643 alin. (2)) sau
prin compensare (vezi comentariul la art. 651 şi 657). Această soluţie se impune prin faptul că în cazul în care debitorul care a
stins obligaţia în alt mod decît prin executare nu va putea să se întoarcă împotriva celorlalţi debitori ultimii se vor îmbogăţi din
contul patrimoniului debitorului care a stins obligaţia. Dreptul de regres în aceste cazuri se justifică şi prin prezumţia de mandat
tacit reciproc al debitorilor (vezi comentariul la art. 549) care trebuie să suporte costurile acţiunile debitorului care a obţinut
eliberarea de obligaţia solidară sau diminuarea acesteia. Reieşind din aceste argumente putem afirma în schimb că debitorul
care va obţine diminuarea sau stingerea obligaţiei solidare fără diminuarea patrimoniului său (spre exemplu prin remiterea de
datorie) nu se va putea întoarce împotriva celorlalţi debitori solidari cu excepţia cazurilor în care nu va demonstra că a preluat
creanţa de la creditor.
4. Alin. (2) stabileşte prezumţia egalităţii cotelor-părţi din obligaţie a debitorilor solidari. Deci cotele-părţi din
obligaţie a debitorilor solidari se prezumă egale pînă la proba contrară. Deşi este formulat că această prezumţie se aplică doar în
relaţiile dintre debitori acest principiu este aplicabil şi în cazul relaţiilor dintre creditor şi unul din debitorii solidari în cazul în
care este necesar de stabilit cota-parte din obligaţie care revine debitorului respectiv. Spre exemplu în cazul eliberări de
solidaritate a debitorului care a achitat partea sa din obligaţie (vezi comentariul la art. 538).
5. Persoana care pretinde că cotele-părţi sînt inegale va trebui să demonstreze acest fapt. Art. 518 alin. (2) se
va aplica în mod corespunzător şi în acest caz şi cel care va încerca să demonstreze că părţile din datorie a debitorilor solidari
sînt inegale va trebui să invoce un text de lege, un act juridic sau natura obligaţiei din care rezultă faptul pretins.

Articolul 545. Compensarea debitorului solidar

Dacă unul din debitorii solidari a realizat un beneficiu dintr-o obligaţie solidară, codebitorul solidar care nu a realizat
beneficii poate cere, în cazul în care execută obligaţia, restituirea a ceea ce a plătit fără a deduce partea sa de obligaţie.

1. Scopul acestui articol este de a asigura trecerea cheltuielilor în contul debitorului solidar care a obţinut
beneficiu prin stabilirea unei excepţii de la regula care prevede că debitorul care a executat obligaţia solidară poate cere de la
ceilalţi debitori ceia ce a plătit minus partea sa din obligaţie. Această dispoziţie se aplică în cazurile în care a fost contractată o
obligaţie solidară însă doar unii dintre debitorii solidari au obţinut beneficii.
2. Debitorul solidar care a executat obligaţia solidară poate cere de la ceilalţi debitori tot ce a plătit
creditorului inclusiv ceea ce a plătit în contul părţii sale din obligaţie dacă se întrunesc cumulativ următoarele condiţii: a)
debitorul care cere restituirea a ceia ce a plătit nu a obţinut beneficii adică nu a realizat avantaje patrimoniale în schimbul
asumării obligaţiei solidare. Această condiţie se consideră îndeplinită în cazul în care faptul că nu a obţinut beneficii nu este
imputabil debitorului. Dacă beneficiul nu a fost obţinut din culpa debitorului respectiv consecinţele acţiunilor culpabile trebuie
să fie suportate de către cel care le-a savîrşit; b) unul din debitorii solidari a realizat un beneficiu în schimbul asumării obligaţiei
solidare. Condiţia se va considera neîndeplinit în cazul în care debitorul nu va obţine beneficii chiar dacă beneficiul nu a fost
obţinut din culpa debitorului respectiv. Condiţia nu se va considera îndeplinită nici în cazul în care debitorul va obţine beneficii
dar acestea nu vor rezulta din asumarea obligaţiei solidare. Spre exemplu în cazul remiterii de datorie din partea creditorului.
3. Considerăm ca această dispoziţie este aplicabilă şi în cazul în care debitorul solidar care a obţinut beneficii
plăteşte creditorul şi se întoarce către debitorul solidar care nu a obţinut beneficii cu o cerere de a plăti partea din datoria
solidară care revine ultimului. Debitorul căruia i se cere achitarea părţii sale din datorie se va putea deci elibera de această
obligaţie invocînd că: a) nu a obţinut beneficiu; şi b) cel care cere restituirea a ceia ce a plătit a obţinut beneficiu.

Articolul 546. Efectele incapacităţii de plată a unuia dintre debitorii solidari

În cazul în care de la unul dintre debitorii solidari nu se poate obţine, din cauza incapacităţii lui de plată, partea ce îi
revine din prestaţie, acea parte trebuie suportată în părţi egale de ceilalţi debitori, inclusiv de cel faţă de care creditorul
a renunţat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

1. Scopul acestui articol este de distribui între toţi debitori solidari riscul insolvabilităţii unui dintre debitorii
solidari. Această dispoziţie se aplică doar în cazul în care cota-parte din datorie nu poate fi încasată de la unul din debitorii
solidari din cauza incapacităţii de plată a acestuia. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este necesar ca în privinţa debitorului
respectiv să fie introdusă o cerere de insolvabilitate. Această dispoziţie nu se va aplica în cazurile în care partea din datorie nu
poate fi încasată din alte motive. Spre exemplu din cauza expirării termenului de prescripţie extinctivă.
2. Debitorul care a executat obligaţia în proporţie ce depăşeşte partea sa din obligaţie poate cere de la ceilalţi
debitori solidari ceia ce a plătit suplimentar în limita cotelor de obligaţie a celorlalţi debitori (vezi comentariul la art. 544). În
relaţiile dintre debitori fiecare răspunde în limita cotei-părţi din obligaţie care-i revine (vezi comentariul la art. 545). În aceste
condiţii insolvabilitatea unuia dintre debitorii solidari ar trebui suportată de către debitorul solidar care a executat obligaţia.
Această soluţie nu se justifică din punct de vedere al echităţii. În scopul instaurării unui echilibru echitabil între toţi debitorii
solidari legiuitorul a distribuit riscul insolvabilităţii unuia sau mai multor debitori solidari între ceilalţi debitori solidari. Deci în
cazul în care unul din debitorii solidari este insolvabil partea din obligaţia solidară care revine acestuia se va distribui între
ceilalţi debitori, inclusiv cel care a achitat obligaţia şi cel care a fost eliberat de solidaritate de către creditor.
3. Cota-partea din obligaţie a debitorului insolvabil se va împărţi între ceilalţi debitori în părţi egale.
Distribuirea în părţi egale a cotei părţi a debitorului insolvabil se justifică prin prezumţia că părţile din datorie ale debitorilor
sînt egale. În cazul în care legea sau contactul prevede că părţile din datorie ale debitorilor solidari nu sînt egale cota-parte din
datorie a debitorului insolvabil se va distribui între ceilalţi debitori proporţional părţilor din datorie care aparţin fiecăruia dintre
debitori.
4. Regulile cu privire la suportarea riscului insolvabilităţii unuia dintre debitorii solidari se vor aplica doar în
condiţiile în care legea sau contractul nu vor stipula altceva. Deci prin lege sau contract se va putea stipula fie că riscul
insolvabilităţii este suportat doar de unii dintre debitorii solidari fie că riscul va fi suportat în alte proporţii decît cele stabilite în
acest articol.

Articolul 547. Excepţiile opuse codebitorului

Debitorul solidar urmărit de codebitorul care a executat obligaţia îi poate opune acestuia excepţiile comune pe care
codebitorul care a executat obligaţia nu le-a opus creditorului.

1. Scopul acestui articol este de a permite debitorului solidar faţă de care s-a introdus o acţiune de regres să
opună debitorului care a executat obligaţia excepţiile comune pe care ultimul nu le-a opus creditorului. Debitorul urmărit nu
poate opune codebitorului excepţiile personale ale debitorului care a executat obligaţia, ale debitorului urmărit sau a altui
debitor solidar şi care nu au fost opuse creditorului.
2. În conformitate cu art. 534 fiecare dintre debitori poate opune creditorului excepţiile personale sau
excepţiile comune tuturor debitorilor. În cazul în care unul dintre debitori nu opune creditorului excepţiile comune şi execută
obligaţia acesta î-i lipseşte pe ceilalţi debitori de posibilitatea de a se libera de obligaţie prin opunerea excepţiilor respective
creditorului . Pentru a asigura dreptul debitorilor la excepţiile respective legiuitorul a prevăzut că acestea vor putea fi opuse
creditorului, care a executat obligaţia fără a invoca excepţiilecomune, în cazul în care acesta va intenta o acţiune de regres.
3. Acest articol nu exclude posibilitate debitorului solidar urmărit de codebitorul care a executat obligaţia
pentru partea din obligaţie a acestuia de a ridica alte excepţii pe care le are faţă de cel care intentează acţiunea de regres,
inclusiv cele care au luat naştere în temeiul altor raporturi juridice.

Articolul 548. Suspendarea, întreruperea sau expirarea prescripţiei faţă de un debitor solidar

Suspendarea, întreruperea sau expirarea termenului de prescripţie faţă de un debitor solidar nu are efecte faţă de
codebitorii lui.

1. Scopul acestui articol este de a stipula că suspendarea, întreruperea sau expirarea termenului de prescripţie
pentru un debitor solidar nu suspendă, nu întrerupe şi nu împlineşte termenul de prescripţie pentru un alt debitor solidar.
2. Prescripţia extinctivă curge separat pentru fiecare debitor solidar separat. De aici rezultă că în cazul în care
prescripţia extinctivă a fost suspendată, s-a întrerupt sau expirat pentru unul dintre debitorii solidari pentru ceilalţi debitori
solidari prescripţia continuă să curgă. De menţionat că şi începutul cursului prescripţiei extinctive poate începe separat pentru
fiecare debitor solidar deoarece fiecare dintre debitori se poate obliga în mod diferit unii pur alţii sub condiţie, alţii sub termen
(vezi comentariul la art. 532).

Articolul 549. Reprezentarea codebitorilor solidari

Debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele îndreptate la stingerea sau reducerea obligaţiei.

1. Scopul acestui articol este de a stipula că efectele favorabile ale actelor unuia dintre debitorii solidari vor
produce efecte şi pentru ceilalţi debitori solidari.
2. În toate cazurile în care unul dintre debitorii solidari întreprinde acţiuni menite să stingă sau să diminueze
obligaţia solidară se va prezuma că el acţionează în numele tuturor debitorilor solidari şi deci de efectele acestor acte profită şi
debitorii solidari care nu au participat la încheierea actelor respective. Acest lucru este valabil şi pentru actele care tind să
conserve obligaţia şi urmăresc să prevină ca datoria să devină mai oneroasă. În schimb în cazul actelor care urmăresc să facă
datoria mai oneroasă se prezumă că fiecare dintre debitor acţionează în nume propriu şi debitorul respectiv este obligat să
demonstreze că a avut mandat să reprezinte şi ceilalţi debitori solidari.
3. De menţionat că dreptul de reprezentare este exclus în cazul în care obligaţia solidară se stinge sau se
reduce iar debitorii trebuie să execute o altă obligaţie. Spre exemplu unul din debitorii solidari nu are dreptul de a stinge
obligaţia solidară prin novaţie în lipsa unui mandat expres din partea celorlalţi debitori solidari (vezi comentariul la art. 665).

Secţiunea a 4-a OBLIGAŢIILE DE ALTERNATIVĂ ŞI OBLIGAŢIILE FACULTATIVE

Articolul 550. Obligaţia de alternativă

Obligaţia este de alternativă în cazul în care are drept obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care
executarea uneia eliberează integral debitorul.

1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile alternative.

2. Obligaţia este alternativă în cazul în care debitorul este obligat să execute creditorului două sau mai multe
prestaţii principale dar poate să se elibereze de obligaţie executînd una din prestaţiile care constituie obiectul obligaţiei. Deci la
momentul în care se obligă debitorul obligaţia constă din două sau mai multe prestaţii principale adică are mai multe obiecte.
La momentul executării însă debitorul este ţinut doar la una dintre prestaţiile care constituie obiectul obligaţiei, deci obligaţia
are un singur obiect.
3. Obligaţia devine alternativă numai în cazul în care se întrunesc condiţiile necesare pentru ca ambele
prestaţii să devină obiect al obligaţiei. În cazul în care aceste condiţii sînt întrunite numai pentru una din prestaţii obligaţia va fi
considerată simplă.
4. Caracterul alternativ al obligaţiei se determină în dependenţă de obiectul obligaţiei fără a ţine cont de
numărul debitorilor sau al creditorilor.
5. De menţionat că obligaţia va fi alternativă şi în cazul în care debitorul va fi obligat să execute, pentru a se
libera, mai mult decît una dintre pluralitatea de prestaţii care constituie obiectul obligaţiei. Spre exemplu obiectul unei obligaţii
constă din trei prestaţii dar debitorul se poate libera executînd două dintre acestea. În aceste cazuri relaţiile dintre părţi vor fi
reglementate de aceleaşi norme ca şi în cazul în care debitorul pentru a se libera trebuie să execute o prestaţie din mai multe
prestaţii care constituie obiectul obligaţiei, ţinînd cont de adaptările necesare.
6. Nu trebuie de confundat obligaţiile alternative cu obligaţiile conjunctive. În cazul obligaţiilor conjunctive
debitorul este ţinut la două sau mai multe prestaţii care constituie obiectul obligaţiei şi pentru a se libera trebuie să execute toate
prestaţiile. Deci debitorul obligaţiei conjunctive va fi liberat de obligaţie numai în momentul în care va executa toate prestaţiile
care constituie obiectul obligaţiei.

Articolul 551. Dreptul de alegere a prestaţiei

(1) Dreptul de a alege prestaţia aparţine debitorului dacă nu a fost atribuit expres creditorului.
(2) Dacă partea căreia îi aparţine dreptul de a alege prestaţia nu a făcut alegerea nici în termenul suplimentar acordat
după punerea în întîrziere, dreptul de a alege prestaţia revine celeilalte părţi.
(3) Alegerea se face prin declaraţie faţa de cealaltă parte sau prin executarea propriu-zisă a prestaţiei. Prestaţia aleasă
este considerată ca datorată de la bun început.

1. Scopul acestui articol este de a institui prezumţia dreptului debitorului de a alege dintre prestaţiile
alternative prestaţia pe care o va executa, de a stabili consecinţele în cazul în care partea care are dreptul de alege a prestaţiei
omite s-o facă şi după punerea în întîrziere şi de a reglementa modul de efectuare a prestaţiei.
2. În cazul în care legea sau contractul nu prevede altceva dreptul de alegere a prestaţiei care trebuie executată
aparţine debitorului. Deşi la alineatul întîi se stipulează că dreptul de alegere al creditorului trebuie să fie stipulat în mod expres
considerăm că voinţa părţilor în acest sens poate fi şi tacită dacă dreptul de alegere al debitorului rezultă cu certitudine din
voinţa părţilor.
3. Alin. (2) prevede că în cazul în care partea care trebuie să aleagă prestaţia datorată nu efectuează alegerea
în termenul stabilit dreptul de alegere a prestaţiei trece la cealaltă parte dacă: a) cel care nu a făcut alegerea în termenul stabilit a
fost pus în întîrziere (vezi comentariul la art. 617); şi b) după punerea în întîrziere celui care trebuie să facă alegerea i-a fost
stabilit un termen suplimentar pentru a face alegerea şi termenul a expirat fără ca alegerea să fie făcută. Durat termenului
suplimentar se determină în dependenţă de circumstanţele concrete ale cauzei şi trebuie să fie suficient de lung pentru a permite
celui care trebuie să facă alegerea să execute această obligaţie în interiorul termenului.
4. Atît debitorul cît şi creditorul căruia îi aparţine dreptul de alegere a prestaţiei datorate poate să-şi exercite
dreptul printr-o declaraţie adresată celeilalte părţi. Pentru forma declaraţiei de alegere a prestaţiei nu sînt stabilite cerinţe
speciale deci poate fi făcută verbal, în scris, prin mijloace de comunicare sau în oricare alt mod. Însă cel care a făcut alegerea
trebuie să ţină cont că în caz de litigiu lui îi revine obligaţia de a demonstra faptul că declaraţia despre alegerea prestaţiei a
ajuns la cealaltă parte sau că a fost transmisă dar nu a ajuns la destinaţie datorită culpei celui căruia i-a fost adresată declaraţia.
5. Debitorul mai poate alege prestaţia datorată prin executare. Deci în cazul în care dreptul de alegere a
prestaţiei aparţine debitorului şi acesta execută una din prestaţii înainte ca dreptul de alegere a prestaţie să treacă la creditor se
va considera că debitorul a ales prestaţia care a fost executată. Se consideră că debitorul a ales prestaţia executată şi în cazul în
care debitorul nu a executat obligaţia în mod corespunzător (vezi comentariul la art. 572) cu excepţia cazului în care creditorul
are dreptul să refuze primirea executării propuse de către debitor. În cazul în care creditorul poate refuza prestaţia oferită de
către debitor se consideră că debitorul nu a executat prestaţia şi deci nu a făcut nici alegerea prestaţiei datorate prin executare.
În cazul în care deşi obligaţia este necorepunzătoare dar creditorul nu o poate respinge se va considera că debitorul a făcut
alegerea prestaţie şi va fi ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru executarea necorespunzătoare.
6. Indiferent de modul în care a fost făcută alegerea prestaţia aleasă se consideră că a fost datorată de la
început. Prin aceasta trebuie de înţeles că alegerea prestaţiei datorate produce efecte retroactive şi se va considera că debitorul
datora anume această prestaţie de la momentul apariţiei obligaţiei. Şi invers, din momentul alegerii prestaţiei datorate se va
considera cu efecte retroactiv că cealaltă prestaţie nu a fost obiect al obligaţiei.
Articolul 552. Interdicţia prestaţiilor parţiale

Debitorul nu este în drept şi nici nu poate fi obligat să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din alta.

1. Scopul acestui articol este de a consfinţi principiul indivizibilităţii plăţii în cazul obligaţiilor alternative şi
de a stipula că nici creditorul nu-l poate obliga pe debitor să presteze fracţiuni din fiecare prestaţie.
2. Debitorul sau creditorul care are dreptul de alegere a prestaţiei nu poate alege o partea dintr-o prestaţie şi o
parte din altă prestaţie chiar dacă va considera că aceasta este mai favorabil pentru cealaltă parte, dacă nici una din prestaţii nu
mai poate fi executată integral sau dacă nici una din prestaţii nu mai poate fi aleasă din alte motive. Această regulă se aplică atît
în cazul în care prestaţiile sînt imposibile din culpa uneia dintre părţi cît şi în cazul în care imposibilitatea nu se datorează culpei
uneia dintre părţi.
3. Dacă debitorul sau creditorul vor alege o parte dintr-o prestaţie şi o parte din altă prestaţie se va considera
că debitorul, respectiv creditorul, nu a ales prestaţie şi dreptul de alegere a prestaţiei va trece la cealaltă parte după punerea în
întîrziere a părţii care trebuia să facă alegerea şi stabilirea unui termen suplimentar pentru exercitarea acestui drept (vezi
comentariul la art. 551).

Articolul 553. Efectul imposibilităţii efectuării unor prestaţii în cazul în care alegerea aparţine debitorului

(1) Debitorul care are dreptul de a alege prestaţia, în cazul în care una din prestaţii nu poate fi executată, trebuie să
execute prestaţia rămasă.
(2) Dacă, în aceleaşi împrejurări, executarea ambelor prestaţii devine imposibilă, iar imposibilitatea executării fiecăreia
se datorează vinovăţiei debitorului, acesta este ţinut să despăgubească creditorul pînă la concurenţa valorii prestaţiei
care a rămas ultima.

1. Scopul acestui articol este de a stabile efectele imposibilităţii executări uneia sau a ambelor prestaţii în
cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei datorate aparţine debitorului. Trebuie de menţionat că dispoziţiile acestui articol sînt
aplicabile situaţiilor în care prestaţia a devenit imposibilă înainte ca debitorul să-şi exercite dreptul de alegere a prestaţiei. În
cazul în care debitorul şi-a exercitat dreptul de alegere a prestaţiei aceste dispoziţii nu se aplică deoarece obligaţia nu mai este
alternativă şi debitorul este ţinut să execute doar obligaţia aleasă (vezi comentariul la art. 551 alin. (3)). Dacă ulterior alegerii de
către debitor a prestaţiei datorate executarea acesteia devine imposibilă fie din culpa debitorului fie în lipsa culpei acestuia se
vor aplica regulile generale cu privire la neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). Dacă cealaltă
prestaţie totuşi este posibilă debitorul nu-l poate obliga pe creditor să primească prestaţia posibilă şi nici nu poate fi obligat de
creditor să execute prestaţia posibilă. Această soluţie se explică prin faptul că din momentul în care debitorul şi-a exercitat
dreptul de alegere prestaţia posibilă a încetat cu efect retroactiv să fie obiect al obligaţiei.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) în cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine debitorului şi
una din prestaţiile alternative devine imposibilă debitorul pierde dreptul de alegere şi din momentul în care una din prestaţii
devine imposibilă debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie. Deci, pe de o parte această dispoziţie î-l lipseşte de debitor
de dreptul de a alege prestaţia devenită imposibilă, fapt care iar permite să se elibereze de obligaţie în cazul în care nu este în
culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Pe de altă parte această dispoziţie exclude posibilitatea creditorului de a-l urmări pe
debitor în cazul în care acesta este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei.
3. Debitorul este obligat să execute prestaţia rămasă atît în cazul în care cealaltă prestaţie a devenit
imposibilă din culpa debitorului cît şi în cazul în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Această soluţie
se justifică prin faptul că legiuitorul nu a făcut distincţie între situaţia în care debitorul este în culpă şi situaţia în care debitorul
nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei.
4. Debitorul va fi obligat să execute prestaţia rămasă chiar şi în cazul în care prima prestaţie a devenit
imposibilă din culpa creditorului. Această soluţie rezultă din modul în care a fost redactat alinatul unu. Debitorul însă va putea
cere creditorului repararea prejudiciului cauzat prin faptul că a fost lipsit de posibilitatea de a alege să execute prestaţia devenită
imposibilă sau alt prejudiciu cauzat patrimoniului sau persoanei debitorului.
5. Alin. (2) reglementează situaţia în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine debitorului şi ambele
prestaţii au devenit imposibile din culpa debitorului. În acest caz debitorul este obligat să-l despăgubească pe creditor pentru
faptul că nu a executat prestaţia care a devenit imposibilă ultima. Această soluţie se justifică prin faptul că debitorul indiferent
de faptul dacă este în culpă sau nu pentru imposibilitatea executării primei prestaţii este obligat să execute prestaţia rămasă şi nu
este responsabil pentru imposibilitatea primei prestaţii (vezi alin. (1)).
6. În cazul în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii el
este eliberat de obligaţie şi nu va răspunde pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii deoarece lipseşte
vinovăţia care este un element obligatoriu al răspunderii pentru neexecutare (vezi comentariul la art.603).
7. În cazul în care ambele prestaţii nu sînt posibile şi nu se poate stabili care dintre prestaţii a devenit
imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru imposibilitatea executării doar a uneia dintre prestaţii trebuie de considerat
că a devenit imposibilă ultima prestaţia pentru imposibilitatea căreia este vinovat debitorul. Această soluţie se impune reieşind
din faptul că alineatul unu nu permite debitorului de a alege prestaţia imposibilă chiar dacă nu este vinovat pentru
imposibilitatea prestaţiei.
8. În cazul în care ambele prestaţii nu sînt posibile şi nu se poate stabili care dintre prestaţii a devenit
imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru imposibilitatea ambelor prestaţii trebuie considerat că creditorul va putea să-l
urmărească pe debitor pentru imposibilitatea prestaţiei care este mai puţin oneroasă pentru debitor. Această soluţie se impune
prin faptul că dreptul de alegere aparţine debitorului şi trebuie de prezumat că el ar fi ales să execute prestaţia mai puţin
oneroasă.

Articolul 554. Efectul imposibilităţii executării prestaţiei în cazul în care alegerea aparţine creditorului

(1) Creditorul care are dreptul de a alege prestaţia trebuie, în cazul în care executarea uneia dintre prestaţii devine
imposibilă, să accepte executarea prestaţiei rămase, cu excepţia cazului cînd imposibilitatea executării se datorează
vinovăţiei debitorului.
(2) În cazul în care imposibilitatea executării prestaţiei se datorează vinovăţiei debitorului, creditorul are dreptul să
ceară fie executarea în natură a prestaţiei rămase, fie repararea prejudiciului adus prin neexecutarea prestaţiei a cărei
executare a devenit imposibilă.
(3) Dacă executarea ambelor prestaţii devine imposibilă, iar imposibilitatea se datorează vinovăţiei debitorului,
creditorul poate cere repararea prejudiciului adus prin neexecutarea unei prestaţii sau alteia.

1. Scopul acestui articol este de a stabile efectele imposibilităţii executări uneia sau a ambelor prestaţii în
cazul în care dreptul de alegere a prestaţiei datorate aparţine creditorului. Trebuie de menţionat că dispoziţiile acestui articol
sînt aplicabile situaţiilor în care prestaţia a devenit imposibilă înainte ca creditorul să-şi exercite dreptul de alegere a prestaţiei.
În cazul în care creditorul şi-a exercitat dreptul de alegere a prestaţiei aceste dispoziţii nu se aplică deoarece obligaţia nu mai
este alternativă şi creditorul este în dreptul să ceară iar debitorul este ţinut să execute doar obligaţia aleasă (vezi comentariul la
art. 551 alin. (3)). Dacă ulterior alegerii de către creditor a prestaţiei datorate executarea acesteia devine imposibilă fie din culpa
debitorului fie în lipsa culpei acestuia se vor aplica regulile generale cu privire la neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la
art. 602 şi următoarele). Dacă cealaltă prestaţie totuşi este posibilă creditorul nu-l poate obliga pe de debitor să execute prestaţia
posibilă iar debitorul nu este în drept să execute prestaţia posibilă. Această soluţie se explică prin faptul că din momentul în care
creditorul şi-a exercitat dreptul de alegere prestaţia posibilă a încetat cu efect retroactiv să fie obiect al obligaţiei.
2. În cazul în care dreptul de a alegere a prestaţiei aparţine creditorului şi una din prestaţiile alternative devine
imposibilă creditorul pierde dreptul de a alege prestaţia datorată şi, din momentul în care una din prestaţii devine imposibilă,
este obligat să accepte executarea de către debitor a prestaţie care este posibilă. Această obligaţie a creditorului va exista doar în
cazurile în care debitorul nu este vinovat pentru imposibilitatea prestaţiei.
3. Creditorul este obligat să accepte prestaţia rămasă atît în cazul în care creditorul este vinovat pentru
imposibilitatea celeilalte prestaţii cît şi în cazul în care creditorul nu este vinovat pentru imposibilitatea prestaţiei. Această
soluţie se justifică prin faptul că legiuitorul nu a făcut distincţie între situaţia în care creditorul este în culpă şi situaţia în care
creditorul nu este în culpă pentru imposibilitatea prestaţiei.
4. Creditorul nu este obligat să accepte prestaţia rămasă în cazul în care una din prestaţii a devenit imposibilă
din culpa debitorului. În acest caz în conformitate cu prevederile alin. (2) creditorul este în drept fie să accepte executarea
prestaţiei care este posibilă fie să ceară de al debitor repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea prestaţiei care a devenit
imposibilă. De fapt această dispoziţie vine să stabilească că creditorul menţine dreptul de a alege prestaţia datorată chiar şi în
cazul în care o prestaţie a devenit imposibilă din vina debitorului.
5. Alin. (3) reglementează situaţia în care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine creditorului şi ambele
prestaţii au devenit imposibile din vina debitorului. În acest caz creditorul are dreptul să ceară de la debitor despăgubiri pentru
neexecutarea oricăreia dintre prestaţii. De menţionat că acest drept al creditorului nu depinde de faptul care dintre prestaţii a
devenit imposibilă prima. Prin această dispoziţie este stipulat dreptul creditorului de a alege prestaţia datorată de debitor chiar şi
în cazul în care ambele prestaţii sînt imposibile dacă debitorul este vinovat pentru imposibilitatea ambelor prestaţii.
6. În cazul în care debitorul nu este în culpă pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii el
este eliberat de obligaţie şi nu va răspunde pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii deoarece lipseşte
vinovăţia care este un element obligatoriu al răspunderii pentru neexecutare (vezi comentariul la art.603).
7. În cazul în care ambele prestaţii nu sînt posibile şi nu se poate stabili care dintre prestaţii a devenit
imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru imposibilitatea executării doar a uneia dintre prestaţii trebuie de considerat
că creditorul are dreptul să ceară debitorului repararea prejudiciului cauzat prin neexeutarea prestaţiei pentru imposibilitatea
căreia este vinovat debitorul. Această soluţie se impune reieşind din faptul că dreptul de alegere a prestaţiei aparţine creditorului
şi el nu poate fi lipsit de dreptul de alegere prin imposibilitatea prestaţiilor.

Articolul 555. Obligaţia facultativă

(1) Obligaţia este facultativă în cazul în care are ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat
prin executarea unei alte prestaţii.
(2) Debitorul este eliberat în cazul în care executarea prestaţiei principale devine imposibilă fără vina debitorului.
1. Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile facultative şi de a stabili efectele imposibilităţii executării
prestaţiei principale în lipsa culpei debitorului.
2. Obligaţia este facultativă în cazul în care are ca obiect doar o singură prestaţie la care este ţinut debitorul
dar acesta se poate libera de obligaţie executînd în locul prestaţiei principale o altă prestaţie care însă este facultativă şi nu
constituie obiect al obligaţiei. Deci debitorul are obligaţia de a executa o singură prestaţie şi creditorul nu are dreptul să ceară de
la debitor executarea obligaţiei facultative indiferent de faptul dacă creditorul poate sau nu să ceară debitorului executarea
prestaţiei principale.
3. Obligaţia afectată de o clauză penală nu este o obligaţie facultativă. Debitorul nu are dreptul să se libereze
de obligaţia principală plătind clauza penală deoarece aceasta nu poate profita debitorului în cazul în care acesta nu execută
intenţionat obligaţia.
4. În conformitate cu alin. (2) în cazul în care obligaţia principală devine imposibilă şi debitorul nu este
vinovat pentru această imposibilitate debitorul este liberat. Această regulă vine de fapt să confirme regula generală de la
executarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele).

Capitolul III
CESIUNEA DE CREANŢĂ
ŞI PRELUAREA DATORIEI
Secţiunea 1
CESIUNEA DE CREANŢĂ

Articolul 556. Dispoziţii generale cu privire la cesiunea de creanţă

(1) O creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract.
Din momentul încheierii unui astfel de contract, cedentul este substituit de cesionar în drepturile ce decurg din creanţă.
(2) Cesiunea creanţei nu poate aduce atingere drepturilor debitorului şi nici nu poate face obligaţia acestuia mai
oneroasa.
(3) Cedentul este obligat sa remită cesionarului actele aferente creanţei şi să-i pună la dispoziţie informaţia necesară
realizării ei.
(4) Sînt incesibile creanţele privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi
sănătăţii persoanei, precum şi la alte drepturi legate de persoana creditorului.
(5) Cesiunea de creanţă trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut creanţa
cesionată.

1. (a) După cum am menţionat anterior, raportul obligaţional este o structură complexă, compusă din mai multe elemente:
subiectele, obiectul, conţinutul şi sancţiunea. Există raporturi juridice care se nasc şi se sting simultan, însă există şi numeroase
raporturi juridice a căror existenţă se perpetuează în timp. Ori elementele raportului juridic nu trebuie neapărat să rămână
neschimbate în această perioadă, mai exact, practic, toate dintre ele pot fi modificate. Suma acestor modificări sunt denumite de
doctrină dinamica obligaţiilor. În conţinutul acestui concept „dinamica obligaţiilor” sunt înglobate toate modificările care
intervin în fiinţa obligaţiilor fără a avea ca efect stingerea lor în mod definitiv şi ireversibil. Dinamica obligaţiilor se realizează
prin transmiterea şi transformarea lor. Obligaţiile pot fi transmise în mai multe feluri. În cadrul acestui capitol ne interesează
transmiterea obligaţiei prin acte între vii cu titlu particular. Astfel, putem defini acest mod de transmitere a obligaţiei ca fiind o
operaţiune juridică prin care dreptul de creanţă sau datoria din conţinutul unui raport obligaţional se transmite de la una dintre
părţi la o terţă persoană. Această transmisiune nu afectează existenţa obligaţiei, ea continuă să existe în patrimoniul
dobânditorului aşa cum s-a născut, sau mai bine spus, cum exista în patrimoniul transmiţătorului la momentul realizării
operaţiunii. Celelalte elemente ale raportului rămân neschimbate în urma transmisiunii.
Codul civil reglementează un mod expres o singură modalitate de transmitere a creanţei – cesiunea de creanţă, dar se mai referă,
totuşi, în repetate rânduri şi la subrogaţie – o altă modalitate de transmitere a creanţei.
(b) Alineatul (1), defineşte, în principiu, cesiunea de creanţă. Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor (cedent)
transmite dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar).
Creanţa trebuie să fie transmisibilă şi sesizabilă. Orice creanţă este, în principiu, transmisibilă, dacă legea sau părţile nu prevăd
contrariul, caz în care devine intransmisibilă sau incesibilă. Alin. (4) explică ce este o creanţă incesibilă. În cuprinsul codului
apar în numeroase rânduri noţiunile „sesizabil” (din franceză saisissable – care poate fi sechestrat, sesizabil) şi „insesizabil” în
diferite ipostaze, fără a fi definite, însă, putem deduce că un bun (drept) este sesizabil atunci când poate fi urmărit şi executat
silit şi dimpotrivă, este insesizabil bunul sau dreptul care nu poate fi urmărit şi executat silit.
După cum se precizează în acelaşi alineat, din momentul realizării cesiunii, cesionarul substituie creditorul originar (cedentul)
în cadrul raportului obligaţional, devenind noul creditor. Întrucât legea nu face nici o precizare, cesiunea poate fi făcută atât cu
titlu oneros cât şi cu titlu gratuit.
2. Chiar dacă debitorul cedat nu este parte în contractul de cesiune (Art. 557), fiind un terţ faţă de acest contract, alineatul (2)
prevede expres că cesiunea nu poate fi făcută în dauna intereselor debitorului şi respectiv, nu poate face obligaţia debitorului
mai oneroasă. Astfel drepturile dobândite de la sau în timpul fostului creditor (cedentul) nu se sting odată cu cesiunea, de
asemenea după cesiune obligaţia debitorului nu poate deveni mai oneroasă, adică nu se poate modifica cuantumul ei (faţetă a
principiului libertăţii contractuale, nimeni nu se poate vedea obligat în cadrul unui contract decât în virtutea propriului
consimţământ) sau modifica condiţiile sau termenele de executare, întreg raportul obligaţional rămânând neschimbat, mai puţin
subiectul activ.
3. Alineatul (3) vizează raporturile dintre cele două părţi ale contractului de cesiune. Cedentul are obligaţia de a remite toate
actele în legătură cu dreptul său de creanţă (cum ar fi spre exemplu înscrisul constatator al creanţei) precum şi obligaţia de a
pune la dispoziţie întreaga informaţie cu privire la executarea obligaţiei. Această ultimă obligaţie decurge din obligaţia generală
de asumare şi executare a obligaţiilor cu bună-credinţă (Art. 513) şi obligaţia de informare (art. 516), însă, după părerea noastră
are o existenţă de sine stătătoare şi un conţinut precis. În cazul neîndeplinirii ei de către cedent, considerăm că cesionarul va
putea cere desfiinţarea contractului pentru motiv de viciere a consimţământului prin dol.
4. Chiar dacă sunt enumerate numai două categorii de creanţe incesibile – creanţele cu privire la încasarea pensiei alimentare şi
creanţele privind repararea prejudiciului cauzat vieţii şi/sau sănătăţii – totuşi, legea furnizează şi fundamentul unui criteriu prin
care această listă ar putea fi augmentată: legătura strânsă între dreptul de creanţă şi persoana creditorului. Astfel, vor fi, în
principiu, incesibile creanţele salariale, pensia de întreţinere etc.
5. Condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă sunt enunţate de ultimul alineat. Cesiunea de creanţă va îmbrăca forma solicitată
de lege pentru actul juridic din care decurge creanţa. În principiu, această condiţie privitoare la forma cesiunii este justificată.
Dacă pentru naşterea unui drept de creanţă legea pretinde expres îndeplinirea unei anumite condiţii de formă (forma autentică
notarială, spre exemplu), contractul de cesiune va trebui să îmbrace şi el aceeaşi formă, întrucât putem prezuma că raţiunile
existente pentru instituirea formei la naşterea creanţei persistă şi în cazul cesiunii ei.

Articolul 557. Consimţământul debitorului

Titularul unei creanţe o poate transmite, fără consimţămîntul debitorului, unui terţ dacă aceasta nu contravine esenţei
obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii. Înţelegerea cu debitorul asupra inadmisibilităţii cesiunii produce efecte doar
atunci cînd acesta are un interes legitim în acest sens.

Debitorul, care dobândeşte în cadrul acestei operaţiuni juridice denumirea de debitor cedat, este un terţ faţă de contractul de
cesiune, prin urmare acordul sau consimţământul său cu privire la acesta este irelevant. Totuşi, în anumite situaţii creditorul
unei creanţe nu va avea aceeaşi libertate de acţiune. Astfel, creditorul nu va putea transmite discreţionar creanţa, fără
consimţământul debitorului, dacă din esenţa obligaţiei rezultă că nu va putea face acest lucru decât cu consimţământul lui.
Drept exemplu ar putea servi o obligaţie intuitu personae, care a fost asumată de către debitor tocmai în considerarea persoanei
creditorului. În acest caz creditorul va putea să substituie o altă persoană pe poziţia sa numai cu aprobarea debitorului. De
asemenea, părţile pot prevedea expres în momentul încheierii actului juridic că cesiunea se va putea face numai cu acordul
debitorului sau o asemenea condiţie ar putea rezulta dintr-o dispoziţie legală expresă.
Din conţinutul acestui articol mai rezultă că părţile pot stabili pe cale convenţională incesibilitatea creanţei. Însă, întrucât aceste
acorduri îngrădesc libertatea contractuală a creditorului, vor fi validate numai în cazul în care debitorul va putea justifica un
interes serios şi legitim. De exemplu, un părinte încheie cu fiul său o promisiune unilaterală de a vinde un imobil la jumătatea
preţului de piaţă a acestuia. Debitorul obligaţiei (părintele) va avea un interes serios şi legitim de a pretinde creditorului
stipularea inadmisibilităţii cesiunii acestei creanţe, întrucât el nu are nici un interes de a vinde imobilul la jumătate de preţ
eventualului cesionar. Seriozitatea şi legitimitatea interesului vor fi analizate de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele
concrete ale cauzei. Astfel, în exemplul de mai sus, dacă preţul imobilului ar fi cel de piaţă, interesul va trebui căutat în alte
elemente (s-ar putea ca imobilul să aibă o valoare sentimentală sporită în cadrul acelei familii, să fi aparţinut unei personalităţi
din familie etc.), iar legitimitatea lui va fi analizată în concret, validându-se sau invalidându-se, după caz, clauza de
inalienabilitate a creanţei.

Articolul 558. Volumul drepturilor transmise cesionarului

(1) Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii.
(2) O dată cu cesiunea creanţei, asupra cesionarului trec garanţiile şi alte drepturi accesorii.

1. Alineatul (2) al art. 556 se preocupa de drepturile debitorului cedat în cadrul cesiunii, drepturi care nu pot suferi nici o
atingere ca urmare a efectuării acestei operaţiuni. Alineatul (1) al prezentului articol se preocupă de drepturile cesionarului.
„Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii” – dispoziţia este firească şi logică.
Cesionarul nu poate primi de la cedent mai multe drepturi sau alte drepturi decât le avea acesta din urmă. De asemenea el va
dobândi drepturile de creanţă în starea în care se găseau ele în patrimoniul cedentului la momentul cesiunii. De exemplu, un
drept afectat de o condiţie sau termen nu va putea fi transmis cesionarului decât afectat de aceleaşi modalităţi sau dacă este
cesionat un drept de creanţă, al cărui drept la acţiune s-a prescris, cesionarul nu-şi va vedea regenerat dreptul la acţiune ca
urmare a cesiunii.
2. Împreună cu dreptul sau drepturile de creanţă transmise, cesionarul dobândeşte şi garanţiile şi alte drepturi accesorii care
însoţesc acele creanţe. Accesorium sequitur principalem sau accesoriul urmează soarta principalului este adagiul care stă la
temelia acestei dispoziţii. Plus că alineatul (2) completează în mod logic dispoziţiile primului alineat: drepturile se transmit aşa
cum există în patrimoniul cedentului la momentul cesiunii. Dacă în momentul cesiunii drepturile de creanţă sunt însoţite de
garanţii sau alte drepturi accesorii, creanţa va trece în patrimoniul cesionarului „aşa cum există în momentul transmiterii”, adică
însoţită de aceleaşi garanţii şi drepturi accesorii.

Articolul 559. Garantarea valabilităţii creanţei

(1) Cedentul este responsabil în faţa cesionarului de valabilitatea creanţei şi a mijloacelor de garantare a acesteia, dar
nu răspunde pentru neexecutarea acestei creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor când cedentul a garantat pentru
debitor faţă de cesionar.
(2) În cazul cesiunii creanţei care rezultă dintr-un titlu de valoare la ordin, cedentul este responsabil şi de executarea
obligaţiei de către debitor.

1. Conform prezentei dispoziţii, cedentul nu răspunde faţă de cesionar decât de existenţa şi valabilitatea dreptului său de creanţă
şi a eventualelor accesorii ale acestuia. Cedentul nu este răspunzător faţă de cesionar de îndeplinirea obligaţiilor de către
debitorul cedat sau de insolvabilitatea lui survenită după momentul cesiunii.
Considerăm, însă, că cedentul va răspunde de insolvabilitatea debitorului existentă în momentul cesiunii, dacă nu l-a informat
pe cesionar de acest fapt. Aceasta întrucât, ascunzând acest lucru cesionarului, încalcă obligaţiile generale de bună-credinţă şi
de informare, precum şi obligaţia specială prevăzută la alin. (3) art. 556: „Cedentul este obligat... sa-i pună la dispoziţie
informaţia necesară realizării ei (creanţei – s.n.)”. Ori, insolvabilitatea actuală a debitorului cedat este o informaţie
indispensabilă realizării creanţei.
Totuşi, aplicarea acestei dispoziţii supletive poate fi evitată de către părţile cesiunii, prevăzându-se expres garantarea executării
obligaţiei din partea debitorului cedat. Această clauză este des utilizată în raporturile comerciale şi de comerţ internaţional şi
este cunoscută sub denumirea de clauză del credere sau du croire în varianta franceză. Chiar dacă în aparenţă această clauză se
aseamănă cu fidejusiunea, în realitate nu pot fi confundate. În baza acestei obligaţii de garanţie, cedentul va fi ţinut să
despăgubească cesionarul pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitorul cedat.
Uzual, aceste prejudicii constau în preţul plătit pentru achiziţionarea creanţei, cheltuielile contractului, cheltuielile de judecată şi
alte daune suferite de cesionar.
2. Titlurile de valoare la ordin cunosc o modalitate specifică de transmitere – girul (a se vedea, spre exemplu, art. 1264
Transmiterea cecului). Una dintre diferenţele cele mai importante între cesiunea unei creanţe şi girul unui efect de comerţ este
negarantarea executării obligaţiei de către cedent (afară de stipulaţie contrară expresă) şi garantarea executării obligaţiilor de
către girant, ca regulă generală (Art. 1264 alin. (2) „Girantul răspunde pentru plata cecului, cu excepţia persoanelor cărora cecul
le-a fost transmis prin gir după interzicerea unui nou gir de către girant”). Şi prezentul alineat dispune clar, că în cazul cesiunii
unui titlu de valoare la ordin, cedentul va răspunde şi de executarea obligaţiei de către debitor, instituindu-se o excepţie în
cadrul cesiunii de creanţă. Care ar fi raţiunea eliminării acestei deosebiri de regim juridic între cesiunea titlului de valoare şi
girul titlului de valoare?
Alineatul (4) art. 1264: „Cecul nominativ este transmis în conformitate cu formele unei cesiuni simple şi având efectele ei”.
Dincolo de utilitatea şi necesitatea instituirii unui regim distinct de transmitere a unui cec nominativ şi a unui cec la ordin apare
o altă problemă: care este cesiunea simplă şi respectiv efectele ei? Art. 559 reglementează efectele a două tipuri de cesiuni:
cesiunea simplă sau ordinară şi cesiunea simplă „specială” (când creanţa rezultă dintr-un titlu de valoare). După cum am văzut,
efectele diferă în ceea ce priveşte garantarea executării obligaţiei de către cedent. Revenind la întrebarea iniţială – care efecte
sunt vizate de art. 1264 alin. (4): cele de alin (1) sau cele de la alin. (2)?
Considerăm inutil acest ultim alineat, cesiunea de creanţă simplă şi girul fiind în măsură să ofere instrumente suficiente pentru
transmiterea titlurilor de valoare. Crearea unui regim derogator în cadrul cesiunii de creanţă nu ameliorează cu nimic
transmiterea acestor titluri, dimpotrivă, pot produce confuzii.

Articolul 560. Excepţiile opuse de debitor cesionarului

Debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până în
momentul comunicării cesiunii.

După cum am menţionat anterior (art. 556), cesiunea de creanţă nu poate aduce atingere drepturilor debitorului prin diminuarea
sau modificarea lor. Toate drepturile pe care le avea în cadrul raportului iniţial le păstrează şi în raportul modificat prin
schimbarea subiectului activ – creditorul. Din punct de vedere procesual, debitorul îşi putea realiza drepturile prin intermediul
acţiunilor în instanţă şi a excepţiilor pe care le putea invoca în cadrul acţiunilor intentate de creditor. Păstrându-şi drepturile,
debitorul îşi păstrează şi mijloacele procesuale de garantare a lor.

Articolul 561. Opozabilitatea prestaţiilor

 Cesionarului i se pot opune prestaţiile efectuate de debitor, după cesiune, pentru cedent, ca şi orice act juridic încheiat
după cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanţa transmisă dacă debitorul nu avea cunoştinţă, în momentul
efectuării prestaţiei sau al întocmirii actului, de existenţa cesiunii.

După cum am mai menţionat, debitorul cedat este un terţ faţă de contractul de cesiune intervenit între cedent şi cesionar. Ea
(cesiunea) îi devine opozabilă numai din momentul comunicării. Până la comunicare de cele mai multe ori debitorul ignoră
realizarea cesiunii şi persoana noului său creditor, astfel că pentru el nu există decât un singur creditor – cedentul. Este firesc ca,
în toată perioada scursă de la momentul cesiunii şi până la notificare, debitorul să poată plăti în mod valabil cedentului, o
asemenea plată având efect liberatoriu pentru el. De asemenea, debitorul poate încheia în mod valabil orice act juridic cu
creditorul său (remiterea de datorie, novaţie etc.), îi poate opune prescripţia extinctivă sau compensaţia.
După îndeplinirea formalităţilor de publicitate a cesiunii debitorului cedat îi devine opozabil contractul de cesiune din care
rezultă că cesionarul este creditorul său. Devenind debitorul exclusiv al cesionarului, acesta nu va mai putea plăti în mod valabil
fostului său creditor, iar eventualele acte juridice încheiate după ce cesiunea i-a devenit opozabilă nu vor produce nici un efect
asupra creanţei.
O problemă apare, totuşi, în urma analizei acestui articol, întrucât, reiese că cesiunea de creanţă îi devine opozabilă debitorului
în momentul în care ia cunoştinţă de existenţa ei, contrar celor ce decurg din alte articole – cesiunea devine opozabilă din
momentul notificării debitorului. Din analiza celorlalte texte cu privire la cesiunea de creanţă rezultă că aceasta devine
opozabilă prin îndeplinirea unor formalităţi de publicitate: notificarea debitorului despre cesiune sau prezentarea unui înscris cu
privire la cesiune. Articolul precedent (art. 560): „Debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a
putut să le opună cedentului până la momentul notificării cesiunii (s.n. – S.G.)” şi art. 564 Notificarea despre cesiune (vom
analiza mai jos conţinutul acestui articol) evocă ideea că opozabilitatea cesiunii de creanţă se poate face numai prin notificarea
debitorului sau prezentarea unui înscris cu privire la cesiune. În ambele cazuri discutăm despre o conduită activă din partea
părţilor contractului de cesiune: notificare sau prezentare. A lua cunoştinţă denotă o conduită activă din partea debitorului, plus
că debitorul poate lua cunoştinţă despre cesiune în variate moduri, iar informaţiile, dacă nu provin de la părţile contractului de
cesiune, pot fi eronate, confuze sau incomplete. Prin urmare sfera noţiunilor de „a avea cunoştinţă” şi „notificare sau prezentare
de înscrisuri” nu este aceeaşi, prima fiind mult mai vastă.
Considerăm această inadvertenţă strecurată în textul prezentului articol regretabilă şi, totodată credem că numai din momentul
notificării debitorului sau prezentării înscrisurilor cesiuni acesta îi devine opozabilă, indiferent dacă a aflat anterior şi prin alte
mijloace despre ea. Acest text necesită o corelare cu celelalte articole din această secţiune care se poate realiza fie prin
modificarea lui, fie prin interpretarea sintagmei „avea cunoştinţă” în sensul „avea cunoştinţă în urma notificării sau prezentării
înscrisurilor...”.

Articolul 562. Prioritatea în cazul cesiunii repetate

Dacă o creanţă este cedata de acelaşi titular de mai multe ori, creditor al obligaţiei este primul cesionar.

Acest articol abordează, în fond, o problemă spinoasă pentru multe legislaţii: vânzarea lucrului altuia cu aplicaţii particulare în
domeniul cesiunii de creanţă.
Ipoteza este clară: cedentul cesionează aceeaşi creanţă mai multor cesionari, între care se va naşte, inevitabil, un conflict de
interese. Soluţia preferată de legiuitorul moldav este pe cât de clară şi justă din punct de vedere teoretic, pe atât de controversată
şi greu de implementat în practică.
Acest articol dispune expres că este considerat creditor al obligaţiei primul cesionar. Soluţia ni se pare discutabilă, datorită
insuficienţelor criteriului preferat de către legiuitor.
Cum poate fi determinat cu certitudine „primul cesionar”? Nici debitorul cedat şi nici judecătorul nu pot cunoaşte cu exactitate
numărul cesiunilor efectuate de unul şi acelaşi cedent şi ordinea în care au fost făcute. Teoretic, pot exista sute de cesiuni
concurente, iar în momentul în care judecătorul consideră că a depistat „primul cesionar” poate apărea altul, cu o cesiune cu
dată anterioară.
O altă complicaţie ce rezultă din aplicarea acestei reguli: cum se determină, din punct de vedere practic, cine este primul
cesionar? Aparent, răspunsul este elementar de simplu: se compară data la care a fost efectuată fiecare cesiune. Dar care este
valoarea datei unui înscris sub semnătură privată (presupunând, bineînţeles, că a fost întocmit un asemenea înscris - a se vedea
art. 210)? Cum va fi rezolvată problema în cazul în care toate cesiunile au fost efectuate în aceeaşi zi (un înscris trebuie să fie,
în principiu, datat, dar nu trebuie să poarte ora la care a fost întocmit)? Cedentul nu va avea nici un impediment în a efectua o
nouă cesiune, antedatată, după ce anterior a efectuat o cesiune, trecând data reală a cesiunii. Astfel, „primul cesionar” devine al
doilea, al treilea etc. după bunul plac al cedentului şi al cesionarilor subsecvenţi.
În concluzie, legiuitorul a preferat un criteriu relativ care nu permite o tranşare unitară şi certă a problemei. În opinia noastră,
era mai simplu şi eficient să se prevadă că va fi preferat cesionarul care a realizat primul formalităţile de publicitate, făcându-i
opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor. Din punct de vedere practic este considerabil mai simplu de a determina cu certitudine
data la care s-a făcut notificarea sau cine a făcut primul notificarea. Există un singur debitor, prin urmare dispare problema unor
notificări oculte, necunoscute judecătorului. Există suficiente mijloace care permit cesionarului diligent să demonstreze faptul
că a făcut notificarea şi data la care a făcut-o, eliminându-se, practic, posibilitatea debitorului de a-i frauda interesele.
Articolul 563. Înscrisul privind debitul

Debitorului care a întocmit un înscris asupra debitului i se poate opune conţinutul înscrisului de către cesionar dacă
acesta, la data cesiunii creanţei, nu ştia şi nici nu trebuia să ştie că înscrisul nu reflecta realitatea.

Acest articol analizează un caz particular de simulaţie în domeniul cesiunii de creanţă. În această ipoteză există două acte
juridice care constată creanţa iniţială. Un act juridic care reflectă realitatea, dar care este ocult şi actul prin care părţile
disimulează realitatea – actul public (actul simulat). Cesionarul, care la data realizării simulaţiei era un terţ propriu-zis faţă de
această operaţiune („nu ştia şi nici nu trebuia să ştie...”), îi va putea opune debitorului cedat actul public, simulat.
Observăm o derogare de la regula generală, care instituie un regim foarte restrictiv referitor la simulaţie: „Actul juridic încheiat
cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul (s.n. S.G.). Referitor la actul juridic avut în vedere de
părţi se aplică regulile respective.” (Art. 221 Nulitatea actului juridic fictiv sau simulat, alin. (2)). Într-adevăr, în acest caz, actul
simulat nu va fi lovit de nulitate, cesionarul putându-i opune debitorului conţinutul actului (înscrisului, în textul legii), deci,
actul simulat va produce efecte întocmai ca şi în cazul în care ar fi real. Nu înţelegem raţiunea acestei derogări de la regula
generală în cazul dat. De ce cesionarul poate opta („i se poate opune (s.n. S.G.)... de către cesionar”) între aplicarea regulii
generale, adică constatarea nulităţii actului simulat, şi menţinerea actului simulat? De ce nu se poate menţine actul simulat şi în
alte cazuri decât cesiunea de creanţă şi, mai ales, dacă nulitatea absolută protejează un interes public, de ce în acest caz
interesele private ale cesionarului prevalează interesului public?

Articolul 564. Notificarea despre cesiune

(1) Dacă cedentul notifică debitorul că a cedat creanţa sau îi prezintă un înscris privitor la cesiune, cedentului i se poate
opune de către debitor cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau când este lipsită de efect.
(2) Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor.

1. Am mai analizat, într-un mod tangenţial, acest articol în comentariile de mai sus. Ca o primă observaţie, considerăm
nepotrivit titlul pentru conţinutul acestui articol şi lipsa unui text adecvat titlului. „Notificarea despre cesiune” ar duce cititorul
cu gândul la instituirea unei reguli generale cu privire la efectuarea formalităţilor de publicitate necesare pentru opozabilitatea
cesiunii de creanţă faţă de debitor şi faţă de terţi. În urma lecturii conţinutului articolului ne dăm seama că a fost vizat un caz
particular, anume cazul când cesiunea este lipsită de efect posterior notificării sau prezentării unui înscris cu privire la cesiune.
Dincolo de aceste observaţii, textul tranşează problema impactului desfiinţării cesiunii sau lipsirii ei de efecte posterior
notificării ei debitorului. Este ciudată expresia „nu a mai avut loc”. Dacă „nu a mai avut loc”, atunci care a fost obiectul
notificării sau prezentării înscrisului privitor la cesiune (la care cesiune dacă ea nu a mai avut loc ulterior?). Considerăm că
legiuitorul a avut în vedre situaţiile în care părţile nu execută contractul şi acesta este desfiinţat sau este desfiinţat din alte
motive, sau, în fine, „este lipsită de efect”. În această ipoteza, debitorul îi va putea opune cedentului cesiunea creanţei, în ciuda
incidenţei evenimentelor descrise mai sus.
Soluţia ni se pare logică, întrucât debitorul, primind notificarea, devine debitorul exclusiv al cesionarului, cedentul având
calitatea de terţ faţă de obligaţia debitorului. Debitorul, fiind la rândul său terţ faţă de contractul de cesiune, nu poate şi nu are
competenţa de a aprecia temeinicia motivelor de ineficacitate prezentate de cedent. Bineînţeles, regula nu are o valoare
absolută. De exemplu dacă cedentul îi prezintă o hotărâre judecătorească din care rezultă inexistenţa sau ineficacitate cesiunii,
debitorul va trebui să ţină cont de ea, urmând să redevină debitorul cedentului.
2. De asemenea, continuând ideea de mai sus, alineatul (2) statuează că notificarea cesiunii poate fi retrasă doar cu
consimţământul celui desemnat ca nou creditor, adică a cesionarului. Considerăm că acel „doar” se referă la faptul că cesiunea
poate fi „întoarsă” numai cu consimţământul cesionarului, nu şi pe cale unilaterală numai de către cedent. Acel „doar” nu
doreşte să instaureze hegemonia acordului cesionarului pentru constatarea ineficienţei cesiunii. De exemplu, dacă cesiunea de
creanţă are o cauză ilicită, în urma constatării nulităţii şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, cu sau fără consimţământul
cesionarului, creanţa va reveni în patrimoniul cedentului, acest fapt fiindu-i opozabil şi debitorului cedat.

Articolul 565. Cesiunea altor drepturi

Regulile privind cesiunea creanţei se aplica în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi.

Utilitatea, dar, mai ales, necesitatea acestui articol ne scapă cu desăvârşire. „Regulile privind cesiunea creanţei se aplică în
modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi (s.n. S. G.)”.
Care sunt acele „alte drepturi” vizate de acest articol? În general, drepturile se împart în două mari categorii: drepturi
patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au un conţinut economic,
putând fi evaluate în bani şi se împart la rândul lor în două categorii: drepturi reale şi drepturi de creanţă. Drepturile reale sunt
drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe care
el le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane. Drepturile de
creanţă sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor (creditorul) are posibilitatea juridică de a
pretinde subiectului pasiv (debitorului), persoană determinată, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii
din partea statului.
Dacă eliminăm din această ecuaţie drepturile de creanţă („se aplică... cesiunii altor drepturi” afară de cele de creanţă) nu
rămânem decât cu drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale.
Or, drepturile personale nepatrimoniale nu pot, ca şi principiu, să fie cesionate, întrucât sunt „personale” şi mai sunt şi
„nepatrimoniale”. Chiar dacă am presupune că pot fi cesionate, oricum, fiind drepturi absolute, nu există decât o singură
persoană determinată – titularul lor, pe când cesiunea de creanţă implică trei persoane, dispoziţiile legale ce ar urma să se
„aplice în mod corespunzător” reglementând situaţia fiecărui participant la această operaţiune: cedent, cesionar, debitor cedat.
Aplicarea normelor cesiunii de creanţă ar fi imposibilă şi din acest considerent, structura diferită a drepturilor absolute şi a celor
de creanţă.
Spre deosebire de drepturile personale nepatrimoniale, drepturile reale pot fi „cesionate”. Numai că, în cazul acestor drepturi
„cesiunea” poartă o denumiri specifice – „vânzare-cumpărare”, „schimb”, „donaţie” etc. – şi beneficiază de reglementări
exprese şi detaliate (Cartea a III, Titlul III, Capitolul I Vânzarea-cumpărarea, Art. 753 – 822; Capitolul II Schimbul, Capitolul
III Donaţia şi alte contracte translative de proprietate). Mai mult, din cauza structurii diferite a drepturilor reale, drepturi
absolute, şi drepturilor de creanţă, drepturi relative, dispoziţiile cu privire la cesiunea de creanţă sunt incompatibile în ce
priveşte transferul drepturilor reale. În cazul drepturilor reale avem titularul lor, care este o persoană determinată şi restul
participanţilor la viaţa juridică, care, chiar dacă au o îndatorire generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului
real, totuşi, nu pot fi asimilaţi „debitorului” din cadrul unui raport juridic obligaţional, care este o persoană determinată şi are
obligaţii determinate. Prin urmare, nici în cazul drepturilor reale nu-şi vor putea găsi aplicare în mod corespunzător regulile
cesiunii de creanţă. Şi este firesc să fie aşa. Să comparăm cesiunea unui drept de creanţă cu vânzarea unui drept real (de
proprietate, de pildă), cesionarul dobândeşte un drept corelativ obligaţiei unui debitor determinat de a executa o prestaţie
determinată; cumpărătorul dobândeşte un drept real absolut (dreptul de proprietate), în virtutea căruia poate exercita singur, fără
intervenţia oricărei alte persoane toate prerogativele recunoscute de lege, tuturor celorlalţi participanţi revenindu-le o obligaţie
pasivă generală de a nu încălca în vreun fel acest drept; pentru a-şi face opozabil dreptul dobândit, cesionarul (de obicei) va
trebui să îndeplinească nişte formalităţi de publicitate (notificarea debitorului); de regulă, dreptul de proprietate este opozabil
tuturor fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate, iar în anumite cazuri (în cazul bunurilor imobile, spre exemplu) legea
pretinde efectuarea publicităţii, dar diferă procedura şi finalitatea publicităţii faţă de cea specifică cesiunii de creanţă. Exemple
de incompatibilitate a dispoziţiilor cesiunii de creanţă cu vânzarea drepturilor reale pot continua, analizând fiecare articol de
mai sus în parte.
Prin urmare, constatăm că textul articolului în cauză face o trimitere fără adresă, neexistând, în principiu, alte drepturi cărora să
li se „aplice în mod corespunzător” regulile cesiunii de creanţă.
Am spus în principiu, fiind că ar mai exista, totuşi, o categorie de drepturi subiective care pot fi asimilate drepturilor de creanţă
– drepturile potestative. Această categorie de drepturi este o creaţie a doctrinei, preponderent franceze de la sfârşitul secolului
trecut, nefiind prevăzută expres în nici un cod, nici chiar în cele mai recente (Codul civil al Québecului, Codul civil al
Federaţiei Ruse sau al Moldovei). Specificul acestor drepturi potestative constă în puterea, conferită titularului său de lege sau
prin contract, de a modifica unilateral o situaţie juridică, interesând şi alte persoane decât titularul dreptului, printr-o simplă
manifestare de voinţă (St. Valory, La potestativite dans les relations contracuelles, Presses Universitaires D’ Aix-Marseille,
1999). De altfel, potestativitatea nu este o tehnică nouă în sistemele juridice actuale, ea este prezentă în cadrul celor mai vechi
instituţii, fiind prezentă chiar şi în codul civil al Republicii Moldova (precum şi în codurile civile mai „bătrâne”: Codul civil
francez, Codul civil român etc.)!
Cu toate acestea, la stadiul actual al reglementărilor, considerăm că acest text trebuie suprimat.

Articolul 566. Transmiterea creanţelor altfel decât prin voinţa părţilor

r
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în modul corespunzător în cazul în care o creanţă este transmisă în baza legii, a
unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii a autorităţii publice.

Dispoziţiile referitoare la cesiunea de creanţă convenţională, adică realizată în baza unui contract încheiat sub auspiciile
principiului libertăţii contractuale între cedent şi cesionar, se vor aplica „în modul corespunzător” şi cesiunilor asimilate de
legiuitor cesiunii contractuale: cesiunilor legale, judecătoreşti sau administrative. De precizat, că şi în ultimele cazuri enumerate
cesiunea de creanţă îşi păstrează caracterul contractual, însă, consimţământul uneia dintre părţi sau chiar al ambelor este dat ca
urmare a unei dispoziţii legale exprese, a unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii administrative. În aceste situaţii, normele
se vor aplica „în modul corespunzător”, luându-se în calcul particularităţile enunţate mai sus.

Secţiunea a 2-a
PRELUAREA DATORIEI

Articolul 567. Preluarea datoriei de la creditor

 (1) O datorie poate fi preluata de un terţ în temeiul unui contract cu creditorul. În acest caz, locul debitorului este
preluat de terţ.
(2) Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia.

1. Trebuie să menţionăm de la început modul de abordare diferit al legiuitorului moldovean atât faţă de ceilalţi legiuitori
(inclusiv cei care i-au servit ca model), cât şi faţă de cel din secţiunea anterioară (Secţiunea 1. Cesiunea de creanţă). Încercând
o definiţie a cesiunii de datorie după modelul cesiunii de creanţă, am obţine următorul rezultat: cesiunea de datorie este acea
operaţiune juridică prin care un debitor (debitor cedent) transmite datoria sa unei alte persoane (debitor cesionar), care se obligă
în locul său faţă de creditorul cedat. Însă, chiar după o analiză superficială ne putem da seama că nu putem aplica analogia în
acest caz. De altfel, cesiunea de datorie nu este definită nici reglementată ca atare de lege. Totuşi, au fost concepute procedee
indirecte prin care se poate realiza cesiunea de datorie şi preluarea datoriei. Aceste procedee sunt: subrogaţia în drepturile
creditorului prin plata creanţei, novaţia prin schimbarea debitorului şi delegaţia (perfectă şi imperfectă).
Codul civil moldovenesc reglementează în mod explicit numai novaţia (art. 665), cu toate că demonstrează că nu ignoră
existenţa celorlalte procedee (Cartea a V-a, Dreptul internaţional privat, Titlul II, Norme conflictuale, Capitolul V, Obligaţiile
contractuale şi extracontractuale, art. 1619, Transmiterea şi stingerea obligaţiilor, conţine referiri la „subrogarea
convenţională”, „delegaţia şi novaţia”). Omisiunea reglementării subrogaţiei şi delegaţiei nu este întâmplătoare, dar nici
benefică. Legiuitorul a preferat o altă cale, îmbinând elemente din aceste instituţii şi creând ceea ce a numit „Preluarea datoriei”
(care există în două variante: preluarea datoriei de la creditor şi preluarea datoriei de la debitor).
Am amintit mai sus despre reglementarea diferită a transmiterii raportului obligaţional în cât priveşte latura activă (dreptul de
creanţă) şi latura pasivă (datoria). La cesiunea de creanţă iniţiativa sau rolul principal revine, în mod firesc, titularului creanţei.
În cazul transmiterii laturii pasive, titularul datoriei – debitorul – s-ar părea că este lipsit de acest rol activ, nemaifiind cel care
are iniţiativa. Acestea rezultă atât din titlul instituţiei „Preluarea datoriei (de către cineva)”, cât şi din economia generală a
reglementărilor.
Reglementările cu privire la preluarea datoriei nu se limitează numai la secţiunea cu acelaşi titlu, fiind completate şi de alte
texte din cod. Astfel, după părerea noastră, dispoziţiile art. 567 trebuie completate cu dispoziţiilor art. 581 Executarea
obligaţiei de către un terţ şi art. 582 Satisfacerea creanţelor creditorului de către un terţ.
Alineatul (1) al prezentului articol permite unui terţ să i-a locul debitorului, în urma unui contract încheiat cu creditorul, iar art.
581 stipulează că, în afara obligaţiilor intuitu personae (sau mai exact a obligaţiilor care trebuiesc executate numai de către
debitor), creditorul este obligat să accepte executarea propusă de un terţ, sub condiţia, însă, ca executarea să fie făcută în
interesul debitorului şi nu doar în scopul de a schimba creditorul. Diferenţa între aceste texte rezidă în faptul că primul
reglementează preluarea datoriei anterior scadenţei, iar celelalte în momentul sau ulterior scadenţei, prin plată.
Dar ce este sau în ce constă „preluarea datoriei de la creditor”?
(a) Nu este o novaţie prin schimbare de debitor, cu toate că poate fi. Sună cam ambiguu, dar să vedem argumentele. Conform
alin. (1) al art. 665, obligaţia veche se stinge „în baza înţelegerii între părţi (creditor şi debitor, s.n. S.G.)” de a o înlocui cu o
obligaţie nouă (în cazul dat, aliquid novi fiind noul debitor). Prin urmare, în cazul unei novaţii prin schimbare de debitor,
întotdeauna va exista consimţământul celor trei protagonişti: creditorul, debitorul şi terţul (noul debitor). În cazul „preluării
datoriei de la creditor”, debitorul poate fi schimbat fie numai prin acordul creditorului şi terţului (alin. (2) al art. 567), fie cu
acordul tuturor celor implicaţi: creditor, debitor, terţ, caz în care se confundă cu o novaţie prin schimbare de debitor.
(b) Nu este o delegaţie imperfectă nici perfectă.
Delegaţie imperfectă este operaţia prin care creditorul delegatar acceptă pe debitorul delegat, dar nu consimte la liberarea
debitorului delegant, păstrând ambii debitori. Teza finală a alineatului (1) este suficient de explicită: „În acest caz, locul
debitorului este preluat de terţ”. Şi delegaţia imperfectă implică acordul de voinţe a celor trei personaje implicate.
Delegaţia perfectă. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, delegaţia perfectă şi novaţia prin schimbare de debitor se suprapun,
delegaţia perfectă fiind o novaţie prin schimbare de debitor. Astfel, cele spuse mai sus cu privire la novaţie sunt valabile şi în
acest caz.
(c) Subrogaţia convenţională consimţită de creditor. Această operaţie se realizează prin acordul de voinţă intervenit între
creditor şi terţul care plăteşte datoria debitorului. În acest caz nu este necesar acordul debitorului, însă, după cum uşor se poate
remarca, subrogaţia convenţională consimţită de creditor trebuie să fie concomitentă cu plata. Subrogaţia realizată anterior plăţii
nu este altceva decât o cesiune de creanţă. „Preluarea datoriei de la creditor” se realizează înaintea efectuării plăţii (a se vedea
mai sus diferenţa între art. 567 şi 581), deci nu este nici o subrogaţie convenţională consimţită de creditor.
(d) Cesiunea de creanţă. După cum am menţionat anterior, cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor (cedent)
transmite dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar).
Există două părţi: creditorul unei obligaţii şi un terţ. Nu este necesar acordul debitorului. Până aici, cesiunea de creanţă este
identică cu „preluarea datoriei de la creditor”. Şi aceasta se realizează (poate realiza) între două părţi: creditorul unei obligaţii şi
un terţ. Nu este necesar acordul debitorului.
Diferă, însă, perspectiva din care este privită această operaţiune, dacă în cazul cesiunii operaţiunea este privită din punct de
vedere a cedentului, în cazul „preluării datoriei de la creditor” operaţiunea (aceeaşi operaţiune) este privită din punct de vedere
terţului (care poate fi numit la fel de bine fie cesionar, fie noul debitor). Într-adevăr, ca urmare a cesiunii creanţei, cedentul
pierde dreptul de a urmări fostul debitor (debitorul cedat) (în anumite condiţii, chiar şi dacă cesiunea nu a avut loc sau a fost
lipsită de efecte (art. 564 Notificarea despre cesiune)), dobândind în schimb un nou debitor (cesionarul). În cazul în care
cesiunea de creanţă este cu titlu oneros, cesionarul urmează să achite fie datoria integrală a vechiului debitor, fie o parte din ea
(în cele mai dese cazuri), dar în orice caz, preia datoria din punct de vedere „calitativ”, adică dobândeşte calitatea de „noul
debitor al cedentului”, chiar dacă cantitativ obligaţia sa va fi diminuata în urma înţelegerii intervenite. Aceeaşi situaţie se
întâmplă şi cazul cesiunii de creanţă cu titlu gratuit, cedentul înstrăinează creanţa fără a primi nimic în loc, însă, relaţia sa cu
debitorul iniţial nu diferă cu nimic faţă ce cazul cesiunii oneroase, acesta încetează a mai fi debitorul său, datoria sa fiind
„preluată” calitativ de către cesionar, care, fiind gratificat de cedent (practic, discutăm despre o remitere de datorie) nu-i va plăti
nimic.
Rezumând cele spuse mai sus, în cadrul cesiunii de creanţă, cesionarul îl „eliberează” pe debitorul cedat de datoria lui faţă de
creditorul iniţial. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul „preluării datoriei de la creditor”, terţul îl „eliberează” pe debitor de
datoria lui faţă de creditor.
Care sunt, totuşi, deosebirile între cesiunea de creanţă şi „preluarea datoriei de la creditor”? O primă deosebire, fără consecinţe
practice importante, ar constitui-o faptul că, „preluarea datoriei de la creditor” apare ca o „cesiune de creanţă” nefinalizată sau
nespusă până la capăt. În cadrul cesiunii este reglementată cu claritate relaţia între cesionar şi debitor cedat. Primul este
creditorul ultimul rămâne debitor în cadrul aceluiaşi raport juridic – raportul iniţial. În cazul „preluării datoriei de la creditor”
nu mai rezultă cu aceeaşi claritate relaţia dintre terţul care a preluat datoria şi fostul debitor. Legiuitorul nu se preocupă de
resorturile care au stat la baza acestei acţiuni întreprinse de terţ. Între terţ şi debitor ar fi putut exista anumite raporturi juridice
anterioare în baza cărora terţul a preluat datoria; terţul poate prelua datoria ca urmare a gestionării afacerilor debitorului; terţul
poate prelua datoria din dorinţa de a-l gratifica pe debitor etc.
A doua deosebire şi cea mai importantă rezidă în faptul că, dacă în cazul cesiunii de creanţă acordul sau poziţia debitorului este
irelevantă atât în momentul încheierii cesiunii, cât şi ulterior, în cazul „preluării datoriei de la creditor”, chiar dacă
consimţământul debitorului nu este necesar la „preluarea datoriei”, ulterior acesta se poate „opune contractului” şi să-l execute
singur. Această diferenţă face ca „preluarea datoriei de la creditor” să nu poată fi confundată cu o cesiune de creanţă.
2. „Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia”. Care este semnificaţia juridică a
sintagmei „să se opună contractului”? Ce se va întâmpla cu contractul încheiat, va fi caduc, nul, anulabil, pur şi simplu
inopozabil debitorului? Cum se poate opune un terţ (debitorul) unui contract încheiat de către creditorul său cu un terţ? Care ar
fi raţiunea pentru a considera, într-un caz (cesiunea de creanţă), contractul încheiat între creditor şi terţ opozabil debitorului,
indiferent de poziţia lui faţă de acel contract, iar în celălalt caz („preluarea datoriei de la debitor”), acelaşi contract încheiat între
creditor şi terţ inopozabil debitorului?
Nu vom depune mari eforturi pentru rezolvarea acestor probleme, interesul aflării răspunsurilor fiind unul pur teoretic. Aceasta
întrucât, din punct de vedere practic, părţile nu vor opta pentru încheierea unui contract în condiţiile prezentului articol, întrucât
împotrivirea debitorului le-ar zădărnici planurile, ci vor încheia o cesiune de creanţă, pe care debitorul, odată notificat, va fi
obligat să o respecte.
În concluzie, considerăm că legiuitorul a creat o instituţie sterilă, fără un suport teoretic, având o natură juridică dubioasă care
va fi, pe bună dreptate, ignorată în practică.

Articolul 568. Preluarea datoriei de la debitor

Dacă preluarea datoriei a fost convenită între terţ şi debitor printr-un acord, acesta produce efecte doar cu acceptarea
din partea creditorului.

Experienţa nereuşită a legiuitorului din cadrul articolului anterior continuă şi în acest caz. Fiind vorba despre un contract între
debitor şi un terţ, paleta operaţiunilor cu care se aseamănă aceasta va fi mult mai redusă: subrogaţia consimţită de debitor
(observăm chiar anumite similitudini şi în denumiri) şi novaţia prin schimbare de debitor.
(a) Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la care debitorul se
împrumută pentru a-l plăti pe creditor, subrogând terţul împrumutător în drepturile creditorului său iniţial. Nu este necesar
acordul sau consimţământul creditorului. Dacă el refuză primirea prestaţiei de la creditor, debitorul îl poate pune în întârziere şi
apoi stinge obligaţia sa prin consemnare (Capitolul VII Stingerea obligaţiilor, Secţiunea 2, Stingerea obligaţiei prin
consemnare, art. 645-650). Soluţia este firească, întrucât, din punct de vedere juridic, subrogaţia şi stingerea obligaţiei au loc în
acelaşi moment. Eventualul consimţământ al creditorului ar fi plasat şi el în momentul încheierii contractului prin care se
realizează subrogaţia şi respectiv stingerea obligaţiei. Astfel, acest acord apare inutil şi chiar imposibil, întrucât la momentul la
care este acordat, persoana respectivă nu mai are calitatea de creditor, obligaţia fiind, chiar prin ipoteză, stinsă prin executare,
iar alin. (1) al art. 642 Efectele stingerii obligaţiei ne spune: „Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice între
părţi...”. Întrucât articolul 568 este foarte explicit, preluarea datoriei se va produce doar cu acceptarea din partea
creditorului, rezultă că nu suntem în prezenţa unei subrogaţii consimţite de debitor.
(b) În schimb, remarcăm, cu o oarecare mirare, că preluarea datoriei de la debitor întruneşte toate condiţiile unei novaţii prin
schimbare de debitor. Există consimţământul celor trei părţi implicate creditor, debitor şi terţ (noul debitor). În urma
operaţiunii, vechiul creditor este liberat, terţul preluându-i locul.
Astfel, prin acest articol se dublează o instituţie deja existentă – novaţia prin schimbare de debitor – renunţându-se, în schimb,
la o instituţie a cărei utilitate nu poate fi contestată: subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor.

Articolul 569. Forma preluării datoriei

Preluarea datoriei trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut datoria.
Textul acestui articol este similar celui de la alin. (5) al art. 556, care reglementează condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă.
Mutatis mutandis şi în acest caz vor fi valabile aceleaşi aprecieri.

Articolul 570. Excepţiile opuse de noul debitor

Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu
poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial.

Dacă articolul precedent se referea la ambele forme de preluare a datoriei: preluarea datoriei de la creditor şi preluarea datoriei
de la debitor; acest articol, după părerea noastră nu se poate referi decât la preluarea datoriei de la debitor.
(a) În cazul preluării datoriei de la creditor, după cum ne sugerează chiar titlul, terţul (acesta ar fi, în principiu, „noul debitor”,
cu toate că, în acest caz, i s-ar potrivi mai degrabă calificativul de „noul creditor”, întrucât am arătat mai sus care sunt
deosebirile între această formă de preluare a datorie şi cesiune de creanţă) tratează cu creditorul fără acordul debitorului, care se
poate opune prin executarea chiar de către el a obligaţiei. Remarcăm coexistenţa a două raporturi: creditor – noul debitor;
creditor – debitorul iniţial. Care ar fi raţiunea să-i oferim „noului debitor” posibilitatea invocării unor excepţii ale debitorului
iniţial dintr-un raport juridic paralel? Cum s-ar putea realiza practic acest lucru? Cum ar putea invoca „noul debitor” excepţia
remiterii de datorie făcută de creditor debitorului iniţial? S-ar ajunge la situaţii absurde. Creditorul eliberează debitorul iniţial de
datorie, întrucât doreşte ca obligaţia să fie executată de „noul debitor” aşa cum au convenit prin contract, însă, acesta, invocând
art. 570 îi ridică excepţia remiterii de datorie a fostului debitor.
(b) Chiar şi în cazul preluării datoriei de la debitor prezenta dispoziţie rămâne deficitară. Să presupunem că la momentul
încheierii contractului între creditor şi debitorul iniţial, consimţământul acestuia din urmă a fost viciat prin eroare, dol sau
violenţă. În cazul în care creditorul l-ar fi acţionat în instanţă în vederea executării obligaţiei, debitorul i-ar fi putut ridica
excepţia vicierii consimţământului în conformitate cu art. 227, 228 sau, respectiv, 229. Dacă un „nou debitor” preia obligaţia de
la debitorul iniţial, luându-i locul acestuia, cum mai poate invoca excepţiile personale ale fostului debitor, care a devenit între
timp terţ?
Prin urmare, considerăm că textul se referă la excepţiile referitoare la creanţă nu şi la excepţiile personale.

Articolul 571. Stingerea drepturilor de garanţie

Ca urmare a preluării datoriei, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei se sting în măsura în care menţinerea
lor nu este încuviinţată de cei care le-au constituit.

Şi acest articol se referă, în principiu, numai la preluarea datoriei de la debitor.

(a) Nu i se poate aplica, sau cel puţin nu i se poate aplica în totalitate preluării datoriei de la creditor din cauza aceleaşi structuri
complexe a acesteia din urmă. După cum am menţionat mai sus, în cazul acestei forme de preluări există două raporturi juridice
care se desfăşoară în paralel: creditor – noul debitor; creditor – debitorul iniţial. Conform articolului în cauză, în momentul în
care creditorul încheie contractul de preluare a datoriei cu noul debitor, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei (nu poate
fi vorba decât despre creanţa iniţială) se sting. Nu vedem nici o raţiune aici, atâta timp cât debitorul iniţial se poate opune
contractului de preluare a datoriei. Creditorul riscă să rămână şi fără noul debitor şi fără garanţii.
(b) În cazul preluării datoriei de la debitor dispoziţia art. 571 este logică şi corelată cu alte texte de lege. După câte am remarcat,
preluarea datoriei de la debitor este o formă a novaţiei prin schimbare de debitor. Or, fiind o novaţie, i se aplică alin. (3) al art.
665: „Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii, dacă părţile nu au stipulat altfel”. Garanţiile
fiind şi ele nişte accesorii ale obligaţiei principale, urmează să fie stinse şi ele. Pentru a nu exista nici un fel de dubii, art. 571
statuează explicit că aceste garanţii se sting, în afară de cazul în care cei care le-au constituit încuviinţează garantarea noii
obligaţii cu aceleaşi garanţii.

Capitolul IV
EXECUTAREA OBLIGATIILOR
Sectiunea1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA EXECUTAREA OBLIGATIILOR

Articolul 572. Condiţiile generale de executare a obligaţiilor

1)Temeiul executării rezidă în existenţa unei obligaţii.

2)Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în momentul stabilit.

(1) Prin natura sa, raportul juridic obligaţional este menit să producă efecte juridice. Efectul general al oricărei obligaţii este de
a da creditorului dreptul de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat. În vorbirea juridică un
asemenea efect este asimilat cu noţiunea de executare a obligaţiilor. Dar, pentru ca o obligaţie să poată fi executată, mai întîi de
toate, este necesar ca aceasta să existe, adică să fi luat naştere în virtutea unuia din temeiurile prevăzute în art.8 şi art.514.
Deasemeni sunt pasibile de executare şi obligaţiile naturale (art.517), numai că spre deosebire de cele civile ele nu pot fi
executate decît pe cale benevolă, creditorul neavînd posibilitatea de a obţine executarea silită a acestora. Astfel, dacă debitorul
obligaţiei naturale a executat-o, el a făcut o plată valabilă şi ca atare, nu mai poate pretinde restituirea ei, cu excepţia cazului
cînd plata obligaţiei naturale a fost făcută din eroare. Aşadar, orice executare produce efecte, numai dacă există o obligaţie,
indiferent dacă aceasta este civilă sau naturală. Dacă însă, obligaţia nu există atunci plata efectuată este considerată fără cauză.
Cel care a primit o asemenea plată a realizat o îmbogăţire fără cauză şi va fi ţinut să o restituie.
În vorbirea juridică, termenul de executare a obligaţiei este sinonim cu cel de plată, astfel că în articolelor ce urmează, prin plată
urmează a se înţelege nu numai executarea unei obligaţii constînd dintr-o sumă de bani, ci şi obligaţiile care au ca obiect
transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, etc.
(2) Prevederile acestui aliniat constituie o consacrare legală a principiului executării corespunzătoare a obligaţiilor, a cărui
conţinut este detaliat în articolele ce urmează. De esenţa acestui principiu este faptul că obligaţiile se consideră executate în
mod corespunzător, dacă sunt respectate toate condiţiile prevăzute în actul din care au luat naştere, precum ar fi cele privitoare
la obiectul, subiectele, locul, timpul şi modul de executare. Aceste condiţii sunt reglementate în articolele ce urmează. Astfel,
condiţia privitoare la obiectul executării este reglementată în art.art. 582-584, 588-589; condiţia privitoare la subiecte, - în
art.art.579-582; cea privitoare la locul de executare - în art.art.573-574; momentul executării – în art.art.575-578; modul de
executare - în art.art.587. Prevederile conţinute în acest capitol poartă un caracter general, ele fiind completate, în dependenţă
de specificul fiecărei obligaţii de normele corespunzătoare ale părţii speciale.
Este important de menţionat că respectarea doar a unora din aceste condiţii nu este suficientă pentru a considera obligaţia
executată în mod corespunzător. Spre exemplu, o prestaţie efectuată cu respectarea condiţiilor privitoare la cantitate, dar de o
altă calitate, decît cea prevăzută de contract, precum şi efectuată cu depăşirea termenului de executare nu poate fi considerată
executată în mod corespunzător. Tot astfel vor fi considerate prestaţiile care sunt efectuate faţă de o persoană neîmputernicită
de a primi executarea, în alt loc decît cel convenit la momentul naşterii obligaţiei sau executate într-un alt mod decît cel
prevăzut.
Condiţiile, cărora trebuie să corespundă executarea obligaţiilor sunt determinate de lege sau contract. Această cerinţă deşi nu
este prevăzută în mod expres de textul acestui articol (precum era prevăzută de art.190, Cod civil, 1964), ea rezultă din
conţinutul art.9 care obligă părţile să-şi execute obligaţiile, cu bună credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică
şi bunele moravuri. În cazul în care obligaţia î-şi are izvorul din lege, este evident că executarea va fi considerată
corespunzătoare, în ipoteza în care, conţinutul său nu va contraveni prevederilor legii sau a altor acte normative din care a luat
naştere. Însă, în ipoteza în care obligaţia se va naşte din contract, atunci ea va fi pasibilă de executare, dacă nu va contraveni atît
contractului din care a luat naştere, cît şi prevederilor imperative ale legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Această regulă
are menirea de a determina limitele în care voinţa juridică a părţilor trebuie să se circumscrie.
Textul alineatului comentat, în concordanţă cu prevederile art.art. 9 şi 513, deasemeni prevede, că obligaţia trebuie executată cu
bună-credinţă. Buna-credinţă este o cerinţă legală, potrivit căreia părţile contractante trebuie să-şi execute obligaţiile asumate
astfel încît efectele contractului să corespundă, în cel mai înalt grad, voinţei lor reale. Ea se manifestă printr-o activitate onestă,
loială şi de totală încredere reciprocă pe întreaga perioadă de existenţă a obligaţiei, inclusiv şi la momentul executării (art.513).
Postulatul bunei-credinţe este consacrat în art.9, sub forma unei prezumţii legale relative, valabile, deci, pînă la proba contrarie.

Articolul 573. Locul executării obligaţiei

Dacă locul executării nu este determinat sau nu rezultă din natura obligaţiei, executarea urmează a fi efectuată:
a) la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţiei – în cazul obligaţiei
pecuniare;
b) la locul aflării bunului în momentul naştrerii obligaţiei – în cazul obligaţiilor de predare a unui
bun individual determinat;
c) la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, iar în lipsa acestuia, la locul
unde debitorul îşi are domiciliul sau sediul – în cazul unor alte obligaţii.

De regulă, locul executării obligaţiei este determinat prin acordul comun al părţilor exprimat în contract sau printr-o dispoziţie
expresă a legii, caz în care debitorul nu poate sili pe creditor a primi, nici creditorul pe debitor a plăti, în alt loc. În lipsa unor
asemenea stipulări, locul executării se va determină pe baza regulilor expuse în acest articol. Astfel, conform alin.1 lit.a)
obligaţiile care au ca obiect transmiterea unei sume de bani (cum ar fi achitarea preţului de către cumpărător sau restituirea unui
împrumut bănesc de către împrumutat) se vor executa la domiciliul creditorului, iar dacă creditorul este o persoană juridică, la
sediul ei din momentul naşterii obligaţiei. Cînd obligaţia are ca obiect un bun individual determinat (art.294 alin.1) şi părţile nu
au stabilit locul plăţii, aceasta se va face, conform alin.1, lit.b), la locul unde se găsea obiectul în momentul încheierii
contractului. Toate celelalte obligaţii se vor executa, de regulă, la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de
obligaţie, cum ar fi de exemplu, locul de depozitare sau de fabricare a bunului, ori locul de prestare a serviciului. În lipsa
acestuia, obligaţia se va executa la domiciliul sau sediul debitorului.
 Articolul 574. Schimbarea domiciliului, sediului, locului de activitate al creditorului sau debitorului

(1) În cazul în care debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate pînă la data executării
obligaţiei şi a înştiinţat despre aceasta cealaltă parte, obligaţia se va executa la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate.
(2) Cheltuielile sau riscurile suplimentare datorate schimbării domiciliului, sediului sau locului de activitate sînt
suportate de partea care le-a schimbat.

(1) Pentru executarea obligaţiei la noul loc de aflare a creditorului sau debitorului se cere, în mod
obligatoriu, ca partea ce-şi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate să înştiinţeze cealaltă parte. În cazul unei obligaţii
pecuniare, dacă creditorul îşi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate şi nu înştiinţează despre aceasta pe debitor,
atunci debitorul este în drept să presteze executarea la locul cunoscut, iar dacă în acest loc creditorul sau persoana împuternicită
de acesta lipseşte, atunci debitorul în măsura în care este posibil îşi va executa obligaţia prin consemnare (art.645). Dacă
obligaţia urma să se execute la locul de activitate al debitorului (locul de fabricare sau păstrare a bunurilor), atunci schimbarea
domiciliului sau sediului acestuia nu va determina schimbarea locului de executare.
(2) În sensul alin.2, partea care îşi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate va suporta toate
cheltuielile ocazionate de executarea obligaţiei la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate, cum ar fi de exemplu, cheltuielile
de transport, taxe vamale, prime de asigurare, etc. Asemenea cheltuieli vor fi suportate doar în măsura în care depăşesc
cheltuielile legate de executarea obligaţiei la vechiul domiciliu, sediu sau loc de executare.

Articolul 575. Termenul executării obligaţiei

(1) În cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia,
creditorul are dreptul de a pretinde oricînd executarea ei, iar debitorul este îndreptăţit să o execute oricînd. Dacă
datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei, debitorul trebuie să execute obligaţia
în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului.
(2) Dacă termenul de executare a obligaţiei este determinat, se consideră că creditorul nu poate cere executarea înainte
de termen. Debitorul însă poate executa obligaţia înainte de termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru
a refuza executarea. În cazul în care respinge executarea anticipată, creditorul este obligat să-l informeze imediat în
acest sens pe debitor şi să ia toate măsurile necesare pentru a evita prejudicierea lui.

(1) Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei obligaţii. În
marea majoritate a cazurilor termenul este fixat de părţi în contract. El fiind determinat de o dată calendaristică la care
debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de creditor (să plăteasca o sumă de bani, să predea o lucrare efectuată, să
predea un lucru, să remită posesia unui obiect, etc.) sau rezultă din natura contractului, adică din circumstanţele care
determină data la care creditorul va primi prestaţia datorată de către debitor (de exemplu, în cazul încheierii unui contract
privitor la vînzarea roadei viitoare, fără indicarea termenului, se subînţelege că livrarea acestea va avea loc la coacerea ei).
Dacă termenul de executare nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, atunci obligaţia este susceptibilă de
executare imediată. Aceasta înseamnă că debitorul este în drept de a-şi executa obligaţia în orice moment în cursul perioadei
stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, iar creditorul este obligat să primească executarea propusă de către
debitor. La rîndul său creditorul, este îndreptăţit de a cere executarea obligaţiei în orice moment de la data naşterii raportului
juridic obligaţional, iar debitorul este obligat de a o executa în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului, dacă datoria
de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei. În dependenţă de momentele specificate în acest
articol se apreciază dacă părţile şi-au executat obligaţiile în termen sau sunt în întîrziere.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, termenul de executare a obligaţiilor este presupus întotdeauna că s-a stipulat în favoarea
debitorului. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere executarea obligaţiei decît la împlinirea termenului stabilit, iar
debitorul este în drept de a executa obligaţia chiar şi înainte de expirarea acestuia. Această prezumţie îşi are suportul pe regula
generală de interpretare, potrivit căreia în caz de îndoială convenţia se interpretează în favoarea părţii care se obligă. Prin
derogare de la această regulă, termenul de executare poate fi stipulat în favoarea creditorului, în cazul în care acesta are motive
temeinice de a refuza executarea. Astfel de motive pot să rezulte din înţelegerea părţilor prin care creditorului i se acordă
dreptul de a cere executarea obligaţiei înainte de termen sau din prevederile legii ori din natura obligaţiei. Un exemplu de acest
gen este contractul de depozit, care acordă deponentului (creditorului) dreptul de a-şi ridica oricînd bunul depozitat, chiar şi
atunci cînd contractul prevede un termen de depozitare (art.1096 alin.1.). Uneori, termenul se stipulează în favoarea ambelor
părţi, adică atît al debitorului, cît şi al creditorului. O stipulaţie de acest gen se inserează în contractul de împrumut, căci aici
debitorul are interes să plătească numai la scadenţă, neavînd pentru moment suma necesară efectuării plăţii, iar creditorul are
interes să nu primească plata cu anticipaţie, pentru a nu pierde din dobînda la care este îndreptăţit. Chestiunea de a şti în
interesul cui este stipulat termenul prezintă importanţă din punctul de vedere al renunţării la termen, deoarece o atare renunţare
poate fi valabil făcută numai de către persoana în favoarea căreia s-a stipulat termenul, iar în ipoteza în care este prevăzut în
folosul ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul său decît prin acordul ambelor părţi. Renunţarea la termen produce
efecte întocmai ca şi împlinirea lui, în sensul că obligaţia devine imediat exigibilă.
 În finalul acestui articol, legea bazîndu-se pe considerente de protejare a părţii obligate, pune în sarcina
creditorului care respinge executarea anticipată, să-l informeze imediat pe debitor despre aceasta şi să întreprindă toate măsurile
necesare pentru a evita prejudicierea lui.

Articolul 576. Dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei înainte de termen

Chiar dacă, în favoarea debitorului, este stabilit un anumit termen de executare, creditorul poate
pretinde executarea imediată a obligaţiei în cazul în care debitorul se află în incapacitate de plată sau a redus garanţiile
convenite anterior, sau în genere nu lea putut prezenta, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

1. În principiu, debitorul nu este ţinut să-şi execute obligaţiile înainte de termen, cînd termenul de executare este stabilit în
favoarea sa. Ca excepţie, dispoziţiile prezentului articol decad debitorul din beneficiul termenului, în cazul în care există unul
din următoarele temeiuri:
a) Incapacitatea de plată a debitorului. Conform definiţiei date de art.2 al Legii insolvabilităţii (nr.632/2001), incapacitatea
de plată este situaţia debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente. Decăderea
debitorului din beneficiul termenului, în baza acestui temei, nu se produce prin simpla invocare de către creditor a incapacităţii
de plată a debitorului, ci trebuie ca această stare financiară a debitorului să fie confirmată printr-o hotărîre judecătorească. În
cazul debitorului-persoană fizică, creditorul este ţinut în mod preponderent să probeze incapacitatea de plată a debitorului, căci
în dependenţă de aceasta se va aprecia dacă prestaţia solicitată a devenit sau nu scadentă. Incapacitatea debitorului-persoană
fizică poate fi confirmată atît printr-un proces judiciar preliminar, cît şi în cadrul aceluiasi proces. În cazul în care debitorul este
o persoană juridică sau un întreprinzător individual, decăderea din beneficiul termenului nu are loc prin efectul unei simple
încetări a plăţilor, ci se produce numai după adoptarea de către instanţa de judecată a hotărîrii de intentare a procesului de
insolvabilitate, care are ca efect să facă exigibile toate datoriile persoanei insolvabile. Raţiunea pentru care datoriile debitorului
insolvabil devin exigile se bazează pe de o parte pe considerentul că creditorul nu acordă, în genere, un termen decît
întemeindu-se pe solvabilitatea debitorului, aşa încît termenul trebuie să cadă odată cu încetarea solvabilităţii. Pe de altă parte,
acest efect al insolvabilităţii se bazează pe necesitatea ca întregul pasiv al persoanei insolvabile să poată fi reglat şi licidat în
acelaşi timp, căci în caz contrar, şi-ar încasa creanţele numai creditorii cu creanţa exigibilă în momentul declarării
insolvabilităţii. Este de remarcat faptul că în cazul unei datorii solidare, incapacitatea de plată a unuia dintre debitorii solidari,
nu dă dreptul creditorului să urmărească pe ceilalţi codebitori, care nu sunt decăzuţi din beneficiul termenului.
b) Reducerea garanţiilor convenite anterior. După cum rezultă din textul acestui articol decăderea debitorului din beneficiul
termenului are loc în cazul în care debitorul a dat garanţii creditorului şi aceste garanţii sunt diminuate prin fapta sa. Observăm
că textul se referă numai la garanţiile convenite anterior, adică la garanţiile convenţionale, precum ar fi gajul sau ipoteca. În ce
priveşte creditorii chirografari, care nu dispun de o garanţie reală, ci doar de gajul general tacit asupra întregului patrimoniu al
debitorului, decăderea din beneficiul termenului nu operează, pentru că ei nu sunt garantaţi prin garanţii convenţionale. La fel
decăderea din beneficiul termenului nu se aplică la garanţiile legale, derivînd din puterea legii, în loc de a deriva din voinţa
expresă a părţilor sau dintr-o dispoziţie a legii care interpretează numai voinţa părţilor. Astfel, ea nu se aplică gajului legal
(art.467). Se consideră că garanţiile au fost reduse, cînd debitorul a scăzut prin fapta sa valoarea materială a bunului dat drept
garanţie. Astfel, va fi decăzut din termen, debitorul care după ce a ipotecat o casă, o dărîmă sau o lasă să se ruineze; sau
debitorul care ipotecînd o livadă, face tăieri extraordinare şi anticipate. Orice degradare, orice schimbare, orice act de proastă
administrare, constituie, în regula generală, o cauză de decădere din beneficiul termenului. Dacă reducerea garanţiilor provine
din faptul creditorului, care a neglijat, de exemplu, să îndeplinească anumite formalităţi pentru garantarea plăţii creanţei,
decăderea din termen nu va avea loc. La fel nu va avea loc decăderea din termen în cazul în care reducerea garanţiilor provine
dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră. În cazul în care pe lîngă garanţiile micşorate mai există şi alte garanţii, debitorul nu va
putea să înlocuiască garanţiile care au fost reduse cu alte garanţii sau să profite de faptul că garanţiile rămase sunt suficiente
pentru garantarea executării obligaţiei la termenul fixat. Diminuarea garanţiilor este o chestiune de fapt. Constatarea acestui fapt
trebuie să rezulte dintr-o hotărîre judecătorească.
c) Neprezentarea garanţiilor promise. Debitorul este decăzut din beneficiul termenului dacă nu a prezentat garanţiile promise
prin contract, deoarece acest caz trebuie asimilat cu acel cînd debitorul micşorează garanţiile ce le-a dat prin contract. Astfel,
debitorul este decăzut din beneficiul termenului, cînd a promis să aducă garanţia unei anumite persoane (fidejusiune) şi nu a
adus-o, în acest caz, debitorul nu poate să beneficieze de termen, aducînd garanţia altei persoane sau constituind ca garanţie un
gaj sau o ipotecă. Există diferenţă între cazul cînd debitorul a micşorat garanţiile date şi cazul cînd debitorul nu a dat garanţiile
promise, deoarece în primul caz, debitorul este decăzut din termen fără a avea dreptul să completeze sau să restabilească
garanţiile, iar în cel de-al doilea caz, pînă ce termenul nu a expirat, şi nu s-a pronunţat decăderea, debitorul poate da garanţiile
ce le-a promis şi pe care a întîrziat să le dea.
d) În alte cazuri prevăzute de lege, decăderea din beneficiul termenului are loc numai dacă există o prevedere expresă care să
acorde creditorilor o asemenea posibilitate. Astfel, conform art.45 alin.4 al Legii 1134/1997, creditorii societăţii pe acţiuni, în
termen de o lună de la data publicării hotărîrii cu privire la reducerea capitalului social, au dreptul să ceară de la societate
acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea înainte de termen a obligaţiilor societăţii. La fel în
caz de reorganizare a persoanei juridice, creditorii pot, în termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea
creanţelor (art.72 alin.2).
 Articolul 577. Dreptul debitorului de a amîna executarea obligaţiei

Debitorul are dreptul să amîne executarea obligaţiei atunci cînd şi în măsura în care nu poate
determina cu bună-credinţă cui trebuie să o execute.

În conformitate cu principiul executării corespunzătoare a obligaţiei, debitorul este ţinut să execute

obligaţia în momentul stabilit (art.572 alin.2). Prin derogare de la acest principiu, prevederile acestui articol acordă debitorului
dreptul să amîne executarea obligaţiei în cazul în care nu poate determina cu bună credinţă cui trebuie să o execute. Acest fapt
poate să constea în necunoaşterea de către debitor a numelui sau denumirii creditorului ori a persoanei împuternicite să
primească executarea; fie a domiciuliui, sediului sau locului de executare a obligaţiei; fie a datelor bancare ale creditorului la
care urmează să se transfere banii.
În cazul în care debitorul nu poate determina identitatea creditorului doar referitor la anumite părţi ale obligaţiei, atunci el va
putea amîna executarea doar în această măsură. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii divizibile cu pluralitate de creditori
(art.519), debitorul va putea amîna executarea obligaţiei în măsura în care nu cunoaşte identitatea unuia dintre creditori, iar în
privinţa celorlalţi creditori, el va fi obligat să o execute în termenele stabilite. Este de observat faptul că debitorul este
îndreptăţit să amîne executarea obligaţiei, doar în cazurile în care identitatea creditorului nu poate fi stabilită cu bună-credinţă,
adică din motive neimputabile lui. Totodată, se impune de a fi remarcat faptul că prevederile acestui articol constituie un drept
şi nu o obligaţie a debitorului de a amîna executarea, căci conform art. 645, debitorul în baza aceluiaşi temei, poate să
consemneze bunurile ce constituie obiectul obligaţiei. Cu alte cuvinte, debitorul are dreptul să aleagă, între amînarea executării
obligaţiei şi consemnare.

Articolul 578. Executarea obligaţiilor condiţionate

Dacă efectele unui act juridic depind de îndeplinirea unei condiţii, obligaţia devine scadentă în ziua
survenirii acesteia.

1. Obligaţiile condiţionale sunt acele obligaţii a căror apariţie sau încetare depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca
realizare (art.234). Privite sub aspectul efectelor lor, obligaţiile condiţionale pot suspensive, - cînd suspendă apariţia lor
(art.239) sau rezolutorii, - cînd întîrzie stingerea lor (art.240). Din felul în care sunt formulate prevederile acestui articol
rezultă că legiuitorul se referă doar la obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă, căci doar prin îndeplinirea unor asemenea
condiţii, obligaţia devine scadentă. Aşadar, prin realizarea condiţiei suspensive, obligaţia se consolidează, convertindu-se într-
o obligaţie pură şi simplă. Drept urmare, creditorul din ziua îndeplinirii condiţiei are dreptul de a pretinde plata de la debitor.
Dacă plata a fost deja efectuată de către debitor, atunci prin efectul îndeplinirii condiţiei ea va fi validată. În cazul în care,
bunul ce constituie obiect al executării este un bun frugifer, atunci fructele produse de acesta vor reveni creditorului
(dobînditorului), numai după momentul realizării condiţiei. Tot din acest moment începe să curgă termenul de prescripţie
extinctivă (art.272 alin.2). Îndeplinirea condiţiei prezintă interes şi din punct de vedere al suportării riscului pieirii fortuite,
care după regula generală cade în sarcina debitorului, pînă în momentul în care se realizează condiţia. Astfel, dacă un bun
cert care este vîndut sub condiţie suspensivă, piere pînă la îndeplinirea condiţiei, atunci debitorul va suporta singur pierderea;
cumpărătorul fiind eliberat de obligaţia de a plăti preţul.
Pînă la îndeplinirea condiţiei, creditorul nu poate face urmăriri, nici acte de executare, iar în cazul cînd a
primit, din eroare, plata înainte de îndeplinirea condiţiei, debitorul are dreptul să ceară restituirea conform regulilor plăţii
nedatorate. Totuşi, creditorul pînă la îndeplinirea condiţiei poate să înstrăineze bunul, să-l greveze cu sarcini reale (ipoteci,
servituţi, etc.), însă aceste înstrăinări sau constituiri de drepturi reale, vor rămîne valabile numai dacă condiţia se va îndeplini.
Dacă asemenea acte vor fi efectuate de către debitor, atunci ele vor fi menţinute, numai dacă nu se îndeplineşte condiţia, iar
dacă ea se îndeplineşte, ele vor fi rezolvite.

Articolul 579. Persoanele îndreptăţite de a primi executarea obligaţiei

(1) Debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor sau persoana împuternicită de acesta ori
către persoana împuternicită prin lege sau hotărîre judecătorească.
(2) În cazul în care executarea a fost făcută faţă de o persoană neîmputernicită, obligaţia se consideră
executată dacă creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta.

1. În covîrşitoarea majoritate a cazurilor, plata, pentru a fi liberatorie se face creditorului însuşi. Dar, după
cum arată codul în textul citat, plata poate fi făcută şi în mîinile împuternicitului creditorului, ceea ce prin efectul ficţiunii
reprezentării, înseamnă a o face creditorului însuşi. Acordarea împuternicirilor de a primi plata se efectuiază, - conform art.246
al.1, - prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de terţul în a cărui privinţă va avea loc
reprezentarea. Plata poate fi primită atît în baza unui mandat special (art.1032 al.1), cît şi în baza unui mandat general (art.1032
al.2), fiindcă primirea plăţii se consideră, în genere ca un act de administrare (art.198 al.2). Plata mai poate fi făcută şi faţă de
persoana care a fost indicată, de comun acord, prin convenţia părţilor, spre a primi plata. Creditorul creditorului sau altă
persoană arătată de părţi, poate în asemenea caz să primească plata, fără a putea însă, în principiu, să noveze datoria, nici s-o
remită debitorului, nici s-o compenseze, afară de cazul cînd părţile ar fi manifestat o intenţie contrară.
Deasemeni plata poate fi primită de către un reprezentant legal (părinţi, adoptatori, tutori sau curatori în
ceea ce priveşte plata pe care trebuie să o primească persoanele incapabile aflate sub ocrotirea lor; administratorii persoanelor
juridice) sau de către un reprezentant judiciar (administratorii fiduciari (art.88 al.1), lichidatorii persoanelor juridice (art.90),
etc).
În fine, plata poate fi făcută şi succesorilor în drepturi ai creditorului. Astfel, la moartea creditorului, plata
se poate face moştenitorilor săi, care în această calitate, au devenit creditori. Cesionarul unei creanţe fiind succesorul particular
al creditorului original este tot un creditor, astfel încît plata se va face în mîinile sale.
2. Plata făcută altor persoane decît celor sus arătate este, în principiu, nulă. Prin excepţie, plata făcută unei
persoane care nu are împuternicire de a primi pentru creditor, devine valabilă dacă creditorul o confirmă. Confirmarea plăţii
valorază mandat (ratihabitio mandatu aequiparatur) şi produce efect retroactiv începînd de la data efectuării plăţii.
Confirmarea creditorului poate să rezulte şi din fapte care indică intenţia creditorului de a renunţa la dreptul de a invoca
nulitatea plăţii făcute, cu condiţia ca voinţa de a confirma să fie certă şi evidentă (art.218 al.2). Conformarea poate fi atît
expresă cît şi tacită. Ca exemplu de confirmare tacită serveşte cazul în care terţul a primit o plată parţială, iar creditorul reclamă
de la debitor restul neplătit, sau cînd creditorul reclamă de la terţ, ceea ce a primit ca plată de la debitor.
Deosebit de confirmare, plata mai poate fi considerată ca valabilă, în cazul cînd creditorul a profitat de ea, adică a consumat
sau s-a folosit de plata primită. De pildă, cînd debitorul în loc să-i plătească creditorului său, a plătit creditorului acestuia. Plata
profită adevăratului creditor în măsura în care determină stingerea obligaţiei principale. Respectiv, cînd creditorul profită de
plata făcută unui terţ numai în parte, plata va fi valabilă numai pentru acestă parte.

Articolul 580. Plata făcută unui creditor incapabil

Dacă creditorul este incapabil, plata ce i se face personal nu este valabilă, cu excepţia cazului cînd
debitorul demonstrează că plata a profitat creditorului.

1. Cel ce primeşte o plată trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina, deoarece primirea plăţii înseamnă
stingerea creanţei, element activ al patrimoniului. Sancţiunea plăţii către un incapabil este nulitatea relativă, care duce la
consecinţa că debitorul va trebui să plătească din nou către cel împuternicit să primească plata pentru incapabil. Făcînd însă
aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, legea dispune că debitorul nu va fi ţinut să plătească a doua oară dacă
dovedeşte că plata a profitat creditorului, adică se află în patrimoniul acestuia fie lucrul plătit, fie echivalentul său. Deasemeni,
se consideră că lucrul plătit a profitat incapabilului, cînd se dovedeşte că l-a întrebuinţat în mod util şi rezonabil, inteligent după
cum l-ar fi putut întrebuinţa şi reprezentantul său legal. Plata făcută unui incapabil poate fi validată prin confirmarea făcută de
persoana ce a primit-o, după încetarea incapacităţii sale sau de către reprezentantul său legal.
Prin excepţie de la regula conţinută în acest articol, plata făcută unui incapabil este valabilă dacă a fost
făcută de debitor cu bună-credinţă, în necunoaşterea incapacităţii creditorului. Această soluţie are loc mai cu seamă atunci cînd
creditorul a devenit incapabil, fără ca debitorul să aibă cunoştinţă de această incapacitate. Totodată este necesar ca
necunoaşterea de către debitor a stării de incapacitate a creditorului să nu fie rezultatul unei imprudenţe sau neglijenţe din
partea debitorului.

Articolul 581. Executarea obligaţiei de către un terţ

(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta
poate fi executată şi de un terţ. În astfel de cazuri, creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru
debitor. Oferta de executare de către un terţ trebuie făcută în interesul debitorului şi nu doar în scopul de a schimba
creditorul.
(2) Creditorul poate refuza executarea propusă de către terţ dacă debitorul este împotriva unei astfel de executări.

1. Potrivit regulii generale conţinute în alin.1 al acestui articol, obligaţia poate fi executată de debitor sau de
un terţ. Aşadar, în primul rînd, este de observat că cel ţinut a face plata şi care o poate face este debitorul. El poate plăti în mod
valabil personal sau prin reprezentant. În al doilea rînd, plata poate fi făcută de o persoană ţinută împreună cu debitorul
(codebitorul solidar sau indivizibil) sau pentru debitor (fidejusorul (art.1146), comitentul pentru prepus (art.1403), părinţii
pentru copii lor minori (art.1406-1407), etc.). În al treilea rînd, plata poate fi făcută de o persoană interesată în efectuarea ei
(art.582). În al patrulea rînd, plata poate fi făcută şi de orice persoană neinteresată. În acest caz, terţul poate face plata fie în
numele debitorului, în cadrul unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie în nume propriu, spre exemplu
atunci cînd face o liberalitate debitorului cu ceea ce acesta datora creditorului său.
De la regula că plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele excepţii: a) cînd legea prevede în
mod expres că obligaţia poate fi executată doar de către debitor, afară de cazul în care părţile au convenit altfel. Astfel, conform
art.1036 alin.1, mandatarul este obligat să execute mandatul personal, dacă nu i se permite prin contract transmiterea
mandatului către un terţ. La fel, conform art.1091 al.1, depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului, să transmită
unui terţ spre depozitare bunul primit. b) cînd părţile au stabilit expres prin acordul lor de voinţă că plata nu poate fi făcută decît
de debitorul acelei obligaţii. c) cînd prin natura sa obligaţia poartă un caracter strict personal (intuituu personae), cum ar fi de
exemplu obligaţiile ce rezultă din contracte de creare a lucrărilor ştiinţifice, de artă, literare, etc.
Oricare ar fi persoana care face plata, creditorul este în principiu obligat s-o accepte. Pentru aceasta este
necesar ca plata făcută de către terţ să aibă ca obiect, exact bunul datorat de debitor. Astfel, dacă bunul datorat constă dintr-o
sumă de bani, plata trebuie să se facă în bani, iar nu în valori mobiliare sau în natură. Deasemeni, terţul trebuie să achite
obligaţia în întregime, neputînd să constrîngă pe creditor să primească o plată parţială a datoriei. Dacă creditorul refuză să
primească plata, debitorul sau terţul care efectuază plata pentru debitor, vor efectua plata prin consemnare.
Prevederile al.1 ale acestui articol stabilesc pentru terţul care efectuază plata condiţia ca oferta de executare
să fie făcută în interesul debitorului, adică în scopul stingerii obligaţiei pe care acesta o are faţă de creditor şi nu doar în scopul
schimbării creditorului primar. În raport cu debitorul terţul are aceleaşi drepturi ca şi creditorul pe care l-a plătit. Făcînd plata în
locul debitorului, terţul are împotriva acestuia o acţiune de regres (recursorie), a cărei justificare se găseşte în principiile
gestiunii de afaceri şi în cele ale îmbogăţirii fără justă cauză. Terţul va avea contra debitorului dreptul la regres numai în măsura
în care plata a profitat acestuia. În caz de exercitare a acţiunii de regres contra debitorului, acesta are dreptul să-i opună toate
excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului. Dacă după ce a efectuat plata, terţul nu a înştiinţat despre aceasta pe debitor
şi acesta a plătit deasemenea datoria, terţul nu va putea exercita acţiunea de regres împotriva debitorului, ci numai împotriva
creditorului.
2. Prevederile alin.2 constituie o excepţie de la regula înscrisă în alineatul precedent, după care creditorul
este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru debitor. Creditorul va putea uza de această excepţie ori de cîte ori
debitorul o va cere. Totodată trebuie ţinut cont de faptul că prevederea comentată constituie un drept şi nu o obligaţie a
creditorului în ceea ce priveşte neacceptarea plăţii propuse de către terţ, căci dacă creditorul nu va avea suficiente temeiuri de a
considera că debitorul îşi va executa obligaţia în mod corespunzător, el este în drept să refuze asemenea cereri ale debitorului.

Articolul 582. Satisfacerea creanţelor creditorului de către un terţ

Dacă creditorul supune urmăririi un bun ce aparţine debitorului, oric

e persoană care se află în riscul de a pierde anumite drepturi asupra bunului poate satisface creanţele creditorului fără
acordul debitorului. Prin satisfacerea creanţelor menţionate, terţul ia locul creditorului.

Operaţiunea descrisă în cadrul acestui articol este întîlnită în literatura de specialitate sub denumirea de
subrogaţie legală. Menirea acestei instituţii este de a proteja interesele terţilor în situaţia în care acestea sunt ameninţate de
urmărirea silită pornită de creditor asupra bunurilor ce aparţin debitorului, dar care se află în posesia şi folosinţa terţului. În
temeiul prezentului articol, terţa persoană are posibilitatea de a satisface creanţele creditorului fără acordul debitorului.
Totodată operaţiunea în cauză se poate produce şi fără consimţămîntul creditorului, întrucît pe creditor îl interesează plata
integrală a creanţei şi mai puţin persoana celui care o efectuază, căci prin conţinutul său asemenea obligaţii nu au un caracter
personal (intuituu personae). Dacă totuşi, creditorul va refuza să primească plata propusă de către terţ, atunci terţul care voieşte
să profite de efectele acestui articol va face o consemnare. Creanţa consemnată trebuie să fie achitată integral, căci după regulile
generale de executare a obligaţiilor, creditorul nu poate fi constrîns să primească o plată parţială.
Prin efectul subrogaţiei, terţul ia locul creditorului, adică dobîndeşte creanţa (pe care a plătit-o) cu toate
drepturile şi accesoriile ei. Aceasta înseamnă că subrogatul va avea nu numai acţiunea pe care creditorul plătit ar fi putut s-o
intenteze, în caz de neplată, împotriva debitorului, dar şi toate eventualele garanţii ale creanţei respective: gaj sau ipotecă.
Efectul translativ al subrogaţiei o apropie foarte mult de cesiunea de creanţă, însă spre deosebire de aceasta subrogaţia poate să
aibă loc şi fără consimţămîntul creditorului sau al debitorului, întrucît temeiul juridic al acesteia îl formează legea şi nu
convenţia părţilor. Deasemeni, în materie de subrogaţie nu este necesară notificarea către debitor cerută de art.564, precum şi
garantarea de către creditor a existenţei creanţei, căci subrogatul în caz de inexistenţă a creanţei, are numai acţiune în
repetiţiune pentru ce a plătit; el nu are acţiune în garanţie.
Exemple de aplicare practică a acestei prevederi pot fi întîlnite în cazul în care creanţa supusă urmăririi aparţine unor creditori
cu rang preferenţial diferit, dintre care creditorul cu rang de preferinţă inferior plăteşte creditorului cu rang de preferinţă
superior. Spre exemplu, un creditor chirografar plăteşte chitanţa unui creditor ipotecar sau un creditor ipotecar de rang inferior
plăteşte unui creditor ipotecar de rang superior, subrogîndu-se în rangul acestuia. Primul creditor are interes să plătească atunci
cînd creditorul cu rang preferenţial ameninţă să scoată în vînzare bunul asupra căruia poartă garanţia sa reală într-un moment la
care, prin preţul obţinut pentru bun, n-ar fi îndestulat decît creditorul cu rang preferenţial. Primul creditor, plătind pe cel cu rang
preferenţial, se subrogă în drepturile acestuia şi va putea aştepta pînă ce, prin vînzarea bunului, vor putea fi acoperite ambele
creanţe: şi cea pe care el a plătit-o pentru creditorul cu rang preferenţial şi propria sa creanţă. Un alt exemplu de subrogaţie
poate fi întîlnit în ipoteza în care dobînditorul unui bun gajat plăteşte pe creditoriul gajist, pentru a preîntîmpina urmărirea
bunului şi al păstra în patrimoniul său.

Articolul 583. Executarea obligaţiei pecuniare

 (1) Obligaţia pecuniară se exprimă în monedă naţională. Părţile pot conveni asupra unor obligaţii
pecuniare în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis prin lege.
(2) Dacă obligaţia pecuniară exprimată în valută străină trebuie executată pe teritoriul ţării,
executarea poate fi făcută în monedă naţională, cu excepţia cazului cînd executarea în valută străină a fost stipulată
expres. Se va lua în considerare rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei.

(1) Prevederile alin.1 ale acestui articol stabilesc cu titlu de regulă generală cerinţa ca obligaţiile pecuniare să fie exprimate în
monedă naţională. Această prevedere se află în strictă concordanţă cu principiile ce stau la baza funcţionării sistemului monetar
al Republicii Moldova, în deosebi cu principiul înscris în art.3 al Legii nr.1232/1995, care în mod imperativ stabileşte că
moneda naţională, leul moldovenesc, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. Exprimarea obligaţiei
pecuniare în monedă naţională se realizează prin stabilirea expresă în actul juridic generator de obligaţii a valorii prestaţiei în lei
(moldoveneşti). În cazurile în care părţile au stabilit valoarea prestaţiei în valută străină sau în unităţi monetare convenţionale,
atunci exprimarea obligaţiei pecuniare în valută naţională se va efectua conform cursului de schimb dintre aceste două valute.
Cu titlu de excepţie, legea permite părţilor de a conveni asupra unor obligaţii pecuniare în valută străină în măsura în care acest
lucru nu este interzis de lege. În acest sens, este de remarcat faptul că posibilitatea executării obligaţiei pecuniare în valută
străină este condiţionată de existenţa unei legi speciale, cum ar fi de exemplu: Legea nr.998/1992 care prevede posibilitatea
constituirii investiţiilor străine sub formă de valută liber convertibilă (art.art.3 şi 7); Instrucţiunea BNM nr.10018-25/1994 care
permite efectuarea vînzării mărfurilor prin intermediul magazinelor „duty-free” în valută liber convertibilă; Instrucţiunea BNM
nr.212/2000 care acordă agenţilor economici care activează în domeniul aviaţiei civile şi care au obţinut autorizaţia de încasare
a valutei străine în numerar, dreptul de a încasa valuta străină în numerar pentru serviciile acordate pasagerilor şi/sau
operatorilor aerieni ce sunt deserviţi pe Aeroportul Internaţional Chişinău, precum şi primirii valutei străine în numerar din
contul în valută străină pentru achitarea cheltuielilor suportate pe aeroporturile străine în cazul efectuării curselor neregulate
(charter) sau aterizării din motive tehnice; Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova,
aprobat prin Hotărîrea Consiliului de Administraţie al BNM, proces-verbal nr.2 din 13.01.1994, care permite efectuarea de plăţi
în valută străină în cadrul operaţiunilor curente internaţionale sau pentru deservirea angajamentelor private înregistrate la BNM
sau a creditelor sau garanţiilor de stat contractate prin Ministerul Finanţelor, etc.
(2) În conformitate cu principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor, obligaţiile pecuniare trebuie executate în valuta în
care sunt exprimate. Prin derogare de la acest principiu, prevederile alin. 2 ale articolului comentat acordă debitorului
posibilitatea de a executa obligaţia în monedă naţională, atunci cînd executarea obligaţiei pecuniare exprimate în valută străină
se înfăptuieşte pe teritoriul ţării. După cum se observă, posibilitatea de a opta între executarea obligaţiei în valută naţională sau
în valută străină aparţine doar părţii obligate, adică debitorului. Respectiv, creditorul nu poate să refuze primirea plăţii în valută
naţională sau să-l constrîngă pe debitor la executarea obligaţiei în valută străină. Această regulă are un caracter general şi se
aplică ori de cîte ori, executarea în valută străină n-a fost stipulată în mod expres. În cazul în care obligaţia pecuniară exprimată
în valută străină se va executa în monedă naţională, atunci la stabilirea cursului de schimb dintre valute, se va lua în
consideraţie rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din momentul executării obligaţiei.

Articolul 584. Prestaţia în cazul modificării ratei de schimb

(1) Dacă înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de schimb a valutei de plată
faţă de valuta de cont, debitorul este obligat să efectueze plata conform cursului de schimb existent la data executării
dacă contractul nu prevede altfel. În cazul unei reforme monetare, se va aplica rata de schimb a valutelor existentă la
data reformei monetare.
(2) Partea care este în întîrziere suportă riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare.

(1) De regulă, plata obligaţiilor pecuniare se face întotdeauna cu o cantitate de monedă care la valoarea ei
nominală este egală cu suma arătată în contract, chiar dacă între momentul încheierii contractului şi al plăţii a intervenit o
sporire sau scădere a valorii reale. Prin urmare, schimbarea valorii monedei, nu are influenţă asupra sumei stipulate, astfel că
debitorul este valabil liberat dacă plăteşte cantitatea de monedă pe care s-a angajat să o plătească. Această regulă exprimă ideea
că obligaţiile avînd ca obiect o sumă de bani se calculează în momentul executării lor, în funcţie de valoarea înscrisă pe monedă
şi nu în raport cu puterea ei reală de cumpărare. Deseori, contractanţii stabilesc obligaţiile pecuniare în valută străină, datorită
riscurilor majore ce decurg, pe de o parte, din fluctuaţia monetară, iar pe de altă parte, din instabilitatea preţurilor. În acest
context, valuta străină inserată în contract poartă denumirea de valută de cont şi are menirea de a servi drept etalon pentru
evaluarea la scadenţă a cantităţii de monedă de plată necesară pentru plata obligaţiei pecuniare. În cazul în care, înainte de
scadenţă se modifică rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci conform prevederilor alin.1 ale acestui
articol, obligaţia pecuniară se va executa conform ratei de schimb existentă la data executării, dacă părţile n-au prevăzut o altă
dată. Inserarerea în contract a unei asemenea stipulaţii face ca variaţiile de curs suferite de valuta de plată (care prin ipoteză este
mai instabilă) să nu afecteze valoarea reală a creanţei vînzătorului sau, după caz, a prestatorului de servicii ori a executantului
de lucrări, deoarece debitorul trebuie să deconteze un număr de unităţi de plată care să corespundă sumei exprimate în valuta de
cont. În consecinţă, numărul unităţilor de plată va creşte proporţional cu devalorizarea acelei monede şi va scădea în
eventualitatea reevaluării acesteia.
 În eventualitatea unei reforme monetare, obligaţiile pecuniare exprimate în semne băneşti devenite
inutilizabile se vor executa în valuta nou întrodusă, conform ratei de schimb a valutelor din momentul petrecerii reformei
monetare. Astfel, în cazul în care un agent economic din Republica Moldova trebuie să execute faţă de un partener străin o
obligaţie pecuniară în mărci germane (scoase din circulaţie începînd cu data de 01.01.2001), atunci el va fi ţinut să execute
obligaţia în moneda nou-introdusă (euro), conform ratei de schimb dintre aceste valute existente la data petrecerii reformei
monetare, adică a introducerii monedei euro. Dacă moneda scoasă din circulaţie a fost inserată în contract în calitate de valută
de cont, atunci obligaţia pecuniară se va executa conform regulilor expuse mai sus, în dependenţă de noua valută de cont.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, riscul schimbării ratei de schimb a valutei de plată este în sarcina părţii care
se află în întîrziere. Astfel, dacă debitorul în mod culpabil nu execută obligaţia pecuniară în termenul stabilit şi ulterior are loc o
creştere a ratei de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci debitorul va fi ţinut să-şi onoreze obligaţia conform
ratei de schimb din momentul plăţii, plătind în acest sens o cantitatea de monedă mai mare decît cea pe care ar fi plătit-o la
scadenţa obligaţiei. Dacă plata n-a fost efectuată în termenul stabilit, din motive imputabile creditorului şi între timp s-a produs
o devalorizare a valutei de plată, atunci creditorul va suporta riscul acestei deprecieri, fără de a putea pretinde plata conform
ratei de schimb din momentul scadenţei obligaţiei.

Articolul 585. Rata dobînzii

În cazul în care, conform legii sau contractului, obligaţia este purtătoare de dobîndă, se plăteşte o
dobîndă egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei dacă legea sau contractul nu prevede o altă rată.

Spre deosebire de vechile reglementări ale Codului civil din 1964, care practic interziceau plătirea dobînzilor (art.199), actualul
Cod civil instituie o regulă diametral opusă, prin care prevede posibilitatea plătirii dobînzilor. Dobînda prevăzută de acest
articol are un caracter comensatoriu şi reprezintă o remuneraţie pentru folosirea capitalului acordată de către creditor
debitorului. Ea se aplică în toate cazurile în care, conform legii sau contractului obligaţia este purtătoare de dobîndă. Cu titlu
exemplificativ pot fi aduse următoarele situaţii în care legea prevede că obligaţia este purtătoare de dobîndă: emisiunea
obligaţiunilor de către societăţile pe acţiuni (art.163 alin.3); vînzarea drepturilor litigioase (art.802 alin.1); depozitul bancar (art.
1224 alin.1); contul curent bancar (art.1232 alin.1), etc. Deasemeni, obligaţia poate fi purtătoare de dobîndă în cazurile
prevăzute de contract, cum ar fi de exemplu în cazul contractului de împrumut (art.869 alin.1); credit bancar (art.1236), etc.
Mărimea dobînzii se stabileşte fie nemijlocit de către norma juridică prin care obligaţia este declarată purtătoare de dobîndă, fie
de către contract. În lipsa unor asemenea prevederi, dobînda se stabileşte într-o mărime egală cu rata de refinanţare a Băncii
Naţionale a Moldovei. Este de remarcat faptul că dobînda prevăzută de acest articol se deosebeşte conceptual de dobînda
prevăzută la art.619. Astfel, în timp ce dobînda prevăzută de acest articol are o natură compensatorie şi constituie o remuneraţie
pentru folosirea capitalului, dobînda prevăzută de art.619 are un caracter de sancţiune şi se aplică doar pentru perioada în care
debitorul se află în întîrziere. La fel se impune de a fi remarcat faptul că dobînda prevăzută de acest articol se aplică doar pentru
obligaţiile care, conform legii sau contractului sunt purtătoare de dobîndă, iar dodînda prevăzută de art.619 se aplică tuturor
obligaţiilor pecuniare neexecutate în termen.

Articolul 586. Prioritatea plăţilor efectuate de către debitor

(1) În cazul în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii similare, iar suma plătită nu
este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor, se stinge datoria pe care o indică debitorul în momentul efectuării
plăţii. Dacă debitorul nu face o astfel de precizare, se stinge datoria care a ajuns prima la scadenţă.
(2) În cazul în care creanţele au devenit scadente concomitent, se stinge în primul rînd datoria a cărei
executare este mai împovărătoare pentru debitor. Dacă creanţele sînt la fel de împovărătoare, se stinge mai întîi creanţa
care oferă creditorului garanţia cea mai redusă.
(3) Dacă nici unul din criteriile propuse la alin. (1) şi (2) nu pot fi aplicate, plata se impută tuturor
obligaţiilor proporţional.
(4) Cu sumele plătite de debitor, în cazul în care sînt insuficiente pentru acoperirea integrală a
datoriei scadente, se acoperă în primul rînd cheltuielile de judecată, pe urmă dobînzile şi alte obligaţii de plată şi, la
urmă, obligaţia principală (capitalul).

(1) Prevederile acestui articol sunt menite să soluţioneze situaţiile de conflict care ar putea să apară în cazul
în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii de aceiaşi natură, iar plata pe care o efectuiază nu este suficientă
pentru stingerea tuturor datoriilor. O asemenea situaţie este întîlnită în literatura de specialitate sub denumirea de imputaţia
plăţilor. După cum rezultă din prevederile alin.1 ale acestui articol, pentru ca imputaţia plăţii să aibă loc nu este suficient doar
ca să existe mai multe datorii, ci mai trebuie ca aceste datorii să fie similare, adică de aceiaşi natură, cum ar fi de exemplu bani
sau alte bunuri fungibile. Obligaţiile care au ca obiect bunuri individual determinate (certe) sau bunuri de natură deosebită,
precum vin şi grîne, nu pot da loc la imputare, deoarece nu se poate imputa o plată făcută în vin asupra unei datorii în grîne,
debitorul neputînd să plătească altceva decît ceea ce datorează. În principiu, imputaţia plăţilor se face prin acordul părţilor. Însă
în lipsa unui atare acord, imputaţia se face de către debitor prin indicarea datoriei ce voieşte a o stinge. În cazul în care debitorul
nu face o astfel de precizare, atunci imputaţia se înfăptuieşte în temeiul legii, prin stingerea datoriei care a ajuns prima la
scadenţă. Dacă această datorie este deja prescrisă, atunci ea nu este supusă imputării legale, deoarece datoriile naturale nu sunt
exigibile niciodată.
(2) În eventualitatea în care debitorul nu face uz de facultatea de a alege datoria care să se stingă prin
imputaţiune, iar acestea sunt scadente în acelaşi moment, atunci conform alin.2, plata se va imputa în primul rînd, asupra
aceleia dintre datoriile ajunse la scadenţă care este mai împovărătoare pentru debitor. Ca aplicaţiuni ale acestei reguli,
imputaţiunea se va face asupra datoriei care produce dobînzi, iar nu asupra celei care nu produce, iar dacă două datorii produc
ambele dobînzi, imputaţia se va face asupra aceleia care produce dobînzile cele mai mari. În caz de concurs între două datorii
dintre care una este contractată cu clauză penală, imputaţiunea se va face cu preferinţă asupra acestei datorii, faţă de cealaltă. În
caz de concurs între două datorii dintre care una este exclusiv personală debitorului, iar cealaltă solidară, imputaţiunea se va
face asupra datoriei personale, deoarece datoria solidară este mai puţin oneroasă pentru debitor decît datoria personală. În caz
de concurs între două datorii dintre care una este necontestată, iar alta contestată, imputaţiunea se va face asupra datoriei
necontestate, deoarece este considerată a fi mai oneroasă. Dacă există concurs între două datorii, dintre care una este contestată
printr-un titlu executoriu, imputaţia legală se va face asupra datoriei constatate prin titlu executoriu, de preferinţă faţă de cea
constatată printr-un titlu neexecutor. Dacă în concurs se află două datorii dintre care pentru una s-a început executarea silită,
imputaţia se va face asupra acestei datorii cu preferinţă faţă de cealaltă. În cazul în care sunt la fel de împovărătoare, se va
imputa creanţa care oferă creditorului garanţia cea mai redusă. Astfel, în cazul în care creanţele au aceiaş rată a dobînzii, însă
sunt garantate în mod diferit, atunci se va stinge creanţa care este garantată într-o măsură mai mică decît calaltă.
(3) Pentru ipoteza în care datoriile sunt egale sub toate aspectele, alin.3 al acestui articol dispune ca imputaţiunea plăţii să se
facă proporţional asupra tuturor.
(4) Raţiunea prevederilor alin.4 este că debitorul nu trebuie să aibă posibilitata să micşoreze capitalul care produce dobînzi,
înainte de a plăti dobînzile şi alte cheltuieli pe care creditorul le-a suportat în legătură cu executarea obligaţiei. Părţile pot însă
să consimtă ca plata să se impute mai întîi asupra capitalului şi apoi asupra dobînzilor. Însă prin întoducerea în contract a unei
asemenea clause, debitorul va fi ţinut să achite dobînzile doar pînă la data la care a fost stinsă obligaţia de bază, astfel încît
dobînda existentă la această dată nu va mai putea creşte.

Articolul 587. Executarea obligaţiei în rate

(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel, debitorul poate executa obligaţia
în rate numai cu consimţămîntul creditorului.
(2) Dacă există vreun litigiu privind o parte din obligaţie, creditorul nu poate refuza partea care nu
se află în litigiu propusă de debitor, cu excepţia cazului în care, din cauza neexecutării sau executării necorespunzătoare
a părţii în litigiu a obligaţiei, creditorul pierde interesul pentru întreaga prestaţie.

1. Ideia de bază conţinută în al.1 al acestui articol este că orice prestaţie datorată de către debitor este prezumată a fi
indivizibilă; debitorul neputîndu-se libera de executarea obligaţiei decît prin executarea integrală a prestaţiei la care s-a obligat.
Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care obiectul plăţii ar fi divizibil prin natura sa, spre exemplu o sumă de bani. În
cazul în care obiectul obligaţiei este format din mai multe prestaţii succesive, fiecare prestaţie se consideră ca o datorie
distinctă, cum ar fi de exemplu, plata unei chirii pe fiecare lună.
De la regula indivizibilităţii plăţii, textul de lege comentat admite unele excepţii. O primă excepţie este în
cazul în care executarea fracţionată a obligaţiei rezultă dintr-o prevedere a legii. Spre exemplu, în cazul decesului debitorului
care lasă mai mulţi moştenitori, datoria se va diviza între ei proporţional cotei fiecăruia în activul succesoral (art.1540 al.1). La
fel o prestaţie indiviză poate deveni divizibilă în cazul operării unei compensaţii, căci prin stingerea creanţelor reciproce pînă la
concurenţa celei mai mici dintre ele, creditorul creanţei celei mai mari va primi o plată parţială (art. 652).
O altă excepţie de la regula indivizibilităţii plăţii, este atunci cînd prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă.
Spre exemplu, în cazul în care părţile unui contract de fidejusiune au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca
creditorul să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei (art.1159 al.2). Deasemeni,
creditorul poate accepta fracţionarea plăţii şi ulterior încheierii contractului, renunţînd astfel la beneficiul pe care îl acordă
principiul indivizibilităţii, întru-cît norma în cauză este supletivă şi nu imperativă.
În fine, textul de lege citat prevede ca o excepţie de la regula indivizibilităţii, cazurile în care obligaţia prin natura sa poate fi
executată în mod fracţionat. Astfel, este cazul predării de către antreprenor, în diverse rate, a lucrărilor ascunse ale unei
construcţii.

Art. 588. Refuzul unei alte prestaţii

Creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decît cea datorată. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care
prestaţia propusă are o valoare mai mare.

Regula conţinută în acest articol constituie o aplicaţie a principiului consacrat de art. 572 al.2 C.civ., în conformitate cu care
creditorul are dreptul la „executarea corespunzătoare a obligaţiei”, adică la executarea în natură a acesteia. Dispoziţia în cauză
este firească, întru-cît creditorul are dreptul să obţină bunul asupra căruia a convenit, pentru că anume pe acesta a înţeles să-l
aibă iar nu pe altul. Faptul că debitorul propune o prestaţie de o valoare mai mare decît cea convenită, nu constituie un temei de
a-l impune pe creditor să accepte o altă prestaţie. Spre exemplu, vînzătorul în calitatea sa de debitor al obligaţiei nu-l poate sili
pe cumpărător să recepţioneze în schimbul unor produse de calitatea II, produse de calitatea I sau de calitate superioară.
De la regula stipulată mai sus există şi anumite excepţii. Astfel, în cazul în care bunul piere din culpa debitorului, datoria de a
transmite bunul se transformă în mod necesar într-o datorie de a transmite echivalentul bănesc al bunului. La fel, obligaţia de
restituire a fructelor se transformă într-o obligaţie bănească, atunci cînd restituirea acestora este imposibilă. O altă excepţie este
în cazul dării în plată (art.643 alin.2), cînd creditorul primeşte în mod voluntar o altă prestaţie, decît cea la care debitorul s-a
obligat.

Art. 589. Standardul calităţii

În cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţia cel
puţin de o calitate medie.

Dispoziţia acestui articol constituie o interpretare a intenţiei presupuse a părţilor contractante, în cazul cînd ele nu au făcut o
indicaţie precisă a calităţii prestaţiei. Această normă supletivă se aplică doar în privinţa bunurilor determinate generic, deoarece
doar în cazul acestei categorii de bunuri se poate ridica problema calităţii prestaţiei. În asemenea situaţii, debitorul nu este ţinut
să predea bunuri de calitate optimă, dar nici nu se poate libera prin predarea unora de calitate inferioară. Calitate bunului predat
trebuie să fie medie.
În privinţa bunurile individual determinate, această prevedere nu este aplicabilă, deoarece bunurile individual determinate se
transmit creditorului în starea în care se găsesc la data cînd se efectuiază plata, chiar dacă la acest moment ele au suferit careva
schimbări sub aspectul calităţii.

Art.590. Prestaţia în cazul bunurilor determinate generic

Dacă obiectul datorat este doar generic determinat, debitorul răspunde, atît cît este posibilă executarea din bunuri de
acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale.

Raţiunea acestui articol se bazează pe considerentul că bunurile generice din punct de vedere juridic nu pot să piară (genera
non pereunt), ci pot fi înlocuite unele cu altele. Astfel, cînd obiectul obligaţiei de a da constă dintr-o cantitate de bunuri
generice, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor. El va trebui să le înlocuiască, pe cît este
posibil, cu alte bunuri de acelaşi gen, iar dacă înlocuirea nu este posibilă, atunci el va răspunde faţă de creditor prin plata
daunelor-interese.
Cu totul alta este situaţia în cazul bunurilor individual determinate, care se predau în starea în care se află la momentul predării.
Cînd obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul este liberat prin predarea lucrului în starea în care se afla la
momentul predării. El nu răspunde de pierderea bunului şi nici de stricăciunile suferite de acesta, dacă nu s-au produs prin fapta
sau neglijenţa sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă şi dacă, find vorba de o obligaţie contractuală, nu fusese
pus mai înainte în întîrziere, chiar în acest din urmă caz el nu răspunde dacă poate dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă
i-ar fi fost predat.

Articolul 591. Contractul de creditare a consumatorului

(1) Contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de creditare constituie un act unit (interdpendent) cînd creditul este
destinat finanţării preţului de cumpărare şi ambele contracte trebuie considerate ca o unitate economică. Există unitate
economică mai ales atunci cînd cel care acordă creditul se foloseşte, la pregătirea sau încheierea contractului de
creditare, de colaborarea vînzătorului.
(2) Într-un contract de creditare a consumatorului, debitorul poate refuza rambursarea creditului în măsura în care
excepţiile decurgînd din contractul oneros legat de contractul de creditare l-ar îndreptăţi la refuzul prestaţiei faţă de
vînzător.

(1) În mod obişnuit, contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de credit constituie două contracte de sine stătătoare, care îşi
produc efectele independent unul de altul. Însă, în cazul în care creditul este destinat finanţării preţului de cumpărare, atunci
ambele contracte sunt privite de către legiuitor ca un act unit (interdependent), necătînd la faptul că se înfăţişează sub forma a
două înscrisuri separate. Unitatea economică a celor două contracte se apreciază ţinîndu-se cont de împrejurările în care a fost
încheiat contractul, cum ar fi de exemplu, acordurile de colaborare dintre vînzător şi finanţator privitor la vînzarea mărfurilor în
credit, reclama comună, disponibilitatea finanţatorului de a oferi credite numai pentru mărfurile produse sau comercializate de
către anumiţi comercianţi, etc. Legiuitorul accentuează în mod deosebit că unitatea economică există mai ales atunci, cînd
finanţatorul se foloseşte de colaborarea vînzătorului în procesul de încheiere a contractului de creditare.
(2) Caracterul interdependent al contractului de creditare cu cel de vînzare-cumpărare îndreptăţeşte debitorul să refuze
rambursarea creditului, în măsura în care vînzătorul nu-şi execută obligaţiile asumate prin contractul de vînzare-cumpărare.
Astfel, dacă vînzătorul livrează numai o parte din marfă, atunci cumpărătorul va fi ţinut să ramburseze doar costul mărfii
primite. La fel, se va proceda şi în alte cazuri de executare necorespunzătoare a obligaţiilor de către vînzător. Cu alte cuvinte,
caracterul interdependent al acestor două contracte îndreptăţeşte pe debitor să invoce faţă de creditor acele excepţii, care în
cazul în care aceste contracte n-ar constitui un act unit el nu le-ar putea invoca.

Art. 592. Costurile executării obligaţiei

Costurile executării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Potrivit dispoziţiilor acestui articol, cheltuielile de executare a obligaţiei cad în sarcina debitorului, deoarece plata avînd ca scop
liberarea debitorului, este firesc ca acesta să sufere toate cheltuielile. Dar, norma înscrisă în acest articol poartă un caracter
supletiv, astfel că părţile pot conveni şi altefel, adică să suporte aceste cheltuieli în egală măsură sau să le atribuie doar în
sarcina creditorului. În anumite situaţii însăşi legea atribuie cheltuielile de executare în sarcina uneia din părţi. Spre exemplu, în
materie de depozit, cheltuielile necesare păstrării bunului cad în sarcina deponentului (creditorului), iar nu a depozitarului, adică
a debitorului (art. 1088 al.3 C.civ.). Cheltuielile de executare pot să constea din: cheltuielile legate de eliberarea chitanţei de
executare (art.644 C.civ.), cheltuielile efecuate cu transportul mărfurilor la locul de predare, cheltuielile efecuate cu ocazia
numărării, măsurării sau cîntăririi bunurilor. Sunt de asemenea în sarcina debitorului cheltuielile actelor accesorii pe care le
poate atrage după sine plata, etc.

S e c t i u n e a a 2-a
INTIRZIEREA CREDITORULUI

Articolul 593. Dispoziţii generale cu privire la întîrzierea creditorului

(1) Creditorul este în întîrziere atunci cînd nu acceptă fără un temei legal prestaţia scadentă ce i se
oferă.
(2) În cazul în care pentru executarea prestaţiei este necesară o acţiune din partea sa, creditorul este
în întîrziere dacă prestaţia îi este oferită, iar el nu efectuează acea acţiune.
(3) Debitorul nu poate fi în întîrziere în măsura în care creditorul este în întîrziere.

(1) Prin întîrzierea creditorului se înţelege refuzul acestuia de a primi prestaţia ce-i datorează debitorul şi pe
care acesta i-o oferă în armonie cu prevederile legale sau cu clauzele contractuale. Pentru ca creditorul să fie pus în întîrziere
este necesar, în primul rînd, ca debitorul să ofere o prestaţie conformă cu condiţiile obligaţiei, adică o prestaţie care să
corespundă sub toate aspectele condiţiilor stabilite prin actul juridic din care a luat naştere obligaţia (cantitate, calitate, loc,
timp, mod de executare, etc.). Dacă prestaţia oferită este neconformă cu condiţiile obligaţiei, creditorul este îndreptăţit pe temei
legal, să refuze acceptarea unei asemenea prestaţiei. Astfel, creditorul poate refuza acceptarea unei prestaţii în rate (art.587) sau
a unei alte prestaţii decît cea datorată (art.588). La fel, creditorul poate refuza executarea obligaţiei de către un terţ, dacă
debitorul s-a obligat personal s-o execute (art.581 alin.1) sau dacă debitorul este împotriva executării obligaţiei de către terţ
(art.581 alin.2), etc. În al doilea rînd, este necesar ca creditorul să refuze acceptarea prestaţiei fără un temei legal. Se
consideră că creditorul refuză acceptarea prestaţiei fără un temei legal, dacă legea sau contractul nu-l îndreptăţesc să refuze
prestaţia oferită, precum şi dacă nu este împiedicat de careva cauze independente de voinţa lui. Din acest punct de vedere,
neexecutarea obligaţiei se datorează comportamentului culpabil al creditorului.
(2) Potrivit alin.2 al acestui articol, creditorul este deasemeni în întîrziere, atunci cînd nu săvîrşeşte actele în
absenţa cărora debitorul nu-şi poate executa prestaţia datorată. Actele pe care trebuie să le săvîrşească creditorul pentru a primi
prestaţia de la debitor, pot fi prevăzute de lege sau contract ori rezultă din uzanţele comerciale sau esenţa obligaţiei. Spre
exemplu, dacă în conformitate cu prevederile contractului, cumpărătorul şi-a asumat obligaţia de a primi bunurile la locul de
aflare a vînzătorului şi de a le transporte cu mijloace proprii, atunci neprezentarea sa la locul stabilit şi neasigurarea transportării
bunurilor vor fi calificate ca întîrziere a creditorului. La fel creditorul se află în întîrziere, cînd refuză să elibereze chitanţă sau
să restituie titlul original, debitorului care s-a declarat gata să execute obligaţia (art.644 alin.3).
(3) Din momentul punerii în întîrziere a creditorului, încetează întîrzierea debitorului şi respectiv din acest
moment încetează şi răspunderea debitorului pentru întîrziere şi neexecutare a obligaţiilor asumate. Dacă creditorul refuză să
accepte doar o parte din prestaţia oferită de către debitor, atunci el se află în întîrziere doar pentru acea parte. Dacă o parte din
obligaţie a fost refuzată în baza unui temei legal, iar alta fost refuzată fără temei, atunci creditorul se află în întîrziere numai
pentru partea refuzată fără temei legal, iar pentru cealaltă parte se află în întîrziere debitorul. Aceste circumstanţe prezintă o
importanţă deosebită pentru stabilirea răspunderii fiecăreia dintre părţi.
 Articolul 594. Imposibilitatea temporară de a primi executarea

Dacă termenul de executare nu este stipulat sau dacă debitorul are dreptul să execute obligaţia
înainte de termen, creditorul nu este în întîrziere atunci cînd, timp de 7 zile, este lipsit de posibilitatea de a accepta
prestaţia oferită, cu excepţia cazului în care debitorul l-a informat din timp despre executare.

Articolul 595. Obligaţia creditorului la despăgubire

Creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întîrzierea acceptării prestaţiei.

Articolul 596. Răspunderea debitorului în caz de întîrziere a creditorului

Dacă creditorul este în întîrziere, debitorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiei numai în cazul
în care nu a prestat din intenţie sau din culpă gravă.

Articolul 597. Efectele întîrzierii creditorului

(1) Indiferent de vinovăţia sa în întîrziere, creditorul:

a) este obligat să compenseze debitorului cheltuielile suplimentare necesare păstrării obiectului de contract şi oferirii
executării;
b) suportă riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului;
c) nu poate beneficia de dobînzi pentru datoria pecuniară faţă de el.
(2) Dacă debitorul este obligat să predea fructele bunului ori să compenseze valoarea lor, această obligaţie nu se
răsfrînge asupra fructelor obţinute în timpul întîrzierii creditorului.

S e c t i u n e a a 3-a
PROTECTIA DREPTULUI
LA EXECUTAREA OBLIGATIEI

Articolul 598. Dreptul creditorului de a-şi conserva creanţa

Creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea
drepturilor sale.

Creditorii chirografari (creditorii a căror creanţă nu este asigurată cu garanţii reale) îşi pot satisface creanţele din patrimoniul
debitorului doar atunci cînd acesta este solvabil. În caz contrar, ei vor suporta riscul de a nu-şi putea satisface creanţa. Pentru a
evita ca la scadenţă debitorul să apară ca fiind lipsit de elemente active în patrimoniul său, adică să fie insolvabil, legea acordă
creditorilor chirografari anumite mijloace de conservare a patrimoniului debitorului lor. Aceste măsuri, după cum reiese şi din
conţinutul art.198 al.1, constau în preîntîmpinarea pierderii unui drept subiectiv din patrimoniul debitorului. Exemplu de
măsuri conservatorii pot servi: a.) cererile de punere a sechestrului asigurator pe anumite bunuri ale debitorului, atunci cînd
există temerea justificată că aceste bunuri vor fi ascunse, deteriorate sau înstrăinate de către debitor; b.) cererile de înregistrare a
unui imobil, în ipoteza în care debitorul dobîndeşte dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil şi neglijează
să-l înregistreze; c.) cererea de a se lua măsuri de conservare a averii succesorale; d.) dreptul de a interveni în procesele pornite
împotriva debitorului lor uzufructuar cu privire la încetarea uzufructului pentru abuz de folosinţă, etc. Pe lîngă aceste măsuri
propriu-zis conservatorii, legea mai acordă creditorilor dreptul de a exercita în numele debitorului acţiunea oblică, care în
esenţă are ca scop tot conservarea patrimoniului debitorului.
Pentru luarea măsurilor de conservare a patrimoniului debitorului, creditorul trebuie să facă dovada că are un interes serios şi
legitim. Un asemenea interes este prezent atunci cînd, prin neglijarea sau refuzul de a-şi exercita drepturile, debitorul este
ameninţat de insolvabilitate sau î-şi agravează insolvabilitatea existentă.

Articolul 599. Acţiunea oblică

(1) Creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita
drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite.
 (2) Creditorul nu poate exercita drepturile şi acţiunile care sînt exclusiv personale ale debitorului.
(3) Creanţa trebuie să fie lichidă şi exigibilă cel tîrziu la momentul examinării acţiunii.

1. Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului
său atunci cînd acesta refuză sau omite să şi le exercite. Această acţiune se mai numeşte indirectă, pentru faptul că este
exercitată de către creditor în locul debitorului său, dar care are acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de debitor. Astfel,
dacă debitorul are dreptul să intenteze o acţiune în revendicarea unui bun sau pentru plata unei creanţe, dar neglijează să-şi
exercite dreptul, atunci pe calea acţiunii oblice o va face creditorul, în numele debitorului, deci indirect.
Pentru exercitarea acţiunii oblice este necesară întrunirea următoarelor condiţii: a.) În primul rînd, creanţa
pe care o are creditorul trebuie să fie certă, adică fermă, existenţa ei să nu dea naştere la discuţii; să fie lichidă, adică să aibă
cuantumul determinat; şi să fie exigibilă, adică ajunsă la scadenţă, iar nu suspendată printr-un termen sau printr-o condiţie;
b.)În al doilea rînd, creditorul trebuie să fie inactiv, adică să refuze sau să omită exercitarea drepturilor sau acţiunilor sale. Dacă
debitorul a cărui inactivitate justificase intervenţia creditorului îşi schimbă atitudinea, atunci el poate prelua acţiunea pornită de
creditor, iar creditorul poate rămîne în proces, alături de debitor, pentru a-şi apăra propriile sale interese. Creditorul nu este
îndreptăţit să exercite acţiunea oblică în cazul în care debitorul îşi exercită el însuşi drepturile şi acţiunile. c.) În al teilea rînd,
este necesar ca creditorul să aibă un interes serios şi legitim. Această condiţie fiind impusă de art.598 pentru luarea oricărei
măsuri de conservare a patrimoniului debitorului, inclusiv şi pentru exercitarea acţiunii oblice.
2. Pe calea acţiunii oblice creditorul poate exercita, în general, toate drepturile şi acţiunile ce fac parte din
patrimoniul debitorului, cum ar fi de exemplu: acţiunea în plata unei creanţe, acţiunea în anularea unui act juridic, acţiunea în
repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, acţiunea în recunoaşterea unui drept de uzufruct, servitute sau superficie,
acţiunea în rezoluţiunea unui contract de vînzare-cumpărare pentru neplata preţului, etc. Ca excepţie de la această regulă, nu pot
fi exercitate pe calea acţiunii oblice drepturile care în virtutea unui text de lege sau a naturii lor, sunt considerate ca fiind
excusiv personale ale debitorului. În această categorie intră: a.) drepturile personale nepatrimoniale, cum ar fi: acţiunile de
stare civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti, etc. b.) drepturile patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere
subiectivă din partea titularului lor, întemeiată pe raţiuni de ordin moral, cum ar fi de pildă, acţiunea în revocarea unei donaţii
pentru ingratitudine, renunţarea la o succesiune, etc. c.) drepturile avînd un caracter neurmăribil: dreptul la pensie de întreţinere,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie.
3. După regula generală conţinută în alin.1 al acestui articol, acţiunea oblică poate fi intentată doar în cazul
în care sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de acest articol, inclusiv şi cerinţa ca creanţa să fie lichidă şi exigibilă. Ca
excepţie, prevederile alin.3, permit ca acţiunea oblică să fie intentată chiar şi în cazul în care creanţa nu este lichidă şi exigibilă,
dar care va dobîndi aceste caractere cel tîrziu la momentul examinării.

Articolul 600. Excepţiile opuse creditorului care a intentat acţiune oblică

Cel împotriva căruia a fost intentată acţiune oblică poate opune creditorului toate excepţiile
opozabile propriului creditor.

Persoana împotriva căreia este intentată acţiunea oblică beneficiază în raport cu creditorul de aceleaşi drepturi ca şi în raport cu
propriul său creditor. În acest context, terţul pîrît poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut
opune propriului creditor, cum ar fi de exemplu invocarea nulităţii actului juridic în temeiul căruia a luat naştere creanţa ce stă
la baza acţiunii oblice; invocarea termenului de prescripţie a acţiunii oblice sau opunerea unei compensaţiei, etc. Pîrîtul poate
dispune de drepturile sale şi după promovarea acţiunii oblice. Astfel, el poate încheia o tranzacţie de împăcare cu propriul său
creditor; aceasta va fi opozabilă reclamantului dacă nu va avea un caracter fraudulos.

Articolul 601. Efectele acţiunii oblice

Toate bunurile obţinute în baza acţiunii oblice intră în patrimoniul debitorului şi beneficiază tuturor
creditorilor acestuia.

Exercitînd acţiunea oblică, creditorul exercită, în realitate, acţiunea debitorului său. Sîntem în prezenţa
exerciţiului unei acţiuni în numele şi pe contul debitorului. Hotărîrea pronunţată în urma promovării acţiunii oblice este
opozabilă debitorului numai cînd el a fost introdus în proces. În schimb, acea hotărîre este opozabilă tuturor creditorilor,
indiferent dacă le este sau nu favorabilă. În cazul în care creditorul exercită cu succes acţiunea oblică, se va evita micşorarea
patrimoniului debitorului, căci prin efectul acţiunii oblice, bunurile asupra cărora purta dreptul ce era ameninţat cu pieirderea
este readus în patrimoniul debitorului. Drept urmare, aceste bunuri vor servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor
chirografari, fără ca creditorul care a exercitat acţiunea oblică să aibă vreun drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori. De
aceea se spune că acţiunea oblică este, prin efectele sale, o acţiune colectivă, conservînd gajul general, garanţie comună a
tuturor creditorilor aceluiaşi debitor.
 Capitolul V
EFECTELE NEEXECUTĂRII OBLIGAŢIEI

Articolul 602. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei

(1) În cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat
astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
(2) Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă.
(3) Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l
eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia cazurilor cînd, datorită unor circumstanţe obiective,
creditorul pierde interesul pentru executare.
(4) Dreptul creditorului de a cere despăgubiri în locul prestaţiei se exercită în condiţiile suplimentare de la art.609.
Creditorul poate cere despăgubiri pentru întîrzierea executării obligaţiei doar în condiţiile suplimentare privind
întîrzierea prevăzute la art.617. În cazul unui contract sinalagmatic, creditorul poate cere despăgubiri pentru
neexecutarea obligaţiei debitorului doar după rezoluţiune, conform art.737.

1. Acest articol instituie regula potrivit căreia debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat creditorului ca urmare a
neexecutării obligaţiilor asumate.
Neexecutarea obligaţiei contractuale antrenează răspunderea civilă contractuală, atunci cînd se întrunesc condiţiile stabilite de
lege, exceptînd temeiurile de exonerare sau limitare a răspunderii.
Pentru neexecutarea definitivă a obligaţiei contractuale debitorul va plăti daune interese compensatorii, iar pentru simpla
întîrziere a executării va plăti daune-interese moratorii.
2. Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în momentul stabilit (art. 572 alin. 2).Astfel,
obligaţia privind predarea unor bunuri trebuie să corespundă tuturor cerinţelor cantitative şi calitative:transmiterea trebuie să se
efectueze în termenii stabiliţi, bunurile trebuie să corespundă condiţiilor de asortiment stipulate de părţi(corelaţia după modele,
varietăţi, măsuri, culori sau alte particularităţi), în completivitatea asortimentului sau în completivitatea determinată de uzanţele
circuitului de afaceri sau alte cerinţe înaintate tradiţional, în garnitură completă, dacă părţile sau înţeles astfel, în ambalajul
corespunzător, potrivit standardelor şi cerinţelor tehnice permise.
Neexecutarea obligaţiei contractuale este omisiunea debitorului de a săvîrşi prestaţia care constituie obiectul obligaţiei
asumate. Neexecutarea poate fi totală sau parţială. Efectele juridice sînt diferite reieşind din felul neexecutării, precum şi din
faptul, ce fel de obligaţii n-au fost executate: dintr-un contract unilateral sau sinalagmatic. Dacă obiectul obligaţiei este
indivizibil sau obligaţia este neexecutată în mare parte, o executare parţială echivalează unei neexecutări totale. O executare
defectuoasă (de o calitate inferioară celei convenite, depistarea unor vicii care fac inutilizabil obiectul prestaţiei), precum şi o
executare tardivă (în special atunci, cînd obligaţia prin natura sa sau prin convenţia părţilor trebuia executată într-un anumit
termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă) se asimilează cu neexecutarea obligaţiei. Executarea este defectuoasă şi în cazul,
cînd în aparenţă pare a fi executată corespunzător, însă nu corespunde clauzelor speciale, negociate în contract.
În fiecare caz de neexecutare se va ţine cont de cauzele acesteia. Astfel, neexecutarea poate avea loc din cauza:
- imposibilităţii executării;
- alte motive.
Pentru ambele situaţii creditorul trebuie să decidă asupra alegerii comportamentului propriu în vederea asigurării intereselor
sale din acest contract, precum şi modul de executare a prestaţiei corelative.
3 Principiul executării reale(în natură) a obligaţiei presupune că debitorul trebuie să execute acele acţiuni sau să se abţină de la
anumite acţiuni, care constituie conţinutul obligaţiei. De aici poate fi dedusă şi următoarea regulă: neadmiterea înlocuirii
executării obligaţiei printr-o compensaţie bănească cel puţin atîta timp, cît creditorul mai păstrează interesul faţă de executarea
în natura specifică a obligaţiei.În acest mod se vor apăra în mare măsură interesele creditorului care adesea nu are altă
posibilitate de a-şi satisface necesităţile sale în mărfurile, lucrările sau serviciile de o anumită categorie, decît prin impunerea
debitorului la executarea în natură. Respectarea acestui principiu este îndeosebi importantă în condiţiile relaţiilor de piaţă cu
participarea agenţilor economici-monopolişti.
Codul civil conţine norme care vin să confirme importanţa şi necesitatea executării în natură a obligaţiei, printre care
menţionăm: creditorul obligaţiei de a face are dreptul, atunci cînd debitorul nu execută obligaţia, să execute el însuşi sau să
încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului(art.620); în cazul neexecutării de către
debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară predarea forţată a bunului (art.622); cumpărătorul este în
drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru
protecţia drepturilor cumpărătorului, în special dacă cumpărătorul nu poate achiziţiona acele bunuri de la alte persoane sau
dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect(art.782) ş.a.
În raporturile civile delictuale de asemenea se aplică principiul reparării în natură a prejudiciului, pe cît este cu putinţă acest
lucru.
Orice încălcare a obligaţiei se reduce fie la neexecutarea totală a obligaţiei, fie la executarea necorespunzătoare a acesteia.În
dependenţă de aceste împrejurări, legiuitorul a stabilit soluţii diferite.În baza alineatului comentat, dacă obligaţia n-a fost
executată în modul corespunzător, debitorul nu este eliberat de executarea acesteia în natură, chiar dacă pentru încălcările
comise a fost impus la repararea prejudiciului. Excepţie servesc cazurile, cînd creditorul pierde interesul pentru
executare.Pierderea interesului de către creditor faţă de executarea obligaţiei are drept efect eliberarea debitorului şi obligarea
lui la repararea prejudiciului (de exemplu art. 757 alin. (2), art. 1139 alin.( 3), art. 1140). La fel, dacă creditorul nu are interes
faţă de o prestaţie executată parţial, debitorul poate fi obligat la plata despăgubirilor ca pentru o neexecutare totală (art.art. 609
alin.(2); 709 alin(3)).Renunţul creditorului la primirea unei executări tardive trebuie făcut pînă la acceptarea de facto a acesteia.
Dacă iniţial a acceptat executarea, iar ulterior declară că a pierdut interesul faţă de executare, ultima manifestare de voinţă nu va
avea nici un efect juridic. Trebuie de remarcat că renunţarea creditorului la primirea unei executări tardive din cauza pierderii
interesului are drept consecinţă fie modificarea, fie rezilierea contractului. Din această cauză renunţarea trebuie făcută în forma
corespunzătoare, cerută de lege pentru valabilitatea acelui contract.
Sîntem în prezenţa executării necorespunzătoare în cazul cînd antreprenorul execută lucrarea cu vicii sau cu depăşirea
termenului stipulat, utilizează materiale necalitative, obligaţia este executată în volum mai mic, decît s-a negociat, cumpărătorul
achită cu întîrziere preţul în baza contractului,vînzătorul vinde mărfuri necalitative, serviciile prestate sînt defectuoase etc.Cu
toate că poate fi impus la repararea prejudiciului şi plata clauzei penale, în condiţiile respectării art.626 alin.(1), debitorul nu se
eliberează de obligaţia de remediere a bunurilor vîndute sau înlocuirea acestora cu altele calitative, de executarea lucrării,
construcţiei pînă la finisare etc.Dacă în contractul sinalagmatic o parte execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă şi
nu întreprinde eforturi suplimentare pentru a remedia defectele executării, creditorul poate, după expirarea unui termen
rezonabil pe care l-a stabilit pentru remediere să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza
termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii(art.709 alin.(1).
În cazul neexecutării totale a obligaţiei, debitorul se eliberează de executarea obligaţiei în natură, fiind ţinut să repare
prejudiciul astfel cauzat.Neexecutare totală există atunci, cînd, de exemplu, antreprenorul nu a efectuat nici una din acţiunile la
care se obligaseră în baza contractului, vînzătorul nu a transmis nici o parte din cantitatea bunurilor ce constituiau obiectul
prestaţiei, comisionarul nu a executat obligaţia în baza contractului, altfel spus părţile rămîn în situaţia preexistentă contractului.
Se va califica drept neexecutare a contractului şi situaţiile în care debitorul a întreprins careva acţiuni întru executarea acestuia,
însă fără nici un rezultat, de exemplu antreprenorul a transportat o anumită cantitate de materiale de construcţie la locul
executării construcţiei, mandatarul a purces, fără succes, la căutarea contragenţilor cu care urma să încheie acte juridice în
numele şi interesul mandantului.Repararea prejudiciului se va efectua în condiţiile suplimentare, prevăzute la alin.(4) al
articolului 602.
Principiul executării în natură a obligaţiei trebuie să se respecte în cadrul tuturor raporturilor contractuale, fie între persoane
fizice, fie cu participarea persoanelor juridice.
4. Creditorul poate pretinde despăgubiri în locul prestaţiei doar dacă a stabilit anterior debitorului un termen rezonabil pentru
executare, făcîndu-i o somaţie, în condiţiile, prevăzute de art. 609. Dacă debitorul întîrzie să execute obligaţia, creditorul poate
pretinde daune-interese moratorii doar dacă a pus debitorul în întîrziere, în condiţiile şi cu excepţiile prevăzute de art. 617.
Atunci, cînd neexecutarea sau executarea necorespunzătoare rezultă dintr-un contract sinalagmatic, creditorul poate cere
rezoluţiunea (rezilierea) contractului doar dacă notifică debitorul într-un termen rezonabil. Ca urmare a rezoluţiunii (rezilierii)
creditorul are dreptul la plata despăgubirilor. Dacă nu se poate cere rezoluţiunea (rezilierea) contractului, creditorul este în drept
să pretindă reducerea proporţională a obligaţiei sale corelative ( art.746 alin . 1).

Articolul 603. Vinovăţia debitorului

(1) Debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau
contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
(2) Este nulă orice stipulaţie care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă gravă.

1. Tradiţional, noţiunea vinovăţiei ca element al răspunderii civile era inspirată din dreptul public (intenţie, imprudenţă,
vinovăţie mixtă) şi era calificată drept atitudinea psihică a persoanei ce a comis prejudiciul faţă de rezultatele dăunătoare ale
comportamentului său. Această concepţie însă, trebuie supusă revizuirii reieşind din specificul relaţiilor de drept privat.
Articolul comentat stabileşte regula, în baza căreia debitorul poartă răspundere pentru acţiunile sau omisiunile comise cu
vinovăţie (cu excepţiile corespunzătoare). Vinovăţia nu este definită prin normele Codului civil. Articolul comentat stabileşte
doar formele acesteia:
- dolul (intenţia);
- culpa (imprudenţa sau neglijenţa). Culpa se mai clasifică în: culpă gravă şi culpă uşoară (neînsemnată).
Criteriul orientativ după care vom delimita formele vinovăţiei contractuale se reduce la compararea acţiunilor sau inacţiunilor
debitorului contractual cu un model de comportament abstract, specific unei persoane diligente, adică omul cu capacitate medie,
omul normal, prudent şi disciplinat, raţional, bunul proprietar(nu şi excelentul proprietar, deoarece o asemenea diligenţă ar fi
imposibil de realizat), care acţionează cu grijă în raport cu interesele celorlalţi membri ai societăţii şi respectă regulile de
convieţuire socială.
Vinovăţia poate fi definită ca: ne luarea de către debitor a tuturor măsurilor posibile pentru preîntîmpinarea urmărilor negative a
comportamentului său, măsuri necesare în dependenţă de specificul obligaţiei asumate şi condiţiile reale ale circuitului civil.
Măsurile ce se impun a fi luate în vederea executării corespunzătoare a obligaţiei trebuie raportate la nivelul de precauţie şi
diligenţă, necesară în asemenea împrejurări, de exemplu, depozitarul trebuie să asigure păstrarea bunului potrivit condiţiilor
contractului în încăperi corespunzătoare, să nu admită interacţiunea cu alte bunuri capabile să-i diminueze calitatea, să asigure
temperatura necesară, aerisirea încăperilor, să ia măsuri antiincendiare şi împotriva sustragerilor.
De principiu, formele vinovăţiei civile nu au relevanţă la aplicarea răspunderii, căci răspunderea civilă e cîrmuită de alte
principii, decît cele din dreptul public, şi anume:
- răspunderea civilă poate fi antrenată şi pentru cea mai uşoară culpă, iar în unele cazuri şi fără vină;
- cuantumul despăgubirilor se stabileşte în dependenţă de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea
vinovăţiei.
Prin excepţie, formele vinovăţiei pot avea un rol determinant la aplicarea sau stabilirea limitelor răspunderii civile.
Dolul reprezintă acţiuni sau omisiuni intenţionate ale debitorului, îndreptate spre neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiei sau crearea situaţiei de imposibilitate a executării. De regulă, dolul se deduce din
comportamentul debitorului: distrugerea intenţionată a bunurilor, refuzul expres de a executa obligaţiile contractuale etc. Însă
nu tot timpul comportamentul vădit ilicit al debitorului denotă intenţia acestuia, de exemplu, neachitarea contravalorii bunului
procurat nu este neapărat rezultatul unei omisiuni intenţionate.
Dacă vinovăţia debitorului se manifestă prin dol, acesta va fi ţinut să repare şi prejudiciul imprevizibil (art. 610 alin. 5).
Nu urmează de confundat dolul ca formă a vinovăţiei cu dolul – viciu al consimţămîntului la încheierea actului juridic civil.
Cupla gravă presupune situaţia cînd debitorul fie prevede posibilitatea producerii rezultatului dăunător, dar speră evitarea
acestuia, fie nu prevede acest rezultat, deşi este conştient de faptul că comportamentul lui poate provoca acest rezultat.
Debitorul nu manifestă nici cel mai mic grad de diligenţă şi precauţie, pe care trebuie să-l manifeste orice participant la circuitul
civil, nu ia nici cele mai elementare măsuri în scopul executării corespunzătoare a obligaţiei.
În mod practic, deosebirea între dol şi culpă gravă este dificil de a o efectua. Este şi motivul pentru care legiuitorul, limitînd, în
anumite situaţii răspunderea debitorului, indică drept condiţie obligatorie vinovăţia sub forma dolului sau culpei grave,
cumulîndu-le (art. 596, 860, 1019, 1049, 1083, 1087, 1101, 1138, 1142, 1385, 1404 ş.a).
Cupla uşoară este forma culpei, la care debitorul, în procesul executării obligaţiei sale nu dă dovadă de acea precauţie, stăruinţă
care i se poate pretinde în virtutea naturii obligaţiei şi condiţiilor circuitului civil şi, ca rezultat, nu sînt luate toate măsurile
necesare pentru executarea acelei obligaţii.
Pentru aprecierea vinovăţiei debitorului nu are relevanţă calităţile lui personale sau atitudinea sa psihică în raport cu fapta
ilicită.
În baza alin. (1) deducem că debitorul poate fi tras la răspundere şi în lipsa vinovăţiei sale, atunci cînd legea sau contractul
prevede, sau dacă astfel reiese din conţinutul sau natura raportului civil. Răspunderea fără vină este instituită în apărarea
intereselor creditorului şi, totodată, nu înseamnă o răspundere nelimitată. În aceste situaţii temeiuri de eliberare de răspundere
sînt: forţa majoră, intenţia părţii vătămate sau alte temeiuri, prevăzute de lege. Vom exemplifica prin cîteva situaţii:
- producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs cu vicii, chiar şi în lipsa vinovăţiei, cu
excepţiile prevăzute de lege (art. 1425);
- pe durata întîrzierii, debitorul răspunde şi pentru cazul fortuit, cu excepţia cînd prejudiciul s-ar fi produs
chiar dacă obligaţia era executată în termen (art. 618);
- reprezentatul (debitorul) răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat
executarea contractului ca pentru propria vină (art. 604). Legea poate să prevadă cazurile, cînd răspunderea o va purta
reprezentantul sau prepusul;
- prejudiciul cauzat persoanei fizice prin aplicarea măsurilor de răspundere penală, administrativă, prevăzută
de art. 1405, se va repara de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor care au aplicat aceste măsuri;
- prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către
o autoritate publică se repară integral de autoritatea publică, în condiţiile art.1404.
A nu confunda aceste situaţii cu răspunderea subsidiară a ocrotitorilor (reprezentanţilor legali) pentru prejudiciul cauzat de
minor, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu. În acest caz vina ocrotitorului (supraveghetorului) se prezumă şi se reduce la
lipsa supravegherii ori educării minorului, supravegherea necorespunzătoare a incapabilului (art. 1407, 1408).
2. Părţile în contract pot stabili clauze cu privire la răspundere. Prin contract răspunderea poate fi micşorată, diminuată numai
cît priveşte culpa uşoară, fiindcă în baza alin.(2) orice stipulaţie prin care debitorul se eliberează anticipat de răspundere în caz
de dol ori cuplă gravă este nulă.Însă legislaţia civilă reglementează situaţii, cînd nici culpa uşoară nu poate limita ori exclude
răspunderea.
Un caz special este prevăzut de art. 1431 care se referă la relaţiile cu participarea consumatorilor şi producătorilor. Din această
normă reiese că orice convenţie, prin care răspunderea producătorului este limitată ori exclusă cu anticipaţie este nulă. Deci, în
aceste cazuri, părţile nu pot negocia nici limitarea răspunderii în caz de culpă uşoară. O normă similară este prevăzută de art.
988 alin.(3) -transportul de persoane. În relaţiile de transport putem vorbi şi despre o limitare de altă natură a răspunderii
cărăuşului, de exemplu, în transportul aerian internaţional pentru pierderea bagajelor şi mărfurilor, valoarea cărora nu a fost
declarată special, răspunderea transportatorului este limitată la 250 franci pentru 1 kg şi 5 mii de franci de pasager pentru
obiectele, a căror supraveghere o păstrează pasagerul (art. 22 al Convenţiei pentru unificarea unor reguli privitoare la
transportul aerian internaţional, Varşovia, 12.10.1929; Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului 766/1996).
Atunci cînd vinovăţia este o condiţie obligatorie a răspunderii civile, debitorul este cel care va demonstra lipsa vinovăţiei
sale sau vinovăţia creditorului (a unui terţ) în neexecutarea obligaţiei. Creditorul, însă, trebuie să facă proba comportamentului
ilicit al debitorului şi existenţa prejudiciului, precum şi legătura cauzală dintre comportament şi prejudiciu. Proba acestor
elemente poate fi făcută prin dovada contractului şi a nerespectării obligaţiilor contractuale. Însuşi dovedirea acestora
presupune că debitorul nu şi-a executat obligaţiile contractuale cu vinovăţie. Astfel, la baza răspunderii civile este pusă
prezumţia vinovăţiei debitorului pînă la proba contrară.
Temeiurile ce exclud vina debitorului sînt:
- forţa majoră şi cazul fortuit (cu excepţiile prevăzute de lege);
- vina creditorului (a unui terţ) care exclude total sau parţial răspunderea debitorului.
Dacă prejudiciul a fost cauzat în parte datorită circumstanţelor pentru care debitorul nu poartă răspundere şi în parte datorită
unor împrejurări imputabile lui, acesta va răspunde numai în măsura în care pagubele au fost cauzate de împrejurările din cea
de-a doua categorie (vezi comentariul art.1008 alin.4)
Alte împrejurări cum ar fi inexperienţa, nepriceperea, eroarea, necunoaşterea legii nu servesc temei de exonerare.Dacă
profesionalizmul debitorului are relevanţă cît priveşte calitatea executării obligaţiei, atunci conduita debitorului trebuie
comparată cu modelul de comportament al unui profesionist, avîndu-se în vedere regulile de prudenţă şi diligenţă care
cîrmuiesc profesia respectivă. În condiţiile unei industrializări continue, exigenţele înaintate faţă de profesionişti sînt mai mari
pe măsura specializării debitorului într-un anumit domeniu. Mai mult decît alţii,specialistul ar trebui să-şi autoaprecieze
propriile capacităţi şi aptitudini.
Eroarea este de fapt şi de drept. Eroarea de fapt, ca falsă reprezentare a realităţii nu are efecte în planul răspunderii civile.
Aceasta poate însemna o slabă dezvoltare a facultăţilor intelectuale a individului şi drept consecinţă un grad scăzut de
cunoaştere, însă dacă este probată existenţa discernămîntului, neexecutarea obligaţiei este imputabilă. Eroarea de fapt este
considerată drept consecinţă a neglijenţei şi imprudenţei. La fel, eroarea de drept, altfel spus ignorarea sau necunoaşterea legii
nu poate servi drept scuză, în special pentru acel debitor, care acţionează într-un anumit domeniu, care necesită de a se informa
asupra exigenţelor legii.
Exonerarea totală de răspundere a debitorului prin intermediul clauzelor de nerăspundere este posibilă, cu excepţia domeniilor
unde legea interzice expres (art. art. 719 alin.(1), lit. g); 988 alin. (3) ş.a.).

Articolul 604. Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului

Debitorul răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului în
aceeaşi măsură ca pentru propria vină dacă legea nu prevede că răspunde terţul. Prevederile art.603 alin.(2) nu se
aplică.

Articolul comentat reglementează un temei al răspunderii pentru fapta altuia şi anume răspunderea debitorului pentru vina:
- reprezentantului său;
- a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului.
Majoritatea drepturilor şi obligaţiilor civile pot fi exercitate prin intermediul unui reprezentant, excepţie făcînd cazurile
expres prevăzute prin lege sau care reiese din natura raportului juridic (art.241 alin.5). Scopul reprezentării este încheierea de
către reprezentant a actelor juridice unilaterale sau bilaterale în numele şi interesul reprezentatului, în limitele împuternicirilor
sale.Convenţiile încheiate de reprezentant sînt acţiuni volitive proprii ale acestuia care totodată dau naştere, modifică sau sting
drepturi şi obligaţii civile ale reprezentatului.
Reprezentarea poate fi benevolă (convenţională, în baza mandatului, inclusiv reprezentarea comercială) şi obligatorie
(reprezentarea legală).
Părinţii sînt reprezentanţii legali ai copiilor lor şi acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice,
inclusiv în autorităţile administraţiei publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de împuterniciri speciale (art.61 alin.
(2) al Legii nr.1316/2000). Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane fizice
şi juridice, inclusiv în instanţa de judecată, fără mandat (art.32, alin.2).Deşi articolul 604 se întitulează “Răspunderea pentru
fapta reprezentantului legal şi a prepusului”, scopul acestuia nu este să reglementeze, în parte, raporturile cu participarea
reprezentanţilor legali stricto sensu, deoarece:
- restricţiile prevăzute de lege (art.art.42, 43) , stabilite în apărarea intereselor celor reprezentaţi exclud la
maxim încheierea actelor juridice prin care aceştea obţin calitatea de debitor;
- mecanismul, reglementat de art.604 face inexplicabil faptul, cum un minor sau tutelatul ar fi ţinut să
răspundă pentru vina reprezentantului său legal.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este exercitată prin administratorul său care prin lege sau prin actul de constituire
este desemnat să acţioneze, în raporturile cu terţii, în numele şi pe seama persoanei juridice.Raporturile dintre persoana juridică
şi cei care alcătuiesc organele sale executive sînt supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire
nu prevede altfel. Pe de altă parte, organele de conducere a persoanei juridice nu sînt subiecte distincte de drept, ci sînt parte a
persoanei juridice, actele lor fiind recunoscute drept acte ale persoanei juridice.Astfel, în raporturile civile de obligaţii persoana
juridică- debitor poartă răspundere pentru actele organelor sale de conducere.
Actele încheiate de reprezentantul în baza mandatului, în limitele împuternicirilor acordate, generează răspunderea
reprezentatului. Dacă un act juridic este încheiat de o persoană în numele şi interesul altei persoane fără a avea împuterniciri sau
cu depăşirea acestora, reprezentatul va răspunde doar dacă confirmă ulterior acest act. În caz contrar reprezentantul, la alegerea
celeilalte părţi va executa actul juridic sau va repara prejudiciul cauzat astfel (cu excepţia cazului cînd cealaltă parte ştia sau
trebuia să ştie despre lipsa împuternicirilor (art.250)).
Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi
executată şi de un terţ (art.581). Este important de a stabili corect în ce cazuri o obligaţie poate fi încredinţată spre executare
unui terţ şi care sînt urmările neexecutării acesteia, de exemplu, vînzătorul poate pune în sarcina producătorului, cu care este în
relaţii juridice, să expedieze bunurile fabricate direct cumpărătorului. Tot vînzătorul poate pune în sarcina cumpărătorului
achitarea plăţii pentru acele bunuri direct producătorului.
Din conţinutul art.581 deducem că, de regulă, o obligaţie poate fi executată de un terţ în numele şi în interesul debitorului, iar
prin excepţie debitorul este obligat să execute personal.Excepţia trebuie să fie prevăzută prin lege, condiţiile contractului sau să
reiasă din natura obligaţiei. Astfel, în contractul de depozit depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului să
transmită unui terţ spre păstrare bunul primit (art.1091 alin.1). Dimpotrivă, antreprenorul sau prestatorul este obligat să
efectueze prestaţia personal doar atunci cînd această obligaţie reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei, însă
supravegherea şi răspunderea ei o conservă în orice caz (art.936).
O obligaţie poate fi încredinţată spre executare unui terţ, indiferent de calitatea pe care o au participanţii la aceste
raporturi:persoane fizice sau juridice.Orice debitor conştiincios şi cu raţiune atunci cînd încredinţează unui terţ executarea
obligaţiei către creditor, trebuie să prevadă posibilitatea unei executări necorespunzătoare a acesteia şi poate lua măsuri
asigurătorii în acest sens.
La o privire mai atentă observăm că pentru a obţine o executare corespunzătoare a obligaţiei, debitorul urmează să dea anumite
instrucţiuni terţului iar acesta trebuie să le execute întocmai. Între ei apare, deci, un raport de prepuşenie, unde debitorul este
comitentul, iar terţul,căruia i se încredinţează executarea are calitatea de prepus.Sîntem în prezenţa unui raport de prepuşenie ce
apare în baza contractului de mandat, unde mandatarul (terţul) nu se bucură de iniţiativă şi autonomie în exercitarea însărcinării
primite şi acceptă să-şi desfăşoare activitatea sub direcţia, îndrumarea, controlul şi supravegherea mandantului
(debitorului).Mandatarul este obligat să îndeplinească indicaţiile mandantului (art.1040 alin.1).Acest raport trebuie să existe în
momentul neexecutării obligaţiei încredinţate de către prepus şi, totodată, nu presupune contactul direct şi permanent al
comitentului cu prepusul său.
Articolul 604 reglementează răspunderea contractuală a comitentului şi a prepusului faţă de creditor, iar răspunderea delictuală
a acestora este reglementată de art.1403.
Creditorul, fiind obligat să primească executarea propusă de terţ pentru debitor (art.581) şi descoperind ulterior o executare
necorespunzătoare va avea dreptul de a trage la răspundere fie debitorul, fie terţa persoană, în dependenţă de circumstanţele
concrete.În baza articolului comentat, de regulă debitorul este cel, ce urmează să răspundă, însă prin lege poate fi obligat să
răspundă terţul.Excepţii de acest fel sînt întîlnite foarte rar (vezi comentariul art.1084). Reieşind din caracterul imperativ al
art.604, debitorul şi creditorul nu pot stipula în contract clauza, în baza căreia terţul este persoana ce va răspunde pentru
neexecutarea obligaţiei încredinţate lui. Acest fapt trebuie să fie reglementat doar prin lege specială. Norma articolului 604
confirmă faptul, că necătînd la aceea că o obligaţie poate fi executată de un terţ, raportul juridic apărut între debitor şi creditor
se menţine în măsura în care se poate invoca o executare necorespunzătoare.
Răspunderea pentru acţiunile terţului are la bază aceleaşi principii, ca şi răspunderea pentru fapta proprie a
debitorului.Interesele creditorului nu pot fi neglijate sau puse în pericol prin simpla înlocuire a executantului obligaţiei, iar
protecţia corespunzătoare a acestor interese se va atinge doar dacă debitorul va purta răspundere pentru acţiunile terţului ca
pentru propriile acţiuni.Debitorul răspunde pentru vinovăţia terţului ca pentru propria vină, adică dacă la executarea unui
contract debitorul urma să răspundă indiferent de vină, tot astfel va răspunde şi atunci, cînd a încredinţat executarea unui terţ.
Dacă debitorul este chemat să răspundă , însă, numai în caz de intenţie sau culpă gravă, încredinţînd executarea unui terţ, va
răspunde doar atunci cînd terţul a comis o neexecutare prin intenţie sau culpă gravă.La fel, în cazurile cînd în baza legii este
chemat să răspundă terţul, răspunderea lui nu va exceda sau nu va fi mai limitată decît răspunderea debitorului însuşi.Astfel
legea va proteja şi interesele terţului la fel ca pe ale debitorului..Soluţia diferă, însă, atunci cînd creditorul a încuviinţat
executarea obligaţiei de către un terţ., de exemplu, în cazul transmiterii, cu permisiunea deponentului, unui terţ a bunului
primit,depozitarul poartă răspundere în continuare doar pentru alegerea terţului şi a locului de depozitare (art.1091
alin.2).Pentru alte consecinţe negative, ce apar în rezultatul executării contractului de depozit răspunde terţul.Dacă la expirarea
termenului contractului depozitarul nu ridică bunurile depozitate, terţul va răspunde doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie
sau din culpă gravă(art.1101). La fel, dacă transmiterea mandatului către un terţ s-a făcut cu permisiunea mandantului,
mandatarul răspunde doar pentru vina ce-i revine în privinţa alegerii terţului şi pentru modul în care i-a transmis
instrucţiunile.Mandantul are în toate cazurile dreptul de a intenta acţiune persoanei care l-a asistat sau l-a substituit pe mandatar
(art.1037 alin.4,5).
Atunci cînd legea ori contractul nu permite debitorului încredinţarea executării obligaţiei către un terţ, însă debitorul neglijează
această interdicţie,el îşi asumă integral riscul acţiunilor culpabile ale terţului.Mai mult decît atît, simplul fapt al transmiterii
ilegale a executării obligaţiei denotă vina debitorului în executarea necorespunzătoare a obligaţiei.
Trebuie de remarcat că atunci cînd legea admite posibilitatea încredinţării executării obligaţiei către un terţ, acesta nu devine
parte a raportului juridic. Chiar şi atunci cînd legea reglementează că pentru neexecutare va răspunde terţul, debitorul iniţial nu
este eliberat de răspundere, deoarece în această situaţie nu a avut loc preluarea datoriei de către terţ, potrivit art.568. Regimul
juridic al încredinţării executării obligaţiei de către un terţ se deosebeşte esenţial de cel al preluării datoriei. În contextul
articolului comentat, creditorul are posibilitate de a trage la răspundere de regulă debitorul,sau, prin excepţie, atît debitorul, cît
şi terţul, care a executat în locul debitorului. Repararea prejudiciului de către unul dintre aceşti subiecţi duce la stingerea
definitivă a obligaţiei respective.
Urmează de făcut diferenţă între situaţia cînd debitorul încredinţează unui terţ executarea obligaţiei sale şi situaţia în care
debitorul, în procesul executării obligaţiei apelează la serviciile unor “ajutoare”.Adesea dreptul debitorului de a apela la
ajutoare în procesul executării obligaţiei reiese din textul legii (art.art.1036 alin.(1),1008 alin(2),1083 alin.(1)).Diferenţa constă
în faptul, că în primul caz terţul execută obligaţia integral sau parţial creditorului în raportul obligaţional, pe cînd în cazul al
doilea, terţul atras de debitor execută obiectul prestaţiei către debitorul obligaţiei de bază, urmînd ca acesta să execute
creditorului. În acest din urmă caz “ajutorul” nu poate fi tras la răspundere de către creditor nemijlocit, urmînd ca fiecare
participant la aceste raporturi să răspundă în faţa propriului cocontractant.
Debitorul se poate elibera de răspundere dacă a încheiat un acord, în baza căruia terţul s-a angajat să răspundă în exclusivitate în
faţa creditorului dacă va acţiona prin dol sau culpă gravă. Un astfel de acord este valabil doar în aceste condiţii, prin excepţie,
deoarece art.603 alin.(2) interzice expres orice acord, prin care debitorul se eliberează anticipat de răspundere în caz de dol sau
culpă gravă.
În multe situaţii, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către cel căruia i s-a încredinţat se explică
printr-o defectuoasă activitate de supraveghere, îndrumare şi control din partea debitorului. Dacă terţul a executat întocmai
instrucţiunile defectuoase ale debitorului şi prin aceasta s-a cauzat prejudiciu creditorului, răspunderea o va purta în
exclusivitate debitorul..
Pe de altă parte vinovăţia terţului se apreciază în raport cu drepturile şi obligaţiile ce derivă din specificul funcţiei încredinţate şi
dacă terţul a depăşit limitele funcţiei încredinţate, a abuzat de împuternicirile sale, acţionînd în propriu interes sau chiar
împotriva interesului debitorului, care i-a delegat aceste împuterniciri, debitorul trebuie să fie eliberat de răspundere. Deci
răspunderea debitorului, în baza articolului comentat trebuie să se încadreze în anumite limite raţionale şi trebuie să fie
antrenată pentru faptele ilicite ale terţului, săvîrşite în limitele normale ale funcţiei, ţinînd cont de scopul, în vederea căruia i-au
fost conferite împuterniciri.
Debitorul se va elibera de răspundere dacă va dovedi că neexecutarea obligaţiei s-a produs dintr-o cauză străină care înlătură
însuşi vinovăţia terţului împuternicit să execute, adică forţa majoră, cazul fortuit, fapta creditorului sau a unui terţ şi nu va fi
eliberat de răspundere chiar dacă face dovada unei îndrumări şi supravegheri corespunzătoare exigenţelor funcţiei încredinţate
terţului. Terţul nu se poate elibera de răspundere (în ordinea acţiunii în regres) motivînd prin pregătirea profesională
insuficientă ori neglijenţa sau imprudenţa sa.

Articolul 605. Răspunderea pentru imposibilitatea procurării obiectului

Dacă trebuie să procure obiectul datorat, debitorul răspunde pentru imposibilitatea procurării chiar si în cazul în care
aceasta nu se datorează vinovăţiei lui dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Articolul comentat conţine o normă dispozitivă care rezidă în următoarele: dacă legea sau contractul nu prevede altfel, debitorul
care şi-a asumat obligaţia să procure un bun pentru a-l transmite creditorului va răspunde pentru neexecutarea obligaţiei atunci,
cînd neexecutarea s-a produs cu vinovăţie, cît şi atunci, cînd procurarea acestui bun devine imposibilă din motive ce nu depind
de debitor.Totodată, dacă debitorul se află în condiţiile reglementate de art.606, el este exonerat de răspundere.
A procura un bun, în sensul articolului 605, înseamnă a-l dobîndi prin orice modalitate admisă de lege: cumpărare, producere,
asamblare, construire, transformare, îmbunătăţire etc., precum şi prestarea unui serviciu.Obiect al procurării pot fi atît bunuri
determinate generic, cît şi individual determinate. Dacă obiectul datorat este un bun determinat generic, debitorul va răspunde,
atît cît este posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar şi atunci, cînd neexecutarea nu se
datorează vinovăţiei sale (art.590) De exemplu, dacă un vînzător- agent economic şi-a asumat obligaţia faţă de cumpărător să
procure un bun şi să i-l transmită acestuia la un anumit moment, el va răspunde pentru cazul, cînd producătorul, din anumite
motive nu mai poate pune la dispoziţia vînzătorului acele bunuri (a încetat să le producă; a intervenit o situaţie de forţă majoră
etc.) Vînzătorul, pentru a-şi onora obligaţia, va trebui să dobîndească bunul datorat de la alţi producători, iar în caz de
imposibilitate, va repara prejudiciul astfel cauzat.
Dispoziţia art. 605 se aplică în modul corespunzător şi raporturilor de antrepriză şi prestări servicii.

Articolul 606. Forţa majoră

(1) Neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în cazul în care se datorează unei forţe majore, dacă
survenirea sau efectele acesteia nu au putut fi cunoscute de către debitor la momentul naşterii obligaţiei ori dacă
debitorul nu a putut împiedica sau înlătura survenirea forţei majore ori a consecinţelor ei.
(2) Dacă este doar temporară, forţa majoră poate fi invocată numai în perioada în care aceasta are efect asupra
executării obligaţiei.
(3) Dacă nu poate executa obligaţia din cauza unei forţe majore, debitorul trebuie să notifice creditorului aceste
circumstanţe şi efectele lor asupra executării. Dacă notificarea nu a ajuns la creditor într-un termen rezonabil de la data
la care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre forţa majoră, acesta din urmă răspunde pentru prejudiciul
cauzat prin lipsa notificarii.
(4) Prevederile prezentului articol nu împiedică creditorul să ceară rezoluţiunea contractului, executarea obligaţiei sau
plata dobînzilor.

1. Forţa majoră este împrejurarea de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat care împiedică în mod obiectiv şi fără nici o vină din
partea debitorului executarea obligaţiei contractuale a acestuia. În baza articolului comentat, debitorul este eliberat în asemenea
cazuri de răspundere.
Din conţinutul articolului, debitorul poate invoca forţa majoră, dacă se întrunesc cîteva condiţii:
- evenimentul trebuie să aibă o origine exterioară, să provină din afara persoanei sau sferei de activitate a
debitorului. De cele mai multe ori evenimentul de forţă majoră este un fenomen natural:cutremur, inundaţii, alunecări de teren,
furtună, alunecări de zăpadă, revărsarea albiilor rîurilor fără caracter repetabil, epizootii etc. La fel, evenimente de forţă majoră
vor fi şi evenimentele sociale: acţiuni militare, acte de terorizm, revoluţii, epidemii, dispoziţiile organelor competente, care
interzic săvîrşirea acţiunilor ce constituie executarea obligaţiilor etc.
- evenimentul trebuie să fie imprevizibil , atît producerea sa, cît şi efectele. Este imprevizibil acel
eveniment, care are caracter extraordinar, se produce rar, imprevizibilitatea avînd caracter obiectiv şi absolut. În acest sens se va
lua ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane care depune toată grija de care este capabil un om în activitatea sa. Simpla
sporire a dificultăţilor sau a costului executării nu semnifică o situaţie de forţă majoră de natură a duce la exonerarea de
răspundere. În unele situaţii evenimentul de forţă majoră poate fi prevăzut în speţă, datorită progresului tehnico-ştiinţific, cum
ar fi furtunile, inundaţiile, dar efectele sale nu pot fi preîntîmpinate nici chiar aplicînd toate mijloacele disponibile.Din acelaşi
punct de vedere o grevă, dacă este petrecută în condiţiile legii, este previzibilă. Ordinea de iniţiere şi petrecere a grevelor este
reglementată prin lege, deaceea nu este temei de a atribui grevele la categoria evenimentelor imprevizibile şi inevitabile.
- evenimentul trebuie să fie inevitabil. Inevitabilitatea are un caracter relativ şi se va califica drept forţă
majoră evenimentul pe care debitorul, în situaţia în care se afla n-a putut să-l împiedice sau să înlăture consecinţele. Aceasta
înseamnă că un eveniment, în dependenţă de condiţiile concrete, poate fi calificat uneori drept forţă majoră, iar alteori nu poate
fi calificat astfel. Spre exemplu: sîntem în prezenţa forţei majore dacă o navă maritimă, la momentul cînd se anunţase o furtună
puternică era departe de ţărm. Dimpotrivă, dacă nava era aproape de ţărm şi puteau fi luate măsuri de siguranţă, dar persoanele
responsabile nu au luat aceste măsuri, împrejurarea nu va fi calificată drept forţă majoră. Deci dacă evenimentul putea fi evitat
de către o persoană cu maximă diligenţă, dar cel responsabil nu a depus străduinţa necesară, se va antrena răspunderea civilă.
Totuşi uneori debitorul aflat în situaţie de forţă majoră va răspunde pentru neexecutare, putem exemplifica prin:
- cazuri expres prevăzute de lege, cum este provocarea daunei ca urmare a exploatării navei aeriene (art.
1410);
- cînd debitorul a comis o faptă cu vinovăţie, fără de care evenimentul de forţă majoră nu s-ar fi produs ori n-
ar fi împiedicat executarea obligaţiei sale;
- dacă prin contract debitorul şi-a luat asupra sa cazurile de forţă majoră, de exemplu administraţiile poştale
în raporturile internaţionale de acordare a serviciilor poştei de scrisori şi colete poştale (art. 34 al Convenţiei Poştale Universale
din 14.09.1994; art. 26 al Aranjamentului privind coletele poştale din 14.09.1994 la care Republica Moldova a aderat prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 1159/1997).
2. Forţa majoră are ca efect principal exonerarea de răspundere contractuală a debitorului. În contractele cu executare succesivă,
atunci cînd forţa majoră acţionează temporar, are ca efect suspendarea executării contractului, creditorul neputînd pretinde în
această perioadă nici executarea obligaţiei, nici repararea prejudiciului sau penalităţi.
Dacă imposibilitatea de executare, provocată de forţa majoră este definitivă, forţa majoră are ca efect stingerea obligaţiilor (art.
663).
3. Debitorul trebuie să notifice creditorul într-un termen rezonabil despre imposibilitatea executării obligaţiei ca urmare a forţei
majore. Termenul va fi calificat drept rezonabil de la caz la caz, reieşind din durata şi felul în care forţa majoră a împiedicat
executarea obligaţiei, distanţa între părţi ş.a. În notificare se vor descrie circumstanţele concrete în care s-a produs evenimentul
şi în ce măsură acesta a împiedicat executarea obligaţiei.Drept efect al neexecutării acestei obligaţii debitorul va răspunde
pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificării (dacă se constată asemenea prejudiciu).Prin prejudiciu, cauzat prin lipsa
notificării trebuie înţeles acele cheltuieli, pierderi pe care creditorul le putea evita dacă cunoştea despre situaţia de forţă majoră
Distingem două situaţii:
- notificarea n-a fost făcută;
- notificarea a parvenit cu întîrziere, fie că a fost trimisă cu depăşirea unui termen rezonabil sau a întîrziat din
alte motive, neimputabile debitroului.
Dacă notificarea a întîtziat din motive, neimputabile debitorului, acesta nu va fi obligat să repare prejudiciul, cauzat prin lipsa
notificării.
4. Evenimentul de forţă majoră nu împiedică creditorul să ceară:
- rezoluţiunea contractului, însă nu va putea pretinde şi repararea prejudiciului (art. 738 alin. 5);
- executarea obligaţiei, dacă se mai păstrează această posibilitate;
- plata dobînzilor.
Codul civil utilizează şi noţiunea de caz fortuit, noţiune ce se deosebeşte de cea a forţei majore. Cazul fortuit este o împrejurare
internă, ce îşi are originea în cîmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă ce nu are caracter
extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa de care este în stare omul cel mai capabil. Cazul fortuit este acea
împrejurare care, deşi putea fi preîntîmpinată, nu a fost astfel preîntîmpinată de persoana responsabilă din cauza apariţiei sale
inopinate.
De regulă, cazul fortuit duce la eliberarea de răspundere. Prin excepţie aceste împrejurări antrenează, totuşi, răspunderea.
Astfel, explozia cauciucului sau ruperea bazei de direcţie a unui autovehicul nu exonerează cărăuşul de răspundere pentru
prejudiciul cauzat terţilor, deoarece acestea nu sînt cauze străine, exterioare, de natură a învedera lipsa raportului de cauzalitate
şi de a înlătura astfel temeiul obiectiv al răspunderii, ci sînt cauze interne, legate de bunul cauzator al prejudiciului sau de sfera
de activitate a persoanei chemate să răspundă. În această ipoteză, cărăuşul va răspunde şi în cazul cînd prejudiciul se datorează
stării ori funcţionării vehiculului său (art. 988). Codul civil prevede şi alte cazuri speciale, cînd legea obligă la repararea
prejudiciului cauzat în rezultatul cazului fortuit (art. art. 618, 863).
Articolul 607. Restabilirea situaţiei preexistente

(1) Cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în care împrejurarea
cauzatoare de prejudiciu nu survenea.
(2) Dacă prin vătămare a integritaţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii capacitatea de muncă se pierde ori se
reduce sau dacă prin vătămare apar necesităţi noi, cel vătămat este despăgubit printr-o rentă lunară în bani. Mărimea
rentei se stabileşte în funcţie de evoluţia previzibilă şi conformă aşteptărilor raţionale a veniturilor celui vătămat.
(3) Cel vătămat are dreptul să ceară în avans costul tratamentului. Această dispoziţie se aplică şi atunci cînd este
necesară reciclarea profesională.
(4) În locul rentei, cel vătămat poate cere o despăgubire în capital (globală) dacă există un motiv temeinic.

1. Unul dintre principiile de bază ale dreptului civil este repararea în natură a prejudiciului. Prin aceasta persoana vătămată este
repusă în situaţia anterioară, restituitio in integrum. Repararea în natură constă într-o operaţie materială ce se rezumă la:
restituirea lucrului însuşit ilegal, înlocuirea lucrului distrus prin fapta ilicită cu un lucru similar, remedierea stricăciunilor
cauzate, distrugerea lucrării ridicate cu încălcarea drepturilor terţilor ş.a. Dacă repararea în natură nu acoperă paguba integral,
se va recurge şi la repararea prin echivalent bănesc.
Despăgubirile băneşti pot fi acceptate doar dacă respectarea principiului sus-indicat este imposibil sau greu de realizat. Instanţa
de judecată va ţine cont, însă, şi de interesele părţilor participante la raportul obligaţional.
Principiul reparării în natură are aplicabilitate largă în relaţiile contractuale, cît şi în cele delictuale, cu unele excepţii
(vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale).
2. Vătămările aduse integrităţii corporale şi sănătăţii constituie domeniul specific, în care se întîlnesc atît prejudiciul
nepatrimonial, cît şi cel patrimonial, apărut ca urmare a uneia şi aceleiaşi fapte ilicite. În dreptul civil acestor vătămări li se mai
spune prejudicii corporale.
Dreptul la repararea prejudiciului corporal înseamnă dreptul victimei de a fi pusă într-o situaţie cît mai apropiată posibil de cea
pe care a avut-o anterior producerii faptului prejudiciabil. În corespundere cu art. 1418 la atribuirea compensaţiei vor fi luate în
calcul salariul (venitul ratat al persoanei care nu era salariat, de exemplu a liberului profesionist, meşter popular ş.a) care la
general se încadrează în noţiunea de venit ratat din cauza pierderii sau reducerii capacităţii de muncă. La fel se vor stabili şi
sumele necesare tratamentului inclusiv peste hotare, necesare recuperării, pentru alimentaţie şi alte necesităţi suplimentare, de
protezare, îngrijire străină, cumpărarea unui vehicul special, reciclare profesională ş.a.
Indiferent dacă persoana vătămată este salariat sau şomer ori urma să se angajeze, dacă este minor sau major, toate cheltuielile
cauzate prin fapta celui responsabil constituie prejudiciul material şi trebuie rambursate victimei integral.
Repararea prejudiciului efectiv al victimei, adică a cheltuielilor ocazionate prin însuşi producerea faptului ilicit şi care de regulă
sînt efectuate înainte de data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind stabilirea prejudiciului cauzat se face prin
acordarea unor despăgubiri sub formă de sumă globală.
Evaluarea venitului ratat – lucrum cessans – adică a pierderilor sau diminuării veniturilor profesionale ale victimei se va face
prin stabilirea unei rente lunare în bani. Aceasta va fi plătită atît pentru perioada anterioară pronunţării hotărîrii
judecătoreşti,dar nu mai mare de 3 ani,calculaţi din momentul intentării acţiunii (art.280 lit. c), cît şi pentru viitor. La calcularea
rentei se va ţine cont de gradul de incapacitate funcţională a victimei, totală ori parţială, care se stabileşte de comisia de
expertiză medico-legală; durata probabilă a activităţii sale profesionale, precum şi de vîrstă. În cazul unui salariat de asemenea,
se va lua în consideraţie genul de activitate, desfăşurat de victimă, veniturile sale obţinute după accident comparativ cu cele
obţinute anterior sau cu cele pe care le-ar fi obţinut dacă nu s-ar fi produs prejudiciul. Trebuie luat în calcul şi majorarea de
salariu, de care victima ar fi beneficiat în mod sigur în cazul continuării activităţii profesionale anterioare, sau o eventuală
promovare în funcţie.
Punctul de plecare în evaluarea prejudiciului suportat reprezintă veniturile profesionale ale victimei obţinute anterior producerii
prejudiciului, inclusiv din cumulul de funcţii, prestaţiile suplimentare, veniturile din activităţile cu caracter particular, dacă
acestea aveau caracter de stabilitate şi repetabilitate.În ipoteza în care incapacitatea funcţională, de exemplu o paralizie facială,
nu atrage după sine şi incapacitatea de a munci, victima va beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul estetic, cît şi pentru
prejudiciul material ce constă în cheltuielile de tratament. La fel, dacă diminuarea capacităţii de muncă conduce la necesitatea
unor eforturi suplimentare ca victima să-şi menţină cîştigul anterior, acestea vor fi supuse aprecierii.
Noul Cod civil s-a dezis de principiul potrivit căruia din despăgubirile acordate se exclud sumele de bani primite de victimă în
calitate de pensie şi indemnizaţie pe linia asigurării sociale de stat (art. 1418).
3. Despăgubiri în avans pot fi pretinse în două situaţii:
- pentru costul tratamentului, în baza avizului organelor medicale abilitate (art. 1420 alin.2);
- în caz de necesitate a reciclării profesionale.
Datorită vătămării cauzate, deseori victima este nevoită să-şi schimbe profesia sau să fie încadrată în altă funcţie. În aceste
situaţii atît diferenţa de venituri (dacă există), cît şi toate cheltuielile legate de reciclarea profesională trebuie compensate.
4. Prin plata despăgubirilor sub formă de rentă lunară, în primul rînd victimei i se garantează un minim de existenţă cu caracter
de periodicitate, iar în al doilea rînd, dacă sănătatea victimei se va reface după o anumită perioadă mărimea despăgubirii poate
fi redusă la cererea persoanei obligate.Prin excepţie, atunci cînd sînt motive întemeiate, instanţa de judecată poate să acorde
despăgubire globală, dar numai pentru o perioadă de cel mult 3 ani (art. 1420), ţinîndu-se cont şi de situaţia materială a
persoanei responsabile. Drept motiv întemeiat poate servi plecarea definitivă a autorului faptei ilicite peste hotare. Obligarea în
asemenea cazuri la plata unei prestaţii periodice este lipsită de eficienţă.
Despăgubirile acordate ca urmare a vătămării sănătăţii se supun indexării.
Cererile privind repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei sînt imprescriptibile (art.280 lit.c)..

Articolul 608. Imposibilitatea executării în natură

Dacă restabilirea situaţiei în conformitate cu prevederile art.607 alin.(1) nu este posibilă sau este posibilă doar cu
cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani.

1. Repararea prejudiciului poate fi făcută în natură sau prin echivalent, precum şi prin utilizarea concomitentă a acestor
modalităţi.
Din conţinutul articolelor 607, 608, 609 reiese următoarea regulă: repararea integrală a prejudiciului, la care este îndreptăţită
victima unui fapt ilicit se va face în natură sau, atunci cînd aceasta nu este posibil sau presupune cheltuieli disproporţionate, fie
nu este în interesul creditorului, se va efectua în formă bănească. Astfel, legiuitorul a confirmat legislativ un principiu al
dreptului civil, pe care se fundamentează sistemul de drept al Europei continentale, spre deosebire de sistemul de drept anglo-
saxon, care admite ca regulă generală, repararea prejudiciului prin compensarea bănească.
Repararea prin echivalent constă în acordarea unei sume de bani exprimînd despăgubirea echivalentă pagubei suferite. De
regulă, despăgubirea bănească se evaluează şi se acordă ca sumă globală (capital). Înlocuirea reparaţiei în natură a prejudiciului
cu cea prin echivalent bănesc este posibilă numai la obligaţiile în natură. Obligaţia în natură este obligaţia civilă care are ca
obiect material alte bunuri decît banii sau presupun îndeplinirea unor activităţi, lucrări sau servicii.
În materia răspunderii delictuale repararea vătămărilor aduse persoanei poate fi realizată, în majoritatea cazurilor, numai prin
echivalent bănesc, pentru pierderile materiale ori morale suferite de cel vătămat în sănătate ori integritatea fizică, în dreptul la
onoare, demnitate, reputaţie, în dreptul la viaţa privată, dreptul de autor.
Despăgubiri în bani se va acorda respectîndu-se principiul reparării integrale a prejudiciului, adică a prejudiciului efectiv, a
venitului ratat, cît şi a cheltuielilor ocazionate persoanei vătămate în activitatea desfăşurată în scopul evitării, limitării sau
reparării pagubei. Despăgubirile se determină la data pronunţării hotărîrii pentru a asigura creditorului situaţia patrimonială
avută înainte de a fi păgubit. Ca urmare, instanţele sînt obligate să recalculeze valoarea prejudiciului pînă la ziua pronunţării
hotărîrii.
Pagubele suplimentare pot fi percepute printr-o acţiune înaintată suplimentar.
Atunci cînd prejudiciul are caracter actual, despăgubirea se acordă printr-o sumă globală, posibil însă de achitat şi în rate.
Restitutio in integrum va fi imposibilă, de pildă, atunci cînd prin fapta ilicită a fost deteriorat un bun ce se găsea în unicat, cum
ar fi un tablou original, un lucru ce reprezintă o amintire, o relicvă de familie sau rezultatul unei lucrări în manuscris ş.a.
La suma de bani fixată drept despăgubire nu se datorează dobînzi de întîrziere decît de la data cînd hotărîrea a fost pronunţată,
căci echivalentul bănesc al lipsei de folosinţă al sumei de bani respective se cuprinde în însuşi despăgubirea acordată.
Dobînzile de întîrziere se vor calcula în baza art. 619.
Orice schimbare intervenită în situaţia patrimonială a celui ce a cauzat prejudiciul şi a păgubitului după săvîrşirea faptei ilicite
nu influenţează asupra dreptului la despăgubire.
Dacă creditorul pretinde despăgubiri ce depăşesc sumele necesare repunerii lui în situaţia anterioară cauzării prejudiciului, vom
fi în prezenţa unei situaţii de îmbogăţire fără justă cauză şi, prin urmare, instanţa va respinge cerinţa în măsura în care se
urmăreşte o îmbogăţire fără justă cauză.

Articolul 609. Despăgubiri în locul prestaţiei

(1) În loc de prestaţie, creditorul poate cere despăgubire doar atunci cînd a stabilit anterior fără succes debitorului un
termen rezonabil pentru executarea prestaţiei. În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul stabilit este
nejustificat de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil.
(2) Nu este necesară somaţia dacă este evident că nu i se poate da curs, în special dacă a trecut termenul stabilit la
art.617 alin.(4), iar obligaţia nu a fost executată sau dacă există împrejurări deosebite care îndreptăţesc valorificarea
imediată a dreptului de despăgubire, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi.
(3) În cazul în care are dreptul la despăgubiri pentru neexecutarea integrală a obligaţiei, creditorul poate cere
despăgubiri în locul întregii prestaţii dacă nu are interes în prestaţia parţială. Pentru restituirea prestaţiilor efectuate se
aplică în modul corespunzător prevederile art.738.
(4) Dreptul la executarea obligaţiei este exclus îndată ce creditorul cere despăgubire în locul executării obligaţiei.
(5) Despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală. Pot fi acordate însă despăgubiri sub formă de plăţi efectuate
periodic în dependenţă de natura prejudiciului. Despăgubirile sub formă de plăţi periodice se indexează în dependenţă
de rata inflaţiei.

1. Conform acestui articol, principalul mod de apărare a intereselor creditorului într-un raport obligaţional este cererea înaintată
debitorului de a executa în natură obligaţia asumată. De principiu, debitorul poate fi impus să presteze obligaţia asumată, dacă
astfel doreşte creditorul. Aceasta se confirmă şi prin norma din art. 709. Despăgubirea în locul prestaţiei poate fi pretinsă de
către creditor doar în cazul în care anterior creditorul l-a somat pe debitor, ca acesta, într-un termen rezonabil să-şi execute
obligaţia.. Durata termenului se va stabili reieşind din: împrejurările în care trebuia executată obligaţia, distanţa pe care trebuie
s-o parcurgă debitorul dacă s-a obligat să execute într-un loc determinat, complexitatea obiectului prestaţiei ş.a .Dacă în somaţie
nu este indicat termenul de executare sau acesta este nejustificat de scurt, instanţa de judecată în caz de litigiu va aprecia şi va
stabili un termen rezonabil.
În contractele ce cuprind clauze standard este nulă clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul la termene stabilite insuficient
pentru executarea unei obligaţii (art. 718 lit.a)). La fel, este nulă clauza prin care utilizatorul este degrevat de obligaţia legală
de a soma sau de a stabili partenerului său de contract un termen pentru executarea obligaţiei (art. 719 lit.d)).
2. Somaţia nu este necesară dacă:
- este evident că nu i se poate da curs;
- debitorul este în întîrziere ca urmare a expirării termenului de 30 de zile din moment ce obligaţia a ajuns la
scadenţă, rămînînd neexecutată între timp.
- dacă, prin excepţie de la regula generală a executării obligaţiei în natură, creditorul este îndreptăţit să ceară
rezilierea şi plata imediată a despăgubirilor, invocîndu-se motivul unor împrejurări deosebite (vezi art. 710 lit.. c)). De exemplu,
creditorul a comandat unei întreprinderi specializate efectuarea reparaţiei capitale a autoturismului său. Debitorul nu a executat
obligaţia în termen, iar creditorul între timp a devenit parţial nevăzător, şi ca rezultat, nu va mai putea conduce.
3. Dacă obligaţia încă nu a fost executată, dar debitorul, din anumite motive, o poate executa doar parţial , creditorul poate cere
rezoluţiunea contractului, dacă pierde interesul faţă de o executare parţială. Evident, stabilirea unui termen de graţie în acest caz
este inoportună (art. 710 lit..b)). Totodată, părţile vor trebui să restituie una celeilalte (reciproc) tot ceea ce au transmis pînă la
acest moment, la fel, creditorul este în drept să ceară acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, exceptînd
cazul cînd debitorului nu-i este imputabilă cauza rezoluţiunii (art. 738 alin. 5).
Atunci, cînd se păstrează interesul faţă de prestaţia parţială, creditorul poate fi obligat să achite o retribuţie proporţională părţii
din prestaţia executată (art. 943).
4. Dacă în condiţiile respectării art. 609, creditorul are posibilitatea să pretindă şi pretinde despăgubiri renunţînd la executarea
prestaţiei în natura sa specifică, ulterior el nu mai poate reveni asupra deciziei sale.În cazul unui contract sinalagmatic,
creditorul poate cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei debitorului doar după rezoluţiune (art.602 alin.4). Rezoluţiunea
are ca efect încetarea raporturilor juridice între părţi, şi, din acest moment creditorul nu mai poate reveni asupra uni fapt
consumat deja, părţile fiind eliberate de obligaţia de a presta (art.738 alin.1).
5. Regula ce se impune este că despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală. Despăgubirile sub forma prestaţiilor
periodice succesive, cu caracter viager sau temporar se stabilesc reieşind din natura prejudiciului cauzat sănătăţii şi integrităţii
fizice, din interesul părţilor, posibilităţile materiale ale autorului prejudiciului ş.a. Însă legislaţia admite situaţia cînd, deşi poartă
caracter viager, periodic, despăgubirile pot fi plătite în capital (art. 607 alin.4).
Dacă pentru prejudiciul cauzat răspunzătoare este o persoană juridică şi aceasta încetează activitatea, sumele despăgubirii vor fi
capitalizate potrivit Legii nr. 123/1998.
Principiul reparării integrale a prejudiciului presupune că, ori de cîte ori prejudiciul cauzat sănătăţii ulterior se agravează,
persoana vătămată poate cere revizuirea despăgubirilor, inclusiv atunci cînd acestea au fost plătite în capital (art. 1421).
Îmbunătăţirea stării sănătăţii atrage drept consecinţă micşorarea despăgubirilor acordate.Dacă despăgubirile au fost plătite în
capital pentru o perioadă viitoare, în condiţiile art.1420, iar ulterior timp starea sănătăţii victimei s-a îmbunătăţit
considerabil,plătitorul poate pretinde revizuirea acelei hotărîri şi întoarcerea unei sume de bani, invocînd îmbogăţirea fără justă
cauză a părţii vătămate (art.1389).
Indexarea despăgubirilor se va face potrivit legislaţiei.
Recalcularea sumei iniţiale, stabilite conform legislaţiei în vigoare, de compensare a pagubei cauzate persoanelor care şi-au
pierdut capacitatea de muncă în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale se efectuează conform Legii nr.278 /
1999

Articolul 610. Întinderea despăgubirii

(1) Despăgubirea pe care o datorează debitorul pentru neexecutare cuprinde atît prejudiciul efectiv cauzat creditorului,
cît şi venitul ratat.
(2) Ratat se consideră venitul care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului
prejudiciului în împrejurări normale.
(3) Este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit (direct) al neexecutării.
(4) Despăgubirea nu se extinde asupra prejudiciului care, conform experienţei debitorului, nu putea fi prevăzut în mod
raţional în cazul unei aprecieri obiective.
(5) Dacă neexecutarea obligaţiei este cauzată prin dol, debitorul răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil.

1.Prejudiciul reprezintă vătămarea adusă dreptului subiectiv al persoanei care a suferit pierderea vieţii sau sănătăţii, lezarea unor
interese materiale sau morale, ori efectele negative patrimoniale, ca urmare a faptei ilicite săvîrşite de altă persoană sau a faptei
unor lucruri sau fiinţe pentru care acesta poartă răspundere în condiţiile legii. Acest articol reglementează doar acordarea de
despăgubiri pentru prejudiciul material, patrimonial. Prejudiciul material este consecinţa susceptibilă de evaluare bănească, care
decurge din vătămarea unui drept sau interes legitim patrimonial. De regulă, aceste prejudicii implică un contact material
constînd în distrugerea sau deteriorarea unui bun, uciderea sau rănirea unui animal, pierderea totală sau parţială a unui drept
patrimonial,de exemplu, pierderea întreţinătorului etc. Prejudiciul patrimonial poate fi cauzat şi prin vătămarea drepturilor
personale nepatrimoniale privind integritatea fizică sau morală a persoanei fizice (ex. costul tratamentului, pierderi legate de
imposibilitatea prestării unei munci).
Prejudiciul patrimonial produs generează în sarcina autorului răspunderea civilă delictuală sau contractuală, adică obligaţia de a
repara daunele produse.
În baza alineatului comentat, în caz de neexecutare a obligaţiilor, debitorul urmează să plătească despăgubiri. În măsura în care
repararea în natură a prejudiciului este imposibilă sau iraţională, creditorul va fi despăgubit în echivalent bănesc. Despăgubirea
semnifică valoarea de acoperire, de înlocuire a pagubei, este suma de bani pe care autorul unei fapte ilicite păgubitoare, sau
debitorul unei obligaţii contractuale neexecutate este obligat să o plătească, în virtutea unei hotărîri judecătoreşti, victimei,
respectiv creditorului care a suferit prejudiciul.
Prejudiciul patrimonial poate avea două elemente componente:
- prejudiciul efectiv cauzat creditorului;
- venitul ratat.
Prejudiciul efectiv este definit la art. 14 şi constă în cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau
urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale. Aici putem menţiona: sumele
de bani plătite de creditor unor terţe persoane din cauza culpei debitorului care a încălcat obligaţiile contractuale; costul
cheltuielilor raţionale şi necesare, efectuate de creditor pentru executarea unei obligaţii, care n-a fost executată corespunzător de
debitor, pentru remedierea defectelor bunurilor procurate cu vicii (remedierea făcută personal sau apelînd la serviciile unui terţ);
cheltuielile cumpărătorului privind plata în avans a mărfurilor ce se procură, arendarea depozitelor în care acestea urmau să se
păstreze; cheltuielile clientului privind achiziţionarea materiei prime şi oferirea acesteia antreprenorului debitor.
Nu vor intra în calcul sumele economisite de creditor (necheltuite) ca urmare a faptului, că debitorul n-a executat obligaţia, de
exemplu, în contractul de antrepriză sau prestări servicii beneficiarul este obligat la despăgubiri atunci, cînd nu îndeplineşte
acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei. Din cuantumul acestora se vor exclude ceea, ce antreprenorul sau prestatorul a
economisit în urma întîrzierii sau refuzului ori a ceea ce a putut dobîndi prin utilizarea în alt mod a forţei sale de
muncă(art.941).
În componenţa prejudiciului efectiv intră nu numai cheltuielile efectiv suportate de creditor pentru atingerea situaţiei anterioare
cauzării prejudiciului, ci şi acele pe care urmează să le suporte în vederea restabilirii dreptului lezat (prejudiciul viitor).
Necesitatea şi devizul acestor cheltuieli trebuie să fie confirmate prin probe veridice, să fie neexagerate. De oarece legea nu
distinge, repararea acestor prejudicii poate fi cerută odată cu înaintarea cererii privind restituirea cheltuielilor deja suportate, cît
şi printr-o cerere separată înaintată la momentul suportării de facto a altor cheltuieli. Totodată acestea nu trebuie confundate cu
repararea venitului ratat sau cu sumele dobîndite în urma reevaluării sau indexării despăgubirilor. Reevaluarea presupune
aducerea prejudiciului la valoarea zilei prin aplicarea indexării.
Prejudiciul efectiv sau pierderea efectivă este valoarea exprimată în bani cu care s-a micşorat patrimoniul creditorului, fie prin
scăderea activului fie prin creşterea pasivului din cauza neexecutării unei obligaţii. Articolul 14 şi prezentul articol se vor aplica
în egală măsură atît răspunderii contractuale, cît şi celei delictuale, deoarece sînt norme generale care definesc prejudiciul.
2. Venitul ratat este supus reparării în baza art.14 şi a alineatului (2) al art.610 care stabileşte, că venitul este ratat dacă ar fi fost
posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în împrejurări normale, avîndu-se în vedere un
comportament obişnuit în cadrul participării la circuitul civil obişnuit. Venitul ratat constituie lipsa obţinerii unor foloase
patrimoniale pe care partea vătămată (creditorul) le-ar fi obţinut, lipsa de sporire a patrimoniului, deşi acesta putea şi trebuia să
sporească, dacă nu ar fi fost săvîrşită fapta ilicită.
Evaluarea despăgubirilor plătite în calitate de venit ratat, se va efectua în dependenţă de mai multe criterii. Creditorul trebuie să
dovedească posibilitatea obiectivă, reală şi nu închipuită, a obţinerii unor venituri, luînd în consideraţie conjunctura dintre
cerere şi ofertă pe piaţa de mărfuri şi servicii, concurenţa, existenţa resurselor materiale şi forţei de muncă necesare realizării
activităţii sale productive, comerciale. Lipsa vreuneia din condiţiile enumerate ar avea ca rezultat o simplă coincidenţă în timp a
pierderilor cu micşorarea volumului realizărilor de către creditor, dar nu ratarea unui venit prin vina debitorului.
Devizul despăgubirilor trebuie să fie precis, chibzuit. Se va ţine cont de măsurile luate de creditor pentru primirea acestui venit
şi pregătirile efectuate: contracte de transport, magazinaj, expediţie încheiate cu diferiţi parteneri, scrisori de garanţie oferite
neechivoc, parvenite în adresa creditorului sau acceptarea propunerii creditorului de a negocia în viitorul apropiat anumite
contracte, majorarea statului de personal în legătură cu majorarea preconizată a volumului producerii etc. De menţionat că, în
condiţiile unei economii de piaţă, conjunctura iniţială nu tot timpul este determinantă la obţinerea unui venit, de aceea criteriile
enunţate mai sus vor fi analizate în ansamblu.
Printre novaţiile codului este şi norma din art. 14 alin.(3) care stabileşte limita minimă a venitului ratat atunci cînd debitorul
care n-a respectat obligaţiile sale a dobîndit, drept rezultat careva venituri. În acest caz mărimea venitului ratat nu poate fi mai
mică decît acele venituri. Această normă facilitează procesul de probare a mărimii despăgubirilor pretinse.
Sarcina probaţiunii existenţei, precum şi a mărimii venitului ratat revine creditorului, care trebuie să demonstreze că ar fi putut
şi trebuit să obţină anumite venituri.
Despăgubirile acordate în calitate de venit ratat se percep atît în cadrul raporturilor comerciale, cît şi în cazul prejudicierii
sănătăţii persoanei fizice şi se exprimă în sumele de bani pe care persoana le-ar fi obţinut, ca urmare a valorificării aptitudinilor
sale profesionale, practicării unor îndeletniciri dacă nu i se leza dreptul la integritatea corporală (vezi art.607).
În dependenţă de specificul raporturilor privind despăgubirea, cuantumul acesteia poartă caracter diferit, de exemplu, salariatul
va repara doar prejudiciul efectiv cauzat angajatorului, nefiind obligat să plătească şi venitul ratat (art. 329, Legea nr.
154/2003). La fel, unele convenţii internaţionale la care Republica Moldova este parte, limitează întinderea despăgubirilor doar
la repararea prejudiciului efectiv, de exemplu, administraţiile poştale răspund pentru pierderea, spolierea sau avarierea coletelor,
a trimiterilor recomandate şi a trimiterilor cu valoare declarată, exceptînd pagubele indirecte sau beneficiile neralizate (art. 26
pct. 3 al Aranjamentului privind coletele poştale şi art. 34 pct. 2.1.2. al Convenţiei Poştale Universale ambele semnate le Seul la
14.09.1994; Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1159-/1997, Tratate internaţionale, 1999, v. 12).
La repararea prejudiciului se va ţine cont şi de faptul dacă contractul sau legea stabilesc plata unei clauze penale pentru
neexecutarea obligaţiei. Dacă există o astfel de prevedere (clauză penală contractuală) se va aplica art. 626 alin. (2) care
stabileşte o normă dispozitivă: creditorul are dreptul să pretindă doar repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza
penală (clauza penală inclusivă), dacă legea ori contractul nu prevăd altfel. Clauza penală alternativă, punitivă şi exclusivă se
percepe doar atunci cînd legea sau contractul le prevede în mod expres.
Prin excepţie de la principiul reparării integrale a prejudiciului, părţile prin contract îşi pot limita răspunderea sau aceasta poate
fi limitată prin lege.
3. În baza alin.(3) art.610 se poate pretinde doar repararea prejudiciului direct. Clasificarea prejudiciilor în directe şi inidrecte
se face după cum acestea sînt sau nu sînt consecinţe nemijlocite a faptei ilicite păgubitoare. Prejudiciul indirect nu este un
rezultat necesar al faptei ilicite şi producerea lui se datorează în mare parte concursului unor împrejurări întîmplătoate pe lîngă
fapta ilicită. Dat fiind lipsa unei legături cauzale suficiente între fapta ilicită şi acest prejudiciu, urmează de reparat doar
prejudiciul direct. Însă nu trebuie de confundat prejudiciul indirect cu acel prejudiciu care, în cazul obligaţiilor cu caracter
îndelungat adesea este rezultatul executării necorespunzătoare a obligaţiei, ce se exprimă în ivirea defectelor ascunse după o
perioadă de timp. La momentul încălcării obligaţiei, prejudiciul fie încă nu survine, fie nu are caracter vizibil. Despăgubirea,
evident poate fi cerută după o anumită perioadă de timp de la săvîrşirea faptei ilicite.
4. Scopul reparării oricărui prejudiciu depinde de previziunea părţilor, fiindcă se consideră prejudiciu reparabil ca urmare a
nerespectării unui contract acele pierderi, care au fost în mod raţional prevăzute de părţi. Numai în condiţii de previzibilitate
părţile şi-au manifestat voinţa, asumîndu-şi obligaţii civile.
Alineatele (4) şi (5) reglementează repararea prejudiciului previzibil şi imprevizibil pentru a aprecia limitele răspunderii
debitorului. Astfel, în lipsa dolului debitorului, răspunderea se va limita la repararea prejudiciului previzibil în momentul
încheierii contractului, luîndu-se în consideraţie împrejurările pe care părţile (în special debitorul) la acel moment le cunoştea
sau trebuia să le cunoască, avîndu-se în vedere şi experienţa lor.
Previzibilitatea daunei se apreciază în raport cu momentul încheierii contractului şi atît timp cît condiţiile avute în vedere de
părţi la acea dată se menţin. Un debitor prudent nu se angajează la repararea unui prejudiciul peste limita a ceea ce el a putut să
prevadă la încheierea contractului.
Regulile enunţate se aplică în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale. De principiu, în cadrul răspunderii delictuale,
debitorul răspunde atît pentru prejudiciul previzibil, cît şi pentru cel imprevizibil.

Articolul 611. Determinarea întinderii prejudiciului

La determinarea întinderii prejudiciului se ţine cont de interesul pe care creditorul îl avea în executarea
corespunzătoare a obligaţiei. Determinante pentru această estimare sînt locul şi timpul prevăzute pentru executarea
obligaţiilor contractuale.

Determinarea întinderii prejudiciului reprezintă activitatea de stabilire a naturii, particularităţilor şi a întinderii urmărilor
negative directe ale faptei ilicite, care generează răspunderea civilă. Determinarea prejudiciului anticipează momentul
determinării reparaţiei (despăgubirii, compensaţiei). Reparaţia este determinată reieşind din întinderea prejudiciului (prejudiciul
efectiv, venitul ratat).
Participanţii la raporturile obligaţionale sînt ţinuţi să execute obligaţiile în modul corespunzător, potrivit condiţiilor negociate în
contract, în baza legii sau reieşind din condiţiile obişnuite ale circuitului civil. Fiecare creditor este interesat în respectarea
acestei reguli. Articolul comentat stabileşte că la determinarea întinderii prejudiciului se va ţine cont de interesul pe care
crediotrul îl avea în executarea corespunzătoare a obligaţiei.
În cod lipseşte o normă generală, care ar stabili limitele acordării despăgubirilor. Ne vom conduce însă de principiul că
creditorul nu se poate îmbogăţi fără just temei şi poate valorifica dreptul său la despăgubire doar cu bună credinţă, nefăcînd
abuz . Se va lua în calcul orice beneficiu pe care l-a avut creditorul ca rezultat al neexecutării. Acestea se pot manifesta în formă
de sume economisite, de exemplu, în urma neexecutării de către debitor a unui contract neavantajos creditorului; evitarea unor
cheltuieli suplimentare de cazare într-un hotel de la punctul de destinaţie, atunci cînd cărăuşul a întîrziat cu executarea
obligaţiei de transportare etc.
De regulă creditorul este interesat în executarea corespunzătoare a obligaţiei. Uneori însă poate fi interesat în întîrzierea
executării acesteia şi această împrejurare trebuie luată în consideraţie la aprecierea mărimii despăgubirilor, de exemplu,
cumpărătorul este interesat ca vînzătorul să întîrzie cu predarea bunului, deoarece la moment nu dispune de bani pentru
achitare, iar contractul prevede penalităţi de întîrziere. În acelaşi context creditorul se poate arăta extrem de interesat în
executarea la timp a obligaţiei, de exemplu în confecţionarea la timp a rochiei de mireasă; ajungerea la timp în locul de unde
trebuia să schimbe alt mijloc de transport, în cazul transportului combinat; executarea unei picturi, comandate pentru o anumită
ocazie etc.
Obligaţia trebuie să fie executată în locul corespunzător. Locul corespunzător este stabilit prin lege sau contract. Aceasta
prezintă importanţă şi sub aspectul cine va suporta cheltuielile de transport pînă la /de la acel loc, astfel că creditorul este
interesat ca obligaţia să fie executată în locul ales (stabilit).
Uneori existenţa unui prejudiciu este incontestabilă, însă creditorului îi este dificil, chiar imposibil să facă proba întinderii
acestuia. În atare situaţii instanţa de judecată nu va respinge acţiunea, ci va aprecia la intima convingere suma despăgubirilor
reieşind din principiul umanismului şi al echităţii, precum şi din faptul că nu este neapărat necesar ca creditorul să prezinte
dovada unor sume exacte a prejudiciului ce i s-a cauzat. Dacă faptul cauzării prejudiciului a fost dovedit, volumul şi mărimea
acestuia pot fi presupuse.
Determinarea întinderii prejudiciului poate fi făcută atît de instanţa de judecată, cît şi de părţi. Instanţele sînt obligate să arate
care sînt elementele pe baza cărora se determină întinderea prejudiciului ce trebuie reparat, să determine paguba în bază de
probe, luînd în consideraţie împrejurările fiecărui caz în parte. Se va determina separat prejudiciul efectiv şi venitul ratat pentru
a efectua cu uşurinţă verificările necesare pe cale de atac, în caz de necesitate.

Articolul 612. Vinovăţia îndreptăţitului la nasterea prejudiciului

(1) Dacă la naşterea prejudiciului sau a unei alte obligaţii de compensare a concurat vinovăţia celui îndreptăţit la
despăgubire sau la compensare, existenţa şi întinderea obligaţiei de despăgubire sau de compensare depind de
împrejurări şi, în special, de măsura în care prejudiciul este cauzat de o parte sau de cealaltă parte.
(2) Dispoziţia alin.(1) se aplică şi atunci cînd vinovăţia celui prejudiciat se restrînge la faptul că el a omis să preîntîmpine
sau să diminueze prejudiciul.

1. Un prejudiciu poate fi cauzat şi prin concurenţa vinovăţiei creditorului (îndreptăţitului), avîndu-se în vedere ambele forme ale
vinovăţiei acestuia. În acest caz nu este vorba despre răspunderea mixtă, deoarece creditorul nu-şi poate leza propriile drepturi
subiective. Dacă îndreptăţitul nu a avut un comportament ireproşabil, diligent şi prin aceasta a contribuit la cauzarea sau
sporirea prejudiciului, despăgubirea trebuie să fie micşorată sau exclusă în dependenţă de împrejurările cazului, de forma
vinovăţiei creditorului, precum şi de faptul, în ce măsură vina creditorului a contribuit la neexecutarea obligaţiei. Instanţa de
judecată este obligată să ia în consideraţie aceste împrejurări la emiterea hotărîrii. Pe lîngă această normă cu un conţinut
general, Codul prevede şi reglementări speciale prin care despăgubirea este exclusă sau limitată în dependenţă de vinovăţia
îndreptăţitului. De exemplu:
- în contractele sinalagmatice persoana obligată, dacă nu s-a obligat prima, este în drept să refuze executarea
propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă (art. 705);
- debitorul nu este în întîrziere atîta timp cît creditorul întîrzie în primirea executării (art. 593 alin. 3). Orice
creditor contractual este nu numai în drept, cît şi obligat să primească executarea.Neexecutarea acestei obligaţii, fie atunci cînd
refuzul are loc explicit, fie prin împiedicare, prin dol sau culpă, constituie un fapt culpabil al creditorului, de natură a înlătura
sau a diminua răspunderea debitorului la plata daunelor interese. În baza art. 595, creditorul este obligat să repare prejudiciul
debitorului cauzat pentru întîrzierea acceptării prestaţiei.
- temei de micşorare a mărimii reparaţiei debitorului serveşte şi acţiunile intenţionate sau neglijente a
creditorului prin care se contribuie la mărirea prejudiciului. De exemplu, cumpărătorul, neprimind marfa de la vînzător este
nevoit să o procure de la alt agent economic, dar la un preţ exagerat de mare în raport cu preţurile existente pe piaţa de mărfuri
similare, deşi a avut posibilitate să cumpere acele bunuri la preţ rezonabil. Diferenţa de preţ nu poate fi pretinsă de cumpărător
vînzătorului.
- cărăuşul este exonerat de răspundere pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea încărcăturii sau depăşirea
termenului de transportare dacă acestea se datorează vinovăţiei celui îndreptăţit să dispună de încărcătură (art. 1008) sau
cărăuşul nu răspunde pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea bagajelor, care i-au fost încredinţate de pasager, dacă se
dovedeşte vina pasagerului (art. 989).
- în materie de răspundere delictuală întîlnim o situaţie similară. Art. 1410 reglementează răspunderea
posesorului izvorului de pericol sporit. Temei pentru eliberarea de răspundere este intenţia părţii vătămate (nu este şi cazul
culpei acesteia). Concluzia ce se impune este că dacă posesorul mijlocului de pericol sporit nu poartă nici o vină în cauzarea
prejudiciului, iar persoana vătămată a acţionat prin culpă uşoară, prejudiciul va fi acoperit în întregime de debitor.
Fundamentul excluderii răspunderii debitorului în cazul cauzării prejudiciului prin intenţia persoanei vătămate este
reglementat de art. 1417,alin. (1). În aceeaşi ordine de idei, culpa gravă a îndreptăţitului duce la micşorarea despăgubirilor, cu
excepţia a 3 cazuri:
- cînd prejudiciul a fost cauzat unui minor care nu a împlinit 14 ani;
- în cazul cauzării prejudiciului unei persoane incapabile;
- în cazul cauzării prejudiciului de către organele de resort la aplicarea sancţiunilor penale, administrative şi
măsurilor preventive (art. 1405).
În primele 2 situaţii nu putem vorbi despre vina minorului sau a incapabilului, deoarece aceştea nu dispun de discernămînt
propriu-zis.
2.Partea vătămată trebuie să ia toate măsurile pentru a preîntîmpina sau evita producerea unor prejudicii, ori pentru a limita
întinderea lor. Uneori această regulă generală este confirmată şi prin norme speciale de drept civil. Astfel,potrivit art. 1316 alin.
(1),lit.d), asiguratul este obligat să întreprindă acţiuni, ce depind de el pentru a evita producerea cazului asigurat sau pentru a
limita pagubele cauzate de producerea lui. În baza acestei obligaţii, asiguratul are şi un drept corelativ: de a pretinde
compensarea cheltuielilor aferente evitării producerii cazului asigurat sau limitării oportune a prejudiciilor pasibile de
despăgubire (art.1315 alin.(1), lit.d)).
 Dacă creditorul nu a luat toate măsurile pentru omiterea ori diminuarea prejudiciului, instanţa de judecată poate micşora
cuantumul despăgubirilor pe care le acordă sau poate exclude dreptul la despăgubire. Spre deosebire de alin.(1), al doilea
alineat al articolului comentat se manifestă prin omisiuni ale creditorului. Vom exemplifica prin: o gospodărie ţărănească a
încheiat un contract de vînzare a unei cantităţi de roşii. Debitorul nu a executat obligaţia de a prelua bunurile în termenul indicat
în contract şi roşiile, fiind bunuri perisabile, în cîteva zile s-au alterat. Creditorul nu a întreprins nici un fel de măsuri în vederea
preîntîmpinării prejudiciului, deşi putea să acţioneze; depistînd faptul că antreprenorul, din nepricepere utilizează materiale de
construcţie necalitative, clientul nu obiectează astfel că rezultatul lucrării este inutilizabil conform destinaţiei; persoana
prejudiciată care a omis cu intenţie ori din cuplă gravă, să înlăture prin mijloace legale prejudiciul cauzat de o autoritate
publică sau de o persoană cu funcţii de răspundere, nu poate pretinde repararea prejudiciului (art. 1404 alin. 3).
La aplicarea regulei enunţate în art. 612 trebuie de dat dovadă de o atenţie deosebită cît priveşte prejudiciile cauzate sănătăţii
sau integrităţii corporale a victimei. Astfel, refuzul victimei de a se supune unei intervenţii chirurgicale riscante nu poate fi
considerat drept faptă culpabilă de natură a o decădea din dreptul la despăgubire.
Debitorul este cel, care trebuie să dovedească vina îndreptăţitului la repararea prejudiciului, în vederea diminuării ori excluderii
despăgubirilor.

Articolul 613. Restituirea celor economisite în cazul exonerării de răspundere

Dacă dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu îi este imputabilă, debitorul trebuie să restituie creditorului tot ceea ce a
economisit ca urmare a neexecutării.

Exonerarea de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor are loc atunci, cînd debitorului nu îi este imputabilă neexecutarea din
cauza unor împrejurări externe, străine vinovăţiei acestuia, cum ar fi: forţa majoră, cazul fortuit, vinovăţia creditorului. Această
regulă se va aplica în contractele sinalagmatice. În baza art. 707 alin.(1) dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine
imposibilă din motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere
executarea obligaţiei corelative, iar în cazul cînd creditorul a executat prestaţia sa debitorul se obligă să restituie cele
economisite astfel.
Această regulă îşi are originea în normele privind îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1389-1397). Îmbogăţirea fără justă cauză
presupune în cazul dat, că debitorul a realizat o sporire a activului sau micşorarea pasivului patrimoniului său în dauna
creditorului care suportă o diminuare corespunzătoare, în lipsa unui temei juridic care să le justifice şi va restitui valoarea cu
care debitorul s-a îmbogăţit astfel, dar nu mai mult decît valoarea diminuării. Drept exemplu poate servi raportul de vînzare-
cumpărare a unei case de locuit în care cumpărătorul a prestat obligaţia de achitare a preţului, iar vînzătorul urma să transmită
dreptul de proprietate la data indicată de părţi în contract. Între timp construcţia a fost distrusă ca urmare a unui eveniment de
forţă majoră, fapt ce angajează pentru vînzător obligaţia de a restitui cumpărătorului plata efectuată.

Articolul 614. Restituirea despăgubirii

(1) În cazul în care debitorul se foloseşte de dreptul de a refuza executarea obligaţiei şi obţine o despăgubire sau are
drept la despăgubire pentru obiectul datorat, creditorul, în urma apariţiei situaţiei care justifică dreptul său de obiecţie,
poate cere restituirea celor date ca despăgubire sau cedarea dreptului la despăgubire.
(2) În cazul în care creditorul, în locul executării obligaţiei, poate cere despăgubiri, acestea se reduc cu valoarea
despăgubirilor deja obţinute ori se reduc corespunzător dreptului la despăgubire dacă creditorul a făcut uz de dreptul
prevăzut la alin.(1).

Articolul 615. Cesiunea creanţei privind repararea prejudiciului

Persoana care trebuie să repare prejudiciul cauzat prin pierderea unui bun este obligată să repare numai în schimbul
cesiunii creanţei pe care partea vătămată, în calitatea de proprietar sau de alt posesor legitim al bunului, o are faţă de
un terţ.

Situaţia reglementată de acest articol presupune existenţa a două raporturi juridice distincte:
a) raportul care există între proprietar sau alt posesor legitim al unui bun, pe de o parte, şi altă persoană, spre
exemplu, asigurătorul în baza contractului de asigurare a acelui bun.Din conţinutul acestui raport trebuie să distingem dreptul
de creanţă al asiguratului de a pretinde asigurătorului plata despăgubirii la producerea cazului asigurat.
b) raportul, care apare între proprietar sau alt posesor legitim al bunului şi persoana, care trebuie să repare
prejudiciul prin pierderea acelui bun. De remarcat, că acest din urmă raport poate izvorî atît ca urmare a unui delict, precum şi
în baza unui contract, prin care bunul în cauză este transmis (încredinţat) persoanei, care e chemată să răspundă, potrivit art.
615. Pierderea bunului se poate produce nemijlocit de persoana care trebuie să repare acest prejudiciu, cît şi de cel, ce se află în
grija şi supravegherea acestuia.
 Prin pierderea bunului urmează de înţeles atît pierderea efectivă a acestuia, cît şi distrugerea sau deteriorarea
bunului.Noţiunea bunului, în acest context, trebuie să fie interpretată în conformitate cu art. 285( lucrurile, precum şi drepturile
patrimoniale).
Din moment ce s-a constatat pierderea bunului, persoana îndreptăţită să ceară reparaţia are posibilitatea să înainteze cerinţa sa
fie asigurătorului, potrivit condiţiilor contractului de asigurare şi a normelor de drept, ce reglementează aceste raporturi,(pe
lîngă faptul, că în toate cazurile are obligaţia de a-l informa de îndată pe acesta despre producerea cazului asigutat, conform art.
1327 alin. (1)), fie celui, care este răspunzător de pierderea bunului.
Dacă îndreptăţitul a ales să înainteze cererea către persoana, care răspunde pentru pierderea bunului, el va fi obligat să cedeze
creanţa sa din contractul de asigurare către această persoană, iar ultima va fi obligată să repare prejudiciul numai în urma
preluării creanţei. Această regulă are la bază principiul neadmiterii îmbogăţirii fără justă cauză a îndreptăţitului, în situaţia în
care el ar fi putut pretinde despăgubiri atît de la asigurător, cît şi de la persoana care trebuie să răspundă pentru pierderea
bunului.
Cesiunea creanţei operează nu de plin drept, trebuie să existe un acord expres între cesionar şi cedent, potrivit normelor ce
reglementează cesiunea de creanţă (art. art. 556-566). După preluarea creanţei, persoana care a reparat prejudiciul o va putea
înainta terţului (asigurătorului), iar acesta este în drept să opună în legătură cu aceasta toate excepţiile, pe care le-ar fi putut
opune proprietarului sau altui posesor legitim al bunului.

Articolul 616. Despăgubirea prejudiciilor nepatrimoniale

(1) Pentru un prejudiciu nepatrimonial se pot cere despăgubiri în bani în cazurile prevăzute de lege.
(2) În cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, precum şi în cazul privaţiunii ilegale de
libertate, cel vătămat poate cere şi pentru prejudiciul nepatrimonial o despăgubire în bani, stabilită în baza unei
aprecieri conforme principiilor echităţii.

1. Repararea integrală a prejudiciului presupune repararea atît a prejudiciului patrimonial, cît şi a celui nepatrimonial. Dacă
printr-o faptă ilicită s-a cauzat doar un prejudiciu nepatrimonial, acesta la fel urmează să fie reparat.
Prejudiciul nepatrimonial înseamnă suferinţele psihice sau fizice pe care le resimte victima unei fapte ilicite ca urmare a
vătămării drepturilor sau intereselor sale extrapatrimoniale (nepatrimoniale), deseori şi ca urmare a lezării drepturilor
patrimoniale şi care nu pot fi evaluate în bani. Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sînt apărate în
cazurile şi în modul prevăzut de Cod (art. 15) şi de alte legi.
Drepturile personale nepatrimoniale lezate pot fi apărate atît prin mijloace nepatrimoniale, cît şi prin compensaţie bănească. La
categoria mijloacelor de ordin nepatrimonial se atribuie:
- recunoaşterea dreptului, de exemplu, a dreptului de autor;
- restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului subiectiv (restabilirea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, conform
art. 16);
- interzicerea acţiunilor ilicite prin care se atentează la drepturile nepatrimoniale;
- recunoaşterea nevalabilităţii unui act fără caracter normativ, emis de autorităţile publice, prin care se încalcă drepturile
nepatrimoniale.
Articolul comentat reprezintă o normă generală care admite compensarea bănească a prejudiciului nepatrimonial doar în
cazurile prevăzute de lege. Astfel, legiuitorul nu a admis compensarea prejudiciului nepatrimonial ori de cîte ori se constată
existenţa acestuia. Vom examina situaţiile prevăzute de lege în care este reglementată acordarea despăgubirilor băneşti pentru
prejudiciul nepatrimonial.
Conform articolului 1422, în orice situaţie cînd unei persoane i se cauzează un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice)
prin fapte ce atentează la drepturile ei personal nepatrimoniale, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă
la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc.Drepturile subiective nepatrimoniale ţin de valorile nepatrimoniale ale omului,
ocrotite prin lege. Acestea sînt inerente persoanei şi îl însoţesc fie de la naştere, fie în virtutea legii (viaţa, integritatea corporală,
demnitatea, onoarea, reputaţia profesională, taina vieţii personale şi familiale ş.a.). Acelaşi articol reglementează posibilitatea
reparării prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, printre care enumerăm:
- dreptul de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 293/1994);
- modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (Legea nr.1545 /1998);
- despre apa potabilă (Legea nr.272 /1999);
- contenciosul administrativ (Legea nr.793 /2000);
- accesul la informaţie (Legea nr.982/ 2000);
- Codul Familiei (Legea nr. 1316/2000);
- protecţia consumatorului (Legea nr. 105/2003);
- Codul Muncii (Legea nr. 154/2003);
- Codul de procedură penală (Legea nr.122/ 2003)
2. Prejudiciul moral, fiind suferinţele psihice sau fizice, presupune faptul că acţiunile celui ce a cauzat acest prejudiciu trebuie
să genereze o reacţie psihică negativă în conştiinţa persoanei vătămate (suferinţe psihice), cît şi senzaţii negative (suferinţe
fizice).
Noţiunea de suferinţe fizice nu are acelaşi înţeles cu noţiunea de daune fizice sau cauzate sănătăţii. Dauna cauzată sănătăţii
înseamnă orice schimbare negativă în organismul uman, ce împiedică funcţionarea biologică normală, adică decurgerea
normală din punct de vedere medical a tuturor proceselor psihofiziologice. Daunele cauzate sănătăţii produc consecinţe atît de
ordin nepatrimonial, cît şi patrimonial. Alineatul comentat reglementează acordarea despăgubirilor băneşti pentru cazul
vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, care au drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu nepatrimonial.
Repararea prejudiciului patrimonial în legătură cu atentarea la aceste valori este reglementată prin art. art. 1418, 1420, 1421.
Convenţional, vătămările integrităţii corporale, alte vătămări a sănătăţii mai sînt numite„prejudicii corporale”. În dependenţă de
individ şi de sensibilitatea acestuia, orice durere fizică, cauzată prin lezare, schilodire, vătămare presupune şi o suferinţă
psihică. Uneori suferinţele psihice nu sînt atît de importante pentru a fi luate în consideraţie, însă acestea pot evolua în
adevărate traume psihice.
Constatarea daunei morale se poate face ştiinţific prin intermediul expertizelor medico-legale (a vitalităţii, psihologică,
psihiatrică). În baza acestor expertize se va face şi aprecierea evoluţiei pe viitor a suferinţelor psihice şi fizice. Rezultatele
expertizelor trebuie să aibă un rol determinant în stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată. Instanţa va
lua în consideraţie şi intensitatea durerilor fizice, numărul şi importanţa intervenţiilor suferite, durata suferinţelor,
imposibilitatea ducerii unui mod de viaţă anterior, insomnii şi incomodităţi legate de amputarea braţului, piciorului, pierderea
vederii, auzului etc. Sub aspectul suferinţelor psihice, vătămările integrităţii corporale se manifestă în sentimentul de ruşine,
teamă, neajutorare, umilinţă, inferioritate, discomfort general, insatisfacţie creată de lipsirea de posibilitatea de a se deplasa,
mişca normal, de a recepţiona lumea înconjurătoare, de a călători, citi, asculta etc.
La aprecierea despăgubirii se va ţine cont şi de alte criterii cum ar fi vîrsta, funcţia, sexul, starea emoţională ş.a.
O varietate a prejudiciului corporal este prejudiciul estetic, care reprezintă acele leziuni sau vătămări, prin care s-a adus
atingere armoniei fizice sau fizionomiei persoanei vătămate. Această categorie de prejudicii presupune atît dureri fizice, cît şi
suferinţe psihice. Intensitatea suferinţelor în acest caz va fi cu atît mai mare cu cît frumuseţea şi aspectul fizic al persoanei este
îndeosebi esenţial pentru existenţa acesteia (actor, manechin, stewardesă).
Cît priveşte daunele morale, principiul reparării integrale a prejudiciului are caracter relativ. Cauza este că întinderea acestor
prejudici nu se apreciază prin raportare la material, ci prin luarea în considerare a altor criterii. Prin definiţie, prejudiciul
nepatrimonial nu are un conţinut economic şi drept consecinţă, nici echivalent bănesc. Despăgubirile băneşti acordate însă, în
aceste cazuri, au caracter compensator şi au drept scop înlăturarea, atenuarea suferinţelor psihice sau fizice, suportate de
persoană. Banii pot fi utilizaţi de persoana vătămată în scopurile cele mai diverse, ceea ce poate aduce acesteia anumite bunuri,
mulţumiri, satisfacţii, acestea la rîndul lor atenuînd suferinţele persoanei. Aceasta este o soluţie potrivită, eficientă şi cu
aplicabilitate generală. La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin vătămarea
integrităţii corporale sau alte vătămări şi repararea prejudiciului material, cauzat prin vătămarea sănătăţii trebuie de făcut
deosebire dintre aceste două instituţii. Dificultatea constă în forma unică a compensării, respectiv, a reparării – cea bănească. Se
va ţine cont de faptul că sumele băneşti plătite în calitate de reparare a prejudiciului patrimonial au drept scop înlăturarea sau
diminuarea disfuncţiilor organismului sau manifestărilor exterioare a acestuia. Compensarea prejudiciului nepatrimonial e
îndreptată la înlăturarea sau atenuarea retrăirilor şi suferinţelor legate de cauzarea vătămărilor sănătăţii.
Orice acţiuni prin care o persoană este supusă la privaţiune ilegală de libertate, atrage drept consecinţă dreptul victimei la
repararea prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc.Dacă privaţiunea ilegală de libertate a fost aplicată de organele
statale, printr-o sentinţă sau alt act ilegal, repararea prejudiciului se va efectua şi în condiţiile suplimentare, prevăzute de art.art.
1405,1422 şi Legea nr.1545/1998
Legislaţia nu stabileşte limite minime sau maxime ale cuantumului despăgubirii, judecătorul apreciind mărimea acesteia la
intima convingere, în baza unei aprecieri conforme principiului echităţii şi a criteriilor enunţate mai sus. Din conţinutul
articolului comentat reiese că despăgubirile pentru compensarea prejudiciului nepatrimonial se pot acorda în formă bănească,
însă atît legislaţia, cît şi practica judiciară admit compensarea acestui prejudiciu şi într-o altă formă, la aprecierea părţilor în
raportul litigios (art.329 alin.(2) al Legii nr.154 /2003; dosar nr.2-1287 /2002, arhiva jud.Botanica, mun. Chişinău). Mărimea
despăgubirii va fi apreciată indiferent de întinderea şi existenţa prejudiciului patrimonial (art. 1422 alin. (2), art. 15 alin.(5) al
Legii nr. 105/2003). Legea admite uneori şi posibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor pe cale extrajudiciară, de
exemplu, în raporturile de dreptul muncii ( art. 332 Legea nr. 154/2003.)
Prejudiciul moral se repară, de regulă, dacă a fost cauzat cu vinovăţie şi prin excepţie, se va angaja şi în lipsa vinovăţiei
autorului faptei ilicite, în cazurile prevăzute de lege.(art.1422 alin.3)
Legislaţia Republicii Moldova nu admite compensarea prejudiciului nepatrimonial la cererea unei persoane juridice, deoarece o
persoană juridică nu poate suferi din punct de vedere moral.
Creanţele privitoare la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, inclusiv prejudiciul nepatrimonial sînt
incesibile (art. 556 alin. 4).

Articolul 617. Punerea debitorului în întîrziere

(1) Dacă nu execută obligaţia în urma somaţiei primite după scadenţă din partea creditorului, debitorul se consideră în
întîrziere ca urmare a somaţiei.
(2) Nu este necesară somaţie în cazul în care:
a) este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei;
b) înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada pentru executarea obligaţiei este stabilită
astfel încît poate fi calculată calendaristic de la producerea evenimentului;
c) părţile au convenit expres că debitorul este în întîrziere la expirarea termenului la care trebuia să execute, fără
îndeplinirea vreunei formalităţi;
d) obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decît într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire
fără a executa;
e) debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite în mod repetat să o execute;
f) obligaţia de a nu face nu se execută;
g) este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat;
h) intrarea în întîrziere se justifică din motive întemeiate, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi;
i) debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia.
(3) În cazurile menţionate la alin.(2) lit.a) si b), orice înţelegere asupra unui termen care ar afecta grav una din părţi este
nulă.
(4) Debitorul este în întîrziere dacă nu execută obligaţia în termen de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note
de plată sau unei alte invitaţii de plată similare. Această dispoziţie se aplică debitorului consumator numai dacă în nota
de plată sau în invitaţia de plată similară este indicat în mod special efectele menţionate.
(5) Debitorul nu este în întîrziere atît timp cît prestaţia nu a avut loc din cauza unor împrejurări neimputabile
debitorului.

1. Acest articol reprezintă a novaţie absolută în legislaţia civilă autohtonă. Din această normă deducem următoarea regulă:
creditorul trebuie să someze debitorul, adică să-i pretindă executarea obligaţiei ajunse la scadenţă, iar debitorul se va considera
în întîrziere numai dacă nu a executat obligaţia sa, ca urmare a somaţiei.
Punerea în întîrziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei unui
debitor care tergiversează o executare ce mai este încă posibilă .. Această procedură este necesară numai pentru neexecutarea
obligaţiei contractuale. În raporturile de obligaţii extracontractuale dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului se
naşte din momentul săvîrşirii faptului prejudiciabil. Astfel, în materia contractuală simpla expirare a termenului de executare a
obligaţiei nu-l pune pe debitor în întîrziere, excepţie făcînd cazurile cînd debitorul este de drept în întîrziere (alin. 2).
Procedura punerii în întîrziere nu este reglementată în mod special, deaceea ea poate rezulta din orice act, notificare, telegramă
etc. În acelaşi scop se poate recurge la notificare scrisă adresată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, precum
şi prin cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea obligaţiei apelîndu-se la forţa coercitivă a
statului.
Condiţiile punerii în întîrziere:
- somarea trebuie să fie făcută după ce obligaţia a ajuns la scadenţă. În caz contrar, aceasta nu va avea forţă
juridică decît din momentul expirării termenului de executare;
- trebuie să se constate o neexecutare obiectivă a obligaţiei scadente;
- debitorul trebuie să fie pus în întîrziere prin expedierea de către creditor a unei avertizări scrise;
- trebuie să existe dorinţa creditorului de a accepta acea prestaţie, deşi cu întîrziere. Dacă posibilitatea de a
presta mai există, dar creditorul a pierdut interesul faţă de o prestaţie întîrziată, înaintarea unei somaţii este lipsită de
semnificaţie.
Efectele punerii în întîrziere:
- de la data punerii în întîrziere debitorul datorează creditorului daune pentru simpla întîrziere (daune-
interese moratorii). Atîta timp cît creditorul nu cere constatarea întîrzierii debitorului se presupune că ea nu l-a prejudiciat şi că
el a consimţit tacit la prelungirea termenului de executare. Daunele-interese moratorii reprezintă despăgubiri băneşti şi pot fi
cumulate cu executarea în natură a obligaţiei şi cu daunele-interese compensatorii (prejudiciul efectiv şi venitul ratat). În raport
cu acest moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa obligaţia, creditorul avînd tot temeiul să înainteze acţiune pentru
plata daunelor compensatorii. În cazul obligaţiilor pecuniare daunele moratorii se stabilesc printr-un procent din suma datorată
şi poartă denumirea de dobînzi de întîrziere (art. 619). Dobînda de întîrziere se stabileşte prin lege sau prin contractul părţilor.
- debitorul este chemat să răspundă, pe perioada întîrzierii, pentru orice consecinţă de natură să dăuneze
creditorului, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii (art. 618). Debitorul va purta şi riscul pieirii ori
deteriorării fortuite a bunului, (nu şi în caz de forţă majoră), exceptînd situaţia cînd va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor
dacă i l-ar fi transmis la timp.
Nu se va considera în întîrziere debitorul care a efectuat acte de consemnare, cu condiţia respectării art. 645-650. Acesta, din
momentul consemnării, nu va mai purta obligaţia de a plăti dobînzi, penalităţi ori de a compensa veniturile ratate.
Începutul şi curgerea termenului de prescripţie pentru neexecutarea obligaţiei la timp nu este afectat de iniţierea procedurii de
punere în întîrziere a debitorului.
2. Se consideră că debitorul este de drept în întîrziere şi deci nu este necesară somaţia în următoarele cazuri:
- contractul sau legea conţine indicaţii concrete privitoare la o dată calendaristică a executării obligaţiei, de
exemplu, contractul de împrumut bănesc presupune rambursarea datoriei la o dată prestabilită; contractul de transport prevede
expres data executării obligaţiei de a transporta ş.a
- executarea obligaţiei trebuie să aibă loc într-o perioadă calendaristică determinată, după producerea unui
eveniment, de exemplu, asigurătorul este obligat să efectueze plata, la apariţia dreptului asiguratului sau al beneficiarului
asigurării de a încasa suma asigurată sau despăgubirea de asigurare, în termenul stabilit în condiţiile de asigurare (art.1315,
lit.b)).
- părţile în contract au stipulat că debitorul se va afla în întîrziere prin simpla expirare a termenului
(scadenţă) de executare fără să fie necesară somarea. O astfel de clauză este nulă într-un contract cu clauze standard (art. 719
lit..d)). Convenţia părţilor trebuie să fie expresă. Această dispoziţie legală transformă procedura punerii în întîrziere într-o
procedură neobligatorie, la înţelegerea părţilor.
- natura obligaţiei este astfel încît face inutilă o punere în întîrziere, de exemplu, o fabrică de panificaţie n-a
executat la comanda creditorului obligaţia de a produce şi transmite o anumită cantitate de produse de panificaţie pentru o
ocazie specială, indicată de creditor;
- în obligaţiile succesive, atunci cînd debitorul refuză sau omite în mod repetat să le execute, de exemplu,
conform art. 886, dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea fiecărei perioade şi
neexecutarea acestei obligaţii nu mai necesită efectuarea unei somaţii. Nu este necesară punerea în întîrziere
- obligaţia de a nu face nu se execută. Atunci cînd debitorul încalcă obligaţia de a nu face, el este de drept
responsabil şi datorează despăgubiri, fără a fi nevoie de o punere în întîrziere;
- este evident că somaţia nu va produce efecte, spre exemplu, nu este cunoscut locul de aflare a debitorului.
În caz de litigiu, creditorul trebuie să demonstreze cauza ce îndreptăţeşte convingerile sale în ineficacitatea unei somări;
- întîrzierea debitorului se produce din motive întemeiate, adică lipseşte vina debitorului (dolul, culpa) şi
totodată se constată lipsa unor împrejurări ce ar excepta răspunderea civilă, dat fiind că acestea a priori, exclud răspunderea ca
atare. Drept exemplu de motiv întemeiat poate servi cazul cînd debitorul, persoană fizică, care şi-a asumat o obligaţie ce trebuie
executată personal, este în întîrziere ca urmare a unei maladii sau vătămări a integrităţii corporale;
- există o declaraţie scrisă de către debitor prin care acesta refuză să execute obligaţia. Declaraţia poate fi
făcută atît pînă, cît şi după expirarea termenului de executare a obligaţiei. Deoarece legea nu dispune altfel, este de ajuns o
declaraţie simplă scrisă.
Prin lege specială pot fi prevăzute şi alte cazuri, în afară de cele sus indicate, în care nu este necesară punerea în întîrziere,
de exemplu, atunci cînd vînzătorul a respins remedierea viciilor sau cînd o modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate
pretinde cumpărătorului (art.769).
3. Este nulă orice înţelegere care ar afecta grav una din părţile contractante atunci, cînd i se impune un termen stabilit
insuficient pentru executarea obligaţiei şi aceasta ar duce inevitabil la întîrzierea executării (art. 718 lit. a), b), art. 851).
4. Termenul de 30 de zile după expirarea căruia debitorul este considerat în întîrziere, începe să curgă din momentul cînd
obligaţia a ajuns la scadenţă. În această perioadă creditorul trebuie să întocmească şi să transmită , iar debitorul să recepţioneze
nota de plată (invitaţia de plată) şi să efectueze acţiuni de executare a obligaţiei sale.
În raporturile cu participarea debitorului-consumator (vînzarea bunurilor, prestarea serviciilor pentru necesităţi nelegate de
activitatea de întreprinzător sau profesionale), acesta se va considera drept pus în întîrziere doar dacă în nota de plată (avizele
de plată pentru servicii telefonice, prestarea energiei electrice, termice, gaze naturale etc.) este indicat expres care sînt urmările
neexecutării plăţii. Această normă are menirea să garanteze interesele părţii neavantajate în aceste relaţii (consumatorul) în
raport cu agentul economic-profesionist.
5. Dacă executarea obligaţiei nu a fost făcută din motive ce nu-i pot fi puse în vina debitorului, acesta nu este în întîrziere,
excepţie făcînd situaţia prevăzută de art. 618.Obstacolele în executarea obligaţiei exclud tergiversarea debitorului. Atunci cînd
obstacolele în executare au doar caracter temporar, acestea exclud tergiversarea executării obligaţiei doar pentru acele perioade.
Se poate susţine că aflarea în întîrziere a debitorului are la bază principiul răspunderii cu vinovăţie. Întîrzierea obiectivă a
executării nu serveşte motiv pentru repararea prejudiciului cauzat de întîrziere, însă serveşte un indiciu al necesităţii notificării
creditorului despre aceste împrejurări(vezi comentariul art.606 alin.3).

Articolul 618. Răspunderea pe durata întîrzierii

Pe durata întîrzierii, debitorul răspunde, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii, pentru orice
imprudenţă sau neglijenţă. El răspunde şi pentru cazul fortuit, însă nu şi atunci cînd prejudiciul s-ar fi produs chiar
dacă obligaţia era executată în termen.

Sîntem în prezenţa unei norme de drept ce stabileşte o măsură de răspundere suficient de severă pentru debitor care, măcar şi în
mod ipotetic trebuia să prevadă posibilitatea survenirii unui prejudiciu pe perioada întîrzierii executării. Scopul normei este de a
ordona executarea obligaţiilor civile în timp.
Prin întîrzierea executării obligaţiei de către debitor trebuie de înţeles neluarea tuturor măsurilor necesare de către acesta în
vederea executării obligaţiei în termenul stabilit, de exemplu, debitorul nu emite ordinul către banca, unde are deschis cont
curent bancar, de a efectua operaţiuni de virament (transfer) a unei sume de bani pe contul vînzătorului, atunci cînd contractul
de vînzare-cumpărare prevede plata prin virament; cărăuşul întîrzie să predea marfa transportată către destinatar etc.
Răspunderea civilă poate fi limitată atît în cazurile expres prevăzute de lege, cît şi prin acordul părţilor. Potrivit art. 603 alin. (2)
părţile nu pot încheia un acord prin care debitorul s-ar exonera de răspundere civilă în caz că a acţionat prin dol sau culpă gravă.
Astfel, clauzele de limitare a răspunderii sau exonerare totală de răspundere pot fi admise doar în cazul neexecutării obligaţiei
prin culpă (imprudenţă sau neglijenţă). Însă conform articolului comentat, atunci cînd sîntem în prezenţa unei executări tardive,
debitorul va fi ţinut să răspundă, pe durata întîrzierii pentru orice imprudenţă sau neglijenţă, chiar dacă există o normă de drept
sau un acord care limitează în aceste cazuri răspunderea. De exemplu, în raporturile de transport de persoane, cărăuşul nu
răspunde pentru prejudiciul care rezultă din întărziere (prin neglijenţă sau imprudenţă), dacă altfel nu s-a convenit în mod
expres (art. 988 alin. 2).
Articolul 618 se va aplica doar dacă debitorul a fost pus în întîrziere în modul corespunzător, respectîndu-se art.617.
La întîrzierea executării obligaţiei, vina debitorului se prezumă. Efectele juridice ale întîrzierii rezidă în faptul, că debitorul va
plăti daune interese moratorii, dar şi în aceea că el va răspunde şi pentru cazul fortuit, dacă producerea acestuia are loc pe durata
întărzierii.Spre exemplu, vaporul cu care debitorul trebuia să transporte marfa la destinaţie a naufragiat(după punerea în
întîrziere a debitorului). Astfel, această normă prezintă o excepţie de la regula stipulată la art. 663, potrivit căreia obligaţia se
stinge în caz de imposibilitate a executării ce se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde. În concluzie
menţionăm că deşi cazul fortuit, alături de forţa majoră, de regulă, este temei pentru exonerare de răspundere civilă, norma
comentată prevede excepţia de la această regulă. Însă la aplicarea acestui articol se va ţine cont de faptul că debitorul se va
elibera totuşi de răspundere pe durata întîrzierii pentru cazul fortuit, dacă se va demonstra că, chiar şi în cazul dacă executa
obligaţia în termen, prejudiciul inevitabil s-ar fi produs.

Articolul 619. Dobînda de întîrziere

(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobînzi pe perioada întîrzierii. Dobînda de întîrziere reprezintă 5% peste rata
dobînzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus.
(2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobînda este de 9% peste rata dobînzii prevăzută la
art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai redus.
(3)În cazul în care creditorul poate cere în alt temei juridic dobînzi mai mari, ele vor trebui platite. Nu se exclude
invocarea dreptului privind repararea unui alt prejudiciu.
(4) Dobînzile de întîrziere nu se aplică la dobînzi.

1. Obligaţiile sînt pecuniare dacă au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani. Articolul dat nu se aplică în cazul întîrzierii
executării obligaţiei de altă natură, deoarece numai banii au capacitatea de a spori prin stabilirea unui procent bancar, fiind
simplu de apreciat, în acest caz mărimea minimă a prejudiciului dacă debitorul nu execută la timp obligaţia pecuniară. Acest
articol nu se va aplica asupra relaţiilor, nelegate de utilizarea banilor în calitate de modalitate de plată sau de stingere a unei
obligaţii pecuniare, de asemenea asupra obligaţiilor la care valuta, banii au rolul de marfă (actele juridice de schimb a valutei).
În cazul obligaţiilor pecuniare nu se poate pune problema unei executări defectuoase, ci doar aceea a unei executări parţiale, fie
tardive.
Întîrzierea în executarea obligaţiilor pecuniare are drept consecinţă plata dobînzii de întîrziere, indiferent dacă debitorul a
folosit aceşti bani în alte scopuri sau i-a reţinut cu rea-intenţie. Sîntem în prezenţa folosirii mijloacelor financiare străine în
cazul în care: depozitarul se eschivează de la restituirea banilor după împlinirea termenului contractului de depozit (art. 1099
alin. 3); are loc o îmbogăţire fără justă cauză, iar debitorul, cunoscînd acest fapt nu întreprinde măsuri pentru întoarcerea
sumelor respective (art. 1395) ; cumpărătorul (clientul) reţine plata pentru bunurile procurate, lucrările executate şi serviciile
prestate; locatarul întîrzie să achite chiria, utilizînd-o în alte scopuri; debitorul nu execută o hotărîre judiciară prin care s-a
adjudecat creditorului o despăgubire bănească pentru prejudiciul cauzat acestuia ;comisionarul reţine sumele de bani primite în
urma executării contractului de comision; debitorul nu execută obligaţia şi nu întoarce creditorului avansul primit în contul
executării etc.Nu are relevanţă faptul că debitorul nu execută la timp obligaţia pecuniară pe motiv că nu dispune de surse
financiare la momentul ajungerii obligaţiei la scadenţă.
Articolul 619 se aplică în egală măsură atît în relaţiile comerciale, cît şi în relaţiile dintre persoanele fizice.
Dobînda de întîrziere nu reprezintă o clauză penală legală (penalităţi de întîrziere) deoarece clauza penală se percepe indiferent
de natura prestaţiei datorate (pecuniară sau de altă natură). La calcularea dobînzii de întîrziere nu se aplică art. 630 ( dreptul
instanţei de a reduce clauza penală) sau art. 268 (termenele speciale de prescripţie). Dobînda de întîrziere este plata pentru
folosirea surselor financiare străine, iată de ce ,în situaţii practice creditorul poate pretinde prejudiciul efectiv, venitul ratat,
clauza penală, inclusiv penalităţi de întîrziere, cît şi dobînda de întîrziere, calculată potrivit art.619( dacă legea sau contractul nu
prevede altă mărime a dobînzii). Creditorul obligaţiei pecuniare nu trebuie să dovedească dauna cauzată prin întîrzierea
executării, deoarece stabilirea acestor daune se face anticipat, de regulă, în baza art.619, dacă o lege specială sau contractul
părţilor nu prevăd altă mărime a dobînzii.
Dacă întîrzierea executării obligaţiei pecuniare are loc din motive neimputabile debitorului, dobînda de întîrziere nu se va plăti
(art.617 alin.5).
În baza alin. (1), mărimea dobînzii de întîrziere este de 5% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Rata de
refinanţare este rata dobînzii pe care Banca Naţională o aplică la creditarea băncilor comerciale. În aceleaşi condiţii creditorul
poate lua un credit pentru a acoperi (evita) cheltuielile curente, atunci cînd debitorul nu execută obligaţia pecuniară.
Banca Naţională emite periodic hotărîri cu privire la ratele dobînzilor stabilite, care se publică în Monitorul Oficial.Aplicînd
art.619 instanţele de judecată vor ţine cont că este rezonabil de a aplica acea rată de refinanţare, care este mai aproape după
mărime de ratele de refinanţare, aplicate pe toată perioada (sau în mare parte) întîrzierii executării obligaţiei pecuniare.
Din sensul articolului 619 reiese că alin.(1) se aplică doar raporturilor cu participarea consumatorilor indiferent ce calitate au
aceştea:de debitor sau creditor. (noţiunea consumatorului vezi Legea nr. 105/2003). Acest alineat conţine o normă dispozitivă,
deoarece:
- se admite plata unei dobînzi de întîrziere diferită decît cea indicată , atunci cînd legea ori contractul
stabilesc o dobîndă diferită (art. 872);
- debitorul este investit cu dreptul de a face proba unui prejudiciu mai redus. Astfel, dacă dobînda de
întîrziere calculată conform alin. (1) este de 1500 lei, iar prejudiciul cauzat prin întîrzierea executării este evaluat la 1000 lei,
debitorul, demonstrînd aceste împrejurări, poate fi obligat doar la plata dobînzii de întîrziere în mărimea a 1000 lei.
2. Potrivit alin.(2) în cazul raporturilor juridice fără participarea consumatorului mărimea dobînzii de întîrziere este de 9% peste
rata de refinanţare a Băncii Naţionale. Legea sau contractul poate să prevadă o dobîndă de întîrziere diferită decît cea sus-
indicată. Debitorul acestor obligaţii nu va fi în drept să facă dovada unui prejudiciu mai redus.
Rata dobînzii de întîrziere este stabilită în expresie procentuală anuală.
Dobînda de întîrziere se va plăti pe toată durata întîrzierii, pînă în ziua executării obligaţiei pecuniare de către debitor. Dacă la
momentul emiterii hotărîrii instanţei de judecată obligaţia pecuniară încă nu a fost executată, în hotărîre se va face referire la
perioada exactă pentru care se adjudecă suma indicată în hotărîre şi la faptul că dobînda de întîrziere urmează a fi plătită pînă la
executarea efectivă a obligaţiei.
Articolul comentat vine să soluţioneze problemele legate de întîrzierea executării obligaţiilor pecuniare în special în situaţia de
inflaţie. Simplul fapt al întîrzierii executării presupune cauzarea unui prejudiciu a cărui estimare minimă este reglementată prin
această normă.
3. Dobînda de întîrziere reprezintă prin sine o varietate a despăgubirilor pentru prejudiciul astfel cauzat, mărimea cărora
creditorul nu este obligat s-o probeze, decît dacă invocă o dobîndă de întîrziere peste cea indicată în articolul dat. Dacă va fi
făcută proba unor dobînzi mai mari, acestea vor fi plătite. În afară de prejudiciul cauzat prin simpla întîrziere a executării
obligaţiei (daune-interese moratorii), creditorul poate face şi proba daunelor-interese compensatorii.
4. Dacă obligaţia pecuniară este purtătoare de dobîndă (contractul de depozit bancar, contractul creditului bancar, contractul de
împrumut (art.869)) întîrzierea executării obligaţiilor de către debitor nu presupune plata dobînzii de întîrziere la dobînzi, ci
doar la suma ce constituie obligaţia însuşi.
Atunci cînd contractul de depozit bancar nu prevede mărimea dobînzii ce urmează a fi plătită deponentului aceasta se
determină în conformitate cu prevederile articolului comentat (vezi comentariul art. 1224). Dacă contractul de depozit bancar
nu prevede altfel, dobînzile neridicate de deponent în termenul stabilit se adaugă la suma depozitului pentru care se calculează
dobînda în continuare (art.1225 alin.2). În cazul aflării în întîrziere a băncii privind executarea obligaţiei de restituire a
depozitului, dobînda de întîrziere se va calcula reieşind din întreaga sumă a depozitului, inclusiv dobînda neridicată.
Dacă în urma încălcării de către bancă a ordinii de efectuare a decontărilor s-au reţinut ilegal mijloacele băneşti a clientului,
banca datorează dobîndă de întîrziere.
Norma articolului comentat nu se va aplica în cazul, cînd donatorul a făcut o promisiune de a dona, de exemplu, sub formă de
plăţi periodice a unor sume de bani şi este în întîrziere (art. 837).
Dacă fidejusorul sau garantul în baza garanţiei bancare nu execută potrivit legii obligaţia pecuniară a debitorului
(ordonatorului), pentru care au garantat, vor datora dobîndă de întîrziere, în baza art.619. Această dobîndă se va plăti de către
debitor, ordonator pentru toată suma plătită de fidejusor, garant , exceptînd sumele ce constituie sancţiuni ale fidejusorului,
garantului pentru propria întîrziere.
În relaţiile de transport de bunuri cărăuşul va plăti dobînda de întîrziere pentru despăgubirea datorată, începînd cu momentul
înaintării reclamaţiei sau din ziua chemării sale în judecată (art. 1017).
Părţile raportului juridic nu pot încheia acte juridice, prin care renunţă la dreptul de a cere plata dobînzii de întîrziere. Această
regulă se confirmă şi prin norme speciale de drept civil ( art.1328 alin.3).

Articolul 620. Neexecutarea obligaţiei de a face

În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a face, creditorul este în drept să o execute el însuşi ori să
încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului sau acestuia să i se ceară
despăgubiri dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

Obligaţia de a face este îndatorirea debitorului într-un raport juridic de a săvîrşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii.
Aceasta poate fi obligaţie instantanee sau succesivă, cînd se execută în timp printr-o acţiune continuă sau prin mai multe
acţiuni repetate. Drept exemplu de obligaţii de a face putem menţiona: predarea ori restituirea unui bun, transportarea unor
încărcături, ridicarea unei construcţii, repararea unui bun, pictarea unui tablou, obligaţia de întreţinere, rentă etc. Obligaţiile de a
face pot fi de rezultat sau de diligenţă.
Unele obligaţii de a face sînt netransmisibile, de exemplu, obligaţia unui pictor sau sculptor de a executa lucrarea cerută de
creditor. Angajarea unor astfel de obligaţii are loc luîndu-se în consideraţie calităţile intelectuale, morale, posibilităţile materiale
ale debitorului.
Conform articolului comentat, dacă obligaţia de a face este netransmisibilă şi debitorul nu doreşte voluntar să execute, acesta
poate fi obligat la plata despăgubirilor (art. 884), fără a executa în natură pe cale silită. Prin excepţie, legea poate reglementa
cazuri speciale, cînd obligaţia de a face poate fi impusă debitorului spre executare în natură, fără voinţa sa, de exemplu,
neexecutarea obligaţiei de a preda un bun conduce la dreptul creditorului de a cere ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie
predat creditorului (art.622 alin.1)
Alte obligaţii pot fi încredinţate spre executare unui terţ sau pot fi executate de însuşi creditor, dar în aceste din urmă cazuri:
- debitorul va suporta cheltuielile de executare a obligaţiei, de exemplu, vînzătorul va suporta cheltuielile
legate de remedierea bunului cu vicii, cît şi cheltuielile de transport, de executare a lucrărilor şi procurarea mărfurilor (art.778,
art.13 al Legii nr.105 /2003); dacă organizatorul călătoriei nu înlătură neajunsurile în termenul stabilit de turist, acesta le poate
înlătura singur, cerîndu-i organizatorului compensarea cheltuielilor suportate (art. 1137 alin.3); Debitorul poate opune excepţia
unor cheltuieli exagerate, dacă va face dovada faptului că creditorul sau terţul au executat obligaţia de a face, în locul său, la
preţuri nerezonabile.
- debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor.
Se impune opinia că creditorul poate decide desinestătător, fără concursul instanţei de judecată, de a prelua el însuşi
executarea sau de a o încredinţa unui terţ. Într-o ipoteză contrară, luînd în consideraţie durata relativ îndelungată de examinare a
unei cereri de chemare în judecată, se poate pierde interesul creditorului pentru acea executare sau executarea va implica
cheltuieli disproprţionate, neraţionale.
Articolul dat conţine o normă dispozitivă. Debitorul va suporta cheltuielile de executare sau va plăti despăgubiri în cazul, cînd,
din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel. De exemplu, dacă dobînditorul în contractul de înstrăinare a bunului
cu condiţia întreţinerii pe viaţă întrerupe executarea obligaţiei de întreţinere, chiar şi din motive întemeiate, nu este în drept să
pretindă valoarea întreţinerii prestate şi nici beneficiarul întreţinerii nu este în drept să pretindă acestuia despăgubiri ca rezultat
a întreruperii executării obligaţiei de întreţinere.
Dacă debitorul a executat obligaţia de a face parţial atunci creditorul poate accepta această executare în măsura în care mai
păstrează interesul. Dacă există motive temeinice, debitorul va fi scutit de plata despăgubirilor, iar creditorul care a acceptat
executarea parţială e obligat să achite o retribuţie proporţională părţii executate din obligaţie (art.art. 943, 978).
La obligaţiile de a face se va prezuma o neexecutare vinovată a contractului, cît timp debitorul nu va face dovada executării sau
a unei neexecutări neimputabile lui.

Articolul 621. Neexecutarea obligaţiei de a nu face

(1) În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, debitorul este obligat să plătească despăgubire pentru simplul fapt al
încălcării.
(2) Creditorul poate cere să fie distrus tot ceea ce este făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face ori să fie autorizat să
distrugă el însuşi, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului.

1. Obligaţia de a nu face este îndatorirea debitorului unui raport contractual de a se abţine de la săvîrşirea unuia sau mai multor
acte sau fapte determinate. Această obligaţie se deosebeşte de obligaţia negativă generală prin aceea că ultima revine, în
principiu, tuturor celorlalte subiecte de drept, în raport cu titularul unui drept subiectiv absolut (nepatrimonial sau real) şi
constă în îndatorirea tuturor de a nu face nimic ce ar putea încălca exerciţiul normal al dreptului absolut al titularului. Obligaţia
de a nu face are un conţinut larg şi neprecizat, un subiect universal şi nedeterminat.
Obligaţia de a nu face nu se supune unui termen suspensiv şi nu este susceptibilă de executare silită, nici de întîrziere.
Specificul acesteia constă într-o executare continuă, iar încălcarea ei se realizează prin orice faptă a debitorului contrară
abţinerii datorate şi ca urmare această obligaţie poate fi executată doar de către debitor. Executarea obligaţiei de a nu face nu
trebuie dovedită, fiind în sarcina creditorului să aducă probe pentru a demonstra încălcarea acesteia. Odată dovedit acest fapt, se
prezumă că a fost făcut cu vinovăţie. Tot creditorul va dovedi şi mărimea prejudiciului cauzat astfel, şi legătura cauzală dinte
lezarea drepturilor sale şi prejudiciul cauzat. Trebuie de remarcat că simplul fapt al încălcării obligaţiei de a nu face nu duce
automat la apariţia dreptului la despăgubire al creditorului. Creditorul va trebui să probeze faptul existenţei unui prejudiciu
cauzat şi întinderea acestui prejudiciu. Concluzia este fondată pe principiul că orice faptă ilicită a omului este lipsită de
semnificaţie juridică dacă nu a cauzat un prejudiciu altei persoane. Dacă neexecutarea nu a cauzat nici un prejudiciu, nu există
temei legal pentru înaintarea acţiunii în răspundere contractuală. Nimic nu împiedică părţile, însă, să stabilească în contract
plata unor penalităţi pentru simplul fapt al neexecutării de către debitor a obligaţiei de a nu face, în afara cauzării unui
prejudiciu.
Debitorul obligaţiei de a nu face, în caz că n-a executat prestaţia, poate fi obligat la plata unui echivalent bănesc, prin care se va
repara prejudiciul efectiv, cît şi venitul ratat, cauzat creditorului.
Deseori obligaţiile de a nu face sînt întîlnite în sfera drepturilor exclusive (dreptul de autor, inventator). Legea nr. 293/19995 şi
Legea nr. 461/1995 reglementează că titularii dreptului de autor (inventator) pot transmite drepturile lor patrimoniale privind
valorificarea operelor, invenţiilor unor terţe persoane în baza contractului de autor sau contractului de licenţă.
În baza acestor contracte, atît autorul (inventatorul) cît şi beneficiarul dreptului de valorificare a operei, invenţiei îşi pot asuma
expres obligaţia de a nu transmite către terţi dreptul de valorificare, precum şi obligaţia de a nu depăşi anumite limite ale
valorificării, stabilite în contractul de autor privind transmiterea dreptulrilor de autor exclusive (licenţa exclusivă) şi contractul
de licenţă exclusivă. Această obligaţie are forţă juridică pentru părţile contractante din momentul încheierii contractului şi se
răsfrînge asupra întregii perioade de acţiune a acestuia.
În seama autorului poate fi pusă doar interdicţia de a transmite terţilor un drept de valorificare cu acelaşi conţinut ca în
contractul iniţial. În aceste situaţii autorul care , de exemplu, a încheiat un contract de editură, poate transmite opera sa spre a fi
interpretată public sau spre a fi valorificată în alt mod, fără acordul editurii.
Încălcarea obligaţiilor enunţate mai sus poate avea drept consecinţă rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat.
Forma tipică de reparare a prejudiciului în aceste cazuri este perceperea venitului ratat şi în acest context se va ţine cont de art.
14 alin. (3), adică mărimea minimă a venitului ratat va constitui cel puţin mărimea venitului pe care l-a obţinut debitorul ca
urmare a neexecutării obligaţiei de a nu face. Venit ratat va constitui, de pildă, prejudiciul cauzat licenţiatului în baza
contractului de licenţă exclusivă privind valorificarea unei invenţii, ca urmare a reducerii volumului de producere şi realizare a
producţiei brevetate, necesitatea micşorării preţurilor la acele bunuri ş.a. În afară de aceasta, în baza art. 24 al Legii
293/1995 persoana,căreia i se transmite dreptul de valorificare a operei în baza licenţei exclusive, are dreptul de a interzice altor
persoane valorificarea în mod analog a operei.
2. Restabilirea situaţiei preexistente se poate realiza prin distrugerea a tot ce este obţinut prin încălcarea acestei obligaţii.
Distrugerea este pusă fie în seama debitorului pe propria cheltuială, fie aceste acte de distrugere le poate efectua însuşi
creditorul, pe cheltuiala debitorului. Dat fiind faptul că această normă este dispozitivă, creditorul va fi în drept să decidă privind
distrugerea sau nu a acestor bunuri.

Articolul 622. Neexecutarea obligaţiei de a preda un bun

(1) În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară ca bunul să fie
luat de la debitor şi să-i fie predat sieşi ori să ceară plata despăgubirii.
(2) Dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează dacă bunul a fost predat deja unui terţ care are acelaşi
drept. În cazul în care bunul nu a fost predat, dreptul de preferinţă îl are creditorul în al cărui folos a luat naştere
obligaţia mai înainte, iar dacă nu se poate stabili în al cărui folos a luat naştere obligaţia, dreptul de preferinţă îl are cel
care a intentat primul acţiunea.

1. Această normă are drept scop executarea în natură a obligaţiei, obiectul căreia este un bun individual determinat (art.294 alin.
(1). Obligaţia de predare a bunului poate să apară în baza diferitor temeiuri, cum ar fi: contractul de vînzare-cumpărare,
contractul de locaţiune, arendă, gaj cu deposedare (contracte consensuale). Această normă nu poate fi aplicată unor contracte
civile, spre exemplu, dacă împrumutătorul nu execută obligaţia de a da un bun cu împrumut, împrumutatul poate cere doar
repararea prejudiciului (art. 1087).
Conform alin. (2), creditorul are două posibilităţi:
- să ceară ca bunul să-i fie predat,în caz de necesitate, pe calea înaintării unei cereri în instanţa de judecată;
- să ceară plata despăgubirii, atît în cazul cînd bunul a fost transmis deja sau asupra lui are dreptul alt
creditor, cît şi atunci cînd debitorul neîntemeiat nu execută obligaţia de a preda bunul.
Creditorul are posibilitate de a alege între aceste efecte. La aplicarea acestei norme se va ţine cont şi de art. art. 14 şi 610.
2. Realizarea primei prerogative, indicate la alin. (1) poate deveni dificilă în cazul în care asupra aceluiaşi bun pretind mai
multe persoane. Aşa cum interesele oricăror subiecţi de drept civil trebuie protejate în egală măsură, art.622 asigură şi interesele
altor creditori. Astfel:
- dacă bunul a fost predat deja unui terţ (persoană fizică, persoană juridică), care are acelaşi drept, dreptul
creditorului de a cere predarea bunului încetează. Se consideră că un terţ are acelaşi drept asupra unui bun, de rînd cu creditorul,
dacă dreptul său s-a născut dintr-un raport obligaţional similar. De exemplu, dacă vînzătorul a vîndut bunul mobil mai multor
persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat bunul, creditorul avînd la îndemînă, în această situaţie,
acţiunea în repararea prejudiciului (art. 762). Cît priveşte constituirea drepturilor (reale ori de creanţă) asupra bunurilor imobile,
acestea devin opozabile între părţi, cît şi faţă de terţi doar după înscrierea în registrul bunurilor imobile, potrivit legii, sau la
organele competente, de pildă la primărie, în cazul contractului de arendă a terenului agricol, dacă durata contractului nu
depăşeşte 3 ani (art.11 al Legii nr.198/ 2003). Dacă se constată mai multe persoane cu drepturi similare asupra aceluiaşi bun,
prioritate va avea acela care primul a depus cererea de înregistrare a dreptului său.
- dacă bunul nu a fost predat încă, însă debitorul a încheiat în privinţa acestuia mai multe convenţii similare,
dreptul de preferinţă îl are creditorul, în folosul căruia obligaţia a fost asumată mai înainte de către debitor. Acest fapt poate fi
constatat prin stabilirea şi suprapunerea datei (momentului) încheierii contractului cu fiecare dintre creditori. Drept probă pot fi
aduse: contractul scris între părţi, alte înscrisuri, probe materiale, proba cu martori fiind acceptată ţinîndu-se cont de art. 211.
- dacă momentul apariţiei obligaţiei este greu sau imposibil de stabilit, dreptul de preferinţă îl are cel, care a
intentat primul acţiunea în instanţa de judecată competentă ( nu acel, care a înaintat primul o pretenţie debitorului). Data
depunerii cererii se constată cu uşurinţă din inscripţia imprimată pe cererea de chemare în judecată la ziua depunerii acesteia.

Articolul 623. Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor

(1) Dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea
acestuia, iar părţile, prevăzînd această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate
cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luînd în considerare toate împrejurările
acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.
(2) Părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile împrejurări.
(3) Partea îndreptăţită va cere fără întîrziere ajustarea contractului, fiind obligată să indice temeiul ajustării. Cererea
privind ajustarea este exclusă în cazul în care partea şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.
(4) Depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte temei pentru refuzul executării
obligaţiei.
(5) Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din părţi, partea
dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se
recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului conform art.748.

1. De principiu, contractele încheiate între părţi trebuie să se execute în modul la care părţile au ajuns la un acord de voinţă.
Orice modificare a clauzelor contractuale presupune încheierea unui acord de voinţă al părţilor în vederea modificării
drepturilor şi obligaţiilor lor şi, ca şi contractul însuşi, se supune aceloraşi reguli de fond şi de formă, inclusiv se va respecta
principiul autonomiei de voinţă al părţilor contractante. Un contract poate fi modificat numai în conformitate cu clauzele sale
ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel (art. 668).
Articolul dat reglementează situaţia cînd din cauza schimbării esenţiale a împrejurărilor care au stat la baza încheierii
contractului apare necesitatea ajustării unor clauze contractuale. Aplicarea practică a instituţiei ajustării contractului va permite
găsirea unor soluţii optime de rezolvare a problemelor pentru ambele părţi, luînd în consideraţie interesul acestora în executarea
pînă la capăt a contractului, chiar şi atunci cînd executarea potrivit condiţiilor iniţiale nu mai este posibilă din motive ce nu
depind de voinţa lor. Ajustarea contractului la noile împrejurări poate fi pretinsă îndeosebi atunci, cînd în contract a fost
reflectat scopul economic sau ceea la ce părţile se aşteptau în urma executării contractului. În legislaţia civilă a unor state este
fundamentat un principiu asemănător normei din articolul dat: clausula rebus sic stantibus (clauza prin care contractul îşi
păstrează forţa juridică doar dacă împrejurările rămîn neschimbate).
Sînt considerabile acele schimbări a împrejurărilor la care părţile, dacă ar fi putut să le prevadă, nu ar fi încheiat contract ori l-ar
fi încheiat în alte condiţii, de exemplu, schimbare esenţială va fi în cazul aplicării unor măsuri imprevizibile de ordin economic
în relaţiile economice externe faţă de unele state, greve sau incendii la întreprinderea furnizor, reducerea simţitoare a numărului
turiştilor dintr-o anumită zonă turistică unde este pericolul unor catastrofe ecologice ; exproprierea parţială a unui bun arendat;
pieirea fortuită a mai mult de jumătate din fructele obţinute prin arendare, fapt ce oferă dreptul arendaşului la reducerea
proporţională a arendei (art. 917) ş.a. Se asimilează cu schimbarea împrejurărilor cazul în care reprezentarea comună care a stat
la baza încheierii contractului se dovedeşte falsă.
Partea dezavantajată poate cere ajustarea contractului dacă se întrunesc cîteva condiţii:
- părţile la momentul încheierii contractului n-au prevăzut aceste schimbări;
- schimbarea situaţiei nu este imputabilă părţilor, iar acestea au depus o diligenţă sporită în vederea
înlăturării consecinţelor negative a acestor schimbări;
- executarea contractului în condiţiile schimbate ar duce la cheltuieli disproporţionate, nejustificate, cauzînd
părţii dezavantajate un prejudiciu care o va lipsi pe aceasta de ceea, la ce ea se aştepta în rezultatul încheierii acestui contract;
- partea nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.
2. Ajustarea contractului la noile împrejurări se va face doar dacă ambele părţi sînt de acord. Acordul trebuie să corespundă
aceloraşi cerinţe de formă, ca şi contractul de bază (art. 208 alin. 5). Alineatul comentat reglementează situaţia, cînd ajustarea
contractului este iniţiată după survenirea temeiurilor corespunzătoare. Însă într-un contract de lungă durată părţile pot stipula de
la bun început clauza de hardship, prin care se obligă să-l adapteze, cu promptitudine şi în spirit de echitate, pe cale de
renegociere sau printr-o procedură arbitrală în situaţia în care ulterior încheierii contractului, constată sau apar împrejurări
extraordinare afectînd în mod serios echilibrul dintre contraprestaţii. În cazul în care ulterior încheierii contractului apar
împrejurări extraordinare care afectează serios echilibrul dintre contraprestaţii, clauza de hardship stabileşte în primul rînd
împrejurările în care aceasta operează. Datorită perioadei îndelungate de valabilitate a contractului,părţile recunosc că
omisiunile sau lacunele care ar exista în contract sau care nu sînt sesizabile la data încheierii sale, pot crea inechităţi sau
dificultăţi imprevizibile la momentul contractării.Părţile recunosc că unele împrejurări sau condiţii ulterioare, care depăşesc
posibilităţile rezonabile şi practice de control ale părţilor pot da naştere unor inechităţi sau dificultăţi imprevizibile pentru una
ori pentru ambele părţi.În asemenea situaţii părţile îşi asumă obligaţia de a acţiona în comun, de pe poziţii egale pentru a aplica
măsurile ce se impun în vederea remedierii acestor situaţii.Dacă părţile nu pot să ajungă la o înţelegere asupra existenţei
inechităţii ori asupra măsurilor necesare remedierii în termenul stabilit, se va recurge la procedura de conciliere ori la aceea de
arbitraj, spre a decide asupra împrejurărilor în care acţionează clauza de hardship. Dacă, în urma aplicării acestor proceduri se
constată că nu sînt întrunite condiţiile pentru ajustarea contractului acesta rămîne valabil şi urmează a fi executat în condiţiile în
care a fost încheiat. Într-o ipoteză contrară, părţile au obligaţia de a proceda la negocieri pentru ajustarea sau revizuirea
contractului pentru a restabili echilibrul contractual. Părţile pot împuternici arbitrajul să procedeze la ajustarea contractului,
hotărîrea acestuia făcînd parte integrantă din contract. Clauza de hardship asigură forţa obligatorie a contractului şi echilibrul
între contraprestaţii.
3. Cererea privind ajustarea contractului trebuie înaintată de partea interesată într-un termen cît mai redus din momentul cînd
aceasta a aflat despre schimbarea considerabilă a împrejurărilor. Prin lege pot fi stabilite astfel de termene (art. 1136). În cerere
se va indica temeiul invocat de partea dezavantajată în vederea ajustării contractului, împreună cu toate informaţiile şi datele
care ar fi în mod rezonabil necesare pentru a justifica pretenţiile sale, se va oferi toate dovezile pe care cealaltă parte le-ar
considera necesare şi utile.
Pentru a se putea pretinde ajustarea contractului urmează de constatat, în ordine de interpretare a contractului, lipsa unei clauze
privind factorul riscului contractului. Asumarea expresă de către o parte a riscului acestor schimbări duce la imposibilitatea
înaintării cerinţei privind ajustarea, de exemplu, în contractul de arendă părţile au stipulat că acesta nu va fi ajustat chiar dacă
condiţiile de utilizare a bunurilor arendate s-au înrăutăţit considerabil.
Factorul riscului poate fi prevăzut şi prin normă imperativă de drept şi în acest caz se va considera că o parte şi-a asumat acest
risc în virtutea prescripţiilor legii, prin simplul fapt al încheierii acelui contract.
4. Depunerea cererii privind ajustarea contractului nu serveşte drept temei de neexecutare a obligaţiilor nici din partea
debitorului nici a creditorului.Cu toate acestea, admiterea, ulterior, a cererii privind ajustarea poate avea drept efect întoarcerea
unei părţi din executarea făcută după depunerea acestei cereri.
5. Dacă negocierile părţilor privind ajustarea contractului au eşuat, fie ajustarea este imposibilă, drept consecinţă survine
rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Instanţa de judecată nu poate fi sesizată cu o cerere prin care să se pronunţe asupra
ajustării contractului, însă în lipsa acordului părţilor, precum şi atunci, cînd părţile nu ajung la un acord privind rezilierea sau
rezoluţiunea, contractul va fi rezolvit sau reziliat prin hotărîrea instanţei de judecată. Instanţa se va pronunţa şi asupra efectelor
rezilierii sau rezoluţiunii.
Luînd în consideraţie că în asemenea situaţii părţile nu au acţionat cu vinovăţie, instanţa se va călăuzi de principiul echităţii
atunci cînd va repartiza suportarea cheltuielilor (repartizîndu-le egal între părţi sau stabilind că fiecare parte îşi va suporta
propriile cheltuieli). Legiuitorul a ales soluţia rezilierii (rezoluţiunii) contractului faţă de modificarea acestuia, impusă printr-o
hotărîre a instanţei, deoarece adoptînd o astfel de hotărîre instanţa ar impune pe cealaltă parte la executarea unui contract pe
care ultima îl consideră pentru sine neavantajos.
Legea nu admite ajustarea contractului prin hotărîrea instanţei de judecată, contrar voinţei cel puţin a uneia din părţi chiar
dacă se constată că rezilierea acestuia contravine intereselor publice sau ar avea drept consecinţă pierderi pentru părţi, care ar
depăşi substanţial cheltuielile, necesare executării contractului în condiţiile modificate prin hotărîrea instanţei de judecată.
Deşi se aseamănă mult, totuşi situaţiile de forţă majoră şi shimbările esenţiale a împrejurărilor potrivit articolului comentat nu
trebuie confundate.Deosebirea rezidă în faptul, că schimbarea esenţială a împrejurărilor nu are drept consecinţă imposibilitatea
executări obligaţiei contractuale. Această posibilitate se păstrează, însă o astfel de executare ar avea drept consecinţă un
dezechilibru substanţial dintre contraprestaţii.

Capitolul VI
MIJLOACELE DE GARANTARE
A EXECUTARII OBLIGATIILOR
Sectiunea 1
CLAUZA PENALA

Articolul 624. Dispoziţii generale cu privire la clauza penală

(1) Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd
că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun.
(2) Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă.
(3) Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza
penală sau a părţii neexecutate.
(4) Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decît prejudiciul.
(5) Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale.

(1) Clauza penală constituie unul din cele mai frecvent întîlnite mijloace de garantare a executării obligaţiilor. După cum rezultă
din definiţia dată în alin.1 al acestui articol, clauza penală constituie o evaluare convenţională şi prealabilă a eventualelor
prejudicii pe care debitorul va fi obligat să le plătească în cazul neexecutării prestaţiei la care s-a îndatorat. Ea poate fi stipulată
fie în contractul ce dă naştere raportului obligaţional, fie într-o convenţie ulterioară încheiată înainte de momentul în care
intervine neexecutarea prestaţiilor datorate de debitor. Condiţiile de fond ale clauzei penale sînt aceleaşi ca şi ale contractului
principal la care se referă, ţinîndu-se însă seama şi de caracterul ei accesoriu, de vreme ce validitatea obligaţiei principale
constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale. Dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza
penală va fi nulă ori se va stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale.
Clauza penală poate fi prevăzută atît pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, cît şi pentru orice altă încălcare a
obligaţiilor, inclusiv pentru executarea necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2, acestea din urmă sunt
considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor. Părţile pot, însă, să limiteze aplicarea clauzei penale fie numai
pentru neexecutarea stricto sensu a obligaţiilor, fie pentru executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor. La fel,
părţile pot stipula pentru situaţiile menţionate diferite clauze penale. Stipularea clauzei penale se poate face nu numai în cazul
unor obligaţii contractuale, ci şi în privinţa obligaţiilor care au un alt izvor.
Suma prevăzută prin clauza penală are menirea de a compensa prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiilor
contractuale de către debitor. Pentru aplicarea clauzei penale se cer întrunite aceleaşi condiţii ca şi în cazul răspunderii civile
contractuale, cu deosebirea numai că reclamarea clauzei penale presupune neexecutarea unei obligaţii principale şi că atît
existenţa, cît şi întinderea prejudiciului nu necesită a fi dovedite. Creditorul trebuie să dovedească numai existenţa obligaţiei
contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată. Numai în cazul în care creditorul ar pretinde despăgubiri în completare,
pînă la acoperirea integrală a prejudiciului, el va trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale, şi în primul
rînd, existenţa şi întinderea prejdiciului a cărui reparare o pretinde.
Prin finalităţile sale, clauza penală constituie un mijloc de garantare a executării obligaţiilor şi din acest considerent este
reglementată în cadrul acestui capitol. Această funcţie se manifestă prin faptul că îndeamnă pe debitor, sub sancţiunea sumelor
stipulate ca clauză penală, la executarea reală a contractului. Spre deosebire de alte mijloace de garantare a obligaţiilor, ea nu
conferă creditorului nici un drept special asupra patrimoniului debitorului, acesta fiind un simplu creditor chirografar care va
veni în concurs cu toţi ceilalţi creditori ai debitorului.
(2) Clauza penală este o convenţie accesorie, care îşi grevează existenţa pe convenţia principală. Soarta ei ca atare, depinde de
soarta convenţiei principale (accesorium sequitur principalem). Din acest punct de vedere este important ca obligaţia garantată
prin clauză penală să fie valabilă, căci dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori se va
stinge. Totodată este de remarcat faptul că nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale. Între ele există
dependenţă (a clauzei penale de convenţia principală), însă nu şi interdependenţă.
(3) Obiectul clauzei penale îl formează o sumă de bani determinată fie global, fie procentual, în raport cu valoarea obiectului
contractului la care se referă. Se consideră că clauza penală este stabilită în mărime fixă, cînd contractul prevede o anumită
sumă de bani (de exemplu, 1000 lei) pe care debitorul este obligat s-o plătească creditorului în cazul în care nu-şi execută
obligaţia asumată. Cea de-a doua modalitate de stabilire a clauzei penale, se face prin stipularea unei cote procentuale din
valoarea totală a obligaţiei sau doar a părţii neexecutate. Spre exemplu, în cazul în care antreprenorul execută lucrarea de o
calitate inferioară celei convenite, va fi ţinut să achite o clauză penală în mărime de 20 % din valoarea contractului. Pentru
cazurile în care obligaţia se execută cu întîrziere, plata clauzei penale se stabileşte în dependenţă de perioada de întîrziere. Spre
exemplu, în cazul în care vînzătorul nu transmite cumpărătorului bunul în termenul stabilit de contract, va achita o penalitate de
0,1 % din valoarea bunului, pentru fiecare zi de întîrziere.
(4) Dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a despăgubirilor datorate creditorului pentru
neexecutarea obligaţiei, părţile sunt libere de a stabili prin acordul lor de voinţă clauza penală într-o mărime mai mare decît
prejudiciul cauzat. În caz de neexecutare a obligaţiei, debitorul va fi ţinut să achite clauza penală în mărimea stabilită, chiar
dacă mărimea prejudiciilor cauzate este mai mică decît mărimea clauzei penale. Debitorul nu are posibilitatea de a se libera prin
achitarea clauzei penale într-o mărime mai mică decît cea convenită, căci clauza penală fiind o prevedere contractuală, se
impune debitorului la fel ca şi alte prevederi contractuale.
(5) În principiu, debitorul este ţinut să plătească clauza penală atunci cînd sunt întrunite toate condiţiile acordării de
despăgubiri. Se cere deci, ca neexecutarea să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă, iar dacă el va dovedi cauza
străină, va fi exonerat de plata clauzei penale. Cu alte cuvinte, cauzele care exonerează de plata clauzei penale sunt, în
principiu, aceleaşi ca şi în cadrul răspunderii juridice contractuale, cum ar fi de exemplu, forţa majoră (art.606), vinovăţia
îndreptăţitului la despăgubire (art.612), întîrzierea creditorului (art.593), etc.

Articolul 625. Forma clauzei penale

(1) Clauza penală se face în scris.

(2) Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale.

(1) Potrivit prevederilor alin.1 ale acestui articol, clauza penală trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia
principală în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Deasemeni, forma clauzei penale nu depinde de suma
obligaţiei principale sau de suma clauzei penale ori de careva alte condiţii. Clauza penală se consideră încheiată în formă scrisă,
dacă actul juridic care o generează este întocmit cu respectarea cerinţelor expuse în art.210. În cazul în care obligaţia principală
trebuie încheiată în formă autentică, această cerinţă nu se răsfrînge asupra formei clauzei penale. După cum se observă din
sensul acestui articol, regula în cauză se referă doar la clauza penală contractuală, nu însă şi la cea legală.
(2) Spre deosebire de consecinţele obişnuite ale nerespectării formei scrise (art.211 alin.1), nerespectarea formei scrise a
înţelegerii cu privire la penalitate, atrage nulitatea clauzei penale şi respectiv imposibilitatea încasării acesteia. Dacă clauza
penală a fost deja plătită, atunci nerespectarea formei clauzei penale, acordă debitorului dreptul de a cere restituirea clauzei
penale.

Articolul 626. Dreptul de a pretinde alte despăgubiri

(1) Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei penale dacă nu sînt stipulate penalităţi şi
pentru cazul în care debitorul nu execută obligaţia în modul corespunzător, mai ales pentru cazul neexecutării la timp a
obligaţiei.
(2) Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală
inclusivă). În cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauza
penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauza penală punitivă) sau poate cere doar
penalitate (clauza penală exclusivă).
(3) În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a rezervat expres acest
drept la primirea executării.

(1) Din caracterul accesoriu al clauzei penale rezultă imposibilitatea cumulării unei penalităţi cu executarea obligaţiei în natură.
Astfel, dacă creditorul a cerut şi a obţinut penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei, el nu mai poate cere şi executarea
contractului, deoarece penalităţile constituie tocmai echivalentul executării reale a contractului. Totuşi, posibilitatea cumulării
clauzei penale cu executarea în natură este posibilă în cazurile în care clauza penală a fost prevăzută pentru eventualitatea
executării necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiei principale. Cu alte cuvinte, plata penalităţilor şi a despăgubirilor în
acoperirea pagubei pricinuite prin executarea cu întîrziere ori prin executarea necorespunzătoare nu exonerează pe debitor de
executarea contractului.
(2) Prevederile alin.2 conţin cîteva reguli privitoare la corelaţia dintre clauza penală şi prejudiciile cauzate prin neexecutarea
obligaţiei. O primă regulă cu caracter general, acordă creditorului dreptul de a pretinde repararea prejudiciului în partea
neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). Această regulă se justifică prin faptul că partea vinovată de
neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care obligaţia este garantată prin clauză penală, dar
chiar şi în cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată. Pentru a obţine repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza
penală, creditorul va trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale şi, în primul rînd, existenţa şi întinderea
prejudiciului a cărui reparare o pretinde. Numai în aşa fel se va putea de stabilit dacă prejudiciul întrece valoarea clauzei penale
şi respectiv suma cu care se depăşeşte clauza penală.
Prin derogare de la regula generală susmenţionată, în cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere sau
despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauză penală
punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauză penală exclusivă). Este de remarcat faptul că, în toate cazurile în care creditorul
va cere plata despăgubirilor, el va fi ţinut să probeze, după regula generală, existenţa şi întinderea prejudiciului, iar în cazul în
care va cere plata clauzei penale, va fi ţinut să dovedească numai existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost
executată, fiind astfel scutit de sarcina de a proba mărimea prejudiciului, deoarece prejudiciul a fost evaluat cu anticipaţie încă
la momentul încheierii contractului.
La aplicarea practică a prevederilor acestui alineat, trebuie să se ţină cont de faptul că penalităţile se prescriu în termen de 6 luni
(art.268 lit.a), iar despăgubirile, potrivit dreptului comun, în termen de 3 ani (art.267 alin.1). Astfel, dacă o parte are drept şi la
penalităţi şi la despăgubiri în completare, dar a lăsat să treacă termenul de prescripţie în privinţa penalităţilor, atunci ea nu mai
poate cere penalităţi, dar prin aceasta nu pierde dreptul de a cere despăgubiri, dacă în privinţa acestora din urmă nu a intervenit
prescripţia. Fiecare din aceste sancţiuni are o viaţă independentă şi în orice caz nu s-ar putea ca soarta despăgubirilor să depindă
de cea a penalităţilor, ca şi cum ar fi un accesoriu al acestora, şi nici invers, să se permită reclamarea penalităţilor dacă, în
privinţa lor a operat prescripţia.
(3) În mod normal, creditorul care a primit executarea obligaţiei nu mai poate cere plata penalităţilor stabilite pentru cazurile de
neexecutare stricto sensu a obligaţiei, deoarece acestea întemeinduse pe una şi aceiaşi cauză, reprezintă de fapt echivalentul
executării reale a contractului. Ca excepţie, prevederile alin.3 ale acestui articol, acordă creditorului, care a primit executarea
obligaţiei, dreptul de a pretinde plata penalităţilor doar dacă şi-a rezervat acest drept la primirea executării. În asemenea caz,
clauza penală poartă un caracter sancţionator şi nu unul compensatoriu. Deasemeni, creditorul va putea cere pe lîngă executarea
obligaţiei şi plata penalităţilor, în cazul în care clauza penală a fost stipulată pentru situaţiile de executare necorespunzătoare
sau cu întîrziere a obligaţiei.

Articolul 627. Clauza penală în cazul obligaţiei indivizibile

În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie indivizibilă şi neexecutarea acesteia se datorează
vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi cerută fie integral de la debitorul vinovat, fie de la fiecare codebitor pentru
partea acestuia. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.

Prevederile acestui articol stabilesc anumite reguli de aplicare practică a clauzei penale în cazul obligaţiilor indivizibile
(art.521), adică a acelor obligaţii, care prin natura lor ori prinr-o convenţie a părţilor nu sunt susceptibile de executare
fracţionată. În asemenea cazuri, creditorul poate pretinde plata clauzei penale, la fel ca şi plata obligaţiei principale, întrucît
clauza penală constituie un accesoriu al obligaţiei principale şi este supusă aceloraşi reguli de executare ca şi obligaţia
principală (accesorium sequitur principalem). Creditorul poate pretinde plata penalităţii, la latitudinea sa, fie de la debitorul
vinovat de neexecutarea obligaţiei principale, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. Este de remarcat faptul, că spre
deosebire de plata obligaţiei principale, care poate fi cerută în întregime de la fiecare codebitor, plata penalităţii poate fi pretinsă
de la ceilalţi codebitori doar proporţional părţii din datorie ce revine fiecăruia. În cazul în care, penalitatea a fost plătită şi de alţi
codebitori, decît cel vinovat de neexecutare, fiecare codebitor are dreptul de a pretinde, pe cale de regres, restituirea sumelor
plătite creditorului.

Articolul 628. Clauza penală în cazul obligaţiei divizibile

(1) În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie divizibilă, penalitatea este de asemenea divizibilă şi
curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar pentru partea din obligaţie la care acesta este
ţinut.
(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se aplică nici în cazul în care clauza penală a fost
stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat executarea integrală a obligaţiei. În acest
caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie. În ultimul caz,
fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.

(1) De esenţa obligaţiilor divizibile este faptul că mai mulţi debitori sînt obligaţi la aceeaşi prestaţie faţă de creditor şi fiecare
debitor poate fi urmărit separat pînă la concurenţa părţii sale din datorie (art.518 alin.1). În cazul în care obligaţia divizibilă este
garantată printr-o clauză penală, debitorul care n-a executat obligaţia principală va fi ţinut de plata clauzei penale, în acelaşi
mod ca şi de plata obligaţiei principale, întrucît clauza penală constituie un act accesoriu în raport cu obligaţia divizibilă şi din
acest considerent, în conformitate cu principiul accesorium sequitur principalem, urmează întru-totul regulile prescrise de lege
pentru executarea obligaţie principale garantate, adică a obligaţiei divizibile. Cu alte cuvinte, în caz de neexecutare a unei
obligaţii divizibile, creditorul va putea pretinde plata penalităţii doar de la debitorul care nu a executat obligaţia principală şi
doar pentru partea ce-i revine din acea obligaţie.
(2) Potrivit alin.2, regulile expuse în alineatul precedent nu se aplică obligaţiilor solidare, întru-cît acestea, prin natura lor, sunt
obligaţii indivizibile şi respectiv cad sub incidenţa prevederilor art.627. Deasemeni, prevederile alin.1 nu se aplică obligaţiilor
divizibile prin natura lor, cărora li s-a adăugat o clauză penală în scopul de a împiedica executarea lor parţială. Prin efectul
acordului de voinţă al părţilor contractante, obligaţia divizibilă prin natura ei s-a transformat într-o obligaţiei indivizibilă
convenţional şi din acest considerent urmează să i se aplice regulile conţinute în art.627. În acest caz, neexecutarea obligaţiei
de către un singur debitor va atrage exigibilitatea întregii penalităţi, care va putea fi cerută în totalitate debitorului în culpă, sau
de la ceilalţi, în proporţie cu părţile lor. Dacă penalitatea a fost plătită de către debitorii care nu sunt în culpă, atunci fiecare din
ei va avea drept de regres împotriva debitorului aflat în culpă, pentru sumele plătite creditorului.

Articolul 629. Clauza penală legală

Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor.

Penalitatea stabilită de lege (clauza penală legală) constituie o excepţie de la regula generală conţinută în art.624 alin.1, întrucît
nu constituie o prevedere contractuală. Clauza penală legală se stabileşte prin diverse acte normative, adică prin lege în sens
larg, care reglementează unele din cele mai frecvente raporturi juridice contractuale, cum ar fi cele legate de asigurarea cu
energie electrică, termică, gaze naturale, apă şi canalizare, transport, etc. În marea majoritate a cazurilor normele legale prin
care se stipulează clauza penală poartă un caracter imperativ şi respectiv, părţile nu au posibilitatea să stabilească clauza penală
în alte condiţii decît cele prevăzute de lege. Cel mai mult această regulă îşi găseşte aplicare în raporturile juridice pentru care
legea interzice, în genere, orice modificare a regulilor privitoare la răspundere, cum ar fi de exemplu, în raporturile de transport.
În cazul în care legea nu conţine careva reguli speciale în acest sens, părţile se vor conduce de prevederile acestui articol, avînd
posibilitatea să mărească mărimea clauzei penale, dar nici într-un caz s-o micşoreze sau s-o excludă prin acordul lor de voinţă.
Dacă părţile au prevăzut clauza penală în alte condiţii decît cele prevăzute de lege, clauza este nulă şi se consideră înlocuită cu
cea prevăzută de lege. Dacă părţile, în genere, nu au prevăzut în contract penalitatea stabilită de lege, atunci aceasta se
consideră introdusă de jure şi respectiv creditorul va fi în drept să ceară plata ei, indiferent de faptul dacă o asemenea obligaţie
este prevăzută în contract.

Articolul 630. Reducerea clauzei penale

(1) În cazuri excepţionale, luîndu-se în considerare toate împrejurările, instanţa de judecată poate dispune reducerea
clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale, trebuie să se ţină cont nu numai de interesele
patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite prin lege, ale creditorului.
(2) Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în care aceasta a fost plătită.

(1) Clauza penală fiind un contract sau o clauză dintr-un contract, are forţă obligatorie între părţile contractante şi se impune a fi
respectată întocmai şi de instanţele de judecată. În acest context, clauza penală înlătură orice putinţă de apreciere din partea
instanţei privitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului suferit de creditor, deoarece această apreciere a fost făcută anticipat,
de către părţile contractante. În principiu, instanţa de judecată nu are dreptul să reducă sau să mărească cuantumul clauzei
penale. Ca excepţie, prevederile acestui articol permit instanţei de judecată să micşoreze clauza penală, atunci cînd aceasta este
disproporţionat de mare în raport cu prejudiciile real suportate de către creditor. Această prerogativă este edictată de către
legiuitor în scopul de a diminua sau exclude efectul negativ al clauzelor abuzive conţinute în contracte, şi respectiv de a asigura
exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor civile (art.9). La aprecierea disproporţionalităţii clauzei penale,
instanţa de judecată va reieşi în fiecare caz concret din aşa împrejurări, precum ar fi: durata neexecutării obligaţiei, procentul
excesiv de înalt al clauzei penale (comparativ cu procentul practicat de obicei în alte contracte de acelaşi gen), depăşirea
substanţială a posibilelor prejudicii rezultate din neexecutarea obligaţiilor, etc. O importanţă deosebită, în acest sens, o are
determinarea cît mai concretă a întinderii prejudiciilor suportate de către creditor, deoarece în dependenţă de aceasta, instanţa
de judecată va stabili proporţionalitatea dintre clauza penală şi prejudicii. În această privinţă, urmînd a se lua în consideraţie nu
numai prejudiciul efectiv cauzat creditorului, ci şi venitul ratat (art.610).
Este de remarcat faptul, că reducerea clauzei penale se înfăptuieşte, conform principiului contradictorialităţii, numai la cererea
părţii care o invocă, adică a debitorului. Din acest considerent, toate împrejurările care confirmă disproporţionalitatea clauzei
penale, inclusiv întinderii prejudiciului trebuie să fie probate, conform regulilor generale, de către debitor.
Textul de lege comentat nu stabileşte limita minimă pînă la care poate fi micşorată clauza penală, însă reieşind din sensul
acestui articol se poate de conchis că clauza penală poate fi micşorată pînă cînd ea va înceta să fie „disproporţionat de mare”. În
orice caz, este evident, că în baza acestui articol creditorului nu-i poate fi complet refuzat în satisfacerea cerinţei de încasare a
clauzei penale. În cazurile în care, pentru neexecutarea obligaţiei este stipulată o clauză penală inclusivă (art.626 alin.2),
mărimea clauzei penale nu poate fi micşorată sub mărimea sumei care nu acoperă prejudiciile suferite de creditor. Micşorarea
clauzei penale sub acest nivel ar fi lipsită de sens, deorece creditorul oricum îşi păstrează dreptul de a cere, în conformitate cu
art.626 alin.2, repararea prejudiciului neacoperit prin clauza penală.
(2) Prin derogare de la prevederile alineatului precedent, alin.2 al acestui articol, interzic debitorului care a achitat benevol
suma clauzei penale, să ceară reducerea acesteia. Această prevedere se bazează pe considerentul, că prin plata efectuată
debitorul a recunoscut, de fapt, prejudiciile pe care le-a cauzat creditorului, şi astfel şi-a manifestat voinţa de a le repara. Dacă
plata penalităţilor a fost obţinută în mod dolosiv de către creditor, atunci debitorul este îndreptăţit să ceară, după caz, reducerea
penalităţii achitate.

S e c t i u n e a a 2-a
ARVUNA

Articolul 631. Dispoziţii generale cu privire la arvună

(1) Arvuna este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma
încheierea contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată avans.
(2) Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris.

(1) Din conţinutul alin.1 al articolului comentat, rezultă că prin arvună pot fi garantate doar obligaţiile născute din contracte, nu
însă şi obligaţiile născute din delicte sau din alte temeiuri prevăzute în art.8. Deasemeni, prin arvună pot fi garantate atît
obligaţiile statornicite între persoane fizice, cît şi între persoane juridice, întru-cît articolul comentat nu face nici o distincţie în
acest sens. Spre deosebire de vechile reglementări (art.187 Cod civil, 1964), arvuna poate să constea atît din sume de bani, cît şi
din alte bunuri. Mărimea arvunei nu este limitată după valoare, însă este evident, că aceasta constituie doar o parte din prestaţia
pe care trebuie s-o execute partea care dă arvuna.
Prin finalităţile sale, arvuna îndeplineşte două funcţii principale: pe de o parte, confirmă încheierea contractului, iar pe de altă
parte, garantează executarea contractului. Ca dovadă de confirmare a încheierii contractului, arvuna este de natură să probeze
încheierea contractului, atunci cînd nu există înscrisuri sau alte dovezi în acest sens. Aceasta înseamnă că dacă părţile
contractante nu contestă faptul transmiterii arvunei sau dacă chiar şi-l contestă, însă acest fapt este probat prin dovezile
corespunzătoare, contractul se consideră încheiat. Pe de altă parte, dacă contractul prevede plata arvunei, ca o condiţie esenţială,
atunci contractul nu se va considera încheiat, pînă cînd partea obligată nu-şi va onora obligaţiunea în cauză, chiar dacă celelalte
condiţii sunt respectate. Ca mijloc de garantare a executării contractului, arvuna este menită să tempereze interesul fiecărei
părţi contractante de a face tot posibilul pentru ca contractul garantat cu arvună să se execute, căci în caz de neexecutare a
contractului, partea vinovată va suporta consecinţele negative, manifestate fie prin pierderea arvunei de către partea care a dat-
o, fie prin plata dublului arvunei de către partea care a primit-o. Datorită acestei funcţii, arvuna se deosebeşte de plata în avans,
care la fel ca şi arvuna constituie o plată preventivă, însă nu este în stare să confirme încheierea contractului şi să garanteze
executarea obligaţiei, căci partea care a efectuat o plată în avans este în drept să pretindă restituirea, practic în toate cazurile de
neexecutare a contractului, iar partea care a primit avansul, nu poate fi obligată nici într-un caz să restituie dublul plăţii primite.
Din acest considerent, pentru a evita eventualele litigii, părţile trebuie să stipuleze în termeni expreşi, că plata preventivă a fost
efectuată anume cu titlu de arvună. În caz de dubii, se va aplica prezumţia potrivit căreia, suma plătită este considerată avans.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în formă scrisă, indiferent de faptul dacă
o asemenea formă este obligatorie pentru contractul garantat prin arvună. În lipsa unor prevederi exprese care să sancţioneze
nerespectarea formei cu nulitatea actului juridic, se va aplica regula generală prevăzută de art.211 alin.1. Astfel, înţelegerea cu
privire la arvună încheiată cu nerespectarea formei scrise nu este lovită de nulitate, dar în caz de litigiu, partea care o invocă va
fi decăzută din dreptul de a cere proba cu martori, în dovedirea existenţei şi conţinutului acesteia.

Articolul 632. Includerea arvunei în contul prestaţiei

Arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se restituie.

Arvuna, pe lîngă faptul că confirmă încheierea contractului şi garantează executarea, îndeplineşte şi o funcţie de plată, întrucît
suma de bani sau bunul transmis ca arvună se ia în calcul la executarea prestaţiei. Astfel, partea care a plătit arvuna, va fi ţinută
să execute prestaţia faţă de cealaltă parte, doar în măsura în care prin suma de bani sau bunul transmis nu s-a acoperit valoarea
totală a creanţei supuse executării. Din acest punct de vedere, arvuna produce aceleaşi efecte ca şi plata în avans. În cazul în
care, prestaţia datorată nu s-a executat din motive independente de voinţa părţilor (caz fortuit sau forţă majoră), părţile sunt
exonerate de răspundere. Drept consecinţă, suma de bani sau bunul transmis cu titlu de arvună urmează a fi restituite în
mărimea în care au fost plătite. De exemplu, în cazul în care obiectul antreprizei a pierit fortuit pînă la recepţionarea lui de către
client sau terminarea lucrării devine imposibilă din motive independente de voinţa părţilor, arvuna se va restitui în limita sumei
care a fost plătită.

Articolul 633. Reţinerea sau restituirea arvunei

(1) Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămîne celeilalte părţi. Dacă
pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte părţi
dublul arvunei.
(2) Pe lîngă cele prevăzute la alin.(1), partea care răspunde pentru neexecutarea contractului este obligată să repare
celeilalte părţi prejudiciul neacoperit prin plata arvunei dacă în contract nu este prevăzut altfel.

(1) Prin natura lor, prevederile acestui articol au un caracter de sancţine şi sunt menite să asigure executarea de către părţile
contractante a obligaţiilor garantate prin arvună. În dependenţă de partea care se face vinovată de neexecutarea contractului,
aceste prevederi au ca efect, fie pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie restituirea arvunei în mărime dublă. Este de
remarcat faptul că prin arvună se garantează, de obicei, executarea întregului contract. Astfel, în ipoteza în care contractul va fi
executat doar parţial, arvuna nu se va divide, ci va fi reţinută sau restituită după regulile generale conţinute în acest aliniat.
Regulile expuse în acest articol se aplică nu numai pentru cazurile de neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor, ci şi pentru
orice altă încălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru executarea necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2, acestea
din urmă sunt considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor.
(2) Survenirea consecinţelor prevăzute în alineatul precedent nu exonerează partea care răspunde de neexecutarea obligaţiei
garantate prin arvună de repararea prejudiciului cauzat celeilalte părţi. Însă, prejudiciul se repară în acest caz, după cum prevede
alin.2, în măsura în care este neacoperit prin plata arvunei. Cu alte cuvinte, dacă pentru neexecutarea obligaţiei răspunde
partea care a dat arvuna, ea va fi ţinută să repare prejudiciul, în partea ce depăşeşte valoarea arvunei. Spre exemplu, în cazul în
care o persoană care a închiriat o locuinţă pe un anumit termen va renunţa la contract anticipat, atunci proprietarul locuinţei are
dreptul să reţină arvuna primită şi să ceară achitarea chiriei pentru perioada nefolosită, luînd în consideraţie, bineînţeles,
valoarea arvunei primite. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, atunci ea va fi obligată să
plătească dublul arvunei şi suplimentar la aceasta să repare prejudiciul în partea ce depăşeşte valoarea ordinară a arvunei.
Răspunderea părţii culpabile peste valoarea obiectului constituit ca arvună se justifică prin faptul că partea vinovată de
neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care obligaţia este garantată cu arvună, dar chiar şi
în cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată.

S e c t i u n e a a 3-a
GARANTIA DEBITORULUI

Articolul 634. Noţiunea de garanţie a debitorului

Garanţia debitorului constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis
al contractului.

Garanţia debitorului constituie una din noile instituţii reglementate de legislaţia civilă a Republicii Moldova. Ea nu se confundă
cu garanţia prevăzută de art.188 din Codul civil din 1964, care reprezenta de fapt o varietate a fidejusiunii. Prin natura sa,
garanţia debitorului constituie un mijloc juridic general de garantare a executării obligaţiilor, întemeiat pe gajul general al
creditorilor chirografari. După cum rezultă din definiţie, garanţia debitorului este totdeauna de natură contractuală, întrucît
constituie un angajament asumat de debitor şi consimţit de creditor privitor la executarea corespunzătoare a obligaţiei. Acest
angajament poate să constea fie în obligaţia debitorului la o prestaţie necondiţionată, fie în obligaţia lui la o prestaţie depăşind
obiectul propriu-zis al contractului. În cazul în care garanţia debitorului este exprimată printr-o prestaţie necondiţionată,
debitorul renunţă de a invoca eventualele excepţii prin care s-ar urmări evitarea executării obligaţiei, executarea parţială sau
amînarea executării. Cu alte cuvinte, debitorul renunţă la ceia ce ar fi putut opune în cazul în care nu ar fi garantat printr-o
asemenea garanţie. Astfel, dacă debitorul a garantat executarea unei obligaţii cu termenul de prescripţie expirat, atunci în caz de
neexecutare el nu se poate libera de plată prin invocarea prescripţiei extinctive. La fel, debitorul care a garantat plata
necondiţionată a unei prestaţii neconforme condiţiilor contractului (cantitativ sau calitativ) nu poate invoca excepţii privitor la
neconformitatea prestaţiei şi respectiv nu poate refuza plata unei asemenea prestaţii. Garanţia debitorului poate să constea şi în
angajamentul acestuia la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului, adică la o prestaţie peste valoarea obligaţiei
stabilite iniţial. Din acest punct de vedere, garanţia debitorului constituie un mijloc eficient de garantare a executării obligaţiei
care stimulează debitorul să execute obligaţia în mod corespunzător.

Articolul 635. Validitatea garanţiei

Acceptarea unei garanţii produce efecte dacă nu contravine dispoziţiilor legale şi dacă debitorul nu se obligă în mod
exagerat.

Garanţia debitorului fiind de natură convenţională trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi orice act juridic
civil. În caz contrar, garanţia debitorului este lovită de nulitate şi respectiv nu produce efectele stipulate în articolul precedent.
Astfel este cazul, garanţiei date de către o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă, garanţiei
privitoare la o prestaţie contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri (art.220), etc. În cazul în care, debitorul se obligă la
o prestaţie ce depăşeşte obiectul contractului, atunci garanţia va fi valabilă numai dacă debitorul nu se obligă în mod exagerat.
Caracterul exagerat al prestaţiei se determină de la caz la caz, ţinîndu-se cont de o serie de împrejurări, precum ar fi de pildă
împrejurările concrete ale cauzeidepăşirea substanţială a valorii prestaţiei, termenul suplimentar acordat de creditor pentru
executarea obligaţiei, mărimea prejudiciilor suportate de către creditor, etc. Aprecierea caracterului exagerat al prestaţiei
suplimentare la care s-a obligat debitorul, se efectuiază de către instanţa de judecată, reieşinduse din împrejurările concrete ale
cauzei. După cum se observă din conţinutul acestui articol, legiuitorul nu acordă instanţei de judecată dreptul de a reduce
mărimea prestaţiei exagerate pînă la limita în care aceasta ar deveni neexagerată, precum se întîmplă spre exemplu în cazul
clauzei penale, ci lipseşte garanţia integral de efecte.

Articolul 636. Forma garanţiei

Garanţia produce efecte doar atunci cînd este făcută în scris.

Potrivit prevederilor acestui articol, garanţia debitorului trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia
principală în vederea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă. Garanţia debitorului se consideră încheiată în formă
scrisă, dacă actul juridic care o generează este întocmit cu respectarea cerinţelor expuse în art.210. În cazul în care obligaţia
principală trebuie încheiată în formă autentică, această cerinţă nu se răsfrînge asupra formei garanţiei. Din felul în care este
redactat acest text de lege, se observă că nerespectarea formei scrise lipseşte garanţia de efecte, adică atrage nulitatea acesteia.

S e c t i u n e a a 4-a
RETENTIA

Articolul 637. Dispoziţii generale cu privire la retenţie

(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atîta timp cît
creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile
pe care bunul le-a cauzat.
(2) Prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de bunul deţinut, se bazează pe o
obligaţie ale cărei părţi sînt comercianţi.
(3) Dreptul de retenţie este înlăturat în cazul în care creditorul oferă o garanţie reală, considerată suficientă de către
instanţă, sau consemnează suma pretinsă.
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în măsura în care contractul nu prevede altfel.

(1) Retenţia constituie unul din noile mijloace de garantare a executării obligaţiilor, care a fost introdus în legislaţia Republicii
Moldova, graţie intrării în vigoare a noului Cod civil. Esenţa acestui mijloc de garantare constă în faptul că creditorul, care este
în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire a bunului altuia, are posibilitatea de a reţine acel bun în stăpînirea sa şi de a
refuza restituirea lui pînă cînd debitorul său, creditor al bunului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina sa în legătură cu bunul
respectiv. Din conţinutul textului de lege comentat rezultă că pentru exercitarea dreptului de retenţie, în primul rînd, este
necesat ca obiectul retenţiei să constea dintr-un bun al debitorului aflat în posesia creditorului. Acest bun poate fi atît un bun
mobil, cît şi unul imobil, căci legea operînd cu termenul generic de bun nu face nici o distincţie în acest sens. În al doilea rînd,
prin retenţie se poate garanta doar obligaţia de restituire a cheltuielilor necesare şi utile suportate de către creditor sau a
prejudiciilor cauzate de bunul ce constituie obiectul retenţiei. În al treile rînd, dreptul de retenţie poate fi invocat, doar dacă
datoria pe care o pretinde deţinătorul bunului de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu bunul, adică să fie prilejuită de
acesta. În al patrulea rînd, creanţa retentorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă; În al cincilea rînd, dreptul de retenţie
poate fi exercitat doar în cazurile expres prevăzute de lege.
Exemple de aplicare practică a dreptului de retenţie întîlnim în următoarele articole ale Codul civil reglementează următoarele
cazuri de aplicare practică a dreptului de retenţie: a) În materie de superficie, superficiarul are dreptul de retenţie asupra
construcţiei pînă la plata despăgubirii (art.452 alin.1); în materie de comodat, comodatarul are dreptul de retenţie asupra bunului
primit, în ceea ce priveşte cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului (art.865); în cazul
contractului de antrepriză, antreprenorul are drept de retenţie asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el, dacă în cursul
producerii sau îmbunătăţirii bunul a ajuns în posesiunea sa (art.952); în materie de transport, cărăuşul are drept de retenţie
asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport (art.985 alin.3); În materie de mandat, mandatarul are dreptul
să reţină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului, ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului (art.
1033 alin.4); în materie de comision, comisionarul, în scopul garantării creanţelor ce izvorăsc din contractul de comision este în
drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului (art.1066); în materie de depozit, depozitarul are dreptul să reţină
bunul depozitat, pînă la momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare (art.1103), etc.
(2) Potrivit alin.2, în relaţiile dintre comercianţi, prin retenţie se pot garanta şi alte obligaţii, decît cele legate de restituirea
cheltuielilor necesare şi utile sau a prejudiciilor cauzate de bunuri.
(3) În toate cazurile cînd dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege în favoarea unui creditor care este în acelaşi timp
debitorul obligaţiei de restituire a bunului altuia, el operează ex lege. De aceea, instanţa de judecată sesizată sau în faţa căreia se
invocă excepţia dreptului de retenţie este obligată să-l recunoască. Prin derogare de la această regulă, prevederile alin.3, acordă
posibilitate debitorului, creditor al bunului de a înlătura dreptul de retenţie prin oferirea unei garanţii reale (gaj sau ipotecă)
suficiente pentru satisfacerea creanţelor retentorului, sau prin consemnarea sumei litigioase. Dacă instanţa de judecată va
considera că prin garanţiile constituite sau prin sumele depuse se acoperă creanţa litigioasă, atunci va fi în drept să refuze în
satisfacerea cererii de recunoaştere a dreptului de retenţie.
(4) Prevederile alin.3 imprimă un caracter dispozitiv prevederilor conţinute în alin.(1) şi (2), astfel încît părţile, prin contractul
dintre ele, sunt în drept să prevadă posibilitatea extinderii dreptului de retenţie şi la alte obligaţii decît cele care cad sub
incidenţa prevedeilor alin. (1) şi (2), sau din contra să restrîngă sau să excludă exercitarea dreptului de retenţie.

Articolul 638. Excluderea dreptului de retenţie

(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori ilegală
sau dacă bunul este insesizabil.
(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor prevăzute de lege.

(1) Prevederile acestui articol sunt elaborate în strînsă concordanţă cu regulile aplicabile revendicării bunurilor din posesie
nelegitimă, în sensul că aceste prevederi nu pot să constituie un obstacol în exercitarea acţiunii în revendicare împotriva
retentorului care deţine bunul în prezenţa uneia dintre împrejurările stipulate în alin.1 ale acestui articol. Astfel, dreptul de
retenţie nu poate fi exercitat dacă: a) posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, precum ar fi o sustragere sau o altă
deposedare frauduloasă a persoanei împotriva căreia se exercită dreptul de retenţie sau a terţului de la care această persoană a
dobîndit bunul litigios; b) posesiunea bunului este abuzivă ori ilegală, adică este determinată de exercitarea contrar legii a
actelor de posesie; c) bunul este insesizabil, adică nesussceptibil de urmărire silită, precum ar fi bunurile - proprietate publică
(art.296 alin.4) sau cele care potrivit normelor procedurale sunt excluse de la urmărirea silită.
(2) Prevederile alin.2 fiind în concordanţă cu principiul bunei-credinţe, exclud posibilitatea exercitării dreptului de retenţie de
către posesorul de rea-credinţă. Acest lucru rezultă şi din prevederile art.312 alin.2 care într-un mod declarativ acordă
posesorului de rea-credinţă dreptul de a cere compensarea cheltuielilor care duc la îmbogăţirea titularului de drept, fără de a
accentua posibilitatea de a reţine bunul pînă cînd revendicările lui nu vor fi satisfăcute. Prin excepţie de la regula nominalizată,
posesorului de rea-credinţă i se acordă posibilitatea de a invoca dreptul de retenţie, doar în cazurile expres prevăzute de lege.
Spre exemplu, posesorul de rea-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine, este în drept să reţină bunul
rezultat din prelucrarea materiei, pînă va primi de la proprietarul noului bun suma datorată (art.330 alin.6). În unele cazuri,
dreptul de retenţie rezultă din felul în care legiutorul prevede ordinea de executare a prestaţiilor. Astfel, din conţinutul art.330
alin.8, rezultă că în caz de confuziune, posesorul de bună credinţă a cărui materie depăşeşte cealaltă materie (ce aparţine
posesorului de rea-credinţă) prin valoare şi cantitate, poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul
materiei sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.

Articolul 639. Opozabilitatea dreptului de retenţie

(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate.
(2) În toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început executarea silită împotriva
debitorului.
(3) Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge dreptul de retenţie. Partea care exercită acest drept poate revendica
bunul, ţinînd cont de regulile prescripţiei.

(1) După natura sa, dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, fiind opozabil nu numai debitorului împotriva
căruia este exercitat, ci şi faţă de terţele persoane, străine de raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat.
Astfel, el poate fi opus atît creditorilor chirografari, cît şi creditorilor gajişti sau ipotecari, privind bunul respectiv, ale căror
garanţii s-au născut ulterior intrării bunului în posesia retentorului. Tot astfel, el poate fi opus nu numai proprietarului iniţial al
bunului, dar şi subdobînditorului ulterior al acestui bun. În toate cazurile, dreptul de retenţie este opozabil faţă de terţi, fără de a
fi necesară îndeplinirea cărorva formalităţi de publicitate, cum ar fi de exemplu înscrierea în registru bunurilor imobile, etc.
(2) Dispoziţiile alin.2 constituie o excepţie de la regula opozabilităţii dreptului de retenţie faţă de terţi. Astfel, conform
alineatului citat, dreptul de retenţie nu va putea fi opus creditorilor care au început executarea silită împotriva debitorului.
Această excepţie se justifică prin faptul că bunul care constituie obiectul retenţiei, necătînd la faptul că este deţinut de către
retentor, el continuă să constituie proprietate a debitorului, şi respectiv creditorii care au început executarea silită împotriva
debitorului sunt în drept să urmărească, de rînd cu alte bunuri ale debitorului şi bunul care constituie obiectul retenţiei.
(3) Fiind o garanţie pasivă, dreptul de retenţie există şi poate fi exercitat doar atîta timp cît creditorul deţine bunul debitorului.
El încetează în momentul deposedării voluntare a retentorului. Dacă deposedarea se înfăptuieşte contrar voinţei retentorului,
prin violenţă sau alte acte ilicite, exercitate de către debitor sau terţe-persoane, atunci dreptul de retenţie nu se stinge. Retentorul
poate redobîndi posesia bunului prin exercitarea, în limita termenului de prescripţie de 3 ani, a acţiunii posesorii prevăzute de
art.308.

Articolul 640. Obligaţia de conservare a bunului şi de percepere a fructelor

În calitatea sa de posesor, retentorul este obligat să conserve bunul, adică să efectuieze un şir de acte prin care să
asigure integritatea bunului. În acest sens, retentorul este ţinut să dea bunului toate îngrijirile pe care le-ar da un
proprietar, care vrea să conserve substanţa bunului şi să se folosească numai în aşa măsură încît bunul să rămînă în
stare bună. Deasemeni, el este ţinut să ia toate măsurile pentru ca bunul să nu se deterioreze, efectuînd în caz de
necesitate reparaţii de întreţinere. Uneori, retentorul este obligat să facă acte de conservare (art. 198 alin.1), pentru a
evita pierderea dreptului asupra bunului deţinut, căci în cazul în care debitorul plăteşte sumele datorate, el va trebui să
restituie bunul în integralitatea sa. Toate actele pe care retentorul este ţinut să le efectuieze, trebuie să fie făcute cu
diligenţa unui bun proprietar. La aprecierea gradului de diligenţă al retentorului se va ţine seama de faptul dacă actele
menţionate mai sus au fost efectuate la timp, pe deplin şi în mod rezonabil în raport cu natura bunului reţinut.

Pe întreaga perioadă cît bunul se află în posesia retentorului, acesta este în drept să perceapă fructele produse de bunul ce
constituie obiectul retenţiei. Din valoarea fructelor percepute, retentorul va compensa, în primul rînd, cheltuielile suportate în
legătură cu aceste fructe (art.299 alin.5), iar cu sumele ce depăşeşte aceste cheltuieli va acoperi creanţele datorate de către
debitor, în ordinea prevăzută de art.586.

Articolul 641. Stingerea dreptului de retenţie

Dreptul de retenţie se stinge în cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau titularului dreptului, dacă
retentorul nu dobîndeşte din nou bunul în baza aceluiaşi temei juridic.

Din noţiunea dată de art.637 alin.1, rezultă că dreptului de retenţie poate fi exercitat atîta timp cît debitorul nu-l despăgubeşte pe
retentor pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat. Îndată ce
aceste sume sunt plătite, dreptul de retenţie se stinge, iar retentorul este obligat să remită sau să restituie bunul reţinut. La fel,
retentorul este ţinut să remită bunul, în cazul în care, cel împotriva căruia se exercită dreptul de retenţie, va oferi, în
conformitate cu art.637 alin.3, o garanţie reală sau va consemna suma pretinsă. Cu alte cuvinte, dreptul de retenţie se stinge,
doar dacă bunul ajunge în posesia proprietarului prin mijloace care nu sunt contrare voinţei retentorului. Dacă retentorul remite
voluntar bunul către cel împotriva căruia este exercitat dreptul de retenţie, fără ca acesta din urmă să plătească sumele datorate,
iar ulterior bunul ajunge din nou în posesia retentorului, pentru aceleaşi datorii, atunci dreptul de retenţie renaşte. În cazul în
care, obiectul retenţiei ajunge în posesia debitorului, creditor al bunului, contrar voinţei retentorului, dreptul de retenţie, -
conform art.639 alin.3, - nu se stinge, retentorul avînd posibilitatea de a revendica bunul.

Capitolul VII
STINGEREA OBLIGATIILOR
Articolul 642. Efectele stingerii obligaţiilor

1. Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice dintre părţi în partea ce se referă la obligaţia stinsă.
2. Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească dobînda şi penalităţile ori să repare prejudiciul.

1. Articolul comentat, cît şi celelalte norme din acest capitol al CC, se extind asupra tuturor felurilor de obligaţii,
indiferent de temeiurile apariţiei lor. Se are în vedere că normele indicate sînt comune pentru obligaţiile din contracte în cazul
pricinuirii prejudiciului, obţinerii bunurilor fără justă cauză şi a altora.
Pe lîngă capitolul comentat, normele privind stingerea obligaţiilor, sînt incluse în capitolul despre rezilierea şi revocarea
contractului şi în capitolele cu privire la diferite forme de obligaţii, inclusiv şi cu privire la contracte.
2. Stingerea obligaţiei denotă încetarea raporturilor juridice dintre subiecte, care în urma stingerii obligaţiei pierd
drepturile subiective şi obligaţiunile ce constituie esenţa raporturilor juridice obligaţionale.
Odată cu stingerea ei obligaţia încetează de a mai exista şi participanţii la ea nu mai sînt legaţi prin acele drepturi şi
obligaţiuni care rezultau anterior din această obligaţie. Aceasta înseamnă – creditorul nu mai are dreptul să prezinte debitorului
oarecare creanţe, bazîndu-se pe această obligaţie; părţile nu mai poartă răspundere conform acesteia; ele nu pot recesiona
drepturile şi obligaţiunile sale în modul stabilit terţelor persoane etc.
3. Raporturile juridice obligaţionale, spre deosebire de cele reale, după natura lor nu pot fi nelimitate. În cursul realizării
lor neapărat survine un asemenea moment în care ele se sting. Un asemenea rezultat survine în virtutea acţiunii dreptului de
încetare a faptelor juridice ce comstituie temeiurile de stingere a obligaţiilor. Unele sting obligaţia din voia participanţilor la ea ,
satisfăcînd totodată interesul patrimonial al creditorului şi astfel atingînd scopul principal al obligaţiei. Aceste temeiuri
conform naturii lor juridice constituie acte juridice (art.643, 651, 662, 665 CC). Alte temeiuri nu se referă la acte juridice, ci la
fapre juridice şi sting obligaţiile indiferent de faptul dacă s-a atins sau nu scopul (art.660, 663, 664).
4. Se va ţine cont de faptul că obligaţia poate fi stinsă nu doar în cazul în care s-a atins scopul ei, dar şi atunci cînd aceasta
nu a avut loc şi chiar în cazul în care acest scop este inaccesibil.
Articolul comentat acordă posibilitatea de a concluziona că, în principiu, prin acordul părţilor, poate fi stinsă orice
obligaţie şi respectiv prevede necesitatea unor temeiuri reale doar pentru stingerea unilaterală a obligaţiei. Temeiul stabilit de
CC pentru rezilierea contractului urmează a fi interpretat în conformitate cu sensul stipulărilor legii. Articolul 773 indică:
contractul nu poate fi reziliat decît în baze prevăzute de lege sau în urma înţelegerii dintre părţi, care sînt indicate în contract.
De exemplu, în cazul încheierii contractului prin conexiunea la condiţiile contractuale standard formulate anticipat, pe care o
parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului (art.712).
5. Se disting efectele stingerii obligaţiilor principale şi secundare (suplimentare). În urma stingerii primei obligaţii în mod
automat se stinge şi cea de a doua. Stingerea însă a obligaţiei suplimentare nu are influenţă asupra valabilităţii celei principale.
Această corelaţie poate fi ilustrată prin exemplul împrumutului unei sume de bani de către o parte şi plătirea dobînzii conform
contractului respectiv – de către altă parte. Se are în vedere că stingerea datoriei (de exemplu, restituirea banilor luaţi cu
împrumut) are ca urmare încetarea plătirii dobînzii (art.869). Dacă însă împrumutul a fost asigurat cu gaj, încetarea gajului nu îl
lipseşte pe creditorul gajist de dreptul de a cere executarea obligaţiei: temei pentru cererea executării unei asemenea creanţe
serveşte forţa obligaţiei principale.
6. Stingerea obligaţiilor nu exclude faptul că în legătură directă cu ea între părţi apare o nouă obligaţie, scopul căreia,
conform regulii generale, este de a elimina desbalanţa ce a luat naştere între părţi.
În unele cazuri apariţia unei asemenea obligaţii este stipulată chiar în cod sau în lege. Astfel, conform art.908 CC, în cazul
încetării relaţiilor contractuale locatarul este obligat să restituie bunul închiriat. În cazul stingerii obligaţiei iniţiale poate să ia
naştere o obligaţie în urma bunurilor obţinute fără justă cauză.(art.art. 1392, 1393, 1395).

Sectiunea1
STINGEREA OBLIGATIEI PRIN EXECUTARE

Articolul 643. Efectele executării

(1) Executarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător.
(2) Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei datorate (darea în plată).
În acest caz, debitorul răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind răspunderea vînzătorului.
(3) Dacă acceptă executarea obligaţiei, sarcina de a demonstra neexecutarea revine creditorului.
(4) În cazul stingerii obligaţiei principale, fidejusiunea, gajul şi alte drepturi accesorii încetează în măsura în care
nu subzistă interese justificate ale terţilor.

1. Contractul, al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă este nul (art. 670). Temeiul executării rezidă în existenţa unei
obligaţii. Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună credinţă, la locul şi momentul stabilit (art.572). Dar ce
semnifică executarea în modul corespunzător a obligaţiei? După caracterul său această obligaţie include: creditorul şi debitorul
corespunzător, timpul, obiectul, şi modul de executare.
Executarea obligaţiei constă în săvîrşirea sau abstinenţa de a săvîrşi acţiunea, nedeosebindu-se în acest sens de obligaţia de
a săvîrşi acţiunea, este necesar de a concretiza aceasta, în mod corespunzător. Se are în vedere că în obiectul obligaţiei de
primul gen se fixează în mod determinat care acţiuni urmează a fi săvîrşite, iar în obiectul obligaţiei de genul doi la fel de
precis – de la ce acţiuni trebuie să se abţină debitorul (de exemplu, în conformitate cu art.1175 CC în obligaţia părţilor, în
special care vizează franchisingul, intră nedivulgarea informaţiei confidenţiale, secretele de producţie ale franchiserului şi altă
informaţie comercială confidenţială primită de la el).
2. Din al.1 al articolului comentat rezultă că executarea necorespunzătoare nu conduce la stingerea obligaţiei. În asemenea
cazuri ea sau se completează cu obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de această neexecutare, şi (sau) de a plăti penalitate sau
se înlocuieşte cu aceasta din urmă. Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a
obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură (art. 602). În cazul în care creditorul are dreptul la
despăgubiri pentru neexecutarea integrală a obligaţiei el poate cere despăgubiri în locul întregii prestaţii (art. 609 al.(3)).
Codul civil prevede că părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul în cazul neexecutării obligaţiei urmează
să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun (aceasta este considerată drept clauză penală (art.624).
3. Executarea corespunzătoare poate avea ca urmare stingerea obligaţiei şi în cazul întîrzierii creditorului (art. 593), altfel
zis, atunci cînd el nu acceptă fără un temei legal prestaţia scadentă ce i se oferă. Pentru a aplica acest articol debitorul este
obligat să dovedească că el a declarat creanţa privind efectuarea corespunzătoare a executării.
4. Darea în plată constituie un mod de stingere a obligaţiilor introdus pentru prima oară în Codul Civil. Esenţa dării în plată
constă în dotarea debitorului, cu consimţămăntul creditorului, cu posibilitatea, păstrînd în rest obligaţia, de a substitui obiectul
iniţial cu altul (substituirea executării). Acestei posibilităţi se opune datoria creditorului de a primi darea în plată ţinînd cont de
faptul că sustragerea de la primirea executării denotă întîrzierea creditorului şi respectiv survin efectele stipulate în art.593.
Transmiţînd compensaţia (darea în plată) debitorul „îşi plăteşte independenţa” faţă de creditorul său, iar obligaţia dintre ei se
stinge ca executată în modul corespunzător.
5. Obligaţia se stinge nu în momentul în care participanţii au ajuns la înţelegere cu privire la darea în plată, dar în momentul
acordării creditorului de către debitor a unei noi executări, care după valoare poate nu numai să fie mai mică decît executarea
iniţială, dar şi să coincidă cu ea, şi chiar să o depăşească. Acordul cu privire la darea în plată, de regulă se încheie deja în cursul
executării obligaţiei, inclusiv şi după expirarea termenului indicat în obligaţie.
6. articolul comentat nu cuprinde o enumerare a condiţiilor dării în plată. Se poate conchide că părţile stabilesc singure
mărimea, termenele şi ordinea de acordare a compensării. Acceptarea de către creditor a altei executări în locul celei datorate
poate fi prevăzută atît în cazul apariţiei obligaţiei, cît şi în cursul executării ei.
7. Acordul creditorului de a accepta o altă executare în locul celei cuvenite nu poate fi confundat cu novaţia. De altfel în cazul
novaţiei (art.665) are loc substituirea obligaţiei iniţiale, a cărei acţiune s-a stins.
8. Articolul 624 clasifică penalitatea ca acordul posibil al creditorului de a accepta altă executare în locul celei cuvenite
(varietate a dării în plată).
9. Debitorul poartă răspundere pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind răspunderea vînzătorului. Se impune
concluzia că una dintre datoriile de bază ale debitorului este executarea obligaţiei, repararea prejudiciului cauzat creditorului în
urma neexecutării, dacă nu v-a dovedi că obligaţia nu a fost executată nu din vina lui, cît şi repararea prejudiciului în loc de
executare.

Articolul 644. Dreptul de a primi chitanţă şi titlu original

(1) Debitorul care execută obligaţia are dreptul de a primi chitanţă şi de a cere titlul original.În cazul imposibilităţii de a
cere creditorului chitanţă, debitorul poate face dovada plăţii cu orice mijloc de probă.
(2) În cazul imposibilităţii restiruirii titlului original, debitorul este în drept să ceară creditorului o declaraţie
autentificată notarial despre stinderea obligaţiei. Toate cheltuielile, în acest caz, sint suportate de creditor.
(3) Dacă creditorul refuză să elibereze chitanţă sau să restiruie titlul original, debitorul are dreptul să refuze
executarea. În acest caz, creditorul este în întîrziere.
(4) Dacă creditorul a eliberat chitanţă privind plata datoriei de bază, se prezumă că au fost achitate şi dobînzile, şi
cheltuielile.

1. Existenţa temeiurilor ce conduc spre stingerea obligaţiei, cît şi însăşi faptul stingerii obligaţiei urmează să fie legalizată
în mod respectiv. Conform regulii generale stingerea obligaţiei se legalizează prin aceleaşi modalităţi ca şi adoptarea ei. Unele
din ele sînt stipulate chiar în lege. În conformitate cu art. 210 forma scrisă este obligatorie, indiferent de faptul cine easte partea
(şi pentru persoane juridice, şi pentru persoane fizice) şi de suma actului juridic (în cazul respectiv- valoarea executării).
2. Debitorul, care nu a profitat de dreptul ce i-a fost acordat pentru a cere ca primirea executării să aibă loc în forma
indicată în acest articol, îşi asumă riscul efectelor nerespectării formei scrise a actului juridic. Se are în vedere că în caz de
contestare de către creditori a faptului executării obligaţiei debitorul, atît persoana juridică cît şi persoane fizică, v-a decădea din
dreptul de a cere proba cu martori pentru a dovedi că executarea într-adevăr a avut loc. Probe scrise, pe care debitorul le va
putea prezenta spre confirmarea executării actului juridic, pot fi considerate orice probe, stipulate în art.117 CPC. Obligaţia
poate fi adoptată şi executată prin întocmirea unui document unic, semnat de către părţi; cît şi prin schimb de scrisori,
telefonograme şi alte mijloace de transmisie, semnate de către partea care leţa remis.
3. În lineatul (3) din articolul comentat se ere în vedere încălcarea de către una din părţi a obligaţiunii de creditor efectul
căreia rezidă în faptul recunoaşterii creditorului ca fiind în întîrziere (art.593). Pentru a aplica acest articol debitorul este dator
să dovedească că el a prezentat creanţa privind legalizarea corespunzătoare a celor executate.
4. Dacă în cadrul formulării obligaţiei debitorul a eliberat titlul original (recipisă, chitanţă etc.), creditorul este obligat să
restiruie titlul original cu inscripţia privind stingerea obligaţiei. În cazul imposibilităţii restituirii titlului original în virtutea
pierderii sau a morţii, creditorul este obligat să notifice stingerea obligaţiei prin prezentarea declaraţiei autentificate notarial
despre stingerea obligaţiei.
5. Debitorul are dreptul să ceară de a primi chitanţa atît despre stingerea integrală cît şi parţială a obligaţiei şi în cazurile în
care obligaţia nu a fost autentificată în scris.
Aflarea titlului original la debitor (de exemplu, chitanţa privind plata datoriei principale) urmează să fie calificate ca restituire
a titlului original debitorului în cazul executării de către el a obligaţiei.

Sectiune
a a 2-a
STINGEREA OBLIGATIEI PRIN CONSEMNARE

Articolul 645. Dispoziţii generale cu privire la consemnare.

(1) În cazul în care creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea
sau domiciliul creditorului, debitorul poate depune banii, valorile mobiliare sau alte documente, precum şi bijuteriile, la
o bancă sau la notar.
(2) Dacă bunurile care urmează să fie consemnate sînt depuse la oficiul poştal, ele se consideră consemnate din
momentul depunerii.
(3) Consemnarea stinge obligaţia debitorului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi
predate creditorului.
(4) Din momentul consemnării, riscurile trec asupra creditorului, debitorul nefiind obligat să plătească dobîndă şi
penalităţi ori să compenseze veniturile ratate.

1. În acest articol, în special, este prevăzut: consemnarea se efectuează de către notar, bancă sau oficiul poştal de la locul
executării obligaţiei; la solicitarea creditorului lui trebuie să-i fie restituiţi banii, valorile mobiliare sau alte documente şi
bijuteriile; restituirea banilor, valorilor mobiliare sau a altor documente şi bijuteriilor consemnate se admite doar cu
consimţămîntul persoanei, în beneficiul căreia ele au fost depuse, sau la expirarea unui termen de 3 ani din momentul în care
creditorul a aflat sau trebuia să afle despre consemnare (art. 650), sau în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti ( art.74 al.(3)
Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din 8.XI.2002.
2. Articolul stipulează următoarele temeiuri ale consemnării: în cazul cînd creditorul este în întîrziere sau debitorul, din
motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. Consider că necesitatea consemnării are legătură şi
cu alte temeiuri: cu capacitatea de exerciţiu a creditorului şi lipsa reprezentantului din partea lui; cu inexistenţa unei determinări
vădite cu privire la faptul cine este creditor în obligaţie, inclusiv şi în legătură cu apariţia contradicţiilor în această privinţă între
creditor şi alte persoane; cît şi cu absenţa persoanei împuternicite a creditorului pentru acceptarea prestaţiei în locul unde
trebuie să fie efectuată executarea.
Deşi există o multitudine de diversităţi ale consemnării ele au aceleaşi efecte: consemnarea banilor, bunurilor mobiliare
se consideră executată şi stinge obligaţia debitorului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi
predate creditorului. Depozitarul (notarul sau banca, oficiul poştal) este obligat să informeze creditorul cu privire la acceptarea
prestaţiei.
3. Efectele presupuse în al.3 al articolului comentat şi anume stingerea obligaţiei debitorului prin consemnare, survine
doar cu condiţia, dacă însăşi executarea a fost corespunzătoare. În special, aceasta se referă la obiect, cît şi la timpul executării.
4. Temeiurile indicate pentru transmiterea celor executate prin consemnare sînt unite prin imposibilitatea de drept şi de
fapt a executării obligaţiei nemijlocit de către creditor. Întrucît însăşi consemnarea nu constituie o sancţiune, nu are importanţă
chestiunea privind motivele survenirii situaţiei respective, în special, dependenţa de acţiunile creditorului.
5. În cazul prevăzut în la.1 din articolul comentat, debitorul poate utiliza alte migloace, de exemplu, să prezinte o creanţă,
care ia naştere în legătură cu întîrzierea creditorului (art.art. 595,597).
Articolul 646. Executarea simultană a obligaţiilor.

Dacă executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de executarea simultană a unei obligaţii de către
creditor, debitorul este în drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate cu executarea obligaţiei de către
creditor.

Consemnarea bunurilor de către debitor la notar sau la o bancă (art.645) este una din modalităţile de executare a obligaţiilor.
Executarea de regulă nu se reduce la săvîrşirea unei acţiuni. Astfel, pe baza contractului sinalagmatic fiecare dintre ele să fie
corelativă obligaţiei celeilalte (art.704). În cazul în care executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de executarea
simultană a unei obligaţii de către creditorul, care nu a executat această obligaţie, debitorul este în drept să condiţioneze
eliberarea bunurilor consemnate.

Articolul 647. Locul consemnării

(1) Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării obligaţiei. Dacă a consemnat bunurile în alt loc,
debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
(2) Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe creditor despre consemnare, cu excepţia cazurilor cînd este în
imposibilitatea de a executa această obligaţie. Debitorul trebuie să repare prejudiciul cauzat creditorului prin
neinformare despre consemnsre.

1. De rînd cu variantele determinate în art.573 chestiunea privind locul executării se soluţionează şi prin norme speciale. În
particular, se are în vedere executarea obligaţiei prin depunerea sumelor băneşti, a valorilor mobiliare sau a altor documente,
precum şi a bijuteriilor la notar sau la bancă.
Locul consemnării poate fi indicat chiar în lege, în alt act legislativ sau în contract.
În cazurile în care locul executării nu este determinat nici prin unul din aceste moduri, executarea urmează să se efectueze:
a) cu privile la obligaţiile părţilor, rolul cărora îl execută persoana juridică (de a transmite marfa sau alte bunuri) – la locul
confecţionării sau păstrării bunurilor sau la locul predării bunurilor primului transportator pentru a le duce creditorului, dacă
creditorul cunoştea acest loc în momentul naşterii obligaţiei.
b) cu privire la obligaţia bănească – la locul aflării persoanei juridice (sau la banca care deserveşte această persoană
juridică). În privinţa persoanelor fizice debitorul nu poate deschide cont şi transmite datoria creditorului la bancă, deoarece
pentru deschiderea contului este necesar consimţămîntul creditorului, iar în cazul de faţă el (creditorul) se află în întîrziere sau
debitorul nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului (art.645).
Dacă creditorul pînă la momentul executării obligaţiei ş-a schimbat domiciliul (locul aflării) şi despre această schimbare
l-a informat pe contragent, loc al executării este recunoscut noul domiciliu (locul aflării) şi cheltuielile suplimentare le v-a
suporta contragentul părţii – debitorul.
c) cu privire la obligaţia de transmite lotul de pămînt, clădirea, construcţia sau alte bunuri imobiliare- de către notarul de
la locul aflării imobilului.
d) cu privire la alte obligaţii – la domiciliul părţii debitorului (persoanei fizice) sau la locul aflării debitorului (persoanei
juridice).
2. Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe creditor despre consemnare.
Legea îl scuteşte pe debitor de obligaţiunea de a-l informa pe creditor în cazul în care el (debitorul) din motive care nu-i
pot fi imputate ca vinovăţie nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. Depozitarul însă, în persoana băncii sau a
notarului, este obligat să-l informeze pe creditor despre consemnarea efectuată de către debitor.

Articolul 649. Cheltuielile de consemnare

Cheltuielile de consemnare sînt suportate de creditor, cu excepţia cazurilor cînd debitorul a preluat bunul
consemnat.

1. Acest articol stabileşte cele mai generale reguli referitoare la consecinţele neexecutării. Consecinţele denotă survenirea
responsabilităţii pentru încălcarea obligaţiilor.
 Cheltuielile de consemnare le suportă creditorul în cazul încălcării obligaţiei de către creditor, aflării lui în întîrziere, sau
cînd debitorul, din motive neimputabile, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. În legătură cu consemnarea
debitorul suportă cheltuieli suplimentare pentru serviciile notarului, băncii. În privinţa mărimii cheltuielilor acţionează un
principiu general care constă în necesitatea de a le compensa totalmente, altfel zis, debitorul trebuie să-şi restabilească acea
situaţie privind bunurile, care ar fi existat dacă nu s-ar fi încălcat obligaţiunile (aflarea creditorului în întîrziere).
Dacă creanţele creditorului sînt satisfăcute de către debitor benevol, în cazul calculării cheltuielilor de consemnare se aplică
preţurile valabile în ziua în care creditorul a primit datoria.
Dacă debitorul nu a renunţat în mod direct la dreptul de a-şi restitui bunurile în momentul consemnării lor şi ulterior şi-a
restituit aceste bunuri (al.1 art.648) sau dacă el a profitat de dreptul la restituirea bunurilor consemnate la expirarea unui termen
de trei ani din momentul în care creditorul a aflat sau trebuia să afle despre consemnare (art.650), cheltuielile de consemnare le
suportă debitorul.

Articolul 650. Încetarea consemnării la expirarea termenului de prescripţie

La expirarea unui termen de 3 ani din momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre consemnare, creditorul
pierde dreptul de a prelua bunul. În acest caz, debitorul are dreptul să ceară bunul chiar decă a renunţat la dreptul
respectiv.

Nu se admite stingerea obligaţiei prin consemnare, dacă la cererea debitorului, faţă de creanţă este aplicabil termenul de
prescripţie, iar acest termen a expirat. Din acest moment creditorul pierde dreptul de a prelua bunul.

S e c t i u n e a a 3-a
STINGEREA OBLIGATIEI PRIN COMPENSARE

Articolul 651. Dispoziţii generale cu privire la compensare

(1) Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei cresnţe opuse, certe, lhichide, de aceeaşi natură şi
exigibile.
(2) Termenul de graţie acordat pentru plata unei creanţe nu împiedică compensarea.
(3) Compensarea este posibilă şi atunci cînd creanţele nu sînt scadente, dar titularii lor consimt.
(4) Compensarea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte. Declaraţia este nulă dacă este afectată de modalităţi.

1. Compensarea este o modalitate de stingere a obligaţiei, căreia în prezent i se acordă o importanţă deosebită: utilizarea ei
pe scară largă constiruie unul din mijloacele de reducere a masei băneşti necesare pentru circulaţie, lichidarea neplăţilor pentru
mărfurile transmise, lucrările executate şi serviciile prestate.
2. Compensarea ca modalitate de stingere a obligaţiei se caracterizează prin faptul că în caz de două creanţe omogene
scadente sau scadenţa simultană a cărora poate fi solicitată, ele se sting reciproc integral (cu condiţia egalităţii sumei obligaţiei)
sau parţial (dacă sumele obligaţiilor opuse sînt diverse). De exemplu, în cazurile în care sînt prezente două contracte de
împrumut, iar fiecare din părţi are calitatea de împrumutător într-un contract şi de împrumutat în al doilea. Cu toate acestea nu
există obstacole pentru a fi supuse compensării obligaţiile, care iau naştere din două contracte diverse după natura lor (de
exemplu, obligaţiile cumpărătorului , care nu a achitat integral mărfurile primite, se sting prin compensarea obligaţiilor din
contractul de antrepriză, în care vînzătorul are calitatea de client, iar cumpărătorul - de antreprenor). În toate aceste cazuri
obligaţiile sînt opuse, întrucît creditorul unei obligaţii este debitorul celeilalte.
3. Prin compensare poate fi stinsă o obligaţie incontestabilă, asigurată cu apărare juridică. Nu este admisă compensarea
creanţelor, faţă de care, în urma declaraţiei contragentului, va fi aplicat termenul de prescripţie (şi el deja a expirat pînă la
momentul compensării), obligaţia poate fi stinsă prin compensare, dacă debitorul benevol a dat consimţămăntul pentru
executarea ei. În caz contrar creditorul se va adresa în judecată cu rugămintea de a fi restabilit, în ordinea respectivă, termenul
de prescripţie. De asemenea nu se admite compensarea creanţelor cu caracter personal şi compensarea altor creanţe indicate în
lege sau în contract (art.659).
4. Omogenitatea şi lichiditatea de asemenea sînt condiţii ale compensării, care se referă, în special, la obiectul obligaţiei. Mai
frecfente sînt compensările obligaţiilor băneşti sau, cel puţin, a unor asemenea obligaţii care pot fi exprimate în bani (în cazul
de la urmă este vorba, în afară de obiecte, despre lucru şi servicii). Omogenitatea trebuie să se manifeste şi în natura
obligaţiilor. Astfel, urmează să fie recunoscute neomogane şi respectiv în imposibilitatea de a fi compensate creanţele despre
transferul plăţii în avans pentru mărfurile primite – conform unui contract, şi despre încasarea amenzii pentru nefurnizarea
cantităţii cuvenite – conform altui contract. Consider obligaţiile neomogene şi în imposibilitate de compensare rambursarea
sumei primite a creditului unei părţi şi obligaţiile cu caracter subsidiar apărute în urma fidejusiunii, ale altei părţi.
 În toate cazurile obligaţia trebuie să aibă ca obiect prestaţia de a da suma de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură.
Compensaţia nu este posibilă cînd obiectul obligaţiilor reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită.
5. Sensul creanţei din articolul comentat constă în faptul că respectiva compensare se aplică faţă de obligaţiile care pot fi
executate, în special, faţă de acelea pentru care a survenit termenul de executare şi nu contează dacă acest termen a fost
prevăzut în obligaţie sau a fost determinat de către creditor realizăndu-şi astfel dreptul său (art.575)
6. Dacă debitorului i se acordă un termen de graţie, pentru plata unei creanţe, el nu împiedică compensarea. De exemplu,
pentru debitor, conform contractului de împrumut cu termenul nedeterminat de executare, legea prevede un termen de graşie de
30 de zile (art.871 al.(4)). Reieşind din alineatul (2) al articolului comentat, în curs de 30 de zile părţile pot în mod reciproc să
stingă obligaţiile şi creanţele opuse, care urmează a fi executate prin compensare.
7. Urmează a fi compensate obligaţiile care pot fi executate, în special acele pentru care încă nu a survenit termenul de
executare. Executarea înainte de termen a obligaţiilor prin compensare este posibilă în linii generale doar dacă titularii lor
consimt (creditorul poate cere executarea obligaţiei înainte de termen în cazul în care debitorul se află în incapacitate de plată
sau a redus garanţiile convenite anterior sau în genere nu le-a putut prezenta, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege
(art.576). De asemenea debitorul poate cere executarea obligaţiei înainte de termen dacă creditorul nu are nici un motiv
temeinic pentru a refuza executarea (art.575 al.(2)).
8. Compensarea se face prin declaraţia uneia din părţi dacă simultan sînt prezente următoarele condiţii:
a) prezenţa creanţei opuse (participarea părţilor în două obligaţii astfel ca creditorul dintr-o obligaţie să fie debitor în altă
obligaţie;
b) omogenitatea obiectului încît compensarea să nu fie anticipată de acordul părţilor de a schimba obiectul obligaţiei.
c) dacă ambele creanţe ce urmează a fi compensate sînt scadente şi în cazul în care ele încă nu sînt scadente, dar titularii
lor consimt şi alte condiţii stipulate în acest capitol.
Declaraţia privind compensarea se face nemijlocit contragentului sau se prezintă în formă de cerere reconvenţională.
9. Creanţele declarate pentru compensare se consideră stinse nu din momentul compensării , ci din momentul cînd ele sînt
scadente.

Articolul 652. Conpensarea creanţelor neechivalente

În cazul în care creanţele supuse compensării nu sînt echivalente, se stinge doar creanţa acoperită integral.

Dacă creanţele opuse nu sînt echivalente, atunci cea mai mare se stinge doar în partea respectivă, în rest ea rămîne în
vigoare.

Articolul 654. Compensarea creanţelor cu locuri de executare diferite

Dacă creanţele supuse compensării au locuri de executare diferite, solicitantul compensării este obligat să repare
prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin faptul că nu poate primi executarea sau nu poate executa obligaţia în locul
stabilit.

1. Determinarea locului de executare a obligaţiei, dacă creanţele care urmează a fi compensate au diferite locuri de
executare, prezintă importanţă nu doar pentru soluţionarea chestiunii despre faptul unde partea-debitorul este obligată să
efectueze executarea, dar şi pentru soluţionarea altor chestiuni ce au legătură cu executarea obligaţiilor. În special de locul
executării depinde soluţionarea chestiunii privind distribuirea cheltuielilor, repararea prejudiciilor cauzate părţii opuse în urma
faptului că partea care a cerut compensarea nu poate primi executarea sau nu poate executa obligaţia în locul stabilit.
2. Dacă creanţele au locuri de executare diferite, părţile stabilesc locul de efectuare a compensării. În special, efectuînd
calculele pentru mărfurile transmise, lucrările executate şi serviciile prestate sau alte obligaţii băneşti realizate prin bănci, loc al
executării este locul aflării băncii care trece banii în cont.
Partea care a schimbat locul efectuării compensării este obligată să repare prejudiciul în cazul în care contragentul v-a dovedi
că nu a putut primi sau efectua executarea din cauză că prima parte a schimbat locul efectuării compensării fără consimţămîntul
contragentului sau fără ca el să fie informat despre aceasta.

Articolul 656. Compensarea în cazul cesiunii creanţei sau preluării datoriei

(1) În cazul cesiunii creanţei, debitorul are dreptul să opună noului creditor creanţa sa faţă de vechiul creditor dacă
scadenţa acestei creanţe are loc înainte de primirea înştiinţării despre cesiune, dacă scadenţa nu este indicată sau dacă
executarea poate fi cerută oricînd.
(2) În cazul preluării datoriei, noul debitor nu are dreptul să opună o creanţă ce aparţine vichiului
creditor.
 1. Articolul comentat odată cu cesiunea creanţei presupune şi transmiterea datoriei (în locul vechilor creditori şi debitori vin
alţii noi). În această privinţă are importanţă dispoziţia art.570. Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din
raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial.
Legătura dintre formarea datoriei şi momentul notificării se explică prin faptul că anume ea este generatorul acţiunilor
ulterioare ale debitorului (prezentarea creanţei respective pentru compensare).
2. Articolul este întemeiat pe recunoaşterea trecerii datoriei vechiului creditor la cel nou. Totodată declaraţia privind
compensarea creditorului denotă concomitent că astfel a fost respectată cerinţa art.564 şi anume dacă cedentul a notificat
debitorul că a cedat creanţa sau îi reprezintă un interes privitor la cesiune. Titularul unei creanţe o poate transmite , fără
consimţămăntul debitorului, unui terţ, dacă aceasta nu contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii (art.557).
3. Se recunoaşte că datoria creditorului vechi a trecut asupra celui nou, dacă creanţa era scadentă pînă la informarea
creditorului nou despre cesiune sau în cazul în care termenul ei nu este indicat sau dacă executarea poate fi cerută în orice
moment. Astfel, debitorul poate cere factorului compensarea creanţei faţă de aderent, dacă această creanţă era scadentă la
momentul transferului creanţei către factor (art.1297 al.(2)).
Este prezentată spre compensare creanţa care a aparţinut debitorului iniţial. În unele cazuri norma respectivă oferă
posibilitatea de a efectua compensarea părţii indicate în ea.
4. Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu
poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial (art.570).

Articolul 657. Compensarea în cazul obligaţiilor solidare

(1) Debitorul salidar nu poate compensa datoria creditorului faţă de alt codebitor, cu excepţia părţii ultimului în
datoria solidară.
(2) Debitorul, inclusiv cel solidar, nu poate opune creditorului solidar compensarea datoriei unui
codebitor faţă de sine, cu excepţia părţii ultimului în creanţa solidară.

1. Chestiunea privind compensarea poate să apară şi în privinţa debitorilor solidari sau creditorilor solidari. Efectele
solidarităţii în partea creditorului corespund efectelor solidarităţii în partea debitorului. Art.530 prevede admisibilitatea unei
asemenea compensări astfel ca să se păstreze dispoziţiile principale ce se referă la executarea de către debitor a obligaţiei
solidare.
2. Solidaritatea în partea creditorilor denotă posibilitatea fiecăruia din ei de a prezenta creanţe debitorului în orice parte a
datoriei. Respectiv, debitorul are dreptul sî-i ceară fiecăruia din creditori primirea prestaţiei, avănd în vedere că, refuzînd
primirea ei, se pomeneşte în întîrziere. Cu toate acestea dreptul menţionat la alegerea dintre creditori îi aparţine debitorului doar
pînă ce unul din creditori i-a declarat despre creanţa sa, după aceasta obligaţia cu pluritatea de persoane în partea creditorului
se transformă într-o obligaţie obişnuită, în care debitorului i se opune un singur creditor – acel care a declarat despre creanţa sa.
Dacă creanţa cuprinde doar o parte din datorie, toţi ceilalţi cocreditori, cît şi acel care a declarat despre creanţa parţială, sînt
recunoscuţi creditori solidari în partea respectivă a datoriei.
3. În conformitate cu articolul comentat efectele de pe urma transformării codebitorului în creditor pot surveni în cazul
compensării creanţei opuse adresate creditorului de către codebitor. De exemplu, clientul care a încheiat contract cu cîţiva
antreprenori pentru construcţia unei clădiri în cazul în care o creanţă faţă de ei, din cauza neexecutării la timp a lucrărilor de
construcţie, poate calcula o parte din sumă în contul datoriei, pe care o are faţă de unul din coantreprenori în legătură cu plata
pentru lucrările executate de către acesta din urmă.
4. În articolul comentat se are în vedere indivizibilitatea obiectului obligaţiei care pentru cazurile pluralităţii de persoane în
obligaţie atît în partea creditorului cît şi a debitorului prevede solidaritatea lor.
5. Compensarea creanţei creditorului de către un debitor produce efecte faţă de ceilalţi debitori, cu condiţia că suma
compensată să nu depăşească partea fiecăruia în datoria solidară.

Articolul 658. Compensarea în cazul fidejusiunii

Fidejusorul poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează debitorului, dar debitorul nu poate opune
creditorului compensarea datoriei acestuia faţă de fidejusor.

1. Această normă pentru prima oară a fost introdusă în legislaţia civilă a Republcii Moldova. Dacă debitorul nu poate opune
creditorului compensarea datoriei, fidejusorul poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează debitorului.
2. Fidejusorul, care a executat obligaţia prin compensarea a ceea ce creditorul datoreză debitorului, are drept de regres contra
debitorului în mărimea sumelor pe care le-a plătit. În cazul cîtorva debitori solidari, fidejusorul poate prezenta spre
compensarea a ceea ce creditorul datorează unuia din debitori. (art..1163).

Articolul 659. Inadmisibilitatea compensării

(1) Nu este admisă compensarea creanţelor:

 a) cu termenul de prescripţie expirat; această regulă nu se aplică în cazul în care termenul de prescripţie a expirat
după data la care creanţa al cărei termen de prescripţie a expirat putea fi compensată;
b) privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin cauzarea morţii;
c) privind plata pensiei alimentare;
d) privind întreţinerea pe viaţă;
e) dacă obiectul prestaţiei este un bun insesizabil;
f) cînd obligaţia s-a născut dintr-o faptă ilicită intenţionată;
g) în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Nu se admite compensarea creanţei exclusă prin contract.

1. Articolul comentat cuprinde doar o enumerare aproximativă a cazurilor în care compensarea este inadmisibilă. Raza lor
este extinsă, de către Codul Civil şi alte legi sau de către părţile contractante.
2. Particularitatea excluderii posibilităţii compensării rezidă în faptul că aceste cazuri sînt predestinate de necesitatea de a
asigura interesele părţii slabe din contract, cît şi interesele persoanelor terţe. Din această cauză într-un şir de norme imperative
din Codul Civil este stipulată interzicerea, care în măsură egală exclude posibilitatea compensării nu doar în urma voinţei uneia
din părţi, dar chiar şi conform acordulu între ele.
3. Însăşi art. 659 interzice, în special, compensarea creanţelor privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămatea sănătăţii
sau prin cauzarea morţii, creanţelor privind întreţinerea pe viaţă, plata pensiei alimentare. Compensarea este exclusă şi în cazul
în care, în urma declaraţiei părţii opuse, faţă de creanţa respectivă trebuie aplicat termenul de prescripţie şi acest termen a
expirat. Legea admite aplicarea prescripţiei extinctive la cererea unei părţi în litigiu depusă pînă la încheierea dezbaterilor
judiciare în fond (art.271). Se admite compensarea creanţelor în cazul în care termenul de prescripţie a expirat după data la care
creanţa al cărei termen de prescripţie a expirat putea fi compensată;
4. Nu doar legea, dar şi însăşi părţile au posibilitatea de a exclude compensarea prin contract în orice condiţii stipulate în
cadrul lui. Nu sînt supuse compensării creanţele, pe care ar putea să le prezinte debitorul aderentului, în legătură cu faptul că
aderentul a încălcat convenţia privind interzicerea cesiunii creanţelor către factor (art.1293).

S e c t i u n e a a 4-a
ALTE TEMEIURI DE STINGERE
A OBLIGATIILOR

Articolul 660. Confuziunea

Obligaţia se stinge încazul în care o singură persoană întruneşte calitatea de creditor şi cea de debitor
(confuziunea). În unele cazuri, dacă confuziunea încetează să existe, efectele ei încetează deasemenea.

Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea asupra aceleaşi persoane atît a calităţii de creditor,
cît şi a celei de debitor, cu privire la aceeaşi obligaţie. Dealtfel, confuziunea constituie şi o imposibilitate de executare a
obligaţiei, deoarece prin întrunirea în aceiaşi persoană a calităţii de creditor şi de debitor, creditorul nu poate cere executarea
obligaţiei, iar debitorul nu poate plăti; creditorul a devenit propriul său debitor.
Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor de natură contractuală sau extracontractuală, existînd fie între persoane fizice, fie între
persoane juridice. Între persoane fizice, confuziunea operează cu ocazia succesiunii, cînd creditorul succede debitorului sau
invers, ca succesor legal sau legatar universal, care a acceptat succesiunea pur şi simplu. Confuziunea se produce de asemenea,
cînd locatarul cumpără de la locator, bunul pe care-l închiriază. Între persoane juridice confuziunea intervine în cazul
reorganizării acestora. Astfel, dacă două persoane juridice supuse comasării prin absorbţie sau fuziune, există în raport
obligaţional, acesta se stinge ca urmare a faptului că persoana juridică rezultată din comasare a devenit, în cadrul aceluiaşi
raport de obligaţie, şi debitoare şi creditoare. Tot astfel, în cazul divizării unei persoane juridice, dacă o parte a patrimoniului
acesteia este atribuită unei alte persoane juridice, faţă de care persoana juridică divizată era debitoare sau creditoare, obligaţia se
stinge, dacă în acea parte a patrimoniului se află cuprinsă creanţa sau datoria respectivă. Confuziunea poate să se producă
pentru totalitatea sau pentru o parte din creanţă, după cum i se transmite succesorului totalitatea sau o parte din drepturile şi
obligaţiile autorului său.
Confuziunea poate înceta prin anularea cauzei care a produs-o. Astfel, dacă actul prin care a operat confuziunea a fost desfiinţat
retroactiv, prin efectul nulităţii sau al rezoluţiunii, atunci toate efectele confuziunii se desfiinţează, iar vechea obligaţie renaşte
cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt. Confuziunea îşi pierde efectul cînd moştenitorul, care a acceptat succesiunea este
declarat nedemn (art. 1434); cînd acceptarea succesiunii este anulată pentru viciu de consimţămînt sau cînd persoana care a fost
declarată moartă va apărea sau se va descoperi locul de aflare a acesteia (art.53).

Art.661. Efectul confuziunii asupra fidejusiunii

Confuziunea care operează prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor profită
fidejusorului. Prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de fidejusor şi de
debitor, obligaţia principală nu se stinge.

1. Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale, deoarece nu mai există datorie la care să se alipească.
Confuziunea liberează de asemenea şi pe fidejusor, căci dacă creditorul ar putea să ceară plata de la fidejusor, acesta ar fi în
drept să se întoarcă împotriva lui cu acţiunea în regres.
2. Confuziunea operată prin concursul calităţilor de creditor sau debitor şi de fidejusor nu stinge, decît obligaţia accesorie a
fidejusorului nu şi obligaţia principală a debitorului, care continuă să existe. Astfel, în cazul cînd debitorul moşteneşte pe
fidejusor sau invers, fidejusiunea se stinge prin confuziune numai în raporturile dintre debitor şi fidejusor însă nu şi faţă de
creditor care poate invoca fidejusiunea, dacă are interes.
În cazul cînd sînt mai mulţi fidejusori şi creditorul moşteneşte pe unul dintre ei, ceilalţi fidejusori nu sunt liberaţi, însă ei au
beneficiul de diviziune, aşa încît creditorul nu-i poate urmări decît pentru partea lor, după ce s-a scăzut partea fidejusorului
căruia i-a succedat.
În cazul cînd un fidejusor s-a obligat faţă de doi creditori solidari şi dacă succede unuia dintre ei, el rămîne obligat faţă de
celălalt creditor.

Articolul 662. Remiterea de datorie

(1) Obligaţia se stinge dacă creditorul, în baza unei înţelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de executarea
obligaţiei (remiterea de datorie). Remiterea de datorie este totală dacă nu a fost stipulat expres că este parţială.
(2) Obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care creditorul recunoaşte că obligaţia nu există.
(3) Remiterea de datorie faţă de debitorul principal are efecte şi faţă de garanţi.
(4) Renunţarea de către creditor la un mijloc de garanţie nu permite a se prezuma că a renunţat la creanţa garantată.
(5) Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de ceilalţi garanţi.
(6) Este interzisă remiterea de datorie dacă remiterea încalcă drepturile de creanţă ale terţilor faţă de creditor.

1. Orice persoană poate dispune de drepturile sale, inclusiv poate renunţa la ele. Renunţarea gratuită a creditorului de a
valorifica contra debitorului drepturile izvorînd dintr-o creanţă se numeşte remitere de datorie. Remiterea de datorie nu este un
act unilateral, ci un contract, consimţămîntul debitorului fiind deopotrivă necesar. O renunţare unilaterală a creditorului la
dreptul său de creanţă este inopozabilă debitorului. Creditorul singur ar putea cel mult să nu-l urmărească pe debitor, dar nu ar
putea să să-l împiedice pe acesta de a se libera prin plată. Debitorul are oricînd facultatea de a executa prestaţia ce o datorează
împotriva voinţei creditorului, recurgînd la consemnaţiune sau la alte moduri de stingere sau desfiinţare retroactivă a
obligaţiunii.
Remiterea de datorie este un act cu titlu gratuit. Dacă creditorul ar pretinde o contraprestaţie, atunci operaţiunea s-ar analiza,
după împrejurări ca o plată, dare în plată, compensaţie, novaţie prin schimbare de obiect ori ca o tranzacţie.
Fiind un act cu titlu gratuit, remiterea de datorie este supusă regulilor acestei categorii de acte. În privinţa condiţiilor de formă,
remiterea se poate săvîrşi în orice formă, ea putînd să rezulte din fapte ale creditorului care să dovedească hotărîrea acestuia de
a-l elibera pe debitor şi din împrejurări care să dovedească acceptarea liberaţiunii de către debitor.
2. Remiterea de datorie se poate face prin mai multe mijloace, cum ar fi remiterea voluntară a titlului original constatator al
creanţei sau eliberarea unei chitanţe, deşi nu a primit plata. Deasemeni, remiterea poate să rezulte dintr-un contract sau dintr-o
clauză contractuală, prin care creditorul declară că a făcut remitere de datorie sau că datoria este achitată, sau că obligaţia nu
există.
3. Remiterea de datorie are ca efect principal stingerea obligaţiei şi liberarea debitorului. Odată cu stingerea obligaţiei
principale se sting şi garanţiile acesteia. Astfel, remiterea voluntară acordată debitorului liberează şi pe fidejusor. Liberarea
fidejusorului este o consecinţă necesară şi inevitabilă a remiterii datoriei debitorului principal.
4. Remiterea făcută fidejusorului nu liberează pe debitorul principal, deoarece obligaţia principală poate exista independent de
obligaţia accesorie. Remiterea făcută fidejusorului trebuie să fie cu titlu gratuit, căci dacă ar fi cu titlu oneros, atunci ar avea un
efect absolut, ca şi plata însăşi. În cazul în care creanţa este garantată prin mai multe mijloace de garantare, creditorul poate
renunţa la oricare din ele, fără ca prin aceasta să influenţeze în vre-un fel celelalte garanţii sau însăşi creanţa garantată. Astfel,
remiterea unei ipoteci nu este deajuns pentru a se presupune remiterea datoriei garantată prin ipoteca remisă.
5. Prevederile art. 662 al. 5 îşi găsesc aplicare în cazul în care remiterea de datorie a fost făcută unuia dintre fidejusori în urma
plăţii sau în cazul în care a fost făcută unuia dintre fidejusorii solidari. În ambele cazuri remiterea va produce efecte liberatoare
şi faţă de ceilalţi fidejusori.

Art. 663. Imposibilitatea fortuită de executare

(1) Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care
debitorul nu răspunde.
(2) Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării revine debitorului.
(3) Debitorul care este în imposibilitate de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de
către creditor, iar dacă aceasta este executată, trebuie să restituie tot ce a primit, cu excepţia cazurilor în care debitorul
demonstrează că imposibilitatea executării a apărut din vina creditorului.
(4) Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul este ţinut să execute o
obligaţie corelativă pînă la concurenţa îmbogăţirii sale.

1. Prin imposibilitate fortuită de executare se înţelege situaţia în care debitorul ulterior naşterii obligaţiei nu poate săvîrşi în
favoarea creditorului anumite acţiuni care constituie conţinutul obligaţiei, deoarece au survenit împrejurări care fac obligaţia
imposibilă de executat. Imposibilitatea executării obligaţiei poate fi de ordin fizic, cînd bunul datorat piere sau de ordin juridic,
cînd bunul este scos din circuitul civil sau constituie obiectul unei exproprieri pentru cauză de utilitate pubică.
Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual
determinat, precum şi obligaţiilor de a face, care implică un fapt personal al debitorului. Dacă obligaţia are ca obiect un bun
determinat generic, ea nu se stinge prin distrugerea acelui bun, deoarece bunurile generice nu pier (genera non pereunt), astfel
că debitorul va trebui să procure bunul pe care s-a îndatorat al preda. De asemenea, nu se sting, din această cauză, nici
obligaţiile de a face, altele decît acelea care au ca obiect un fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fi executate oricînd prin
altul.
Pentru a duce la stingerea obligaţiei, imposibilitatea de executare trebuie să fie o consecinţă a unor împrejurări excepţionale de
natură să înlăture orice ideie de culpă a debitorului, cum ar fi cazurile fortuite şi cele de forţă majoră. Deasemeni, pentru ca
debitorul să fie liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă majoră se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut
loc înainte de punerea sa în întîrziere. Dacă imposibilitatea de executare se datorează culpei debitorului sau dacă a survenit
ulterior punerii sale în întîrziere, atunci debitorul va fi ţinut să-şi execute obligaţia prin echivalent.
2. Sarcina probării cazului de forţă majoră ori a cazului fortuit se face potrivit dreptului comun în materie de probe, de către
debitor, deoarece el este cel care invocă exonerarea. Pentru ipoteza în care creditorul susţine, în combatere, că imposibilitatea
executării obligaţiei nu este rezultatul forţei majore ori a cazului fortuit, sarcina dovezii – conform principiului enunţat,- trece
asupra creditorului care va trebui să demonstreze culpa debitorului.
3. Potrivit art.663 al.3 debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia
corelativă. Temeiul juridic al regulii îl găsim în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, în împrejurarea că fiecare dintre
obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neexecutarea uneia lipseşte de suport juridic pe cealaltă, care astfel nu va
mai putea fi executată. Spre exemplu, dacă în timpul locaţiunii bunul închiriat piere, prin caz fortuit, atunci locaţiunea încetează
de plin drept (art. 903 lit.b) şi ca urmare locatorul, în calitatea sa de debitor al obligaţiei imposibil de executat, nu va avea
dreptul să pretindă chiria de la locatar.
În cazul în care debitorul a primit prestaţia de la creditor, iar ulterior obligaţia sa devine imposibilă de executat din motive
neimputabile creditorului, el trebuie să restituie tot ce a primit, deoarece temeiul raportului obligaţional a decăzut. Restituirea se
va face în conformitate cu capitolul XXXIII privind îmbogăţirea fără justă cauză.
5. Dacă obligaţia care a devenit imposibilă de executat a fost executată parţial, atunci debitorul va suporta
riscul contractului numai în măsura părţii neexecutate de el. Pentru restul obligaţiei debitorul va primi de la creditor executarea
corespunzătoare a obligaţiei, căci pentru această parte a obligaţiei contractul se menţine în vigoare şi respectiv î-şi produce
efectele.

Articolul 664. Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice

(1) Obligaţia se stinge prin decesul debitorului dacă executarea ei este imposibilă fără participarea
personală a acestuia sau dacă este legată în alt mod de persoana debitorului.
(2) Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea îi este destinată personal sau dacă
este legată în alt mod de persoana creditorului.
(3) Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice (debitor sau creditor), cu excepţia cazurilor
în care obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate se transmite prin lege unor alte persoane.

(1) De regulă, obligaţia nu se stinge prin moartea debitorului, ci urmează a fi executată de către succesorii
în drepturi. Însă, în cazul în care părţile au stabilit în contract că obligaţia trebuie executată anume de către debitor, atunci prin
decesul debitorului obligaţia se stinge. Deasemeni, obligaţia se stinge în cazul în care are un caracter strict personal (intuituu
personae), adică are ca obiect prestaţii a căror îndeplinire face apel la aptitudinile, deprinderea, experienţa sau alte însuşiri ale
debitorului, cum ar fi de exemplu, obligaţia unui pictor, cunoscut şi apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor
sale, de a executa un tablou pe baza convenţiei încheiate cu creditorul. Este evident că asemenea obligaţii nu pot fi executate
decît de către debitor, astfel încît decesul acestuia face imposibilă executarea corespunzătoare a obligaţiei.
(2) La fel ca şi în cazul alineatului precedent, obligaţia se stinge prin decesul creditorului atunci cînd din
conţinutul obligaţiei rezultă că executarea este destinată personal creditorului ori are un caracter strict personal, cum ar fi de
exemplu, în cazul plăţii pensiei de întreţinere, care se datorează persoanei inapte, atît timp cît aceasta este în viaţă. În unele
raporturi obligaţionale, legea face excepţii de la regula nominalizată şi obligă debitorul să execute obligaţia după decesul
creditorului.Astfel, în cazul decesului mandantului (creditorului), mandatarul trebuie să continue executarea obligaţiilor
contractuale pînă cînd succesorul sau reprezentantul legal al mandantului poate lua toate măsurile necesare (art.1051 alin.2).
(3) În cazul persoanelor juridice obligaţia se stinge prin lichidarea acesteia, indiferent dacă obligaţia are sau
nu un caracter personal, deoarece prin lichidare, persoana juridică îşi încetează activitatea fără ca drepturile şi obligaţiile
acesteia să treacă pe cale succesorală la alte persoane. Conform art.29 alin.3 al Legii nr.1265/2000, întreprinderea sau
organizaţia se consideră lichidată din momentul adoptării deciziei de radiere din Registrul de stat şi consemnarea acestui fapt în
Registru. Tot din acest moment se consideră şi obligaţia stinsă. În unele situaţii, obligaţiile continuă să existe chiar şi după
lichidarea persoanei juridice, cum ar fi de exemplu, în cazul capitalzării sumelor cuvenite pentru repararea prejudiciului cauzat
prin vătămarea integrităţii corporale sau prin deces (art.1420 alin.4).
Prevederile acestui articol nu stabilesc în mod expres care sunt consecinţele stingerii obligaţiei, pentru ipoteza în care cealaltă
parte şi-a executat total sau parţial obligaţiile. În asemenea cazuri, partea care a executat obligaţia, are dreptul de a pretinde
restituirea prestaţiei executate, conform regulilor îmbogăţirii fără just temei, dacă altceva nu rezultă din actul generator de
obligaţii.

Art. 665. Novaţia

(1) Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o înlocui cu o altă obligaţie (novaţie).
(2) Voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta trebuie să fie stipulată expres.
(3) Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii dacă părţile nu au
stipulat expres altfel.

1. Novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Stingerea
obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent, în baza unuia şi aceluiaşi act juridic. Pentru valabilitatea actului de
novaţie se cer a fi îndeplinite toate condiţiile de valabilitate pe care trebuie să le întrunească orice act juridic. Pe lîngă acestea,
novaţia presupune şi respectarea următoarelor condiţii: a) existenţa unei obligaţii valabile care urmează să se stingă prin
novaţie, căci dacă această obligaţie este lovită de o nultate absolută, ea nu poate forma obiectul unei novaţii, iar dacă este lovită
de o nulitate relativă, atunci ea poate fi novată, deoarece intenţia de a o nova implică o prealabilă renunţare la invocarea nulităţii
şi deci voinţa de a o confirma. b) naşterea unei obligaţii noi valabile, deoarece numai prin existenţa ei valabilă se stinge vechea
obligaţie şi se înfăptuieşte novaţia. Dacă noua obligaţie ar fi lovită de nulitate sau ar face obiectul unei rezoluţiuni, ea se
desfiinţează retroactiv şi deci novaţia nu se poate realiza. c) noua obligaţie trebuie să conţină un element nou (aliquid novi) faţă
de cea veche. Acest element trebuie să privească unul din elementele constitutive ale obligaţiei, cum ar fi schimbarea uneia din
părţi, schimbarea obiectului, a cauzei sau adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă. Schimbarea
creditorului intervine, de exemplu, cînd cumpărătorul unui bun se obligă la cererea vînzătorului să efectuieze plata preţului
către o altă persoană. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul că se face cu acordul
debitorului, fără îndeplinirea formalităţilor cerute pentru opozabilitate faţă de terţi şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului
faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte obligaţii faţă de noul creditor. Elementul nou poate consta, de asemenea, în
schimbarea obiectului, cînd părţile se înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decît cea stabilită în obligaţia care se stinge,
cum ar fi de exemplu, predarea unui bun în locul unei sume de bani sau invers. Novaţia prin schimbarea cauzei intervine în
situaţia cînd părţile se înţeleg ca prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decît aceea a obligaţiei iniţiale, cum ar fi de
pildă, în cazul în care cumpărătorul, debitor al preţului, păstrează suma respectivă dar cu titlu de împrumut. Elementul nou
poate să constea şi în adăugarea sau înlăturarea unei condiţii, caz în care obligaţia condiţională se va transforma într-o obligaţie
pură şi simplă sau dincontra obligaţia pură şi simplă se va transforma într-o obligaţie condiţională. Modificarea termenului de
executare a obligaţiei nu constituie o novaţie, neavînd ca efect stingerea obligaţiei vechi şi naşterea concomitentă a unei
obligaţii noi. d) intenţia părţilor de a nova constituie elementul esenţial al novaţiei. În lipsa acesteea, crearea unei obligaţii noi
prin întroducerea la obligaţia veche a unui element nou, nu este suficient pentru a determina novaţia. Numai voinţa părţilor
exprimată în mod cert şi neechivoc constituie o dovadă a actului de novaţie.
2. Textul al.2 nu se referă la proba actului de novaţie, ci numai la modul în care urmează să se manifeste voinţa părţilor,
precizînd în acest sens, că voinţa trebuie să fie stipulată în mod expres. Desigur, nu este vorba despre exprimarea acestei voinţe
în anumiţi termeni, ci numai despre faptul că ea trebuie să fie neîndoielnic şi limpede exprimată de părţi prin actul de novaţie.
Pe cale de consecinţă, voinţa nu se prezumă.
3. Stingerea obligaţiei prin novaţie produce aceleaşi efecte ca şi plata, obligaţiunea novată dispărînd cu toate accesoriile sale, iar
drepturile creditorului neputînd să derive decît din noua obligaţie. Astfel, dobînzile vechii creanţe încetează de a mai curge şi
vor curge dobînzile noii creanţe, dacă ea este purtătoare de dobînzi. Deasemeni, o dată cu vechea obligaţie se vor stinge şi
garanţiile reale şi personale ale ei. Părţile pot stipula însă expres ca noua obligaţie să fie garantată prin vechile garanţii. De
exemplu, în cazul unei novaţii prin schimbare de obiect, părţile pot să rezerve pentru garantarea noii obligaţii, gajul sau
ipotecile care garantau vechea obligaţie, astfel încît aceste garanţii vor trece la noua obligaţie în momentul cînd prima se stinge.
În cazul fidejusiunii, pe lîngă acordul părţilor mai este necesar şi consimţămîntul fidejusorului. Tot astfel, în cazul novaţiei prin
schimbare de debitor, care se face fără consimţămîntul debitorului, este necesar şi consimţămîntul vechiului debitor în ceea ce
priveşte menţinerea garanţiilor, deoarece novaţia are, în privinţa lui un efect liberator, care nu s-ar produce dacă ipotecile ar
putea fi menţinute fără voia lui.

T i t l u l II
DESPRE CONTRACTE IN GENERAL
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE
CU PRIVIRE LA CONTRACT
SI LA CONTINUTUL CONTRACTULUI

Articolul 666. Dispoziţii generale cu privire la contract

(1) Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se
sting raporturi juridice.
(2) Contractului îi sînt aplicabile normele cu privire la actul juridic.
(3) Contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau unilateral (generează obligaţii doar pentru una dintre
părţi), comutativ sau aleatoriu şi cu executare instantanee sau succesivă, precum şi de consumator.

1. În acest articol se defineşte noţiunea de contract şi se expun unele clasificări ale contractelor. Cu privire la
definirea contractului prin menţionarea faptului că contractul reprezintă voinţa comună a cel puţin două persoane de a constitui,
de a modifica sau de a stinge între aceste persoane raporturi juridice nu există nici o controversă nici în doctrină şi nici în
jurisprudenţă. Trebuie însă aici de atras atenţie asupra faptului că documentul în care este expusă voinţa părţilor reprezintă doar
o formă de manifestare a voinţei părţilor. Lipsa documentului chiar şi în cazul în care forma scrisă este cerută de lege nu
echivalează cu lipsa contractului ci atrage doar consecinţele prevăzute de lege. De regulă aceste consecinţe constau în
interdicţia de a aduce proba cu martori în scopul probaţiunii, în inopozabilitatea faţă de terţi sau, în cazurile cînd acest efect este
expres prevăzute de lege, nerespectarea formei scrise atrage nulitatea contractului (vezi com. la art. 211).
2. Şi în doctrina de specialitatea şi în jurisprudenţă pentru definirea acordurilor de voinţă care au drept scopuri
constituirea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice sînt folosiţi mai multe noţiuni – contract, convenţie, tranzacţie. Deşi
într-o anumită măsură aceste noţiuni ar putea fi folosite drept sinonime totuşi trebuie de avut în vedere că noţiunea de tranzacţie
ar trebui folosită doar pentru definirea contractului prin care părţile previn să înceapă, termină un proces început sau rezolvă
dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătoreşti (vezi com. la art. 1331).
3. Contratul produce efecte juridice doar pentru părţile acestuia şi doar cînd aceasta este expres prevăzut de
lege contractul poate produce efecte juridice şi pentru terţi (vezi com. la art. 721 şi următoarele). Nu trebuie de confundat partea
contractului cu persoana care a exprimat voinţa la încheierea contractului, a semnat documentul în care sînt expuse clauzele
contractului sau a participat în alt mod la încheierea contractului. Devine parte a contractului şi deci dobîndeşte drepturi şi
obligaţii numai persoana a cărei voinţă de a deveni parte la contract a fost exprimată personal sau prin reprezentant (vezi com.
la art. 242 şi următoarele).
4. Dispoziţia alineatului doi stipulează expres că prevederile cu privire la actele juridice se aplică şi contractului.
Deci prevederile cu privire la condiţiile de valabilitate, cu privire la nulitatea actelor juridice şi alte dispoziţii cu privire la actele
juridice se aplică directe şi nu prin analogie tuturor contractelor. Trebuie de avut în vedere că dispoziţia alineatului doi nu trebui
interpretată în sensul că contractul nu este un act juridic. Chiar din prevederile art. 196 alin. (3) şi (4) rezultă în mod expres un
actul juridic bilateral sau multilateral este contract.
5. În măsura în care nu există reguli speciale din normele generale cu privire la contracte sau din prevederile cu
privire la diferite tipuri de contracte se aplică în mod direct asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului şi prevederile
titlului I „Despre obligaţii în general”, deoarece contractul este unul din temeiurile de naştere a obligaţiilor (vezi comentariul la
art. 514).
6. Contractele de adeziune sînt contractele în care clauzele sînt preformulate de una din părţi (de regulă acesta este
partea care are o mai mare putere economică şi care este un comerciant) iar cealaltă parte doar poate să accepte încheierea
contractului în condiţiile impuse sau să renunţe de a încheia contractul, spre exemplu contractul de transport aerian (vezi com.
la art. 712 şi următoarele). Negociate cînt contractele în care fiecare parte negociază toate clauzele contratului. Această
clasificare se face în dependenţă de faptul dacă clauzele au fost negociate sau nu şi nu în dependenţă de faptul dacă au fost
negociate sau nu.
7. Contractele sinalagmatice sînt contractele în care obligaţiile sînt reciproce şi există o interdependenţă a
obligaţiilor reciproce, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare (vezi com. la art. 704). Unilaterale sînt contractele în care
doar una dintre părţi are obligaţii cealaltă parte avînd doar drepturi., spre exemplu contractul de depozit gratuit. Nu trebui
confundate contractele unilaterale cu actele juridice unilaterale. În cazul contractelor juridice unilaterale noi avem două sau mai
multe părţi dintre care doar una are obligaţii iar cealaltă are doar drepturi. Pe cînd actele juridice unilaterale sînt rezultatul
manifestări unilaterale a unei singure voinţe şi deci în cazul actelor juridice unilaterale nu avem două sau mai multe părţi.
Importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale constă în faptul că doar în cazul contractelor
sinalagmatice se va putea pune problema excepţiei de neexecutare a contractului, problema riscului şi problema rezoluţiunii
contractului (vezi com. la art. 705, 707, 735).
8. Contracte comutative sînt contractele în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi sînt certe
şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, spre exemplu contractul de vînzare-cumpărare. Contractul este
aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau ale uneia dintre părţi depinde de un eveniment incert,
adică la momentul încheierii contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor ambelor sau cel puţin a uneia dintre părţi,
spre exemplu contractul de asigurare sau contractul de rentă viageră. Interesul practic al acestei clasificări constă în aceea că
problema leziunii poate fi ridicată doar în cazul contractelor comutative.
9. Contractele de consumator sînt contactele încheiate între un comerciant şi un consumator, adică persoana fizică
care procură mărfuri sau servicii pentru necesităţi personale sau familiale. Deci pentru a defini un contract drept contract de
consumator este necesare ca una dintre părţile acestui contract să fie consumator şi să încheie contractul în această calitate iar
cealaltă parte să acţioneze în calitate de întreprinzător. Forma de organizare juridică a întreprinzătorul nu este relevantă pentru
acest caz. Deci va fi un contract de consumator chiar şi contractul încheiat de o persoană fizică, care desfăşoară activitatea de
antreprenoriat în temeiul patentei de întreprinzător (vezi Legea 93/1998). Atribuirea contractelor la contracte de consumator
interesează în măsura în care există norme speciale îndreptate la protecţia consumatorului (spre exemplu vezi com. la art 749 şi
următoarele).
10. Contractele încheiate de comercianţi sînt reglementate de normele codului civil. Reguli speciale pentru
comercianţi se vor aplica numai în cazurile în care aceasta este prevăzut de codul civil (vezi spre exemplu comentariul la art.
756. În cazul în care alte legi vor stabili reguli speciale se vor aplica şi dispoziţiile acestor legi.

Articolul 667. Libertatea contractului

(1) Părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili
conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract
depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege.
(2) Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută
de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.
(3) Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum şi contracte care conţin
elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe).

1. Libertatea contractului este principiul fundamental care stă la baza codului civil. Dreptul părţilor de a determina
liber dacă doresc să încheie in contract şi dacă da cu cine şi în ce condiţii să încheie acest contract constituie unul din
elementele fundamentale ale unei economii de piaţă. Nici o normă constituţională nu garantează principiul libertăţii
contractului. Însă dispoziţiile constituţionale, în special cele ale articolului 126 care prevăd că statul trebuie să asigure libertatea
comerţului şi activităţii de întreprinzător nu permit limitarea libertăţii contractuale în cazurile în care aceasta nu este necesar
pentru asigurarea ordinii publice sau a altor interese majore ale societăţii.
2. Libertatea de a încheia sau de a refuza încheierea contractului trebuie exercitată cu bună credinţă şi diligenţă.
Astfel persoana care în mod culpabil va întrerupe negocierile şi va refuza încheierea contractului va fi ţinută să repare
cheltuielile suportate de cealaltă parte (vezi com. la art. 515).
3. Dispoziţiile acestui articol se aplică tuturor contractelor si in toate domeniile cu excepţia cazurilor în care
legiuitorul stabileşti reguli care limitează libertatea contractului reieşind din interese publice. Limitările pot fi introduse atît în
ce priveşte posibilitatea încheierii anumitor contracte, spre exemplu contracte de credit bancar pot încheia numai instituţiile
financiare (vezi com. la art. 1236 şi următoarele), cît şi în ce priveşte libertatea părţilor de a determina liber clauzele
contractuale (spre exemplu vezi com. la art. 712 şi următoarele).
4. O limită a principiului libertăţii contractului există chiar în textul acestui articol, care stipulează că libertatea
determinării clauzelor contractuale este limitată de normele imperative, adică de normele care în scopul protecţiei intereselor
generale stabilesc nişte reguli de la care părţile nu pot deroga. În cazul în care norma are drept scop protecţia intereselor
particulare părţile pot deroga de la această normă.
5. Este limitată libertatea contractuală şi de normele care interesează ordinea publică sau bunele moravuri. În ce
priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează ordinea publică aceasta rezultă chiar din alin. (1) care prevede că
libertatea contractuală trebuie exercitată în limitele normelor imperative. Normele care interesează ordinea publică sînt în mod
evident norme imperative. Cît priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează bunele moravuri deşi nu există o
normă expresă în acest sens, aceasta rezultă din art. 207 alin. (3) care prevede că actul juridic care contravine bunelor moravuri
este ilicit şi nu poate avea nici un efect juridic (Vezi com. la art. 207).
6. Libertatea contractuală poate fi limitată şi prin stipularea obligaţiei de a încheia contractul cu anumite persoane
(vezi com. la art. 669). În acest caz o parte este obligată să contracteze chiar şi în situaţia in care nu vrea să închei un contract
sau nu vrea să închei contractul cu o anumită persoană, cu excepţia cazurilor în care va putea invoca circumstanţe care nu-i
permit să încheie contractul (spre exemplu: lipsa bunului solicitat) sau îi dau dreptul să refuze încheierea contractului cu
anumite persoane (spre exemplu: insolvabilitatea solicitantului).
7. Prevederile alin. (2) interzic autorităţilor statului să stabilească limite şi să impună condiţii părţilor unui contract
cu excepţia cazurilor în care atare limite şi condiţii sînt stabilite prin lege. Obligaţia de a demonstra existenţa limitelor şi a
condiţionărilor revine în acest caz autorităţii care pretinde dreptul de a stabili limite sau de a impune condiţii. Deşi este folosită
sintagma „autorităţile statului” această regulă este aplicabilă şi autorităţilor administraţiei publice locale.
8. Principiul libertăţii contractului guvernează nu numai încheierea contractului ci şi interpretarea acestuia. Părţile
sînt libere să interpreteze prin acord comun contractul fără a fi ţinute de regulile de interpretare prevăzute de legislaţie (vezi
comentariul la art. 725 şi următoarele) sau de regulile aplicate de instanţa de judecată.
9. Executarea contractului este de asemenea guvernată de principiul libertăţii contractului şi deci contractul poate
fi executat conform voinţei părţilor, chiar dacă prestaţia efectuată nu va corespunde prestaţiei datorate conform contractului.
10. De principiul libertăţii contractului ţine libertatea părţilor de a alege forma dorită, deoarece în cazul
contractelor interesează comsimţămîntul exprimat al părţilor (vezi com. la art. 208 şi următoarele) şi nu forma în care este
exprimat consimţămîntul. Numai în cazurile în care forma contractului este cerută pentru valabilitatea contractului părţile nu au
dreptul să încheie contractul în altă formă decît cea prevăzută de lege.
11. Pentru a menţiona încă o dată principiul libertăţii contractului legiuitorul menţionează în mod expres că nimeni
nu poate fi obligat să încheie un contract. Numai în cazul în care legea (nu actele normative subordonate legii) prevăd
obligativitatea încheierii unui contract sau în cazul în care una sau ambele părţi şi-au asumat obligaţia de a încheia un contract
este posibilă obligarea părţii de a încheia un contract. În doctrină soluţia propusă de alin. (2) este criticată deoarece ridică un şir
de probleme printre care şi problema determinării clauzelor contractului. Şi se propune ca în cazul în care o persoană în virtutea
legii sau a unui obligaţii asumate anterior are obligaţia de a încheia un contract şi refuză să execute această obligaţiei cealaltă
partea să aibă dreptul de a pretinde doar la plata despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiei şi nu aibă dreptul de a cere
obligarea la încheierea contractului.
12. Nu trebuie de confundat situaţia în care o parte are obligaţia de a încheia un contract, deci situaţia în care între
părţi nu există un contract, cu situaţia în care părţile au încheiat un contract dar pentru ca acesta să producă efecte sînt necesare
îndeplinirea unor formalităţi (întocmirea unui înscris, înregistrarea contractului, etc.) şi una din părţi refuză să săvîrşească
acţiunile necesare pentru îndeplinirea formalităţilor. În primul caz părţile nu au ajuns la un acord de voinţă deşi există o
prevedere legală care obligă una sau ambele părţi să încheie contractul. În al doilea caz între părţi există un acord de voinţă,
care datorită necesităţii îndeplinirii anumitor formalităţi nu produce efecte juridce.
13. În alineatul trei este stipulată o regulă care rezultă din principiul libertăţii contractului – libertatea de a încheia
contracte care nu sînt prevăzute de lege cît şi de a încheia contracte care conţin elemente din diferite contract prevăzute de lege,
spre exemplu încheierea unui contract prin care o parte cumpără un bun şi î-l transmite în folosinţă vînzătorului. Dacă în cazul
contractelor nenumite se vor aplica direct normele din partea generală a obligaţiilor în cazul contractelor complexe trebuie să se
aplice în primul rînd normele din partea specială, în exemplu nostru normele ce ţin de vînzare-cumpărare şi normele ce ţin de
locaţiune, iar normele din partea generală se vor aplica în măsura în care nu există dispoziţii derogatorii în partea specială.

Articolul 668. Forţa obligatorie a contractului

(1) Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura
lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.
(2) Contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel. Contractul produce efecte şi pentru
succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.
(3) Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea
nu prevede altfel.

1. Contractul încheiat legal dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor
trebuie determinată nu numai reieşind din clauzele expres stipulate în contract. Pe lîngă drepturile şi obligaţiile stipulate expres
de părţi contractul dă naştere şi drepturilor şi obligaţiile care rezultă din natura contractului, lege, uzanţe sau din principiile
echităţii. Trebuie de ţinut cont însă de faptul că în ultimul caz părţile pot exclude apariţia unor drepturi sau obligaţii în temeiul
naturii contractului , legii, uzanţelor sau a principiilor echităţii.
2. În cazurile în care anterior între părţile contractului au fost stabilite anumite practici trebuie considerat că aceste
practici sînt obligatorii pentru părţi chiar şi în condiţiile în care noul contract nu a stipulat obligativitatea acestor practici, cu
condiţia că părţile nu au exclus aplicarea practicilor stabilite anterior.
3. În măsura în care părţile nu au exclus aplicarea, se consideră că părţile sînt ţinute de uzanţele care ar fi
considerate general aplicabile de persoane care se află în aceeaşi situaţie în care se află părţile, cu excepţia cazurilor în care
aplicarea acestor uzanţe ar fi nerezonabilă sau ar contravine principiilor echităţii. Existenţa uzanţelor general aplicabile se
determină de către instanţa de judecată care este însă obligată să respecte principiul contradictorialităţii.
4. Un exemplu de efecte ale contractului care survin în virtutea legii poate servi dispoziţia articolului 516 care
stipulează că raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare chiar şi în cazul în care această obligaţie nu este
stipulată în mod expres (vezi comentariul la art. 516).
5. Conform principiului relativităţii efectelor contractului, contractul produce efecte doar între părţi, indiferent de
faptul dacă a fost încheiat personal sau prin intermediul reprezentanţilor. De la acest principiu însă există excepţii în cazurile
prevăzute de lege. Spre exemplu contractul în favoarea terţilor (vezi comentariul la art. 721 şi următoarele).
6. Trebuie de făcut distincţie între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea faţă de terţi (persoane care
nu au participat nici direct nici prin reprezentanţi la încheierea contractului) a contractului. Un contract nu poate să dea naştere
la obligaţii şi, în principiu, la drepturi, decît pentru părţile contractante. În acest caz contractul este luat în considerare ca un act
juridic. În acelaşi timp contractul poate fi opus şi de către părţi terţilor şi de către terţi părţilor. În ultimul caz contractul este luat
în consideraţie ca un fapt juridic.
7. Între părţile contractului şi terţi există o categorie de persoane, cunoscută sub denumirea de succesori (sau
avînzi-cauză, persoane care nu au participat la încheierea contractului dar faţă de care se produc anumite efecte ale acestuia, în
temeiul raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Sînt consideraţi succesori: (a) succesorii universali; (b) succesorii cu titlu
universal; (c) succesorii cu titlu particular.
8. În temeiul alin. (2) contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlul universal. Succesorii cu
titlul universal şi succesori cu titlu universal sînt acele persoane care au dobîndit, în tot sau în parte, patrimoniul uneia dintre
părţile contractului. Succesor universal este persoana care a dobîndit întregul patrimoniu, iar succesor cu titlu universal este
persoana care dobîndeşte doar o fracţiune din patrimoniul unei dintre părţile contractului. Deci între succesorul universal şi
succesorul cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă – unul primeşte întregul patrimoniu iar celălat dobîndeşte doar
o cotă-parte din patrimoniu.
9. Persoanele care fac parte din una ori din cealaltă categorie dobîndesc întreg patrimoniul unei dintre părţile
contractului, adică se substituie în toate drepturile şi toate obligaţiile autorului lor, preluînd locul acestuia în contract. Succesorii
universali sau cu titlu universal nu vor dobîndi drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract nu mai în cazul în care: (a) aceasta
este prevăzut de lege; (b) părţile au stipulat în acelaşi contract sau printr-un alt contract că toate sau anumite drepturi şi
obligaţii nu trec la succesori; (c) după natura lor drepturile şi obligaţiile nu pot trece la succesori, spre exemplu în cazul
drepturilor şi obligaţiilor personale (intuitu personae).
10. Spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal succesorii cu titlu particular dobîndesc de la una
dintre părţile contractante doar un drept sau un bun privit în mod individual. Deci ei nu dobîndesc un patrimoniu sau o fracţiune
din patrimoniu. Spre exemplu cumpărătorul unui imobil este succesor cu titlu particular al vînzătorului.
11. Deşi art. 668 prevede că contractul produce efecte doar pentru succesorii universali sau cu titlu universal este în
afara discuţiilor că succesorii cu titlu particular profită sau sînt ţinuţi în baza contractului încheiat de autorul lor. Fără a intra în
analiza detaliilor menţionăm următoarele reguli: (a) Succesorul cu titlu particular profită de drepturile dobîndit de autor prin
contracte încheiate cu alte persoane, cu condiţia că aceste drepturi au legătură cu dreptul transmis succesorului cu titlu
particular. Spre exemplu cesionarul unei creanţei, succesor cu titlu particular, va beneficia, în lipsă de stipulaţie contrară, de
garanţiile accesorii stabilite printr-un contract anterior cesiunii de creanţă; (b) Obligaţiile asumate de autor nu se transmit
succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. De la această regulă există următoarele excepţii: (i)
În virtutea principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît are, toate modificările aduse de autor
dreptului transmis anterior transmiterii produc efecte şi pentru succesorul cu titlu particular; (ii) Drepturile reale consimţite de
autor anterior transmiterii dreptului sînt opozabile şi succesorului cu titlu particular, cu condiţia respectării regulilor privind
publicitatea acestor drepturi; (iii) Efectele obligaţiilor reale se produc şi în privinţa succesorului cu titlu particular; (iv) În
cazurile prevăzute de lege obligaţiile produc efecte şi asupra succesorilor cu titlu particular, care nu au fost parte la contractul
care le-a generat. Spre exemplu în cazul în care bunul dat în chirie este vîndut cumpărătorul prea toate drepturile şi obligaţiile
vînzătorului (vezi com. la art. 900).
12. În temeiul principiului irevocabilităţii contractului pentru modificarea sau încetarea contractului este necesar
consimţămîntul ambelor părţi. Alin. (3) stipulează excepţiile de la acest principiu şi stipulează că contractul poate fi modificat
sau poate înceta şi în temeiul voinţei uneia dintre părţi în cazurile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 733 şi
următoarele). Este admisă încetarea contractului în temeiul voinţei uneia dintre părţi spre exemplu în cazul contractului de
locaţiune fără termen (art. 905), contractului de mandat (art. 1050), contractului de depozit (art. 1096). De asemenea părţile pot
stipula posibilitatea denunţării unilaterale a contractului. Clauza privind dreptul denunţării în mod unilateral al contractului este
interzisă în cazurile în care legea declară contractul irevocabil. Sînt interzise, de asemenea clauzele de revocare care reprezintă
o condiţie potestativă, deoarece actele juridice încheiate sub condiţie potestativă sînt lovite de nulitate (vezi comentariul la art.
235).
13. Forţa obligatorie a contractului poate înceta şi fără a exista voinţa unei sau a ambelor părţi ale contractului.
Astfel în cazul contractelor personale (intuitu personae) forţa obligatorie a contractului încetează în cazul decesului creditorului
dacă prestaţia se datora personal creditorului (spre exemplu vezi comentariul la art. 848) sau în cazul decesului debitorului dacă
prestaţia era datorată personal de debior (vezi spre exemplu comentariul la art. 970).
14. O novaţie pentru legislaţia Republicii Moldova este stipulată în articolul 623, care prevede posibilitatea
modificării contractului în cazul în care împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod
considerabil după încheierea acestuia. În cazurile în care modificare contractului în conformitate cu noile împrejurări nu este
posibilă partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea contractului (vezi comentariul la art. 623).

Articolul 669. Obligaţia de a contracta

(1) Dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una din părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu.
Ea nu poate să impună fără motive temeinice celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.
(2) Faţă de persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi faţă de cele care caută să-
şi satisfacă o necesitate existenţială, nu se poate refuza fără motive temeinice încheierea unui contract dacă cealaltă
parte acţionează în vederea exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător.
1. În art. 669 sînt stipulate unele excepţii de la principiul libertăţii contractului prin stipulare obligaţiei unei părţi
de a încheia un contract chiar dacă ar dori să refuze acceptarea unei oferte, cu excepţia cazului în care există motive întemeiate
pentru a refuza oferta. Această limitare însă se referă numai la obligarea unei părţi de a încheia contractul fără însă a limita
dreptul părţilor de a determina liber condiţiile contractului. Libertate de a determina şi în acest condiţiile contractului rezultă şi
din prevederea alin. (1) care în scopul protejării părţii mai slabe la contract stipulează că partea care deţine o poziţie dominantă
nu poate impune celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.
2. În conformitate cu art. 3 al legii 906/92 se consideră că un agent economic deţine o poziţie dominantă pe piaţă
în cazul în care cota partea a unei mărfi a acestuia depăşeşte pe piaţă 35 de procente. Determinarea faptului dacă există sau nu o
poziţie dominantă pe piaţă se face de către instanţa de judecată în dependenţă de pondera pe piaţă a agentului economic la data
la care s-a refuzat încheierea contractului sau la data la care au fost impuse celeilalte părţi condiţii contractuale
disproporţionate.
3. Prin condiţii contractuale disproporţionate trebuie de înţeles atît condiţiile contractuale care stipulează un
dezechilibru nejustificat între prestaţiile părţilor la contract cît şi acele condiţii contractuale care sînt nejustificat
disproporţionate în raport cu condiţiile pe care le impune partea care deţine o poziţie dominantă pe piaţă altor persoane, cu care
încheie contracte referitoare la prestaţii similare.
4. Bunrule sînt considerate obţinute sau folosite în scopuri necomerciale în cazurile în care ele nu sînt destinate
sau nu sînt folosite pentru activităţi lucrative.
5. Se consideră că persoana caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială în cazul în care obţine sau foloseşte
bunurile în scopul satisfacerii necesităţilor vitale – îmbrăcămite, hrană, locuinţă şi alte necesităţi vitale.
6. Este considerată că acţionează în vederea exercitării profesiei persoana care desfăşoară activitate profesională
indiferent de faptul dacă este sau nu înregistrată sau indiferent de faptul dacă activitatea sa are sau nu scop lucrativ. Se
consideră că desfăşoară activitatea de întreprinzător persoana care este înregistrată în ordinea stabilită în scopul desfăşurării
activităţii de întreprinzător, indiferent de forma de organizare juridică. Se asimilează acestora pentru scopul acestuia articol şi
persoanele juridice care au fost constituite fără scop lucrativ, dar care desfăşoară activitate lucrativă.
7. Persoanele care acţionează în vedera exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător vor putea
refuza încheiera unui contract cu o persoană care obţine sau foloseşte bunuri sau servicii în scopuri necomerciale sau cu o
persoană care cauză să-şi satisfacă o necesitate existenţială numai în cazul în care vor demonstra că există motive temeinice.
Aprecierea dacă motivele invocate sînt sau nu temeinice este făcută de instanţa de judecată. Pentru a stabili temeinicia sau
netemeinicia motivelor invocate instanţa de judecată va ţine cont de obiectul contractului, de calitatea părţilor, de necesităţile
persoanelor care cer încheierea contractului, de circumstanţele în care s-a solicitat încheierea contractului cînd şi de alte
circumstanţe care ar putea justifica refuzul de a încheia contractul.

Articolul 670. Prestaţia imposibilă

Este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă.

1. Spre deosebire de unele legislaţii şi unele convenţii internaţionale, care în conformitate cu tendinţele
moderen stipulează că în cazul în care prestaţia uneia sau a ambelor părţi ale contractului este imposibilă contractul este valabil
şi eventualele litigii dintre părţi se vor soluţiona conform regulilor cu privire la neexecutare, legiuitorul în Republica Moldova a
prevăzut în mod expres că în cazul în care prestaţia măcar a uneia dintre părţi este o prestaţie imposibilă contractul este nul.
2. Se consideră imposibilă prestaţia care nu poate fi executată de partea care s-a obligat, indiferent de faptul
dacă ştia sau nu despre această imposibilitate la momentul încheierii contractului şi indiferent de faptul dacă imposibilitatea îi
este sau nu imputabilă părţii care are obligaţia s-o exercite. Vinovăţia sau nevinovăţia părţii care are obligaţia de a efectua
prestaţia imposibilă este relevantă în cazul în care se pune problema răspunderii pentru imposibilitatea prestaţiei (vezi
comentariul la art. 671), dar nu are nici o relevanţă în cazul în care se pune problema valabilităţii sau nulităţii contractului.
3. Imposibilitatea prestaţiei va atrage nulitatea contractului numai în cazul în care este vorba de o
imposibilitate absolută, adică prestaţia este imposibilă pentru oricine. Dacă însă imposibilitatea prestaţiei este relativă, adică
prestaţia este imposibilă numai pentru debitor atunci contractul este valabil. Ca regulă generală trebuie de menţionat faptul că
pornind de la principiul genericul nu piere putem afirma că nu poate exista imposibilitate a prestaţiei în cazul în care obiectul
prestaţiei este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590), cu excepţia cazurilor, puţin probabile, în care vor
dispare cu desăvîrşire bunurile de genul respectiv.
4. Imposibilitatea prestaţiei poate fi atît de ordin material, adică prestaţia nu poate fi executată datorită unor
împrejurări de fapt (spre exemplu va fi nul contractul prin care o persoană se obligă să dea în folosinţa altei persoane un bun
care la momentul încheierii contractului nu mai era în fiinţă), cît şi de ordin juridic, adică prestaţia nu poate fi executată datorită
unor împrejurări de drept (spre exemplu va fi nul contractul prin care se stipulează obligaţia privind exportul unui bun în
condiţiile în care la momentul încheierii contractului există un act prin care este interzis exportul bunurilor care constituie
obiectul contractului).
5. Contractul va fi nul pentru motivul că obiectul contractului este o prestaţie imposibilă numai în cazul în
care prestaţia era imposibilă la momentul încheierii contractului. În cazul în care la momentul încheierii contractului prestaţia
era posibilă contractul va fi valabil, dar dacă ulterior intervine imposibilitatea prestaţie se va pune problema răspunderii
debitorului în cazul în care debitorul poartă răspundere pentru imposibilitatea prestaţie imposibile sau va interveni eliberarea
debitorului de obligaţie prin stingerea obligaţiei şi respectiv eliberarea de răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei (vezi
comentariul la art. 605, 608, 663).
6. Prin obiect al raportului juridic, deci şi al contractului, se înţeleg acţiunile sau inacţiunile la care sînt ţinute
sau îndreptăţite părţile. În acelaşi timp noţiune de obiect al raportului juridic are şi al doilea sens – obiect derivat. În acest al
doilea sens, prin obiect al contractului trebuie de înţeles lucrurile referitoare la care apar drepturi şi obligaţii civile(vezi
comentariul la art. 206).

Articolul 671. Repararea prejudiciului în cazul prestaţiei imposibile

(1) Cel care, la momentul încheierii contractului, ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea executării lui este obligat
la reparaţia prejudiciului suferit de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă contractul valabil, în mărimea care
să nu depăşească suma venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial, iar contractul este valabil în
privinţa celeilalte părţi sau în cazul în care una din mai multe prestaţii alternative este imposibilă.

1. Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care a acţionat cu bună credinţă la momentul încheierii
unui contract care este nul datorită faptului că obiectul contractului reprezintă o prestaţi imposibilă a cel puţin a uneia dintre
părţi. În acelaşi timp articolul are scopul de a proteja drepturile părţii obligate să repare prejudiciul suferit de cealaltă parte prin
stipularea limitelor răspunderii.
2. Dispoziţiile acestuia articol se aplică în cazul în care cel de la care se cere repararea prejudiciului ştia sau
trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţiei, adică era de bună credinţă. În cazul în care ambele părţi sînt de bună credinţă
fiecare suportă efectele nulităţii fără a avea dreptul să pretindă careva despăgubiri de la cealaltă parte. Sarcina de a demonstra
faptul că partea ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţie revine părţii care cere repararea prejudiciului.
3. Dreptul părţii prejudiciate de a cere repararea prejudiciului intervine numai în cazul în care aceasta considera
cu bună credinţă la momentul încheierii contractului că prestaţia la care s-a obligat sau la care a dobîndit dreptul este posibilă.
Sarcina de a demonstra că nu a ştiut şi nici nu putea şti despre imposibilitatea prestaţiei revine părţii care cere repararea
prejudiciului.
4. Mărimea despăgubirilor pe care are dreptul să le ceară partea care nu a ştiut despre imposibilitatea prestaţiei
sînt limitate de acest articol prin mărimea venitului pe care aceasta l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului, adică în cazul
în care prestaţia ar fi fost posibilă. Deci partea păgubită va poate cere compensare sumelor cu care s-a diminuat patrimoniul său
(cheltuieli, deteriorarea bunurilor, etc.) precum şi venitul pe care nu l-a realizat dar l-ar fi putut realiza în condiţia în care
prestaţia ar fi fost posibilă.
5. Sarcina de a demonstra legătura cauzală dintre imposibilitatea prestaţiei şi prejudiciul suferit, inclusiv venitul
ratat, revine părţii care cere repararea prejudiciului. Această partea are şi obligaţia de a demonstra întinderea prejudiciului.
6. În cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial şi contractul va fi valabil în partea ce ţine de prestaţia
posibilă regulile stabilite pentru dreptul părţii care cu bună credinţă considera prestaţia posibilă rămîne în fiinţă pentru
prejudiciul cauzat de imposibilitatea unei părţi din prestaţii. Pentru determinarea întinderii despăgubirii în acest caz se aplică
regulile stabilite pentru determinarea prejudiciului în cazul imposibilităţii întregii prestaţii.
7. În cazul în care este imposibilă una din prestaţiile alternative şi contractul este valabil în partea ce ţine de
prestaţiile posibile partea care cu bună credinţă considera că sînt posibile toate prestaţiile are dreptul să ceară repararea
prejudiciului cauzat prin pierderea posibilităţii de a alege între două sau mai multe prestaţii. Dreptul la despăgubire şi în acest
caz nu depinde faptul dacă partea care are dreptul la despăgubire este debitorul sau creditorul prestaţiei imposibile. Dreptul la
despăgubire însă este condiţionat de faptul dacă dreptul de a alege între prestaţiile posibile şi prestaţiile imposibile aparţinea
persoanei care cere despăgubire. În cazul în care dreptul de alegere a uneia dintre mai multe prestaţii aparţine celeilalte părţi
numai aceasta suportă consecinţele negative deoarece anume această parte este lipsită de posibilitatea de a alege prestaţia mai
favorabilă pentru ea. Ar fi neechitabil ca partea care are dreptul de alegere a prestaţiilor să fie sancţionată pentru pierderea
posibilităţii de a alege, chiar dacă această parte este de rea credinţă.
8. În cazul în care sînt imposibile mai mult decît una din prestaţiile alternative datorate se vor aplica în mod
corespunzător regulile stipulate în alin. (2). Persoana care cu bună credinţă a considerat posibile toate prestaţiile are dreptul de a
cere despăgubiri în conformitate cu regulile stipulate în alin. (1) pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea oricărei dintre
prestaţii. Alegerea uneia dintre mai multe prestaţii imposibile poate fi făcută printr-o declaraţie adresate celeilalte părţi sau în
cererea de chemare în judecată. Alegerea făcută, indiferent de modul în care este făcută, nu poate fi retractată.

Articolul 672. Imposibilitatea provizorie

(1) Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului dacă imposibilitatea poate fi ridicată şi contractul este
încheiat pentru cazul cînd prestaţia devine posibilă.
(2) În cazul în care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv, contractul este valabil
dacă imposibilitatea este înlăturată pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea termenului.
1. În acest articol este stipulată o excepţie, aparentă, de la regula potrivită căreia în cazul în care obiectul
contractului este o prestaţie imposibilă contractul este nul. Conform prevederilor alineatului în cazul în care prestaţia este
imposibilă la momentul încheierii contractului dar există probabilitatea că prestaţia va fi posibilă în viitor contractul va fi
valabil. Spre exemplu X care nu dispune de automobil a încheiat un contract cu Y prin care ultimul se obligă să repare
automobilul lui X. Contractul este nul deoarece obiectul lui este o prestaţie imposibilă. În cazul în care însă contractul este
încheiat pentru cazul în care X va dobîndi un automobil contractul va fi valabil.
2. Pentru valabilitatea contractului este necesar: (a) ca în momentul încheierii contractului părţile să cunoască
imposibilitatea prestaţiei, (b) să considere că imposibilitatea poate fi ridicată şi (c) să încheie contractul pentru cazul în care
imposibilitatea va fi ridicată.
3. Prin ridicarea imposibilităţi trebuie de înţeles modificarea împrejurărilor astfel încît prestaţia să devină
posibilă. Natura modificărilor nu este relevantă, adică modificările pot interveni atît în rezultatul acţiunilor sau inacţiunilor
omului cît şi în rezultatul unor fenomene naturale.
4. Pentru valabilitatea contactului nu este relevant faptul dacă imposibilitatea va fi ridicată sau nu. Se pune
doar condiţia ca să existe verosimilitatea ridicării imposibilităţii. Dacă însă imposibilitatea nu va fi ridicată se vor aplica regulile
care reglementează raporturile dintre părţi în cazurile în care prestaţia devine imposibilă după încheierea contractului (vezi
comentariul la art. la art. 605, 608, 663).
5. În alineatul doi sînt reglementate unele particularităţi pentru situaţia în care imposibilitatea poate fi ridicată
şi prestaţia imposibilă a fost stipulată sub condiţie sau termen suspensiv. Conform acestor prevederi în cazul în care prestaţia
imposibilă este stipulată sub condiţie sau termen suspensiv, contractul va fi valabil doar în cazul în care prestaţia va deveni
posibilă înainte de realizarea condiţiei sau de împlini termenului. Deci valabilitate sau nulitatea contractului al cărui obiect este
o prestaţie imposibilă stipulată sub condiţie sau termen suspensiv, imposibilitate care poate fi ridicată, nu poate fi determinată la
momentul încheierii contractului. Valabilitatea sau nulitatea contractului va putea fi determinată doar la realizarea
condiţiei(vezi comentariul la art. 236 şi următoarele) sau împlinirea termenului (vezi comentariul la art. 264). Anume în acel
moment vom putea vedea dacă a fost ridicată sau nu imposibilitatea pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea termenului. În
cazul în care imposibilitatea este ridicată contractul este valabil şi se consideră că a fost valabil din momentul încheierii. În
cazul în care imposibilitatea nu a fost ridicată contractul va fi nul cu efect retroactiv, adică din momentul încheierii.
6. Prin condiţie suspensivă înţelegem un eveniment viitor si nesigur că se va produce, de care depinde
naşterea raportului obligaţional (vezi comentariul la art. 234 şi următoarele). Prin termen suspensiv înţelegem evenimentul
viitor şi sigur că se va produce care afectează executarea obligaţiei. Deci în cazul în care prestaţia imposibilă este stipulată sub
condiţie suspensivă sau sub termen suspensiv naşterea raportului obligaţional, în primul caz, sau exigibilitatea (posibilitatea de
a cere executarea) prestaţiei, în al doilea caz, depind de realizarea (îndeplinerea) condiţiei sau împlinirea termenului (scadenţă).

Articolul 673. Contractul cu privire la patrimoniul prezent

Contractul prin care o parte se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent ori să-l greveze cu
uzufruct necesită autentificare notarială.

1. Acest articol impune drept condiţie de valabilitate autentificarea notarială a contractului prin care o
persoană se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent sau î-l grevează cu uzufruct a. Această dispoziţie se
aplică: (a) în cazul în care este transmis întregul patrimoniu, (b) în cazul în care este transmisă o fracţiune dintr-un patrimoniu,
(c) în cazul în care este grevată cu uzufruct întregul patrimoniu, (d) în cazul în care este grevată cu uzufruct o fracţiune din
patrimoniu. Această condiţie de valabilitate se impune alături de alte condiţii de valabilitate (vezi comentariul la art. 199 şi
următoarele). Trebuie de menţionat aici că va fi nul contractul prin care o persoană se obligă să transmită patrimoniul său viitor
ori o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct (vezi comentariul la art. 674).
2. Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin persoanei fizice sau
juridice (vezi comentariul la art. 284). Drepturile constituie activul patrimoniului iar obligaţiile constituie pasivul patrimoniului.
Prin patrimoniu prezent trebuie de înţeles totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu caracter patrimonial care aparţin
actualmentate unei peroane fizice sau juridice la momentul încheierii contractului cu privire la transmiterea patrimoniului
integral sau parţial sau cu privire la grevarea cu uzufruct
3. Prin transmiterea patrimoniului trebuie de înţeles transmiterea de către titularul patrimoniului a tuturor sau
a unei fracţiuni din drepturile actuale către cealaltă parte a contractului, cu excepţia drepturilor care au caracter personal şi care
nu pot fi înstrăinate. În unele cazuri pentru transmiterea creanţelor este necesar acordul debitorului (vezi comentariul la art.
557). Dacă pentru cesiunea creanţelor este necesar acordul debitorului contractul privind transmiterea patrimoniului actual sau a
unei fracţiuni din acesta produce efecte între părţi dar nu este opozabil debitorului.
4. În temeiul contractului privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului prezent al unei părţi nu se
sting obligaţiile acesteia faşă de creditori. Obligaţiile unui debitor se sting numai în temeiurile prevăzute de legislaţie (vezi
comentariul la art. 643 şi următoarele) iar printre aceste temeiuri nu se regăseşte transmiterea patrimoniului. Contractul privind
transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual al unei părţi serveşte doar temei pentru apariţia în sarcina celeilalte
părţi a obligaţiei de a executa în locul titularului, obligaţiile incluse în patrimoniul sau fracţiunea din patrimoniu preluată, iar în
cazurile în care conform naturii sale obligaţia trebuie executată personal de debitor, să suporte cheltuielile legate de executarea
obligaţiei de către partea care a transmis patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniu. Pentru a transmite pasivul în temeiul unui
contract privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual este necesar acordul fiecărui creditor în parte, pentru
fiecare datorie (vezi comentariul la art. 568).
5. Persoana fizică care a transmis patrimoniul actual sau o fracţiune a acestuia nu rămîne fără patrimoniu.
Fiecărei persoana fizică sau juridică are în mod obligatoriu un patrimoniu. Persoana fizică sau juridică transmite toate
drepturile(activul) şi toate obligaţiile (pasivul) pe care le are la momentul încheierii contractului. Toate drepturile şi toate
obligaţiile pe care le dobîndeşte ulterior vor intra în patrimoniul său. Nici persoana fizică sau juridică cărei-a i-a fost transmis
un patrimoniu sau o fracţiunea din patrimoniul actual al altei persoane fizice sau juridice nu va avea două patrimonii ci doar va
dobîndi în patrimoniul său toate sau o fracţiune din drepturile şi obligaţiile persoanei care a transmis integral sau parţial
patrimoniul său actual.
6. Prin grevarea cu uzufruct a patrimoniului sau a unei fracţiuni din acesta înţelegem constituirea în favoarea
unei terţe persoane a dreptului real de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă patrimoniul actual sau o
fracţiunea a acestuia şi de a culege fructele, întocmai ca titularul patrimoniului, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa
(vezi comentariul la art. 395 şi următoarele).
7. Important este de menţionat că pentru a produce efecte juridice faţă de terţi la transmiterea drepturilor şi a
obligaţiilor trebuie să fie respectate toate regulile stabilite pentru cesiunea de creanţă (vezi comentariul la art. 556 şi
următoarele) şi pentru preluarea datoriilor (vezi comentariul la art. 567 şi următoarele). În caz contrar transmiterea va produce
efecte între părţi dar nu va fi opozabilă terţilor. Spre exemplu în cazul în care se va transmite obligaţia fără acordul creditorilor
ultimii vor avea dreptul să ceară executarea de la persoana care a transmis integral sau parţial patrimoniul iar aceasta va avea
dreptul să ceară de la persoana căreia i-a fost transmis integral sau parţial patrimoniul tot ce a plătit, plus repararea prejudiciul
cauzat prin neecutarea de către ultimul a obligaţiei faţă de creditori.
8. Înstrăinare poate fi făcută atît în temeiul actelor juridice cu titlu oneros cît şi în temeiul actelor cu titlu
gratuit (vezi comentariul la art.197). Trebuie de avut în vedere că în cazul în care se transmite cu titlul gratuit întregul
patrimoniu actual sau o fracţiunea a acestuia este necesară întocmirea unui inventar (borderou) în care să fie specificate toate
activele şi pasivele care se transmit. În caz contrar contractul va fi lovit de nulitate (vezi comentariul la art. 827). Avînd în
vedere că patrimoniul constituie o universalitate de bunuri în cazul grevării cu uzufruct a patrimoniului întocmirea inventarului
este obligatorie atît în cazul în care grevarea cu uzufruct se face cu titlu gratuit cît şi în cazul în care grevarea se face cu titlul
oneros (vezi comentariul la art. 399).
9. În cazul în care contractul privind înstrăinarea unor bunuri care fac partea din patrimoniul actual al unei
părţi este necesar înregistrarea contractului sau respectarea altor formalităţi aceste reguli vor trebuie respectate şi în acest caz.
Adică contractul privind transmiterea patrimoniului actual nu va servi drept temei la transmiterii acestor drepturi pînă în
momentul în care contractul nu va fi înregistrat sau nu vor fi îndeplinite alte formalităţi. Spre exemplu acest contrat nu va servi
drept temei al transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil care aparţine persoanei care transmite integral sau parţial
patrimoniul atîta timp cît nu va fi înregistrată această transmitere în registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 214 şi
290).
10. În cazul în care nu a fost respectată forma autentică a contractului prin care o parte se obligă să transmită
integral sau parţial patrimoniul său prezent ori să-l greveze cu uzufruct sau nu a fost înregistrat în cazul în care înregistrarea este
obligatorie şi una dintre părţi l-a executat total sau parţial iar cealaltă parte se eschivează de la autentificare notarială sau de la
înregistrarea contractului, partea care a executat are dreptul să invoce prevederile art. 213 şi 215.

Articolul 674. Contractul cu privire la patrimoniul viitor

Contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-l
greveze cu uzufruct este nul.

1. În acest articol este stipulată interdicţia înstrăinării patrimoniului viitor sau grevarea cu uzufruct a acestuia.
Prin patrimoniu viitor se înţelege totalitatea activului şi a pasivului pe care î-l va avea persoana fizică sau juridică la o dată
ulterioară datei la care a fost încheiat contractul. Sancţiunea instituită în această normă este nulitatea absolută, deci orice
persoană interesată are dreptul să invoce nulitatea, părţile nu au dreptul să acopere această nulitatea şi dreptul de a cere aplicare
regulilor cu privire la efectele nulităţii nu este prescriptibil extinctiv (vezi comentariul la art. 217). Totuşi nici partea
contractului nici succesorii acesteia nu au dreptul de a cere restituirea a ceia ce a fost transmis în temeiul contractului nul,
deoarece nimeni nu poate invoca un act ilicit (în acest caz încheierea contractului care contravine legii) drept temei al
pretenţiilor sale.
2. Dispoziţiile acestui articol nu aduc atingere dreptului persoanei fizice sau juridice de a dispune de bunurile
viitoare (vezi comentariul la art. 206), adică de bunurile care vor intra în patrimoniul transmiţătorului după încheierea
contractului. Aici este necesar însă să se indice exact bunurile sau categoria acestor bunuri. Spre exemplu este valabil contractul
prin care o persoana juridică care produce autoturisme se obligă să transmită unei alte persoane toate automobilele pe care le va
produce pe viitor. Va fi nul însă contractul prin care o persoană juridică se obligă sa transmită altei persoanei juridice toate
bunurile pe care le va produce în viitor. Nimic nu se opune încheierii unui contract prin care o persoană se obligă să transmită
altei persoane obligaţii care vor apare în viitor. Este necesar însă să fie indicate exact natura obligaţiilor.
3. Această normă sancţionează cu nulitatea numai contractele (acte juridice bilaterale sau multilaterale) prin
care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori parte din patrimoniu. Rămîn valabile însă actele juridice unilaterale
(testamentele) prin care o persoană fizică dispune de patrimoniul său viitor sau de o parte din acesta (vezi comentariul la art.
1449 şi următoarele). În cazurile prevăzute de lege şi persoanele juridice pot dispune de patrimoniul viitor (vezi art. 40 al Legii
837/96.
4. Nici una dintre părţile contractului nu are dreptul să ceară celeilalte părţi-daune interese deoarece există
prezumţia că toate persoanele cunosc legea şi deci la momentul încheierii contractului ştiau sau trebuiau să ştie despre nulitatea
acestuia.
5. Văd la testamente dacă nu există ceva:

Articolul 675. Contractul cu privire la moştenirea unui viu

(1) Contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă este nul. Nul este şi contractul asupra cotei-părţi legale sau a
legatului din succesiunea unui terţ încă în viaţă.
(2) Dispoziţiile alin.(1) nu se aplică în cazul contractului încheiat între viitorii succesori legali asupra cotei-părţi legale.
Un asemenea contract trebuie autentificat notarial.

1. Prin această dispoziţie este sancţionat cu nulitatea absolută contractul cu privire la o succesiune nedeschisă.
Contractul este nul chiar şi în situaţia în care a fost încheiat cu acordul persoanei despre a cărui patrimoniu este vorba.
Sancţiunea aceasta este de ordine publică şi nu comportă nici o derogare cu excepţia celor prevăzute de lege.
2. Prin acest articol se interzic toate contractele cu privire la o succesiune nedeschisă. Indiferent de faptul
dacă prin contract se prevede înstrăinarea, grevarea succesiunii, renunţarea la succesiune sau alte acţiuni sau inacţiuni. De fapt
în acest articol este reglementată o situaţie similară celei din articolul 674. Diferenţa constă în faptul că dacă art. 674
sancţionează cu nulitate contractul prin care o persoană dispune de patrimoniul său viitor aici este vorba de patrimoniul viitor al
unei persoane care nu este parte a contractului.
3. Alin. (2) prin excepţie de la regula din alin. (1) prevede că este valabil contractul dintre moştenitorii legali
care are drept obiect rezerva succesorală. În temeiul acestei dispoziţii este valabil doar contractul dintre moştenitorii legali. În
cazul în care o persoană este şi succesor legal şi succesor testamentar aceasta poate încheia un contract numai în calitate de
succesor legal.
4. Parte a contractului încheiat conforma alin. (2) pot fi viitorii succesori legali, indiferent de faptul dacă
aceştia sînt succesori rezervatari sau nu. În mod obligatoriu însă parte a contractului trebuie să fie cel puţin un succesor
rezervatar. Contractul poate avea drept obiect doar rezerva succesorală a persoanei care este pare a contractului. Calitatea de
moştenitor legal şi de rezervatar se determină la momentul încheierii contractului. În cazul în care ulterior încheierii
contractului persoana a pierdut calitatea de moştenitor legal sau de rezervatar contractul aceasta nu afectează valabilitatea
contractului. Contractul însă va deveni caduc din momentul în care cel puţin una din părţi a pierdut calitatea de moştenitor legal
sau de rezervatar. Spre exemplu părintele a fost decăzut din drepturile părinteşti sau moştenitorul rezervatar şi-a recăpătat
capacitatea de muncă.
5. Prin cota-parte legală se înţelege dreptul succesorilor de clasa I inapţi de muncă de a moşteni independent
de conţinutul testamentului cel puţin o doime din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de moştenire legală (vezi comentariul la
art. 1505).
6. Contractul privind rezerva succesorală trebuie să fie autentificat notarial. Nerespectarea formei atrage
nulitatea contactului (vezi comentariul la art. 213). Chiar şi în cazul în care în componenţa moştenirii există bunuri înstrăinare
cărora necesită înregistrarea contractului sau respectarea altor formalităţi contractul cu privire la cota-parte legală nu trebuie să
fie înregistrat sau supus altor formalităţi.
7. Prevederile acestui articol nu sancţionează cu nulitatea actele juridice asupra unei moşteniri deschise. În
acest caz însă avînd în vedere faptul că moştenirea devine parte a patrimoniului actual al moştenitorului acesta are dreptul să
dispună de aceasta, cu respectarea prevederilor articolului 673 (vezi comentariul).

Articolul 676. Determinarea prestaţiei de către o parte sau un terţ

(1) Dacă prestaţia trebuie determinată de o parte contractantă sau de un terţ, în caz de dubiu se consideră că
determinarea trebuie făcută în baza unei aprecieri echitabile.
(2) Determinarea prestaţiei se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte.
(3) Dacă determinarea prestaţiei trebuie făcută de mai mulţi terţi, este necesar acordul lor unanim. Dacă trebuie să fie
determinată o sumă dintre mai multe sume numite, se va avea în vedere suma medie.
(4) Dacă prestaţia nu corespunde principiului echităţii, determinarea se face prin hotărîre judecătorească. În caz de
tergiversare sau de refuz, determinarea se face tot prin hotărîre judecătorească.

1. De regulă părţile negociază şi fixează în contract prestaţiile pe care le datorează fiecare parte. Însă există
situaţii în care contractul prevede că prestaţia uneia sau ambelor părţi ale contractului se determină de către o parte a
contractului sau de către un terţ. Clauza privind determinarea prestaţiei de către una dintre părţi sau de către un terţa apare
destul de des în contractele în care este dificil de stabilit întinderea cheltuielilor necesare pentru exercitarea prestaţiei şi una din
părţi (de regulă debitorul) sau un terţ este într-o poziţie mai bună pentru a evalua cheltuielile necesare pentru exercitarea
prestaţiei. Spre exemplu în domeniul serviciilor. De menţionat că părţile nu sînt obligate să demonstreze oportunitatea includerii
unei asemenea clauze în contract.
2. Dispoziţiile acestuia articol se aplică aît contractelor unilaterale cît şi contractelor sinalagmatice.
3. Stipularea în contract a clauzei conform căreia prestaţia uneia sau ambelor părţi va fi determinată de o parte
a contractului sau de un terţ este posibilă deoarece prestaţia trebuie să fie determinată sau determinabilă (vezi comentariul la art.
512). Această posibilitate se întemeiază şi pe regula conform căreia obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil (vezi
comentariul la art. 206).
4. În cazul în care prestaţia trebuie determinată de o parte a contractului sau de un terţ există riscul abuzurilor
din partea părţilor sau a terţilor persoane. Stipularea că determinarea trebuie făcută în baza unei aprecieri echitabile are drept
scop eliminarea abuzurilor şi protejarea intereselor părţilor la contract sau a altor persoane interesate (spre exemplu creditorii
debitorului sau a creditorului).
5. Prin determinarea prestaţiei de către părţi sau de către terţi trebuie de înţeles atît indicarea prestaţiei de
către aceştia cît şi indicarea criteriilor în dependenţă de care se determină prestaţia.
6. Părţile pot include în contract criteriile care vor sta la baza determinării prestaţiei de către părţi sau de către
părţi. În cazul în care asemenea criterii au fost incluse ele sînt obligatorii atît pentru partea sau terţul care urmează să determine
prestaţia cît şi pentru persoana a cărei prestaţie se determină (în cazul în care nu aceasta determină prestaţia). Dacă în contract
nu au fost incluse criterii pentru determinarea prestaţiei sau dacă aceste criterii sînt ambigui partea, terţul sau instanţa
judecătorească care determină prestaţia trebuie să o facă în baza unei aprecieri echitabile.
7. În cazul în care prestaţia este determinată de o parte a contractului determinarea se face printr-o declaraţie
adresată faţă de cealaltă parte a contractului. Forma declaraţiei nu este relevantă (vezi comentariul la art. 208).
8. Dacă prestaţia este determinată de un terţ determinarea se face prin declaraţie adresată oricărei părţi. În
cazul în care declaraţia este adresată ambelor părţi şi între aceste declaraţii există divergenţe determinantă va fi declaraţia făcută
prima. În cazul în care nu se poate determina care declaraţie a fost făcută prima se consideră că terţul nu a determinat prestaţia
şi prestaţia va fi determinată conform regulilor stabilite în alin. (4).
9. Pentru declaraţia părţii sau a terţului privind determinarea prestaţie se aplică în mod corespunzător regulile
cu privire la producerea efectului de către manifestările de voinţă (vezi comentariul la art. 200).
10. Dacă determinarea prestaţiei este pusă în seama mai multor terţi va fi valabilă desemnarea numai în cazul
în care a fost făcută de toţi terţii. Nu este necesară o declaraţie comună ci doar o declaraţie identică a tuturor terţilor. În cazul în
care există divergenţe între declaraţiile terţilor se consideră că determinarea nu a avut loc. Determinarea prestaţie se va face în
acest caz în conformitate cu prevederile alin. (4).
11. În alin. (3) este stipulată o excepţie de la regula unanimităţii între terţii care determină prestaţia. În cazul în
care trebuie indicată o sumă şi terţii vor indica sume diferite prestaţia datorată se va determina prin calcularea sumei medii a
sumelor indicate de terţi. Dacă contractul este multilateral, această dispoziţie se va aplica mutatis mutandis (în mod
corespunzător) şi în cazul în care prestaţia trebuie determinată de mai multe părţi.
12. În cazul în care partea sau terţul vor determina prestaţia cu încălcarea prevederilor alin. (1) această
determinarea se va considera nulă. Prestaţia urmează să fie determinată, la cererea celeilalte părţi, prin hotărîre judecătorească.
Prestaţia se determină de către instanţa judecătoreasca cu respectarea regulilor stabilite de părţi în contract. În cazul în care
aceste reguli lipsesc sau există dubii cu privire la interpretaera lor instanţa judecătorească determină prestaţia în conformitate cu
principiul echităţii.
13. Dacă prestaţia trebuia determinată de către un terţ dreptul de a cere determinarea pe cale judecătorească a
prestaţiei o au ambele părţi.
14. Prestaţia se determină de către instanţa judecătorească şi în cazul în care partea sau terţul întîrzie sau refuză
să o determine, precum şi în orice alt caz în care prestaţia nu a fost sau nu a putut fi determinată de către parte sau de către terţ.
15. Se consideră că partea sau terţul întîrzie să determine prestaţia în cazul în care nu a determinat prestaţia în
termenul indicat în contract, care rezultă din uzanţe sau din practicile stabilite între părţi. Dacă în contract lipseşte termenul sau
dacă acest termen nu rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi se consideră că partea sau terţul este în întîrziere
dacă nu a determinat prestaţia într-un termen rezonabil de la momentul în care măcar una dintre părţi i-a cerut să determine
prestaţia.
16. În cazul în care prestaţia trebuie determinată de o partea a contractului aceasta va răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutarea acestei obligaţii în conformitate cu regulile stipulate în contract iar în lipsa
unor asemenea reguli în conformitate cu regulile din partea generală (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele).
17. Terţul nu răspunde faţă de părţile contractului în cazul în care tergiversează determinarea prestaţie sau
refuză să o determine cu excepţia cazului în care terţul, în temeiul unui contract sau în temeiul unui act juridic unilateral are,
faţă de una sau ambele părţi ale contractului obligaţia de a determina prestaţia.

Articolul 677. Determinarea contraprestaţiei

Dacă întinderea contraprestaţiei nu este determinată, în caz de dubiu determinarea se face de partea care pretinde
contraprestaţia. Dispoziţia art.676 alin.(4) se aplică în modul corespunzător.
1. Prevederile acestuia articol se aplică contractelor sinalagmatice adică contractelor în care obligaţiile ce
revin părţilor sînt reciproce şi între aceste obligaţii reciproce există o interdependenţă (vezi comentariul la art. 666). Această
dispoziţie se aplică cazurilor în care deşi nu sînt determinate prestaţiile ambelor părţi sau modul de determinare a acestora
contractul rămîne totuşi valabil (vezi comentariul la art. 206 şi 512).
2. Scopul acestui articol este de a stabili care parte are dreptul să determine prestaţia corelativă în cazul în
care există dubii în privinţa faptului care dintre părţi are această sarcină. Spre deosebire de articolul 676 care reglementează
principiile în conformitate cu care se determină prestaţia.
3. În conformitate cu dispoziţiile acestuia articol în caz de dubii prestaţia corelativă urmează să fie
determinată de către creditorul acestei prestaţii. Creditorul prestaţiei are obligaţia de a determina prestaţia corelativă în
conformitate cu prevederile art. 676.
4. În cazul în care partea refuză, tergiversează sau din alt motiv nu determină prestaţia corelativă în termenul
fixat în contract sau care rezultă din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi prestaţia corelativă este determinată de către
instanţa de judecată în conformitate cu prevederile articolului 676 (vezi comentariul). Dreptul de a depune cerere are partea care
trebuie să execute prestaţia care are dreptul de a cere şi repararea prejudiciului cauzat prin nedeterminarea prestaţiei corelative.
5. Dreptul debitorului prestaţiei de a refuza executarea obligaţiei pînă la executarea obligaţiei corelative nu
este atins (vezi comentariul la art. 705 şi 706).

Articolul 678. Aplicarea dispoziţiilor privind contractele altor obligaţii

Sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile privind obligaţiile contractuale sînt aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale
în măsura în care, ţinîndu-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil.

1. Dispoziţiile cu privire la contracte se aplică şi obligaţiilor patrimoniale care i-au naştere în baza altor
temeiuri (vezi comentariul la art. 514).
2. Pentru aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile contractuale altor obligaţii patrimoniale este necesar
să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii: (a) obligaţiile să fie de natură patrimonială; (b) să nu existe reglementări speciale
care să excludă aplicarea dispoziţiile privind obligaţiile contractuale altor obligaţii patrimoniale sau să limiteze aplicarea acestor
dispoziţii; (c) aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile contractuale să nu contravină naturii acestor obligaţii.

Capitolul II
INCHEIEREA CONTRACTULUI

Articolul 679. Acordul asupra clauzelor esenţiale ale contractului

(1) Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale.
(2) Sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la
cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord.
(3) Prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract. Forma stabilită pentru contract se aplică şi pentru
antecontract.

1. Contractul reprezintă voinţa concordată a părţilor (vezi comentariul la art. 666). Procesul de realizare a
acordului de voinţă a părţilor asupra clauzelor contractului se numeşte încheierea contractului. Această procedură se constituie,
de regulă, din două etape interdependente: emiterea propunerii de a încheia contractul (oferta sau policitaţiunea) şi acceptarea
acestei propuneri (acceptul) care iniţial apar separate dar care prin întilnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acordul de
voinţă. Nu orice propunere de a încheia contractul este considerată o ofertă şi nici orice manifestarea a voinţei de a accepta
oferta nu este considerată acceptare. Pentru a deveni obligatorii pentru cel care le-a emis atît propunerea de a încheia contractul
cît şi consimţămîntul de a accepta această propunere trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art.
681 şi 687). Persoana care a emis oferta se numeşte ofertant.
2. Deşi de regulă contractul se încheie în temeiul emiterii unei oferte şi acceptarea acesteia de către
destinatarul ofertei totuşi existenţa lor nu este absolut obligatorie pentru încheierea unui contract. În cazul în care între părţi va
exista un acord cu privire la condiţiile esenţiale ale unui contract părţile vor fi ţinute de acest acord chiar dacă va fi dificil sau
imposibil de a stabili dacă a existat ofertă sau accept. Prezenţa unei oferte sau a unui accept, de regulă este greu de determinat
în cazul în care contractul este încheiat în rezultatul unor tratative dintre părţi. Spre deosebire de ofertă şi accept care sînt
obligatorii pentru părţile toate propunerile şi răspunsurile la aceste făcute în cadrul tratativelor nu sînt obligatorii pentru
participanţii la tratative. Pentru părţi vor apărea careva drepturi şi obligaţii de natură contractuală numai în cazul în care
totalitatea acestor propuneri şi răspunsuri vor asigura existenţa unui acord al părţilor asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale
contractului negociat de către părţi. În acelaşi timp trebuie de menţionat faptul că participanţii la tratative sînt obligate să
negocieze cu bună credinţă şi diligenţă în caz contrar partea care va fi considerată vinovată pentru faptul că nu a fost încheiat un
contract va fi obligată să repare cheltuielile făcute de cealaltă parte în măsura în care era îndreptăţită să considere că va fi
încheiat un contract (vezi comentariul la art. 515).
3. Contractul este încheiat între părţi din momentul în care se realizează un acord cu privire la condiţiile
esenţiale ale contractului sau cu privire la condiţiile referitor la care trebuie să se realizeze un acord la insistenţa uneia dintre
părţi, chiar dacă părţile nu au realizat un acord asupra tuturor condiţiilor necesare pentru realizarea contractului. Nu este
relevant dacă lipsa acestor condiţii se datorează faptului că părţile la momentul încheierii contractului nu au cunoscut
necesitatea acestor condiţii sau în mod deliberat au prevăzut determinare ulterioară a condiţiilor de către părţi sau de către terţi.
În cazul în care părţile au prevăzut că unele condiţii vor fi determinate ulterior de către părţi sau de către terţi şi nu există o
declaraţie expresă despre încheierea contractului în lipsa acestor condiţii, contractul se va considera încheiat dacă intenţia
părţilor de a fi legate prin realizarea acordului asupra celorlalte condiţii poate fi dedusă din circumstanţele cazului. Spre
exemplu contractul se va considera încheiat dacă condiţiile care urmează să fie determinate ulterior nu sînt esenţiale, dacă
condiţiile sînt de aşa natură încît acordul asupra lor poate fi atins doar ulterior sau dacă contractul a fost executat parţial.
4. În cazul în care pentru încheierea contractului o parte cere realizarea acordului de voinţă asupra unei
condiţii chiar şi nesemnificative acordul de voinţă nu se va considera realizat înainte de atingerea acordului cu privire la
condiţia asupra căreia insistă una din părţi. Important de menţionat că pentru ca cererea unei părţi privind atingerea acordului cu
privire la o anumită condiţie să devină obligatorie la încheierea contractului este necesar ca partea să insiste asupra
obligativităţii acestei condiţii. Nu este suficient ca partea doar să înainteze această condiţii ci trebuie să-şi manifeste în mod
neîndoielnic voinţa de a condiţiona încheierea contractului de acordul asupra acestei condiţii.
5. În conformitate cu principiul consensualismului pentru încheierea contractului nu este necesar respectarea
anumitor formalităţi. În cazurile în care însă acordul de voinţă trebuie să fie însoţit de respectarea anumitor formalităţi, spre
exemplu trebuie să fie însoţit de remiterea materială a lucrului, contractul se va considera încheiat numai dacă întîlnirea ofertei
cu acceptarea se realizează cu împlinirea condiţiilor suplimentare.
6. Contractul se consideră încheiat în momentul în care părţile au realizat un acord de voinţă cu privire la
toate clauzele esenţiale ale contractului. Se consideră esenţiale acele clauze fără de care contractul nu se consideră încheiate. Nu
are nici o importanţă faptul dacă clauzele sînt considerate esenţiale în temeiul legii sau în temeiul voinţei oricărei părţi sau
aceasta rezultă din natura contractului.
7. De clauzele esenţiale ale contractului trebuie deosebite clauzele obişnuite şi clauzele întîmplătoare. Sînt
considerate obişnuite acele clauze ale contractului prezentă sau lipsa cărora nu afectează faptul încheierii contractului. Clauzele
obişnuite se consideră incluse în contract în momentul în care părţile au realizat un acord cu privire la clauzele esenţiale cu
condiţia că nici una dintre părţi nu a declarat că trebuie de realizat un acord cu privire la clauzele obişnuite. În ultimul caz
clauzele obişnuite devin clauze esenţiale. Clauzele întîmlătoare de asemenea nu influenţează faptul încheierii contractului. Dar
spre deosebire de clauzele obişnuite acestea nu devin clauze contractuale dacă nu sînt incluse în contact la voinţa părţilor.
Totalitatea clauzelor esenţiale, obişnuite şi înîmplătoare constituie conţinutul contactului.
8. În alineatul trei este reglementată în mod expres problema care înaintea adoptării codului civil se discuta în
teorie – problema antecontractului. În conformitate cu această dispoziţie antecontractul este acel contract prin care două sau mai
multe persoane se obligă reciproc sau doar o parte se obligă faţă de cealaltă parte să încheie un contract. Forma antecontractului
este determinată de forma stabilită de lege pentru contractul pe care s-au obligat să-l încheie ambele sau una din părţile
antecontactului. Spre exemplu dacă părţile se obligă să închei un contract de vînzare-cumpărare a unui imobil antecontractul
trebuie autentificat notarial. În cazul în care nu se respectă condiţiile privind forma antecontractului vor surveni consecinţele
care sînt stipulate de lege pentru nerespectarea condiţiilor privind forma contractului la încheierea căruia s-au obligat părţile
antecontractului. Trebuie de menţionat faptul că părţile antecontractului pot stabili condiţii mai dure faţă de forma
antecontractului decît cele stipulate prin lege. În acest caz nerespectarea condiţiilor privind forma stabilită de părţi va atrage
consecinţele stabilite de lege pentru nerespecatarea acestor condiţii.
9. Nu vor fi obligatorii în schimb la încheierea antecontactului respectarea altor formalităţi stabilite pentru
contractul pe care părţile s-au obligat să-l încheie. Astfel antecontractul privind contractul de vînzare-cumpărare al unui imobil
nu trebuie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile. Lipsa unei norme care ar stipula obligativitatea respectării acestor condiţii
se explică prin faptul că antecotnractul nu produce efectele juridice pe care le produce contractul la încheierea căruia sau obligat
părţile.
10. Nu trebuie de confundat antecontractul sau promisiunea de a contracta, un act juridic bilateral, care la
rîndul său poate fi sinalagmatic sau unilateral, cu promisiunea unilaterală de a încheia un contract, act juridic unilateral. Pentru
promisiunea unilaterală nu este obligatorie forma stabilită pentru actul juridic pe care promitentul s-a obligat să-l încheie (vezi
comentariul la art. 208 alin. (6).

Articolul 680. Forma contractului108

Dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă,
contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă.

1. Cu privire la forma contractului, act juridic bilaterale sau multilateral, se aplică regulile cu privire la forma
actului juridic (vezi comentariul la art. 208 – 213).

108
Prin includerea acestei norme care a fost preluată de la rusi noi ne-am aventurat in discutia cu privire la diferenţa
dintre nulitatea contractului şi inexistenţa acestuia. Această distincţie in literatura este considerată fără sens.
2. Manifestarea de voinţă a părţilor va fi nulă de drept şi nu va produce nici un efect juridic în cazul în care
legislaţia stabileşte condiţii de formă pentru valabilitatea actului juridic şi aceste condiţii nu au fost respectate. Pentru
survenirea nulităţii este necesară să fie întrunite cumulativ două condiţii: (a) legea sau părţile să stabilească drept condiţie a
valabilităţii contractului obligativitatea unei anumite forme. Deşi nu este expres stipulat trebuie de admis că cerinţe cu privire la
forma contractului pot fi stabilite şi prin uzanţe sau prin practicile stabilite între părţi; (b) nerespecatarea formei să fie
sancţionată cu nulitate. Deci în cazul în care legea, uzanţele sau practica stabilită între părţi sau voinţa părţilor nu stabilesc o
anumită formă părţile sînt în drept să încheie contractul în orice formă, inclusiv verbală. Dar chiar şi în cazul în care sînt
stabilite condiţii cu privire la forma contractului părţile pot încheia contractul într-o altă formă fără a afecta valabilitatea
contractului. Regula generală este că dacă părţile vor încheia contractul în condiţii de formă mai riguroase decît cele stabilite de
lege, nerespectarea formei nu va fi sancţionată. Astfel dacă este stipulată obligativitatea unui simplu înscris părţile pot
autentifica contractul notarial. Nerespectarea formei nu va afecta valabilitatea contractului nici în cazul în care forma nu este
cerută pentru valabilitate. Spre exemplu în cazul în care nerespectarea formei este sancţionată cu imposibilitatea invocării
probei cu martori pentru a dovedi contractul (vezi comentariul la art. 211). Cu privire la efectele nerespectării formei
contractului trebuie de menţionat două reguli: (a) nererspectarea formei în cazul în care contractul trebuie autentificat notarial
atrage nulitatea contractului în toate cazurile (vezi comentariul la art. 213); (b) nerespectaera cerinţelor privind întocmirea unui
simplu înscris atrage nulitatea contractului numai în cazul în care un atare efect pentru cazul cînd nu sînt respectate condiţiile de
formă este stipulat expres prin lege sau prin acordul părţilor.
3. . Sintagma contractul se consideră încheiat trebuie interpretată în sensul că nu se produc efecte juridice.
Adică manifestarea de voinţă există dar această voinţă comună a părţilor nu produce efecte juridice.
4. În practica comercială, în special în cazul contractelor de o complexitate mare, destul de des părţile
semnează „Acorduri preliminare”, „Memorandumuri”, „Scrisori de intenţie” si alte documente în care se includ condiţiile
acordurilor atinse la o anumită etapă a negocierilor. În acelaşi timp părţile convin să semneze ulterior un document final.
Valoarea juridică a acestui document final depinde de voinţa părţilor sau cel puţin a uneia dintre părţi. Regula generală este că
semnarea unui document ulterior nu afectează contractul care deja s-a încheiat între părţi prin realizarea acordului asupra
tuturor condiţiilor prevăzute de lege, uzanţe sau practica stabilită de părţi sau asupra cărora a insistat măcar una dintre părţi.
Dacă însă ambele părţi sau măcar una din părţi condiţionează încheierea contractului prin semnarea unui document final, între
părţi nu vor apărea relaţii contractuale chiar dacă va exista acord cu privire la toate condiţiile contractului, inclusiv cele asupra
cărora insistă măcar una dintre părţi.

Articolul 681. Oferta

(1) Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele
esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.
(2) Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi revocată.
(3) O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această
propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare.
(4) Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă.

1. În acest articol sînt stipulate condiţiile pe care trebuie să le întrunească propunerea de a încheia un contract
pentru a fi considerată ofertă. Această normă are un rol fundamental pentru procesul încheierii contractului. În dependenţă de
modul în care este interpretată această normă va depinde faptul dacă este încheiat un contact şi care este conţinutul acestui
contract. Judecătorul care se pronunţă asupra fondului va determina de fiecare dată dacă o propunere privind încheierea unui
contract conţine toate elementele pentru a fi considerată ofertă.
2. Pentru aceasta va trebui de făcut o distincţie între ofertă şi alte comunicări dintre părţi făcute în timpul
negocierii unui contract. În alin. (1) sînt stipulate două condiţii la îndeplinirea cărora o propunere privind încheierea
contractului este considerată ofertă:(a) propunerea să fie suficient definită pentru a permite încheierea contractului doare prin
acceptarea acesteia; (b) să indice intenţia ofertantului de a fi legat prin ofertă în cazul acceptării acesteia. În cazul lipsei uneia
dintre aceste două condiţii propunerea de a încheia un contract este doar o chemare la ofertă.
3. Propunerea de a încheie un contract se consideră suficient de definită în cazul în care toate condiţiile
esenţiale ale viitorului contract (vezi comentariul la art. 679) se conţin în această propunere. Nu există o regulă generală pentru
a arăta care condiţii exact trebuie să le întrunească propunerea de încheiere a contractului. Poate fi considerată oferă chiar şi
propunerea în care nu este descrisă calitatea prestaţiei (vezi comentariul la art. 589), nu este determinat preţul (vezi comentariul
la art. 756), nu este stabilit locul (vezi comentariul la art. 573) sau momentul (vezi comentariul la art. 575) executării. Deci dacă
propunerea este sau nu suficient de definită se stabileşte în fiecare caz aparte ţinînd cont şi de voinţa părţilor şi de posibilitatea
de stabili unele condiţii ale contractului în situaţia în care părţile nu le-au stabilit în contract.
4. Stabilirea intenţiei părţii de a fi legată prin acceptarea propunerii de a încheia un contract deseori este
dificilă deoarece foarte rar în propunere se menţionează expres această intenţie. Sarcina de a stabile prezentă sau lipsa intenţiei
revine instanţei de fond. Primul indiciu pentru calificarea unei propuneri drept ofertă este modul în care este prezentată
propunerea (definirea acesteia în calitate de „ofertă” sau în calitate de „scrisoare de intenţie”). Modul care este prezentă
propunerea însă nu este decisiv. O mai mare importanţă o are conţinutul şi destinatarul propunerii. De regulă, propunerea mai
detaliată poate fi mai uşor considerată drept ofertă decît propunerea emisă în termeni generali. De asemenea, propunerea
adresată uneia sau mai multor persoane concrete mai degrabă este o ofertă pe cînd propunere adresată publicului larg mai
degrabă nu este o ofertă.
5. Lipsa sau prezenţa intenţiei de a fi legat prin acceptarea propunerii este criteriul cu ajutorul căreia se face
distincţie între oferta publică şi publicitate. Va fi considerată publicitate orice notificare a publicului larg despre intenţia unei
persoane fizice sau juridice de a vinde anumite bunuri chiar dacă se indică cantitatea bunurilor, preţul acestora, termenul şi
condiţiile de livrarea şi alte condiţii ale viitorului contract dacă cel care a plasata anunţul nu şi-a manifestat în mod expres
voinţa de a fi legat prin acceptarea acestei propuneri sau dacă această intenţie nu poate fi dedusă cu certitudine din această
notificare.
6. O propunerea poate să nu fie considerată ofertă chiar şi în cazul în care conţine toate condiţiile esenţiale ale
contractului dacă include condiţia privind negocierea ulterioară a unor condiţii chiar dacă acestea sînt neesenţiale deoarece din
această propunere nu rezultă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea propunerii. Propunerea privind încheierea
contractului în care se prevede negocierea ulterioară a unor condiţii va fi totuşi considerată ofertă dacă din propunere rezultă cu
certitudinea că prin propunerea privind negocierea ulterioară a condiţiilor nu se condiţionează încheierea contractului.
7. Oferta poate să fie expresă în cazul în care se face o invitaţia expresă de a încheia un contract sau tacită, în
cazul în care poate fi dedusă din comportamentul ofertantului (spre exemplu: expunerea mărfii în vitrină cu indicarea preţului,
plasarea unui distribuitor sau a unui automat într-un loc public, plasarea unui automobil pentru îmbarcare în staţie).
8. Deşi în alin. (1) este prevăzut că constituie ofertă numai propunerea adresată unui cerc determinat de
persoane există posibilitatea de a considera drept ofertă şi propunerea adresată unui cerc nedeterminat de persoane. În contextul
dreptului internaţional privat trebuie de ţinut cont de existenţa ţărilor în care oferta publică nu este admisă. În acest caz o
propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane este considerată doar o chemare la ofertă. În Republica Moldova a fost
acceptată o soluţie intermediară care a fost preluată din art. 14 la CIVM. Regula de bază în acest caz cere ca oferta să fie
adresată uneia sau mai multor persoane, deci unui cerc de persoane determinat (alin. 1). În acelaşi timp în alin. (3) este stipulat
că dacă persoana care a făcut unui cerc nedeterminat de persoane o propunere privind încheierea contractului îşi va manifesta în
mod expres voinţa de a fi legată prin propunerea sa atunci această propunere va fi considerată ofertă. Modul de exprimare a
voinţei nu este supus nici unor condiţii. Astfel se poate de indicat în propunere că aceasta este o ofertă publică, se poate inseră
menţiunea că ofertantul se va considera legat de acceptarea propunerii de către orice persoană sau alte sintagme din care se
poate cu certitudine deduce că cel care a făcut propunerea a intenţionat să fie legat prin acceptarea propunerii.
9. Chiar şi în cazul în care oferta a fost făcută unui cerc nedeterminat de persoane oferta nu se consideră
făcută pentru orişice persoană în măsura în care calităţile personale ale destinatarului ofertei sînt esenţiale pentru ofertant. În
acest caz oferta se consideră adresată persoanelor care întrunesc calităţile care sînt esenţiale pentru ofertant. Spre exemplu
oferta privind executarea anumitor lucrări care necesită calităţi deosebite se consideră adresată numai persoanelor care posedă
calităţile necesare pentru efectuarea acestor lucrări. Numai acceptul parvenit din partea acestor persoane va atrage după sine
încheierea contractului.
10. În alin. (2) este stipulat că oferta va produce efecte juridice numai în cazul în care va ajunge la destinatar
înainte de a fi revocată (retractată). Această dispoziţie este similară celei din art. 15 al CIVM. Modul de expediere poate fi
oricare – verbal, prin poştă sau alte mijloace de comunicare. Alegerea modului de expediere a ofertei depinde de voinţa
ofertantului. Oferta se consideră că a ajuns la destinatar în cazul în care este comunicată oral destinatarului sau oricărei
persoane care poate acţiona în numele destinatarului sau în cazul în care oferta este scrisă, dacă a ajuns la domiciliul sau sediul
ofertantului sau la o altă adresă pentru comunicaţii a acestuia. Oferta nu trebuie să ajungă în mîna destinatarului. Este suficient
să fie înmînată unui angajat al destinatarului, să fie plasată în cutia poştală a destinatarului sau să fie recepţionată prin faxul,
telexul sau computerul destinatarului.
11. Momentul de cînd oferta produce efecte juridice are o importanţă deosebită pentru încheierea contractului.
În primul rînd momentul de cînd oferta produce efecte juridice determină momentul de cînd oferta poate fi acceptată de către
destinatar. Chiar dacă destinatarul ofertei a aflat despre existenţa ofertei el nu poate să accepte oferta atîta timp cît oferta nu a
fost expediată destinatarului şi nu a ajuns la acesta (vezi comentariul la art. 200). În al doilea rînd pînă la momentul în care a
produs efecte juridice oferta poate fi revocată (retractată) (vezi comentariul la art. 683). În al treilea rînd riscul denaturării
conţinutului ofertei este suportat de ofertant. Adică dacă va exista o neconcordanţă între conţinutul ofertei emis de către ofertant
şi conţinutul ofertei pe care a primit-o destinatarul ofertei ofertantul va suporta riscul acestei neconcordanţe. Spre exemplu dacă
destinatarul ofertei va expedia mărfurile indicate în ofertă iar ofertantul de fapt a solicitat alte mărfuri toate cheltuielile legate de
transportarea mărfurilor spre ofertant şi eventual spre destinatar vor fi suportate de către ofertant. De menţionat că în cazul în
care vor exista divergenţe între propunerea expediată de ofertant şi propunerea recepţionată de către destinatarul ofertei
contractul nu se va considera încheiat (vezi comentariul la art. 196 şi 666).
12. În alineatul patru este stabilit că propunerea de a încheia un contract pentru a fi considerată ofertă trebuie să
fie fermă, univocă, serioasă şi completă.
1. Propunerea este fermă în cazul în care este neîndoielnică şi prin acceptarea ei contractul se va
considera încheiat. Nu va fi fermă spre exemplu propunerea de a vinde un lucru în cazul în care vînzătorul şi-a rezervat dreptul
de a modifica preţul acestuia.
2. Propunerea este univocă în cazul în care nu este susceptibilă de mai multe interpretări. Spre exemplu
este echivocă expunerea mărfii în vitrină fără indicarea preţului, deoarece marfa respectivă ar putea fi un element de decor al
vitrinei.
3. Propunerea de a încheia un contract nu este serioasă în cazul în care a fost făcută în glumă, din
curiozitatea sau în alt scop fără intenţia de a fi legat prin acceptarea propunerii. Spre exemplu nu va fi considerată ofertă
propunerea unei peroane de a vinde la un preţ derizoriu un cal de curse care nu a ocupat locul preconizat, făcută imediat după
încheierea cursei.
4. Oferta este completă în cazul în care conţine toate elementele necesare pentru încheierea contratului şi
simpla acceptare a ofertei va duce la apariţia contractului.

Articolul 682. Valabilitatea ofertei

(1) Valabilitatea ofertei nu depinde de forma în care a fost făcută.

(2) Oferta este valabilă, nulă sau anulabilă conform prevederilor aplicabile actului juridic.

1. În acest articol este consfinţită libertatea formei ofertei. O ofertă va fi valabilă indiferent de forma în care a
fost făcută chiar dacă pentru încheierea contractului pentru care a fost făcută oferta sînt stabilite anumite condiţii de formă. În
condiţiile în care nu există cerinţe de formă oferta poate fi făcută în toate cazurile în orice formă, inclusiv verbal. Aceasta
normă este în concordanţă du prevederile art. 208 alin. (6) care stipulează în mod expres că promisiunea de a încheia un act
juridic nu trebuie să îmbrace forma stabilită pentru acel act. Nu va depinde valabilitatea ofertei nici de modul în care a fost
făcută oferta – nemijlocit sau prin mijloace de comunicare.
2. Deşi valabilitatea ofertei nu depinde de forma stabilită de lege sau de părţi pentru contractul în scopul
încheierii căruia a fost făcută oferta în cazul în care oferta va fi făcută în altă formă decît forma contractului, de regulă, vor
surveni anumite consecinţe. Aceste consecinţe însă vor surveni nu pentru ofertă ci pentru contractul care va fi încheiat prin
acceptarea ofertei respective. Aşa cum in acest caz contractul va fi încheiat fără respectarea condiţiilor de formă vor surveni
consecinţele stabilite de lege pentru nerespectarea formei contractului respectiv (vezi comentariul la art. 211, 213 şi 680).
Aceste consecinţe vor surveni chiar şi în cazul în care acceptul va fi făcut în forma stabilită de lege pentru contractul în scopul
încheierii căruia a fost făcută oferta.
3. În alin. (2) este stipulat că condiţiile de valabilitate sau nulitate (absolută sau relativă) a ofertei se determină
în conformitate cu regulile stabilite pentru actele juridice (vezi comentariul la art. 199 – 233). Aceasta este regula generală de la
care pot exista excepţii. O excepţie este stipulată în alin. (1).
4. Prevederile alineatului (2) nu trebuie interpretată în sensul că oferta nu este un act juridic. Oferta este în
mod indiscutabil un act juridic unilateral deoarece este o manifestarea de voinţă unilaterală care are drept scop naşterea,
modificare sau stingerea unui raport juridic (vezi comentariul la art. 681). Actul juridic de asemenea reprezintă manifestarea de
voinţă care are drept scop naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil (vezi comentariul la art. 195). Din aceasta
rezultă că asupra ofertei se vor aplica nu numai normele din articolele 199 – 233 ci şi alte norme aplicabile actelor juridice, în
măsura în care aceasta nu contravine reglementărilor speciale şi reglementările corespund caracterului unilateral al ofertei (vezi
comentariul la art. 681 – 686).
5. La aplicarea acestui articol trebuie să se facă distincţie între valabilitatea sau nulitatea ofertei şi revocarea
(retractarea) ofertei. În primul caz este vorba de condiţiile manifestării de voinţă a ofertantului şi este supusă analizei problema
dacă această manifestare de voinţă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată o ofertă. Dacă se va stabili că
manifestarea de voinţă nu întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată ofertă problema revocării (retractării) ofertei nu
se mai pune deoarece nu avem o ofertă. Dacă însă manifestarea de voinţă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată
ofertă se poate pune şi problema dreptului de a revoca (retracta) oferta, problema momentului pînă cînd poate avea loc
revocarea (retractare), efectele revocării (retractării) şi alte probleme ce ţin de revocarea (retractarea) ofertei.

Articolul 683. Revocarea ofertei

(1) O ofertă poate fi revocată cu excepţia cazului în care ea include un termen pentru acceptare sau a cazului în care este
irevocabilă în alte temeiuri.
(2) Oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel tîrziu concomitent cu
oferta.
(3) Oferta primită de destinatar nu poate fi revocată în termenul de acceptare stabilit în ofertă sau, dacă acest termen
nu este stabilit sau este nejustificat de mic, în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca
răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor.

1. Problema dacă o ofertă poate sau nu poate fi revocată este una dintre cele mai controversate probleme în
materia încheierii contractului. Diapazonul opiniilor variază începînd cu concepţia americană care prevede că oferta este, de
regulă, revocabilă în orice moment, pînă la concepţia adoptată de unele ţări din sistemul de drept continental conform căreia
oferta este irevocabilă. Codul civil, aparent, a adoptat concepţia caracterului revocabil al ofertei prin includerea acestei norme
care practic reproduce art. 16 şi 17 ale Convenţiei de la Viena asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri (CVIM).
2. Regula stipulată în alineatul 1 este că oferta poate fi revocată de către ofertant în toate cazurile în care nu
există un text de lege care interzice revocarea ofertei. Revocarea se face prin declaraţie adresată destinatarului ofertei.
Considerăm că nu este exclusă posibilitatea revocării ofertei prin acţiuni ale ofertantului în cazul în care comportamentul
acestuia poate fi interpretat de către destinatarul ofertei în sensul că ofertantul o revocat oferta.
3. În lipsa unor reglementări speciale cu privire la momentul pînă la care ofertantul are dreptul să revoce
oferta trebuie de considerat că acest drept există pînă în momentul în care acceptul s-a întîlnit cu oferta (vezi comentariul la art.
699). Soluţia aleasă de legiuitor este deosebită de soluţia acceptată de CVIM care limitează dreptul ofertantului de a revoca
oferta pînă în momentul în care destinatarul ofertei a expediat acceptul.
4. În conformitate cu regula generală manifestarea de voinţă a persoanelor fizice şi juridice produce efecte
juridice din momentul în care a fost exteriorizată. Pentru încheierea contractului însă legiuitorul a stipulat că manifestarea de
voinţă produce efecte din momentul în care a ajuns la cealaltă parte. Astfel şi oferta (art. 681) şi acceptul (art. 687) şi declaraţia
de revocare a ofertei (art. 683 alin. (2)) produc efecte juridice din momentul în care au ajuns la destinatar. Deci trebuie de
considerat că oferta este considerată revocată din momentul în care la destinatarul ofertantul a ajuns declaraţia de revocare cu
condiţia că la acel moment ofertantului nu-i parvenise acceptul. În cazul în care declaraţia de revocare a produs efecte juridice
orice manifestare de voinţă a destinatarului ofertei nu va mai produce efecte juridice. Contractul nu se va considera încheiat
chiar dacă declaraţia despre acceptare a fost expediată de către destinatarul ofertei în termen util.
5. În acest context, în cazul în care contractul se încheie în temeiul unui schimb de scrisori apare problema şi
pentru ofertant cît şi pentru destinatarul ofertei de a cunoaşte dacă declaraţia despre revocarea ofertei a ajuns la destinatarul
ofertei înainte ca acceptul să parvină ofertantului. Momentul parvenirii declaraţiei despre revocarea ofertei la destinatarul
ofertei şi a acceptului la ofertant se va stabili de către instanţa de fond în dependenţă de circumstanţele fiecărui caz, în baza
probelor prezentate de către părţi. Ofertantul trebuie să demonstreze că destinatarului ofertei i-a parvenit declaraţia de revocare
şi data la care a parvenit iar destinatarul ofertei trebuie să demonstreze că acceptul a ajuns la ofertant înainte ca declaraţia
despre revocarea acceptului să fi parvenit destinatarului ofertei.
6. La soluţionarea dreptului de a revoca oferta trebui de ţinut cont de faptul că în unele cazuri este posibil de
acceptat oferta prin săvîrşirea unor acţiuni, spre exemplu expedierea bunurilor, fără a mai fi necesară trimiterea unei declaraţii
despre acceptare ofertantului (vezi comentariul la art. 687). Deoarece în acest caz acceptul produce efecte din momentul
săvîrşirii acţiunilor respective (cu condiţia că oferta mai era valabilă la momentul săvîrşirii acţiunilor) ofertantul nu mai are
dreptul să revoce oferta după săvîrşirea acţiunilor. Momentul în care ofertantul a aflat despre savîrşirea acţiunilor nu este
relevant deoarece în acest caz acceptul a produs efecte juridice din momentul săvîrşirii acţiunilor.
7. În alineatul (1) sînt stipulate două excepţii de la regula generală a caracterului revocabil al ofertei: (a) cînd
oferta include un termen pentru acceptare. Este vorba de situaţia în care ofertantul stabileşte în mod expres termenul în care
poate fi acceptată oferta; (b) în alte cazuri cînd oferta este irevocabilă în baza altor temeiuri. Alt temei de irevocabilitate este
spre exemplu cazul cînd oferta include în sine o menţine despre faptul că este irevocabilă. Această menţiune poate fi făcută în
diferite moduri (spre exemplu – „aceasta este o ofertă fermă” sau „oferta va fi menţinută pînă la momentul primirii
răspunsului”. Caracterul irevocabil al ofertei poate fi dedus şi din declaraţiile sau din comportamentul ofertantului (spre
exemplu ofertantul declară că nu va mai face o ofertă similară pînă nu va primi răspuns de la destinatarul ofertei). În
conformitate cu principiul bunei credinţe trebuie considerat că oferta este irevocabilă şi în cazul în care pentru destinatarul
ofertei era rezonabil să considere oferta irevocabilă şi el a acţionat mizînd pe caracterul irevocabil al ofertei. Caracterul
irevocabil al ofertei putea să fie indus fie de comportamentul ofertantului fie de natura ofertei (spre exemplu oferta pentru
acceptarea căreia sînt necesare investigaţii costisitoare). Acţiunile efectuate de destinatarul ofertei mizînd pe caracterul
irevocabil al ofertei puteau consta, spre exemplu, în pregătirea pentru producerea unor bunuri, procurarea sau închirierea
echipamentelor şi utilajelor dacă aceste acţiuni puteau fi considerate normale în activitatea comercială sau puteau fi în alt mod
prevăzute de ofertant. Trebuie de menţionat că în acest caz nu este necesar ca în ofertă să fie indicat că oferta este irevocabilă
sau caracterul irevocabil nu trebuie să rezulte din textul ofertei.
8. Alineatul (2) consacră libertatea ofertantului de a-şi modifica intenţia şi de a decide să nu mai încheie
contractul sau să înlocuiască oferta iniţială cu o altă ofertă, indiferent de faptul dacă oferta iniţială trebuia să fie irevocabilă sau
nu. Folosirea dreptului stipulat în acest alineat este condiţionată de informarea destinatarului ofertei despre schimbarea intenţiei
ofertantului înainte sau în momentul în care acesta este informat despre oferta iniţială. Legiuitorul nu face diferenţă între
retractarea (anularea) ofertei şi revocarea acesteia. Diferenţa constă în aceia că poate fi retractată (anulată ) doar o ofertă care
încă nu a produs efecte juridice şi poate fi revocată numai oferta care a produs efecte juridice (vezi comentariul la art. 681).
Această diferenţă este prevăzută de unele legislaţii naţionale sau convenţii internaţionale (vezi spre exemplu art. 15 şi 16 ale
CIVM) şi trebuie de ţinut cont de ea în cazul raporturilor de drept privat internaţional.
9. În alineatul (3) este practic repetată prevederea alineatului (1) despre caracterul irevocabil al ofertei în
cazul în care este stabilit un termen pentru acceptare şi concomitent se prevede că în fiecare caz ofertantul nu are dreptul să
revoce oferta un termen minim necesar pentru ca destinatarul ofertei să poate accepta oferta şi pentru ca acceptul să ajungă la
destinatar. Aceste prevederi ar putea fi interpretate în sensul că în toate cazurile oferta este irevocabilă pe durata unui termen
minim necesar destinatarului ofertei pentru a evalua oferta, pentru a expedia acceptul şi pentru ca acceptul să ajungă la ofertant.
Durata termenului în interiorul căruia ofertantul nu are dreptul să revoce o ofertă chiar şi revocabilă se stabileşte de către
instanţă în dependenţă de circumstanţele cazului, uzanţe şi de practicile stabilite între părţi.
10. În scopul protecţiei destinatarului ofertei legiuitorul a stabilit în alineatul (3) că termenul în interiorul căruia
ofertantul nu are dreptul să revoce oferta se va determina în dependenţă de circumstanţele cazului, de uzanţe şi de practicile
stabilite între părţi şi în cazul în care ofertantul a stabilit destinatarul ofertei un termen nejustificat de mic. Trebuie de considerat
că termenul este nejufistificat de mic în cazul în care este evident că destinatarul ofertei nu ar fi putut analiza oferta, emite
expedia acceptul astfel încît acesta să ajungă la ofertant în termenul stabilit. Dacă termenul este sau nu nejustificat de mic se va
stabile de către instanţă în fiecare caz aparte în dependenţă de circumstanţele cazului. Instanţa va şine cont de uzanţe şi de
practicile stabilite între părţi.
Articolul 684. Oferta irevocabilă

O stipulare prin care o parte se obligă să intre într-un anumit contract cu o altă parte, la cererea acesteia, constituie
ofertă irevocabilă.

Deşi prevede că clauza prin care o parte se obligă să intre într-un anumite contract cu altă parte la cererea acesteia constituie o
ofertă irevocabilă scopul acestuia articol nu este de a echivala regimul juridic al ofertei şi al antecontractului (promisiunii de a
contracta). Aceasta nu este posibil în condiţiile în care oferta este un act juridic unilateral şi deci reprezintă manifestarea de
voinţă doar a unei persoane iar antecontractul este un act juridic bilateral şi reprezintă voinţa concordată a cel puţin două părţi,
chiar şi în cazul în care doar una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă să încheie un contract la cererea acesteia. Scopul acestuia
articol este de a stabili că regulile cu privire la încheiere contractului prin întîlnirea ofertei cu acceptul se vor aplica şi în cazul
în care contractul se încheie în temeiul unei promisiuni a unei părţi de a încheia contractul la cererea celeilalte părţi. Adică în
acest caz se vor aplica regulile cu privire la revocarea ofertei irevocabile, cu privire la modul de acceptarea a ofertei, cu privire
la soluţionarea situaţiilor în care acceptul va parveni cu întîrziere sau va conţine modificări sau completări, cu privire la
momentul şi locul încheierii contractului şi alte reguli cu privire la încheierea contractului. Aplicarea acestor norme însă trebuie
să se facă tinîndu-se cont de faptul că obligaţia de a încheia contractul a apărut în temeiul unui antecontract.

Articolul 685. Valabilitatea în caz de deces sau de pierdere a capacităţii de exerciţiu

Oferta nu îşi pierde valabilitatea prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una din părţi
pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în administrare unei alte persoane.

1. Scopul acestuia articol este de a consfinţi valabilitatea ofertei în situaţii în care ofertantul sau destinatarul
ofertei nu mai este în viaţă sau nu mai dispune de capacitatea necesară pentru înaintarea ofertei. Această dispoziţie reproduce în
mare parte dispoziţia din art. 200 alin. (3).
2. Acesta articol nu condiţionează valabilitatea ofertei sau a acceptului în cazul în care ofertantul sau
destinatarul ofertei a decedat şi-a pierdut capacitate de exerciţiu sau dreptul de a încheia contracte din cauza transmiterii
patrimoniului în administrarea unor terţi de faptul ca oferta sau acceptul să producă efecte juridice (vezi comentariul la art.
681). Deci în cazul survenirii acestor circumstanţe înainte ca oferta sau acceptul să ajungă la destinatar oferta sau acceptul vor
rămîne valabile. Este necesar însă ca atît oferta cît şi acceptul să fie expediate de către ofertat, respectiv de către destinatarul
ofertei.
3. Oferta sau acceptul nu îşi pierde valabilitatea nu numai în cazurile în care decesul ofertantului sau al
destinatarului ofertei a fost constat fizic ci şi în cazurile în care decesul a fost declarat în ordinea stabilită de lege (vezi
comentariul la art. 52). Cu atît mai mult nu-şi va pierde valabilitatea ofertei în cazul în care ofertantul sau destinatarul ofertei va
fi declarat dispărut fără de veste (vezi comentariul la art. 49). Avînd în vedere însă termenii destul de lungi pentru declararea
unei persoane decedate sau dispărute fără de veste şi termenii restrînşi de valabilitate a ofertelor asemenea cazuri sînt puţin
probabile.
4. Prin pierderea capacităţii de exerciţiu al ofertantului sau al destinatarului ofertei în sensul acestui articol
trebuie de înţeles toate situaţiile în care persoana nu dispune de capacitatea deplină de exerciţiu, deci atît declararea persoanei
incapabile (vezi comentariul la art. 24) cît şi limitare capacităţii de exerciţiu (vezi comentariul la art. 25).
5. Valabilitatea ofertei sau a acceptului nu este afectată nici în cazul în care patrimoniul ofertantului sau al
destinatarului ofertei a fost transmis în administrare fiduciară unui terţ. Această dispoziţie se aplică şi în cazul în care a fost
transmis în administrare fiduciară nu întregul patrimoniu ci şi o fracţiune a acestuia sau chiar şi anumite bunuri. Temeiul
transmiterii patrimoniului (încheierea unui contract de administrare fiduciară de către titularul patrimoniului sau transmiterea
patrimoniului în administrare fiduciară în baza hotărîrii unui organ abilitat) nu este relevant pentru aplicarea dispoziţiilor
acestuia articol.
6. Deşi oferta sau acceptul rămîn valabile în cazul decesul sau pierderii capacităţii de exerciţiu a uneia dintre
părţi sau în cazul în care una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte datorită transmiterii patrimoniului în administrare
fiduciară, pentru procedura de încheiere a contractului survin anumite consecinţe. Astfel în cazul în care a decedat sau a fost
declarat decedat destinatarul ofertei oferta poate fi acceptată de către moştenitorii acestuia sau de către executorul testamentar.
În cazul în care destinatarul ofertei este declarat decedat pentru valabilitatea acceptării ofertei de către moştenitori sau
executorul testamentar este necesar ca ofertantul să fie de bună credinţă. Dacă destinatarul ofertei a fost declarat incapabil
oferta poate fi acceptată de către tutorele acestuia. Însă în cazul în care destinatarul a fost limitat în capacitatea de exerciţiu
oferta poate fi acceptată doar de către destinatarul ofertei însă pentru ca acceptul să producă efecte juridice este necesar şi
acordul curatorului. Momentul cînd se va exprima acordul curatorului nu este relevant, adică acordul poate fi exprimat pînă la
expedierea acceptului sau după expedierea acestuia. De asemenea curatorul poate confirma acceptul şi după ce acesta va ajunge
la ofertant (vezi comentariul la art. 202, 203 şi 204). În cazul în care ofertantul a fost declarat incapabil acceptul va produce
efecte juridice dacă va fi expediat tutorelui său, cu excepţia cazului în care acceptul produce efecte juridice fără a fi necesară
notificarea ofertantului . În cazul în care ofertantul a decedat acceptul produce efecte juridice dacă parvine executorului
testamentar sau oricărui dintre moştenitori.
7. Deşi nu este stipulată expres nici o excepţie trebuie de considerat că decesul uneia dintre părţi va afecta
valabilitatea ofertei sau a acceptului în cazul în care oferta respectiv acceptul au fost făcute datorită calităţilor personale ale
destinatarului ofertei şi respectiv al ofertantului. În aceste caz ofertantul a intenţionat să încheie contractul doar cu persoanele
cărora le-a făcut oferta şi nu cu succesorii acestora. Spre exemplu propunerea adresată unui cunoscut pianist de a susţine un
concert nu va putea fi acceptată de către succesorii acestuia, chiar dacă aceştia sînt pianişti. Vor fi nule oferta şi acceptul şi în
cazul în care prestaţia din contractul care urma să fie încheiat putea fi executată doar de ofertant respectiv de destinatar sau era
destinată personal ofertantului, respectiv destinatarului ofertei.

Articolul 686. Caducitatea ofertei

Oferta devine caducă dacă nu a fost acceptată în termen sau dacă este respinsă.

1. Prin caducitatea ofertei trebuie de înţeles încetarea forţei juridice a acesteia în temeiul unor circumstanţe
care au intervenit după ce oferta a produs efecte juridice. Oferta încetează de a produce efecte juridic independent de voinţa
ofertantului sau a destinatarului ofertei, chiar dacă temeiul caducităţii ofertei este rezultatul voinţei uneia dintre părţi.
2. Dacă răspunsul destinatarului ofertei nu a parvenit ofertantului în termenul stabilit expres sau implicit
oferta va deveni caducă la împlinirea termenului în care trebuia să fie acceptată, cu excepţia cazului în care, în condiţiile art.
692, contractul se va considera încheiat în pofida faptului că acceptul a parvenit ofertantului după expirarea termenului pentru
acceptare.
3. În cazul în care oferta a fost respinsă de către destinatarul ofertei aceasta devine caducă din momentul în
care răspunsul destinatarului ofertei a parvenit ofertantului. Scopul acestei prevederi este de a-l elibera pe ofertant înainte de
împlinirea termenului de obligaţia pe care şi-a asumat-o prin ofertă.
4. Oferta poate fi respinsă în mod expres sau indirect (implicit). În mod expres oferta se respinge în cazul în
care destinatarul ofertei face o declaraţie expresă în acest sens. În mod indirect oferta este respins atunci cînd lipseşte o
declaraţie expresă dar din comportamentul sau declaraţiile destinatarului ofertei rezultă voinţa acestuia de a respinge oferta. În
conformitate cu prevederile art. 691 oferta este considerată respinsă şi în cazul în care acceptul conţine modificări sau
completări ale condiţiilor incluse în ofertă, cu excepţia cazului în care modificările sau completările sînt neesenţiale (vezi
comentariul la art. 691 şi 693).
5. În cazul în cazul în care nu există o declaraţie expresă cu privire la respingerea ofertei declaraţiile sau
comportamentul destinatarului ofertei numai atunci pot fi considerate drept respingere implicită a ofertei cînd aceste declaraţii
sau comportament puteau justifica convingerea ofertantului că destinatarul ofertei nu va accepta oferta. Spre exemplu la
propunerea de a procura un automobil destinatarul ofertei va declara că niciodată nu va procura un automobil de marca
respectivă.
6. Respingerea ofertei va atrage caducitatea ofertei în toate cazurile indiferent de faptul dacă oferta este
revocabilă sau irevocabilă şi indiferent de faptul dacă a expirat sau nu termenul de valabilitate a ofertei.
7. În cazul în care oferta a fost adresată mai multor persoane şi a fost respinsă doare de unele dintre aceste
persoane oferta va deveni caducă numai pentru persoanele care au respins-o, cu excepţia cazului în care oferta putea fi acceptată
doar de toate persoanele cărora le-a fost adresată. Condiţionarea acceptării ofertei de către toate persoanele cărora le-a fost
adresată poată să rezulte din oferta sau din circumstanţele cazului.
8. În conformitate cu alin. (3) al art. 691 în cazul în care acceptul conţine modificări nesemnificative ale
condiţiilor ofertei oferta se va considera respinsă şi, respectiv, caducă, numai în cazul în care ofertantul le respinge fără
întîrziere nejustificată (vezi comentariul la art. 691). În acest caz oferta va devin caducă numai în momentul în care declaraţia
ofertantului despre refuzul de a accepta modificările propuse de destinatarul ofertei va ajunge la acesta şi cu condiţia că
declaraţia despre refuzul de a accepta modificările şi completările a fost expediat fără întîrziere nejustificată. Dacă însă
răspunsul în care se conţin modificări sau completări neesenţiale a parvenit după expirarea termenului de valabilitate al ofertei
ofertantul nu mai este obligat să respingă modificările sau completările deoarece oferta devenise caducă la momentul în care au
parvenit.

Articolul 687. Acceptarea

(1) Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei. Acceptarea
produce efecte din momentul în care este recepţionată de ofertant.
(2) Dacă, în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi manifeste
consimţămîntul prin săvîrşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului, acceptarea produce efecte din momentul
săvîrşirii acţiunilor.

1. Constituie acceptare manifestarea voinţei destinatarului ofertei adresată ofertantului prin care acesta îşi
exprimă acordul de a accepta oferta. Pentru a putea accepta oferta este necesar ca aceasta să producă efecte juridice şi să
corespundă cerinţelor stabilite de lege (vezi comentariul la art. 681).
2. O condiţie indispensabilă a unui răspuns la o ofertă este ca răspunsul să fie făcut cu referinţă la ofertă. Deci
în cazul în care două părţi îşi vor expedia două propuneri în care sînt incluse condiţii ale contractului absolut identice şi care
reflectă voinţa ambelor părţi de a încheia contractul acestea nu vor atrage după sine apariţia raporturilor contractuale deoarece
este considerat accept numai acea manifestare a voinţei de încheiere a contractului care a fost făcută cu referinţă la ofertă. Nu
este necesar ca declaraţia despre acceptarea ofertei să menţioneze că este un accept al unei oferte concrete. Este suficient ca din
declaraţie să rezulte voinţa destinatarului ofertei de a fi legat prin această declaraţie de oferta care i-a fost comunicată.
3. Oferta poate fi acceptată atît printr-o declaraţie expresă privind acceptarea ofertei cît şi prin savîrşirea unor
acţiuni sau inacţiuni care atestă acceptarea ofertei. Natura acestor acţiuni sau inacţiuni poate fi foarte variată. Spre exemplu
expedierea mărfurilor sau achitarea preţului. Există o singură cerinţă: acţiunile destinatarului ofertei trebuie să atestă indubitabil
voinţa acestuia de a accepta oferta necondiţionat (cu excepţia cazului în care anumite modificări nu afectează valabilitatea
acceptului (vezi comentariul la art. 691 şi 693)).
4. Legislaţia nu stabileşte careva condiţii privind forma acceptului, deci destinatarul este liber să aleagă forma
în care îşi va exprima voinţa de a accepta oferta, dacă altceva nu a stabilit ofertantul sau nu rezultă din uzanţe, din practicele
stabilite între ofertant şi destinatarul ofertei sau din circumstanţele cazului. Pentru forma acceptului se aplică, mutatis mutandis,
regula stabilită pentru ofertă (vezi comentariul la art. 682).
5. În conformitate cu regula generală acceptul trebuie să fie necondiţionat adică să exprime voinţa de a
accepta oferta fără a impune careva condiţii. Acceptul în care se conţin modificări sau completări la condiţiile care se conţin în
ofertă va produce efecte juridice numai în cazurile în care aceasta rezultă din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi (vezi
comentariul la art. 691 şi 693).
6. Pentru a produce efecte juridice acceptarea trebuie să ajungă la ofertant. Alegerea acestui moment de către
legiuitor este determinată de scopul atribuirii destinatarului ofertei a riscului pentru întîrzirea sau denaturarea acceptului
deoarece el este cel care alege mijlocul de comunicare şi are posibilitatea de a lua măsuri ca acceptul să ajung în timp util şi fără
denaturări.
7. Pentru a produce efect juridice nu este relevant momentul în care a fost expediat răspunsul destinatarului
ofertei ci momentul în care acesta a parvenit ofertantului, cu excepţiile stabilite de lege (vezi comentariul la art. 692). Chiar şi în
cazul în care oferta poate fi acceptată prin săvîrşirea unor acţiuni acceptul va produce efecte din momentul cînd ofertantul va fi
notificat despre săvărşirea acţiunilor respective. Această concluzie rezultă din faptul că regula cu privire la momentul de cînd
produce efecte juridice acceptarea este inserată imediat după regula care stipulează că acceptarea de face prin declaraţie sau
printr-o altă acţiune care atestă acceptarea ofertei şi stipulează acelaşi moment al producerii efectelor juridice pentru ambele
modalităţi de acceptare. Aceeaşi concluzie rezultă şi din alin. (2) care stabileşte că acceptarea ofertei prin săvîrşirea acţiunilor
va produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor, fără a fi necesară notificarea ofertantului, în cazul în care aceasta
(producerea efectelor) rezultă din ofertă, din practica stabilită între părţi sau din uzanţe. Per contrario în cazul în care oferta,
uzanţele sau practica stabilită între părţi nu prevăd că acceptarea produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor se va aplica
regula din alin. (1) care prevede că efectele se produc din momentul notificării ofertantului. Sarcina de a demonstra faptul
notificării ofertantului despre acceptarea ofertei şi parvenirea în termen util a răspunsului cu privire la acceptarea ofertei revine
destinatarului ofertei.
8. Pentru ca acceptul să producă efecte juridice nu are importanţă cine va notifica ofertantul despre acceptarea
ofertei. Spre exemplu notificarea poate fi expediată la indicaţia destinatarului ofertei de către cărăuşul căruia i-au fost predate
bunurile pentru transportare. Este important numai ca notificarea acceptării să se facă în numele destinatarului ofertei. Nu este
relevant nici faptul dacă persoană terţă care notifică ofertantul despre acceptarea ofertei are împuterniciri să acţioneze din
numele destinatarului ofertei. În cazul în care împuternicirile lipsesc eventualele probleme se vor soluţiona conform regulilor cu
privire la reprezentare (vezi comentariul la art. 242 şi următoarele).
9. Termenul în interiorul căruia acceptul trebuie să parvină ofertantului se determină în conformitate cu
prevederile articolelor 688 şi 689. Respectarea termenului stabilit sau care poate fi dedus este foarte importantă deoarece în caz
contrar acceptul nu va produce efecte juridice, cu unele excepţii prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 691 şi 693).
10. Şi în cazul în care oferta poate fi acceptată doar prin declaraţii şi în cazul în care poate fi acceptată şi prin
acţiuni destinatarul ofertei are dreptul să execute obligaţiile din contract chiar concomitent cu notificarea ofertantului despre
acceptarea ofertei, dacă din ofertă, din lege, din uzanţe, din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului nu rezultă
că obligaţia poate fi executată doar după expirarea unui termen de la momentul în care acceptul a ajuns la ofertant.
11. Legislaţia nu stipulează reguli cu privire la mijloacele de comunicare prin intermediul cărora destinatarul
ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Deci destinatarul este liber în alegerea mijloacelor de
comunicare, dacă altceva nu rezultă din ofertă, din uzanţe sau din practica stabilită între părţi. Destinatarul ofertei trebuie, de
asemenea, să ia în consideraţie mijlocul de comunicare pe care l-a folosit ofertantul. Însă chiar şi în cazul în care în ofertă este
indicat mijlocul de comunicare, sau acesta rezultă din uzanţele sau practica stabilită între părţi destinatarul este în drept să
folosească alt mijloc de comunicare. Cu condiţia însă ca în cazul în care determinarea termenului pentru acceptarea ofertei
depinde de mijlocul de comunicare termenul să fie determinat în dependenţă de mijlocul de comunicare pe care trebuia să-l
folosească destinatarul. Destinatarul ofertei nu va putea folosi totuşi alt mijloc de comunicare decît cel indicat de către ofertant,
dacă ultimul va declara în mod expres că nu va accepta un răspuns expediat prin alte mijloace de comunicare.
12. Se consideră că acceptul a ajuns la destinatar în cazul în care este comunicat oral ofertantului sau oricărei
persoane care poate acţiona în numele ofertantului sau, dacă voinţa de accepta oferta este exprimată în scris, în cazul în care a
ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă adresă pentru comunicaţii a acestuia. Acceptul nu trebuie să ajungă în
mîna ofertantului. Este suficient să fie înmînat unui angajat al ofertantului, să fie plasată în cutia poştală a ofertantului sau să fie
recepţionată prin faxul, telexul sau computerul ofertantului.
13. Deşi nu este prevăzut expres trebuie considerat că nici în cazul în care oferta poate fi acceptată prin tăcere
sau prin inacţiune nu este necesară notificarea ofertantului pentru ca acceptul să producă efecte. În cazul în care oferta urmează
să fie acceptată prin tăcere sau prin inacţiune pentru respingerea ofertei este necesar ca destinatarul ofertei să declare că
respinge oferta sau să săvîrşească anumite acţiuni în termenul stabilit în ofertă sau care rezultă din uzanţe, din practica stabilită
între părţi sau din circumstanţele cazului. din momentul cînd a expirat termenul în care destinatarul trebuia să răspundă sau să
săvîrşească anumite acţiuni pentru a respinge oferta. nu este necesară notificarea ofertantului. Destinatarul ofertei are sarcina de
a demonstra că a notificat ofertantul despre respingerea ofertei sau despre săvîrşirea acţiunilor prin care a fost respinsă oferta. În
caz contrar este suficient să expire termenul fixat în ofertă, care rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi sau, în
lipsa acestuia, un termen rezonabil care rezultă din circumstanţele cazului şi destinatarul ofertei să tacă sau se abţină de la
săvîrşirea anumitor acţiuni şi contractul va fi încheiat. Notificarea ofertantului despre tăcere sau inacţiune este inutilă deoarece
în cazul în care în termenul fixat sau care poate fi dedus nu a fost notificat despre respingere sau despre săvîrşirea acţiunilor el
deja ştie că nu a fost respinsă oferta nici prin declaraţie nici prin acţiuni.
14. Stabilirea momentului din care acceptul a produs efecte juridice este foarte important deoarece de acest
moment sînt legate un şir de consecinţe juridice:
1. pînă în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice contractul nu este încheiat(vezi
comentariul la art. 699);
2. pînă în momentul în care acceptul nu a produs efecte juridice acesta poate fi revocat (retractat) sau
modificat de către destinatarul ofertei;
3. acceptul care parvine mai tîrziu decît termenul stabilit sau care poate fi dedus nu va mai produce efecte
juridice, cu excepţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 692);
4. destinatarul ofertei suportă riscul în cazul în care acceptul nu parvine în termen sau în cazul în care
conţinutul acceptului este denaturat.

Articolul 688. Acceptarea ofertei fără termen

(1) Oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. Această regulă se aplică şi în cazul în care oferta
este făcută de la om la om (instantaneu) prin mijloace de telecomunicaţie.
(2) Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar pînă în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în
condiţii normale, avînd în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului.

1. Oferta făcută unei persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit în momentul în care face oferta trebuie
acceptată imediat, în caz contrar oferta devine caducă. Se echivalează cu oferta făcută unei persoane prezente oferta făcută unei
persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit în momentul în care face oferta prin intermediul mijloacelor de comunicare
(prin telefon, videotelefon, etc.) şi deci şi această ofertă poate fi acceptată doar pe loc.
2. Deşi în textul articolului nu există nici o excepţie, această dispoziţie trebui interpretată prin prisma
articolului 689. În consecinţa va rezulta că trebuie acceptată pe loc doar acea ofertă făcută verbal sau prin mijloace de
comunicare în care nu este stabilit fie expres fie implicit un termen pentru acceptare.
3. În cazul în care ofertantul nu comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei, fie nemijlocit fie prin intermediul
mijloacelor de comunicare şi în ofertă nu a fost stipulat termenul în care acceptul trebuie să parvină ofertantului sau acest
termen nu rezultă din ofertă, din lege, uzanţe sau practicile stabilite între părţi şi nici din circumstanţele în care a fost făcută
oferta, se va considera că ofertantul este obligat să menţină oferta un termen care este necesar pentru ca acceptul să parvină
ofertantului Durata termenului se determină în dependenţă de circumstanţele cazului, inclusiv în dependenţă de mijloacele de
comunicare folosite de către ofertant. În cazul în care acceptul se va exprima prin tăcere sau prin inacţiuni, fără a fi necesară
notificarea ofertantului, termenul pînă cînd trebuie să dureze tăcerea sau inacţiunile pentru a fi considerate accept se va
determina în conformitate cu aceleaşi reguli.
4. Dispoziţiile alineatului doi nu trebuie interpretată în sensul că destinatarul ofertei trebui să expedieze
acceptul prin aceleaşi mijloace de comunicare pe care le-a folosit ofertantul. Destinatarul ofertei este liber în alegerea
mijloacelor de comunicare cu excepţia cazului în care ofertantul va cere ca acceptul să fie expediat prin anumite mijloace de
comunicare. Există opinii că chiar şi în cazul în care ofertantul va condiţiona valabilitatea acceptului de folosirea unui anumit
mijloc de comunicare oferta ar putea fi acceptată şi prin intermediul altor mijloace de comunicare dacă cererea ofertantului este
abuzivă. Însă dacă termenul în care acceptul trebuie să parvină ofertantului se determină în dependenţă de mijlocul de
comunicare, termenul se va determina în toate cazurile luînd în consideraţie mijlocul de comunicare folosit de ofertant.

Articolul 689. Acceptarea ofertei cu termen

Dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen.

1. În cazul în care în ofertă este stabilit termenul pentru acceptarea ofertei destinatarul ofertei este obligat să
expedieze acceptul astfel încît acesta să parvină ofertantului în interiorul termenului stipulat în ofertă. Deci importanţă juridică
are nu data expedierii acceptului ci data cînt acesta va parveni ofertantului. În cazul în care acceptul parvine după expirarea
termenului stabilit expres sau implicit, acesta va constitui o nouă ofertă (vezi comentariul la art. 691). Totuşi în condiţiile
prevăzute de art. 692 un răspuns al destinatarului ofertei care parvine ofertantului după expirarea termenului poate deveni
accept.
2. Ofertantul poate stabili un termen pentru acceptarea ofertei nu numai în mod expres ci şi implicit. Trebuie
de considerat că un termen a fost stipulat în mod implicit şi în cazul în care reieşind din circumstanţele cazului oferta chiar şi
făcută unei persoane prezente nu putea fi acceptată imediat. Spre exemplu sînt necesare investigaţii îndelungate pentru
analizarea ofertei sau oferta conţine multe condiţii. În acest caz se va prezuma că ofertantul a acordat un termen pentru
acceptarea ofertei chiar şi în cazul în care în ofertă nu se conţine un termen.

Articolul 690. Începutul curgerii termenului pentru acceptarea ofertei

Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit de ofertant printr-o telegramă sau scrisoare începe să curgă de la data la
care telegrama a fost înmînată spre expediere sau de la data menţionată în scrisoare sau, dacă o astfel de dată lipseşte,
de la data de pe plic. Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit prin mijloace de comunicare instantanee începe să
curgă de la data la care oferta parvine destinatarului.

1. Dispoziţiile acestuia articol se aplică în cazul în care nu este stabilită data la care acceptul trebuie să
parvină ofertantului ci a fost stabilită în mod expres sau implicit o perioadă de timp în interiorul căreia acceptul trebuie să
parvină ofertantului. A doua condiţie pentru aplicarea acestor dispoziţie este lipsa unui acord între părţi sau indicaţia
ofertantului cu privire la un alt mod de calculare a termenului în care acceptul trebui să parvină ofertantului.
2. În cazul în care în scrisoare este menţionată data întocmirii scrisorii şi această data diferă de data indicată
pe plic data la care acceptul trebuie să ajungă la ofertant se va determina în dependenţă de data menţionată pe scrisoare şi nu în
dependenţă de data indicată pe plic. Această soluţie se explică prin faptul că atît destinatarul ofertei cît şi ofertantul dispun de
textul scrisorii pe cînd plicul ar putea să se afle doar la destinatarul ofertei şi aceasta cu condiţia că ultimul l-a păstrat, fapt care
nu este prea des întîlnit. Deşi în acest articol nu se prevede nici o excepţie considerăm totuşi că chiar şi în cazul în care în
scrisoare este indicată data întocmirii acesteia termenul pentru acceptarea ofertei va trebui calculat în dependenţă de data
indicată pe plic în cazul în care calcularea termenului în dependenţă de data din scrisoare ar fi nerezonabilă şi neechitabilă.
Astfel în cazul în care termenul calculat în dependenţă de data indicată în scrisoare ar fi expirat la momentul expedierii scrisorii
este evident că termenul nu poate fi calculat de la data indicată în scrisoare. Şi în cazul în care scrisoare este expediată cu o
întîrziere nejustificat de mare de la data întocmirii nu este rezonabil de a calcula termenul de la data indicată în scrisoare dacă
termenul obţinut este cu mult mai mic decît termenul pe care l-ar fi avut la dispoziţie destinatarul ofertei în cazul în care
scrisoare ar fi fost expediată într-un termen rezonabil de la data întocmirii. De asemenea nu este rezonabil de a calcula termenul
de la data indicată în scrisoare în cazul în care această dată este ulterioară datei indicate pe plic şi nu este evidentă intenţia
ofertantului de a acorda un termen mai mare pentru acceptarea ofertei prin indicarea acestei date.
3. În cazul în care ofertantul comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei oferta parvine destinatarului anume în
acel moment şi este justificată regula instituită în acest articol de a calcula data la care acceptul trebuie să parvină ofertantului
de la data la care a parvenit oferta. Deci în cazul în care oferta este comunicată nemijlocit termenul începe să curgă mai tîrziu
decît în cazul în care oferta este transmisă prin poştă sau alte mijloace de comunicare care nu asigură comunicarea instantanee
între ofertant şi destinatarul ofertei. În al doilea caz termenul începe să curgă înainte de data la care destinatarul ofertei a luat
cunoştinţă de ofertă. De acest fapt trebuie să se ţină cont în cazul în care termenul de valabilitate a ofertei se va determina în
dependenţă de circumstanţele cazului. Astfel în cazul în care nu este stabilită expres perioada de timp în care acceptul trebuie să
parvină ofertantului la determinarea acestei perioade se va ţine cont de faptul că în cazul în care oferta este expediată prin poştă
parvine destinatarului ofertei mai tîrziu decît oferta comunicată nemijlocit (vezi comentariul la art. 688). În acest caz va trebuie
să i se acorde destinatarului ofertei un termen mai lung pentru acceptarea ofertei.
4. Prin dispoziţiile acestui articol se stabileşte doar momentul de la care începe calcularea termenului. Pentru
a determina data la care acceptul trebuie să parvină ofertantului termenul se calculează în conformitate cu regulile stabilite în
articolele 259 – 266. Regula de bază constă în faptul că zilele de odihnă nu se exclud la calcularea termenului. Dacă însă
acceptul nu poate fi înmînat ofertantului datorită faptului că la domiciliul sau sediul ofertantului în ultima zi a termenului este o
zi de odihnă termenul se va prelungi pînă la următoarea zi lucrătore (vezi comentariul la art. 265).

Articolul 691. Acceptarea tardivă sau cu modificări

(1) Acceptarea tardivă a ofertei este considerată o nouă ofertă.

(2) Acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată o nouă ofertă şi o respingere a ofertei originale.
(3) Răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce nu afectează material
condiţiile ofertei constituie o acceptare dacă ofertantul nu le respinge fără întîrziere nejustificată. Dacă ofertantul nu
obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în acceptare.

1. Cu excepţia cazului în care oferta trebuie să fie acceptată de loc (vezi comentariul la art. 688) destinatarul
ofertei o poate accepta în termenul stabilit în oferta sau, în lipsa acestuia, în termenul care rezultă din lege, uzanţe, practicile
stabilite între părţi sau din circumstanţele cazului. În cazul în care aceste termen va fi omis şi răspunsul nu a parvenit
ofertantului oferta devine caducă (vezi comentariul la art. 686) indiferent de faptul dacă a fost răspunsul destinatarului ofertei a
fost expediat în termen util sau nu şi indiferente de faptul dacă întîrzierea răspunsului îi este imputabilă destinatarului ofertei
sau nu. Două excepţii de la această regulă sînt stabilite în art. 692.
2. Răspunsul destinatarului ofertei care a fost destinat să constituie accept, dar care a ajuns cu întîrziere la
ofertant, dacă nu se întrunesc condiţiile articolului 692 va fi considerat o respingere a ofertei şi, în conformitate cu prevederile
alineatului întîi, o nouă ofertă. Dispoziţia alineatului întîi are caracter dispozitiv fapt ce permite părţilor să prevadă altceva. Şi
deci răspunsul destinatarului ofertei care parvine cu întîrziere ofertantului va fi considerat o nouă ofertă numai în cazul în care
destinatarul ofertei nu a stipulat altceva în răspunsul său sau altceva nu rezultă din acordurile sau practicile stabilite între părţi.
3. În alin. (2) se stabileşte regula generală cu privire la conţinutul acceptului. Pentru a produce efecte juridice
răspunsul la ofertă trebuie să fie o reproducţie fidelă a ofertei şi să nu includă completări sau modificări a condiţiilor ofertei sau
să nu pună încheierea contractului în dependenţă de anumite condiţii. În caz contrar răspunsul destinatarului ofertei este
considerat o respingere a ofertei şi în acelaşi timp o nouă ofertă , cu excepţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 692 şi
693). Este important de menţionat că va fi considerat o respingere a ofertei şi o nouă ofertă numai acel răspuns care a avut
scopul de a servi accept. În cazul în care răspunsul doar solicită anumite informaţii sau se formulează posibilitatea de a
introduce modificări în condiţiile ofertei acest răspuns nu poate fi considerat drept respingere a ofertei şi o nouă ofertă. Acest
răspuns doar are scopul de a determina dacă ofertantul este pregătit să negocieze sau să accepte modificarea condiţiilor ofertei
şi nu afectează posibilitatea acceptării ulterioare a ofertei. Importanţa acestei distincţii constă în faptul că în cazul în care oferta
a fost respinsă aceasta devine caducă (vezi comentariul la art. 686) şi nu mai poate fi acceptată de către destinatarul ofertei chiar
dacă acesta este de acord ulterior cu toate condiţiile ofertei şi nu a expirat termenul pentru acceptarea ofertei.
4. Trebuie de menţionat că deşi în alineatele (1) şi (2) sînt folosite sintagmele „acceptarea tardivă” şi
„acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei” atît răspunsul venit cu întîrziere cît şi răspunsul în care se conţin
modificări şi completări ale condiţiilor ofertei nu sînt un accept. Aceasta este evident chiar din aceste alineate care stipulează în
mod expres că şi într-un caz şi în altul sîntem în prezenţa unor noi oferte şi nu în prezenţa unui accept.
5. Alineatul trei are scopul de a facilita încheierea contractului în situaţia în care răspunsul destinatarului
ofertei conţine divergenţe în raport cu conţinutul ofertei dar aceste divergenţe nu modifică semnificativ conţinutul ofertei. În
acest caz reieşind din interesele circuitului civil nu este raţional de a refuza să recunoaştem acceptul în condiţiile în care este
mare verosimilitatea că ofertantul ar fi acceptat modificările sau completările dacă ar fi ştiut de acestea. Modificarea condiţiilor
ofertei poate consta fie în introducerea unor condiţii suplimentare faţă de condiţiile care se conţin în ofertă, fie în modificarea
condiţiilor care se conţin în ofertă. Şi întru-un caz şi în altul pentru ca răspunsul să fie considerat accept este necesar ca
modificările şi completările să nu fie esenţiale. Faptul dacă modificările sau completările sînt esenţiale sau nu se stabileşte în
fiecare caz aparte ţinînd cont de prevederile ofertei, de legislaţie, uzanţe sau de practica stabilită între părţi precum şi de
circumstanţele cazului. De regulă, dar nu obligatoriu, sînt modificări sau completări esenţiale acelea care se referă la condiţiile
esenţiale, spre exemplu, modificarea sau completarea condiţiilor cu privire la obiectul contractului, cu privire la preţ şi la modul
de achitare a acestuia, cu privire la locul şi la modul de executare a obligaţiilor, cu privire la răspunderea părţilor sau cu privire
la modul de soluţionare a litigiilor dintre părţi. În orice caz va fi considerată esenţială acea condiţie pe care a menţionat-o în
mod expres ofertantul chiar dacă reieşind din legislaţie, uzanţe sau practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului
această condiţie nu ar fi trebuit să fie considerată esenţială.
6. În condiţiile în care răspunsul la ofertă conţine divergenţe neesenţiale dar ofertantul nu doreşte să accepte
aceste modificări sau completări el trebuie să le respingă. Respingerea se face printr-o declaraţie adresată destinatarului ofertei.
Pentru a produce efecte declaraţia trebuie expediată într-un termen cît mai scurt. Durata termenului în interiorul căruia
ofertantul poate respinge modificările sau completările incluse în răspunsul destinatarului ofertei se determină în fiecare caz
aparte ţinînd cont de legislaţie, uzanţe, practica stabilită între părţi şi de circumstanţele cazului. Pentru determinarea termenului
în interiorul căruia ofertantul trebuie să obiecteze, precum şi pentru determinarea modului de comunicare se aplică mutatis
mutandis regulile respective aplicabile acceptului (vezi comentariul la art. 687). Destinatarul ofertei nu are dreptul să indice un
termen în interiorul căruia ofertantul ar putea accepta sau respinge modificările sau completările aduse ofertei.
7. Declaraţia despre respingerea modificărilor sau completărilor va evita încheierea contactului dacă a fost
expediată fără întîrziere nejustificată. În cazul în care declaraţia despre respingerea modificărilor sau completărilor a fost
expediată într-un termen util dar va parveni cu întîrziere sau cu denaturări la destinatarul ofertei riscul rămîne al ofertantului.
Ofertantul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat destinatarului ofertei prin faptul că acesta nu a fost notificat în timp util
despre respingerea modificărilor şi completărilor. Contractul însă nu va fi încheiat deoarece ofertantul şi-a manifestat voinţa de
a nu accepta oferta care conţine modificări şi completări. Această soluţie intervine deoarece nu există o normă care ar stipula că
declaraţia de respingere a modificărilor şi completărilor va produce efecte juridice din momentul în care va ajunge la
destinatarul ofertei.
8. În cazul în care ofertantul nu a respins răspunsul care conţine modificări şi completări sau l-a respins după
expirarea termenului în care ar fi putut să-l respingă răspunsul cu modificări şi completări se va considera drept accept şi
contractul se va considera încheiat în condiţiile care se conţineau în ofertă cu modificările şi completările incluse de destinatarul
ofertei.
9. În cazul în care ofertantul respinge doar o parte din modificările sau completările propuse de destinatarul
ofertei pentru destinatarul ofertei se vor aplica regulile stabilite în acest articol. Adică el va putea să tacă şi atunci contractul se
va considera încheiat în condiţiile ofertei plus modificările şi completările propuse de destinatarul ofertei, mai puţin cele care au
fost respinse de către ofertant. Nu există nici o normă şi nici un raţionament care l-ar împiedica pe ofertant în cazul în care
respinge o parte din modificările şi completările neesenţiale propuse de destinatarul ofertei să includă şi alte modificări sau
completări care de asemenea nu vor modifica esenţial condiţiile ofertei. În cazul în care destinatarul ofertei nu este de acord cu
modificările sau completările propuse de ofertant el trebuie să le respingă în condiţiile stabilite pentru ofertant. Dacă
modificările sau completările nu sînt respinse contractul se consideră încheiat în condiţiile indicate în alin. (3).

Articolul 692. Valabilitatea acceptării tardive

(1) Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul comunică neîntîrziat acceptantului că el consideră acceptul
parvenit în termen.
(2) Dacă acceptarea ofertei parvine cu întîrziere ofertantului şi dacă din acceptare reiese că a fost expediată la timp,
aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul întîrzierii.

1. În acest articol sînt stipulate două excepţii de la prevederile art. 691 alin. (1) unde se stipulează că
răspunsul destinatarului ofertei care a sosit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei este considerat drept respingere a
ofertei şi drept o nouă ofertă. Aceste două excepţii stabilesc condiţiile în care contractul va fi încheiat chiar şi în cazul în care
răspunsul destinatarului ofertei a sosit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei.
2. Alineatul (1) reglementează situaţia în care răspunsul destinatarului ofertei a fost expediat cu întîrziere sau
situaţia în care ofertantul nu poate stabili data la care a fost expediat răspunsul, chiar dacă răspunsul destinatarului a fost
expediat în termen util. În alineatul doi este reglementată situaţia în care răspunsul a fost expediat în termen util dar din motive
care nu depind de destinatarul ofertei nu a parvenit ofertantului în termenul de valabilitate a ofertei. Spre exemplu în cazul în
care reieşind din data indicată de pe plic este evident că dacă poşta ar fi respectat termenul obişnuit de expediere a scrisorilor
răspunsul ar fi parvenit în termen util ofertantului. Diferenţa dintre prima şi a doua situaţie constă în faptul că în primul caz
întîrzierea î-i este imputabilă destinatarului iar în al doilea caz nu. Datorită acestei diferenţe este justificată soluţionarea diferită
a acestor situaţii de către legiuitor. În primul caz pentru ca răspunsul să fie considerat drept accept şi contractul să fie încheiat
este necesară acţiunea ofertantului, care trebuie să trimită într-un termen cît mai scurt posibil o notificare destinatarului ofertei
despre faptul că răspunsul este acceptat şi contractul este încheiat. Termenul în care ofertantul trebuie să notifice destinatarul
ofertei despre acceptarea răspunsului întîrziat se determină în fiecare caz aparte reieşind din legislaţie, uzanţe, din practica
stabilită între părţi şi din circumstanţele cazului. În al doilea caz pentru ca răspunsul să fie considerat întîrziat este necesar ca
ofertantul să trimită destinatarului ofertei într-un termen cît mai scurt posibil o notificare despre faptul că răspunsul deşi trimis
în termen util a parvenit ofertantului după expirarea termenului de valabilitate a ofertei. Deci în primul caz pentru încheierea
contractului este necesară acţiunea ofertantului iar în al doilea caz – tăcerea.
3. Notificarea ofertantului privind acceptarea răspunsului destinatarului ofertei parvenit după expirarea
termenului de valabilitate a ofertei nu trebuie de confundat cu acceptarea ofertei destinatarului ofertei în condiţiile în care
răspunsul destinatarului ofertei este considerat drept respingere a ofertei iniţiale şi înaintarea unei noi oferte. În cazul acceptării
fie prin acţiuni fie prin inacţiuni a unui răspuns întîrziat al destinatarului ofertei ofertantul parcă ar prelungi termenul de
valabilitate a ofertei. Deci răspunsul destinatarului ofertei va produce efecte din momentul parvenirii ofertantului. În cazul în
care răspunsul întîrziat este considerat o nouă ofertă acceptarea acesteia va produce efecte din momentul în care acceptul
ofertantului iniţial va parveni destinatarului ofertei iniţiale. În acest caz nu numai momentul ci şi locul încheiereii contractului
ar fi altul (vezi comentariul la art. 699).
4. În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) în cazurile în care răspunsul destinatarului ofertei va conţine
modificări sau completări se vor aplica mutatis mutandis dispoziţiile articolului 691 alin. (3). (Văd poate dau detaliat)

Articolul 693. Acceptarea cu modificări în relaţiile comerciale

Dacă în relaţiile comerciale acceptarea este făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră încheiat atunci
cînd acceptantul poate conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu refuză neîntîrziat.

1. Dispoziţiile acestuia articol se vor aplica numai în cazul în care se întrunesc cumulativ următoarele
condiţii: (a) dacă atît ofertantul cît şi destinatarul ofertei sînt comercianţi; (b) dacă modificările şi completările propuse de
destinatarul ofertei vor modifica sau completa în mod esenţial condiţiile ofertei. În cazurile în care modificările sau completările
propuse de destinatul ofertei nu vor afecta în mod esenţial condiţiile ofertei contractul se va încheia în condiţiile art. 691, care
sînt mai puţin riguroase; (c) destinatarul ofertei putea conta a momentul expedierii acceptului pe acordul ofertantului în privinţa
modificării sau completării condiţiilor ofertei. Această convingere poate rezulta din ofertă (spre exemplu ofertantul a declarat că
ar putea accepta modificarea preţului în anumite proporţii), din practicile stabilite între părţi (spre exemplu asemenea modificări
şi completări au fost făcute de mai multe ori şi ofertantul le-a acceptat) sau chiar şi din conţinutul modificărilor sau a
completărilor (spre exemplu se propune ca bunurile să fie transportate gratuit de către destinatarul ofertei în situaţia în care
conform ofertei, bunurile trebuiau să fie preluate de către ofertant de la locul unde sînt fabricate).; (d) ofertantul trebuia să-şi
dea seama că destinatul ofertei va conta pe consimţămîntul său. Destinatarului ofertei îi revine sarcina de a demonstra că
ofertantul trebuia să-şi dea seama că destinatarul ofertei va conta pe consimţămîntul ofertantului; (e) ofertantul nu respinge fără
întîrziere nejustificată modificările şi completările. Termenul în care ofertantul ar fi trebuit să respingă modificările şi
completările se determină în fiecare caz în parte reieşind din ofertă, din răspunsul destinatarului ofertei, din uzanţe sau practicile
stabilite între părţi sau din circumstanţele cazului.
2. În cazul în care se întrunesc condiţiile indicate mai sus contractul dintre comercianţi se va considera
încheiat în condiţiile prevăzute la art. 691 alin. (3). Condiţiile contractului vor fi determinate de condiţiile ofertei, plus
modificările şi completările care se conţin în răspunsul destinatului ofertei.
3. În cazul în care ofertantul va refuză neîntîrziat încheierea contractului în condiţiile propuse de destinatarul
ofertei declaraţia despre acceptarea ofertei va fi considerată o respingerea a ofertei şi în acelaşi timp o nouă ofertă (vezi
comentariul la art. 691).

Articolul 694. Acceptarea tacită

(1) Tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese
altfel.
(2) Dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bunuri primeşte o ofertă asupra unor
astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să răspundă fără
întîrziere, tăcerea sa putînd fi considerată acceptare a ofertei. Chiar şi atunci cînd respinge oferta, comerciantul este
obligat să protejeze temporar, pe contul ofertantului, bunurile trimise de acesta, în măsura în care poate suporta
cheltuielile necesare şi nu suferă prin aceasta vreun dezavantaj.

1. În alineatul una este stipulată regula generală conform căreia în cazul în care destinatarul tace sau nu
savîrşeşte acţiuni oferta nu se consideră acceptată, dacă altceva nu rezultă din lege, din practica stabilită între părţi sau din
uzanţe. Tăcerea sau inacţiunea vor fi considerate acceptare a ofertei în temeiul practicii stabilite între părţi sau în temeiul
uzanţelor numai în cazul în care raporturilor dintre ofertant şi destinatarul ofertei vor fi guvernate de practicile sau uzanţele
invocate. În doctrină se menţionează că chiar şi în lipsa unor prevederi legale sau contractuale, a uzanţelor sau a practicii
stabilite între părţi tăcerea va fi considerată drept acceptare în cazul în care oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului
ofertei (spre exemplu propunerea privind remiterea de datorie (vezi comentariul la art. 662)).
2. În cazul în care destinatarul ofertei nu răspunde la ofertă, tăcerea sau inacţiunea sa ar putea fi considerată
accept dacă destinatarul ofertei acceptă bunurile şi serviciile oferite deşi avea posibilitate obiectivă să le respingă şi în mod
rezonabil trebuia să ştie că pentru bunurile sau serviciile oferite trebuie să plătească.
3. Ofertantul nu are dreptul să indice în ofertă că în cazul în care destinatarul ofertei nu va răspunde sau va
savîrşi anumite acţiuni contractul se va considera încheiat. Conform principiului libertăţii contractului destinatarul ofertei are
dreptul nu numai să accepte sau să respingă oferta dar şi dreptul de a o ignora. În schimb nu există nici o normă care ar interzice
părţilor să închei un contract prin care să se stipulează că în cazul în care nu se răspunde sau nu se săvîrşesc anumite acţiuni
oferta se va considera acceptată.
4. Dispoziţiile alineatului doi se aplică numai în raporturile dintre comercianţi. Acvînd în vedere faptul că
scopul existenţei comercianţilor constă în desfăşurarea unei anumite activităţi putem presupune că comercianţii vor refuza
acceptarea ofertelor numai în cazul în care vor avea motive întemeiate. Cu atît mai mult în cazul în care oferta vine de la o
persoană cu care comerciantul respectiv se află în relaţii de afaceri. Din acest considerent în alin. (2) a fost stipulat că tăcerea
comerciantului va fi considerată accept, dacă nu respinge oferta fără întîrziere. Termenul în care trebuie respinsă oferta se
determină în dependenţă de circumstanţele cazului ţinînd cont de uzanţe, de practicile stabilite între părţi şi de ofertă. Trebuie
de menţionat că ofertantul nu are dreptul să-i fixeze destinatarului ofertei un termen în care acesta este obligat să respingă
oferta. Totuşi la determinarea acestuia termen instanţa va trebui să i-a în consideraţie termenul fixat de ofertant.
5. Contractul se va considera încheiat la expirarea termenului în care destinatarul ar fi trebuit să respingă
oferta. Destinatarul ofertei nu trebuie să notifice ofertantul despre faptul că acceptă oferta.
6. Pentru aplicarea prevederilor alin. (2) este necesar ca oferta să se refere la bunurile pe care le
comercializează de obicei unul dintre comercianţii care se află în relaţii de afaceri. Nu este relevant dacă relaţiile de afaceri
anterioare au avut drept obiect bunurile care constituie obiectul ofertei. Nu este relevant nici faptul de la cine a parvenit oferta –
de la cel care înstrăinează bunuri sau de la cel care le dobîndeşte.
7. Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se va consideră că comercianţii se află în relaţii de afaceri în cazul în
care aceştia au fost parte a mai multor operaţii comerciale sau măcar şi a unei singure operaţii comerciale dar care a durat o
perioadă suficient de îndelungată. Problema dacă există sau nu relaţii de afaceri se determină în dependenţă de circumstanţele
fiecărui caz în parte, ţinînd cont de uzanţe.
8. În scopul protejării intereselor ofertantului care concomitent cu oferta a expediat şi bunurile legiuitorul a
stipulat obligaţia pentru destinatarul ofertei de a proteja aceste bunuri în cazul în care respinge oferta cît şi pe perioada în care în
mod rezonabil şi-a rezervat-o pentru a delibera dacă să accepte sau nu oferta. Prind protejarea bunurilor trebuie de înţeles acele
măsuri care sînt necesare în situaţia concretă pentru a conserva drepturile ofertantului asupra bunurilor. De regulă aceste măsuri
vor consta în depozitarea bunurilor, dar pot fi necesare şi alte măsuri. Spre exemplu în cazul în care bunurile sînt perisabile
destinatarul ofertei este obligat să i-a măsuri pentru realizare bunurilor. Alegerea măsurilor necesare pentru protejarea
intereselor ofertantului revine destinatarului ofertei, care însă este obligat să ţină cont de eventualele indicaţii ale ofertantului,
de uzanţe şi de practicile stabilite între părţi. Toate cheltuielile legate de păstrarea bunurilor sînt suportate de destinatarul ofertei
urmînd ca ulterior să fie trecute în contul ofertantului.
9. Destinatarul ofertei poate să nu i-a măsuri de protecţie a bunurilor în măsura în care nu poate suporta
cheltuielile necesar. Destinatarul ofertei nu se poate prevala de acest drept dacă cheltuielile sînt achitate de către ofertant.
10. Destinatarul ofertei poate să refuze adoptarea masurilor de protejare a bunurilor ofertantului dacă prin
aceste măsuri primul va suferi careva dezavantaje. Spre exemplu nu va putea începe la timp reparaţia necesară a depozitului în
care urmează să depoziteze bunurile ofertantului, pentru a finaliza reparaţia în timp util, necesar pentru a depozita bunurile pe
care le va primi în viitor. De această dispoziţie destinatarul ofertei se poate prevala în cazul în care acest dezavantaj este destul
de serios în dependenţă de circumstanţele cazului şi nu va putea fi compensat de către ofertant.
11. Destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant, pe cheltuiala ultimului, despre măsurile luate în scopul
protejării bunurilor sau despre imposibilitatea de a proteja bunurile (vezi comentariul la art. 516). În caz contrar destinatarul
ofertei va răspunde pentru prejudiciul cauzat ofertantului prin faptul că nu l-a notificata sau l-a notificat cu întîrziere.

Articolul 695. Revocarea acceptării

Acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau
concomitent cu ea.

1. În acest articol este stipulat dreptul destinatarului ofertei de a revoca (retracta) acceptul. Acest drept este
strîns legat de momentul în care acceptul produce efecte (vezi comentariul la art. 687). Regula privind revocarea acceptului este
analogică regulii stipulate pentru revocarea (retractarea) ofertei (vezi comentariul la art. 683).
2. Acceptul poate fi revocat (retractat) printr-o declaraţie care trebuie să parvină ofertantului cel tîrziu pînă în
momentul în care parvine acceptul. Pentru cazul în care acceptarea poate fi făcută prin tăcere sau prin inacţiune problema
revocării (retractării) nu se pune deoarece din momentul ce tăcerea sau inacţiunea au durat pe parcursul termenului stabilit
expres sau implicit contractul se va considera încheiat la expirarea termenului respectiv. Dacă acceptarea poate fi făcută prin
savîrşirea anumitor acţiuni trebuie de făcut distincţie între situaţia în care contractul se consideră încheiat la săvîrşirea acţiunilor
(vezi comentariul la art. 687) şi situaţia în care contractul se va considera încheiat la momentul notificării ofertantului despre
săvîrşirea acţiunilor. În primul caz acceptul nu va putea fi revocat (retractat) deoarece a produs efecte juridice şi contractul a
fost deja încheiat. Destinatarul ofertei va putea doar rezolvi contractul în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege sau contract. În
al doilea caz însă se va aplica regula stabilită în acest articol. În cazul în care notificarea despre retractarea acţiunilor va parveni
anterior notificării despre săvîrşirea acţiunilor acceptul se va considera revocat (retractat) şi contractul nu se va considera
încheiat deoarece anterior parvenise o declaraţie despre respingerea ofertei. Din acel moment oferta devine caduca (vezi
comentariul la art. 686) şi ulterior nu mai poate fi acceptată nici chir printr-o declaraţie expresă.

Articolul 696. Înscrisul care confirmă încheierea contractului

Condiţiile adiţionale sau condiţiile modificate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la data încheierii
contractului între comercianţi care are drept scop confirmarea acestuia devin parte a contractului, cu excepţia cazului
cînd ele îl alterează material sau cînd partea care îl recepţionează le respinge fără întîrzieri nejustificate.

1. Dispoziţia acestuia articol se aplică situaţiilor în care după încheierea fie verbală fie scrisă a contractului
dintre comercianţi una din părţi transmite celeilalte părţi un înscris care are scopul de a confirma contractul şi condiţiile care au
fost consimţite de către părţi, dar care introduce completări sau modificări a condiţiilor consimţite de către părţi. Necesitatea
acestei reglementări constă în faptul că articolul 691 alin. (3) soluţionează doar problema modificărilor şi completărilor
conţinute în declaraţia despre acceptarea ofertei, adică o problemă care a apărut pînă la momentul încheierii contractului. Sub
incidenţa acestei norme nu nimeresc situaţiile în care pentru confirmarea contractului şi a condiţiilor acestui una din părţi
expediază celeilalte părţi un înscris şi în acest înscris se conţin completări sau modificări ale clauzelor contractului care nu
modifică esenţial condiţiile contractului. Aceste înscrisuri pot fi expediate fie din iniţiativa expeditorului fie la iniţiativa părţii
căreia i-a fost expediat (spre exemplu ultimul are nevoie de un înscris pentru evidenţă contabilă, pentru efectuarea decontărilor
bancare sau a procedurilor vamale).
2. Deşi teoretic se face o deosebire între situaţia prevăzută de acest articol şi situaţia prevăzută în art. 691 alin.
(3) din punct de vedere practic soluţiile vor fi similare. Şi în cazul în care se expediază un înscris în scopul confirmării
contractului pentru ca modificările şi completările să devină clauze contractuale trebuie să fie respectate aceleaşi condiţii (vezi
comentariul la art. 691): (a) completările sau modificările să nu devieze în mod esenţial de la condiţiile contractuale consimţite
de către părţi; (b) să nu fie respinse de către partea care le recepţionează într-un termen cît mai scurt posibil, determinat reieşind
din circumstanţele cazului. Importanţă juridică şi în acest caz are declaraţia de respingere a modificărilor şi completărilor şi nu
parvenirea acestei declaraţii celeilalte părţi. Termenul rezonabil nu poate fi determinat în mod abstract ci doar în fiecare caz
aparte ţinînd cont de uzanţele şi practica stabilită între părţi şi de circumstanţele cazului
3. Sarcina de a demonstra că modificările şi completările au fost respinse fără întîrzieri nejustificate revine
părţii care a primit înscrisul privind confirmarea contractului cu modificări şi completări.
4. Dispoziţiile acestuia articol nu se aplică situaţiilor în care una din părţi transmite un înscris privind
confirmarea contractului şi a condiţiilor acestuia şi în acest înscris solicită destinatarului să-şi manifeste acordul privind
acceptarea completărilor şi modificărilor. Destinatarul nu este obligat să răspundă pentru a respinge aceste completări şi
modificări. Este suficient să le ignoreze.
5. Pentru scopurile acestui articol noţiunea „înscris care are drept scop confirmarea contractului” trebuie
înţeleasă într-un sens larg. Spre exemplu această noţiune include şi cazurile în care o parte foloseşte pentru specificarea
condiţiilor contractului note de plată sau alte documente similare referitoare la executare.

Articolul 697. Comis-voiajorii

(1) Contractul dintre un consumator şi o persoană care acţionează în exercitarea unei profesii, încheiat într-un cadru
specific voiajorilor comerciali, produce efecte doar dacă, în decursul unei săptămîni, consumatorul nu îl revocă în scris,
cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi.
(2) Dispoziţiile de la alin.(1) se aplică şi asupra contractelor de consumator încheiate pe credit, şi asupra contractelor de
asigurare.
(3) Termenul de revocare a contractelor prevăzute la alin.(1) şi (2) curge doar din momentul în care consumatorul este
înştiinţat în scris asupra dreptului său de revocare.

1. Scopul acestui articol este de a proteja persoanele fizice care procură bunuri pentru necesităţile personale în
cazul în care îşi asumă unele obligaţii pe care vor trebui să le execute pe viitor. Pin acest articol se instituie o excepţie de la
regula conform căreia o parte a contractului poate cere încetarea efectelor juridice ale unui contract doar în cazul în care pentru
aceasta există un temei legal sau contractual.
2. Această normă nu modifică condiţiile de încheiere a contractelor, inclusiv momentul încheierii. Termenul
de o săptămînă menţionat în acest articol se referă doar la faptul că în interiorul acestui termen consumatorul poate renunţa la
contractul pe care l-a încheiat.
3. Dreptul de revocare al consumatorului apare doar în cazul în care a fost încheiat de un consumator cu o
persoană care comercializează bunuri în mod ambulant. Nu are importanţă dacă persoana respectivă acţionează din nume
propriu sau din numele unei alte persoane fizice sau juridice. Pentru aplicarea acestor dispoziţii nu are importanţă nici faptul
dacă anterior încheierii contractului au existat negocieri între părţi sau dacă consumatorul a avut posibilitate de a studia anterior
oferta comerciantului.
4. Declaraţia privind revocarea contractului de către consumator trebuie să fie în mod obligator făcută în scris.
Deci contractul nu va putea fi revocat în temeiul acestui articol în alt mod, spre exemplu prin restituirea bunului procurat. În
interiorul termenului de o săptămînă contractul poate fi revocat de către consumator fără ca acesta să fie obligat să invoce vre-
un motiv al revocării.
5. Dreptul de revocarea al consumatorului este exclus în cazul în care contractul a fost executat pe loc de către
ambele părţi. Prin executare pe loc se înţelege executarea contractului în momentul încheierii acestuia. Este indiferentă calitatea
executării. Este obligatoriu însă ca obligaţia să fie executată în volum deplin. În cazul în care executarea este necorespunzătoare
pot fi exercitate drepturile prevăzute de lege sau contract, inclusiv dreptul de rezoluţiune pentru executare necorespunzătoare
(vezi comentariul la art. 735).
6. Consumatorul are dreptul să revoce contractele încheiate pe credit şi contractele de asigurare (vezi
comentariul la art. 1301 şi următoarele) indiferent de locul în care au fost încheiate. Prin contracte încheiate pe credit trebuie de
înţeles acele contracte în care comerciantul acordă consumatorului o amînare sau o eşalonare a plăţii după primirea bunului.
Natura bunului sau a plătii nu este relevantă pentru atribuirea contractului la contract de credit. Şi în cazul acestor contracte
dreptul de revocare apare numai dacă contractul nu a fost executat pe loc de ambele părţi.
7. Termenul de o săptămănă pentru revocare va curge de la data la care consumatorul va fi notificat în scris
despre dreptul său de revocare. Notificarea trebuie să menţioneze în mod expres dreptul consumatorului de a revoca contractul
fără a fi obligat să suporte careva consecinţe. Notificarea poate fi făcută fie printr-o declaraţie scrisă adresată consumatorului
fie prin inserarea menţiunii respective în documentele care sînt transmise împreună cu bunul. În ultimul caz se va considera că
au fost respectate prevederile alineatului (3) numai în cazul în care menţiunea despre dreptul de revocare a fost făcută astfel
închît consumatorul să aibă posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de menţiunea respectivă. Sarcina de a demonstra faptul
notificării revine comerciantului.
8. Dacă obligaţiile ambelor părţi vor fi executate înaintea expirării termenului de o săpămînă dreptul
consumatorului la revocare se stinge chiar dacă acesta nu a fost notificat în scris despre dreptul său de revocare.

Articolul 698. Încheierea contractului la licitaţie

La licitaţie, contractul se încheie prin adjudecare. O ofertă se stinge de îndată ce este emisă o supraofertă sau licitaţia se
închide fără ca adjudecarea să fie atribuită.

1. În cazul organizării unei licitaţii au dreptul să înainteze oferte toţi participanţii la licitaţie care au fost
acceptaţi în conformitate cu regulile de organizare a licitaţiei elaborate de organizatorii licitaţiei. În cazul în care un alt
participant la licitaţie face o ofertă care conţine condiţii mai favorabile decît precedenta ofertă ultima devine caducă. Dacă
adjudecătorul nu acceptă nici una din oferte şi încheie licitaţia ultima ofertă de asemenea devine caducă.
2. Oferta făcută de către un participant la licitaţie în conformitate cu regulile de organizare a licitaţiei este
opozabilă participantului şi nu poate fi revocată de către ofertant (vezi comentariul la art. 812).
3. Adjudecătorul este liber să accepte orice ofertă care a fost făcută cu respectarea condiţiilor licitaţiei sau să
respingă toate ofertele, dacă altceva nu este stipulat în regulile de organizare a licitaţiei. El nu are dreptul să accepte o ofertă
care a devenit caducă prin emiterea unei supraoferte cu condiţia că ultima a fost emisă cu respectarea condiţiilor licitaţiei.
4. Contractul se consideră încheiat din momentul în care a fost emis acceptul prin semnalarea acceptată la
licitaţie. De obicei lotul se consideră adjudecat din momentul în care adjudecătorul a lovit a treia oară cu ciocanul.
5. În conformitate cu regulile cu privire la organizarea licitaţiei ulterior se semnează un contract de către
persoana căruia îi aparţine bunul care a fost expus la licitaţie şi adjudecatar. De regulă parte a contractului nu este adjudecătorul

Articolul 699. Momentul şi locul încheierii contractului

(1) Contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant.

(2) Dacă în contract nu este indicat locul încheierii, el se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului.

1. În acest articol este stipulată regula generală privind momentul încheierii contractului. Aici de fapt se
repetă o normă care deja se conţine în art. 687 alin. (1) unde este stipulat că acceptul produce efecte din momentul în care este
recepţionată de către ofertant (vezi comentariul la art. 687). Soluţionarea problemei privind momentul încheierii contractului
este relativ simplă în cazul în care destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea ofertei. Situaţia însă va
fi mult mai complicată în cazul în care această notificarea nu este obligatorie, în special în cazul în care oferta este acceptată
prin tăcere sau prin inacţiuni (vezi comentariul la art. 687 alin. (3) şi 694).
2. Trebuie de considerat că în cazul în care acceptul produce efecte înainte de a fi primit de către ofertant
contractul va fi considerat încheiat din momentul în care acceptul a produs efecte. O altă interpretare nu este posibilă în situaţia
în care acceptul deşi a produs efecte nu va ajunge niciodată la ofertant pentru că nu va exista o notificare. Nu este posibil de
interpretat această situaţie în sensul că în cazul în care acceptul nu trebuie notificat ofertantului contractul se va considera
încheiat în momentul în care ofertantul va afla despre circumstanţele în care a aflat despre accept (a aflat despre tăcere, despre
acţiuni sau inacţiuni). In acest caz încheierea contractului va depinde de perceperea subiectivă a ofertantului fapt care nu este
adminisbil. Momentului încheierii contractului trebuie să fie determinat în dependenţă de criterii obiective. Savîrşirea acţiunilor
ori tăcerea sau inacţiunea în termenul stabilit expres sau implicit sînt criterii obiective care permit de a determina momentul
încheierii contractului fără a di nevoiţi să apelăm la perceperea subiectivă a ofertantului.
3. În cazul în care între părţi va apare un litigiu stabilirea faptului dacă contractul este încheiat sau nu şi
respectiv a momentului şi locului încheierii ţine de competenţa instanţei care se pronunţă asupra fondului.
4. În raporturile comerciale, în special în cazurile în care este vorba despre contracte complexe, contractele se
încheie în rezultatul unor negociere complicate şi îndelungate fără a putea stabili exact dacă a existat o ofertă şi un accept. În
acest cazuri este complicat de determinat dacă a fost sau nu încheiat contractul chiar dacă părţile au început să execute
contractul. Pentru soluţionarea acestei probleme se propune de a considera că între părţile care au negociat încheierea unui
contract au apărut relaţii contractuale în cazul în care din comportamentul părţilor rezultă cu certitudine că părţile au ajuns la un
acord comun (vezi spre exemplu art. 2.1 al Principiilor UNIDROIT privind contractele comerciale internaţionale). Pentru a
determina dacă există dovezi suficiente a intenţiei părţilor de a fi legate prin contract, înscrisurile semnate de acestea trebuie
interpretat după intenţia comună a părţilor fără a se limita la sensul literal al termenilor folosiţi de acestea (vezi comentariul la
art. 725 alin. (2).
5. Stabilirea momentului încheierii contractului este necesară pentru soluţionarea unor probleme foarte
importante. Spre exemplu problemele privind capacitatea părţilor, existenţa şi valabilitatea obiectului, condiţiile de formă,
privind licenţierea şi alte condiţii pe care trebuie să le respecte părţile se determină în dependenţă de locul şi momentul
încheierii contractului.
6. Momentul încheierii contractului este foarte important şi în cazul în care vor fi încheiate mai multe
contracte cu privire la acelaşi bun. Dacă nu se va putea stabili cine are dreptul de preferinţă bunul va fi transmis persoanei cu
care a fost mai întîi încheiat contractul (vezi comentariul la art. 622).
7. Stabilirea momentului încheierii contractului este important şi pentru stabilirea dreptului da a înainta o
acţiune pauliană. Conform regulii generale nu au dreptul de a înainta o acţiune pauliană creditorii care au obţinut această
calitatea după încheierea contractului.
8. De momentul încheierii contractului este strîns legată şi problema locului încheierii contractului. În alin. (2)
este stipulată regula generală – contractul se consideră încheiat la domiciliul sau sediul ofertantului. Această soluţie a fost
aleasă în dependenţă de momentul în care produce efecte juridice acceptul şi din prezumţia că acceptul va parveni ofertantului
la domiciliul sau sediul acestuia.

Articolul 700. Recunoaşterea obligaţiei

(1) Pentru valabilitatea unui contract prin care se recunoaşte existenţa unei obligaţii este necesară o declaraţie scrisă de
recunoaştere.
(2) Dacă pentru constituirea obligaţiei a cărei existenţă este recunoscută se prescrie forma autentică, declaraţia de
recunoaştere trebuie făcută în această formă.
(3) Dacă obligaţia se recunoaşte pe baza unei decontări sau compensări, nu mai este necesară respectarea formei.
1. Primul alineat consfinţeşte în mod implicit regula privind faptul că pentru contractul prin care o parte
recunoaşte o obligaţie contractuală sau extracontractuală faţă de cealaltă parte nu există nici o condiţie de formă, adică părţile
sînt libere să încheie acest contract inclusiv şi verbal. În acelaşi timp se stabileşte expres că valabilitatea acestui contract
depinde de emiterea unei declaraţii scrisă despre recunoaşterea oblicaţiei de către persoana care a recunoscut obligaţia. Deci
pentru valabilitatea unui contract privind recunoaşterea obligaţiei nu va necesară întocmirea unui înscris semnat de ambele părţi
sau schimbul de scrisori, telegrame sau alte înscrisuri semnate de partea care le-a expediat (vezi comentariul la art. 210) ci doar
de declaraţia scrisă a celui care recunoaşte obligaţia sa.
2. Pentru valabilitatea unui contract prin care o parte recunoaşte o obligaţie contractuală sau extracontractuală
faţă de cealaltă parte este necesară o declaraţie scrisă a părţii care recunoaşte obligaţia, chiar dacă pentru actul juridic, în
temeiul căruia a apărut obligaţia recunoscută, nu era stipulată nici o condiţie de formă.
3. Trebuie de menţionat că încheierea unui contract privind recunoaştere unei obligaţii are efecte juridice nu
numai pentru cel care recunoaşte obligaţia (debitor) ci şi pentru cel faţă de care a fost recunoscută obligaţia (creditor).
Creditorul va fi ţinut de întinderea obligaţiei, a condiţiilor de executare sau a altor circumstanţe cu privire la obligaţia
recunoscută prin contract.
4. În cazul în care pentru apariţia obligaţiei recunoscute prin contract este obligatorie autentificarea notarială a
actului juridic din care a luat naştere (spre exemplu obligaţia privind plata preţului unui imobil sau privind transmiterea unui
imobil) şi declaraţia de recunoaştere a obligaţiei respective trebuie să fie autentificată notarial. Această regulă se aplică numai
în cazul în care obligaţia de autentificare notarială a actului juridic este stipulată prin lege. În cazul în care actul juridic a fost
autentificat notarial la cererea uneia sau a tuturor părţilor declaraţia privind recunoaşterea unei obligaţia care a luat naştere din
acest act juridic nu trebuie să fie autentificată notarial, cu excepţia cazului în care părţile nu au stipulat altceva.
5. În cazul în care obligaţia recunoscută este executată sau dacă partea care recunoaşte obligaţia declară
despre compensarea unei creanţe a creditorului (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele) declaraţia despre recunoaştere nu
trebuie să fie întocmită în scris şi nici nu trebuie să fie autentificată notarial.

Articolul 701. Obligaţia de confidenţialitate

(1) Dacă în timpul negocierilor o parte comunică informaţii celeilalte părţi, aceasta are obligaţia să nu o divulge sau să
nu o folosească inadecvat în scopuri proprii, indiferent de faptul dacă a fost sau nu încheiat contractul.
(2) Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitate trebuie să repare prejudiciul cauzat. Despăgubirea pentru
neexecutarea obligaţiei de confidenţialitate poate consta în compensaţii din beneficiul obţinut de cealaltă parte.

1. Scopul acestui articol este de a obliga o parte la negocieri să nu divulge sau să nu folosească inadecvat
informaţia confidenţială primită de la cealaltă parte şi este o completare a dispoziţiilor din art. 10 al Legea 171/94 cu privire la
secretul comercial. Această obligaţie apare indiferent de faptul dacă partea care a comunicat informaţia a solicitată păstrarea în
taină a informaţiei şi indiferent de faptul dacă a interzis folosirea informaţiei.
2. Prin folosirea inadecvată a informaţiei se înţelege folosirea informaţiei în alte scopuri decît cele pentru care
a fost comunicată. Scopul pentru care a fost comunicată informaţia poate fi stabilit în mod expres sau implicit.
3. Deşi alin. (1) nu se face expres distincţie între informaţia confidenţială şi cea neconfidenţială această
dispoziţie trebuie interpretată restrictiv reieşind din scopul urmărit de acest articol – de a proteja partea care a comunicat
informaţii, în cazurile în care pentru scopul negocierilor este nevoită să comunice anumite informaţii confidenţiale, contra
divulgării acestor informaţii sau folosirii în mod impropriu de către partea căreia i-a comunicat informaţia. Caracterul
confidenţial al informaţiei urmează să fie stabilit în conformitate cu Legea 171/94 cu privire la secretul comercial.
4. Orice informaţia transmisă de una din părţi pe parcursul negocierilor este prezumată confidenţială şi partea
care a primit-o trebui să se abţină de la divulgarea sau folosirea acestei informaţii.
5. Obligaţia de confidenţialitatea apare atît în cazul în care a fost încheiat contractul (inclusiv şi în cazul în
care contractul este nul) cît şi în cazul în care contractul nu a fost încheiat. Obligaţia de confidenţialitate există şi în cazul în
care contractul nu a fost încheiat din culpă părţii care a comunicat informaţia confidenţială.
6. Încălcarea obligaţiei de confidenţialitate atrage obligaţia părţii care a divulgat informaţia sau a folosit-o
inadecvat în scopuri proprii, de a repara prejudiciul cauzat. Partea care a divulgat sau a folosit informaţia poate să se elibereze
de obligaţia de a repara prejudiciul daca va demonstra că această informaţie nu este confidenţială sau dacă va demonstra că
această informaţie, în conformitate cu prevederile articolului 5 al Legii 171/94 cu privire la secretul comercial, nu poate
constitui secret comercial.
7. Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitatea este obligat să repare prejudiciul cauzat prin folosirea
inadecvată a informaţiei sau prin divulgarea acesteia. Sarcina de a demonstra existenţa prejudiciului şi legătura cauzală dintre
divulgare sau folosirea informaţiei şi prejudiciu revine persoane care pretinde repararea prejudiciului. Pentru a uşura sarcina
probaţiunii în alineatului trei de prevede că partea a cărei informaţie confidenţială a fost divulgată sau folosită pretinde
despăgubiri calculate în dependenţă de beneficiul obţinut de către cealaltă parte prin divulgarea sau folosirea inadecvată a
informaţiei confidenţiale. În acest caz nu este necesar de demonstrat existenţa unui prejudiciu ci doar obţinerea beneficuui de
către cealaltă parte.
Articolul 702. Clauza de integritate şi clauza privind modificarea scrisă

(1) Contractul scris, completat cu o clauză care stipulează că înscrisul conţine toate condiţiile asupra cărora au convenit
părţile nu poate fi contestat sau completat prin proba declaraţiilor sau acordurilor anterioare. Aceste declaraţii sau
acorduri pot fi folosite totuşi pentru interpretarea înscrisului.
(2) Contractul scris conţinînd o clauză prin care se stipulează că toate modificările sau rezoluţiunea contractului se fac
în scris nu poate fi modificat sau rezolvit altfel. Comportamentul unei părţi o poate priva totuşi de dreptul invocării
acestei clauze dacă cealaltă parte a acţionat în conformitate cu acest comportament.

1. În cazul în care contractul se încheie în urma unor negocieri îndelungate, în special în cazul în care pe
parcursul negocierilor au fost semnate mai multe documente, părţile deseori întocmesc un înscris şi declară că acesta este
documentul care reprezintă acordul de voinţă final al părţilor. Această clauză de integralitatea ar putea stipula spre exemplu –
acest contract reprezintă integral voinţa părţilor. Scopul clauzei de integralitate este de a elimina toate dubiile cu privire la
acordurile intermediare încheiate de către părţi sau cu privire la declaraţiile oricărei dintre părţi. De menţionat că pentru
aplicarea acestor dispoziţii nu este relevantă forma în care au fost făcute sau încheiate declaraţiile sau acordurile anterioare.
Acestea nu vor putea fi folosite chiar dacă au fost autentificate notarial. Clauza de integralitate preformulată de una dintre părţi
nu va putea fi totuşi invocată pentru a exclude aplicarea clauzelor anterioare negoicate de către părţi (vezi comentariul la art.
714).
2. Totuşi, clauza de integralitate nu elimină orice efect al declaraţiilor şi acordurilor anterioare ale părţilor.
Datorită faptului că aceste declaraţii şi acorduri reflectă voinţa părţilor acestea pot fi folosite la interpretarea clauzelor
înscrisului în cazurile în care apar dubii cu privire la conţinutul clauzelor inserate în înscris. Important de menţionat că clauza
de integralitate se referă doar la declaraţiile şi acordurile anterioare întocmirii înscrisului. Părţile sînt libere să modifice sau să
completeze condiţiile contractului ulterior întocmirii înscrisului. Cu excepţii cazului cînd legea stabileşte că modificările sau
completările trebuie făcute în formă scrisă sau părţile au convenit asupra formei scrise a modificărilor şi completărilor părţile
sînt libere să modifice sau să completeze contractul scris chiar şi prin acorduri vervale.
3. În cazul în care părţile întocmesc un înscris prin care stipulează că modificarea şi completarea ulterioară a
condiţiilor contractului sau declaraţia de rezoluţiune pot fi făcute doar în scris orice acord verbal privind modificarea sau
completarea condiţiilor contractului sau orice declaraţie verbală privind rezoluţiunea contractului nu va produce efecte juridice.
O parte a contractului nu poate invoca clauza privind interzicerea modificării şi completării sau a rezoluţiunii altfel decît prin
înscrisuri dacă: (a) prin comportamentul său a dat temei celeilalte părţi să considere că a renunţat la beneficiul acestei clauze
(spre exemplu a solicitat în mod verbal furnizarea unei cantităţi mai mare de bunuri decît cea stipulată în contractul scris şi a
acceptat cantitatea furnizată); (b) cealaltă parte a acţionat în conformitate cu comportamentul părţii care a renunţat la beneficiul
clauzei (spre exemplu a furnizat bunurile în cantitatea cerută).

Articolul 703. Neexecutarea promisiunii de a contracta

Contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta date unei alte persoane este opozabil destinatarului
promisiunii fără a-l priva pe acesta de dreptul de a cere promitentului şi terţului de rea-credinţă care a contractat cu
ultimul repararea prejudiciilor suferite.

1. Dacă persoana care a încheiat un antecontract sau a făcut o promisiune unilaterală privind încheierea
contractului unei persoane iar ulterior încheie un contract care are acelaşi obiect cu o altă persoană contractul încheiat cu
această persoană produce efecte inclusiv faţă de beneficiarul promisiunii şi acesta nu va mai putea cere încheierea contractului
cu sine. Această situaţia trebuie de distins de situaţia în care o persoană încheie un contrat cu mai multe persoane cu privire la
acelaşi obiect. În ultimul caz problema cine va avea dreptul asupra obiectului contractului se va soluţiona în conformitate cu
prevederile art. 622.
2. Beneficiarul promisiunii are dreptul să ceară promitentului şi terţului de rea credinţă repararea prejudiciului
cauzat prin imposibilitatea de a mai încheia contractul la încheierea căruia s-a obligat promitentul. Răspunderea promitentului
va fi stabilită în conformitate cu regulile privind răspunderea contractuală deoarece el a încălcat o obligaţie contractuală iar
răspunderea terţului de rea credinţă va fi determinată în conformitate cu regulile privind răspunderea delictuală, deoarece între
terţ şi beneficiarul promisiunii nu au existat raporturi contractuale.
3. Întinderea despăgubirilor acordate beneficiarului promisiunii se vor determina în dependenţă de cheltuielile
pe care le-a suportat beneficiarul promisiunii şi de venitul pe care acesta l-ar fi obţinut în cazul în care ar fi fost încheiat
contractul. La determinarea mărimii despăgubirilor instanţa va ţine cont şi de beneficiul pe care l-a obţinut terţul.
4. În sensul acestui articol este considerat de rea credinţă terţul care la momentul în care a expediat acceptul la
oferta de a încheia contractul cu promitentul a ştiut sau trebuia să ştie despre existenţa promisiunii de a contracta. Va fi
considerat de rea credinţă şi terţul care la momentul expedierii acceptului nu a ştiut şi nici nu trebuia să ştie despre existenţa
promisiunii de a contracta şi care după expedierea acceptului a aflat despre promisiunea de a contracte dar nu a întreprins
măsurile necesare pentru a evita încheierea contractului, deşi a fost în măsura de a face aceasta. Bună credinţă a terţului este
prezumată şi beneficiarului promisiunii îi revine sarcina de a demonstra că terţul a ştiut despre promisiunea de a contracta la
momentul expedierii acceptului sau despre faptul că a aflat despre acest fapt după expedierea acceptului şi ar fi putut evita
încheierea contractului.
5. Cererea privind repararea prejudiciului este exclusă în cazul în care mai există posibilitatea încheierii
contractului dar beneficiarul promisiunii refuză încheierea contractului în condiţiile în care promitentul şi terţul se oferă să
întreprindă toate măsurile necesare pentru a permite încheierea contractului în condiţiile promisiunii de a contracte (spre
exemplu sînt gata să reziliez contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta).

Capitolul III
CONTRACTUL SINALAGMATIC

Articolul 704. Dispoziţii generale cu privire la contractul sinalagmatic

(1) Un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia
fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte.
(2) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică şi asupra altor raporturi juridice în scopul executării
reciproce a obligaţiilor, în măsura în care nu sînt incompatibile cu natura acestor raporturi juridice.

1. În alineatul unu este formulată definiţia clasică a contractului sinalagmatic. În Această definiţia
atribuie la categoria contractelor sinalagmatice acele contracte care întrunesc două condiţii: (a) părţile contractului se obligă
reciproc, adică ambele părţi ale contractului sînt în acelaşi timp şi creditor şi debitor şi deci au atît drepturi cît şi obligaţii.
Aceasta deosebeşte contractul sinalagmatic de contractul unilateral, în care o parte are drepturi iar cealaltă are obligaţii; (b)
obligaţiile reciproce sînt interdependente, adică obligaţia unei dintre părţi este cauza obligaţiei celeilalte părţi şi invers.
Interdependenţa obligaţiilor în contractelor sinalagmatice presupune că fiecare parte se obligă în virtutea angajamentului pe
care şi l-a asumat cealaltă parte. Spre exemplu vînzătorul se obligă să predea bunul datorită faptului că cumpărătorul s-a obligat
să plătească preţul bunului. Aici trebuie de menţionat că trebuie să existe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor
contractului şi nu ale subiecţilor contractului. În cazul în care avem mai mulţi subiecţi decît părţi drepturile şi obligaţiile care
aparţin unei părţi pot fi divizate între mai mulţi subiecţi. Spre exemplu în cazul contractului de vînzarea-cumpărare trebuie să
existe interdependenţă între obligaţiile vînzătorului şi ale cumpărătorului chiar dacă avem mai mulţi vînzători şi mai mulţi
cumpăratori care în cazul divizibilităţii drepturilor sau a obligaţiilor vor fi ţinuţi sau îndreptăţiţi doar la o parte din prestaţie sau
contraprestaţie.
2. Trebuie de menţionat că în contractele sinalagmatice nu toate drepturile şi obligaţiile trebuie să fie
reciproce şi interdependente ci doar acele drepturi şi obligaţii care ţin de esenţa contractului. Spre exemplu în contractul de
vînzare-cumpărare vînzătorul se obligă în mod unilateral să asigure transportarea gratuită a bunului la locul de destinaţie indicat
de cumpărător. În acest caz contractul rămîne sinalagmatic deoarece de esenţa contractului ţin doar obligaţia de a preda bunul şi
de a plăti preţul.
3. În conformitate cu alineatul trei dispoziţiile cu privire la contractele sinalagmatice se vor aplica mutatis
mutandis şi altor raporturi juridice în care părţile au obligaţii reciproce care însă nu sînt interdependente. Spre exemplu în cazul
executării de către donatar a obligaţiei de a acorda donatorului dreptul de folosinţă asupra casei de locuit dobîndită în temeiul
contractului de donaţie. Aplicare normelor prezentului capitol faţă de executarea obligaţiilor care rezultă din alte raporturi
juridice se va face ţinînd cont de natura acestor raporturi juridice. În cazul exemplului de mai sus va trebui să se ţină de
exemplu cont de faptul că nu se vor aplica normele cu privire la rezoluţiune pentru neexecutare sau executare
necorespunzătoare ci normele cu privire la revocarea donaţiei.

Articolul 705. Suspendarea executării obligaţiei rezultate dintr-un contract sinalagmatic

(1) Persoana obligată în baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura
în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie
nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Dacă obligaţia trebuie executată faţă de mai multe persoane, se poate
refuza executarea părţii datorate uneia din aceste persoane pînă la executarea integrală a obligaţiei corelative.
(2) Dacă una din părţi a executat parţial obligaţia sa, nu se admite neexecutarea obligaţiei corelative
în măsura în care, în conformitate cu circumstanţele cazului, în special dacă partea neexecutată este nesemnificativă,
aceasta ar fi inechitabil.

1. Această normă stabileşte regula generală cu privire la executarea obligaţiilor corelative în contractele
sinalagmatice – ambele părţi trebuie să execute obligaţiile corelative simultan. Deci în cazul în care unei părţi a contractului
sinalagmatic i se cere executarea obligaţiei aceasta are dreptul să refuze executarea în măsura în care cocontractantul nu oferă
executarea obligaţiei corelative. Aceasta este excepţia „non adimpleti contractus”. Această excepţie poate fi ridicată dacă se
împlinesc două condiţii: (a) obligaţia este reciprocă şi s-a născut din acelaşi contract sinalagmatic; (b) nu este stabilit un termen
de executare a obligaţiilor corelative. Această normă are caracter dispozitiv şi părţile pot exclude aplicarea acestei excepţii prin
stabilirea unui termen de executare a obligaţiei. În acest caz partea care beneficiază de termen este în drept să ceară executarea
fără a fi obligată să ofere executarea obligaţiei corelative. Voinţa părţilor de a stabili un termen poate fi consimţită expres dar
poate rezulta şi din uzanţe sau din practicile stabilite între părţi, în special în raporturile dintre comercianţi. În cazul în care
termenul este stabilit printr-un act juridic separat pentru manifestarea voinţei părţilor de a stabili un termen de executare a
obligaţiei nu sînt prevăzute careva condiţii de formă. Nu există nici prevederi cu privire la respectarea altor formalităţi; (c)
obligaţia unei părţi de a executa prima nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Spre exemplu în cazul în care pentru
executarea obligaţiei unei dintre părţi este necesară o anumită perioadă de timp această parte trebuie să execute prima. Astfel în
contractul de antrepriză partea care s-a obligat să construiască un imobil este obligată să înceapă construiască imobilul înainte
de a putea cere plata de la beneficiar; (d) pentru invocare excepţiei nu este necesar ca cealaltă parte să fie pusă în întîrziere (vezi
comentariul la art. 709).
2. Excepţia de neexecutare poate fi invocată de către una dintre părţi fără a fi necesară adresarea în instanţa de
judecată. Cealaltă parte este în drept să conteste în instanţa de judecată acţiunile părţii care ridică excepţia de neexecutare dacă
consideră că nu se întrunesc condiţiile necesare pentru invocarea excepţiei.
3. Regula cu privire la executarea concomitentă a obligaţiilor corelative se aplică atît obligaţiei în întregime
cît şi unei fracţiuni din obligaţie. Deci în cazul în care o parte va fi obligată să execute prima o fracţiune din obligaţia sa această
parte va putea refuza să refuze executare celeilalte fracţiuni a obligaţiei în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia
corelativă.
4. În cazul în care o obligaţie trebuie executată faţă de mai multe persoane se poate refuza executarea părţii
din obligaţie datorate uneia dintre aceste persoane, chiar dacă aceasta şi-a executat parte din obligaţie ce-i revine, atîta timp cît
nu se execută integral obligaţia corelativă. Acest drept poate fi exercitat de asemenea numai dacă partea nu s-a obligat să
execute prima sau această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei.
5. În conformitate cu alineatul doi excepţia de neecutare poate fi invocată şi în cazul în care cealaltă parte a
executat parţial obligaţia sa. Însă în cazul executării parţiale excepţia poate fi invocată doar dacă neexecutarea este suficient de
gravă pentru a justifica refuzul de a executa obligaţia. Gravitatea neexecutării se determină în dependenţă de circumstanţele
cazului, în special de interesul pe care î-l are parte în executarea părţii de obligaţie care nu a fost executată. Determinarea
faptului dacă neecutarea este nesemnificativă sau nu se va face în conformitate cu principiul echităţii.

Articolul 706. Dreptul de a refuza prestaţia rezultată dintr-un contract sinalagmatic

(1) Partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după încheierea contractului, apar indicii
că dreptul său la contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte.
Executarea obligaţiei nu poate fi refuzată dacă a fost executată contraprestaţia sau au fost prezentate garanţii privind
executarea obligaţiei.
(2) Partea obligată să presteze prima poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte să execute treptat
contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea obligaţiei. Dacă termenul expiră fără ca să fie executată
obligaţia sau fără ca să fie prezentate garanţii, persoana obligată să presteze prima poate rezilia contractul.

1. Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care şi-a asumat obligaţia să presteze prima sau
această obligaţie rezultă din lege sau din natura obligaţiei în cazul în care există indicii că prestaţia reciprocă şi interdependentă
este sau va deveni imposibilă. Spre exemplu vînzătorul poate refuza predarea bunului dacă există indicii că cumpărăroul este
sau va deveni insolvabil. În acest caz parte obligată să execute prima este în drept să refuze executarea obligaţiei în măsura în
care este sau va deveni imposibilă obligaţia interdependentă a celeilalte părţi. Acest drept însă poate fi exercitat doar în condiţia
în care partea care trebuie să execute prima a notificat cealaltă parte despre intenţia sa de a refuza executarea şi să ceară acestuia
fie să execute obligaţia corelativă fie să prezinte garanţii privind executarea obligaţiei corelative. În cazul în care prestaţia
corelativă a fost executată sau au fost prezentate garanţii ale executării corespunzătoare partea care trebuie să execute prima nu
are dreptul să refuze executarea obligaţiei sale. Spre exemplu cumpărătorul insolvabil va prezenta o garanţie a ahcitării preţului
din partea unei bănci.
2. Partea care trebuie să execute prima are dreptul să stabilească celeilalte părţi un termen rezonabil în care
trebuie să fie executată prestaţia corelativă sau să fie prezentate garanţii privind executare obligaţiei. Dreptul de a determina
dacă va executa contraprestaţia sau va prezenta garanţii aparţine părţii căreia i s-a fixat un termen. Această soluţie se explică
prin faptul că partea care este obligată să presteze prima nu are dreptul să modifice în mod unilateral termenul de scadenţei a
prestaţiei corelative. Ea are doar dreptul de a cere ca în termen fixat să fie înlăturată verosimilitatea că cealaltă parte nu va putea
executa obligaţia corelativă după ce partea care urmează să execute prima va executa propria obligaţie. Dacă în interiorul
termenului fixat vor dispare circumstanţele care au permis părţii obligate să presteze prima să considere că dreptul său la
contraprestaţie este periclitat această parte va trebui să execute obligaţia sa fără a pretinde executarea obligaţiei de către cealaltă
parte sau prezentarea garanţiilor. Dreptul său de a refuza prestaţia va înceta deoarece au dispărut circumstanţele care au atras
naşterea acestui drept.
3. Întinderea termenului în care trebuie să fie executată contraprestaţia sau să se prezinte garanţii se determină
în dependenţă de circumstanţele cazului şi de practicile stabilite între părţi şi acest termen trebuie să fie suficient în condiţiile
concrete pentru a permite celeilalte părţi să execute obligaţia sa sau să prezinte garanţii.
4. Prin interpretarea treptată a contraprestaţiei trebuie de înţeles că partea care trebuie să execute prima este
obligată să accepte executarea în rate propusă de cealaltă parte chiar dacă din lege contract sau din natura obligaţiei nu rezultă
dreptul acesteia de a executa. Executarea în rate este exclusă în cazul în care acesta contravine naturii obligaţiei.
5. Dacă altceva nu rezultă din practica stabilită între părţi sau din circumstanţele cazului partea care trebuie să
execute prima nu este în drept să ceară prezentarea anumitor garanţii. Cealaltă parte este în drept să prezinte orice garanţie care
va fi considerată că în condiţiile concrete garantează realizarea dreptului părţii obligate să presteze prima de a primi
contraprestaţia.
6. În cazul în care în termenul stabilit de parte care trebuie să execute prima nu se va executa prestaţia
corelativă sau nu vor fi prezentate garanţii partea care trebuie să presteze prima are drept de rezoluţiune. În acest caz dreptul de
rezoluţiune apare în situaţia în care obligaţia care nu a fost executată nu era scadentă. Aceasta este o excepţia de la regula
generală în conformitate cu care dreptul de rezoluţiune apare atunci cînt o parte nu execută corespunzător obligaţia scadentă
(vezi comentariul la art. 735). Pentru exercitarea dreptului de rezoluţiune în acest caz se vor aplica mutatis mutandis regulile
stabilite în art. 709, 710 şi 711.
7. Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat numai în interiorul unui termen rezonabil de la momentul în care a
expirat termenul pentru executarea contraprestaţiei sau pentru prezentarea garanţiilor. Dacă a expirat termenul rezonabil partea
care urma să execute prima va putea beneficia de dreptul de rezoluţiune numai în cazul în care va fixa din nou un termen în care
cealaltă parte să execute obligaţia sau să prezinte garanţii.
8. În cazul în care există indicii că nu va putea fi executată de către cealaltă parte doar o parte din
contraprestaţie partea care trebuie să execute prima poate să exercite dreptul său de a cere executare anticipată a cotraprestaţiei
sau prezentarea garanţiilor numai în partea în care există indicii privind imposibilitatea executării. Partea obligată să execute
prima poate totuşi cere executarea anticipată a contraprestaţiei în întregime dacă executarea în rate a contraprestaţiei nu este
posibilă sau î-i va cauza prejudicii care nu sînt neînsemnate.

Articolul 707. Imposibilitatea executării pentru care părţile nu poartă răspundere

(1) Dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi,
cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. În
cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător.
(2) În cazul în care cealaltă parte cere transmiterea compensaţiei primite pentru obiectul
contractului sau cesiunea dreptului la compensaţie, ea nu este eliberată de executarea obligaţiei sale, care se reduce în
măsura în care compensaţia sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia datorată.
(3) Dacă este executată obligaţia corelativă, care nu este obligatorie, în conformitate cu prevederile
alin.(1) şi (2), restituirea a ceea ce este prestat se poate cere în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă
cauză.

1. Această norma stabileşte dreptul unei părţi a contractului sinalagmatic de a refuza executarea obligaţiei în
cazul în care executarea obligaţiei corelative a devenit imposibilă şi nici una dintre părţi nu este în culpă pentru survenirea
imposibilităţii. Pentru aplicarea acestei norme este necesar de stabilit momentul în care a surventi imposibilitatea. În cazul în
care imposibilitatea a existat la momentul încheierii contractului contractul va fi nul (vezi comentariul la art. 670). Dacă
imposibilitatea va surveni după momentul încheierii contractului dar în perioada în care creditorul prestaţiei devenite imposibile
era în întîrziere acesta nu are dreptul să refuze executarea prestaţiei sale (vezi comentariul la art. 597). Nu apare dreptul de a
refuza executarea prestaţiei nici în cazul în care partea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă se afla în întîrziere
la momentul în care a survenit imposibilitatea deoarece din acel moment cealaltă parte putea cere executarea obligaţiei. În
ultimul caz creditorul prestaţie imposibileva avea dreptul fie de a presta şi de a cere reparare prejudiciului fie de a se folosi de
dreptul de rezoluţiune şi de a cere repararea prejudiciului.
2. O prestaţie se consideră imposibilă în cazul în care aceasta nu poate fi executată nici de partea care trebuie
s-o execute nici de o altă persoană (vezi comentariul la art. 670). Nu există imposibilitate în cazul în care obiectul prestaţie este
un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590).
3. Dacă imposibilitatea este parţială se poate refuza executarea obligaţiei corelative doar în partea în care
prestaţia este imposibilă. Această regulă nu se aplică în cazul în care măcar una dintre părţi are dreptul să refuze acceptarea
executării parţială a obligaţiei şi această parte nu renunţat la acest drept sau în cazul în care conform naturii obligaţiei prestaţia
parţială nu este posibilă. În aceste cazuri se va considera că imposibilitatea este totală.
4. În cazul în care partea care trebuia să execute prestaţia imposibilă a primit o compensaţie sau are dreptul de
a primi o compensaţie pentru obiectul prestaţie imposibile (spre exemplu bunul care a pierit este asigurat şi asigurătorul
datorează despăgubiri de asigurare sau terţul vinovat în pieirea bunului este obligat să repare prejudiciul), cealaltă parte are
dreptul de a cere să-i fie transmis tot ce a primit cealaltă parte sau să-i fie cesionat dreptul asupra compensaţie. Dacă partea se
va folosi de acest drept ea pierde dreptul de a refuza executarea propriei obligaţii. Această parte însă poate micşora prestaţia sa
în măsura în care compensaţia sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia datorată de partea care se află în
imposibilitate. Trebuie totuşi de considerat că acest drept este exclus în măsura în care partea aflată în imposibilitate va înlătura
diferenţa dintre prestaţia imposibilă şi compensaţia sau dreptul la compensaţie cedată cesionată.
5. Alin. (2) nu prevede dreptul părţii aflate în imposibilitate de a obliga cealaltă parte să primească în locul
prestaţiei imposibile compensaţia sau dreptul la compensaţie pentru obiectul prestaţiei.
6. În cazul în care s-a executat o obligaţia executarea căreia putea fi refuzată de către debitor în conformitate
cu prevederile alin. (1) şi (2) se poate cere doar restituirea în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauza(vezi
comentariul la art. 1389) a ceea ce s-a prestat. Restituirea a ceia ce este prestat se poate de cerut atît în cazul în care prestaţia a
fost efectuată pînă la momentul în care prestaţia corelativă a devenit imposibilă cît şi în cazul în care prestaţia a fost efectuată
ulterior acestui moment. În acest caz deci nu se va putea cere repararea prejudiciului cauzat prin faptul că cealaltă parte nu
execută prestaţia corelativă.
7. Dacă partea a cărei prestaţia este imposibilă se află în culpă pentru faptul că cealaltă parte a executat
obligaţia care nu era obligatorie în conformitate cu prevederile alin. (1) şi (2) (spre exemplu nu a notificat în termen util cealaltă
parte despre imposibilitatea prestaţiei sale deşi a avut această posibilitate) partea care a prestat este în drept să ceară repararea
prejudiciului cauzat prin aceasta, în partea în care prejudiciul nu a fost acoperit prin ceea la ce are dreptul în conformitate cu
regulile privind îmbogăţirea fără just cauză.

2. Articolul 708. Imposibilitatea executării din vina creditorului

În cazul în care executarea prestaţiei uneia din părţile contractului sinalagmatic devine imposibilă
din vina celeilalte părţi, ultima este obligată să execute prestaţia sa. Din contra-prestaţie se deduce tot de ce partea
eliberată pentru cauză de imposibilitate beneficiază din faptul eliberării sau ce omite cu rea-credinţă să beneficieze.

1. Prin această normă au fost stabilite două reguli: (a) partea care este în culpă pentru faptul că prestaţia
corelativă a celeilalte părţi a devenit imposibilă este obligată să execute prestaţia sa. Deşi acest articol nu stipulează dreptul
acestei părţi de a presta trebuie de considerat că partea are acest drept. Adică partea a cărei prestaţie este imposibilă nu va putea
declara rezoluţiunea contractului în măsura în care partea vinovată pentru imposibilitate execută sau, în cazul în care obligaţia
nu este scadentă, declară că este gata să execute obligaţia sa. Dreptul de a presta este totuşi exclus în cazul în care partea a cărei
prestaţie este imposibilă are dreptul de a cere rezoluţiunea (spre exemplu partea vinovată pentru imposibilitatea prestaţiei este
în întîrziere cu executarea propriei prestaţii); (b) parte vinovată pentru imposibilitate poate micşora prestaţia sa în măsura în
care cealaltă parte a beneficiat în rezultatul eliberării de executarea prestaţiei sau a omis cu rea credinţă să beneficieze. Acest
drept poate fi exercitat în măsura în care cealaltă parte nu are dreptul de a refuza acceptarea unei părţi din prestaţii sau obiectul
prestaţiei este indivizibil (spre exemplu obligaţia de a preda un imobil). Trebuie de considerat că în cazul în care nu poate
diminua prestaţia deşi are acest drept, partea care execută prestaţia are faţă de partea a cărei prestaţie este imposibilă un drept de
creanţa în măsura în care era îndreptăţit să diminueze prestaţia.
2. Se consideră că partea a beneficiat din eliberarea de prestaţia sa în măsura în care a evitat anumite cheltuieli
sau a dobîndit anumite bunuri. Spre exemplu suma economisită de vînzătorul bunului care a pierit prin faptul că a fost eliberat
de cheltuielile legate de executarea obligaţiei de a transporta bunul în locul indicat de cumpărător sau sumele primite sub formă
de despăgubiri de asigurare.
3. Se consideră că partea a omis cu rea credinţă să beneficieze de ceea ce o persoană de bună credinţă ar fi
dobîndit sau ar fi economisit dînd dovadă de diligenţa necesară în propriile afaceri. Spre exemplu partea a cărui bun a pierit a
omis să notifice în termen util asigurătorul despre survenirea cazului asigurat şi a pierdut dreptul de a cere plata despăgubirilor
de asigurare. Sau, în cazul în care obiectul prestaţiei erau bunuri perisabile, ceea ce persoana ar fi putut obţine dacă ar fi
întreprins măsurile necesare pentru a asigura păstrarea bunurilor sau realizarea acestora.

Articolul 709. Neexecutarea obligaţiilor rezultate dintr-un contract sinalagmatic

1. Dacă una din părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă
decurgînd dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe
care l-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în
baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii. În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este
necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil.
2. Dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o somaţie.
3. Dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi
contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei.
4. Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă este
evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza.

(1) Art. 709 introduce o regulă nouă pentru legislaţia Republicii Moldova. În conformitate cu această
dispoziţiei creditorul va putea să exercite drepturile stipulate pentru cazul cînd debitorul nu execută sau execută în mod
necorespunzător obligaţia scadentă dintr-un contract sinalagmatic numai în cazul în care î-l va pune în întîrziere pe debitor, cu
excepţia cazurilor în care debitorul va fi în întîrziere de drept (vezi comentariul la art. 710).
(2) Debitorul se consideră în întîrziere în cazul în care creditorul l-a informat despre neexecutare sau
executarea necorespunzătoare şi î-a fixat un termen în care să execute obligaţia sau să remedieze executarea necorespunzătoare
şi termenul a expirat fără ca executarea să aibă loc sau prestaţia necorespunzătoare nu a fost remediată. Forma în care debitorul
va fi pus în întîrziere nu este relevantă, adică punerea în întîrziere se poate face şi verbal. Creditorului î-i revine sarcina de a
demonstra faptul că debitorul a fost pus în întîrziere.
(3) În cazul în care debitorul a fost informat de către creditor despre neexecutare sau despre executarea
necorespunzătoare dar nu a fost stabilit nici un termen pentru remediere debitorul va fi considerat în întîrziere la expirarea unui
termen în care, reieşind din circumstanţele cazului şi din practicile stabilite între părţi debitorul ar fi trebuit să execute obligaţia
sau s-o execute în mod corespunzător.
(4) Pentru perioada suplimentară în care debitorul trebuie să execute prestaţia creditorul are doar dreptul de a
refuza executarea propriei prestaţii sau de a cere repararea prejudiciului suferit dar nu poate beneficia de alte mijloace de
protecţie (spre exemplu nu are dreptul să ceară plata penalităţilor de întîrziere). Dacă în interiorul acestei perioade debitorul va
declara că nu va executa obligaţia sau dacă perioada stabilită expres sau implicit va expira fără ca debitorul să execute obligaţia
creditorul este în drept să folosească toate mijloacele de protecţie stabilite de lege sau contract.
(5) Din momentul în care debitorul este în întîrziere creditorul are dreptul să declare rezoluţiunea contractului.
Acesta drept poate fi exercitat cu condiţia că debitorul la momentul în care a fost pus în întîrziere putea să-şi dea seama că
creditorul va exercita acest drept. În cazul în care la punerea în întîrziere a rezultat că creditorul renunţă la exercitarea dreptului
de rezoluţiune el va putea totuşi să-şi exercite alte drepturi (spre exemplu dreptul de a cere executarea în natură, de a cere
repararea prejudiciului etc.). În notificarea despre stabilirea unui termen suplimentar creditorul poate stipula că în cazul în care
va expira termenul stabilite şi debitorul nu-şi va executa obligaţia contractul se va considera rezolvit automat.
(6) În scopul protecţiei drepturilor debitorului în alineatul (1) este stipulat că în cazul în care creditorul va
stabile debitorului un termen prea scurt se va considera că a fost stabilit un termen corespunzător. Debitorul în acest caz va fi în
întîrziere nu la data expirării termenului fixat de către creditor ci la data la care va expira termenul minimal care ar fi trebuit să
fie stabilite de către creditor. Care este termenul rezonabil pe care a trebuit sau ar fi putut să-l stabilească creditorul se va
determina în fiecare caz concret reieşind din circumstanţele cazului şi din practica stabilită între părţi.
(7) În cazul în care datorită naturii obligaţiei nu este posibilă stabilirea unui termen creditorul este obligat doar
să-l preîntîmpine pe debitor despre faptul că nu a executat sau a executat nerocrespunzător obligaţia. Spre exemplu în cazul
încălcării unei obligaţii de nu face (locatarul transmite foloseşte bunul în scopuri care au fost interzise prin contract). Nici în
acest caz forma somării nu este relevantă. În acest caz debitorul va fi considerat în întîrziere de la data somării.
(8) Dacă debitorul a executat doar o parte din prestaţie creditorul are dreptul să ceară rezoluţiunea contractului
numai referitor la partea din prestaţie care nu a fost executată. Această regulă se aplică cu condiţia că creditorul nu a refuzat să
primească executarea unei părţi din prestaţii sau creditorul era obligat să accepte prestaţia parţială. Chiar şi în cazul în care o
parte din prestaţia a fost executată în mod corespunzător creditorul are dreptul să ceară rezoluţiunea întregului contract numai în
cazul în care nu are un interes în executarea parţială a contractului. Lipsa interesului poate fi stipulată expres în contract sau
poate rezulta din circumstanţele cazului. Spre exemplu dacă antreprenorul a executat o parte din lucrările de construcţie dar
această parte urmează să fie demolată datorită faptului că a fost executată cu abateri de la proiect.
(9) Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat chiar şi înainte ca obligaţia să fie scadentă cu condiţia că este
evident că premisele de rezoluţiune se vor realiza. Sarcina de a demonstra că premisele de rezoluţiune se vor realiza revine
creditorului. Pentru exercitarea dreptului de rezoluţiune înainte de scadenţă se aplică mutatis mutandis regulile stabilite în art.
706. Creditorul va fi ţinut să notifice debitorul care va fi în drept fie să execute anticipat obligaţia fie să prezinte garanţii că
executarea va fi corespunzătoare.

Articolul 710. Neobligativitatea stabilirii unui termen de graţie

(1) Prin derogare de la art.709, nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somare dacă:
a) debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea;
b) încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin
contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen;
c) datorită unor împrejurări speciale, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea
imediată este justificată;
d) termenul prevăzut la art.617 alin.(4) a expirat fără ca obligaţia să fie executată.
(2) Dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul
poate rezolvi contractul imediat.

1. În acest articol sînt prevăzute situaţii în care debitorul este considerat în întîrziere de drept şi nu mai este
necesară stabilirea unui termen sau somarea acestui. Trebuie de menţionat că dacă în situaţiile menţionate în acest articol
creditorul va acorda totuşi debitorului o un termen de graţie sau î-i va trimite o somaţia acesta va fi obligat să-şi exercite în
continuare drepturile doar în condiţiile prevăzute de art. 710.
2. Nu va fi necesară stabilirea unui termen de graţia sau somarea debitorului în cazul în care:
1. debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea. Se consideră că debitorul a respins în mod cert
executarea în cazul în care acesta a declara în mod expres că nu va executa obligaţia sau din comportamentul debitorului poate
fi dedus cu certitudine că nu va executa obligaţia (spre exemplu a transmis bunul altei persoane). Se consideră că executarea
este respinsă de către debitor definitiv în cazul în care din declaraţiile sau comportamentul acestuia nu rezultă că el
intenţionează să execute obligaţia la un termen ulterior sau la împlinirea unor condiţii (spre exemplu va transmite bunul dacă
creditorul va accepta să plătească cheltuielile suplimentare legate de producerea sau transportarea bunului). Nu este necesară
stabilirea termenului sau somarea dacă aceste două condiţii se întrunesc cumulativ;
2. încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin
contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen. Se consideră că creditorul a
legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen în cazul în care a fost stipulat expres sau implicit că
după expirarea termenului stabilite în contract prestaţia nu va mai prezenta interes pentru creditor. Spre exemplu nu vor mai
prezenta interes pentur creditorii după revelion brazii care urmau să fie pusă în vînzare în ajunul revelionului.
3. datorită unor împrejurări speciale rezilierea imediată este justificată ţinînd cont de interesele ambelor
părţi.
4. au expirat 30 de zile de la scadenţa unei obligaţii pecuniare şi de la intrarea unei note de plată sau a
unei invitaţii de plată similară şi obligaţia nu a fost executată. Deci în cazul în care obligaţia pecuniară este scadentă şi
creditorul trimite o notă de plată debitorului sau o altă invitaţie de plată similară debitorul are un termen de graţia de 30 de zile.
În interiorul acestor 30 de zile poate doar să refuze executarea obligaţiei corelative şi poate cere reparearea prejudiciului însă nu
poate declara rezoluţiunea contractului sau nu poate beneficia de alte mijloace de protecţia. Dar odată ce acest termen de 30 de
zile a expirat debitorul se va considera în întîrziere de drept.
3. Dacă în conformitate cu prevederile alineatului (1) sau cu alte dispoziţii nu este necesară somarea sau
prelungirea termenului creditorul este îndreptăţit să declare rezoluţiunea contractului în conformitate cu prevederile legale (vezi
comentariul la art. 737).

Articolul 711. Excluderea rezoluţiunii contractului sinalagmatic

Rezoluţiunea contractului sinalagmatic este exclusă dacă:

a) încălcarea obligaţiei este neînsemnată;
b) nu este executată o obligaţie în sensul art.512, iar creditorului i se poate pune în seamă, în condiţiile
încălcării, menţinerea contractului;
c) creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligaţiei, ori
neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este
în întîrziere de primire;
d) pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluţiune.

1. Art. 711 prevede situaţii în care creditorul nu poate declara rezoluţiunea contractului chiar dacă debitorul a
fost pus în întîrziere sau este în întîrziere de drept şi se întrunesc şi alte condiţii necesare pentru rezoluţiune.
2. În cazul în care încălcarea obligaţiei este neînsemnată nu este rezonabil luînd în consideraţie interesele
creditorului şi alte debitorului creditorului i se poate cere menţinerea contractului. Dacă este sau nu neexecutarea neînsemnată
se determină în fiecare caz aparte cu luarea în consideraţie a tuturor intereselor atît a creditorului cît şi a debitorului.
3. Nu se poate rezolvi contractul în condiţiile în care creditorului i se poate cere să menţină contractul avînd în
vedere condiţiile încălcării. Spre exemplu
4. Creditorul nu are dreptul la rezoluţiunea contractului în cazul în care el este în totalitatea sau în cea mai
mare parte vinovat pentru neexecutarea obligaţiei. Spre exemplu în cazul în care creditorul nu a transmis în termen util
informaţia necesară pentru producerea bunului nu va putea declara rezolvit contractul pentru motivul că a debitorul nu a
transmis la timp bunul. El nu pierde însă dreptul la rezoluţiune în cazul în care există alte temeiuri (spre bunul are vicii).
5. Este exclus dreptul de rezoluţiune şi în cazul în care circumstanţele care l-au împiedicat pe debitor să
execute au intervenit în momentul în care creditorul era în întîrzire cu primire executării cu condiţia că debitorul nu este vinovat
în survenirea acestor circumstanţe. Spre exemplu bunul s-a deteriorat în perioada în care creditorul era în întîrzire şi aceasta
deteriorare nu poate fi imputată debitorului.
6. Este exclusă rezoluţiunea şi în cazul în care pretenţiei creditorului î-i poate fi opusă o excepţie pe care
debitorul o invocase la momentul emiterii declaraţiei de rezoluţiune sau o va ridica după aceasta. Spre exemplu nu se poate
rezolvi un contract pe motivul că nu s-a achitat preţul bunului în condiţiile în care a expirat termenul de prescripţie a acţiunii
privind încasarea preţului.

Ordinea aplicării dispoziţiilor privind CCS

I. Elemente constitutive ale CCS (712 I)

- clauze
- „formulate anticipat”
- „pentru o multitudine de contracte” / 720 IV lit. b
- „prezentate” la încheierea contractului / 720 IV lit. a
 Elementele sunt realizate Elem. nu sunt realizate

II. Condiţiile contractului negociate în particular? (712 II) 712 – 720 (-);
Aplicarea regulilor

generale şi speciale
negociate; 712 II (+) Nu au fost negociate; 712 II (-)

712 – 720 (-); III. Includerea valabilă? (712 III) 7 7

Aplicarea - aducerea la cunoştinţă
12 20 I,
- in mod expres
- la îcheierea contractului II?
regulilor generale - (asigurarea posibilităţii de luare la
cunoştinţă în alt mod)
- acordul părţii 7
13?

Includerea este valabilă Includerea nevalabilă

- 717 I – valabilit. parţială

IV. Clauze surprinzătoare (715)? - 717 II - Aplicarea
(Interpretarea clauzelor, 732) regulilor generale
- 717 III – nulitatea

surprinzătoare; 715 (+) nu sunt surprinzătoare, 715 (-)

- 717 I – valabilit. parţială

- 717 II - Aplicarea V. Prioritatea clauzelor individual negociate
regulilor generale
(714)? Capitolul IV
- 717 III – nulitatea
CLAUZELE CONTRACTUALE STANDARD

clauze individual negociate lipsesc; 714 (+);

Articolul 712. Dispoziţii generale cu privire la clauzele contractuale standard 712 – 720 (-)
(1) Clauze contractuale
VI. standard
Controlsînt toate
VI. clauzele
Controlformulate
special alanticipat
CCS pentru o multitudine de contracte,
Clauzelepe care o
individual
parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului. Este indiferent negociate se aplică în mod
dacă prevederile
general al CCS prioritar;
formează un document separat sau sînt parte a documentului ce reprezintă
Ordinea aplicării normelor contractul, de asemenea nu importă
numărul condiţiilor şi forma
Efectul juridic: contractului.
nulitatea (dacă 719 (-), atunci 718, etc.) regulile generale
(2) Nu există clauze contractuale standard în măsura în care condiţiile contractului au fost negociate în particular între
clauzei; înlocuirea cu reguli
generale/speciale
părţi. privind contractele
719 718 716 II cînd716 I care le propune
(3) Condiţiile contractuale standard devin numai atunci parte a contractului partea le aduce, în
momentul încheierii contractului, în mod expres la cunoştinţa celeilalte părţi sau îi asigură în alt mod posibilitatea,
720 I, II 720 IV lit. c

- 717 I – valabilit. parţială

- 717 II - Aplicarea
Parte integranta a regulilor generale
VII. CCS valabile VII. CCS nule
- 717 III – nulitatea
luînd în considerare şi handicapul acesteia, să ia cunoştinţă de conţinutul lor şi, cînd cealaltă parte este de acord, să le
accepte.
(4) Se poate dispune prin lege includerea clauzelor contractuale standard în unele tipuri de contracte chiar şi fără
respectarea condiţiilor de la alin.(3).
(5) Părţile contractante pot, pentru un anumit fel de contracte, să convină asupra validităţii unor clauze contractuale
standard determinate, luînd în considerare exigenţele prevăzute la alin.(3).

1. În prezent multe contracte se încheie în baza unor forme standard care sînt preformulate de către una dintre
părţi. Cealaltă parte nu poate să negocieze condiţiile contractului. Ea doar are posibilitatea fie să accepte condiţiile propuse fie
să se abţină de la încheierea contractului. De regulă această situaţie se întîmplă în cazul în care comercianţii încheie contracte
cu consumatorii. Nu sînt însă rare nici cazurile în care condiţiile sînt preformulate şi în cazul raporturilor dinte comercianţi. În
acest caz este evident că partea care a preformulat clauzele contractului are posibilitatea să stipuleze cluaze cît mai favorabile
pentru sine şi discriminatorii pentru cealaltă parte. În scopul protejării părţii care acceptă clauze contractuale standard au fost
instituie norme speciale care reglementează problema clauzelor contractuale standard (clauze contractuale generale). Necesitate
protecţiei părţii care acceptă condiţii contractuale preformulate de cealaltă parte este cu atît mai mare cu cît adesea clauzele
contractuale standard prezintă o listă lungă de clauze pe care cealaltă parte nu are nici timp să le citească şi nici să pătrundă în
esenţa conţinutului acestora. Normele cu privire la clauzele contractuale standard (generale) reprezintă o noutate absolută
pentru Republica Moldova atît doctrinală cît şi legislativă.
2. Regulile cu privire la clauzele contractuale standard se aplică cu privire la toate clauzele contractuale cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege. Spre exemplu nu se vor aplica regulile cu privire la clauzele contractuale standard
raporturilor de muncă şi familiale (vezi comentariul la art. 720).
3. În conformitate cu alineatul unu sînt clauze contractuale generale acele clauze care au fost formulate
anticipat de către una din părţile contractului pentru o folosire generală şi repetată şi care sînt în mod efectiv prezentate
celeilalte părţi la negocierea contractului. Pentru a atribui anumite clauze la categoria clauzelor contractuale standard nu este
decisiv nici modul de prezentare (spre exemplu dacă sînt prezentate într-un document separat sau au fost incluse în contractul
semnat de către părţi, dacă sînt prezentate sub forma unor documente tipărite sau sînt doar în computer, etc), nici faptul de cine
au fost pregătite (partea însăşi sau o asociaţie profesională, etc.) nici volumul acestora (spre exemplu faptul dacă sînt numeroase
şi se referă la toate sau majoritatea aspectelor contractului sau sînt doar cîteva clauze care se referă spre exemplu la răspundere
şi la modul de soluţionare a litigiului. Determinant este faptul că aceste clauze contractuale au fost elaborate anticipat pentru o
folosire generală şi repetată şi au fost efectiv folosite într-un caz concret de către una dintre părţi fără a negocia cu cealaltă
parte. Deci vor fi clauze contractuale standard numai acele clauze contractuale care au fost prezentate unei părţi şi pe care
partea poate doar să le accepte în întregime sau să le respingă fără a putea să le negocieze. Într-un contract pot exista atît clauze
contractuale standard cît şi clauze contractuale negociate. Dispoziţiile cu privire la clauzele contractuale standard se vor aplica
numai acelor clauze care nu au fost negociate de către părţi.
4. Chiar dacă una din părţi a elaborat în prealabil anumite clauze contractuale nu vor fi considerate clauze
contractuale generale acele clauze ale contractului care au fost negociate în particular între părţi. În contractele dintre
comercianţi şi consumatori rămîn clauze contractuale standard acele clauze contractuale care au fost elaborate pe baza redactării
clauzelor contractuale preformulate de către comercianţi.
5. Chiar şi în cazurile în care una sau ambele părţi ale contractului folosesc clauze contractuale standard se
vor aplica regulile generale privind încheierea contractului (vezi comentariul la art. 679 – 703). Aceasta presupune că clauzele
contractuale elaborate de una din părţile contractului vor deveni clauze contractuale dacă vor fi respectate următoarele condiţii:
(a) utilizatorul trebuie să aducă la cunoştinţa destinatarului ofertei toate clauzele viitorului contract, inclusiv clauzele
contractuale standard iar destinatarul oferte să accepte oferta, inclusiv clauzele contractuale standard. Modul în care se face
referinţă la clauzele contractuale standard poate fi foarte divers. De regulă aceasta se face prin prezentarea unui text în care sînt
incorporate toate clauzele contractuale standard. Însă poate fi folosită şi oricare altă modalitate de prezentarea a clauzelor
contractuale standard, care asigură posibilitatea celeilalte părţi de a lua cunoştinţă de conţinutul acestor clauze. Spre exemplu
afişarea acestora la sediul utilizatorului, în parcări, la oficiul de prestare a serviciilor de telecomunicaţii. Utilizatorul este obligat
să menţioneze faptul folosirii clauzelor contractuale standard (cu excepţia situaţiei în care aceasta nu este posibil datorită
circumstanţelor cazului) şi modul în care cealaltă parte poate să i-a cunoştinţă de aceste clauze. La prezentarea clauzelor
contractuale standard utilizatorul este obligat să ţină cont de eventualul handicap al celeilalte părţi (spre exemplu
analfabetismul) şi să prezinte clauzele contractuale standard în aşa mod încît cealaltă partea să aibă posibilitate reală de a lua
cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard; (b) cealaltă parte trebuie să accepte clauzele contractuale propuse de
utilizator. Nu este necesar ca acceptarea clauzelor contractuale standard să se facă în mod expres. Aceste clauze contractuale
pot fi acceptate şi în mod tacit. Din contra în cazul în care partea care a fost notificată despre clauzele contractuale standard
folosite de către cealaltă parte va dori să evite introducerea acestor clauze în contract ea va trebui în mod expres să-şi manifeste
voinţa de a exclude folosirea acestor clauze. Deci în cazul în care utilizatorul a notificat cealaltă parte despre folosirea clauzelor
contractuale standard şi a creat acestei părţi posibilitatea de a lua cunoştinţă de aceste clauze manifestarea consimţămîntului
acesteia de a încheia contractul presupune acceptarea şi a clauzelor contractuale standard. Pentru acceptarea clauzelor
contractual standard nu este relevant nici faptul dacă cealaltă parte a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale
generale. Faptul că nu a luat cunoştinţă de aceste clauze nu afectează valabilitatea lor. Aceasta însă nu-l împiedică să
beneficieze de măsurile de protecţie prevăzute de art. 715, 716, 718 şi 719 sau de alte măsuri de protecţie prevăzute de lege.
6. Depinde de circumstanţele fiecărui caz în parte dacă ambele părţi trebuie să se refere la clauzele
contractuale standard expres sau incorporarea acestor clauze în contract poate fi implicită. Spre exemplu dacă clauzele
contractuale standard sînt incluse în documentul care reprezintă contractul acestea de regulă for fi obligatorii în baza semnăturii
dacă sînt incluse deasupra semnăturii şi nu pe cealaltă parte a documentului. Pe de altă parte clauzele contractule standard
incluse într-un document separat vor fi obligatorii numai dacă partea care le foloseşte le va menţiona în mod expres şi va crea
celeilalte părţi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard. Incorporarea implicită a clauzelor
contractuale standard în contract poate fi admisă în cazul în care aceasta rezultă din uzanţe sau din practica stabilită între părţi.
7. În unele cazuri nu este posibilă menţionarea expresă a faptului folosiri clauzelor contractuale standard sau
asigurarea pentru cealaltă parte a condiţiilor pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acestora. Spre exemplu în cazul folosirii
serviciilor de telecomunicaţie, poştă, transport de pasageri şi altele. În aceste cazuri legiuitorul poate stabile anumite condiţii în
care clauzelor contractuale standard folosite de prestatorii unor asemenea servicii să devină clauze contractuale chiar dacă nu s-
au respectat condiţiile stipulate de art. 712 alin. (3). Dac şi în acest caz este necesar ca aceste condiţii să fie acceptate de către
cealaltă parte. Va acţiona şi în aceste caz prezumţia că clauzele contractuale standard au fost acceptate de către cealaltă parte
dacă nu se va dovedi contaraiul.
8. În conformitate cu prevederile alin. (5) părţile pot prevedea anticipat pentru anumite tipuri de contracte
(spre exemplu contractul de furnizare a materiei prime sau contractul privind prestarea serviciilor de transport) aplicarea
anumitor clauze contractuale standard cu condiţia respectării prevederilor alin. (3). Adică înainte de negocierea unor contracte
concrete părţile pot stabili din timp că în viitor faţă de anumite tipuri de contracte se vor aplica anumite clauze contractuale
standard care erau elaborate la momentul încheierii acordului respectiv sau urmează să fie elaborate ulterior. Clauzele
contractuale standard menţionate în acest acord anticipat vor deveni clauze ale contractelor încheiate ulterior cu condiţia că: (a)
clauzele contractuale standard au fost puse la dispoziţia celeilalte părţi; (b) celeilalte părţi i s-a creat posibilitatea de a lua
cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard.
9. Nu trebuie confundate clauzele contractuale standard cu clauzele contractuale care se conţin în diferite acte
normative. În ultimul caz clauzele contractuale sînt elaborate de legiuitor şi sînt obligatorii pentru părţile contractului chiar dacă
acestea nu au ştiut despre existenţa lor la momentul încheierii contractului.
10. Normele cu privire la clauzele contractuale standard sînt norme imperative şi părţile nu pot deroga de la
prevederile legale. Aceste norme se vor aplica şi în cazul în care părţile sau utilizatorul vor folosi diferite manipulaţii pentru a
evita aplicarea acestor dispoziţii.

Articolul 713. Includerea clauzelor contractuale standard în cazuri deosebite

Chiar şi fără respectarea condiţiilor prevăzute la art.712 alin.(3), se consideră incluse în contract clauzele contractuale
standard stabilite de lege pentru anumite tipuri de contracte.

Această normă de fapt este o repetare a dispoziţiei care se conţine deja în art. 712 alin. (4). Folosirea sintagmei „clauze
contractuale standard stabilite de lege” este inoportună deoarece din definiţia menţionată la art. 712 alin. (1) rezultă că clauzele
contractuale standard sînt elaborate de către una din părţile contractuale sau de către alte persoane la cererea uneia dintre părţi.

Articolul 714. Prioritatea clauzelor contractuale negociate

Clauzele contractuale negociate au prioritate faţă de clauzele contractuale standard.

1. În cazul în care unele dintre clauzele contractului au fost preformulate de una dinte părţi iar altele au fost
negociate de părţi în cazul în care vor exist contradicţii între aceste clauze contractuale prioritate vor avea clauzele contractuale
negociate. Clauzele contractuale negociate vor avea prioritate faţă de clauzele contractuale standard indiferent de momentul în
care au devenit clauze contractuale (pînă la încheierea contractului sau după încheierea contractului) şi indiferent de forma lor
(cu condiţia că s-a respectat forma cerută pentru valabilitatea contractului şi a clauzelor acestuia).
2. Momentul cînd clauzele contractuale au devenit parte a contractului va fi totuşi relevant în cazurile în care
un contract scris prevede că înscrisul conţin toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile nu poate fi contestat sau completat
prin proba declaraţiilor sau acordurilor anterioare (vezi comentariul la art. 702). În acest caz clauzele contractuale standard
incluse în contractul scris vor avea prioritate chiar şi faţă de clauzele contractuale negociate anterior datei la care a fost întocmit
înscrisul. Dacă însă clauza privind faptul că înscrisul conţine toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile este o clauză
contractuală standard aceasta se va aplica numai cu privire la clauzele contractuale standard. Clauzele contractuale negociate
anterior întocmirii înscrisului vor avea prioritate faţă de clauzele contractuale standard stipulate în înscris.
3. Nu vor fi considerate clauze contractuale negociate acele clauze care sînt menţionate printre clauzele
contractuale standard şi referitor la care utilizatorul a dat explicaţii sau referitor la care cealaltă parte a expus modul în care le
înţelege, deoarece în acest caz părţile nu negociază clauzele contractului ci doar determină conţinutul clauzelor preformulate de
utilizator sau stabilesc alte circumstanţe care ţin de clauzele contractuale standard.
Articolul 715. Dispoziţiile surprinzătoare ale clauzelor contractuale standard

Dispoziţiile din clauzele contractuale standard care, în raport de împrejurări, în special în raport cu
aspectul sau aparenţa exterioară a contractului, sînt atît de neobişnuite încît partea care contractează nu trebuie să
presupună existenţa lor nu devin clauze în contract.

1. Clauzele contractuale preformulate de către una dintre părţile contractului nu vor deveni clauze
contractuale chiar şi cu condiţia că au fost respectate prevederile art. 712 alin. (3) sau alte condiţii prevăzute de lege, dacă în
raport de împrejurări acestea sînt atît de neobişnuite încît cealaltă parte nu ar fi trebuit să-şi dea seama că utilizatorul a inclus
aceste clauze printre clauzele contractuale standard. Scopul acestei norme este de a proteja cealaltă parte de includerea în
contract a unor clauze surprinzătoarea şi care-i lezează drepturile deoarece de regulă numărul clauzelor contractuale standard
este foarte mare şi cealaltă parte nu i-a cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale standard sau le studiază superficial.
2. Pentru stabilirea împrejurărilor în raport cu care se determină caracterul surprinzător al clauzelor
contractuale standard se va ţine cont de părţile şi de natura contractului, de circumstanţele în care a fost încheiat contractul, de
practica stabilită între părţi, de uzanţe şi de alte circumstanţe concrete ale cazului. Spre exemplu va fi surprinzătoare clauza din
contractul de vînzare-cumpărare privind păstrarea de către cumpărător a dreptului de folosinţă asupra bunului.
3. Cu excepţia clauzele contractuale standard surprinzătoare celelalte clauze contractuale standard vor deveni
clauze contractuale în măsura în care introducerea lor în contract nu era condiţionată de introducerea clauzelor contractuale
standard care nu au devenit clauze contractuale. Spre exemplu dacă clauza care prevedea dreptul de folosinţă nu a devenit
clauză contractuală nu vor deveni clauze contractuale nici clauzele care stabileau efectele nexecutării obligaţiei de a acorda
dreptul de folosinţă.

Articolul 716. Caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale standard inechitabile

(1) O clauză contractuală standard este lipsită de efect dacă prejudiciază disproporţionat, contrar
principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului. În acest sens, se iau în considerare conţinutul contractului,
împrejurările în care clauza este inserată în contract, interesele reciproce, alte împrejurări.
(2) Caracterul inechitabil al clauzelor contractuale standard se prezumă în caz de dubiu dacă o
prevedere:
a) nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale reglementărilor de la care derogă;
b) limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din natura contractului, de o manieră
care periclitează scopul contractului;
c) nu este clară.
(3) Aprecierea caracterului inechitabil al clauzelor contractuale standard nu trebuie să se refere la
determinarea obiectului contractului sau la proporţionalitatea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, şi nici la
bunurile sau serviciile furnizate, pe de altă parte, în măsura în care clauzele contractuale sînt formulate în mod clar şi
precis.

1. Conform acestei dispoziţii nu va produce efecte juridice (va fi nulă) acea clauză contractuală standard care
prin derogare de la principiul bunei-credinţe prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului. În acest articol este
stabilit încă un mecanism de protecţie a drepturilor celeilalte părţi de abuzurile părţii care foloseşte clauze contractuale
standard. Aici încă o dată se menţionează principiului exercitării drepturilor civile în conformitate cu principiul bunei credinţe
(vezi comentariul la art. 513).
2. Trebuie de menţionat că în acest articol se vorbeşte concomitent despre principiul bunei credinţe (alin. (1))
şi principiul echităţii (alin. (2) şi (3)). Aşa cum regula generală şi efectele nerespectării acesteia sînt stabilite în alin. (1) trebuie
de considerat că şi alin. (2) şi (3) care vin să completeze dispoziţiile alin. (1) vor trebui interpretate în sensul că se referă la
regulile cu privire la buna-credinţă.
3. În conformitate cu prevederile alin. (2) se va considera că o clauză contractuală standard prejudiciază
disproporţionat cealaltă parte a contractului în cazul în care:
1. nu este compatibilă cu principiile esenţiale ale reglementărilor de la care derogă. Această dispoziţie se
aplică în cazul în care o clauză contractuală generală derogă de la principiile esenţiale ale unei norme cu caracter dispozitiv.
Vor fi considerate principii esenţiale;
2. limitează drepturile şi obligaţiile esenţiale care rezultă din natura contractului ale celeilalte părţi în aşa
măsură încît apare riscul că nu va putea fi atins scopul contractului. Spre exemplu în contractul de vînzare-cumpărare
cumpărătorul stipulează un termen nerezonabil de lung în interiorul căruia urmează să fie achitat preţul fapt care apropie acest
contract de un contract de locaţiune.
3. conţinutul acestei clauze nu este clar sau nu poate fi înţeles.
4. În conformitate cu prevederile alineatului trei pentru a stabili faptul dacă clauzele contractuale standard
prejudiciază sau nu disproporţionat cealaltă parte a contractului nu poate fi supus analizei raportul dintre obiectul contractului
sau proporţionalitatea preţului pe de o parte şi bunurile sau serviciile furnizate pe de altă parte. Aceasta prevedere se aplică doar
în cazul în care clauzele contractuale sînt formulate în clar şi precis. Deci în cazul în care clauzele contractuale standard sînt
formulate clar şi precis chiar dacă va exista o disproporţie vădită între obiectul sau preţul contractului pe de o parte şi bunurile
sau serviciile prestate pe de altă parte aceste clauze vor fi valabile chiar dacă ele prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a
contractului.

Articolul 717. Efectele neincluderii sau nulităţii clauzelor contractuale standard

(1) În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a contractului ori sînt, total sau
parţial, nule, contractul este valabil în partea rămasă.
(2) În măsura în care clauzele contractului standard nu au devenit parte integrantă a contractului sau sînt nule,
conţinutul contractului se reglementează de prevederile legale.
(3) Contractul este nul dacă respectarea lui, chiar avîndu-se în vedere dispoziţiile alin.(2), ar constitui o rigoare
nerezonabilă pentru una din părţile contractante.

1. Scopul acestui articol este de a institui soluţii pentru cazul în care clauzele contractuale standard nu au fost
incluse în contract (spre exemplu nu s-au respectat condiţiile art. 712 alin. (3)) sau au fost incluse în contract cu încălcarea
regulilor stabilite, fapt ce a atras nulitatea acestor clauze contractuale standard. Deci în acest articol au fost stabilite soluţii
pentru două situaţii diferite: (a) cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze unui contract concret; (b) cazul
în care clauzele contractuale standard au devenit clauze contractuale dar aceste clauze sînt nule. Această distincţie este necesară
deoarece problema nulităţii clauzelor contractuale standard se pune numai în cazul în care acestea au devenit clauze
contractuale.
2. În conformitate cu alin. (1) nulitatea unor clauze contractuale standard nu afectează valabilitatea
contractului sau a celorlalte clauze contractuale standard. Această dispoziţie trebui totuşi interpretată prin prisma art. 220 alin.
(3). În conformitate cu această normă nulitatea unei clauze nu va atrage nulitatea contractului în cazul în care putem presupune
că părţile ar fi încheiat contractul chiar şi în lipsa clauzei declarate nule. Dacă nu puteam presupune că părţile ar fi încheiat
contractul în lipsa clauzelor care nu au devenit clauze ale contractului sau sînt nule contractul va fi nul în întregime. Un alt
temei de nulitatea a contractului în întregime este stipulat în alin. (3).
3. Nulitatea unei clauze standard atrage nulitatea şi altor clauze care sînt legate de clauza care este nulă logic
sau reieşind din scopul contractului chiar dacă aceste clauze nu sînt legate structural. Spre exemplu dacă va fi nulă clauza
standard care prevede un termen nerezonabil de mare pentru înaintarea pretenţiilor de către utilizator vor fi nule şi eventualele
clauze cu privire la prelungirea acestui termen.
4. În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule contractul va
fi valabil în rest. În locul clauzelor contractuale standard care nu au devenit clauze contractuale sau care sînt nule se vor aplica
dispoziţiile legale fie în mod nemijlocit fie prin analogie.
5. Dacă în rezultatul faptului că clauzele contractuale standard nu au fost incluse în contract sau aceste clauze
sînt nule pentru una din părţile contractului ar fi o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului, chiar şi ţinînd cont de faptul că
în locul clauzelor contractuale standard se aplică dispoziţiile legale, contractul va fi nul în întregime. Deci contractul va fi nul în
întregime în cazul în care se vor întruni cumulativ două condiţii: (a) pentru una din părţile contractului va fi o rigoare
nerezonabilă menţinerea contractului. Nulitatea contractului va surveni atît în cazul în care menţinerea contractului va fi
nerezonabilă atît pentru utilizator cît şi în cazul în care va fi nerezonabilă pentru cealaltă parte. Faptul dacă este sau nu o rigoare
nerezonabilă menţinerea contractului se determină în fiecare caz aparte reieşind din circumstanţele cazului şi ţinînd cont de
uzanţe şi de practicile stabilite între părţi. Trebuie de considerat că va fi o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului în cazul
în care în rezultatul faptului că clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule condiţiile
contractului sau schimbat în aşa măsura încît dacă partea ar fi ştiut despre modificarea condiţiilor nu ar mai fi încheiat
contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii; (b) rigoarea nerezonabilă este rezultatul neincluderii clauzelor contractuale
standard în contract sau a nulităţii acestora. Deci pentru stabilirea faptului dacă este nul contractul în întregime se va face o
analiză între situaţia în care s-ar fi aflat părţile în cazul în care clauzele contractuale standard ar fi devenit clauze contractuale
sau ar fi fost valabile şi situaţia în care se află părţile în situaţia în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze
contractuale sau sînt nule. În cazul în care se va ajunge la concluzia că este o rigoare nerezonabilă să cerem unei părţi
menţinerea contractului în condiţiile în care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule
contractul va fi nul în întregime. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este relevant faptul dacă este sau nu una dintre părţi este
vinovată de faptul că clauzele contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sînt nule.

Articolul 718. Interdicţia clauzelor contractuale standard cu posibilitate de evaluare

În cadrul clauzelor contractuale standard, este nulă îndeosebi:

a) clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul la termene nejustificat de lungi sau stabilite insuficient pentru
acceptarea sau refuzarea unei oferte ori pentru executarea unei obligaţii. Excepţie face clauza prin care utilizatorul îşi
rezervă dreptul de a executa obligaţia abia după expirarea termenului de revocare sau de restituire;
b) clauza prin care utilizatorul, prin derogare de la prevederile legale, îşi rezervă dreptul la prelungirea nejustificată a
termenului stabilit pentru o obligaţie pe care trebuie să o execute;
c) clauza privind dreptul utilizatorului de a se elibera de obligaţia sa fără un motiv obiectiv justificat şi nemenţionat în
contract. Această prevedere nu se aplică pentru obligaţiile cu executare succesivă;
d) clauza privind dreptul utilizatorului de a modifica prestaţia promisă ori de a se abate de la executarea ei dacă
modificarea sau abaterea nu se poate pretinde celeilalte părţi, ţinîndu-se cont de interesele utilizatorului;
e) clauza conform căreia o declaraţie a partenerului de contract al utilizatorului se consideră dată sau nedată atunci
cînd face sau omite să facă o acţiune, cu excepţia cazului în care partenerului de contract i se acordă un termen
corespunzător pentru a putea emite o declaraţie în mod expres şi utilizatorul se obligă să informeze, la începutul
termenului, expres partenerul de contract cu privire la înţelesul previzibil al comportamentului său;
f) clauza prin care o declaraţie de importanţă deosebită a utilizatorului se consideră intrată la cealaltă parte
contractantă;
g) clauza prin care, în cazul revocării contractului sau al rezoluţiunii contractului de către o parte, utilizatorul poate
cere o plată necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui lucru ori a unui drept sau pentru obligaţii
executate ori o compensare nejustificat de mare a cheltuielilor;
h) clauza prevăzută în calitate de excepţie la lit.c), conform căreia utilizatorul îşi poate rezerva dreptul de a se degreva
de obligaţia executării contractului în cazul indisponibilităţii prestaţiei, dacă utilizatorul nu se obligă să îl informeze
imediat pe partenerul de contract despre indisponibilitate şi să îi restituie contraprestaţiile.

1. În aceste articol sînt prevăzute clauze contractuale standard care pot fi declarate nule în dependenţă de
circumstanţele cazului. Aceste clauze folosesc astfel de noţiuni ca „insuficient de determinat”, „nejustificat de lungi”, „plată
necorespunzătoare” şi altele. Conţinutul acestor noţiuni va fi determinat de către instanţa de judecată în fiecare caz aparte. În
temeiurile prevăzute de acest articol clauzele contractuale standard vor fi nule numai dacă instanţa de judecată va constata că au
fost introduse cu încălcarea prevederilor prezentului articol.
2. În conformitate cu litera (a) vor fi declarate nule clauzele contractuale generale prin care utilizatorul a
prevede un termen nejustificat de lung sau stabilit insuficient pentru acceptarea ofertei sau pentru executarea unei obligaţii. Prin
termen nejustificat de lung se are în vedere termenul care în dependenţă de circumstanţele cazului, de uzanţe sau de practicile
stabilite între părţi va fi considerat mai lung decît termenul în care în mod normal ar fi fost necesar pentru acceptarea de către
utilizat a ofertei celeilalte părţi sau pentru executarea obligaţiei de către utilizator. Prin termen „stabilit insuficient” trebuie
înţeles acel termen care nu a fost prevăzut expres şi pentru care nu au fost stabilite criterii de determinare suficiente pentru a
determina termenul în care urma să fie acceptată oferta sau executată obligaţia. În baza acestor dispoziţii nu vor putea fi
declarate nule clauzele contractuale generale prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a executa obligaţia doar după expirarea
termenului de revocarea sau de restituire stabilit în favoarea consumatorului prin art. 749 şi 750.
3. Prin litera (b) sînt sancţionate cu nulitate clauzele contractuale generale prin care utilizatorul îşi rezervă,
prin derogare de la prevederile legale, dreptul la prelungirea nejustificată a termenului stabilit pentru o obligaţie pe care trebuie
s-o execute. Această dispoziţie se aplică situaţiilor în care debitorului i se acordă un termen suplimentar pentru executarea
obligaţiei în cazul în care nu a executat obligaţia (vezi comentariul la art. 709). Prin prelungire nejustificată trebuie de înţeles
situaţia în care utilizatorul îşi rezervă dreptul la un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei care depăşeşte termenul care
ar fi putut fi stabilit de către creditor în conformitate cu prevederile art. 709. Această dispoziţie se va aplica şi în cazul în care
utilizatorul a stabilit un mod inadecvat de determinare a termenului suplimentar în care să execute obligaţia.
4. La litera (c) este stipulată interdicţia pentru utilizator de a-şi rezerva prin contractul dreptul de rezoluţiune
în lipsa unor temeiuri justificate şi stipulate în contract. În conformitate cu această normă vor fi nule clauzele contractuale
standard prin care se stipulează dreptul de rezoluţiune al utilizatorului dacă acest drept nu este condiţionat de: (a) stabilirea unor
temeiuri care să justifice dreptul său de rezoluţiune. Dreptul de rezoluţiune este justificat în cazul în care cealaltă parte nu
execută în mod esenţial obligaţiile contractuale, în cazul în care datorită modificării împrejurărilor utilizatorul nu mai are nevoie
de obiectul contractului şi în alte circumstanţe în care poate fi justifică rezoluţiunea contractului de către utilizator; (b)
temeiurile de rezoluţiune să fie stipulate expres în contract. Nu este obligatorie stipularea în contract a temeiurilor de
rezoluţiune care sînt stipulate prin lege. Această interdicţia are drept scop realizare conceptului juridic conform căruia
contractul trebuie de regulă executat. Interdicţia privind stipularea dreptului de rezoluţiune nu se referă la clauza contractuală
standard prin care se stipulează dreptul de rezoluţiune nelimitat al utilizatorului în cazul în care această clauză este inclusă
întru-un contract cu executare succesivă (vezi comentariul la art. 666).
5. În conformitate cu litera (d) va fi nulă clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a modifica prestaţia
sau de a schimba condiţiile de executare a acesteia. Spre exemplu utilizatorul nu va putea stabili dreptul de a transmit un alt bun
în locul celui care este obiectul contractului, de a transmite preţul bunului în locul bunului sau de a achita preţul prin livrarea
unor bunuri. Nu trebui însă de confundat clauza prin care se stipulează dreptul de a modifica prestaţia cu clauza prin care se
instituie obligaţii alternative sau facultative sau dreptul de a alege prestaţia datorată (vezi comentariul la art. 550, 551 şi 555).
Clauza privind obligaţiile alternative şi facultative nu este supusă controlului privind corespunderea normei de la litera (d). Va
fi nulă şi clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a modifica spre exemplu locul de executare. Totuşi, clauza privind
dreptul utilizatorului de a modifica prestaţia sau de a schimba condiţiile de executare va fi valabilă în măsura în care ţinînt cont
de interesul utilizatorului această modificare este rezonabilă pentru cealaltă parte.
6. Tăcerea de regulă nu produce efecte juridice. Această regulă nu poate fi modificată în mod unilateral de
una din părţile contractului printr-o clauză generală. În acest sens litera (e) sancţiunea cu nulitatea clauza generală standard prin
care se stipulează că voinţa celeilalte părţi se consideră exprimată în cazul în care acesta săvîrşeşte o acţiune sau se abţine de la
savîrşirea acţiunii. Prin derogare de la regula generală o asemenea clauză contractuală standard va fi totuşi valabilă dacă: (a) a
fost stabilită o perioadă de timp rezonabilă în interiorul căruia cealaltă parte putea face o declaraţie expresă; (b) utilizatorul se
obligă să notifice cealaltă parte la începutul perioadei de timp stabilite pentru emiterea unei declaraţii exprese despre efectele
acţiunilor sau inacţiunilor celeilalte părţi. Utilizatorului îi revine sarcina de a demonstra că se întrunesc ambele condiţii.
7. În conformitate cu litera (f) va fi nulă clauza contractuală standard prin care va fi stipulat prezumţia că o
declaraţie a utilizatorului a ajuns la cealaltă parte a contractului. Această normă nu afectează valabilitatea clauzelor contractuale
standard prin care se stabileşte că anumite acţiuni sau inacţiuni ale acestuia urmează să fie interpretate într-un anumit mod.
8. La litera (g) este prevăzută nulitatea clauzei prin care utilizatorul prevede dreptul său de a cere în cazul
încetării contractului: (a) o plată necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui bun sau a unui drept sau pentru
prestaţia făcută; (b) o compensaţie nerezonabil de mare a cheltuielilor. Dacă plata sau compensaţia este sau nu nerezonabilă sau
necorespunzătoare se va determina în fiecare caz aparte ţinînd cont de dispoziţiile legale, de uzanţe, de practicile stabilite între
părţi şi de circumstanţele cazului. Aplicarea acestei dispoziţii nu depinde de faptul cine a avut iniţiativa de a înceta contractul
nici de modul în care a încetat contractul, prin acordul părţilor, prin declaraţia unei dintre părţi sau pe cale judiciară. Nu este
relevant pentru aplicarea acestei dispoziţii nici temeiul de încetare a contractului şi nici vinovăţia sau nevinovăţia părţilor.
9. Dacă utilizatorul îşi va rezerva, în conformitate cu regulile stabilite la litera (c), dreptul de rezoluţiune a
contractului în cazul în care obiectul prestaţie nu este disponibil această clauză contractuală standard va fi nulă dacă utilizatorul
nu se obligă: (a) să informeze imediat cealaltă parte a contractului despre imposibilitatea prestaţiei; (b) să restituie imediat
contraprestaţia celeilalte părţi.

Articolul 719. Interdicţia clauzelor contractuale standard fără posibilităţi de evaluare

În cadrul condiţiilor contractuale standard, fără a prejudicia dispoziţiile care exclud posibilitatea derogării de la
dispoziţiile legale în defavoarea consumatorului, este nulă:
a) clauza referitoare la creşterea preţului la bunurile sau serviciile care urmează să fie livrate sau prestate în termen de
4 luni de la încheierea contractului. Clauza aceasta nu se aplică la bunurile sau serviciile care se livrează sau se
prestează ca obligaţii succesive;
b) clauza prin care este exclus sau limitat dreptul, pe care îl are partenerul de contract al utilizatorului, de a refuza
executarea obligaţiei în conformitate cu art.705 sau prin care este exclus sau limitat un drept de retenţie al partenerului
de contract al utilizatorului, în măsura în care se bazează pe acelaşi raport contractual, în special dacă dreptul de
retenţie este făcut dependent de recunoaşterea unor vicii de către utilizator;
c) clauza prin care partenerului de contract al utilizatorului nu i se permite efectuarea compensării cu o creanţă
stabilită indubitabil şi scadentă;
d) clauza prin care utilizatorul este degrevat de obligaţia legală de a soma sau de a stabili partenerului său de contract
un termen pentru executarea obligaţiei;
e) clauza privind evaluarea globală a dreptului utilizatorului la despăgubiri pentru prejudicii sau la despăgubiri pentru
diminuarea valorii dacă în cazurile reglementate valoarea globală depăşeşte prejudiciile sau diminuarea valorii, care
erau de aşteptat în condiţii obişnuite, sau dacă partenerului său de contract nu i se permite să dovedească că nu s-a
produs nici un prejudiciu sau nici o diminuare a valorii ori că acestea sînt substanţial mai reduse decît valoarea globală;
f) clauza prin care utilizatorului i se promite plata unei penalităţi dacă obligaţia nu este executată sau este executată cu
întîrziere, dacă întîrzie plata sau dacă partenerul lui de contract reziliază contractul;
g) clauza prin care se exclude răspunderea în cazul vătămării integrităţii corporale, al altei vătămări a sănătăţii şi al
vinovăţiei grave;
h) clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei principale a utilizatorului:
- este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea contractului;
- este exclus sau limitat în contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de contract la despăgubiri în loc de prestaţie.
Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de transport şi condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu
se dezavantajează pasagerul;
i) clauza prin care în contractele de livrare a noilor bunuri şi de antrepriză:
- în cazul viciului unui bun, sînt excluse, în întregime sau în ceea ce priveşte unele componente ale bunului, drepturile
faţă de utilizator, sînt limitate drepturile la revendicare faţă de terţi sau exercitarea drepturilor este făcută dependentă
de chemarea anterioară în instanţă a terţilor;
- drepturile faţă de utilizator sînt limitate doar la un drept în cazul neexecutării totale sau parţiale, dacă partenerului de
contract nu i se garantează în mod expres dreptul de a cere reducerea plăţii sau de a rezilia contractul în cazul unei
remedieri nereuşite (dacă o altă lucrare decît cea de construcţie constituie obiectul răspunderii pentru viciu);
- este exclusă sau limitată obligaţia utilizatorului de a suporta cheltuielile de remediere, îndeosebi costurile
transportului, drumului, lucrului şi materialului;
- utilizatorul condiţionează remedierea de plata în avans a întregii sume sau a unei părţi substanţiale, nejustificat de
mari în condiţiile existenţei viciului;
- utilizatorul stabileşte partenerului său de contract un termen de excludere în ceea ce priveşte notificarea despre viciile
ascunse ale bunului şi termenul este mai scurt decît cel admis conform următoarei liniuţe;
- termenul de prescripţie este redus la mai puţin de un an pentru drepturi rezultînd dintr-un viciu al bunului ori sînt
reduse termenele de prescripţie de la art.269, ori se stabilesc termene mai scurte decît cele menţionate pentru drepturile
la reziliere fără reducerea termenului;
j) clauza, în cazul unui raport contractual ce are ca obiect livrarea periodică de bunuri sau prestarea periodică de
servicii de către utilizator, prin care:
- partenerul de contract al utilizatorului este obligat pentru o perioadă mai mare de 2 ani;
- contractul se prelungeşte în mod tacit pe un termen mai mare de un an;
- se stabileşte pentru partenerul de contract al utilizatorului un termen de reziliere mai mare de 3 luni, înainte de
expirarea contractului.
Prevederile prezentei litere nu se aplică în cazul contractelor de livrare a bunurilor cumpărate, de asigurare şi nici în
cazul contractelor dintre titularii drepturilor de autor şi societăţile comerciale utilizatoare;
k) clauza din contractele de vînzare-cumpărare, de prestări servicii sau de antrepriză, prin care un terţ se subrogă sau
se poate subroga în drepturile şi obligaţiile contractuale ale utilizatorului, cu excepţia situaţiei în care prevederea:
- conţine numele terţului;
- stipulează dreptul partenerului său de contract la rezilierea contractului;
l) clauza prin care utilizatorul impune reprezentantului care încheie contractul pentru partenerul de contract:
- răspundere proprie sau obligaţie de garantare fără să existe o declaraţie expresă şi autonomă în acest sens;
- răspundere care, în cazul reprezentării fără împuternicire, depăşeşte cadrul stabilit la art.250;
m) clauza prin care utilizatorul modifică obligaţia producerii de dovezi în defavoarea partenerului său de contract,
îndeosebi atunci cînd utilizatorul:
- atribuie partenerului obligaţia de a produce dovezi care ţin de răspunderea sa;
- lasă partenerul să confirme anumite fapte. Această prevedere nu se aplică pentru confirmări de primire semnate
separat sau semnate prin înregistrare electronică;
n) clauza prin care notificarea utilizatorului sau a terţului, precum şi declaraţiile faţă de utilizator sau terţ, sînt
condiţionate de o formă mai strictă decît cea scrisă sau sînt dependente de condiţii speciale de acces.

1. În art. 719 sînt prevăzute cazuri în care clauzele contractuale standard sînt nule fără a fi necesară o
interpretare de către instanţele de judecată.
2. În conformitate cu prevederile de la litera (a) va fi nulă clauza contractuală standard prin care utilizatorul
îşi rezervă dreptul de a majora preţul la bunurile sau serviciile care urmează să fie livrate sau prestate în termen de patru luni
din momentul încheierii contractului. Termenul de patru luni se calculează din momentul în care contractul se consideră
încheiat, adică din momentul în care acceptul a ajuns la ofertant (vezi comentariul la art. 699). Clauza privind dreptul de
modificare a preţului de către utilizator în interiorul termenului de patru luni va fi nulă indiferent de faptul dacă utilizatorul a
ştiut sau nu despre existenţa unor circumstanţe care atrag majorarea preţului. Aceasta însă nu-l lipseşte pe utilizator de dreptul
de a cere adaptarea contractului sau rezoluţiunea acestuia în cazul modificării esenţiale a circumstanţelor existente la momentul
încheierii contractului (vezi comentariul la art. 623).
3. În cazul în care bunurile sau serviciile se livrează sau prestează în baza unui contract cu executare
succesivă (vezi comentariul la art. 666) prevederile de la litera (a) nu se aplică. În aceste cazuri se vor aplica regulile cu privire
la modificare preţurilor stabilite pentru contractele respective. Spre exemplu în contractul de locaţiune chiria poate fi modificat
cel mai des odată pe an (vezi comentariul la art. 887).
4. În conformitate cu prevederile de la litera (b) va fi nulă clauza contractuală standard prin care: (a) este
exclus sau limitat dreptul celeilalte părţi a contractului sinalagmatic de a refuza, în cazul în care nu este obligată să execute
prima, executarea obligaţiei în conformitate cu prevederile art. 705 în cazul în care utilizatorul nu-şi execută propria obligaţia.
Se va considera că dreptul celeilalte părţi de a refuza executarea obligaţiei este limitat în cazul în care se stabileşte un termen în
care poate fi refuzată obligaţia, se condiţionează exercitarea acestui drept de recunoaşterea de către utilizator a existenţei
condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului precum şi instituirea oricăror altor condiţii suplimentare în raport cu cele
stabilite de legislaţie. Nu se consideră limitare a dreptului de a suspenda executare obligaţiei instituirea unor condiţii care nu au
scopul de a limita exercitarea acestui drept ci doar determină procedura de exercitare. Spre exemplu stipularea modului în care
urmează să fie notificat utilizatorul despre exercitarea acestui drept; (b) este exclus sau limitat dreptul de retenţie al celeilalte
părţi a contractului. Această dispoziţie sancţionează cu nulitatea clauza contractuală standard care exclude sau limitează dreptul
de retenţie născut în baza contractului care conţine clauza contractuală standard. În cazul în care dreptul de retenţie a apărut în
baza altui raport juridic valabilitatea clauzei contractuale standard prin care se exclude dreptul de retenţie nu va fi afectată de
prevederile de la litera (b). Clauza contractuală standard va fi nul în cazul în care condiţionează exercitarea dreptului de retenţie
de recunoaşterea existenţei sau a gravităţii viciilor de către utilizator sau instituie alte condiţii care afectează exercitarea
dreptului de retenţie.
5. În conformitate cu prevederile de la litera (c) va fi nulă clauza contractuală standard prin care este exclus
dreptul de compensaţie al celeilalte părţi în cazul în care: (a) creanţele sînt scadente. Pentru aplicarea acestei dispoziţii vor fi
considerate scadente şi acele creanţe a căror executare poate fi cerută înainte de scadenţe sau referitor la care se permite
compensarea anterior scadenţei (spre exemplu părţile au prevăzut posibilitatea compensaţiei anterior scadenţei); (b) creanţele
sînt stabilite indubitabil. Prin creanţe stabilite indubitabil trebuie de înţeles acele creanţe referitor la care poate fi cerută
executarea silită ( există o hotărîre judecătorească, o tranzacţie de împăcare, o hotîrîre a arbitrajului, etc.) precum şi creanţele a
căror existenţă şi întindere nu este contestată de către debitor.
6. Prin prevederea de la litera (b) este sancţionată cu nulitatea clauza contractuală standard prin care
utilizatorul va prevedea că cealaltă partea va fi în întîrziere cu executarea obligaţiei fără ca utilizatorul să facă o somaţie sau să
stabilească un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei de către cealaltă parte. În conformitate cu prevederile art. 709
debitorul este în întîrziere cu executarea obligaţiei numai după ce va fi pus în întîrziere de către creditor prin stabilirea unui
termen suplimentar pentru executarea obligaţiei sau prin somare, în cazul în care stabilirea unui termen nu este posibilă.
Această regulă este imperativă şi nu poate fi exclusă prin clauze contractuale standard.
7. Pentru cazul în care cealaltă parte a contractului nu va executa sau va executa în mod necorespunzător
obligaţiile contractuale sau pentru cazul în care cealaltă parte a contractului trebuie să plătească pentru diminuarea valorii unui
bun, părţile contractului pot evalua anticipat eventualul prejudiciu sau mărimea în care se va diminua valoarea bunului şi pot
stabili o sumă de bani fixă care va fi plătită de către debitor creditorului (sumă pauşală). Regulile cu privire la clauzele
contractuale standard nu exclud posibilitate includerii unei clauze contractuale standard prin care să se prevadă dreptul
utilizatorului de a cere o sumă pauşală în cazul în care cealaltă parte nu execută sau execută necorespunzător obligaţiile
contractuale sau pentru cazul în care valoarea unui bun s-a diminuat. Însă în conformitate cu prevederile de la litera (e) va fi
sancţionată cu nulitatea acea clauză contractuală standard care prevede plata de către cealaltă parte a unei sume pauşale dacă:
(a) suma stabilită pauşal depăşeşte prejudiciul sau reducerea valorii bunului care ar fi putut fi aşteptate în condiţii obişnuite.
Spre exemplu plata unei sume pauşale pentru diminuarea valorii bunului în rezultatul folosirii acestuia. În conformitate cu
această regulă valabilitatea sau nulitatea clauzei contractuale standard se va determina în dependenţă de condiţiile existente la
momentul încheierii contractului, deci în dependenţă de acel prejudiciu sau acea reducere a valorii bunului care putea fi
aşteptată la momentul încheierii contractului; sau dacă (b) nu este stabilit în mod expres dreptul celeilalte părţi de a dovedi că
prejudiciul sau reducerea valorii nu există sau că acestea sînt cu mult mai reduse decît suma stabilită pauşal. Pentru nulitatea
clauzei contractuale standard nu este necesar să fie întrunite ambele condiţii, este suficient să existe una dintre ele. În cazul în
care clauza contractuală standard privind dreptul utilizatorului de a cere o sumă pauşală este nulă utilizatorul nu este lipsit de
dreptul de a cere repararea prejudiciului sau plata pentru reducerea valorii bunului.
8. În conformitate cu litera (f) va fi nulă clauza contractuală standard prin care este stipulat dreptul
utilizatorului de a cere plata unei penalităţi în cazul în care cealaltă parte: (a) nu acceptă sau acceptă cu întîrziere executarea
propusă de către utilizator; (b) dacă cealaltă parte întîrzie să plătească la timp; (c) dacă cealaltă parte a declarat despre
rezoluţiunea contractului. Clauza contractuală standard va fi nulă indiferent de mărimea penalităţii.
9. În conformitate cu prevederile de la litera (g) vor fi sancţionate cu nulitatea clauzele contractuale generale
prin care a fost exclusă sau limitată răspunderea: (a) pentru vătămarea integrităţii corporale sau altei vătămări a sănătăţii. În
baza acestei dispoziţii vor fi nule toate clauzele standard care prevăd eliberarea de răspundere sau limitarea răspunderii
utilizatorului pentru prejudiciul cauzat prin moartea, vătămarea corporală sau a sănătăţii cauzate prin încălcarea neglijentă a
obligaţiilor de către utilizator sau încălcarea intenţionată sau neglijentă a obligaţiilor de către reprezentantul sau prepusul
utilizatorului; (b) în cazul vinovăţiei grave. În baza acestei dispoziţii va fi nulă clauza privind excluderea sau limitarea
răspunderii utilizatorului pentru prejudiciul cauzat prin neglijenţa gravă a utilizatorului sau prin intenţia sau neglijenţa gravă a
reprezentantului sau a prepusului utilizatorului. Prevederile de la litera (g) nu vor afecta clauza contractuală standard privind
excluderea sau limitarea răspunderii utilizatorului în cazul în care această limitare sau excludere a răspunderii va fi în
concordanţa cu regulile speciale privind limitarea sau răspunderea răspunderii cărăuşului.
h) clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei principale a utilizatorului:
- este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea contractului;
- este exclus sau limitat în contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de contract la despăgubiri în loc de prestaţie.
Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de transport şi condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se
dezavantajează pasagerul;

Articolul 720. Dispoziţii speciale cu privire la aplicarea normelor prezentului capitol

(1) Prevederile art.712 alin.(1) şi (2), precum şi prevederile art.718 şi 719, nu se aplică în cazul сlauzelor сontractuale
standard care se folosesc faţă de un întreprinzător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un patrimoniu cu
regim special de drept public.
(2) Prevederile art.716 alin.(1) şi (2) se aplică în cazurile stipulate în prezentul articol la alin.(1), în
măsura în care aceasta are ca urmare nulitatea prevederilor contractuale menţionate la art.718 şi 719. În acest caz, se
vor lua în considerare în modul corespunzător uzanţele din circuitul comercial.
 (3) Prevederile art.718 şi 719 nu se aplică contractelor a căror parte o constituie întreprinderile de
livrare a energiei electrice, a gazului, energiei termice la distanţă şi apei cu privire la aprovizionarea unor utilizatori
aparte cu energie electrică, gaz, energie termică şi apă din sistemul de distribuire, dacă condiţiile de livrare nu derogă în
defavoarea utilizatorilor de la condiţiile stipulate de organul de stat pentru reglementare în domeniul energiei electrice,
gazului, energiei termice şi apei. Această dispoziţie se aplică şi contractelor de preluare a apelor reziduale.
(4) În contractul dintre întreprinzător şi consumator, prevederile prezentului capitol se aplică
ţinîndu-se cont de următoarele condiţii:
a) clauzele contractuale standard se consideră ca fiind stabilite de întreprinzător dacă nu au fost introduse în contract
de către consumator;
b) art.715-719 se aplică la condiţiile contractuale reformulate şi atunci cînd acestea sînt determinate pentru folosinţă de
o singură dată, precum şi în măsura în care consumatorul nu a putut influenţa conţinutul prevederilor din cauza
reformulării lor;
c) la aprecierea defavorizării necorespunzătoare conform art.716 alin.(1) şi (2), se iau în considerare şi împrejurările
existente la încheierea contractului
(5) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică în cazul contractelor din domeniul dreptului muncii,
moştenirii, familiei şi societăţilor comerciale.

Capitolul V
CONTRACTUL IN FOLOSUL UNUI TERT

Articolul 721. Contractul în folosul unui terţ

(1) Părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci
terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în
folosul său.
(2) Nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să existe la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie
determinabil şi să existe la data executării contractului.
(3) Pînă la momentul informării de către beneficiar a stipulantului sau a promitentului despre acceptarea stipulaţiei,
aceasta poate fi revocată sau modificată de către stipulant. Succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de
revocare sau de modificare a stipulaţiei.

1. În conformitate cu principiul relativităţii efectelor contractului un contact produce efecte juridice doar
pentru persoanele care au participat fie direct fie prin reprezentant la încheierea contractului (vezi comentariul la art. 668). În
acest articol este stipulată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. Astfel în conformitate cu prevederile
alineatului (1) un contract încheiat între două persoane poate da naştere unui drept în patrimoniul unui terţ care nu a participat
nici direct nici prin reprezentant la încheierea contractului. Spre exemplu va fi un contract în favoarea unui terţ contractul de
asigurare în care beneficiar este un terţ şi nu asiguratul. Pentru valabilitatea stipulaţiei pentru altul legiuitorul nu cere existenţa
unui interes pentru stipulant de a stipula în favoarea beneficiarului.
2. Un contract va produce efecte pentru un terţ numai în cazul în care părţile contractului şi-au manifestat
voinţa ca terţul să dobîndească în patrimoniul său un drept în temeiul acestui contract. Dacă însă se prevede doar că executarea
să fie făcută către un terţi fără a existenţa intenţia de a acorda terţului dreptul de a cere executarea nu vom fi în prezenţa
contractului în folosul unui terţ. Astfel în cazul în care o parte a unui contract se obligă faţă de cealaltă parte să plătească o
datorie pe care ultimul o are faţă de un terţ fără ca părţile să urmărească naşterea unui drept în patrimoniul terţului, nu vom fi în
prezenţa unui contract în folosul unui terţ şi deci terţul nu va putea cere plata datoriei către sine. Nu este obligatoriu o menţiune
expresă cu privire la stipulaţia în folosul terţului. Această voinţă poate fi implicită şi va fi determinată în fiecare caz aparte
reieşind in voinţa comună a stipulantului şi a promitentului.
3. Contractul în folosul terţului este un contract bilateral pentru că parte a contractului rămîn doar stipulantul
şi promitentul. Beneficiarul nu devine parte a contractului şi deci nu dobîndeşte în temeiul contractului decît dreptul de a cere
executarea de către promitent a obligaţiei în folosul său. Celelalte drepturi, inclusiv dreptul de a modifica sau rezolvi contractul
rămîn al stipulantului. Totuşi contractul în folosul unui terţ generează treii categorii de raporturi juridice: (a) între stipulant şi
promitent. Raporturile dintre stipulant şi primitent sînt raporturi contractuale care vor fi reglementate de regulile cu privire la
contractul încheiat de aceştia ţinînd cont de faptul că promitentul trebuie să execute una sau mai multe prestaţii către un terţ fără
însă a exclude posibilitaea ca promitentul să execute alte prestaţii şi faţă de stipulant. Spre exemplu în cazul în care se încheie
un contract de vînzare-cumpărare prin care vînzătorul se obligă să predea bunul unui terţ relaţiile dintre promitent şi stipulant
vor fi guvernate de normele cu privire la vînzare-cumpărare iar în partea ce ţine de stipulaţia pentru terţul beneficiar se vor
aplica regulile cu privire la contractul în folosul unui terţ. Dacă între stipulant şi promitent a fost încheiat un contract
sinalagmatic neexecutarea de către promitent a obligaţiei faţă de beneficiar dă dreptul stipulantului de a invoca excepţia de
neexecutare ori de a cere rezoluţiuenea sau, după caz, rezilierea contractului; (b) între stipulant şi terţul beneficiar. Contractul în
folosul unui terţ nu dă naştere unor raporturi juridice dintre stipulant şi terţul beneficiar. Natura raporturilor dintre stipulant şi
beneficiar va putea fi determinată numai după stabilirea scopului urmărit de stipulant la încheierea contractului în folosul
terţului. Astfel stipulantul putea urmări scopul de acorda un împrumut beneficiarului sau de a stinge o datoria pe care o avea
faţă de beneficiar. În dependentă de natura raporturilor juridice existente între beneficiar şi stipulant se fa determina regimul
juridice aplicabil acestor raporturi; (c) între promitent şi terţul beneficiar. Beneficiarul dobîndeşte din momentul încheierii
contractului dintre stipulant şi promitent dreptul creat în favoarea sa fără a fi necesară acceptarea de către beneficiar a acestui
drept. Deoarece dreptul se naşte direct în patrimoniul beneficiarului acesta poate introduce acţiunile pe care le-ar fi putut
introduce stipulantul pentru a obţinea executarea obligaţiei care incumbă promitentului iar în cazul în care nu se execută
obligaţia beneficiarul poate cere plata daunelor-interese. Beneficiarul nu va putea însă cere rezoluţiunea sau rezilierea ori
modificarea contractului deoarece el nu este parte a contractului.
4. Prin promitent se are în vedere acea parte a contractului în folosul unui terţ care s-a obligat să efectueze o
prestaţie nu faţă de cealaltă parte a contractului ci faţă de o persoană care nu a participat la încheierea contractului nici personal
nici prin reprezentant. Prin stipulant se are în vedere persoana care a inclus în contract obligaţia celeilalte părţi de a efectua o
prestaţie faţă de un terţ. Prin beneficiar se are în vedere acea persoană care a dobîndit un drept propriu în temeiul unui contract
la încheierea căruia nu a participat nici personal nici prin reprezentant.
5. Pentru valabilitatea stipulaţiei în favoare unui terţ nu este obligatorie indicare expresă în contract a
beneficiarului. Va fi necesară însă includerea în contract a unor indicii în conformitate cu care va fi determinat beneficiarul. În
cazul în care în contract nu va fi indicat nici beneficiarul nici criteriile în dependenţa de care să fie determinat beneficiarul
stipulaţia va fi totuşi valabilă în cazul în care stipulantul poate cere executarea în favoarea sa. Dreptul stipulantului de a cere
executarea în favoare sa v-a fi determinată în conformitate cu prevederile Art. 723.
6. În cazul contractului în folosul unui terţ foarte important este să determinăm momentul din care dreptul
intră în patrimoniul terţului beneficiar. Conform regulii generale dreptul beneficiarului apare din momentul încheierii
contractului deoarece terţul este titular al dreptului chir din momentul în care acesta se naşte. Însă în cazurile în care
beneficiarul nu este determinat în contract nu putem folosi regula generală, deoarece dreptul nu poate aparţine unei persoane
care nu este determinată. În acest caz dreptul va intra în patrimoniul terţului din momentul în care a putut fi determinat, dar
acest drept va retroactiva şi va fi considerat că a fost în patrimoniul beneficiarului din momentul încheierii contractului.
7. Terţul beneficiar dobîndeşte dreptul direct în patrimoniul său. El va cere de la promitent executarea
obligaţiei pe care ultimul o datorează direct terţului şi nu stipulantului. Dobîndirea de către beneficiar a dreptului direct în
patrimoniul său î-i va permite acestuia să evite concurenţa cu creditorii stipulantului sau pretenţiile moştenitorilor stipulantului,
deoarece dreptul nu a aparţinut patrimoniului stipulantului.
8. Alin. (2) prevede că beneficiarul trebuie să fie determinabil şi să existe la data executării. De aici rezultă că
poate fi determinată în calitate de beneficiar şi o persoană care nu există la momentul stipulaţiei cu condiţia că aceasta va exista
la data executării. Trebuie considerat că beneficiarul este determinabil în cazul în care în contract au fost incluse suficiente
indicii care permit identificarea beneficiarului. Spre exemplu a fost stipulat că beneficiar al obligaţiei privind transmiterea unui
instrument muzical va fi copilul care primul va absolvi conservatorul. Beneficiarul se consideră că există la data executării în
cazul în care s-a născut (s-a constituit) pînă la acel moment şi nu şi-a încetat existenţa (prin deces, lichidare, reorganizare) la
data executării. De menţionat că beneficiarul trebuie să existe la data la care urma să aibă loc executarea şi nu la data la care
executarea va avea loc de fapt. În cazul în care la data executării terţul nu este determinabil sau nu există, contractul în folosul
terţului nu va produce efecte faţă de beneficiar. Dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său se va determina în
conformitate cu prevederile Art. 723. Dacă, însă, beneficiarul a încetat să existe după data executării dreptul său se transmite
succesorilor cu excepţia cazului în care era destinată personal beneficiarului. De menţionat că pentru ca beneficiarul să fie
considerat că există este necesar ca la momentul executării acesta să întrunească toate calităţile cerute pentru a fi beneficiar.
9. Pînă la momentul în care beneficiarul a notificat fie stipulantul fie promitentul despre voinţa de a accepta
stipulaţia făcută în favoarea sa stipulaţia poate fi modificată sau revocată de către stipulant dacă stipulantul nu a renunţat expres
sau implicit la acest drept.
10. . Dreptul de modificare sau revocare a stipulaţiei poate fi exercitat de către stipulat doar pînă în momentul
în care beneficiarul a acceptat stipulaţia şi a notificat despre acest fapt fie stipulantu fie beneficiarul. Legislaţia nu prevede
obligativitatea ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor formalităţi însă beneficiarul trebuie să aleagă modul de
notificare ţinînd cont de faptul că în caz de litigiu lui î-i revine sarcina de a demonstra faptul că a notificat fie stipulantul fie
promitentul. Nu va putea fi stabilită obligativitatea ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor formalităţi nici în
contract deoarece beneficiarul nu este parte a contractului şi deci pentru el nu pot fi stabilite obligaţii prin contractul la care nu
este parte.
11. Pentru modificarea sau revocarea stipulaţiei de către stipulant nu este necesar acordul promitentului
deoarece nu se modifică obligaţiile promitentului ci doar subiectul căruia trebuie să fie executată obligaţia. Totuşi în cazul în
care schimbarea creditorului obligaţiei va atrage cheltuieli suplimentare acestea vor trebui să fie suportate fie de stipulant fie de
beneficiar.
12. Nu trebuie de confundat modificarea sau revocarea stipulaţiei în favoarea beneficiarului cu modificarea
sau revocarea clauzei din care a apărut obligaţia promitentului. Spre exemplu în cazul în care cumpărătorul s-a obligat faţă de
vînzător să achite preţul unui terţ vînzătorul (stipulant) are dreptul de a revoca stipulaţia în favoarea terţului însă această
revocare sau modificare nu va afecta obligaţia cumpărătorului (promitent) privind plata preţului dar această obligaţie va trebui
să fie executată stipulantului şi nu beneficiarului.

Articolul 722. Solicitarea executării

Executarea contractului încheiat în favoarea terţului poate fi cerută atît de stipulant, cît şi de beneficiar în măsura în
care legea sau contractul nu dispune altfel şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei.

1. Scopul acestui articol este de a stabili cercul persoanelor care au dreptul să ceară executarea obligaţiei
născută în temeiul contractului în favoarea unui terţ şi excepţiile de la această regulă. Prin dreptul de a cere executarea
obligaţiei în acest caz trebuie de înţeles dreptul de a cere promitentului săvîrşirea prestaţiei la care este ţinut iar în cazul în care
obligaţia nu este executată benevol de a intenta o acţiune în instanţa judecătorească. Acest articol nu stipulează în favoarea cui
trebuie să fie executată obligaţia.
2. În temeiul contractului în folosul unui terţ dreptul se naşte nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar care
este titularul acestui drept. Stipulantul nu este titularul dreptului. Totuşi dreptul de a cere executarea obligaţiei în acest caz î-l
are atît beneficiarul cît şi stipulantul, dacă altceva nu rezultă din lege, din contractul în favoarea unui terţ sau din natura
prestaţiei. Beneficiarul are dreptul să ceară executarea deoarece este creditorul obligaţiei promitentului. Stipulantul are dreptul
să ceară executarea obligaţiei de către promitent deoarece el este parte a contractului din care s-a născut obligaţia şi fiecare
parte a contractului poate cere executarea obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte a contractului.
3. Atît beneficiarul cît şi stipulantul vor putea cere promitentului să execute obligaţia doar în favoarea
beneficiarului, deoarece numai beneficiarul este creditorul obligaţiei. O excepţie de la această regulă este stipulată în art. 723
unde este prevăzut dreptul stipulantului de a cere executarea în favoare sa.
4. În cazul în care prin neexecutare s-ar cauza un prejudiciu stipulantului acesta are dreptul să ceară de la
promitent repararea prejudiciului dacă va dovedi producerea în patrimoniul său a unui prejudiciu, chiar dacă nu avea dreptul să
ceară executarea în folosul său

Articolul 723. Executarea în favoarea stipulantului

În cazul revocării stipulaţiei, al refuzului beneficiarului la dreptul conferit de stipulaţie, precum şi în cazul în care
stipulaţia în favoarea terţului nu are efecte faţă de beneficiar, stipulantul poate cere executarea prestaţiei faţă de sine
dacă din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.

1. Datorită faptului că în temeiul contractului în folosul unui terţ dreptul născut din contract intră în
patrimoniul beneficiarului stipulantul poate cere executarea doar în favoarea beneficiarului. Prin derogarea de la această regulă
stipulantul va putea cere executarea în favoarea sa în cazul în care: (a) stipulaţia a fost revocată. Conform prevederilor art. 721
alin. (3) stipulaţia poate fi revocată doar pînă în momentul în care a fost acceptată de către beneficiar; (b) beneficiarul a refuzat
la dreptul conferit de stipulaţie. Renunţarea la dreptul conferit de stipulaţie poate fi expresă sau tacită. Contractul în favoarea
unui terţ poate prevedea un termen în interiorul căruia beneficiarul trebuie să accepte stipulaţia. La expirarea termenului se va
considera că beneficiarul a refuzat la dreptul conferit de stipulaţie dacă nu a declarat că acceptă acest drept; (c) stipulaţia nu are
efecte faţă de beneficiar. Se consideră că stipulaţia nu produce efecte faţă de beneficiar în orice caz în care nu se întrunesc
condiţiile prevăzute de lege sau contract pentru naşterea dreptului în patrimoniul terţului beneficiar. Spre exemplu beneficiarul
nu întruneşte condiţiile necesare pentru a dobîndi calitatea de beneficiar sau era decedat (lichidat) la data încheierii contractului.
2. Nu există nici o normă care ar exclude expres sau implicit posibilitatea stabilirii în contractul în folosul
unui terţi dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său şi în alte cazuri decît cele stipulate în acest articol.
3. Dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său este exclusă în cazul în care în contract a fost
inclusă o clauză cu privire la excluderea acestui drept şi în cazul în care din natura obligaţiei rezultă că prestaţia putea sau
trebuia fi executată numai faţă de beneficiar.

Articolul 724. Excepţiile opozabile beneficiarului

Promitentul poate opune beneficiarului excepţiile fondate pe contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul, dar
nu şi excepţiile fondate pe alte raporturi dintre promitent şi stipulant.

1. Scopul articolului este de a determina care dintre excepţiile pe care promitentul le putea opune stipulantului
pot fi opuse şi beneficiarului.
2. Promitentul poate să refuze executarea prestaţiei în favoarea beneficiarului invocînd excepţii care rezultă
din contractul în temeiul căruia s-a născut dreptul beneficiarului. Spre exemplu excepţia de neexecutare de către stipulant a
obligaţiilor asumate prin acest contract. Prin excepţii trebuie de înţeles obiecţiile promitentului prin care acesta urmăreşte
diminuarea sau excluderea prestaţiei pe care o datorează beneficiarului.
3. Prin această dispoziţie nu se exclude dreptul promitentului de a opune beneficiarului şi excepţiile fondate
pe alte raporturi juridice dintre promitent şi beneficiar. Aşa cum scopul acestuia articol este de a exclude posibilitatea pentru
promitent de a opune beneficiarului excepţiile fondate pe alte raporturi juridice dintre promitent şi stipulant..
4. Chiar şi în cazul în care cerere de executare în favoarea beneficiarului va fi făcută de către stipulant
promitentul poate ridica doar excepţiile care rezultă din contractul în temeiul căruia s-a născut dreptul beneficiarului. Prin
această normă nu se limiteză dreptul promitentului de a opune stipulantului şi excepţiile care au apărut în temeiul altor raporturi
dintre stipulant şi beneficiar în cazul în care stipulantul cere ca prestaţia să fie efectuată faţă de sine şi nu faţă de beneficiar
(vezi comentariul la art. 723).

Capitolul VI
INTERPRETAREA CONTRACTULUI

Articolul 725. Principiile interpretării contractului

(1) Contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-credinţe.

(2) Contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi.

1. Prin interpretarea contractului trebuie de înţeles operaţia logică prin intermediul căreia se determină
conţinutul contractului. Deci prin interpretarea contractului nu trebuie de înţeles nu numai determinarea conţinutului clauzelor
incluse de către părţi în contract ci şi determinarea efectelor pe care le-a produs contractul. Interpretarea contractului constă în
determinarea voinţei părţilor şi numai în lipsa acesteia se poate recurge la normele supletive sau la uzanţe.
2. În alin. (2) este stipulat principiul conform căruia la determinarea sensului termenilor incluşi în contract
prioritate se acordă intenţiei comune a părţilor. Deci termenilor folosiţi în contract poate să le fie dat un sens diferit atît de
sensul literal cît şi de sensul pe care o persoană rezonabilă l-ar fi atribuit termenilor în măsura în care aceasta a fost voinţa
comună a ambelor părţi a contractului la momentul încheierii acestuia. Importanţa practică a acestui principiu nu trebuie
supraestimată deoarece părţile foarte rar vor folosi termenii într-un sens diferit de sensul pe care î-l au de obicei. Plus la aceasta
trebuie de avut în vedere că partea care pretinde că părţile au atribuit un sens diferit termenilor, în caz de litigiu va avea mari
dificultăţi de a demonstra că cealaltă parte a avut intenţia pretinsă la momentul încheierii contractului.
3. Pentru determinarea faptului dacă părţile au avut o intenţie comună şi dacă da, atunci care a fost intenţia,
trebuie să se ţină cont de toate circumstanţele relevante ale cazului, cele mai importante dintre care sînt enumerate în art. 726.
4. Dacă se va stabile că una dintre părţi a avut intenţia ca contractul să aibă un anumit conţinut şi, la
momentul încheierii contractului cealaltă parte nu putea să nu ştie despre intenţia primei părţi, contractul trebuie să fie
interpretat în sensul pe care l-a avut în vedere prima parte.
5. În cazul în care intenţia comună nu va putea fi determinată termenilor contactului trebuie să le se atribuie
sensul pe care o persoană rezonabilă similară părţilor contractului (spre exemplu cu aceleaşi cunoştinţe lingvistice, abilităţi
tehnice sau experienţă) l-ar atribui termenilor în circumstanţe similare.

Articolul 726. Factorii care influenţează interpretarea contractului

La interpretarea contractului se va ţine cont de natura lui, de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea
care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de pînă la şi de după încheierea
contractului, precum şi de uzanţe.

1. În acest articol sînt enumerate anumite criterii pe care trebuie să le folosească instanţa judecătorească în
cazul în care nu a putut determina intenţia comună a părţilor în baza termenilor folosiţi de către părţi. Această listă nu este
exhaustivă şi instanţa va putea folosi şi alte criterii care în conformitate cu circumstanţele cazului vor fi considerate că reflectă
voinţa comună a părţilor. Spre exemplu instanţa va putea să ţină cont de negocierile preliminare dintre părţi, natura şi scopul
contractului, de practicile stabilite între părţi, de sensul acordat termenilor şi expresiilor în sfera de activitate respectivă şi
interpretările pe care clauzele similare le-au primit anterior. Trebuie de asemenea să se ţină cont şi de regulile cu privire la bună
credinţă şi echitate.
2. Comportamentul părţilor de pînă la încheierea contractului poate fi folosit pentru determinarea intenţiei
comune a părţilor chiar şi în cazul în care părţile au semnat un înscris în care au inserat o clauză de integralitate (vezi
comentariul la art. 702).
3. Uzanţele vor fi folosite pentru interpretarea voinţei părţilor numai în cazul în care uzanţele respective se
vor aplica raporturilor dintre părţi (vezi comentariul la Art. 4).

Articolul 727. Efectele nestipulate ale contractului

Contractul produce nu numai efecte stipulate de către părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din
lege, din uzanţe sau din principiul echităţii.

1. La încheierea contractului pentru părţi este aproape imposibil de a prevedea soluţii pentru orice problemă
ce ţine de contractul pe care î-l încheie. De aceia prin acest articol a fost prevăzut în mod expres că contractul mai produce şi
alte efecte decît cele pe care părţile le-au formulat în mod expres. În primul rînd aici este vorba de aşa numitele clauze obişnuite
ale contactului care se subînţeleg într-un contact fără a fi menţionate în mod expres. Dar pe lîngă clauzele obişnuite contractul
va produce şi alte efecte care rezultă, în dependenţă de natura contractului, din lege, uzanţe sau din principiul ehcităţii.
2. Această normă este însă o normă dispozitivă şi părţile pot deroga de la ea. Adică părţile pot insera în
contract o clauză prin care să prevadă că unele sau toate efectele care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii nu vor
surveni pentru contractul dintre ele. Nu trebuie de confundat excluderea efectelor care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul
echităţii cu includerea clauzei de integralitate (vezi comentariul la Art. 702). În ultimul caz nu vor putea fi considerate clauze
ale contractului orice înţelegeri anterioare dintre părţi dar contractul va produce totuşi şi alte efecte care rezultă, în dependenţă
de natura contractului, din lege, uzanţe sau principiul echităţii.

Articolul 728. Interpretarea coordonată a clauzelor

Clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contract.

1. Acest articole are scopul de a asigura interpretarea clauzelor unui contract reieşind din contextul în care sînt
plaste. Clauzele unui contract constituie un tot întreg şi de aceea ele nu pot fi examinate separat. Aceasta presupune că fiecărei
clauze trebuie să-i fie dat conţinutul ce rezultă din întregul contract.
2. De regulă între clauzele contractuale nu există o ierarhie. Deci fiecare clauză a contractului va avea aceeaşi
valoare pentru interpretarea celorlalte clauze ale contractului indiferent de ordinea în care sînt expuse. De la această regulă
există însă şi cîteva excepţia. Astfel prevederile cu privire la declaraţiile de intenţie din preambulul unui document poate să fie
sau nu relevante pentru interpretarea clauzelor prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile părţile. În al doilea rînd, clauzele
prin care se stabilesc reguli speciale vor prevala faţă de clauzele prin care se stabilesc reguli generale. În al treilea rînd, clauzele
negociate vor avea prioritate faţă de clauzele asupra cărora nu s-a negociat. În sfîrşit, părţile pot stabile în mod expres o ierarhie
între diferite părţi sau clauze ale contractului. Aceasta se întîmplă des în cazul în care clauzele contractului sînt expuse în
diferite documente cu privire la aspectele legale, economice sau tehnice ale contractului.

Articolul 729. Interpretarea clauzelor şi termenilor polisemantici

(1) Clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce
nici un efect.
(3) Termenii polisemantici se interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii contractului.

1. Înserînd anumite clauze în contract părţile urmăresc ca acestea să producă efecte juridice. De aceia în cazul
în care clauzelor contractului li se poate atribui atît un sens care ar produce efecte juridice cît şi un sens în care clauzele nu ar
produce efecte juridice instanţa este ţinută să atribuie clauzelor sensul în care acestea ar produce efecte juridice. Cu condiţia
însă că acest efect este în concordanţă cu întregul contact şi cu natura acestuia.
2. În cazul în care termenii folosiţi de către părţi au mai multe sensuri acestora trebuie să le se atribuie sensul
care corespunde cel mai mult naturii contractului.

Articolul 730. Clauzele contractului şi exemplul inserat pentru definirea acestora

Dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze, întinderea obligaţiei nu se
limitează la exemplul dat.

Uneori părţile includ în contract exemple pentru a asigura determinarea mai lejeră a conţinutului clauzelor contractului. În
cazul în care părţile nu şi-au manifestat expres intenţia comună de a limita conţinutul uneia sau mai multe clauze la exemplul
inserat în contract acest exemplu va putea fi folosit doar pentru interpretarea clauzelor respective. Întinderea obligaţiilor părţilor
se va determina în baza clauzei pentru a cărei lămurire a fost inserat exemplul.

Articolul 731. Limitarea interpretării clauzelor contractului

Clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricît de generali ar fi termenii folosiţi în el.

Prin acest articole se stabileşte in criteriu restrictiv de interpretare a contractului. Astfel conţinutul contractul contractului se va
determina pornind de la ceea ce părţile au intenţionat să includă în contract, chiar dacă termenii folosiţi de părţi ar permite
atribuirea unui conţinut mai larg contractului.
Articolul 732. Interpretarea contractului în folosul părţii defavorizate

(1) Neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat.
(2) În caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a
stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.

1. Clauzele contractuale standard (vezi comentariul la Art. 712) se interpretează în defavoarea părţii care
utilizează aceste clauze chiar dacă au fost formulate de către alte persoane. În cazul în care într-un contract unele dintre clauze
sînt clauze contractuale standard iar altele sînt clauze contractuale negociate regula din alineatul (1) va fi aplicată numai faţă de
clauzele contractuale standard. Clauzele contractuale negociate se vor interpreta în conformitate cu regulile din alineatul (2).
2. În cazul clauzelor contractuale standard stabilirea intenţiei comune a părţilor nu este totdeauna o soluţie
adecvată. Clauzele contractuale standard sînt destinate pentru a fi folosite în raporturile cu mai multe persoane. În acest context
dacă am determina în fiecare caz apare conţinutul acestor clauze ar putea rezulta un conţinut diferit. Este greu de imaginat că la
elaborarea clauzelor contractuale standard s-a intenţionat atribuirea unui conţinut diferit în fiecare caz aparte. Ori elaborarea
acestor clauze are scopul contrar. Plus la aceasta aceste clauze pot fi elaborate de alte persoane decînt partea contractului care le
utilizează. În acest caz este greu de vorbit despre stabilirea intenţiei părţii care le utilizează. Reieşind din acestea puteam afirma
că conţinutului clauzelor contractuale standard trebuie determinate în conformitate cu aşteptările rezonabile ale majorităţii celor
care folosesc sau cărora le sînt destinate clauzele contractuale standard şi nu în conformitate cu sensul pe care-l atribuie efectiv
părţile contractului într-un caz concret.
3. O parte a contractului trebuie să poarte răspundere pentru clauzele pe care le include în contract. Fie în
cazul în care le-a elaborat fie în alte cazuri (spre exemplu în cazul folosirii clauzelor contractuale standard). Această parte
trebuie să suporte riscul posibilelor neclarităţi a clauzelor formulate. Acesta este scopul alineatului (2) care prevede
interpretarea contractului în defavoarea celui care a formulat clauzele. Măsura în care se va aplica această regulă va depinde de
circumstanţele cazului. Pentru aceasta urmează să stabilim în ce măsură cealaltă parte a putut negocia clauzele formulate de
prima parte. Cu cît mai puţin au fost negociate clauzele între părţi cu atît este mai justificată interpretarea clauzei în contra părţii
care a formulat-o.
4. În cazul contractului de adeziune (vezi comentariul la Art. 666) toate clauzele contractuale trebuie
interpretate în favoarea părţii care aderă la contract. Această regulă se referă însă numai la clauzele care nu au fost formulate de
către aderent.
5. În cazul în care o parte a contractului este o persoană fizică care procură bunuri pentru necesităţile
personale, casnice sau familiale clauzele contractuale vor fi interpretate în favoarea acestei persoane, indiferent de faptul cine a
formulat clauzele contractuale.
6.

Capitolul VII
REZOLUŢIUNEA, REZILIEREA
ŞI REVOCAREA CONTRACTULUI
Secţiunea1
DISPOZIŢII COMUNE CU PRIVIRE LA REZOLUŢIUNEA,
REZILIEREA ŞI REVOCAREA CONTRACTULUI

Articolul 733. Temeiurile rezoluţiunii, rezilierii şi revocării

Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decît în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor.

1. Contractul valabil încheiat produce efecte juridice, adică dă naştere drepturilor şi obligaţiilor pentru părţile
acestui contract şi, în condiţiile legii, pentru terţi. Ulterior încheierii contractului însă pot interveni diferite circumstanţe în
rezultatul cărora una sau toate părţile contractului nu mai au interesul ca acesta să producă efecte juridice. De menţionat că
interesul de a înlătura efectele juridice ale contractului poate exista atît în cazul în care contractul nu a fost executat din vina
uneia dintre părţi cît şi în cazul în care nu se pune problema executării contractului sau nici una dintre părţile contractului nu
este vinovată pentru neexecutarea unor clauze din contract. În cazul cînd există interesul uneia sau a tuturor părţilor de a
elimina efectele produse de contract se pune problema dreptului părţilor de a desfiinţa contractul şi de a înlătura, în măsura în
care aceasta mai este posibil, efectele pe care le-a produs contractul respectiv atît pentru părţi cît şi pentru terţi.
2. Pentru a defini dreptul uneia sau a ambelor părţi de a desfiinţa contractul legiuitorul a folosit termenii de
rezoluţiune, reziliere şi revocare. Prin rezoluţiunea contractului se înţelege desfiinţarea retroactivă a contractelor cu executare
uno ictu (instantanee) în cazul în care una din părţi nu execută obligaţiile contractuale. Deci prin declaraţia de rezoluţiune
contractul încetează să producă efecte juridice chiar de la momentul încheierii contractului. Deşi produce efecte retroactiv ca şi
în cazul nulităţii rezoluţiunea se deosebeşte de nulitate în primul rînd prin faptul că temeiurile de rezoluţiune apar abia după
încheierea valabilă a contractului pe cînd temeiurile nulităţii existau la momentul încheierii contractului, fapt ce împiedică
contractul să producă efecte juridice. Prin reziliere trebuie de înţeles acea sancţiune juridică care intervine în cazul neexecutării
unui contract cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului pentru viitor. Aceasta înseamnă că prestaţiile
efectuate anterior de către părţi nu se restituie şi părţile sînt eliberate doar de obligaţia de a presta pe viitor. De menţionat că vor
fi aplicate regulile de la reziliere şi în cazul contractelor care după natura lor sînt contracte uno ictu, dacă obligaţiile
contractuale se execută în rate şi fiecare rată poate fi considerată o obligaţie separată. În acest caz dacă se execută
necorespunzător una din rate rezoluţiunea contractului va interveni numai în cazul în care partea care are dreptul de rezoluţiune
nu are nici un interes în prestaţiile anterioare. Spre exemplu în cazul contractului de furnizare a materiei prime cumpărătorul,
dacă a fost furnizată materie primă necalitativă, nu va putea desfiinţa contractul cu efect retroactiv decît în cazul în care va
demonstra că nu are nici un interes să folosească materia primă furnizată anterior. În caz contrar el va putea rezilia contractul în
partea ce ţine de materia primă necalitativă ş în partea ce ţine de materia primă care ar urma să fie furnizată pe viitor dar va fi
obligat să respecte contractul în partea ce se referă la prestaţiile care nu au fost executate pînă la momentul cînd s-a născut
dreptul de reziliere. Prin revocare trebuie să înţelegem de asemenea desfiinţarea unui contract în temeiul voinţei ambelor părţi
sau a uneia dintre părţi. Spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere care intervin în cazul în care nu este executată obligaţia
contractuală de către una dintre părţi, pentru revocare nu este necesar să fie invocată neexecutarea obligaţiilor contractuale. În
rezultatul revocării contractului aceasta încetează de a mai produce efecte juridice. Momentul de cînd încetează să producă
efecte juridice contractul revocat depinde de natura contractului. Astfel în cazul contractelor cu executare uno inctu revocarea
va desfiinţa contractul cu efect retroactiv (efecte similare rezoluţiunii) iar în cazul contractelor cu executare succesivă în
rezultatul revocării contractul va înceta să producă efecte pentru viitor (efecte similare rezilierii).
3. Trebuie însă de avut în vedere că în unele cazuri a folosit noţiunile de rezoluţiune, reziliere şi cu un alt sens
decît cel acceptat de majoritatea doctrinei (vezi spre exemplu comentariul la art. 844). În aceste condiţii va trebui ca efectele
desfiinţării contactului să fie determinate în dependenţă de natura contractului fără a ţine cont de termenii folosiţi de legiuitor.
4. În acest articol este stipulată regula generală potrivit căreia un contract poate fi desfiinţat în orice moment
prin acordul ambelor părţi. Posibilitatea părţilor de a desfiinţa contractul rezultă din principiul libertăţii contractului. Cine a
încheiat contractul trebuie să aibă şi dreptul şi de a-l modifica sau de a-l desfiinţa. Aceasta este conform adagiului – Eodem
modo quo oritur, eodem modo dissolvitur (Ce a fost creat prin acord poate fi desfiinţat prin acord).
5. Prin voinţa uneia dintre părţi contractul poate fi desfiinţat numai în temeiurile şi cu respectarea procedurii
stabilite de lege. Această soluţie se justifică pornind de la faptul că contractul este rezultatul de voinţă al ambelor părţi şi
conform regulii simetriei doar prin voinţa ambelor părţi pot fi aduse atingeri rezultatului voinţei comune. Doar în cazurile
prevăzute de lege una dintre părţi poate afecta în vre-un mod rezultatul voinţei comune.
6. Pentru desfiinţarea contractului nu are importanţă buna sau rea credinţa debitorului. Pentru aceasta este
suficient să se constate că debitorul nu şi-a executat obligaţia sau că există dreptul de a desfiinţa contractul în lipsa unei
neexecutări şi faptul că se întrunesc alte condiţii de care depinde dreptul creditorului de a desfiinţa contractul. Creditorul va
putea însă să-şi exercite dreptul de desfiinţare a contractului cu respectarea regulilor cu privire la bună credinţă (vezi
comentariul la art. 513), deoarece toate drepturile (deci şi cel cu privire la desfiinţarea contractului) trebuie să fie exercitate de
către titular cu bună credinţă. Deci în cazul în care creditorul va declara cu rea credinţă contractul desfiinţat declaraţia acestuia
nu va produce efecte juridice.
7. În cazul în care contractul se desfiinţează din cauza neexecutării de către una dintre părţi a obligaţiilor
contractuate desfiinţarea contractului poate fi făcută doar cu respectarea regulilor cu privire la punerea în întîrziere a debitorului
(vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710). Deci creditorul poate declara rezoluţiunea contractului doar în cazul în care va
notifica debitorul despre neexecutare şi va acorda acestuia un termen suplimentar. Creditorul are dreptul să cu excepţia
cazurilor în care debitorul se consideră în întîrziere de drept sau acordarea termenului suplimentar nu este obligatorie.
8. Nu trebuie de confundat desfiinţarea contractului prin voinţa uneia sau a ambelor părţi cu încetarea
contractului în cazul în care acesta nu mai poate produce efecte juridice sau nu mai poate fi menţinut indiferent de voinţa
părţilor. Astfel contractul va înceta indiferent de voinţa părţilor contactului în urma decesului (lichidării) uneia dintre părţi, în
cazul în care contractul este intuitu personae şi deci drepturile şi obligaţiile din contract nu pot trece la succesori. Această
distincţie este importantă deoarece doar în cazul în care contractul se desfiinţează prin voinţa părţilor se pune problema
existenţei temeiurilor şi a respectării procedurii desfiinţării iar în cazul în care legea prevede încetarea contractului efectele
acestuia încetează indiferent de circumstanţele cazului.

Articolul 734. Clauza de rezoluţiune

(1) Părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului.
(2) Acordul privind rezoluţiunea contractului trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege,
contract sau uzanţe nu rezultă altfel.

1. Scopul acestui articol este de a consfinţi dreptul părţilor de a prevedea în contract clauze exprese privind
rezoluţiunea contractului de către una din părţi şi în alte cazuri decît cele prevăzute de lege şi de a stabili forma acordului din
care rezultă clauza cu privire la dreptul de rezoluţiune. Spre exemplu contractul poate prevedea dreptul de rezoluţiune al unei
părţi, în cazul în care cealaltă parte nu prezintă garanţiile convenite.
2. Clauza privind dreptul de rezoluţiunea a contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pact
comisoriu. Pactul comisoriu nu se prezumă ci trebuie să fie stipulat în mod expres de către părţi, fie în contract, fie printr-un
acord separat.
3. Clauza de rezoluţiune poate prevedea mai multe modalităţi în care va opera rezoluţiunea. În primul rînd
prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea dreptul unei dintre părţi de a declara rezoluţiunea contractului în conformitate cu
regula stipulată în articolul 737. În al doilea rînd părţile pot prevedea că contractul este rezolvit de plin drept în cazul în care
cealaltă parte nu-şi execută obligaţia nici după punerea în întîrziere sau somare. În al treilea rînd prin clauza de rezoluţiune
părţile pot prevedea că contractul este desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întîrziere sau somarea ori respectarea
altor formalităţi, dacă punerea în întîrziere sau somarea nu este obligatorie conform articolelor 617 şi 710.
4. Clauza privind dreptul de rezoluţiune trebuie să îmbrace forma stabilită pentru contractul respectiv dacă
legea, contractul sau uzanţele nu prevăd altceva. În cazul în care părţile încheie contractul în condiţii de formă mai riguroase
decît cele stabilite de lege pentru contractul respectiv această formă nu este obligatorie şi pentru clauza privind dreptul de
rezoluţiune, dacă părţile nu au stipulat altceva. În acest caz clauza de rezoluţiune trebuie să fie încheiată în forma stabilită de
lege pentru contractul respectiv.
5. Nu trebuie de confundat clauza privind dreptul unei părţi de a desfiinţa contractul cu acordul prin care
ambele părţi vor desfiinţa contractul. Dacă în primul caz contractul este desfiinţat de una dintre părţi şi această parte care
declară despre desfiinţarea contractului este obligată să arate temeiul desfiinţării în al doilea caz contractul este desfiinţat de
ambele părţi şi părţile pot desfiinţa contractul fără a fi necesară invocarea cauzelor desfiinţării.
6. Regula cu privire la forma acordului privind rezoluţiunea se referă atît la contractul prin care se stipulează
dreptul unea dintre părţi de a desfiinţa contractul cît şi la contractul prin care părţile desfiinţează contractul. Deci în cazul în
care contractul este rezolvit prin acordul părţilor acest acord trebuie să îmbrace forma cerută pentru contractul rezolvit, dacă
legea contractul sau uzanţele nu prevăd altfel.
7. Deşi nu este stipulat expres trebuie de avut în vedere că în cazul în care la încheierea contractului rezolvit
au fost necesare anumite formalităţi acestea vor trebui să fie respectate şi în cazul rezoluţiunii. Astfel acordul privind
rezoluţiunea contractului de vînzare-cumpărare a unui imobil va trebui să fie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile pentru că
în caz contrar cumpărătorul va fi în continuare înregistrat drept proprietar al imobilului chiar dacă există un acord autentificate
notarial despre desfiinţarea contractului.

Articolul 735. Rezoluţiunea în cazul neexecutării esenţiale

(1) O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi.
(2) Pentru determinarea neexecutării esenţiale, în special se iau în considerare următoarele circumstanţe:
a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului, cu excepţia
cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;
b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă;
d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a
contractului.

1. Scopul acestui articol este de a stabili că creditorul are dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care
debitorul nu execută obligaţia în mod corespunzător sau în termenul stabilit (vezi comentariul la art. 572) cu condiţia că
neexecutarea este esenţială. De menţionat că dreptul de rezoluţiune nu este pus în dependenţă de faptul dacă partea care nu a
executat obligaţia este în culpă sau nu.
2. Pentru ca declaraţia de rezoluţiune să producă efecte juridic este necesar să se întrunească următoarele
condiţii: a) una din părţile contractului nu şi-a executat obligaţia contractuală. Trebuie de avut în vedere că prin neexecutare
trebuie să înţelegem orice încălcare a obligaţiilor contractuale, inclusiv executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere (vezi
comentariul la art. 602); b) neexecutarea este esenţială. Dacă neexecutarea este esenţială sau nu se va determina reieşind din
circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale pe care le are creditorul în
executarea corespunzătoare a obligaţiei, de gradul de vinovăţie al debitorului şi de alte circumstanţe relevante. Părţile pot
stipula în contracta criterii în dependenţă de care să se stabilească dacă neexecutarea este esenţială sau nu; c) partea care declară
contractul rezolvit şi-a executat obligaţiile care rezultă din contract sau se declară gata să execute contractul. Deci în cazul în
care ambele părţi nu au executat în mod corespunzător obligaţiile contractuale nici una dintre parţi nu are dreptul de a declara
contractul rezolvit; d) debitorul obligaţiei neexecutate a fost pus în întîrziere în condiţiile legii. În conformitate cu prevederile
Codului civil punerea în întîrziere a debitorului este obligatorie cu excepţia cazului expres prevăzute de lege (vezi comentariul
la art. 617, 709 şi 710) şi creditorul poate să-şi exercite drepturile faţă de debitor doar după punerea în întîrziere a acestuia.
3. O parte are dreptul de rezoluţiune a contractului şi în cazul în care cealaltă parte trebuie să execute prestaţia
datorată în temeiul contractului către un terţ. Spre exemplu în cazul în cazul contractului în folosul terţului stipulantul are
dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care promitentul nu execută obligaţia asumată faţă de beneficiar (vezi
comentariul la art. 721).
4. Alin. (2) prevede cîteva circumstanţe în dependenţă de care se va determina dacă neexecutarea este
esenţială sau nu. Astfel neexecutarea este esenţială în cazul în care: a) prin neexecutare creditorul a fost lipsit de posibilitatea de
a obţine ceia ce aştepta în rezultatul contractului. Deci va fi considerată esenţială orice neexecutare a debitorului care a
împiedicat creditorul să obţină rezultatul la care a sperat în momentul încheierii contractului. Spre exemplu va fi considerată
esenţială întîzierea chiar şi cu cîteva minute a cărăuşului care î-l pivează pe pasager de posibilitatea de a se îmbarca în punctul
de destinaţie într-un alt mijloc de transport sau întîrzierea depozitarului în rezultatul căruia au pierit bunurile deponentului.
Pentru aplicarea acestui criteriu se va ţine cont atît de voinţa creditorului cît şi de faptul dacă rezultatul pe care-l aştepta
creditorul putea fi obţinut în mod obiectiv. Deci în care creditorul nu se aştepta la un anumit rezultat care era posibil sau în
cazul în care creditorul se aştepta să obţină un rezultat care obiectiv nu era posibil neexecutarea obligaţiei de către debitor nu va
putea fi considerată esenţială în temeiul acestui criteriu. Astfel în exemplu precedent întrîzierea cu cîteva minute a cărăuşului nu
va fi esenţială în cazul în care pasagerul nu ar fi reuşit să se îmbarce într-un alt mijloc de transport chiar dacă cărăuşul ar fi
ajuns la destinaţie în termenul preconizat. Acest criteriu nu este aplicabil şi în cazul în care debitorul va demonstra că nu a
prevăzut şi nici nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul pe care-l aştepta creditorul. Deci pentru a evita aplicarea acestui
criteriu debitorul va trebui să demonstreze nu numai faptul că nu a prevăzut că prin neexecutare î-l va priva pe creditor de ceea
ce aştepta sî obţină în rezultatul contractului dar şi faptul că reieşind din circumstanţele concrete ale cazului nici nu ar fi putut să
prevadă acest fapt chiar şi în condiţiile în care ar fi dat dovadă de diligenţă maximă; b) executarea întocmai a obligaţiilor
contractuale ţine de esenţa contractului. La aplicarea acestui criteriu este relevantă natura obligaţiilor contractuale pentru care
executarea întocmai a obligaţiilor contractuale ţine de esenţa obligaţiei. În acest caz nu este relevant gradul de neexecutare a
obligaţiilor contractuale. Spre exemplu în cazul contractelor de furnizare a mărfurilor magazinelor de comerţ cu amănuntul
furnizarea în termen ţine de esenţa contractului; c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. De regulă în dreptul civil
forma vinovăţiei debitorului nu este relevantă (vezi comentariul la art. 603). În acest caz însă anume de forma vinovăţiei
debitorului va depinde dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Deci dacă debitorul nu execută intenţionat sau din culpă gravă
obligaţia contractuală creditorul poate rezolvi contractul chiar dacă neexecutarea obligaţia nu a fost executată în mod
nesemnificativ. La aplicarea acestui criteriu însă va trebuie să se ţină cont de faptul că drepturile trebuie exercitate cu bună
credinţă. Deci chiar şi în cazul în care debitorul nu execută intenţionat sau din culpă gravă obligaţiile creditorul nu va putea
declara rezoluţiunea contractului dacă aceasta este contrar bunei credinţe (vezi comentariul la art. 513); d) neexecutarea dă
temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Acest criteriu se aplică în special în
cazul executării obligaţiilor în rate. Astfel în cazul în care o rată a fost executată în mod necorespunzător dar această
neexecutare nu este esenţial şi deci nu dă dreptul creditorului de a rezolvi contractul creditorul va putea totuşi rezolvi
contractului dacă există temei să presupună că această neexecutare va persista şi la executarea ratelor viitoare.
5. Legislaţia în vigoare nu interzice părţilor contractului de a stabili prin contract şi alte circumstanţe în care
neexecutarea va fi considerată esenţială şi deci va permite creditorului să declare rezoluţiunea contractului. Însă aceste
prevederi vor trebuie să fie stipulate ţinînd cont de principiul bunei credinţe. Astfel instanţa poate declara nulă clauza prin care
se stabileşte dreptul creditorului de a rezolvi contractul în cazul în care neexecutarea este neesenţială iar rezoluţiunea va
prejudicia disproporţionat debitorul care a întreprins anumite acţiuni în scopul pregătirii executării. Spre exemplu A s-a obligat
să elaboreze şi transmită lui B un program pentru computer pînă la data de 31 decembrie. A propune să livreze programul de
care B mai are nevoie şi pe care A nu-l poate vinde altor persoane, doar la 31 ianuarie. În aceste condiţii B va putea cere
despăgubiri pentru întîrziere dar nu va putea rezolvi contractul.

Articolul 736. Garantarea executării corespunzătoare

Partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din
partea celeilalte părţi poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să suspende pentru această
perioadă executarea propriei obligaţii. În cazul în care garanţia nu este prezentată într-un termen rezonabil, partea care
cere garanţii poate rezolvi contractul.

1. Scopul acestui articol este articol este de a proteja dreptul părţii care are temei de a considera că cealaltă
parte nu va putea sau nu va dori să execute contractul prin stabilirea dreptul acestia de a cere celeilalte părţi garanţii şi de a
rezolvi contractul în cazul în care în termenul stabilit nu vor fi prezentate garanţii sau dacă garanţiile prezentate nu vor fi
suficiente. În lipsa acestei dispoziţii o parte a contractului ar putea să se afle în faţa unei dileme. Dacă va aştepta pînă la data la
care trebuie executată obligaţia şi a aceasta nu va fi executată partea va suferi prejudicii. Dacă, pe de altă parte, va declara
contractul rezolvit, iar la data executării va fi evident că obligaţia ar fi fost executată de cealaltă parte, acţiunile sale ar echivala
cu neexecutarea contractului şi va fi obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi.
2. Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este obligatoriu să existe o imposibilitate absolută pentru cealaltă
parte de a executa obligaţia. Este suficient doar ca partea care cere garanţii să aibă temei pentru a considera în mod rezonabil că
cealaltă parte nu va vrea sau nu va putea să-şi execute obligaţia în măsura în care va putea fi considerat că există neexecutare
esenţială, chiar dacă există alte indicii din care rezultă că aceasta va putea sau va vrea să-şi execute obligaţia.
3. Această dispoziţie acordă părţii care în mod rezonabil este îndreptăţită să considere că va exista o
neexecutare esenţială dreptul: a) de a cere celeilalte părţi garanţii suficiente că obligaţia va fi executată. Ce constituie garanţii
suficiente se va determina în dependenţă ce circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont şi de circumstanţele care permite
părţii care cere garanţii de a considera în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială. În unele cazuri va fi suficientă
chiar şi declaraţia celeilalte părţi că va executa obligaţia iar în alte cazuri vor fi necesare garanţii bancare sau garanţii unui
fidejusor. Spre exemplu A care are posibilitate să construiască doar un imobil în acelaşi timp s-a obligat să construiască pentru
B un imobil. După o perioadă de timp B află că A are obligaţia să construiască în acelaşi timp un imobil pentru C. În acest caz
A va trebui să prezinte lui B garanţii că va putea să construiască concomitent ambele imobile sau că va construi anume imobilul
lui B; şi b) dreptul de amîna executarea propriei obligaţii.
4. Partea care cere garanţii este obligată să stabilească celeilalte părţi un termen în interiorul căruia cealaltă
parte va trebui să prezinte garanţiile. Termenul stabilit trebuie să fie unul rezonabil în dependenţă de circumstanţele concrete ale
cazului. În cazul în care se va stabili un termen prea scurt se va considera stabilit un termen rezonabil. Prin termen rezonabil
trebuie de înţeles acel termen minim necesar pentru ca în circumstanţele concrete ale cazului partea de la care se cere garanţii să
le poată prezenta.
5. Dacă după expirarea termenului nu vor fi prezentate garanţii sau în cazul în care garanţiile prezentate nu
vor fi suficiente partea care a cerut garanţii poate rezolvi contractul. Deci în acest caz partea care a cerut garanţii va avea
dreptul de rezoluţiune în temeiul faptului că: a) există temeiuri pentru a considera că va exista o neexecutare esenţială. Adică
există doar circumstanţe care atestă că în viitor va exista un temei de rezoluţiune. Condiţia se consideră îndeplinită indiferent de
faptul dacă la momentul executării obligaţia va putea fi executată sau nu şi de faptul dacă cealaltă parte va vrea sau nu s-o
execute; şi b) în termenul care a fost stabilit sau în cazul trebuia să fie stabilit în mod rezonabil nu au fost prezentate garanţii sau
acestea nu au fost suficiente.

Articolul 737. Operarea rezoluţiunii

(1) Rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte.
(2) Dacă prestaţia este oferită cu întîrziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului,
creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a
aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare.

1. Scopul acestui articol este de a stabili modul în care operează rezoluţiunea. De asemenea se stabileşte, în
scopul protecţiei drepturilor părţii care nu a executat contractul, că dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat într-un termen
rezonabil.
2. Alin. (1) al acestui articol stabileşte regula generală în conformitate cu care dreptul părţii de a desfiinţa
contractul se exercită printr-o declaraţie scrisă adresată celeilalte părţi a contractului. Cerinţa de a notifica cealaltă parte despre
rezoluţiunea contractului va permite acesteia să evite pierderile din cauza incertitudinii dacă partea a căror drepturi au fost
încălcate va accepta sau nu executare. În acelaşi timp cerinţa privind necesitate de a remite o declaraţie scrisă exclude
posibilitatea părţii a căror drepturi au fost încălcate de a specula pe creşterea sau micşorarea valorii prestaţiei în detrimentul
părţii care nu a executat contractul.
3. Contractul se va considera desfiinţat din momentul în care declaraţia de rezoluţiune a parvenit celeilalte
părţi (vezi comentariul la art. 200). Obligaţia de a demonstra faptul parvenirii declaraţiei revine părţii care a expediat-o. Deşi
este stipulat că declaraţia trebuie să fie făcută printr-un simplu înscris legiuitorul nu a stabilit expres pentru acest caz efectul
nerespectării formei acestui act juridic. În lipsa unei norme speciale se va aplica regula generală (vezi comentariul la art. 211).
Deci chiar dacă nu va fi respectată forma declaraţiei aceasta va produce efecte juridice şi contractul va fi desfiinţat dar părţile
nu vor putea aduce dovada cu martori pentru a demonstra faptul desfiinţării contractului.
4. Reieşind din această dispoziţie rezultă că instanţa de judecată nu este în drept să declare rezoluţiunea
contractului deoarece conform alineatului (1) desfiinţarea contractului ţine exclusiv de voinţa părţilor contractului. Instanţa
judecătorească va putea să controleze dacă sau întrunit condiţiile pentru rezoluţiune şi fie să confirme că contractul este rezolvit
fii să constate că nu se întrunesc condiţiile pentru rezoluţiune şi să soluţioneze litigiul dintre părţi fără a ţine cont de declaraţia
de rezoluţiune. Numai în cazul în care prin lege este prevăzut că contractul se desfiinţează prin hotărirea instanţei judecătoreşti
partea a căror drepturi au fost încălcate nu va avea dreptul să declare rezoluţiunea contractului ci va trebui să se adreseze în
instanţa judecătorească cu o cerere de rezoluţiune a contractului. Astfel art. 420 alin. (1) prevede că uzufructul încetează în
cazul în care instanţa judecătorească a pronunţat rezoluţiunea actului juridic prin care cel care a instituit uzufructul a dobîndit
titlul de proprietate.
5. Alin. (2) prevede că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune
într-un termen rezonabil de la data la care a aflat despre faptul că cealaltă parte oferă prestaţia după data la care prestaţia era
datorată sau de la data la care a aflat despre faptul că executarea nu corespunde în alt mod prevederilor contractului. Termenul
în care trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune nu curge în cazul în care partea care este în întîrziere cu executarea contractului
nu oferă prestaţia datorată.
6. Ce trebuie să înţelegem prin termen rezonabil se va determina în fiecare caz concret în dependenţă de
circumstanţele cauzei. Spre exemplu în cazul în care poate obţine uşor o prestaţie similară de la alte persoane şi ar putea astfel
să speculeze pe creşterea sau scădere preţului declaraţia despre rezoluţiune trebuie făcută fără nici o înîrziere. În cazul în care
sînt necesare cercetări suplimentare pentru a afla dacă poate fi obţinută o prestaţie similară de la alte persoane perioada
rezonabilă va fi mai lungă pentru a permite efectuare cercetărilor necesare.
7. Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat într-un rezonabil partea a căror drepturi au fost încălcate
pierde dreptul de rezoluţiune pentru executarea care a fost oferită tardiv sau nu corespunde în alt mod prevederilor contractului
şi deci va trebui să accepte executarea oferită de cealaltă parte. În cazul în care ulterior va mai exista o întîrziere sau o altă
executare necorespunzătoare care permit părţii a căror drepturi au fost încălcate să desfiinţeze contractul acest drept se va
exercita conform regulilor generale.
8. Partea care a pierdut dreptul de rezoluţiune a contractului nu este lipsită prin aceasta de alte mijloace de
apărare a drepturilor. Spre exemplu aceasta va putea cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor.
9. Prevederile acestui articol nu se aplică situaţiilor în care partea care nu a executat contractul întreabă
cealaltă parte dacă aceasta va accepta executarea obligaţiei după data la care obligaţia trebuia executată. Nu se aplică aceste
prevederi nici situaţiilor în care partea a căror drepturi au fost încălcate află din alte surse că partea care nu a executat contractul
intenţionează totuşi să execute contractul. În aceste situaţii totuşi buna credinţă (vezi comentariul la art. 513) poate impune
părţii a căror drepturi au fost încălcate să informeze partea care nu a executat contractul despre faptul că nu va accepta o
executare tardivă. În cazul în care nu va informa partea care nu a executat contractul va putea cere despăgubiri.

Articolul 738. Efectele rezoluţiunii

(1) În cazul exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta,
trebuind să restituite prestaţiile executate şi veniturile realizate.
(2) Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei dacă:
a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;
b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă
destinaţiei nu se ia în considerare.
(3) Dacă în contract este stipulată o contraprestaţie, aceasta ia locul compensării în bani.
(4) Obligaţia compensării în bani nu apare:
a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau
transformării obiectului;
b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;
c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la
creditor;
d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel
îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmînd să
fie restituită.
(5) După rezoluţiune, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, cu excepţia
cazului cînd debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluţiunii.
(6) Rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului privind soluţionarea litigiilor şi alte clauze destinate a produce efecte
şi după rezoluţiune.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele care intervin pentru ambele părţi în cazul în care partea a
căror drepturi au fost încălcate declară rezoluţiunea contractului şi de a stipula cazurile în care partea vinovată pentru
rezoluţiune este obligată să dea compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei.
2. Din momentul în care declaraţia de rezoluţiune parvine celeilate părţi contractul încetează şi toate părţile
contractului sînt eliberate de obligaţia de a executa prestaţiile datorate în temeiul contactului şi în acelaşi timp toate părţile
trebuie să restituie prestaţiile primite şi veniturile pe care le-au obţinut. Obligaţia părţilor de a restitui toate prestaţiile primite
intervine în cazul contractelor cu executare instantanee şi anume această obligaţie face diferenţa dintre rezoluţiune şi reziliere.
Pentru determinarea efectelor rezoluţiunii trebuie să se ţină cont de faptul că în cazurile în care obligaţiile urmau să fie
executate în mai multe tranşe care pot fi privite ca obligaţii separate trebuie să fie restituite doar prestaţiile în privinţa cărora au
existat temeiuri de rezoluţiune. Doar în cazul în care partea a căror drepturi au fost încălcate va demonstra că prestaţiile
executate în conformitate cu prevederile contractului nu prezintă pentru el interes în lipsa prestaţiilor care trebuie restituite sau
care nu urmează să mai fie executate acesta va putea cere întoarcerea tuturor prestaţiilor.
3. În temeiul alin. (1) părţile sînt obligate să restituie doar veniturile pe care efectiv le-au obţinut. Dacă una
dintre părţi nu a obţinut venit cealaltă parte va putea cere despăgubiri doar în condiţiile art. 739 alin. (1).
4. În alin. (2) se stabilesc cazurile în care părţile pot fi obligate să dea compensaţie în bani în locul întoarcerii
prestaţiilor. Astfel atît partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi cealaltă parte sînt obligate să dea compensaţie în
bani în locul întoarcerii prestaţiilor primite în temeiul contractului rezolvit în cazul în care: a) în funcţie de caracterul prestaţiei,
restituirea în natură este imposibilă. Se va da compensaţie în bani în locul întoarcerii în natură a prestaţiei în toate cazurile în
care nu poate fi întoarsă anume prestaţia executată de cealaltă parte; b) obiectul primit este: i) consumat. În acest caz îtoarcerea
în natură a bunului nu este posibil deoarece acesta nu mai există; ii) înstrăinat. Obiectul se consideră înstrăinat în cazul în care
dretpul asupra acestuia a fost dobîndit de un terţ chiar dacă bunul poate fi revendicat de la terţ. Creditorul nu este obligat să-l
urmărească pe terţ dacă însă va cere terţului restituirea bunului creditorul nu are dreptul să ceară concomitent şi copensaţie în
bani de la debitor, ci doar despăgubiri pentru prejudiciul cauzat; iii) grevat. Obiectu se consideră grevat în cazul în care
debitorul a constituit în favoare unui terţ drepturi asupra bunului (spre exemplu dreptul de gaj sau de uzufruct) care diminuează
utiliatea bunului pentru creditor. Creditorul va putea cere compensaţie în bani dacă debitorul nu va asigura stingerea drepturilor
cu care este grevat bunul; iv) prelucrat sau transformat. În aceste cazuri obiectul încetează să mai existe şi nu poate fi restituit în
natură deoarece în rezultatul prelucrării sau transformării a apărut un nou bun. Creditorul totuşi va avea dreptul să ceară în locul
compensaţiei în bani bunul rezultat dacă conform regulilor cu privire la accesiune (vezi comentariul la art. 330) el va putea
pretinde la dreptul de proprietate asupra bunului; c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit. Debitorul are obligaţia de a
restitui obiectul prestaţiei în starea în care l-a primit. Obiectul prestaţiei se consideră că se află în starea în care a fost primit în
cazul în care uzura bunului rezultată din folosinţa bunului conformă destinaţiei acestuia sau conform destinaţiei stipulate în
contract.
5. De menţionat că în cazurile stipulate la alin. (2) creditorul este în drept să ceară compensaţie în bani dar nu
este obligat să facă acest lucru. Chiar dacă bunul nu este în starea în care a fost transmis debitorului creditorul poate să ceară
predarea bunului dacă aceasta nu contravine drepturile ocrotite prin lege a debitorului sau a terţilor. În acelaşi timp creditorul va
avea dreptul să ceară despăgubiri în cazul în care bunul va fi deteriorat sau va fi ţinut să restituie îmbogăţirea.
6. În alin. (3) se prevede că în cazurile în care contractul conţine clauze care prevede că în locul compensaţie
în bani debitorul va efectua o altă prestaţie, debitorul va fi obligat să execute această contraprestaţie în locul compensaţiei în
bani. Pentru apariţia obligaţiei de a efectua contraprestaţia este necesar să se întrunească cumulativ următoarele condiţii: a) o
parte a contractului rezolvit nu poate întoarce prestaţia primită. Această condiţie se consideră îndeplinită indiferent de faptul
dacă partea care nu poate întoarce prestaţia este în culpă sau nu; b) în locul întoarcerii prestaţiei partea este obligată să dea o
compensaţie în bani. Dacă partea nu este obligată să dea compensaţie în bani aceasta nu va fi obligată nici să efectueze
contraprestaţia. Această rezultă din conţinutul alineatului trei care prevede că contraprestaţia trebuie să ia locul compensaţiei în
bani; c) contractul prevede că în cazul în care întoarcerea prestaţiei nu este posibilă debitorul va da o contraprestaţie; d)
contraprestaţia mai este posibilă. În cazul în care contraprestaţia nu este posibilă se va da compensaţie în bani.
7. În alin. (4) se stipulează cazurile în care debitorul care nu poate întoarce prestaţia primită nu va fi obligată
nici să dea compensaţie în bani: a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau
transformării obiectului. Deci dacă cel care declară rezoluţiunea contractului nu a putut descoperi viciile bunului înainte de
prelucrarea sau transformarea bunuliu acesta nu va fi obligat să dea o compensaţie în bani. El va fi însă ţinut, la cererea
celeilalte părţi, să restitui bunul în starea în care se afla la momentul în care a fost descoperit viciul; b) în măsura în care
creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului. Nici partea care a declarat rezoluţiunea contractului şi nici cealaltă parte
nu este obligată să dea compensaţiei în locul restituirii prestaţiei în măsura în care deteriorearea sau pieirea bunului se datorează
celeilalte părţi. Prin sintagma „în măsura în care” trebuie înţeles că în cazul în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează
în parte culpei celui care trebuie să întoarcă prestaţia iar în parte altor cirsumstanţe (spre exemplu forţa majoră sau culpa
celeilalte părţi) acesta va trebui să dea compensaţie în bani numai în măsura în care deteriorarea sau pieirea bunului se
datorează culpei sale; c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor.
Cel care nu poate restitui prestaţia se poate elibera de obligaţia de a da compensaţie în bani dacă va demonstra că bunul care
trebuie restituit ar fi pierit chiar şi în cazul în care se afla la cel căruia trebuie restituit. În scopul probaţiunii pot fi invocate
anumite particularităţi ale bunului (spre exemplu vicii ascunse), forţa majoră (spre exemplu o inundaţie care ar fi distrus bunul
chiar dacă se afla la cel care are dreptul să ceară restituirea) sau alte circumstanţe care arată că în lipsa unor măsuri
extraordinare care nu pot fi cerute unui om diligent bunul ar fi pierit şi la cel care are dreptul să ceară restituirea; d) dacă, în
cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi
acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită. Cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea
poate să se elibereze de obligaţia de a da compensaţie în bani dacă va demonstra ca a întreprins toate măsurile care ar fi trebuit
să le întreprindă un bun proprietar dar nu a reuşit să evite deteriorarea sau pieirea bunului. Totuşi cel care a exercitat dreptul de
rezoluţiune este obligat să restituie celeilalte părţi tot ce a obţinut sau a economisit în rezultatul prestaţiei care nu poate fi
întoarsă. Regulile cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză se vor aplica în mod corespunzător (vezi comentariul la art. 1389 şi
următoarele).
8. Alin. (5) prevede că creditorul poate cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea integrală
a contractului numai dacă a declarat rezoluţiunea contractului şi doar cu condiţia că cauza rezoluţiunii îi este imputabilă
debitorului. Această dispoziţie interzice creditorului de a cere şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei în întregime şi
executarea obligaţiei. În acelaşi timp această dispoziţie nu afectează dreptul creditorului de a cere şi în cazurile în care nu a
declarat rezoluţiunea contractului despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin înîrzierea executării, prin viciile bunului sau prin
altă executare necorespunzătoare.
9. Alin. (6) prevede că unele clauze ale contractului rămîn valabile şi după rezoluţiunea contractului. Pe lîngă
clauzele care stabilesc modul de soluţionare a litigiului vor rămîne valabile şi alte clauze care au fost incluse în contract pentru
a produce efecte şi după rezoluţiunea contractului. Spre exemplu clauza care prevede obligaţia părţilor de a nu divulga
informaţia confidenţială pe care i-a transmis-o cealaltă parte rămîne valabilă şi după rezoluţiunea contractului. De menţionat că
clauzele care rămîn valabile după rezoluţiunea contractului pot stipula drepturi şi obligaţii pentru partea care a declarat
rezoluţiunea contractului cît şi pentru cealaltă parte.
10. În temeiul principiului resoluto iure dantis rezolvitur ius accipientis rezoluţiunea produce efecte şi pentru
terţi. Astfel prin desfiinţarea titlului autorilor lor terţii vor fi obligaţie să restituie bunurile pe care le-au dobîndit de la aceştia
deoarece se vor desfiinţa şi titlurile lor. Terţii nu vor fi obligaţi să restituie bunurile dacă vor putea demonstra existenţa unui
drept propriu (spre exemplu dreptul de uzucapiune).

Articolul 739. Neobţinerea beneficiului şi repararea pagubelor

(1) În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest
lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Debitorul trebuie însă
să dovedească, în raport de aceste venituri, doar acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri.
(2) Dacă debitorul restituie bunul, compensează valoarea bunului sau dacă compensarea este exclusă conform art.738
alin.(4) lit.a)-c), lui i se restituie cheltuielile necesare făcute în legătură cu bunul. Alte cheltuieli se restituie doar în
măsura în care creditorul realizează o îmbogăţire de pe urma lor.

1. Scopul acestui articol este de a stipula cazurile în care partea care nu a obţinut venit din contul bunului care
trebuie restituit trebuie să compenseze venitul ratat şi regulile cu privire la compensarea cheltuielilor făcute de partea obligată
să restituie prestaţia.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) atît partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi cealaltă
parte răspunde pentru faptul că nu a obţinut venituri din contul bunului care trebuie restituit celeilalte părţi. Deci în acest articol
nu se stabileşte obligaţia părţilor de a obţine venituri din contul bunului care constituie obiectul prestaţia ci doar obligaţia de a
plăti despăgubiri pentru faptul că nu a obţinut venituri deşi obţinerea venitului era posibilă. Deci plata despăgubirilor nu va
depinde de faptul dacă debitorul este în culpă sau nu.
3. Obligaţia de a plăti despăgubiri pentru venitul ratat apare dacă: a) debitorul nu a obţinut venituri. În cazul
în care debitorul a obţinut venituri nu se mai pune problema compensării veniturilor ratate. Creditorul însă va putea cere
despăgubiri pentru faptul că debitorul nu depus la obţinerea veniturilor aceea sîrguinţă şi promtitudine pe care o depune de
obicei la gestionarea propriilor afaceri; b) debitorul a avut posibilitate să obţină venituri din contul obiectului prestaţiei care
trebuie restituită. Se consideră că debitorul a avut posibilitate să obţină venit în cazul în care folosirea bunului conform
destinaţiei de regulă permite obţinerea unui venit şi în circumstanţele concrete ale cazului nu au existat împrejurări care au
împiedicat folosirea bunului sau care au exclus posibilitatea obţinerii venitului; c) regulile bunei administrări cereau obţinerea
venitului. Prin sintagma „buna administrare” trebuie înţeles o astfel de gestionare a bunului sau a patrimoniului care constă în
întreprinderea măsurilor necesare pentru obţinerea unor venituri satisfăcătoare. Exigenţele unei bune administrări se consideră
respectate şi în cazul în care veniturile nu au fost obţinute deşi măsurile necesare au fost întreprinse.
4. Pentru a determina mărimea veniturilor care ar fi trebuit să fie obţinute se vor lua în consideraţia condiţiile
în care ar fi putut folosi bunul debitorul şi comportamentul pe care î-l atestă de obicei debitorul la gestionarea propriilor bunuri.
Deci se va ţine cont de sîrguinţa şi promtitudinea de care dă dovadă de obicei debitorul la gestiunea propriilor afaceri şi nu de
sîrguinţa şi promtitudinea de care ar trebui să dea dovadă un bun gospodar. Se pot lua în consideraţie veniturile care de obicei
sînt obţinute prin folosirea conform destinaţiei a unor bunuri similare dar nu se poate pretinde debitorului ca acesta să obţină
veniturile obţinute de obicei din folosirea bunurilor similare dacă din modul în care îşi gestionează propriile afaceri rezultă că
debitorul nu ar fi putut obţine asemenea venituri.
5. Alin. (2) stabileşte cazurile în care cel care este obligat să restituie prestaţia are dreptul la compensarea
cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul care trebuie restituit. Obligaţia de compensare a cheltuielilor apare datorită
faptului că creditorul are dreptul de a cere şi veniturile pe care le-a obţinut sau ar fi putut să le obţină debitorul.
6. Dreptul debitorului de a cere restituirea cheltuielilor apare dacă se întrunesc următoarele condiţii. Prima
condiţie constă în faptul că: a) restituie bunul; sau b) în locul restituirii bunului dă compensaţie în bani (vezi art. 738 alin. (2);
sau c) debitorul deşi nu restituie bunul este eliberat de obligaţia de a da compensaţie în bani în conformitate cu prevederile art.
738 alin. (4) lit. a) – c). A doua condiţie constă în faptul că cheltuielile trebuie să fie efectiv făcute de către debitor. Sarcina de a
demonstra faptul că cheltuielile au fost efectiv făcute şi mărimea acestor cheltuieli revine debitorului care se poate folosi şi de
prezumţia efectuări cheltuielilor necesare. Spre exemplu în cazul cînd se solicită restituirea cheltuielilor pentru întreţinerea
animalelor debitorul poate cere restituire cheltuielilor necesare pentru întreţinerea animalelor similare. A treia condiţie constă în
faptul ca cheltuielile pe care le solicită debitorul trebuie să fie necesare. Sînt considerate necesare acele cheltuieli care sînt
obligatorii pentru întreţinerea bunului sau obţinerea veniturilor. Celelalte cheltuieli (utile, adică acele cheltuieli care deşi nu au
fost necesare au sporit valoarea bunului sau voluptoase, adică acele cheltuieli care nu au sporit prin nimic valoarea bunului ) vor
fi restituite debitorului doar în cazul în care acesta va demonstra că creditorul s-a îmbogăţit din contul acestor cheltuieli
conform regulilor cu privire la îmobogăţirea fără justă cauză (vezi comentariul la art. 1389 şi următoarele).
7. Obligaţia de compensare a cheltuielilor trebuie executată concomitent cu restituirea bunului sau
compensaţia în bani în locul restituirii bunului (vezi comentariul la art. 740).

Articolul 740. Executarea obligaţiilor născute din rezoluţiune

Obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune se execută simultan.

1. Scopul acestui articol este de a determina obligaţiile părţilor de a restitui prestaţiile primite sau de a da
compensaţii în bani sau alte obligaţii corelative care le revin părţilor după rezoluţiunea contractului.
2. Toate părţilor contactului trebuie să execute obligaţiile corelative născute din rezoluţiune în acelaşi timp.
Deci atît cel care a declarat rezoluţiunea cît şi cel care nu a executat contractul vor fi ţinuţi să execute în acelaşi timp obligaţiile
lor privind restituirea prestaţiilor şi a veniturilor obţinute. În cazul în care una dintre părţi nu execută obligaţia care-i revine
cealaltă parte poată amînă executarea obligaţiei corelative. Partea care este în întîrziere va fi obligată să plătească despăgubiri şi
va suporta riscul imposibilităţii executării obligaţiilor.
3. Obligaţiile născute din rezoluţiune trebuie să fie executate simultan indiferent de ordinea în care trebuiau să
fie executate obligaţiile din contractul desfiinţat.

Articolul 741. Termenul pentru rezoluţiunea contractului

Dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a contractului, celui îndreptăţit i se poate stabili de
către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu exercită acest drept pînă la expirarea termenului,
creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau
după o somaţie rămasă fără efect.

1. Scopul acestui articol este de a stabili criterii pentru determinarea termenului în interiorul căruia partea a
căror drepturi au fost încălcate poate declara rezoluţiunea contractului în cazurile în care termenul de rezoluţiune nu a fost
stipulat prin contract. Această dispoziţie se aplică numai în cazul în care contractul nu prevede termenul în interiorul căruia
trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune.
2. Acest articol nu stabileşte pentru partea a căror drepturi au fost încălcate obligaţia de rezoluţiune a
contractului. Cu excepţia cazurilor în care rezoluţiunea intervine indiferent de voinţa părţilor (spre exemplu în virtutea unei
prevederi din contract care prevede că în cazul neexecutării obligaţiei contractul încetează de drept sau în cazul în care prestaţia
nu mai este posibilă fără culpa debitorului) creditorul este în drept să aleagă între rezoluţiune şi alte metode de protecţie a
drepturilor sale (spre exemplu cererea privind plata despăgubirilor).
3. Partea care nu a executat contractul este în drept să stabilească celeilalte părţi un termen în care ultimul
poate exercita dreptul de rezoluţiune doar în cazul şi din momentul în care se întrunesc condiţiile pentru rezoluţiune.
4. De menţionat că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune într-un
termen rezonabil şi în cazurile în care termenul de rezoluţiune nu este stabilit prin contract sau nu a fost stabilit de către partea
care nu a executat contractul (vezi comentariul la art. 737).
5. Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat în termenul stabilit în contract sau de partea care nu a
executa contractul debitorul va putea să execute obligaţia şi cealaltă parte nu are dreptul să refuze executare propusă cu
întîrziere dacă prestaţia corespunde celorlalte condiţii contractuale. Dacă însă debitorul nu va executa obligaţia şi după
expirarea termenului în care trebuia exercitat dreptul de rezoluţiune cealaltă parte va putea să desfiinţeze contractul doar după
punerea din nou în întîrziere a debitorului (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710).

Articolul 742. Rezoluţiunea în cazul pluralităţii de părţi

(1) În cazul pluralităţii de debitori sau creditori, dreptul de rezoluţiune nu poate fi exercitat decît de toţi creditorii sau
debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor.
(2) Dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi.

1. Scopul acestui articol este de a stabili modul de exercitare şi de stingere a dreptului de rezoluţiune în cazul
în care există pluralitate de debitori sau pluralitate de creditori. Aceste dispoziţii se vor aplica atît în cazul în care dreptul sau
obligaţia este pe cote părţi cît şi în cazul în care dreptul sau obligaţia este solidară.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) în cazul pluralităţii de subiecte declaraţia de rezoluţiune va produce
efecte numai în cazul în care a fost făcută de către toţi creditorii şi dacă a fost adresată tuturor debitorilor. Dacă declaraţia nu a
fost făcută de către toţi creditorii sau nu a parvenit tuturor debitorilor declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte juridice.
Declaraţia trebuie făcută de către toţi creditorii către toţi debitorii indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat faţă de
toţi creditorii sau numai faţă de o parte dintre ei şi indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat de către toţi debitorii
sau doar de către o parte dintre debitori. Declaraţia trebuie adresată tuturor debitorilor şi în cazul în care doar o parte dintre
debitori sînt în culpă pentru neexecutarea contractului.
3. Nu este obligatoriu care declaraţia să fie făcută în comun de către creditori sau să parvină concomitent
tuturor debitorilor. Deci fiecare creditor poate face o declaraţie separată la termene şi în formă diferită şi declaraţia poate
parveni debitorilor în termene diferite.
4. În cazurile în care creditorii vor emite declaraţii de rezoluţiune separate se va considera că declaraţia de
rezoluţiune a fost remisă debitorilor în momentul în care declaraţia va fi emisă de către ultimul dintre creditori. În cazurile în
care declaraţia despre rezoluţiune va parveni debitorilor la diferite intervale de timp se va considera că declaraţia de rezoluţiune
a produs efecte şi contractul este desfiinţat de la data la care declaraţia tuturor creditorilor a parvenit tuturor debitorilor.
5. În cazul în care unul dintre creditori pierde dreptul de rezoluţiune (vezi comentariul la art. 737 şi 741) nici
ceilalţi creditori nu vor mai avea dreptul de rezoluţiune.
6. Reglementările din acest articol se justifică prin faptul că contractul nu poate înceta pentru unii dintre
debitori sau creditori şi să continue în acelaşi timp pentru alţi debitori sau creditori. Această soluţie este justificată şi prin faptul
că prin rezoluţiune se sting toate drepturile şi obligaţiile născute din contract şi în acelaşi timp toţi creditorii şi debitorii sînt
obligaţi să restituie prestaţiile primite sau să dea compensaţie în bani şi să restituie veniturile obţinute.
7. Prevederile acestui articol nu exclude posibilitatea părţilor contractului de a modifica clauzele contractului
prin excluderea din contract a unora dintre debitori sau creditori şi menţinerea obligaţiilor doar pentru debitorii sau creditorii
care au rămas parte a contractului.

Articolul 743. Rezoluţiunea fără efecte

Dacă una din părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia,
rezoluţiunea nu produce efecte atunci cînd cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin compensare şi declară
compensarea imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune.

1. Scopul acestui articol este de a permite debitorului de a compensa creanţa creditorului în cazul în care
creditorul exercită dreptul de rezoluţiune.
2. În conformitate cu această dispoziţie chiar dacă se întrunesc toate condiţiile pentru rezoluţiune declaraţia
despre rezoluţiune nu va produce efecte în cazul în care: a) debitorul are o creanţă prin care poate compensa creanţa
creditorului; şi b) se întrunesc condiţiile necesare pentru compensarea creanţei creditorului, spre exemplu dacă creanţa
debitorului este scadentă (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele). Condiţiile necesare pentru compensare trebuie să existe
la momentul compensării. Deci nu pot fi compensate creanţe care nu mai întrunesc condiţiile (spre exemplu a expirat termenul
de prescripţie) sau care încă nu întrunesc condiţiile (spre exemplu nu sînt scadente); şi c) declară despre compensaţie imediat
după ce a primit declaraţia de rezoluţiune. Debitorul are dreptul de a compensa creanţa creditorului dar nu este obligat să facă
acest lucru. În acelaşi timp declaraţia despre compensare va preîntîmpina rezoluţiunea contractului doar în cazul în care va
parveni creditorului în termenul cel mai scurt posibil de la data la care debitorul a primit declaraţia de rezoluţiune. Declaraţia
despre compensare se consideră că a fost expediată imediat în cazul în care debitorul a expediat-o creditorului fără întîrzieri
imputabile debitorului.
3. Declaraţia despre rezoluţiune nu va produce efecte cu condiţia că creanţa creditorului a fost compensată
integral. În cazul în care creanţa a fost compensată parţial declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte doar în cazul în care
partea din creanţa creditorului care nu a fost compensată justifică dreptul de rezoluţiune al creditorului (spre exemplu dacă vom
putea considera că partea neexecutată este esenţială). Această soluţie se justifică prin faptul că dreptul de rezoluţiune poate fi
exercitat de către creditor doar în cazul în care se întrunesc condiţiile prevăzute de lege iar în lipsa acestor condiţii declaraţia de
rezoluţiune nu produce efecte.

Articolul 744. Clauza privind pierderea drepturilor de către debitor

Dacă un contract este încheiat cu rezerva pierderii drepturilor de către debitor în cazul neexecutării obligaţiei sale,
creditorul, la survenirea acestui caz, are dreptul la rezoluţiunea contractului.

1. Scopul acestui articol este de a stabil dreptul de rezoluţiune a contractului încheiat sub rezerva pierderii de
către debitor a drepturilor născute din contract în cazul în care nu execută obligaţiile sale.
2. În cazul în care contractul prevede că debitorul pierde drepturile izvorîte din contract în cazul în care nu va
executa obligaţiile sale şi debitorul nu execută obligaţia el nu va avea dreptul de a cere creditorului executarea obligaţiilor
izvorîte din contract. Contractul însă va continua să producă efecte. Creditorul va avea dreptul de rezoluţiune în conformitate cu
regulile generale (vezi comentariul la art. 737 şi următoarele).
3. Această dispoziţie nu interzice părţilor de a prevedea în contract că acesta încetesază să producă efecte
juridice în cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţia. În acest caz contractul va fi rezolvit şi vor surveni efectele
rezoluţiunii fără a mai fi necesară o declaraţie de rezoluţiune din partea celui a căror drepturi au fost încălcate.

Articolul 745. Rezoluţiunea sub condiţia de a se plăti penalitatea

În cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti penalitatea, rezoluţiunea este
fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită pînă la declaraţia de rezoluţiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte,
din acest motiv, a respins neîntîrziat declaraţia. Aceasta produce efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este
plătită neîntîrziat.

1. Scopul acestui articol este de a stipula regulile care stabilesc modul de rezoluţiune în cazurile în care
contractul prevede dreptul părţilor de a desfiinţa contractul cu condiţia plăţii unei penalităţi. În aceste caz nu se pune problema
neexecutării contractului.
2. Această dispoziţie porneşte de la prezumţia că părţile pot stabili în contract că una sau ambele părţi au
dreptul de rezoluţiune a contractului cu condiţia că vor achita o penalitate. Aceste drept de rezoluţiune nu depinde de faptul
dacă părţile au executat sau nu contractul.
3. Partea căreia contractul î-i acordă dreptul de rezoluţiune este obligată să achite penalitatea anterior emiterii
declaraţiei de rezoluţiune sau concomitent cu această declaraţie.
4. În cazul în care partea care exercită dreptul de rezoluţiune nu achită penalitatea cealaltă parte poate
respinge neîntîrziat declaraţia de rezoluţiune din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Se va considera că declaraţia de
rezoluţiune a fost respinsă neîntîrziat în cazul în care partea care a primit declaraţia de rezoluţiune va remite celeilalte părţi fără
o întîrziere care să-i fie imputabilă o declaraţie privind faptul că respinge declaraţia de rezoluţiune pentru motiv că nu a fost
plătită penalitatea şi această declaraţie parvine celui care a declarat rezoluţiunea fără întîrziere.
5. În cazul în care declaraţia de rezoluţiune nu a fost respinsă aceasta va produce efecte chiar şi în cazul în
care cel care a emis declaraţia nu a achitat penalitatea. Cel care a declarat rezoluţiunea va fi ţinut să plătească penalitatea şi nu
se va putea elibera de a ceastă obligaţie prin revocarea declaraţiei de rezoluţiune. Această soluţie se justifică prin faptul că cel
care a primit declaraţia de rezoluţiune este în drept dar nu este obligat să respingă această declaraţie şi doar în cazul în care este
respinsă declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte. Din modul în care este redactat textul rezultă că declaraţia de
rezoluţiune nu va produce efecte numai în cazul în care aceasta a fost respinsă din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Deci
dacă declaraţia va fi respinsă din alt motiv (spre exemplu pe motiv că contractul nu prevede acest drept) şi acest motiv nu este
justificat declaraţia de rezoluţiune va produce de asemenea efecte chiar dacă nu a fost achitată penalitatea.
6. În cazul în care declaraţia de rezoluţiune a fost respinsă motivat şi fără întîrziere contractul va continuat să
producă efecte şi părţile vor putea rezolvi contractul dacă există alte temeiuri de rezoluţiune
7. Declaraţia despre rezoluţiunea contractului va produce efecte chiar şi în cazul în care a fost respinsă
motivat şi fără întîrziere dacă cel care a declarat rezoluţiunea va plăti neîntîrziat penalitatea. Termenul în care trebuie să fie
plătită penalitatea se va determina în fiecare caz aparte reieşind din circumstanţele concrete ale cazului.

Articolul 746. Dreptul creditorului la reducerea obligaţiei corelative

(1) În cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului, creditorul are dreptul la reducere proporţională a obligaţiei
sale corelative.
(2) Reducerea proporţională a obligaţiei corelative se determină în funcţie de toate circumstanţele pertinente.
(3) În cazul în care obligaţia corelativă nu poate fi redusă, creditorul are dreptul de a cere doar repararea prejudiciului.

1. Scopul acestui articol este de a stabili dreptul la reducerea obligaţiilor sale în cazul în care deşi debitorul nu
a executat contractul creditorul nu are dreptul de rezoluţiune.
2. În toate cazurile în care deşi debitorul nu execută contractul creditorul din anumite motive nu are drept de
rezoluţiune (spre exemplu neexecutarea nu este esenţială) creditorul are dreptul de a reduce obligaţia sa care se află în corelaţie
cu obligaţia care nu a fost executată.
3. Mărimea în care se va reduce obligaţia corelativă se va determina pornind de la gradul de neexecutare a
obligaţiei de către debitor dar se vor ţine cont şi de alte circumstanţe care justifică dreptul creditorului de a cere reducerea
obligaţiei corelative în proporţie mai mare decît gradul de neexecutare a obligaţiei de către debitor. În caz de litigiu între părţi
instanţa de judecată va ţine cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale creditorului şi de gradul de vinovăţie al
debitorului.
4. În cazul în care creditorul nu poate declara rezoluţiunea contractului şi nici nu poate cere diminuare
obligaţiei sale corelative (spre exemplu în cazul obligaţiilor indivizibile) acesta va putea cere repararea prejudiciului cauzat prin
faptul că cealaltă parte nu-şi execută obligaţia asumată prin contract. Întinderea prejudiciului şi mărimea despăgubirilor se
determină în dependenţă de circumstanţele cazului ţinînd cont şi de vinovăţia debitorului.

Articolul 747. Rezilierea contractului

(1) Rezilierea operează numai pentru viitor. Pot fi reziliate contractele cu executare succesivă.
(2) La reziliere, art.734, 735, 737, 741-746 se aplică în modul corespunzător.

1. Scopul acestui articol este de a defini rezilierea contractului, de a prevedea contractele care pot fi reziliate
şi de a stipula regimul juridic aplicabil rezilierii.
2. Spre deosebire de rezoluţiune care prevede că părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta pe viitor şi în
acelaşi timp sînt obligate să întoarcă toate prestaţiile deja efectuate (vezi comentariul la art. 738) în cazul rezilierii părţile sînt
eliberate doar de obligaţia de a presta în viitor. Toate prestaţiile care au fost efectuate anterior rezilierii în conformitate cu
prevederile contractului rămîn valabile. Nici partea care a declarat rezilierea şi nici cealaltă parte nu au dreptul de a cere
restituirea prestaţiilor anterioare. Doar în condiţiile art. 748 alin. (4) partea îndreptăţită să rezilieze contractul poate extinde
efectele rezilierii şi asupra prestaţiilor anterioare. În acest caz rezilierea va produce aceleaşi efecte ca şi rezoluţiunea
3. Rezilierea intervine în cazul contractelor cu executare succesivă adică acelor contracte în care prestaţia
părţilor
4. În conformitate cu prevederile alin. (2) rezilierea este guvernată de regulile cu privire la rezoluţiune care se
vor aplica însă ţinînd cont de particularităţile rezilierii care constau în faptul că prestaţiile efectuate anterior rămîn valabile şi nu
trebuie întoarse, cu excepţia cazului prevăzut la art. 748 alin. (4).
5. Deşi la alin. (2) nu se stipulează expres că în cazul rezilierii se vor aplica prevederile articolelor 736, 738-
740 trebuie considerat că se vor aplica mutatis mutandis şi aceste dispoziţii avînd în vedere că aplicarea acestor norme nu a fost
exclusă expres. Această soluţie se justifică mai ales dacă ţinem cont de faptul că aplicarea art. 738 este prevăzută expres în art.
748 alin. (4).

Articolul 748. Rezilierea contractelor cu executare succesivă pentru motive temeinice

(1) Dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale, rezilierea este admisibilă numai la
expirarea fără rezultat a unui termen de remediere (termen de graţie) sau după o somaţie rămasă fără efect. Dispoziţiile
art.709-711 se aplică în modul corespunzător.
(2) Contractele cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea
unui termen de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în considerare toate împrejurările
cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pînă
la expirarea termenului de graţie sau de somaţie.
(3) Cel îndreptăţit poate rezilia contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să cunoască
motivul rezilierii.
(4) Dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde
rezilierea şi asupra acestor prestaţii. În cazul restituirii prestaţiilor efectuate, art.731 şi 738 se aplică în modul
corespunzător.

1. Scopul acestui articol este de a stipula regulile cu privire la rezilierea contractului în cazul în care există
motive temeinice.
2. În cazul în care contractul se reziliază din motiv că una dintre părţi nu a executat contractul cealaltă parte
va putea să exercite acest drept doar în cazul în care va pune debitorul în întîrziere (vezi comentariul la art. . 617, 709 şi 710) şi
va acorda acestuia un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei sau după somarea debitorului în cazul în care acordarea
unui termen de graţie nu este obligatoriu.
3. În cazul în care există motive temeinic partea a căror drepturi au fost încălcate poate rezilia contractul fără
a pune în întîrziere cealaltă parte. Conform alin. (2) există un motiv întemeiat atunci cînd ţinînd cont de interesele toate
împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi încetarea imediată a contractului este justificată. Spre exemplu în contractul
4. Alin. (3) stabileşte că dreptul de reziliere ca şi dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat într-un termen
rezonabil de la data la care cel îndreptăţit a aflat sau trebuia să afle despre temeiul rezilierii (vezi comentariul la art. 737 şi 741).
5. În temeiul alin. (4) prin excepţie de la regula generală a efectelor rezilierii părţile vor fi obligate să întoarcă
şi prestaţiile anterioare în cazul în care pentru partea care este îndreptăţită să rezilieze prestaţiile deja efectuate nu mai prezintă
interes şi aceasta declară că rezilierea va produce efecte şi asupra prestaţiilor anterioare. Prestaţiile anterioare se vor restitui cu
condiţia că acestea nu prezintă interes pentru cel care este în drept să rezilieze contractul anume din cauza rezilierii şi deci a
eliberării debitorului de obligaţia de a executa şi celelalte prestaţii. Spre exemplu în cazul în care se reziliază un contract de
prestare a serviciilor din cauza faptului că sînt prestate necalitativ cel care a reziliat contractul va fi eliberat de obligaţia de a
plăti pentru serviciile deja prestate (sau după caz va putea cere restituirea sumelor plătite) în cazul în care va demonstra că
serviciile deja prestate nu sînt utile părţii care a reziliat contractul. Obligaţia de a demonstra că prestaţiile efectuate nu prezintă
pentru el interes în lipsa prestaţiilor de care părţile au fost eliberate revine părţii care este în drept să rezilieze.
6. Prestaţiile se vor restitui în conformitate cu regulile stabilite pentru restituirea prestaţiilor în cazul
rezoluţiunii. Regulile cu privire la rezoluţiune se vor aplica în mod corespunzător, adică ţinînd cont de particularităţile
contractelor cu executare succesivă. Trimiterea la art. 731 este o eroare tehnică. Legiuitorul a avut în vedere aplicarea în mod
corespunzător a prevederilor art. 737. Trebuie de ţinut cont însă că rezilierea este guvernată şi de alte norme cu privire la
rezoluţiune (vezi comentariul la art. 747 alin. (2)) care se vor aplica de asemenea ţinînd cont de adaptările neceare.

S e c t i u n e a a 2-a
DREPTUL DE REVOCARE SI DE RESTITUIRE
IN CONTRACTELE CU CONSUMATORII

Articolul 749. Dreptul de revocare în contractele cu consumatorii

(1) În cazul în care îi revine un drept de revocare conform prezentului cod sau unei alte legi, consumatorul nu mai este legat de
exprimarea vointei în legatura cu încheierea unui contract cu un întreprinzator daca a revocat aceasta în termen.
(2) Revocarea nu trebuie sa contina nici o justificare. Ea trebuie scrisa pe hîrtie, formulata pe un alt suport de date trainic sau se
poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 saptamîni.
(3) Termenul prevazut la alin.(2) începe sa curga din momentul în care consumatorului i s-au pus la dispozitie, pe un suport de
date trainic, explicatii formulate clar referitor la dreptul sau de revocare. Suportul de date contine, de asemenea, numele sau
denumirea, adresa destinatarului revocarii, precum si o trimitere la începerea termenului si la reglementarea alin. (2)
I. Generalităţi
Conform regulilor generale (art. 679 urm.), voinţa valabilă de a încheia un contract între părţi nu mai poate fi revocată, părţile
putînd cere doar rezoluţiunea sau rezilierea contractului în anumite condiţii (pacta sunt servanda). O asemenea reglementare
strictă poate constitui pentru consumatori dezavantaje seminficative, în special atunci, cînd decizia (pripită) de a încheia un
contract are loc în circumstanţe, în care consumatorul nu are timp suficient sau din alte motive (ex. complexitatea contractului,
etc.) nu este asigurată posibilitatea reflectării suficiente a deciziei de a încheia un contract anume. De aceea legea prevede
pentru consumatori, prin excepţie de la regulile generale, posibilitatea încheierii de contracte cu dreptul de revocare a voinţei
exprimate în sensul încheierii contractului. Termenul de revocare constituie, astfel, un termen de reflecţie acordat
consumatorului asupra menţinerii sau renunţării la contractul valabil încheiat. Art. 749 – 752 se aplică doar contractelor cu
consumatorii.
II. Dreptul la revocare (alin. 1)
1. Naşterea dreptului. Dreptul la revocare nu este lăsat la dispoziţia întreprinzătorului şi consumatorului, ci trebuie prevăzut de
lege în mod expres pentru anumite tipuri de contracte. Necesar este, prin urmare, existenţa unei prevederi exprese în Codul
civil sau într-o lege specială care acordă consumatorului dreptul la revocare pentru categoria respectivă de contracte.
Dispoziţiile art. 749 reglementează modul de exercitare de către consumator a dreptului său la revocare, nu însă şi condiţiile
dobîndirii de către consumator a acestui drept, aceasta fiind reglementată de dispoziţia care prevede dreptul la revocare a
consumatorului.
2. Valabilitatea contractului. Contractele, în care consumatorii au dreptul la revocarea voinţei de a încheia contractul, sunt
considerate valabil încheiate până la momentul exercitării (în termen) de către consumator a dreptului la revocare. Întrucât
contractul este valabil, consumatorul are pe parcursul acestei perioade dreptul de a cere părţii cocontractante prestaţia la care
este obligată. Totuşi, întreprinzătorul poate limita valabil în clauzele contractuale standard dreptul consumatorului de a cere
prestaţia înaintea expirării termenului de revocare, o asemenea limitare nefiind inechitabilă (art. 718 lit. a, prop. 2).
Consumatorul are dreptul, chiar şi în cazul prestaţiei întreprinzătorului înaintea expirării termenului de revocare, de a refuza
executarea contraprestaţiei la care este obligat pînă la expirarea termenului. Prin urmare, prestaţia întreprinzătorului nu
afectează dreptul consumatorului la revocarea în termen a voinţei sale de a încheia contractul.
III. Condiţii privind dreptul la revocare (alin. 2)
1. Conţinutul revocării. Revocarea nu trebuie jusitificată (art. 749 alin. 2 prop. 1). Ea va conţine, însă, informaţii suficente
pentru determinarea contractului care se revocă şi a persoanei care revocă voinţa exprimată. Nu este necesară utilizarea
termenului „se revocă”; suficientă este o expresie din care să rezulte neechivoc voinţa consumatorului de a revoca un anumit
contract. Revocarea nu poate fi făcută sub condiţie sau termen.
2. Declaraţia de revocare. Conform art. 749 alin. 2 declaraţia poate fi făcută în două modalităţi.
a) Revocarea poate avea loc prin declaraţie scrisă. Asupra condiţiilor declaraţiei scrise se va aplica art. 210 alin. 2. Privind
declaraţiile „formulate pe un alt suport de date trainic” a se vedea infra art. 752.
b) Declaraţia poate fi realizată şi prin „expedierea bunului”. În acestă formă pot fi exprimate doar declaraţiile privind bunurile
mobile, inclusiv a datelor informaţionale. La expedierea bunului se va menţiona explicit contractul care se revocă prin aceasta şi
persoana contractantă care revocă contractul.
3. Termenul de revocare. a) Declaraţia de revocare trebuie făcută în termenul de revocare de 2 săptămîni. Suficientă este data
expediereii declaraţiei. Termenul de 2 săptămîni se referă la toate genurile de declaraţii, deci şi la cele scrise, nelimităndu-l la
restituirea bunului prin expediere, după cum ar lăsa de înţeles la prima vedere art. 749 alin. 2 prop. 2.
b) Termenul de revocare poate fi modificat prelungit, nu însă şi prescurtat prin voinţa părţilor.
c) Termenul curge conform art. 749 alin. 3 prop. 1 de la momentul în care întreprinzătorul a avizat consumatorul corespunzător
art. 749 alin. 3 despre dreptul său la revocare (vezi infra III). Dacă părţile prevăd condiţii speciale (în favoarea consumatorului)
de începere a termenului de revocare, acestea trebuie îndeplinite în mod corespunzător. Calcularea termenelor are loc conform
regulilor generale (art. 259 urm.).
III. Notificarea consumatorului (alin. 3)
1. Generalităţi. a) Întrucât consumatorul nu dispune, de regulă, de o experienţă bogată în privinţa chestiunilor juridice legate
de încheierea contractelor, acesta trebuie înştiinţat expres şi explicit despre dreptul său la revocare. Art. 749 alin. 3 stabileşte
obligaţia şi forma în care întreprinzătorul trebuie să notifice consumatorul asupra dreptului la revocare.
b) Consumatorul poate fi notificat conform alin. 3 doar după ce şi-a exprimat voinţa de a încheia contractul; notificarea
premergătoare exprimării voinţei este fără efect. Numai în acest caz se poate realiza scopul urmărit de art. 749 urm. de a oferi
consumatorului atât timpul cât şi posibilitatea reală de a conştientiza existenţa dreptului la revocare de care poate face uz în
termen.
2. Suportul notificării. Notificarea va fi plasată pe un „suport de date trainic”. Prin urmare, punerea la dispoziţie poate avea loc
fie în forma unui document sau o altăr formă lizibilă care îi permite să reproducă întocmai informaţiile între-un termen
corespunzător cerinţelor actului juridic. Pentru detalii a se vedea infra art. 752.
3. Conţinutul notificării. a) Notificarea va conţine, în primul rând, explicaţii formulate clar referitoare la dreptul
consumatorului la revocare a voinţei sale de a încheia contractul. Acste explicaţii vor cuprinde:
(1) Dreptul consumatorului de a revoca oricînd (în perioada termenului de revocare), fără vreo justificare şi necondiţionat
contractul încheiat;
(2) Termenul de 2 săptămîni şi începerea curgerii acestuia; pentru termenul de la care începe a curge acesta suficient poate fi un
eveniment cert şi determinat (de ex. Ziua Naţională, sărbătoarea de crăciun, etc.);
(3) Conţinutul, forma şi alternativele posibile de exprimare a declaraţiei de revocare, inclusiv a dreptului de a expedia bunul în
termenul de revocare;
(4) Menţiunea prin care se avizează că pentru respectarea termenului este suficientă data de expediere a declaraţiei;
(5) Datele de identificare a contractului care urmează a fi revocat de către consumator;
(6) Numele sau denumirea şi adresa destinatarului revocării; permisă este şi menţionarea coordonatelor mai multor destinatari
între care consumatorul poate liber opta;
(7) Eventual spaţiu pentru data şi semnătura consumatorului.
b) Art. 749 alin 3 prevede în mod expres necesitatea formulării clare a notificării, din aceasta rezultînd principiul
transparenţei. Prin urmare, notificarea trbuie să fie clar formulată, simplu şi concis plasateâă pe suport. Ea va fi astfel
concepută, încât să poată fi percepută de consumator fără eforturi suplimentare faţă de restul textului; în special culoarea şi
mărimea textului vor fi racordate la textul de bază, evitându-se astfel „camuflarea” notificării. Aceasta nu va conţine anexe sau
alte elemente derutante sau confuze de natură a dezaxa atenţia cititorului.
4. Punerea la dispoziţie. a) Art. 749 alin. 3 prevede obligaţia punerii la dispoziţie a suportului de date ce conţine notificarea
privind dreptul la revocare. Punerea la dispoziţie trebuie să fie reală. În cazul punerii la dispoziţie a notificării via email sau
internet întreprinzătorul este obligat de a atenţiona consumatorul despre necesitatea stocării sau imprimării acesteia;
întreprinzătorul poate, în asemenea cazuri, prevedea şi reguli mai stricte, de ex. prin condiţionarea unor etape subsecvente ale
cumpărării online a produsului de imprimarea avizului, etc.
b) Notificarea consumatorului trebuie făcută în asemenea mod încît un exemplar al avizului să rămînă în posesia sa.
IV. Efectele juridice şi sarcina probei
1. Generalităţi. Efectele juridice referitoare la exercitarea dreptului de revocare a consumatorului rezultă din art. 749 şi din art.
751.
2. Nerevocarea. Dacă consumatorul a fost prealabil notificat valabil conform art. 749 alin. 3 şi acesta nu exercita dreptul său la
revocare în termenul stabilit de 2 săptămîni contractul rămîne valabil, nemaiputînd fi atacat decât conform regulilor generale.
3. Revocarea în termen. Revocarea în termen a voinţei exprimate în sensul încheierii contractului are ca efect rezoluţiunea
contractului. Declaraţia este expediată în termen, dacă data expedierii are loc în cadrul termenului de revocare. Pentru detalii a
se vedea infra art. 751.
4. Lipsa notificării; notificarea nevalabilă. a) Art. 749 urm. nu prevede efecte juridice pentru cazul în care dispoziţiile
referitoare la notificarea consumatorului nu au fost îndeplinite sau aceasta este neconformă. În aceste cazuri consumatorul va
putea revoca nelimitat în timp voinţa exprimată, deoarece dreptul de revocare nu se stinge în lipsa unei notificări valabile: din
cauza lipsei momentului în care a fost notificat valabil, termenul de revocare nici nu a început să curgă (vezi infra b).
Întreprinzătorul va suporta dezavantajele unei revocări peste un termen (mult) mai îndelungat decît cel prevăzut la art. 749
alin.2, întrucît acestuia îi revine obligaţia de a notifica consumatorul în mod valabil.
b) În cazul lipsei notificării sau invalidităţii acesteia utilizatorul poate efectua mai târziu sau repeta notificarea faţă de
consumator. În acest caz termenul de 2 săptămîni, prevăzut pentru exercitarea dreptului la revocare de către consumator, va
curge de la momentul avizării valabile.
5. Sarcina probei. Întreprinzătorului îi revine sarcina probei tuturor faptelor în baza cărora acesta susţine nerespectarea de către
consumator a termenului de revocare. Utilizatorul va face în special dovada notificării, conformităţii notificării cu dispoziţiile
art. 749 alin. 3, momentul punerii la dispoziţie a acesteia, punerea la dispoziţie (art. 752 alin. 1 prop. 2). Consumatorului îi
revine sarcina dovezii conţinutului, expedierii şi, după caz, a receptării de către destinatar a declaraţiei de revocare (art. 752
alin. 2). Fiecare dintre părţi face dovada conţinutului declaraţiilor proprii.

Articolul 750. Dreptul de restituire în contractele cu consumatorii

(1) În masura în care legea prevede în mod expres, dreptul de revocare conform art.749 poate fi înlocuit, la încheierea
contractului pe baza prospectului de vînzare, printr-un drept nelimitat de restituire daca:
a) prospectul de vînzare contine o explicatie clara referitoare la dreptul de restituire;
b) consumatorul a putut lua cunostinta în detaliu de prospectul de vînzare în lipsa întreprinzatorului;
c) consumatorului i se asigura, pe un suport de date trainic, dreptul de restituire.
(2) În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarata doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului.

I. Generalităţi
1. Principiu. Conform art. 749 dreptul la revocare poate fi realitată alternativ fie prin declaraţie, fie prin restituirea bunului în
termen. Regula generală este interdicţia modificării sau limitării acestor posibilităţi de exercitare a dreptului la revocare a
consumatorului.
2. Noţiune. a) În vederea conciliereii intereselor divergente a întreprinzătorului de raţionalizare a operaţiunilor de producţie şi
distribuţie, pe de o parte, şi necesităţii protecţiei a consumatorului, pe de altă parte, legea poate permite pentru anumite situaţii
substituirea dreptului la revocare prin declaraţie cu dreptul nelimitat la restituire. Consumatorul are în asemenea cazuri doar
dreptul de a revoca contractul încheiat prin restituirea bunului în ineriorul termenului.
b) Art. 750 nu reglementează cazurile în care poate fi înlocuit dreptul la revocare cu dreptul la neilimitat la restituire, ci modul
şi condiţiile în care poate fi exercitat dreptul nelimitat la restituire.
3. Terminologie. Dreptul la restituire constituie o formă a dreptului la revocare, astfel că “revocarea declarată prin înapoierea
bunului” este sinonimă cu “dreptul la restituire”.
II. Condiţii (alin. 1)
1. Permisiunea. Cazurile în care părţile pot înlocui dreptul la revocare reglementat la art. 749 cu dreptul nelimitat de restituire
vor fi prevăzute în mod expres de lege. Părţile nu pot prin convenţie stabili substituirea dreptului la revocare conform art. 749
cu dreptul nelimitat la substituire. Aceasta rezultă din faptul, că dreptul nelimitat la restituire reprezintă o limitare a drepturilor
consumatorului, acesta neputînd exercita dreptul la revocare prin declaraţie scrisă.
2. Prospectul de vânzare. a) Contractul între consumator şi întreprinzător trebuie încheiat "în baza prospectului de vânzare"
(art. 750 alin. 1). Legea nu prevede o anumită formă a prospectului de vânzare. În categoria prospectelor intră broşura, catalogul
de vânzări, înserări, etc. Suficientă este, de asemenea, orice prezentare lizibilă în forma datelor informaţionale (CD-R, dischetă,
internet, email, newsletter, etc.). Necesar este în toate cazurile, ca prospectul să conţină toate informaţiile necesare.
b) Prospectul de vânzare constituie o chemare la ofertă (invitatio ad offerendum) în sensul art. 681 alin. 3.
c) Prospectul va conţine o notificare clară referitoare la dreptul de restituire a consumatorului (art. 750 alin. 1 lit. a).
Dispoziţiile art. 749 alin. 3 referitoare la conţinutul şi forma (principiul transparenţei) notificării se aplică în mod corespunzător
(vezi supra art. 749, III).
3. Luarea la cunoştinţă. Conform art. 750 alin. 1 lit. b consumatorul trebuie să fi putut lua cunoştinţă, în lipsa
întreprinzătorului, în detaliu de prospectul de vânzare. Prin urmare, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a studia
individual – în absenţa corporală a întreprinzătorului sau a unui alt reprezentant ori angajat al acestuia – prospectul de vânzare
într-o perioadă rezonabilă de timp, pentru a putea astfel analiza “în voie” produsul ce urmează a fi cumpărat şi consecinţele
achiziţionării acestuia. În privinţa timpului necesar pentru luarea la cunoştinţă nu este posibilă stabilirea unei anumite limite;
important este ca consumatorul să nu fie presat la încheierea contractului.
4. Asigurarea dreptului la restituire. a) Art. 750 alin. 1 lit. c impune înreprinzătorul de a asigura consumatorului, pe un suport
trainic, dreptul acestuia de restituire a bunului. Prin aceasta legea amplifică protecţia consumatorului. Asigurarea prevăzută la
art. 750 alin. 1 lit. c este necesară alături de notificarea prevătută la art. 750 alin. 1 lit. a. Atît notificarea cât şi asigurarea au
menirea de a încunosţiinta vânzătorul despre dreptul său la restituire; totuşi, în timp ce notificarea este încadrată în prospect
având mai mult caracter infomraţional, asigurarea va fi făcută în cadrul încheierii contractului, atenţionînd consumatorul odată
în plus despre dreptul său la restituire. Asigurarea are, pe de asupra, şi scopul încluderii indubitabile a dreptului de restituire a
consumatorului în contract. Ca urmare, prin asigurarea dreptului la restituire întreprinzătorul se obligă (încă odată) în mod
expres de a acorda consumatorului dreptul la revocare în forma restituirii bunului cumpărat.
b) Art. 750 alin. 1 lit. c prevede posibilitatea asigurării “pe un suport trainic”. Datorită caracterului asigurării – modificarea
modului de exercitare a dreptului la revocare prevăzut la art. 749 prin limitarea acestuia cu dreptul la restituire – asigurarea va fi
necesară în forma în care este încheiat contractul. Dacă contractul se încheie în formă scrisă, asigurarea va trebui făcută de
asemenea în forma contractului.
c) Asigurarea va fi făcută cel târziu la momentul încheierii contractului. Aceasta va putea fi făcută şi ulterior, dacă ea nu a fost
făcută la acest moment. Privind efectele lipsei asigurării sau asigurării nevalabile, vezi infra IV.
III. Exercitarea dreptului la restituire (alin. 2)
1. Nelimitat. Dreptul la restituire nu poate fi limitat. Prin urmare, la fel ca şi în cazul art. 749, dreptul la restituire nu poate fi
prevăzut cu condiţii, în special de obligaţia de a jusitifica restituirea.
2. Termenul. a) Dreptul la restituire poate fi exercitat conform art. 750 alin. 2 coroborat cu 749 alin. 2 în “interiorul” a două
săptămîni. Termenul nu poate începe a curge înainte de recepţionarea completă a bunului achiziţionat prin contract. În vederea
dovezii recepţionării întreprinzătorul poate prevedea obligaţia consumatorului de a semna o recipisă de recepţie.
b) Pentru restituirea în termen decisivă nu este data recepţiei bunului de către întrepinzător, ci data expediereii bunului.
3. Expedierea. Înapoierea bunului prin restituire va avea loc, de obice, prin expedierea acestuia prin sevicii postale. Suportarea
cheltuielilor reste regelementată de art. 751 alin. 2.
4. Preluarea. Dacă mărimea sau cantitatea bunului nu permite expedierea acestuia, bunul va fi preluat de către întreprinzător. O
asemenea obligaţie poate, în vederea evitării litigiilor, prevăzută în asigurarea întreprinzătorului conform art. 750 alin. 1 lit. c de
a prelua bunul de la consumator, dacă acesta intenţionează să-l restituie. O justificare a consumatorului privind restituirea nu
este necesară nici în acest caz.
IV. Efectele juridice şi sarcina probei
1. Generalităţi. Efectele juridice referitoare la exercitarea dreptului de a restitui bunul de către consumator rezultă din art. 750
şi din art. 751.
2. Nerestituirea. Dacă consumatorul a fost prealabil notificat valabil conform art. 750 alin. 1 şi acesta nu exercită dreptul său la
revocare în termenul în „interiorul” a 2 săptămîni contractul rămîne valabil, nemaiputînd fi atacat decât conform regulilor
generale.
3. Restituirea în termen. Restituirea în termen a voinţei exprimate în sensul încheierii contractului are ca efect rezoluţiunea
contractului. Pentru expedierea în termen este suficientă data expedierii, data recepţiei fiind irelevantă. Pentru detalii a se vedea
infra art. 751.
4. Lipsa notificării/asigurării; notificarea/asigurarea nevalabilă. a) Art. 750 urm. nu prevede efecte juridice pentru cazul în
care dispoziţiile referitoare la notificarea şi asigurarea consumatorului nu au fost îndeplinite sau acestea sunt neconforme. În
aceste cazuri consumatorul va putea restitui nelimitat în timp voinţa exprimată, deoarece dreptul de restituire nu se stinge în
lipsa unei notificări şi asigurări valabile: din cauza lipsei momentului în care a fost asigurat valabil, termenul de revocare nu a
început să curgă. Întreprinzătorul va suporta riscurile restituirii după scurgerea unui termen îndelungat, întrucît acestuia îi revine
obligaţia de a notifica şi asigura consumatorul în mod valabil despre dreptul la restituire.
b) În cazul lipsei notificării sau asigurării sau invalidităţii uneia din acestea utilizatorul poate efectua mai târziu sau repeta
notificarea şi asigurarea faţă de consumator. În acest caz termenul de 2 săptămîni prevăzut pentru exercitarea dreptului la
revocare de către consumator va curge de la momentul asigurării valabile.
5. Sarcina probei. Întreprinzătorului îi revine sarcina probei tuturor faptelor în baza cărora acesta susţine nerespectarea de către
consumator a termenului de restituire. Utilizatorul va face, în special, dovada notificării corespunzătoare în prospect, asigurării,
conformităţii notificării şi asigurării cu dispoziţiile art. 750 alin. 1, momentul asigurării, posibilitatea luării la cunotinţă (art. 752
alin. 1 prop. 2). Consumatorului îi revine sarcina dovezii expedierii şi, după caz, a receptării de către destinatar a bunului (art.
752 alin. 2).

Articolul 751. Consecintele juridice ale revocarii si restituirii

(1) În cazul dreptului de revocare si de restituire, prevederile referitoare la rezolutiune se aplica în modul corespunzator daca nu
este prevazut altfel. Termenul stabilit la art. 617 alin.(4) începe sa curga o data cu declararea revocarii sau restituirii de catre
consumator.
(2) Consumatorul este obligat sa înapoieze bunul pe cheltuiala si riscul întreprinzatorului.
(3) În cazul prevazut la art. 738 alin.(2) lit.c), consumatorul raspunde si pentru înrautatirile survenite prin folosirea bunului daca
anterior a primit lamuriri asupra consecintelor juridice si posibilitatii de a le evita. Dispozitiile art. 738 alin.(2) lit.c) se aplica
doar în cazul în care consumatorului nu s-au dat astfel de lamuriri si nici lamuriri în privinta dreptului sau de revocare, iar el nu
a putut afla în alt mod despre acest drept.
(4) Nu exista alte drepturi decît cele stipulate.

I. Generalităţi
1. Scopul normei. Efectele juridice a exercitării sau neexercitării dreptului la revocare de către consumator rezultă parţial din
art. 749 şi 750 (vezi supra). Art. 751 are scopul de a concretiza “consecinţele juridice ale revocării sau restituirii” care nu
rezultă implicit din dispoziţiile sus menţionate şi de a le canaliza în direcţia unui echilibru echitabil între interesele părţilor
contractante. Art. 751 se aplică atât „revocării” în sensul art. 749 cât şi „restituirii” reglementată în art. 750.
2. Imperativul reglementării. Necesitatea unei reglementări exprese rezultă din unele efecte „colaterale” produse de înseşi
instituţia revocării: contractul încheiat între întreprinzător şi consumator, cu dreptul la revocare al acestuia din urmă, constituie
un contract valabil încheiat. Prestaţia părţilor contractante este o prestaţie valabilă. Exercitarea dreptului la revocare are ca efect
rezoluţiunea contractului. Conform regulilor generale (art. 733 urm.) părţile ar fi obligate la restituirea prestaţiilor primite (art.
738). Totuşi, regulile generale nu sunt în stare de a proteja întreprinzătorul împotiva unui comportament neadecvat al
consumatorului, care, cunoscînd posibilitatea revocării, foloseşte bunul conform destinaţiei în perioada termenului de revocare
(2 săptămîni), urmând a restitui întreprinzătorului la revocarea în termen un bun de o valoare scăzută, acest bun nemai putînd fi
considerat un bun nou de o valoare maximă (de ex. folosirea unui autoturism nou pentru o perioadă de 2 săptămâni are ca efect
reducerea considerabilă a preţului acestuia); conform art. 738 alin. 1 lit. c întreprinzătorul nu ar avea dreptul de a cere
compensarea valorii pierdute prin „uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei”. Un asemenea rezultat,
favorizat de instituţia revocării, ar avea efecte negative incomensurabile pentru întreprinzător. Art. 751 are menirea de a
contracara un asemenea comportament al consumatorului prin stabilirea unor reguli derogatorii de la art. 733 urm.
II. Rezoluţiunea contractului (alin. 1)
1. Dispoziţii aplicabile. a) Conform art. 751 alin. 1 prop. 1 asupra raporturilor dintre întreprinzător şi consumator după
exercitarea dreptului la revocare sau restituire de către acesta din urmă se aplică prevederile referitoare la rezoluţiunea
contractului (art. 733 urm.) în mod corespunzător, dacă nu este prevăzut altfel (art. 751 alin. 3). Prin urmare, în mod
corespunzător se vor aplica dispoziţiile art. 738 alin. 1, 2 (cu excepţiile prevăzute la art. 751 alin. 3), 4, 739 şi 740. Celelalte
dispoziţii ale art. 733 urm. se referă la temeiurile şi condiţiile exercitării dreptului de a cere rezoluţiunea contractului, acestea
fiind substituite în cazul dreptului consumatorului la revocare de art. 749 şi 750 şi, ca urmare, nesusceptibile de a fi aplicate în
baza trimiterii art. 751.
b) Din acelaşi considerent nici art. 742 nu poate fi aplicabil în mod corespunzător, chiar dacă art. 749 şi 750 nu prevăd modul
de exercitare a dreptului de revocare în cazul unei pluralităţi de consumatori sau întreprinzători. Exercitarea dreptului la
revocare este guvernată de alte principii decât cele prevăzute la art. 733 urm., aceleaşi reguli fiind aplicabile şi în cazul
pluralităţii de creditori şi debitori. Art. 751 face trimitere expresă doar la consecinţele prevăzute la art. 733 urm., nu şi la modul
de exercitare şi stingere a dreptului la rezoluţiune, art. 742 reglementînd tocmai aceste aspecte.
2. Punerea în întârziere. Art. 751 alin. 1 prop. 2 face trimitere la dispoziţia art. 617 alin. 4 care reglementează punerea în
întârziere a debitorului în anumite cazuri (notă de plată sau alte invitaţii de plată similare) prin scurgerea unui termen de 30 zile.
Art. 751 alin. 1 prop. 1 introduce „declaraţia revocării” şi „restituirea bunului”, alături de cazurile prevăzute la art. 617 alin. 4,
în calitate de acte de la care începe a curge termenul de 30 zile. În acest fel consumatorul este eliberat de obligaţia punerii în
întârziere a întreprinzătorului conform regulilor generale, declararea revocării/restituirea bunului şi expirarea unei perioade de
30 zile fiind suficiente.
III. Locul executării; sarcina cheltuielilor şi a riscului
1. Locul executării. Conform art. 750 alin. 1 locul consumatorul are dreptul de a restitui bunul pe cheltuiala şi riscul
întreprinzătorului. Din cumularea acestor două elemente rezultă, că locul de executare valabilă a prestaţiei este locul unde îşi
are domiciliul debitorul. Aceasta este valabil atât pentru cazul revocării prin declaraţie conform art. 749 alin. 1
(întreprinzătorul fiind de ex. obligat de a prelua bunul de la consumator, dacă nu s-a prevăzut obligaţia consumatorului de a
restitui bunul prin expediere) cât şi pentru înapoierea bunului prin expediere conform art. 750 (bunul fiind expediat de către
consumator de la locul domiciliului său).
2. Sarcina cheltuielilor.
a) Dacă revocarea are loc prin declaraţie de revocare, întreprinzătorul urmînd a prelua bunul de la consumator, cheilutielile de
preluare a bunului vor fi suportate de către întrepinzător.
b) Expedierea bunului va avea loc, de asemenea, pe cheltuiala întreprinzătorului. Cheltuielile trebuie să se încadreze în
limitele cheltuielilor obişnuite pentru expedierea unor bunuri de un volum şi/sau o cantitate comparabil(ă). Întrucât nu
momentul recepţionării bunului, ci acela al expedierii acestuia este relevant pentru respectarea termenului de revocare, nu este
necesară nici trimiterea cu servicii de expediţie rapide. Utilizatorul poate prevedea în mod expres un anumit mod de expediere.
3. Suportarea riscurilor. a) Dacă revocarea contractului are loc prin declaraţia consumatorului, utilizatorul urmând a prelua
bunul de la consumator, riscul deteriorării sau pierii fortuite a bunului după revocarea contractului va fi suportat de către
întreprinzător. Consumatorul va răspunde, însă, pentru deteriorarea bunului cu intenţie sau culpă gravă conform regulilor
generale.
b) Prin expedierea bunului în termenul de revocare de către consumator are loc atât revocarea contractului cât şi executarea
prestaţiei de restituire a bunului. Riscurile deterioriării sau pierii bunului survenite după acest moment, de ex. din cauza
transportului, vor fi suportate de întreprinzător. Consumatorul va răspunde, însă, pentru intenţie sau culpa gravă la împachetarea
neadecvată a bunului.
IV. Compensarea contravalorii folosirii bunului (alin. 3)
1. Generalităţi. a) Compensarea valorii în locul restituirii în natură a prestaţiei are loc conform regulilor generale stipulate la
art. 738 alin. 1 şi 2. Legea prevede pentru întreprinzător posibilitatea transferării asupra consumatorului a riscului scăderii
valorii bunului prin folosirea conformă a acestuia de către consumator în perioada termenului de revocare („înrăutăţirile
survenite prin folosirea bunului”). De asemenea, consumatorul va suporta, în anumite condiţii, şi riscul deteriorării şi pieirii
bunului în perioada termenului de revocare. Prin urmare, art. 751 alin. 2 prevede o limitare a răspunderii privilegiate a
consumatorului prevăzute la art. 738 alin. 2 lit. c, deoarece în cazul inexistenţei art. 751 alin. 3 consumatorul nu ar fi fost
obligat la restituirea contravalorii folosirii conforme.
b) Consumatorul răspunde pentru scăderea valorii bunului prin utilizarea conformă indiferent de culpa sa.
2. Răspunderea pentru folosirea conformă (alin. 3 prop. 1).
a) Conform art. 751 alin. 3 prop. 1 pentru fundamentarea răspunderii consumatorului şi pentru „înrăutăţirile survenite prin
folosirea bunului” este necesară o notificare expresă asupra „consecinţelor juridice” şi „posibilităţii de a le evita”.
(1) Obligaţia întreprinzătorului de a lămuri consumatorului „consecinţele juridice” înseamnă atenţionarea consumatorului
asupra răspunderii pentru scăderea valorii bunului, dacă acesta urmează a folosi bunul în perioada termenului de revocare
conform destinaţiei sale. Întreprinzătorul nu este, în schimb, obligat de a indica mărimea contravalorii pe care urmează a o
restitui consumatorul, întrucât scăderea valorii depinde de împrejurări de fapt care nu pot fi determinate în prealabil.
(2) Întreprinzătorul este, de asemenea, obligat de a explica consumatorului modul de evitare scăderii valorii bunului ce urmează
a fi restituită de către consumator conform art. 751 alin. 3 prop. 1 în cazul în care acesta revocă contractul conform art. 749,
750. Explicaţia nu se poate limita la atenţionarea consumatorului de a folosi bunul abia după expirarea termenului de revocare.
Hotărâtor este, dimpotrivă, explicarea modului de examinare a produsului – fără folosinţa propriu-zisă a acestuia – astfel
încât să nu aibă loc o scădere a valorii bunului. O asemenea necesitate rezultă din dreptul consumatorului la examinarea bunului
achiziţionat, fără ca examinarea în sine să constituie baza răspunderii pentru scăderea valorii bunului; dreptul la examinare şi
folosinţa propriu-zisă a acestuia constituie două elemente diferite (de ex.: probarea unei perechi de pantofi în scopul constatării
mărimii acestora se deosebeşte de purtarea efectivă a acestora în decursul a două săptămîni). Deosebirea dintre aceste elementea
va fi, în realitate, uneori greu de realizat, astfel că va ţine de obligaţia întreprinzătorului de a determina modul de examinare a
bunului fără ca prin aceasta să aibă loc şi folosirea propriu-zisă a acestuia. Determinarea incertă a modului de evitare a scăderii
valorii bunului se va interpreta în defavoarea întreprinzătorului.
(3) Notificarea va fi făcută în forma prevăzută la art. 752 alin. 1. Deşi art. 751 alin. 3 nu prevede în mod expres, necesară este –
prin analogie cu art. 749 alin. 3 – punerea notifcării la dispoziţia consumatorului şi formularea clară a acesteia (principiul
transparenţei). O asemenea obligaţie rezultă atât din art. 751 alin. 3 prop. 2 cât şi din scopul art. 749 urm. de a proteja
interesele consumatorului: orice restrângere a drepturilor necesitînd comunicarea expresă şi transparentă consumatorului, astfel
încât acesta să poate conştientiza consecinţele comportamentului propriu. Prin urmare, relevarea modului de examinare a
bunului de ex. în clauzele contractuale standard ale întreprinzătorului nu este suficientă pentru realizarea condiţiei art. 751 alin.
3, dacă nu este de aşteptat că consumatorul va lua efectiv cunoştinţă de acestea.
b) Deşi art. 751 alin. 3 prop. 1 nu diferenţiază expres între folosirea „conformă” şi „neconformă” a bunului, aceasta rezultă din
trimiterea la art. 738 alin. 2 lit. c. Prin urmare, art. 751 alin. 3 prop. 1 are ca scop constituirea răspunderii consumatorului pentru
scăderea valorii bunului ca urmare a folosirii conforme a acestuia (răspundere exclusă în cadrul art. 738 alin. 2 lit. c).
Răspunderea consumatorului pentru scăderea valorii bunului ca rezultat a deteriorării sau pieirea bunului se reglementează de
regulile generale (vezi infra 3).
c) Drepul la examinare. Consumatorul are dreptul de a examina bunul achiziţionat. Deşi legea nu o prevede expres, scăderea
valorii ca urmare a examinării bunului, fără ca prin aceasta să aibă loc şi folosirea propriu-zisă a acestuia, nu poate constitui
obiectul răspunderii consumatorului. Întrucât conform art. 751 alin. 3 determinarea şi lămurirea modului de examinare fără
scăderea valorii bunului ţine de obligaţia întreprinzătorului, nedeterminarea sau determinarea incertă a modului de examinare
reprezintă riscul întreprinzătorului.
3. Răspunderea pentru deteriorarea sau pieira bunului (alin. 3 prop. 1).
a) Art. 751 reglementează „înrăutăţirile” pentru folosirea bunului. Folosirea acestuia poate fi conformă destinaţiei bunului (vezi
supra 2) sau neconformă, având ca efect deteriorarea sau pieirea bunului. În ultimul caz se vor aplica regulile generale
prevăzute la art. 738. Conform art. 738 alin. 2 lit. c partea 1 consumatorul este obligat la restituirea contavalorii deteriorării
sau pieirii bunului. O asemenea obligaţie a consumatorului lipseşte, dacă deteriorarea sau pieirea s-a produs cu toate că
consumatorul a dovedit diligenţa unui bun proprietar (art. 738 alin. 4 lit. d).
b) Reglementarea deteriorării sau pieirii bunului aflat la consumator conform regulilor generale nu corespunde întru totul
raporturilor dintre consumator şi întreprinzător, fiind necesară – de lege ferenda – o intensificare a obligaţiei de diligenţă a
consumatorului. Dacă consumatorul a fost valabil notificat atât despre dreptul său la revocare cât şi despre modul de evitare a
scăderii valorii bunului, acesta trebuie să dea dovadă de o diligenţă sporită în vederea conservării bunului. Aceasta rezultă din
poziţia juridică diferită a unei părţi contractante care cere rezoluţiunea contractului conform regulilor generale şi a unui
consumator: prima porneşte de la valabilitatea contractului, considerînd bunul ca fiind de ex. în prorietatea sa, astfel că ea poate
fi obligată, necunoscînd evenimentul viitor al rezoluţiunii, doar la diligenţa bunului proprietar; consumatorul, în schimb,
cunoaşte dreptul la revocare (şi probabil chiar intenţionează de a face uz de acesta), astfel că diligenţa acestuia în privinţa
bunului urmează a fi sporită. Prin urmare, la răspunderea consumatorului pentru deteriorarea sau pierea bunului ar trebui
aplicate reguli mai stringente decât în cazul art. 738 alin. 4 lit. d, neglijenţa acestuia neputînd fi trasferată în sarcina
întreprinzătorului.
4. Eliberarea consumatorului de răspundere (alin. 3 prop. 2).
a) Conform art. 751 alin. 3 prop. 2, consumatorul este eliberat de răspunderea pentru scăderea valorii bunului ca urmare a
folosirii conforme a acestuia în cazul lipsei notificării prevăzute la art. 751 alin. 3 prop. 1 sau a notificării dreptului la revocare
a consumatorului (art. 749, 750), dacă consumatorul nu a aflat în alt mod despre acest drept. O asemenea eliberare de
răspundere este indispensabilă, întrucât răspunderea mai severă impusă de art. 751 alin. 3 prop. 1 se bazează tocmai pe
cunoasterea de către consumator atât a dreptului său la revocare cât şi a modului de utilizare a bunului fără scăderea valorii
acestuia. Cunoaşterea acestor fapte, de ex. datorită pregătirii sa activităţii profesionale, reprezintă un „substitut” comparabil al
notificărilor prevăzute de lege în favoarea consumatorului, astfel că în asemenea cazuri consumatorul nu este susceptibil de
protecţie.
b) Conform reglementării actuale a art. 751 alin. 2 prop. 1, art. 751 alin. 1 prop. 2 nu are nici o influenţă asupra răspunderii
consumatorului pentru deteriorarea sau pieirea bunului, întrucât aceasta se reglementează de regulile generale. Dacă, însă, se
va accepta o diligenţă sporită a consumatorului (vezi supra 3, b), art. 750 alin. 3 prop. 2 se va aplica şi în aceste cazuri în mod
corespunzător, întrucât sporirea gradului de diligenţă se bazează pe cunoaşterea dreptului la revocare şi utilizare conformă a
bunului. Prin urmare, necunoaşterea acestora (adică a dreptului la revocare sau a modului de utilizare conformă a bunului) vor
avea ca efect necesitatea scăderii gradului de diligenţă a consumatorului la nivelul diligenţei unui bun proprietar, astfel că
consumatorul va răspunde conform regulilor generale prevăzute la art. 738 alin. 2 lit. c, alin. 4 lit. d.
5. Sarcina probei. Dovada notificării consumatorului despre modul de folosire a bunului fără scăderea valorii acestuia, inclusiv
conţinutul acestora (art. 752 alin. 1 prop. 2), aparţine întreprinzătorului. De asemenea, dovada cunoaşterii de către consumator
în alt mod a dreptului său la revocare sau a notificării reglementate de art. 751 alin. 3 prop. 2 se află în sarcina
întreprinzătorului. Proba diligenţei unui bun proprietar se va efectua de către consumator.
V. Alte drepturi
Art. 751 alin. 4 exclude în mod expres existenţa altor drepturi ale întreprinzătorului şi consumatorului, stabilind astfel în mod
clar, că raporturile dintre întreprinzător şi consumator după exercitarea dreptului la revocare sunt guvernate în exclusivitate de
dispoziţiile privind rezoluţiunea contractului. Reglementarea se referă la drepturile părţilor de a cere în special despăgubiri în
baza unor alte dispoziţii normative. Prin urmare, nu sunt aplicabile normele referitoare la executarea obligaţiilor (art. 602 urm.),
privind culpa in contrahendo (art. 515 alin. 2), dispoziţiile referitoare la răspunderea delictuală şi cele privind îmbogăţirea fără
justă cauză.

Articolul 752. Transmiterea informatiilor si a declaratiilor

(1) Informatiile si declaratiile sînt puse la dispozitia consumatorului pe un suport de date trainic daca i-au parvenit sub forma de
document sau sub o alta forma lizibila care îi permite sa reproduca întocmai informatiile într-un termen corespunzator cerintelor
actului juridic. Sarcina probei pentru continutul informatiilor sau declaratiei revine întreprinzatorului.
(2) Prevederile alin.(1) se aplica în modul corespunzator si declaratiilor consumatorului fata de întreprinzator.

I. Generalităţi
1. Scopul normei. Art. 749 – 751 prevăd mai multe obligaţii ale întreprinzătorului de a pune consumatorului la dispoziţie
anumite informaţii. De asemenea, consumatorul urmează a declara revocarea într-o anumită formă. Art. 752 are scopul de a
determina caracteristicile suportului pe care asemenea informaţii sunt transmise de către o parte celeilalte. Necesitatea
reglementării rezultă din multitudinea de opţiuni pe care părţile le au la dispoziţie, de ex. pe hîrtie (scris de mână, fax, telex,
etc.), suport de masă plastică sau un alt suport asemănător, în forma unor date informaţionale (email, pagina web, sms, etc.).
2. Limitări.
a) Dispoziţiile art. 752 se aplică doar raporturilor între întreprinzător şi consumator. Imposibilitatea aplicării directe a
acestora asupra altor categorii de raproturi juridice rezultă din locul sistematic al art. 752 în cadrul reglementărilor privind
contractele cu consumatorii.
b) Îndeplinirea condiţiilor suportului trainic nu eliberează părţile de obligaţia respectării formei scrise sau autentice cerute
expres de lege pentru anumite categorii de acte (art. 209). Din acest considerent, art. 752 constituie o normă specială faţă de art.
209 în privinţa transmiterii verbale a informaţiilor cerute de art. 749 – 751, înlocuind forma verbală prin necesitatea unui suport
trainic, nu însă şi lex speciales în ceea ce priveşte necesitatea forma scrise sau autentice.
II. „Suport trainic”
1. Domeniul de aplicare. Dispoziţiile art. 752 referitoare la forma de transmitere a informaţiilor se aplică atât întreprinzătorului
cât şi consumatorului (art. 752 alin. 2). În privinţa întreprinzătorului art. 752 se aplică tuturor informaţiilor pe care acesta
urmează a le pune la dispoziţia consumatorului conform art. 749 – 751; consumatorul va respecta condiţiile art. 752 doar în
cazul formei de transmitere a declaraţiei de revocare a contractului conform art. 749 alin. 2.
2. Noţiune. Art. 752 alin. 1 prop. 1 conţine o definiţie legală a „suportului trainic” care conţine informaţiile pe care părţile
urmează a le comunica uan alteia. Prin „trăinicia” suportului legea intenţionează limitarea suportului doar la un cadru rezistent
şi durabil, de natură a a exista şi putea fi utilizat la orice moment dat în viitor. Aceasta este necesar în special în vederea
asigurării probelor de către părţi, dar şi a revizuirii informaţiei transmise de către o parte celeilalte.
3. Document. Noţiunea de document în cadrul art. 752 se va înţelege prin prisma suportului şi nu a conţinutului acestuia. Prin
urmare, document va constitui orice suport de hârtie sau suporturi asemănătoare acestora de natură a reda imun influenţei unor
factori externi şi durabil informaţia plasată pe suport. Documente vor fi de ex. suporturile de hârtie scrise manual, imprimate,
fotocopiate, etc.
4. Altă formă. a) Legea nu limitează natura suportului doar la documente. Dezvoltarea technologică şi a mediilor de
comunicaţie impune o adaptarea a cadrului juridic la aceste realităţi. De aceea art. 752 alin. 1 prop. 1 permite transmiterea
informaţiilor şi „sub o altă formă lizibilă care îi permite sa reproducă întocmai informaţiile între-un termen corespunzător
cerinţelor actului juridic”. Prin urmare, în această categorie urmează a fi incluse transmiterea informaţiei prin fax, telex, email,
plasarea informaţiilor pe pagina web, etc.
b) Necesar este ca suportul să conţină informaţiile într-o formă lizibilă. Această condiţie rezultă implicit din faptul, că
întreprinzătorul şi consumatorul urmează a transmite unul altuia informaţii în forma unor texte, astfel că suportul trebuie să fie
apt de a fi citit fără eforturi suplimentare ale părţilor. În privinţa transmiterii informaţiilor în forma unor date informaţionale
lizibilitatea impune, de asemenea, culegerea sau stocarea textului într-un anumit program sau format de uz curent, astfel că
partea contractantă să aibă acces la informaţii fără eforturi deosebite (de ex. fără necesitatea a achiziţionării de software
speciale).
c) Suportul trebuie să fie de natură a reproduce întocmai informaţiile transmise, urmînd a garanta intersele părţilor împotriva
unor erori cauzate de transmiterea eronată a informaţiilor. Această condiţie este, de regulă, îndeplinită în cazul transmiterii
informaţiei prin fax, telex, etc. În cazul altor suporturi, de ex. în forma unor date informaţionale via email sau pagina web,
acestea urmează a fi astfel concepute, încât să reproducă şi la destinatar informaţia în acelaşi conţinut şi formă. Acest aspect
este în special important pentru transmiterea informaţiilor (de ex. prin plasarea pe web), deoarece accesarea acestora cu
programe în versiuni inferioare (dar curente) nu permite întotdeauna reproducerea întocmai a informaţiilor cuprinse în forma
originală.
d) Reproducere informaţiilor trebuie să aibă loc într-un termen „corespunzător cerinţelor actului juridic”. Această condiţie
rezultă din necesitatea respectării în cadrul art. 749 – 750 unei anumite succesiuni a actelor juridice a întreprinzătorului şi
consumatorului. Astfel, de ex. notificarea despre dreptul de a revoca contractul va urma încheierii acestuia iar luarea la
cunoştinţă a prospectului în absenţa întreprinzătorului presupune reproducerea la timp a informaţiilor, etc.
e) Deşi art. 752 alin. 1 prop. 1 nu o prevede în mod expres, pentru realizarea „unei alte forme” este necesară, de asemenea,
posibilitatea stocării informaţiei. Aceasta rezultă din scopul art. 752 de a garanta existenţa unor „suporturi trainice” de natură a
fi utilizate şi în viitor de către părţi (de ex. notificarea privind dreptul consumatorului de a revoca contractul trebuie să poată fi
stocată, astfel încât consumatorul să o poată reciti sau utiliza în alte scopuri mai târziu). Pentru fax sau telex această condiţie
este realizată prin imprimarea acestora pe hârtie. Transmiterea informaţiilor în forma unor date informaţionale trebuie să fie
apte de a fi stocate, fără ca prin aceasta să fie afectate lizibilitatea şi aptitudinea de a fi reproduse întocmai în orice moment.
III. Sarcina probei
Conform art. 752 alin. 1 prop. 2 şi alin. 2 întreprinzătorul şi consumatorul suportă sarcina probei conţinutului informaţiilor şi a
declaraţiilor prorprii făcute în una din formele prevăzute la art. 752. Din aceasta rezultă, de asemenea, că fiecare din părţi va
suporta şi sarcina probei transmiterii corespunzătoare a infrormaţiei. Pentru detalii a se vedea supra art. 749, IV, 5 şi 750, IV, 5.

T i t l u l III
CATEGORIILE DE OBLIGATII
Capitolul I
VINZAREA-CUMPARAREA
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA VINZARE-CUMPARARE

Articolul 753. Contractul de vânzare-cumpărare.

 (1) Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în
proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar acesta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit.
(2) Vânzătorul se obligă să remită, concomitent cu predarea bunului, documentele referitoare la bun,
prevăzute de lege, dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu este prevăzut altfel.
(3) Dacă preţul nu este indicat direct în contractul de vânzare-cumpărare, părţile pot conveni asupra
modului de determinare a lui.

(1) Alineatul 1 al articolului defineşte contractul de vânzare-cumpărare. Din obligaţia vânzătorului de a

preda bunul rezultă, că vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului şi, odată cu predarea bunului să transmită şi dreptul de
proprietate asupra lui. Conform articolului 315 al Codului Civil proprietarul are drept de posesiune, folosinţă şi de dispoziţie
asupra bunului.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic, deoarece creează obligaţii reciproce şi
interdependente, părţile având şi drepturi şi obligaţii (art.704 Cod.civ.). Astfel, obligaţia de preluare a bunului de către
cumpărător este corelată cu obligaţia vânzătorului de a preda bunul. Vânzătorul nu poate fi obligat a preda lucrul, decât dacă
cumpărătorul este ţinut în aceeaşi măsură de a-l lua în primire, asigurându-se, astfel, una din finalităţile contractului, aceea de a
pune lucrul în stăpânire de fapt şi de drept a cumpărătorului.
Art.757 al Codului civil reglementează termenul predării bunului
(2) Din prevederile alineatului 2 rezultă, că vânzătorul este obligat să remită documentele referitoare la bun la momentul, în
locul şi în forma prevăzută de contract. Dacă în contract lipseşte o asemenea stipulaţie, vânzătorul se obligă să remită
documentele referitoare la bun, concomitent cu predarea bunului.
De regulă, vânzătorul trebuie să prezinte documentele care atestă dreptul de proprietate asupra bunului. În unele cazuri însăşi
legea stabileşte documentele necesare de a fi prezentate. De exemplu, în cazul în care obiectul contractului de vânzare-
cumpărare îl constituie un bun imobil, vânzătorul trebuie să prezinte documentul ce confirmă dreptul de proprietate asupra
imobilului, precum şi extrasul din registrul bunurilor imobile.
Deseori, pentru a se asigura că marfa corespunde calităţii prevăzute în contract, părţile stipulează o clauză prin care vânzătorul
se obligă să anexeze mărfii livrate atestate de calitate, de garanţie, buletine de analiză, cartea tehnică a produsului sau alte
documente de certificare a calităţii.
În ceea ce priveşte forma în care trebuie prezentate documentele, aceasta include numărul de copii, limba în care vor fi
întocmite şi felurile duplicatelor utilizate, de exemplu scrise, xeroxate, dactilografiate etc.
(3) Preţul este suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat. Preţul
corespunde bunului vândut. Conform articolului 756 al Codului civil, preţul trebuie să fie exprimat în bani.
Din alineatul 3 al prezentului articol rezultă, că un contract de vânzare-cumpărare se consideră valabil încheiat, chiar dacă
preţul nu este indicat direct în contract. De asemenea, părţile nu sunt obligate să stipuleze în contract modul de determinare a
preţului. Părţile au opţiunea de a conveni sau nu asupra modului de determinare a preţului.
Determinarea preţului poate fi făcută direct şi concomitent cu acordul de voinţă al părţilor, prin negociere sau prin aderarea pură
şi simplă a cumpărătorului la preţurile fixe, expuse sau fixate concomitent. De asemenea, şi vânzătorul poate să adere la oferta
de cumpărare înaintată de cumpărător, în care acesta stabileşte singur preţul.
Preţul mărfii este determinat dacă cuantumul lui este convenit de părţi în momentul încheierii contractului.
Părţile pot stipula în contract numai elementele pe baza cărora preţul va putea fi determinat în viitor, cel târziu la data
exigibilităţii obligaţiei de plată.
Determinarea preţului nu presupune şi stabilirea modalităţii de plată, de exemplu, printr-o singură prestaţie sau în rate, ori a
termenului plăţii, aceste elemente urmând a fi determinate separat.

Articolul 754. Cheltuielile de vânzare a unui bun mobil

(1) Cheltuielile de predare a bunului mobil, în particular de măsurare, cântărire şi ambalare, sunt
puse în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile de primire şi transportare a bunului din locul încheierii contractului sunt
puse în sarcina cumpărătorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(2) În cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a unui bun mobil trebuie autentificat şi
înregistrat, cumpărătorul suportă costul autentificării notariale, al înscrierii în registrul public respectiv şi al
transferului proprietăţii.

(1) Conform normei comentate, părţile sunt în drept să stipuleze în contract cine va suporta cheltuielile de
vânzare a bunului mobil, cu excepţia cheltuielilor ce ţin de autentificarea notarială, înscrierea în registrul public respectiv şi al
transferării proprietăţii, care sunt puse în sarcina cumpărătorului. Dacă părţile nu au stipulat în contract cine va suporta
cheltuielile de vânzare, atunci cheltuielile de predare a bunului vor fi suportate de vânzător, iar cheltuielile de preluare şi
transport vor fi suportate de cumpărător. Referitor la cheltuielile de transport este necesar de remarcat, că acestea depind de
locul încheierii contractului, deoarece dacă părţile nu au stipulat expres în contract cine va suporta cheltuielile de transport,
atunci cumpărătorul, în baza prezentului articol este obligat să suporte cheltuielile de transport de la locul încheierii contractului
şi până la destinaţie. Prin urmare, în situaţia în care contractul a fost încheiat la sediul vânzătorului, cumpărătorul va suporta
cheltuielile de transportare de la sediul vanzătorului, iar când contractul a fost încheiat la sediul cumpărătorului, obligaţia de
transportare a bunului până la locul încheierii contractului revine vânzătorului. În acest caz cumpărătorul va suporta cheltuielile
de transport de la sediul său şi până la locul de destinaţie.
(2) În legislaţie este prevăzută o singură situaţie când autentificarea notarială a vânzării bunurilor mobile
este obligatorie. Astfel, conform art.152 (9), actul juridic de înstrăinare a părţii sociale în societatea cu răspundere limitată se
autentifică notarial sub sancţiunea nulităţii.
Conform Legii nr.1134-XIII din 02.04.1997 privind societăţile pe acţiuni, art.18 (2), achizitorul de valori
mobiliare se investeşte cu dreptul de proprietate asupra lor din momentul efectuării înscrierii repective în registrul deţinătorilor
valorilor mobiliare ale societăţii sau în documentaţia de evidenţă a deţinătorului nominal al valorilor mobiliare în modul stabilit
de legislaţie. Potrivit Legii 199-XIV din 18.11.1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare, art.24 (2) cumpărătorul obţine toate
drepturile conferite de valoarea mobiliară repectivă din momentul înregistrării în registru a dreptului de proprietate asupra
valorii mobiliare. Valoarea mobiliară constituie titlul financiar care confirmă drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale
unei persoane în raport cu altă persoană, drepturi ce nu pot fi realizate sau transmise fără prezentarea acestui titlu financiar, fără
înscrierea respectivă în registrul deţinătorilor de valori mobiliare nominative ori în documentele de evidenţă ale deţinătorului
nominal al acestor valori mobiliare.
Conform Legii nr.110-XIII din 18.05.1994 cu privire la arme, art.26 (3) organele teritoriale ale poliţiei duc
evidenţa operativă a armelor şi muniţiilor aferente, achiziţionate de persoanele fizice cu titlu de proprietate privată. Datele
referitoare la achiziţionarea armelor de foc sunt transmiseîn termen de 24 de ore Ministerului Afacerilor Interne pentru a fi
înscrise în Registrul de stat al armelor. Hotărârea Guvernului 1173 din 19.12.1997 interzice circulaţia pe teritoriul Republicii
Moldova a armelor individuale şi muniţiilor aferente neincluse în Cadastrul de stat al armelor, inclusiv a celor ce nu se află la
evidenţa organelor corespunzătoare ale Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Serviciului de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova.
Mijloacele de transport cumpărate urmează să fie înregistrate în Registrul de Stat al mijloacelor de
transport, tractoarelor, altor masini autopropulsate, mecanismelor şi remorcilor.

Articolul 755. Cheltuielile de vânzare a unui bun imobil.

În cazul cumpărării unui teren sau unui alt bun imobil, cheltuielile de întocmire, autentificare notarială şi de înscriere a
contractului de vânzare-cumpărare în registrul bunurilor imobile, precum şi cheltuielile de preluare a documentelor
necesare, sunt puse în sarcina cumpărătorului.

Articolul 755 stipulează expres, că toate cheltuielile ce ţin de vânzarea-cumpărarea unui imobil revin cumpărătorului.
Conform articolului 288, alineat 2) şi 3) al Codului civil, la categoria bunurilor imobile se raportă terenurile, porţiunile de
subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de
pământ, precum şi tot ceea ce în mod natural sau artificial, este incorporat durabil în acestea, adică bunurile a căror deplasare nu
este posibilă fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor. Rămân bunuri imobile materialele separate în mod
provizoriu de un teren, pentru a fi reîntrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale
unui bun imobil care sunt detaşate provizoriu de acesta dacă sunt destinate reamplasării. Materialele aduse pentru a fi
întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile.
Prin cheltuieli de întocmire a contractului se înţeleg cheltuielile de redactare a contractului, onorariile plătite avocaţilor sau
notarului, atunci când acesta întocmeşte contractul.
Prin cheltuieli de autentificare a contractului se înţelege taxa plătită notarului pentru autentificarea contractului, excluzându-se
cheltuielile de întocmire a contractului.
Prin cheltuieli de înregistrare a contractului se înţeleg taxele necesar de a fi plătite oficiului cadastral pentru înregistrarea
bunurilor imobile şi dreptului de proprietate asupra lor.
Codul civil nu prevede expres obligativitatea autentificării notariale a contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile.
Implicit, în articolul 680 se menţionează că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă
părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă. Prin urmare,
legea specială este aceea, care trebuie să stabilească forma contractului.
Legea Republicii Moldova privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului nr.1308-XIII din 25.07.97,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58/515 din 04.09.1997 şi republicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.147-149 din 6.12.2001 în articolul 4, alineat 5 d) prevede că, contractul de vânzare-cumpărare a
terenurilor proprietate publică se autentifică notarial; în articolul 5, alineat 3 c) este stipulat că, contractul de vânzare-cumpărare
a terenurilor proprietate privată se autentifică notarial; conform art.8, alin.4 contractul de vânzare-cumpărare a loturilor de
pământ de pe lângă casă trebuie autentificat notarial; art.9, alin.8 prevede că, contractul de vânzare-cumpărare a terenurilor
proprietate publică, destinate construcţiilor trebuie autentificate notarial. În decurs de 3 luni din data autentificării notariale a
contractelor menţionate, acestea urmează să fie prezentate la oficiul cadastral teritorial pentru a fi înregistrat.
Conform prevederilor art.12, alin.1 al Legii privatizării fondului de locuinţe nr. 1324-XII din 10.03.1993, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, contractul de vânzare-cumpărare, transmitere-primire a locuinţei în proprietate privată
se autentifică notarial.
Concluzionăm, că doar contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor menţionate la alineatele precedente necesită să fie
autentificate pe cale notarială sub sancţiunea nulităţii. Pentru contractele de vânzare-cumpărare a altor bunuri imobile părţile au
opţiunea să aleagă dacă să autentifice sau nu un asemenea contract.
Conform art.4, alin 2 al Legii Cadastrului bunurilor imobile, obiecte ale înregistrării de stat sunt bunurile imobile, dreptul de
proprietate asupra lor, alte drepturi patrimoniale. Potrivit art.5 al aceleiaşi legi, bunurile imobile trebuie să fie înregistrate în
mod obligatoriu la oficiul cadastral teritorial în a cărui rază de activitate se află bunul imobil.
În baza contractului de vânzare-cumpărare se transmite atât bunul, cât şi dreptul de proprietate asupra lui. Conform art.321,
alin.2 al Codului civil dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândeşte la data înscrierii în registrul bunurilor
imobile. Codul civil nu indică termenul în care un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil trebuie să fie înregistrat la
cadastru. O asemenea menţiune nu este stipulată nici în alte legi, cu excepţia Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-
cumpărare a pământului, care prevede termenul de 3 luni din data autentificării notariale a contractului.

Articolul 756. Preţul

(1) Preţul bunului trebuie să fie fixat în bani.

(2) Dacă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între comercianţi preţul bunului nu este determinat în mod
expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare,
că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială
respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se
va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării
bunurilor.
3) Dacă preţul bunului se determină în funcţie de greutatea lui, greutatea netă este aceea care, în caz
de îndoială, determină preţul.

Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa vânzării. Dacă înstrăinarea bunului se face nu
pentru bani, dar în schimbul altui lucru, pentru stingerea unei obligaţii sau în schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai
poate fi calificat vânzare-cumpărare.
Conform Legii Republicii Moldova cu privire la bani, Nr.123-XII din 15.12.1993, publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.3/51 din 30.03.1993, articolul 3 moneda naţională, leul, este unicul instrument de plată pe
teritoriul Republicii Moldova. Prin urmare, dacă contractul de vânzare cumpărare este intern, atunci în contract ca monedă de
plată poate fi indicat doar leul moldovenesc.
Determinarea preţului poate fi făcută direct şi concomitent cu acordul de voinţă al părţilor prin negociere
sau prin aderarea pură şi simplă a cumpărătorului la preţurile fixe, expuse sau fixate concomitent. De asemenea şi vânzătorul
poate să adere la oferta de cumpărare înaintată de cumpărător în care acesta stabileşte singur preţul.
Preţul mărfii este determinat, dacă cuantumul lui este convenit de părţi în contract. Preţul bunului este
determinat în mod expres atunci când în contract se indică cuantumul acestuia, prin inserarea unei clauze în acest sens. De
exemplu: „Preţul bunului care constituie obiectul contractului este de 10.000 (zece mii) lei. Preţul bunului este determinat în
mod implicit, atunci când în contract se face referire la lista preţurilor care se află la vânzător şi pe care cumpărătorul o
cunoaşte sau atunci când se face referire la preţul constant, utilizat continuu în relaţiile de afaceri.
Este important de indicat timpul relevant pentru fixarea preţului şi de stabilit cui aparţine dreptul de
determinare. Articolul nu precizează cui aparţine dreptul de stabilire a preţului. Într-o atare situaţie, considerăm că vânzătorul
trebuie să stabilească preţul, care urmează să fie acceptat de cumpărător. Dacă părţile nu pot ajunge la un acord comun în
privinţa preţului, ele se pot adresa unui organ competent.
Din prevederile articolului rezultă, că preţul nu constituie o condiţie esenţială pentru încheierea
contractului. Un contract de vânzare-cumpărare poate fi valabil încheiat şi fără indicarea preţului.
Dacă preţul nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat,
se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul
încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. Se va ţine
seama de preţurile practicate la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă, că la momentul predării bunului vânzătorul
nu este în drept să mărească preţul, iar cumpărătorul nu poate să-l reducă. Dacă, în momentul încheierii contractului există un
nivel uniform al preţului, de la care doar câţiva vânzători deviază, acest nivel de preţ va fi luat ca bază. Dacă preţurile diferă,
valoarea medie a preţului trebuie să fie calculată în baza preţului practicat de un vânzător care deţine partea cea mai mare pe
piaţa în cauză. La stabilirea preţului se va ţine cont şi de celelalte condiţii ale contractului, cum sunt, de exemplu, locul livrării,
calitatea, cantitatea, ambalajul, cheltuielile de transport, asigurare etc.
Dacă, în momentul încheierii contractului nu există contracte similare şi părţile nu stipulează în contract
preţul mărfii sau modul de determinare a acestuia, se consideră că părţile s-au referit la un preţ practicat la data livrării
bunurilor.
(3) În cazul în care părţile au stipulat în contract, că preţul mărfii se determină în funcţie de greutatea ei,
stabilirea preţului are loc pe baza greutăţii nete a bunului. Prin greutate netă, de obicei se înţelege greutatea totală a mărfii,
excluzându-se greutatea ambalajului.
Prevederile alineatului 3 se aplică în cazul în care nici contractul, nici uzanţele aplicate nu stabilesc metoda
de determinare a greutăţii (netă sau brută) de care depinde preţul mărfii. De exemplu, dacă părţile au convenit, că ambalajul va
fi întors vânzătorului, atunci se consideră că părţile au convenit să plătească preţul pentru greutatea netă.
Conform articolului 779, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunurile ambalate dacă în
contract nu a fost stipulat altfel.
Articolul 757. Termenul predării bunului.

(1) Vânzătorul trebuie să predea bunul:

a) la data stabilită în contract sau la data care poate fi dedusă din contract;
b) în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, cu excepţia cazului
în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului;
c) într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului, în celelalte cazuri.
(2) Contractul de vânzare-cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la data stabilită dacă din
contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen, cumpărătorul pierde interesul faţă de executarea contractului.
(3) Vânzătorul poate executa contractul cu clauze de executare strict la data stabilită, înainte de acest termen sau după
el numai cu consimţământul cumpărătorului.

(1) Predarea bunului constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la dispoziţia cumpărătorului la locul
convenit în contract.
(a) În ce priveşte momentul predării mărfii, articolul 757 a) face o distincţie, după cum momentul predării este o dată fixă sau o
perioadă de timp.
În conformitate cu prevederile articolului 575 (2) al Codului civil, dacă în contractul de vânzare-cumpărare este stabilită data la
care trebuie livrată marfa, cumpărătorul nu poate cere livrarea mărfii înainte de termen. Potrivit aceluiaş articol, vânzătorul
poate livra marfa înainte de termen, dacă cumpărătorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. Totuşi, dacă
cumpărătorul respinge executarea anticipată, este obligat să-l informeze imediat în acest sens pe vânzător şi să ia toate măsurile
necesare pentru a evita prejudicierea lui.
Chiar dacă în contract este stabilită data livrării mărfii, cumpărătorul este în drept să solicite livrarea mărfii imediat în cazul în
care vânzătorul se află în incapacitate de plată (art.576 Codul civil).
În anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi.
Acest caracter este impus de destinaţia bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte din
contract. El poate rezulta, însă şi din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părţi. De exemplu, lucrul vândul îl constituie o
cantitate de brazi pentru pomul de iarnă.
De regulă, termenul de livrare a mărfii se stipulează în contract. Părţile pot stabili o dată fixă sau pot fi utilizate următoarele
modalităţi de stabilire a termenelor de livrare: „livrarea prin promptă expediţie”, ceea ce înseamnă expedierea mărfii în primele
15 zile de la data încheierii contractului; „livrarea mărfii îndată ce este gata sau îndată ce este posibil” – un astfel de termen se
poate referi la o marfă, care urmează să fie fabricată fără, însă a se depăşi termenul de 45 zile de la data încheierii contractului;
„livrarea la începutul lunii” – se înţelege prima decadă din luna respectivă; „livrarea mărfii la mijlocul lunii” sau „livrarea la
sfârşitul lunii”, se înţelege, că termenul este în decada a doua, respectiv a treia; „livrarea mărfii în termenul de ....... sau de
la ....... „ părţile stabilind un termen sau mai multe, după cum marfa se livrează odată sau de mai multe ori.
b) Dacă în contract este stabilită perioada în care trebuie să fie făcută predarea mărfii sau dacă această perioadă poate fi
determinată prin referire la contract, vânzătorul poate să predea bunul în orice moment în cursul acestei perioade. Deci,
vânzătorul este acel care decide momentul predării bunului. Excepţie face situaţia în care din împrejurări rezultă, că alegerea
datei revine cumpărătorului. De exemplu, dacă în contract s-a convenit, că livrarea mărfii va avea loc în luna iulie, vânzătorul
poate preda marfa la 1 iulie, dar şi la 31 iulie, precum şi în orice zi lucrătoare a lunii iulie. Dacă alegerea datei livrării mărfii
revine vânzătorului, el este obligat să-l informeze pe cumpărător despre aceasta.
Alegerea datei revine cumpărătorului atunci când acesta trebuie să încheie contractul de transport sau atunci când din cauza
capacităţilor limitate de depozitare a mărfurilor este interesat în fixarea unei date exacte pentru preluarea mărfii.
În situaţia în care se încheie un contract de vânzare-cumpărare internaţională şi s-a convenit, de exemplu, asupra clauzei FOB
– INCOTERMS 2000 sau INCOTERMS 1990, cumpărătorul este acela care va stabili data livrării mărfii.
c) Dacă în contractul de vânzare nu este indicată data livrării şi nici nu poate fi dedusă din contract, precum şi în cazul când nu
a fost stabilită o perioadă de livrare a mărfii şi nici nu poate fi determinată prin referire la contract, vânzătorul trebuie să predea
bunul într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului. În conformitate cu prevederile articolului 575 a
Codului civil, dacă în contractul de vânzare-cumpărare părţile nu au stabilit termenul de livrare a mărfii, cumpărătorul are
dreptul să pretindă oricând livrarea, iar vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare în termen de 7 zile din momentul
cererii cumpărătorului.
Ori de câte ori îndeplinirea obligaţiei de predare este dependentă de o faptă a cumpărătorului, termenul pentru executare începe
să curgă din momentul când cumpărătorul a săvârşit acea faptă. Dacă predarea mărfii este subordonată plăţii uni acont, plata
acontului respectiv marchează începutul curgerii termenului de predare. În cazul unui contract de vânzare-cumpărare
internaţională, atunci când sunt necesare permise sau licenţe de import sau export, termenul pentru îndeplinirea obligaţiei de
predare începe să curgă doar din momentul obţinerii autorizaţiilor respective.
În cazul în care prestaţia la care s-a obligat vânzătorul depinde de anumite prestaţii prealabile ce incumbă cumpărătorului, iar
acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţiile, provocând astfel dificultăţi substanţiale în legătură cu producţia, atunci vânzătorul
este în drept să modifice în mod corespunzător termenul de livrare şi să ceară despăgubiri pentru daunele efectiv suportate după
ce a informat cumpărătorul în timp util.
2) În aplicarea prezentului alineat este necesar a se ţine cont de următoarele momente: În primul rând, pentru aplicarea prezentei
stipulaţii nu este suficientă includerea în contract a unui termen determinat de livrare a mărfii, de exemplu perioada între 1 şi 15
iulie 2003. Pierderea interesului cumpărătorului trebuie să rezulte clar din contract. În al doilea rând, vânzătorul nu este în drept
să livreze marfa după expirarea termenului fixat, chiar dacă cumpărătorul nu l-a informat în scris sau verbal despre renunţarea
la contract în legătură cu încălcarea termenului de livrare. În al treilea rând, vânzătorul nu poate efectua o livrare anticipată, fără
acordul prealabil al cumpărătorului. În al patrulea rând, dacă vânzătorul nu livrează marfa în termenul stabilit, cumpărătorul
este în drept să refuze preluarea mărfii şi să ceară despăgubiri în conformitate cu articolul 602 al Codului civil.
3) În situaţia stipulată la alineatul 3 este important de reţinut, că vânzătorul trebuie să notifice cumpărătorului data livrării mărfii
şi să primească consimţământul acestuia. Numai după primirea consimţământului cumpărătorului, vânzătorul va putea livra
marfa anticipat datei fixate în contract.

Articolul 758. Obligaţiile vânzătorului de expediere a bunului.

(1) Dacă, în conformitate cu contractul, vânzătorul predă bunul către un cărăuş şi dacă bunul nu este
clar individualizat, potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau
prin orice alt mijloc, vânzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifică bunul.
(2) Dacă este obligat să ia măsuri pentru transportul bunurilor, vânzătorul trebuie să încheie
contracte necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi
în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.
(3) Dacă nu este obligat să asigure bunul pe timpul transportării, vânzătorul urmează să transmită,
la cererea cumpărătorului, toată informaţia de care dispune, necesară pentru încheierea contractului de asigurare.

Conform prevederilor prezentului articol, obligaţia vânzătorului de predare a mărfii este însoţită, în funcţie
de împrejurări, de anumite obligaţii adiacente.
Prevederile alin.1 se aplică doar dacă sunt îndeplinite următoarele două condiţii cumulative: a) marfa este predată cărăuşului,
indiferent cine a încheiat contractul de transport şi
b) bunul nu este clar individualizat prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice alt
mijloc.
O altă cerinţă este ca în contractul de vânzare-cumpărare să fie stipulat expres, că vânzătorul nu este obligat odată cu predarea
bunului să remită şi documentele referitoare la bun. Dacă o asemenea stipulaţie lipseşte, vânzătorul, în baza art.753, alin.2, este
obligat să remită concomitent cu predarea bunului şi documentele referitoare la marfă.
Termenul cărăuş este utilizat pentru diferite modalităţi de transport: auto, feroviar, aerian, maritim, fluvial.
Conform dispoziţiilor alin.1, nu este obligatoriu ca mărfurile să fie individualizate. În cazul în care bunurile sunt clar
individualizate, vânzătorul nu este obligat să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie. De asemenea, dacă bunul, chiar
dacă nu este clar individualizat, dar se predă cumpărătorului sau reprezentantului său autorizat, nu este necesară transmiterea
unui aviz de expediţie.
Identificarea bunului este posibilă prin marcarea mărfii, care deseori se determină de părţi în contract prin clauza „ambalajul şi
marcarea”, unde se stipulează: denumirea vânzătorului şi cumpărătorului, numărul contractului, greutatea brută şi netă,
instrucţiunile referitoare la păstrarea mărfii.
O altă metodă de identificare a mărfii o constituie includerea datelor necesare în documentele de transport. Astfel, în
conosament sau în scrisoarea de trăsură se include informaţia referitoare la vânzător şi cumpărător, la încărcătura transportată,
cantitate şi felul ambalajului. Dacă marfa primită de cărăuş este incompletă sau are defecte, în documentul de transport trebuie
introdusă informaţia respectivă. În caz contrar se va considera că marfa a fost recepţionată în cantitatea şi de calitatea stipulată
în contractul de vânzare-cumpărare.
Articolul nu stabileşte termenul în care vânzătorul trebuie să transmită cumpărătorului avizul de expediţie care specifică bunul.
Dar, din principiile generale ale Codului civil rezultă că vânzătorul este obligat să transmită avizul într-un termen rezonabil din
data expedierii mărfii.
(2) Alin.2 al prezentului articol se referă la situaţia când obligaţia de încheiere a contractului de transport revine vânzătorului.
Se precizează expres, că vânzătorul trebuie să încheie anume aşa contracte pentru ca transportul să fie efectuat până la locul
prevăzut în contract, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.
Este posibil ca pentru transportarea mărfii la destinaţie să fie utilizat un singur mijloc de transport sau să fie încheiat un contract
de transport multimodal. În ambele cazuri vânzătorul este obligat să asigure transportarea mărfii până la locul predării acesteia
cumpărătorului.
Reeşind din specificul mărfii, vânzătorul trebuie să aleagă cel mai adecvat mijloc de transport. De asemenea, este obligat să
încheie contractul de transport în condiţii uzuale pentru o atare expediere, adică vânzătorul trebuie să ţină cont atât de preţurile
existente, cât şi de practica încheierii unor contracte de transport.
(3) În baza alin.3 vânzătorul este obligat să transmită, la cererea cumpărătorului, toată informaţia de care dispune, necesară
pentru încheierea contractului de asigurare. Această obligaţie revine vânzătorului numai în cazul existenţei următoarelor
condiţii: a) vânzătorul nu este obligat să asigure bunul pe timpul transportului şi b) cumpărătorul a solicitat vânzătorului
informaţia.
Articolul nu precizează o anumită formă pentru solicitarea informaţiei de către cumpărător, prin urmare acesta poate solicita
informaţia atât verbal cât şi în formă scrisă.
În alin.3 nu se menţionează termenul în care vânzătorul trebuie să transmită informaţia cumpărătorului. Este necesar de
prevăzut acest termen în contractul de vânzare-cumpărare. Dacă în contract părţile nu au convenit asupra termenului prezentării
informaţiei, vânzătorul trebuie să transmită informaţia necesară cumpărătorului într-un termen rezonabil, astfel încât acesta să
poată încheia contractul de asigurare până la transportarea mărfii.

Articolul 759. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului.

(1) Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în momentul în
care vânzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului dacă
contractul nu prevede altfel.
(2) Când contractul de vânzare-cumpărare implică transportul bunului, iar vânzătorul nu este
obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului către primul
cărăuş. Dacă vânzătorul este obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului numai după
remiterea în acel loc a bunului către cărăuş. Dacă cumpărătorul a dat vânzătorului instrucţiuni asupra modului de
transportare, iar vânzătorul s-a abătut de la ele fără motiv întemeiat, atunci el este obligat să repare prejudiciul cauzat
astfel.
(3) În cazul vânzării bunului pe parcurs, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul
încheierii contractului dacă acesta nu prevede altfel.
(4) În cazul în care contractul este încheiat după predarea bunurilor, riscurile cunoscute
vânzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o cunoscă la încheierea contractului rămân ale vânzătorului.
(5) În cazul vânzării bunurilor determinate generic, riscul nu trece la cumpărător anterior
individualizării bunului.

(1) Aplicabil contractului de vânzare-cumpărare riscul este considerat pieirea sau deteriorarea bunului ce
constituie obiectul contractului, care au survenit independent de voinţa vânzătorului sau cumpărătorului, ca o consecinţă a
cazurilor neprevăzute sau a circumstanţelor de forţă majoră.
Prejudicierea mărfurilor în timpul transportării, legată de calităţile mărfii (de ex., sticlă, legume, fructe
etc.), de condiţiile transportării (de ex., transportarea în platforme descoperite a cărbunelui, prundişului, cerealelor etc.) şi de
durata transportării, în practică este recunoscută ca o diversitate a pieirii ocazionale sau a deteriorării mărfii.
Trecerea riscului de la vânzător la cumpărător depinde de momentul în care vânzătorul şi-a îndeplinit
obligaţia de predare a bunului. În conformitate cu prevederile art.760, obligaţia de predare se consideră executată de vânzător în
momentul predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el. Dacă vânzătorul urmează să predea bunul la locul
aflării lui, obligaţia de predare se consideră executată în momentul punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei
indicate de el. Dacă vânzătorul nu este obligat prin contract să asigure transportarea bunului sau să-l predea la sediul
cumpărătorului, se consideră că vânzătorul a executat obligaţia de predare la data remiterii bunului către cărăuş sau oficiul
poştal pentru a fi transportat la cumpărător, dacă contractul nu prevede altfel.
Părţile pot prevedea în contract alte reguli de transmitere a riscurilor.
(2) Prevederile alin.2 se referă la cele mai frecvente cazuri întâlnite în practică, şi anume atunci când
contractul de vânzare-cumpărare prevede transportarea mărfii de către o organizaţie specializată de transport. Articolul nu
specifică modalitatea de transport, ceea ce înseamnă că se aplică tuturor categoriilor de transport, inclusiv transportului
multimodal.
Părţile au dreptul să stipuleze în contractul de vânzare-cumpărare un loc determinat pentru predarea mărfii.
În lipsa unui acord între părţile contractante referitor la momentul şi locul trecerii riscului de la vânzător la cumpărător, în baza
art.759, alin.2, riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului primului cărăuş. Din formularea dată rezultă un şir de
consecinţe care necesită să fie analizate. Întâi de toate se pune problema cine trebuie să remită marfa cărăuşului şi cine trebuie
să preia marfa la destinaţie. Din conţinutul articolului rezultă, că aceste acţiuni sunt efectuate de către vânzător şi cumpărător. În
practică, însă, în majoritatea cazurilor, pentru executarea contractului părţile atrag terţe persoane, iar marfa care constituie
obiectul contractului este transportată nu la cumpărător, dar la persoana indicată de el, cu care cumpărătorul are relaţii
contractuale. Deaceea, termenii „vânzător” şi „cumpărător” trebuie înţeleşi mai larg, aceştea incluzând persoanele care execută
de facto contractul de vânzare-cumpărare şi care au stabilite raporturi juridice cu vânzătorul şi cumpărătorul. Când vânzătorul
transmite marfa primului cărăuş, se vor întocmi documentele de transport necesare, iar momentul decisiv pentru transmiterea
riscului este data întocmirii documentului.
Este foarte important de stabilit momentul producerii riscului. Acest lucru este greu de stabilit în cazul transportării mărfii în
containere, când poate avea loc aşa-numita deteriorare nevăzută a mărfii (umezirea, deteriorarea parţială), momentul survenirii
riscului fiind necunoscut. Pentru rezolvarea acestei chestiuni se ia ca bază documentul de transport, care conţine caracteristica
încărcăturii. Dacă în documentul de transport lipsesc asemenea menţiuni, se prezumă că marfa a fost transmisă cărăuşului fără
vicii. Desigur, părţile pot prezenta şi alte dovezi. În situaţiile mai dificile poate fi numită o expertiză.
Dacă în contractul de vânzare-cumpărare este stabilit un anumit loc pentru predarea mărfii către cărăuş, atunci marfa trebuie
transmisă în acel loc, deoarece numai atunci riscul se transmite de la vânzător la cumpărător.
În situaţia în care cumpărătorul a dat instrucţiuni vânzătorului referitoare la modul de transportare a mărfii, de exemplu a
solicitat ca marfa să fie ambalată cu un ambalaj adecvat sau să fie transportată cu un anumit mijloc de transport, atunci
vânzătorul trebuie să se conformeze acestor instrucţiuni. În cazul când vânzătorul nu respectă instrucţiunile cumpărătorului,
neavând un motiv întemeiat, atunci riscul pieirii sau deteriorării mărfii va fi suportat de vânzător. Într-o asemenea situaţie,
vânzătorul va fi obligat să repare şi prejudiciul cauzat astfel cumpărătorului.
(3) Alineatul 3 al articolului stabileşte momentul transmiterii riscurilor către cumpărător în cazul vânzării bunurilor pe parcurs.
O atare situaţie este întâlnită de regulă în cazul transportului multimodal sau al transportului pe mare, care durează mult şi poate
apărea necesitatea vânzării bunurilor pe parcurs.
În cazul vânzării bunului pe parcurs, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul încheierii contractului. Momentul
încheierii contractului este cunoscut (data încheierii contractului), pe când momentul survenirii riscului poate fi necunoscut,
deteriorarea mărfii transportate de cele mai multe ori se fixează la momentul sosirii la punctul de destinaţie. Acest aspect
trebuie să se rezolve, ţinându-se cont de dovezile părţilor contractante. Părţile pot stipula în contract şi un alt moment de
transmitere a riscurilor de la vânzător la cumpărător.
(4) Dacă contractul este încheiat după predarea bunurilor, atunci toate riscurile care îi sunt cunoscute vânzătorului sau a căror
existenţă nu putea să nu o cunoască rămân ale lui. Aceste riscuri nu vor fi transmise cumpărătorului.
(5) În cazul în care obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie bunurile determinate generic, riscul va trece la
cumpărător numai după individualizarea bunului. Conform art.294, alin.2, bunul determinat generic se consideră bunul care
posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire (a
se vedea comentariul la art.294 (2)).

Articolul 760. Momentul executării obligaţiei de predare a bunului

(1) Obligaţia de predare a bunului se consideră executată în momentul:

a) predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el;
b) punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicate de el dacă bunul urmează să fie predat la locul
aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului dacă este individualizat prin marcare sau în alt mod şi
dacă este pregătit de predare în termenul stabilit, iar cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei
contractuale.
(2) Dacă din contract nu rezultă obligaţia vânzătorului de a asigura transportarea bunului sau predarea lui la locul
aflării cumpărătorului, obligaţia vânzătorului de a preda bunul se consideră executată de la data predării bunului către
cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător dacă contractul nu prevede altfel.

(1) Momentul executării obligaţiei de predare de către vânzător se stabileşte reeşind din acele acţiuni pe care trebuie să le
îndeplinească şi depinde de locul executării obligaţiei.
Dacă în contract este prevăzută obligaţia vânzătorului de a transporta marfa până la sediul cumpărătorului sau într-un loc indicat
de cumpărător, momentul executării obligaţiei se consideră momentul predării mărfii către cumpărător sau către persoana
indicată în locul stabilit prin contract.
În contractul de vânzare-cumpărare poate fi prevăzută predarea mărfii către cumpărător la locul aflării bunului, precum şi
modalitatea şi termenii de predare. În această situaţie obligaţia de predare se consideră executată din momentul punerii mărfii la
dispoziţia cumpărătorului, adică din momentul predăii mărfii.
De momentul executării obligaţiei de predare a bunului depinde transmiterea riscurilor pieirii sau deteriorării fortuite a bunului.
În conformitate cu p.b), alin.1 al prezentului articol, obligaţia de predare a bunului se consideră executată de vânzător în
momentul punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicată de el, dacă bunul urmează a fi predat la locul
aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului şi în situaţia când este pregătit pentru predare în termenul
stabilit. În acest caz, pentru ca bunul să se considere pus la dispoziţia cumpărătorului, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: 1) bunul trebuie să fie pregătit pentru predare. Bunul se consideră pregătit pentru predare dacă este individualizat.
Individualizarea bunului se poate face prin marcare, ambalare, întocmirea documentelor referitoare la marfă sau prin alte
mijloace, care permit stabilirea că bunul respectiv poate fi predat în baza contractului respectiv. Dacă bunul nu este
individualizat, se consideră că el nu este pregătit pentru predare; 2) bunul trebuie să fie pregătit pentru predare în locul stabilit
în contract; 3) bunul este pregătit pentru predare la termenul stabilit în contract; 4) cumpărătorul este anunţat de către vânzător
despre faptul că bunul este pregătit pentru predare. În unele situaţii obligaţia unei asemenea informări poate să rezulte din
conţinutul contractului, de exemplu când în contract nu este prevăzut termenul de executare a obligaţiei de predare a mărfii.
(2) Normele articolului 760 sunt dispozitive, motiv pentru care în cazul când din contract nu rezultă obligaţia vânzătorului de a
transporta bunul sau de a-l preda la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vânzătorului de predare a bunului se consideră
executată în momentul predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător.
Predarea mărfii de către vânzător şi preluarea acesteia de către cumpărător trebuie confirmată printr-un act de predare-primire,
printr-o chitanţă eliberată de cumpărător sau prin alte modalităţi.
În cazul predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal, confirmarea preluării mărfii de către aceştea se atestă prin documentele
de transport sau prin chitanţa poştală eliberată de oficiul poştal. Data întocmirii documentelor menţionate constituie momentul
executării obligaţiei de predare a mărfii de către vânzător.
 Articolul 761. Recepţionarea bunului

(1) Cumpărătorul este obligat să efectueze acţiuni care, în conformitate cu uzanţele, sunt necesare
din partea lui pentru garantarea predării şi primirii bunului dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) În cazurile când cumpărătorul, încălcând prevederile legii sau ale contractului, nu recepţionează
sau refuză să recepţioneze bunul, vânzătorul este în drept să refuze executarea contractului.

Conform prevederilor art.753, obligaţia de preluare a bunului este una din obligaţiile principale ale
cumpărătorului. Obligaţia cumpărătorului de recepţionare a bunului este corelată cu obligaţia vânzătorului de predare a bunului.
Din prevederile prezentului articol rezultă, că recepţionarea bunului include în sine două elemente. Primul element constă în
efectuarea de către cumpărător a acţiunilor necesare pentru garantarea predării bunului de către vânzător. Aceste acţiuni constau
în următoarele: comunicarea adresei şi numelui persoanei căreia vânzătorul trebuie să-i transmită marfa; încheierea contractelor
de transport a mărfii, în cazul în care această obligaţie îi revine cumpărătorului în conformitate cu contractul; trimiterea
reprezentantului său la sediul vânzătorului, dacă în conformitate cu contractul marfa trebuie predată în acel loc, obţinerea
licenţelor pentru import, dacă aceasta este necesar, încheierea contractelor de asigurare etc. Cumpărătorul trebuie să efectueze
toate acţiunile în conformitate cu uzanţele stabilite.
Al doilea element constă în primirea bunului de către cumpărător. Cumpărătorul este obligat să recepţioneze bunul la data
stabilită în contract. Dacă în contract nu este stabilită data predării, bunul se va recepţiona în conformitate cu prevederile
art.757, 575 şi 576 ( a se vedea textul şi comentariul articolelor).
În cazurile când cumpărătorul nu recepţionează sau refuză să recepţioneze bunul, vânzătorul este în drept să refuze executarea
contractului. Vânzătorul este în drept să ceară despăgubiri în conformitate cu art.602, care prevede, că debitorul este ţinut să-l
despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. În baza art.609,
vânzătorul are posibilitatea de a cere despăgubire în loc de prestaţie, dar numai în cazul când a stabilit anterior, fără succes
cumpărătorului un termen rezonabil pentru executarea prestaţiei. Aceste consecinţe juridice survin doar dacă cumpărătorul nu
recepţionează sau refuză să recepţioneze marfa în pofida faptului, că el este obligat să facă acest lucru în conformitate cu
prevederile legii sau contractului.
Recepţionarea bunului în sensul prezentului articol nu înseamnă, că odată cu recepţionarea cumpărătorul atestă conformitatea
mărfii cu condiţiile contractuale sau renunţă la eventualele pretenţii faţă de vânzător ce ţin de această neconformitate. În baza
art.765 cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul într-un termen atât de
scurt, cât permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor, să-l informeze neîntârziat pe vânzător.

Articolul 762. Vinderea bunului către mai multe persoane.

Dacă vânzătorul a vândut unul şi acelaşi bun mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui
posesiune a fost dat bunul, iar dacă bunul nu a fost dat nici unuia din ei, prioritate are cumpărătorul cu care primul s-a
încheiat contractul.

Articolul dat reglementează situaţia când vânzătorul vinde unul şi acelaşi bun mai multor persoane. Introducerea unui asemenea
articol a fost dictată de existenţa unor asemenea situaţii în practică, fiind necesare şi unele soluţii. Astfel, norma dată propune
două soluţii în dependenţă de faptul dacă bunul a fost transmis în posesiune sau nu. În cazul în care bunul vândut mai multor
persoane este transmis în posesiune, prioritate are cumpărătorul care posedă bunul. Prin urmare, proprietar va deveni posesorul
bunului, indiferent de faptul cu care dintre cumpărători s-a încheiat mai întâi contractul de vânzare-cumpărare. Această
stipulaţie este în concordanţă cu prevederile art.321, alin.1, care menţionează, că dreptul de proprietate este transmis
dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
În situaţia în care bunul care a fost vândut mai multor persoane nu a fost remis nici uneia din ei, prioritate se acordă
cumpărătorului cu care primul s-a încheiat contractul. Prin urmare, în acest caz, proprietar va deveni cumpărătorul cu care
primul s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
De remarcat, că acest articol se referă doar la bunurile mobile.

Articolul 763. Viciile materiale ale bunului.

(1) Vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale.

(2) Este fără vicii materiale bunul, care la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite. În cazul în care nu s-a
convenit asupra caracteristicilor, bunul nu are vicii dacă:
a) corespunde destinaţiei stabilite în contract;
b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care
cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale vânzătorului, producătorului sau ale reprezentanţilor
acestora, îndeosebi prin reclamă, cu excepţia cazului în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare.
(3) Există vicii materiale şi atunci când asamblarea convenită contractual a fost realizată defectuos de către vânzător
sau de către ajutoarele lui, precum şi atunci când bunul trebuie asamblat de cumpărător şi acesta îl asamblează
defectuos din cauza indicaţiilor de asamblare eronate.
(4) Există viciu material şi în cazul în care vânzătorul nu predă numai o parte a bunului, un alt bun, bunul într-o
cantitate mai mică decât cea convenită sau când este viciată numai o parte a bunului, cu excepţia cazurilor când viciul
nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunului.

(1) Prezentul articol stipulează expres obligaţia vânzătorului de a preda bunul fără vicii materiale. Viciile
mărfii constituie lipsa unei însuşiri inerente mărfii predate, care o face improprie destinaţiei ori folosirii normale sau îi
micşorează valoarea sau valoarea de întrebuinţare.
Vânzătorul poartă răspundere numai dacă viciile existau în momentul vânzării. Existenţa viciilor în
momentul vânzării nu trebuie confundată cu existenţa în acest moment a defectelor, adică a manifestărilor exterioare ale
viciilor. În momentul vânzării trebuie să existe viciile (cauza), chiar dacă defectele (efectul) apar ulterior acestui moment. De
exemplu, în momentul vânzării televizorul cumpărat funcţionează, iar după câteva zile, datorită unor vicii de fabricaţie, se
defectează.
Cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii vânzătorului îndată ce a descoperit viciile bunului
nedeclarate de acesta până în termenul stabilit în contract (art.783, alin. (1)). Dacă în contract nu a fost stabilit un termen de
înaintare a pretenţiilor, dreptul la acţiune al cumpărătorului este de 6 luni în cazul bunurilor mobile şi cel mult un an în cazul
bunurilor imobile.
(2) Scopul şi sensul acestui articol este de a stabili criteriile cu ajutorul cărora se determină dacă marfa
livrată corespunde stipulaţiilor contractuale. Acest lucru are o importanţă deosebită, deoarece deseori în practică comercianţii
nu stipulează unele clauze, considerându-le absolut evidente. În acelaşi timp sunt situaţii când în timpul executării contractului
apar unele probleme, deoarece părţile au înţeles diferit unul şi acelaş lucru.
Conform prevederilor prezentului articol este considerat fără vicii materiale bunul care în momentul
transferului riscurilor corespunde caracteristicilor convenite de părţi. Pentru situaţia în care părţile nu au convenit asupra
caracteristicilor, se consideră că bunul nu are vicii dacă:
a) corespunde destinaţiei stabilite în contract;
b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi
fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta, ţinând cont de felul bunului.
În primul rând, bunul trebuie să corespundă destinaţiei stabilite în contract. Astfel, dacă bunul nu poate fi
utilizat într-un anumit scop, care a fost comunicat expres sau tacit vânzătorului la încheierea contractului, se consideră că el nu
corespunde contractului. O situaţie similară există şi atunci când în contract este stipulat detaliat modul în care cumpărătorul
intenţionează să utilizeze bunul dat. O asemenea descriere este necesară atunci când cumpărătorul nu cunoaşte de ce calităţi
trebuie să dispună bunul de care are nevoie, dar expune foarte clar scopurile pentru care intenţionează să folosească bunul dat.
Deoarece norma dată se aplică atât situaţiilor când destinaţia bunului este prevăzută expres în contract, cât
şi cazurilor când vânzătorul a fost informat tacit, o importanţă deosebită revine procesului negocierilor, corespondenţa
partenerilor din perioada precontractuală, precum şi alte împrejurări care ar demonstra că vânzătorul a primit informaţia
referitoare la scopul pentru care cumpărătorul cumpără marfa. Este important de remarcat, că informaţia referitoare la scopul
utilizării bunului de către cumpărător să fie comunicată vânzătorului până la momentul încheierii contractului sau, cel târziu, în
acest moment, în caz contrar cumpărătorul nu poate invoca necorespunderea destinaţiei bunului.
În practică se utilizează destul de frecvent vânzarea după mostră. Mostra, cunoscută şi sub denumirea de
model sau eşantion, este o parte reprezentativă de dimensiuni reduse, fără utilizări uzuale sau un exemplar complet al mărfii
care formează obiectul contractului. Prin încheierea contractului, mostra asupra căreia s-a convenit devine mostră contractuală,
de referinţă. În cazul vânzării după mostră, marfa trebuie să prezinte caracteristicile mostrei.
Conform prevederilor prezentului articol se consideră, că bunul predat nu are vicii, dacă corespunde
caracteristicilor pe care cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale vânzătorului, producătorului sau ale
reprezentanţilor acestora, îndeosebi, prin reclamă. Excepţie face cazul în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de
cumpărare. Ţinem să remarcăm, însă, că este bine cunoscută simpla exagerare în scop de reclamă a calităţilor mărfurilor oferite
spre vânzare. Uneori chiar lauda excesivă a mărfurilor a fost privită de judecători cu o anumită toleranţă. Este vorba de acel
„dolus bonus” cunoscut de dreptul roman, care face parte din arta de a vinde.
(3) În conformitate cu alin. 3 al prezentului articol, bunul este cu vicii materiale şi atunci când asamblarea a
fost realizată defectuos fie de către vânzător sau ajutoarele lui, fie de către cumpărător din cauza indicaţiilor de asamblare
eronate ale cumpărătorului. În cazul în care bunul vândut nu este asamblat, vânzătorul este obligat să anexeze bunului
instrucţiunile necesare în vederea asamblării acestuia de către cumpărător. Dacă de către cumpărător au fost respectate
prevederile instrucţiunii şi ca rezultat a obţinut o asamblare defectuoasă, se consideră că bunul este cu vicii materiale.
(4) Alin. 4 enumeră situaţiile în care se consideră că bunul este predat cu vicii, şi anume:
- vânzătorul predă numai o parte a bunului;
- vânzătorul predă un alt bun;
- vânzătorul predă bunul într-o cantitate mai mică decât cea convenită;
- când bunul transmis este viciat parţial.
Excepţie face cazul când viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunului.
Articolul 764. Viciile de natură juridică

Vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică (liber de drepturile unui terţ
asupra lui), cu excepţia cazului când cumpărătorul a consimţit să încheie contractul cunoscând drepturile terţului
asupra bunului. Se consideră viciu de natură juridică şi situaţia în care în registrul bunurilor imobile este înscris un
drept inexistent.

Prin viciu de natură juridică se înţelege dreptul sau pretenţia unui terţ asupra bunului.
Art.764 se referă la dreptul de proprietate a unui terţ sau la dreptul de folosire a bunului, avându-se în vedere atât drepturile
existente, cât şi eventualele pretenţii ulterioare, care se află în stadiu de precăutare.
Este important de menţionat, că articolul reglementează numai raporturile dintre vânzător şi cumpărător, dar nu şi între
cumpărător şi terţa persoană.
Obligaţiei vânzătorului de predare a bunului fără vicii de natură juridică îi corespunde dreptul cumpărătorului de a prelua marfa
fără asemenea vicii. Cumpărătorul este în drept să ceară vânzătorului îndeplinirea acestei obligaţii.
O importanţă deosebită o are momentul în care marfa trebuie să fie liberă de orice drept sau pretenţie a unui terţ. Din conţinutul
articolului rezultă, că este vorba de momentul predării bunului, iar nu de momentul încheierii contractului. Dacă în momentul
încheierii contractului marfa era liberă de drepturile sau pretenţiile unui terţ, nu s-a pus problema viciilor de natură juridică.
Dacă ulterior încheierii contractului apar asemenea drepturi sau pretenţii se consideră că vânzătorul nu şi-a onorat obligaţiile
prevăzute de art.764. Drepturile şi pretenţiile terţilor asupra bunurilor care apar ulterior predării mărfii nu sunt luate în
considerare.
Dacă vânzătorul nu-şi onorează obligaţia stipulată în art.764 şi predă bunul cu vicii de natură juridică, atunci cumpărătorul este
în drept în baza art.735 al Codului civil să solicite rezoluţiunea contractului.
Conform prevederilor art.764 cumpărătorul poate să consimtă să primească marfa cu vicii de natură juridică, însă nu se
stabileşte forma în care trebuie exprimat acordul cumpărătorului. Din conţinutul articolului se înţelege, că nu este obligatoriu
acordul expres al cumpărătorului. El poate fi exprimat şi prin acţiuni concludente, de exemplu, prin preluarea bunului de către
cumpărător chiar şi în cazul în care el cunoaşte existenţa drepturilor sau pretenţiilor unui terţ asupra bunului.
Dreptul terţilor asupra bunului predat poate avea un caracter diferit, putând rezulta dintr-un contract de locaţiune, arendă, gaj.
Astfel, dacă bunul care constituie obiect al contractului de vânzare-cumpărare este închiriat, atunci în baza art.900 al codului
civil, cumpărătorul se subrogă locatorului în drepturile şi obligaţiile ce decurg din locaţiune. O asemenea situaţie este şi în cazul
arendei, fapt ce rezultă din art.911, alin3 al Codului civil. În privinţa gajului, în conformitate cu prevederile art.459 al Codului
civil, mărfurile care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare, înstrăinate de debitorul gajist încetează a fi obiect al gajului
în momentul trecerii dreptului de proprietate asupra lor către persoana care le-a cumpărat.
Conform articolului 764 este considerat viciu de natură juridică şi cazul în care în registrul bunurilor imobile este înscris un
drept inexistent. Poate fi situaţia când în registrul bunurilor imobile este înscris un drept de uzufruct, gaj, superficie, dar în
realitate aceste drepturi să nu existe.

Articolul 765. Obligaţia de verificare a calităţii bunului şi primirea bunului viciat.

(1) Drepturile cumpărătorului în privinţa viciilor sunt excluse dacă, în momentul încheierii
contractului, cunoştea aceste vicii.
(2) Cumpărătorul poate beneficia numai atunci de drepturile care rezultă din viciul pe care nu l-a
cunoscut în urma unei culpe grave când vânzătorul a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul sau a preluat o garanţie
pentru existenţa unei caracteristici.
(3) Cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul
într-un termen atât de scurt cât permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor, să-l informeze neîntârziat pe
vânzător.
(4) Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca viciul dacă nu l-a comunicat vânzătorului într-un
termen rezonabil din momentul în care a constatat sau trebuia să constate viciul şi felul lui. Vânzătorul nu poate invoca
dispoziţiile prezentului alineat dacă a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul.
(5) Vânzătorul nu poate invoca o înţelegere prin care drepturile cumpărătorului sunt excluse sau
limitate ca urmare a unui viciu dacă a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul sau a preluat o garanţie pentru existenţa
unei caracteristici.
(6) Dacă prin lege sau contract, este obligat să controleze calitatea bunului, vânzătorul trebuie să
prezinte cumpărătorului dovezi de efectuare a controlului calităţii bunului.

(1) În cazul în care cumpărătorul în momentul încheierii contractului cunoştea viciile bunului şi a cumpărat
bunul, se consideră că el a acceptat bunul cu vicii. Prin urmare, într-o asemenea situaţie, vânzătorul nu poartă răspundere pentru
viciile bunului. Cumpărătorul poate să-şi exercite drepturile sale în privinţa viciilor numai dacă în momentul încheierii
contractului nu a cunoscut aceste vicii.
(2) Cumpărătorul poate beneficia de drepturile sale în privinţa viciilor pe care nu le-a cunoscut numai dacă
această necunoaştere se datorează unei culpe grave a vânzătorului când acesta a trecut sub tăcere viciul sau când vânzătorul a
garantat existenţa unei caracteristici a bunului. În situaţia în care atât cumpărătorul cât şi vânzătorul nu au cunoscut existenţa
viciilor, cumpărătorul nu poate beneficia de drepturile sale în privinţa viciilor.
(3) Alineatul 3 al articolului comentat se referă numai la cumpărătorii care au calitatea de comerciant.
Cumpărătorul fie personal, fie prin intermediul unui reprezentant trebuie să verifice marfa într-un termen foarte scurt, reieşind
din împrejurări. Aceasta înseamnă, că el recepţionând mărfurile trebuie să acţioneze destul de operativ. Deşi articolul stipulează
că, cumpărătorul trebuie să verifice mărfurile într-un termen foarte scurt, nu stabileşte cerinţele şi procedura verificării. Acest
fapt duce la concluzia că verificarea mărfii trebuie efectuată de către cumpărător în volumul şi condiţiile uzuale şi raţionale în
asemenea circumstanţe.
De regulă cumpărătorul nu este obligat să verifice marfa în aşa fel încât să descopere eventualele defecte.
Volumul şi modalitatea verificării raţionale a mărfii depinde în primul rând de condiţiile contractului, uzanţele comerciale,
particularităţile bunului şi relaţiile dintre părţile contractante. Uneori împrejurările petrecerii verificării mărfii influenţează
stabilirea a ce este posibil în situaţia concretă. De exemplu, dacă din motive obiective, cumpărătorul nu poate verifica marfa
primită în corespundere cu uzanţele existente datorită lipsei mijloacelor tehnice, nu se poate de spus că el nu-şi îndeplineşte
obligaţia de verificare a mărfii.
În cazul când cumpărătorul în urma verificării mărfii a constatat existenţa viciilor, este obligat să-l
informeze neîntârziat pe vânzător. Aceasta înseamnă că, imediat cum au fost descoperite viciile, cumpărătorul trebuie să-l
anunţe pe vânzător.
Poate fi, însă şi situaţia când vânzătorul personal sau reprezentantul său este prezent în momentul verificării
mărfii, luând cunoştinţă de existenţa viciului chiar în timpul verificării.
(4) Cumpărătorul trebuie să anunţe vânzătorul despre constatarea viciului într-un termen rezonabil, în caz
contrar pierde dreptul de a invoca viciul. Este important ca în reclamaţie cumpărătorul să enumere concret viciile descoperite,
de exemplu, după caz să fie menţionat că marfa a fost livrată într-o cantitate mai mică sau calitatea mărfii livrate nu corespunde
celei prevăzute în contract. Prezentul articol nu stabileşte conţinutul reclamaţiei, deoarece în multe cazuri atât forma cât şi
conţinutul reclamaţiei, dacă în contract nu este stabilit expres, va depinde de particularităţile mărfii, relaţiile dintre părţile
contractante, uzanţele comerciale. Important este ca reclamaţia să ajungă la vânzător şi să prevadă expres în ce constă viciul
mărfii.
La fel, articolul dat nu prevede un termen concret în care cumpărătorul trebuie să prezinte reclamaţia
vânzătorului. Potrivit art.783 (2), dacă în contract nu este stabilit un termen, pretenţiile pot fi înaintate de cumpărător în cel mult
şase luni din ziua predării bunului mobil şi în cel mult un an în privinţa bunului imobil.
Totuşi, dacă vânzătorul a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul, nu poate invoca dispoziţiile prezentului
alineat.
(5) Dacă între vânzător şi cumpărător există o înţelegere prin care drepturile cumpărătorului sunt excluse
sau limitate, această înţelegere nu poate fi invocată de cumpărător în următoarele două situaţii:
- când vânzătorul a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul;
- când vânzătorul a preluat o garanţie pentru existenţa unei caracteristici a mărfii.
(6) Alineatul 6 al prezentului articol stabileşte obligaţia vânzătorului de a controla calitatea bunului înainte
de livrare în următoarele două cazuri:
a) când acest lucru este stipulat în contract;
b) când acest lucru este stabilit de lege.
Dacă vânzătorul este obligat să verifice calitatea bunului, atunci odată cu predarea mărfii el trebuie să
prezinte şi documentele care confirmă efectuarea controlului. Aceste documente pot fi: actul de verificare, certificatul de
calitate etc.
Pentru identificarea rezultatelor controlului calităţii de către vânzător şi cumpărător şi în scopul
preîntâmpinării disputelor referitoare la aprecierea calităţii, este necesar ca modalitatea şi condiţiile efectuării controlului
calităţii mărfii să fie similare pentru ambele părţi. În situaţia în care conform documentelor de standardizare sunt admise câteva
metode de efectuare a controlului calităţii mărfii, atunci părţile trebuie să stipuleze expres în contract care din acestea va fi
aplicată pentru efectuarea controlului. Dacă în contract nu există o asemenea prevedere, atunci vânzătorul va alege singur
metoda de control, iar cumpărătorul va fi obligat să aplice aceeaşi metodă ca şi vânzătorul.
Verificarea calităţii bunului de către vânzător constituie o obligaţie accesorie predării mărfii.

Articolul 766. Obligaţia vânzătorului în cazul evicţiunii

(1) Dacă un terţ, în temeiul dreptului său asupra unui bun apărut înainte de încheierea contractului
de vânzare-cumpărare, intentează o acţiune de evicţiune împotriva cumpărătorului, acesta din urmă este obligat să
atragă în calitate de copârât pe vânzător şi poate opune terţului toate excepţiile care le-ar fi putut opune vânzătorul.
(2) Neatragerea vânzătorului în calitate de copârât îl eliberează pe acesta de răspundere faţă de
cumpărător dacă va dovedi că atragerea sa ar fi prevenit evicţiunea cumpărătorului.

(1) Alineatul 1 al articolului comentat prevede expres obligaţia cumpărătorului de a atrage vânzătorul în
calitate de copârât în acţiunea de evicţiune înaintată de către un terţ împotriva cumpărătorului. Este necesar de remarcat, că este
vorba de obligaţia şi nu de dreptul cumpărătorului de a atrage în calitate de copârât pe vânzător. Cumpărătorului îi revine
obligaţia nu numai să anunţe vânzătorul ca parte a contractului de vânzare-cumpărare, dar şi să-l atragă în calitate de copârât în
proces.
Vânzătorul, în baza art.67, alin.1 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, ca persoană
interesată într-un proces pornit între alte persoane, poate interveni în el alături de reclamant sau de pârât până la închiderea
dezbaterilor judiciare în orice instanţă dacă hotărârea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile sau obligaţiile lui faţă de una
din părţi. Astfel, vânzătorul este intervenientul accesoriu, adică intervenientul care nu formulează pretenţii proprii asupra
obiectului litigiului. Pentru a interveni în proces, vânzătorul depune o cerere în care demonstrează interesul intervenţiei,
menţionând cărei părţi se va alătura. Copia de pe cerere se înmânează ambelor părţi (art.67, alin.2 Codul de procedură civilă al
Republicii Moldova). La rândul său, vânzătorul anunţat de către cumpărător sau aflând despre proces, este obligat să participe
în proces până la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă.
Vânzătorul poate fi introdus în proces şi la cererea uneia dintre părţi sau din oficiul instanţei (art.67, alin.3
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova).
Vânzătorul, participând în proces, are drepturile procedurale ale părţii căreia i se alătură (cumpărătorului),
cu excepţia dreptului de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii, de a majora sau reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune,
precum şi de a renunţa la acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţie, de a înainta acţiune reconvenţională sau
de a cere executarea silită a hotărârii, încheierii sau deciziei judecătoreşti (art.68 CPC). Vânzătorul este interesat să prezinte
pretenţii pe marginea cerinţelor acţiunii de evicţiune înaintate cumpărătorului, deoarece în cazul înstrăinării bunului,
cumpărătorul poate solicita restituirea preţului platit pentru bunul cumpărat.
(2) Alineatul 2 al prezentului articol prevede consecinţa neatragerii vânzătorului în calitate de copârât în
proces şi anume eliberarea acestuia de răspundere faţă de cumpărător cu condiţia să demonstreze că atragerea sa ar fi prevenit
evicţiunea cumpărătorului.

Articolul 767. Răspunderea vânzătorului în cazul evicţiunii cumpărătorului.

În cazul evicţiunii cumpărătorului în baza drepturilor unui terţ asupra bunului care s-au constituit
înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul repară prejudiciul cauzat cumpărătorului. Aceste
prevederi nu se aplică dacă cumpărătorul a consimţit cumpărarea bunului grevat cu drepturi ale terţului, conform
art.764.

În baza prezentului articol, vânzătorul este obligat să repare prejudiciul cauzat cumpărătorului, cu
respectarea următoarelor condiţii:
a) în primul rând bunul să poată fi luat cumpărătorului în baza legii, de exemplu atunci când bunul care a
fost cumpărat era gajat de către vânzător şi se realizează dreptul de gaj al creditorului;
b) temeiul legal al terţului de a lua bunul de la cumpărător să fi apărut până la momentul executării
obligaţiei de predare a bunului;
c) vânzătorul nu poate demonstra că, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să nu cunoască existenţa
drepturilor terţului asupra bunului;
d) în cazul existenţei unei acţiuni de evicţiune împotriva cumpărătorului înaintată de către un terţ
vânzătorul este atras în calitate de copârât;
la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorul nu cunoştea existenţa drepturilor unui terţ asupra bunului
cumpărat

Articolul 768. Remedierea.

(1) În cazul în care bunul prezintă vicii, cumpărătorul poate cere remedierea, solicitând înlăturarea viciului sau livrarea
unui bun fără viciu.
(2) Vânzătorul suportă cheltuielile de remediere utile, în deosebi cheltuielile de transport, de drum, de executare a
lucrărilor şi de procurare a materialelor.
(3) Vânzătorul poate refuza remedierea viciilor dacă aceasta necesită cheltuieli neproporţional de mari.
(4) În cazul în care în locul remedierii viciilor livrează un bun fără viciu, vânzătorul poate cere cumpărătorului
restituirea bunului cu vicii în conformitate cu regulile privind efectele rezoluţiunii contractului.

(1) Prezentul articol reglementează situaţia în care bunul livrat prezintă vicii. Viciile mărfii constituie lipsa unei însuşiri inerente
mărfii predate, care o face improprie destinaţiei ori folosirii normale sau îi micşorează valoarea sau valoarea de întrebuinţare.
În acest caz vânzătorul a încălcat prevederile art.763 (1), care prevede obligaţia vânzătorului de a preda bunul fără vicii
materiale. Dacă bunul predat prezintă vicii, cumpărătorul este în drept să ceară remedierea, având opţiunea de a alege între a
solicita înlăturarea viciului sau livrarea unui bun fără viciu. Însă, consecinţele juridice prevăzute de art.768 apar numai în cazul
în care cumpărătorul nu a cunoscut existenţa viciilor la bunul cumpărat. Vânzătorul este obligat să-l anunţe pe cumpărător atât
despre viciile aparente, cât şi despre viciile ascunse ale mărfii. O asemenea situaţie poate să rezulte din însăşi caracterul
vânzării, de exemplu atunci când obiect al vânzării sunt bunuri care deja au fost în circulaţie sau vânzarea bunurilor în regim de
solduri.
Legea Nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, în art.13 (1) prevede că remedierea gratuită a deficienţelor
apărute la produs, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produsului în cadrul termenului de garanţie sau termenului de
valabilitate, deficienţe care nu sunt imputabile consumatorului, se face necondiţionat de către vânzător într-un termen de cel
mult 14 zile calendaristice de la data înaintării reclamaţiei de către consumator sau în termenul stabilit în contract.
(2) În situaţia în care cumpărătorul solicită înlăturarea viciului, vânzătorul va înlătura viciul, suportând toate cheltuielile utile.
(3) Totuşi, dacă remedierea viciilor necesită cheltuieli neproporţional de mari, vânzătorul este în drept să refuze remedierea
viciilor. În acest caz vânzătorul va fi obligat să livreze un bun fără viciu. Cheltuielile neproporţional de mari pot fi constituite
din cheltuielile de transport, de deplasare a specialiştilor la faţa locului şi cazarea acestora, de executare a lucrărilor de
remediere şi de procurare a materialelor etc. Dacă aceste cheltuieli sunt mai mari decât cheltuielile pe care le-ar suporta
vânzătorul în cazul înlocuirii bunului viciat cu un bun fără vicii, este rezonabil ca vânzătorul să renunţe la remedierea viciilor.
(4) În cazul în care vânzătorul livrează un bun fără vicii, el este în drept să ceară şi să primească înapoi de la cumpărător bunul
cu vicii în conformitate cu regulile privind efectele rezoluţiunii contractului. Efectele rezoluţiunii sunt prevăzute în art.738.
Conform art. 771, cumpărătorul poate cere o reducere a preţului în volumul echivalent cheltuielilor de remediere a viciului şi să
înlăture singul viciile bunului.
În baza art.770, dacă nu poate restitui vânzătorului bunul în starea în care l-a primit, cumpărătorul pierde dreptul de a cere
vânzătorului predarea unor bunuri de înlocuire, cu excepţia cazurilor în care imposibilitatea de restituire a bunurilor se
datorează acţiunii sau inacţiunii vânzătorului sau inutilităţii bunurilor.

Articolul 769. Dispoziţii speciale privind rezoluţiunea şi repararea prejudiciului.

În afară de cazurile prevăzute de art.617, nu este necesară stabilirea unui termen când vânzătorul a respins remedierea
viciilor sau când o modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate pretinde cumpărătorului. O remediere se
consideră ca fiind nereuşită, după a doua încercare fără succes, dacă din felul bunului sau al viciului sau din
comportamentul vânzătorului nu rezultă altfel.

Prezentul articol prevede expres, că este necesară stabilirea unui termen pentru remedierea viciilor numai în cazurile prevăzute
de art.617 (a se vedea art.617 şi comentariul la el). În celelalte cazuri, dacă vânzătorul a respins remedierea viciilor sau când o
modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate pretinde cumpărătorului, nu este necesară stabilirea unui termen pentru
remedierea viciilor. Norma comentată dă şi definiţia remedierii nereuşite.

Articolul 770. Efectele imposibilităţii de restituire a bunului.

(1) Dacă nu poate restitui vânzătorului bunurile în starea în care le-a primit, cumpărătorul pierde dreptul de a declara
rezoluţiunea contractului sau de a cere vânzătorului predarea unor bunuri de înlocuire, cu excepţia cazurilor în care
imposibilitatea de restituire a bunurilor se datorează acţiunii sau inacţiunii vânzătorului ori inutilităţii bunurilor dacă
alterarea lor este o consecinţă a nerespectării condiţiilor de predare (inclusiv de ambalare) ori dacă bunurile au fost
utilizate până a se constata neconformitatea lor.
(2) Pierderea de către cumpărător a dreptului de a declara rezoluţiunea contractului sau de a cere vânzătorului
predarea bunurilor de înlocuire nu afectează dreptul lui la alte mijloace de protecţie juridică prevăzute de lege sau de
contract.

(1) Rezoluţiunea este desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului cu titlu de sancţiune la cererea părţii care şi-a executat
culpabil obligaţiile ce-i revin.
În cazul în care cumpărătorul nu poate restitui vânzătorului bunul în starea în care l-a primit, este lipsit de dreptul de a cere
rezoluţiunea contractului sau predarea unui bun de înlocuire. Se are în vedere situaţia în care din imprudenţă sau intenţionat
cumpărătorul a cauzat bunului şi alte vicii. Chiar dacă nu poate restitui vânzătorului bunul în starea în care l-a primit,
cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere rezoluţiunea contractului sau predarea unui bun de înlocuire în cazul în care
imposibilitatea de restituire se datorează:
a) acţiunii sau inacţiunii vânzătorului. De exemplu vânzătorul a încercat să înlăture viciile, dar ca rezultat a cauzat şi alte vicii
bunului, sau cumpărătorul a anunţat vânzătorul despre existenţa viciilor şi l-a informat, că înlăturarea lor este urgentă, deoarece
viciile duc la deteriorarea bunului, iar vânzătorul nu a reacţionat prompt la notificarea cumpărătorului. În asemenea situaţii
răspunderea revine vânzătorului;
b) inutilităţii bunurilor dacă alterarea este o consecinţă a nerespectării condiţiilor de predare (inclusiv de ambalare) ori dacă
bunurile au fost utilizate până a se constata neconformitatea lor ( a se vedea comentariul la art.758 şi 779). Şi în acest caz nu
este vorba de culpa cumpărătorului;
c) utilizării bunului până la constatarea neconformităţii acestuia. În această situaţie se prezumă, că bunul la momentul predării
era fără vicii sau avea vicii ascunse pe care cumpărătorul nu le cunoştea.
(2) Prezentul articol prevede expres, că în cazul în care cumpărătorul pierde dreptul de a declara rezoluţiunea contractului sau
de a cere vânzătorului predarea bunului de înlocuire, el nu pierde dreptul la alte mijloace de protecţie juridică prevăzute de lege
sau de contract. Dacă în contract au fost stabilite pentru vânzător anumite sancţiuni şi/sau despăgubiri pentru executarea
necorespunzătoare a contractului, ele vor rămâne valabile.

Articolul 771. Cererea de reducere a preţului

În locul rezoluţiunii contractului sau remedierii viciului de către vânzător, cumpărătorul poate
pretinde reducerea preţului într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere a viciului. Se are în vedere preţul
stabilit la momentul încheierii contractului.

Rezoluţiunea este desfiinţarea cu efect retroactiv a unui contract, la iniţiativa uneia din părţi, ca urmare a
neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia.
Remedierea constituie înlăturarea viciului bunului. Remedierea viciilor de către vânzător se efectuează în
condiţiile stabilite de art.768 al Codului civil.
Din prevederile articolului 771 rezultă, că în cazul în care marfa livrată are vicii, cumpărătorul este în drept
să ceară o reducere a preţului. Nu se prevede forma în care trebuie să fie făcută cererea, prin urmare aceasta poate fi făcută
verbal sau în scris.
Articolul stipulează expres volumul reducerii preţului, şi anume acesta trebuie să fie echivalent al cheltuielilor de remediere a
bunului. În cazul în care vânzătorul este de acord cu reducerea preţului, marfa va fi predată, respectiv preluată cu vicii, acestea
urmând a fi înlăturate de către cumpărător.
Drept bază pentru reducerea preţului se va lua preţul stabilit în momentul încheierii contractului. Deoarece preţul nu constituie
o condiţie esenţială a contractului de vânzare-cumpărare, acesta poate fi încheiat valabil şi fără stabilirea preţului. În situaţia în
care în contract nu este stabilit preţul, se vor aplica prevederile art.756 al Codului civil.

Articolul 772. Garanţia caracteristicilor bunului.

(1) În cazul în care vânzătorul, producătorul sau un terţ garantează caracteristicile unui bun, cumpărătorul beneficiază,
fără a aduce atingere drepturilor prevăzute de lege, de drepturile de garanţie în condiţiile indicate în declaraţia de
garanţie şi în reclama respectivă faţă de cel care a acordat garanţia.
(2) În măsura în care a fost preluată o garanţie, se prezumă că din garanţie se nasc drepturi în cazul unui viciu apărut în
perioada de garanţie.
(3) Termenul de garanţie începe să curgă din momentul predării bunului de către vânzător dacă contractul nu prevede
altfel.
(4) Garanţia este aplicabilă, pe durata garanţiei stabilite pentru bunurile principale, şi asupra accesoriilor dacă în
contract nu este prevăzut altfel.

(1) Pentru satisfacerea deplină a intereselor cumpărătorului nu este suficientă predarea lucrului, dar este necesar ca vânzătorul
să asigure o netulburată şi utilă stăpânire a lucrului. Obligaţia de garanţie are un dublu aspect: garanţia folosinţei liniştite a
bunului, adică obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi garanţia folosinţei utile a lucrului, adică obligaţia de garanţie contra
viciilor lucrului.
Legea nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, în art.1 defineşte termenul de garanţie ca perioada de timp,
prescrisă sau declarată, care curge de la data achiziţionării produsului, serviciului şi în cadrul căreia produsul, serviciul trebuie
să-şi păstreze caracteristicile prescrise sau declarate, iar producătorul, vânzătorul, prestatorul îşi asumă responsabilitatea
remedierii sau înlocuirii pe cheltuiala sa a produsului, serviciului necorespunzător, dacă deficienţele nu sunt imputabile
consumatorului. Pentru producţia alcoolică, termenul de garanţie constituie perioada de timp, stabilită de producător în
documentele normative, care curge de la data îmbutelierii şi în cadrul căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi păstreze
caracteristicile prescrise sau declarate.
Art.12 (3) al Legii 105-XV prevede, că producătorul este obligat să stabilească pentru produsul oferit un termen de garanţie.
Dacă termenul de garanţie este stabilit de producător, vânzătorul nu poate stabili un termen mai mic. Lista produselor pentru
care este obligatorie stabilirea termenului de garanţie se aprobă de Guvern.
În cazul în care producătorul nu a stabilit un termen de garanţie pentru produsele de folosinţă îndelungată, el este obligat să
remedieze gratuit deficienţele apărute la produs, să înlocuiască gratuit produsul sau să restituie contravaloarea produsului, dacă
aceste deficienţe au apărut pe parcursul a 2 ani de la data procurării lui. Această prevedere se aplică cu condiţia ca deficienţele
apărute să nu fie imputabile consumatorului (art.12(4), art.13(1) Legea 105-XV din 13.03.2003).
Conform prevederilor prezentului articol, există două categorii de garanţii ale caracteristicilor bunului, şi anume: legală şi
contractuală. Conform Cod.civ. garanţia legală reprezintă în sine asigurarea de către vânzător a lipsei viciilor mărfii în
momentul predării (a se vedea art.763 şi comentariul la el). Garanţia contractuală constituie o obligaţie suplimentară prin care
vânzătorul asigură cumpărătorul, că marfa va corespunde condiţiilor prevăzute în contract în termenul stabilit în contract. Dacă
părţile nu au convenit altfel, garanţia contractuală include şi accesoriile bunului.
(2) Dacă în decursul perioadei de garanţie apar careva vicii la produs, vânzătorul este obligat să le înlăture gratuit, să
înlocuiască bunul sau să restituie contravaloarea produsului în termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării
reclamaţiei de către consumator sau în termenul stabilit prin contract (art.13(1) Legea nr.105-XV din 13.03.2003).
(3) Termenul de garanţie începe să curgă din momentul stabilit în contract. Dacă în contract nu este stipulată o asemenea
clauză, termenul de garanţie începe să curgă din momentul predării bunului de către vânzător conform art.760 (a se vedea şi
comentariul articolului).
Timpul în decursul căruia produsul nu a fost utilizat din cauza remedierii deficienţelor prelungeşte, în mod corespunzător,
termenul de garanţie. El curge din momentul sesizării vânzătorului până la aducerea produsului în stare de funcţionare
corespunzătoare (art.13(8) Legea nr.105-XV din 13.03.2003).
(4) Prezentul articol prevede posibilitatea părţilor de a stabili în contract termene de garanţie diferite pentru bunurile accesorii
decât cele pentru bunurile principale. Dacă o asemenea stipulare în contract lipseşte, pentru bunurile accesorii se va aplica
acelaşi termen de garanţie ca şi pentru bunurile principale. Este necesar de acordat o atenţie deosebită acestui aspect, deoarece
în accesoriile bunului deseori sunt incluse detalii care se uzează repede şi asupra cărora obligaţia de garanţie (adică obligaţia
vânzătorului de a le înlocui gratuit) de obicei nu se aplică. Dacă o asemenea garanţie este prevăzută în contract, atunci
vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului detaliile accesorii în volumul necesar activităţii normale a bunului principal
pentru perioada de garanţie.

Articolul 773. Termenul de valabilitate a bunului.

(1) Prin lege, standarde şi alte dispoziţii obligatorii pot fi stabilite termene de valabilitate a calităţii
bunului, după a căror expirare bunul este considerat nesusceptibil de utilizare (termen de valabilitate).
(2) Vânzătorul este obligat să transmită bunul în a cărui privinţă este stabilit un termen de
valabilitate astfel încât cumpărătorul să îl poată utiliza la destinaţie până la expirarea acestui termen.

(1) Prezentul articol reglementează numai situaţia în care termenul de valabilitate este stabilit de lege sau
alte dispoziţii obligatorii. Aceasta nu interzice inserarea în contract a unor clauze referitoare la termenul de valabilitate, dar
trebuie de menţionat că aceste clauze nu trebuie să contravină prevederilor legii sau altor dispoziţii obligatorii.
Conform Legii privind protecţia consumatorului nr.105-XV din 13.03.2003, art.1, termenul de valabilitate
este perioada de timp, stabilită de către agentul economic care fabrică un produs perisabil sau un produs care, în scurt timp,
poate deveni periculos pentru sănătatea consumatorilor, în cadrul căreia produsul trebuie să-şi păstreze caracteristicile specifice,
cu condiţia respectării regulilor de transport, manipulare, depozitare, păstrare, utilizare şi consum. Pentru produsele alimentare
şi medicamente termenul de valabilitate este data – limită de consum.
Legea privind protecţia consumatorului în art.12, alin.1 prevede obligaţia producătorului şi prestatorului să
stabilească o durată de funcţionare pentru produsele de folosinţă îndelungată, inclusiv pentru componentele şi accesoriile
acestora, care după expirarea unei anumite perioade de timp, pot prezenta pericol pentru viaţa, sănătatea, ereditatea şi
securitatea consumatorului sau pot provoca prejudicii bunurilor acestuia sau mediului înconjurător. Producătorul este obligat să
stabilească în documentul normativ respectiv termenul de valabilitate pentru produsele alimentare, articolele de parfumerie,
cosmetice, medicamente, articolele chimice de uz casnic şi alte produse perisabile (art.12, alin.2). Producătorul este obligat să
stabilească pentru produsul sau serviciul oferit un termen de garanţie. Dacă termenul de garanţie este stabilit de producător,
vânzătorul nu poate stabili un termen mai mic. Lista produselor şi serviciilor pentru care este obligatorie stabilirea termenului
de garanţie se aprobă de Guvern.
Se interzice modificarea termenului de valabilitate indicat pe produs, pe etichetă, pe ambalaj sau în
documentaţia de însoţire (art.6, alin.8 Legea cu privire la protecţia consumatorului).
(2) Dacă în privinţa bunului care constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare este stabilit un
termen de valabilitate, atunci vânzătorul trebuie să transmită bunul la începutul curgerii termenului de valabilitate, iar nu
aproape de expirarea acestui termen. Sigur trebuie să se ţină seama şi de destinaţia bunului.
În cazul în care vânzătorul este şi producător, este obligat să prezinte, pe lângă alte informaţii şi termenul de valabilitate a
bunului precum şi data fabricării acestuia. Dacă vânzătorul nu este şi producător, atunci el trebuie să ţină cont de termenul de
valabilitate indicat pe bun de către producător, neavând dreptul să-l modifice în sensul majorării sau micşorării acestuia. Dacă
pe bunul vândut este indicat termenul de valabilitate, iar cumpărătorul luând cunoştinţă cu acest termen cumpără bunul, se
consideră ca el a decis că va reuşi să utilizeze bunul în perioda termenului de valabilitate.

Articolul 774. Cantitatea bunurilor

(1) Vânzătorul este obligat să transmită bunul în cantitatea stabilită în contractul de vânzare-
cumpărare.
(2) Cumpărărtorul este în drept să refuze recepţionarea bunului dacă vânzătorul predă o cantitate
mai mică decât cea prevăzută în contract. În cazul în care va accepta primirea bunului în cantitate mai mică,
cumpărătorul va plăti proporţional preţului contractual.
 (3) Dacă vânzătorul predă o cantitate mai mare decât cea prevăzută în contract, cumpărătorul este în
drept să preia bunul într-o astfel de cantitate, fiind obligat să plătească proporţional preţului stabilit în contract sau să
preia numai cantitatea prevăzută în contract, iar surplusul să-l restituie din contul vânzătorului.
(4) În cazul în care nu este stabilită cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia,
contractul este nul.

(1) Din prevederile alin. 1 şi 4 ale prezentului articol rezultă expres, că părţile trebuie în mod obligatoriu,
sub sancţiunea nulităţii, să stabilească în contract cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia. Prin urmare, stabilirea
cantităţii sau modului de determinare a acesteia constituie o condiţie esenţială a contractului. În conformitate cu prevederile
art.679 al Codului civil contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale.
În contract părţile trebuie să prevadă şi unitatea de măsură, locul, momentul de determinare a cantităţii, precum şi documentul
care atestă cantitatea. Cantitatea mărfii poate fi stabilită în tone, bucăţi, perechi, metri cubi, metri liniari etc. În funcţie de
specificul mărfii şi de particularităţile mijloacelor de transport, părţile pot insera în contractul de vânzare-cumpărare clauze de
toleranţă cantitativă. Într-o asemenea situaţie este necesar de stipulat şi obligaţia cumpărătorului de a plăti cantitatea efectiv
livrată în limitele toleranţelor convenite.
Într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat pe o perioadă de câţiva ani, cantitatea poate fi stabilită pentru o perioadă de 6
luni, un an sau pentru tot termenul contractului.
(2) Articolul 774 stabileşte consecinţele predării mărfii atât într-o cantitate mai mică, cât şi într-o cantitate mai mare decât cea
prevăzută în contract. În primul caz cumpărătorul are opţiunea de a alege între a refuza recepţionarea bunului sau a accepta
primirea bunului în cantitatea mai mică. Din conţinutul articolului 774 nu rezultă posibilitatea cumpărătorului de a cere
vânzătorului livrarea mărfii în cantitatea prevăzută în contract. O atare posibilitate cumpărătorul o are în baza art.782 al Codului
civil, care stipulează că, cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, cu condiţia ca
cerinţa să fie îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului referitoare la bunuri unice, la bunuri
individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau
dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect.
În cazul în care cumpărătorul va accepta cantitatea mai mică, va achita preţul pentru marfa efectiv recepţionată, luându-se ca
bază preţul contractual.
(3) În situaţia predării mărfii într-o cantitate mai mare decât cea prevăzută în contract, cumpărătorul are opţiunea de a alege
între două posibilităţi: să preia bunul în cantitatea prevăzută în contract sau să preia bunul în cantitatea livrată. În primul caz
cumpărătorul va achita preţul prevăzut în contract, iar marfa care a fost livrată în plus trebuie să fie restituită vânzătorului din
contul acestuia. Dacă vânzătorul sau reprezentantul său autorizat este prezent în momentul preluării mărfii, el va suporta toate
cheltuielile ce ţin de restituirea mărfii livrată excedentar. Dacă vânzătorul sau reprezentantul său autorizat nu este prezent în
momentul preluării mărfii, cumpărătorul se va ocupa de restituirea bunului, vânzătorul fiind obligat să-i întoarcă cumpărătorului
toate cheltuielile ocazionate de restituirea bunului.
În situaţia în care cumpărătorul acceptă preluarea mărfii livrată excedentar, el este obligat să achite preţul pentru această marfă
proporţional preţului stabilit în contract.
(4) Norma comentată permite ca în contractul de vânzare-cumpărare să fie stabilită atât cantitatea bunului, cât şi modul de
determinare a acesteia. Astfel, într-un contract de furnizare a energiei electrice nu se stabileşte cantitatea, deoarece
consumatorul este în drept să folosească energia electrică în cantitatea care îi este necesară. Cantitatea energiei electrice
consumate se stabileşte în baza contorului.

Articolul 775. Asortimentul bunurilor

Vânzătorul este obligat sa transmită bunul în asortimentul (corelaţia după modele, varietăţi, măsuri,
culori sau alte particularităţi) stipulat în contract, iar în lipsa lui, în asortimentul ce corespunde necesităţilor
cumpărătorului, dacă vânzătorul le cunoştea la data încheierii contractului, sau să refuze încheierea contractului.

Prin asortiment, ca o condiţie a contractului se înţelege enumerarea mărfurilor de o anumită denumire, care
se deosebeşte după însemne individuale, cu indicarea cantităţii mărfii ce urmează a fi transmisă şi a fiecărui însemn. În
conţinutul articolului comentat sunt menţionate ca exemplu o listă a poziţiilor asortimentului ce pot fi determinate în contract.
Asortimentul mărfii se stabileşte în corespundere cu oferta cumpărătorului şi exprimă, în primul rând,
necesităţile acestuia. În determinarea asortimentului mărfii este interesat cumpărătorul, deoarece această clauză a contractului
reflectă, în primul rând, necesităţile cumpărătorului.
Părţile pot să prevadă un asortiment pentru tot termenul contractului sau numai pentru o perioadă,
convenind modalitatea de stabilire pentru perioadele ulterioare. În contract, de asemenea, poate fi prevăzută modalitatea de
modificare (precizare) a asortimentului dacă acesta este convenit pentru o perioadă îndelungată.
Articolul 775 prevede drepturile vânzătorului pentru situaţia în care în contract nu este stipulat
asortimentul, chiar dacă din denumirea mărfii rezultă că bunul trebuie predat în asortiment. Într-un asemenea caz vânzătorul are
opţiunea de a alege una din următoarele posibilităţi: să transmită bunul în asortimentul ce corespunde necesităţilor
cumpărătorului, dacă vânzătorul le cunoştea la momentul încheierii contractului sau să refuze executarea contractului.
Din prevederile prezentului articol rezultă că diligenţa necesară trebuie să fie manifestată de cumpărător,
expediind oferta cu indicarea asortimentului
Articolul 776. Efectele nerespectării clauzei de asortiment

(1) În cazul predării bunului într-un asortiment care un corespunde contractului, cumpărătorul este
în drept să un le primească şi să un plătească preţul, iar dacă acesta este plătit, să ceară restituirea sumei plătite.
(2) Dacă odată cu bunurile în asortimentul stipulat în contract sunt transmise şi alte bunuri,
cumpărătorul poate refuza recepţionarea bunurilor nestipulate în contract sau poate recepţiona toate bunurile. În cazul
în care primeşte bunuri nestipulate în contract, cumpărătorul achită costul lor la preţul convenit cu vânzătorul.

Prezentul articol prevede diferite situaţii de nerespectare de către vânzător a clauzelor contractuale
referitoare la asortimentul bunurilor şi determină consecinţele juridice pentru fiecare stipulaţie.
Dacă vânzătorul a predat bunuri într-un asortiment ce nu corespunde contractului, cumpărătorul este în
drept să nu le primească şi să nu plătească preţul. În cazul în care preţul a fost plătit, cumpărătorul are dreptul să ceară
restituirea sumei plătite.
Altfel sunt determinate drepturile cumpărătorului, dacă odată cu bunurile în asortimentul stipulat în
contract, vânzătorul transmite şi alte bunuri. În acest caz cumpărătorul are opţiunea de a alege între a refuza recepţionarea
bunurilor nestipulate în contract sau a recepţiona toate bunurile. Dacă cumpărătorul primeşte bunurile nestipulate în contract, el
va achita costul lor la preţul convenit cu vânzătorul. În caz contrar preţul va fi stabilit conform art.756, care prevede, că dacă
preţul nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa
unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în
ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. Pentru situaţia în care nu există
contracte similare, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data
predării bunurilor. În cazul când preţul se determină în raport cu greutatea bunului, în caz de îndoială, preţul se stabileşte în
raport cu greutatea netă.

Articolul 777.Completivitatea asortimentului de bunuri.

(1) Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunurile conform contractului de vânzare-
cumpărare în completivitatea asortimentului.
(2) Dacă completivitatea asortimentului de bunuri nu este stabilită, vânzătorul este obligat să
transmită cumpărătorului bunuri în completivitatea determinată de uzanţele circuitului de afaceri sau de alte cerinţe
înaintate tradiţional.

Noţiunea completivitate se atribuie unor articole tehnice complicate, cum sunt echipamentele, maşinile,
aparatajul, precum şi tehnica de uz casnic.
Prin completivitate urmează să se înţeleagă totalitatea compusă din articolul de bază şi alte articole
individuale, care îl completează, fără a face parte din componenţa articolului de bază, dar care, în ansamblu, constituie un tot
întreg şi serveşte unui scop comun.
Recunoaşterea confecţiei transmisă împreună cu articolul principal ca fiind element de completare are o
importanţă juridică deosebită, deoarece conform art.772 (4) termenul de garanţie a bunului accesoriu se consideră echivalent al
termenului de garanţie pentru bunul principal, dacă în contract nu este stipulat altfel.
Articolul comentat stabileşte obligaţia vânzătorului de a transmite marfa conform contractului de vânzare-
cumpărare în completivitatea asortimentului. Din această normă rezultă, că completivitatea mărfii este o condiţie stabilită prin
acordul comun al părţilor.
Completivitatea poate fi determinată în contract fie prin metoda enumerării elementelor de completare, a
agregatelor ce urmează a fi transmise împreună cu articolul de bază, fie prin inserarea în contract a standardului de stat,
standardului de ramură, standardului întreprinderii, condiţiilor tehnice sau altor documente normative privind standardizarea,
conform cărora a fost determinată completivitatea articolului de bază.
Cerinţele standaradelor de stat, standardelor întreprinderii şi altor documente referitoare la standardizare
formulate în contextul completivităţii au un caracter de recomandare. De aceea, făcând referinţă în contract la asemenea
documente, părţile pot prevedea transmiterea mărfii (bunului) fără alte elemente separate incluse în documentele de
standardizare, dar care nu-i sunt necesare cumpărătorului.
În situaţia în care standardele de stat, standardele întreprinderii sau alte documente referitoare la
standardizare prevăd câteva variante de completivitate a mărfii, în contract cumpărătorul stipulează acea variantă de
completivitate care urmează a fi transmisă.
Astfel, completivitatea asortimentului de bunuri este determinată fie de acordul părţilor prin enumerarea în
contract a elementelor de completare, fie prin indicarea documentului normativ referitor la standardizare, fie prin îmbinarea
acestor metode, adică nu doar indicarea documentului privind standardizarea, dar şi modificarea de către părţi a
nomenclatorului elementelor de completare, determinat de documentele normative. Dacă, însă nu este folosită nici una din
aceste metode de stabilire a completivităţii mărfii, vânzătorul trebuie să se conducă de uzanţele circuitului de afaceri sau de
rigorile impuse de utilizarea mărfii.
În articol nu este determinată modalitatea de transmitere a mărfii completivitatea căreia este stipulată în
contract. Dacă modalitatea de predare nu este stipulată în contract, completivitatea mărfii trebuie să fie respectată în momentul
transmiterii acesteia. În corespundere cu practica stabilită, în contract poate fi prevăzută livrarea mărfii în tranşe, astfel încât
completivitatea bunului să fie asigurată la expirarea termenului de executare a obligaţiilor de predare a mărfii, stabilită în
contract.
În contract poate fi prevăzută, de asemenea, transmiterea către cumpărător a elementului de completare de
către producător, care nu este parte la contractul de vânzare-cumpărare.

Articolul 778. Garnitura de bunuri

(1) Dacă vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului o garnitură de bunuri completă,
obligaţia se consideră executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură.
(2) În cazul în care în contract nu se stipulează transmiterea unei anumite garnituri de bunuri, iar
din esenţa contractului nu rezultă altfel, vânzătorul este obligat să predea concomitent toate obiectele incluse în
garnitură.
(3) În cazul livrării necomplete a bunurilor, cumpărătorul este în drept să ceară completarea
bunurilor în termen rezonabil sau reducerea preţului de cumpărare.
(4) Dacă vânzătorul nu a executat în termen rezonabil revendicările indicate la alin. (3),
cumpărătorul poate solicita schimbarea bunurilor necomplete cu bunuri complete sau poate să nu execute contractul şi
să ceară restituirea sumelor plătite pentru bun.

Includerea în Codul civil a noţiunii „garnitura de bunuri” separat de noţiunea „completivitatea mărfii”,
necesită diferenţierea acestor noţiuni. Garnitura de bunuri constituie un set de articole, determinat de părţi, care contribuie la
utilizarea lor în comun. Spre deosebire de completivitatea unui bun, respectarea căreia revine vânzătorului, chiar dacă ea nu este
prevăzută în contract, obligativitatea transmiterii mărfii în garnitură rezultă doar din contract. Sortimentul şi componenţa
numerică a elementelor garniturii depinde de decizia părţilor. Fiecare bun inclus în set este individual.
Vânzătorul care ocupă pe piaţa de mărfuri o poziţie dominantă nu este în drept să impună cumpărătorului
procurarea unor mărfuri care nu-i sunt necesare atunci când se stabileşte garnitura de bunuri, prin constrângerea acestuia de a
încheia un contract cu condiţia procurării unor alte mărfuri. Această interdicţie este stipulată în art.6 al Legii 1103/2000.
Norma comentată prevede modalitatea transmiterii garniturii de bunuri. Bunurile incluse în garnitură pot fi
transmise concomitent sau separat, în dependenţă de prevederile contractului. În acest caz, în conformitate cu alin.1 al
prezentului articol obligaţia de transmitere se consideră executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură.
Dacă părţile nu au stipulat în contract transmiterea unei anumite garnituri de bunuri, iar din esenţa contractului nu rezultă altfel,
vânzătorul este obligat să predea concomitent toate obiectele incluse în garnitură.
În cazul livrării incomplete a bunurilor de către vânzător, cumpărătorul este în drept să ceară completarea bunurilor în termen
rezonabil sau reducerea preţului de cumpărare. Părţile pot stabili în contract şi alte consecinţe ale livrării incomplete a bunului.
În situaţia în care vânzătorul nu a completat bunurile în termenul rezonabil stabilit de vânzător şi nici nu a redus preţul,
cumpărătorul este în drept să aleagă între următoarele opţiuni: a) să solicite schimbarea bunurilor incomplete cu bunuri
complete şi b) să nu execute contractul şi să ceară restituirea sumelor plătite pentru bun. De asemenea, în baza art. 609
cumpărătorul are dreptul să ceară în loc de prestaţie despăgubiri, cu condiţia ca anterior să fi stabilit vânzătorului fără succes un
termen rezonabil pentru executarea obligaţiei.
În vederea protecţiei drepturilor cumpărătorului referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul în cauză
sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au
efect, în conformitate cu prevederile art.782 cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale.
În cazul în care vânzătorul nu-şi onorează obligaţiile contractuale, în baza art. 602 este obligat să-l despăgubească pe
cumpărător pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.

Articolul 779. Ambalajul

(1) Dacă din contract şi din esenţa obligaţiei nu rezultă altfel, vânzătorul este obligat să predea
cumpărătorului bunurile ambalate, cu excepţia bunurilor care, după caracterul lor, nu necesită ambalare. Dacă
contractul nu stabileşte cerinţe faţă de ambalaj, bunul trebuie ambalat în mod obişnuit pentru acest tip de bunuri, iar în
cazul lipsei de uzanţe, într-un ambalaj care să asigure integritatea bunurilor în condiţii de păstrare şi transportare
obişnuite pentru acest tip de bunuri.
(2) În cazul când bunul care trebuie ambalat este predat cumpărătorului fără ambalaj ori în ambalaj
defectuos, cumpărătorul este în drept să ceară vânzătorului ambalarea bunului dacă din esenţa obligaţiei sau din
caracterul bunurilor nu rezultă altfel.
 (3) În loc de cerinţele faţă de vânzător prevăzute la alin.(2), cumpărătorul poate să-i înainteze alte
pretenţii care rezultă din predarea unui bun cu vicii.

Articolul comentat prevede obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunurile ambalate, indiferent
de faptul dacă părţile au inclus în contract o asemenea clauză. Excepţie constituie bunurile care după caracterul lor nu necesită
ambalare. Predarea bunurilor fără ambalaj poate fi prevăzută în contract sau poate să rezulte din esenţa obligaţiei.
Prin ambalaj se înţelege mijlocul sau complexul de mijloace, care asigură securitatea mărfii de pagube şi
pierderi şi facilitează procesul de circulaţie a mărfii. Ambalajul poate constitui obiect al contractului de vânzare-cumpărare.
Părţile sunt în drept să stabilească în contract anumite cerinţe faţă de ambalaj, enumerându-le sau făcând
trimitere la standardele de stat, standardele întreprinderii sau la alte documente normative, care stabilesc cerinţele faţă de
ambalajele mărfurilor respective.
În situaţia în care părţile nu au prevăzut în contract cerinţele faţă de ambalaj, vânzătorul trebuie să predea
bunul ambalat în mod obişnuit pentru acest tip de bunuri. Dacă nu sunt stabilite uzanţe faţă de ambalaje pentru bunurile
respective, vânzătorul este obligat să predea bunul într-un ambalaj care să asigure integritatea bunurilor în condiţii de păstrare şi
transportare obişnuite pentru acest tip de bunuri.
Alineatul 2 al articolului prevede consecinţele a două încălcări de către vânzător: predarea bunului fără
ambalaj şi predarea bunului în ambalaj defectuos.
Predarea bunului fără ambalaj constituie încălcare în cazurile când ambalarea bunului este efectuată în
conformitate cu prevederile contractului, cu documentele standardizate sau când aceasta rezultă din esenţa obligaţiei sau din
caracterul bunurilor.
Prin ambalaj defectuos se înţelege ambalajul care nu corespunde clauzelor contractuale sau cerinţelor
obligatorii ale standardelor de stat, precum şi neasigurarea integrităţii bunurilor în condiţii obişnuite de păstrare şi de transport.
În cazul când bunul este predat fără ambalaj, cumpărătorul are dreptul să ceară vânzătorului să ambaleze
bunul.
Dacă bunul este predat în ambalaj defectuos, cumpărătorul este în drept să ceară vânzătorului schimbarea
ambalajului.
Pe lângă posibilităţile enumerate mai sus, cumpărătorul poate să înainteze şi alte pretenţii ce rezultă din
predarea unui bun cu vicii. Cheltuielile de remediere a viciilor bunului, în conformitate cu art.768 al Codului civil sunt
suportate de vânzător.

Articolul 780. Obligaţia de conservare a bunului vândut

(1) Când cumpărătorul întârzie să preia bunul predat sau nu plăteşte preţul, în cazul în care plata
preţului şi predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul, dacă are bunul în posesiune sau sub control, trebuie să ia
măsuri rezonabile, în funcţie de împrejurări, pentru a le conserva. El este îndreptăţit să le reţină până ce va obţine de la
cumpărător plata cheltuielilor sale rezonabile.
(2) În cazul în care a primit bunul, însă în mod îndreptăţit, doreşte să-l restituie, cumpărătorul este
obligat să ia măsurile corespunzătoare pentru conservarea lui. El poate reţine bunul până în momentul în care
vânzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile.
(3) Partea care este obligată să ia măsuri pentru conservarea bunului îl poate depozita pe cheltuiala
celeilalte părţi, în depozitul unui terţ dacă nu vor rezulta costuri disproporţionate.
(4) Partea obligată să ia măsuri de conservare a bunului are drept de retenţie asupra lui până când i
se va plăti o recompensă pentru păstrare.

(1) Alin. (1) al articolului prevede situaţia când creditorul este în întârziere. Conform art.593, alin. (2), în
cazul în care pentru executarea prestaţiei este necesară o acţiune din partea sa, creditorul este în întârziere dacă prestaţia îi este
oferită, iar el nu efectuează acea acţiune.
În conformitate cu prevederile art.595, cumpărătorul este obligat să repare prejudiciul cauzat vânzătorului
prin întârzierea acceptării prestaţiei.
Indiferent dacă este sau nu vinovat pentru întârzierea preluării bunului sau neplăţii preţului, cumpărătorul,
în baza art.597 este obligat să compenseze vânzătorului cheltuielile suplimentare necesare păstrării obiectului şi oferirii
executării, precum şi să suporte riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului.
Conform art.753 preluarea bunului şi plata preţului sunt principalele obligaţii ale cumpărătorului în baza
contractului de vânzare-cumpărare.
În situaţia în care cumpărătorul întârzie să preia bunul predat, adică nu efectuează acţiunile prevăzute în
art.761, vânzătorul care continuă să deţină posesia sau controlul bunului, este obligat să ia măsuri rezonabile pentru a le păstra.
Din prevederile alin. (1) se prezumă, că vânzătorul şi-a îndeplinit toate obligaţiile referitoare la predarea
bunului, care sunt prevăzute în art.757, art.758, art.760. Despre neexecutarea obligaţiei de preluare a bunului se poate de vorbit
numai în cazul când cumpărătorul nu a efectuat acţiunile necesare în acest sens. Dacă, însă, vânzătorul nu execută la timp
obligaţiile sale de predare a mărfii, nu putem vorbi despre întârzierea cumpărătorului în preluarea mărfii.
 Articolul comentat prevede încă o situaţie care se referă la întârzierea plăţii preţului. În acest caz,
vânzătorul este obligat să ia măsuri rezonabile pentru a conserva bunul doar în cazul în care plata preţului şi predarea mărfii se
face simultan.
Temeiul pentru obligarea vânzătorului să ia măsuri rezonabile pentru conservarea mărfurilor îl constituie
împrejurarea, că vânzătorul are bunul în posesie sau sub control. Formularea dată nu este întâmplătoare, deoarece pentru această
situaţie are importanţă atât faptul că vânzătorul posedă marfa, cât şi faptul când pentru îndeplinirea obligaţiei de predare
vânzătorul foloseşte un reprezentant sau transmite bunul cărăuşului pentru a fi predat cumpărătorului la sediul acestuia.
De regulă, expedierea mărfii este însoţită de întocmirea documentului de transport care confirmă predarea
mărfii cărăuşului, pe care cărăuşul îl transmite vânzătorului. Transmiterea de către vânzător a acestui document cumpărătorului
sau persoanei indicate de acesta înseamnă lipsirea vânzătorului de dreptul de a dispune de bunuri şi, prin consecinţă, de a lua
careva măsuri pentru conservarea acestora.
O garanţie importantă a apărării intereselor vânzătorului, care în situaţia dată a luat măsuri rezonabile
pentru conservarea bunului, o constituie dreptul de a reţine bunurile până când cumpărătorul îi va achita toate cheltuielile
rezonabile efectuate pentru luarea măsurilor de conservare a mărfii. Prin cheltuieli rezonabile se înţeleg: cheltuielile de
descărcare a mărfii din mijlocul de transport şi transportarea până la locul păstrării, crearea condiţiilor necesare pentru păstrarea
mărfii etc.
(2) Dacă alin. (1) prevede obligaţia vânzătorului de a lua măsuri rezonabile pentru conservarea mărfii când
cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de predare, atunci alin. (2) prevede obligaţia cumpărătorului de a lua măsurile
corespunzătoare pentru conservarea bunului atunci când vânzătorul nu-şi onorează obligaţiile asumate.
Prevederile alin. (2) se aplică numai în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) cumpărătorul
posedă bunul şi b) preluând bunul, în mod îndreptăţit doreşte să-l restituie în conformitate cu prevederile contractului sau legii.
Norma dată stipulează intenţia cumpărătorului de a restitui bunul. Această intenţie trebuie să fie manifestată
în momentul preluării bunului. Obligaţia cumpărătorului de a lua măsuri corespunzătoare pentru conservarea bunului apare în
momentul în care acesta a aflat despre livrarea mărfii necorespunzătoare şi a luat decizia de a le restitui vânzătorului. În
conformitate cu prevederile art.765, cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice
bunul într-un termen atât de scurt cât permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor să-l informeze neîntârziat pe vânzător.
Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca viciul dacă nu l-a comunicat vânzătorului într-un termen rezonabil din momentul în
care a constatat sau trebuia să constate viciul în felul lui.
Cumpărătorul, ca şi vânzătorul în situaţie similară, are dreptul să reţină bunul până în momentul în care
vânzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile.
(3) Este important de menţionat, că depozitarea bunului este un drept iar nu o obligaţie a părţii care trebuie
să ia măsuri pentru conservarea mărfii. Partea este în drept să depoziteze marfa dacă ea decide că este o acţiune corespunzătoare
din punct de vedere al apărării intereselor sale. Dacă partea nu depozitează bunul din anumite considerente, de exemplu din
cauza lipsei de condiţii speciale de păstrare sau din cauza preţurilor ridicate ale depozitării, ea este obligată de sinestătător să
asigure păstrarea bunului. Cheltuielile de depozitare a bunului sunt suportate de cealaltă parte. O asemenea regulă acţionează
doar în cazul în care cheltuielile pentru depozitare sunt rezonabile.
Articolul nu stipulează careva condiţii speciale pentru depozitul în care urmează să fie păstrată marfa.
Acesta poate fi atât un depozit specializat, cât şi un depozit general. Important este ca acesta să fie un depozit în care mărfurile
pot fi păstrate în condiţii în care să nu se deterioreze sau să nu ducă la pieirea mărfii.
Termenul „depozit” trebuie definit în sens larg, ca fiind orice loc adecvat pentru păstrarea bunurilor de un
anumit gen.
(4) Alin. (4), ca şi alineatele precedente, prevede dreptul de retenţie asupra bunului de către partea obligată
să ia măsuri de conservare a bunului până când i se va plăti o recompensă pentru păstrare.

Articolul 781. Dreptul de înstrăinare a bunului.

(1) Partea care este obligată să conserveze bunul este în drept să-l vândă la un preţ convenabil, în
cazul în care cealaltă parte tergiversează exagerat preluarea lui sau plata cheltuielilor de conservare, dacă a înştiinţat
cealaltă parte despre intenţia de a vinde.
(2) Dacă bunul este pasibil de pieire sau de alterare (deteriorare) rapidă şi dacă conservarea lui ar
genera cheltuieli disproporţionale, partea obligată să-l conserveze îl poate vinde.
(3) Partea care a vândut bunul remite celeilalte părţi suma încasată având dreptul de a reţine
cheltuielile rezonabile de conservare şi vânzare.

(1) Prezentul articol acordă părţii obligate să conserveze bunul dreptul de a-l vinde la un preţ convenabil.
Persoana care este obligată să conserveze bunul este în drept să vândă marfa numai dacă cealaltă parte
tergiversează exagerat preluarea lui sau plata cheltuielilor de conservare. De asemenea, posibilitatea înstrăinării bunului este
condiţionată de informarea celeilalte părţi cu intenţia de a vinde. Articolul comentat nu prevede modalitatea de notificare, prin
urmare ea poate fi efectuată verbal sau în formă scrisă. Nu este stipulat că este necesar acordul de voinţă al celeilalte părţi
pentru vinderea bunului. Deci, partea care intenţionează să vândă bunul, din moment ce a comunicat celeilalte părţi intenţia sa,
este în drept să-l vândă.
 Poate să vândă bunul persoana în posesia căreia acesta se află, cum este de exemplu, vânzătorul în cazul
prevăzut de art.780 (1) sau cumpărătorul în cazul stipulat de art.780 (2).
În unele cazuri depozitarea mărfii în conformitate cu prevederile art. 780 (3) poate necesita cheltuieli
ridicate, astfel depozitarea influenţând negativ asupra preţului mărfii. Este posibilă şi situaţia când pot fi afectate interesele
părţii care a plătit preţul mărfii, transportul şi depozitarea şi care nu-şi poate restitui cheltuielile efectuate. Într-o asemenea
situaţie, considerăm că este binevenită vinderea mărfii de către partea care este obligată să o conserveze.
(2) Alin. (2) al art.781 obligă partea care este ţinută să conserveze bunul în conformitate cu prevederile
art.780 alin. (1) şi (2) să-l vândă, dacă: a) bunul este pasibil de pieire sau alterare (deteriorare) rapidă şi b) conservarea lui ar
genera cheltuieli disproporţionale.
Este necesar de subliniat, că în acest caz, spre deosebire de alineatul precedent, nu este vorba de un drept al
părţii dar de o obligaţie a acesteia.
Alin. (2) nu prevede obligaţia părţii care intenţionează să vândă bunul să notifice celeilalte părţi intenţia sa.
Putem concluziona, că ea trebuie să informeze cealaltă parte în măsura posibilităţilor. Dacă nu a avut o asemenea posibilitate,
ea poate vinde bunul şi fără a comunica celeilalte părţi intenţia de vânzare. În situaţia când bunul este pasibil de alterare
(deteriorare) rapidă, un termen necesar pentru expedierea mărfii poate nici să nu existe.
(3) În baza alin. (3) partea care a vândut bunul are dreptul să reţină cheltuielile rezonabile de conservare şi
vânzare. Suma rămasă trebuie să fie transmisă celeilalte părţi.
În cheltuielile suportate de partea care a vândut bunul sunt incluse atât cheltuielile ocazionate de
conservarea bunului, cât şi cele ocazionate de vânzare. În primul caz acestea pot fi, de exemplu, plata pentru depozitare,
păstrarea mărfii în condiţii speciale etc. Cheltuielile de vânzare includ, de exemplu plata comisioanelor intermediarului care a
vândut marfa, cheltuielile pentru transportarea mărfii la destinaţie sau nemijlocit la sediul cumpărătorului, unele cheltuieli
administrative etc.
Dreptul de retenţie în cazul dat nu se extinde şi la sumele care nu au fost plătite de cumpărător în baza
contractului iniţial de vânzare. Aceasta înseamnă, că dacă persoana care vinde bunul în corespundere cu prevederile prezentului
articol, este vânzătorul din primul contract de vânzare-cumpărare, atunci, în baza alin. (3) al prezentului articol este obligat,
după recuperarea cheltuielilor sale, să remită cumpărătorului suma rămasă.

Articolul 782. Dreptul cumpărătorului de a cere executarea în natură a obligaţiilor.

Cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de
cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, referitoare la bunuri unice, la
bunuri individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la
alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect.

Executarea obligaţiei constituie efectul ei normal şi firesc. Executarea se face de bună voie în obiectul ei
specific, adică executarea în natură (sau directă) a obligaţiei.
Executarea în natură poate avea loc de bună voie sau silit. Executarea voluntară a obligaţiei trebuie să se facă la termenul fixat
şi în condiţiile stabilite de părţi. Norma comentată se referă la executarea silită în natură a obligaţiilor. Astfel, dacă vânzătorul
nu execută de bună voie obligaţia, cumpărătorul poate recurge la mijloacele legale pentru a-l sili să-şi execute obligaţia, adică
poate cere executarea silită. În principiu, executarea silită în natură se face prin obligarea vânzătorului să execute însuşi obiectul
obligaţiei aşa cum a fost stabilit în contract.
Cu toate că în baza art.588 cumpărătorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decât cea datorată, în baza articolului
comentat el este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor doar în cazurile prevazute expres şi anume: când o
asemenea cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia consumatorului, referitoare la bunuri unice, la bunuri
individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate cumpăra de la alte persoane sau
chiar dacă le poate achiziţiona, aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect.
Conform art.294 se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însuşiri
caracteristice doar lui. Drept exemplu de bunuri individual determinate ne pot servi unicatele, o anumită casă, un anumit
autoturism.
Dacă prin contract sau lege sunt stabilite anumite penalităţi pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor, plata penalităţilor nu-l eliberează pe vânzător de executarea obligaţiilor sale în natură. Potrivit art. 602(3) repararea
prejudiciului cauzat prin întârziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de
executarea obligaţiei în natură. Excepţie face cazul în care datorită unor circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul
pentru executare.
Conform Legii Republicii Moldova Nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, art.27 (1), dacă vânzătorul
încalcă termenele stabilite pentru remedierea, înlocuirea, restituirea contravalorii produsului sau reducerea preţului, va plăti o
penalitate în mărime de 5% din preţul produsului în vigoare la data examinării reclamaţiei consumatorului pentru fiecare zi
(oră, dacă termenul a fost stabilit în ore) de întârziere.

Articolul 783. Termenul de răspundere a vânzătorului pentru viciile bunului.

(1) Cumpărătorul are dreptul să înainteze vânzătorului, îndată ce a descoperit viciile bunului nedeclarate de acesta
până la vânzare, pretenţii dar nu mai târziu de termenul stabilit în contract.
(2) Dacă în contract nu este stabilit un termen, pretenţiile pot fi înaintate în cel mult 6 luni din ziua predării bunului, iar
în privinţa imobilelor, în cel mult un an.
(3) Dacă este imposibilă stabilirea zilei de predare a bunului care urmează să fie înregistrat sau dacă bunul este predat
cumpărătorului înainte de încheierea contractului, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează din ziua
înregistrării bunului în modul stabilit.

Prezentul articol stabileşte dreptul cumpărătorului de a înainta pretenţii vânzătorului îndată ce a descoperit viciile, însă cu
respectarea obligatorie a următoarelor două cerinţe:
a) vânzătorul, până la predarea mărfii nu a anunţat cumpărătorul despre existenţa viciilor, prin urmare cumpărătorul nu a
cunoscut existenţa viciilor. În caz contrar el pierde dreptul de a înainta pretenţii vânzătorului;
b) să nu fie expirat termenul stabilit prin contract pentru înaintarea pretenţiilor.
Dacă în contract părţile nu au stabilit un termen pentru înaintarea pretenţiilor, norma comentată stabileşte un termen de 6 luni
din ziua predării bunului mobil şi un termen de 1 an din ziua predării bunurilor imobile.
În cazul imposibilităţii determinării datei predării bunului, pentru bunurile care urmează a fi înregistrate, prezentul articol
prevede că termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează din ziua înregistrării bunului în modul stabilit. Dacă bunurile
predate nu trebuie să fie înregistrate, în caz de imposibilitate de determinare a datei predării bunului, aceasta trebuie să fie
demonstrată de către persoana interesată, adică de cumpărător. El trebuie să demonstreze că se află în termenul stabilit prin
contract sau lege pentru înaintarea pretenţiilor.

Articolul 784. Termenul de înaintare a pretenţiilor pentru viciile bunului cu termen de garanţie.

(1) În cazul când pentru bunul vândut este stabilit un termen de garanţie, pretenţiile pentru viciile
depistate pot fi înaintate în acest termen.
(2) Dacă bunul cu termen de garanţie a fost dat în posesiunea cumpărătorului până la încheierea
contractului şi nu se poate determina data predării, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data
încheierii contractului, iar dacă bunul a fost transportat, de la data expedierii lui la adresa cumpărătorului.
(3) În cazul în care pentru accesorii sunt stabilite prin contract termene de garanţie mai scurte decât
pentru bunul principal, cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii referitoare la viciile accesoriilor în perioada de
garanţie a bunului principal.
(4) Dacă pentru accesorii în contract sunt stabilite termene de garanţie mai mari decât pentru bunul
principal, cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii ce ţin de viciile accesoriilor în perioada de garanţie.

(1) Prezentul articol reglementează doar cazurile în care pentru bunul vândut este stabilit un termen de
garanţie. Termenul de garanţie este termenul contractual în care vânzătorului îi revine obligaţia să remedieze pe cheltuiala
proprie defecţiunile semnalate de cumpărător în comportamentul bunului vândut în timpul utilizării normale a acestuia şi dacă
defecţiunile semnalate sunt iremediabile, să înlocuiască bunul cu un altul de acelaşi gen aflat în stare perfectă de funcţionare.
Termenul de garanţie este stabilit pentru o perioadă de timp a cărei durată variază în funcţie de natura mărfii şi se exprimă în
luni, săptămâni sau zile.
Dacă pentru bunul vândut este stabilit un termen de garanţie, cumpărătorul poate înainta pretenţii pentru
viciile depistate doar în acest termen. În conformitate cu prevederile art.772 (3) şi art.784 (2) părţile pot să stabilească în
contract perioada termenului de garanţie. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare lipseşte o asemenea stipulaţie, termenul de
garanţie începe să curgă din momentul predării bunului de către vânzător.
(2) Alin.2 al prezentului articol prevede soluţii pentru următoarele două situaţii: a) bunul a fost transmis în
posesie cumpărătorului până la încheierea contractului, iar data predării nu poate fi stabilită şi b) bunul a fost transportat. În
prima situaţie termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data încheierii contractului. Atunci când contractul se
încheie inter praesentes, data perfectării acestuia se inserează în conţinutul contractului. Dacă contractul este încheiat inter
absentes, în conformitate cu prevederile art.699 (1), data încheierii contractului se consideră momentul primirii acceptării de
către ofertant. În cel de-al doilea caz, când bunul a fost transportat, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data
expedierii lui la adresa cumpărătorului.
(3) Atât alin.3 al prezentului articol, cât şi alin.4 al art.771 oferă părţilor posibilitatea de a stabili în contract
termene de garanţie pentru bunurile accesorii. Totuşi, din prevederile art.784 rezultă că termenul de garanţie pentru bunurile
accesorii trebuie să fie cel puţin egal cu termenul de garanţie stabilit pentru bunul principal. Dacă în contract părţile au stabilit
pentru bunurile accesorii termene de garanţie mai scurte decât pentru bunul principal, pretenţiile referitoare la viciile
accesoriilor vor putea fi înaintate de către cumpărător în perioada de garanţie a bunului principal.
Conform art.292 bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat
de acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriu atat timp cat satisface această întrebuinţare. Toate celelalte bunuri sunt
principale.
 (4) Art.774 acordă posibilitate părţilor de a stabili în contract termene de garanţie mai mari pentru bunurile
accesorii decât pentru bunul principal, cumpărătorul având dreptul să înainteze pretenţii ce ţin de viciile accesoriilor în perioada
lor de garanţie.

Articolul 785. Termenul de prescripţie pentru acţiunile privind viciile bunului.

Poate fi intentată acţiune privind viciile bunului la termen de un an din data înaintării pretenţiilor,
iar dacă nu au fost înaintate pretenţii sau nu poate fi stabilită data înaintării lor, în termen de un an din data expirării
termenelor stabilite la art.783 şi 784.

Norma comentată stabileşte termenul de prescripţie pentru acţiunile privind viciile bunului în dependenţă
de două situaţii ţi anume:
a) când au fost înaintate pretenţiile. Astfel, dacă pretenţiile au fost înaintate, acţiunea privind viciile
bunului poate fi intentată în termen de un an din data înaintării pretenţiilor;
b) când nu au fost fost înaintate pretenţiile sau au fost înaintate, dar nu poate fi stabilită data înaintării lor.
În acest caz se stabileşte un termen de intentare a acţiunilor de un an din data expirării termelor stabilite la art.783 şi 784 (vezi
articolele şi comentariul la ele).

S e c t i u n e a a 2-a
RASCUMPARAREA

Articolul 786. Dispoziţii generale cu privire la răscumpărare

Dacă în contractul de vînzare – cumpărare vînzătorul şi-a rezervat dreptul de răscumpărare, aceasta se
face prin declaraţia vînzătorului faţă de cumpărător că va exercita dreptul de răscumpărare. Declaraţia nu
necesită forma stabilită pentru contractul de vînzare- cumpărare.

Vînzarea cu pact de răscumpărare este o varietate a contractului de vînzare – cumpărare supusă unei condiţii
rezolutorii exprese, care constă în dreptul ce şi-l rezervă cumpărătorul de-a relua lucrul vîndut, restituind preţul şi
cheltuielile suportate de cumpărător într-un anumit termen.
Restituirea vînzătorului a bunurilor răscumpărate are efect retroactiv, acţionănd atît în privinţa cumpărătorului, ai
suscesorilor lui în drepturi, cît şi a terţelor dobănditori, cu excepţia cînd terţul dobănditor invocă dobăndirea dreptului
de proprietate asupra unui bun ( imobiliar ) prin posedarea lui o anumită perioadă ( Art. 332. Uzucapiunea imobiliară )
sau posesia de bună credinţă în materia bunurilor mobile ( Art. 331 ).
Vînzătorul poate cere răscumpărarea de la cumpărătorul iniţial, cît şi de la oricare alt cumpărător mai departe.
Urmează de menţionat că este indiferent, dacă în contractul de vînzare a terţului achizitor fusese sau nu prevăzută
clauza de răscumpărare în folosul vînzătorului primitiv, cu excepţia vînzării unui imobil, deoarece cumpărătorul de
bună-credinţă, ce n-a cunoscut pactul de răscumpărare din contractul iniţial, este protejat de dispoziţia art. 331. În
afară de vînzător, răscumpărarea poate fi exercitată de un cesionar ( persoana căreia prin contract i-au fost transmise
drepturile ), de creditorii săi şi de moştenitorii săi, fiecare moştenitor avănd dreptul să ceară răscumpărarea numai în
ce priveşte cota sa parte.
Vînzarea cu pact de răscumpărare ca regulă o folosesc cei, care avănd nevoie de bani, îşi vînd bunurile cu
intenţia că în termenul prevăzut pentru răscumpărare, să dobăndească sumele necesare pentru a redobîndi proprietatea
bunurilor vîndute. După conţinutul şi efectele survenite, facultatea de răscumpărare se foloseşte ca o modalitate de
credit, întru ocolirea Legii cu privire la gaj ( Legea 449-XV/2001 ).
Condiţia răscumpărării urmează în mod obligatoriu a fi stipulată în contractul de vînzare- cumpărare. În caz
contrar vînzarea se consideră simplă, iar răscumpărarea constituie o revînzare în condiţiile căreia părţile urmează să
achite taxele respective de mutaţie..
Clauza de răscumpărare poate fi întrodusă în contractele de vînzare-cumpărare atît mobiliare cît şi imobiliare.

Articolul 787. Soarta accesoriilor

Revînzătorul este obligat să predea celui care exercită dreptul de răscumpărare bunul împreună cu
accesoriile lui.

Obiect al contractului de vînzare-cumpărare cu pact de răscumpărare poate fi orice bun ce întruneşte

următoarele condiţii
- să fie în comerţ ( în circuitul civil ) ,
- să existe în momentul încheierii contractelor, sau să poată exista în viitor,
- să fie determinat sau determinabil,
- să fie licit ( permis),
- să fie proprietatea vănzătorului.
Dreptul de proprietate al vînzătorului asupra unui lucru mobil sau imobil generează dreptul în tot asupra
produselor lucrului, căt şi asupra unirilor ca accesoriu ( sub accesiune se subănţelege unirea materială a unui lucru
mai puţin important cu un alt lucru mai important ), cu lucrul într-un mod natural sau artificial.. Acest drept se
numeşte drept de accesiune.
Accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară, de asemenea, poate fi naturală sau artificială ( este efectul unui
fenomen natural străin de voinţa omului, sau efectul unui fapt al omului ), (Art. 328-330 ).
Respectiv pănă la răscumpărare cumpărătorul este proprietarul lucrului, cît şi a accesoriilor, sub condiţie
rezolutorie.
Întrucăt răscumpărarea anulează vănzarea, părţile urmează a fi puse în poziţia primitivă ( iniţială ), revînzătorul
fiind obligat să predee bunul răscumpărat împreună cu accesoriile.

Articolul 788. Preţul de răscumpărare.

Răscumpărarea se efectuează la preţul de vănzare. Revănzătorul este în drept să ceară compensarea

cheltuielilor aferente bunului cumpărat pînă la răscumpărare, în cuantum egal cu creşterea valorii bunului
datorită acestor cheltuieli. Dacă bunul pe care trebuie să îl restituie a fost dotat cu un accesoriu, cumpărătorul
îl poate reţine dacă nu dăunează bunului.

Atît cumpărarea cît şi răscumpărarea formează o singură operaţiune.. În acest sens răscumpărarea nu este
considerată că constituie o nouă vănzare ( vînzătorul iniţial nu deţine statutul de cumpărător ), ci ca rezoluţia vănzării,
îndeplinită prin efectul condiţiei de răscumpărare. Cănd îşi va relua lucrul, vănzătorul nu va fi obligat să achite taxe
noi de înregistrare, fiind considerat proprietar, ca şi cum nu ar fi vîndut lucrul.
Vănzătorul dacă doreşte să exercite facultatea de răscumpărare urmează în termenul convenit (Art. 791 ) să-şi
manifeste intenţia de a răscumpăra bunul fără a face o ofertă reală a preţului şi accesoriilor preţului.
În consecinţă răscumpărarea anulează vănzarea, părţile fiind puse în poziţie iniţială, ca şi cum nu ar fi
contractat.
Pentru ca răscumpărarea să fie îndeplinită, vănzătorul urmează să restituie cumpărătorului
- preţul achitat de cumpărător ( dobănzile nu se restituie ),
- spezele şi cheltuielile contractului,
- cheltuielile suportate de cumpărător în urma protejării lucrului de pierire, distrugere parţială sau totală,
- alte cheltuieli utile.
Revănzătorul este în drept să solicite restituirea cheltuielilor suportate asupra bunului cumpărat, în măsura în care
bunul a fost îmbunătăţit sau a crescut valoarea lui datorită acestor cheltuieli. În caz contrar, cumpărătorul este în
drept să reţină lucrul pănă la achitarea deplină.

Articolul 790. Efectele dispunerii de bun pînă la răscumpărare.

Dacă, pînă la exercitarea dreptului de răscumpărare, a dispus de obiectul contractului, cumpărătorul

este obligat să înlăture drepturile terţelor persoane asupra bunului. Se consideră că revănzătorul a dispus de
bun şi în cazul în care bunul a fost înstrăinat în cadrul procedurii de executare silită sau a fost înstrăinat de
către administratorul procesului de insolvabilitate.

Pînă la răscumpărare, cumpărătorul este proprietarul lucrului, sub condiţie rezolutorie, bucurăndu-se de toate atributele
dreptului de proprietate. Respectiv, el poate înstrăina bunul cu titlu oneros ( care implică anumite sarcini, anumite
obligaţii ), sau gratuit, poate să-l greveze ( să-l încarce cu ipoteci, gajuri, cu cheltuieli ), să-l supună unor condiţii grele
( Titlul IV, Capitolul V ), cu drepturi reale împotriva terţilor, cu condiţia că aceste drepturi şi acte vor fi şi ele
supuse condiţiei rezolutorii a răscumpărării.
Tot odată cumpărătorul poate scuti imobilul de privilegii şi ipoteci.
Cumpărătorul poate chiar dispune de lucru – atît contra adevăratului proprietar, căt şi contra celor ce ar pretinde
că au drepturi sau ipoteci asupra lucrului văndut. El poate vinde lucrul ca al său, însă cu facultatea de răscumpărare.
Pe baza titlului de dobănditor el deţine deplina proprietate al lucrului. De asemeni, el poate dispune contra celor ce
pretind, că au drepturi asupra lucrului, cum ar fi spre exemplu, servituţi ( Titlul IV,Capitolul III ).
Urmează de menţionat faptul, că vănzătorul, prin efectul clauzei de răscumpărare, poate fi considerat ca proprietar
al lucrului văndut, însă sub condiţie suspensivă ( cu drepturi suspendate ). În calitate de proprietar el este în drept să
facă acte de dispoziţie asupra lucrului şi să-l greveze cu sarcini reale. Acestea , însă, nu pot dobăndi vre-o validitate
decît exerciţiul facultăţii de răscumpărare ( cu efectul retroactiv, din ziua constituirii lor ), deoarece, dacă vănzătorul în
termenul stipulat nu va exercita răscumpărarea, proprietatea condiţională va dispărea cu consolidarea definitivă a
titlului cumpărătorului.

Articolul 791. Termenul de răscumpărare.

Răscumpărarea poate fi exercitată doar în termenul stipulat în contract, care nu poate fi mai mare de
10 ani pentru terenuri şi de 5 ani pentru alte bunuri. Aceste termene nu pot fi prelungite.

Legislatorul a limitat termenul în care vînzătorul poate exercita facultatea de răscumpărare la 10 ani pentru
terenuri şi 5 ani pentru alte bunuri din consideraţii de garanţie a tranzacţiilor şi de consolidare a proprietăţii.
Nu este interzis să fie stabilit un termen mai scurt la învoirea părţilor.
În caz că părţile au stipulat pactul de răscumpărare fără a indica vre-un, răscumpărarea va putea fi exercitată
timp de 10 ani pentru terenuri şi timp de 5 ani pentru alte bunuri, termenul legal fiind presupus.
E de menţionat, că termenul fixat de către părţi în contract, nu mai poate fi prelungit nici de ele însăşi, şi nici
de organele abilitate ( judiciare ).
Termenul convenit de către părţi pentru răscumpărare se răfrănge asupra tuturor persoanelor, inclusiv a
minorilor, cu rezervă pentru aceştia a acţiunii recursorii contra tutorelui care nu a îndeplinit în termen rezonabil
facultatea răscumpărării.
Curgerea termenului de răscumpărare este suspendată prin cazuri excepţionale ( război, etc ).

S e c t i u n e a a 3-a
OPTIUNEA

Articolul 792. Opţiunea

Părţile pot conveni asupra dreptului unilateral al cumpărătorului de a achiziţiona un bun pînă la un
anumit moment ( opţiunea de cumpărare ) sau asupra dreptului vînzătorului de a vinde în aceleaşi condiţii un
bun cumpărătorului ( opţiunea de vînzare). În privinţa contractelor de opţiune se aplică normele de vînzare –
cumpărare dacă părţile nu convin altfel.

Sub noţiunea de “ opţiune “ se subînţelege “promisiunea de vînzare-cumpărare “ cănd există consimţămăntul

reciproc al vînzătorului şi cumpărătorului asupra obiectului şi preţului.
Opţiunea poate fi unilaterală şi bilaterală.
În cazul promisiunii de vînzare, o persoană primeşte promisiunea altei persoane de a-i vinde un bun,
proprietate ai ei, rezervăndu-şi dreptul de a-şi manifesta ulterior, în perioada unui termen stabilit, consimţămăntul său
de a-l cumpăra.
Exemplu. Proprietarul unui imobil oferă imobilul chiriaşului spre cumpărare la un preţ stabilit, dacă ultimul
îşi va manifesta voinţa de a-l cumpăra.
O promisiune de vînzare nu poate produce efectele unei vînzări, una dintre părţi, în acest caz, fiind obligată
faţă de cealaltă să vîndă în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii bucurăndu-se de alegerea de a cumpăra
sau nu acest bun.
În cazul cănd beneficiarul va manifesta dorinţa de a cumpăra bunul, iar proprietarul va refuza vînzarea,
beneficiarul are dreptul la încasarea despăgubirilor cauzate potrivit regulilor aplicabile la neexecutarea obligaţiilor.
Respectiv, promisiunea de vînuare este un contract unilateral, creînd obligaţii pentru una din părţi.
Opţiunea poate fi şi bilaterală, cînd părţile se obligă reciproc să încheie pe viitor, la preţul stabilit un contract
de vînzare – cumpărare a unui obiect. În cazul cănd promitentul nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte
persoane, benmeficiarul cumpărător nu poate solicita predarea lucrului, bucurăndu-se de dreptul la recuperarea
despăgubirilor ( Capitolul V. Efectele neexecutării obligaţiilor ).
Dacă însă lucrul se mai află în patrimoniul vînzătorului, beneficiarul- cumpărător poate cere să fie impus
vînzătorul la încheierea contractului.
Opţiunea poate fi cu termen—cînd oferantul este obligat să-şi menţină promisiunea de vînzare pănă la
îndeplinirea termenului arătat şi fără termen, cănd oferta de vănzare poate fi retrasă după timpul necesar pentru a
primi un răspuns chibzuit.
În caz de retragere a promisiunii de vănzare înainte de sfărşitul termenului – acceptantul este în drept să solicite
încasarea pagubelor pricinuite, promitentul fiind ţinut de o obligaţie de a face.
În practică există şi o altă formă a promisiunii de vănzare, cănd proprietarul unui bun se obligă că, în cazul în
care-l va vinde să-i acorde preferinţa unei anumite persoane la preţ egal.
 S e c t i u n e a a 4-a
DREPTUL DE PREEMTIUNE

Articolul 793. Cumpărare în baza dreptului de preemţiune.

( 1) Titularul dreptului de preemţiune poate face uz de el în cazul în care persoana obligată

încheie cu un terţ contract de vănzare-cumpărare.
( 2) În cazul în care de dreptul de preemţiune beneficiază cîteva persoane împreună, acest drept
poate fi exercitat numai în comun dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
( 3 ) Dreptul de preemţiune nu este transmisibil şi nu trece prin succesiune dacă contractul dintre
persoana obligată şi titularul dreptului de preemţiune nu prevede altfel.

Conţinutul dreptului de preemţiune constă în privilegiul titularului de a fi preferat în calitate de cumpărător în cazul
în care proprietarul terenului agricol din extravilan ( situat în afara spaţiului construibil al unei localităţi ), doreşte să-l
văndă.
Dreptul de preemţiune poate fi stabilit prin lege sau prin convenţia părţilor în favoarea unei persoane fizice
sau juridice, ori în favoarea statului. Acest drept nu este transmisibil şi nu trece prin suscesiune, dacă nu este
prevăzut altfel.. Dacă dreptul de preemţiune este limitat la o anumită perioadă, acesta poate fi moştenit.
Obiectul dreptului de preemţiune îl constituie numai terenurile agricole din extravilan supuse vănzării-
cumpărării.
Titularul dreptului de preemţiune ( subiectul activ ) poate fi orice persoană fizică sau juridică, ce întruneşte
calităţile prevăzute de lege, şi anume, persoanele cu statut de coproprietari, proprietar vecin, arendaş şi stat ( în ordinea
stabilită de lege ).
Conţinutul dreptului de preemţiune constă în privilegiul titularului de a fi preferat în calitate de cumpărător
în cazul în care proprietarul terenului agricol din extravilan doreşte să-l văndă.
Subiectul pasiv este format din celelalte subiecte de drept.
Dreptul de preemţiune este prevăzut de lege numai dacă înstrăinarea se face prin vănzare-cumpărare, nu şi prin
acte cu titlu gratuit ( donaţie ), cu caracter aleatoriu ( renta viageră, contractul de întreţinere ) sau prin contract de
schimb.
Ca obiect actul juridic trebuie să aibă transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului nu şi
dezmembramentele ei ( descompunerea )
Legea nu face nici o distincţie privitor la persoana proprietarul – vănzător.

Articolul 794. Notificarea cu privire la intenţia de vînzare.

Persoana obligată urmează să informeze neîntîrziat titularul dreptului de preemţiune despre intenţia sa
şi condiţiile vînzării. Informarea poate fi executată de terţul cu care vînzătorul intenţionează să încheie
contractul de vînzare- cumpărare.

Dreptul de preemţiune este un drept real, subiectiv civil absolut, care urmează a fi respectat nu numai de
titularul dreptului şi de părţile litigante, dar şi de alte persoane.
Potrivit legii, proprietarul unui teren ce urmează a fi văndut va înştiinţa Agenţia despre intenţia vănzării
terenului, precum şi cea de a vinde terenul numai cu respectarea dreptului de preemţiune conform titularilor în
ordinea stabilită de lege, şi anume, mai întăi coproprietarul, apoi proprietarul vecin, urmează arendaşul şi apoi statul,
indicănd datele lor, adresa sau sediul. Înştiinţarea trebuie să determine terenul ce urmează a fi văndut ( sau partea din
teren ) suprafaţa şi categoria de folosinţă, locul unde este situat terenul, precum şi preţul cerut. Oferta de vănzare a
terenului agricol situat în extravilan va fi înregistrată la Consiliul local unde este situat terenul, ea fiind afişată de
îndată în sediul Primăriei prin grija şi sub semnătura secretarului acestuia.
Agenţia va încunoştiinţa în termen de 15 zile pe proprietarii şi coproprietarii prevăzuţi de lege, care sunt
obligaţi să se pronunţe în termen de 30 zile în scris de la data afişării, solicitănd înregistrarea ofertei de cumpărare
la primăria respectivă, la care se va arăta şi preţul oferit. Acest termen este valabil şi pentru stat care îşi exercită
dreptul prin Agenţie.
Încunoştiinţarea este obligatorie, reprezentănd o ofertă de a contracta, fiind destinată unui cerc de persone
determinat de lege.
Dacă titularii dreptului de preemţiune în termen de 30 zile nu-şi vor manifesta dorinţa de a accepta oferta,
dreptul lor se consideră stins, oferta îşi pierde valoarea şi terenul se vinde liber.

Articolul 795. Exercitarea dreptului de preemţiune.

 ( 1 ) Dreptul de preemţiune se exercită pe calea informării persoanei obligate.
( 2 ) După primirea informaţiei despre intenţia de vînzare, dreptul de preemţiune poate fi exercitat
în termen de o lună în cazul terenurilor şi în termen de 10 zile în cazul altor bunuri dacă acordul dintre
părţi nu prevede altfel.
( 3 ) Prin declaraţie faţă de persoana obligată, între ea şi persoana împuternicită se încheie un
contract de vînzare cumpărare în condiţii stabilite de persoana obligată şi de terţ.
( 4 ) Persoana obligată poate cere ca dreptul de preemţiune să se extindă asupra tuturor bunurilor
care nu pot fi separate fără a fi dezavantajate.
( 5 ) Dacă terţului i s-a amînat achitarea preţului de cumpărare, cel care are dreptul de preemţiune
poate beneficia de amînare dacă oferă o garanţie pentru suma ce urmează a fi plătită.
( 6 ) În cazul în care obiectul exercitării dreptului de preemţiune este un teren, nu este necesară
garanţie dacă pentru preţul de vînzare a fost convenită o ipotecă asupra terenului sau dacă la preţul de
cumpărare se adaugă o datorie pentru care există o ipotecă ce grevează terenul.

Titularii dreptului de preemţiune sunt obligaţi să se pronunţe în scris în termen de o lună în cazul
terenurilor şi 10 zile în cazul altor bunuri., dacă acordul dintre părţi nu prevede altfel., de la data afişării ofertei,
solicitănd înregistrarea ofertei de cumpărare la Primăria respectivă, în care se va indicva şi preţul oferit. Termenul se
răsfrănge şi asupra statului.
Odată cu acceptarea ofertei contractul se consideră încheiat potrivit regulilor aplicabile încheierii unui
contract între “absenţi “, pentru ce e necesar, ca acceptarea să fie făcută fără obiecţiuni sau rezerve şi comunicată
Agenţiei prin intermediul căreia se exercită dreptul de preemţiune.
Dacă oferta a fost acceptată, contractul se încheie între vănzător şi toţi acceptanţii. În caz, cănd titularii
dreptului de preemţiune care au acceptat oferta, fac parte din categorii diferite, contractul se consideră încheiat cu cei
din categoria titularilor dreptului de preemţiune preferenţial ( coproprietarii cu drept preferenţial faţă de proprietarii
vecini…).
Vînzătorul are dreptul să aleagă pe unul dintre ofertanţi. Dacă preţul oferit de aceştia nu este convenabil
vînzătorului, el poate vinde terenul oricărei alte persoane. Procedura menţionată se consideră ca un antecontract,
urmănd ca părţile să se prezinte la notar pentru autentificarea lui.

Articolul 796. Nulitatea acordului de neaplicare a dreptului de preemţiune.

Acordul dintre persoana obligată şi terţ este nul dacă prin el contractul de vînzare-cumpărare este
condiţionat de neexercitarea dreptului de preemţiune sau dacă persoana obligată îşi rezervă dreptul de a
rezolvi contractul la exercitarea dreptului de preemţiune.

Actul de înstrăinare a terenului agricol din extravilan încheiat cu încălcarea dreptului de preemţiune prevăzut
de art. 793, 794 CC RM nu este valabil. Anularea poate fi cerută indiferent de faptul, dacă cumpărătorul a cumpărat
terenul cu bună credinţă sau rea-credinţă ( neîncunoştiinţarea Agenţiei despre intenţia de vănzare, vănzarea terenului
înainte de expirarea termenului prevăzut sau la un preţ inferior faţă de cel prevăzut în ofertă, etc), şi cu toate că
titularul dreptului de preemţiune nu este parte al contractului, al cărui anulare se cere. Nulitatea poate fi solicitată şi
de succesorul titularului dreptului nesocotit.
Persoanele interesate pot intenta acţiunea în declararea simulaţiei, dublate de acţiunea în anularea contractului de
vănzare- cumpărare, dacă vănzarea s-a efectuat prin simulaţie ( donaţie, declararea preţului mai mare sau mai mic decăt
cel achitat în realitate ).
Prin anularea contractului de vănzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dreptului de preemţiune, terenul reintră în
proprietatea vănzătorului cu efect retroactiv. Cel din urmă, în caz dacă doreşte cu adevărat să înstrăineze terenul,
urmează să reia întreaga procedură stabilită de lege.
Acţiunea în anulare se prescrie în termen de trei ani ( Art.267 ).
După expirarea termenului de prescripţie a acţiunii în anulare, vînzarea se consolidează, chiar dacă nu au fost
respectate stipulaţiile privitor la dreptul de preemţiune.

Secţiunea a 5-a
CUMPĂRAREA DE PROBĂ SAU LA VEDERE

Articolul 798. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare de probă sau la vedere

(1) În cazul cumpărării de probă sau la vedere, consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a
cumpărătorului. În caz de dubii, cumpărarea se consideră încheiata sub condiţia suspensivă a consimţirii.
(2) Vânzătorul este obligat să permită cumpărătorului să verifice obiectul.
(3) Până la realizarea condiţiei prevăzute la alin. (1), cumpărătorul răspunde de păstrarea obiectului.
1. Această secţiune reglementează o modalitate (o specie) a contractului de vânzare-cumpărare – vânzarea-cumpărarea de probă
sau la vedere. Remarcăm, chiar din titlul secţiunii, sinonimia nefericită utilizată de legiuitor. În opinia noastră expresia vânzarea
sau, respectiv, cumpărarea de probă este suficient de clară şi precisă, fiind un termen utilizat frecvent în limbajul curent. Ar fi
fost necesară utilizarea unui sinonim în cazul unui termen confuz, imprecis sau prea tehnic, dar şi în acel caz, menirea
sinonimului ar fi fost clarificarea sensului primului termen. În cazul dat, însă, chiar sinonimul utilizat poate produce confuzie.
Dacă „cumpărarea... la vedere” beneficiază de o reglementarea specială, diferită de vânzarea „comună”, înseamnă că are
anumite particularităţi, care în mod normal are trebui să poată fi deduse chiar din titlu. Dacă specificul acestei modalităţi a
vânzării constă în faptul că se face „la vedere”, ar rezulta oare că vânzările obişnuite se fac nu la vedere, pe ascuns, cu ochii
închişi etc.? Mai mult, din punct de vedere semantic, „a proba” nu este cel sinonim cu „a vedea”, mult mai potrivit fiind verbul
„a încerca”. Chiar dacă acest aspect pare neimportant şi insignifiant, totuşi, în practică ar putea da naştere anumitor dificultăţi.
La fel de nefericită ni se pare şi formularea primului alineat: „În cazul cumpărării de probă sau la vedere, consimţirea asupra
obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului”. Principiul libertăţii contractuale garantează dreptul oricărui
cumpărător la libera alegere a obiectului cumpărat, nimănui nu-i poate fi impus să cumpere un obiect pe care nu-l doreşte. Ceea
ce doreşte, de fapt, să spună acest alineat este că, în cazul vânzărilor de probă, după probarea sau „vederea” bunului,
cumpărătorul este liber să declare că acesta îi convine sau nu. Această opţiune nu poate fi cenzurată din exterior, fiind la libera
apreciere a cumpărătorului. De exemplu, dacă doresc să cumpăr un costum, încheind o cumpărare de probă, iar în urma
„probării” lui constat că este măsura potrivită, nu pot fi forţat de către vânzător să îl cumpăr, întrucât „consimţirea asupra
obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului”!
Mai periculoasă, însă, este teza finală a alineatului: „În caz de dubii, cumpărarea se consideră încheiată sub condiţia suspensivă
a consimţirii.” Care este soluţia în cazul în care nu există nici un dubiu: părţile stipulează foarte clar că încheie o vânzare-
cumpărare de probă? Va fi acest contract afectat de condiţia suspensivă a consimţirii din partea cumpărătorului? Citind ultima
propoziţie a alineatului, vom fi tentaţi să răspundem că nu, întrucât prezumţia se aplică numai „în caz de dubii”. Soluţia ar fi,
însă, ilogică şi nefirească, prin urmare, considerăm că toate cumpărările de probă vor fi considerate încheiate sub condiţia
suspensivă a consimţirii din partea debitorului, urmând să citim „în caz de dubii” ca „în lipsă de stipulaţii contrare”!
2. Confuziile continuă şi în cadrul acestui alineat: „Vânzătorul este obligat să permită cumpărătorului să verifice obiectul”.
Contractul este încheiat „de probă”, în urma cărei acţiuni (probării, încercării) cumpărătorul va declara dacă îi convine bunul
sau nu. Sensul verbului „a verifica” nu este acelaşi, nici măcar similar celui de „a proba”, având sfere diferite. De exemplu,
dacă doresc să procur un automobil, îi voi verifica starea tehnică şi voi constata că nu are probleme, dar după ce îl voi încerca
(proba), îmi voi da seama că nu îmi convine, de pildă, întrucât consumă mult, îi prea lent, slab, incomod, neîncăpător etc.
pentru necesităţile mele.
Prin urmare, vânzătorul va fi obligat nu numai să permită cumpărătorului verificarea obiectului, ci să permită chiar încercarea
lui, numai în urma acestei din urmă operaţiuni cumpărătorul putând decide dacă îi convine lucrul sau nu.
3. Dispoziţiile alineatului (3) sunt o consecinţă logică a celor de la alineatul (1), fiind de o certă utilitate practică. Întrucât
contractul îi afectat de o condiţie suspensivă, pendente conditione (adică până la îndeplinirea condiţiei), vânzătorul rămâne
proprietarul bunului, tot lui revenindu-i şi suportarea riscului pieirii fortuite a lui. Pentru a descuraja cumpărătorul neglijent sau
chiar de rea-credinţă de a lua bunul pentru încercare şi de a neglija conservarea şi păstrarea lui, i-a fost instituită, în mod expres,
obligaţia de a păstra obiectul primit de la cumpărător până la realizarea condiţiei.

Articolul 799. Termenul de consimţire

(1) Consimţirea pentru un obiect cumpărat de probă sau la vedere poate fi declarată doar în termenul convenit, iar
dacă acesta nu a fost stabilit, până la trecerea unui termen rezonabil stabilit de vânzător.
(2) În cazul în care obiectul a fost dat cumpărătorului de proba sau la vedere şi a expirat termenul stabilit sau, dacă nu
a fost stabilit, termenul suficient pentru aprecierea calităţilor obiectului, tăcerea cumpărătorului se consideră
consimţire.

1. Este firesc ca încercarea bunului de către cumpărător să se facă într-un termen limitat, astfel încât probarea lucrului să nu se
transforme în utilizarea lui. Părţile sunt suverane să stabilească de comun acord perioada în care urmează să fie încercat bunul.
Dacă nici un termen nu a fost stabilit de comun acord, vânzătorul va putea, luând în calcul tipul bunului, tehnicitatea lui,
domeniul în care va fi utilizat, necesităţile cumpărătorului etc., stabili pe cale unilaterală un termen rezonabil. Vânzătorul este
persoana cea mai potrivită pentru stabilirea acestui termen rezonabil, întrucât, pe de o parte, va avea grijă să fie suficient de
scurt, evitând utilizarea bunului său, iar pe de altă parte, va avea grijă ca termenul să fie suficient sau, cum spune legea –
rezonabil, un termen prea scurt ar descuraja cumpărătorul să accepte continuarea relaţiei lor contractuale.
2. Dacă cumpărătorul nu se manifestă nici într-un fel după expirarea termenului, convenţional sau stabilit de către vânzător,
condiţia va fi considerată îndeplinită. Soluţia este în acord cu structura acestui tip de vânzare, fiind o măsură potrivită de
protecţie a intereselor vânzătorului. Această dispoziţie este corelată cu cea de la art. 208 Forma actului juridic, alin. (4), care
enunţă regula (reiterată şi dezvoltată de alin. (1) al art. 694 Acceptarea ofertei) conform căreia tăcerea nu valorează
consimţământ, în afară de cazurile expres prevăzute de lege sau de convenţia părţilor. Art. 799 este unul dintre cazurile în care
legea prevede expres acest lucru (a se vedea şi art. 1031 Acceptarea mandatului), cu toate că în cazul dat nu ne confruntăm cu o
tăcere propriu-zisă ci, practic, cu neîndeplinirea unei obligaţii de a încerca bunul şi de a aduce rezultatul la cunoştinţa
vânzătorului în termenul prestabilit.
 Secţiunea a 6-a
VÂNZAREA DREPTURILOR LITIGIOASE

Articolul 800. Dreptul litigios

Un drept este litigios în cazul în care este incert, contestat sau contestabil de debitor sau în cazul în care a fost intentata
o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesara.

Această secţiune reglementează o altă modalitate de vânzare: vânzarea drepturilor litigioase. După cum este şi firesc, pentru a
contura cu exactitate sfera acestor tipuri de vânzări, prezenta secţiune începe cu definirea dreptului litigios.
Chiar dacă este o traducere fidelă a art. 1782 a Codului civil din Québec (Un droit est litigieux lorsqu'il est incertain, disputé ou
susceptible de dispute par le débiteur, que l'action soit intentée ou qu'il y ait lieu de présumer qu'elle sera nécessaire),
considerăm că acest text, coroborat ce cele două articole ce-l urmează ar putea da naştere unor situaţii dificil de rezolvat în
practică.
Dreptul litigios. Dreptul litigios presupune, aşa după cum ne indică chiar denumirea, un litigiu. Legiuitorul a optat pentru cea
mai largă accepţiune a termenului „litigios” atunci când a formulat definiţia juridică a dreptului litigios.
„Un drept este litigios în cazul în care este incert...”. Dincolo de faptul că teoria generală a dreptului nu cunoaşte clasificarea
drept cert – drept incert şi nu sunt cunoscute cu exactitate circumstanţele în care un drept ar putea fi catalogat drept „incert” (de
altfel, nici codul de procedură civilă nu utilizează aceste noţiuni), considerăm că sfera termenului „litigios” este puternic şi,
întrucâtva, artificial dilatată, întrucât un drept ar putea fi incert şi în acelaşi timp în afara oricărui litigiu. Altfel spus, ne putem
imagina existenţa unui drept „incert” nelitigios, adică un drept cu privire la care nu există nici o contestaţie judiciară.
„Un drept este litigios în cazul în care este..., contestat sau contestabil de debitor...”. Analizând în ansamblu textul acestui
articol, ajungem la concluzia că legiuitorul are în vedere o contestaţie extrajudiciară a dreptului, întrucât în continuare se ocupă
şi de cazul în care dreptul este contestat judiciar. Şi de această dată sunt aduse în sfera termenului „litigios” elemente străine
unui diferend judiciar, ajungându-se, într-un fel, la soluţia „un drept este litigios... chiar dacă nu este litigios”. Ba chiar mai
mult, textul statuează că „un drept este litigios în cazul în care este..., contestabil...”. Prin urmare un drept poate fi considerat
litigios în afara oricărui litigiu, în afara chiar şi a unei contestaţii extrajudiciare, numai în baza faptului că în viitor ar putea fi
contestat de către debitor, iar această eventuală contestaţie îl poate transforma, sau mai precis îl transformă, în ochii legii, într-
un drept litigios.
Dacă „incertitudinea” dreptului viza atât drepturile reale cât şi drepturile de creanţă, legea nefăcând nici o distincţie între ele, în
ipoteza dreptului „contestat sau contestabil” legea vizează, prin ipoteză, numai drepturile de creanţă, întrucât numai contestaţia
intentată sau intentabilă de către debitor poate duce la calificarea acelui drept ca şi „litigios”. Nu ne putem da seama care este
raţiunea acestei restricţii. Un drept de creanţă (privit ca latură activă a raportului obligaţional) poate fi contestat şi de către
creditor, dacă nu sub aspectul existenţei sale (caz în care nu ar avea interes), cel puţin sub aspectul întinderii sale. Apoi, de ce
sunt exceptate drepturile reale?
„Un drept este litigios... în cazul în care a fost intentată o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară”. Dacă în
legătură cu un drept a fost intentată o acţiune (presupunând că legiuitorul a vizat o acţiune judiciară) acest drept este unul
litigios.
Anumite semne de întrebare ridică, însă, ultima teză a acestui text de lege – „...ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară”.
Cine va prezuma că acţiunea va fi necesară: părţile, creditorul, debitorul, judecătorul etc.? Ce fel de prezumţie va fi aceasta? Va
putea fi răsturnată, probându-se că acţiunea nu va fi necesară, când va putea fi răsturnată, de către cine va putea fi răsturnată?
Abordarea cu atâta largheţe a definirii dreptului litigios de către legiuitor trebuie privită cu reticenţă de către practician, lui
revenindu-i sarcina delicată de a interpreta restrictiv aceste dispoziţii. În caz contrar, conform acestei definiţii, practic, orice
drept este „litigios”. Un drept incert este litigios, un drept contestat extrajudiciar este litigios, un drept contestabil în viitor este
deja litigios în prezent prin simplul fapt că va putea fi contestat, şi, în fine, un drept este litigios dacă cineva prezumă că în
viitor acest drept va fi contestat pe calea unei acţiuni judiciare.
Interpretând astfel această definiţie, s-ar ajunge la consecinţe grave şi nedorite. Dintr-o chestiune, în principiu, obiectivă – un
drept este litigios dacă este contestat în cadrul unui litigiu, calificarea dreptului ca şi litigios s-ar transforma într-o chestiune
subiectivă. Oricine ar avea un interes, ar putea transforma un drept pur şi simplu într-unul litigios prin una dintre metodele puse
la dispoziţie cu generozitate de către legiuitor. Având în vedere articolele ce urmează, considerăm că acest lucru nu poate fi
acceptat.
Considerăm că, în ciuda unei aparente libertăţi în calificarea dreptului ca şi litigios, lucrurile nu stau chiar aşa, interpretul
trebuind să interpreteze restrictiv aceste dispoziţii. Legiuitorul a dorit să includă în sfera „litigioasă” nu doar contestaţiile
judiciare propriu-zise, ci şi acele cauze care generează sau sunt echivalente acestor contestaţii, având un potenţial litigios
ridicat. Toate aceste cauze sau situaţii în care se află un drept gravitează, prin urmare, în jurul noţiunii de „litigiu” (în
accepţiunea restrânsă), fiind interpretate prin prisma posibilităţii declanşării iminente a acestuia. Astfel, nu orice incertitudine
va califica dreptul ca şi litigios, ci numai una care va genera un litigiu. Contestarea iminentă a unui drept, datorită disensiunilor
deja existente, îi va aduce calificativul de litigios chiar înaintea producerii litigiului, existenţa căruia poate fi încă de pe acum
prezumată. În toate aceste cazuri germenii litigiului trebuie să fie deja existenţi la momentul în care interpretul califică dreptul
ca şi litigios, simpla eventualitate a apariţiei lor în viitor nefiind suficientă.
Articolul 801. Interdicţia de a dobândi drepturi litigioase

Judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot dobândi drepturi litigioase sub sancţiunea
nulităţii absolute.

Acest articol pune în evidenţă necesitatea unei interpretări restrictive a definiţiei din articolul precedent. Dacă am considera,
conform articolului anterior, că orice drept poate fi considerat litigios, titlul acestui articol ar putea fi citit la fel de bine
„Interdicţia de a dobândi drepturi”. Drept urmare, prin adoptarea acestei norme, legea ar fi instituit o categorie de persoane
destul de vastă: judecători, avocaţi, notari, procurori şi executori judecătoreşti care nu ar putea dobândi drepturi sub sancţiunea
nulităţii absolute. O soluţie care, bineînţeles, nu poate fi reţinută. Numai o interpretarea restrictivă a „dreptului” litigios ar putea
justifica această normă.
Totuşi, şi în aceste condiţii necesitatea unei dispoziţii de acest fel în cadrul codului civil este discutabilă. Toate categoriile de
profesiuni juridice care apar enumerate în acest text beneficiază de legi organice de organizare, funcţionează după statute
proprii, au coduri deontologice etc. care, după părerea noastră, sunt mai în măsură să prevină o conduită de acest fel decât o
incapacitate de a cumpăra, reglementată de codul civil. De asemenea, ni se par grave prezumţiile sau raţiunile care au stat la
baza acestei incapacităţi. Considerându-se că anumite persoane ar putea avea o anumită influenţă în soluţionarea unui drept
litigios (pe care, probabil, l-a cumpărat la un preţ net inferior valorii dreptului) prin exercitarea funcţiei pe care o ocupă sau prin
anumite presiuni pe care le poate exercita datorită situaţiei de care se bucură, legiuitorul le interzice achiziţionarea de drepturi
litigioase. Teoretic, Codul civil instituie o prezumţie generală de „corupţie sau coruptibilitate” a tuturor celor care exercită
funcţii ce ţin de sfera juridică, iar prin art. 801 soluţionează această problemă prin interdicţia de a dobândi drepturi litigioase
sub sancţiunea nulităţii absolute. Altfel nu ne putem explica interdicţia impusă unui executor judecătoresc provincial, să
spunem, din cel mai îndepărtat punct nordic al ţării, de a cumpăra un drept litigios în cel mai sudic punct al ţării. Să fie atât de
mare influenţa acelui executor şi pericolul de a face presiuni asupra magistraţilor, procurorilor, avocaţilor de la sud, încât legea
îi refuză dreptul de a cumpăra acel drept (chiar dacă litigios), restrângându-i astfel capacitatea de folosinţă?
Este adevărat că această interdicţie se regăseşte şi în alte legislaţii (articolul în cauză fiind, de fapt, o traducere aproximativ
exactă a textului art. 1783 a codului civil din Québec), însă, spre deosebire de cea moldovenească fie este restrânsă din punct de
vedere teritorial aria în care persoanele vizate nu pot să achiziţioneze drepturi litigioase nici personal, nici prin interpunere de
persoane, fie este restrânsă sfera actelor juridice prin care aceste categorii de persoane nu pot dobândi drepturi litigioase. De
pildă, codurile francez şi român adoptă o restrângere teritorială (explicabil dacă comparăm suprafaţa teritoriilor în cauză), iar
codul din Québec interzice numai dobândirea drepturilor litigioase prin vânzare-cumpărare (Les juges, avocats, notaires et
officiers de justice ne peuvent se porter acquéreurs de droits litigieux, sous peine de nullité absolue de la vente.) În codul
nostru, nu există nici o restricţie teritorială, nici o limitare a actelor, din textul art. 801 fiind eliminată prevederea expresă a
codului provinciei canadiene, precum că sancţiunea o reprezintă nulitatea absolută a vânzării. Astfel, sub imperiul prezentului
cod, categoriile profesionale vizate nu vor putea dobândi drepturi litigioase sub nici o formă (acte juridice oneroase sau gratuite,
încheiate între vii sau mortis causa) sub sancţiunea nulităţii absolute.

Articolul 802. Dreptul debitorului de a se elibera

(1) În cazul în care un drept litigios a fost vândut, cel de la care se reclama este eliberat dacă plăteşte cumpărătorului
preţul vânzării, cheltuielile de vânzare şi dobânda pentru preţ şi pentru cheltuielile de vânzare calculată de la data când
preţul şi cheltuielile au fost plătite.
(2) Dreptul stipulat la alin.(1) nu poate fi exercitat în cazul în care vânzarea este făcută faţă de un creditor pentru a i se
plăti ceea ce i se datorează, faţă de un coproprietar sau faţă de un moştenitor al bunului care este obiectul dreptului
litigios şi nici în relaţiile dintre comercianţi. De asemenea, nu poate fi exercitat dreptul dacă există o hotărâre
judecătorească prin care se confirmă dreptul litigios sau dacă acest drept a fost stabilit şi litigiul este pregătit pentru a fi
judecat.

1. (a) „Dreptul debitorului de a se elibera”, cunoscut şi sub denumirea mai tehnică de retract litigios, în forma în care apare şi în
acest cod, este o creaţie a Codului Napoleon, din care a fost preluat, practic fără modificări (fiind, în principiu, tradus) şi de alte
coduri. Prin filiera codului din Québec (art. 802 reprezintă şi el o traducere aproape fidelă a art. 1784 a codului menţionat)
această reglementare a ajuns şi în codul civil al Republicii Moldova.
(b) Această instituţie a fost controversată încă de la origini, fiind grav criticată şi combătută de doctrina franceză (şi nu numai)
încă de la începutul secolului XIX. Au fost atacate atât fundamentele ei cât şi modul în care este concepută.
Retractul litigios este un drept potestativ clasic (a se vedea comentariul articolului 565 şi St. Valory, La potestativite dans les
relations contracuelles, Presses Universitaires D’ Aix-Marseille, 1999), care conferă debitorului unui drept litigios, vândut de
către titularul său, să se elibereze de cesionar, numărându-i preţul vânzării, cheltuielile făcute cu vânzarea şi dobânda preţului şi
cheltuielilor calculată din momentul vânzării până în momentul invocării retractului. Acest drept al debitorului cedat intră în
conflict cu unele principii de drept: principiul libertăţii contractuale, principiul garantării proprietăţii, fiind calificat de doctrină
ca o formă de expropriere privată, iar recent, în unele legislaţii, s-a pus în discuţie chiar constituţionalitatea acestei instituţii
(Curtea Constituţională a României a respins excepţia de neconstituţionalitate). Conceput ca un mijloc de descurajare a speculei
cu drepturi litigioase şi o modalitate de a termina mai repede (în Codul civil din Québec şi al Republicii Moldova, uneori, chiar
înainte de a se naşte) procesele, a eşuat sub ambele aspecte. Datorită modului în care este reglementat, pot fi uşor eludate
dispoziţiile cu privire la retract, iar stingerea mai rapidă a unui proces, de cele mai multe ori se afla la originea demarării altor
procese, mult mai complexe şi mai complicate. De asemenea, s-a remarcat că nici poziţia debitorului, care este protejat şi
favorizat prin acordarea dreptului de retractare, nu este ireproşabilă, deseori având la baza propria sa culpă sau neglijenţă. Dacă
debitorul a fost diligent şi şi-a preconstituit mijloace de probă nu va avea un prea mare interes în invocarea retractului, întrucât
poate câştiga procesul, indiferent că este purtat de cedent sau cesionar. Dacă, însă, din culpă sau neglijenţă, nu are la dispoziţie
mijloace juridice solide pentru a câştiga procesul, va avea tot interesul să invoce retractul litigios, stingând, pe de o parte
procesul, iar pe de altă parte achitând numai sumele efectiv plătite de cesionar, nu valoarea nominală a creanţei.
(c) Discutând viciile de concepţie, putem remarca că retractul litigios poate fi exercitat, dacă e să ne conducem după titlul
articolului, numai dacă dreptul litigios este un drept de creanţă. Aceasta întrucât, în cazul drepturilor reale nu avem un debitor
care să fie obligat direct faţă de titularul dreptului de proprietate sau altui drept real, ci avem suma tuturor celorlalţi participanţi
la raporturile juridice cărora le incumbă o obligaţie pasivă generală de a nu face nimic care să aducă atingere dreptului real.
Întrucât art. 802 conferă dreptul de a se libera numai debitorului, rezultă că acest apanaj îi aparţine numai subiectului pasiv din
cadrul unui drept de creanţă. Nici creditorul şi nici titularul unui drept real nu ar putea să se prevaleze de dreptul reglementat de
art. 802.
Alineatul (1) confirmă excluderea titularilor drepturilor reale de sub incidenţa art. 802. Numai „cel de la care se reclamă”, adică
debitorul este eliberat dacă plăteşte cumpărătorului preţul vânzării etc.
Conform alineatului (2), din interpretarea excepţiilor enunţate, remarcăm că, şi în cazul înstrăinării unor drepturi reale poate fi
invocat retractul litigios, dacă nu ne aflăm în câmpul de aplicare a excepţiilor amintite.
2. Amânând un pic problema drepturilor reale, alineatul (2) prevede că nici debitorii nu pot exercita acest drept în anumite
situaţii. Legiuitorul a dorit să stopeze sau cel puţin să descurajeze comerţul cu drepturi litigioase, care erau procurate de
anumite persoane influente (cămătari, avocaţi, magistraţi etc.) la preţuri derizorii, valorificate cu succes în justiţie şi realizate la
valorile nominale. Specula cu drepturi litigioase fiind ţinta legiuitorului, era firesc să fie exceptate situaţiile în care această
intenţie speculativă lipseşte, transferul dreptului litigios având la bază alte resorturi.
(a) Astfel, ei se nu vor putea elibera, dacă creditorul vinde dreptul litigios unui creditor de-al său pentru a stinge datoria.
Cedarea dreptului litigios unui creditor al cedentului pentru stingerea datoriei nu are nimic speculativ în sine. Raţiunea acestei
excepţii este evidentă, cesionarul (împotriva căruia este îndreptat efectul retractului litigios) urmăreşte stingerea datoriei
cedentului şi nu însuşirea eventualei diferenţe între valoarea de achiziţie a dreptului litigios şi valoarea nominală. Fiind un
interes serios şi licit, debitorul nu va mai avea dreptul de a exercita retractul.
(b) În lumina celor discutate la alineatul (1), prezenţa celei de-a doua excepţii s-ar părea că este cam ciudată. Legiuitorul discută
ipoteza înstrăinării dreptului litigios unui coproprietar al bunului care este obiectul dreptului litigios. Unica raţiune de a fi a
acestei excepţii există numai în situaţia în care un coproprietar al dreptului litigios îl vinde altui coproprietar al aceluiaşi drept
litigios. Pare stranie prezenţa acestei excepţii, întrucât legiuitorul a exclus drepturile reale de sub incidenţa acestor texte legale,
pentru ca apoi să-şi revizuiască poziţia, considerând că şi în cazul lor este posibilă invocarea retractului litigios, excluzând, cu
titlu de excepţie, numai cazul vânzării făcute unui coproprietar.
La fel ca şi în cazul înstrăinării dreptului litigios unui creditor, coproprietarul cesionar are interesul, serios şi legitim, de a
dobândi întreaga proprietate asupra bunului, consolidându-şi dreptul şi nu speculează asupra diferenţelor de valori.
(c) Cea de-a treia excepţie, în forma în care apare în cod, este într-adevăr stranie. Să precizăm ipoteza, titularul unui drept
litigios îl vinde unui „moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios”. „Moştenitor al bunului” nu ne poate duce cu
gândul decât la un moştenitor testamentar, adică, un legatar cu titlu particular. Atunci, însă, situaţia devine şi mai ciudată.
Titularul dreptului litigios îl vinde celui pe care el l-a desemnat legatar cu titlu particular cu privire la bunul în legătura cu care
s-a născut anterior litigiul şi decedează pentru a-l transforma pe cumpărător în moştenitor. Problema nu pare a avea, totuşi,
rezolvare, întrucât cei trei nu se vor afla simultan antrenaţi într-un raport juridic, întrucât unul dintre ei – vânzătorul – va fi mort
la data când va fi posibilă invocarea retractului şi implicit incidenţa excepţiei reglementate de art. 802, deoarece cumpărătorul
va trebui să fie şi moştenitor la acea vreme. Un nonsens, care chiar dacă ar fi cu putinţă de realizat, nu are ce căuta printre
excepţiile de la aplicarea retractului litigios.
Însă, ceea ce la prima vedere pare o experienţă nereuşită a legiuitorului moldovean, ruptă parcă dintr-un scenariu de film „SF”,
în realitate, înclinăm să credem (realizând, totuşi, că exagerăm) că nu este decât o banală „eroare de redactare sau de tipar”.
Atât în textul art. 1784 a Codului din Québec, care a stat la baza art. 802, cât şi în textul art. 1199 al Proiectului de Cod civil cu
număr de intrare nr. 1748 din 19 mai 2000, aprobat în prima lectură (care a stat la baza acestui cod, a se vedea „Proiectul
codului civil”, Editura Cartier juridic, 2002, art. 1199), apare textul corect şi logic: „Dreptul stipulat la alineatul (1) nu poate fi
exercitat în cazul în care vânzarea este făcută..., faţă de un comoştenitor sau coproprietar al bunului care este obiectul
dreptului litigios”. Întrucât nu vedem ce motive ar fi putut avea legiuitorul să modifice textul de mai sus pentru a obţine
„Dreptul stipulat la alineatul (1) nu poate fi exercitat în cazul în care vânzarea este făcută..., faţă de un coproprietar sau faţă
de un moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios”, am considerat acest rezultat produsul unei erori, dar care
trebuie neapărat să fie corectată. Aceasta întrucât, pe de o parte, a fost înlăturată o excepţie unanim recunoscută de toate
legislaţiile care conţin reglementări cu privire la retractul litigios – vânzarea făcută între comoştenitori -, iar, pe de altă parte, în
lista excepţiilor s-a strecurat o situaţie „străină” care trebuie înlăturată.
(d) O altă „improvizare” importantă, de data aceasta intenţionată, dar complet nejustificată ar fi omisiunea exceptării cazului în
care vânzarea este făcută unui posesor al bunului care este obiectul dreptului litigios. Într-adevăr, remarcăm prezenţa şi în acest
caz a aceleiaşi raţiuni care a stat la baza celorlalte excepţii, achiziţionarea dreptului în vederea satisfacerii unui interes serios şi
legitim, nu în vederea speculării ei. În acest caz, fiind în posesia bunului, dar nefiind proprietar, posesorul achiziţionează
dreptul de proprietate, chiar dacă litigios, urmărind consolidarea poziţiei sale nu specula. Această excepţie este, de asemenea,
avută în vedere de către ceilalţi legiuitori care au reglementat retractul litigios.
(e) Dacă în raporturile juridice de drept civil retractul nu poate fi invocat numai în cazul incidenţei celor trei excepţii, în
raporturile juridice comerciale imposibilitatea invocării retractului litigios este regula care nu comportă nici o excepţie.
Explicaţia este simplă dacă privim prin prisma raţiunilor care au stat la originea acestei instituţii. Imposibilitatea invocării
retractului litigios în raporturile juridice comerciale rezidă tocmai în faptul că toate raporturile comerciale au la bază această
idee de speculaţie asupra valorilor. De aceea ar fi fost iraţional să persecuţi specula tocmai „la ea acasă”.
(f) În continuare, legiuitorul instituie nişte limite procedurale pentru invocarea retractului litigios, prescriind obligativitatea
invocării lui până la rezolvarea litigiului. „De asemenea, nu poate fi exercitat dreptul dacă există o hotărâre judecătorească prin
care se confirmă dreptul litigios”. Lucru, de altfel, firesc, întrucât o dată cu rezolvarea litigiului dreptul încetează să mai fie
litigios, iar premisa invocării retractului litigios constă tocmai în existenţa unei cesiuni a unui drept care este litigios.
(g) Ultima teză a alin. 2, „...dacă acest drept a fost stabilit (s.n. S.G.) şi litigiul este pregătit pentru a fi judecat” continuă ideea
precedentă, chiar dacă nu este chiar explicită. Dreptul este considerat litigios în măsura în care este contestat fondul lui, adică
fie existenţa sa fie întinderea. Această ultimă ipoteză vizează tocmai situaţia când dreptul este stabilit, clarificându-se
problemele legate de existenţa dreptului cât şi de întinderea lui. Litigiul care este pregătit pentru a fi judecat pare a fi cel în
legătură cu executarea silită a dreptului. Odată clarificat, însă, fondul dreptului, dispar raţiunile pentru care a fost instituit
retractul litigios, în ochii legiuitorului acest drept nu mai este litigios, chiar dacă procesul prin care se cere executarea silită a
dreptului încălcat este pregătit pentru a fi judecat sau chiar pendinte.
(h) În final, dorim să menţionăm că în practică, chiar trecând peste imperfecţiunile reglementării, acest drept este destul de
efemer şi iluzoriu, întrucât cedentul şi cesionarul dreptului litigios au o multitudine de mijloace cu care pot anihila dreptul de
retractare a debitorului. Este suficient să simuleze încheierea unui alt contract, cum ar fi o donaţie, un schimb, ca retractul să nu
mai poată fi aplicat. Sau pot simula preţul cesiunii, indicând valoarea nominală a dreptului sau chiar mai mare pentru a face
aplicarea retractului puţin probabilă. Fie cesionarul va deveni creditorul cedentului, plasând astfel vânzarea dreptului litigios la
adăpostul excepţiei reglementată de alineatul (2). De altfel, în România, de aproximativ 150 de ani de existenţă a acestei
instituţii nu se cunosc decât foarte puţine cazuri în care s-a invocat retractul litigios în faţa instanţei. Anticipăm şi pentru art.
802 o aplicabilitate la fel de redusă.

S e c t i u n e a a 7-a
VINZAREA-CUMPARAREA
DE BUNURI PENTRU CONSUM

Articolul 803. Inversarea sarcinii probaţiunii

Daca un consumator cumpăra de la un întreprinzător un bun mobil (cumpărarea de bunuri pentru consum) şi, în
termen de 6 luni de la transferul riscului, constata un viciu al bunului, se prezumă că bunul a fost viciat în momentul
transferării riscului, cu excepţia cazului în care prezumţia nu este compatibila cu felul bunului sau al viciului.

Articolul comentat conţine prevederi referitor la inversarea sarcini probaţiunii în caz de apariţie a litigiului cu privire la
constatarea viciilor bunului cumpărat pentru consum. În baza prezentului articol se prezumă faptul, că bunul cumpărat pentru
consum era viciat la momentul transferării riscului, dacă în termen de şase luni din acest moment cumpărătorul constată viciul
bunului respectiv şi dacă prezumţia este compatibilă cu felul bunului sau a viciului.
Conform prevederilor art. 318 al C.C. al RM, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul acestuia,
dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Potrivit art. 759 C.C. al RM, dacă contractul nu prevede altfel, riscul pieirii sau
deteriorării fortuite a bunului trece la cumpărător din momentul cînd vînzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind
punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului.
Contractele de cumpărare-vînzare a bunurilor pentru consum se încheie în baza ofertei publice (vezi comentariul la art.805
C.C.al RM). De aici, momentul transferării riscului pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este momentul alegerii mărfii de
către cumpărător în magazinele cu autoservire sau momentul transmiterii bunului de către vinzător la cererea cumpărătorului.
Legislaţia în vigoare stabileşte, că bunurile pot fi afectate atît de vicii materiale (vezi comentariul la art. 763 al C.C. al RM), cît
şi de vicii de natură juridică (vezi comentariul la art. 764 al C.C. al RM).
În principiu, prin reţeaua de comercializare a bunurilor pentru consum sunt posibile cazuri de realizare a mărfii viciate, dar cu
respectarea condiţiei că cumpărătorului îi sunt cunoscute viciile bunului, adică ele sunt evidente sau, după caz, sunt stipulate în
contract. Mai mult ca atît, conform prevederilor alin. 1 art. 765 C.C. al RM drepturile cumpărătorului în privinţa viciilor sunt
excluse dacă, la momentul încheierii contractului, el era conştient despre faptul că bunul este viciat. Aceasta însă nu-l lipseşte
pe cumpărător de dreptul de a preschimba bunul nealimentar cumpărat pentru consum conform prevederilor art. 808 C.C. al
RM.
Articolul comentat presupune inversarea sarcinii probaţiunii dacă prezumţia că bunul a fost viciat la
momentul transferării riscului este compatibilă cu felul bunului sau al viciului. Prin felul bunului legislatorul înţelege calităţile
substanţiale a acestuia (vezi comentariul la alin. (2) (b) art. 227 C.C. al RM). Prin felul viciului se subînţelege caracterul lui
material (vezi comentariul la art. 763 C.C. al RM) sau natura juridică (vezi comentariul la art. 764 C.C. al RM).
Drept excepţie constituie mărfurile nealimentare cu un anumit grad de uzură, comercializate prin intermediul întreprinderilor de
comision cu amănuntul. Conform alin. (4) al Regulilor de preschimbare a mărfurilor nealimentare, procurate în reţeaua de
comerţ cu amănuntul, adoptate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.329 din 23.05.95, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995, pretenţiile consumatorului, indicate în acest punct, se satisfac cu consimţămîntul
vînzătorului.
Conform prevederilor alin. (4) art. 6 al Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor (Nr.1453-XII din 25.05.93,
Monitor nr.10 din 30.10.1993) se interzice comercializarea de produse a căror utilizare în condiţii normale poate pune în
pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, la fel cum se interzice producerea şi comercializarea produselor
falsificate sau substituite.

Articolul 804. Prevederi speciale pentru garanţii

(1) în cazul vînzării-cumpărarii de bunuri pentru consum, garanţia în sensul art.772 trebuie sa fie formulata clar si
exact. Garanţia trebuie să conţină:
a) trimiterea la drepturile legale ale consumatorului si la faptul ca prin garanţie acestea nu vor fi limitate;
b) toate menţiunile necesare pentru a se putea beneficia de garanţie, îndeosebi durata si aplicabilitatea în spaţiu a
protecţiei prin garanţie, numele sau denumirea si adresa celui care acorda garanţie.
(2) Consumatorul poate cere ca sa-i fie pusa la dispoziţie declaraţia de garanţie pe un suport de date trainic.
(3) Efectul obligaţiei de garanţie nu este lezat daca nu este îndeplinita una dintre cerinţele menţionate la alin. (1) si (2).

(1) Garanţia este un mijloc de garantare a executării obligaţiilor, care constă în obligaţia debitorului la o prestaţie
necondiţionată sau la o prestaţie, depăşind obiectul propriu-zis al contractului (vezi comentariul la art. 634 C.C. al RM).
Condiţiile de fond şi de formă ale garanţiei sunt prevăzute de art. art. 635, 636 C.C. al RM.
În sensul art. 772 C.C. al RM garanţia se prezintă ca o obligaţiune suplimentară a vînzătorului, producătorului sau a unui terţ,
prin care acesta garantează caracteristicile bunului vîndut pentru consum, inclusiv şi a accesoriilor (dacă contractul nu prevede
altfel), pe parcursul perioadei de timp indicate în declaraţia de garanţie.
Art. 804 C.C. al RM conţine prevederi speciale cu privire la garanţia caracteristicilor bunului vîndut pentru consum faţă de
cerinţele prevăzute în art. 772 C.C. al RM. În particular, aceste prevederi se reduc la faptul că garanţia în sensul art. 772 C.C. al
RM trebuie să fie formulată într-un limbaj clar şi exact, în sensul că aceasta trebuie să fie accesibilă chiar şi unui consumator
neiniţiat. În garanţie trebuie înserate drepturile legale ale consumatorului (vezi de exemplu art.4 şi art.11 Legea Republicii
Moldova privind protecţia consumatorilor Nr.1453-XII din 25.05.93 Monitor nr.10 din 30.10.1993 ş.a.).
Garanţia trebuie să mai conţină referinţă şi la faptul, că existenţa acesteia nu limitează drepturile consumatorului. Faptul
înserării în textul declaraţiei de garanţie a unor drepturi legale ale consumatorului nu-i creează obstacole acestuia în vederea
realizării drepturilor, de care dispune un cumpărător în contractul de vînzare – cumpărare (cum ar fi de exemplu drepturile
cumpărătorului, prevăzute de art.art. 765 – 769; 771 – 779, 782 – 785 C.C. al RM, ş.a. ). La fel, garanţia trebuie să conţină toate
menţiunile necesare pentru a se putea beneficia de ea, inclusiv reţelele de comercializare cu amănuntul, centrele de deservire,
programul lor de muncă şi telefoanele de contact, caracteristicile tehnice sau de fabricare a bunului comercializat, etc.
O atenţie deosebită o acordă legislatorul menţiunilor cu privire la durata şi aplicabilitatea în spaţiu a protecţiei prin garanţie,
numele sau denumirea şi adresa celui, care acordă garanţia. Acestea par a fi esenţiale în lista prevederilor speciale pentru
garanţii prevăzute de legislator.
(2) Al. 2 al articolului comentat prevede dreptul cumpărătorului consumator de a pretinde ca declaraţia de garanţie să-i fie
pusă la dispoziţie pe un suport de date trainic. Prin suport de date trainic se subînţelege forma scrisă a declaraţiei de garanţie,
adică materializarea acesteia în vederea facilitării procesului de probaţiune a existenţei obligaţiilor vînzătorului asumate prin
garanţie în cazul apariţiei unui eventual litigiu.
(3) Efectul obligaţiei de garanţie, ce rezidă în asigurarea de către producător a funcţionării (utilizării) normale a produselor
(serviciilor), inclusiv a articolelor de completare, şi deservirea consumatorului pe toată durata termenului de garanţie sau de
valabilitate (utilizare) stabilit de documentaţia tehnică normativă ori contract, nu depinde de faptul, dacă în declaraţia de
garanţie au fost sau nu respectate cerinţele menţionate la alin.(1) şi (2) ale prezentului articolului.

Articolul 805. Oferta publica a bunurilor

Expunerea bunului cu etichete în vitrina, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunului, descrierea lui în
cataloage şi alte propuneri adresate unui cerc nedeterminat de persoane se considera oferta publica pentru încheierea
unui contract de vînzare-cumpărare de bunuri pentru consum, indiferent daca se indica preţul bunului si alte clauze
esenţiale pentru încheierea contractului.

Încheierea contractului de vînzare – cumpărare a bunurilor pentru consum este, în linii generale, supusă reglementării art.art.
681 – 695 C.C. al RM.
În particular însă, specificul acestei categorii de contracte, determinat de caracterul lor de consum presupune încheierea lor în
baza ofertei publice a bunurilor, ceea ce înseamnă, că contractele de cumpărare a bunurilor pentru consum se consideră
încheiate din momentul alegerii mărfii de către cumpărător în magazinele cu autoservire sau din momentul alegerii şi
transmiterii acesteia de către vînzător la cererea cumpărătorului.
De aceea, art. 805 C.C. al RM priveşte oferta publică a bunurilor drept ofertă în sensul prevederilor alin. (1) art. 681 C.C. al
RM, şi nu drept chemare la ofertă în sensul prevederilor alin. (3) al aceluiaşi articol.
Oferta publică a bunurilor, fiind în esenţă aceiaşi propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane se, consideră ofertă
publică pentru încheierea unui contract de vînzare – cumpărare de bunuri pentru consum, indiferent dacă se indică sau nu preţul
bunului şi alte clauze esenţiale pentru încheierea contractului, spre deosebire de prevederile alin. (3) art. 681 C.C. al RM, care
califică oferta publică (propunerea adresată unui cerc nedeterminat de persoane) drept chemare la ofertă atunci, cînd această
propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare.
Oferta publică a bunurilor pentru consum se face în mod deosebit şi în locuri speciale, bunăoară prin expunerea bunurilor cu
etichete în vitrină, amplasarea lor pe tejghele în centrele comerciale, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunurilor,
descrierea lor în cataloage, etc. Toate aceste acţiuni ale ofertantului îl obligă să încheie contractul în baza condiţiilor ce se
conţin în oferta publică cu fiecare, cine îşi va manifesta voinţa.
Este de menţionat, că una din particularităţile esenţiale a contractului de vînzare – cumpărare a bunurilor pentru consum se
prezintă faptul, că acest contract, pe lîngă reglementările generale, prevăzute de normele C.C. al RM se reglementează şi de acte
normative speciale. La acestea putem atribui: Regulile de preschimbare a mărfurilor nealimentare, procurate în reţeaua de
comerţ cu amănuntul, aprobate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.329 din 23.05.95, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995; Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la măsurile de coordonare şi
reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor) Nr.547 din 04.08.95 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.53-54 din 28.09.1995;
Regulile de comercializare cu amănuntul a unor tipuri de mărfuri alimentare şi nealimentare, adoptate prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova Nr.65 din 26.01.2001, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.11-13 din 01.02.2001; Regulile de
comercializare cu amănuntul a producţiei alcoolice, adoptate prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, Nr.212 din
04.04.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.25-26 din 13.05.1995, şi altele.

Articolul 806. Vînzarea bunului cu utilizarea aparatelor automate

(1) Daca la vînzarea bunului se utilizează aparat automat, proprietarul acestuia trebuie sa informeze cumpărătorul,
afişînd pe aparat (sau în alt loc), denumirea vînzătorului, date pentru relaţii cu el, denumirea si preţul bunului,
instrucţiunea despre acţiunile pe care cumpărătorul urmează sa le efectueze pentru plata si recepţionarea bunului.
(2) Contractul de vînzare-cumpărare cu utilizarea aparatului automat se considera încheiat în momentul efectuării
acţiunilor necesare pentru recepţionarea bunului.
(3) În cazul în care aparatul automat este utilizat pentru schimbarea monedelor, valutei, procurarea tichetelor, sînt
aplicabile normele cu privire la vînzarea-cumpărarea de bunuri pentru consum daca din esenţa obligaţiei nu rezulta
altfel.

(1) Prevederile alin. (1) al art. 806 C.C. al RM presupun un şir de cerinţe obligatorii cu privire la informaţia pe care proprietarul
aparatului automat, prin intermediul căruia se efectuează vînzarea bunului trebuie s-o pună la dispoziţia cumpărătorului. În
această ordine de idei, proprietarul aparatului automat este obligat să-i ofere cumpărătorului următoarea informaţie cu privire la:
- vînzător;
- bunul – obiect al vînzării cu utilizarea aparatelor automate;
- acţiunile, ce urmează să le efectueze cumpărătorul, pentru plata şi recepţionarea bunului.
Informaţia despre vînzător trebuie să conţină date cu privire la numele vînzătorului sau denumirea acestuia (vezi comentariul la
art.66 al C.C. al RM), amplasarea lui – domiciliul sau sediul acestuia (vezi comentariul la art.art 30, 67 al C.C. al RM),
programul de lucru, date pentru relaţii cu el, incluzînd telefoane de contact, etc.
Este de menţionat, că din conţinutul dispoziţiei articolului comentat, proprietarul aparatelor automate poate să nu coincidă în
aceiaşi persoană cu vînzătorul bunurilor. Necătînd la acest fapt, informarea cumpărătorului cu privire la vînzător, oferirea
datelor (denumirea şi preţul) cu privire la bunul – obiect al contractului şi instrucţiunea despre acţiunile, pe care cumpărătorul
urmează să le efectueze pentru plata şi recepţionarea bunului este pusă în sarcina şi formează obiectul obligaţiilor proprietarului
aparatelor automate. În această ordine de idei, proprietarul aparatelor automate, prin intermediul cărora se efectuează vînzarea
bunurilor, este responsabil pentru neexecutarea ori executarea necorespunzatoare sau tardiva a obligaţiilor contractuale (vezi
art.602 al C.C. al RM) chiar şi în cazul, cînd acesta nu corespunde în aceiaşi persoană cu vînzătorul, deoarece, reieşind din
condiţiile formării şi încheierii contractelor de vînzare a bunurilor cu utilizarea aparatelor automate rezultă, că anume
proprietarul acestor aparate se prezintă drept vînzător.
Informaţia despre bunul – obiect al vînzării cu utilizarea aparatelor automate trebuie să conţină date, referitor la denumirea şi
preţul lui. Aceasta însă nu înseamnă că cumpărtorul nu poate cere să i se ofere şi altă informaţie cu privire la bun (art. 14.
„Drepturile consumatorilor la informatie”, Legea Republicii Moldova privind protectia consumatorilor. Nr.1453-XII din
25.05.93, Monitor nr.10 din 30.10.1993).
În ceea ce priveşte cerinţele de fapt şi cererea de drept, înaintate faţă de bun – obiect al vînzării – cumpărării cu utilizarea
aparatelor automate, menţionăm că acestea cad sub incidenţa Titlului III „Categoriile de obligaţii”, a Capitolului I „Vînzarea-
cumpărarea”, Secţiunea 1 „Dispoziţii generale cu privire la vînzare-cumpărare”.
Pe lîngă datele privitor la vînzător şi la bun, în sarcina proprietarului aparatelor automate este pusă şi întocmirea instrucţiunii
despre acţiunile pe care cumpărătorul urmează să le efectueze pentru lata ş i recepţionarea bunului. Această instrucţiune,
precum şi datele cu privire la vînzător şi cele privind bunul, proprietarul aparatelor automate trebuie să le aducă la cunoştinţa
cumpărătorului, afişîndu-le pe aparat sau, dacă aceasta nu este posibil, în alt loc potrivit.
(2) Contractul de vînzare – cumpărare, cu utilizarea aparatului automat se consideră încheiat din momentul efectuării de către
cumpărător a acţiunilor necesare pentru recepţionarea bunului – obiect al contractului. Aceste acţiuni pot consta în plata preţului
convenit (vezi art.753 al C.C. al RM), punerea în funcţie a aparatului automat prin apăsarea butonului, alte acţiuni.
Aşadar, contractul de vînzare – cumpărare cu utilizarea aparatului automat se încheie prin efectuarea acţiunilor concludente –
comportament al persoanei, ce exprimă, fără echivoc, voinţa acesteia de a intra în raport juridic.
(3) Dacă prin intermediul aparatului automat se schimbă monede, valută, se procură tichete, se aplică prevederile articolului
comentat şi alte prevederi a secţiunii a 7-a „Vînzarea-cumpărarea de bunuri pentru consum” dacă din esenţa obligaţiei nu
rezultă altfel.

Articolul 807. Preţul bunului pentru consum

Preţul, alte clauze esenţiale ale contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum se stabilesc în mod egal
pentru toţi cumpărătorii.

Articolul comentat prevede stabilirea în mod egal pentru toţi cumpărătorii a preţului şi altor clauze esenţiale ale contractului de
vînzare – cumpărare a bunului pentru consum, precum sînt cele stabilite prin lege , care reies din natura contractului dat sau
asupra cărora, la cererea uneia din părţi trebuie realizat un acord (vezi comentariul la alin. (2) art. 679 ). Este de menţionat
faptul, că contractul de vînzare – cumpărare a bunului pentru consum, de cele mai dese ori se prezintă ca un contract de
adeziune (vezi art 666. C.C. al RM), şi nu presupune realizarea unui acord la cererea uneia din părţi.
Conform prevederilor alin. (1) al art. 756 C.C. al RM, preţul bunului trebuie să fie exprimat în bani.
În condiţiile economiei de piaţă vînzătorul este liber în privinţa stabilirii preţului la bunul, comercializat de el. Aceasta, însă, nu
înseamnă, că în scopul de a proteja consumatorul, statul nu poate stabili limitele preţului la unele bunuri pentru consum de
importanţă strategică.
În scopul stopării creşterii neîntemeiate a preţurilor la bunurile, destinate consumului, Guvernul Republicii Moldova, prin
Hotărîrea cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare către a preţurilor (tarifelor) Nr. 547 din 04.08.95 Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.53-54 din 28.09.1995 introduce Lista mărfurilor social-importante, comercializate la preţuri libere cu
aplicarea adaosului comercial în mărime de pînă la 20 procente din preţul liber de livrare (Anexa nr. 3).

Articolul 808. Preschimbarea bunului cumpărat pentru consum

(1) Cumpărătorul are dreptul ca, în decursul a 14 zile din momentul recepţionării bunului nealimentar, daca vînzătorul
nu a stabilit un termen mai mare, sa preschimbe bunul la locul cumpărării lui sau în alt loc, stabilit de vînzător, cu un
bun similar de o alta mărime, forma, gabarit, model, culoare sau completare etc., cu efectuarea, în cazul diferenţei de
preţ, a recalculării.
(2) Dacă lipseşte bunul necesar pentru preschimbare, cumpărătorul are dreptul sa restituie bunul cumpărat, iar
vânzătorul este obligat sa-i restituie suma plătită.
(3) Cererea cumpărătorului de a preschimba bunul sau de a-l restitui urmează sa fie executata dacă bunul nu este
utilizat, nu si-a pierdut calităţile de consum si dacă există probe că a fost cumpărat de la vânzătorul respectiv.
(4) Bunurile care nu pot fi preschimbate sau restituite în temeiul prezentului articol se stabilesc prin lege sau prin alte
acte normative.

(1) Alin. (1) al articolului comentat reglementează raporturile apărute între cumpărător şi vînzător în legătură cu preschimbarea
bunului cumpărat pentru consum, calitatea căruia corespunde condiţiilor contractuale sau altor cerinţe, prevăzute de legislaţia în
vigoare (vezi art. 763 C.C. al RM, art. 6 al Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor Nr.1453-XII din 25.05.93
Monitor nr.10 din 30.10.1993 ş.a.).
Cumpărătorul este în drept să preschimbe bunul care nu-i convine după dimensiuni, formă, gabarit, model, culoare sau
completare, etc.
Legislaţia în vigoare, prin intermediul articolului comentat, stabileşte termenul limită, în decursul căruia cumpărătorul are
dreptul la preschimbarea bunului cumpărat pentru consum. Acest termen începe să curgă din momentul recepţionări bunului de
către cumpărător şi sumează paisprezece zile lucrătoare cu condiţia că vînzătorul nu a stabilit un termen mai mare în această
vedere.
Legislatorul, în alin. (1) al prezentului articol permite preschimbarea doar bunurilor nealimentare, cumpărate pentru consum.
Bunul cumpărat pentru consum poate fi preschimbat cu un bun similar numai la locul procurării lui sau în alt loc stabilit de
către vînzător. Bunăoară, în cazul cînd bunul este comercializat în baza mostrelor, atunci, cînd acesta este pus la dispoziţia
cumpărătorului de la depozitul vînzătorului, intermediarului sau nemijlocit de la depozitul producătorului, vînzătorul poate
stabili locul de preschimbare a bunului cumpărat pentru consum în locul de amplasare a acestora.
Alte locuri pentru preschimbarea bunului, stabilite de vînzător, necesită a fi din timp coordonate printr-un acord a acestuia,
după caz, cu intermediarul sau cu producătorul nemijlocit.
Alin. (1) al articolului comentat la fel oferă cumpărătorului posibilitatea de a preschimba bunul cumpărat pentru consum cu un
bun similar, chiar dacă acesta diferă în preţ cu primul. În cazul diferenţei de preţ este efectuată recalcularea. Dacă bunul similar
pretins de către cumpărător în cazul preschimbării este mai scump, atunci cumpărătorul plăteşte diferenţa de preţ vînzătorului.
În cazul cînd bunul pretins este mai ieftin decît cel cumpărat, vînzătorul este obligat să-i întoarcă cumpărătorului diferenţa de
preţ obţinută în urma recalculării.
Este de menţionat faptul, că cheltuielile suportate de către cumpărător în urma preschimbării bunului cumpărat pentru consum
(bunăoară cele, legate de transportarea bunului către vînzător) le suportă însuşi cumpărătorul şi nici de cum vînzătorul, deoarece
preschimbarea nu este o consecinţă a neexecutării ori executării necorespunzatoare a obligaţiilor contractuale.
(2) Dacă la momentul solicitării preschimbării bunului cumpărat pentru consum vînzătorul nu dispune de un bun similar,
cumpărătorule este în drept să restituie bunul cumpărat, primind în schimbul acestuia suma, plătită la cumpărare.
(3) Prin alin. (3) al articolului comentat, legislatorul stabileşte condiţiile necesare, existenţa cărora determină dreptul
cumpărătorului de a solicita preschimbarea bunului cumpărat pentru consum sau restituirea acestuia cu obţinerea sumei băneşti,
plătite la cumpărare. Respectivele condiţii sunt următoarele:
- bunul nu a fost utilizat;
- bunul nu şi-a pierdut calităţile de consum;
- cumpărătorul dispune de probe că bunul a fost cumpărat de la vînzătorul respectiv.
Întrunirea acestor trei condiţii este necesară pentru a-i pune în sarcina vînzătorului obligaţia de a preschimba bunul sau de a
primi bunul restituit, în cazul dacă există cererea cumpărătorului în această privinţă. Lipsa măcar a uneia din ele fac pasibilă de
neexecutare cererea cumpărătorului adresată vînzătorului.
Reieşind din faptul, că articolul comentat nu stabileşte cerinţe speciale faţă de probaţiunea cumpărării bunului pentru consum,
dovada procurării acestuia de la vînzătorul respectiv se va poate face inclusiv prin depoziţiile martorilor.
(4) Bunurile nealimentare, cumpărate pentru consum, care nu pot fi preschimbate sau restituite în temeiul articolului comentat
se stabilesc prin lege sau prin alte acte normative. De aici, nu toate bunurile procurate pentru consum pot face obiectul
preschimbării sau restituirii. Lista bunurilor nealimentare de calitate adecvata, ce nu pot fi preschimbate cu o marfă similară
constituie Anexa la Regulile de preschimbare a mărfurilor nealimentare, procurate în reţeaua de comerţ cu amănuntul, adoptate
prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.329 din 23.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995.
Acestea sunt: articole din metale preţioase, pietre scumpe şi semipreţioase, ţesături din toate tipurile de fibre si alte textile
comercializate la metru (panglica, şiret, dantela etc.), lenjerie tricotata pentru adulţi si copii, costume de baie, slipuri, chiloţi
pentru adulţi si copii, inclusiv chiloţi pentru sport, articole pentru nou-născuţi si copii de creşă, lenjerie de pat, articole de
toaletă pentru femei, ciorapi, şosete, articole textile (feţe de masă, şerveţele de masa, şervete, batiste etc.), cosmetică şi
parfumerie, mărfuri chimice de uz casnic, articole din mase plastice pentru prepararea şi păstrarea alimentelor, articole de
igienă individuală (periuţe de dinţi, pieptene, şpelci, bigudiuri etc.).
Lista este exaustivă şi nu poate fi completată sau modificată prin acordul părţilor contractante.

Secţiunea a 8-a
VÎNZAREA LA LICITAŢIE

Articolul 809. Modalitatea vînzării la licitaţie

(1) Vînzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită.

(2) Vînzarea silită este supusă regulilor stipulate de prezenta secţiune, în măsura în care nu există reglementări speciale.

1. (a) În reglementarea secţiunii a 8-a „Vânzarea la licitaţie” legiuitorul moldav s-a inspirat numai din modelul canadian,
traducând, cu unele adaptări şi omisiuni, secţiunea IV „De la vente aux enchères” din paragraful 7 „De diverses modalités de
la vente”. Modelul rus nu a putut fi utilizat de această dată, întrucât adoptă o concepţie diferită în ceea ce priveşte vânzarea la
licitaţie. Codul civil rus analizează această materie în Capitolul 28 „Încheierea contractului” (Глава 28. Заключение
договора) şi nu în cadrul contractului de vânzare-cumpărare. Vechiul cod civil al Republicii Moldova avea şi el o concepţie
diferită asupra vânzărilor la licitaţie, chiar dacă le trata în cadrul vânzării cumpărării (Articolul 253. Limitarea răspunderii în
cazul cînd lucrul se vinde la licitaţie publică: „Regulile cu privire la răspunderea vînzătorului în cazul unei hotărîri de
evicţiune a cumpărătorului şi pentru viciile bunurilor vîndute nu se extind asupra cazurilor de vînzare silită a bunurilor la
licitaţie publică”).
(b) Analizând comparativ dispoziţiile codului civil din Québec şi cele ale codului civil moldovenesc referitoare la vânzarea la
licitaţie, remarcăm o primă diferenţă: lipsa definiţiei vânzării la licitaţie în codul moldovenesc. Conform codului civil din
Québec, vânzarea la licitaţie este aceea prin care un bun este oferit spre vânzare mai multor persoane, prin intermediul unui terţ,
licitatorul, şi este adjudecat de către cel ce oferă mai mult (art. 1757. La vente aux enchères est celle par laquelle un bien est
offert en vente à plusieurs personnes par l'entremise d'un tiers, l'encanteur, et est déclaré adjugé au plus offrant et dernier
enchérisseur). Secţiunea a 8-a din codul civil moldovenesc începe cu cel de-al doilea articol al reglementării canadiene. În
acelaşi fel începea şi § 7. Vânzarea la licitaţie din proiectul codului civil moldovenesc (Drept moldovean nr. 1/2002, Proiectul
codului civil, Editura Cartier juridic, Chişinău, 2002, p. 245).
(c) Conform primului alineat, „vânzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită”. Textul original utilizează timpul prezent (timp
recomandat pentru elaborarea normelor juridice) şi este utilizată conjuncţia „sau” (ou) nu „şi” (art. 1758 „La vente aux enchères
est volontaire ou forcée…”). Diferenţa dintre vânzarea la licitaţie voluntară sau benevolă şi cea silită este conturată de regimul
juridic diferit. Pe de o parte principiul libertăţii contractuale în cazul vânzării la licitaţie voluntare, pe de altă parte normele
imperative de procedură civilă care reglementează executarea silită prin vânzarea la licitaţie.
2. Alineatul al doilea are un conţinut diferit de textul original şi de textul din proiectul codului civil moldovenesc (art. 1758 „La
vente aux enchères est volontaire ou forcée; en ce dernier cas, la vente est alors soumise aux règles prévues au Code de
procédure civile, ainsi qu'aux règles du présent sous-paragraphe, s'il n'y a pas incompatibilité.” şi art. 1208 alin. (2) din
proiectul codului civil moldovenesc: „Vînzarea silită este supusă regulilor stipulate de Codul de procedură civilă şi, în măsura
în care nu sunt incompatibile, de către normele acestui paragraf.”). Această diferenţă este importantă, întrucât, din textele
menţionate rezultă cu claritate că dispoziţiile din codul civil referitoare la vânzarea la licitaţie se referă, cu precădere, la
vânzările benevole, vânzările silite la licitaţie urmând să fie reglementate de către norme procedurale, detaliate, uzual, în codul
de procedură civilă. Prin urmare, dispoziţiile din codul civil urmează să fie aplicate numai cu titlu subsidiar şi numai în măsura
în care nu sunt incompatibile cu reglementările procedurale.
Este lesne de înţeles de ce legiuitorul moldovenesc s-a abătut de la model, cu toate că iniţial îl preluase întocmai în textul
proiectului de cod civil, dacă răsfoim un pic codul de procedură civilă. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nu
conţine reglementări cu privire la vânzarea la licitaţie (şi nu am reuşit să identificăm (am utilizat motoarele de căutare de la
www.docs.md) nici o lege specială, care să reglementeze această materie la nivel de principiu). Din această cauză, norma de
trimitere la codul de procedură civilă a fost suprimată, fiind fără adresă. Aceste aspecte, aparent nesemnificative, vor crea o
multitudine de probleme în practică, întrucât regimul juridic al vânzărilor la licitaţie benevole nu poate fi identic cu regimul
juridic al vânzărilor silite la licitaţie, chiar dacă actualele dispoziţii ale codului civil insinuează acest lucru. Vom încerca să
punctăm măcar câteva dintre diferenţele importante între licitaţiile benevole şi cele silite în cadrul articolelor ce urmează.

Articolul 810. Stabilirea preţului sau altor condiţii

Vînzătorul poate stabili preţul sau alte condiţii de vînzare. Această stipulaţie nu este opozabilă adjudecatarului dacă nu
a fost comunicată persoanelor prezente pînă la primirea ofertelor.

Chiar dacă este o modalitate specifică a contractului de vânzare-cumpărare, vânzare la licitaţie rămâne, totuşi, o vânzare.
Aşadar, este firesc ca vânzătorul să poată stabili preţul şi alte condiţii ale vânzării. Totuşi, datorită specificului acestui tip de
vânzare – ea se efectuează prin intermediul unui licitator (adjudecător) – vânzătorul nu comunică direct cu potenţialii
cumpărătorii (licitanţii). Prin urmare, dacă licitatorul nu comunică licitanţilor condiţiile impuse de către vânzătorul bunului
până la prezentarea ofertelor, aceste condiţii nu le vor fi opozabile, urmând a fi desemnat adjudecatar al bunului persoana care a
oferit cel mai mult, chiar dacă oferta este inferioară condiţiilor prestabilite de către vânzător. În aceste cazuri se va pune
problema răspunderii licitatorului faţă de vânzător, fără a se putea discuta soarta vânzării la licitaţie. Ceea ce am discutat mai
sus este valabil, însă, numai pentru vânzarea benevolă la licitaţie. Această dispoziţie nu-şi are rostul şi nici nu va putea fi
aplicată în cazul vânzărilor silite la licitaţie. Pentru a zădărnici orice şansă de vânzare la licitaţie ca urmare a executării silite,
vânzătorul (care în procedura executării silite nu este altcineva decât debitorul rău-platnic) nu va trebui să facă nimic altceva
decât să stabilească un preţ sau nişte condiţii care să descurajeze din start orice posibil cumpărător şi să aibă grijă ca aceste
condiţii să devină opozabile licitanţilor. Rezultă că această normă este incompatibilă cu vânzările silite la licitaţie şi nu poate fi
aplicată în aceste cazuri, după cum sugerează textul canadian şi cel din proiectul codului.

Articolul 811. Dreptul de a nu denunţa identitatea

Vînzătorul are dreptul să nu-şi denunţe identitatea la licitaţie, dar, dacă identitatea lui nu a fost comunicată
adjudecatarului, adjudecătorul răspunde personal pentru toate obligaţiile vînzătorului.

Acest articol permite vânzătorului să rămână necunoscut licitanţilor şi adjudecatarului. Dacă vânzătorul nu-şi divulgă
identitatea, adjudecatarul ar putea fi privat de anumite drepturi ce decurg din contractul de vânzare-cumpărare, iar vânzătorul,
pe cale de consecinţă, ar putea fi absolvit de o serie de obligaţii ce îi incumbă (răspunderea pentru evicţiune, pentru viciile
ascunse etc.). Pentru a echilibra situaţia şi a nu permite acest lucru, legiuitorul prevede că în asemenea cazuri adjudecătorul
(licitatorul), adică cel care organizează licitaţia, va răspunde personal pentru toate obligaţiile vânzătorului (asemenea
mandatarului în cadrul unui contract de mandat fără reprezentare, comisionarului sau consignatarului).
Remarcăm, că şi aceste dispoziţii pot fi conciliate cu greu cu exigenţele unei vânzări silite la licitaţie. Dacă în cazul vânzărilor
benevole relaţiile dintre vânzător şi licitator sunt reglementate pe cale contractuală, acesta din urmă asumându-şi obligaţiile ce
incumbă în mod normal vânzătorului, este puţin probabil (dacă nu chiar imposibil) ca în cazul vânzărilor silite executorul
judecătoresc (în calitatea lui de licitator sau adjudecător) să tolereze ascunderea identităţii vânzătorului (debitorul executat),
urmând să răspundă el (executorul) pentru toate obligaţiile vânzătorului.
Prin urmare, şi această dispoziţie este incompatibilă cu vânzările silite la licitaţie.

Articolul 812. Interdicţia privind retragerea ofertei

Ofertantul nu are dreptul să-şi retragă oferta.

În cazul acestui articol deficienţele traducerii ar putea îngreuna înţelegerea lui. Vânzarea la licitaţie are o structură triunghiulară
(dacă păstrăm viziunea legiuitorului canadian; din analiza reglementărilor codului civil rus, reiese că este posibilă şi o structură
bipartită a acestei vânzări: art. 447 alin. (2) „В качестве организатора торгов может выступать собственник вещи или
обладатель имущественного права либо специализированная организация (s.n.). Специализированная
организация действует на основании договора с собственником вещи или обладателем имущественного права и
выступает от их имени или от своего имени”). Cele trei părţi sunt vânzătorul, licitatorul (adjudecătorul) şi licitanţii (din
rândul cărora va fi desemnat un adjudecatar (cumpărător)). Putem constata că există două oferte: prima – oferta vânzătorului de
a vinde bunul la licitaţie publică; a doua – oferta de cumpărare din partea fiecărui licitant. Textul acestui articol este confuz,
întrucât nu rezultă cu claritate la care dintre aceste două oferte se referă, fiind utilizaţi termenii de „ofertant” şi „ofertă”. Ambele
situaţii pot fi mulate pe dispoziţiile acestui articol, întrucât atât vânzătorul, cât şi licitanţii au, în raport cu ofertele lor, calitatea
de „ofertant”. Lucrurile devin foarte clare atunci când citim articolul omolog din codul civil Québec: art. 1761 „L'enchérisseur
ne peut, en aucun temps, retirer son enchère”. Remarcăm că în textul original nu sunt utilizaţi de loc termenii de „ofertă” sau
„ofertant”, ci „licitant” şi respectiv, în traducere liberă, „oferta de licitare”.
Depăşind aceste dificultăţi rezultate din traducere, putem trage concluzia că şi în codul civil moldovenesc licitanţii nu vor avea
dreptul să-şi retragă ofertele de cumpărare, vânzătorul fiind liber să o facă, respectând dispoziţiile de drept comun în materie de
formare a contractului (a se vedea în special art. 683 Revocarea ofertei, 684 Oferta irevocabilă).

Articolul 813. Momentul vînzării

Vînzarea la licitaţie este încheiată prin adjudecarea bunului de către adjudecător ultimului ofertant. Înscrierea în
registrul adjudecătorului a numelui sau a denumirii adjudecatarului şi a ofertei acestuia face proba vînzării, dar, dacă
lipseşte o asemenea înscriere, este admisă proba cu martori.

Considerăm că şi titlu acestui articol nu reflectă cu exactitate conţinutul său. Ceea ce se discută aici nu este momentul,
cronologic vorbind, al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci modalitatea de încheiere a acestui contract, adică –
desemnarea adjudecatarului (cumpărătorului), elementul lipsă. Chiar dacă de această dată traducerea este exactă, considerăm că
ea nu excelează prin claritate, expresia „… ultimului ofertant” fiind cea pe care o avem în vedere. Care este semnificaţia
juridică a acestei expresii? Care este „ultimul ofertant”? Este inutil să mai insistăm asupra posibilelor interpretări ale acestei
expresii, fiind suficient de clar, totuşi, că în acest caz „ultimul ofertant” îi licitantul care a oferit preţul cel mai mare sau
condiţiile cele mai avantajoase, dacă preţul nu era unicul criteriu de apreciere. Cel care determină adjudecatarul este, după cum
e şi firesc, licitatorul sau adjudecătorul. În cazul în care desemnarea adjudecatarului nu s-a făcut în conformitate cu aceste
dispoziţii (preţul cel mai bun sau condiţiile cele mai bune), vânzătorul suferă un prejudiciu, acesta urmând a fi recuperat în
urma angajării răspunderii contractuale a licitatorului (în cazul vânzărilor la licitaţie benevole) sau ca urmare a exercitării căilor
legale de atac (opoziţii, contestaţii la executare, nulitate etc.) în cazul vânzărilor silite la licitaţie.
Ultima teză a acestui articol se referă la probaţiunea vânzării încheiate prin intermediul licitaţiei. Proba încheierii contractului o
constituie, în mod normal, înscrierea efectuată de către adjudecător în registrul său a identităţii adjudecatarului (nume, dacă este
persoană fizică, denumire, dacă este persoană juridică) şi a ofertei acestuia din urmă. Totuşi, legiuitorul prevede că în
eventualitatea absenţei unor astfel de menţiuni (indiferent de motiv – adjudecătorul nu are registru, registrul nu este ţinut
regulat, registrul a fost pierdut etc.) va fi admisă proba cu martori. Remarcăm că acest text constituie o derogare de la
dispoziţiile de drept comun în materie de probaţiune a actelor juridice, conform cărora actele a căror obiect depăşeşte valoarea
de 1000 lei pot fi probate numai prin înscrisuri (art. 210 Forma scrisă a actului juridic). În cazul vânzărilor la licitaţie, actul
juridic va putea fi probat cu martori indiferent de valoarea obiectului vânzării. Raţiunea care a stat la baza acestei derogări de la
regulă se regăseşte, după părerea noastră, în aceea că aceste acte se încheie în public (licitaţii publice), fiind mai simplu, mai
uşor şi mai sigur în stabilirea sau verificarea adevărului decât în cazul actelor obişnuite.

Articolul 814. Întocmirea contractului de vînzare a imobilului

Vînzătorul şi adjudecatarul unui imobil trebuie să întocmească contractul de vînzare-cumpărare a imobilului în termen
de 10 zile de la cererea celeilalte părţi.

Şi acest text este o traducere exactă (art. 1763 C. civ. Québec „Le vendeur et l'adjudicataire d'un immeuble doivent passer
l'acte de vente dans les dix jours de la demande de l'une des parties”). Întrucât este prevăzut în mod expres că vânzătorul şi
adjudecatarul trebuie să întocmească contractul de vânzare-cumpărare, rezultă că în cazul bunurilor imobile vânzătorul nu-şi
poate păstra identitatea ascunsă, art. 811 fiind aplicabil numai în cazul bunurilor mobile. Această diferenţiere este firească, dacă
ne gândim la esenţa şi la modul de funcţionare a sistemului de publicitate imobiliară. Ar trebui de menţionat că nici în cazul
anumitor bunuri mobile, care cunosc o evidenţiere în anumite sisteme de publicitate mobiliară, menţinerea secretului asupra
identităţii vânzătorului ar fi mai puţin posibilă. De altfel, legiuitorul moldav a omis să preia un articol care prevede că în cazul
vânzării la licitaţie a unei întreprinderi vor fi urmărite regulile şi formalităţile specifice pentru aceste vânzări (art. 1764 C. civ.
Québec „Lorsqu'une entreprise est vendue aux enchères, l'encanteur doit, avant de remettre le prix au vendeur, suivre les
formalités imposées pour la vente d'entreprise”).
Oricare dintre părţile interesate, vânzătorul sau cumpărătorul (adjudecatarul), vor putea solicita întocmirea contractului de
vânzare-cumpărare (instrumentum), adică redactarea şi semnarea înscrisului constatator al acestui act juridic – contractul de
vânzare-cumpărare imobiliară. Acest lucru trebuie să se realizeze în termen de cel mult 10 zile de la cererea părţii interesate.

Articolul 815. Consecinţele neachitării preţului de către adjudecatar

(1) În cazul în care adjudecatarul nu achită preţul în condiţiile contractului, adjudecătorul are dreptul, pe lîngă
remediile de care dispune vînzătorul, să revîndă bunul la licitaţia următoare în conformitate cu uzanţele şi numai după
notificarea corespunzătoare a adjudecatarului.
(2) Adjudecatarul nu are dreptul să participe din nou la licitaţie şi este obligat sa plătească diferenţa dintre preţul cu
care bunul i-a fost vîndut şi preţul cu care a fost revîndut, dacă acesta este mai mic, dar nu are dreptul sa pretindă
excedentul. El răspunde, de asemenea, în cazul vînzării silite, faţă de vînzător, de persoana în a cărei favoare a fost
sechestrat bunul şi faţă de creditorul care obţinuse o hotărîre judecătorească pentru dobînzile, costurile si prejudiciile
cauzate prin neexecutare.

1. Dacă adjudecatarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile rezultate din contractul de vânzare-cumpărare (neplata preţului, fiind
situaţia cea mai probabilă, dar nu poate fi exclusă neîndeplinirea unor alte obligaţii asumate) adjudecătorul poate, „pe lângă
remediile de care dispune vânzătorul”, să revândă bunul la licitaţia următoare în conformitate cu uzanţele şi numai dacă l-a
notificat în condiţii corespunzătoare pe adjudecatar despre acest lucru. Soluţia este interesantă şi cu siguranţă prezintă avantaje
practice. Decât să angajeze răspunderea contractuală a adjudecatarului este mai simplu să revinzi bunul. Probleme ar putea
apărea în cazul în care acţiunile vânzătorului (recurgerea la „remediile” oferite acestuia de codul civil) şi acţiunea
adjudecătorului (vânzarea la următoarea licitaţie) ar intra în concurs. Care este principală şi care este subsidiară? Cine are
dreptul de opţiune între căile de urmat: vânzătorul sau licitatorul? Aceste aspecte ar fi fost necesar să fie reglementate chiar de
către legiuitor. Soluţiile nu pot fi la fel în toate cazurile. În cazul unei vânzări la licitaţie benevole am fi tentaţi să acordăm
prioritate vânzătorului, întrucât licitatorul nu face decât să vândă bunul în locul şi în interesul lui. În cazul vânzărilor la licitaţie
în urma unor executări silite, licitatorul (o autoritate independentă din punct de vedere juridic faţă de vânzător – executorul
judecătoresc – de exemplu) nu mai reprezintă în mod exclusiv interesele vânzătorului şi nici nu execută un contract. În acest din
urmă caz vânzătorul ar avea tot interesul să tergiverseze pe cât posibil vânzarea bunului său, iar agentul procedural va trebui să
respecte regulile de procedură şi să vegheze la ocrotirea tuturor intereselor incidente (vânzător, creditorii vânzătorului,
adjudecatar, creditorii adjudecatarului etc.). Prin urmare, în cazul vânzărilor silite ar putea fi acordată prioritate organizatorului
licitaţiei. În lipsa unei specificaţii exprese, atât în codul civil cât şi în codul de procedură civilă (aceste dezvoltări lipsesc şi în
codul civil canadian), judecătorul va fi cel care va analiza de la caz la caz situaţia şi va da o soluţie pentru rezolvarea acestui
conflict.
Un alt conflict care ar putea, ipotetic, să apară ca urmare a aplicării acestei dispoziţii ar putea fi conflictul dintre cumpărătorii
bunului (primul şi cel de-al doilea, al treilea sau al n - lea adjudecatar, întrucât situaţia s-ar putea repeta, din punct de vedere
teoretic, în cascadă). Art. 762 Vinderea bunului către mai multe persoane nu va putea fi aplicat în această situaţie specială,
urmând să fie aplicate dispoziţiile celor două alineate ale articolului 815 pentru raţiunile ce vor fi expuse mai jos.
În cazul în care, totuşi, se va recurge la revânzarea bunului prin scoaterea lui la licitaţia următoare, licitatorul trebuie să-l
înştiinţeze în mod corespunzător pentru ca acesta să poată achita preţul şi să se evite astfel complicaţiile unei vânzări ulterioare.
2. Adjudecatarul care nu achită preţul sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile nu mai poate participa la noua licitaţie pentru vânzarea
aceluiaşi bun. Dacă ar fi autorizat să participe şi la următoarea sau următoarele licitaţii, ar fi încurajat să nu plătească şi încerce
să obţină condiţii mai avantajoase la proxima licitaţie. Aceste practici ar face foarte dificilă încasarea preţului, periclitând de
cele mai multe ori şi atingerea rezultatului scontat prin scoaterea la licitaţie a bunului.
Pe lângă faptul că îi este interzisă participarea la următoarele licitaţii cu privire la bunul adjudecat, cumpărătorul rău platnic mai
este ţinut să plătească diferenţa dintre preţul datorat de el şi preţul obţinut de licitator la noua licitaţie. Expresie a principiului
reparării integrale a prejudiciului, această dispoziţie este firească, întrucât diferenţa negativă de preţ se datorează faptei
culpabile a adjudecatarului – neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale. Dacă diferenţa de preţ este pozitivă, precizează mai
departe legiuitorul, adjudecatarul nu va avea dreptul la această diferenţă, întrucât bunul este vândut şi la următoarea licitaţie tot
în numele şi/sau în contul vânzătorului iniţial şi nu în cel al adjudecatarului.
Astfel, remarcăm că suntem în prezenţa unui caz inedit de rezoluţiune a contractului. Spre deosebire de dispoziţiile dreptului
comun în materie de rezoluţiune (art. 733 şi urm.), conform cărora rezoluţiunea operează între părţi, în cazul dat cel care
rezoluţionează contractul este licitatorul, care nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare. Procedura de notificare în cazul
rezoluţiunii este asemănătoare cu procedura notificării revânzării bunului la licitaţia următoare. Efectele rezoluţiunii (art. 738
Efectele rezoluţiunii) sunt asemănătoare cu efectele ce decurg în urma revânzării bunului la licitaţia următoare (desfiinţarea
retroactivă a contractului, restitutio in integrum, repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării contractului etc.). Şi
tocmai datorită faptului că revânzarea ulterioară a bunului la o nouă licitaţie poate fi analizată ca o rezoluţiune sau, poate mai
bine spus, include şi rezoluţiunea contractului ca o etapă prealabilă, nu există un conflict propriu-zis între adjudecatarii
subsecvenţi, iar art. 762, amintit mai sus, nu primeşte o aplicare în acest caz.
Datorită faptului că în cazul licitaţiilor prin care se realizează executări silite sunt incidente mai multe interese decât în cazul
licitaţiilor benevole, legiuitorul particularizează răspunderea adjudecatarului în cazul eşuării unei asemenea licitaţii. Astfel, este
prevăzut în mod expres că adjudecatarul va despăgubi vânzătorul, persoana în a cărei favoare a fost sechestrat bunul (creditorii)
şi creditorii care au obţinut o hotărâre judecătorească. În cuantumul despăgubirilor vor fi incluse dobânzile, costurile şi
prejudiciile cauzate prin neexecutare.

Articolul 816. Dreptul adjudecatarului la despăgubiri

(1) Adjudecatarul al cărui drept de proprietate asupra unui bun dobîndit la licitaţie este lezat printr-un sechestru
exercitat de un creditor al vînzătorului poate cere de la vînzător preţul plătit, dobînzile aferente şi costurile. El poate, de
asemenea, obţine preţul, dobînzile aferente şi costurile de la creditorul vînzătorului căruia i-a fost transmis bunul.
(2) Adjudecatarul poate cere de la creditorul în a cărui favoare a fost instituit sechestrul repararea prejudiciului cauzat
prin iregularităţile sechestrului sau ale vînzării.

1. Dispoziţiile acestui articol reglementează situaţia neexecutării unor obligaţii din partea vânzătorului. În concret, acest articol
stabileşte răspunderea vânzătorului în cazul evicţiunii adjudecatarului. Şi în acest caz există deosebiri între dreptul comun în
materie de evicţiune (art. 766 Obligaţia vînzătorului în cazul evicţiunii şi art. 767 Răspunderea vînzătorului în cazul evicţiunii
cumpărătorului) şi răspunderea specială pentru evicţiune în cazul vânzării la licitaţie.
O primă deosebire ar fi restrângerea cauzelor evicţiunii la una singură – sechestrul exercitat de un creditor al vânzătorului. Ce
se întâmplă în cazul în care cumpărătorul adjudecatar este evins în alt mod sau de către o persoană care nu este creditorul
vânzătorului? Fiind în afara ipotezei prevăzute de alin. (1) al art. 816, considerăm că se vor aplica dispoziţiile art. 766, 767 ş.a.
din codul civil care constituie dreptul comun în materie.
O a doua deosebire ar constitui-o posibilitatea de a se îndrepta cu acţiunea în despăgubiri şi împotriva creditorului vânzătorului
căruia i-a fost transmis bunul. Remarcăm, însă, că în acest caz este vizată evicţiunea totală (bunul i-a fost transmis creditorului
evingător). Care va fi soluţia în cazul unei evicţiuni parţiale, atunci când vânzătorul păstrează bunul, dar îi sunt diminuate
drepturile sau prerogativele în legătură cu acel bun? Va mai putea acţiona direct împotriva creditorului evingător pentru
despăgubiri sau va trebui să acţioneze vânzătorul, în conformitate cu art. 766, 767 C. civ.? Aceste întrebări ar fi putut fi evitate,
dacă propoziţia finală a alineatului unu ar fi fost tradusă corect din franceză. Art. 1766 C. civ. Québec „L'adjudicataire dont le
droit de propriété sur un bien acquis lors d'une vente aux enchères est atteint à la suite d'une saisie exercée par un créancier du
vendeur, peut recouvrer du vendeur le prix qu'il a payé, avec les intérêts et les frais; il peut aussi recouvrer des créanciers du
vendeur le prix qui leur a été remis (s.n.), avec intérêts, sous réserve de se faire opposer le bénéfice de discussion. Il peut
réclamer du créancier saisissant les dommages-intérêts qui résultent des irrégularités de la saisie ou de la vente”. Din analiza
textului original rezultă că adjudecatarul poate de asemenea recăpăta de la creditorii vânzătorului preţul care le-a fost remis. În
urma executării silite creditorii nu obţin bunul în materialitatea lui ci valoarea lui, tocmai asta fiind raţiunea pentru care bunul a
fost scos la vânzare prin licitaţie – obţinerea sumei de bani (preţul). Prin urmare, adjudecatarul se va putea îndrepta împotriva
creditorilor vânzătorului indiferent de faptul dacă evicţiunea a fost totală sau parţială, fiind suficient ca ea să aibă la bază o
executare silită. În legătură cu acelaşi text mai putem remarca faptul că legiuitorul moldav a omis să reglementeze ordinea în
care vor fi urmăriţi cei ţinuţi responsabili pentru evicţiune. Textul canadian oferă posibilitatea creditorilor vânzătorului să
invoce beneficiul de discuţie, atunci când ar fi urmăriţi înaintea sau simultan cu vânzătorul (care este responsabilul principal
pentru evicţiune), având o responsabilitate subsidiară. Am mai atins această problemă şi în alte rânduri (a se vedea contractul de
societate) şi considerăm că legiuitorul moldav a omis în mod deliberat eliminarea din codul civil a dispoziţiilor referitoare la
beneficiul de discuţie şi beneficiul de diviziune, iar atunci când le reglementează, totuşi, o face sub un alt nume sau, mai bine
spus, fără nici un nume. Soluţia aleasă nu este tocmai lăudabilă.
2. Dacă preţul primit de creditorii vânzătorului nu a putut acoperi prejudiciul suferit de adjudecatar şi acest prejudiciu este
cauzat de iregularităţile sechestrului sau ale vânzării la licitaţie, creditorul evingător va fi ţinut să repare întregul prejudiciu.
Legiuitorul întăreşte încrederea publică în astfel de vânzări (vânzările la licitaţie în urma executărilor silite) şi sancţionează
creditorii pentru iregularităţile comise în vederea constituirii garanţiilor.

S e c t i u n e a a 9-a
VÎNZAREA-CUMPĂRAREA ÎNTREPRINDERII
CA UN COMPLEX PATRIMONIAL

Articolul 817. Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii

(1) În baza contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul se obligă să dea în proprietate
cumpărătorului întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor
inalienabile.
(2) Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a
producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de individualizare
care-i aparţin în baza licenţei se transmit cumpărătorului daca în contract nu este prevăzut altfel.

(1) Vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex patrimonial se prezintă ca un institut nou în legislaţia civilă naţională.
Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii presupune faptul că vînzătorul întreprinderii se obligă să-o dea în proprietate
iar cumpărătorul – să achite preţul acesteia, privite ca un complex patrimonial unic.
Termenul „întreprindere” poate fi utilizat în două sensuri. Primul din ele, şi anume acel ce interesează în sensul art. 817 C.C. al
RM este întreprinderea - obiect al obligaţiilor civile. În cel de-al doilea sens întreprinderea se prezintă ca subiect al dreptului
civil sau al dreptului afacerilor. Definiţia întreprinderii în acest sens o putem găsi în Legea Republicii Moldova cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi Nr.845-XII din 03.01.92, Monitor nr.2 din 28.02.1994. Conform prevederilor art.3 al legii
nominalizate prin întreprindere se subînţelege forma organizatorico-juridică a activităţii de antreprenoriat, aceasta prezentînd în
sine un agent economic cu firmă (titulatură) proprie, infiinţată de antreprenor în modul stabilit de legislatie.
Întreprinderea, privită ca obiect al obligaţiilor civile, nu este definită de C.C. al RM, cu toate că anume în acest aspect se
prezintă în art. 817 C.C. al RM.
Conform prevederilor articolului comentat, întreprinderii - ca obiect al obligaţiilor civile în general şi ca obiect al vînzării-
cumpărării în special îi sunt caracteristice următoarele particularităţi:
- este un complex patrimonial unic ce include în sine: clădirile şi acareturile acestora, edificiile, terenul de pămînt
pe care acestea sunt amplasate, utilajele, inventarul, materia primă, producţia finală, cotele părţi în alte întreprinderi, datoriile
întreprinderii şi creanţele acesteia, precum şi drepturile la simbolica ce individualizează întreprinderea denumirea de firmă,
marca de producţie etc.) ş.a.;
- este un complex patrimonial, folosit în vederea înfăptuirii activităţii de antreprenoriat, ce, în conformitate cu art.
1 al Legii Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, se prezintă ca activitatea de fabricare a producţiei,
executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie
iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de
venituri;
- este un complex patrimonial dinamic în sensul că înfăptuirea tranzacţiilor cu întreprinderea – complex
patrimonial nu atrage după sine suspendarea sau întreruperea activităţii de antreprenoriat înfăptuite de fostul proprietar.
În baza contracului de vînzare-cumpărare a întreprinderii vînzătorul transmite în proprietatea cumpărătorului întreprinderea
privită ca un complex patrimonial. Drept excepţie fac parte drepturile şi obligaţiile inalienabile ale vînzătorului care nu pot fi
transmise cumpărătorului.
(2) Spre deosebire de alineatul 1 al articolului comentat care are caracter imperativ, alin. 2 se prezintă în formă dispozitivă, ceea
ce înseamnă că prevederile lui pot fi schimbate la dorinţa şi prin acordul părţilor.
În această ordine de idei, pe lîngă bunurile materiale, care formează întreprinderea ca un complex patrimonial unic şi care, în
mod obligatoriu, se transmit prin contractul de vînzare-cumpărare a acesteia, în baza contractului se poate efectua şi
transmiterea cumpărătorului a obiectelor proprietăţii intelectuale aparţinînd vînzătorului, cum ar fi, de exemplu, dreptul la
denumirea de firmă, la mărcile de producţie ş.a., precum şi dreptul de folosinţă asupra mijloacelor de individualizare a
întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor care-i aparţin vînzătorzlui în baza licenţei.
Transmiterea de către vînzător în proprietatea cumpărătorului a bunurilor ce formează obiectul proprietăţii intelectuale se
efectuează în cazul cînd contractul de cumpărare-vînzare a întreprinderii nu prevede altfel.

Articolul 818. Înregistrarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii

Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă

autentică şi se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat.

Datorită importanţei şi caracterului special al obiectului vînzării-cumpărării înreprinderii şi anume a faptului aprecierii acestuia
de către legislator ca un complex patrimonial unic, contractul de vînzare-cumpărare a înreprinderii, potrivit prevederilor
articolului comentat, se încheie în formă autentică şi se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat.
Condiţiile de formă ale contractului în cauză şi anume: forma autentică şi înregistrarea, se prezintă ca condiţii de valabilitate a
acestuia, deoarece potrivit al. 2 al art. 208 C.C. al R.M. în cazurile expres prevazute de lege forma este o conditie de valabilitate
a actului juridic. Mai mult ca atît, conform prevederilor art. 213 C.C. al R.M. al. 1. nerespectarea formei autentice atrage
nulitatea actului juridic.
Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii se consideră încheiat din momentul înregistrării acestuia la Camera
Înregistrării de Stat. Aşadar pentru această categorie de contracte este impusă nu numai autenticitatea formei, în sens de
înregistrare a trecerii dreptului de proprietate, ci şi înregistrarea de stat a contractului însuşi, în sens de instrumentum (vezi
comentariul la art. 214 C.C al R.M).
Articolul 819. Evaluarea patrimoniului întreprinderii

(1) Componenta întreprinderii şi valoarea ei se determină în baza actului (procesului-verbal) de inventariere întocmit în
conformitate cu regulile inventarierii.
(2) Pînă la semnarea contractului, părţile trebuie sa întocmească şi să examineze actul de inventariere, bilanţul contabil,
concluzia auditorului independent asupra componentei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor vînzatorului incluse în
componenta întreprinderii cu indicarea creditorilor, caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a
obligaţiilor.
(3) Bunurile din componenta întreprinderii, drepturile si obligaţiile consemnate în documentele indicate la alin. (1) şi (2)
urmează să fie transmise cumpărătorului dacă în contract sau la art. 817 nu este prevăzut altfel.

(1) Întreprinderea ca obiect al vînzării-cumpărării prezintă în sine un complex patrimonial unic compus dintr-un şir de
elemente structurale componente, care poate varia în dependenţă de voinţa părţilor contractante (vezi comentariul la al. 1 art.
817 C.C al R.M.). Reieşind din acest fapt, pentru încheierea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, legislatorul
impune evaluarea patrimoniului întreprinderii, procedură ce presupune întocmirea actului de inventariere, bilanţului contabil,
concluzia auditorului independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor vînzătorului, precum şi caracterul
acestora, incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea obligatorie a creditorilor acesteia, cuantumul şi termenele de
executare a obligaţiilor.
Focusarea atenţiei legislatorului pe evaluarea patrimoniului întreprinderii se datorează nu în ultimul rînd şi faptului, că obiectul
obligaţiei (întreprinderea – complex patrimonial unic) poate fi determinat în sensul alin. 2 al art. 206 C.C. al R.M. numai în
cazul, cînd patrimoniul întreprinderii este evaluat conform prevederilor articolului comentat. Aşadar, fără efectuarea prealabilă
a evaluării patrimoniului întreprinderii contractul de vînzare-cumpărare nu întruneşte condiţiile referitoare la obiect (în sensul
determinării acestuia) şi respectiv, nu se consideră încheiat.
(2) Prevederile alin. 2 al articolului comentat obligă părţile contractante să întocmească un şir de acte cum ar fi actul de
inventariere, bilanţul contabil şi altele (a se vedea în acest sens Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin ordinul
Ministerului Finanţelor nr. 30 din 05.03.2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35-38 din 29.03.2001, Legea
Contabilităţii, nr.426-XIII din 04.04.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 28 din 25.05.1995 ş.a.). Respectivele acte necesită
a fi întocmite pînă la semnarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii şi transmise cumpărătorului concomitent cu
predarea bunului. Obligaţia vînzătorului în acest sens se impune prin prevederile alin. 2 al art. 753 C.C. al R.M. potrivit cărora
vînzătorul este obligat să remită, concomitent cu predarea bunului, documentele referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă în
contractul de vînzare-cumparare nu este prevăzut altfel.
O modalitate specială de evaluare a patrimoniului întreprinderii, impusă de legislator, este prevăzută la alin. 2 al articolului
comentat. Este vorba despre evaluarea acestuia în baza concluziei unui auditor independent. Respectiva modalitate de evaluare
a patrimoniului întreprinderii – obiect al vînzării-cumpărării este impusă în vederea protejării drepturilor cumpărătorului, în
sensul că concluzia auditorului independent permite cumpărătorului să-şi creeze o închipuire certă în ceea ce priveşte preţul real
al întreprinderii şi-l protejează într-un sens sau altul împotriva încheierii contractului cu vicii de consimţămînt contractual (vezi
comentariul la art. art. 227, 228 C.C al R.M.), ceea ce sporeşte rata încheierii şi executării contractelor de acest fel.
Un alt avantaj al acestei modalităţi de evaluare a patrimoniului întreprinderii rezidă în faptul că statul, în baza concluziei
auditorului independent, verifică veridicitatea preţului întreprinderii, ceea ce la rîndul său preîntîmpină cazurile de apreciere
inadecvată a preţului intreprinderii, în sensul micşorării intenţionate a acestuia şi sporeşte veniturile la buget.
Nu în ultimul rînd, concluzia auditorului independent confirmă veridicitatea actelor necesare a fi întocmite conform
prevederilor aliniatului în cauză.
(3) Prevederile alin. 3 al articolului comentat instituie o normă dispozitivă în privinţa bunurilor, drepturilor sau obligaţiilor ce
fac parte din componenţa întreprinderii ca un complex patrimonial unic. De aici nu toate bunurile, precum şi drepturile sau
obligaţiile întreprinderii formează patrimoniul acesteia şi se transmit în mod obligator cumpărătorului, ci numai acelea, care au
fost stabilite prin acordul părţilor contractante.
Aşadar, prin prevederile alin. 3 al articolului comentat legislatorul, în mod dispozitiv, stabileşte transmiterea de către vînzător
cumpărătorului a tuturor bunurilor din componenţa întreprinderii, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute la alin. 1 şi 2,
dacă în contract sau la art. 817 C.C. al R.M. nu este prevăzut altfel. De aici, părţile contractante, prin acordul lor de voinţă şi la
alegerea lor, pot exclude unele elemente componente ce formează întreprinderea – obiect al vînzării-cumpărării, ca un complex
patrimonial.

Articolul 820. Drepturile creditorilor

(1) Creditorii vînzătorului trebuie sa fie informaţi, pînă la predarea întreprinderii către cumpărător, despre faptul că
întreprinderea a fost vîndută de una din părţi.
(2) Cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul, în limita activelor care i-au fost transmise, pentru datoriile
vînzătorului efectuate pînă la vînzarea întreprinderii.
(3) Răspunderea cumpărătorului prevăzuta la alin. (2) nu poate fi exclusă sau limitată prin înţelegere cu vînzătorul.
(1) Fiind subiect al activităţii de antreprenoriat, întreprinderea se prezumează ca avînd obligaţii faţă de creditorii – parteneri de
afaceri. Creanţele acestora formează pasivele întreprinderii, care constituie parte componentă a acesteia ca complex patrimonial
unic conform prevederilor alin. 2 al art. 819 C.C. al RM. În această ordine de idei, prin alin. 1 al articolului comentat,
legislatorul garantează creanţele creditorilor, obligînd părţile contractante în vederea informării acestora despre faptul, că
întreprinderea se vinde.
Legislatorul nu stabileşte strict cui îi aparţine obligaţia de informare a creditorilor întreprinderii. Reieşind fin aceasta, decizia cu
privire la informarea creditorilor este primită prin acordul părţilor contractante, sarcina informării, şi respectiv obligat în această
privinţă fiind, după caz, cumpărătorul sau vînzătorul.
Este de menţionat faptul, că părţile contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii sînt obligate, să informeze creditorii
despre vînzarea acesteia pînă la predarea întreprinderii către cumpărător. Cu alte cuvinte, părţile contractante sînt libere de
această obligaţie dacă informează creditorii întreprinderii despre vînzarea acesteia în mod cuvenit pînă la momentul semnării
de către vînzător şi cumpărător a actului de predare (vezi alin. 3 art. 821 C.C. al R.M.).
Prin contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul transmite cumpărătorului şi datoriile debitoriale ale acesteia,
dacă prin acordul părţilor nu se stabileşte contrariul. Ţinem să menţionăm însă faptul, că conform prevederilor art. 568 C.C. al
R.M., acordul de preluare a datoriei, stabilit între terţ şi debitor produce efecte juridice doar cu acceptarea acestuia din partea
creditorului. Mai mult ca atît, creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea
drepturilor sale (vezi art. 598 C.C. al R.M.).
În această ordine de idei, în cazul în care creditorul nu manifestă acordul în vederea preluării datoriei de către cumpărător, el,
creditorul, este în drept să ceară executarea obligaţiei în termen (vezi art. 575 C.C. al R.M.), executarea obligaţiei înainte de
termen (vezi art. 576 C.C. al R.M.) din partea vînzătorului debitor sau recunoaşterea nulităţii parţiale sau totale a contractului de
vînzare-cumpărare a întreprinderii (vezi art. 220 C.C. al R.M.).
(2) În multe cazuri cumpărătorul întreprinderii singur se prezintă în calitate de debitor în relaţiile cu terţii şi în dependenţă de
termeni sau împrejurări nu poate satisface creanţele creditorilor către vînzătorul întreprinderii apărute în legătură cu
desfăşurarea activităţii acesteia şi care constituie parte integrantă a complexului patrimonial. Alin. 2 al articolului comentat
propune mecanismul soluţionării acestei probleme, în sens că, în primul rînd, cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul
pentru datoriile întreprinderii existente pînă la vînzarea acesteia (vezi art. art. 530 – 533 C.C. al R.M.).
În cel de-al doilea rînd alin. 2 al articolului comentat prevede răspunderea solidară a cumpărătorului faţă de creditorii
întreprinderii doar în limita activelor care i-au fost transmise prin contractul de vînzare-cumpărare.
(3) Prin alin. 3 al articolului comentat legislatorul stabileşte răspunderea obligatorie a cumpărătorului întreprinderii prevăzută la
alin. 2 al aceluiaşi articol. Depinzînd de limita activelor, care i-au fost transmise prin contractul de vînzare-cumpărare, volumul
răspunderii cumpărătorului rămîne cert şi prestabilit, în sens că răspunderea cumpărătorului faţă de creditorii întreprinderii nu
poate fi exclusă sau limitată printr-un acord cu vînzătorul.

Articolul 821. Predarea întreprinderii

(1) Predarea întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului de predare, în care se indică datele despre
bunurile predate, faptul că sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii.
(2) Cheltuielile de pregătire a întreprinderii pentru predare, inclusiv de întocmire a actului de predare, le suportă
vînzătorul dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) Se consideră că întreprinderea este predată către cumpărător în momentul semnării actului de predare de către
ambele părţi. Din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător.

(1) Predarea întreprinderii prezintă în sine una din cele trei componente principale, ce ţin de executarea contractului de vînzare-
cumpărare a întreprinderii, celelalte două constînd în informarea creditorilor despre faptul, că creanţele acestora formează
patrimoniul întreprinderii propuse spre vînzare şi, respectiv, în primirea de către cumpărător a întreprinderii şi achitarea preţului
actesteia.
Alin. 1. al articolului comentat stabileşte ordinea predării întreprinderii către cumpărător, actul ce însoţeşte şi oformează
operaţiunea de predare, precum şi cerinţele înaintate faţă de un atare act.
Necesitatea stabilirii unei ordini de predarea anumite se datorează faptului, că întreprinderea – obiect al vnzării-cumpărării
prezintă în sine un patrimoniu distinct şi complex, determinarea faptului predării căruia poate fi realizat doar cu condiţia
respectării stricte a unei ordini de predare prestabilite.
Aşadar, ordinea predării întreprinderii către cumpărător presupune existenţa unui act de predare, în care, în mod obligatoriu, se
indică datele despre bunurile predate, ce formează patrimoniul întreprinderii, dovada înştiinţării creditorilor despre vînzarea
întreprinderii şi, după caz, viciile acesteia.
(2) Măsurile de pregătire a întreprinderii pentru a fi predată, ce includ atît întocmirea, cît şi perfectarea actului de predare sînt
puse în seama vînzătorului, dacă în contractul de vînzare-cumpărare nu se stabileşte altfel. Aceasta înseamnă, că toate
cheltuielile, ce ţin de organizarea şi efectuarea măsurilor în vederea pregătirii întreprinderii pentru predare le suportă vînzătorul,
dacă în contract nu se prevede altfel.
Aşadar, alin. 2. al articolului comentat este în esenţă o normă dispozitivă, ce permite părţilor contractante de a repartiza
cheltuielile menţionate, apărute în legătură cu pregătirea întreprinderii pentru predare, pe bunul lor plac.
(3) Alin. 3. al articolului comentat stabileşte momentul predării întreprinderii către cumpărător. Stabilirea acestuia are o
importanţă principială deoarece, anume din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la
cumpărător.
Momentul predării întreprinderii către cumpărător se consideră ziua semnării de către ambele părţi a actului de predare. Anume
din acel moment riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător.
Reieşind din faptul, că contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii se consideră încheiat din momentul înregistrării de stat a
acesteia (vezi art. 818 C.C. al R.M.), predarea întreprinderi către cumpărător, perfectată în baza actului de predare se consideră
efectuată dacă sunt respectate condiţiile de fond ale acestuia (vezi alin. 1 al art. 821 C.C. al R.M.), şi numai după înregistrarea
contractului de vînzsare-cumpărare a întreprinderii.

Articolul 822. Trecerea dreptului de proprietate

(1) Dacă în contract nu este prevăzut altfel, dreptul de proprietate asupra întreprinderii trece la cumpărător la data
predării întreprinderii, urmînd să fie înregistrat imediat.
(2) În cazul vînzării întreprinderii sub rezerva proprietarii, cumpărătorul are dreptul, pînă la dobîndirea dreptului de
proprietate, să dispună de bunurile şi de drepturile nepatrimoniale incluse în componenţa întreprinderii predate în
măsura în care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată.

(1) Conform prevederilor alin. 1 al articolului comentat dreptul de proprietate asupra întreprinderii – obiect al vînzării-
cumpărării trece de la vînzător la cumpărător la data predării acesteia.
În baza alin. 3 al art. 821 C.C. al RM întreprinderea se consideră predată către cumpărător în momentul semnării actului de
predare de către ambele părţi şi din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător.
Aşadar, dreptul de proprietate asupra întreprinderii trece la cumpărător la data semnării de către ambele părţi a actului de
predare.
Legislatorul impune cerinţa înregistrării de stat imediate a trecerii dreptului de proprietate, ceea ce determină caracterul
independent al actului de înregistrare a trecerii dreptului de proprietate faţă de înregistrarea contractului de vînzare-cumpărare
prevăzută la art. 818 C.C. al RM.
Vorbind la general, procesul de transformare a cumpărătorului întreprinderii în proprietarul acesteia îl putem diviza în trei etape
şi anume:
- înregistrarea de stat a contractului de vînzare-cumpărare;
- predarea-primirea întreprinderii;
- înregistrarea de stat a dreptului de proprietate.
Este de menţionat faptul că articolul comentat este o normă avînd caracter dispozitiv. În această ordine de idei părţile
contractante pot stabili, prin acordul lor, alt moment de trecere a dreptului de proprietate decît cel, prevăzut în articolul
respectiv.
(2) Conform prevederilor alin. 2 al articolului comentat în cazul cînd contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii este
încheiat sub rezerva dreptului de proprietate asupra acesteia vînzătorul, pînă la momentul trecerii dreptului de proprietate asupra
sa, este în drept să dispună de bunurile şi drepturile nepatrimoniale ce formează întreprinderea ca complex patrimonial unic.
Dreptul de dispoziţie (vezi comentariu la alin. 1 al art. 821 C.C. al R.M.) asupra întreprinderii este limitat de către legislator în
sensul că poate fi exercitat de către cumpărător doar în măsura, în care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată
întreprinderea.

Capitolul II
SCHIMBUL

Articolul 823. Contractul de schimb

Partile contractului de schimb au obligatia de a transmite reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun.
Fiecare parte a contractului de schimb este considerata vinzator al bunului pe care il instraineaza si cumparator al
bunului pe care il primeste in schimb.

1. Schimbul reprezintă un contract juridico-civil, prin care părţile se obligă să transmită reciproc din proprietatea uneea în
proprietatea alteea anumite bunuri. În prezentul cod legislatorul a scos în relief norme noi, menite să reglementeze unele
raporturi ce nu s-au aflat pînă acum în aria sa de reglementare. Construcţia juridică a schimbului, expusă în al.1 Art.823 Cod
civil permite să evidenţiem particularităţile juridice, caracteristice acestui tip de contract, care dau posibilitatea să delimităm
schimbul de alte obligaţii contractuale, inclusiv şi de cel mai apropiat după natura sa contract, ca vînzarea-cumpărarea.
Caracterul translativ de proprietate reprezintă criteriul determinativ al schimbului ca tip aparte de contract. Spre deosebire de
alte contracte cu caracter oneros prin intermediul cărora bunurile se transmit în proprietate, contractul de schimb se
caracterizează prin caracterul specific al contraprestaţiei, care se exprimă prin darea respectivă a unui bun pentru altul, ceea ce
înseamnă că contraprestaţia îmbracă forma unui alt bun. În temeiul schimbului, în principiu, se exclude returnarea unui bun
analogic, precum şi achitarea costului în bani. Un alt moment semnicativ, care, deşi nu este expres oglindit în prezentul cod, dar
reiese din natura obligaţiei de schimb, reprezintă momentul trecerii dreptului de proprietate asupra bunurilor schimbate.
Legislatorul n-a stabilit o normă specială, referitoare la momentul trecerii dreptului de proprietate în contractul de schimb, dar
normele generale ale Codului civil ce reglementează acest mecanism (Art.321), precum şi normele corespondente ale vînzarii-
cumpărarii (Art.760) nu pot reflecta adecvat aceasta particularitate a schimbului. Esenţa juridică a acestei particularitaţi poate fi
expusă în următoarea formulă, în baza contractului de schimb dreptul de proprietate asupra bunurilor primite trece la fiecare
dintre părţi simultan, după ce obligaţiile de transmitere a bunurilor au fost onorate de către ambele părţi.
Reieşind din caracterul consensual al contractului, momentul încheierii lui nu poate fi legat de transmiterea de facto a
bunurilor, deoarece schimbul de facto a bunurilor reprezintă executarea unui contract de schimb deja încheiat şi intrat în
vigoare.

Articolul 824. Regulile aplicabile schimbului

Asupra contractului de schimb se aplica in modul corespunzator regulile contractului de vinzare-cumparare.

1. Analiza normelor referitoare la vînzare-cumpărare, ce nu contravin esenţei schimbului, precum şi a întregului capitol în acest
domeniu, putem face concluzia, că la baza delimitării acestor contracte stau anumite criterii de sistem. Vînzarea-cumpărarea se
bazează pe criteriul obiectului concret (transmiterea cu titlu oneros a bunului în proprietate), iar schimbul ţine de corelaţia
(interacţiunea) a două obiecte reconvenţionale. Schimbul este caracterizat de aceleaşi caractere de gen ca şi vânzarea-
cumpărarea, se deosebesc numai prin caracterul contraprestaţiei. Prezenţa sau lipsa unora dintre caractere are o importanţă
pentru procesul de formare a legii, deoarece permite aplicarea faţă de contract, în cazul nostru faţă de contractul de schimb, a
normelor, condiţionate de acest caracter, în măsura în care ele nu vin în contradicţie caracterului special (forma de marfă a
contraprestaţiei).
Contractul de schimb poartă un caracter universal şi poate fi aplicat pentru reglementarea raporturilor cu participarea oricăror
persoane, recunoscute în calitate de subiecţi ai dreptului civil. În baza Art.192 a prezentului cod Republica Moldova ca stat,
participă la raporturile reglementate de legislatia civila pe principiul egalitatii participantilor la aceste raporturi. Legea nu
stabileşte cerinţe speciale faţă de calitatea juridică a subiecţilor schimbului, însă urmează să ţinem cont de faptul că transmiterea
reciprocă în proprietate a bunurilor, reprezintă o modalitate de dispunere a bunurilor, deaceea atît vînzătorul cît şi cumpărătorul,
urmează să fie proprietarii bunurilor schimbate, sau titulari ai altor drepturi, care includ în sine împuternicirea de a dispune de
ele. În cazurile prevăzute de lege sau contract, împuterniciri de dispoziţie asupra bunurilor pot fi delegate persoanelor, ce nu sînt
titulari ai dreptului de proprietate şi anume într-u executarea de administrare fiduciară (Art.1053), comision (Art.1061),
comisionarul profesionist (Art.1212).
Determinînd categoriile de bunuri care pot servi în calitate de obiecte ale contractului de schimb, legiuitorul face referinţă la
normele corespunzătoare ale codului civil referitoare la vînzare-cumpărare, deoarece normele ce perfectează schimbul nu
stabilesc reguli deosebite în acest sens, limitînduse la noţiunea de bun (Art.285). Drepturile patrimoniale, privite în mod separat,
nu pot aparţine nici unui subiect cu drept de proprietate, nu se atribuie la categoria de bunuri, formează obiecte aparte ale
drepturilor civile, şi respectiv, nu pot fi atribuite în calitate de obiecte ale contractului de schimb.
Conform contractului de schimb este exclusă restituirea bunurilor analogice celor transmise, precum şi achitarea preţului.
Contractul de schimb poate fi încheiat în privinţa bunurilor viitoare, adică în privinţa bunurilor care nu le deţin părţile la
momentul încheierii contractului, dar le vor dobîndi sau le vor produce ăn viitor.
Deseori, în circuitul civil se pune semnul egalităţii între contractul de schimb şi operaţiunea de barter. Însă practica judiciară
internaţională nu recunoaşte o astfel de echivalenţă juridică între aceste doua categorii, deoarece, în contractele de barter este
evidentă obligaţia unei părţi de a livra mărfurile în contul achitării celor recepţionate (ca o formă deosebită de efectuare a
achitărilor pentru mărfurile livrate). Obiectul contractului de barter nu totdeauna coincide cu obiectul contractului de schimb,
deaceea normele referitoare la schimb, urmează a fi aplicate faţă de barter nu direct, dar prin analogia legii.

Articolul 825. Compensarea diferentei de valoare

1.In cazul in care bunurile schimbate nu au aceeasi valoare, diferenta de valoare poate fi compensata printr-o
suma de bani, numita sulta, daca aceasta este prevazuta de contract.
2. Sulta nu poate depasi valoarea bunului.

1. Al.1 a prezentului articol stabileşte principiul echivalenţei economice ale bunurilor ce se schimbă, fapt ce corespunde esenţei
juridice a raportului de schimb. Această menţiune legală reduce apariţia posibilelor litigii dintre părţi referitoare la preţul
bunurilor contractate. Însă regula generală menţionată este urmată de o excepţie, conform căreia diferenţa de valoare a
bunurilor poate fi compensată în formă banească. Părţile urmează expres în contract să stabilească un astfel de drept.
2. Mărimea sultei achitate la fel trebuie să reiasă din contract, dar nu să fie rezultatul ulterioarelor evaluări ale bunurilor. În
cazul în care sulta depăşeşte valoarea bunului contractul de schimb poate fi calificat ca vînzare-cumpărare, deoarece se
depăşeşte esenţa schimbului şi persistă achitarea preponderentă în bani. Sulta urmează a fi achitată nemijlocit, pînă la
transmiterea (de către partea ce este obligată de a o achita) a bunului său contragentului, sau imediat după executarea obligaţiei
sale de transmitere a bunului. În orice caz, achitarea sultei trebuie să fie efectuată pînă la momentul trecerii dreptului de
proprietate ale părţilor asupra bunurilor schimbate. În acest aspect, contractul poate prevedea şi alte modalităţi de achitare a
sultei.

Articolul 826. Dreptul de a refuza predarea bunului

Partea care poate demonstra ca cealalta parte nu este proprietar al bunului are dreptul, chiar si dupa ce a
primit bunul, sa refuze executarea prestatiei la care s-a obligat. In acest caz, partea poate fi obligata sa restituie
doar ceea ce a primit in baza contractului.

1. Acest articol conţine o normă absolut nouă în cadrul reglementării schimbului. Esenţa prevederii legale constă în declararea
de către legiuitor a dreptului de refuz unilateral în executarea obligaţiei, pe motiv că o parte este neproprietară a bunului
transmis. Pentru realizarea acestui drept, legea impune prezenţa a două condiţii, a) dreptul respectiv poate fi realizat după
momentul încheierii contractului, b) probarea cu certitudine a faptului că contragentul nu este proprietarul bunului transmis.
Refuzul de predarea a bunului prezintă un temei pentru rezilierea contractului, şi nicidecum, o măsură operativă de protejare a
drepturilor contractuale. În calitate de consecinţă a unui astfel de temei de reziliere a contractului, legea prevede numai obligaţia
de restituire a obiectului contractului, fără achitarea unor daune-interese.

Capitolul III
DONATIA

Articolul 827. Contractul de donatie

(1) Prin contract de donatie, o parte (donator) se obliga sa mareasca din contul patrimoniului sau, cu titlu
gratuit, patrimonial celeilalte parti (donatar).
(2) Contractul de donatie prin care donatorul se obliga sa transmita in viitor intreg patrimoniul actual sau o
fractiune din el fara a specifica bunurile care urmeaza sa fie predate este nul.
(3) Contractul de donatie care stipuleaza obligatia donatarului de a achita datorii sau sarcini care nu exista la
momentul incheierii contractului este nul daca natura si intinderea datoriilor sau sarcinilor nu sint stipulate in
contract.
(4) Contractul care prevede predarea bunului dupa decesul donatorului este nul.

I. Norma comentată este chemată să definească noţiunea unui contract civil tradiţional – contractul de donaţie. În baza acestui
contract, donatorul îşi reduce cu titlu gratuit patrimoniul său în favoarea celeilalte părţi a contractului – donatarului. Contractul
de donaţie este marcat de următoarele trăsături caracteristice:
a) Donaţia este îndreptată spre majorarea patrimoniului donatarului;
b) Majorarea patrimoniului donatarului se produce din contul patrimoniului donatorului gratuit;
c) Majorarea patrimoniului donatarului se face cu intenţia donatorului de a gratifica (animus donandi).
Contractul de donaţie are un efect translativ de drepturi şi este irevocabil. În rezultatul încheierii contractului de donaţie, dreptul
care reprezintă obiectul contractului trece din patrimoniul donatorului în cel al donatarului, iar desfacerea contractului, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege este posibil doar prin acordul comun al părţilor.
Pornind de la noţiunea patrimoniului (Art. 284), prin contractul de donaţie pot fi transmise atît drepturi reale cît şi de creanţă. Se
va considera donaţie transmiterea unui bun în proprietate, transmiterea altui drept real, exonerarea donatarului de executarea
unei obligaţii patrimoniale faţă de donator (iertarea datoriei), transmiterea unei creanţe, stingerea unei datorii ale donatarului
faţă de un terţ, precum şi alte cazuri în care, patrimoniul donatarului se măreşte din contul patrimoniului donatorului cu intenţie
de a gratifica din partea ultimului. Deşi nu este prevăzut expres, obiect al contractului de donaţie pot fi atît bunurile
prezente, cît şi viitoare.
În principiu, contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit. Sporind patrimoniul donatarului, donatorul nu urmăreşte
obţinerea unor foloase patrimoniale. Dacă în rezultatul unui contract de donaţie donatorul obţine o contraprestaţie, donaţia se va
considera simulată şi respectiv, lovită de nulitate absolută în condiţiile Art. 221. Nu se va considera că donatorul obţine o
contraprestaţie atunci cînd dreptul transmis este afectat de unele limitări (ex. dreptul de abitaţie a donatorului în casa donată,
servitutea de trecere pe terenul donat, etc). Contractul de donaţie condiţionată (Art.834), în limita sarcinii impuse în favoarea
donatarului sau a unui terţ are un caracter oneros.
În cadrul contractelor gtratuite donaţia reprezintă o liberalitate, or, spre deosebire de contractele dezinteresate, în rezultatul
donaţiei donatorul îşi reduce patrimoniul său.
Deşi noţiunea contractului de donaţie indică asupra caracterului lui consensual, acesta poate fi atît real, cît şi consensual.
Contractul de donaţie este consensual de fiecare dată cînd conţine promisiunea de a dona în viitor (Art.830). În toate celelalte
cazuri, contractul de donaţie are un caracter real, or se consideră încheiat din momentul transmiterii bunului (Art. 828).
 În principiu, contractul de donaţie este unilateral obligaţional, or dă naştere la obligaţii doar în sarcina
uneia din părţi. Astfel, în cazul contractelor reale, donatarul are o obligaţie legală de recunoştinţă. În cazurile cînd contractul
conţine promisiunea de a dona în viitor, donatorul este obligat de a îndeplini acţiunile care reprezintă obiectul contractului.
În limita sarcinii impuse, Contractul de donaţie condiţionată are un caracter sinalagmatic(vezi com. Art.834).
În calitate de părţi la contractul de donaţie, adică de donator şi donatar, pot figura atît persoanele fizice, căt şi juridice, inclusiv
statul şi unităţile lui administrativ-teritoriale, prin intermediul organelor acestora (Art.58). Capacitatea anumitor persoane de a
primi sau efectua donaţii poate fi limitată prin lege (vezi com. Art.832).
II. Conform prevederilor Art. 674, poate fi transmis integral sau în parte doar acel patrimoniu al
transmiţătorului, care există la momentul încheierii contractului. Din considerentul că patrimoniul viitor nu este transmisibil,
alin.2 al articolului comentat prescrie specificarea expresă a bunurilor care urmează să fie predate în viitor, în baza unui
contract de donaţie a întregului patrimoniu a donatorului sau a unei fracţiuni din acest patrimoniu. Nerespectarea acestei
prevederi atrage nulitatea absolută a contractului de donaţie.
III. Norma ce se conţine în alin. 3 al articolului comentat se referă în exclusivitate la contractele de donaţie
condiţionată, reglementate de Art. 834, în care condiţia impusă este achitarea datoriilor şi/sau realizarea anumitor sarcini.
Pentru a fi valabil, contractul de donaţie condiţionată de achitarea datoriilor sau executarea sarcinilor care nu există la
momentul încheierii lui trebuie să conţină referiri la natura datoriilor sau sarcinilor viitoare, precum şi la întinderea (mărimea)
acestora. Prevederile respective sunt dictate, pe de o parte de faptul că în rezultatul donaţiei, patrimoniul donatarului urmează să
se majoreze din contul patrimoniului donatorului, iar pe de altă parte, în cazul donaţiei condiţionate, se consideră donaţie doar
partea de patrimoniu care excedează cheltuielile necesare executării condiţiei. În cazul în care natura şi întinderea datoriilor sau
sarcinilor impuse donatarului nu vor fi cunoscute, nu se poate cunoaşte întinderea obligaţiei donatarului legate de executarea
sarcinii (achitarea datoriilor), ceea ce atribuie contractului de donaţie un caracter aleatoriu impropriu. Astfel, ar riscul obţinerii
unui efect invers decît cel care trebuie să-l producă un contract de donaţie – majorarea patrimoniului donatorului din contul
patrimoniului donatarului, ceea ce ar reprezenta o viciere a consimţămîntul donatarului, care nu ar accepta un dar generator fe
obligaţii care depăşesc valoarea donaţieie. Nespecificarea naturii şi întinderii sarcinilor şi datoriilor viitoare, impuse
donatarului, duce la nulitatea absolută a contractului de donaţie.
Norma comentată se referă doar la datoriile şi sarcinile care nu există la momentul încheierii contractului de donaţie. În cazul în
care contractul de donaţie este condiţionat de achitarea datoriilor şi sarcinilor existente la momentul încheierii contractului, ne-
specificare în contract a naturii şi întinderii acestora în contract nu va afecta valabilitatea contractului.
IV. Contractul de donaţie este un act juridic care se încheie inter vivos şi produce efecte doar între părţile lui, în timpul vieţii
acestora. Dispunerea de patrimoniu mortis cauza este posibilă doar prin intermediul testamentului. Pentru a exclude
posibilitatea de a evita aplicarea normelor dreptului succesoral şi de a scoate (exclude) anumite bunuri din patrimoniul
succesoral, legea interzice sub sancţiunea nulităţii absolute încheierea contractelor de donaţie care stipulează predarea bunului
după moartea donatorului. Dacă un astfel de contract va fi încheiat, el nu va produce efecte, iar obiectul lui, va fi inclus în
patrimoniul succesoral potrivit regulilor institituite de Art.1444.

Articolul 828. Incheierea contractului de donatie

(1) Contractul de donatie se considera incheiat in momentul transmiterii bunului.

(2) In cazul in care un bun mobil este transmis fara acordul celeilalte parti, transmitatorul poate stabili
acesteia un termen rezonabil in interiorul caruia trebuie sa declare ca accepta sau ca refuza sa accepte donatia.
La expirarea termenului, contractul se considera incheiat daca cealalta parte nu a refuzat sa accepte donatia. In caz
de refuz, transmitatorul are dreptul sa ceara restituirea bunului in conformitate cu regulile privind imbogatirea fara
justa cauza.

Alin.1 stabileşte regula generală cu privire la momentul încheierii contractului de donaţie. Potrivit acestei norme, contractul de
donaţie se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului. Norma comentată nu indică momentul în care bunul se
consideră transmis. Deoarece potrivit Art. 284 prin bunuri se înţelege atît lucrurile cît şi drepturile patrimoniale, la
determinarea momentului transmiterii bunului vom aplica prevederile Art.322.
Norma ce se conţine în alin.1 urmează a fi interpretată restrictiv, or nu fiecare predare a bunului are drept efect încheierea
contractului de donaţie. Donaţia este un contract şi nu un act juridic unilateral şi din acest considerent predarea bunului în
condiţiile Art. 322 va avea drept efect încheierea contractului de donaţie doar dacă este însoţită de acordul părţilor , exprimat
în condiţiile Art. 679.
Acordul de voinţă a părţilor de a încheia un contract de donaţie, care nu este însoţit de transmiterea bunului, nu produce efecte
juridice. Aceasta regulă nu este valabilă în privinţa contractelor care conţin promisiune de a dona în viitor (inclusiv obligaţia de
susţinere materială în fomă de plăţi periodice), care se consideră încheiate în momentul ajungerii părţilor la un acord referitor la
clauzele esenţiale ale contractului (vezi com. Art.830).
Persoana care are intenţia de a încheia un contract de donaţie poate transmite bunul mobil şi fără a avea acordul celeilalte
persoane de a accepta donaţia. În acest caz, potrivit alin.2 al normei comentate, transmiţătorul poate stabili un termen rezonabil,
în interiorul cărui cealaltă parte să facă o declaraţie, prin care să accepte sau să refuze să accepte donaţia. Termenul fixat de
transmiţător urmează a fi suficient de lung, pentru ca potenţialul donatar să poată face declaraţia şi ca aceasta să ajungă la
transmiţător. Tăcerea este calificată ca manifestarea de voinţă de a încheia contractul, astfel încît, nerecepţionarea refuzului
expres de către transmiţător în cadrul termenului stabilit este echivalată cu acceptarea donaţiei.
Norma comentată poartă un caracter dispozitiv, or lasă la discreţia transmiţătorului posibilitatea stabilirii termenului pentru
acceptarea donaţiei. În situaţiile cînd bunul mobil este transmis cu intenţia de a gratifica, fără acordul celeilalte părţi şi fără
fixarea unui termen pentru acceptare, contractul de donaţie se va considera încheiat, dacă refuzul expres de acceptare a donaţiei
nu va fi recepţionat de transmiţător în cel mai scurt timp posibil, pornind de la circumstanţele concrete.
Refuzul de a accepta donaţia oferă dreptul transmiţătorului de a cere restituirea bunului transmis. În acest
caz, cererea lui urmează a fi întemeiată pe normele care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză (Art.1389 – 1397), or are
loc o reducere a patrimoniului transmiţătorului şi respectiv o îmbogăţire a acceptantului fără temei juridic.

Articolul 829. Forma contractului de donatie

Daca obiect al donatiei este un bun pentru a carui vinzare (instrainare) este prevazuta o anumita forma a
contractului, aceeasi forma este ceruta si pentru donatie.

Norma comentată stabileşte exigenţele faţă de forma contractului de donaţie. În cazurile cînd pentru vînzarea (înstrăinarea)
bunului care reprezintă obiectul contractului de donaţie legea cere respectarea anumitei forme, aceeaşi formă va fi obligatorie şi
pentru contractul de donaţie. Această normă se referă doar la forma contractelor reale de donaţie, or, contractele consensuale
(promisiunea de a dona în viitor) urmează a fi încheiate în formă autentică de fiecare dată (Art. 830).
La moment, legea prevede forma autentică doar pentru vînzarea (înstrăinarea) întreprinderii ca un complex patrimonial şi
pentru înstrăinarea terenurilor. Respectiv, contractul de donaţie a întreprinderii ca un complex patrimonial urmează a fi încheiat
în formă autentică şi înregistrat la Camera Înregistrării de Stat (Art. 818), iar potrivit Legii privind preţul normativ şi modul de
vînzare-cumpărare a pămîntului nr/1997, contractele de donaţie a terenurilor se va încheia în formă autentică sub sancţiunea
nulităţii. În celelalte cazuri, contractul de donaţie urmează a fi încheiat potrivit cerinţelor legale generale referitor la forma
actului juridic (Art.208-213).
În cazurile cînd obiect al contractului de donaţie este un bun imobil, contractul respectiv urmează a fi înregistrat în condiţiile
Art. 214 şi Art.321.
Nerespectarea formei cerute de lege pentru încheierea contractului de donaţie va produce efectele specificate în Art.211, 213 şi
Art.830.

Articolul 830. Promisiunea de donatie

(1) Pentru a produce efecte, contractul care contine promisiunea de a transmite in viitor un bun trebuie incheiat in
forma autentica. Nerespectarea formei nu afecteaza valabilitatea donatiei daca promisiunea este indeplinita, cu
exceptia contractelor care au ca obiect bunuri pentru a caror instrainare se cere forma autentica.
(2) Donatorul este indreptatit sa refuze indeplinirea promisiunii de a transmite un bun daca ii este imposibil, tinind
cont de celelalte obligatii ale sale, sa indeplineasca promisiunea fara ca prin aceasta sa-si pericliteze propria
intretinere corespunzatoare sau executarea obligatiilor sale legale de intretinere a unor alte persoane. Donatarul nu
poate cere despagubiri.

I. Alin. 1 al normei comentate determină particularităţile încheirii contractului donaţie, care conţine promisiunea de a dona,
prin transmiterea unui bun în viitor. Promisiunea de a dona nu este un act unilateral, or din moment ce aceasta se conţine în
contractul de donaţie, reprezintă nu altceva decît obligaţia donatorului de a dona în viitor. Spre deosebire de contractele reale
de donaţie, contractul care conţine promisiune de a dona în viitor se consideră încheiate din momentul cînd părţile au convenit
asupra condiţiilor esenţiale şi incubă obligaţia donatorului de a preda bunul. Deşi legea nu indică expres, în rezultatul
interpretării sistemice a normelor care reglementează donaţia, condiţii esenţiale ale contractului de donaţie sunt obiectul lui şi
exprimarea intenţiei de a gratifica (de a mări patrimoniul donatarului gratuit, din contul patrimoniului donatorului).
Pornind de la noţiunea contractului de donaţie (Art. 827), contractul consensual de donaţie rămîne a fi unilateral din punct de
vedere a obligaţiilor, or naşte obligaţii doar pentru donator. Pînă la transmiterea faptică a obiectului contractului (executarea
obligaţiei de a dona), donatarul este în drept să renunţe la donaţie., iar donatarul nu poate fi obligat să accepte donaţia.
Contractul de donaţie care conţine promisiunea de a dona urmează a fi încheiat în formă autentică. Condiţia de formă însă,
pornind de la prevederile alin.2, Art.208 nu este cerută pentru valabilitatea contractului. Prin derogare de la alin.1, Art.213,
contractul de donaţie care conţine promisiunea de a transmite un bun în viitor, care nu a fost autentificat notarial, va fi lovit de
nulitatea absolută doar în cazurile cînd:
a) donatorul nu a respectat promisiunea de a dona;
b) indiferent de îndeplinirea promisiunii de a dona, obiect al contractului de donaţie sunt bunuri, pentru a
căror înstrăinare se cere forma autentică,.
II. Alin.2 al normei comentate prevede expres şi exhaustiv cazurile cînd donatorul este justificat să nu execute obligaţia
asumată prin contractul de donaţie care conţine promisiunea de a dona, fără survenirea consecinţelor negative pentru
neexecutarea obligaţiilor. Instituind această normă, legiuitorul subliniază statutul juridic specific al donatorului, care,
executîndu-şi obligaţia, majorează patrimoniul donatarului din contul patrimoniului său fără a primi ceva în schimb.
Astfel, donatorul este îndreptăţit să refuze executarea contractului de donaţie, fără a fi obligat la plata despăgubirilor, în cazurile
cînd îndeplinirea promisiunii, ţînînd cont de celelalte obligaţii ale sale va pune în pericol propria întreţinere corespunzătoare a
donatorului sau/şi cînd aceasta ar periclita executarea obligaţiilor legale ale donatorului de întreţinere a altor persoane. Evident
că obligaţiile donatorului care fac imposibilă respectarea promisiunii de a dona fără a periclita propria întreţinere
corespunzătoare sau întreţinerea altor persoane să nu existe la momentul încheierii contractului de donaţie ci să fie contractate
(să se nască) după încheierea lui. Aceste obligaţii trebuie să înrăutăţească starea patrimonială a donatorului în aşa măsură, încît
executarea contractului de donaţie să creieze pericolul survenirii consecinţelor indicate în alin.2. Înrăutăţirea stării patrimoniale
poate avea loc în rezultatul reducerii veniturilor, creşterii costului vieţii, înrăutăţirea stării sănătăţii, falimentul întreprinzătorului
individual, modificarea statutului stării civile (căsătorie, divorţ), naşterea obligaţiei de repararea a prejudiciului cauzat, a
obligaţiei de plată a pensiei alimentare, altor obligaţii de întreţinere, etc. Legea nu condiţionează posibilitatea refuzului
donatorului de a executa contractul de comportamentul donatorului, astfel încît, survenirea împrejurărilor care oferă dreptul
donatorului de a renunţa la contract pot fi legate şi de comportamentul vinovat al lui.
Determinînd dacă executarea contractului de donaţie poate să pericliteze propria întreţinere corespunzătoare a donatorului,
urmează să se ţină cont de împrejurările concrete ale cazului precum şi de faptul că nivelul vieţii acestuia nu trebuie să se
înrăutăţească după îndeplinirea promisiunii de a dona. Referindu-se la „obligaţiile legale de întreţinere a altor persoane”,
legiuitorul a avut în vedere doar obligaţiile de întreţinere, instituite prin lege (obligaţia de întreţinere a copiilor de către părinţi, a
buneilor de către nepoţi, a părinţilor de către copii, pensia alimentară în privinţa oricăror aceştia, prevăzute de Codul familiei).
Obligaţiile de întreţinere asumate de donator prin contract, (ex. încheierea unui contract de înstrăinare a bunului cu condiţia
întreţinerii pe viaţă) nu oferă posibilitatea acestuia de a renunţa la execuatarea contractului fără a achita despăgubiri.
Renunţarea donatorului la executarea contractului în condiţiile alin. 2 este posibilă doar pînă la transmiterea bunului. După
transmiterea bunului contractul de donaţie poate fi rezolvit în conformitate cu prevederile Art.836.
Din norma ce se conţine în alin. 2 al articolului comentat rezultă că poate renunţa la îndeplinirea promisiunii de a dona doar
donatorul – persoană fizică, or, nu putem vorbi despre „propria întreţinere corespunzătoare” a persoanei juridice. Similar, o
persoană juridică nu poate avea obligaţii legale de întreţinere a altor persoane.
Contractului de donaţie i se aplică în egală măsură cu alte contracte dispoziţiile legale cu privire la obligaţii, cu excepţiile
expres prevăzute de lege. În cazul renunţării donatorului de îndeplinire a promisiunii de a dona pentru alte motive decît cele
indicate la alin.2, donatarul va putea cere despăgubiri în baza normelor generale cu privire la răspunderea pentru neexecutarea
obligaţiilor.
Renunţarea la executarea contractului de donaţie este un caz de rezoluţiune a lui. Din acest considerent, actul de rezoluţiune a
contractului pentru temeiurile indicate la alin.2 a normei comentate trebuie îmbrăcat în aceaşi formă ca şi contractul de donaţie
care conţine promisiunea de a dona în viitor un bun, adică în formă autentică.

Articolul 831. Contractul de donatie sub forma de plati periodice

In cazul in care contractul de donatie stipuleaza obligatia privind sustinerea materiala sub forma de plati periodice,
aceasta obligatie inceteaza o data cu decesul donatorului daca in contract nu este prevazut altfel.

Norma comentată este dedicată reglementării contractului de donaţie care stipulează obligaţia donatorului de a susţine material
pe donatar, sub forma de plăţi periodice. Obiect al acestui contract de fiecare dată sunt sume de bani, care se achită cu o
periodicitate determinată de părţi în contract. Ca regulă, în calitate de donatar figurează persoanele fizice, însă nu este exlusă
posibilitatea de susţinere materială sub formă de plăţi periodice nici a organizaţiilor necomerciale.
Obligaţia donatorului privind susţinerea donatarului în formă de plăţi periodice, în lipsa unor prevederi contractuale contrare
încetează odată cu moartea donatorului. Dacă contractul conţine o clauză prin care moartea donatorului nu stinge obligaţia
acestuia, ea urmează să fie executată de succesorii donatorului care au acceptat succesiunea. În acest caz nu vom fi în prezenţa
situaţiei reglementate de alin.4, Art.827, or din momentul semnării contractului de donaţie în formă de plăţi periodice, donatarul
obţine o creanţă certă, care reprezintă un bun prezent. Din acest considerent, executarea obligaţiei de plăţi periodice contractată
de donator nu reprezintă o donaţie de bunuri viitoare şi după moartea donatorului urmează a fi atribuită la pasivul succesoral.
Contractul de donaţie prin care se stipulează obligaţia privind susţinerea materială sub forma de plăţi periodice este în esenţă
un contract care conţine promisiunea de a dona în viitor. Respectiv, lui i se aplică în mod corespunzător prevederile Art.831.

Articolul 832. Inadmisibilitatea donatiei

Este interzisa donatia, cu exceptia donatiei neinsemnate, pentru realizarea unor obligatii morale:
a) in numele persoanelor incapabile;
b) proprietarilor, administratorilor sau lucratorilor din institutii medicale, educative, de asistenta sociala si din
alte
institutii similare din partea persoanei care se afla in ele sau din partea sotului sau rudelor acesteia de pina la gradul
patru inclusiv. Aceasta regula nu se aplica in relatiile dintre rudele de pina la gradul patru inclusiv;
c) in relatiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ.

Articolul comentat stabileşte interdicţii de a dona şi de a accepta donaţii pentru anumite categorii de persoane. Aceste prevederi
derogă de la normele generale cu privire la capacitatea de a contracta şi sunt îndreptate spre evitarea diferitor abuzuri şi
asigurarea unei protecţii maxime a drepturilor şi intereselor persoanelor.
Lit. a) a art. 832 conţine interdicţia de a dona în numele persoanelor incapabile, cu excepţia donaţiilor neînsemnate, pentru
realizarea unor obligaţii morale. Prin persoane incapabile urmează de înţeles:
a) minorii de pînă la 14 ani, actele juridice în numele căror, potrivit art.22 se încheie de părinţi, adoptatori sau
tutori;
b) pesoanele declarate incapabile de instanţa de judecată, actele juridice în numele căror, potrivit art.24 se
încheie de către tutori;
Norma comentată concretizează prevederile alin.1, Art.43 şi interzice reprezentanţilor legali a incapabililor să doneze din
numele persoanelor pe care le reprezintă.
Minorii care au împlinit 14 ani şi persoanele limitate de capacitate de exerciţiu, deşi nu nimeresc în categoria incapabililor, nu
pot încheia contracte de donaţie în calitate de donatori. Această restricţie rezultă din alin.1, Art.43, în conformitate cu care
curatorii nu sunt în drept să încuviinţeze actele juridice cu titlu gratuit, prin care cel pus sub curatelă se obligă sau renunţă la
drepturi.
Interdicţia de a dona din numele persoanelor incapabile nu se răsfrînge asupra donaţiilor neînsemnate, de o valoare mică,
efectuate pentru realizarea unor obligaţii morale ale incapabilului. Pornind de la prevederile alin.2, Art. 22, donaţia
neînsemnată se va recunoaşte valabilă chiar şi în cazul în care este efectuată direct (nu prin intermediul reprezentanţilor legali
sau cu acordul lor) de un minor în vărstă de la 7-14 ani sau care a împlinit 14 ani.
Menţionăm că persoanele incapabile pot primi nestingherit donaţii, atăt direct (lit.b), alin.2, art.22) cît şi prin intermediul sau cu
acordul reprezentanţilor săi legali în celelalte cazuri.
Norma prevăzută de lit.b) a articolului comentat este chemată să lupte cu abuzurile angajaţilor din sfera
socială. Ea interzice proprietarilor, administratorilor şi lucrătorilor din instituţiile medicale (clinici, laboratoare, spitale,
profilactorii şi altele care oferă servicii medicale), educative (instituţii de învăţămînt preşcolar, liceal, universitar,
postuniversitar, etc.), de asistenţă socială (case de copii, case de bătrîni, etc.) şi altor instituţii similare (sanatorii, case de
odihnă, centre de reabilitare) să accepte donaţii din partea:
a) persoanelor care se află în ele, avîndu-se în vedere persoanele fizice care beneficiază de serviciile medicale,
educative, sociale sau altele oferite de instituţiile menţionate;
b) soţului sau rudelor persoanelor beneficiari de servicii de pînă la gradul patru inclusiv, atît pe linie directă cît
şi colaterală.
Prevederile de la lit.b) se vor aplica indiferent de statutul instituţiei (publice sau private), categoriile de servicii, modul de
prestare a lor (gratuit sau contra plată), etc. Concomitent, nu contează funcţia persoanei angajate. Interdicţia este valabilă în
egală măsură pentru toţi angajaţii, indiferent este legată activitatea lor nemijlocit de oferirea serviciilor sau nu.
Din sensul normei comentate rezultă că interdicţia este valabilă doar în perioada cînd persoanele beneficiază de serviciile
instituţiilor menţionate. Interdicţia respectivă nu se va aplica în cazul donaţiilor efectuate de beneficiarii serviciilor instituiţiilor
menţionate care sunt în relaţii de rudenie de de pînă la gradul IV inclusiv cu proprietarii, administratorii sau angajaţii acestor
instituţii. Norma comentată nu se va aplica nici asupra donaţiilor neînsemnate, efectuate pentru realizarea obligaţiilor morale
(ex. donarea unui buchet de flori).
Alin.3, art.11 al Legii serviciului public din 4 mai 1995 completează prevederile articolului comentat şi interzice funcţionarilor
publici să primească daruri pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu excepţia normelor de politeţe şi ospitalitate
recunoscută.
O altă interdicţie stabilită de norma comentată se referă la inadmisibilitatea donaţiilor în relaţiile dintre
persoanele juridice cu scop lucrativ (societăţile comerciale).
Societăţile comerciale se constituie şi activează pentru a obţine profit. Deoarece prin efectuarea donaţiei patrimoniul
donatorului se reduce în mod actual, irevocabil şi gratuit, legea, pentru a evita abuzurile şi a proteja interesele creditorilor,
interzice încheierea contractului de donaţie între persoanele juridice cu scop lucrativ. O societate comercială poate fi parte la
contractul de donaţie doar atunci cînd cealaltă parte este o persoană fizică sau o organizaţie necomercială. Pornind de la
prevederile alin. 3, Art.26, interdicţia de a încheia contracte de donaţie cu societăţile comerciale este valabilă şi în privinţa
întreprinzătorului individual.
Deoarece persoanele juridice cu scop lucrativ nu pot avea obligaţii morale, acestora le este interzisă chiar şi încheierea
contractelor de donaţie neînsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale.
Aplicînd prevederile articolului comentat trebuie de ţinut cont că legea interzice încheierea de către persoanele juridice cu scop
lucrativ doar a contractelor de donaţie, nu şi a altor acte juridice cu caracter gratuit. Pentru a recunoaşte un act juridic cu titlu
gratuit drept donaţie, urmează ca acesta să corespundă următoarelor criterii:
a) să fie un contract cu titlu gratuit;
b) transmitera bunului în baza acestui contract să fie irevocabilă;
c) transmiterea bunului să fie efectuată cu intenţia de a gratifica.
Astfel, nu vor putea fi recunoscute donaţie dacă nu corespund criteriilor enunţate mai sus contractul de remitere a de datorie
(Art. 662), cesiunea de creanţă (Art.556), contractul de comodat (Art.859), contractul de împrumut gratuit (Art.867), depozitul
gratuit (Art.1088).
Nerespectarea prevederilor articolului comentat are drept efect nulitatea absolută a contractului de donaţie
în condiţiile Art.220.

Articolul 833. Donatia in cazul maladiilor prezumate a fi letale

Contractul de donatie incheiat in timpul unei maladii prezumate a fi letale pentru donator, urmata de insanatosirea
acestuia, poate fi declarat nul la cererea donatorului.

Instituind norma comentată, legiuitorul fixează prezumţia că încheierea contractului de donaţie în timpul unei maladii
considerate a fi letale este dictată de conştientizarea de către donator a inevitabilităţii decesului său. În cazul în care donatorul,
contrar prezumţiei letalităţii, se însănătoşeşte, legea îi oferă posibilitatea de a cere declararea nulităţii contractului de donaţie.
Prin maladii prezumate letale urmează de înţeles acele procese patologice (boala), indiferent de natura lor, care afectează
organismul uman şi duc în mod inevitabil la decesul celui bolnav. Prezumţia letalităţii maladiei trebuie să fie fundamentată
din punct de vedere medical şi nu doar bănuită de donator sau alte persoane.
Pentru a putea cere nulitatea contractului de donaţie încheiate în timpul unei maladii prezumate letale, însănătoşirea donatorului
trebuie să fie de aşa natură, încît să înlăture pericolul decesului care se prezuma. Însănătoşirea parţială, care doar îdepărtează
survenirea decesului pe o perioadă scurtă de timp nu-i oferă dreptul donatorului de a cere nulitatea contractului.
Donatorul va putea cere nulitatea contractului de donaţie în decursul termenilor generali de prescripţie, în condiţiile Art. 218.
Alte persoane interesate (ex. rudele) nu vor putea cere declararea nulităţii contractului în baza art.833. În rezultatul declarării
nulităţii contractului vor surveni consecinţele declarate de Art. 219.
Dacă pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti donatorul decedează, contractul nu va fi declarat nul.

Articolul 834. Donatia conditionata

(1) Partile pot conveni ca efectele donatiei sa fie conditionate de indeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop.
Scopul poate fi si de utilitate publica. Va constitui donatie numai partea excedentara cheltuielilor de executare a
sarcinii
sau de atingere a scopului.
(2) Indeplinirea sarcinii poate fi ceruta, in afara de donator, de oricare persoana in al carei interes este stipulata
sarcina.
(3) Daca donatarul nu indeplineste sarcina, donatorul poate revoca donatia.

Norma comentată permite părţilor contractului să condiţioneze donaţia de îndeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop.
În baza unui contract de donaţie condiţionată donatarul se obligă să execute o sarcină sau să contribuie la realizarea unui scop
stabilite de către donator. Încheind contractul de donaţie condiţionată, donatarul este ţinut să realizeze sarcina/scopul determinat
sub pericolul survenirii consecinţelor prevăzute de alin.3. Sarcina impusă de donator nu poate fi imposibilă, ilicită şi amorală. În
caz contrar, contractul de donaţie condiţionată va fi lovit de nulitate absolută în condiţiile Art. 220. Pot fi condiţionate de
îndeplinirea sarcinilor atît contractele reale de donaţie cît şi contractele care conţin promisiunea de a dona în viitor.
În limita sarcinii/scopului impus prin contractul de donaţie, donaţia condiţionată este un contract sinalagmatic. Respectiv,
contractului de donaţie condiţionată i se aplică în mod corespunzător prevederile comune cu privire la contractele
sinalagmatice, prevăzute la Art.704 – 711. Sarcinile pot fi de mai multe feluri şi pot fi stipulate în folosul donatorului (achitarea
unei datorii a donatorului, rezervarea dreptului de abitaţie, etc), în folosul donatarului (să utilizeze donaţia pentru procurarea
unei locuinţe, să-şi achite studiile, etc) sau în folosul unui terţ. Dacă sarcina este stiplată în favoarea unui terţ, donatarul este
obligat să gratifice în limitele sarcinii terţul. În cazul stipulării sarcinii în favoarea terţului vor fi aplicabile normele care
reglementează contractul în folosul unui terţ (Art. 721-724).
În situaţiile cînd sarcina este stipulată în favoarea donatorului sau a unui terţ, în limita sarcinii impuse donaţia condiţionată are
un caracter oneros, or executarea sarcinii este privită ca o contraprestaţie primită de donator. Instituirea sarcinii în favoarea
donatarului nu afectează caracterul gratuit al contractului de donaţie, însă spre deosebire de donaţiile simple, donaţia
condiţionată de o sarcină în favoarea donatarului poate fi revocată pentru neexecutare.
Potrivit normei de la alin.1, scopul fixat de donator poate fi şi de utilitate publică. Se consideră scopuri de utilitate publică
atunci cînd bunul donat urmează a fi utilizat nu în scopuri personale, familiale sau casnice a donatarului ci în folosul întregii
societăţi, în folosul unei comunităţi sau în folosul unor categorii de persoane (persoane concrete). Astfel, donaţia filantropică,
conform Legii 1420/2002 de fiecare dată este considerată făcută în scopuri de utilitate publică.
Deoarece contractul de donaţie presupune o îmbogăţire a donatorului, stabilirea unei sarcini micşorează valoarea donaţiei.
Pornind de la noţiunea contractului (Art. 827), în cazul donaţiei condiţionate legea recunoaşte donaţie doar acea parte a
bunurilor care au excedat cheltuielile necesare pentru îndeplinirea sarcinii sau realizarea scopului.
Odată find încheiat, contractul de donaţie condiţionată obligă donatorul să execute sarcina impusă. Fiind un
contract sinalagmatic, donatarul nu poate renunţa la îndeplinirea obligaţiilor stipulate decît sub sancţiunea reparării
prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului. În conformitate cu normele generale, dacă donatarul nu execută sarcina,
donatorul este în drept fie de a cere executarea sarcinii fie de a revoca donaţia (de a cere rezoluţiunea contractului).
Alin.2 al articolului comentat oferă dreptul donatorului de a-l impune pe donatar să execute sarcina. Alături de donator, cu acest
drept aparţine şi oricărei alte persoane în al cărei interes este stipulată sarcina. În cazul contractelor de donaţie condiţionată care
stipulează realizarea unui scop de utilitate publică, orice persoană – potenţial beneficiar al donaţiei care consideră că are un
interes legitim este în drept să ceară donatarului executarea sarcinii. Dacă donatorul a decedat, realizarea sarcinii poate fi cerută
de succesorii săi în drepturi.
Alin.3 al articolului comentat stipulează dreptul donatorului de a cere revocarea donaţiei în cazul
neexecutării sarcinii sau neatingerii scopului fixat în contractul de donaţie condiţionată. Fiind un contract sinalagmatic în
limitele sarcinii impuse, revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii nu este altceva decît rezoluţiunea contractului, care
urmează a fi solicitată conform prevederilor generale (Art.733 – 746). Revocarea donaţiei nu operează de drept, ci printr-o
declaraţie scrisă faţă de donatar. În caz de litigiu, revocarea donaţiei se va decide de instanţa de judecată competentă. În cazul în
care sarcina este executată parţial, instanţa de judecată este în drept să aprecieze dacă măsura neexecutării justifică
rezoluţiunea contractului, putînd oferi donatarului un termen de graţie pentru executare.
Dreptul de a cere revocarea donaţiei aparţine doar donatorului şi creditorilor acestuia prin intermediul acţiunii oblice (Art.599),
precum şi succesorilor săi legali, care benefciază de efectele revocării. Terţul beneficiar (în interesul cărui a fost instituită
sarcina), nefiind parte la contract nu poate cere revocarea donaţiei (Art.722), el fiind în drept să solicite doar realizarea sarcinii,
în conformitate cu prevederile alin.2.
Revocarea donaţiei pentru irealizarea sarcinii produce efectele stipulate în Art. 738.

Articolul 835. Revocarea donatiei pentru ingratitudine

(1) Donatia poate fi revocata daca donatarul a atentat la viata donatorului sau a unei rude apropiate a acestuia,
daca se face vinovat de o alta fapta ilicita fata de donator sau fata de o ruda apropiata a acestuia, situatii care atesta o
ingratitudine grava, sau daca refuza fara motive intemeiate sa acorde donatorului intretinerea datorata.
(2) Daca donatia este revocata, se poate cere restituirea bunului donat.
(3) Revocarea donatiei poate fi facuta doar in decursul unui an din momentul in care cel indreptatit sa revoce a luat
cunostinta de motivul de revocare.
(4) Actiunea de revocare a donatiei nu poate fi inaintata contra mostenitorilor donatarului, nici de mostenitorii
donatorului impotriva donatarului, cu exceptia cazului cind donatorul a decedat pina la expirarea termenului
stipulat la alin.(3).

Fiind un contract unilateral (cu excepţia donaţiilor condiţionate), contractul de donaţie pur gratuită nu generează obligaţii în
sarcina donatarului, ci numai o îndatorire legală, numită „de recunoştinţă”. Mărind patrimoniul donatarului din contul
patrimoniului său cu titlu gratuit, donatorul este în drept să aştepte din partea donatartului dacă nu o recunoştinţă, atunci cel
puţin loialitate, manifestată prin abţinerea de la săvîrşirea unor fapte necorespunzătoare faţă de donator. Articolul comentat
instituie dreptul donatorului de a revoca donaţia pentru ingratitudine, adică în cazul lipsei de recunoştinţă manifestată de
donatar pentru gratificarea înfăptuită prin intermediul contractului de donaţie.
Alin.1 stabileşte expres şi exhaustiv temeiurile de revocarea a donaţiei pentru ingratitudine.
Revocarea donaţiei pentru atentat la viaţa donatorului sau rudelor lui apropiate se poate produce atunci cînd a existat o încercare
a donatarului de a suprima fizic pe donator sau pe cineva din rudele sale apropiate. Rude apropiate ale donatorului sunt
consideraţi membrii familiei acestuia, precum şi rudele de pînă la gradul IV inclusiv. Faptul că donatarul a comis un atentat la
viaţa persoanelor nominalizate reprezintă o abatere gravă de la datoria de recunoştinţă pe care o are şi este natural ca donatarul
în acest caz să fie înzestrat cu dreptul de a revoca donaţia. În sensul normei comentate, prin atentat la viaţă urmează de înţeles
voinţa donatarului de a omorî pe donator sau pe cineva din rudele lui apropiate. Din acest considerent, este indiferent dacă a
existat doar o tentativă de omor sau fapta s-a consumat, precum şi nu este necesară o condamnare penală a donatarului pentru
fapta săvîrşită. Este suficient ca instanţa de judecată să determine intenţia donatarului de a ucide. În situaţiile cînd atentatul la
viaţă a fost săvîrşit din imprudenţă sau în stare de iresponsabilitate, considerăm că donatorul nu va putea cere revocarea
donaţiei.
Un alt temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine reprezintă comiterea de către donatar a altor fapte ilicite faţă de donator
sau rudele apropiate ale acestuia, care atestă o ingratitudine gravă. Aici se încadrează oricare faptă ilicită, manifestată în forma
de agresiuni la sănătatea sau integritatea corporală, injurii, insulte, jigniri făcute în adresa donatorului sau a rudelor sale
menţionate şi care dă dovadă de o ingratitudine gravă. Deoarece legea nu menţionează exhaustiv faptele ilicite care denotă o
ingratitudine gravă, aprecierea acestora va fi făcută de instanţa de judecată.
Un ultim temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine prevăzut de lege reprezintă refuzul nemotivat al donatarului de a
oferi donatorului întreţinerea datorată. Se consideră că ţine de obligaţia de recunoştinţă a donatarului de a oferi donatorului
întreţinere (alimente, haine, etc.) în limita valorii bunurilor donate, atunci cînd donatorul este lipsit de mijloace pentru propria
întreţinere. Refuzul de a oferi întreţinere se va considera ca o ingratitudine atunci cînd donatorul a avut nevoie de întreţinere şi a
ceruto de la donatar, însă ultimul, deşi a avut posibilitatea, a refuzat să o ofere fără o temeinică justificare. Dacă donatorul are
rude sau alte persoane obligate să-l întreţină în baza unui temei legal sau contractual, el nu va putea pretinde revocarea donaţiei
pentru neacordarea de întreţinere din partea donatarului. În acest caz, el poate cere rezoluţiunea contractului în condiţiile Art.
836.
Pentru a putea aplica norma respectivă, contractul de donaţie nu trebuie să conţină obligaţia donatarului de întreţinere, or în
acest caz suntem în prezenţa contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (Art. 839-846) sau a
contractului de rentă, cu plata rentei în natură (Art.847).
Alin.2 al articolului comentat se referă la consecinţele juridice ale revocării donaţiei pentru ingratitudine,
lăsînd la discreţia donatorului de a cere restituirea bunului donat sau a contravalorii acestuia . Revocarea pentru ingratitudine
este recunoscută ca o restituire a darului cu caracter de sancţiune civilă şi nu o rezoluţiune a contractului, ca în cazul revocării
donaţiei condiţionate (Art.834). În relaţiile dintre părţile contractului de donaţie revocarea pentru ingratitudine produce un efect
retroactiv. Donaţia se consideră a nu fi existat şi din acest considerent donatarul este obligat să restituie bunul donat. Deoarece
revocarea donaţiei pentru ingratitudine reprezintă o sancţiune personală împotriva donatarului, aceasta (revocarea) nu va
produce efecte asupra drepturilor terţilor. Dacă bunul nu există în natură sau a fost înstrăinat, donatarul va putea fi obligat la
achitarea valorii lui conform normelor care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză (Art. 1389-1397).
Termenul de prescripţie pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine este stabilit de 1 an din momentul
cînd donatorul a aflat despre comiterea faptei ilicite care reprezintă temei de revocare. Scurgerea termenului de prescripţie îl
privează pe donator sau altă persoană îndreptăţită conform alin. 4 să ceară revocarea donaţiei. Dacă înăuntrul termenului de 1
an revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu a fost cerută, se prezumează că donatarul a fost iertat. În cazurile cînd donatarul a
comis în mod succesiv mai multe fapte ilicite pentru care se poate cere revocarea donaţiei, calcularea termenului se va face din
momentul cînd donatorul a aflat despre ultima.
Alin. 4 stabileşte cercul de persoane de la care se poate de revocat şi care pot cere revocarea donaţiei
pentru ingratitudine. Acţiunea în revocare este o acţiune strict personală, or doar donatorul este în drept să aprecieze
ingratitudinea donatarului şi să-l ierte pentru fapta comisă. Pornind de la aceasta, doar donatorul este în drept de a cere
revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Moştenitorii donatorului devin titularii dreptului la acţiune în revocare doar în cazurile
cînd donatorul a decedat fără a înainta acţiunea pînă la expirarea termenului de un an din momentul cînd a aflat despre fapta
ilicită comisă de donatar sau atunci cînd acţiunea a fost înaintată de donator, însă acesta a decedat înainte de terminarea
procesului. Spre deosebire de acţiunea de revocare a donaţiei pentru neexecutarea sarcinii, creditorii donatorului nu pot cere
revocarea donaţiei pentru ingratitudine prin intermediul acţiunii oblice.
Potrivit normei comentate, acţiunea de revocare a donaţiei nu poate fi intentată împotriva moştenitorilor donatarului. Deoarece
revocarea donaţiei pentru ingratitudine reprezintă o sancţiune civilă, ea poate fi aplicată doar persoanei vinovate de săvîrşirea
ei, iar moştenitorilor nu li se poate imputa vina donatarului. Dacă donatarul moare pînă la pronunţarea hotărîrii pe marginea
acţiunii de revocare a donaţiei pentru ingratititudine, succesorii în drepturi ai acestuia nu pot interveni în proces.

Articolul 836. Rezolutiunea contractului de donatie in cazul starii de nevoie

(1) Daca donatorul, dupa executarea donatiei, nu mai este in stare sa-si asigure o intretinere corespunzatoare si
sa-si indeplineasca obligatiile legale de intretinere fata de terti, poate cere de la donatar restituirea bunurilor
donate pe care acesta le mai poseda.
(2) Cererea de restituire este inadmisibila cind donatorul si-a provocat intentionat sau prin culpa grava starea de
nevoie.

Spre deosebire de alin.2, Art. 830, care-i oferă posibilitatea donatorului de a renunţa unilateral la executarea obligaţiei de a dona
în cazurile cînd prin executare i-ar deveni imposibil să-şi asigure întreţinerea proprie corespunzătoare sau să-şi execute
obligaţiile legale faţă de terţi, articolul comentat instituie dreptul donatorului de rezoluţiune unilaterală a contractului de donaţie
executat, pentru aceleaşi temeiuri.
Datorită faptului că rezoluţiunea în condiţiile Art. 836 este cerută după ce contractul de donaţie a fost executat şi donatarul a
devenit titularul dreptului primit, prin derogare de la prevederile Art. 738, legea limitează efectele rezoluţiunii doar la restituirea
bunurilor donate pe care donatarul le mai posedă. Dacă bunurile nu mai există în natură sau au fost înstrăinate, rezoluţiunea
contractului de donaţie este inadmisibilă, donatorul nefiind în drept să ceară despăgubiri. Rezoluţiunea pentru temeiurile
prevăzute nu are efect asupra drepturilor terţilor referitor la bunul donat, indiferent de faptul dacă dreptul a trecut la terţ cu titlu
gratuit sau oneros. În cazurile cînd bunul este în posesia donatarului, însă este grevat de drepturi ale terţilor, donatorul va
accepta restituirea bunului grevat de drepturi, fără a putea cere despăgubiri.
Starea de nevoie în care a ajuns donatorul după executarea contractului de donaţie trebuie să nu fie
condiţionată de comportamenul vinovat al lui. Dacă donatorul şi-a provocat intenţionat sau prin culpă gravă starea de nevoie,
rezoluţiunea contractului de donaţie pentru temeiurile invocate la Alin.1 este inadmisibilă.

Articolul 837. Lipsa obligatiei de a plati dobinda

Donatorul care este in intirziere nu este obligat sa plateasca dobinda.

Norma comentată poate fi aplicată doar contractelor care conţin promisiunea de a dona în viitor (inclusiv donaţia în formă de
plăţi periodice), atunci cînd obiectul contractului este o sumă de bani. Potrivit regulilor generale, debitorul unei obligaţii
pecuniare care este în întîrziere urmează să achite, potrivit Art. 619 dobînzi de întîrziere. Pornind de la specificul contractului
de donaţie, în rezultatul cărui donatorul măreşte patrimoniul donatarului fără nici o contraprestaţie (cu titlu gratuit), norma
comentată exclude posibilitatea donatarului de a cere dobînzi pentru întîrzierea executării obligaţiei de către donator. În acelaşi
timp, norma comentată nu exclude posibilitatea donatarului de a cere repararea prejudiciuli real cauzat, potrivit normelor
comune cu privire la răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor pentru întîrziere.

Articolul 838. Raspunderea donatorului pentru viciul bunului donat

Daca trece sub tacere cu viclenie un viciu al bunului donat, donatorul este obligat sa despagubeasca pe donatar de
prejudiciul cauzat astfel.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de viciile bunului donat survine în cazul întrunirii cumulative a următoarelor condiţii:
• Bunul donat trebuie să fie afectat de un viciu. Legea nu distinge între viciile materiale şi juridice ale
bunului, respectiv, răspunderea, în cazul întrunirii celorlalte condiţii va surveni indiferent de natura viciului, cauzator de
prejudicii. Menţionăm însă, că în cazul cînd obiect al contractului de donaţie sunt drepturile patrimoniale, viciile pot fi doar de
natură juridică.Viciul bunului donat trebuie să existe către momentul predării bunului şi nui trebuie să fie evident.
• Donatorul să ştie cu certitudine despre existenţa viciului bunului donat la momentul transmiterii. Legea
instituie răspunderea donatorului doar pentru comportamentul vinovat al său. Pentru a putea aplica prevederile articolului
comentat, donatorul trebuie să cunoască că bunul donat este afectat de un viciu şi intenţionat sau din culpă gravă să nu-l
înştiinţeze pe donatar despre aceasta. Dacă bunul este afectat de un viciu evident, sau dacă donatarului a fost înştiinţat despre
viciu, răspunderea donatorului conform normei comentate este exclusă.
• Viciul bunului donat să fie generatorul prejudiciului suportat de donatar. Prejudiciul poate fi cauzat vieţii,
sănătăţii sau bunurilor donatorului. Prejudiciul urmează a fi reparat, indiferent de întinderea sau natura acestui.

Capitolul IV
ÎNSTRĂINAREA BUNULUI CU CONDIŢIA
ÎNTREŢINERII PE VIAŢĂ

Articolul 839. Contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă

(1) În baza contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, o parte (beneficiarul întreţinerii) se
obligă să dea celeilalte părţi (dobînditor) în proprietate un bun imobil sau mobil, iar dobînditorul se obligă să asigure
beneficiarului întreţinere în natură – locuinţă, hrană, îngrijire şi ajutorul necesar pe timpul cît va trăi, precum şi
înmormîntare.
(2) În cazul pluralităţii de părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atît activ, cît şi pasiv.
(3) Creanţa de întreţinere nu poate fi transmisă unei altei persoane şi nici urmărită de creditori.
(4) Contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinere pe viaţă se aplică în modul corespunzător normele
cu privire la renta viageră dacă aceasta este stipulat în contract.

1. Definiţie conţine elementele de bază şi destinaţia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia

întreţinerii pe viaţă (contractul de întreţinere pe viaţă). Scopul părţilor este reciproc şi constă în dobîndirea dreptului de
proprietate asupra unui bun în schimbul întreţinerii pe viaţă. În aceste aspecte se reflectă şi destinaţia acestui contract. Un
deosebit interes contractul de întreţinere pe viaţă reprezintă pentru oamenii în etate, bolnavii, invalizii, pensiile şi îndemnizaţiile
cărora nici pe departe nu acoperă necesităţile de viaţă. Aceste persoane avînd posibilitate de a încheia un asemenea contract
sunt asiguraţi cu cele mai importante condiţii de viaţă pînă la deces.
2.Subiecţii contractului sunt beneficiarul întreţinerii şi dobînditorul. Dat fiind faptul că legea nu stipulează careva restricţii faţă
de beneficairul întreţinerii, în această calitate poate activa orice persoană fizică, care dispune cu titlu de proprietate de un bun
imobil sau mobil şi care poate servi drept obiect al acestui contract. În această calitate poate activa şi o persoană aptă de muncă,
dar de regulă, beneficiarii întreţinerii sunt pensionarii, bolnavii, invalizii, sau persoanele care neatingînd vîrsta pensiei nu
activează din cauza şomajului sau alte cauze, dar dispunînd de un oarecare bun pot încheia un asemenea contract. Dobînditorul
poate fi orice persoană fizică, care este în stare de a acorda întreţinere pe viaţă altei persoane. Prin urmare, el trebuie să fie apt
de muncă şi să fie încadrat în cîmpul muncii, sau să dispună de alte surse legale necesare pentru întreţinerea beneficiarului.
Legislaţia RM nu admite posibilitatea participării în acest contract a persoanelor juridice. Codul Civila al Federaţiei Ruse, de
exemplu, admite astfel de situaţii.
3.Norma articolului dat admite pluralitatea părţilor. Astfel alin.2 stipulează că în cazul pluralităţii de părţi obligaţia de
întreţinere este indivizibilă atît activ, cît şi pasiv. Prin urmare, în cazul pluralităţii părţilor se aplică regulile generale ale
contractului de întreţinere pe viaţă.
4.Obiectul contractului constă din două părţi componente, în principiu, echivalente: un bun imobil sau mobil şi întreţinerea
dobînditorului în natură – locuinţă, hrană, îngrijire şi ajutor necesar. De regulă, primul component reprezintă o casă de locuit,
un apartament, o vilă, un teren, un automobil, sau un oarecare alt bun imobil sau mobil, care are o valoare impunătoare şi care
permite încheierea unui asemenea contract. Valoarea acestui obiect are o importnaţă prioritară pentru dobînditor, deoarece în
caz contrar el nu va avea interes şi, bineînţeles, nu va încheia un asemena contract. Contractul de întreţinere pe viaţă, fiind un
contract cu titlu oneros, necesită şi un echivalent bunului, care a fost transmis în proprietatea dobînditorului. Acest echivalent,
care este a doua parte componentă, reprezintă costul întreţinerii pe viaţă, care conţine patru elemente de bază: un spaţiu locativ,
alimentare, îngrijire şi ajutorul necesar, care se prestează în natură. În acest echivalent sunt incluse şi cheltuielile de
înmormîntare a beneficiarului întreţinerii, care le va suporta în cazul decesului acestuia dobînditorul.
5.Termenul contractului nu este determinat de părţi, deoarece el depinde de durata viaţii beneficiarului întreţinerii şi care
încetează odată cu decesul acestuia.
6.Întreţinerea pe viaţă este un drept pur individual şi alienabil. Din aceste considerente, legislatorul în alin.3 stipulează că
creanţa de întreţinere nu poate fi transmisă unei altei persoane şi nici urmărită de creditori.
7.Faţă de contractul de întreşţinere pe viaţă pot fi aplicate corespunzător normele cu privire la renta viageră, dar numai în cazul,
cînd această condiţie este direct stipulată în contract.

Articolul 840. Forma contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia

întreţinerii pe viaţă.

(1) Contractul de înstrăinare a bunului cu consiţia întreţinerii pe viaţă se încheie în

scris.
(2) Dacă pentru înstrăinarea bunului se cere respectarea formei autentice, contractul se
încheie în formă autentică.

1.Legislatorul a stipulat un criteriu faţă de forma contractului de întreţinere pe viaţă luînd în consideraţie obiectul, scopurile
părţilor, termenul contractului şi altele. Această normă este condiţionată de asemenea, de necesitatea asigurării intereselor
patrimoniale ale părţilor.
2. Forma scrisă a contractului se aplică indiferent de obiectul contractului, însă dacă obiectul acestui contract este un bun pentru
înstrăinarea căruia se cere respectarea formei autentice, atunci contractul se însheie în formă autentică. Forma autentică se
aplică în cazurile stipulate în art. 212 al prezentului Cod. Astfel, în baza art.3 al Legii 281/1997, se cere autentificarea notarială
în cazul cînd obiecutl contractului este un teren.

Articolul 841. Modificarea contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia

întreţinerii pe viaţă.

(1) În cazul neexecutării de către dobînditor a obligaţiei de întreţinere, beneficairul

întreţinerii poate cere stabilirea obligaţiei de întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice de bani.
(2) Stabilirea obligaţiei de întreţinere printr-o sumă de bani se poate face şi prin
acordul părţilor.

1.În acest articol se stabileşte un temei pentru modificarea contractului de întreţinere pe viaţă – abaterea dobînditorului de la
obligaţia sa de bază de a-i presta beneficairului întreţinere în natură. Iniţierea schimbării formei de întreţinere îi aparţine doar
beneficairului întreţinerii şi ca temei poate servi numai neexecutarea de către dobînditor a obligaţiilor contractuale. Forma
alternativă este efectuarea plăţii periodice în bani. De obicei, plăţile periodice se efectuează lunar, dar în principiu, pot avea loc
şi alte situaţii.
2.Stabilirea obligaţiei de întreţinere printr-o sumă de bani poate avea loc nu numai ca rezultat, ca formă de sancţiune pentru
neexecutarea obligaţiilor contractuale pe parcursul executării contractului, dar şi ca o condiţie contractuală, convenită de părţi şi
stipulată în contract la momentul încheierii lui. Dacă la încheierea contractului părţile au convenit în aşa mod, apoi în caz de
nerespectare de către dobînditor a obligaţiilor contractuale, beneficairul întreţinerii este în drept, după analogia acestei norme,
să ceară schimbarea întreţinerii în natură.

Articolul 842. Garanţii pentru beneficiarii înterţinerii

(1) În timpul vieţii beneficarului întreţinerii, dobînditorul nu are dreptul să înstrăineze
bunul. În cazul imobilelor, această interdicţie se înscrie în registrul bunurilor imobile.
(2) Gajarea sau grevarea în alt mod a bunului se permite numai cu acordul
beneficarului întreţinerii.

1. Scopul suprem al acestei norme constă în protejarea intereselor patrimoniale ale beneficiarului întreţinerii în caz de
rezoluţiune a contractului.
2. Această normă stipulează două garanţii, care asigură interesele patrimonaile ale beneficiarului întreţinerii. Prima garanţie
constă în stabilirea interdicţiei de înstrăinare a bunului transmis de beneficiarul întreţinerii pe durata vieţii acestuia. Dacă
obiectul contractului este un imobil, această interdicţie se înscrie în registrul bunurilor imobile. A doua garanţie constă în
stabilirea gajului sau altor grevări a obiectului contractului, numai cu consimţămîntul beneficiarului întreţinerii.

Articolul 843. Riscul pierii bunului

Pieirea bunului nu-l degrevează pe dobînditor de obligaţiile pe care şi le-a asumat în bază de contract.

1.Dat fiind faptul că ăn baza acestui contract dobînditorul devine proprietarul bunului transmis la încheierea
lui, el poartă toate riscurile legate de acest patrimoniu. Prin urmare, această normă conţine încă o garanţie de asigurare a
intereselor patrimoniale ale beneficairului întreprinderii, deoarece el îşi păstrază dreptul la întreţinere în cazul pierii obiectului
contractului.
2.Un alt moment îl constituie faptul că obligaţia dobînditorului de a-l întreţine pe beneficiar se păstrează în
toate cazurile pierii bunului, indiferent din ce cauză a survenit această piere – fie din cauza unei forţe majore, fie din o altă
cauză.

Articolul 844. Rezoluţiunea contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia

întreţinerii pe viaţă.

(1) Beneficairul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul

nerespectării obligaţiilor de către dobînditor.
(2) Dobînditorul poate cere rezoluţuinea contractului în cazul imposibilităţii executării
obligaţiilor conrtactuale în virtuatea unor circumstanţe independente de voinţa lui.

1.Stipulaţiile acestei norme prevăd dreptul părţilor de a cere rezoluţiunea contractului. Egalitatea părţilor în acest sens se
manifestă prin faptul că fiecare parte poate cere rezoluţiunea doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, beneficiarul întreţinerii
este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către dobînditor. Dobînditorul,
la rîndul său, poate cere rezoluţiunea contractului în cazul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor
circumstanţe, care nu depind de voinţa lui.
2.Din conţinutul acestei norme rezultă, că dreptul beneficiarului întreţinerii poate fi realizat doar în cazul, cînd nerespectarea
obligaţiilor contractuale depinde de însuşi dobînditor. Respectiv, dreptul dobînditorului poate fi realizat în cazul imposibilităţii
executării obligaţiilor contractuale din cauza unor circumstanţe, care nu depind de voinţa lui. Aceste circumstanţe pot fi
următoarele: invaliditatea, boala, şomajul şi altele, care sunt de ordin obiectiv. Prin urmare, imposibilitatea executării care
depinde de voinţa dobănditorului nu poate servi temei pentru rezoluţiunea contractului din iniţiativa acestuia.

Articolul 845. Efectele rezoluţiunii contractului de înstrăinare a bunului cu

condiţia întreţinerii pe viaţă.
(1) În cazul rezoluţiunii contractului de către beneficiarul întreţinerii, acesta are drept
să ceară fie restituirea bunului, fie plata valorii lui.
(2) Valoarea întreţinerii prestate de dobînditor nu trebuie restituită.

1.Consecinţele rezoluţiunii contractului de întreţinere pe viaţă stipulate în această normă au loc doar într-un singur caz, cînd
iniţiativa rezoluţiunii îi revine beneficiarului întreţinerii. Prin urmare, dacă inişiativa îi revine dobînditorului, efectele
rezoluţiunii pot fi contrare.
2.Efectele rezoluţiunii au două aspecte:
a) restituirea obiectului contractului sau valorii lui;
b) eliberarea beneficiarului întreţinerii de obligaţia de a restitui valoarea întreţinerii prestate.
Dreptul de a cere restituirea bunului în natură sau achitarea valorii lui îi apraţine, bineînţeles, beneficiarului întreţinerii, dar în
dependenţă de situaţie, de exemplu, dacă se va isca un litigiu judiciar, forma respectivă va fi stabilită de instanţă reieşind din
situaţia reală.

Articolul 846. Efectele decesului dobînditorului

La decesul dobînditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesorii lui.

1.Această normă stipulează o regulă nouă, care nu era cunoscută de legislaţia naţională veche. Esenţa acestei norme constă în
posibilitatea aplicării succesiunii de drept în cazul decesului dobînditorului.
2.Succesorul de drept poate fi soţul (soţia) supravieţuitor sau un alt membru major al familie a celui decedat la care trece
dreptul de proprietate asupra obiectului contractului şi care este în stare să presteze întreţinerea beneficiarului. Bineînţeles,
această persoană trebuie să fie de acord să execute pe viitor obligaţiile contractuale. În caz contrar, beneficiarul întreţinerii
poate cere aplicarea prevederilor stipulate în art.844 şi 845.
3.Succesiunea de drept în acest contract se poate repeta de nenumărate ori.

Capitolul V
RENTA

Articolul 847 Renta

(1) Renta se constituie printr-un contract în baza căruia o parte (debirentier) se obligă să plătească periodic, cu titlu
gratuit sau oneros, o redevenţă cecleilalte părţi (credirentier).
(2) Renta poate fi plătită în bani sau în natură.
(3) Renta poate fi constituită în favoarea unui terţ.

(1) Primar, contractul de rentă a fost reglementat în codul civil francez în scopul înlăturării împrumutului cu dobândă
(Dumitru Macovei, Drept civil. Contracte. Iaşi, 1999, pag. 124.). Până la adoptarea codului civil în vigoare legislaţia civilă
cunoştea doar o singură varietate a contractului de rentă şi anume contractul de înstrănare a casei de locuit cu condiţia
întreţinerii pe viaţă, deşi cât practica internaţională atât şi legislaţia fostelor republici ale URSS prevedeau deja dedemult un aşa
tip de contracte (a se vedea spre exemplu articolele 583-605 ale Codului civil al Federaţiei Ruse (partea II adoptată de Duma de
Stat a Federaţiei Ruse ls 22 decembrie 1995 şi pusă în aplicare începând cu 01 martie 1996)). În Republica Moldova acest
contract încă nu este prea bine cunoscut practicii contractuale. În pofida acestui fapt, însă, legislatorul nu stabilea vre-o careva
interdicţie în ceea ce priveşte încheierea unui contract de întreţinere decât cel de înstrăinare a casei de locuit cu condiţia
întreţinerii pe viaţă. Mai mult decât atât, la momentul când părţile care încheiau un atare contract, urmau să stipuleze în contract
absolut toate condiţiile, astfel acoperind lacuna existentă în legislaţie. Astăzi, codul civil reglementează raporturile de rentă,
dând astfel o posibilitate de a apărea în practica contractuală a Republicii Moldova unui nou cadru de raporturi contractuale –
de rentă. Legislaţia civilă a altor ţări denumeşte în mod diferit varietăţile contractului de rentă, cum ar fi spre exemplu
contractul de întreţinere. Chiar şi Codul civil în articolele 839-846 stabiles regimul juridic al unei varietăţi ai contractului de
rentă viageră, cum este contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Esenţial rămâne, însă faptul, că acel
contract în baza căruia o parte asigură întreţinere altei părţi contractuale se numeşte contract de rentă.
După caracterele juridice ale acestui contract îl putem determina drept un contrtact de regulă generator de drepturi, dar poate
apărea drept un contract translativ de drepturi. Şi acest moment deeasemenea ne vorbeşte despre o deosebire esenţială a
contractului de rentă de cel de vânzare-cumpărare, schimb sau donaţie. Anume în contractul de rentă se naşte un drept
neexistent până la acel moment – un drept pentru credirentier, şi anume dreptul de a beneficia de o întreţinere, care uneori poate
fi acompaniată de o careva condiţie. Este esenţial, însă, faptul, că acestă redevenţă după mărimea sa nu poate nicidecum să fie
pusă sub condiţia de a fi echivalentă valorii prestaţiei acordate de către credirentier debirentierului. De aici noi vedem şi
fundamentarea faptului că plata redevenţei de către debirentier se face periodic. Totodată, prin contrtractul de rentă are loc
transmisiunea unor drepturi. Este vorba, de regulă, de transmisiunea drepturilor asupra bunuurilor de către credirentier
debirentierului. În acest caz este necesar de a ţine cont de faptul, că după cum prestaţia oferită credirentierului de către
debirentier se oferă doar de către debirentier aşa şi bunul dobândit în baza contractului de rentă de către debirentier va aparţine
cu drept de proprietate debirentierului. Spre exemplu, bunul trransmis de către credirentier nu va deveni proprietate comună a
soţilor, unul din ei având calitatea de debirentier, dacă în contractul de rentă nu figurează ambii soţi în calitate de debirentieri,
sau dacă contractul matrrimonial nu prevede aceasta.
Contractul dee rentă este un contract principal. Caracterul respectiv al contractului apare drept un indiciu identificatoriu a
contractului. Astfel, după regimul juridic stabilit de către legistrator, scopul principal care este urmărit de către părţi la
încheierea contractului constituie asigurarea plăţii redevenţei. În cazul, însă, când plata rentei apare drept rezultat sau condiţie
de dobândire de către credirentier a dreptului de proprietate asupra unui bun, acesta (renta) nu poate fi considerat un contract
separat, ci după cum este prevăzut de articolele 839-845 Cod civil, acesta apare drept o varietate a contractului de rentă, iar prin
urmare drept un contract principal.
Părţile în contractul de rentă sunt debirentierul şi credirentierul. Debirentierul este partea contractuală, care în contractul de
rentă se obligă să achite periodic o redevenţă. Credirentierul este partea care beneficiază de plata periodică a redevenţei. După
cum rezultă din aliniatul (3) al prezentului articol, chiar şi în cazul în care renta se constituie în favoarea unui terţ, calitatea de
credirentier o are partea faţă de care debirentierul se obligă a asigura întreţinere terţului. În ce priveşte calitatea de credirentier,
este necesar de menţionat, că legea civilă nu stabileşte către acesta condiţia incapacităţii de muncă pentru a fi parte la contract.
Astfel, calitatea de credirentier în contractul de rentă o poate avea atât o persoană care a împlinit vîrsta prevăzută de pensionare
sau o persoană incapabilă de muncă din cauza sănătăţii, cât şi o persoană care dispune de întreaga capacitate de muncă. La fel şi
calitatea de debirentier nun este limitată de lege în funncţie de capacitatea de muncă a acestuia. Astfel calitatea de debirentier o
poate avea cât o persoană care are capacitate de muncă atât şi o persoană incapabilă de muncă. Explicaţia poate fi în acel fapt,
că debirentierul care este în realitate o persoană incapabilă de muncă poate avea alte surse de venit, cum ar fi devidendele
primite în baza acţiunilor deţinute.
Plata periodică a rentei constituie şi un indiciu calificativ prin care deosebim contractul de rentă de alte contrracte asemănătoare
după operaţiunile realizate de către părţi, cum ar fi cel de donaţie, schimb, vânzare-cumpărare, împrumut etc.
Renta poate fi cu titlu gratuit, dar poate fi şi cu titlu oneros. Atunci când vorbim, că contractul de rentă este cu titlu gratui el
poarte apărea doar drept o liberalitate, deoarece debirentierul defiecare dată achitând redevenţa îşi micşorează patrimoniul său,
şi anume cu atât cu cât valorează mărimea acestei plăţi. Atunci când este vorba despre contractul de rentă cu titlu oneros, acesta
apare doar ca un contrract aleatoriu deoarece debirentierul nu poate cunoaşte mărimea definitivă a prestaţiei la care se obligă
faţă de credirentier, chiar şi atunci când este vorba despre un contract de rentă încheiat pe termen. Este vorba spre exemplu
despre o situaţie când credirentierul a decedat mai devreme de împlinirea termenului de executare a contrtactului. Anume acest
moment este şi esenţial pentru deosebirea contractului de rentă de cel de vânzare-cumpărare şi de schimb, unde operaţiunile de
executare a obligaţiei contractuale la aceste contracte sunt identice după natura lor, însă contractele de vânzare-cumpărare şi de
schimb sunt totdeauna comutative şi nu aleatorii cum în cazul contractului de rentă.
În ce priveşte redeventa, în general, legislatorul utilizează diferiţi termeni în această privinţă. Astfel, aceasta este denumită fie
redevenţă (articolul 847 Cod civil), fie rentă (articolul 850 Cod civil), fie plată de întreţinere(articolul 839 Cod civil). În toate
cazurile, însă, se are în vedere prestaţia cu privire la care se obligă debirentierul.
(2) În baza contractului de rentă plata cu privire la care se obligă debirentierul la încheierea contractului poate avea atât
exprimare pecuniară, cât şi sub formă de bunuri. În cazul în care renta este stabilită în bani, părţile urmează a determina valuta
plăţii, precum şi mărimea acestei. În unele cazuri părţile pot conveni asupra clauzei de ajustare a plăţii rentei în funcţie de rata
inflaţiei, fie în funcţie de fluctuaţia unei valute străine, precum şi în funcţie de alt indiciu-reper. Atunci când părţile stabilesc
plata rentei în bunuri acestea urmează a determina natura, cantitatea, volumul, valoarea, precum şi alte caracteristici ale
bunurilor ce urmează a fi transmise credirentierului. Volumul şi cantitatea totală a bunurilor transmise credirentierului pe durata
executării contractului nu poate servi drept criteriu de determinare a termenului contractului de rentă. Astfel, părţile nu pot
stabili în contractul de rentă, că termenul contractului de rentă a expirat la momentul consumării unei cantităţi determinate de
bunuri.
Odată ce codul civil nu stabileşte o careva limită în ce priveşte natura bunului, plata rente poate fi făcută atât în bunuri mobile
cât şi în bunuri imobile.
(3) Constituirea rentei în favoarea unui terţ presupune cazul când debirentierul se obligă faţă de credirentier de a asigura
plata rentei şi faţă de o terţă persoană. În cazul respectiv, debirentierul are către terţa persoană întreţinută aceleaşi obligaţii cum
şi faţă de credirentier. Mai mult decât atât, chiar şi în cazul în care credirentierul a decedat, debirentierul rămâne obligat a achita
terţei persoane plata rentei în mărimea cuvenită acesteia în baza contractului Totodată, terţa persoană nu deţine toate drepturile
pe care le are în acest contract credirentierul. Astfel, terţa persoană nu poate cere modificarea cuantumului sau formei rentei, nu
poate cere rezilierea contractului etc. Singura posibilitate pe care o are terţa persoană este dreptul de a cere executarea obligaţiei
de plată a redevenţei de către debirentier.
Calitatea de terţă persoană o poate avea atât rudele credirentierului cât şi persoanele cec nu stau în legătură de rudenie cu acesta.
Prin contractul de rentă poate fi stabilită clauza întrreţinerii terţei persoane atât faţă de una cât şi faţă de mai multe persoane.

Articolul 848. Termenul rentei

(1) Renta este viageră în cazul în care durata ei este limitată prin durata vieţii unei sau mai multor
persoane.
(2) Debirentierul trebuie, în caz de dubiu, să efectuieze plata rentei pe durata vieţii credirentierului.

(1) Prin conţinutul prezentului articol legislatorul stabileşte în mod expres că renta poate fi stabilită pe durata vieţii
credirentierului sau/şi terţei persoane ce beneficiază de întreţinere, şi în mod implicit, că renta poate fi şi pe termen. Astfel,
atunci când părţile stabilesc un termen, pe durata căruia debirentierul se obligă de a achita renta, iar la expirarea acestui termen
contractul nu mai producee efecte, contractul de rentă se consideră încheiat pe termen. În cazul în care contractul prevede
obligaţia debirentierului de a asigura întreţinere credirentierului pe durata vieţii acestuia, această rentă este viageră.
Cât în cazul contractului de rentă viageră atât şi în cazul contractului de rentă pe termen, părţile urmează a indica momentul
începutului curgerii termenului. Totodată, este necesar de a nu confunda momentul încheierii valabile a contractului de rentă cu
începutul curgerii termenului de executare a obligaţiei de plată a rentei. Astfel părţile pot stabili începutul executării obligaţiei
de plată a rentei fie la o dată concretă indicată în contract, fie după o perioadă de timp de după încheierea contractului, fie după
săvârşirea de către una din părţi a unui act de natură să confirme intenţiile contrractuale, cum ar fi transmiterea bunului de către
credirentier debirentierului, fie într-o altă modalitate stabilită de părţi. Atunci, însă, când părţile nu au stabilit momentul
începutului executării obligaţiei de întreţinere, acesta este considerat momentul încheierii contractului de rentă. În cazul când
contractul de rentă este constituit pe termen, părţile urmează a prevedea în contract fie perioada de timp pentru care se achită
plata rentei, fie data în care încetează obligaţia de plată a rentei. În cazul în care părţile la încheierea contractului stabilesc o
perioadă de timp pe durata cărea debirentierul va achita renta, această perioadă va excepta intervalele de timp pe durata cărora
debirentierul nu a achitat renta, chiar şi din împrejurări obiective. În cazul în care părţile au stabilit dată concretă la care
încetează obligaţia de plată a rentei, intervalel de timp pe durata cărora nu s-a achitat plata rente, se includ în acest termen.
Este necesar de concretizat, că legislaţia civilă a altor ţări leagă termenul “rentă viageră” de durata vieţii credirentierului şi a
terţei persoane în favoarea cărea s-a constituit renta. Prin expresia “pe durata vieţii unei sau mai multor persoane”, însă, se
poate de avut în vedere faptul, că părţile determină perioada de executare a obligaţiei de plată a rentei în funcţie de momentul
decesului unei persoane care poate avea calitatea de parte la contract şi anume credirentierului sau terţei persoane în favoarea
cărea s-a constituit renta, precum şi în funcţie de momentul decesului unei persoane faţă de care contractul de rentă nu produce
efecte – persoana nu are nici calitatea de credirentier nici calitatea de terţ în favoare cărea s-a constituit renta. Argumentarea
acestui fapt poate fi făcută luând în consideraţie faptul, că debirentierul şi credirentierul leagă momentul de încetare a executării
obligaţiei de întreţinere cu posibilitatea credirentierului de a obţine moştenire de la o persoană concretă, care se află în viaţă la
momentul încheierii contractului. Totuşi, după prevederile articolului 858 Cod civil, în cazul încheierii contractului de rentă cu
titlu gratuit, renta încetează din momentul decesului deebirentierului. În aceest sens, la stipularea carcaterului viager al rentei,
durata acesteia poate fi limitată şi cu decesul debirentierului.
(2) Prin dispoziţia aliniatului doi, legislatorul a dat soluţie unei situaţii care poate fi întâlnită în legătură cu imposibilitatea
aprecierii termenului contractului de rentă încheiat pe o perioadă determinată. Astfel, atunci când posibilitatea aprecierii
termenului contractului de rentă încheiat pe o perioadă de timp determinată, acest contract se consideră încheiat pe durata vieţii
credirentierului. Prin textul acestui aliniat este necesar să atragem atenţia asupra faptului, că la imposibilitatea determinării
termenului contractului de rentă încheiat pe o perioadă de timp determinată nu se aplică regimul contractului de rentă viageră, ci
termenul se consideră expirat la momentul dececsului credirentierului. Astfel, atunci când părţile au încheiat un contract de
rentă pe termen în favoarea unui terţ şi termenul contractului nu poate fi determinat, plata rentei urmează a înceta la momentul
decesului credirendierului, chiar dacă terţul în favoarea căruia s-a constituit renta este încă în viaţă.

Articolul 849. Forma contractului de rentă

(1) Pentru valabilitatea unui contract prin care se promite o rentă este necesară formularea în scris a
promisiunii şi autentificarea ei notarială.
(2) Dacă, în temeiul contractului de rentă, debirentierului i se dă un bun imobil, contractul urmează a fi
înscris în registrtul bunurilor imobile.

(1) Prin prevederile prezentului articol legislatorul stabileşte forma contractului de rentă. Atfel, contractul de rentă
urmeauză a fi încheiat în formă scrisă şi autentificat notarial. Condiţia de formă indicată în prezentul articol este stabilită drept
condiţie de validitate. Astfel, chiar dacă persoanele asigură achitarea unnei plăţi de întreţinere în baza unei înţelegeri scrise, dar
neautentificate notarial, nu va fi posibil în caz de un eventual litigiu între părţi, de a aplica regimul contractului de rentă,
deoarece aceste condiţii presupun validitatea contractului.
Modificarea contractului de rentă, atât în ce priveşte aliniatul (1) cât şi în ce priveşte aliniatul (2) se realizează în aceleaşi
condiţii de formă – în scris, autentificate notarial şi în cazul bunurilor imobile – înregistrat în registrul bunurilor imobile.
(2) În cazul în care obiect a contractului de rentă apare un bun imobil, contractul serveşte drept temei pentru
înregistrarea în registrul bunurilor imobile a dreptului asupra acestui imobil. Este necesar, însă, de menţionat, că regula stabilită
în acest alineat se referă la condiţia de validitate a contractului de rentă şi prin urmare se aplică doar în cazul în care bunul
imobil este dobândit de către debirentier. Astfel, până la momentul până când contrtactul nu este înregistrat în registrtul
bunurilor imobile, mai corect spus, până când dreptul de proprietate a debirentierului asupra bunului imobil nu este înregistrat
în registrul bunurilor imobile, contractul de rentă nu poate produce efecte.
Totodată este necesar de reţinut, că obligaţia de plată a rentei, în acest caz, trebuie să apară nu din momentul depunerii cererii
de înregistrare, care ulterior este considerat moment de înregistrare a dreptului şi prin urmare – moment de început a producerii
efectelor contractului, ci din momentul din care debirentierul a luat cunoscut cu faptul înregistrării dreptului în registrul
bunurilor imobile. Considerarea, însă, a momentului din care debirentierul a luat cunoscut cu faptul înregistrării dreptului în
registrul bunurilor imobile nu poate depăşi termenul maximal stabilit de Legea cadastrului bununrilor imobile, în decursul
căruia registratorul oficiului cadastral teritorial este obligat de a efectua înregistrarea dreptului asupra bununlui imobil sau a
refuza această înregistrare cu respectiva înştiinţare despre refuz de înregistrare. În cazul refuzului neântemeiat de înregistrare a
dreptului, debirentierul este în drept de a ataca decizia registratorului în instanţa de judecată, iar prin urmare, obligaţia de
achitare a rentei va apărea în cazul în care hotărârea instanţei de judecată va fi definitivă, chiar dacă înscrierea de facto a
dreptului va avea loc mai târziu ded momentul întrării în vigoare a acestei hotărâri.
În contractul de rentă unde debirentierul dobândeşte în proprietate un bun imobil, legislatorul nu stabileşte un termen special în
decursul căruia părţile urmează a înregistra contractul, iar prin urmare, din momentul în care dreptul asupra bunului imobil a
fost înregistrat şi contractul începe a produce efecte. Dacă registratorul oficiului cadastral teritorial a refuzat întemeiat
înregistrarea dreptului asupra bunului imobil – acest contract nu va mai producee efecte.

Articolul 850. Cuantumul rentei

(1) Cuantumul rentei se stabileşte de către părţi.

(2) În cazul decesului unuia dintre credirentieri, renta se plăteşte integral supraveţuitorilor dacă în contract
nu este prevăzut altfel.

(1) Ca fiind un contract negociabil, la încheierea acestuia părţile stabilesc mărimea rentei. În acest sens mărimea ei
de regulă se apreciază în funcţie de necesităţile credirentierului şi ca regulă nu le depăşesc. Însă, nu putem afirma despre
posibilitatea limitării valorii maxime sau minime a rentei. Părţile sunt în drept să stabilească, indicând tipul plăţii (în bani sau în
bunuri), mărimea plăţii etc. Părţile pot stabili cuantumul rentei în mărimi diferite pentru perioade de timp diferite. Aceasta
depinde, de regulă, de neceesităţile credirentierului. Astfel, spre exemplu în contract poate fi stipulat că pentru perioada caldă a
anului – linule aprilie-octombrie – mărimea lunară a rentei o constituie 300 lei, iar pentru perioada rece a anului – lunile
noiembrie-martie – mărimea lunară a rentei o constituie 700 lei. Totodată, pornind de la caracterele contractului de rentă, ţinem
să conchidem, că cuantumul rentei nu poate fi stabilit în funcţie de valoarea bunului transmis în proprietate debirentierului de
către credirentier. În asemenea caz acesta va fi confundat cu contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb etc.
(2) În cazul în care la contractul de rentă calitatea de credirentieri o au mai multe persoane, iar unul din
credirentieri a decedat şi plata rentei nu a fost făcută către acesta, debirentierul achită partea care se cuvenea acestuia celorlalţi
credirentieri. Mărimea acestor plăţi este proporţională numărului credirentierilor supraveţuitori. Este necesar de menţionat, că
în sensul acestui articol credirentierilor supraveţuitori li se achită renta care se cuvenea credirentierului decedat pentru ultima
perioadă de achitare a rentei în care acesta încă era viu. Astfel, dacă plata rentei, unde perioada o constituia luna calendaristică,
a fost stabilită în avans pentru data de 5 a fiecărei luni, iar unul din credirentieri a decedat la data de 1 şi plata respectiv nu a fost
făcută, atunci credirentierul achită această plată integral celorlalţi credirentieri.

Articolul 851. Plata rentei

(1) Periodicitatea şi momentul de plată a rentei se stabilesc prin acordul părţilori, luându-se în
considedraţie forma rentei.
(2) Renta viageră se plăteşte în avans.
(3) Renta în bani se plăteşte în avans pentru trei luni dacă în contract nu este prevăzut altfel. Pentru alte
forme de rentă, termenul de plată în avans se stabileşte în dependenţă dee caracterul şi de scopul rentei.
(4) Dacă la începutul perioadei pentrtu care se plăteşte renta credirentierul este în viaţăţă, lui trebuie să i se
dea integral renta pentru această perioadă.

(1) Prezentul articol stabileşte condiţia de plată a rentei. Astfel, părţile la încheierea contractului dee rentă stabilesc
fie o dată concretă a lunii (exemplu: data de 5 a fiecărei luni), fie o zi concretă (exemplu:prima miercure din lună), fie o zi
determinată de producerea unnui fapt sau act juridic (exemplu: primirea salariului de către debirentier), fie o altă modalitate,
care presupune posibilitatea credirentierului de a pretinde de la debirentier achitarea rentei într-un moment concret dee terminat.
Perioada pentru care se achită renta este perioada de timp care este determinată de părţi sau prin lege pentrtu care debirentierul
asigură credirentierului mărimea întreţinerii. În aceest sens părţile urmează să stabilească începutul perioadei şi finele acesteia.
În cazul în care aceste momente nu sunt fixate, începutul perioadei rentiere constituie momentul din care contractul produce
efecte (în acest sens a se vedea comentariul la aliniatul (2) al articolului 849 Cod civil). Totodată, este necesar de a nu o
confunda momentul de achitare a rentei cu încecputul sau sfârşitul perioadei rentiere. Astfel, perioada rentieră poate fi patru
săptămâni, începând cu ziua de luni a primei săptămâni şi terminând cu ziua dee duminică a celei de-a patras săptămâni, iar
momentul de achitare a rentei poate fi ziua de miercuri a primei săptămâni.
În cazul în care părţile nu stabilesc periodicitatea plăţii rentei, aceasta se achită după regula stabilită în aliniatele (2) şi (3) al
prezentului articol, sau părţile pot stabili o altă modalitate, fie prin modificarea contractului, fie prin intermediul instanţei de
judecată.
(2) Aliniatul (2) al articolului stabileşte regula conform cărea renta viageră se achită în avans. Aceasta presupune,
că achitarea rentei se face anterior momentului de începere a curgerii termenului perioadei rentiere. Aceasta se argumentează cu
faptul, că însăşi scopul încheierii contrtactului de rentă presupune asigurarea întreţinerii credirentierului. Asigurarea întreţinerii
în contextul încheierii contractului dee rentă presupune disponibilitatea resurselor financiare sau de altă natură în timpul
perioadei rentiere, iar prin urmare de acestea credirentierul trebuie să dispună la până a apărea necesitatea de a le consuma.
Totodată, prin faptul, că legislatorul nu stabileşte sancţiunea nulităţii nerespectării clauzei respective, prin aceasta nu se exclude
posibilitatea ca părţile să stabilească şi o altă condiţie a plăţii rentei viagere, cum ar fi la începutul perioadei rentiere sau chiar şi
pe parcursul sau la finele acesteia, însă atunci când părţile lasă în tăcere această clauză la încheierea contractului se aplică
regula stabilită de prezentul aliniat.
(3) Prevededrile aliniatului (3) se aplică deasemenea în cazul în care părţile nu au ţinut să prevadă în contract care
este modul de achitare a rentei. Astfel, în condiţiile prezentului alineat, renta în bani se achită în avans pentru o perioadă de trei
luni. Această normă odată cu determinarea mărimii plăţii rentei stabileşte totodată şi perioada rentieră, dacă părţile nun au
stabilit-o. În cazul, însă, în care părţile au stabilit perioada rentieră diferită de trei luni, acest alineat nu presupune schmbarea
acestei perioade, dar cuantumul rentei necesare spre achitare va fi necesar de calculat pornind de la eventuala mărime a rentei
pentru termenul de trei luni. În acest sens, debirentierul va achita o sumă nu mai mică decât suma calculată pentrru trei luni,
astfel cum, dacă perioada rentieră va constitui patru luni, pentru a patra lună plata rentei poate fi făcută şi în avans, şi în alt
moment cuprins în cadrul perioadei rentiere.
(4) Aliniatul (4) stabileşte, că credirentierul din moment ce era în viaţă chiar în prima zi a perioadei pentru care se achită
renta (perioadei rentiere) el beneficiază de întreaga mărime a rentei. Astfel, debirentierul este obligat să dea renta integral.
Atunci când plata rentei se face în cadrul perioadei rentiere şi pe parcursul acecsteia credirentierul a decedat, debirentierul, în
limitele cuantumului rentei neachitate răspunde pentru obligaţiile credirentierului, iar în cazul în care la contract figurează mai
mulţi credirentieri şi aceştea au supraveţuit, respectiv plata se facec supraveţuitorilor.

Articolul 852. Interdicţia înstrăinării bunurilor primite de debirentier

(1) În timpul vieţii credirentierului, debirentierul nu poate, fără acordul credirentierului, înstrăina,
ipoteca sau greva în alt fel bunurile transmise de persoana care a constituit renta. Nu se admite executarea silită asupra
acestor bunuri pentrtu alte obligaţii ale debirentierului.
(2) Dacă debirentierului a fost transmis un bun imobil, interdicţiile stipulate în aliniatul (1) se înscriu în
registrul bunurilor imobile.

(1) Articolul 852 stabileşte clauza de inalienabilitate a bunurilor transmise de către credirentier debirentierului.
Astfel, debirentierul, deşi dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunulului trasnsmis de către credirentier, dreptul de
proprietate este grevat cu inalienabilitate. Se argumentează acest fapt prin efectele eventualei rezilieri a contractului de rentă,
care presupun restituirea bunurilor de către debirentier credirentierului. Deasemenea se exclude şi o altcareva grevare a
dreptului de proprietate, care ar presupune eventuala înstrăinare a acestor bunuri. Prin urmare, se exclude sechestrarea, gajarea,
arenda cu pactul de răscumpărare, transmisiunea în leasing etc. La fel se exclude posibilitatea urmăririi silite a acecstor bunuri
pentru obligaţiile debirentierului. Unica modalitate după care debirentierul le poate transmite altei persoane este moştenirea.
Totodată legislatorul stabileşte o excepţie după care debirentierul este în posibilitate de a efectua înstrtăinarea bunurilor primite
în baza contractului de rentă de la credirentier. Aceasta poate avea loc în cazul în care credirentierul dă acordul cu privire la
înstrăinarea bunului transmis debirentierului. Este importtant de reţinut, că acordul cu privire la înstrăinarea bunului
transmis ce urmează să-l dea credirentierul nun poate fi exprimat la încheierea contractului de rentă. Acesta urmează a fi
exprimat la momentul înaintării cererii de către debirentier. Totodată, în contractul de rentă părţile nu pot stipula obligaţia
credirentierului de a nu exprima dezacordul referitor la înstrăinarea bununlui de către debirentier, aceasta fiind lovită de
nulitate.
După regula generală, acordul credirentierului urmează a fi făcut în formă scrisă în cadrul procedurii notariale.
(2) În cazul în care obiectul transmis de către credirentier constituie un bun imobil, grevarea dreptului de
proprietate cu clauza inalienabilităţii este supusă înregistrării în registrul bunurilor imobile. Înregistrarea acesteia are loc odată
cu înregistrarea dreptului de proprietate asupra bunului imobil în baza prevederilor contractului de rentă. Pentru înregistrarea
acestei grevări, nu este necesar dedpunerea unei cecreri suplimentare. Registratorul oficiului cadastral teritorial, pornind de la
conţinutul contractului, efectuiază înregistrarea grevării din oficiu.
Totodată, pornind de la faptul, că în cazul în care credirentierul a dat acordul de înstrăinare a bunului, spre exemplu prin
vânzare-cumpărare, transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunului de la debirentier-vânzător către cumpărătorul bunului
are loc doar în momentul înregistrării bunului imobil, şi registratorul oficiului cadastral teritorial, în cazul existenţei unei
înscrieri în registrul bunurilor imobile despre existenţa clauzei de inalienabilitate este în drept de a refuza înregistrarea dreptului
în baza uunui contract nou-încheiat, cumpărătorul, pe lângă contractul de vânzare-cumpărare va prezenta registratorului
oficiului cadastral teritorial şi acordul în scris a credirentierului dat debirentierului. Prin urmare în cazul înstrăinării de către
dedbirentier a unui bun imobil, acesta va cerea de la credirentier confirmarea în scris a acordului în cel puţin două exemplare,
dintre care unul se va prezenta notarului, iar al doilea se va prezenta cumpărătorului.

Articolul 853. Schimbarea formei de plată a rentei

În contractul de plată a rentei în natură, părţile pot conveni asupra înlocuirii acesteia cu o sumă de bani plătită periodic.

Dispoziţia articolului 853 presupune posibilitatea părţilor la contractul de rentă în natură de a modifica
forma de plată a rentei printr-o sumă de bani plătită periodic. Aceasta presupune, că părţile realizează modificarea contractului
de rentă prin care stabilesc posibilitatea debirentierului de a achita credirentierului renta în bani. În baza prezentului articol, la
schimbarea formei de plată a rentei nun se procedează la modificarea cuantumului rentei, astfel cum suma pe care o stabilesc
părţile urmează a fi raportată la valoarea bunurilor la care se obliga debirentierul până la modificarea contractului. În cazul în
care, însă părţile stabilesc o sumă la care se obligă debirentierul, diferită de valoarea bunurilor care constituiau obiectul plăţii,
atunci se va considera că părţile, odată cu modificarea formei de plată a rentei, au modificat şi cuantumul acesteia.
În ce priveşte forma contractului de modificare, se aplică regula generală, conform cărea forma cerută
pentru încheierea contractului de rentă este cerută şi pentru modificarea acestuia.
Totodată, este necesar de ţinut cont de faptul, că şi în cazul contractului de rentă în bani, părţile pot proceda
la modificarea formei de plată a rentei în bunuri, condiţiile fiind aceleaşi.

Articolul 854. Păstrarea obligaţiei în cazul pierderii ori deteriorării fortuite a bunului

Obligaţia debirentierului nu se stinge prin pieirea ori deteriorarea fortuită a bunului care i-a fost transmis în legătură
cu constituirea rentei.

Pornind de la idea, că conceeptual scopul principal al încheierii contractului de rentă constituie asigurarea
întrreţinerii credirentierului, iar contraprestaţia credirentierului faţă de debirentier poartă caracter facultativ, legislatorul
stabileşte, că în cazul în care bunul transmis debirentierului de către credirentier piere sau se dedteriorează fortuit, debirentierul
prelungeşte a fi obligat să plătească renta, în aceleaşi condiţii ca şi până la pieirea sau deteriorarea bunului.
Prin peire sau deteriorare fortuită se are în vedere orice intervenţie cât de origine umană atât şi de altă natură, capabilă să ducă
la imposibilitatea utilizării de mai departe a bunului fără ca să fi fost prezentă culpa uneia din părţi la contract. În situaţia în care
se constată culpa uneia din părţi la contract se aplică prevederile articolului 856 Cod civil. Deasemenea nu poate fi considerat
caz fortuit pieirea bunului din culpa terţei persoane în favoarea cărea s-a constituit renta. În asemenea caz se consideră pieire a
bunului din culpa întreţinutului, şi la fel se aplică prevededrile articolului 856 Cod civil.

Articolul 855. Contestarea contractului dee rentă

(1) Contractul de rentă poate fi contestat de terţul care are dreptul de a fi întreţinut de cel obligat la plata
rentei dacă acesta, din cauza rentei, nu-şi poate îndeplini obligaţiile faţă de terţ. În cazul rezilierii contractului, bunul
dat de cel care a constituit renta se întoarce la acesta.
(2) Debirentierul nu poate pretindee credirentierului întoarcerea ratelolr plătite.

(1) Presupunând faptul, că renta apare drept un contract la executarea căruia debirentierul îşi micşorează
patrimoniul său prin sporirea patrimoniului credirentierului, iar în unele cazuri poate să beneficieze şi de o careva sporire, dar
care nu este neapărat să fie echivalentă cu cea a credirentierului, pot fi cazuri când debirentierul nu este în stare să asigure în
deplină măsură întreţinerea tuturor persoanelor care au dreptul la o aşa întreţinere. Din categoria acestor persoane fac parte
copiii minori ai debirentierului (articolul 57, 74 Codul familiei), copiii majori, dar inapţi de muncă ce necesită întreţinere
(articolul 74 Codul familiei), părinţii incapabili de muncă, faţă de care debirentierul are obligaţia de întreţinere (articolul 80
Codul familiei), părinţii vitregi inapţi de muncă (articolul 89 Codul familiei), soţul (articolul 82 Codul familiei), fostul soţ a
debirentierului, dar care după legislaţia familiei este în drept de a primi întreţinere (articolul 83 Codul familiei), fraţii şi surorile
minori ai dedbirentierului, care necesită întreţinere materială şi care părinţii nu o pot acorda (articolul 86 Codul familiei),
nepoţii de pe copii ai debirentierului în condiţiile stabilite de articolul 87 Codul familiei, bunicii debirentierului, în condiţiile
articolului 88 Codul familiei, educatorii debirentierului în condiţiile articolului 90 Codul familiei, precum şi alţi credirentieri,
care îşi asigură în aşa fel exercitarea dreptului la întreţinere apărut în baza contractului încheiat anterior momentului de
încheiere a contractului de rentă contestat.
Contestarea contractului de rentă nu presupune neapărat adresarea în instanţa de judecată a terţei persoane interesate. Aceasta se
adresează într-o formă scrisă sau în altă formă care ar asigura opozabilitatea cerinţelor către una din părţile la contractul de
rentă, acordând un termen rezonabil pentru primirea deciziei, cu ulterioara înştiinţare. În cazul în care părţile la contractul de
rentă benevol nu realizează rezilierea contractului, persoana terţă interesată se poate adresa în instanţa de judecată.
Pornind de la faptul, că incapacitatea întreţinătorului-debirentier este continuă, dreptul de a înainta cerere în judecată nu este
supus prescripţiei. Mai mult decât atât, atunci când incapacitatea de întreţinere a întreţinătorului-debirentier încetează, persoana
terţă ce beneficiază de întreţinere pierde dreptul de a contesta contractul de rentă. În acest caz aceasta poate cere doar
despăgubiri din partea întreţinătorului.
În cazurile în care calitatea de persoană terţă ce are dreptul la întreţinere o are minorul sau persoana limitată în capacitatea de
exerciţiu, cererea de contestare a contractului de rentă o are reprezentanţii legali ai acesteia sau organul de tutelă şi curatelă,
precum şi procurorul (articolul 53 Codul familiei).
Drept rezultat al cănstatării incapacităţii de întreţinere a întreţinătorului-debirentier, se procedează la rezilierea contractului de
rentă. În cazul în care o persoană terţă ce beneficiază de întreţinerea întreţinătorului-debirentier, înaintează uneia din părţile la
contractul de rentă cererea de contestare. În asemenea caz, părţile la contractul de rentă pot decide rezilierea contractului.
Pornind de la faptul, că contractul ded rentă este irevocabil, în cazul în care unna din părţile contractante refuză rezilierea
acestuia, cealaltă parte poate cere rezilierea contrractului prin intermediul instanţei de judecată, chemând de partea sa în calitate
de coreclamant terţa persoană care beneficiază de întreţinere din partea întreţinătorului-debirentier. În cazul în care terţa
persoană care beneficiază de întrreţinere din partea întreţinătorului-debirentier nuu se prezintă în instanţă în calitate de
coreclamant, temeiul rezilierii este exclus. (de perfectat)
(2) Drept rezultat al rezilierii contractului de rentă ca urmare a incapacităţii de întreţinere a întreţinătorului-debirentier
bunul transmis deebirentierului se restituie credirentierului. Credirentierul nu este obligat a restitui debirentierulkui prestaţiile
acordate de către acesta.

Articolul 856. Rezilierea contractului de rentă

(1) Atât debirentierul, cât şi credirentierul are dreptul de a cere rezilierea contractului de rentă dacă, în
urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeinicec, continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă.
(2) În urma rezilierii contractului de rentă, bunul trransmis în legătură cu constituirea rentei este restituit.
Prestaţia efectuată de către debirentier nu este restituită dacă în contract nu este prevăzut altfel.

(1) După prevederile prezentului articol posibilitatea părţilor de a induce rezilierea contractului de rentă se
stabileşte pentru următoarele cazuri:
a) În cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor de către una din părţi la contract. Această
neexecutare sau executare necorespunzătoare poate aparţine cât credirentierului (întârzierea trransmiterii bunului sau
netransmiterea acestuia), atât şi debirentierului (achitarea cu întârziere a rentei, achitarea incompletă a cuantumului rentei,
neachitarea rentei, înstrtăinarea bunului primit ded la credirentier fără acordul acestuia etc.);
b) În cazul survenirii incapacităţii de întreţinere a debirentierului, care se manifestă prin imposibilitatea acestuia de
a achita renta. Situaţia de incapacitate de achitare a rentei poate aprea drept rezultat al pierderii de către debirentier a locului de
muncă sau a sursei de venit (încetarea activităţii de antreprenoriat), imposibilitatea de a obţine venite pentru achitarea rentei în
virtutea privării de libertate în baza unei hotărâri a instanţei de judeecată etc. Este necesar de menţionat, că incapacitatea de
achitarea a rentei presupune un caracter perpetuu. Astfel, privarea ilegală de libertate, care are drept urmare neachitarea rentei
sau întârzierea achitării salariului la locul de muncă a debirentierului, blocarea contului bancar, precum şi alte intervenţii a
terţelor persoane, care poartă caracter vremelnic nu constituie o incapacitate de achitare a rentei.
c) În cazul dobândirii capacităţii credirentierului de a se întreţine prin dobândirea capacităţii de muncă sau a unei
surse de venit neexistentă până la acel moment. Este neceesar, însă, de ţinut cont de faptul, că legislatorul nu leagă încheierea
conrtactului de rentă de incapacitatea de muncă a credirentierului, astfel cum calitatea de credirentier o poate avea şi o persoană
cu capacitate completă de muncă. În acest sens, dobândirea de către credirentierul incapabil de muncă a capacităţii de muncă
poate constitui temei pentru rezilierea contractului doar dacă acaesta o prevede în mod expres contractul de rentă sau dacă
părţile benevol au convenit asupra rezilierii drept urmare a survenirii a unei aşa fel de împrejurări, precum şi în cazul în care,
după scopul contractului de rentă este destul de clar, că debirentierul exclude posibilitatea de a achita renta dacă credirentierul
dobândeşte capacitate de muncă;
d) În cazul contestării contractului de rentă în condiţiile articolului 855 Cod civil;
e) În cazul în care părţile benevol au convenit asupra rezilierii contractului de rentă, chiar dacă nu sunnt prezente
temeiurile prevăzute în cazurile indicate mai sus;
Este necesar de menţionat, că rezilierea contractului de rentă poate fi considerată că s-a realizat atunci când ambele părţi
benevol au încheiat acord cu privire la rezilierea contractului de rentă sau când hotărârea instanţei de judecată cu privire la
rezilierea contractului a devenit definitivă.
(2) Efectul principal al rezilierii contractului constituie încetarea executării obligaţiilor contractuale de către părţi.
În ce priveşte rezilierea contractului de rentă, aceasta este o reziliere cu efecte rezolutorii. Astfel, prestaţiile oferite
credirentierului de către debirentier nu se restituie, iar bunul transmis de către credirentier debirentierului se restituie
credirentierului. Totodată, atunci când rezilierea contractului este rezultat al culpei credirentierului, precum şi în cazul în care
contractul prevede aeasta, debirentierul poate pretinde la restituirea prestaţiei oferite credirentierului. În acest caz, debirentierul
poate pretinde la restituirea prestaţiei în limitele culpei credirentierului.
În cazul în care în timpul executării contractului bunul transmis debirentierului de către credirentier a fost deteriorat sau în cazul
peirii acestuia, dacă aceasta a avut loc din culpa debirentierului, debirentierul este obligat să restituie credirentierului valoarea
acestui bun. Dacă deteriorarea sau peirea bunului a avut loc din culpa credirentierului, debirentierul este exonerat de la obligaţia
de restituire a bunului.
În cazul în care bunul a fost deteriorat sau a pierit fortuit, deebirentierul este exonerat de la obligaţia restituirii bunului.

Articolul 857. Stipularea caracterului insesizabil al rentei

Prin contractul de rentă se poate stipula caracterul insesizabil al rentei numai în cazul în care a fost
sonstituită cu titlu gratuit.

Prin conţinutul prezentului articol, se stabileşte faptul, că atât renta cu titlu oneros, cât şi renta cu titlu
gratuit poate constitui obiect de urmărire a creditorilor credirentierului. Astfel, pentru obligaţiile asumate de către credirentier,
acesta poate duce răspundere şi în limitele rentei. Totodată, prin prezentul articol se stabileşte, că în cazul rentei gratuite, părţile
pot stabili caracterul insesizabil al acesteia. Totodată, credem, că pornind de la mărimea rentei şi natura obligaţiei pentrtu care
s-ar cere sesizarea rentei, în unele cazuri judecata ar putea stabili posibilitatea urmăririi unei părţi ai rentei. Este vorba de cazul
în care valoarea obligaţiei este esenţialmente mai mică decât mărimea rentei, iar prin urmare urmărirea respectivei sume nu ar
leza scopul constituirii rentei. Totodată, considerăm, că această situaţie, cu titlu de excepţie, s-ar aplica doar la obligaţiile de
întreţinere a persoanelor inapte de muncă, a copiilor minori, precum şi în alte cazuri.

Articolul 858.Consecinţele decesului debirentierului

(1) În caz de deces al debirentierului, obligaţia lui trece la succesorii care au moştenit bunul.
(2) Dacă succesorii renunţă la bun, aceesta este transmis credirentierului. Prin aceasta contractul încetează.

(1) Prevederile prezentului articol se aplică doar în cazul încheierii contractului de rentă cu titlu oneros, iar mai
mult decât atât, doar în cazul în care bunul transmis de către credirentier deebirentierul exista la momentul deschiderii
moştenirii (decesul debirentierului). În acest sens, doar atunci, când credirentierul a transmis un bun, şi bunul nu era
consumptibil, nu a fost deteriorat sau nu a pierit fortuit, şi dacă moştenitorii debirentierului au acceptat moştenirea acecstui bun,
credirentierul, continuă să beneficieze de plata rentei. Calitatea de debirentier în aşa caz o obţine moştenitorii deebirentierului
decedat. Specificul constă în aceia, că atunci când obligaţia de plată a rentei a fost trransmisă prin moştenire la două sau mai
multe persoane, acestea succed această obligaţie în valoare proporţională mărimii patrimoniului moştenit. Astfel, dacă la
moştenirea paterimoniului debirentierului au venit trrei persoane, credirentierul va putea cere achitarea rentei de la fiecare în
parte, în mărimea raportată la cota-parte moştenită. Totodată, la cazul respectiv, achitarea rentei nu se limitează cu valoarea
bunului moştenit, dat fiind faptul, că moştenitorii debirentierului nu răspund din contul averii moştenite pentrru pasivele
deebirentierului, ci dobântesc efectiv calitatea de debirentier. Astfel, dacă, spre exemplu, renta este viageră şi cu titlu oneros,
bunul transmis debirentierului valorează 50000 lei, cuantumul lunar al rentei constituie 1000 lei şi moştenitorul acceptă
moştenirea bunului, aceasta nu va însemna că peste patru ani şi două luni moştenitorul va înceta achitarea rentei – el va achita
renta până la dedcesul credirentierului, chiar şi peste zece ani.
(2) În cazul, însă, în care moştenitorii debirentierului în condiţiile articolului 1527 Cod civil nu au acceptat moştenirea
bunului, acest bun este restituit credirentierului. În pofida faptului că bunul a constituit patrimoniul debirentierului decedat,
asupra aceestor bunuri nu se aplică regimul articolului 1515 Cod civil, în ce priveşte patrimoniul vacant. Temei pentru
redobândirea dreptului asupra bunului în cauză va constitui contractul de rentă şi confirmarea făcută de către notar despre
faptul, că succesiunea este vacantă. În cazul în care reprezentantul statului depune cerere de eliberare a certifiactului asupra
moştenirii vacante, acesta va exclude din patrimoniul vacant bunul ce urmează a fi transmis credirentierului şi va asigura
înregistrarea dreptului, dacă aeasta este stabilit de lege.

Capitolul VI
COMODATUL

Articolul 859. Contractul de comodat

(1) Prin contract de comodat o parte (comodant) da cu titlu gratuit un bun in folosinţa celeilalte părţi
(comodatar), iar aceasta se obliga sa restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost dat.
(2) Contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a uzurii bunului.

1.Este un contract real, deoarece pentru încheierea lui fiind necesar atât realizarea acordului de voinţă, cât şi predarea
(tradiţiunea) bunului care formează obiectul contractului. În genere, în materia contractelor reale predarea bunului este necesară
pentru înseşi formarea contractului, ea nefiind o obligaţie izvorâtă din contract, cum are loc în contractele consensuale. În acest
context este greu explicabilă stipularea din art.860 p.2 CC care stabileşte obligaţia de reparare a prejudiciului de către comodant
în caz de neonorare a obligaţiei de transmitere a bunului.
De regulă este un contract unilateral, deoarece din momentul încheierii naşte obligaţii numai pentru comodatar, însă pe
parcursul executării contractului se pot naşte obligaţii şi în sarcina comodantului, dar asemenea obligaţii nu se nasc din contract
si din cauze extracontractuale (gestiunea de afaceri, sau delictul civil).
Este un contract cu titlu gratuit. Acest caracter rezultă expres din art. 859 CC: ”o parte (comodant) dă cu titlu gratuit un bun în
folosinţa”. Anume acest caracter este unul esenţial care dă posibilitate de a face o distincţie clară dintre comodat şi locaţiune,
deoarece dacă contractul de comodat presupune o remuneraţie din partea comodatarului pentru folosinţa bunului asemenea
contract va fi unul de locaţiune ci nu comodat. Gratuitatea contractului nu se opune însă stipulării în contract a unei sume de
bani care ar reprezenta echivalentul uzurii suferite de lucru din cauza folosinţei. Asemenea afirmaţie şi-a găsit expresie în p.2 al
art.859 CC care indică că „contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a uzurii bunului.”
Imprimarea caracterului oneros comodatului ar fi examinat ca un nonsens juridic. Un contract translativ de folosinţă şi nu
translativ de proprietate. În temeiul contractului comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind un simplu
detentor precar, obligat la înapoierea lucrului. Aceste caractere juridice indică faptul că institutul locaţiunii urmează a fi pus la
baza reglementării tuturor obligaţiilor translative de folosinţă, deoarece în el se conţin norme unificate, generate de specificul
juridic al acestor categorii de obligaţii, indiferent de caracterul lor oneros sau gratuit. Legislatorul expres nu stabileşte legătura
dintre locaţiune şi comodat, dar esenţa obligaţiei ne sugerează ideea aplicării faţă de raporturile de comodat a acelor norme
despre locaţiune, care sînt condiţionate de transmiterea bunurilor în folosinţă temporară şi asupra cărora nu influenţează
onerozitatea raportului juridic.
Comodatul poate avea ca obiect numai bunurile nefungibile, individual determinate, deoarece ele urmează a fi restituite în
natură, în individualitatea lor. Bunurile nefungibile sunt acelea care în executarea unei obligaţii nu pot fi înlocuite cu altele
trebuind predate în natură, iar lucrurile neconsuptibile sunt acelea care pot fi folosite în mod repetat fără consumarea substanţei.
Caracterul nefungibil al bunurilor poate rezulta din voinţa părţilor, fiind posibil ca bunuri fungibile prin natura lor să fie
considerate de părţi ca nefungibile (ex: o cantitate de mere sunt întrebuinţate nu pentru consumaţie ci pentru a oforma standul la
o expoziţie) În aceste cazuri bunurile contractate sunt utilizate conform unei destinaţii speciale prevăzute de părţi. La fel obiect
al contractului poate fi orice bun mobil sau imobil în măsura în care transmiterea folosinţei nu este interzisă prin norme speciale
ori permisă numai în anumite condiţii.

Articolul 860. Raspunderea comodantului

(1) Comodantul poarta raspundere numai pentru intentie sau culpa grava.
(2) In cazul in care comodantul nu executa obligatia de a da bunul, comodatarul poate cere doar repararea
prejudiciului.
(3) Daca a ascuns cu viclenie viciile bunului transmis in folosinta gratuita, comodantul este obligat sa repare
comodatarului prejudiciul cauzat astfel.

1. Raspunderea comodantului survine doar pentru acţiunile de executare a contractului, care se produc cu intentie sau culpa
grava. Celelalte categorii ale culpei comodantului nu duc la răspunderea acestuia. Din conţinutul prezentului aliniat reiese că
comodantul, fiind proprietarul bunurilor, răspunde pentru daunele cauzate terţilor persoane în rezultatul folosirii lor. În calitate
de temeiuri pentru exonerare de la răspundere pot servi acţiunile cauzatoare de daune, produse cu intenţie sau neglijenţă ale
comodatarului sau ale persoanelor care deţin aceste bunuri cu acordul lui. Sarcina probaţiunii în acest caz este a comodantului.
2. Ca urmare a neexecutării obligaţiei de a transmite bunul (refuzul), comodatarul este limitat în drepturile sale, în comparaţie
cu cele ale locatarului (Art.884), care prevăd doar repararea prejudiciului. El poate cere doar repararea prejudiciului real, fără a
pretinde la repararea venitului neobţinut.
3. Comodantul răspunde pentru viciile bunului transmise in folosinţa gratuita, în cazurile când le-a ascuns cu viclenie (din
intenţie sau culpă gravă) la momentul semnării contractului. Pentru celelalte categorii de vicii, despre care comodantul n-a ştiut
la momentul încheierii contractului, răspunderea comodandului nu survine.

Articolul 861. Uzura bunului

Comodatarul nu poarta răspundere pentru modificarea sau inrautatirea starii bunului daca aceasta survine in
urma folosirii lui in conformitate cu destinaţia stabilita in contract.

1. Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. În cazul în care în contract părţile ar stipula o contravaloare pentru
folosinţa bunului, nu am mai fi în prezenţa comodatului, cu a unui contract de locaţiune. Din caracterul esenţialmenete gratuit al
contractului rezultă că comodatarul nu este obligat să plătească nici contravaloarea uzurii bunului rezultată din folosirea
acestuia conform destinaţiei specificate.
Gratuitatea contractului nu este înlăturată dacă părţile ar conveni ca comodatarul să plătească – pe parcursul executării
contractului sau la finele acestuia – o anumită sumă de bani ce ar reprezenta contravaloarea uzurii bunului folosit. Suportarea
contravalorii uzurii de către comodatar nu transformă comodatul într-un contract cu titlu oneros, ci reprezintă o concretizare a
obligaţiei de restituire a bunului în starea în care a fost predat.
 Articolul 862. Obligatiile comodatarului

(1) Comodatarul trebuie sa pastreze si sa îngrijească bunul cu diligenta unui bun proprietar si sa-l foloseasca
numai in scopul stabilit in contract sau determinat prin natura bunului.
(2) Comodatarul este ţinut sa suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodatarul poate cere compensarea
cheltuielilor extraordinare, necesare si urgente pe care a fost nevoit sa le faca pentru conservarea bunului.
(3) Comodatarul nu poate da bunul in folosinţa unor terţi decit cu acordul comodantului.

1. Obligaţia de conservare este prevăzută în al.1 al articolului comentat şi impune comodatarul „sa păstreze si sa îngrijească
bunul cu diligenta unui bun proprietar”. Comodatarul este obligat să conserve bunul chiar cu mai multă grijă decât lucrurile
sale, deoarece contractul este încheiat în interesul său.
2. Comodantul va fi obligat la compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare si urgente pe care a fost nevoit sa le facă
pentru conservarea bunului. Justificarea acestei obligaţii se găseşte fie în gestiunea de afaceri, fie în îmbogăţirea fără justă cauză
prevăzute de Cartea III, Cap. 32 şi 33 CC.
Această obligaţie reiese din p.2 al art. 862 CC care prevede că comodatarul este ţinut sa suporte cheltuielile necesare folosinţei
bunului. Comodatarul nu are dreptul de a cere restituirea acestor cheltuieli de la comodant, acestea fiind un accesoriu al
folosinţei.
Obligaţia de a folosi lucrul potrivit destinaţiei la fel este prevăzută de art. 862 în temeiul căruia comodatarul trebuie să
folosească bunul numai în scopul stabilit de contract sau determinat prin natura bunului sub sancţiunea reparării prejudiciului
cauzat în caz de neexecutare a acestei obligaţii. Folosinţa abuzivă a bunului împrumutat justifică şi trecerea riscului pieirii
fortuite a bunului asupra comodatarului, precum şi rezilierea contractului din partea comodantului pentru neexecutarea
culpabilă de obligaţii.

Articolul 863. Raspunderea comodatarului

(1) Daca comodatarul nu-si indeplineste obligatiile stipulate la art.860, comodantul poate cere imediat
restituirea bunului si reparatia prejudiciului cauzat.
(2) In caz de neexecutare a obligatiilor stipulate la art.860, comodatarul raspunde si pentru cauza
neimputabila lui (cazul fortuit) daca nu dovedeste ca prejudiciul ar fi survenit chiar daca el si-ar fi
indeplinit obligatiile. Aceasta regula se aplica si in cazul in care comodatarul nu restituie bunul in termen.
(3) Daca mai multe persoane au luat impreuna cu imprumut acelasi bun, ele poarta raspundere solidara fata de
comodant.

1.Comodatarul va răspunde pentru deteriorarea sau distrugerea bunului dacă este culpabil de acest fapt. Daca mai multe
persoane au luat împreuna cu împrumut acelaşi bun, adică în cazul pluralităţii de comodatari, ele poarta răspundere solidara fata
de comodant.
Comodantul nu are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru daunele provocate de viciile lucrului. Art. 860 instituie
principiul răspunderii comodantului numai pentru intenţie sau culpa grava, adică dacă comodantul a ascuns cu viclenie
viciile bunului transmis în folosinţa gratuita, el este obligat sa repare comodatarului prejudiciul cauzat astfel. Astfel obligaţia
dată este de natură delictuală izvorâtă dintr-un fapt ilicit al comodantului.
2.De regulă riscul pieirii fortuite a bunului împrumutat este suportat de comodant în calitate de proprietar, comodatul nefiind un
contract translativ de proprietate. Reieşind din art.863 CC în caz de neexecutare a obligaţiilor stipulate la art. 862 adică
obligaţiile stipulate mai sus, comodatarul va răspunde pentru cauza neimputabilă lui (cazul fortuit) daca nu dovedeşte ca
prejudiciul ar fi survenit chiar daca el şi-ar fi îndeplinit obligaţiile sale.
3. Pentru folosire gratuită a bunurilor de către mai mulţi comodatari, legea a impus survenirea răspunderii solidare a lor, fapt ce
asigură comodantului un mecanism juridic sigur, pentru restituirea bunurilor transmise sau a valorii lor.

Articolul 864. Obligaţia de restituire a bunului

(1) Comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea termenului contractului de comodat, bunul primit in
folosinta gratuita.
(2) In cazul in care contractul de comodat nu are stabilit un termen, comodatarul este obligat sa restituie bunul la
sfirsitul valorificarii lui in scopul mentionat in contract. Comodantul poate cere restituirea bunului mai devreme
daca a trecut o perioada suficienta pentru valorificarea lui.
(3) Daca termenul contractului de comodat nu poate fi stabilit in baza scopurilor de utilizare a bunului,
comodantul este in drept sa ceara restituirea bunului in orice moment.

1.Reieşind din art.864 CC comodatul poate fi încheiat atât pe un anumit termen stabilit la acordul părţilor, cât şi fără indicarea
termenului. În acest context termenul nu este o condiţie esenţială a contractului.
2.Restituirea bunului apare ca una din principalele obligaţii care reiese din esenţa şi natura comodatului. Ea este expres
prevăzută atât în definiţia legală a comodatului din art.859 cât şi în art.864 întitulat „Obligaţia de restituire a bunului” în temeiul
căruia comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea termenului contractului de comodat, bunul primit in folosinţa
gratuita. În cazul în care contractul de comodat nu are stabilit un termen, comodatarul este obligat sa restituie bunul la
sfârşitul valorificării lui în scopul menţionat în contract. Comodantul poate cere restituirea bunului mai devreme daca a
trecut o perioada suficienta pentru valorificarea lui. Daca termenul contractului de comodat nu poate fi stabilit in baza
scopurilor de utilizare a bunului, comodantul este in drept sa ceara restituirea bunului in orice moment.
În lumina acestei obligaţii, care este conformă principiului executării în natură a obligaţiilor de a face, comodatarul nu poate
oferi, iar comodantul nu poate cere un alt lucru sau echivalentul în bani a bunului transmis în folosinţă, dacă restituirea în natură
este posibilă. Dacă lucrul a fost deteriorat din culpa comodatarului el este obligat să-l repare şi să-l restituie în natură.
Restituirea se face comodantului, reprezentanţilor sau moştenitorilor săi, la locul stabilit de contract sau la locul domiciliului
comodantului. O dată cu restituirea lucrului se vor restitui şi fructele acestuia.
3. De obicei, reieşind din practica contractuală contractul de comodat se încheie ţinând cont de durata de amortizare a bunurilor,
precum şi a scopurilor de utilizare a lor. Însă legea permite la acordul părţilor atât stabilirea unui anumit termen, cât şi
neindicarea termenului concret. Din acest motiv, comodantul poate în orice moment sa ceara restituirea bunului, ceea ce ar
însemna realizarea dreptului său dispoziţie asupra bunului. Acest drept nu este condiţionat de o eventuală încălcarea de către
comodatar a obligaţiilor contractuale, şi nu reprezintă rezilierea unilaterală a contractului. Comodantul nu este investit cu
dreptul de reziliere unilaterală a contractului, deaceea el poate cere rezilierea contractului numai în temeiul Art. 886 Cod Civil.

Articolul 865. Retentia bunului

Comodatarul nu are dreptul de retenţie a bunului pentru creanţele fata de comodant, cu excepţia creantelor
privind cheltuielile extraordinare, necesare si urgente făcute pentru conservarea bunului.

1.Comodatarul are un drept de retenţie asupra lucrului până la plata de către comodant a cheltuielilor extraordinare, necesare şi
urgente făcute pentru conservarea bunului. Această declaraţie este expres prevăzută în art. 865. care indică că comodatarul nu
are dreptul de retenţie a bunului pentru creanţele fata de comodant, cu excepţia creanţelor privind cheltuielile extraordinare,
necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului.
Comodatarul nu poate reţine bunul împrumutat după expirarea termenului nici chiar dacă are o creanţă împotriva comodantului,
neputînd invoca compensaţia ca efect al stingerii obligaţiilor prevăzută în art. 651-659 CC, deoarece compensaţia operează
numai când este vorba de datorii reciproce ce au ca obiect bunuri fungibile de aceeaşi specie. Iar după cum am menţionat
comodatul are ca obiect doar bunuri nefungibile.

Articolul 866. Dreptul de reziliere a contractului de comodat

Comodantul poate rezilia contractul de comodat daca:

a) in virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul insusi are nevoie de bun;
b) comodatarul foloseşte bunul neconform destinaţiei stabilite in contract, da bunul, fara acordul comodantului,
in folosinţă unui terţ sau supune bunul unui pericol mare, ca urmare a nemanifestarii prudentei cuvenite;
c) comodatarul a decedat;
d) comodatarul persoana juridica si-a încetat activitatea.

1. Articolul comentat indică atât temeiurile de reziliere anticipată a contractului din iniţiativa comodantului, cît şi temeiuri de
stingere necondiţionată a raporturilor de comodat.
Primele două formează temeiuri ce ţin de dreptul comodantului, iar ultimele două fac parte din categoria temeiurilor generale de
stingere a obligaţiilor civile (Art.664 Cod Civil).
Rezilierea în baza temeiului de apariţie a unor circumstanţe neprevăzute, în urma cărora comodantul insusi are nevoie de bun,
presupune existenţa unei situaţii, când comodantul purcede la reziliere unilaterală pe motivul unei stringente necesităţi de bun.
Însă acest drept nu trebuie să afecteze interesele legitime ale comodatarului, mai ales în cazurile când se stabileşte un raport în
termen. Cerinţa de reziliere în baza unui astfel de temei urmează să se conformeze normelor generale ale Codului Civil despre
stingerea obligaţiilor.
Următoarele trei temeiuri de reziliere indicate în p. b) a articolului comentat sînt analogice cu cele prevăzute în Art.906 Cod
Civil (vezi comentariul articolului).
În înţelesul punctelor c) şi d) decesul comodatarului şi a încetării activităţii persoanei juridice (Art.86 Cod Civil), nu se admite
transmiterea drepturilor şi obligaţiilor ce reies din contractul de comodat în ordinea succesiunii, analogic raporturilor de
locaţiune (Art. 902 Cod Civil).

Capitolul VII
ÎMPRUMUTUL
Articolul 867. Contrctul de împrumut

(1) Prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutător)
bani sau alte bunuri de acelaşi gen,calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-a fost dat.
(2) Contractul de împrumut este gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

1. Contractul de împrumut reprezintă o înţelegere (acord) conform căreia împrumutărorul se obligă să dea în prorpietate
împrumutatului bani sau alte bunuri fungibile, iar ultimul se obligă să restituie aceiaşi sumă de bani sau bunuri de acelaş gen,
calitate sau cantitate.
Contractul de împrumut este un contract consensual, fiind valabil încheiat la momentul realizării acordului de voinţă asupra
tuturor condiţiilor esenţiale.
Împrumutul este un contract sinalagmatic, dînd naştere la obligaţii reciproce pentru ambele părţi.
Împrumutul este un contract cu titlu gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel.Împrumutul acordat de lombard sau de
asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor este întotdeauna oneros, în virtutea prevederilor legale.
Împrumutul este un contract translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunurilor împrumutate şi suportînd
riscurile pieirii fortuite.
Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea acordării împrumutului fără a specifica destinaţia, precum şi acordarea
împrumuturilor cu destinaţie specială. Astfel, asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor acordă împrumuturi cu
destinaţie specială (Legea privind asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor din 18 februarie 1998). În acest caz
împrumutătorul are posibilitatea să supravegheze utilizarea împrumutului după destinaţie de către împrumutat.
2. Părţile contractului de împrumut sunt împrumutătorul şi împrumutatul.
Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutătorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească
condiţiile cerute de lege pentru actele de dispoziţie şi să fie proprietatrul bunului care formează obiectul contractului. În unele
cazuri împrumutătorul trebuie să aibă o calitate specială – Lombard sau Asociaţie de economii şi împrumut ale cetăţenilor.
Împrumutatul trebuie să aibă capacitatea şi să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă
se explică prin faptul că acesta va fi obligat, după consumarea bunurilor împrumutate, să restituie din patrimoniul său o valoare
echivalentă.
În cazul împrumutului acordat de lombard calitatea de împrumutat o pot avea numai cetăţenii Republicii Moldova şi cetăţenii
străini, iar Asociaţiile acordă împrumut numai membrilor săi.
3.Obiectul contarctului îl constituie banii sau alte bunuri fungibile.Contractul de împrumut încheiat cu
Lombardul sau asociaţia are ca obiect numai bani. Lombardul acordă împrumut cu amanetarea anumitor bunuri. Mărimea
împrumutului eliberat cu amanet nu trebuie să fie mai mică de 75% din suma evaluării obiectelor de uz personal şi casnice
amanetate. La amanetarea obiectelor din metale preţioase împrumutul trebuie să constituie cel puţin 90% din suma evaluării.
4. Preţul denumit dobîndă, apare ca element al contractului numai atunci cînd legea sau contractul prevăd
plata ei.
5. Codul civil nu conţine reguli speciale cu privire la forma contractului de împrumut, urmînd a fi
respectate regulile generale cu privire la forma convenţiei.Împrumutul acordat de asociaţie se perfectează în scris, iar cel
acordat de lombard – prin întocmirea biletului nominativ de amanet (chitanţa de amanet în varianta art. 458. Cod civil)
indiferent de mărimea sumei acordate.
Recipisa este o dovadă în scris a încheierii contractului de împrumut.
6. Termenul contractului urmează să fie stabilit de către părţi.Dacă în contract nu este stabilit termen de
restituire, împrumutul urmează să fie restituit în decurs de 30 zile din momentul cînd împrumutatul a primit înştiinţarea de
restituire.
7. În cazul împrumuturilor băneşti predarea cu titlu de împrumut în vederea încheierii contractului se poate
face prin predarea titlului la purtător, prin predarea carnetului nominalizat pe numele împrumutatului, esenţial este că
împrumutatul să poată dispune de sumele împrumutate din momentul acordării împrumutului.

Articolul 868. Neexecutarea obligaţiei de a da cu împrumut.

În cazul în care împrumutătorul nu execută obligaţia de a da cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea
prejudiciului cauzat astfel.

1. Împrumutătorul este obligat să transmită împrumutatului bani sau bunurile conform contractului de
împrumut.În cazul în care împrumutătorul nu execută obligaţia de a da cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea
prejudiciului cauzat.

Articolul 869. Dobînda în baza contractului de împrumut

(1) În baza contractului de împrumut părţile pot prevedea şi plata unei dobînzi, care trebuie să se afle într-o relaţie
rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei.
 (2) Înţelegerea asupra dobînzii prin care se încalcă dispoziţia alin.1 este nulă.
(3) Se plăteşte dobînda la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre momentul încheierii
contractului şi cel al restituirii împrumutului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(4) În cazul în care împrumutatul nu plăteşte dobînda în termen, împrumutătorul poate cere
restituirea imediată a împrumutului şi a dobînzii aferente.

1. Împrumutul poate fi nu numai cu titlu gratuit, dar şi cu titlu oneros, care poartă denumire de împrumut cu
dobîndă. Dobînda constă de regulă, într-o sumă de bani şi reprezintă fructele civile produse de bunul împrumutat.
În cazul împrumutului cu dobîndă, contractul are un obiect dublu: bunul împrumutat şi dobînda.
Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobînzi, este nevoie de o clauză în acest sens, iar dacă nu există clauză, dobînda nu este
datorată de drept.
Cuantumul dobînzii trebuie să fie într-o relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei.
Dacă părţile au stipulat dobînzi fără să stipuleze cuantumul lor, împrumutatul este obligat să plătească o dobîndă egală cu rata
de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei (art.585 CC).
2. Dacă prin contract s-a stabilit o dobîndă mai mare decît dobînda maximă admisă, obligaţia de a plăti
această dobîndă este nulă de drept.
4. Neachitarea în termen a dobînzii acordă dreptul împrumutătorului, de a cere restituirea imediată a
împrumutului şi dobînzii aferente, inclusiv printr-o cerere de chemare în judecată.
5.În cazul punerii în întîrziere a împrumutatului printr-o cerere de chemare în judecată, dobînda nu poate fi
cerută decît pentru suma restantă la data întroducerii acţiunii, chiar dacă partea din datorie achitată pînă în acel moment fusese
plătită cu întîrziere.

Articolul 870. Revocarea promisiunii de împrumut

Împrumutătorul are dreptul să renunţe la îndeplinirea obligaţiilor în cazul în care situaţia materială a împrumutatului
se înrăutăţeşte substanţial, fapt ce ar pereclita restituirea împrumutului, chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte de
încheierea contractului şi a devenit cunoscută împrumutatului ulterior.

1. Promisiunea de a contracta sau antecontractul poate fi revocată de promitent (împrumutătorul) în cazul în

care situaţia materială a împrumutatului s-a înrăutăţit substanţial.
Acest drept i se garantează împrumutătorului chiar şi în situaţia cînd înrăutăţirea stării materiale a împrumutatului s-a produs
înainte de încheierea contractului şi a devenit cunoscută împrumutătorului ulterior.
2. Situaţia materială a împrumutatului urmează de demonstrat prin probe convingătoare , care ar confirma
faptul, că împrumutatul nu ar putea restitui împrumutul, în caz contrar vor urma consecinţele prevăzute de art.868 Cod civil.

Articolul 871. Restituirea împrumutului

(1) Împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în termenul şi în modul stabilit de contract. Dacă nu au fost stabilite
dobînzi, el are dreptul să restituie împrumutul şi pînă la expirarea termenului.
(2) Împrumutatul trebuie să restituie bunuri de calitate şi în cantitatea bunurilor primite şi nimic mai mult, chiar dacă
preţurile au crescut ori au scăzut.
(3) În cazul în care a împrumutat o sumă de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui suma nominală primită fără
a ţine cont de variaţiile valorii numerarului.
(4) Dacă în contractul de împrumut nu este stabilit nici termenul de restituire, nici termenul de preaviz, împrumutul
trebuie restituit în decursul a 30 zile de la data la care împrumutatul a primit cererea de restituire.

1. Principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui împrumutul în termenul şi modul prevăzut de

contract.
Împrumutatul este obligat să restituie bunurile împrumutate chiar dacă această obligaţie nu ar fi prevăzută în înscrisul
constatator al contractului, deoarece ea trebuie să fie înţeleasă ca o consecinţă firească, odată ce se dovedeşte că predarea s-a
făcut cu titlu de împrumut.
Împrumutătorul nu poate cere restituirea împrumutului înainte de termen, dacă termenul este stabilit în favoarea ambelor părţi (
de exemplu în cazul împrumutului cu dobîndă).
Împrumutul poate fi restituit de către împrumutat şi înainte de expirarea termenului contractului, dacă nu au fost stabilite
dobînzi. Restituirea înainte de termen este posibilă cu acordul împrumutătorului şi în cazul cînd au fost stabilite dobînzi, dacă
împrumutătorul refuză de la dobînzi din momentul executării obligaţiei.
2.La scadenă împrumutatul trebuie să restituie bunuri de acelaşi gen şi aceiaşi calitate, indiferent de
eventuala sporire sau scădere a valorii bunurilor din momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.
3. În cazul împrumutului de bani, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de
scăderea sau sporirea valorii banilor, cu excepţia cazului cînd prin acte normative speciale se dispune altfel.
Dacă schimbarea valorii are loc după scadenţă şi după ce debitorula fost pus în întîrziere, se admite reevaluarea a sumei
împrumutate, în raport cu indicele de inflaţie, asupra sumei datorate, plătită cu întîrziere.
4. Dacă termenul restituirii nu a fost stipulat, în toate cazurile restituirea nu poate fi cerută imediată,
termenul restituirii fiind de 30 zile de la data primirii de către împrumutat a cererii de restituire.
5. Obligaţia restituirii împrumutului de către împrumutat se consideră executată din momentul transmiterii
împrumutătorului a sumei de bani, a altor bunuri sau transferării a sumelor de bani pe contul bancar a împrumutătorului, dacă
altă modalitate nu este prevăzută de contract.
Decontarea sumei băneşti de la contul împrumutatului nu-l eliberează pe împrumutat de obligaţia de a restitui împrumutul dacă
aceste surse băneşti nu au parvenit la contul împrumutătorului.

Articolul 872. Efectele nerestituirii împrumutului

(1) În cazul în care împrumutatul nu restituie în termen împrumutul, împrumutătorul poate cere pentru întreaga sumă
datorată o dobîndă în mărimea prevăzută la art. 619 dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Dacă în contract este prevăzută restituirea împrumutului în rate şi împrumutatul nu restituie în modul stabilit nici
cel puţin o rată, împrumutătorul poate cere restituirea imediată a întregului împrumut şi a dobînzii aferente.
(3) în cazul în care nu poate restitui bunul, împrumutatul trebuie să plătească valoarea acestuia calculată în funcţie de
locul şi timpul execuării obligaţiei.

1. Dacă legea sau contractul nu prevede altfel, împrumutătorul poate cere pentru întreaga sumă datorată o dobîndă egală cu rata
de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei în cazul în care împrumutatul nu restituie în termen împrumutul. Această
prevedere a legii este aplicabilă şi în cazul cînd în contractul de împrumut deja este prevăzută plata dobînzii în temeiul al. 1 art.
869 CC. Suma totală în aşa situaţie constă din: suma împrumutului, dobînzi pentru folosirea împrumutului, dobînzi pentru
nerestituirea împrumutului în termen.
2. Dacă restituirea împrumutului se face potrivit contractului în rate eşalonat în timp, considerăm că
rezilierea se poate face în caz de neplată la termenul stabilit a ratelor cu dobînzi aferente, după punerea în întîrziere a
debitorului.
3. Dacă după expirarea termenului prevăzut în contract împrumutatul nu restituie împrumutul, lombardul
este în drept să-şi satisfacă creanţele din valoarea bunurilor amanetate, în modul prevăzut de art. 458 Codul civil. Din suma
încasată de la vînzarea obiectelor amanetate se achită împrumutul şi dobînda aferentă, cheltuielile de vînzare, iar partea rămasă
se restituie posesorului biletului nominativ de amanet (pct. 30-31 a Regulamentului).
4. În cazul în care la scadenţă, împrumutatul este totuşi în imposibilitate de a restitui bunuri de aceiaşi
natură, el va face plata în bani, după valoare pe care o au bunurile la termenul şi în locul unde urma a se face restituirea.

Articoul 873. Efectele nerespectării obligaţiilor de garantare a executării.

În cazul în care împrumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea restituirii bunului, împrumutătorul poate
cere restituirea lui imediată şi a dobînzii aferente.

1.Dacă împrumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea restituirii bunului, împrumutătorul este în
drept să ceară restituirea imediată a bunului sau a sumei împrumutului şi a dobînzii aferente.
2. Aceleaşi consecinţe pot surveni şi în cazul pierderii garanţiei restituirii bunului sau înrăutăţirii condiţiilor
asigurării garanţiei în legătură cu unele circumstanţe pentru care împrumutatul nu poartă răspundere ( spre exemplu
denaţionalizarea obiectului gajat etc.).

Articolul 874. Răspunderea împrumutătorului pentru viciile bunului în conformitate cu regulile de răspundere a
comodantului.

Cheltuielile de conservare a bunului sunt în seama împrumutatului ca proprietar.

Împrumutătorul este răspunzător de daunele cauzate prin viciile ascunse ale bunului – cunoscute de el şi necomunicate
împrumutatului; la fel ca şi comodatul este lipsit de importanţă practică, căci bunurile fungibile şi consumtibile numai în mod
excepţional pot provoca daune.

Capitolul VIII
LOCAŢIUNEA
Articolul 875. Contractul de locaţiune

Prin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea celeilalte părţi (locatar) un bun determinat individual în
folosinţă temporară sau în folosinţă şi poseisune temporară, iar aceasa se obligă să plătească chierie.

1. Definiţia locaţiunii conţine elementele principale ale acestui contract, şi anume: scopul, subiecţii, obiectul, termenul şi
chiria.
2. Scopul locaţiunii este folosinţa, sau folosinţa şi posesiunea unui bun, care aparţine unei alte persoane.
Folosinţa bunului constă în aplicarea calităţilor utile ale bunului. Posesia bunului constă în stăpînirea efectivă a bunului. Mai
detaliat despre posesiune vezi Titlul II, Cartea II a prezentului cod.
3. Subiecţii locaţiunii sunt locatorul şi locatarul. În calitate de locator poate activa orice persoană fizică sau
juridică – subiecţi de drept, care dispun de un bun cu titlu de proprietate sau în baza altui titlu legal. Locatarul poate fi orice
subiect de drept, care dispune de capacitatea de exerciţiu. Mai detaliat vezi Comentariul la art.19 şi 61 al prezentului cod.
4. Obiectul locaţiunii poate fi doar un bun determinat individual, care nu este exclus din circuitul civil. Se
consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui.
Mai detaliat vezi comentariul la art.294 al prezentului cod. Nu pot servi ca obiect al locaţiunii doar unele bunuri în privinţa
cărora legislaţia stipulează careva restricţii. Astfel de restricţii sunt stipulate în Decretul Preşedintelui Republicii Moldova din
06.01.1994 “Cu privire la aprobarea Listelor întreprinderilor şi organizaţiilor de stat, precum şi a tipurilor de bunuri ale statului,
a căror arendă nu se admite”. (Monitorul Parlamentului Republicii Moldova. 1994, nr.1).
5. O particularitate a acestui contract o constituie folosinţa sau folosinţa şi posesiunea temporară. Din
aceste considerente părţile au obligaţia de a stipula în contract termenul acestuia. Dat fiind faptul, că Legea nu prevede altceva,
în principiu, prin acordul părţilor locaţiunea poate avea loc şi pe un termen nedeterminat. Un asemenea contract va fi valabil,
dar în caz de litigiu, se pot isca careva probleme.
6. Locaţiunea este un contract cu titlu oneros. Oobligaţia de bază a locatarului este achitarea chiriei, care se
stabileşte prin acordul comun ale părţilor. La stabilirea cuantumului chiriei se iau în consideraţie un şir de circumstanţe, cum ar
fi: termenul, obiectul şi componenţa lui, uzura acestuia, intensivitatea folosirii bunului şi altele. Chiria se stabilesc, de regulă, în
bani, dar legislaţia nu interzice şi achitarea ei în natură sau în alt mod. Dacă obiectul locaţiunii este utilizat pentru fabricarea
unui bun sau prestarea unor servicii, chiria poate fi achitată prin transmiterea unei părţi a bunului produs sau prin prestarea unor
servicii.

Articolul 876. Forma contractului de locaţiune.

(1) Contractul de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris.
(2) Contractul de locaţiune a unui bun imobil pe un termne ce depăşeşte 3 ani trebuie înscis în registrul
bunurilor imobile. Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ.

1. Acest articol conţine o normă de ordin general cu privire la forma contractului de locaţiune cînd obiectul acestuia este un bun
imobil. În acest caz legea cere forma scrisă a contractului. Din aceste considerente se poate deduce, că pentru bunurile imobile
forma contractului poate fi şi verbală, dar părţile pot conveni şi altfel.
2. Alte criterii faţă de forma contractului de locaţiune sun stipulate în lege pentru cazul cînd obiectul
contractului este un bun imobil, care se dă în chirie pe un termen ce depăşeşte 3 ani, în acest caz se cere înscrierea contractului
în Registrul bunurilor imobile. Mai detaliat vezi Comentariul la art.art.496-511 al prezentului cod. Nerespectarea acestei reguli
are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ. Prin urmare, acest contract are valoare juridică numai pentru părţile
contractului şi nu poate fi invocat faţă de alte persoane.

Articolul 877. Termenul maxim al contractului de locaţiune

Contractul de locaţiune nupoate fi încheiat pe un termen mai mare de 99 nai.

1. Legea stipulează doar o singură restricţie cu privire la termenul locaţiunii, care nu poate depăşi termenul de 99 de ani. Prin
urmare, părţile pot conveni şi stipula în contract orice termen în aceşti parametri.
2. La determinarea termenului locaţiuinii se iau în consideraţie unele criterii, cum ar fi: obiectul
contractului, gradul lui de uzare şi starea generală a acestuia, procentul de amortizare ş.a. De asemenea se ţine cont de interesele
părţilor, perspectivele majorării şi extinderii folosirii şi exploatării bunului, posibilităţile majorării productivităţii, volumul şi
termenele de investiţii, alte momente.

Articolul 878. Caracterisitcele bunului închiriat

(1) Locatorul este obligat să predea locatarului bunul în starea corespunzătoare, conform destinaţiei prin
contract, şi să menţină bunul în această stare pe durata locaţiunii.
(2) Bunul dat de locator trebuie să fie liber de orice viciu material sau juridic.
(3) Bunul este considerat liber de orice viciu material cînd are caracteristicele convenite. Bunul este liber de
vicii materiale în cazul în care poate fi folosit conform destinaţiei stabilite în contract, dacă nu s-a convenit asupra unor
anumite caracterisitce, sau conform destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri nu s-a convenit asupra folosinţei.
(4) Bunul este considerat liber de orice viciu juridic sacă nici un terţ nu poate valorifica drepturi asupra
acestui bun în perioada pentru care a fost încheita contractul.
(5) Înainte de a-şi valorifica drepturile, locatarul trebuie să-l informeze pe locator drept viciile bunului
depistat.

1. O obligaţie de bază a locatorului este transmiterea bunului în stare, care permite folosirea lui conform destinaţiei şi
menţinerea bunului în această stare pe toată durata locaţiunii. Această obligaţiune rezultă din faptul, că locatorul este, de regulă,
proprietarul bunului închiriat şi el trebuie să suporte toate cheltuielile necesare pentru menţinerea acestui bun în stare cuvenită.
Această regulă este imperativă şi părţile nu pot conveni altfel.
2. Scopul acestei norme este asigurarea transmiterii în locaţiune a unui bun care este liber de orice vicii. În
lege sunt stipulate caracteristicile de ordin material şi juridic, prezentate faţă de obiectul locaţiunii.
3. Bunul este considerat liber de orice viciu material cînd are caracteristicile convenite. Aceste caracteristici
se referă la criteriile şi cerinţele de ordin calitativ, care se referă la capacităţile lăuntrice ale bunului şi care trebuie să asigure
folosirea bunului după destinaţie.
4. Bunul este considerat liber de orice viciu material dacă părţile au respectat minimum o condiţie din cele
două legale:
a) În contract este stipulată destinaţia obiectului şi starea acestuia permite folosirea acestui bun după această
destinaţie.
b) Părţile nu au convenit asupra unor anumite caracteristici de folosinţă, dar bunul poate fi folosit conform
destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri.
5. Bunul dat este considerat liber de orice viciu juridic dacă nici un terţ nu poate valorifica dreptul asupra acestui bun în
perioada pentru care a fost încheiat contractul. Prin urmare, obiectul contractului pot fi şi bunurile asupra cărora terţele persoane
pot avea careva drepturi. Principalul moment în acest sens îl constituie faptul, că bunul este considerat liber de orice viciu
juridic cu condiţia că nici un terţ nu poate valorifica dreptul său asupra acestui bun pe toată durata locaţiunii.
6. Contractul de locaţiune este un contract sinalagmatic. Prin urmare, toate prevederile stipulate în
art.art.704-711 ale prezentului cod se aplică respectiv şi la locaţiune. Drepturile locatarului în locaţiune pot fi realizate doar cu
respectarea prevederilor legale, care stabilesc obligaţia locatarului de a-l informa pe locator despre viciile depistate. Prin
urmare, îndată după depistarea viciilor bunului închiriat locatarul este obligat să-şi onoreze obligaţia informaţională despre
acest fapt faţă de locator.
7. Soluţionarea divergenţelor legate de viciile depistate poate avea loc, după situaţie prin acordul părţilor
sau pe cale judiciară.

Articolul 879. Reducerea chiriei din cauza viciului bunului închiriat

(1) Dacă bunul este afectat de un viciu, locatarul este eliberat de plata unei părţi din chirie proporţională
diminuării folosinţei bunului. Dreputl de aplăti o chirie redusă încetează cînd viciul este remediat. Viciul nesemnificativ
nu este luat în consideraţie
(2) În cazul închirierii unei locuinţe, convenţiile prin care se derogă de la alin. (1) în defavoarea locatarului
nu produc efecte

1. Afectarea bunului închiriat de un viciu este un temei legal pentru reducerea chiriei. Pentru eliberarea parţială de plata chiriei
este necesar ca viciul să fie ascuns în virtutea naturii sale, ca el să nu fie evident şi să poată fi depistat la prima apreciere de
oricine. Este, de asemenea, necesar ca asupra survenirii viciului să nu aibă careva influenţă locatarul.
2. Cuantumul reducerii chiriei este proporţional diminuării folosirii. Prin urmare, criteriul de bază pentru
reducerea chiriei este volumul folosirii obiectului, care este stabilit în contract în dependenţă de situaţii reale şi la care convin
părţile.
3. Dreptul locatarului de a plăti chiria redusă încetează odată cu reparaţia sau înlăturarea în alt mod a
viciului depistat.
4. Nu poate servi ca temei pentru reducerea chiriei viciul nesemnificativ. Este considerat nesemnificativ
acel viciu care nu influenţează esenţial la folosinţa bunului şi pentru înlăturarea căruia nu se cer cheltuieli însemnate.
5. Interesele locatarului în reducerea chiriei din motivul viciilor într-un contract de locaţiune a unei locuinţe
sunt protejate de lege prin norma care stipulează că în cazul stabilirii în contract a unei clauze în defavoarea locatarului nu
produce efecte. Prin urmare, reducerea chiriei în contractul de închiriere a locuinţei nu are efect chiar şi în cazul dacă astfel au
convenit părţile, deoarece această clauză este nulă în virtutea legii.
Articolul 880. Repararea prejudiciului cauzat de viciile bunului închiriat

(1) Dacă un viciu care diminuează folosinţa bunului există în momentul încheierii contractului sau apare
ulterior dintr-o cauză pentru care este răspunzător locatorul sau dacă acesta este în întîrziere în privinţa obligaţiei sale
de a remedia bunul, locatarul poate cere, pe lîngă pretenţiile sale la o chirie redusă, despăgubiri pentru prejudiciul
cauzat.
(2) În cazul întîrzierii locatorului, locatarul poate remedia el însuşi viciul, cerînd restituirea cheltuielilor
utile.

1. Viciul bunului închiriat are ca efect două aspecte negative:

a) reducerea chiriei;
b) reparaţia prejudiciului cauzat de acest viciu. Legea stipulează dreptul locatarului de a cere reparaţia
prejudiciului cauzat pe lîngă pretenţiile sale cu privire la reducerea chiriei.
2. Realizarea dreptului la despăgubire pentru prejudiciul cauzat de viciul bunului închiriat poate avea loc
doar în cazul în care are loc unul din cele trei fapte stipulate în lege:
a) viciul există în momentul încheierii contractului;
b) sau apare ulterior dintr-o cauză pentru care este răspunzător locatorul;
c) sau dacă locatorul este în întîrzierea în privinţa obligaţiei sale de a remedia bunul.
3. Locatarul dispune suplimentar încă de un drept în cazul existării unui viciu – drept care poate fi aplicat doar într-un
singur caz- cînd are loc întîrzierea locatorului. În această situaţia locatarul personal poate remedia viciu, cerînd restituirea
cheltuielilor utile suportate.

Articolul 881. Efectele cunoaşterii viciului de către locatar

Dacă, la momentulîncheierii contractului de locaţiune, ştia despre viciul bunului şi nu a formulat pretenţiile în legătură
cu acest fapt, locatarul nu va beneficia de drepturile prevăzute de art. 879.

1. Această normă admite în princiu posibilitatea dării în locaţiune a unui bun cu vicii fără careva efecte negatove
pentru locator. Această situaţie poate avea loc dacă sunt respectare trei condiţii:
a) viciul exista la momentul încheierii contractului;
b) locatarul era la curent cu acest viciu;
c) locatarul nu a fosrmulat faţă de locator careva pretenţii viza-vi de acest viciu.
2. Existenţa acestor prevederi legale are ca efect lipsirea locatarului de dreptul de a cere reducerea chiriei din motivul viciul
bunului închiriat.

Articolul 882. Nulitarea acordului privind exonerarea de

răspundere sau diminuarea ei

Acordul în al cărui temei locatorul este exonerat de răspundere pentru vicii sau răspunderea lui este diminuată nu
produce efecte dacă locatorul trece cu viclenie viciul sub tăcere.

1. Locatorul poate fi exonerat de răspundere pentru viciu sau răspunderea lui este diminuată cu condiţia că aceste clauze au fost
stipulate în contract prin acordul comun ale părţilor, şi dacă locatorul e de bună credinţă.
2. Acordul, în care cărui temei este exonetar de răspundere sau răspunderea lui este diminuată, nu are efecte juridice dacă
locatorul e de rea credinţă şi trece cu viclenie viciul sub tăcere. În acest caz locatarul poate realiza drepturile sale stipulate în art.
879 – 880 CC RM.

Articolul 883. Răspunderea locatorului pentru fapta terţului

(1) Locatorul este obligat să repare prejudiciul care rezultă din perturbarea de către un terţ a folosirii
bunului numai în cazul în care terţul este un locator sau dacă locatorul i-a permis folosinţa bunului sau accesul la el.
(2) Dacă folosinţa bunului este diminuată, locatarul conservă dreptul la alte mijloace pe care le are contra
locatorului.
(3)
1. Norma stabilită în acest articol admite posibilitatea folosirii unui bun de mai multe persoane avînd ca bază raporturi
contractuale sau alte temeiuri legale. Folorea bunului închiriat de cître una din aceste peroane poate prejudicia careva pagube
celorlalte persoane care au acces la acest bun.
2.Răspunderea pentru prejudiciul care rezultă din perturbarea de către un terţ a folosirii bunului faţă de ceicalţi o poartă
locatorul, dar numai cu condiţia că terţul este un locatar sau dacă locatorul i-a permis terţelui folosirea bunului sau accesul la el.
3. Dacă în rezultatul intervenţiei terţului folosinţa bunului este diminuată, locatarul conservă dreptul la alte mijloace legale pe
care le are contrac locatorului. În acest caz locatarul poate realiza drepturile stipulate în art. art. 879-880.

Articolul 884. Efectele întîrzierii sau ale refuzului predării bunului închiriat

Dacă locatorul nu predă la timp bunul închiriat sau refuză să-l predea, locatarul este în drept să ceară executarea
acestei obligaţii şi repararea prejudiciului sau rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat astfel.

1. Fiind un contract consensual locaţiunea i-a naştere din momenrtul cînd părţile şi-au manifestat acordul de voinţă asupra
clauzelor contractuale, iclusivb şi la timpul predării bunului închiriat. Principala obligaţie a locatarului este de apreda
locatarului bunul închiriat pentru ca acesta să-şi po0ată exercita dreptul de folosinţă dobîndit prin locaţiune. (Mai detaliat vezi
Hamangiu C. şi alţii, vol.II, Tratat de dretp civil român, pag. 597 – 588).
2. Nerespectarea obligaţiei principale de către locator se poate manifesta prin două fapte:
a) predarea bunului cu întîrziere sau
b) refuzul locatorului de a preda obiectul locaţiunii.
3.Natura sinalagmatică a acestui contract se manifestă prin faptul că nerespectarea de către locator a obligaţiei sale principale
are ca efect naşterea dreptului locatarului de a cere executarea acestei obligaţii şi repararea prejudiciului sau rezilirea
contractului şi repararea prejudiciului cauzat astfel.
4.Dacă părţile nu au convenit în mod amiabil la soluţionarea litigiului cu privire la întîrziere sau refuzul predării bunului
închiriat, locatarul poate iniţia o acţiune în instanţă. În baza deciziei instanţei poate avea loc executarea silită a obligaţiei
contractuale şi repararea prejudiciului cauzat. Executarea forţată a obligaţiei locatorului în baza deciziei instanţei poate avea
loc, de pildă, în cazul cînd obiectul locaţiunii este predat unui terţ în baza unui alt contract de locaţiune. În acest caz prioritatea
o are locatarul care primul a încheiat contractul, i-ar dacă acest fapt nu e posibil de stabilit – primul care s-a adresat cu acţiuen
în instanţă.

Articolul 885. Interdicţia schimbării formei sau destinaţiei bunului închiriat

Nici locatorul, nici locatarul nu are dreptul să schimbe forma sau destinaţia bunului în timpul locaţiunii.

1. Legea stipulează o interdicţie care se răsfrînge în mod egal la ambele părţi ale locaţiunii. Această interdicţie are două aspecte,
şi anume, pe toată durata locaţiunii părţile în mod unilateral, sau prin acordul comun nu pot schimba: a) forma; b) destinaţia
obiectului locaţiunii.
2. Această interdicţie rezultă din natura judiciă acestui contrac şi este în deplină concordanţă cu o obligaţiune principală a
locatarului care se manifestă prin faptul că după încetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să restituie bunul
închiriat în starea în care i-a fost dat sau în starea prevăzută de contract. Mai detaliat vezi comentariul la art. 908 al prezentului
cod.

Articolul 886. Modul de plată a chiriei

(1) Poate chiriei poate fi efectuată integral la expirarea termenului stabilit în contractul de locaţiune. Dacă
plata chirie este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea lor.
(2) Plata cheltuielilor suplimentare este obligatorie numai în cazul în care există un acord între părţi.
(3) Dacă în folosirea bunului închiriat au apărut piedici din vina locatarului, aceasta nu va fi exonerat de
plata chiriei.

. 1. Regula generală cu privire la plata chiriei spitulată de lege este efectuare plăţii integrale la expirarea termenului
contractului. Această regulă se aplică numai în cazul cînd părţile nu al convenit altfel.
2.Prin acordul părţilor plata chieiei poate fi stabilită pentru anumite perioade de timp. Şi în acest caz se aplică regula generală
cu privire la momentul efectuării părţii – la expirarea termenului respectiv.
3.Deoarece legea nu stipulează careva restricţii, părţile pot conveni ca plata chiriei să fie efectuată anticipat, la întocmirea
contractului pentru toată durata acestuia sau pentru anumite perioade sau în alt mod.
4.Obligaţia locatarului cu privire la plata chiriei este lomitată numai de cuantumul acestei plăţi. Cheltuielile suplimentare care
pot avea loc pe parcursul folosieii bunului, de pildă, pentru achitarea impozitului şi altele, le poartă locatorul. Aceste cheltuieli
pot fi puse pe seama locatarului numai în cazul cînd părţile au convenit astfel. Pentru a evita careva devirgenţe o astfel de
clauză trebuie stipulată direct în contract.
5. Dacă folosinţa bunului a fost limitată din cauza unor circumstanţe care au survenir din vina locatarului, acesta nu
este exonerat de plata chiriei. Prin urmare, această plată trebuie să fie achitată pentru toată durata contractului indiferent de
faptul cît au existat piedicile survenite din vina locatarului.

Articolul 887. Temeiurile şi condiţiile de modificare a chiriei

(1) Cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părţilor. Locatorul poate cere modificarea chiriei
numai o dată în an şi numai în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă.
(2) Locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile, stipulate în contract, de
folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa
locatarului.

. 1. Modificarea cuantului chiriei poate avea loc numai cu respectarea regulii generale – prin acordul prţilor.
2.Din iniţiativa locatorului modificarea chireiei poate avea loc numai dacă există condiţii legale, şi anume, numai des decît o
dată pe an şi numai în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. Din condiţiile legii rezultă, că din
iniţiativa locatarului poate avea loc doar majorarea cuantului chiriei, deaorece locatorul nu poate acţiona în defavoarea sa.
3.Reducerea chiriei popate avea loc din iniţiativa locatarului, dar pentru a realiza acest drept sunt necesare existenţa
prevederilor legale: a) condiţiile, stipulare în contract, de folosire a bunului sau starea obiectului locaţiunii s-au înrăutăţit
consideral; b) această înrăutăţirea considerabilă a survenit în virtutea unor circumstanţşe independente de voinţa locatarului.
Prin urmare, dacă o asemenea înrăutăţire a survenit din vina acestuia el nu este în drept să ceară reducerea cuantumului chiriei.
Înrăutăţirea esenţială poate avea loc, de pildă, din cauza uzurii sau amortizaţiei depline a bunului închiriat,din cauza unui
accident sau în urma altor circumstanţe care nu depind de locatar.
4. Înrăutăţirile sunt cosiderabile dacă înpiedică folosirea bunului după destinaţie, dacă eficienţa, volumul folosirii bunului s-au
redus esenţial. Înrăutăţirea nesemnificativă nu poate influienţa asupra cuantumului chiriei.

Articolul 888. Obligaţiile locatarului

Locatarul este obligat:

a) să folosească bunul la destinaţie şi în confromitate cu prevederile contractului;
b) să păstreze şi să asigure integritatea bunului;
c) să acopere cheltuielile curente de folosite şi întreţinere în stare normală a bunului;
d) să efectueze reparaţia curentă a bunului.

1. Acest articol conţine cele mai importante obligaţii ale locatarului, care sunt respectiv grupate şi care în
mare măsură depind de obiectul locaţiunii.
2. Fiecare bun are o destinaţie individuală (specială) care corespunde însuşi naturii acestui bun. Scopul
suprem al locaţiunii este folosirea bunului după această destinaţie şi satisfacerea intereselor personale ale locatarului.
3. Locatarul este obligat să utilizeze obiectul locaţiunii în strictă conformitate cu destinaţia acestuia. Un
camion nu poate fi utilizat pentru transportarea călătorilor, iar o încăpere nelocuită – pentru locuinţă. Dacă limitele,
parametrele, volumul folosirii bunului închiriat sunt stipulate în contract locatarul este obligat să respecte şi aceste prevederi.
4. Deoarece bunul închiriat se află în folosinţa sau folosinţa şi posesiunea locatarului, acesta este obligat să
se comporte cu acest bun ca şi cum acesta iar aparţinea lui personal. Adică comportarea locatarului trebuie să fie, în principiu,
analogică comportării proprietarului. Bai mai mult ca atît, folosinţa şi posesiunea bunului nu trebuie să violeze sau să
influenţeze negativ în alt mod asupra integrităţii corporale a bunului închiriat. Din aceste considerente locatarul în virtutea legii
este obligat să păstreze şi să asigure integritatea bunului. Dacă în chirie, să admitem, este transmis un instrument muzical, apoi
acesta urmează să fie păstrat într-o încăpere cu temperatură şi umiditate respectivă, iar dacă obiectul contractului este un
autoturism, apoi trebuie să fie păstrat într-un garaj, sau în altă încăpere respectivă, sau la o parcare autorizată. Obligaţiile de
păstrare se manifestă şi prin faptul că nimeni, în afară de locatar, nu trebuie să aibă acces liber la bunul închiriat.
5. Locatarul este obligat să acopere cheltuielile curente de folosire şi întreţinere în stare normală a bunului.
Onorarea acestei obligaţii are o importanţă semnificativă în primul rînd pentru însuşi locatar, deoarece obiectul chiriei va putea
fi folosit după destinaţie doar dacă el permanent va fi în stare cuvenită. Dacă în chirie se află, bunăoară, un automobil apoi
cheltuielile curente se referă la alimentarea lui cu combustibil, ulei, efectuarea reviziei tehnice ş.a. În altele cazuri cheltuielile
curente de folosire şi întreţinere în stare normală presupun efectuarea curăţeniei bunului închiriat, achitarea serviciilor comunale
ş.a.
6. Ca şi legislaţia veche, noul Cod civil stipulează obligaţia locatarului de a efectua reparaţia curentă a
bunului închiriat. Scopul acestei reparaţii este menţinerea obiectului în stare cuvenită. Reparaţia curentă presupune cheltuieli de
ordin operativ şi sunt nesemnificative. Dacă obiectul locaţiunii este o încăpere nelocuibilă, apoi reparaţia curentă include lucrări
de vopsire, de schimbare a sticlelor în ferestre, a întrerupătoarelor de lumină ş.a.

Articolul 889. Obligaţia locatarului în raport cu alţi locatari

(1) Locatarul are obligaţia de a acţiona într-o manieră care să nu împiedice folosirea normală a bunului de
către alţi locatari. Locatarul etae ţinut faţă de locator şi de ceilalţi locatari să repare prejudiciul care poate rezulta din
neexecutarea acestei obligaţii fia că a fost produs de el, fie de persoane cărora le-a permis folosirea bunului sau accesul
la el.
(2) Locatorul poate rezilia contractul de locaţiune în cazul neexecutării obligaţiei prevăzute la alin (1).

1. Dacă la bunului închiriat au acces legal mai mulţi locatari, apoi fiecare în parte este obligat de a acţiona în aşa mod, încît să
nu împiedice folosirea normală a bunului de către alţi locatari. Din această regulă rezultă, că toţi locatarii au aceleaşi drepturi şi
obligaţii unul faţă de altul.
2. Cauzarea de către un locatar a unui prejudiciu care rezultă din neexecutarea acestei obligaţii faţă de însuşi locator sau de un
alt locatar are ca efect obligaţia de a acoperi prejudiciul cauzat.
3. Locatorul, care a împiedicat folosirea normală a bunului de către alţi locatari şi le-a cauzat un prejudiciu poartă răspundere nu
numai în cazul cînd această împiedicare are loc din vina locatarului, dar şi în cazurile cînd acest lucru are loc din culpa altor
persoane cărora acest locatar le-a permis folosirea bunului sau accesul la el. Prin urmare, locatarul poartă răspundere pentru
prejudiciul cauzat atît pentru acţiunile sale, cît şi a terţelor persoane.
4. Nerespectarea de către un locatar a obligaţiei de a nu împiedica folosirea normală a bunului de către alţi locatari are şi un alt
efect negativ – dreptul locatorului de a cere rezilierea contractului de locaţiune.

Articolul 890. Dreptul locatarului în cazul deranjării folosinţei sale de

către alt locatar

(1) Locatarul a cărui folosinţă este deranjată de către un alt locatar sau de persoanele cărora acesta le-a
permis folosinţa bunului sau accesul la el poate obţine, în dependenţă de circumstanţe, o reducere a chiriei sau rezilierea
contractului dacă inştiinţează locatorul comun despre încîlcarile ce îi afectează folosinţa şi dacă acestea persistă.
(2) Pe lîngă cele prevăzute de alin. (1), locatarul poate cere locatorului comun repararea prejudiciului, cu
excepţia cazului cînd ultimul demonstrează că a acţionat cu prudenţă şi diligenţă.
(3) Locatorul se poate întoarce împotriva locatarului vinovat de prejudiciu.

1. Deranjarea folosirii bunului de către unul din locatari sau de un terţ are careva consecinţe atît pentru locatarul a cărui
folosinţă a fost deranjată, cît şi pentru locator.
2. În virtutea legii locatarul a cărui folosinţă este deranjată de un alt locatar sau de persoanele cărora acesta
le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el este în drept, în dependenţă de circumstanţe:
a) să ceară reducerea chiriei sau;
b) rezilierea contractului.
3. Acest drept poate fi realizat doar dacă există toate prevederile legale, şi anume:
a) folosinţa este deranjată de un alt locatar sau de persoanele cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau
accesul la el;
b) locatorul comun este înştiinţat despre această deranjare;
c) afectarea folosinţei persistă.
4. Pe lîngă acest drept locatarul a cărui folosinţă este deranjată mai poate cere locatorului comun repararea prejudiciului cauzat
de deranjare. Dreptul de reparaţie a prejudiciului cauzat nu poate fi realizat în cazul cînd locatorul comun va demonstrat că a
acţionat cu prudenţă şi diligenţă.
5. Prezentul articol conţine şi o normă care protejează interesele patrimoniale ale locatorului. Deoarece însuşi deranjarea
folosinţei bunului închiriat are loc din culpa unuia din locatari sau din persoanele cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau
accesul la el, locatorul dispune de dreptul de regres faţă de acest locatar vinovat, care trebuie să acopere prejudiciul suportat de
locator. Prin urmare, această regulă se aplică numai în cazul cînd locatorul a suportat un prejudiciul prin satisfacerea cerinţei
locatarului a cărui folosinţă a fost deranjată.
6. Realizarea acestui drept al locatorului poate avea loc pe cale amiabilă, iar în caz de litigiu – în baza deciziei instanţei.

Articolul 891. Dreptul locatarului de a verifica bunul închiriat şi de a

efectua lucrări asupra lui
 Locatorul are dreputl să verifice bunul închiriat, să efectueze lucrări asupra lui, în cazul imobilului, să-l prezinte
eventualilor cumpărători sau locatari, fiind obligat să-şi exercite drepturi în mod rezonabil.

1. Legea stipulează un şir de drepturi ale locatorului care au valoare juridică pe toată durata locaţiunii. Aceste drepturi rezultă
din faptul că locatarul este proprietarul bunului închiriat şi el poate să dispună de acest bun după propria sa voinţă. Prin urmare,
locatorul poate înstrăina acest bun în baza unui contract de vînzare-cumpărare, poate încheia un nou contract de locaţiune cu o
altă persoană, poate repara bunul închiriat sau efectua alte lucrări.
2. Drepturile locatarului stipulate în acest articol por fi grupate în felul următor:
a) de a verifica bunul închiriat, şi anume: de a verifica starea reală a acestui obiect;
b) de a efectua lucrări asupra bunului închiriat (de renovare, de reparaţie, de profilactică ş.a.);
c) iar dacă obiectul locaţiunii este un imobil locatorul este de asemenea în drept de a prezenta obiectul închiriat
eventualelor cumpărători sau locatari.
3. Pentru a exercita aceste drepturi locatorul este obligat să respecte şi interesele locatarului, adică să-şi realizeze drepturile sale
în mod rezonabil. Se presupune că locatarul trebuie să fie în prealabil înştiinţat despre eventualele verificări, vizitări şi lucrări.
Aceste acţiuni trebuie să fie efectuate în perioadele de timp şi în modul convenabil pentru locatar şi cu condiţia că ele nu vor
crea careva incomodităţi pentru locatar în ce priveşte folosinţa bunului închiriat.

Articolul 892. Repararea prejudiciului suferit de locator

(1) Locatarul este ţinut să repare prejudiciul suferit de locator prin pierderile survenite la bunul închiriat
dacă nu va demonstra că pierderile nu se datorează vinovăţiei sale sau a persoanelor cărora le-a permis folosinţa
bunului sau accesul la el.
(2) În cazul în care bunul închiriat este un imobil, locatarul nu răspunde de prejudiciul cauzat prin
incendiu dacă nu se va demonstra că el se datorează faptei locatarului sau a persoanelor cărora acesta le-a permis
folosinţa sau accesul la imobil.

1. Această normă stipulează o regulă generală prin care locatarul este ţinut să repare prejudiciul suferit de locator prin pierderile
survenite la bunul închiriat. Legea stabileşte prezumţia vinovăţiei locatarului în cauzarea prejudiciului. Prin urmare, după cum
este stipulat în lege el va vi obligat să acopere prejudiciul cauzat dacă personal nu va demonstra că pierderile nu se datorează
vinovăţiei sale sau a persoanelor cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el.
2. Pierderile bunului închiriat presupun survenirea unor consecinţe negative de ordin material, care se manifestă prin vătămarea,
deteriorarea, pierderea unor părţi componente a bunului închiriat ş.a.
3. Pentru a-l obliga pe locatar să acopere prejudiciul cauzat este necesar ca cauzele, care au adus la un aşa efect negativ să fie de
ordin subiectiv, adică, să depindă în oarecare măsură de acţiunile sau inacţiunile locatarului sau a terţelor persoane cărora el le-a
permis folosinţa bunului sau accesul la el. Pierderile de ordin obiectiv, care nici într-un caz nu depind de voinţa locatarului, nu
pot avea ca efect răspunderea acestuia.
4. Dacă obiectul locaţiunii este un imobil locatarul nu poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat prin incendiu, dar numai cu
condiţia că persoanele cointeresate nu vor demonstra că incidentul se datorează faptei locatarului sau a persoanelor cărora
acesta le-a permis folosinţa sau accesul la imobil. Prin urmare, locatarul este considerat nevinovat pînă nu se va dovedi
contrariul, adică în acest caz se aplică regula prezumţiei nevinovăţiei locatarului.

Articolul 893. Răspunderea pentru uzura bunului închiriat

Locatarul nu poartă răspundere pentru uzura obişnuită a bunului închiriat dacă acesta a fost utilizat la destinaţie în
conformitate cu prevederile contractului.

1. Locatorul, după cum s-a menţionat, este proprietarul bunului închiriat şi în virtutea acestui statut el poartă riscul
folosirii obişnuite ale bunului închiriat. Din aceste considerente locatarul în baza legii este eliberat de răspundere pentru uzura
obişnuită a bunului închiriat.
2. Pentru ca locatarul să fie eliberat de această răspundere el trebuie să respecte o obligaţie principală pe toată
durata locaţiunii şi anume, bunul închiriat trebuie să fie utilizat de el în stricta conformitate cu destinaţia sa şi în conformitate cu
prevederile contractului. Mai detaliat vezi comentariu la art. 888 al prezentului cod.

Articolul 894. Sublocaţiunea sau cesiunea locaţiunii

(1) Locatarul este în drept să dea bunul închiriat în sublocaţiune sau să cesioneze locaţiune numai cu
consimţămîntul locatorului. Pentru aceasta, el este obligat să-l informeze pe locator despre intenţia sa şi să indice
numele sau denumirea, adresa persoanei căreia intenţionează să-i subînchirieze sau să-i cedeze locaţiunea.
(2) Locatorul nu poate să nu dea consimţămîntul la subînchiriere sau la cesiunea locaţiunii dacă, după
încheierea contractului de locaţiune, se naşte interes legitim pentru locatar de a da bunul, integral sau parţial, unui terţ.
Această prevedere nu se aplică dacă persoana terţului constituie un impediment, spaţiul ănchiriat devenind astfel
supraîncărcat sau dacă, din alte motive temeinice, nu i se poate impune loctorului să permită subînchirierea sau
cesiunea locaţiunii.
(3) Dacă nu consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii, locatorul este obligat să comunice, în termne
de 15 zile, locatarului motevele; de astfel, se consideră că a consimţit.
(4) Locatorul care consimte la sublocaţiunea sau la cesiunea locaţiunii nu poate cere decît compensarea
cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune sau cesiune.
(5) În cazul sublocaţiunii, locatarul îşi păstrează răspunderea faţă de locator.
(6) Termenul contractului de sublocaţiune nu poate depăşi termenul contractului de locaţiune.
(7) Cesiunea locaţiunii eliberează locatarul anterior de obligaţii. În cazul închirierii unui alt bun decît
imobilul de locuit, părţile pot stabili altfel.

1. Un avantaj esenţial al locatarului este dreptul lui legal de a transmite bunul închiriat în sublocaţiune sau să
cesioneze locaţiunea.
2. Pentru realizarea acestul drept locatarul este obligat să respecte prevederile legale, şi anume, să-l
informeze pe locator despre intenţia sa şi să indice numele sau denumirea, adresa persoanei căreia intenţionează să-i
subînchirieze bunul sau să-i deceze locaţiunea. Din esenţa legii rezultă, că valabilitatea subchiriei şi cesiunii locaţiunii depind
de respectarea acestei obligaţiuni.
3. Protejarea intereselor locatarului se manifestă şi prin faptul că prevederile legale îl impun pe locator de a
da consimţământul la sublocaţiune sau la cedarea locaţiunii dacă există circumstanţe favorabile pentru locatar de ordin obiectiv,
şi anume, interesul legitim pentru locatar de a da bunul, integral sau parţial unui terţ. Interesul legitim se manifestă prin
dobînda, profitul, posibilităţile sau imposibilitărţile de folosinţă al bunului, alt rezultat pozitiv pe care îl dobîndeşte locatarul în
contractul respectiv.
4. Interesul legitim de a ada bunul în subchrie sau cesienea locaţiunii nu poate fi realizat dacă există
prevederile legale şi anume, persoana terţului constituie un piediment, spaţiul închiriat devenind astfel supraîncărcat sau dacă,
din alte motine temeinice, nu i se poate impune locatorului să permită subînchirierea sau cesiunea locaţiunii.
5. Legea stipulează de asememnea şi un drept al locatorului - dreptul de nu a da consimţămîntul la
sublocaţiune sau cesiunea locaţiunii, dar numai cu condiţia că locatul îşi onorează obligaţiile sale legale de al informa pe
locatar despre poziţia sa negativă. Ba mai mult ca atît, comunicarea de refuz la sublocaţiune sau cesiunea locaţiunii trebuie să
urmeze în termen de 15 zile din momentul cînd lui i s-a cerut consimţămîntul şi dacă locatorul invocă motivele sale de refuz,
care trebuie să fie întemeiate.
6. Nerespectarea acestei prevederi legale de manifestare a consimţămîntului din partera locatorului la
sublocaţiune sau cesiunea locaţiunii are un efect favorabil pentru locatar - se consideră că el a primit consimţămîntul
locatorului. Prin urmare, consimţămîntul poate avea loc şi în formă tăcită.
7. Consimţirea sublocaţiounii sau cesiunii locaţiunii are careva avantaje şi pentru locator, dar aceste avantaje
sunt limitate prin lege doar de posibilitatea compensării cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune sau cesiune.
Prin urmare, dacă locatorul cere aceste compensări el trebuie să prezinte probele respective că lea suportat.
8. Normele cu privire la sublocaţiune nu admit posibilitatea schimbării subiecţilor contractului de locaţiune.
Locatatul în cazul sublocaţiunii rămîne responsabil faţă de locator. Prin urmare, locatarul are relaţii contractuale cu două
persoane – cu locatorul în contractul de locaţiue şi cu sublocatorul în contractul de sublocaţiune. În ultimul caz locatarul
activează faţă de sublocatar ca însuşi locatorul. Pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale în contract de sublocaţiune faţă de
locatar răspunde sublocatarul, iar locatarul, la rîndul său, răspunde în faţa locatarului şi pentru acţiune sale şi pentru acţiunile
sublocatarului. Dar locatarul are dreptul de regres faţă de sublocatar în mărimea răspunderii suportate de el faţă de locator.
9. O normă de ordin general în contractul de sublocaţiune în constituie faptul că termenul contractului de
sublocaţiune nu pate depăşi termenul contractului de locaţiune. Prin urmare drepturile sublocatarului asupra folosinţei bunului
închiriat sunt limitate doar de durata contractului de locaţiune, deoarece această regulă este stabilită de lege.
10. În cazul cesiunii locaţiunii are loc schimbarea subiecţilor locaţiunii, deoarece în această situaţie dreptuirle
şi obligaţiile contractuale ale locatarului pe deplin trec la un alt locatar. Din aceste considerente legea stipulează că, cesiunea
locaţiunii eliberează locatarul anterior de obligaţii faţă de locator. Această regulă are un efect imperativ numai pentru contract
de lcoaţiune a unui imobil de locuit.
11. Dacă obiectul locaţiunii este un alt bun decît un imobil de locuit părţile sunt în drept de a se abate de la
regula generală în ce priveşte eliberarea locatarului anterior de obligaţiile sale faţă de locator. Prin urmare, în cazul cesiunii
locaţiunii, locatarul anterior, în bază acordului cu locatorul îşi poate păstra răspunderea contractuală faţă de locator.

Articolul 895. Repararea prejudiciului de către sublocatar

(1) În cazul în care locatorul cere locatarului reparaţia prejudiciului, sublocatarul este ţinut faţă de locator
numai pînă la concurenţa chiriei pentru sublocaţiune datorate locatarului. Sublocatarul nu poate opune plăţile făcute cu
anticipaţie.
(2) Plata făcută de sublocatar, fie în temeiul unei prevederi a contractului de sublocaţiune comunicate
locatorului, fie în conformitate cu uzanţele locale, nu este considerată făcută cu anticipaţie.

1. După cum s-a menţionat sublocatarul nu are raporturi contractuale cu locatorul, deoarece ultimul se află în
raporturi contractuale cu locatarul care şi poartă răspundere în contractul de locaţiune. Regula stipulată în acest articol prevede
o excepţie, cînd de rînd cu locatarul răspunderea o poartă şi sublocatarul, dar răspunderea acestuia este limitată doar pînă la
concurenţa chiriei pentru sublocaţiunei datorate locatarului şi numai în cazul cauzării unui prejudiciu.
2. Dacă sublocatarul a efectuat careva plăţi anticipate, apoi în relaţiile de reparaţie a prejudiciului faţă de locator
sublocatarul nu poate opune plăţile făcute cu anticipaţie.
3. Legea, de asemenea stabileşte că nu este considerată efectuată cu anticipaţie plata făcută de sublocatar fie în
temeiul unei prevederi a contractului de sublocaţiune comunicate locatorului, fie în conformitate cu uzanţele locale.

Articolul 896. Efectele neexecutării obligaţiilor de către sublocatar

În cazul în care neexecutarea unei obligaţii de către sublocatar cauzează un prejudiciu esenţial locatoraului sau altor
locatari, locatorul poate cere rezilierea contractului de sublocaţiune.

1. Această normă stipulează un drept legal a locatorului de a cere rezilierea contractului de locaţiune indiferent de
faptul că el nu este parte al acestui contract. Ca persoane responsabile în acest caz vor fi atrase atît locatarul, cît şi sublocatarul,
acţiunile căruia servesc ca temei iniţierea rezilierii contractului de sublocaţiune înainte de termen.
2. Pentru ca o asemenea cerere a locatorului să fie satisfăcută legea stabileşte unele condiţii care ţin de culpa
sublocatarului şi care se manifestă prin următoarele:
a) neexecutarea unei obligaţii contractuale de către sublocatar;
b) cauzarea prin această neexecutare a unui prejudiciu esenţial însuşi locatorului sau altor locatari.
3. Prejudiciul poate fi considerat esenţial dacă neexecutarea obligaţiei are ca efect deteriorarea, defectarea sau în
alt mod afectarea folosinţei bunului închiriat după destinaţie sau în conformitate cu prevederile contractuale.

Articolul 897. Efectele neexecutării obligaţiilor de către locator

În cazul în care locatorul nu-şi execută obligaţiile, sublocatarul poate exercita drepturile locatarului pentru a-l obliga
să-şi execute obligaţiile.

1. Nefiind parte contractuală a locaţiunii sublocatarul are un drept faţă de locator – dreptul de a cere de la ultimul
executarea obligaţiilor contractuale. Acest drept este stipulat în articolul dat şi, prin urmare este un drept legal.
2. Acest drept rezultă din faptul, că contractul de sublocaţiune a fost încheiat cu consimţămîntul locatorului şi
ultimul este la curent că la bunul închiriat are acces şi sublocatarul.
3. Din conţinutul legii rezultă că sublocatarul este în drept să ceară de la locatore executarea obligaţiilor
contractuale dacă există următoarele condiţii:
a) locatorul nu-şi onorează obligaţiile sale contractuale;
b) dacă însăşi locatarul nu cere de la locator executarea acestor obligaţii;
c) dacă sunt afectate interesele contractuale ale sublocatarului.
4. Dacă există aceste condiţii sublocatarul este în drept de a-l înlocui pe însăşi locatar în dreptul de a cere de la
locator onorarea obligaţiilor contractuale. În asemenea caz executarea poate pe cale amiabilă sau silită – în baza deciziei
instanţei.

Articolul 898. Obligaţia efectuării reparaţiei capitale

(1) Locatorul este obligat să efectueze reparaţia capitală abunului închiriat dacă legea sau contractul nu
prevede altfel.
(2) Reparaţia capitală se efectuează în termenul stabilit în contract sau cînd reiese dintr-o necesitate
strigentă.
(3) Nerespectarea de către ocator a obligaţiei prevăzute la alin. (1) şi (2) acordă locatarului dreptul să
efectueze reparaţia capitală şi să treacă cheltuielile de reparaţie capitală în contul chiriei.

1. Legea stabileşte o normă dispozitivă cu privire la efectuarea reparaţiei capitale. Această reparaţie ţine de
obligaţia locatorului, dar cu condiţia că legea sau contractul nu prevede altfel.
2. Capitală se consideră reparaţia, care este legată de cheltuieli materiale considerabile şi în cadrul căreia se
efectuează schimbul sau restabilirea detaliilor sau părţilor componente de bază, a construcţiilor şi altor elemente ale obiectului
închiriat.
3. Termenul efectuării reparaţiilor capitale se stabileşte, de regulă, în contract ţinîndu-se cont de nivelul de
amortizare, de uzură, starea bunului închiriat ş.a. Se pot lua în consideraţie şi normativele respective de efectuare a reparaţiei
capitale pentru construcţii.
4. Reparaţia capitală poate fi efectuată şi în cazul unei necesităţi stringente. Aceste necesităţi pot avea loc în cazul
unor circumstanţe excepţionale, extraordinare, de ordin obiectiv, care pot surveni nu din culpa părţilor. Necesităţile stringente
pot avea loc în cazul unui incendiu, unei avarii, unei deteriorări sau altele.
5. Nerespectarea de către locator a obligaţiei de efectuare a reparaţiei capitale are ca efect naşterea unui drept al
locatarului – dreptul de a efectua personal această reparaţie, dar cu condiţia că cheltuielile suportate vor fi puse pe contul
locatorului. Prin urmare, dacă locatarul a efectuat o reparaţie capitală, apoi el trebuie să prezinte documentele respective care
vor confirma cheltuielile efectuate şi cerinţele faţă de locator.

Articolul 899. Obligaţia de informare a locatorului despre vicii

Locatarul care cunoaşte un viciu sau o deteriorare substanţială a bunului închiriat este ţinut să-l informeze pe
locator într-un termen rezonabil, sub sancţiunea reparării prejudiciului.

1. Legea admite posibilitatea închirierii unui bun cu vicii sau în stare deteriorată care sunt cunoscute de locatar.
2. În asemenea situaţii locatarul este obligat de a-l informa pe locator despre starea vicioasă sau deteriorarea
substanţială a bunului închiriat. Obligaţia informaţională trebuie să fie efectuată într-un termen rezonabil, cu scopul ca părţile
contractuale să convină la termenul şi modalităţile de înlăturare a viciilor sau deteriorărilor substanţiale sau să convină altfel
asupra acestor dificultăţi.
3. Nerespectarea de către locatar a acestei obligaţii are un efect negativ, şi anume, el poartă răspundere pentru
prejudiciul cauzat locatorului.

Articolul 900. Efectele schimbării proprietarului bunului închiriat

Dacă bunul închiriat, după ce a fost predat locatarului, este înstrăinat de locator unui terţ,acesta din urmă se subrogă
locatorului în drepturile şi obligaţiile decurgînd din locaţiune.

1. Locatorul ca proprietar al bunului închiriat este în drept de a dispune de acest bun dup buna sa voinţă, inclusiv
şi de a-l înstrăina.
2. Dacă înstrăinarea bunului închiriat a avut loc după încheierea contractului de locaţiune, atunci contractul îşi
păstrează valoarea sa.
3. În această situaţie terţul care a devenit proprietarul bunului închiriat se subrogă locatorului în drepturile şi
obligaţiile care decurg din locaţiune. Prin urmare, în acest caz are loc schimbarea unui subiect al locaţiunii.

Articolul 901. Efectele exproprierii bunului închiriat

(1) Exproprierea totală a bunului închiriat stinge locaţiunea de la data la care expropriatorul are dreptul să
ia bunul în posesiune.
(2) În cazul în care exproprierea bunului este parţială, locatarul poate, după împrejurări, obţine reducerea
chiriei sau rezilierea locaţiunii.

1. Exproprierea patrimoniului public sau privat, inclusiv şi cel închiriat poate avea loc în baza Legii 488/2000 prin
decizia Organului competent în dependenţă de interesele naţionale sau locale. Legea stipulează 2 tipuri de expropriere: totală
sau parţială.
2. Exproprierea totală a bunului efectuat are ca efect stingerea locaţiunii de la data la care expropriatorul are
dreptul să i-a bunului în posesiune. Această situaţie se poate explica prin faptul, că exproprierea are loc pentru cauza de utilitate
publică. Prin urmare, bunul expropriat se utilizează în scopuri publice.
3. Exproprierea parţială are ca efect reducerea chiriei sau rezilierea locaţiunii. Alegerea uneia din aceste
posibilităţi este prerogativa locatarului, care în dependenţă de circumstanţele reale poate cere reducerea chiriei sau rezilierea
contractului.
4. În cazul reducerii chiriei cuantumul acesteia este în dependenţă de volumul micşorării folosirii bunului închiriat,
de impedimentele care s-au creat şi de alte circumstanţe.

Articolul 902. Decesul locatarului sau al locatorului

Locaţiunea nu încetează prin decesul locatarului, nici prin cel al locatorului dacă în contrac nu este prevăzut altfel sau
dacă, în funcţie de circumstanţe, contractul nu mai poate fi menţinut.

1. Legea stabileşte o regulă dispozitivă prin care locaţiunea nu încetează în catul decesului locaturului sau a
locatarului. Sunt stipulate doar două cazuri, cînd decesul unei din părţi are ca efect încetarea raporturilor contractuale şi anume,
dacă în contract nu este prevăzut altfel sau dacă, în fucnţie de circumstanţe, contractul nu ami poate fi menţiunit.
2. Ca circumstanţă care poate servi ca temei de încetare a locaţiunii poate fi, bunăoară încherierea unui
imobil de un pictor cu renume, care utilizează acest bun ca atelier de pictură. După decesul acestuia membrii familiei sale
nefiind pictori nu pot folosi acest după destinaţie şi, prin urmare, contractul nu mai poate fi menţinut.

Articolul 903. Încetarea locaţiunii

Locaţiunea încetează:
a) la expirarea termenului contractului;
b) în cazul pierderii bunului închiriat;
c) în late cazuri prevăzute de lege sau de contract.

1. Legea stipulează două temeiuri tradiţionale de încetare a locaţiunii:

a) la expirarea termenului contractului;
b) în cazul pieirii bunului închiriat.
2. Expirarea termenului contractului poate servi ca temei de încetare a locaţiunii dacă părţile au convenit astfel şi
bunul închiriat a fost restituit locatorului. În cetarea locaţiunii din acest temei poate avea loc şi în cazul, cînd nici una din părţi
nu a declarat cu un preaviz părţii opuse despre intenţiile sale de a continua raporturile contractuale şi dacă prin tăcere
prelungirea folosirii bunului după expirarea termenului nu a avut loc.
3. Pieirea bunului închiriat este un temei ondescutabil de încetare a locaţiunii, deoarece în acest caz dispare un
element principal al contractului – însuşi obiectul locaţiunii. Prin urmare, dispare şi interesul părţilor.
4. Prin acordul părţilor, în dependenţă de obiectul contractului, scopul părţilor şi alte circumstanţe, în contract pot
fi stipulate şi alte temeiuri de încetare a locaţiunii. Acest lucur poate avea loc şi în alte cazeri prevăzute de lege.

Articolul 904. Prelungirea contractului de locaţiune

(1) Dacă raporturile contractuale continuă în mod tăcit după expirarea contractului de locaţiune, aceasta se
consideră prelungir pe un termen nedeternimat.
(2) La expirarea contractului de locaţiune, locatarul are dreptul prioritar la încheierea contractului pe un
nou termen dacă:
a) şi-a onorat anterior obligaţiile contractuale;
b) bunul se dă în locaţiune pe un nou termen;
c) este de acord cu noile condiţii contractuale stabilite de locator.
(3) Garanţia constituită de un terţ pentru executarea obligaţiilro de către locatar nu se extinde asupra
locaţiunii reînniote.

1. O particularitate a locaţiunii o constituie posibilitatea continuării în mod tăcit a folosirii bunului închiriat, fapt
care are ca efect prelungirea raporturilor contractuale pe un termen nedeternimat.
2. Pentru ca raporturile contractuale să fie considerate prelungite pe un termenu determinat este necesar că pînă la
expirarea termenului contractului părţile să nu întreprinde careva acţiuni de încetare a raporturilor contractuale şi restituirea
locatorului bunului închirita. Prin urmare, în mod tăcit prin inacţiunile proprii îşi manifestă disponibilitatea de a continua aceste
raproturi.
3. În locaţoune raproturile contzractuale au de regulă un caracter stabil, uneori de lungă durată, mai ales cînd
obiectul contractului este un imobil. Ba mai mult ca atît, deseori după expirarea termenului contractului are loc reînnoirea
raporturilor contractuale, dat fiind faptul că există temeiuri legale. Astfel, alin.2 al art.904 stipulează un drept prioritar al
locatarului de a încheia contractul pe un nou termen. Din esenţa legii rezultă că termenului noului contract va fi echivalent cu
termenul contractului expirat.
4. Pentru realizarea acestui drept sunt necesare existenţa a trei condiţii expres prevăzute de lege, şi anume:
a) şi-a onorat anterior obligaţiile contractuale;
b) bunul se dă în locaţiune pe un nou termen;
c) este de acot cu noile condiţii contractle stabilite de locator.
5. Se consideră că locatarul şia- onorat anterior obligaţiile anterioare dacă el a respectat prevederile art. 888.
Încălcările care por servi ca bază pentru a nu aplica dreptul prioritar al locatarului la închirierea contractului pe un nou termen
pot fi considerate temeiurile de reziliere a locaţiunii din iniţiativa locatorlui stipulate în art. 906.
6. Dreptul prioritar al locatarului de încheiere a contractului pe un nou termen poate fi realizat dacă locatorul va
acorda şi pe viitor, minimum pe un nou termen, obicetul închiriat în locaţiune.
7. La încheierea contractului pe un nou termen locatorul poate stabili careva noi condiţii contractuale, care
urmează să fie acceptate de locatar. Aceste noi condiţii se pot referi la cuantumul chiriei, la obligaţia locatarului de a efectua
reparaţie capitală pe cont propriu sau al locatorului şi altele.
8. Din esenţa legii rezultă că locatarul care are intenţia de a închiria obiectul respectiv şi pe viitor este cunoscut cu
noile condiţii contractuale stabilite de locator şi este ţinut de a-l informeze pe acesta despre acceptul său. Acest accept urmează
a fi expediat locatorului într-un termen rezonabil necesar pentru a încheia contractul.
9. Dreptul prioritar al locatorului de a încheia contractul pe un nou termen poate fi realizat repetat, pe toată durapa
de timp cît vor exista prevederiel stipulate în acest articol.
10. Dacă în contractul anterior un terţ a constituit o garanţie pentru executarea obligaţiilor de către locatar, apoi
această garanţie nu se extinte asupra locaţiunii reînnoite, şi prin urmare terţul poate institui o nouă garanţie pentru executarea
obligaţiilor de către locatar cu condiţia că există consimţămîntul lui.

Articolul 905. Rezilierea contractului de locaţiune

(1) Rezilierea contractului de locaţiune încheiat făr termen poate avea loc la cererea oricărei părţi cu un
preaviz de 3 luni pentru imobile şi de o lună pentru bunurile mobile dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(2) Dacă locuinţa sau orice altă încîpere destinată pentru locuit se află într-o stare ce creează un pericol
real pentru sănătate, locatarul poate rezilia contractul de locaţiune fără respectarea termenului de preaviz. Locatarul
are acest drept şi în cazul în care, la încheierea contractului, ştia despre pericol şi nu a înainta pretenţii în legătură cu
aceasta.
(3) Rezilirea contractului de locaţiune are ca efect şi rezilierea contractului de sublocaţiune dacă în
contractul de locaţiune nu este prevăzut altfel.

1. Legislaţia în vigoare nu prevede careva onterdicţii cu privire la încheierea unui contrac de locaţiune făr termen.
Un asemenea contract, dacă va fi încheiat, poate fi reziliat la cererea oricărei părţi în orice moment, dar cu respectarea
prevederilor legale, şi nume, cu un preaviz de trei luni pentru imobile şi de o lună pentru bunurile mobile. Această regulă este
dispozitivă şi, prin urmare, părţile pot conveni şi stipula în contract un alt mod de rezilire a contractului încheiat pe un termen
nedeterminat.
2. O excepţie cu privire la respectarea termenului de preaviz este stipulat pentru locuinţe şi alte închăperi destinate
pentru locuit. Această excepţie să referă numai la locatar. Termenul de preaviz poate să nu fie respectat numai în cazul cînd
locuinţa sau altă încăpere destinată pentu lovuit se află într-o stare ce crează un pericol real pentru sănătate, bunăoare de a se
nărui.
3. Termenul de preaviz poate să nu fie respectat de către locatar şi în cazul în care, la încheierea contractului, ştia
despre pericol nu a înaintat pretenţii în legătură cu aceasta.
4. O astfel de normă este stipulat de lege reieşind din necesitatea rezilierii operative, fără întîrziere, urgentă,
deoarece respectarea preavizului de trei luni după cum prevedea legea pentru imobil, poate avea cosecinţe negative în primul
rînd pentru locatar.
5. Durata contractului de sublocaţiune se află, de regulă, în dependenţă absolută de termenul contractului de
locaţiune. Din aceste considerente legea stabileşte că rezilierea contractului de locaţiune are ca efect şi rezilirea contractului de
sublocaţiune. Însă această regulă are o natură dispozitivă şi se referă numai la părţile contractului de locaţiune. Prin urmare, în
contractul de locaţiune părţile pot conveni altfel, bunăoară, la încetarea contractului de locaţiune sublocatarului, care şi-a onorat
obligaţiile contractuale, va avea dreptul să încheie de sinestătător un contract de locaţiune. În acest caz în folosinţa
sublocatarului poate trece tot obiectul locaţiunii sau numai o porţiune din acesta, care s-a aflat în folosinţa sublocatarului în
baza contractului de sublocaţiune. Noul contrac de locaţiune cu fostul sublocatar poate fi încheiat pe restul termenului
contractului de locaţiuen sau pe un nou termen, sau fără termen, în dependenţă cum vor conveni părţile.

Articolul 906. Rezilierea contractului din iniţiativa locatorului

(1) Locatorul este în drept să ceară rezilierea contractului dacă locatarul:

a) nu foloseşte bunul închiriat la destinaţie sau în conformitate cu prevederile contractului;
b) admite intenţionat sau din culpă înrăutăţirea stării bunului ori creează un pericol real pentru o
asemenea înrăutăţire;
c) nu plăteşte chiria pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată dacă în contract nu este
prevăzut altfel;
d) încheie un contract de sublocaţiune fără acordul locatorului.
(2) Legea sau contractul pot prevedea şi alte motive re reziliere a contractului de locaţiune din iniţiativa
locatorului.

1. Legea stabikleşte cîteva cazuri de nerespectare a obligaţiilor contractuale de către locatar care pot servi ca
temei de reziliare a contractului de locaţiune înainte de termen din iniţiativa locatorului.
2. Primul temei poate servi faptul că locatarul nu foloseşte bunul închiriat după destinaţia sa sau în
conformitate cu prevederile contractului. (vezi comentariu la art.888).
3. Punctul b al prezentului articol prevede trei temeiuri de reziliere anticipată a locaţiunii, şi anume
intgenţioant sau din culpă locatarul admite înrăutăţirea stării bunului închiriat sau crează un pericol real pentru o asemenea
înrăutăţire. Sunt considerate intenţionate sau din culpă acţiunile sau inacţiunile locatarului, care conştient, cu rea credinţă
intenţionat admite înrăutăţirea bunului închiriat. Bunăoară, obiectul conbzrcatului se află înt-ro stare foarte deplorabilă, într-un
pericol real de a se nărui şi prin urmare, necesită evident şi urgent reparaţie capitală, care în baza contractului urmează să fie
efectuată de către locatar. Acesta conştient şi din culpă nu-şi onorează aceastp obligaţie, ba mai mult ca atît, crează
impedimente locatorului de a efectua aceste lucrări.
4. Neachitarea la timp a chiriei de asemenea este un temei de reziliere înainte de termen a locaţiunii, dar lgea
stabileşte un termen de trei luni sau, în bază de contrac ul alt termen, după expirarea căruia poate avea loc rezilierea
contractului. Dat fiind faptul că legea nu prevede altfel, motivele nerespectării acestei pobligaţii contractuale nu au importanţă
pentru rezilierea anticipată a locaţiunii.
5. Accesul la bunul închiriat în baza unui contract de sublovaţiune poate avea loc doar cu consimţămîntul
locatorului. Dacă locatarul fără consimţămîntul proprietarului încheie un contrac de sublicaţiune apoi pentru nerespectarea
acestei obligaţiuni poate avea loc rezilierea contractului de locaţiune, şi evident a contractului de sublocaţiune.
6. Prin acordul părţilor sau în baza legii pot fi prevăzute şi alet motive de reziliere a contractului de locaţiune
din iniţiativa locatoirului.

Articolul 907. Rezilirea contractului din iniţiativa locatarului

(1) Locatarul este în drept să ceară rezilierea contractului în cazul în care:

a) şi-a pierdut capacitatea de muncă şi nu poate folosi bunul închiriat;
b) este privat de libertate şi nu-şi poate executa obligaţiile contractuale.
(2) Legea sau contractul pot prevedea şi alte motive decît cele de la alin. (1) de rezilierea a contractului de
locaţiune din iniţinativa locatarului.

1. Legea stabileşte doar două temeiuri de reziliere a locaţiunii din iniţiativa locatarului, care în principiu un
caracter excepţiunal.
2. Un temei de ordin obiectiv este pierderea capacităţii de muncă, care are ca efect imposibilitatea locatarului
de a folosi în continuare bunul închiriat. Pentru rezilierea contractului din acest motiv locatarul trebuie să prezinte documente,
care cu certitudine confirmă faptul pierderii capacităţii de muncă de către locatar şi imposibilitatea de a folosi bunul închiriat pe
viitor.
3. Un alt temei pentru rezilierea contractului de locaţiune este atragerea locatarului la răspunderea penală cu
aplicarea privaţiunii de libertate, fapt care exclude posibilitatea executării obligaţiilor contractuale. Petnru rezilierea
contractului din acest temei este necesar de a prezenta sentinţa, care a rămas definitivă şi prin care locatarul este privat de
libertate. Dat fiind faptul că legea nu prevede altfel, termenul de privaţiuni de libertate nu are careva importanţă pentru
rezilierea contractului din acest motiv.
4. Prin acordul comun ale părţilor sau prin lege pot fi prevăzute şi alte motive de reziliere a contractului de
locaţiune din iniţiativa locatarului.

Articolul 908. Restituirea bunului închiriat

(1) După încetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să restituie bunul închiriat în starea în
care i-a fost dat sau în starea prevăzută de contract.
(2) Prejudiciul cauzat prin înrăutăţirea stării bunului se repară de către locatar dacă nu dovedeşte lipsa
vinovăţiei sale. Locatarul poartă răspunbdere în aceeaşi măsură pentru înrăutăţirea admisă de membrii familiei sale, de
sublocatar sau de de terţ, cărora le-a permis accesul la bunul închiriar.
(3) Locatarul răspunde pentru deteriorarea bunului în mărimea în care s-a micşorat valoarea lui dacă în
contract nu este prevăzut altfel.

1. Restituirea bunului închiriat după încetarea raporturilor contractuale este o obligaţie principală a
locatarului. Această obligaţie trebuie să fie respectată în cazul în care prelungirea contractului de locaţiune nu are loc.
2. Bunul restituit trebuie să fie în starea în care a fost transmis locatarului sau în starea prevăzută de contract.
La momentul restituirii se iau în consideraţie doar uzura obişnuită a bunului închiriat şi dacă acesta a fost utilizat după
destinaţie în conformitate cu prevederile contractului.
3. Părţile pot conveni în contract că la restituirea bunului acesta se poate afla în altă stare decăt cea, care a
existat la momentul încheierii contractului. Bunăoară, obiectul să fie renovat, reparat capital sau îmbunătăţit în alt mod. În
asemenea situaţii locatarul este obligat să restiuie bunul în starea prevăzută de contract.
4. Locatarul poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat bunului închiriat. Legea stabileşte prezumţia
vinovăţiei locatarului în ce priveşte prejudiciul cauzat prin înrăutăţirea stării bunului. Din aceste consideraţii rezultă că sarcina
probaţiunii faptului că prejudicul a survenit nu din culpa locatarului o poartă acesta.
5. Legea stabileşte că locatarul poartă răspundere nu numai pentru acţiunile sau inacţiunile proprii, care au ca
efect un prejudiciu, dar şi pentru înrăutăţirea stării bunului închiriat admisă de membrii familiei sale, de sublocatar sau de un
terţ, cărora locatarul le-a permis accesul la bunul închiriat. Această regulă rezultă din dreptul legal al locatarului de a permite
accesul la bunul închiriat a persoanelor menţionate.
6. La rîndul său locatarul are dreptul de regres faţă de persoanele care au avut acces la bunul închiriat şi din
vină cărora a survenit un prejudiciu cauzat prin înrăutăţirea stării bunului închiriat.
7. Cuantumul răspunderii locatarului este limitat de mărimea în care s-a mocşorat valoarea lui, dacă în
contract nu este prevăzut altfel. Prin urmare, părţile pot conveni şi stipula în contract o altă mărime sau alt mod de reparare a
prejudiciului cauzat. Bunăoară, reparaţia necesară să fie efectuată de locator, sau bunul căruia i-a fost cauzat un prejudiciu să fie
înlocuit cu un alt bun de această natură, dimensiuni, calitate, uzură şi altele.

Articolul 909. Soarta îmbunătăţirii bunului închiriat

(1) La expirarea termenului sau la rezilierea contractului de locaţiune, locatarul are dreptul să separe
îmbunătăţirile, efectute cu permisiunea locatorului, care pot fă separate fără a se deteriora bunul ori să ceară
compensarea valorii lor de către locator dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Locatarul are dreptul să separe îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului dacă pot fi
separate fără a se deteriora bunul şi dacă locatorul refuză să compenseze valoarea lor. În cazul în care îmbunătăţirile
efectuate fără permisiunea locatorului nu pot fi separate fără a se deteriora bunul, ele devin proprietate a locatorului.
(3) La cererea locatorului, construcţiile neautorizate de el urmează a fi demolate de către locatar sau pe
contul lui.

1. La încetarea raporturilor contractuale părţile urmează să apcieze soarta îmbunătăţirilor bunului închiriat,
efectuate pe toată dutara locaţiunii.
2. Din lege rezultă două categorii de îmbunătăţiri: efectuate cu permisiune locatorului şi fără permisiunea
acestuia. fiecaRe din aceste îmbunătăţiri por fi separate în două tipuri: îmbunătăţirile care pot fi separate fără a se deteriora
bunul şi care nu pot fi separate fără ca bunul să nu fie deteriorat.
3. Referitor la îmbunătăţirile efectuate cu acordul locatorului şi care por fi separate fără a se deteriora bunul
legea stipulază o normă generală: aceste îmbunătăţiri, la alegerea locatarului pot fi separate de acesta în favoarea sa sau
compensate de locator.
4. Alte consecinţe au loc în cazul îmbunătăţirilor efectuate cu permisiunea locatorului, dar care nu por fi
separare fără deteriorarea bunului. În acest caz locatarul are dreptul doar să ceară de la locator numai compensarea valorii
acestor îmbunătăţiri.
5. Aceste reguli cu privire la îmbunătăţirile efectuate cu consimţămîntul loclatorului au un caracter dispozitiv
şi prin urmare, în baza contractului sau prin lege pot fi constituite şi alte modalităţi cu privire la soarta acestor îmbunătăţiri,
bunăoară ele devin proprietatea locatorului fără obligaţia acestuia de a compensa locatarului valoarea îmbunătăţirilor.
6. În principiu, de această natură sunt şi îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului dar care por fi
separate fără deteriorarea bunului şi dacă locatorul refuză să compenseze valoarea lor.
7. Absolut alt efect au îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului şi care nu pot fi separate fără
deteriorera bunului. La expirarea termenului locaţiunii sau la rezilirea anticipată a contractului aceste îmbunătăţiri, în virtutea
legii, devin proprietatea locatorului.
8. Locatorul dispune de un drept legal faţă de construcţiile efectuate de locatar fără autorizaţia lui. Aceste
construcţii la cererea locatorului urmează a fi demolate de către locatar sau pe contul lui.

Articolul 910. Consecinţele nerestituirii la timp a bunului închiriat

Dacă după încetarea raporturilor contractuale, locatarul nu restituie bunul închiriat, locatorul are dreptul să ceară
plata chiriei pentru toată durata întîrzierii. Se poate cere repararea prejudiciului în partea neacoperită de chirie.

1. În caz de nerestiuirea de către locatar a bunuloui închiriat dupî încetarea raporturilor contractuale au loc
careva consecinţe negative pentru locatar. Astfel, locatorul are dreptul să ceară plata chiriei pentru toată durata întîrzierii.
2. Dacă nerespectarea acestei obligaţiunii de către locatar a cauzat un prejudicul locatorului acesta are
dreptul la repararea prejudiciului, dar numai în partea neacoperită de chirie.

Capitolul IX
ARENDA

Articolul 911. Dispoziţii generale cu privire la arendă

(1) Arenda este contractul încheiat între o parte – proprietar, uzufrucruar sau un alt posesor legal
de terenuri şi de alte bunuri agricole (arendator) – şi altă parte (arendaş) cu privire la expluatarea acestora pe o
perioadă determinată şi la un preţ stabilit de părţi.
(2) Prin acordul părţilor, dispoziţiile cu privire la arendă se aplică şi la locaţiunea altor imobile.
(3) Contractului de arendă se aplică în modul corespunzător dispoziţiilor cu privire la locaţiune în
măsura în care prezentul capitol nu prevede altfel.

1. Definiţia contractului de arendă reflectă destinaţia şi particularităţile acestui contract. Esenţa lui
constă în reglementarea transmiterii în scopul expluatării temporare a unui teren şi altor bunuri agricole. Importanţa acestui
contract constă anume în transmiterea bunurilor nu numai în posesiune şi folosinţă temporatâră, fapt care are loc în contractul
de locaţiune, dar pentru expluatarea lor. Expluatarea presupune efectuarea faţă de obiectul contractului a tuturor operaţiilor
pentru posesie, folosire, prelucrare, îmbunătăţire şi altele, care sunt necesare pentru obţinerea unui fruct – scopul final al acestui
contrtact. (Ce reprezintă fructul vezi comentariu la art. 299 CC RM).
2. Subiecţii acestui contract sunt arendatorul şi arednaşul, care pot fi atît persoane fizice , cît şi
juridice. De regulă arendatorul este proprietarul obiectului contractului şi care dispune de toate documentele necesare de
proprietate asupra acestui bun. Arendatorii terenurilor, care aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sunt Guvernul
RM şi organele administraţiei publice locale în dependenţă de competenţa lor (art.41 al Legii 828/1991 ). În această calitate pot
activa şi alţi titulari legali, cum ar fi uzufructuarul, superficiarul, debitorul gajist sau alt posesor legal. Deoarece aceste persoane
poartă o denumire generală – popsesor legal, se consideră că ele dispun de titlurile prevăzute de lege, prin care este legalizată
posesia, de regulă, contractul respectiv. Arendaş poate fi orice suciect de drept al Republicii Moldova. În această calitate, în
baza art.41 Legii 828/1991, pot activa şi persoanele fizice şi juridice străine, organizaţiile şi asociaţiile internaţionale.
Persoanele fizice trebuie să fie apte de muncă şi în stare de a se ocupa cu acticitatea agricolă. Pentru persoanele juridice această
activitate trebuie să fie prevăzută de statut sau alt document constituitiv.
3. Obiectul contractului de arendă este terenul de pămînt şi alte bunuri agricole. O detalizare în acest
sens găsim în Legea 828/1991 în redacţia Legii 1006/2002. Astfel, art. 41¹ stipulează, că “obiect al contractului de arendă pot fi
terenurile de orice categorie de destinaţie, inclusiv dreptul asupra cotei de teren echivalent. Dreptul de arendă a terenului se
extinde şi asupra construcţiilor, instalaţiilor, amenajerilor, inclusiv asupra plantaţiilor multianuale de pe terenul respectiv, dacă
contractul nu prevede altfel”.
4. Contractul de arendă este un contract cu titlu oneros şi se încheie pe o durată determinată de părţi.
Deoarece, acest articol nu stipulează altceva, însuşi faptul încheierii contractului pe o durată nedeterminată nu are ca efect
nulitatea contractului, însă nerespectarea acstei prevederi legale poate avea, în caz de litijiu, careva consecinţe nefavorizate
pentru părţi.
5. Aliniatul 2 al acestei norme stipulează condiţiile aplicării dispoziţiilor cu privire la arendă faţă de
alte bunuri. Aceste condiţii sunt: acordul părţilor şi dacă obiectul contractului este un bun imobil. Prin urmare, normele
contractului de arendă nu pot fi aplicare faţă de un bun mobil.
6. Normele locaţiunii, care conţin multe prevederi şi detalizări de ordin general pot fi aplicate, în baza
alin.3 al acestui articol, faţă de arendă numai cu condiţia că contractul de arendă nu stipulează alte prevederi.

Articolul 912. Forma contractului de arendă

Contractul de arendă se încheiei în scris.

1. Legislatorul a formulat acest criteriu faţă de forma contractului de arendă luînd în consideraţie
obiectul, scopurile părţilor, termenul contractului şi altele. Această normă este condiţionată , de asemenea, de necesitatea
asigurării intereselor patrimoniale ale părţilor, de necesitatea evitării consecinţelor negative în caz de nerespectare a obligaţiilor
contractuale.
2. Forma scrisă a contractului de arendă se aplică indiferent de faptul cine este parte a contractului
- persoană fizică sau juridică. În afară de norma generală stipulată în acest atricol faţă de forma contractului de arendă, pentru
acest contract se aplică de asemenea şi condiţiile suplimentare prevăzute de lege în dependenţă de obiectul şi termenul
contractului. Astfel, conform aliniatului 2 al art. 877 CC RM contractul de arendă a unui teren încheiat pe un termen ce
depăşeşte trei ani trebuie să fie înscris în registrul bunurilor imobile. Această regulă se conţine de asemenea în art. 4 al Legii
1543/1998 şi în art. 41² al Legii 828/1991 în redacţia Legii 1006/2002. În alin. 2 al atr. 41² al aceleiaşi Legi se mai stipulează
că “contractul de arendă a terenului pe un termen mai mic de trei ani se înregistrează de către primăria satului (comunei),
oraşului, municipiului, în al cărei teritoriu este situat terenul şi care va ţine registrul unor asemenea contracte de arendă”.

Articolul 913. Descrierea bunului arendat

(1) Arendatorul şi arendaşul trebuie să întocmească, la începutul arendei, un act în care descrie
bunul arendat şi starea în care se află la momentul predării. La încetarea arendei, se aplică aceleaşi dispoziţii în modul
corespunzător.
(2) Actul de descriere trebuie să cuprindă ziua întocmirii şi să fie semnat de ambele părţi.

1. Acest articol detalizează unele aspecte ale modului de încheiere a contractului şi se referă, în
general, la actul de descriere a obiectului contractului. Destinaţia acestui document constă în aprecierea şi stipularea în acest
act a stării de fapt a obiecutlui contractului la momentul încheierii lui, sau cum e indicat în lege la începutul arendei. În acest act
trebuie să fie indicate următoarele momente: denumirea obiectului, locul unde el este situat, părţile componente ale acestui
obiect ş.a. La aprecierea stării de fapt a obiectului la acest act se indică care îmbunătăţiri au fost efectuate anterior, care este
procentul de amortizare, care sînt necesităţile de reparaţie şi îmbunătăţire şi altele. Toate aceste aspecte inlfuenţează asupra
termenului contractului, mărimii plăţii arendei ş.a. O detalizare la acest document este stipulată în alin.3 al art.42 al Legii
828/1991 în redacţia Legii 1006/2002în care se menţionează “la contractul de arendă se va anexa, în mod obligatoriu, ca parte
componentă a contractului, descrierea terenului cu referinţă la numărul cadastral sau o copie a planului cadastral al terenului
arendat”.
2. Alin.2 al acestui articol stipulează unele cerinţe de ordin general faţă de documentul
întocmit. În el trebuie să fie indicată ziua întocmirii şi semnat de ambele părţi. Stipularea în contract a acestor două momente au
o importanţă primordială pentru toate consecinţele schimbării stării obiectului contractului în dependenţă de îmbunătăţire sau
înrăurăţire a acestui bun. Aceste momente au importanţă şi pentru stabilirea răspunderii părţilor în caz de neexecutare sau
executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

Articolul 914. Particularităţile contractului de arendă a unui teren

În contractul de arendă a unui teren trebuie stipulate condiţiile de folosire a obiectelor

situate pe teren, inclusiv a utilajului şi tehnicii agricole.

1. Pe terenul arendat pot fi situate construcţii, instalaţii, obiecte de irigare, plantaţii multianuale,
drumuri şi alte obiecte agricole. În contractul de arendă trebuie să fie indicate toate aceste obiecte şi modalităţile, intensivitatea
şi alte condiţii de folosire a acestora. Pentru aceasta trebuie să se ţină cont de anul dării în exploatare sau fabricării acestor
obiecte, procentul de amortizare, care îmbunătăţiri au fost efectuate anterior, cînd a fost efectuată reparaţia curentă şi capitală,
sau care este necesitatea de a le efectua în viitorul apropiat, care părţi componente ale acestora urmează a fi schimbate, reparate
capital şi altele. Toate aceste detalii în mare măsură influenţează asupra termenului contractului, mărimii plăţii arendei ş.a.
2. Condiţii de folosire a obiectelor agricole situate pe terenul arendat se aplică în acelaşi mod şi
la utilajul şi tehnica agricolă.

Articolul 915. Termenul arendei

(1) Termenul arendei nu poate fi mai mic de un an.

(2) Cu trei luni înainte de expirarea arendei, arendatorul informează printr-un
preaviz arendaşul despre nedorinţa de a prelungi contractul de arendă.
(3) Dacă terneenul arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se predea terenul şi arendaşul continuă exploatarea
lui, contractul de arendă se consideră prelungit cu un an.

1.Dat fiind faptul, că obiectul contractului de arendă este un teren şi alte bunuri agricole exploatarea
fructuoasă a cărora poate fi efectuată doar pe durata unei perioade minime de activitate, legislatorul stabileşte termenul minimal
al acestuia. Prin urmare părţile trebuie să determine durata contractului, care nu poate fi mai mică de un an. Termenul maximal
al arendei nu este stipulat în lege, dar în acest caz se poate aplica regula generală a locaţiunii, care poate avea loc pe un termen
de pînă la 99 de ani.
2.Aliniatul 2 stabileşte o modalitate de încetare a obligaţiilor contractuale. Prioritatea în ce priveşte încetarea acestor obligaţii îi
revine arendatorului, care avînd această intenţie este obligat să facă un preaviz de trei luni pînă la expirarea termenului şi să-l
prevină pe arendaş despre această intenţie. Acest preaviz poate fi exprimat în orice formă, fie verbal, fie în scris sau în alt mod.
Principalul constă în faptul că acest preaviz să ajungă la destinaţie. Dacă arendatorul a respectat aceste prevederi, iar arendaşul
nu a întreprins careva acţiuni de negociei cu privire la prelungirea contractului acesta încetează odată cu expirarea termenului
lui.
3.Aliniatul 3 stipulează posibilitatea prolongaţiei tacite, sau prolongarea de fapt a raporturilor contractuale. Condiţiile acestui
fapt sunt:
a) expirarea termenului contractului;
b) arendatorul nu cere restituirea (înapoierea) terenului;
c) arendaşul continuă exploatarea terenului arendat.
Legea stabileşte şi consecinţele prelungirii tacite a contractului de arendă: el se consideră prelungit cu un an. Această situaţie
poate fi repetată de nenumărate ori, dar cu condiţia ca în ansamblu să nu depăşească 99 de ani.

Articolul 916. Plata arendei

(1)Plata arendei se face în natură, în bani sau în natură şi bani, potrivit acordului dintre părţi, şi se execută în termenul
şi în locul stabilit în contract.
(2) Elementele în funcţie de care se determină arenda pentru fiecare categorie de folosinţă a bunului pot fi: suprafaţa
terenului, potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii de efectuare a mecanizării,
posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau de comercializare, starea clădirilor,
amenajărilor sau altor dotări, gradul de amortizare a tehnicii agricole arendate.
(3) Arenda în natură se stabileşte într-o cantitate determinată de produse sau într-un procent din producţie. Produsele
cu care se plăteşte arenda se stabilesc de părţi în funcţie de specificul activităţii agricole şi de zonă.
(4) Termenele şi locul de plată în natură a arendei se stabilesc de părţi, în funcţie de felul produselor şi de specificul
orientării lor.

(1) Această normă stabileşte modalităţile de achitare a plăţii arendei. Amintim, că regulile generale
cu privire la stabilirea cuantumului plăţii este prevăzută de art.911 şi se apreciază prin acordul comun ale părţilor.
(2) Legea stabileşte 3 modalităţi de achitare a plăţii de arendă:
a) în bani;
b) în natură;
c) în formă mixtă.
(3) Nu se pot isca careva probleme cînd plata se face în bani. Mai complicat este situaţia, cînd plata se face în natură sau în
formă mixtă. În acest caz, după cum este stipulat în alin.3, plata în natură se stabileşte într-o cantitate determinată de produse
sau într-un procent din producţie. Dacă plata arendei este mixtă, apoi părţile sunt obligate să stipuleze în contract în ce mărime
(proporţie) plata se efectuează în bani şi în ce mărime – în natură. Dacă plata în natură include cîteva culturi agricole, apoi,
respectiv şi proporţiile acestora.
(4) Un moment important îl constituie faptul, că legea impune părţile de a aprecia în comun termenul şi
locul unde se va achita plata. Acest moment este foarte important în cazul cînd plata arendei se face în natură sau în formă
mixtă. Importanţa acestei condiţii diferă de la caz la caz, de pildă, dacă este de o greutate impunătoare, este uşor alterabilă, dacă
necesită prelucrare, păstrare sau utilizare în stare proaspătă şi altele. Nu întîmplător legislatorul în alin.4 stipulează că,
termenele şi locul de plată în natură a arendei se stabilesc de părţi, în funcţie de felul produselor şi de specificul orientării lor.
Termenul achitării plăţii trebuie să coincidă cu sfîrşitul anului agricol, cu culesul roadei în genere sau a culturii respective.
Locul achitării plăţii în natură poate fi stabilit nemijlocit pe terenul arendat, la depozitul arendatorului sau arendaşului, sau în alt
loc.
(5) Criteriile de determinare a mărimei plăţii de arendă sunt direct stabilite de lege şi se apreciază de părţi în dependenţă de
categoriile de folosire şi pot fi diferite de la caz la caz. Astfel, aceste criterii sunt: suprafaţa terenului, potenţialul de producţie,
structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii de efectuare a mecanizării, posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de
depozitare, industrializare sau de comercializare, starea clădirilor, amenajărilor sau altor dotări, gradul de amortizare a tehnicii
agricole arendate. Categoriile de folosinţă pot fi diferite, de pildă: culturi anuale, multianuale, tehnice, livezi, vii, sau un teren
pe care sunt situate depozite, frigidere, parcuri de tehnică agricolă, unităţi de prelucrare a producţiei agricole şi altele.

Articolul 917. Reducerea arendei

Dacă mai mult de jumătate din fructele obţinute prin arendare pier fortuit, arendaşul poate cere reducerea
proporţională a plăţii arendei. Dreptul la reducere subzistă doar pînă la separarea fructelor.

1.Prin această normă legislatorul stipulează un drept patrimonial al arendaşului – dreptul de a cere
reducerea arendei. Dar pentru realizarea acestui drept legislatorul stabileşte trei condiţii:
a) pieirea fructelor obţinute ce depăşeşte 50 procente;
b) pieirea fructelor obţinute are loc în mod fortuit;
c) dreptul la diminuare are loc numai pînă la separarea fructelor.
Acest drept al arendaşului nu poate fi realizat dacă pieirea a avut loc din altă cauză, decît cea furtuită, de pildă, din cauza
gospodăririi proaste a arendaşului, din culpa membrilor familiei arendaşului ş.a. Reducerea trebuie să fie proporţională pagubei.
2.Acestă normă poate fi aplicată indiferent de faptul dacă fructele au fost asigurate şi arendaşul a primit
despăgubirea, deoarece legislatorul nu condiţionează aplicarea acetei norme în dependenţă de acest fapt. Dar, cererea
arendaşului poate să nu fie acceptată de arendator în cazul cînd arendaşul primind despăgubirea de la compania de asigurare nu
a suportat careva prejudicii.
3.Prin acrodul părţilor diminuarea cuantumului plăţii de arendă poate avea loc şi în alte cazuri.

Articolul 918. Dreptul de gaj al arendatorului

Arendatorul are, în vederea garanţiei cererilor sale ce decurg din contractul de arendă, drept de amanet asupra
bunurilor aduse de arendaş şi asupra fructelor bunului arendat.

1.Scopul acestei norme este protejarea intereselor patrimoniale ale arendatorului. Pentru asigurarea acestor
interese legea stabileşte două tipuri de garanţii:
a) dreptul de amanet asupra bunurilor aduse de arendaş;
b) dreptul de amanet asupra fructelor bunului arendat.
2.Pentru exploatarea terenului arendaşul poate procura diferite bunuri materiale, cum ar fi: tehnica agricolă, unităţi de transport,
utilaj pentru prelucrarea produselor agricole şi de altă destinaţie, seminţe, animale ş.a. Totodată arendaşul în rezultatul
exploatării obiectului arendat dobîndeşte un product nou, cum ar fi: roadă, carne, lapte, vin, conserve ş.a. Însă în caz de
neexecutare a obligaţiilor contractuale, în primul rînd pentru neachitarea la timp a plăţii arendei, cauzarea unui prejudiciu sau în
caz decă există alte cereri ale arendaşului ele pot fi garantate prin amanent şi în acest caz se aplică norma acestui articol.

Articolul 919. Schimbarea destinaţiei terenului

Arendaşul poate schimba destinaţia terenului arendat numai cu acordul prealabil scris al proprietarului şi cu
respectarea dispoziţiilor legale.

1.Legea stabileşte condiţii foarte categorice cu privire la schimbarea destinaţiei terenului arendat. Aceste condiţii sunt:
a) consimţămîntul proprietarului, care trebuie să fie prealabil şi exprimat în formă scrisă;
b) respectarea dispoziţiilor legale.
Aceste dispoziţii sunt stipulate în Lwegea 828/1991 în redacţia Legii 1006/2002. Schimbarea destinaţiei terenului în baza
art.art. 8, 9, 71, 75 ale acestei legi poate avea loc, în dependenţă de categoriile terenurilor, în baza Hotărîrii Guvernului sau
deciziilor consiliilor raionale şi municipale.

Articolul 920. Repartizarea contractuală a riscurilor

(1) În contractul de arendă părţile contractante pot stabili, de comun acord, cazurile şi limitele suportării prejudiciilor
cauzate de calamităţi naturale.
(2) De comun acord, părţile pot să prevadă repartizarea pierderilor totale sau parţiale ale bunurolor arendate ca
urmare a unor cazuri furtuite, sau unor cazuri de forţă-majoră.

1.Activitatea agricolă este supusă unor riscuri naturale, care pot surveni independent de voinţa persoanelor
implicate în această activitate. Articolul dat stabileşte dreptul părţilor contractului de arendă printr-un acord comun de a stipula
în contract o condiţie separată, care se referă la consecinţele calamităţilor naturale.
2.În primul rînd părţile trebuie să convină asupra cazurilor şi parametrilor prejudiciilor cauzate de
calamităţile naturale suportate de fiecare din ele. De regulă aceste cazuri pot fi calamităţile naturale, care au loc în Republica
Moldova – cutremure de pămînt, alunecări de pămînt, îngheţuri, grindină, revărsări de apă ş.a. Deasemenea părţile pot conveni
asupra limitelor în care fiecare din ele vor acoperi prejudiciul cauzat. Proporţiile pot fi diferite: 50%x50%, 40%x60% ş.a. La
stabilirea acestor limite trebuie să se ţină cont de faptul cine poartă, de regulă, riscul pierii fortuite a bunului şi cine va fi obligat
să asigure bunul arendat. În alin.1 al acestui contract se prevăd două categorii de bunuri – obiectul contractului şi fructele. Din
aceste considerente ambele părţi au un interes patrimonial şi, în principiu, ambele trebuie să suporte consecinţele calamităţilor
naturale.
 3.Un moment important îl constituie dreptul părţilor de a repartiza total sau parţional pagubele bunului
arendat, care au survenit în urma unor cazuri fortuite sau a unor cazuri de forţă majoră. În acest caz este vorba doar de riscul cu
privire la obiectul bunului arendat, dar nu şi a fructelor. Interesul patrimonial îl are în primul rînd arendatorul, dar arendaşul
poate suporta unele pierderi în baza acordului contractual, deoarece fructele dobîndite în baza exploatării acestui bun devin
proprietatea lui. Prin urmare şi el are un interes patrimonial.

Articolul 921. Încetarea arendei

(1) Arenda încetează o dată cu expirarea termenului pentru care a fost convenită.
(2) Încetarea arendei înainte de termen are loc în conformitate cu legea.

1. Acest articol stipulează doar un singur temei de încetare a obligaţiilor contractuale – expirarea
termenului prevăzut de contract. Dar în acest caz trebuie să se ţină seama şi de prevederile art. 915 CC RM, care admite, în caz
de expirare a termenului, prolongarea tăcită a contractului de arendă.
2. Temeiurile legale de încetare a arendei înainte de termen sunt stipulate în art.art. 41³ şi 41-4 al Legii
828/1991 în redacţia Legii 1006/2002.
Astfel, arendatorul în baza art. 41³ “poate cere rezilierea anticipată, prin intermediul instanţei de judecată, a contractului de
arendă în umrătoarele condiţii:
- nerespectarea clauzelor privind arenda;
- folosirea pămîntului în condiţii ce contracvin legislaţiei;
- înrăutăţirea intenţionată a calităţii terenului arendat;
- neachitarea arendei pe parcursul a 30 de zile de la data expirării termenului de plată, cu condiţia că perioada de
graţie de 30 de zile pentru achitarea arendei se va acorda doar o singură dată pe parcursul perioadei de arendă, astfel că orice
neachitare repetată a arendei în termen va constitui temei pentru a cere rezilierea imediată a contractului de arendă, în cazul
cănd cîntractul nu prevede altfel;
- ridicarea construcţiilor neautorizate pe terenul arendat;
- terenul nu a fost folosit timp de un an de la data dării lui în arendă, în cazul cînd contractul nu prevede altfel;
- transmiterea terenului arendat în subarendă fără consimţămîntul proprietarului.
Arendatorul terenului poate cere rezilierea anticipată a contractului şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
În cazul în care contractul de arendă nu prevede altfel, arendatorul poate rezilia anticipat contractul de arendă în mod
necondiţionat numai după înştiinţarea în scris, cu cel puţin 3 luni înainte, a arendaşului.
Cu excepţia condiţiilor specifice la alineatul întîi din prezentul articol, arendaşul are dreptul să folosească terenul pînă la
strînsul roadei inclusiv, conform termenelor prevăzute de tehnologia de creştere a culturilor”.
Arendaşul, la rîndul lui, în baza art. 41-4 “poate cere rezilierea anticipată a contractului de arendă în cazul în care:
- arendatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale;
- arendaşul este în imposibilitatea de a folosi terenul, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, dacă contractul de
arendă nu prevede altfel;
- arendatorul nu a transmis terenul în termenul stabilit în contract.
Arendaşul poate cere rezilierea contractului de arendă şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
Arendaşul poate cere rezilierea anticipată a contractului de arendă şi din motive de sănătate, care îl pun în imposibilitatea de a
respecta pe viitor clauzele contractului, dacă contractul nu prevede altfel.
Arendaşul poate rezilia anticipat contractul de arendă în mod necondiţionat doar avertizînd arendatorul în scris despre intenţia
de reziliere a contractului cu cel puţin 3 luni pînă la recoltare, dacă contractul nu prevede altfel”.

Articolul 922. Consecinţele rezilierii contractului de arendă a unui teren

Dacă rezilierea contractului de arendă a unui teren agricol are loc pînă la încheierea anului agricol,
arendatorul este obligat să plătească arendaşului valoarea fructelor care, deşi încă neseparate, vor putea fi separate
înainte de sfîrşitul anului în condiţiile unei gospodăriri normale.
1. Această normă presupune o regulă generală care admite rezilierea contractului de arendă doar după
încheierea anului agricol, cînd deja e culeasă recolta şi arendaşul dispune de rezultatul total al muncii sale.
2. Dacă contractul este reziliat pe parcursul anului agricol, apoi se aplică o regulă specială stabilită de
acest articol, care se manifestă prin protejarea intereselor patrimoniale ale arendaşului. Stabilind această regulă legislatorul a
luat în consideraţie faptul, că arendaşul a depus unele eforturi pentru a creşte o roadă sau a dobîndi un alt profit în rezultatul
expuatării obiectului arendat şi dacă nu obţine nici un fruct din cauza rezilierii anticipate a contractului lui trebuie să-i fie
restituite valoarea acestor fructe. Obligaţia de ale compensa îi aparţine arendatorului, care a cerut rezilierea anticipată.
3. Pentru aplicarea acestei reguli este necesar, ca la momentul rezilierii contractuluil fructele sî nu fie
încă separate, dar acest lucru să fie posibil pînă la sfărşitul anului în condiţiile gospodăririi normale. Din această reiese, că după
rezilierea contractului activitatea ulterioară de expualare a obiectului contractului devine obligaţia arendatorului.

Capitolul X
LEASINGUL

Articolul 923. Contractul de leasing

(1) Prin contractul de leasing, o parte - creditorul financiar (locator) - se obliga sa dobindeasca in proprietate
sau sa producă bunul mobil specificat in contract si sa-l dea in posesiune si folosinţa, pentru o perioada
determinata in contract, celeilalte parţi (locatar),
iar aceasta se obliga la plata in rate a unei sume de bani (redevenţa).
(2) In lipsa unor prevederi contrare, dreptul de alegere a bunului sau a vinzatorului aparţine locatarului.
(3) La sfirsitul contractului de leasing, care se incheie cu deplina amortizare, dreptul de proprietate asupra
bunului se transmite locatarului.
(4) Locatarul poate fi obligat sau indreptatit prin contractul de leasing ca, la expirarea termenului acestuia, sa
cumpere sau sa închirieze bunul daca acest contract nu încetează prin deplina amortizare a obiectului. In toate
cazurile, la calculul preţului sau al chiriei
trebuie sa se ia in considerare amortizarea bunului. In lipsa unei prevederi contrare, locatarul are dreptul
prioritar de a cumpăra sau de a închiria in continuare bunul.
(5) Dispoziţiile cu privire la leasing nu se aplica daca bunul urmeaza sa fie folosit in scopuri personale, familiale sau
casnice.
(6) Contractului de leasing se aplica in modul corespunzător dispoziţiile privind contractul de locatiune in
masura in care prezentul capitol nu prevede altfel.

1. Construcţia juridico-civilă a contractului de leasing, stabilită în acest articol, este diferită de cea
existentă în Legea cu privire la leasing. Din acest motiv un interes deosebit prezintă concurenţa acestor acte normative în
calificarea corectă a acestui contract.
Analiza normelor Codului civil şi a legislaţiei în vigoare în domeniului leasingului ne permite să scoatem în relief trăsăturile
specifice (particularităţile) ale contractului, care-i imprimă caracterul desinestătător,a) în calitate de parte obligată în contract de
rînd cu creditorul-financiar şi locatarul persistă şi vînzătorul bunului, care nu este parte propriu-zisă a contractului. Însă în
înţelesul articolului analizat, acest fapt nu reprezintă o trăsătură calificativă a contractului, deoarece însăşi prin noţiunea
contractului se admite stabilirea raportului contractual cu participarea a doi subiecţi. Creditorul financiar nu se află în raport
contractual cu vînzătorul bunului, dar este înzestrat prin lege vcu un şir de drepturi şi obligaţii faţă de el (Art.art 926, 927,929
Cod civil). b) Creditorul- financiar se obligă să dobîndească bunul mobil specificat în proprietate, această obligaţie derivă din
conţinutul raportului de leasing. Producerea de către locator a bunului pentru a fi transmis locatarului în baza unui contract de
leasing, reprezintă o obligaţie improprie lui. c) Un rol activ în obligaţia contractuală de leasing îi aparţine locatarului. Anume el
determină vînzătorul sau bunul, care urmează a fi procurat de locator. Respectiv locatorul este absolvit de orice răspundere
pentru alegerea vînzătorului sau bunului. Excepţie de la acastă regulă poate fi cazul, cînd prin contract o astfel de obligaţiune se
incubă locatorului.
Astfel, prin această construcţie juridică este consemnată valenţa naturii juridice a contractului de leasing, care în esenţă
reprezintă prestarea unui serviciu financiar, prin intermediul mecanismului de locaţiune.
2. Contractul de leasing se încheie, de obicei, pe un termen anumit. Acest termen trebuie să includă deplina amortizare a
bunului, care corespunde cu termenul efectiv de expluatare a obiectului contractului. După expirarea termenului contractului,
dreptul de proprietate asupra bunului se transmite locatarului, fără achitarea preţului rezidual al bunului.
3. În cazurile în care contractul nu încetează prin deplina amortizare a bunului, locatarul poate fi obligat prin contract să
cumpere bunul la un preţ rezidual, sau să continuie întreţinerea raporturilor contractuale pîna la amortizarea deplina a bunului.
Analogic reglementărilor internaţionale în domeniul leasingului financiar, legislatorul naţional a condiţionat calculul preţului
sau a chiriei de amortizarea bunului. În afară de drepturile specificate mai sus, locatarul prin contract îsi poate rezerva dreptul
prioriar de cumpărare sau de închiriere ulterioară a bunului. Norma dispozitivă respectivă îi conferă locatarului prioritatea faţă
de terţi în contractarea obiectului contractului, după expirarea termenului iniţial stabilit în contract.
4. Dispoziţiile prezentului articol se aplică numai în cazurile, cînd bunurile contractate vor fi utilizate numai în scopuri
comerciale, adică raporturile respective urmează a fi stabilite între antreprenori. Acest fenomen juridic la fel se întregeşte în
peisajul de reglementare internaţională. Însă, practica contractuală ne demonstrează, că în asemenea caz, un şir de tranzacţii
care întrunesc toate trăsăturile juridice ale unui contract de leasing nu pot fi calificate ca leasing, anume din motivul că bunurile
sînt folosite în scopuri personale, familiale sau casnice, fapt ce va contribui la micşorarea numărului de tranzacţii şi participanţi
pe piaţa serviciilor de leasing.
5. Prin intermediul prezentei norme, legislatorul exprimă coeziunea dintre normele generale de reglementare ale contractului de
locaţiune (Art.875 - Art.910) şi contractul de leasing. Reieşind din sensul normei analizate, reglementarea exhaustivă a
raporturilor de leasing se efectuiază de normele prezentului capitol şi de contract, cînd legea dispozitivă prevede acest lucru. În
rest, se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind contractul de locaţiune. Prin menţiunea “ în modul corespunzător ”,
urmează a fi înţeleasă aplicarea acelor norme ale locaţiunii, care nu pot modifica natura contractului de leasing, şi anume acele
norme ce reglementează segmentul obligaţional de posesie şi folosire a bunului de către locatar (Art.Art 878,885,886,887 ş.a).

Articolul 924. Forma si conţinutul contractului de leasing

(1) Contractul de leasing se incheie in scris.

(2) Contractul de leasing trebuie sa contina îndeosebi:
a) preţul bunului;
b) suma totala, numărul si scadenta ratelor;
c) plata finala si metodele calculării ei in cazul rezilierii contractului.

1. Cerinţa de bază, înaintată de lege, faţă de forma contractului de leasing este respectarea formei scrise ca condiţie ad
probationem. Respectiv, urmează să fie respectate toate cerinţele legale, referitoare la încheierea, modificarea şi rezilierea
actelor juridice (Art.210). Deci, contractul poate fi încheiat nu numai în forma unui document semnat de părţi, dar şi prin
schimb de scrisori, telegrame, telefonograme ş.a., care vor fi semnate de către expediator (ofertant) şi vor conţine clauzele
esenţiale ale viitorului contract.
2. Condiţiile specificate în lege, urmează a fi calificate ca clauze esenţiale (al.2 Art 679) ale contractului de leasing. Orice
raport contractual de leasing, indiferent de regimul juridic al bunurilor contractate, trebuie să conţină acordul părţilor asupra
acestor clauze. Spre deosebire de cele prevăzute în art. 7 al Legii cu privire la leasing, Codul civil ne indică numai trei
condiţii. În acest context, este dificil să ne apreciem care din ele reflectă adecvat natura obligaţiei de leasing. Desigur, articolul
indicat al Legii cu privire la leasing conţine toate condiţiile posibile ale unui contract de leasing, si deaceea ele nu pot fi
examinate ca clauze esenţiale. Norma analizată conţine acel minim de condiţii necesare, care permit a întregi în linii mari un
contract de leasing. Prevederile Art. 679 CC, conform cărora contractul se consideră incheiat daca partile au ajuns la un acord
privind toate clauzele lui esentiale, vis-a-vis de contractul de leasing pot fi tălmăcite ca cumulul de condiţii necesare, care
determină valabilitatea juridico-civilă a contractului.

Articolul 925. Conservarea naturii mobiliare a bunului

Bunul care face obiectul contractului de leasing conserva natura mobiliara pe durata contractului, chiar daca
este anexat sau incorporat m intr-un imobil, in măsura in care nu-si pierde individualitatea.

1.În corelaţie cu Art.923, norma comentată desfăţoară regimul juridic al obiectului contractului de leasing prin menţinerea
naturii mobiliare a bunului, chiar dacă sînt prezente elemente caracteristice de definitivare a bunurilor imobile (Art.288 al.2).
Caracterul individual determinat al bunului mobil (Art.297), reprezintă cerinţa legală faţă de obiectului contractului de leasing.
Spre deosebire de contractul de locaţiune, unde în calitate de obiecte ale contractului pot figura bunurile imobile, normele ce
reglementează contractul de leasing expres exclud o astfel de categorie de bunuri. Respectiv, normele locaţiunii referitoare la
regimul bunurilor imobile şi normele corespunzătoare ale arendei, nu-şi răsfrîng incidenţa asupra raporturilor contractuale de
leasing. Caracterul neconsumptibil al bunurilor nu este direct indicat de prezentul articol, însă uşor poate fi dedus din sensul
general al capitolului Codului civil feferitor la leasing, şi anume faptul transmiterii bunului în posesie şi folosinţă pe o anumită
perioadă cu amortizarea totală sau parţială pe durata contractului.

Articolul 926. Informarea cu privire la contractul de leasing

Locatorul este obligat sa informeze vinzatorul cu privire la contractul de leasing încheiat sau care urmează sa fie
încheiat.

1. Obligaţia imperativă a locatorului în contractul de vînzare-cumpărare încheiat cu vînzătorul bunului, constă în informarea
vînzătorului despre contractul de leasing încheiat sau care urmează a fi încheiat, cu indicarea locatarului concret. Această
informare a vînzătorului serveşte în calitate de temei pentru apariţia unor drepturi şi obligaţii specifice calităţii lui de parte a
raportului de leasing. Lipsa în contract a indicaţiei despre scopul dobîndirii de către locator a bunului nu afectează valabilitatea
contractului, dar poate servi în calitate de temei pentru înaintarea cerinţelor de reparare a daunelor.
Articolul 927. Raspunderea vinzatorului fata de locatar

(1) Vinzatorul bunului este obligat direct fata de locatar pentru garantiile legale sau conventionale inerente
unui contract de vinzare-cumparare. Vinzatorul nu raspunde insa in fata locatorului si a locatarului pentru acelasi
prejudiciu.
(2) Prevederile alin.(1) nu dau locatarului dreptul de a rezolvi sau modifica contractul de vinzare-cumparare fara
acordul locatorului.
(3) Locatorul nu raspunde pentru neexecutarea obligatiilor de catre vinzator, cu exceptia cazului cind vinzatorul
a fost ales de catre locator, daca in contract nu este prevazut altfel.

1. Dreptul la înaintarea directă a pretenţiilor de către locatar vînzătorului pentru garanţiile legale sau convenţionale ce rezultă
dintr-un contract de vînzare-cumpărare, încheiat între locator şi vînzător, reprezintă o particularitate distinctă a acestui contract.
2. Însă, faptul livrării de către vînzător a bunurilor de o calitate necorespunzătoare nu acordă locatarului dreptul de a rezilia sau
modifica contractul de vînzare-cumpărare fără acordul locatorului. Soluţionarea chestiunei despre rezilierea contractului ţine de
competenţa părţilor.

Articolul 928. Trecerea la locatar a riscurilor si costurilor

(1) Locatarul isi asuma, din momentul preluării posesiunii, toate riscurile pentru pieirea bunului, inclusiv cele
datorate unei forte majore.
(2) Locatarul suporta toate cheltuielile de intretinere si reparaţie a bunului.
(3) Prin contract, pârtile pot deroga de la prevederile alin.(1) si (2).

1. Conform regulelor generale ale prezentului Cod (Art.318) riscurile peirii sau deteriorării fortuite a bunului le suportă
proprietarul, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În contractul de leasing proprietar al bunul contractat rămîne locatorul,
acest drept avînd numai facultatea de a garanta executarea obligaţiilor contractuale din partea locatarului. Reieţind din natura
obligaţiei respective, legiuitorul a pus în seama locatarului din momentul preluării posesiei asupra bunului, a tuturor riscurilor
pentru pieirea bunului, inclusiv şi cele datorate unei forţe majore, fapt ce se datorează poziţiei active a locatarului în obligaţie şi
interesului său contractual.
2. În acelaşi context, locatarul este obligat să suporte cheltuieli de orice natură de întreţinere şi reparaţie a
bunului (legate de expluatare, efectuarea reparaţiei curente şi capitale e.t.c.). Această menţiune legală îl eliberiază pe locator de
majoritatea obligaţiilor sale de proprietar a bunului, şi scoate în evidenţă caracterul financiar al obligaţiilor locatorului, precum
şi rolul, locul lui în raporturile de leasing.
3. Regulile despre trecerea la locatar a riscurilor şi a costurilor poartă un caracter dispozitiv şi prin contract părţile pot stabili o
altă formulă de reglementare, deaceea este extrem de important, ca orice contract să conţină anumite prevederi în această
direcţie.

Articolul 929. Răspunderea locatarului si a locatorului

Locatarul si locatorul răspund pentru obligaţiile lor potrivit contractului de leasing si in conformitate cu legea.

1.Temeiurile şi mărimea răspunderii locatorului şi locatarului nu sînt indicate expres de prezentul Cod, referinţă făcîndu-se la
prevederile contractului şi lege. Un caz stabilit de lege de răspundere a locatorului este prevăzut de al.3 Art.927, şi anume,
locatorul poartă răspundere faţă de locatar, cînd ultimul a suportat cheltuieli (pagube), legate de intervenţia locatorului în
alegerea vînzătorului. În acest caz, prin contract se poate stabili răspunderea solidară a locatorului şi vînzătorului faţă de locatar
(Art.531). Alt caz de răspundere a locatarului este consemnat în Art.9 al.5 al Legii cu privire la leasing. Unele norme referitoare
la locaţiune pot fi aplicate în calitate de temeiuri pentru survenirea răspunderii părţilor, de exemplu a locatarului. Însă ele la fel
trebuie să reiasă din specificul de posesie şi folosinţă a bunului de către locatar (Art.890,892,893). Reiesind din poziţia sa
specifică în contract, locatorului în contractul de leasing nu i se pot incuba aceleaşi temeiuri de răspundere ca şi locatorului în
contractul de locaţiune.

Articolul 930. Dispunerea de drepturile ce rezulta din contract

(1) Locatorul poate cesiona sau dispune in alt mod de drepturile sale asupra bunului sau de drepturile care rezulta
din contractul de leasing. Cesiunea sau dispunerea in alt mod nu-l eliberează pe locator de obligaţiile ce rezulta
din contract si nici nu schimba natura sau regimul juridic al contractului.
(2) Locatarul poate cesiona dreptul de folosinţa asupra bunului sau alte drepturi ce rezulta din contract numai cu
acordul locatorului si cu respectarea drepturilor terţilor.
1.Locatorul în întreaga perioadă de acţiune a contractului de leasing rămîne proprietarul bunurilor transmise în leasing, deaceea
el poate cesiona (Art.556) sau dispune în alt mod de drepturile ce rezultă din contractul de leasing. Însă, în esenţă aceste acţiuni
nu-l exonerează pe locator de îndeplinirea obligaţiunilor sale contractuale şi nici nu influienţează în alt mod asupra contractului
de leasing.
2. Spre deosebire de locator locatarul poate cesiona dreptul de folosinţă asupra bunului sau alte drepturi ce rezultă din contract
numai cu acordul primului şi cu respectarea drepturilor terţilor asupra acestui bun. Cesiunea dreptului de folosinţă a bunului
către o persoană terţă (alt locatar) este posibilă pînă la momentul executării de către vînzător a obligaţiunilor sale ce reies din
contractul de vînzare-cumpărare, şi anume, de transmitere a obiectului contractului către locatarul iniţial. Perfectarea preluării
datoriei de către noul debitor urmează a fi însoţită de acordul locatorului, după care ultimul, trebuie să negocieze cu vînzătorul
modificarea condiţiilor contractului de vînzare-cumpărare referitoare la locatar. Spre deosebire de locaţiune în raportul de
leasing nu putem opera cu noţiunea de subleasing, deoarece acest fenomen juridic este impropriu acestei construcţii
contractuale.

Capitolul XI
ANTREPTIZA ŞI PRESTĂRILE DE SERVICII
Secţiunea 1
DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA
ANTREPRIZĂ ŞI LA PRESTĂRI SERVICII

Articolul 931. Libertatea alegerii modului de efectuare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor

Antreprenorul sau prestatorul este liber în alegerea modului de efectuare a lucrărilor sau de prestare
a serviciilor. Între antreprenor sau prestator şi beneficiar nu există nici o legătură de subordonare.

1. Un principiu de bază a activităţii antreprenorului sau presatorului este libertattea acestora de a alege modul de
efectuare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor. Acest principiu rezultă din faptul că antreprenorul sau prestatorul ca
profesionişti, specialişti în domeniul respectiv mai bivne ca oricine ştiu care sunt modalităţile de efectuare a lucrărilor şi
prestare a serviciilor şi care este cea mai raţională, mai efectivă în situaţia concretă. Prin urmare, beneficiarul nu este în drept să
influinţeze alegerea acestei modalităţi.
2. Alt princiu de bază a activităţii de amtrepriză sau prestări de servicii este autonomia, independenţa,
sinestătornicia antreprenorului şi prestatorului în activitatea sa pe tot parcursul executării obligaţiilor contractuale. Între
antreprenor sau prestator şi beneficiar nu există şi nici nu pot exista careva legături de subordonare. Prin acest fapt se manifestă
şi principiu egalităţii părţilor în raporturile contractuale (vezi comentariu la art.1)
3. Nu există subordonare între antreprenor sau prestatoru şi beneficiar şi în cazul unui contract în cadrul achiziţiei
de mărfuri, lucrpri şi servicii pentru necesităţile statului încheiat în baza Legii 1166/1997.
4. Dacă există careva raproturi de subordonare se poate vorbi despre un contrac de muncă reglementat de Codul
muncii, dar nici de cum de contractul de antrepriză sau prestări de servicii.

Articolul 932. Retribuţia

(1) Retribuţia se consideră convenită în mod tacit dacă, în raport cu împrejurările, asemenea lucrări
sau prestări se fac numai în schimbul unor retribuţii.
(2) Dacă nu este stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, în cazul existenţei unor
tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite.

1. Efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor în baza contractelor respective pot avea loc numai cu titlul oneros,
în baza unei retribuţii convenită de părţi. Noul Cod civil admite posibilitatea unui consensus refetitor la retribuţie în mod tăcit,
dar numai cu condiţia că asemenea lucrări sau prestaţii se fac numai în schimbul unor retribiţii. Aplicarea acestei reguli poate
avea loc doar în dependenţă de împrejurăi reale.
2. Din norma stipulată în alin.1 se poate deduce că, în principiu, efectuare unei lucrări sau prestarea unui serviciu
pot avea loc şi cu titlul gratuit, dar în acest caz se vor aplica alte norme de drept, bunăoară a Legii 521/1995 “Cu privire la
filantropie şi sponsorizare”.
3. Pentru efectuarea unor lucrări sau prestarea unor servicii de către întreprinderi de stat sau privatre por fi
stabilite în mod normativ unele tarife. Această regulă se aplicîă în cazul cînd părţile nu au negociat asupra retribuţiei şi prin
urmare se consideră că părţile au convenit în mod tăcit asupra retribuţiei tarifare.
4. În cazul inexistenţei unor tarife se consideră că părţile au convenit în mod tăcit asupra retribuţiei obişnuite, care
se practică în localitatea dată şi în raproturile respective.
Articolul 933. Devizul estimativ

(1) În cazul în care, la încheierea contractului, preţul lucrărilor sau prestaţiilor a făcut obiectul unei
evaluări, antreprenorul sau prestatorul trebuie să justifice majorarea retribuţiei.
(2) Beneficiarul nu este obligat să plătească majorarea de la alin. (1) decît în măsura în care ea
rezultă din lucrări, prestaţiile sau cheltuielile pe care antreprenorul sau prestatorul nu le-au putut prevedea la
momentul încheierii contractului.

1. Pentru efectuarea unor lucrări complicate, voluminoase şi costisitoare, de lungă durată, bunăoară în construcţiile
capitale, retribuţia poate fi stabilită în baza unei forme scrise speciale, o varietate a căreia, după cum reiese din acest articol,
este devizul estimativ. Devizul este un document unde sunt stabilite valoarea materialelor utilizate şi a lucrărilor sau serviciilor
prestate.
2. Dacă la încheierea contractului preţul lucrărilor sau prestaţiilor a făcut obiectul unei evaluări, adică a fost
stabilit devizul estimativ, apoi antreprenorul sau prestatorul trebuie să justifice majorarea retribuţiei. Majorarea retribuţiei,
bunăoară, poate fi justificată în cazul necesităţii efectuării unor lucrpri sau servicii suplimentare, din materialele de un preţ mai
ridicat şi altele.
3. Magorarea retribuţiei poate avea loc numai în cazul, cînd antreprenorul sau prestatorul de la bun început au
activat cu bună credinţă şi din motive întemeiate nu au putut prevedea această majorare la momentul încheierii contractului. În
asemenea situaţii majorarea retribuţiei se consideră justificată şi benefiaciarul este obligat să plătească majorarea devizului
estimativ. În caz contrar el este obligat de această obligaţie.

Articolul 934. Darea de seamă a antreprenorului sau a prestatorului

În cazul în care retribuţia este stabilită în dependenţă de valoarea lucrărilor, serviciilor sau a bunurilor furnizate,
antreprenorul sau prestatorul este obligat, la cererea beneficiarului, să-i dea o dare de seamă despre pregresul
lucrărilor, despre prestaţiile şi despre cheltuielile efectuate.

1. Legea expres prevede un drept al beneficiarului de a cere o dare de seamă de la antreprenor sau prestator în care
să fie elucidate toate datele despre progresul lucrărilor, despre serviciilie care au fost prestate şi despre cheltuielile care au fost
efectuate în cadrul executării obligaţiilor contractuale. Acestui drept îi corespunde o obligaţie respectivă a părţii contractuale
opuse.
2. Realizarea acestui drept al benefiriarului poate avea loc doar în anumite condiţii, şi anume, dacă retribuţia este
stabilită în dependenţă de valoarea lucrărilor, serviciilor sau a bunurilor furnizate. Din esenţa legii rezultă că retribuţia poate fi
stabilită în cazul dat atît în baza devizului, cît şi în cazul cînd un asemenea document nu a fost întocmit. Principalul constă în
faptul că la cererea beneficiarului antreprenorul sau presatorul este obligat să prezinte darea de seamă.

Articolul 935. Preţ forfetar

(1) În cazul în care lucrarea sau prestaţia a fost contracatată la un preţ forfetar, beneficiarul este
obligat să plătească retribuţia convenită şi nu poate pretinde o reducere a retribuţiei pe motiv că lucrarea sau prestaţia
a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine cheltuieli decît se preconizau.
(2) Similar alin (1) antreprenorul sau prestatorul nu poate cere majorarea retribuţiei pentru motive
contrare.
(3) Preţul forfetar rămîne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări termenelor sau condiţiilor
iniţiale de executare dacă părţile nu au convenit altfel.

1. În acest articol se conţine un termen juridic absolut nou – preţul forfetar, care poate fi considerat ca un preţ fix,
global, definitiv şi care, de regulă, nu poate fi modificat. Un asemenea preţ se stabileşte de regulă în cazul efectuării unor lucrări
de construcţie sau prestarea unor servicii complicate.
2. Preţul forfetar poate fi aplicat doar în cazul cînd la încheierea contractului părţile au convenit la un asemenea
preţ. Preţul forfetar are putere juridică pentru ambele părţi pe toată durata contractului. Prin urmare, în baza legii beneficiarul nu
poate pretinde la o reducere a retribuţiei pe motivul că lucrarea sau prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine
chelturielile decît se preconizau la încheieirea contractului. În acest caz beneficiarul este obligat să plătească contribuţia
convenită. În situaţia cînd există altă motive în afară de acele două indicate de lege, în principiu prin acordul părţilor reducerea
retribuţiei poate avea loc.
3. Regula stipulată în alin.1 se aplică similar şi faţă de antreprenor sau prestator, care nu pot cere majorarea
retribuţiei pentru motive contrare.
4. Preţul forfetar rămîne neschimbat şi în cazul modificării contractului. După cum este stipulat în lege preţul
forfetar rămîne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări termenilor sau condiţiilor iniţiale. Această regulă însă, are un caracter
dispozitiv. Prin urmare, la încheierea contractului părţile pot conveni altfel.
Articolul 936. Prestaţia personală

(1) Antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectuieze prestaţia personal doar atunci cînd
acestă obligaţie reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei.
(2) Antreprenorul sau prestatorul conservă supravegherea şi răspunderea în orice caz.

1. Principiul executării persoanel a obligaţiilor contractuale în raporturile de antrepriză şi prestări de sevicii au un

caracter deosebit, care se manifestă prin faptul, că antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectuieze lucririle sau
prestaţiile persoanal doar în trei cazuri, cînd această obligaţie rezultă:
a) din condiţiile contractului;
b) din împrejurările concrete;
c) din natura prestaţiei.
Prin urmare legea adimte posibilitatea executării obligaţiilor contractuale de către terţi.
2. Dat fiind faptul că antreprenorul şi prestatorul se află în raporturi contractuale cu beneficiarul ei poartă
răspundere faţă de ultimul în toate cazurile, şi anume, atîtî pentru acţiunile sau inacţiunile persoanale, cît şi a terţelor, dacă
ultimii au executat obligaţiile contractuale. În ultimul cau antreprenorul sau prestatorul au totodată şi dreptul de supraveghere
faţă de terţi pe tot parcursul executării.
3. Fiind responsabil faţă de beneficiari antreprenorul sau presatorul dispun de dreputl de regres faţă de terţi, care
au executat obligaţiile contractuale şi din vina cărora a survenit răspunderea.

Articolul 937. Obligaţia de informare a beneficiarului

Antreprenorul sau prestatorul este ţinut, înainte de încheierea contractului, să furnizeze beneficiarului, în mpsura în
care circumstanţele o permit, toate informaţiile referitoare la natura lucrării sau prestaţiei la bunurile şi termenul
necesare lucrării sau prestaţiei.

1. O particularitate a contractelor de antreriză şi prestări de servicii este obligaţia informaţională a antreprenorului

şi prestatorului faţă de beneficiar. Această obligaţie trebuie să fie onorată înainte de încheierea contractului şi are atribuţie
directă la profesionalismul antreprenorului sau prestatorului.
2. Obligaţia informaţională constă în faptul, că în dependenţă de posibilitărţile circumstanţelor reale, antreprenorul
sau prestatorul este ţinut să furnizezue beneficiarului toate datele posibile cu privire la trei aspecte a viitoarelor lucrpri şi
prestaţii, şi anume:
a) despre natura lucrpării sau prestaţiei;
b) despre materialele care vor fi necesare pentru executare;
c) despre perioadele de timp necesare pentru executarea obligaţiilor contractuale.
3. Natura lucrărilor sau prestaţiilor presupune furniozarea informaţiiei despre esenţa acestora, bunăoară, prestaţiile
acordate de un stomatolog pot fi legate, în oarecare măsură, cu cauzarea unor dureri fizice ş.a., iar lucrările de reparaţie capitală
a apartamentului pot avea ca efect unele incomodităţi de ordin personal pentru locatari din cauza zgomotului produs de
aparatele şi uneltele utilizate, de aerul poluat, din cauza întreruperii aprovizionării cu apă, gaz ş.a.
4. Informaţia cu privire la bunurile necesare pentru lucrpri sau prestaţii trebuie să conţină date concrete cu privire
la volumul de materiale, la asortimentul, calitatea acestora. Dacă pe piaţă sunt mai multe oferte de materiale de acelaşi gen,
natură, anptreprenorul sau prestatorul trebuie să argumenteze care din ele sunt mai calitaive, mai trainice, mai eficiente.
5. Informaţia cu privire la termenul executării obligaţiilor contractuale trebuie să conţină date cu privire la durat
normativă, iar dacă acesr termen nu sunt stabilite, care este durata minimală sau maixmală pentru executarea lucrărilor sau
prestaţiilor concrete, care schimbări pot surveni în acest perioade de timp din cauze obiective sau subiective, infirmaţia despre
posibilitatea şi necesitatea efectuării lucrărilor în termen redus sau urgent ş.a.

Articolul 938. Furnizarea bunurilor de către antreprenor sau prestator

(1) Antreprenorul sau prestatorul este obligat să furnizeze toate bunurile necesare executării
contractului dacă nu a fost stipulat altfel.
(2) Bunurile trebuie să fie de o calitate bună pentru efectuarea lucrărilor sau prestarea serviciilor.
Antreprenorul sau prestatorul datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii pe care le datorează vînzătorul.
(3) Este contract de vînzare-cumpărare, nu contract de antrepriză sau de prestare a serviciilor, în
cazul în care lucrările sau prestaţiile nu sunt decît un accesoriu în raport cu bunurile furnizate.

1. În contractele de antrepriză şi prestări de servicii tradiţional există o regulă generală, cu caracter

dispozitiv, prin care antreprenorul sau prestatorul era obligat să furnizeze toate bunurile necesare executării contractului.
Această regulă a fost reprodusă şi în noul Cod civil, dar spre deosebire de Codul civil vechi, abaterea de la această regulă poate
avea loc doar într-un singur caz – dacă în contract nu a fost stipulat altfel. Codul civil vechi admitea o asemenea abatere şi în
cazul prevăzut de lege.
2. Legea expres stipulează obligaţia antreprenorului şi prestatorului prin care ei sunt ţuniţi să furnizeze
toate bunurile necesare pentru executarea contractului de o calitate bună. Aceste bunuri trebuie să corespundă standardelor sau
normativelor respective, iar în cazul lipsei acestora – cerinţelor obişnuite faţă de acest gen de bunuri. În contractul de antrepriză
sau prestare serviciilor garanţiile faţă de calitatea bunurilor furnizate de către antreprenor sau prestator sunt aceleaşi ca şi în
contractul de vînzare-cumpărare. Antreprenorul sau prestatorul în baza normei legale datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii
pe care le datorează vînzătorul. (vezi comentariu la art.art. 763-764).
3. O importanţă deosebită o constituie delimitarea contractului de antrepriză şi prestări de servicii de alte
contracte civile, inclusiv şi de contractul de vânzare-cumpărare. Din care considerente este necesară delimitarea? După cum
rezultă din lege în dependenţă de această delimitare depinde aplicarea cuvenită a normelor de drept material. La executarea
obligaţiilor contractuale de către antreprenor sau prestator se pot isca careva divergenţe cu privire la aplicarea naturii juridice a
acţiunilor în cadrul acestor raporturi civile. Părţile, reieşind din interesele proprii, le pot înterpreta din diferite poziţii. Pentru a
evita asemenea situaţii legea expres stabileşte, că este contract de vînzare-cumpărare, dar nu contract de antrepriză sau de
prestare a servciilor, în cazul în care lucrările sau prestaţiile nu sunt decît un accesoriu în raport cu bunurile furnizate. Respectiv
în acest caz se vor aplica normele ce reglementează contractul de vănzare-cumpărare. Bunăoară de natura acestui contract sunt
considerate lucrprile şi prestaţiile legate de instalarea şi montarea mobilei, a utilajului de uz casnis şi alte obiecte procurate în
reţeaua comercială cu garanţii din partea vînzătorului şi care sunt efectuate de angajaţii firmelor respective.

Articolul 939. Folosirea bunurilor beneficiarului

(1) În cazul în care bunurile sunt furnizate de beneficiar, antreprenorul sau prestatorul este obligat
să le folosească cu grujă şi să ţină evidenţa folosirii lor.
(2) În cazul în care bunurile sunt evident improprii folosirii la destinaţie sau sunt afectate de un
viciu evident sau de un viciu ascuns care devine cunoscut, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să-l informeze
imediat pe beneficiar, în caz contrar făcîndu-se răpunzător pentru prejudiciul care poate surveni din folosirea bunului.
(3) Antreprenorul sau prestatorul este obligat să prezinte beneficiarului o dare de seamă despre
modul de folosire a bunurilor furnizate de acesta şi să-i restituie partea rămasă.

1. Legea admite posibilitatea utilizării în contractul de anprepriză sau prestări de servicii şi a bunurilor
furnizate de beneficiar. În acest caz antreprenorul sau prestatorul este obligat să le folosească, să le consume, că le cheltuie cu
grijă, raţional, econom, cu respectarea normativelor de cheltuieli respective. Ei au de asemenea obligaţia să nu admită
supracheltuieli şi să ţină evidenţa folosirii bunurilor pentru ca ulterior toate cheltuielile efectuate să fei fixate în darea de seamă.
2. Pe parcursul executării obligaţiilor contractuale, în dependenţă de circumstanţe reale, se mai poate
naşte o obligaţie informaţională a antreprenorului sau prestatorului. Astfel legea stipuleaztă, că în cazul în care bunurile sunt
evident improprii folosirii la destinaţie sau sunt afectate de un viciu evident sau de un viciu ascuns care devine cunoscut,
antreprenorul sau prestatorul este ţinut să-l informeze imediat de beneficiar. Această obligaţie rezultă din capacităţile
profesioniste ale antreprenorului sau prestatorului şi din faptul că unele vicii, fie evidente, dar mai în deosebi cele ascunse, pot
fi depistate doar în cadrul folosirii şi utilizării acestora.
3. Nerespectarea de către antreprenor sau prestator acestei obligaţii informaţionale are ca efect
răspunderea acestor persoane faţă de beneficiar pentru prejudiciul care poate surveni din folosirea bunului.
4. Tradiţional, în cazul în care o lucrare sau un serviciu este prestat cu ajutorul materialelor furnizare de
beneficiar antreprenorul sau prestatorul este ţinut de a prezenta o dare de seamă. În acest document, conform prevederilor legii,
trebuie să fie descris modul, particularităţile şi volumul bunurilor folosite, care au fost livtare de beneficiar şi care din ele nu au
fost utilizate. Deasemenea, antreprenorul sau prestatorul este obligat să-i restituie beneficiarului partea de bunuri, care îi aparţin
şi care nu au fost folosite la executarea obligaţiilor contractuale

Articolul 940. Riscul pieirii sau deteriorării foruite a bunurilor

Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunurilor necesare executării contractului îl suportă cel care le-a furnizat dacă
în contract nu este prevăzut altfel.

1. În contractul de antrepriză şi prestări de serviciu tradiţional se aplică o regulă generală prin care riscul
pieirii sau deteriorăii fortuite a bunurilor necesare executării contractului îl poartă proprietarul acestui bun. Prin urmare, riscul îl
poartă cel care a furnizat bunul.
2. Spre deosebire de Codul civil vechi care stipula o normă imperativă cu privire la un asemenea risc, în
noul Cod civil acest fapt este tratat din alte poziţii şi, ca urmare, norma respectivă a devenit dispozitivă. Astfel, părţile pot
prevedea o altă regulă, bunăoară, că antreprenorul şi prestatorul sau beneficiarul vor purta riscul în toate cazurile, sau riscul va
fi suportat în mod egal de ambele părţi indiferent de faptul cine a furnizat bunurile necesare executării contractului.
3. Noram stipulată în acest articol va fi aplicată în practică indiferent de faptul dacă bunurile furnizare au
pieirit sau au fost deteriorate (fortuite) total sau parţial.
Articolul 941. Drepturile antreprenorului sau ale prestatorului în cazul
neacceptării lucrării sau prestaţioei oferite

(1) Antreprenorul sau prestatorul poate cere o despăgubire corespunzătoare fără a fi obligat la o
lucrare sau prestaţie ulterioară dacă beneficiarul nu acceptă lucrarea sau prestaţia oferită. Beneficiarul este obligat la
despăgubiri şi atunci cînd nu îndeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei.
(2) Cuantumul despăgubirii se determină în funcţie de durata întîrzierii şi de cuantumul retribuţiei,
cu deducerea a ceea ce antreprenorul sau prestatorul economiseşte în urma întîrzierii sau refuzului ore a ceea ce a
putut dobîndi prin utilizarea în alt mod a forţei sale de muncă.

1. Executarea contractului are ca rezultat obligaţia beneficiarului de a accepta lucrarea sau prestaţia
oferită. Nerespactarea acestei obligaţiuni are consecinţe negative pentru această parte.
2. Legea expres stipulează că antreprenorul sau prestatorul poate cere o despăgubire corespunzătoare
dacă beneficiarul nu acceptă lucrarea sau prestaţia oferită. Ba mai mult ca atît, în asemenea caz antreprenorul sau prestatorul nu
este obligat la o lucrare sau prestaţie ulterioară.
3. Beneficiarul este obligat la despăgubiri şi atunci cînd nu îndeplineşte accţiunile necesare lucrării sau
prestaţiei. Această răspundere poate avea loc cînd beneficiarul nu a efectuat careva acţiuni pregătitoare, care în prealabil erau
necesare lucrării sau prestaţiei, bunăoară, nu a eliberat apartamentul, care urma a fi reparat, nu admite accesul sau nu pune la
dispoziţia antreprenorului sau prestatorului obiectul respectiv, crează unele impedimente pentru acest obiect.
4. Cuantumul despăgubirii se determină în dependenţă de două circumstanţe:
a) de durata întîrzierii beneficiarului;
b) de cuantumul retribuţiei care se cuvine antreprenorului sau prestatorului. Cuantumul despăgubirii
poate fi redus dar, după cum stabileşte legea, numai în mărimea economisirii pe care o poate avea antreprenorul sau prestatorul
în urma întîrzierii sau refuzului, ori aceea ce a putut dobîndi prin utilizarea în alt mod a forţei sale de muncă.

Articolul 942. Rezilierea contractului de către beneficiar

Beneficiarul poate rezilia contractul oricînd pînă la rezilierea completă a lucrării sau a prestaţiei, fiind obligat să
plătească antreprenorului sau prestatorului retribuţia pentru lucrările sau prestaţiile şi să repare prejudiciul cauzat
prin reziliere.

1. O particularitate a contractului de antrepriză sau prestări de servicii o constituie faptul, că beneficiarul

dispune de dreptul de a cere rezilierea contractului în orice monent pînă la realizarea completă a lucrării sau aprestaţiei. Ba mai
mult ca atît, acest drept poate fi realizat fără ca beneficiarul să argumenteze prin careva motive cererea sa de reziliere a
contractului şi fără ca aceste motive să existe în realitate.
2. Unica condiţie pentru realizarea acestui drept este obligaţia beneficiarului de a plăti antreprenorului
sau prestatorului retribuţia pentru lucrările sau prestaţiile efectuate şi să repare prejudiciul cauzat prin reziliere. Nu se pot isca
careva discuţii referitor la costul lucrărilor sau prestaţiilor efectuate. Mai complicată poate fi situaţia cu prejudicul cauzat prin
reziliere, dar probaţia cuantumului acestui prejudiciu stă pe seama antreprenorului sau prestatorului.

Articolul 943. Rezilierea contractului de către antreprenor sau prestator

(1) În cazul în care nu există un motiv temeinic pentru rezilierea, antreprenorulo sau prestatorul
poate rezilia contrasctului doar în aşa mod încît beneficiaruzl să obţină pe o altă cale lucrarea sau prestaţie. Dacă ecistă
un motiv temeinic, obligaţia de despăgubire este exclusă.
(2) În cazul rezilierii contractului, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să restituie avansul
primit.
(3) Dacă reziliază contractul, antreprenorul sau prestatorul poate cere pentru lucrările sau
prestaţiile efectuate o parte proporţională a retribuţirei, în măsura în care beneficiarul are un interes în aceste lucrări
sau prestări.

1. Antreprenorul sau prestatorul de regulă, pot cere rezilierea anticipată a contractului doar cînd există
un motiv temeinic pentru reziliere. În caz contrar contractul poate fi reziliat numai în aşa mod încît beneficiarul să obţină pe o
altă cale lucrarea sau prestaţia. Prin urmare, dacă în situaţia reală bneficiarul nu are posibilitate de a obţine pe o altă cale
lucrarea sau prestaţia rezilierea contractului nu poate avea loc. Bunăoară, o asemenea situaţie se poate isca în cazul cînd într-o
localotate rurală lucrările sau prestaţiile pot fi acordate doar de unicul antreprenor sau prestator.
2. Legea stabileşte, că dacă există un motiv temeinic pentru rezilierea contractului din iniţiativa
antreprenorului sau prestatorului obligaţia de despăgubire pentru aceşte este exclusă. Prin urmare, ei nu poartă răspundere în
faţa beneficiarului, dar, evident trebuie să prezinte probe care demonstrează motivul.
3. Dacă în contractul respectiv anticipat a fost plătit un avans apoi în cazul rezilierii contractului
antreprenorul sau prestatorului este ţinut să restituie avansul plătit. Această regulă se aplică numai în cazul cînd nu au fost
efectuate careva lucrări sau prestaţii.
4. În situaţia cînd la momentul rezilierii contractului lucrprile sau prestaţiile au fost efectuate parţial, iar
beneficiarul are un interes personal în aceste lucrări sau prestaţii, apoi în virtutea legii antreprenoprul sau prestatorul poate cere
pentru lucărirle sau prestaţiile efectuate o parte proporţională a retribuţiei, în măsura interesului personal al beneficiarului. Prin
urmare, criteriul de bază în acest caz este mărimea interesului beneficiarului.

Articoluo 944. Decesul beneficiarului

Decesul beneficiarului nu atrage încetarea contractului decît în cazul în care executarea lui devine imposibilă sau
inutilă.

1. Decesul beneficiarului nu atrage după sine de obicei înc etarea contractului. Această regulă este de
natură dicpozitivă şi poate fi aplicată doar în cazul în care executarea şui devine imposibilă sau inutilă. Bunăoară, rezilierea
poate avea loc în cazul decesului beneficiarului, care a comandat un portret şi care poza în faţa pictorului. O situaţie similară
poate avea loc şi în cazul cînd a fost comandată o pereche de încălţăminte pentru beneficiarul care avea un defect fizic la un
picior.
2. Norma stipulată în acest articol din care rezultă că obligaţiile contractuale pot fi prelungite după
decesul beneficiarului rezultă din faptul că lucrările sau serviciile prestate reprezintă, de regulă, un interes nu numai pentru
beneficiarul decedat, dar şi pentru membrii familiei sale.

Articolul 945. Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau a prestatorui

Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau a prestatorului nu atrage încetarea contractului, doar dacă a fost încheiat
datorită calităţilor persoane ale acestuia sau nu poate fi continuat într-o manieră adecvată de către succesorul în
aclititate, caz în care beneficiarul are dreptul de a rezilia contractul.

1. Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau prestatorului deasemenea nu atrage, de regulă, după sine
încetarea contractului. Şi această regulă are un caracter dicpozitiv.
2. În asemenea situaţii încetarea contractului poate avea loc doar în două cazuri, şi anume:
a) dacă contractul a fost încheiat datorită calităţilor personale ale antreprenorului sau prestatorului;
b) dacă contractul nu poate fi continuat într-o manieră adecvată de către succesorul în activitate a
antreprenorului sau a prestatorului.
3. În primul caz este vorba de principiul executării personale a obligaţiilor contractuale de către
antreprenor sau prestator, ţinîndu-se cont de calităţile şi profesianalismul acestora. În al doilea caz contractul încetează doar
dacă nu poate fi continuat într-o manieră adecvată de către succesorul în activitate a antreprenorului sau prestatorului. În acest
caz se aplică o regulă specială – beneficiarul are dreptul, dar nu este obligat de a cere rezilierea contractului. Prin urmare, în
această situaţie raprorturile contractuale pot fi continuate cu succesorul antreprenorului sau prestatorului.

S e c t i u n e a a 2-a
ANTREPRIZA

Articolul 946. Contractul de antrepriză

(1) Prin contractul de antreptiză o parte (antreprenor) se obligă să efectueze pe riscul său o anumită
lucrare celeilalte părţi (client), iar aceasta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit.
(2) Obiectul contractului de antrepriză poate fi atît producerea sau transformarea unui bun, cît şi
obţinertea unor alte rezultate efectuate de lucrări.

1. Din definiţia contractului de antrepriză rezultă elementele tradiţionale şi obligaţiile principale ale
participanţilor acetui contract, şi anume:
a) lucrarea este efectuată pe riscul antreprenorului;
b) se efectuiază nu oarecare, dar o anumită lucrare, care după cum rezultă din esenţa legii, este
comandată de client;
c) clientul este obligat să recepţionaze lucrarea şi să plătească preţul convenit.
2. Riscul contractului, în virtutea legii, este suportat de antreprenor, deoarece el benevol şi-a asumat
această răspundere semnănd contractul. Acest risc se manifestă prin consecinţele negative de ordin material pe care le suportă
antreprenorul în toate cazurile pînă la momentul transmiterii lucrăii clientului (vezi comentariu la art. 956).
3. În fiecare caz concret antreprenorul efectuiază nu o oarecare lucrare de ordin general, dar anume
acea lucrare, care este solicitată de client şi care trebuie să corespundă pe deplin cerinţelor, intereselor, parametrilor şi
condiţiilor indicate de acesta.
4. O particularitate esenţială a contractului de antrepriză o constituie obiectul acestuia, care este
rezultaul muncii antreprenorului şi care este determinat individual (vezi comentariu la art. 294). Acest rezultat poate fi
valorificat în forma unui bun absolut nou, produs sau fabricat de antreprenor, bunăoară, o casă de locuit, un costum, o pereche
de încălţăminte ş.a. Ca obiect al contractului poate fi şi un alt rezultat, şi anume, un bun material, care a fost confecţionat,
restabilit sau schimbat (reparat, renovat, transformat în altă formă, tip, ş.a.). Munca antreprenorului poate fi valorificată şi
materializată printr-un alt rezultat, bunăoară, curăţenia, ordinea din apartament, starea podelelor, care au fost şlefuite şi
acoperite cu o substanţă specială lucitoare ş.a. Obiectul contractului poate fi de uz personal, familial, casnic,etc.
5. În baza contractului de antrepriză clientul este obligat:
a) să recepţioneze lucrarea (vezi comentariu la art. 957, art. 958);
b) să plătească preţul convenit (vezi comentariu la art. 932, art. 933, art. 935). În contractul de
antrepriză se aplică o regulă generală prin care, la încheierea contractului, părţile prin acordul comun stabilesc cuantumul
retribuţiei antreprenorului şi modul de achitare. După cum rezultă din lege plata preţului convenit trebuie să fie efectuată după
recepţionarea lucrării. Prin acordul comun părţile por coveni şi altfel.

Articolul 947. Transferarea dreptului de proprietate

Dacă efectueazî lucrarea cu materialul său, antreprenorul trebuie să trensfere în favoarea clientului dreputl de
proprietate asupra bunului.

1. O regulă generală a contractului de antrepriză o constituie faptul, că lucrarea este efectuată din
materialele antreprenorului. Dacă executarea a avut după această regulă antrreprenorul trebuie să transfere în favoarea
clientului dreptul de proprietate asupra bunului. Prin urmare, din prevederile legale rezultă, că antreprenorul trebuie să transmită
atît bunul, cît şi documentele cu privire la materialele care au fost utilizate pentru efectuarea lucrării.
2. Dacă obiectul contractului după finisarea lucrării a fost înregistrat sau în alt mod legalizat după
antreprenor, apoi acesta este ţinut să transmită dreptul de proprietate în favoarea cleitnuluui. Este posibilă şi situaţia cînd
antreprenorul va fi obligat să respecte şi forma prevăzută de lege pentru transmiterea unui bun.

Articolul 948. Garanţiile împotriva viciilor

(1) Antreprenorul trebule să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material sau juridic.
(2) Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţi convenite. În cazul în care nu s-a
convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materale dacă este corespunzătoare utilizării presupuse în
baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o asemnea utilizare, utilizări obişnuite.
(3) Cu viciul material se asimilează siutaţia în care antreprenorul prodece o altă lucrare decît cea
comandată sau produce lucrarea într-o cantitate sau de o dimensiune inferioară, dacă această executare poate di
considetară, pornind de la circumstanţe, ca execitare a contractului.
(4) Lucrarea este liberă de vicii juridice atunci cînd nici un terţ nu poate valorifica drepturi
împotriva clientului.

1. O obligaţie principală a antreprenorului este asigurarea garanţiei libertăţii lucrării de orice vicii
materiale sau juridice. Esenţa acestei obligaţii constă în asigurarea calităţii respective a obleictului contractului şi asigurarea
transmiterii dreptului de proprietate asupra acestui bun fără careva grevări.
2. Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calitărţile convenite. Prin urmare, calitatea lucrării
trebuie să fei convenită prin acordul părţilor şi să fie stipulată în contract. La stabilirea calităţii lucrării se i-au în consideraţie, în
primul rînd, cerinţele, doleanţele, criteriile de ordin pesonal ale cleintului şi care se referă la totalitatea însuşirilor şi laturilor
esenţaile în virtutea cărora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri (vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii
române, ediţia al doua, Univers enciclopedic, Bucureşti 1998, pag. 128).
3. Dacă părţile nu au convenit asupra criteriilor de ordin calitativ, lucrarea este considerată liberă de
vicii materiale, dacă corespunde utilizării presupuse în baza contractului, sau dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare
utilizării obişnuite.
4. Lucrarea este considerată cu viciu material în cazul cînd antrepenorul a produs o altă lucrare decît
ceea, care a fost comandată de client sau a produs lucrarea într-o cantiate sau de dimensiuni inferioare cu condiţia că pornind
de la circumstanţele reale, se poate deduce că această executare poate fi considerată ca executarea contractuală, cu alte cuvinte,
în asemenea situaţii, lucrare se consideră executată, dar cu vicii de ordin material.
5. Lucrarea este liberă de vicii juridice în cazul cînd nici o terţă persoană nu are vre-un drept real
asupra obeictului contractului şi, prin urmare, nu poate valorifica careva drepturi împotriva clientului.
 Articolul 949. Depăşirea esenţială a devizului

(1) În cazul necesităţii depăşirii esenţaile a devizului, antreprenorul este obligat să informeze
imediat clientul despre acest fapt. Nerespectarea unei astfel de obligaţii acordă clientului dreptul de a cere rezilierea
contractului şi repararea prejudiciului cauzat sau eliberera lui de obligaţia acoperirii cheltuielilor ce depăşesc devizul
convenit.
(2) Dacă depăşirea esenţială a devizului a fost imprevizibilă la îcheierea contractului, antreprenorul
are dreputl numai la cheltruielile suplimentare suportate, iar clientul este în drept să accepte această depăşire sau să
ceară rezilierea contractului.

1. După cum s-a menţional în comentariu la art. 933 în cazul efectuării unei lucrări complicate,
costisitoare, voluminoase şi de lungă durată antreprentorul întocmeşte un document special care poartă denumirea de deviz.
Codul civil vechi prevedea două tipuri de deviz: fix sau aproximativ, iar noul Cod civil numai unul – devizul estimativ
(art.933), dar în art. 949 se utilizează un alt termin – devizul. Se poate presupune că şi în ultimul caz este vorba de devizul
estimativ, dar în principiu, părţile pot conveni asupra unui deviz de ordin general, fără al specifica că este estimativ sau
definitiv. Prin urmare, în practică, în dependenţă de circumstanţele reale, părţile pot aplica termenul, şi respectiv, norma legală
sau prevederile contractuale.
2. Depăşirea devizului, după cum reultă din lege, poate fi de două tipuri: esenţială sau neesenţială.
Efecte juridce poate avea depăşirea esenţială şi, buneînţeles, dacă antreprenorul argumentează necesitatea acestei depăşiri.
3. Necesitatea depăşirii devizului poate exista la încheierea contractului sau se poate isca pe parcursul
executării contractului. În primul caz pot avea loc două situaţii – este previzibilă sau nu în acest moment necesitatea depăşirii
devizului. În dependenţă de aceste situaţii rezultă şi efectele depăşirii.
4. Previzibilitatea necesitării depăşirii devizului ţine de competenţa antreprenorului ca specialist,
profesionist în domeniul respectiv. Aceste este obligat imediat după ce a depistat o asemenea necesitate să-l informeze pe client
despre acest fapt. Nerespectarea acestei obligaţii are efecte juridice. Astfel, în asemenea situaţii clientul, în virtutea legii şi, la
alegerea sa, are dreptul:
a) de a cere rezielierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat sau;
b) eliberea lui de obligaţia acoperirii cheltuielilor ce depăşesc devizul convenit.
5. Dacă necesitatea depăşirii devizului a existat la încheierea contractului apoi acest fapt poate avea
efecte doar într-un singur caz: dacă în acel moment necesitatea depăşirii devizului era imprevizibilă. Prin urmare, antreprenorul
în orice moment pe parcursul executării contractului poate depista necesitatea depăşirii esenţiale ale devizului, care a existat la
încheierea contractului. Din momentul depistăii necesităţii depăşirii devizului el este ţinut să-şi onoreze obligaţia informaţională
despre acest fapt faţă de client. Şi numai în cazul respectarii acestor prevederi legale antreprenorul are dreptul doar la
cheltuielile suplimentare deja suportate. Clientul la rîndul său, din momentul cănd a fost informat despre necesitatea depăşirii
devizului la alegerea sa are două posibilită legale:
a) să accepte această depăşire şi să acopere cheltuielile legate de depăşirea esenţială sau;
b) să ceară rezilierea contractului – în cazul cînd nu este de acord cu această depăşire.

Articolul 950. Obligaţiile informaţionale ale antreprenorului

(1) Antreprenorul este obligat să-l informeze pe client despre faptul că:
a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
b) viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii;
c) respectarea indicaţiilro clientului ameninţă trăinicia sau utilizarea lucrării;
d) există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia sau
utilizarea lucrării.
(2) În cazul cînd antreprenorul nu execută obligaţia stipulată la alin (1), clientul are dreputl să
ceară reparatea prejudiciului.

1. O particularite a contractului de antrepriză o constituie obligaţia informaţională a antreprenorului,

care trebuie să fie onorată de acesta la încheierea contractului sau, după situaţia reală, imediat după ce faptele respective au
devenit cunoscute antreprenorului. Această obligaţie rezulrtă din necesiatea evitării unei pagube de la bun început, cînd încă
există o asemea posibilitate.
2. Legea prevede patru circumstanţe depsre care antreprenorul este ţinut să-lş informeze pe client, şi
anume:
a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
b) viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii;
c) respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia sau utilizarea lucrării;
e) există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia sau
utilizarea lucrării.
3. După cum rezultă din lege obligaţiile informaţionale sunt legate de activitatea şi calităţile
profesioaniste ale antreprenorului, care ca specialist în domeniul respexctin este obligat să depisteze faptele şi circumstanţele
prevăzute de lege şi să-l informeze despre ele pe client.
4. Dacă lucrarea este efectuată din materiualelel cleitnului antreprenorul este obligat să verifice calitatea
şi cantitatea acestora, deaorece materialele prezentate de cleint pot fi de un volum insuficient, de o calitate proastă sau
inferioară decît cea necesară, sau de aşa natură încît nu pot fi utiliizate pentru lucrarea comandată. Aceste materiale pot avea
unele vicii, care pot influienţa negativ produsul final.
5. Antreprentoul este autonom, sinestătător, independent în ceea ce priveşte organizarea şi gestionarea
activităţii sale. Clientul nu este în drept să intervină în orice formă sau mod în activitatea antreprenorului, însă ele este în dreprt
de a da careva indicaţii la modul de executare a lucrării, iar antreprenorul este obligat să respecte aceste obligaţii. Dacă
indicaţiile clientului ameninţă trîinicia sau utilitatea lucrării antreprenorul este ţinut să-şi onoreze obligaţiile informaţionale.
6. La încheierea contractului sau pe parcursul executării antreprentorul poate depista şi alte circumstanţe
existenţa cărora nu este influienţată , nu depind de el, dar care ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării. Bunăoară, detaliile,
piesele sau alte materiale prezentate de client sunt de altă marcă, de alte dimensiuni, sunt menite pentru alte lucrări ş.a. Se poate
isca situaţia în care antreprenorul nu dispune de depozite şi alte încăperi necesare pentru păstrarea materialelor prezentate, nu
poate asigura temperatura, umiditatea necesară din care cauză este ameninţată trăinicia sau utilitatea lucrării. Despre toate
aceste fapte antreprenorul este obligat să-l informeze pe client pentru a evita consecinţe negative de ordin material.
7. Ne onorarea obligaţiilor informaţionale de către antreprenor are efecte negative pentru el. Aceste
efecte se manifestă prin faptul că în asemenea situaţii clientul este în drept să ceară repararea prejudiciului cauzat şi, respectiv,
antreprenorul este obligatr să suporte acest prejudiciu, care a survenit din inacţiunile sale proprii.

Articolul 951. Dreptul antreprenorului de a rezilia contractul

Dacă clinetul, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul corespunzător, nu înlocuieşte în termenul
cuvent materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile referitoare la modul de executare sau utilitatea
lucrării, antreprenorul este în drept să ceară rezilirea contractului şi repararea prejudiciului.

1. Executarea obligaţiilor informaţionale de către antreprenor are ca efect două categorii de consecinţe,
care ţin de obligaţiile clinetului şi drepturile antreprenorului.
2. Clientul fiind informat la timp şi în mod corespunzător despre circumstanţele care pot influienţa
negativ rezultatul lucrării este obligat să întreprindă acţiuni concrete pentru a îmlătura aceste circumstanţe. Din lege rezultă că
el este ţinut să înlocuiească în termenul conventi materialul inutilizabil sau necalitativ, să schimbe indicaţiile referitoare la
modul de executare a lucrării, sau să înlăture alte circumstanţe care ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării. Nerespectarea
acestor obligaţii are efect negativ pentru client.
3. Dacă clientul a ignorat informaţia care i-a fost furnizată de antreprenor şi nu a întreprins acţiunile
necesare care rezultă din această informaţie antreprenorul, în virtutea legii, este în drept să ceară rezilierea contractului şi
repararea prejudiciului cauzat, care va fi suportat de client. Dacă clientul totuşi a insistat la executarea contractului, apoi el va
suporta toate consecinţele negative care pot surveni în rezultatul acestei executări, iar antreprenorul va avea dreptul la
remuneraţia convenită.

Articolul 952. Dreptul de retenţie şi de gaj al antreprenorului

Antreprenorul are dreptul de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el dacă, în cursul
producerii sau al îmbunătăţirii, bunul a ajuns în posesiunea sa. Dicpoziţia aceasta nu se aplică în cazul în care
antreprenorul ştia, în momentul luării în posesiune, că proprietarul nu este de acord cu producerea sau cu
îmbunătăţirea.

1. Gajul şi retenţia sunt mijloace de garantare a executării obligaţiilor (vezi comentariu la art. 454 şi art.
637). Dispoziţiile legale cu privire la aceste garanţii se aplică şi în contractul de antrepriză pentru protejarea intereselor
antreprenorului.
2. Dreptul de retenţie şi de gaj poate fi aplicat doar dacă există prevederile legale, şi anume:
a) obiectul contractului este un bun mobil;
b) dacă în cursul producerii sau îmbunătăţirii bunul a ajuns în posesia antreprenorului.
3. Acest drept nu poate fi realizat dacă în momentul luării bunului în posesiunea antreprenorului acesta
ştia că proprietarul acestui bun nu este de acord cu producerea sau cu îmbunătăţirea lui. Prin urmare, dispoziţia legală nu se
aplică, dacă de la bun început clientul nu a acceptat executarea lucrărilor cu condiţia că acest bun va putea fi pus în gaj sau
reţinut de antreprenor. În aşa mod clientul utilizează dreptul său stipulat în art. 942 de a întrerupe raporturile contractuale în
orice moment.

Articolul 953. Instituirea ipotecii asupra terenului de construcţie

Dacă obiectul contractului este o construcţie sau o parte din construcţie, antreprenorul este în drept, pentru garantarea
drepturilor care rezultă din contractul de antrepriză, să ceară constituirea unei ipoteci asupra terenului de construcţie
al clientului.

1. Ipoteca de asemenea reprezintă un mijloc de garanţie a executării obligaţiilor. În contractul de

antrepriză scopul epotecii este garantarea dreptului antreprenorului. Fiind o varietate agajului ipoteca se aplică în contractul de
antrepriză numai asupra terenului de consturcţie şi numai la cererea antreprenorului.
2. Pentru realizarea dreptului antreprentorului de a institui ipoteca asupra terenului este necesar ca
obiectul contractului de antrepriză să fie o contructucţie sau o parte din construcţie, care să fie situate pe terenul respectiv,
asupra cărui se instiuie ipoteca. Prin acest fapt se manifestă particularitatea ipotecii în contractul de antrepriză cănd ipoteca se
instituie asupra unui bun care nu este obiect al obligaţiilor civile, dar care are o legătură organică cu obiectul obligaţiei civile.

Articolul 954. Termenul de executare a contractului de antrepriză

(1) Părţile contractuale pot conveni asupra unui termen general de executare, iar în caz de
necesitate, şi asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare a unor părţi din lucrare şi
asupra termenului de finisare a lucrării.
(2) Termenul poate fi modificat numai cu acordul comul al părţilor.
(3) Dacă părţile convin, executarea poate avea loc într-un termen redus sau imediat, în prezenţa
clientului.

1. O clauză esenţială a contractului de antrepriză o constituie termenul de executare. În acest contract

termenul de executare se stabileşte prin acordul comun ale părţilor la încheierea contractului. Nu este exclus şi faptul de
existenţa a unor termene normative, bunăoară, cînd se efectuează construcţii capitale. Necesitatea stabilirii termenului
executării contractului are o importanţă deosebită în cazurile cînd volumul lucrărilor este impunător şi lucrările vor fi efectuate
pe o perioadă de lungă durată. Stabilirea termenelor asigură efectuare ritmică a lucrărilor, asigură posibilitatea clientului de a
controla cursul lucrărilor, pentru ca lucrările să fie efectuate la timp, calitativ etc.
2. Părţile pot conveni asupra unui termen de ordin general de executare a contracturlui în ansamblu, iar în
dependenţă de circumstanţe şi necesitate şi asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare a unor
părţi din lucrare şi asupra termenelului de finisare a lucrării. Prin urmane, în contractul de antrepriză termenele executării
obligaţiilor contractuale pot fi separate în următoarele tipuri: general, de demarare, intermendiar (de executare a unor părţi din
lucrare) şi de finisare a lucrării.
3. Fiind o clauză esenţială a contractului de antrepriză teremenului executării poaste fi modificat numai
cu acordul părţilor. Iniţiativa modificării termenului îi revine părţilor în aceeaşi măsură, dar în practică această modificare are
loc de regulă din iniţiativa antreprenorului. Indiferent cine este iniţiatorul modificrării cert este faptul că partea respectivă
trebuie să argumenteze necesitatea modificării.
4. Legea admite posibilitatea executării contractului de antrepriză într-un termen restrîns, redus, de scurtă
durată, de urgenţă sau executarea imediată, în prezenţa cleintului. Aceste termene sunt stabilite de regulă în contractele de
deservire curentă a cetăţenilor. Bunăoară, în termen redus se execute lucrările de curăţire chimică a îmbrăcămintei, de reparaţie
a încălţămintei ş.a. În prezenţa clientului, bunăoară, pot fi efectuate lucrări de schimbare a unui fermuar, a unei tălpi la
încălţăminte.
5. Unica condiţei legală, care trebui să fie respectată la stabilirea termeneloe este acordul comun ale
părţilor. Bineînţeles, în primul rînd., se i-au în consideraţie posibilităpţile antreprenorului de a efectua lucrări respective în
termen redus.

Articolul 955. Efectele imposibilităţii termenării lucrării

(1) Dacă terminarea lucrării devinme imposibilă din motive independente de voinţa părţilor,
antreprenorul nu are dreptul să ceară plata retribuţiei.
(2) Antreprenorul are dreputl la retribuţie dacă imposibilitatea terminării lucrării are loc din cauza
materialului necalitativ prezentat de client sau a indicaţiilor acestuia, cu condiţie că antreprenorul şi-a execitat
obligaţiile informaţionale.

1. În contractul de antrepriză este stipulată o regulă generală prin care antreprenorul poartă riscul
inposibilităţii terminării lucrării. Acest risc se manifestă prin faptul că antreprenorul nu are dreptul să ceară plata retribuţiei dacă
terminarea lucrării devine imposibilă din motive independente de voinţa părţilor. Prin urmare, principalul moment îl constituie
faptul, că imposibilitatea terminării lucrării poate fi de ordin obiectiv, care rezultă din moteve ce nu depind de voinţa sau
dorinţa părţilor. Bunăoară, imposibilitatea se poate datora cazului fortuit, forţei majore sau altor circumstanţe care nu depind de
părţi.
2. Din această regulă generală există unele excepţii, expres prevăzute de lege, cînd antreprenorul are
dreptul la retribuţia convenită. Astfel, antreprenorul are dreptul la retribuţie dacă imposibilitatea terminării lucrării are loc:
a) din cauza materialului calitativ, prezentat de client, sau;
b) din cauza indicaţiilor clientului cu privire la modul de executare a lucrărilor;
c) dacă antreprenorul şi-a onorat obligaţiile informaţionale.
3. Prin urmare, existenţa acestor condiţii în amsamblu îi acordă antreprenorului dreptul de a primi plata
retribuţiei în volum deplin, deoarece imposibilitatea terminării lucrării ţine de vinovăţia clientului, care din aceste considerente
este obligat să achite retribuţia convenită.

Articolul 956. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului

(1) Riscul pieirii sau deteriorării frotuite a obiectului contractului pînă la recepţionarea lui îl
suportă antreprenorul. Acest risc trece la client o dată cu recepţionarea lucrării.
(2) În cazul în care clientul întîrzie să recepţioneze lucrarea, riscul trece asupta lui de la data la care
s-a pus în întîrziere.

1. În noul Cod civil sunt diferenţiate căteva riscuri referiotare la contractul de antrepriză, şi anume:
a) riscul pieirii bunului (materialelor) (art. 940);
b) riscul imposibilităţii terminării lucrării (art. 955);
c) riscul pieirii sau deteriorăii fortuite a obiectului contractului (art. 956);
d) riscul întîtrzieri recepţionării obiectului de către client (art. 956).
2. Repartizarea riscvului este supusă unor reguli speciale. Norma generală constă în faptul că riscul
contractului este suportat de antreprenor, deoarece el şi-a asumat obligaţi de a efectua o lucrare pe riscul său (art. 946). Acest
risc să păstrează pănî la transmiterea obiecului contractului clientului. Legea expres stipulează că riscul pieirii sau deteriorării
fortuite a obiectului contractului pînă la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul. Această regulă se aplică şi în cazul întîrzierii
recepţiponării din culpa antreprenorului.
3. După cum s-a menţionat în art. 940 clientul poartă riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului dacă
el este proprietarul acestui bun. Clientul poartă, de asemenea riscul pieirii fortuite a obiectului contractului din momentul
recepţionării lui. Clientul poartă acest risc şi în cazul în care el întărzie cu recepţionarea lucrării. În acest caz riscul trece asupra
clientului de la data în care el s-a pus în întîrziere, adică de la data cînd recepţionarea urma să aibă loc.
4. Riscul pieirii sau deteriorării obiectului contractului, decăt cel fortuit, îl suportă, după caz subiectul
care este vinovat de pieirea sau deteriorarea bunului.

Articolul 957. Recepţionarea

(1) După executarea lucrării, clientul este obligat să recepţioneze lucrarea în modul, la locul şi în
termenul stabilit de legislaţie sau de contrtact.
(2) Recepţionarea este o declaraţie prin care clientul acceptă lucrarea, cu sau fără rezerve.
(3) Recepţionării i se asimilează situaţia în care clientul nu preia lucrarea în termenul satbilit în
acest scop de antreprenor.

1. O obligaţie principală a clientului o constituie recepţionarea lucrării, care trebuie să fie efectuată după
executarea contractului. Din esenţa legii rezultă, că antreprenorul este ţinut să-l informeze pe client despre acest fapt.
2. Recepţionarea lucrării poate avea loc doar cu respectarea prevederilor stipulate de legislaţie şi de
contract. Aceste prevederi se referă la modul, locrul şi termenul recepţionării. Prin urmare, dacă legislaţia nu stipulează
asemenea prevederi părţile sunt obligate să convină asupra acestor clauze la încheierea contractului. În caz contrar se pot isca
careva divergenţe, care urmează a fi soluţionate de către părţi imediat după ce antreprenorul a declarat clientului despre
finisarea lucrării. Careva reguli generale în această privinţă, cu excepţia termenului, legislaţia nu stipulează, dar reieşind din
circumstanţele reale se poate menţiona, bunăoară, că dacă lucrarea reprezintă o constructuţie, apoi locul este determilat de
natura şi locul acestui obiect, cu prezenţa, după caz, şi necesitate a specialiştilor sau experţilor în construcţie.
3. Legea stabileşte o regulă generală prin care recepţionării i se asimilează situaţia în care clientul nu
preia lucrarea în termenul stabillit în acest scop de antreprenor. Din această regulă rezultă, că antreprenorul poate stabili
termenul de recepţionare a lucrării şi dacă cleitnul nu efectuiază recepţionarea în acest termen, apoi această situaţie este
considerată, în virtutea legii, ca recepţionare. Prin urmare, în asemenea situaţii cleitnul va purta şi riscul întîrzierii recepţionării.
4. În lege este stipulată o regulă specială care confirmă însuşi faptul recepţionării lucrării de către client.
Astfel, recepţionarea este o declaraţie prin caew clientul acceptă lucrarea, cu sau fără rezerve. Această declaraţie poate fi
efectuată atătă în formă verbală, cît şi în formă scrisă, sau prin acţiunile concrete ale clientului, care demonstrează
consimţămîntul de a accepta lucrarea. Dacă recepţionarea este efectuată cu careva rezerve se cere forma scrăsă a acceptării
lucrării.
 Articolul 958. Documentarea recepţionării

(1) Viciile şi abaterile constatate trebuie stipulate în actul de recepţionare semnat de părţi sau
întocmit unilateral, în care se stabileşte modul, condiţiile şi termenul de înlăturare pe condul antreprenorului.
(2) Viciiler şi abaterile sunt înlăturate pe contul antreprenorului.
(3) Clientul care a acceptat lucrarea fără rezerve conservă totuşi dreptruile împotriva
antreprenorului în cazul viciilor ascunse.

1. Dacă în cadrul revcepţionării lucrării au fost depistate careva vicii şi abateri de la indicaţiile clientuzlui
sau condiţiile contractuale părţile sunt ţinute de a întocmi un document special – actul de recepţionare. Legea stipulează unele
prevederi faţă de acest document, şi anume: în el să fie stipulate viciile şi abaterile fie evidente sau ascunse şi stabilite în cadrul
recepţionării lucrării, să fie semnate de ambele părţi şi să fie stabilite modul, condiţiile şi termenele de înlăturare a viciilor şi a
abaterilor constatate. Dacă o parte se eschivează de la întocmirea sau semnarea acestui document legea admite posibilitatea
întocmirii unilaterale a unui astfel de document, care va avea aceeaşi valoarea juridică ca şi documentul întocmit şi semnat de
ambele părţi.
2. Foarte inportatn este faptul că la întocmirea actului de recepţionare părţile sunt ţinute de a conveni
asupra modului condiţiilor şi termeneilor de înlăturare a viciilor şi a abaterilor constatate. Aceste fapte sunt apreciate, după caz,
reieşind din natura, mărimea, graviditatea viciilor şi abaterilor constatate, timpul, volumul materialelor necesare pentru
efectuarea lucrărilor suplimentare. Părţile stabilesc de asemenea cine va efectua aceste lucrări şi în ce ordine etc.
3. Legea expres stipulează o regulă imperativă cu privire la costul lucrărilor necesare pentru înlăturarea
viciilor şi abaterilor, şi anume, ele sunt efectuate pe contul antreprenoului. Din esenţa legii rezultă, că aceste lucrări trebuie să
fei efectuate de antreprenor, iar în caz contrar este posibil să fie efectuate de o altă persoană sau client, dar în toate cazurile pe
contul antreprenorului.
4. Dacă la recepţionarea lucrării nu au fost constatate careva vicii şi abateri şi clientul a acceptat lucrarea
fără rezerve, apoi el este în drept, în virtutea legii, de a prezenta antreprenorului reclamaţii în cazul dacă pe parcursul expoatării
sau folosirii lucrării vor fi descoperite careva vicii ascunse, care nu au putut fi constatate în momentul recepţionării lucrării.

Articolul 959. Reclamaţiile

Reclamaţiile referitoare la viciile ascunse sau la abaterile de la condiţiile contratului care nu au putut fi descoperite în
momentul recepţionării lucrării urmează a fi prezentate antreprenorului imediat după costatatea lor.

1. Clientul este în drept de a prezenta antrepreorului reclamaţii numai cu privire la vaciile ascunse sau la
abaterile de la condiţiile contractului care nu au putu fi descoperite în momentul recepţionării lucrării. Prin urmare, reclamaţiile
cu privire la viciile sau abaterile evidente pe care clientul era obligat să le descopere în momentul recepţionării lucrării nu pot fi
înaintate antreprenorului. Această regulă se aplică şi la viciile şi abaterile descoperite în acest moment, dar în privinţa cărora
părţile au convenit la modul, condiţiile şi termenenel de înlăturare a lor.
2. Legea stipulează o regulă imperativă cu privire la ordinele de prezentare a reclamaţiilor. Cleintul este
obligat să prezinte antreprenorului reclamaţiile imediat după constatarea viciiloe şi abaterilor ascunse. Prin urmare, dacă
reclamaţiile vor fi prezentate peste o perisoadă de timp, cu întărziere interesele clientului pot să nu fie protejate din cauza
ignorării obligaţiilor proprii , care sunt prevăzute de lege.

Articolul 960. Remedierea viciilor

(1) Dacă lucrarea are vicii, clientul poate cere remedierea lor. Antreprenorul poate alege fie
remedierea viciilor, fie efectiarea unei noi lucrări.
(2) Antreprenorul suportă cheltuielile necesare remedieirii, în special chelturielile de transport, de
deplasare, de muncă, precum şi preţul materialelor.
(3) Antreprenorul poate refuza remedierea dacă este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate.

1. Dacă în momentul recepţionării lucrării sau mai tărziu au fost descoperite careva vicii cleintul este în
drept de a cere remedierea lor. Din esenţa legii rezultă, că acest drept poate fi realizat în toate cazurile depistării viciilor – fie
evidente sau ascunse. În ultimul caz se aplică prevederile art. 959.
2. Constatarea viciilor are ca efect obligaţia antreprenorului de a le înlătura, dar legea prevede două
modalităţi de soluţionare a problemei viciilor. Antreprenorul, la alegerea sa, poate remedia viciile sau efectua o nouă lucrare.
Acest drept îi aparţine exclusiv antreprenorului şi clientul nu poate intervenei la alegerea uneia din aceste două posibilitări.
3. În virtutea legii antreprenorul suportă toate cheltuielile necesare pentru remedierea viciilor sau
efectuarea unei noi lucrări. În volumul cheltuielilor sunt incluse nu numai costul lucrărilor, dar şi cheltuielile de transport, de
deplasare, de muncă, precum şi preţul materialelor.
4. Antreprenorul este în drept de a refuza remediaerea viciilor doar într-un singur caz, şi nume, dacă
pentru remedierea vor fi necesare cheltuielir disproporţionale faţă de costul remediereii. În acest caz antreprenorul este în drept
de a efectua o nouă lucrare sau rezolva problema viciioor în alt mod, inclusiv repararea prejudiciului cauzat clientului. În
asemenea situaţii se pot aplica şi prevederile art. 962.

Articolul 961. Dreptul antreprenorului în cazul realizării unei noi lucrări

Dacă realizează o nouă lucrare, antreprenorul poate cere clientului restituirea lucrării afestate de vicii, conform
dispoziţiilor privind rezilierea contractului.

1. Dacă antreprenorul, la alegerea sa, a efectuat o nouă lucrare în locul lucrării cu vicii, apoi el este în
drept să ceară de la client restituirea lucrării afectate de vicii. Acest drept al antreprenorului rezultă din faptul că toate
cheltuielile necesare pentru efectuarea unei lucrări noi sunt suportate de el. În caz contrar clientul recepţionînd două obiecte
contractuale ar dobîndi unul din ele fără just temei.
2. În cazul restituirii antreprenorului lucrării cu vicii din motovul efectuării unei noi lucrări se aplică
prevederile privind rezilierea contractului ((vezi comentariu la art. 709 şi art. 963).

Articolul 962. Dreptul clientului de a remedia viciul

(1) Clientul poate, în urma expirării fără rezultat a termenului stabilit de el pentru remediere, să
remedieze el însuşi viciul şi să ceară compensarea cheltuielilor necesare dacă antreprenorul nu refuză remedierea din
cauza costurilor disproporţionate.
(2) Situaţia prevăzută la alin. (1) se aplică art.709 în modul corespunzător. Nu este necesară
stabilirea unui termen nici în cazul în care remedierea a eşuat.
(3) Clientul poate cere antreprenorului un avans pentru cheltuielile de remediere a viciului.

1. În baza acestei norme clientul este în drept de a remedia viciul personal. Pentru realizarea acestui
drept se cere respectarea prevederilor legale, şi anume:
a) expirarea fără rezultat a termenului stabilit de client pentru remediere;
b) compensarea de către antreprenor a cheltuielilor necesare pentru remedierea viciului;
c) antreărenorul nu refuză remedierea din cauza costurilor disproporţionale.
2. În dependenţă de situaţiile reale cu privire la dreptul clientului e a remedia viciul personal pot fi
aplicate, în mod corespunzător, prevederile art. 709. Necesitatea stabilirii unui termen pentru remedierea viciului decade şi în
cazul în care remedia a eşiuat, indiferen de faptul cine şi în ce mod anterior a intreprins careva acţiuni de remediarea viciilor.
3. Dacă viciul va fi remediat de client personal, apoi acesta este în drept să ceară antreprenorului un
avans pentru cheluielile de remediere a viciului. În asemena situaţie clientul trebuie să argumenteze volumul cheltuielilor
necesare pentru remedierea viciilor în ansamblu şi de ce mărime a avansului are nevoie.

Articolul 963. Rezilirea contractului din cauza viciilor.

(1) Clientul poate rezilia contractul, în conformitate cu art, 709, pentru un viciu al lucrării.
(2) În afara cazurilor prevăzute în art. 709, alin (2), stabilirea unui termen nu este necesară atunci
cînd remedierea a esuat.
(3) Antreprenorul trebuie să repare clientului prejudiciul cauzat.

1. Rezilierea contractului din iniţiativa clientului din motivul existenţei unui viciu al lucrării poate avea
loc în conformitate cu prevederile stipulate în art. 709.
2. Necesitatea stabilirii unui termen pentru remedierea viciului nu are rost, după cum stabileşte norma
din alin. 2, art. 709, dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen. Această regulă poate fi aplicată
şi în cazul cînd remedierea a eşuat. După cum deja s-a menţionat, nu importă din care cauză a eşuat remedierea.
3. Dacă rezilierea contractului de antrepreiză a avut loc din cauza viciilor, antreprenorul este obligat să
repare clientului prejudiciul cauzat (vezi comentariu la asrt. 602 şi art. 610).

Articolul 964. Diminuarea valorii lucrării

Clientul care nu a cerut remedierea viciului după termenul corespunzător stabilit în acest scop de antreprenor şi nici nu
a reziliat contractul poate doar reduce retribuţia cu o sumă corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza
viciului.

1. Dacă clientul nu şi-a realitar drepturile sale de a cere remedierea viciului după termenul
corespunzător stabilit de acest scop de antreprenor sau de a rezilia contractul din motivul existenţei viciilor, el dispune încă de o
posibilitate legală. Astfel, el este în drept de a reduce retribuţia cu o sumă corespunzptoare diminuării valorii lucrării din cauza
viciliului. Reducerea retribuţier poste fi în raport procentual cu procentul diminuării valorii lucrării sau în alt mod. În toate
cazurile trebuie să existe un echilibru corespunzător între reducerea valorii lucrării şi reducerea retribuţiei. Stabilirea
cuantumului reducerii retribuţiei ţine de dreptul cleitnului, dar nu se exclude posibilitatea de a conveni asupra acestei reduce ri
prin acordul părţilor.
2. Norma stipulată în acest articol are scopul de a proteja interesele clientului şi rezultă din faptul că
existanţa viciilor se datorează activităţii antreprnorului, ba mai mult ca atăt, el nu a remediat viciile în termenul corespunzător
stabilit de el însuşi şi, prin urmare, trebuie să suporte toate consecinţele negative.

Articolul 965. Efectele vicleniei

Dacă viciile au fost trecute sub tăcere cu viclenie, antreprenorul nu poate invoca o convenţie prin care dreptuirle
clientului privind viciile sunt excluse sau restrînse.

1. Trecerea vicilor sub tăcere cu viclenie din partea antreprenorului are cinsecinţe negative destul de
dure pentru el. Graviditateta acestei comportări se manifestă prin faptul că antreprenorul conştient, cu rea-credinţă a trecut
viciile prin tăcere. Prin urmare, el cunoştea viciile lucrării după finisarea ei, dar nu lea remediat şi nu l-a informat pe client
despre acestea.
2. Legea stabileşte că orice convenţie prin care drepturile cleintului privind viciile sunt excluse sau
restrînse nu are valoare juridică pentru antreprenor şi el nu poate invoca o asemenea convenţie.
3. Din norma acestui articol rezultă că părţile, în principiu, pot conveni asupra restrăngerii sau
excluderii drepturilor clientului cu privire la viciile lucrării, dar în cazul trecerii sub tăcere cu viclenie a antreprenorului, acesta
nu poate fi cumva protejat prin asemenea convenţii.

Articolul 966. Achitarea retribuţiei conform contrcatului de antrepriză

(1) După recepţionarea lucrării, clientul este obligat să plătească retribuţia convenită de părţi,
dacă legislaţia sau contractul nu prevăd plata în rate sau în alt mod.
(2) Clientul are dreputl să reţină din retribuţie o sumă suficientă pentru a acoperi rezervele pe
care le-a făcut la recepţionarea privind viciile lucrării, pînă vor fi făcute reparaţiile sau corecţiile necesare.
(3) Clientul nu-şi poate exercita dreptul stipulat la alin. (2) dacă antreprenorul acordă suficiente
garanţii executării obligaţiei sale.

1. În contractul de antrepriză se aplică o normă generală, de ordin dispozitiv, prin care achitarea
retribuţie are loc după recepţionarea lucrării. În practică această normă de regulă se respectă.
2. Legislaţia sau contractul pot prevedea şi alte modalităţi de plată a retribuţiei, bunăoară, în rate, cu
un avans, anticipat sau în alt mod. În asemenea situaţii nu se aplică regula generală, dar cea stipulată în legislaţia sau în
contract.
3. O modalitate de protejare a intereselor clientului în privinţa viciilor descoperite este dreptul acestuia
de a reţine în asemenea cazuri din retribuţie o sumă suficientă pentru înlăturarea viciilor. Pentru realizarea acestui drept legea
stipulează careva condiţii, şi anume:
a) viciile trebuei să fie descoperite la recepţionarea lucrării;
b) rezervele cu privire la vicii să fie făcute de client în momentul recepţionării lucrării;
c) reţinerea din retribuţie poate avea loc doar pănî la efectuarea reparaţiilor sau corecţiilor
necesare a lucrării cu vicii.
4. Dreptul clientului de a reţine din retribuţie o sumă respectivă din cauza viciilor depistate nu poate fi
realizat numai în cazul în care antreprenorul acordă clientului suficiente garanţii cu privire la executarea obligaţiilor sale. Din
esenţa legii rezultă că aceste garanţii din partea antreprenorului trebuie să fie declarate în momentul descoperirii viciilor şi
reparaţiile sau corecţiile necesare a viciilor să fie efectuate în modul şi termenul convenit de părţi.

Articolul 967. Economia antreprenorului

(1) Reducerea de către antreprenor a costului lucrării în raport cu cel stipulat în contract fără
reducerea calităţii şi cantităţii lucrării nu eliberează clientul de obligaţia de aplăti retribuţia stabilită.
(2) Părţile pot conveni asupra unui alt mod de repartizare a economiei obţinute în urma reducerii
costului lucrării.

1. Pe parcursul executării obligaţiilor contractuale, în dependenţă de circumstanţele, necesităţile şi

posibilităţile reale, antreprenoruol poate utiliza unele materiale sau metode noi, care au ca efect reducerea costului lucrării în
ansamblu în raport cu costul lucrării stipulat în contact. În asemenea situaţii, în virtutea legii, economia obţinută îi aparţine
antreprenorului, deoarece clientul nu este eliberat în acest caz de obligaţia sa de a plăti retribuţia în volumul convenit.
2. Pentru realizarea dreptului antreprenorului la această economie este necesar respactarea unei
condiţii, şi anume, lucrarea în ansamblu să fie efectuată fără reducerea calităţii şi cantităţii lucrării. Existenţa acestei condiţiii
este obligatorie.
3. Norma cu privire la economia antreprenorului este de ordin dispozitiv. Prin urmare, părţile pot
conveni asupra unui alt mod de repartizare a economiei obţinute în urma reducerii costului lucrării. Bunăoară, economia se
poate împărţi între părţi în mod echivalent sau în alte proporţii. Dat fiind faptul că obţinerea economiei se datorează activităţii
fructuoase a antreprenorului, apoi în cazul stabilirii prin acordul părţilor a unui alt mod de repartizare a economiei trebuie să se
ţină cont, în primul rînd, de acest fapt, şi în al doilea rînd, de faptul că în toate cazurile interesele clientului referitoare la calitate
şi cantitate sunt respectate.

Articolul 968. Prescripţia în contractul de antrepriză

(1) Termenul de prescripţie este de un an din momentul recepţionării lucrării.

(2) Acţiunea care se referă la construcţii poate fi intentată în decurs a 5 ani.
(3) Dacă contractul prevede recepţionarea lucrării pe părţi, termenul de prescripţie curge din
ziua recepţionării lucrării în ansamblu.

1. O particularitate a contractului de antrepriză o constituie durata termenului de prescripţie stabilită

de lege, care este de un an. Curgerea acestui termen începe din momentul recepţionării lucrării. Acest termen se aplică faţă de
toate tipurile de vicii, atît evidente, care trebuei să fie depistate în momentul recepţionării lucrării printr-un control vizual
simplu, fără aplicarea unor metode, dispozitive sau cunoştinţe speciale, cît şi ascunse, care pot fi descoperite doar pe parcursul
folosirii, expluatării obiectului contractului.
2. Un termen de prescripţie special cu durata de 5 ani este stabilit pentru cazurile cînd obiectul
contractului este o construcţie. Comparativ cu Codul civil vechi această normă reprezintă o novaţie esenţială. Necesitatea
stabilirii unui asemenea termen poate fi explicat prin faptul că construcţiile reprezintă un obiect foarte complicat, voluminos şi
costisitor, exploatarea căruia este de zeci de ani şi stabilirea unui asemena termen este binevenot, deoarece depistarea poate
avea loc doar pe parcursul expoatării construcţiilor.
3. Pentru unele obiecte, în deosebi pentru construcţii, părţile por conveni asupra recepţionării pe părţi,
pe etape. În asemenea cazuri curgerea termenilor de prescripţie începe din ziua recepţionării obiectului în ansamblu.

Articolul 969. Termenul de garanţie

Dacă legislaţia sau contractul stabilesc un termen de garanţie. Reclamaţia poate fi înaintată în interiorul asectui termen.
Termenul de prescripţie curge din momentul înaintării reclamaţiei, iar dacă reclamaţia nu a fost înaintată, termenul de
prescripţie curge de la data expirării termenului de garanţie.

1. La încheierea contractului de antrepriză părţile pot stabili şi unele termene de garanţie, care
reprezintă o chezăşie a antreprenorului în siguranţa expuatării şi folosirii obiectului contractului cu condiţia că se vor respecta
regulile de expluatare şi păstrare a bunului. Termenul de garanţie poate fi stabilit şi de legislaţie. Pe parcursul termenului de
garanţie clientul este în drept să înainteze o reclamaţie cu privire la viciile descoperite, iar antreprenorul este obligat să înlăture
aceste vicii pe contul său şi cu forţele proprii.
2. Durata termenului de garanţie stabilită de legislaţie sau contract poate fi diferită şi se stabileşte de la
caz la caz în dependenţă de circumstanţele reale, şi anume, de volumul, costul, complicitatea lucrării, de perioada expuatării şi
folosirii obiectului contractului ş.a.
3. Dacă legislaţia sau contractul au stabilit un termen de garanţie, apoi termenul de prescripţie curge
din momentul înaintării reclamaţiei, iar dacă reclamaţia nu a fost înaintată, termenul de prescripţie curge de la data expirării
termenului de garanţie.

S e c t i u n e a a 3-a
PRESTARI SERVICII

Articolul 970. Contractul de prestări servicii

(1) Prin contractul de prestări servicii, o parte (prestatpr) se obligă să presteze celeilalte părţi
(beneficiar) anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuţia convenită.
(2) Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură.
(3) Contractele de muncă sunt reglementate prin legislaţia muncii.
1. Definiţia contractului de prestări servicii conţine elementele de bază ale acestor raporturi juridice, şi
anume, contractul este consensual, sinalagmatic, cu titlul oneros, iar obiectul reprezintă anumite servicii.
2. Legea stipulează că obiectul contractului pot fi servicii de orice natură. Prin urmare, spectrul de
servicii prestate este foarte larg, nedeterminat, nelimitat şi poate include orice servicii care sunt solicitate de persoanele fizice
sau juridice. În situaţii reale beneficiarului i se acordă nu o oarecare, dar un anumit serviciu, de care acesta are nevoie.
Bunăoară, servicii de deservre curentă a cetăţenilor, care include o gamă foarte bogată, servicii de audit, consultative,
informaţionale, de comunicaţii, medicale, muzicale, poştale, de comunicaţii teleradiovideo, de repetitor, veterinare ş.a. Obiectul
serviciilor prestate poate fi un rezultat materializat, bunăoară, serviciile prestate de un medic-stomatolog, reparaţia
îmbrăcămintei, încălţămintei, sau un rezultat nematerial – serviciile de comunicaţie, informaţionale, consultative ş.a. În toate
cazurile însă persistă un element obligatoriu – prestarea serviciile este un rezultat al acţiunilor, al activităţii prestatorului.
3. Părţile contractului sunt beneficiarul şi prestatorul. În aceste calităţi pot activa liber persoane fizice
sau juridice – subiecţi de drept. În unele cazuri, pentru prestarea unor anumite servicii este necesar respectarea condiţiilor
speciale, care se referă numai la prestator. Astfel, pentru prestarea serviciilor de audit, medicale, teleradiovideo comunicaţii este
necesară licenţa sau o altă legitimaţie de activitate.
4. Contractul de prestări servicii este un contract pur civil. Delimetarea acestui contract de contractuil
de muncă constă în natura juridică a acestor contracte. În primul rînd ele fac parte din două ramuri de drept separate, prin
urmare, baza juridică a fiecărui din aceste contracte este diferită – respectiv Codul civil şi Codul muncii. În contractul de
prestări servicii, ca şi în contractul de antrepriză, nu persisită raporturi de subordonare, fapt care este caracteristic pentru
contractul de muncă. În contractul de prestări servicii se aplică principiul egalităţii părţilor. În contractul de muncă angajatul se
supune dispoziţiilor şi indicaţiilor patronului, care organizează şi dirijază procesul de muncă. Angajatul în contractul de muncă
este de asemenea obligat să-şi exercite obligaţiile profesionale de serviciu în limitele de timp, de regulă, strict determinate, să
respecte disciplina muncăă şi alte reguli. În contractul de prestări servicii prestatorul este absolut autonom, independent,
activează de sine stătător, după buna sa voinţă.
5. Delimetarea contractului de prestări servicii de contractul de muncă se manifestă şi prin obiectul
acestor contracte. După cum deja s-a menţionat obiectul de prestări servicii reprezintă un anumit serviciu, un rezultat al
activităţii prestatorului. Obiectul contractului de muncă este însuşi activitatea profesionistă a angajatului în conformitate cu
specialitatea, calificarea acestuia. În baza contractului de muncă remuneraţia se plăteşte după cantitatea şi calitatea muncii
depuse. În contractul de prestpări servicii remuneraţia se plăteşte în dependenţă de serviciile prestate şi rezultaul obţinut.
6. Contractul de prestări servicii poate fi un contract public în cazurile cînd prestatorul, ca un
antreprenor cu activitate publică, este obligat de a presta servicii oricărei persoane care le solicită. Astfel, pot fi consioderate
publice serviciile de audit, medicale, de teleradiovideo comunicaţii, poşltale ş.a.
7. Unele servicii au o reglementare specială mai detaliată, care este stipulată în capitolele XII – XXVI,
titlul III, cartea a treia.

Articolul 971. Termenul de plată

(1) Plata pentru serviciu se efectuează după prestarea serviciior.

(2) Dacă plata pentru servicii se calculează pe anumite perioade, sumele vor fi acordate după
încheierea fiecărei perioade în parte.

1. Legea stipulea o regulă geneală prin care plata pentru servicii se efectuiază după prestarea
serviciilor. Dat fiind faptul că legea nu prevede careva interdinţii părţiule por conveni şi la un alt mod de plată, bunăoară, plata
anticipată, cu un avans, în rate sau altfel.
2. Cuantumul plăţii poate fi stabilit prin acordul părţilor sau în mod normativ. Astfel sunt stabilite
tarifele pentru unele servicii publice, bunăoară, poştale, de teleradiovideocomunicaţii şi altele. Asupra mărimii plăţii pot
influienţa careva circumstanţe şi anume: prestarea serviciilor în mod urgent, la domiciliu etc.
3. Legea admite posibilitatea calculării şi achitării plăţii pentru serviciile prestate în ansamblu, sau
pentru anumite perioade de prestare a serviciilor. În ultimul caz se aplică regula generală – sumele respective vor fi acordate în
parte, după încheierea fiecărei perioade. Dar şi în acest caz părţile pot conveni altfel, deoarece legea nu stipulează careva
interdicţii.

Articolul 972. Întîrzierea preluării serviciilor

În cazul în care beneficiarul întîrzie să preia serviciile, prestatourl este îndreptăţit să solicite plata sumei
convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întărzierii şi nu este obligat să presteze servicii pentru
această sumă. El trebuie însă să accepte ca din suma de plată să se scadă contravaloarea pentru economiile pe care le-a
făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin prestarea de sevicii faţă de alţii în aceeaşi
perioadă, sau pentru setviciile pe care nu le prestează cu rea-credinţă.
(1) Întîrzierea preluării serviciilor de către beneficiar are careva efecte negative pentru acesta. Astfel,
în asemenea caz prestatorul este îndreptăţit să solicite plata sumei convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din
cauza întîrzierii beneficiarului şi nu este obligat să presteze servicii pentru această sumă. Prin urmare, beneficiarul este obligat
să achite plata pentru serviciile neacordate din cauza propriei întîrzieri.
(2) Întîrzierea preluării serviciilor de către beneficiar poate avea şi alte consecinţe. Astfel, legea
prevede că beneficiarul nu este obligat să-i achite prestatorului contravaloarea pentru economie pe care acesta le-a făcut prin
neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin prestarea de servicii faţă de alţi în această terioadă, sau pentru
serviciile pe care nu le prestează cu rea-credinţă. Prin urmare, în asemenea situaţie interesele beneficiarului sunt protejate în
virtutea faptului că prestatorul nu a acordat serviciile necesare cu rea-credinţă, iar contravaloarea economie poate fi privită ca o
îmbogăţire fără just temei şi nu urmează a fi achitată.

Articolul 973. Asigurarea condiţiilor de prestare a serviciilor

(1) Beneficiarul, în cazul în care este răspunzător, trebuie să amenajeze şi să întreţină astfel
spaţiile, echipamentele sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze astfel
prestarea serviciilor care trebuie efectuate sun conducerea şi în conformitate cu dispoziţiile sale, încît prestatorul să fie
protejat contra riscurilor pentru viaţă şi sănătate în măsura în care natura serviciului prestat o permite.
(2) Obligaţiile care revin beneficiarului conform alin. (1) nu pot fi excluse sau limitate în
prealabil printr-un contract.

1. Asigurtarea condiţiilor necesare de prestare a serviciilor ţine, de regulă, de obligaţia prestatorului

dacă serviciul este prerstat în locul, în sediul permanent, staţionar de activitate acestuia. Bineînţeles că prestatorul poartă şi
riscurile legate de prestarea serviciilor. Din această regulă generală pot fi stabilite careva excepţii prin care asigurarea condiţiile
de prestare a serviciilor este o obligaţie a beneficiarului. Aceste excepţii pot avea loc în cazurile cînd serviciile sunt prestate la
domiciliul, la sediul beneficiarului, sau dacă această cauză este stipulată în contract sau rezultă din natura serviciiului prestat.
2. Dacă beneficiarul este răspunzător pentru asigurarea condiţiilor de prestare a serviciilor acesta
trebuie să amenajeze şi să instaleze astfel spaţiilor, echipamentale sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea
serviciilor şi să reglementeze astfel părestarea serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi în conformitate cu dispoziţiile
sale, încît prestatorul să fie protejat contracriscurilor pentru viaţă şi sănătate în măsura în care natura serviciilor prestat o
permite. Scopul acestei asigurări este protejarea intereselor prestatorului. Prin urmare, în asemenea cazuri, beneficiarul poartă
toate riscurile prestării serviciilor.
3. Obligaţiile care îi revin beneficiarului pentru asigurarea condiţiilor de prestare a serviciilor nu pot
fi excluse sau limitate în prealabil printr-un contract. Prin urmare, în cazul în care beneficiarul este responsabil pentru
asigurarea condiţiior de prestare a serviciilor se apşică o normă imperativă şi părţile nu pot deroga de la această regulă.

Articolul 974. Încetarea raporturilor din contractul de prestări servicii

(1) Raporturile din contractul de prestări servicii încetează la expirarea perioadei pentru care
au fost stabillite.
(2) În cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura ori
scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate să rezilieze contractul.

1. Un temei special de încetare a raporturilor contractuale în contractul de prestări servicii este

expirarea perioadei de timp pentru care a fost stabilită. Legea condiţionează încetarea raporturilor contractuale de survenirea
unui singur fapt – expirarea perioadei pentru care au fost stabilite. Prin urmare, această regulă nu poate fi aplicată pentru alte
circumstanţe. Norma stipulată în acest articol se aplică numai în cazul cînd părţile au convenit asupra perioadei raporturilor
contractuale.
2. Dacă părţile nu au convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura ori scopul
serviciilor nu rezultă un termen, fiecare poate să rezilieze contractul. Prin urmare, părţile sunt în drept, în măsură egală în orice
moment să ceară rezilierea contractului. Deoarece legea nu stipulează careva condiţii speciale pentru rezilierea contractului de
prestări servicii, trebuie să se ţină cont de prevederile legale generale cu privire la încetarea raporturilor contractuale, stipulate
în articolele 733-748.
3. Consecinţele rezilierii contractlui de prestări servicii pot fi diferite în dependenţă de
circumstanţele reale şi de prevederile contractului. Însă din conţinutul articolului dat rezultă că partea care a iniţiat rezilierea
contractului încheiat pe o perioadă nedeterminată nu suportă careva consecinţe negative.

Articolul 975. Termenul de rezilire a raporturilor din contractul de prestăro servicii

Raportuirle din contractul de prestări servcii pot fi reziliate:

a) zilnic, începînd cu sfărşitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi;
b) cel mai tîrziu în prima zi lucrătoare din cursul unei săptămîni, începînd cu sfîrşitul
următoarelor tile de sîmnătă, dacă plata se calculează pe săptămînă;
c) cel mai tîrziu pe data de 15 a lunii, începînd cu sfîrşitul lunii calendarisitce, dacă plata se
calculează pe lună;
d) cu respectarea termenului de preaviz de 6 săptămîni, începînd cu sfîrşitul tremestrului
calendaristice, dacă plata se calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari;
e) oricînd dacă plata nu se face în dependenţă de intervalele de timp. În cazul în care relaţiile
privind prestarea se servicii ocupă tot timpul de lucrul al prestatorului, termenul pentru preaviz trebuie să fie de 2
săptătmînă.

1. Un alt temei special de încetarea a raporturilor contractuale în contractul de prestări servicii este
rezilierea contractului în dependenţă de termenul achitării plăţii. Legea stipulează cinci varietăţi de reziliere a contractului.
Dreptul de a rezilia contractul din acest motiv îl au ambele părţi în mod egal. Calcularea termenilor are loc în confomitate cu
prevederile art. 259-266.
2. Dacă plata se face pe zi, raporturile din contractul de prestîri servicii pot fi reziliate zilnic, în
orice zi, începînd cu sfîrşitul zilei următoare. Din esenţa legii rezultă, că dacă părţile sau una din ele este agent economic apoi
declaraţia de reziliere trebuie să fie făcută în orele de lucru a organizaţiei sau organizaţiilor respective.
3. Dacă plata se calculează pe săptămînă apoi raporturile contractuale pot înceta cel mai tîrziu în
prima zi lucrătoare din cursul unei săptămînă, începînd cu sfărşitul următoarei zile de săptămînă. Din această normă rezulră, că
declaraţia de reziliere a contractului poate fi efectuată în orice zi a săptămînii care urmează după săptămîna pentru care s-a
calculat plata dar nu mai tîrziu decît prina zi lucrătoare din a treia săptămînă.
4. Dacă plata de calculează pe lună raporturile contractulae por fi încetate cel mai tîrziu pe data de
15 al lunii următoare.
5. Dacă plata se calculează pe trimeste sau pe perioade mai mari se aplică un alt principiu de
încetare a raporturilor contractuale. Astfel, în asemenea cazuri pareta care iniţiază rezilierea contractului trebuie să facă un
preaviz de 6 săptămîni, începînd cu sfîrşitul unui trimestru calendaristic curent. Preavizul trebuie să fie efectuat într-o formă,
care va putea fi probată în caz de litigiu.
6. Dacă plata nu se face în dependenţă de intervale de timp, apoi raproturile conttactuale pot fi
întrerupte oricînd, în orice moment. Legea stipulează o regulă specială pentru cazul în care relaţiile privind prestarea servicii
ocupă tot timpul de lucru al prestatorului. Bunăoară, serviciile telefonice se acordă neîntrerupt, pe parcursul a 24 ore pe zi, fără
zile de odihnă şi sărbători. În asemena situaţii pentru încetarea raproturilor contractuale este necesar un preaciz de două
săptămîni pînă la momentul cînd vor înceta relaţiile contractuale.

Articolul 976. Contractele de prestări servicii pe termen lung

În cazul în care contractul de prestări servicii este încheiat pentru perioada mai lung de 5 ani,
prestatorul poate rezilia contractul după 5 ani. Termenul pentru preaviz este de 6 luni.

1. Noul Cod civil admite posibilitatea încheierii conrtactului de prestări servicii pe un termen lung,
inclusiv şi pe un termen ce depăşeşte şi cinci ani. Dacă termenul contractului nu depăşeşte 5 ani, apoi încetarea raporturilor
conttactuale poate avea loc în conformitate cu prevederile art.art. 733-748 şi art.art.974-975.
2. Dacă durata contractului depăşeşte cinci ani, apoi conform legii numai din iniţiativa prestatorului
contractul poate fi reziliat daor după expirarea termneului de cinci ani. Aceasta este prima prevedere legală obligatorie de
reziliere a unui asemenea contract. Din esenţa legii rezultă, că în aşa mod sunt protejate interesele beneficiarului, care în multe
cazuri are nevoie de servicii prestate permanetn, pe perioade îndelungate, bunăoare de servicii legate de comunicaţii şi altele.
3. Dreptul prestatorului de a rezilia contractul de prestări servicii încheiat pe un termen ce depăşeşte
cinci ani poate fi realizat dacă există şi a doua prevedere legală, şi anume, dacă declaraţia de încetare a raporturilor contractuale
este efectuată cu un preaviz de 6 luni. Preavizul trebuie să fie efectuat într-o formă, care va putea fi probată în caz de litigiu.

Articolul 977. Prelungirea tăcită a contractului de prestări servicii

Dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului,
contractul de prestări servicii se consideră prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge
imediat această prelungire.

1. Contractul de prestări servicii poate fi continuat în mod tăcit dacă sunt respectate patru prevederi
legale:
a) raporturile contractuale continuă după expirarea termenului contractului;
b) partea care doreşte prelungirea raporturilor contractuale v-a înştiinţa cealaltă parte despre
intenţiile sale. Forma înştiinţerii trebuie să fie exprimată în aşa mod ca să nu stărnească careva dubii;
c) partea care a fost înştiinţată despre prelingirea raporturilor contractuale nu respinge imediat,
fără întîrziere, în formă evidentă, această prelungire;
d) partea care a fost înţtiinţată despre prelungirea raperoturilor contractuale în mod tăcit îşi
exprimă consimţămîntul de a continua aceste raproturi.
2. Existenţa acestor prevederi legale are un singur efect: contractul de prestări servicii se consideră
prelungit pe un termen nelimitat şi pe viitor părţile în orice moment, în baza art.974 vor fi în drept de a cere rezilierea
contractului.

Articolul 978. Rezilirea contractului de prestări servicii din motivele intemeiate

(1) În cazul în care, după începerea relaţiilor contractuale, contractul de prestări servicii se
reziliază din motive întemeiate conform art. 748, prestatorul este îndreptăţit să solicite o parte din retribuţie pentru
serviciile prestate pînă la momentul rezilierii.
(2) Dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii din motive care nu ţin de
nerespectarea condiţiilor contractului de către beneficiar sau dacă beneficiarul reziliază contractul din cauza că
prestatouel nu respectă prevederile conttractului, prestatorul nu are dreputrl la retribuţie în măsura în care serviciile
sale de pă
(3) nî atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii. Dacă sa. Efectuat
plata serviciilor în avans, prestatorul este obloigat să restituie sumele conform art. 738 sau, în cazul în care rezilierea are
loc din motive neîntemeiate prestatorului, conform rezulilor privind îmbogăţirea fără justă cauză.
(4) Dacă rezilirea are loc din cauza încălcării condiţiilor contractulkui de către cealaltă parte,
aceasta este obligată să suporte costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea contractului.

1. Rezilirea contractului de prestări servicii din motive întemeiate conform art.748 are careva
consecinţe deosebite din cauza că rezilierea survine în virtutea circumstanţelor, care nu depind de părţi. Din aceste considerente
legea stipulează că prestatorul este îndreptăţit să solicite doar o parte din retribuţia convenită. Cuantumul acestei retribuţii este
proporţional serviciilor prestate pănî la momentul rezilierii.
2. Legea stipulează încă două cazuri cînd prestatorul în cazul rezilierii contrtactului are dreptul la
remuneraţia parţială, şi anume:
a) dacă iniţiativa rezilierii contractulu îi revine prestatorului din motive care nu ţin de
nerespectarea condiţiilor contractuale de către beneficiar;
b) dacă beneficiarul reziliază contractul din cauza că prestatorul nu respectă prevederile
contractului.
3. În aceste două situaţii cel mai dificil este faptul aprecierii cuantumului remuneraţiei parţiale.
După cum este stipulat în lege prestatorul nu are dreptul la retribuţie în măsură în care serviciile sale de pînă atunci nu prezintă
interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii. Prin urmare, dacă beneficiarul nu are nici un interes faţă de servciile deja prestate
pănî la rezilierea contractului prestatorul nu va primi nici o remuneraţie. Dacă prestatorul are un interes faţă de serviciile parţial
prestate, apoi plata va fi efectuată numai în mărimea serviciilor prestate, care reprezintă un interes pentru beneficiar.
4. Dacă pînă la rezilierea contractului s-a efectuat plata serviciilor în avans prestatorul este obligat
să restituie sumele primite conform art. 738 sau, în cazul în care rezilierea are loc din motive neimputabile prestatorului,
conform regulilor privind îmbogăţirea fără justa cauză.
5. Încălcarea obligaţiilor contrtactuale de către una din părţie are ca efect două consecinţe negative
pentru această parte, şi anume:
a) rezilierea contractului din motivul nerespectării obligaţiilor contractuale;
b) obligaţia părţii vinovate de a acoperi toate costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea
contractului. Prin urmare, toate efectele negative de ordin material le suportă partea care s-a făcut vinovată de rezilierea
contractului.

Articolul 979. Adeverinţa despre munca depusă de prestator

La încheierea unui raport de lungă durată, prestatorul poate solicita celeilalte părţi o adevetinţă scrisă
despre munca depusă şi despre perioada de lucru.

1. După cum rezultă din art. 976 contractul de prestări servici poate fi încheiat pe un termen de
lungă durată. În asemenea cazuri prestatorul poate solicita celeilalte părţi o adeverinţă scrisă depsre munca depusă şi despre
perioada de lucru. Solicitarea acestor documente poate fi dictată de necesitatea prezentării unei dări de seamă, unei declaraţii
despre activitatea de antreprenoriat ş.a.
2. Adeverinţa despre munca depusă şi perioada de luncu în cadrul contractului de prestări servicii
poate conţine, în principiu, şi alte date, dacă acestea sunt solicitate de prestator.
 Capitolul XII
TRANSPORTUL
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE
CU PRIVIRE LA TRANSPORT

Articolul 980. Contractul de transport

(1) Prin contractul de transport, o parte (cărăuşul, transportor) se obligă faţă de cealaltă parte (pasager sau
client) să o transporte împreună cu bagajele ei sau, să transporte încărcătura la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se
obligă să plătească remuneraţia convenită.
(2) Transportarea gratuită a persoanei sau a bunului, cu excepţia cazului cînd este efectuată în activitatea de
întreprinzător de persoana care ofetă public servicii de transport, nu este guvernată de regulile stipulate în prezentul
capitor şi transportatorul poartă doar o obligaţie de prudenţă şi diligenţă.

1. Noţiunea contractului de transport include elementele şi obligaţiile principale ale acestor raporturi civile.
Contractul de transport este un contract sinalagmatic şi cu titlul oneros. Acest contract poate fi real sau consensual. Este
considerat consensual contractul de transport maritim, aerian ş.a.
2. Subiecţii contractului de transport sunt cărăuşul (transportatorul) şi clientul sau pasagerul. În calitate de
client sau pasager poate activa orice subiect de drept. Pentru a activa în calitate de cărăuş este necesar respectarea unor
prevederi legale. Transportarea de bunuri şi de pasageri este o activitate foarte responsabilă, importantă şi complicată pentru
economia naţională. Din aceste considerente, cărăuşul pentru a se ocupa cu activitatea de transportator trebuie să fie înregistrat
într-o formă organizatorico-juridică de antreprenoriat prevăzută de lege. Ba mai mult ca atît, el trebuie să dispună de licenţa
respectivă. În unele cazuri cărăuşul trebuie să dispună şi de alte documente necesare. Astfel, în baza art.17 al Legii 1237/1997
transportul aerian de pasageri, bagaje, mărfuri şi poştă contra plată, (transport comercial) poate fi executat numai de către o
persoană fizică sau juridică care posedă un certificat valid de operator aerian, licenţă pentru genul respectiv de activitate
aeronautică şi o autorizaţie de expluatare a rutei aeriene sau o autorizaţie de zbor. Ca subiecţi ai contractului de transport pot fi
menţionate organizaţiile specializate de transport, cum ar fi întreprinderile auto, căile ferate, direcţiile teritoriale ale aviaţiei
civile ş.a.
3. În contractul de transport participă încă un subiect de drept, care necătînd la faptul că direct nu este indicat
în definiţia contractului, totuşi activează în cadrul acestui contract. Este vorba de destinatarul bunului transportat, calitate în
care poate activa orice subiect de drept. În art.1001-1002 şi altele destinatarul este direct menţionat ca participant al contractului
de transport. Destinatarul nu particpă la încheierea contractului, însă în virtutea lergii dispune de un şir de drepturi şi
obliogaţiuni în cadrul executării contrtactului de transport.
4. Obiectul contractului sunt serviciile de deplasare în spaţiu a bunurilor, pasagerilor şi bagajului. Scopul
principal al contractului de transport este asigurarea juridică a transportării bunurilor şi perosanelor fizice de la staţia de
îmbarcare pînă la staţia de destinaţie a acestora. În cadrul serviciilor de deplasare în spaţiu a bunurilor şi pasagerilor pot fi
prestate şi alte servicii, care au un caracter auxiliar, suplimentar. Bunăoară, de încărare, descărcare a mărfurilor ş.a.
5. O particularitate deosebită a contractului de transport este reglementarea juridică a acestuia. În afară de
prevederile generale, stipulate în Codul civil, contractul de transport este reglementat şi de unele acte normative speciale. Din
acestea fac parte Legea 1194/1997, Legea 1237/1997, Legea 116/1998, legea 599/1999 ş.a. Un loc deosebit îl ocupă actele
normative adoptate de Guvern şi ministerul respectiv - regulamnetele transporturilor de călători şi bagaje, de mărfuri, de
mărfuri periculoase, etc. aprobate pentru fiecare tip de transport. Bunăoară, HG 672/2002, decizia Ministerului Transporturilor
şi Comunicaţiilor din 09.12.1999. Aceste acte normative conţin unele norme de ordin organizatoric, care parţial pot fi
condsiderate norme cu element public. Totodată ele conţin şi norme civile.
6. Contractul de transport este, de regulă, cu titlul oneros, însă transportare bunurilor sau a pasagerilor în
unele cazuri poate fi şi gratuită. Transportarea gratuită nu este reglemenată de regulile stipulate în Codul civil. Din această
regulă există excepţii. Astfel, regulile stipulate în Codul civil se aplică în cazul cînd transportare este efectată în cadrul
activităţii de ăntreprinzător de către o persoană care oferă public servicii de transport. Este vorba, în primul rînd, de
transportarea grastuită a diferitor categorii de persoane fizice de către transportul public urban, electric şi auto.

Articolul 981. Obligaţia de a încheia contract de transport

Persoana care face publică oferta de transport de persoane şi bunuri este obligată să încheie un contract de
transport, cu excepţia cazurilor în care există un motiv serios de a refuza.

1. Contractul de transport este un contract civil care conţine unele elemente de ordin public, cînd o parte este
obligată de a contracta. În literatura juridică astfel de contracte sunt considerate contrcate publice. Astfel de contracte sunt
prevăzute şi de legislaţia civilă naţională. Vezi comentariu la art.669. Obligaţia cărăuşului de a încheia un contract de transport
se manifestă prin faptul că agentul economic, care practică activitatea publică de transportator nu este în drept să respingă
acceptul clientului sau a pasagerului de a încheia un contract de transport. Însuşi activitatea acestor întreprinderi de transport
este considerată ca o oferă publică adresată către toţi cu propunerea de a stabili raporturi contractuale. Prin urmare, legea
stipulează obligaţia persoanei care face publică oferta de transport de a încheia un contract de transport.
2. Din această regulă generală pot fi stipulate unele excepţii cînd agentul economic care facă publică oferta de
transport nu este obligat de a încheia un contract de transport. Ca temei de refuz poate servi doar un motiv serios, de ordin
obiectiv, care de regulă, nu depinde de părţi. Bunăoară, existenţa unor calamităţi naturale, avarii, incendii, care fac imposibile
executarea contractului de transport, lipsa de combustibil, greve ş.a. (Vezi de asemenea comentariul la art.669.)
3. Din esenţa legii rezultă că cărăuşul public, care a refuzat încheirea unui contract de transport din motive
serioase este obligat, în caz de litigiu, să prezinte probe evidente care vor confirma acest fapt. În caz contrar, dacă clientului
prin acest rezuz i s-a cauzat un prejudiciu acesta, poate cere recuperarea daunei. Poate exista şi o altă situaţie, şi anume, partea
care a acceptat oferta poate apela la instanţa judiciară cu cererea de a obligas cărăuşul de a încheia contractul. În asemena caz
contractul va fi încheiat în baza deciziei instanţei rămase definitive.

Articolul 982. Transportul succesiv şi transportul combinat

(1) Transport succesiv este transportul efectuat de mai mulţi cărăuşi care se succed utilizînd acelaşi mod de
transport (vehicul).
(2) Transport combinat este transportul în care cărăuşii se succed utilizînd diferite moduri de transport
(vehicule).

1. Acest asrticol prevede două varietăţi de transport, care sunt stabilite după următoarele criterii: tipul sau
modul de transport, numărul participanţilor şi consecutivitatea participării la procesul de transport.
2. Prima varietate de transport este transportul succesiv. Acesta este considerat transportul efectuat de maia
mulţi cărăuşi care se succed utilizînd acelaşi mod de transport (vehicul). Prin urmare, în transportul succesiv participă cel puţin
două întreprinderi de transport de acelaţi tip de transport şi care utilizează acelaşi mod de transport. Cărăuşii care execută
obligaţiile contractuale, activează în lanţ, unul după altul.
3. Transportul combinat este considerat transportul în care cărăuşii se succed utilizînd diferite moduri de
transport (vehicule). În această varietate de transport deasemena participă minimum doi cărăuşi, dar spre deosebire de
transportul succesiv, aceştea reprezintă două tipuri de transport sau respectiv, diferite moduri de transport. Transportul combinat
are loc în cazul cînd bunurile sunt parţial transportate de o companie a aviaţiei civile şi parţial cu transportul auto. Dar şi în
acest caz cărăuşii execută obligaţii contractuale în lanţ, unul după altul, adică se succid.

Articolul 983. Substituirea transportatorului

(1) În cazul cînd transportatorul transmite, total sau parţial, executarea obligaţiilor sale, persoana care îl
substituie este considerată parte a contractului de transport.
(2) Plata făcută de client unuia dintre trasportatori este liberatorie.

1. Din esenţa legii rezultă că transportare de bunrui şi pasageri poate fi efectuată de unul sau mai mulţi
cărăuşi. În ultimul caz are loc substuirea transportatorului. Această substiuire constă în faptul că în cazul cînd transportatorul
transmite, total sau parţial executarea obligaţiilro sale, persoana care îl substiuie este considerată parte a contractului de
transport. Prin urmare, toţi cărăuşii care au participat la transportare unui bun sau a unui pasager sunt consideraţi ca un subiect,
ca o parte integră a contractului. (Vezi comentariu la art. 666, alin.3.)
2. În cazul substiuirii transportatorului este vorba de trei categorii de raporturi civile:
a) raporturile dintre client şi cărăuşul cu care a fost încheita contractul de transport şi căruia i s-a transmis
bunul pentru transportare;
b) raporturile dintre clietn şi ceilalţi cărăuşi;
c) raporturile dintre cărăuşi, care au participat la transportarea aceluiaşi obiect.
Toate acestea raporturi cad sub influienţa Codului civil şi alte acte normative speciale.
3. O altă regulă de ordin general în cazul substiuirii transportatorului constă în faptul că plata făcută de client
unuia dintre transportatori este liberatorie. Prin urmare, clinetul care şi-a onorat obligaţia de a achita taxa de stat faţă de un
participant la contractul de transport este eliberat de această obligaţie faţă de ceilalţi transportatori care au participat în
transportul succesiv sau transprotul combinat.

Articolul 984. Termenul transportării pasagerului sau a încărcăturii

(1) Cărăuşul este obligat să transporte pasagerul şi bagajele sau încărcătura în termenele stabilite de lege
sau de contract, îar în lipsa unor astfel de termeme, într-un termen rezonabil.
(2) Transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi rezonabilă.
1. O obligaţie principală a cărăuşului este transportarea la timp a bunurilor şi pasagerilor la punctul de
destinaţie. Termenele de transport pot fi stabilite de lege sau de contract. Regula generală constă în faptul că aceste termene
sunt stabilite de codurile, legile şi alte acte normative cu privire la transporturi pentru fiecare tip de transport separat. Termenele
de transport diferă, bunăoară, de viteza cu care se deplasează cărăuşul, de volimul, dimensiunile mărfii ş.a. Sunt stabilite
termene reduse pentru transportarea mărfurilor perisabile.
2. Dacă termenile de transport nu sunt stabilite de lege sau de contract transportarea urmează să fie efectuată
într-un termen rezonabil. Pentru aprecierea acestui termen pot fi luate în consideraţie următoarele criterii: termenile de
transportare stabilite pentru tipul de transport respectiv, distanţa, viteza de deplasare a cărăuşului, volumul mărfii, starea
drumurilor ş.a.
3. Obligaţia cărăuşului constă, de asemenea, în faptul, că transportarea trebuei să fie efectuată pe calea cea
mai scurtă şi rezonabilă. Este necesară respectarea acestor criterii în ansamblu. Prin urmare, cărăuşul trebuie să alegă ruta cea
mai favorabilă pentru client din punct de vedere al lungimii ei şi eficienţii transportării. Dacă există cîteva căi de transportare
apoi transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi cea mai accesibilă pentru transportul respectiv în cazul dat,
ţinîndu-se cont de starea acestei căi, care trebuie să asigure integritatea mărfii pe tot parcursul transportării.

Art. 985. Taxa de transport

(1) Pentru transportarea pasagerului şi bagajelor sau a încărcăturii, se plăteşte taxa de transport prin
acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel.
(2) Taxa de transport se plăteşte pînă la transportarea pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii dacă legea
sau contactul nu prevede altfel.
(3) Cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport.

1. Obligaţia principală a clientului o constituie plata taxei de transport, mărimea căreia poate fi convenită prin
acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel. Prin urmare, această normă dicpozitivă poate fi utilizată de părţi numai într-un
singur caz – dacă legea nu stipulează modalitatea de stabilire a plăţii de transport.
2. Taxele de transport sunt stabilite de organele competente în baza Nomenclatotrului de tarifuri şi servicii,
preţurile şi tarifele cărora se reglementează de ministere, executivele raionale şi primăriile muncipiilor aprobat prin HG,
nr.547 /1995. Astfel, conform anexei nr. 2 la această hotărîrea în competenţa Ministerului Economiei de comun acord cu
Organele publice de specialitate este stabilirea Tarifelor la toate tipurile transportului de pasageri (cu excepţia taximetrilor şi
transportului de uz comun), în competenţa Ministerului Transporturilor – stabilirea Tarifelor la transportul feroviar, la traficul
de mărfuri, în competenţa Comitetelor executive raionale şi primăriilor municipiale - stabilirea Tarifelor pentru transportarea
pasagerilor în transportul de uz comun (pe teritoriul raionului, oraşului şi altor localităţi). Penmtru transportul auto prin HG
nr.675/1992 Ministerul Transporturilor şi Cominicaţiilor se autorizează cu dreptul de stabilirea de tarife pentru transporturile
de pasageri cu automobilul pe teritoriul Republicii Moldova. În aviaţia civilă tarifele pentru transporturile aerian internaţionale
de pasageri sunt elaborate de Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile în baza Regulamentului cu priviere la modul de aprobare a
tarifelor pentru transporturile internaţionale de pasageri, aprobat prin ordinul Administraţie de Stat a Aviaţiei Civile, nr.88/GEN
din 17.12.2002
3. În contractul de transport se aplică o normă dispozitivă cu privire la timpul achitării taxei de transport.
Regula generală constă în faptul că taxa de trasnport se plăteşte pînă la transportarea pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii.
Prin urmare, prin lege sau în baza contractului pot fi stabilite alte modalităţi şi perioade de achitare a taxei de transport.
Bunăoară, plata va fi achitată parţial la transmiterea încărcăturii pentru transportare şi parţial după exdcutarea contractului, sau
chiar după executarea contractului. În realitate, la toate tipurile de transport, se aplică de regulă norma generală. Excepţie are
loc la transportarea pasagerilor de către taximetri, cînd taxa de transport se achită după executarea obligaţiilor contractule.
4. Legea expres stipulează o garanţie pentru asigurarea dreptului cărăuşului de a primi taxa de transport.
Astfel, cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport. Acest drept are o
importanţă deosebită în cazurile cînd taxa de transport este plătită nu după regula generală, adică pînă la transportare
pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii, dar în alte perioade de timp.

S e c ţ i u n e a a 2-a
TRANSPORTUL DE PERSOANE

Articolul 986. Biletul (titlul de călătorie)

(1) Contractul de transport de persoane se confirmă (se documentează) print-un bilet (titlu de călătorie).
(2) Biletul (titlul de călătorie) poate fi eliberat transmisibil sau intransmisibil. Posibilitatea transmiterii
încetează cel tărziu la începutul călătoriei.
1. Stabilirea raporturilor civile în contractul de transport de persoane are loc, de reguzlă, prin întocmirea unui
document special care poartă denumirea de bilet sau titlu de călătorie. În primul rînd procurarea buletului demonstrează în
exterior consimţământul, acceptul pasagerului faţă de oferta publică a cărăuşului. În al doilea rînd, biletul este o confirmare în
scris a raporturilor contratuale. De regulă, contractul de transport de călători este considerat încheiat din momentul procurării
biletului. Prin procurarea buletului se documentează şi faptul executării obligaţiei principale a pasagerului – achitarea taxei de
transport şi naşterea obligaţiilor contractuale ale cărăuşului.
2. Noţiunea şi importanţa juridică a titlului de călătorie este stipulată şi în legislaţia naţională. Astfel, în contractul
de transport auto în baza Legii 116/1998 biletul este tratat ca un document care dovedeşte achitarea taxei de transport, acordul
călătorului de a se deplasa cu autobuzul (microbuzul) pînă la punctul de destinaţie indicat şi confirmă existenţa asigurării
obligatorii a călătorului. Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje de asemenea tratează definiţia biletului ca un
document care conficmă plata şi dreptul la călătorie al pasagerului, încheierea contractului de transport între agentul
transportator şi pasager, precum şi existenaţa asigurării obligatorie a pasagerului.
3. Codul civil expres prevede două tipuri de bilete: transmisibile şi intransmisibile. Titlul de călătorie transmisibil
este un document purtător, la vedere, care nu este individualizat şi fiecare persoană fizică care dispune de acest bilet este în
drept de a călători cu transportul respectiv. Posesorul biletului transmisibil este considerat partea contractuală şi călătorul este
obligat să-şi execute faţă de această persoană obligaţiile sale contractuale. Posibilitatea transmiterii titlului de călătorie
transmisibil poate fi realizat doar pe parcursul unui interval de timp strict determinat, şi anume, din momentul procurăii
biletului şi pînă la începerea călătoriei. După cum este stipulat în lege posibilitatea transmiterii încetează cel tîrziu la începutul
călătoriei.
4. Biletul intransmisibiul este un înscris de ordin pur individual, care nu poate fi transmis altei persoane. Această
interdicţie se manifestă prin faptul că în bilet este indicat însuşi numele de familie a pasagerului, care în aşa mod
individualizează posesorul titular al biletului. Iniţial, bilete intransmisibile se utilizau la transportul aerian, însă ulterior un astfel
de bilet este aplicat şi în alte tipuri de transport.
5. Titlurile de călătorie pot fi clasificate şi după alte criterii, bunăoară, după durata de valabilitate, după numărul
de călătorii ş.a. Astfel, biletul pate avea valoare pe un termen de două săptămîni, de o lună sau pe o altă perioadă de timp.
Biletul poate fi utilizat pentru o singură călătorie, pentru călătorie tur-retur sau pentru un alt număr de călătorii.
6. Dat fiind faptul că lgea nu stipulează careva norme obligatorii cu privire la forma contractului de transport de
persoane se poate menţiona că un asemena contract va fi valabil şi în cazul cînd va fi încheiat în formă verbală. Practica
transportului de călări cu taxi confirmă acest fapt.
7. Biletul se procură, de regulă, pînă la începutul călătoriei, dar în unele tipuri de transport, bunăoară, în
transportul urban auto sau electric, biletul poate fi procurat pe parcursul transportării pasagerilor. În asemena cazuri, însă,
biletul trebuoe să fiue procurat la începutul călătoriei.
8. În practică pot avea loc cazuri cînd posesorul pierde titlul de călătorie. În asemenea cazuri se aplică, de regulă, o
normă generală prin care biletul nu poate fi reînnoit şi costul lui nu se restituie. Astfel, în baza punctului 25 al Regulamentului
transporturilor auto de călători şi bagaje în cazul pierderii biletului duplicatul nu se eliberează, costul biletului nu se restituie,
pretenţiile nu se primesc, pasagerului nu i se permite călătoria. Din această regulă generală pot exista şi careva excepţii. Astfel,
în acelaşi p.25 al Regulamentului transporturilor auto se stipulează, că în rutele interurbane şi internaţionale, pasagerului, care a
pierdut biletul, i se permite călătorie dacă numele lui fixat în borderoul din casă este conformat prin documente ce atestă
identitatea. O asemena excepţie există şi în alte tipuri de transport.

Articolul 987. Întinderea obligaţiei

(1) Transportul de persoane include operaţiunile de îmbarcare, transport şi debarcare.

(2) Cărăului este ţinut să transporte pasagerul la destinaţie în siguranţă.

1. Executarea obligaţiilor contractuale în contractul e transport de persoane poate fi separat în trei etape: de
îmbarcare, transportare şi debarcare. Pe parcursul acestor trei etape are loc întinderea obligaţie cărăuşului, care este ţinut să
organizeze şi să gestioneze tot procesul de transportare a pasagerilor. Şi pasagerul este obligat în această perisoadă să respecte
prevederile stipulate în Regulamentele transporturilor de călători şi bagaje.
2. Etapa de îmbarcare include perioada de timp din momentul anunţării oficiale a îmbarcării şi pînă la începutul
călătoriei. Anunţarea îmbarcării poate avea loc prin mijloace tehnice, bunăoară prin radio, sau rezultă din faptul sosirii la
punctul de îmbarcare ( la gara auto, feroviară etc.) a unităţii de transport respective. La această etapă cărăuşul este ţinut să pună
la dispoziţia pasagerului unitatea de transport pentru care a fost procurat biletul. Această obligaţie trebule dă fie executaă la
timp, în confomitate cu graficul cursei sau rutei respective.
3. Etapa de trasprotare propriu zisă include transpotarea de persoane de la staţia de îmbarcare pînă la staţie de
destinaţie (de debarcare). În această etapă sunt incluse şi peroadele de timp de staţionare la staţiile intermediare, de pe tot cursul
călătoriei. Cărăuşul este obligat pe tot parcursul călătoriei să asigure sigaranţa corporală a pasagerului şi integritatea bagajului,
condiţiile necesar posibile de confort, să-i presteze serviciile respective.
4. Etapa de debarcare include perioada de timp cuprinsă din momentul sosirii unităţii de transport la punctul de
destinaţie şi pînă la părăsirea pasagerului a teritoriului acestei staţii. Ca şi la etapa de îmbarcare la etapa finală cărăuşul este
ţinut să-i asigure pasagerului deservirea necesară prin acordarea posibilităţii de a se folosi, bunăoară, de camera mamei şi
copilului şi de alte servicii.
Articolul 988. Răspunderea cărăuşului

(1) Cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul cauzat pasagerului, cu excepţia cazului cînd acest prejudiciui
este rezultatul unei forţe majore, al stării de sănătate a pasagerului sau al faptei acestuia. Cărăuşul este ţinut să repare
prejudiciul şi în cazul în care acesta se datorează stării sale de sănătate, a prepuşilor săi sau a stării ori funcţionării
vehiculului.
(2) Răspunderea cărăuşului pentru prejudiciile care rezultă din întîrziere este exclusă dacă altfel nu s-a
convenit în mod expres sau dacă transportatorul nu a acţionat cu intenţie sau din culpă gravă.
(3) Răapunderea cărăuşului nu poate fi exlusă sau limitată prin contract.
(4) Limitările în mărimea despăgubirilor în transportul public de persoane trebuie aprobate de Guvern.

1. Răspunderea cărăuşului în contract de transport de persoane poare fi divizată în două părţi: răpsunderea pentru
vătămarea sănătăţii pasagerului şi pentru cauzarea unui prejudiciu de ordin pur material. De regulă, cărăuşul poartă răpaundere
pentu prejudiciul cauzat în toate cazurile, însă legea expres prevede trei situaţii, cînd cărăuşul este exsonerat de răspundere, şi
anume:
a) cînd prejudiciul este rezultatul unei forţe majore (vezi art.606);
b) al stării de sănătate al pasagerului;
c) este rezultatul faptei pasagerului.
Prin urmare, în asemena situaţii cauzarea prejudiciului nu ţine de comportamentul cărăuşului, nu a survenit din culpa lui şi
acesta nu poartă nici o răpaundere.
2. Pentru prejudiciul cauzat pasagerului, care se datorează stării de sănătate a cărăuşului, acesta este obligat să
repare prejudiciul cauzat pasagerului. Această regulă se aplică şi în cazul cănd prejudiciul se datorează stării de sănătate a
prepuşilor săi (angajaţilor cărăuşului) sau a stării ori funcţionării vehicolului. Din esenţa acestei norme rezultă că cărăuşul
poartă răspundere şi în cazul lipsei culpei sale. Cărăului este ţinut să repare şi prejudiciul, care se datorează stării sau
funcţionării vehicolului, deoarece cărăuşul este obligat să asigure fucţionarea şi starea normală a unităţii de transport. Această
regulă pe deplin corespunde normei generale cu privire la răspunderea pentru prejudicul cauzat de un izvor de pericol sporit
(vezi art.1410).
3. Cărăuşul poartă răpindere pentru prejudiciul cauzat pasagerului, care rezultă din întîrziere doar în cazul cănd o
astfel de răspundere este expres prevăzută în contract sau legislaţie. Cărăuşul este ţinut să repare şi prejudicul cauzta prin
acţiunile sale cu intenţie sau din culpa gravă.
4. Noul Cod civil stipulează o normă tradiţională prin care acordul comun ale părţilor nu poate servi ca temei
pentru excluderea sau limitarea răspunderii cărăuşului. Prin urmare, orice condiţie contractuală, care exclude sau limitează
răspunderea cărăuşului nu are valoare juridică.
5. Pentru prejudiciul cauzat de transportul public cărăuşul poartă răspundere faţă de călător în conformitate cu
limitările şi mărimea despăgubirilor aprobate de Guvern. Astfel de prevederi sunt stipulate, bunăoară, în Regulamentul
transporturilor auto de călători şi bagaje din 9 decembrie 1999.

Articolul 989. Răspunderea cărăuşului pentru bagaje

(1) Cărăruşul răpsunde pentru poerderea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor care i-au fost încredinţate
de pasageri, cu excepţia cazului cînd va dovedi forţa majoră, viciul propriu al bunului sau vina pasagerului.
(2) Cărăuşul nu răspunde pernsi pierderea documentelor, banilor sau a altor bunuri de mare valoare, cu
excepţia cazului cînd i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să îl transporte. Cărăuşul nu este cu atît
mai mul răspunzător pentru pierderea bagajelor de mînă care au rămas sub supravegherea pasagerului, cu excepţia
cazului cînd ultimul va demonstra vinovăţia cărăuşului.

1. Regula generală pirn care se stabileşte răspunderea cărăuşului pentru bagaje constă în faptul că acesta răspunde
pentru piederea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor încredinţate de pasager. Se consideră că bagajul a fost încredinţat
cărăuşului din mometnul cînd acest bun a fost transmis cărăuşului, fapt care este confirmat prin eliberare pasagerului a unui
document special care poatră denumire de chitanţă sau a unui alt semn, bunăoară a unui jeton cu număr, cotorul căruia se
fixeasă pe bagaj (p.33 al Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje din 9.12.1999).
2. Mărimea răspunderii cărăuşului nu este stipulată în Codul civil. Prin urmare, în fiecare caz concret este necesar
de apelat la actele normative speciale, care reglementează activitatea a diferitor tipuri de transport. Bunăoară, art. 43 al Legii
116/1998 stabileşte, că pentru pierderea bagajelor primite la transport sau lipsa în ele, agenţii transportatori poartă răspundere
materială în următoiarele mărimi:
a) pentu bagajele primite la transport cu valoarea declarată - în mărimea valorii declarate, dacă nu se va
dovedi că aceasta nu corespunde valorii lor reale;
b) pentru bagajele primite la transport fără declalarea valorii lor - în mărimea valorii bagajelor pierdute sau
lipsă.
În cazul alterării sau vătămării bagajelor, agentul transportator va compensa suma cu care s-a micşorat.
3. Din lege rezuntă că cărăuşul este considerat vinovat în toate cazurile de pierdere, distrugere sau deteriorare pînă
cînd el nu va dovedi lipsa culpei sale. Cărăuşul nu va purta răspundere numai în cazurile cînd el însuşi va dovedi că pierderea,
distrugerea sau deteriorarea bagajelor se datorează forţei majore (art. 606), viciului propriul al bunului sau culpei pasagerului.
4. Pentru pirderea documentelor, banilor sau altor bunuri de mare valoare cărăuşul, de regulă, nu poartă
răspundere. Răspuderea acestuai poate avea loc doar în cazurile cînd i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat
să-l transporte. În asemenea situaţii este necesar ca această declaraţie sî fie cumva documentată, fapt care va confirma atît
valorae documentelor, banilor sau altor bunuri de mare valoare, cît şi răspunderea cărăuşului. În acestă declaraţie pot fi descrise
sau enumerate toate bunurile şi alte obiecte pentru care cărăuşul şi-a asumat răspunderea.
5. Cărăuşul nu poartă răspunder pentru pierderea bagajelor de mînă care au rămas sub supravegherea pasagerului.
În transportul auto de călători şi bagaje, bunăoară, este considerat bagaj de mînă obiectele pasagerului care se permit a fi
transportate fără plată în salonul autovehicolului (p.6 al Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje din
91.12.1999).
6. Cărăuşul poate purta răspundere pentru pierderea bagajelor de mînă doar într-un singur caz, şi anume, cîmd
pasagerul va demonstra vinovăţia cărăuşului pentru pierderea bygajului de mînă. Prin urmare, din esenţa legii rezultă că,
referitor la răspunderea cărăuşului pentru pierderea bagajelor de mînă se aplică prezumţia nevinovăţiei acestuia.

Articolul 990. Răspunderea cărăuşului în cazul transpotului succesiv sau combinat de persoane

În cazul transportului succesiv sau combinat de persoane, cel care efectuează transportul în cursul căruia s-a cauzat
prejudiciul este răpsunzător, cu expecţia cazului în care, printr-o stipulaţie expresă, unul sintre cărăuşi şi-a asumat
răspunderea pentru întreaga călătorie.

1. În cazul transportului succesiv sau combinat de persoane se aplică o regulă specială cu privire la răscpunderea
cărăuşului. Această normă constă în faptul că în aceste cazuri, de regulă, răspunderea o poartă cărăuşul care efectua transportul
în cursul căruia pasagerului i sa cauzat un prejudicul.
2. Din această regulă generală legea admite doar o singură excepţie, cînd răspunderea o poartă nu cărăuşul care
efectua transportul în cursul căruia pasagerului i s-a cauzat un prejudicul, dar un alt cărăuş care este participant la transportul
succesiv sau combinat. Această excepţie poate avea loc doar în cazul cînd în contractul de transport de persoane unul dintre
cărăuşi şi-a asumat răspunderea pentru întreaga călătorie. Ba mai mult ca atît, această condiţie contractuală trebuie expres
stipulată şi, bine înţeles, documentaă respectiv. Această stipulaţie poate fi inclusă însuşi în biletul pasagerului sau documentat în
alt mod.

Articolul 991. Răspunderea pasagerului

Pasagerul răspunde pentru prejudiciile cauzate cărăuşului prin comportamentul său sau prin natura sau starea
bagajelor de mînă, cu excepţia cazului în care prejudiciul s-a născut în pofida comportamentului diligent al pasagerului.

1. Pasagerul poartă răspundere faţă de cărăuş penru prejudiciul cauzat acestuia dacă acest prejudicul se datorează:
a) comportamentului pasagerului;
b) naturii bagajului de mînă sau ;
c) stării bagajului de mînă.
Prin urmare, în baza acestei norme pasagerul nu poartă răspundere faţă de cărăuş pentru prejudicul cauzat din virtutea naturii
sau stării bagajului transmis cărăuşului şi care nu face parte din bagajul de mînă. În asemenea situaţii, însă, pasagerul poate
răspunde faţă de cărăuş în baza normelor cu privire la obligaţiile care se nasc din cauzarea de daune (art. 1398, 1399).
2. Pasagerul nu poartă răspundere pentru prejudicul cauzat cărăuşului din cauza bagajului de mînă doar în cazul,
cînd prejudiciul s-a născut în pofida comportamentului diligent al pasagerului. Lipsa culpei pasagerului care se manifestă prin
acest comportament trebuie să fie probată de însuşi pasager.

Articolul 992. Rezilierea contractului

(1) Pasagerul poate rezilia contractul în orice moment dacă prin aceasta nu cauzează întîrzieri. El este
obligat să plătească transportatorului despăgubirile cauzate de reziliere.
(2) Dacă devin cunoscute împrejurările în sfera transportatorului despre care pasagerul nu putea să ştie şi
care, dacă le cunoştea, i-ar fi dat un motiv întemeiat să nu încheie contractul de transport, el poate rezilia contractul.
(3) Pasagerul poate rezilia contractul şi atunci cînd este previzibil că vor avea loc întîrzieri în comparaţie cu
timpul şi durata convenită. În aceste cazuri, nu se naşte obligaţia de despăgubire.

1. Noul Cod civil stipulează două tipuri de consecinţe în cazul rezillierii contractului din iniţiativa pasagerului:
a) cu achitarea cărăuşului despăgubirilor şi;
b) fără achitarea despăgubirilor. Consecinţele depind de motivul rezilierii.
2. Regula generală constă în faptul că pasagerul este în drept să rezilieze contractul de transport de călători în orice
moment. Legea nu stipulează obligaţia pasagerului de a motiva sau de a prezenta careva probe, care pot servi temei de reziliere
a contractului. Unicul impediment legal este faptul că rezilirea să nu cauzeze întîrzieri. Efectul rezilierii în asemena situaţii este
obligaţia pasagerului de a plăti cărăuşului despăgubirile cauzate de reziliere. Din esenţa legii rezultă că, cărăuşul este obligat să
probeze însuşi faptul existenţei prejudiciului şi mărimea acestuia.
3. Obligaţia pasagerului de despăgubire a cărăuşului nu poate avea loc în cazul rezilierii contractului din iniţiativa
pasagerului cînd acestuia îi devin cunoscute împrejurări în sfera transportatorului despre care pasagerul nu putea să ştie la
încheierea contractului şi care, dacă le cunoştea, iar fi dat un motiv întemeiat să nu încheie contractul de transport. Aceste
împrejurări, după cum rezultă din lege, ţin de activitatea trasnportatorului şi nu au un caracter obiect care nu depind de el.
4. Pasagerul poate cere rezilirea contractului şi atunci cînd după încheierea contractului şi pînă al executzarea lui
devine previzibil faptul că vor avea loc întîrzieri în comparaţie cu timpul şi durata convenită la încheierea contractului. Cauza
unor asemenea întîrzieri poate fi de ordin subiectiv, care depind de cărăuş, şi de ordin obiectin, care nu depind de el. În aceste
cazuri de rezilierea a contractului din iniţiativa pasagerului nu se naşte obligaţia de despăgubire.
 Secţiunea a 3-a
TRANSPORTUL DE BUNURI

Articolul 993. Transportul cu cîteva vehicule

Dacă vehiculul pe care este încărcat bunul ce se transportă străbate o porţiune de dreum pe mare, pe calea ferată, pe
un fluviu sau canal sau pe calea aerului, iar bunul nu este descărcat (transbordat), dispoziţiile prezentei secţiuni se
aplică asupra întregului transport.

(2) Pentru legislaţia naţională norma stipulată în acest articol este absolut nouă. Esenţa acestei norme
constă în aplicarea normelor generale ce reglementează transportul de bunuri şi în cazul unui nou tip de transport, şi anume,
transportarea unui bun cu cîteva unităţi de transport din diferite tipuri de transporturi fără ca bunul să fie descărcat (transbordat)
pe parcursul transportării în ansamblu.
(3) Pentru acest tip de transport sunt catacteristice următoarele particularităţi:
1. bunul este încărcat pe un vehicul care străbate o porţiune de drum pe mare, pe cale ferată, pe un fluviu
sau canal sau pe calea aerului;
2. pe tot parcursul transportării bunul se află în acelaşi vehicul în care a fost încărcat iniţial şi nu este
descărcat (transbordat) pe alt vehicul sau altă unitate de transport.
(4) Aplicarea acestui tip de transport în practică poate avea loc, bunăoară, în cazul cînd bunul este
amplasat într-un container, care străbate tot bunul fără a fi descărcat (transbordat).

Articolul 994. Forma contractului de transport

6. Contractul de transport este contrtact print-ro scrisoare de trăsură (conosament sau alt
documetn echivalent).
7. Lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabilitatea contractului
de transport.

c) Destinaţia acestei norme este stabilirea regulilor cu privire la forma contractului de transport de
bunuri. Regula generală constă în faptul că acest contract trebuie să fie întocmit în formă scrisă. Acest înscris are o denumire
specială, care este, de regulă, scrisoarea de trăsură, sau după caz, conosamentul sau alt document echivalent.
d) Codul civil nu conţine o normă specială care ar stabili rechizitele scrisorii de trăsură, dar aceste date
pot fi stabilite în alte acte normative. Bunăoară, în art. 141 al Legii 599/1999 este indicat conţinutul charterului, iar în art. 143 al
aceleiaşi legi – datele conosamentulul.
e) Importanţa scrisorii de trăsură ca formă scrisă a contractului de transport este expres stipulată în art.
1000.
f) O novaţie foarte importantă pentru legislaţia naţională este norma stipulată în alin.2, unde este indicat
că lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabilitatea contractului de transport. Prin urmare, existenţa
acestor circumstanţe nu pot influenţa negativ asupra valabilităţii contractului de transport de mărfuri. Din esenţa legii, însă,
rezultă, că scrisoarea de trăsură a fost întocmită la încheierea contractului şi acest fapt este conformat prin alte probe sau nu este
negat de părţi. Prezentarea probelor respective va fi necesară doar în cazul unui litigiu.

Articolul 995. Întocmirea scrisorii de trăsură

e) Scrisoarea de trăsură se întocmeşte de client dacă părţiel nu au convenit altfel.

f) Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare originale care se semnează de
către client şi cărăuş. Primul exemplar se păstrează la cleint, al doilea însoţeşte încărcătura, iar al treilea este remis
cărăuşului.
g) Dacă bunurile sunt încărcare în mai multe vehicule sau dacî este vorba de încărcături
diferite feluri ori de încărcături repartizate în diferite locuri, atît cărăuşul, cît şi cleintul poate cere întocmirea unui
număr de scrisori de trăsură egal cu numărul vehiculelor utilizate sau cu numărul categoriilor încărcăturilor sau al
locurilor de unde se expediază încărcăturile.

4. Scopul acestei norme este stabilirea obligaţiei părţilor cu privire la întocmirea scrisorii de trăsură şi
asigurarea participanţilor la procesul de transport cu documentul primar de bază.
5. Norma dispozitivă din acest articol stabileşte regula generală prin care întocmirea scrisorii de
trăsură ţine de obligaţia clientului. Această regulă rezultă din faptul că iniţiativa încheierii contractului îi revine clientului şi el
dispune, în principiu de toate datele care urmează a fi stipulate în scrisoarea de trăsură. Această obligaţie îi revine clientului
doar în cazul cînd părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, întocmirea scrisorii de trăsură poate efectuată şi de cărăuş sau de alt
subiect în baza dispoziţiilor părţilor.
6. Deoarece numărul minim al participanţilor la contractul de transport este de regulă trei (clientul,
cărăuşul şi destinatarul) legea stipulează şi numărul respectiv al exemplarelor originale ale scrisorii de trăsură, care de asemenea
este de trei. Fiecare parte contractuală dispune de cîte un exemplar original, iar al treilea exemplar al scrisorii de trăsură
însoţeşte încărcătura şi este transmis destinatarului împreună cu marfa respectivă.
7. Legea admite posibilitatea întocmirii scrisorii de trăsură într-un număr mai mare decît trei. Acest
lucru însă, poate avea loc doar la cererea cărăuşului sau a clientului şi numai în cazurile expres prevăzute de lege, şi anume:
1. dacă bunurile sunt încărcate în mai multe vehicule sau;
2. dacă se transportă diferite categorii de încărcături sau;
3. dacă încărcăturile transportate sunt repartizate în diferite locuri de destinaţie.
În asemenea cazuri poate fi întocmit un număr de scrisori de trăsură egal cu numărul vehiculelor utilizate sau cu numărul
categoriilor încărcăturilor sau al locurilor unde se expediază încărcăturile.

Articolul 996. Incorectitudinea datelor înscrise în scrisoarea de trăsură

(3) Partea răspunde pentru prejudiciile cauzate celeilalte părţi în urma furnizării unor date false ori
invomplete pentru scrisoarea de trăsură.
(4) Răspunderea pentru incorectitudinea scrisoarei de trăsură o poartă cel care a întocmit sau a modificat
scrisoarea de trăsură.

(3) Destinaţia acestei norme este stabilirea răspunderii părţii contractuale care poartă riscul incorectitudinii datelor
înscrise în scrisoarea de trăsură.
(4) Regula generală constă în faptul, că răspunderea pentru incorectitudinea scrisorii de trăsură o poartă partea care
a întocmit sau a modificat scrisoarea de trăsură. Această prevedere se aplică în cazul cînd toate datele incluse în scrisoarea de
trăsură au parvenit de la însuşi partea contractuală, care a întocmit sau a modificat scrisoarea de trăsură.
(5) Altă situaţie poate avea loc în cazul cînd scrisoarea de trăsură este întocmită în baza datelor proprii a persoanei
care întocmeşte acest document şi datelor furnizate de cealaltă parte. În asemenea caz răspunderea pentru prejudiciul cauzat
unei părţi o poartă partea care a furnizat unele date false ori incomplete şi care au fost incluse în scrisoarea de trăsură. Riscul
incorectitudinii datelor înscrise în scrisoarea de trăsură se aplică şi în cazul cînd acest document a fost întocmit în baza datelor
incorecte furnizate numai de o parte contractuală.

Articolul 997. Obligaţia cărăruşului la preluarea încărcăturii

10. La preluarea încărcăturii, cărăuşul este obligat să verifice:

- corespunderea datelor din scrisoarea de trăsură cu numărul, cantitatea şi semnele coletelor;
- aspectul exterior al încărcăturii şi al ambalajului;
- modul de încărcare şi aranjare a încărcăturii în vehicul.
11. Dacă transportatorul nu dispune de mijloace corespunzătoare pentru a verifica datele menţionate la
alin.(1), lit.a), va consemna rezervele faţă de starea exterioară sau ambalajul încărcăturii. Rezervele nu-l obligă pe client
dacă nu le-a recunoscut expres în scrisoarea de trăsură.
12. Clientul poate cere cărăuşului să verifice greunatera brută sau calitatea exprimată în alt mod a
încărcăturii, precum şi conţinutul coletelor. Cărăuşul are dreputl al compensarea cheltuielilor de verificare. rezultatul
verificării se consemnează în scrisoarea de trăsură.

5. Preluarea încărcături de către cărăuş este o etapă foarte importantă în contratul de transport de mărfuri.
Importanţa acestei etape se manifestă prin faptul că de nivelul şi modul de efectuare a obligaţilor contractuale de către cărăuş
depinde, în mare măsură, însuşi executarea contractului şi răspunderea părţilor.
6. Esenţa obligaţiilor contractuale ale cărăuşului la preluarea încărcăturii constă în verificarea circumstanţelor
cu privire la starea, calitatea şi cantitatea bunurilor, care urmează a fi transportate şi a ambalajului.
7. Legea expres stipulează care acţiuni de verificare trebuie să fie efectuate de cărăuş. În primul rînd trebuie
să fie verificată identitatea datelor din scrisoarea de trăsură cu numărul, cantitatea şi semnele coletelor prezentate real de către
client pentru transportare.
8. O altă obligaţie a cărăuşului este verificarea vizuală sau în alt mod a aspectului exterior al încărcăturii şi al
ambalajului. Scopul acestor acţiuni este de a verifica dacă încărcătura şi ambalajul nu sunt deteriorate, defectate, nu au alte
semne care pot avea careva consecinţe negative ulterior pe parcursul transportării.
9. Nu mai puţin important este şi verificarea modului de încărcare şi aranjare a încărcăturii în vehicul. Pentru
fiecare tip de transport există reguli şi norme tehnice care stipulează cerinţele faţă de modul şi ordinea de încărcare şi aranjare a
încărcăturii în vehicul. Ne respectarea acestor reguli poate avea ca rezultat deteriorarea sau pierderea încărcăturii pe parcursul
transportării.
10. Dacă transportatorul nu dispune de mijloacele corespunzătoare pentru a verificarea corespunderea datelor
din scrisoarea de trăsură cu numărul, cantitatea şi semnele coletelor, acesta este în drept de a consemna rezervele sale în
scrisoarea de trăsură. Legea expres stipulează că aceste rezerve trebuie să fie motivate. De asemenea pot fi consemnate şi
rezervele motivate faţă de starea exterioară sau ambalajul încărcăturii.
11. Clientul în baza normei stipulate în alin. 2 este ţinut să-şi exprime în formă scrisă propria sa poziţie faţă de
rezervele consemnate de cărăuş în scrisoarea de trăsură. Aceste rezerve nu au careva rezerve pentru client dacă acesta nu le-a
recunoscut expres în scrisoarea de trăsură.
12. Legea expres stipulează un drept al clientului de a cere de la cărăuş verificarea greutăţii brute sau cantităţii
încărcăturii exprimate în alt mod decît cel obişnuit, precum şi conţinutul coletelor. Acest drept poate fi realizat doar cu condiţia
că cheltuielile suportate de cărăuş pentru efectuarea acestor verificări vor fi compensate de client. Rezultatul acestor verificări,
conform legii, urmează a fi de asemenea consemnate în scrisoare în trăsură.

Articolul 998. Răspunderea clientului pentru ambalaj

Clientul răspunde faţă de cărăuş pentru prejudiciul cauzat, părin ambalarea necorespunzătoare a încărcăturii,
personalului căaăuşului, materialului sau instalaţiilor de transport sau altor încărcături, precum şi pentru toate
cheltuielile generale de o astfel de ambalare dacă deficienţele nu erau evidente şi dacă nu erau cunoscute de cărăuş la
preluare, fără ca acesta să facă rezerve.

d) Acest articol conţine o normă nouă, care prevede răspunderea clientului faţă de cărăuş pentru prejudiciul
cauzat de ambalaj. Această răspundere poate avea loc doar dacă există condiţiile expres prevăzute de lege, şi anume:
1. prejudiciul are lor din cauza ambalării necorespunzătoare;
2. deficienţele nu erau evidente la momentul preluării încărcăturii;
3. deficienţele nu erau cunoscute de cărăuşi la preluare.
Din aceste considerente cărăuşul nu a făcut careva rezerve la preluarea încărcături. Prin urmare, dacă deficienţele erau evidente
sau cărăuşul ştia despre aceasta şi n-a făcut careva rezerve în scrisoarea de trăsură, clientul nu poartă nici o răspundere pentru
prejudiciul cauzat de ambalajul necorespunzător.
e) Legea stipulează de asemenea, subiecţii sau obiectele prejudicierea cărora are ca efect răspunderea
clientului. Astfel, răspunderea are loc dacă:
1. prejudiciul este cauzat personalului cărăuşului sau;
2. prejudiciul este cauzat materialului sau instalaţiilor de transport sau;
3. prejudiciul este cauzat altor încărcături;
4. există alte cheltuieli care au loc din cauza ambalării necorespunzătoare.

Articolul 999. Anexele la scriosarea de trăsură

4. Clientul să anexeze la scrisoarea de trăsură documentele necesare trecerii prin vamă ori altor
operaţiuni similare, anterioare momentului livrării la destinaţie, sau să pună aceste documente la dispoziţia cărăuşului
cu toate indicaţiile necesare.
5. Cărăuşulş nu este obligat să verifice dacă documentele sau indicaţiile sunt corespunzătoare şi
suficiente. Clientul răspunde faţă de cărăuş pentru prejudiciul cauzat prin erori sau prin caracterul incomplet ori fals al
documentelor sau al indicaţiilor dacă transportatorul nu poartă o parte din vinovăţie.

c) Scopul acestei norme este asigurarea documentară a transportării bunurilor prin stipularea
obligaţiei clientului de a anexa la scrisoarea de trăsură a documentelor necesare.
d) La scrisoarea de trăsură clientul trebuie să anexeze, după caz, documentele care sunt necesare
pentru:
1. respectarea regulilor de trecere prin vamă;
2. respectarea regulilor sanitare;
3. respectarea regulilor veterinare;
4. efectuarea altor operaţiuni similare.
e) Ca alternativă anexării documentelor la scrisoarea de trăsură clientul poate transmite aceste
documente direct cărăuşului şi suplimentar să-i dee acestuia indicaţiile necesare cu privire la utilizarea acestor documente.
f) Riscul incorectităţii acestor documente sau indicaţiilor respective le poată clientul. Această
răspundere faţă de cărăuş are loc pentru prejudiciul cauzat prin erori sau prin caracterul incomplet ori fals al documentelor sau
al indicaţiilor, dacă transportatorul nu poartă o parte din vinovăţie. Prin urmare, răspunderea clientului poate fi limitată dacă
cărăuşul poartă o parte din vinovăţie pentru prejudiciul cauzat.
5. La preluarea documentelor anexate la scrisoarea de trăsură sau înmînate direct cărăuşului acesta nu este obligat să verifice
dacă documentele sau indicaţiile sunt corespunzătoare şi suficiente. În schimb, cărăuşul poartă riscul pierderii sau utilizării
necorespunzătoare a documentelor anexate la scrisoarea de trăsură sau înmînate lui. Legea expres stipulează răspunderea
cărăuşului pentru aceste fapte. Însă această răspundere a cărăuşului este limitată. După cum este indicat în alin.3 cărăuşul nu
trebuie să plătească despăgubiri mai mari decît cele pentru pierderea încărcăturii.

Articolul 1000. Efectele semnării scrisorii de trăsură

7. Scrisoarea de trăsură semnată de cărăuş serveşte drept dovadă, pîna la prona contrară, a
încheierii şi a cuprinsului contractului de transport, precum şi a preluării încărăcturii de către cărăuş.
8. Dacă scrisoarea de trăsurăă nu cuprinde rezervele motivate ale cărăuşului, se prezumă,
pînă la proba contrară, că încărcătura şi ambalajul erau la preluare în stare bună, iar numărul, cantitatea şi semnele
coletelor corespundeau datelor din scrisoarea de trăsură.

6. Scopul acestei norme constă în stabilirea efectelor juridice a semnării scrisorii de trăsură de către
cărăuş. Valoarea acestui document ca act juridic se manifestă prin următoarele caracteristici:
1. serveşte drept probă a încheierii contractului de transport;
2. stabileşte conţinutul contractului;
3. confirmă faptul preluării încărcăturii de către cărăuş. Prin aceste caracteristici se manifestă efectele
juridice ale scrisorii de trăsură semnate de cărăuş. Toate aceste caracteristici sunt prezumate pînă la momentul cînd, în caz de
litigiu, nu vor fi prezentate probe contrare.
7. În acest articol este stipulată încă o prezumţie. Astfel, dacă scrisoarea de trăsură nu cuprinde
rezervele motivate ale cărăuşului, se prezumă, că încărcătura şi ambalajul erau, la preluare, în stare bună, iar numărul, cantitatea
şi semnele coletelor corespundeau datelor din scrisoarea de trăsură. Sarcina probaţiunii, prin urmare, în caz de litigiu, îi va
reveni persoanei cointeresate care va fi obligată să prezinte probele necesare care vor confirma faptul că la preluarea
încărcăturii şi ambalajului acestea nu erau în stare corespunzătoare, iar numărul, cantitatea şi semnele coletelor nu
corespundeau datelor din scrisoarea de trăsură.

Articolul 1001. Dreptul clientului de a dispune de încărăctură

10. Clientul are dreptul să dispune de încărăctură. El poate, în special, să ceară cărăuşului să nu
transporte încărăctura mai departe, să schimbe locul de livrare sau destinatarul menţionat în scrisoarea de trăsură.
11. Dreptul prevăzut în prezentul articol la alin.(1) încetează la momentul în care cel de-al doilea
exemplar al scrisorii de trăsură este înmînat destinatarului sau cînd acesta îşi valorifică dreptul prevăzut la art.1002,
alin (2). Din acest moment, cărăuşul trebuie să se conformeze indicaţiilor destinatarului.
12. Dreptul de dispoziţie se naşte pentr4u destinatar în momentul întocmirii scrisorii de trăsură în cazul
îm care clientul înscrie în scrisoarea de trăsură o notă în acest sens.
13. Dacă destinatarul, exercitîndu-şi dreptul de dicpoziţie, a dispus livrarea încărăcturii către terţ,
acesta din urmă nu are dreptul de a desemna, la rîndul său, un alt destinatar.
14. Exercitarea dreptului de dispoziţie se subordonează următoarelor reguli:
1. clientul sau destinatarul menţionat la alin.(3) trebuie, în cazul în care vrea să-şi exercite dreptul la
dispoziţie, să prezinte primul exemplar al scrisorii de trăsură, în care se înscriu noile indicaţii date cărăuşului, şi să
suporte prejudiciul, inclusiv cheltuielile apărute în seama cărăuşului prin îndeplinirea acestor indicaţii;
2. îndeplinirea indicaţiilor trebuie să fei posibilă în momentul în care acestea ajung la persoana care
urmează să le îndeplinească şi nu trebuie să împiedice activitatea curentă a cărăuşului şi nici să cauzeze pagube altor
clienţi sau destinatari;
3. indicaţiile nu trebuie să ducă la o fragmentare a transportării.
15. dacă nu poate îndeplini în temeiul alin(5), lit. c) indicaţiile primite, cărăuşul trebuie să încunoştinţeze
de îndată pe cel care a dat indicaţiile.
16. Cărăuşul care nu îndeplineşte indicaţiile date cu respectarea dispoziţiilor din prezentul articokl sau
care îndeplineşte asemenea indicaţii fără a cere primul exemplar din scrisoarea de trăsură răspunde faţă de cel în drept
pentru prejudiciul cauzat astfel.

- Acest articol stipulează un şir de norme şi reguli absolut noi pentru legislaţia naţională cu privire la dreptul
clientului şi de a destinatarului de a dispune de încărcătură. Din esenţa legii rezultă regula generală prin care dreptul clientului
de dispoziţie asupra încărcăturii ia naştere din momentul transmiterii bunului cărăuşului, fapt conformat prin semnarea scrisorii
de trăsură şi pe o perioadă de timp expres prevăzută de lege.
- Dreptul de dispoziţie asupra încărcăturii aparţine doar clientului şi destinatarului în limitele stipulate de
lege. Acest drept îi aparţine clientului pe tot parcursul transportării, cu careva excepţii, şi se manifestă prin posibilitatea
clientului de a stopa transportarea încărcăturii în orice moment, de a schimba locul de destinaţie a încărcăturii sau chiar de a
schimba destinatarul menţionata în scrisoarea de trăsură.
- Clientul poată să-şi realizeze acest drept doar pe o anumită perioadă de timp şi numai în cazurile prevăzute
de lege, şi anume:
1. pînă în momentul în care cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură este înmînat destinatarului
sau;
2. dacă s-a constatat pierderea încărcăturii sau;
3. dacă încărcătura nu a ajuns la destinaţie în termenul prevăzut la art. 1010. La survenirea acestor
circumstanţe se consideră că dreptul clientului de a dispune de încărcătură încetează, iar cărăuşul din acest moment trebuie să
se conformeze indicaţiilor destinatarului.
- Dreptul destinatarului de a dispune de încărcătură depinde de voinţa clientului. Dacă la întocmirea scrisorii
de trăsură clientul a efectuat în acest document o notă specială prin care îi oferă destinatarului dreptul de dispoziţie asupra
încărcăturii, ultimul îşi poate realiza acest drept doar în conformitate cu această notă şi din momentul întocmirii scrisorii de
trăsură.
- După cum deja s-a menţionat dreptul de dispoziţie asupra încărcăturii poate aparţine doar clientului şi
destinatarului. Prin urmare, alte persoane nu pot fi împuternicite cu un asemenea drept. Legea expres stipulează că dacă
destinatarul, exercitîndu-şi dreptul de dispoziţie, a dispus livrarea încărcăturii către un terţ, acesta din urmă nu are dreptul de a
desemna, la rîndul său, un alt destinatar.
- Executarea dreptului de dispoziţie asupra încărcăturii poate avea loc doar cu respectarea prevederilor
legale, şi anume:
1. clientul ori destinatarul trebuie să prezinte primul exemplar al scrisorii de trăsură, în care se înscriu
noile indicaţii date cărăuşului, şi să suporte prejudiciul, inclusiv cheltuielile apărute în seama cărăuşului prin îndeplinirea
acestor indicaţii;
2. îndeplinirea indicaţiilor cărăuşului şi destinatarului trebuie să fie posibilă în momentul în care acestea
ajung la persoana care urmează să le îndeplinească şi nu trebuie să împiedice activitatea curentă a cărăuşului şi nici să cauzeze
pagube altor clienţi sau destinatare;
3. indicaţiile nu trebuie să ducă la o fragmentare a transportării.
- Imposibilitatea îndeplinirii indicaţiilor clientului sau a destinatarului îl obligă pe cărăuş imediat, fără
întîrziere, să-l informeze pe cel care a dat indicaţiile respective despre acest fapt.
- Legea stipulează două cazuri de răspundere a cărăuşului pentru prejudiciul cauzat clientului sau
destinatarului, şi anume:
1. dacă acest prejudiciul este cauzat în rezultatul neexecutării dispoziţiilor acestuia sau;
2. dacă prejudiciul este cauzat prin respectarea indicaţiilor clientului sau a destinatarului, dar fără a cere
primul exemplar din scrisoarea de trăsură.

Articolul 1002. Drepturile destinatarului la recepţionarea încărcăturii

d) După se încărcătura ajunge la locul prevăzut pentru livrare, destinatarul are dreptul să ceară
cărăuşului, contra unei recipise de primire, cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură şi predarea încărăcturii.
e) Dacă s-a constatat pierderea încărăcturii sau dacă încărăctura nu a ajuns în termenul prevăzut la
art.1010, destinatarul poate valorifica în nujme propriu împotriva cărăuşului dreptuirle se decurg din contractul de
transport.
f) Destinatarul care valorifică drepturiel ce-i revin în temeiul alin (1) trebui să plărească suma totală a
cheltuielilor care rezultă din scrisoarea de trăsură. În cazul unor divergenţe sub acest aspect, cărăuşul este obligat să
livreze încărcătura numai dacă destinatarul acordă garanţii.

5. Executarea de către cărăuş a obligaţiei sale principale are ca rezultat transportarea încărcăturii la punctul de
destinaţie. Din acest moment iau naştere raporturi juridice dintre cărăuş şi destinatar cu privire la recepţionarea încărcăturii.
6. De la sosirea încărcăturii la punctul de destinaţie destinatarul este în drept să ceară cărăuşului cel de al doilea
exemplar a scrisorii de trăsură şi predarea încărcăturii. La rîndul său destinatarul în schimbul scrisorii de trăsură este obligat să
elibereze cărăuşului o recipisă, care confirmă faptul recepţionării încărcăturii şi documentelor necesare. Recipisa confirmă, prin
urmare, şi faptul executării de către cărăuş a obligaţiilor contractuale.
7. Dacă pe parcursul transportării a avut loc pierderea încărcăturii, fapt care a fost respectiv constatat, sau dacă
încărcătura nu a ajuns la destinaţie în termenul prevăzut la art.1010, destinatarul din propriul nume este în drept să-şi valorifice
împotriva cărăuşului dreptul ce decurge din contractul de transport. Prin urmare, din acest moment destinatarului îi revine
drepturile părţii contractuale. Aceasta este o regulă tradiţională, care era cunoscută şi legislaţiei civile vechi.
8. Valorificarea de către destinatar a drepturilor părţii contractuale are ca efect naşterea obligaţiei acestuia de a
plăti suma totală a cheltuielilor care rezultă din scrisoarea de trăsură. Dacă în legătură cu achitarea acestor cheltuieli sau iscat
careva divergenţe dintre cărăuş şi destinatar, ultimul poate primi încărcătura doar dacă va prezenta cărăuşului garanţiile de
achitare. Numai faptul acordării garanţiilor de plată de către destinatar îl obligă pe cărăuş să livreze încărcătura .

Articolul1003. Imposibilitatea executării contractului

(3) Dacă, înainte sau după ce încărcătura a ajuns la destinaţie, executarea contractului în condiţiile
stabilite în scrisoarea de trăsură este dau devine imposibilă, cărăuşul trebuie să ceară indicaţii celui îndreptăţit, în baza
art.689, de a dispune de încărăctură.
(4) Dacă împrejurările permit executarea transportului în condiţii diferite de cele stabilite în
scriosarea de trăsură şi nu poate obţine în timp rezonabil indicaţii de la cel îndreptăţit, cărăuşul trebuie să ia măsuri
care par să corespundă cel mai mult intereselor celui îndreptăţit să dispună.

a) Scopul acestei norme este stabilirea modului de comportare a părţilor în cazul imposibilităţii executării
contractului. Regula generală constă în faptul că dacă, înainte sau după ce încărcătura a ajuns la destinaţie, executarea
contractului în condiţiile stabilite în scrisoarea de trăsură este sau devine imposibilă, cărăuşul este obligat de a-l informa despre
aceste cirsumstanţe pe cel îndreptăţit, în baza art. 689, şi este în drept să dispună de încărcătură. La rîndul său cel îndreptăţit
este obligat de a da cărăuşului indicaţiile, conform cărora acesta trebuie să procedeze în situaţia creată. În dependenţă de
situaţiile reale pot fi diferite variante de acţiuni ale cărăuşului, şi anume, încărcătura urmează a fi depozitată, realizată pe loc, să
fie schimbat punctul de destinaţie, să fie transportată înapoi clientului etc.
b) Legea admite posibilitatea executării contractului de transport în condiţii diferite de cele stabilite în scrisoarea
de răsură. Pentru ca executarea să fie realizată cu asemenea abateri sunt necesare următoarele condiţii:
(3) împrejurările reale permit executarea transportului în alt mod;
(4) cărăuşul nu poate obţine în timp rezonabil indicaţii de la cel îndreptăţit de a dispune de încărcătură;
(5) cărăuşul este ţinut să întreprindă acele acţiuni care vor corespunde cel mai mult intereselor celui îndreptăţit
să dispună.
Scopul acestor acţiuni ale cărăuşului este executarea cît mai raţională a contractului de transport şi protejarea intereselor atît
a clientului, cît şi a destinatarului.

Articolul 1004. Circumstanţele care impiedică predarea încărcăturii

a) Dacă destinatarul refuză să preia încărcătura, cărăuşul are dreptul să dicpună de ea fără a prezenta
primul exemplar al scrisorii de trăsură.
b) Destinatarul poate, chiar şi în cazul refuzului de a prelua încărcătura, să mai ceară livrarea ei cît
timp cărăuşul nu a primit o indicaţie concretă de la client sau nu a dispus de încărcătrură.
c) Dacă apare un impediment de livrare după ce destinatarul a dat indicaţii, în baza prerogativelor sale
prevăzute la art.1001 alin. (3), ca încărcătura să fie livrată unui terţ, atunci, la aplicarea alin (1) şi (2) din prezentul
articol, destinatarul ia locul clientului, iar terţul locul destinatarului.

c) Destinaţia acestei norme este stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în cazul survenirii unor circumstanţe
care impiedică predarea încărcăturii. Regula generală constă în faptul că cărăuşul este în drept să dispună de încărcătură fără a
prezenta primul exemplar al scrisorii de trăsură în cazul în care destinatarul refuză să preia încărcătura. Din esenţa legii rezultă,
că refuzul destinatarului este confirmat în mod respectiv.
d) Destinatarul care a refuzat să preia încărcătura, dispune totuşi de un drept legal asupra acestor bunuri, şi anume,
dreptul de a-şi schimba propria poziţie şi de a cere livrarea încărcăturii. Legea încă stipulează că acest drept poate fi realizat
doar într-un timp limitat, şi anume, pînă la momentul cînd cărăuşul nu a primit o indicaţie contrară de la client în baza
drepturilor acestuia stipulate în art. 1001 CC., sau pînă la momentul cînd destinatarul nu a dispus de încărcătură.
3. Survenirea unui impiediment de livrare a încărcăturii după ce destinatarul şi-a realizat dreptul de a dispune de acest bun în
baza alin.3, art.1003 CC printr-o indicaţie conform căreia încărcătura a fost livrată unui terţ are ca efect aplicarea drepturilor
stipulate în alin.2 din acest articol, şi anume, în asemenea situaţii destinatarul ocupă locul clientului iar terţul – locul
destinatarului.

Articolul 1005. Dreptul cărăuşului la compensarea cheltuielilor de

îndeplinire a indicaţiilolr clientului

(1) Cărăuşul are dreptul la compensarea cheltuielilor prilejuite de cererea şi îndeplinirea indicaţiilor dacă nu este dator,
în baza contractului sau a legii, să suporte aceste cheltuieli
(2) În cazurile menţionate la art. 1003 alin . (1) şi la art. 1004, cărăuşul poate descărca imediat încărcătura pe cheltuiala
celui îndreptăţit să dispună. După descărcare, transportul se consideră încheiat. Cărăuşul urmează să păstreze
încărcătura pentru persoana îndreptăţită să dispună. El poate să o încredinţeze, totuşi, unui terţ şi să răspundă, în acest
caz, doar pentru diligenţa la alegerea terţului. Încărcătura rămîne grevată cu pretenţiile care decurg din scrisoarea de
trasură ca şi cu toate celelalte cheltuieli.
(3) Cărăuşul poate organiza vînzarea încărcăturii fără a mai aştepta indicaţii din partea celui îndreptăţit dacă este
vorba de bunuri perisabile sau dacă starea încărcăturii justifică o asemenea măsură, sau dacă costurile păstrării sînt
disproporţionate faţă de valoarea încărcăturii. El poate organiza vînzarea şi în alte cazuri dacă în interiorul unui
termen corespunzător nu primeşte din partea celui îndreptăţit indicaţii contrare a căror executare îi poate fi pretinsă în
baza principiului echităţii.
(4) Dacă încărcătura este vîndută conform dispoziţiilor prezentului articol, preţul obţinut va fi pus la dispoziţia celui
îndreptăţit să dispună de încărcătură după scăderea costurilor care au grevat încărcătura. Dacă aceste costuri depăşesc
preţul obţinut, cărăuşul poate pretinde diferenţa.
(5) Modul vînzării se determină conform legilor şi obiceiurilor locului în care sde găseşte încărcătura.
1. Condiţia esenţială, impusă de legiuitor, în cazul refuzului destinatarului de a primi mărfurile transportate este ca acest refuz
să fie independent de acţiunile agentului transportator.
2. Executarea indicaţiilor suplimentare ale persoanei îndreptăţite să dispună implică pentru cărăuş un şir de cheltuieli. Dacă,
conform legii sau prevederilor contractuale, cărăuşul nu este dator să suporte aceste cheltuieli neprevăzute, atunci el are
dreptul la recompensă din partea persoanei îndreptăţite să dispună de marfă.
3. Costul transportării mărfurilor în ambele direcţii, precum şi amenda pentru staţionarea neproductivă a automobilului se
achită de către expeditor indiferent de faptul dacă destinatarul a refuzat motivat sau nu.
Despre refuzul său destinatarul este obligat să menţioneze în scrisoarea de trăsură, care urmează a fi legalizată prin semnătură,
ştampilă.
4. Modificarea contractului de transport auto poate fi făcută şi de către cărăuş în cazul apariţiei unor obstacole de natură
obiectivă (calamităţi naturale, inundaţii, precum şi în cazul refuzului destinatarului). Potrivit prevederilor legale, dacă înainte
sau după ajungerea încărcăturii la locul de destinaţie, executarea contractului în condiţiile stabilite în scrisoarea de trăsură este
sau devine imposibilă, cărăuşul trebuie să ceară indicaţii de la cel îndreptăţit să dispună de încărcătură. În acest caz cărăuşul
poate descărca marfa pe contul celui îndreptăţit să dispună de ea, fiind obligat să o păstreze.
Dacă nu dispune de depozite, instalaţii, încăperi amenajate pentru păstrarea categoriei de mărfuri transportate, cărăuşul poate
transmite încărcătura la păstrare unui terţ, astfel, răspunzînd doar pentru alegerea depozitarului. După descărcare transportul se
consideră încheiat. Necătînd la acest fapt, persoana îndreptăţită va fi ţinută să restituie toate cheltuielile efectuate de cărăuş
(încărcare, descărcare, depozitare), încărcătura rămînînd în continuare grevată cu pretenţiile ce decurg din scrisoarea de trăsură.
5. Legislaţia în vigoare nu prevede un termen strict în interiorul căruia persoana îndreptăţită să dispună este obligată să dea
indicaţii cărăuşului aflat în imposibilitate obiectivă de executare a contractului de transport. Luînd în consideraţie teritoriul
R.Moldova, considerăm raţional termenul de 24 ore din momentul înştiinţării expeditorului sau destinatarului despre acest fapt.
Momentul dat poate fi prevăzut în contractul de transport. Legiuitorul a prevăzut doar un termen raţional în interiorul căruia
persoana îndreptăţită să dispună trebuie să dea indicaţii cărăuşului privind redirijarea mărfii, în baza principiului echităţii. Dacă
în interiorul acestui termen nu parvin indicaţiile necesare şi acest fapt îl prejudiciază cărăuşul poate vinde mărfurile
transportate.
6. Marfa transportată poate fi vîndută de către cărăuş fără a mai aştepta indicaţiile persoanei îndreptăţite să dispună în
următoarele momente:
a) în caz că este vorba de mărfuri perisabile (uşor alterabile) – se efectuează în vederea evitării deteriorării încărcăturii sau a
înrăutăţirii calităţii; b) cînd starea încărcăturii justifică o asemenea măsură – au ieşit din funcţiune camefrele frigorifice,
deteriorarea materialului rulant, au apărut semne de alterare a mărfii (pigmentaţie, schimbarea culorii, miros ş.a.);
c) mărfurile, depozitarea cărora necesită condiţii speciale de temperatură, prelucrare, aerisire, ce implică cheltuieli
disproporţional de mari faţă de valoarea lor reală pot fi vîndute fără indicaţiile persoanei îndreptăţite să dispună. 7. În
dependenţă de localitatea, regiune, tipul mărfii, ea se comercializează prin reţeaua de comerţ en-gros şi cu amănuntul, ţinîndu-
se cont de obiceiurile şi legislaţia locului în care se găseşte încărcătura.
8. Sumele realizate în urma vînzării încărcăturii, după scăderea costurilor care au grevat încărcătura (cheltuieli de depozitare,
lucrări de încărcare-descărcare, cheltuieli efectuate în legătură cu vînzarea bunului), sunt puse la dispoziţia celui îndreptăţit să
dispună.
Aceste sume sunt virate la contul destinatarului în caz că el a achitat preţul transportului. În restul cazurilor sumele realizate se
transferă la contul expeditorului.
Dacă sumele realizate din vînzarea încărcăturii nu acoperă toate cheltuielile transportatorului, obligaţia nu se consideră stinsă.
Cărăuşul obţine o creanţă faţă de expeditor (destinatar) pînă la limita compensării tuturor cheltuielilor efectuate.

Articolul 1006. Dreptul de retenţie asupra încărcării

Cărăuşul are drept de retenţie asupra încărcăturii atîta timp cît poate dispune de încărcătură pentru toate costurile
care decurg din contractul de transport.

Potrivit contractului de transport destinatarul poate avea unele obligaţii pecuniare la recepţionarea mărfii. Atît timp cît
destinatarul nu achită toate cheltuielile efectuate de către cărăuş, în legătură cu executarea contractului, acesta din urmă are un
drept de retenţie asupra încărcăturii. Cheltuielile transportatorului constau din taxa de transport restantă, depozitare ş.a.
Retenţia presupune posibilitatea cărăuşului de a nu elibera marfa persoanei îndreptăţite pînă nu va fi plătit.
Este instituită de către legiuitor ca o garanţie a executării obligaţiilor contractuale în folosul cărăuşului.

Articolul 1007. Temeiul răspunderii cărăuşului

(1) Cărăuşul răspunde pentru distrugerea, pierderea totală sau parţială ori pentru deteriorarea încărcăturii în măsura
în care distrugerea, pierderea sau deteriorarea a avut loc între momentul preluării şi cel al livrării, precum şi pentru
depăşirea termenului de livrare. Cărăuşul este ţinut, de asemenea, să repare prejudiciul cauzat prin neexecutarea altor
obligaţii contractuale. Mărimea pretenţiei de despăgubire poate fi limitată prin contract.
(2) Pentru întîrzierea transportării încărcăturii la destinaţie, cărăuşul poartă răspundere în proporţie de 100% din taxa
de transport şi este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
(3) Cărăuşul nu poartă răspundere şi nu-şi poate limita răspunderea decît în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

1. Asigurarea integrităţii încărcăturii transportate este una dintre obligaţiile de bază a cărăuşului conform contractului de
transport. Cărăuşul este răspunzător de executarea transportului din momentul primirii mărfii la punctul de expediţie şi pînă la
cel al eliberării la destinaţie. Aceasta implică răspunderea sa nu numai în timpul transportului efectiv, dar şi în perioada aflării
mărfii la depozitele cărăuşului după preluarea ei de la expeditor, precum şi după transportarea sa la punctul de destinaţie, dar
pînă la remiterea către persoana îndreptăţită să dispună.
2. Legea stipulează 4 temeiuri prin care se angajează răspunderea cărăuşului:
- în caz de distrugere, pierdere, deteriorare, precum şi pentru depăşirea termenului de livrare.
Cărăuşul este ţinut, de asemenea, să repare prejudiciul cauzat prin neexecutarea altor obligaţii contractuale.
3. Temeiurile de angajare a răspunderii cărăuşului nu sunt limitate la prevederile legale, părţile putînd să sporească răspunderea
cărăuşului.
Cu toate acestea părţile nu pot, prin acordul său de voinţă, exonera sau diminua răspunderea cărăuşului.
Legislaţia anterioară, sub sancţiunea nulităţii absolute, interzicea părţilor de a modifica mărimea şi temeiurile angajării
răspunderii cărăuşului.
4. Faptul distrugerii, pierderii, deteriorării sau depăşirii termenului de livrare nu implică neapărat răspunderea cărăuşului; -
este necesară vinovăţia transportatorului (culpa). Este instituită prezumţia legală a culpei transportatorului.
Sarcina probei faptului că distrugerea, pierderea, deteriorarea ori depăşirea termenului de livrare nu-i sunt imputabile revine
cărăuşului (art.1008 Cciv).
5. În sensul articolului dat înţelegem imposibilitatea cărăuşului de a livra marfa în termenul prevăzut de lege sau contract. După
expirarea termenelor contractuale sau legale, dacă marfa nu a fost livrată la punctul de destinaţie ea se consideră pierdută
(art.42 CTA, p.111 ETAM), iar persoana îndreptăţită are dreptul de a solicita recuperarea prejudiciului.
Pierderea este totală cînd marfa a fost integral distrusă, a dispărut sau a ieşit altfel din posesia cărăuşului.
Pierderea este parţială în cazul diferenţelor cantitative între mărfurile primite spre transportare şi cele predate la punctul de
destinaţie.
Deteriorarea presupune neconformitatea indicilor calitativi ai mărfii la punctul de destinaţie faţă de punctuil de pornire.
Aceasta se poate datora unor schimbări cnhimice, biologice a mărfii în procesul transportării.
Încărcătura mai poate fi deteriorată şi în rezultatul aplicării unor factori mecanici din exterior (fisurări, zgîrieturi, rupturi).
Deteriorarea poate fi şi în rezultatul pierderii unei părţi componente a unui obiect (ex.pierderea unor părţi componente,
mecanisme la transportul unor strunguri, tehnică agricolă etc.).
6. Ţinînd cont de faptul că neexecutarea obligaţiilor contractuale de livrare a mărfii la termenul stabilit produce prejudicii
considerabile destinatarului, legiuitorul a stabilit o clauză destul de drastică. Astfel, cărăuşul poartă răspundere în proporţie de
100% din taxa de transport şi este obligat să repare prejudiciul astfel cauzat.
Despăgubiri mai mari pot fi pretinse doar în cazul cînd în scrisoarea de trasură a fost consemnat interesujl special în privinţa
livrării la timp (art.1016 Cciv).
7. Pentru temeiurile prevăzute anterior cărăuşul poartă răspundere în limita prejudiciului real cauzat, dacă nu va demonstra că
distrugerea , pierderea sau deteriorarea nu-i sunt imputabile. La acordul părţilor temeiurile şi limitele răspunderii cărăuşului pot
fi mărite. Micşorarea şi exonerarea de răspundere este prohibită.

Articolul 1008. Exonerarea de răspundere

(1) Cărăuşul este exonerat de răspundere pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea încărcăturii sau depăşirea
termenelor de transportare dacă:
a) acestea se datorează vinovăţiei celui îndreptăţit să dispună de încărcătură;
b) reprezentantul clientului a însoţit transportarea încărcăturii; c) aceasta se datorează indicaţiilor
celui îndreptăţit să dispună de încărcătură în cazul n care nu au fost provocate de cărăuş;
d) acestea se datorează unui viciu propriu ăncărcăturfii;
e) acestea se datorează perisabilităţii naturale a încărcăturii. (2) Cărăuşul nu poate fi exonerat de
răspundere din motivul defecţiunilor vehicululuiînchiriat sau vinovăţiei locataruluii şi angajaţilor lui, implicaţi în
procesul de transportare a încărcăturii.
(3) Sub rezerva prevederilor art. 1009 alin (2) – (5), cărăuşul este exonerat de răspundere dacă distrugerea, pierderea
sau deteriorarea încărcăturii se datorează unei sau mai multor din următoaele împrejurări:
a) utilizarea unor vehicule deschise, fără prelată, dacă această utilizare a fost convenită expres şi consemnată în
scrisoarea de trăsură;
b) lipsa sau defectele ambalajului;
c) manipularea, încărcarea, aranjarea sau descărcarea au fost efectuate de client, distinatar sau de un terţ care
acţionează pentru client ori destinatar;
d) pagubele sînt rezultatul caracteristicilor naturale ale unor anumite încărcături, din cauza cărora acestea din urmă
au fost expuse pieirii totale sau parţiale ori deteriorării î n special prin rupere, coroziune, alterare interioară, uscare,
vărsare, pierdere normală în greutate sau atacului insectelor ori rozătoarelor;
e) transportarea animalelor vit.
(4) În cazul în care, conform prezentului articol, prejhudiciul a fost cauzat în parte datorită circumstanţelor pentru care
transportatorul nu poartă răspundere şi în parte datorită unor împrejurări imputabile lui, acesta va răspunde numai în
măsura în care pagubele au fost cauzate de împrejurările din cea de-a doua categorie.

1. Acest articol împarte 2 categorii diferite de cauze ce exonerează transportatorul rutier de răspundere.
La alin. (1) sunt analizate caracteristicile cauzelor de ordin general, adică ale temeiurilor de drept comun ce exonerează de
răspundere. A doua categorie expusă în alin. (3) prevede cauze “speciale” de exonerare de răspundere.
2. Poziţia transportatorului este mai favorabilă în cadrul temeiurilor speciale de nerăspundere, în primul rînd pe plan probator.

Sarcina probei faptului că distrugerea, pierderea, deteriorarea ori depăşirea termenului de livrare se datorează uneia din
împrejurările prevăzute în alin. (1) revine cărăuşului. În cadrul temeiurilor speciale alin. (3) legiuitorul instituie o serie de
prezumţii în favoarea cărăuşului.
Temeiurile speciale onosferă mai restrînsă de aplicare – ele nu au incidenţă asupra exonerării de răspundere în cazurile
depăşirii termenului de livrare.
Pe lîngă temeiurile generale şi speciale, expuse în acest articol, cărăuşul mai are posibilitatea să beneficieze şi de alte cauze care
înlătură caracterul ilicit al faptei.
3. Temeiurile generale de exonerare de răspundere a cărăuşului sunt:
a) vinovăţia celui îndreptăţit să dispună de încărcătură (expeditor, destinatar).
Dacă cărăuşul va demonstra că distrugerea, deteriorarea, pierderea încărcăturii a avut loc din cauza neîndeplinirii obligaţiilor
contractuale de încărcare, descărcare, stivuire, fixare, completarea greşită a scrisorii de trăsură, nepunerii la dispoziţia
cărăuşului a certificatelor de calitate, sanitare din vina persoanei îndreptăţite să dispună , el va fi exonerat de răspundere.
Vinovăţia destinatarului, de cele mai dese ori se manifestă prin nerecepţionarea încărcăturii la timpul stabilit, ce aduce, drept
consecinţă, la derteriorarea sau chiar distrugerea încărcăturii.
b) reprezentantul clientului a însoţit transportarea încărcăturii.
Unele mărfuri, în procesul de transportare au nevoie permantă de îngrijiri speciale, supraveghere şi intervenţie în caz de
necesitate (ex. ventilarea şi încălzirea transportului în cazul transportării mărfurilor ce necesită un regim special de temperatură,
hrănirea şi adăparea animalelor, etc.). Astfel de încărcături trebue să fie însoţite de reprezentantul clientului, care este obligat
să vegheze asupra integrităţii transportului (mărfii). În caz de pierdere, deteriorare, distrugere se prezumă gafa însoţitorului; -
drept consecinţă – vinovăţia expeditorului sau destinatarului, angajat sau reprezentant al căror se află însoţitorul.
c) prejudiciul se datorează indicaţiilor celui îndreptăţit să dispună de încărcătură în cazul în care nu au fost provocate de cărăuş.
Prin această cauză de nerăspundere în favoarea cărăuşului, legiuitorul a avut în vedere efectele modificării unilaterale a
contractului de transport în timpul deplasării din dispoziţia expeditorului sau destinatarului. Un asemenea contra-ordin şi
instrucţiuni fiind obligatorii pentru transportator, dacă stau la baza producerii pagubei, îl eliberează de răspundere.
d) prejudiciul se datorează unui viciu propriu al încărcăturii.
Unele bunuri au calităţi naturale (chimice, biologice), specifice, care în procesul transportării pot duce la deteriorarea lor.
Se impune delimitarea între “viciul propriu” al mărfii şi “natura mărfii”.
În cazul nerespectării regimului de temperatură, aerisire a mărfurilor perisabile în timpul transportării lor se ajunge la
deteriorarea sau distrugerea lor. În cazul dat nu suntem în prezenţa “viciului propriu”, ci a “naturii mărfii”.
Dacă paguba ivită în timpul deplasării rezultă din particularităţi cu caracter excepţional (neobişnuit) ale mărfii se poate vorbi
de “viciu propriu” în sensul articolului dat. Marfa cu un viciu propriu se va deteriora sau distruge indiferent de efortul
cărăuşului în vederea conservării ei. De exemplu, apariţia coroziei metalului, autoinflamarea, deteriorarea produselor uşor
alterabile chiar şi atunci cînd au fost respectate regimurile de temperatură şi umiditate.
La baza suportării prejudiciilor între expeditor şi destinatar nu stă vinovăţia, ci princiul suportării riscului pierii fortuite
(deteriorării) a încărcăturii, el este suportat de către proprietar – respectiv de către expeditor sau destinatar.
Pentru a putea fi invocat, viciul propriu trebue să existe încă din momentul preluării mărfii de către cărăuş de la expeditor.
e) prejudiciul se datorează perisabilităţii naturale a încărcăturii.
Diminuarea cantitativă sau calitativă a unor categorii de mărfuri se datorează perisabilităţii lor naturale. Limitele perisabilităţii
naturale a produselor sunt stabilite în hotărîrea cu privire la aprobarea normelor perisabilităţii naturale şi a Instrucţiunii privind
aplicarea lor 03.09.1996.
4. În calitate de parte, cărăuşul îşi asumă o răspundere personală pentru încălcarea obligaţiilor contractuale. În baza acestei
ipoteze legiuitorul instituie regula conform căreia cărăuşul nu poate fi exonerat de răspundere din motivul defecţiunilor
vehicolului închiriat sau vinovăţiei locatarului şi angajaţilor lui, implicaţi în procesul de transportare a încărcăturii.
Transportatorul va răspunde ca de propriile sale acţiuni şi omisiuni, de acţiunile prepuşilor săi şi oricăror alte persoane dacă
acestea acţionează în exerciţiul funcţiilor lor. Ex. cărăuşul care angajează un specialist la punctul de destinaţie pentru a
descărca marfa (în caz că destinatarul refuză recepţionarea ei), va răspunde de greşelile ei, cu toate că această persoană nu are
calitatea de prepus al cărăuşului.
În caz că pentru pierderea, deteriorarea sau întîrziere intervine răspunderea extracontractuală a unei dintre persoanele pentru
care transportatorul este chemat să răspundă, această persoană se poate prevala de dispoziţiile ce exclud răspunderea cărăuşului
sau care limitează despăgubirile datorate.
5. Alin.3 prevede cinci cauze speciale de exonerare de la răspundere a transportatorului. În vederea evitării oricăror abuzuri,
lista acestor cauze speciale este exhanstivă. Sarcina probei revine persoanei îndreptăţite să dispună. Totuşi legiuiotorul impune
careva rezerve în acest sens (1009 Cciv).
a) Prima cauză specială de exonerare de răspundere a cărăuşului este utilizarea unor vehicole deschise, fără prelată.
Mărfurile transportate în acest mod sunt expuse la riscuri mult mai mari de avariare sau depreciere decît cele transportate într-
un camion acoperit cu prelată, fiind mai puţin apărate împotriva frigului, umidităţii, zăpezii, vîntului, căldurii excesive etc.
Dacă se constată pierderea, distrugerea sau deteriorarea mărfii se prezumă că izvorul pagubei a fost tocmai faptul deplasării
încărcăturii în condiţii necorespunzătoare.
Anumite categorii de mărfuri nu pot fi deplasate cu vehirole deschise, fără respectarea condiţiilor de umiditate, regimurilor de
temperatură etc. Cărăuşul, va accepta transportarea unor astfel de mărfuri cu titlu de excepţie, la solicitarea expeditorului.
Legislaţia anterioară prevedea acordul expres al persoanelor îndreptăţite să dispună (atît al expeditoului cît şi al destinatarului).
În prezent, este suficient respectarea cumulativă a 2 condiţii legale:
6. acordul expres între expeditor şi cărăuş;
7. acorul respectiv să fie consemnat în scrisoarea de trăsură.
b) cărăuşul nu va purta răspundere materială în caz că deteriorarea sau pierderea se datorează lipsei sau defectelor
ambalajului.
Asigurarea integrităţii încărcăturii este o obligaţie atît a transportatorului cît şi a expeditorului. Obligaţia de bază a
expeditorului este punerea spre transportare a încărcăturii ambalate corespunzător.
Ambalajul este condiţionat de natura mărfii, particularităţile specifice, individuale precum şi de modalitatea ei de transportare
Cărăuşul, la primirea mărfii spre transportare este obligat să verifice aspectul ei exterior şi ambalajul (997 Cciv.),
Dacă se constată careva neregularităţi sau defecţiuni la ambalaj, cărăuşul înscrie rezervele sale în scrisoarea de trăsură sau
refuză primirea încărcăturii.
Predarea încărcăturii într-un ambalaj necorespunzător sau cu defecte eliberează cărăuşul de răspundere dacă aceste dificienţe
nu au putut fi observate de cărăuş la primirea mărfii.
Cărăuşul este exonerat de răspundere pentru pierderea, distrugerea încărcăturii, condiţionată de defectuozitatea ambalajului,
dacă marfa se transporta în ambalaj necorespunzător, dar a fost încărcagă şi sigilată, plombată de către expeditor.
Cărăuşul nu este obligat să verifice corespunderea ambalajului categoriei de mărfuri transportate sau standardelor.
Toate consecinţele negative sunt suportate de către expeditor.
Dacă, însă, încărcătura a sosit a punctul de destinaţie cu semne evidente de deteriorare ale ambalajului în timpul transportării,
cărăuşul nu va fi exonerat de răspundere. În acest caz operează prezumţia vonovaţiei transportatorului.
Pentru a fi exonerat de răspundere el va fi obligat să demonstreze că nu există legătură cauzală între ambalajul deteriorat şi
pierderea, distrugerea mărfii, sau deteriorarea ambalajului este condiţionată de împrejurări pe care cărăuşul nu le putea
preîntîmpina sau înlătura; adică lipsa vinovăţiei sale (ex. deteriorarea ambalajului ca rezultat al încărcării, stivuirei şi fixării
mărfii de către expeditor).
Deteriorarea suferită de încărcătură ca rezultat al accidentului rutier, înlătură posibilitatea pentru transportator de a invoca
prevederile prezentului articol, deşi ambalajul ar fi fost într-adevăr defectuos. Ambalajul trebuie să corespundă condiţiilor unei
transportări normale, fără accidente rutiere, nu şi să asigure integritatea încărcăturii în caz de accident.
c) o altă cauză specială care poate exonera de răspundere pe transportator este manipularea, încărcarea, aranjarea sau
descărcarea încărcăturilor efectuate de client, destinatar sau terţ care acţionează pentru client sau destinatar. De rînd cu clientul
sau destinatarul la efectuarea încărcării, descărcării, manipulării mărfii poate participa şi cărăuşul. Acest fapt este irelevant.
Criteriul de bază constă în conducerea şi controlul asupra operaţiunilor date. Dacă atribuţiile date şi-le asumă expeditorul sau
destinatarul, atunci cărăuşul va fi exonerat de răspundere, necătînd la faptul că a participat personal la aceste operaţiuni.
Cărăuşul are obligaţia de a verifica dacă încărcarea şi stivuirea au avut loc în condiţii normale. Este ţinut să facă rezervele sale
în foaia de trăsură.
Dacă nu face rezerve la omisiuni grave, evidente de manipulare a mărfii, cărăuşul, la aprecierea instanţei, poate să nu fie
exonerat de răspundere.
d) o categorie specială de mărfuri sunt acelea care pot pierde din greutate sau volum, sau riscă să se deterioreze în timpul
transportării, din cauza unor caracteristici naturale, particularităţi speciale ale încărcăturii.
Ţinînd cont de aceste împrejurări, legiuitorul degrevează cărăuşul de răspundere, prezumîndu-se că pagubele s-au produs ca
urmare a naturii mărfii transportate.
Aceste mărfuri, datorită naturii sale se expun la 2 feluri de pericole: a) la pierdere totală sau parţială; b) la deteriorare “în
special prin rupere, coroziune, alterare interioară, uscare, vărsare, pierdere normală în greutate sau atacul insectelor ori
rozătoarelor”.
După cum s-a menţionat la alin. 1 lit d), trebuie de făcut delimitarea strictă între “natura mărfii” şi “viciu propriu al mărfii”. În
acest context “viciu propriu” al mărfii produce efecte mai restrînse în planul degrevării de răspundere a transportatorului.
Cărăuşul nu este exonerat de răspundere în caz că diminuarea nu depăşeşte pierderea naturală a încărcăturii, dar se manifestă
prin lipsa unui loc sau a unei unităţi de marfă. Nu se admite că marfa deteriorată din vina cărăuşului să fie acoperită de limita
admisibilă la deteriorarea produsă de natura mărfii, raportată la întregul volum sau cantitate a transportului (ex. din vina
transportatorului a fost deteriorată 4% din încărcătură. Datorită naturii sale marfa s-a detriorat cu 5%. Limita admisă de
deteriorare, pierdere datorită “naturii mărfii” la transportare este de 10%. Indiferent de faptul că deteriorarea nu a depăşit limita
de 10%, cărăuşul va fi ţinut la despăgubiri).
e) faţă de transportul mărfii, a obiectelor neînsufleţite, animalele vii formează o categorie aparte, specială. Ele necesită o
mulţime de cerinţe la transportare: alimentarea şi adăparea animalelor, ventilarea camionului, păstrarea curăţenii etc. Drept
consecinţă, legiuitorul atribuie astfel de transport printre cauzele speciale de exonerare de răspundere a cărăuşului.
6. Articolul comentat prevede cauze, atăt generale cît şi speciale de exonerare a cărăuşului, de răspundere pentru distrugerea,
pierderea şi deteriorarea încărcăturii. Dar la originea daunei (prejudiciului) pot sta o pluralitate de factori. Astfel, este necesar
de stabilit vinovăţia fiecărui subiect care a contribuit la încălcarea obligaţiilor contractuale, şi atragerea sa la răspundere
materială. Desigur, dacă pierderea sau deteriorarea, distrugerea încărcăturii a survenit în rezultatul încălcărilor comise numai
de expeditor sau destinatar, atunci cărăuşul nu va purta nici o răspundere. În practică sunt des întîlnite situaţii cînd paguba s-a
produs ca rezultat al acţiunilor (omisiunilor) atît a persoanei îndreptăţite să dispună cît şi a cărăuşului. În acest caz se va
stabili vinovăţia comună a părţilor. Se impune analiza cauzelor prejudiciului şi întinderea răspunderii fiecărui participant pentru
a evita răspunderea nemotivată a unei părţi şi exonerarea de răspundere a celeilalte.
Analiza cauzelor prejudiciului presupune mărimea, întinderea încălcării obligaţiilor contractuale. Cărăuşul va răspunde doar în
limita (proporţional) vinovăţiei sale; pentru atingerea adusă încărcăturii, neimputabilă cărăuşului, răspunderea o va suporta
persoana vinovată.

Articolul 1009. Sarcina probaţiunii

1) Sarcina probei faptului că distrugerea, pierderea, deteriorarea ori depăşirea termenului de livrare de datorează
uneia din împrejurările menţionate la art. 1008 alin. (1) revine cărăuşului.
(2) În cazul în care transportatorul susţine, că în raportul de împrejurări , distrugerea, pierderea sau deteriorarea se
putea produce din cauza unui sau mai multor pericole menţionate la art.1008 alin. (3), se prezumă că prejudiciul s-a
produs în acest fel. Cel îndreptăţit să dispună de încărcătură poate însă dovedi că prejudiciul nu s-a produs ori nu s-a
produs exclusiv în una dintre aceste împrejurări periculoase.
(3) Prezumţia stipulată la alin. (2) nu operează în cazul prevăzut la art.1008 alin. (3) lit.a) pentru expedierea
extraordinară sau pentru pierderea unor colete întregi.
(4) La transportul cu un vehicul dotat cu instalaţii speciale de protecţie a încărcăturii împotriva efectelor căldurii,
friului, ale schimbărilor de temperatură sau umedităţii, cărăuşul poate invoca dispoziţiile art.1008 alin. (3) numai dacă
dovedeşte că a luat toate măsurile posibile în vederea alegerii, întreţinerii şi utilizării acestor instalaţii speciale şi că a
respectat indicaţiile speciale date în acest sens.
(5) Cărăuşul poate invoca dispoziţiile art.1008 alin.(3) lit. d) doar dacă dovedeşte că a luat toate măsurie care, în mod
obişnuit, trebuiesc luate şi că a respectat indicaţiile speciale pe care le-a primit.

1. Legislaţia în vigoare stabileşte dualitatea regimului probelor.

Faptul că deteriorarea, pierderea, distrugerea încărcăturii se datorează, vinovăţiei celui îndreptăţit să dispună de marfă, în caz că
marfa a fost însoţită de reprezentantul clientului, indicaţiilor celui îndreptăţit să dispună, unui viciu propriu încărcăturii,
perisabilităţii naturale a obiectului transportat - este în sarcina cărăuşului. Se instituie o prezumţie legală a vinovăţiei
transportatorului. Dacă se constată o pierdere sau deteriorare a încărcăturii se consideră că ea a survenit în urma vinovăţiei
cărăuşului. Persoana îndreptăţită să dispună la înaintarea pretenţiei nu este obligată să demonstreze vinovăţia cărăuşului.
În schimb, transportatorul, pentru a fi exonerat de răspundere pentru prejudiciul cauzat, trebuie să demonstreze că pierderea sau
deteriorarea au avut loc ca rezultat al unor factori obiectivi ce nu au putut fi evitaţi şi înlăturarea consecinţelor cărora nu a
depins de el.
2. Lista prevederilor ce exonerează cărăuşul de la răspundere este aproximativă (nu este excaustivă). El poate invoca (pe lîngă
cele expuse), oricare alte cauze ce l-ar degreva de răspundere. Aceste fapte trebuie să fie în legătură cauzală directă cu
deteriorarea încărcăturii.
3. În cazurile prevăzute de art. 1008 alin.3 sarcina probei vinovăţiei cărăuşului îi aparţine persoanei îndreptăţite să dispună.
Cărăuşul, invocînd una dintre cauzele exonerătoare de răspundere, nu este obligat să facă dovada legăturii cauzale între cauza
dată şi prejudiciul produs. Este instituită prezumţia nevinovăţiei cărăuşului, pînă la proba contrarie.
Cauzele prevăzte la art.1008 alin. 3 au caracter exhaustiv. În oricare alte cazuri, decît cele prevăzute la art.1008 alin. 3, sunt
aplicabile dispoziţiile alin. 1 aceluiaşi articol şi prevederile legislaţiei în vigoare.
Invocarea uneia dintre cauzele nominalizate nu scuteşte definitiv cărăuşul de răspundere pentru pierdere, deteriorare,
distrugere a încărcăturii. Dacă persoana îndreptăţită să dispună va demonstra că, necătînd la existenţa acestor cauze, paguba s-
a produs din vina cărăuşului. Cu toate că este pusă în discuţie necesitatea probării vinovăţiei cărăuşului, - persoana îndreptăţită
să dispună trebuie să demonstreze că nu există legătură cauzală între “cauzele speciale” de exonerare de răspundere şi
deteriorarea încărcăturii, sau invers, încălcarea de către transportator a condiţiilor contractuale sau legale ce au determinat
provocarea prejudiciului. În acest caz se va prezuma vinăvăţia cărăuşului. Sarcina probei se va inversa.
4. Sunt impuse de către legiuitor şi unele restricţii , limitări la regimul special exonerator de răspundere a cărăuşului:
a) Astfel, prezumţia de nerăspundere a cărăuşului nu este aplicabilă în cadrul transportării încărcăturilor cu utilizarea unor
vehicole deschise fără prelată. Deşi, în principiu, folosirea acestui tip de transport îl exonerează pe cărăuş de răspundere, totuşi,
prezumţia de nerăspundere menţionată, nu operează în cazul expedierii extraordinare sau pierderii unor colete întregi;
b) Cărăuşului nu i se va prezuma nevinovăţia şi în cazul transportării unor mărfuri care datorită naturii sale sunt expuse
deprecierii. Dacă deplasarea este efectuată cu ajutorul unui vehicol amenajat în vederea protejării mărfurilor împotriva căldurii,
frigului, imedităţii sau schimbărilor de temperatură, cărăuşul nu va beneficia de prezumţia nevinovăţiei numai dacă va
demonstra că a luat toate măsurile posibile în vederea alegerii, întreţinerii şi utilizării acestor instalaţii speciale şi că a respectat
indicaţiile speciale date în acest sens.
c) Alineatul (5) din prezentul articol face referire la art. 1008 alin. (3) p,d). Considerăm că este o lacună care necesită a fi
interpretată prin prisma art.7 Cod civil şi art. 18. p.5) Convenţia relativă la contractul de transport internaţional al mărfurilor pe
şosele din 19 mai 1956 (în vigoare pentru Republica Moldova din 26 mai 1993), care prevede că prezumţia de nevinovăţie a
cărăuşului ce decurge dintr-un transport de animale vii cu un autovehicol rutier este condiţionată de o serie de factori
suplimentari. Transportatorul se poate prevala de prezumţia nevinovăţiei doar în caz că va demonstra că a executat toate
ordinele persoanei îndreptăţite să dispună, precum şi că a luat toate măsurile speciale necesare în cazul unui astfel de transport.

Articolul 1010. Încălcarea termenului de livrare a încărcăturii

Termenul de livrare este încălcat atunci cînd încărcătura nu a fost livrată în interiorul termenului convenit sau, în
cazul în care nu s-a convenit asupra unui termen, cînd durata efectivă a transportului, cu luarea în considerare a
împrejurărilor, depăşeşte durata care poate fi acordată în mod rezonabil unui cărăuş diligent.

1. După cum s-a menţionat anterior (vezi comentariul art.984) de rînd cu obligaţia de transportare a mărfii fără defecte şi
neajunsuri, cărăuşul trebuie să livreze marfa în termen.
Deosebim termene legale şi contractuale; după cum scrisoarea de trăsură a fixat sau nu o dată pentru ajungerea la destinaţie.
Dacă termenul limită de livrare a fost fixat în contract atunci “încălcare” se consideră depăşirea acestui termen. Respectarea
datei fixate este obligatorie, fără a mai fi necesar de vreo avertizare a transportului. Termenul în acest caz are caracter
imperativ. Sosirea la ziua fixată se impune de plin drept.
În lipsa unei date stabilite de lege sau contract criteriul de apreciere este timpul care în mod rezonabil este acordat unui
transportator deligent, luîndu-se în consideraţie volumul mărfii, viteza de deplasare, starea drumurilor etc.
Termenul de livrare începe să curgă de la orele 24 din ziua cînd încărcătura a fost percepută spre transportare. Acest fapt trebuie
să fie inclus (ştampilat, parafat) în scrisoarea de trăsură.
Se consideră transportul efectuat în termen dacă este descărcat de către cărăuş la punctul de destinaţie sau este prezentat spre
descărcare destinatarului pînă la expirarea termenului stabilit, fapt consemnat în scrisoarea de trăsură.
Cărăuşul este obligat să anunţe destinatarul în ziua sosirii la destinaţie, dar nu mai tîrziu de orele 12 a zilei următoare.
În cadrul transportului succesiv şi combinat (vezi art. 982) termenul de livrare se calculează cumulativ luîndu-se în consideraţie
termenele prevăzute de Regulamentele fiecărui tip de transport ce participă la deplasarea încărcăturii.
Pentru încălcarea termenului de livrare cărăuşul poartă răspundere materială.
2. Transportatorul va fi atras la răspundere numai dacă întîrzierea la livrare de datorează vinovăţiei sale. Cărăuşul este exonerat
de răspundere dacă va demonstra că întîrzierea nu-i este imputabilă sau se datorează unui fapt ce nu putea fi prevăzut sau
înlăturat (inundaţii, interdicţii guvernamentale, alunecări de teren etc.).
Vinovăţia cărăuşului se prezumează. Sarcina probei îi aparţine.
3. Răspunderea materială a cărăuşului în cazul întîrzierii la livrare presupune doar o penalitate de întîrziere. Se încasează doar
penalitatea nu şi despăgubirile pentru deteriorarea încărcăturii. Prin acordul său de voinţă părţile nu pot limita sau exclude
răspunderea cărăuşului.
Mărimea penalităţilor este stabilită de prezentul cod şi alte acte normative. Astfel, legislaţia anterioară prevedea o penalitate
pentru întîrziere la livrare de pînă la 60 % – la transportul auto (art.136 RTA), de pînă la 75% – în cadrul transportului feroviar
(art.153 RTF URSS).
În prezent (vezi 1007 alin.2) legiuitorul a impus o normă mai drastică, conform căreia pentru întîrzierea transportării la punctul
de destinaţie, cărăuşul poartă răspundere în proporţie de 100% din taxa de transport.
4. Plata penalităţii pentru întîrziere la livrare nu-l eliberează pe cărăuş de efectuarea despăgubirilor pentru pierderea ,
deteriorarea sau distrugerea încărcăturii.
Faptul întîrzierii la livrare nu atrage automat răspunderea cărăuşului pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea mărfii
transportate. Este necesar de a stabili legătura cauzală între depăşirea de către cărăuş a termenului de livrare şi deteriorare,
distrugerea mărfii.
Dacă încărcătura s-a deteriorat din vina persoanei îndreptăţite să dispună (în timpul încărcării, descărcării, ambalaj defectuos),
în acest caz cărăuşul nu va fi ţinut la despăgubiri, chiar dacă a depăşit termenul limită de livrare.
5. O importanţă deosebită o are termenul la transportarea mărfurilor parisabile. La aceste încărcături trebuie să se indice
termenul de transportabilitate. Acest termen este stabilit de către expeditor, în dependenţă de caracteristica mărfii, calităţilor
individuale, precum şi de condiţiile de transportare. Este interzisă transportarea mărfurilor perisabile, în caz că termenul de
transportabilitate este mai mic decît termenul de transportare.
Dacă cărăuşul încalcă aceste prevederi şi primeşte spre transportare marfă uşor alterabilă, termenul de transportabilitate al
căreia este mai mic decît termenul de transportare, el va răspunde pentru deteriorarea încărcăturii, dacă această deteriorare se
datorează transportării îndelungate. În oricare caz e necesar de stabilit legătura cauzală între aceste momente. Dacă se va stabili
că pierderea, deteriorarea sau distrugerea au survenit în rezultatul încălcărilor prevederilor contractuale atît de către expeditor
(ambalaj necorespunzător, indicaţii greşite), cît şi de către cărăuş (încălcarea termenului de livrare, a regimului de temperatură),
atunci se va impune o răspundere proporţională vinovăţiei fiecăruia.
Dacă nu este stabilit termenul de transportare de către părţi, acesta se calculează ţinînd cont de viteza de transportare.
Legiuitorul acordă termeni mai restrînşi la transportarea mărfurilor perisabile. Astfel, conform pct.87 Regulamentul
transporturilor de mărfuri parisabile, cărăuşii sunt obligaţi să transporte mărfuri uşor alterabile la destinaţie, reieşind din
parcursul mediu de 350 km în 24 ore.

Articolul 1011.Prezumţia perderii încărcăturii

(1) Cel îndreptăţit să dispună, fără a mai aduce alte dovezi, poate considera pierdută încărcătura care nu a fost livrată
în decursul a 30 de zile de la expirarea termenului de livrare sau, în cazul în care nu s-a convenit asupra unui astfel de
termen, în decursul a 60 de zile de la preluarea încărcăturii de către cărăuş.
(2) Cel îndreptăţit să dispună poate cere în scris, la primirea despăgubirii pentru încărcătura pierdută, să fie imediat
notificat dacă înmcărcătura a fost găsită pe parcursul unui an de la plata despăgubirii. Această cerere trebuie
confirmată în scris de către persoana obligată.
(3) Cel îndreptăţit să dispună poate pretinde, în decursul a 30 de zile de la primirea notificării prevăzute la alin. (2), ca
încărcătura să-i fie livrată contra satisfacerii pretenţiilor care decurg din scrisoarea de trăsură şi restituirii
despăgubirii primite, reţinîndu-se, după caz, cheltuirlile de recuperare a prejudiciului. Pretenţiile sale la despăgubire
pentru încălcarea termenului de livrare conform art. 1003 şi, art. 1016 rămîn neatinse.
(4) Dacă nu s-a formulat cererea prevăzută la alin. (2) sau nu s-a dat nici o indicaţie în termenul menţionat la alin. (3),
sau dacă încărcătura a fost găsită după trecerea a mai mult de u n an de la plata despăgubirii, cărăuşul poate dispune
de încărcătură conform legilor locului unde se află ea.

1. Dispariţia mărfii în timpul transportării, mai ales prin deteriorare totală, distrugere (accident, incendiu) nu ridică în plan
probator, de regulă, nici o problemă.
Există, însă, situaţii de incertitudine, cînd pierderea mărfii doar se presupune, este nesigură, rezultată numai din faptul că ea nu
a ajuns la punctul de destinaţie. În acest caz, legiuitorul, pentru a evita aceste stări de incertitudine, a instituit unele prezumţii.
Astfel, persoana îndreptăţită să dispună poate considera marfa pierdută, fără a prezenta alte dovezi, cînd aceasta nu a fost
eliberată în termen de 30 zile de la expirarea termenului convenit. Dacă în scrisoarea de trăsură nu s-a stabilit data la care
urmează să fie executată prestaţia, atunci încărcătura se consideră pierdută la expirarea unui termen de 60 zile de la primirea ei
de către cărăuş în vederea executării deplasării. Ţinem să menţionăm că aceste termene sunt aplicabile doar în transportul
interurban. Codul transporturilor auto (art.42 alin.3), precum şi Regulamentul transporturilor auto de mărfuri (pct.111) prevăd
un termen mai restrîns – de 10 zile din ziua primirii mărfurilor la transport, pentru pierderea încărcăturii în traficul urban şi
suburban.
Deasemenea este instituit termenul de 10 zile după încheierea termenului de transportare a bagajului în transportul auto de
călători şi bagaje (RTACB).
2. Dacă cărăuşul în baza art.art. 1003 alin. 2, 1005 alin.3, a dispus de încărcătură, ea nu se consideră pierdută, cu toate că marfa
nu poate fi pusă la dispoziţia persoanei îndreptăţite să dispună. Preţul obţinut va fi pus la dispoziţia celui îndreptăţit să dispună
după scăderea costurilor care au grevat încărcătura. Luînd în consideraţie că obligaţiile de transportare a cărăuşului încetează în
baza legii, precum şi din motive neimputabile lui, şi posibilele daune rezultate din diferenţa de valoare reală a mărfii şi preţul
obţinut din realizarea ei, sunt suportate de către persoana îndreptăţită.
3. Cărăuşul care a pierdut încărcătura este obligat, după expirarea termenelor prezumate, să efectueze o despăgubire către
persoana îndreptăţită să dispună.
Beneficiarul despăgubirii la rîndul său, are opţiunea de a alege este el sau nu cointeresat să intre în posesia mărfii considerate ca
dispărute, după eventuala ei descoperire. Dacă vrea să obţină eleiberarea încărcăturii trebuie să depună o cerere scrisă, să fie
imediat informat, în cazul în care marfa ar fi găsită în cursul anului care urmează plăţii despăgubirii.
Datorită acestei particularităţi (opţiunea persoanei îndreptăţite să dispună) reglementările în cadrul transportului auto se
deosebesc de celelalte tipuri de transport. Bunăoară, în cadrul transportului de încărcătură pe cale ferată (art.154 Statutul Căilor
Ferate) beneficiarul nu dispune de această opţiune. În caz de evantuală regăsire a mărfurilor el este obligat să le recepţioneze şi
să restituie despăgubirile efectuate de cărăuş.
4. Odată ce marfa a fost regăsită transportatorul notifică acest fapt, de urgenţă, persoanei îndreptăţite să dispună. În vederea
urgentării transmiterii încărcăturii către destinatar, pentru evitarea pagubelor şi deteriorărilor, legiuitorul impune un termen de
30 zile de acceptare a notificării. Despăgubirile efectuate de către cărăuş pentru pierderea încărcăturii se vor restitui.
Destinatarul va recepţiona marfa, conform condiţiilor generale, verificînd cantitatea şi calitatea mărfii. Dacă se va constatat
deteriorarea, pierderea sau distrugerea mărfii, destinatarul va putea pretinde despăgubiri conform prevederilor art.art.1007 şi
1014. Luînd în consideraţie că marfa a sosit la destinaţie cu o întîrziere mare, destinatarului i se păstrează dreptul să înainteze
pretenţii la despăgubire pentru încălcarea termenului de livrare conform art. 1007 şi, eventual, dacă s-a consemnat în scrisoarea
de trăsură interesul special, (art. 1016).
5. Situaţia în care persoana îndreptăţită să dispună nu-şi manifestă interesul faţă de marfa pierdută se poate exterioriza în două
moduri:
- în primul rînd prin lipsa cererii de eliberare a încărcăturii pierdute, în eventualitatea descoperirii ei ulterioare;
- în al doilea rînd, prin lipsa de răspuns la înştiinţarea despre regăsirea mărfii, făcută de către transportator persoanei
îndreptăţite să dispună de marfă. Aceste două situaţii se asimilează cu cazul în care marfa pierdută este regăsită după
expirarea unui an de la plata despăgubirilor de către cărăuş. Asimilarea dată se motivează prin faptul că cererea de restituire a
mărfii pierdute produce efecte numai dacă încărcătura este găsită pînă la un an de la data plăţii despăgubirilor.
Aşa cum, bunul este, practic, abandonat, transportătorul poate dispune de bun după bunul său plac, ţinînd cont de legile locului
unde el se află.

Articolul 1012. Livrarea încărcăturii fără preluarea rambursului

Dacă încărcătura este livrată destinatarului fără preluarea rambursului pe care, conform contractului, cărăuşul trebuia
să-l preia, acesta, păstrîndu-şi dreptul de regres împotriva destinatarului, este obligat să-l despăgubească pe client pînă
la valoarea rambursului.

Una dintre obligaţiile cărăuşului este şi încasarea la punctul de destinaţie a costului transportului (taxele restante, precum şi
orice alte cheltuieli ivite pe parcurs- inclusiv cele legate de inctrucţiunile suplimentare date de către expeditor pentru înlăturarea
unor obstacole la transportare).
Dacă, conform contractului , destinatarul este ţinut la plata cheltuielilor de transport, cărăuşul prevalindu-se de dispoziţiile art.
1006 are dreptul de retenţie asupra încărcăturii pînă cînd nu-i vor fi rambursate toate cheltuielile aferente transportului.
Prezentul articol impune o “sancţiune” pentru neglijenţa cărăuşului de a încasa de la destinatar plata sumelor datorate.
În caz că, ignorînd prevederile din scrisoarea de trăsură, cărăuşul va elibera marfa către destinatar fără încasarea sumei ramburs,
el va fi obligat să-l despăgubească pe expeditor personal pînă la limita sumei rambursabile.
Totuşi cărăuşul, după efectuarea plăţilor către expeditor, are posibilitatea de a înainta o acţiune de regres către destinatar pentru
recuperarea prejudiciului său, produs prin această plată.

Articolul 1013. Regulile de expediere a încărcăturilor periculoase

(1) Clientul trebuie să-l informeze pe cărăuş, dacă ăi remite încărcături periculoase, despre natura exactă a pericolului
şi să-i indice măsurile de siguranţă necesare. Dacă toate acestea nu sînt consemnate în scrisoarea de trăsură, clientul
sau destinatarul trebuie să dovedească în alt mod că transportatorul cunoştea natura exactă a pericolelor legate de
transportul încărcăturii.
(2) În cazul în care cărăuşul nu cunoştea pericolul în condiţiile alin. (1), încărcăturile periculoase pot fi descărcate,
distruse ori făcute inofensive de către cărpuş oricînd şi fără obligaţia despăgubirii. Clientul răspunde, în plus pentru
prejudiciul, inclusiv cheltuielile, cauzat de predarea, transportul, descărcarea şi distrugerea unor astfel de încărcături.
În sensul pct.8 al Regulamentului transporturilor de mărfuri periculoase şi prezentului articol se consideră mărfuri
periculoase substanţe, materiale, articole şi deşeuri ale căror proprietăţi fizice, chimice şi biologice pot dăuna mediului
înconjurător, sănătăţii şi securităţii populaţiei, clădirilor etc.

1.Ţinînd cont de caracterul periculos al mărfurilor transportate se impune cu certitudine aplicarea unor condiţii suplimentare,
norme tehnice de protecţie atît a cărăuşului cît şi a mediului înconjurător şi altor persoane. Clientul
este obligat să declare toate calităţile mărfii, natura exactă a pericolului şi să indice toate măsurile neceare de siguranţă. Aceste
momente expeditorul este obligat să le includă în scrisoarea de trăsură.
Nu oricare cărăuş poate efectua transportarea mărfurilor periculoase. Sunt necesare mijloace de transport utilate adecvat precum
şi şoferi instruiţi suplimentar. Legislaţia mai stabileşte, din cauza pericolului potenţial sporit, la transportarea unor categorii de
mărfuri, coordonarea obligatorie a traseului de transport cu organele competente.
Sarcina probei, faptul că transportatorul cunoştea natura periculoasă a mărfii îi revine clientului, dacă acest fapt nu este
consemnat în scrisoarea de trăsură.
2. Sancţiunea nedeclarării caracterului periculos al mărfii de către client este posibilitatea acordată cărăuşului de a descărca sau
distruge încărcătura. Pentru aceste fapte el nu va fi obligat să recupereze prejudiciul astfel cauzat clientului.

Clientul va fi obligat să achite, în baza art. 45 Codului transporturilor auto, o amendă în mărimea stabilită de lege.
Amenda se va încasa doar pentru faptul comiterii abaterii nominalizate, dar cu condiţia că încărcătura să fi fost primită spre
transportare. Dacă a fost stipulată natura mărfii sau s-a refuzat transportul, amenda nu se încasează.
Mărimea amenzii în legislaţia cu privire la transportul auto de mărfuri nu este stabilită. Legislaţia anterioară cu privire la
transportul auto, precum şi statutul căilor ferate al URSS (în vigoare) prevedeau o amendă în mărime de 500% din taxa de
transport.
Independent de achitarea amenzii, clientul este obligat să restituie cărăuşului toate prejudiciile cauzate în acest fel, – în speţă
deteriorarea materialului rulant, ce necesită curăţare, reparaţii suplimentare; cheltuieli de încărcare, descărcare, depozitare,
eventual distrugerea încărcăturii.
În unele cazuri este posibilă răspunderea clientului faţă de terţi. Astfel, dacă s-a aprins încărcătura de substanţe uşor
inflamabile, transmisă spre transportare fără indicarea naturii mărfii şi ca rezultat a fost deteriorată încărcătura altui expeditor,
va răspunde nu cărăuşul (lipsa vinovăţiei acestuia), ci clientul care a transmis marfa periculoasă spre transportare fără indicarea
acestui fapt. Răspunderea este antrenată în baza generală conform răspunderii civile delictuale. Practica judiciară a deviat
puţin de la această cale: va răspunde în aceste cazuri cărăuşul, care, compensînd prejudiciul terţelor persoane, are acţiune de
regres faţă de clientul vinovat.

Articolul 1014. Determinarea valorii încărcăturii la pierderea ei şi plata

Despăgubirilor

(1) Dacă, în baza dispoziţiilor din prezenta secţiune, transportatorul trebuie să plătească despăgubiri pentru pierderea
totală ori parţială a încărcăturii, despăgubirea se va calcula în funcţie de valoarea încărcăturii la locul şi din momentul
preluării.
(2) Valoarea încărcăturii se determină în baza preţului de bursă, iar în lipsa unui asemenea preţ, în baza preţului de
piaţă, iar în lipsa unor asemenea preţuri, la preţul obişnuit al bunurilor cu aceleaşi caracteristici.
(3) În afară de plata despăgubirilor prevăzute la alin. (1), urmează a fi restituite taxele de transport, taxele vamale şi
alte cheltuieli de transport, şi anume, în cazul pierderii totale a încărcăturii – integral, iar în cazul pierderii parţiale –
parţial.
(4) Dacă încărcătura a fost livrată cu întîrziere, iar cel îndreptăţit să dispună dovedeşte că prin aceasta a suferit un
prejudiciu, cărăuşul va plăti o despăgubire, însă numai pînă la valoarea transportului.
(5) Despăgubiri în volum mai mare decît cel stabilit la alin. (4) pot fi pretinse doar atunci cînd valoarea încărcăturii sau
un interes special în privinţa livrării este consemnat conform art.1016.

1. După cum s-a menţionat în cadrul raporturilor juridice de transport, pentru pierderea totală sau parţială a mărfii, se aplică
principiul răspunderii limitate a cărăuşului.
Transportatorul va răspunde doar în limitele valorii (costului) încărcăturii. Beneficiul ratat nu poate fi încasat. Nu se încasează
nici prejudiciul indirect, cauzat persoanei îndreptăţite să dispună, prin pierdere totală sau parţială a mărfii dacă el nu este inclus
în costul mărfii (de ex: cheltuieli pentru construcţia unui depozit, staţionarea întreprinderii fără materie primă). Poate fi încasată
suplimentar taxa de transport, pentru marfa pierdută total sau parţial, dacă ea nu a fost inclusă în costul mărfii.
2. Despăgubirea pentru pierderea totală sau parţială a mărfii se calculează în funcţie de valoarea încărcăturii la locul şi din
momentul preluării. Acest criteriu îl favorizează pe cărăuş, deoarece preţul mărfii, de obicei este cu mult mai mare la punctul
de destinaţie decît la punctul de expediere, ca efect al plusului de utilitate astfel realizat.
Determinarea valorii mărfii pierdute se face în dependenţă de caracteristicele ei.
Astfel, la transportarea bunurilor omogene, prejudiciul se calculează luînd în consideraţie costul mărfii pierdute raportată la
întreaga încărcătură. La transportarea bunurilor neomogene sunt posibile 2 soluţii: a) dacă în documentele de însoţire sunt
indicate costurile fiecărei categorii de mărfuri sau a părţilor sale componente, atunci întinderea prejudiciului se calculează în
dependenţă de partea lipsă a bunurilor pierdute (de ex.: la transportarea unui set de mobilă a fost pierdut un fotoliu, preţul căruia
este indicat în actele de însoţire a mărfii); b) a diua soluţie este analogică calculării prejudiciului prin pierdere a bunurilor
omogene – raportarea valorii mărfii pierdute la valoarea întregii încărcături.
O importanţă deosebită prezintă transportarea încărcăturii ca un tot unitar, un set individual.
Dacă ulterior este posibilă reutilarea, completarea cu piese de rezervă şi aducerea mărfii la starea incipientă, aceasta trebuie de
interpretat ca o pierdere parţială. Altfel, pierderea, chiar şi parţială, urmează a fi privită ca o deteriorare a încărăturii.
Pentru evaluarea costului categoriei de marfă transportată se ia în consideraţie cursul bursei sau preţul curent al pieţei. În lipsa
acestora se ţine seama de valoarea uzuală a mărfurilor de acelaşi fel şi de aceeaşi calitate.
3. Contractul de transport auto de mărfuri este unul cu titlu oneros – pentru serviciile cărăuşului, beneficiarul transportului
achită o taxă de transport (vezi art. 985).
În caz de pierdere totală sau parţială a încărcăturii contractul de transport rămîne neexecutat, şi respectiv, taxele de transport
sunt primite de către cărăuş fără nici un temei, deoarece serviciul pretins nu s-a prestat.
Raporturile juridice dintre expeditor şi destinatar (contractul de vînzare-cumpărare) pot prevedea includerea taxei de transport
în costul încărcăturii.
Dacă taxa de transport este inclusă în costul încărcăturii, atunci restituirea prejudiciului pentru pierderea totală sau parţială a
mărfii, presupune şi restituirea taxei de transport.
Dacă taxa de transport nu este inclusă în costul încăcăturii, atunci cărăuşul pe lîngă prejudiciul pentru pierderea totală sau
parţială a mărfii va restitui proporţional încărcăturii pierdute şi taxa de transport.
Pe lîngă restituirea taxei de transport (în caz de pierdere totală a încărcăturii – intergal, în caz de pierdere parţială –
proporţional), cărăuşul va mai restitui taxele vamale, cheltuielile necesitate de conservarea mărfii, primele de asigurare,
cheltuieli suportate în urma unei noi stivuiri a mărfii în camion, cheltuieli de expertizare şi evaluare a întinderii prejudiciului
ş.a.
4. Transportatorul va fi obligat de a plăti despăgubiri în situaţia depăşirii duratei convenite pentru deplasare numai în cazul
dacă din această întîrziere a rezultat un prejudiiu. Sarcina probei existenţei prejudiiului şi întinderea acestuia îi revine persoanei
îndreptăţite să dispună.
Conform principiului general, de care este guvernat întreg contrcatul de transport – răspunderii limitate a cărăuşului,
transportatorul va fi ţinut la recuperarea daunei cauzate astfel, dar numai pînă la incidenţa cu valoarea transportului.
Dacă transportarea în termen a încărcăturii are o importanţă majoră pentru persoana îndreptăţită să dispună, ea îşi poate
consemna în scrisoare de trăsură interesul său special în privinţa livrării. În acest caz, conform art.1016, cărăuşul va fi obligat la
despăgubiri mai mari decît cele prevăzute la alin. (4) din prezentul articol.

Articolul 1015. Răspunderea pentru deteriorarea încărcăturii

(1) La deteriorarea încărcăturii, căruşul poartă răspundere egală cu diminuarea valorii încărcăturii. Întinderea
despăgubirii se determină conform art.1014 alin. (1), (2) şi (4).
(2) În cazul în care întreaga încărcătură este depreciată în urma deteriorării, despăgubirea calculată conform alin.(1)
nu poate depăşi suma care ar fi trebuit plătită în situaţia pierderii totale.

1. Reglementările pentru deteriorarea încărcăturii sunt în cea mai mare parte similare celor aplicabile pierderii încărcăturii.
Extinderea este expres prevăzută de prezentul articol prin trimiterea pe care o face la modul de calcul al despăgubirilor datorate
de transportator în cazul lipsei totale sau parţiale de marfă, precum şi la cheltuielile adiţionale ce cad de asemenea în sarcina sa.
Deci, în cazul deteriorării încărcăturii, cărăuşul va purta răspundere egală cu diminuarea valorii
încărcăturii.
Prezentul articol prin deteriorare subînţelege atît deteriorări mecanice, produse în procesul de transportare, cît şi alterarea
mărfurilor perisabile. Dar urmările deteriorării şi alterării mărfurilor pot fi evaluate şi de sinestătător, deaceea modalitatea de
stabilire a prejudiciului în unele cazuri de deteriorare şi alterare sunt diferite.
Alterarea mărfurilor perisabile în toate cazurile duce la schimbarea indicilor calitătivi, în dependenţă de care se va stabili
întinderea prejudiciului cauzat. Marfa poate fi alterată total sau parţial. Dacă este posibilă evaluarea numai părţii alterate,
prejudiciul se va recupera luînd în consideraţie diminuarea valorii acestei părţi. Dacă nu este posibilă o astfel de delimitare,
atunci prejudiciul se va calcula luînd în consideraţie diminuarea valorii întregii încărcături.
La deteriorarea încărcăturii, uneori este posibilă repaţia bunului, redîndu-i forma, complectaţia şi utilitatea iniţială. În aceste
cazuri prejudiciul se va restitui în mărimea reparaţiei bunului şi plus pieselor componente, cheltuielile de transportare (tur-
retur) spre locul de reparaţie. Dacă reparaţia este imposibilă, prejudiciul se va încasa proporţional diminuării valorii încărcăturii.
Prejudiciul poate fi reparat numai în formă bănească. Persoana îndreptăţită să dispună nu poate cere cărăuşului compensarea
prejudiciului în natură. În speţă, nu pot fi puse în sarcina cărăuşului lucrările de reparaţie a bunului deteriorat sau obligaţia de a
găsi o întreprindere (agent economic) care ar executa aceste lucrări.
2. Alterarea şi deteriorarea încărcăturii limitează posibilitatea folosirii sale efective şi ca rezultat duce la diminuarea valorii sale.
Dar alterarea şi deteriorarea mărfii poate duce, în unele cazuri nu numai la limitarea folosirii bunului după destinaţie, ci, în
genere, la imposibilitatea utilizării sale (distrugere totală, alterare avansată). Luînd în vedere impactul economic pe care îl are
acest fapt pentru destinatar, legiuitorul a echivalat deprecierea întregii încărcături în urma deteriorării cu pierderea ei totală.
Aceasta, deoarece, persoana îndreptăţită să dispună, practic, este “deposedată” de încărcătură şi de facto, este pentru el
pierdută. Din aceste considerente, deprecierea integrală a încărcăturii în urma deteriorării produce aceleaşi efecte juridice ca şi
pierderea totală.
La o astfel de deteriorare, destinatarul este în drept să refuze preluarea mărfii la punctul de destinaţie şi să solicite despăgubiri
pentru pierderea totală a încărcăturii.
Sarcina probei imposibilităţii folosirii după destinaţie (sau deprecierii integrale) revine persoanei îndreptăţite să dispună.

Articolul 1016. Interesul special al clientului

(1) În schimbul unui supliment la taxa de trancport, clientul poate stabili, prin consemnare în scrisoarea de trăsură,
suma care reprezintă pentru el interesul ca încărcătura să nu fie distrusă, pierdută, deteriorată ori livrată cu întîrziere.

(2) Dacă s-a comunicat interesul special în privinţa livrării, se poate pretinde, independent de despăgubirea prevăzută
la art.1014 şi 1015, repararea pagubei pînă la mărimea sumei menţionate ca reprezentînd special în privinţa livrării.

1. Prezentul articol instituie cîteva excepţii de la regula răspunderii limitate a cărăuşului. Excepţiile date sunt de o strictă
interpretare. Legiuitorul oferă persoanei îndreptăţite să dispună posibilitatea să beneficieze de despăgubiri mai mari decît
prejudiciul real cauzat în caz că a fost declarată valoarea mărfii sau s-a declarat un interes special la livrare.
Astfel, în caz de pierdere, deteriorare, distrugere sau livrare cu întîrziere a mărfii cu valoarea declarată, cărăuşul va fi ţinut să
despăgubească persoana îndreptăţită să dispună pînă la limita valorii declarate a mărfii, dacă nu se va dovedi că valoarea
declarată nu corespunde costului real al morfurilor (art.111 Regulamentul transporturilor auto de mărfuri). Sarcina probei
aparţine cărăuşului. Expeditorul nu poate invoca (proba) faptul că valoarea reală a încărcăturii este mai mare decît valoarea
declarată şi să solicite recuperarea prejudiciului conform valorii reale. Aceasta deoarece, diminuînd valoarea mărfii expeditorul
induce în eroare cărăuşul, şi respectiv în caz de producere a daunei expeditorul va suportă riscul diferenţei între valoarea reală şi
cea declarată.
Reieşind din prevederile art. 111 Regulamentul transporturilor auto de mărfuri, prejudiciul în mărimea valorii declarate va fi
restituit doar în cazul pierderii totale a încărcăturii. În caz de pierdere parţială, deteriorare, distrugere, cărăuşul va avea
posibilitatea de a stabili valoarea reală a încărcăturii, recuperînd persoanei îndreptăţite să dispună doar partea lipsă, sau
diferenţa de valoare cu care s-a diminuat încărcătura.
Pentru a putea beneficia de despăgubiri pînă la limita valorii declarate a mărfii expeditorul va fi ţinut să îndeplinească
cumulativ 2 condiţii. În primul rînd, să declare valoarea pe care o atribuie mărfii, înscriind suma respectivă în cuprinsul scrisorii
de trăsură. În al doilea rînd, va fi obligat să plătească un supliment de preţ, convenit cu transportatorul , ca echivalent al unor
eventuale despăgubiri majorate.
2. Spre deosebire de declararea valorii mărfii, care este ţinută să asigure majorarea despăgubirii pentru daune materiale cauzate
prin pierdere, declararea de interes special la livrare are un obiect mai larg, urmărind depăşirea limitei maxime a despăgubirii
în cazul pierderii, distrugerii, deteriorării sau livrării cu întîrziere a încărcăturii.
Ţinînd cont de importanţa deosebită a încărcăturii pentru persoana îndreptăţită să dispună, acesta îşi asigură interesul său
special. Am putea spune că interesul special acoperă “dauna morală” a distinatarului în caz de neexecutare a obligaţiilor
contractuale. Pentru a-şi asigura interesul special, la fel ca şi în cazul mărfii cu valoare declarată, clientul trebuie să achite un
supliment de taxă şi să-şi consemneze interesul în scrisoarea de trăsură.
Independent de faptul achitării despăgubirilor pentru întîrziere, pierdere, deteriorare sau distrugere, efectuate conform normelor
generale (art.art. 1014, 1015) care prevăd răspunderea limitată, cărăuşul va despăgubi persoana îndreptăţită să dispună pînă la
limita interesului special declarat.

Articolul 1017. Dreptul la dobînzi al celui îndreptăţit să dispună

Cel îndreptăţit să dispună poate pretinde pentru despăgubirea datorată

dobînzii în mărimea stabilită de art.619. Dobînzile încep să curgă din momentul reclamaţiei faţă de cărăuş sau, dacă nu
a fost formulată o asemenea reclamaţie, din momentul chemării sale în judecată.

1. Pentru prejudiciul suferit persoana îndreptăţită să dispună de marfă poate pretinde dobînzi.
Întinderea dobînzilor datorate sunt dependente de rata de refinanţare a Bîncii Naţionale a Moldovei. La această rată se adaugă
5% din creanţa pe care o deţine clientul.
Părţile în contractul de transport pot prevedea dobînzi diferite de cele prevăzute în prezentul articol. Legea admite reclacularea
dobînzilor datorate (în sensul micşorării) dacă cărăuşul va demonstra că clientului i s-a produs un prejudiciu mai redus.
Dobînzile anuale pot fi pretinse:
- din ziua reclamaţiei adresate în scris transportatorului;
- din ziua introducerii acţiunii în justiţie (dacă nu a existat o reclamaţie prealabilă).

Articolul 1018. Dreptul cărăuşului în cazul unor pretenţii

Extracontractuale

(1) Dacă distrugerile, pierderile, deteriorările sau întîrzierile apărute la un transport care intră sub incidenţa
dispoziţiilor prezentei secţiuni duc, în conformitate cu dreptul aplicabil, la formularea unor pretenţii extracontractuale,
cărăuşul poate să se opună acestora prin invocarea dispoziţiilor prezentei secţiuni care exclud răspunderea sa ori care
precizează sau limitează întinderea despăgubirilor datorate.
(2) dacă sînt formulate pretenţii extracontractuale pentru distrugere, pierdere, deteriorare sau întîrziere împotriva
unui prepus, acesta va putea invoca, de asemenea, dispoziţiile prezentului capitol în măsura în care exclud răspunderea
sa ori precizează sau limitează întinderea despăgubirilor datorate.
1. În complexitatea sa, transportul de mărfuri, pe lîngă deplasarea în spaţiu a încărcăturii, mai implică o multitudine de
operaţiuni conexe acestui proces.
De aceea, în cazul distrugerii, pierderii, deteriorării sau întîrzierii la livrare a încărcăturii se antrenează răspunderea
transportatorului atît pe plan contractual cît şi pe plan delictual. Transportatorul va purta răspundere atît pentru fapta proprie cît
şi pentru faptele prepuşilor săi.
Dat fiind faptul interconexiunii dintre deplasarea mărfii în spaţiu şi operaţiunile aferente ei, legislatorul, în prezentul articol, a
ţinut să acorde acelaşi regim juridic răspunderii cărăuşului pentru prejudicii rezultate din contractul de transport propriu-zis, cît
şi din raporturile extracontractuale.
Dacă împotriva cărăuşului au fost formulate unele pretenţii extracontractuale pentru pierderea, deteriorarea sau întîrzierea la
livrare a încărcăturii el va fi în drept să invoce prevederile articolelor 1008, 1014, 1015, care limitează sau exclud răspunderea
sa.
2. În calitate de parte la contractul de transport, cărăuşul îşi asumă, în primul rînd, o răspundere personală pentru neexecutarea
sau executarea necorespunzătoare a obligaţiunilor contractuale. Totodată el va răspunde şi de acţiunile şi omisiunile prepuşilor
să şi ale oricăror alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului, dacă aceşti prepuşi sau aceste
persoane acţionează în exeriţiu funcţiilor lor.
Legiuitorul, în alineatul 2 al articolului dat, prevede că prepusul, în caz de formulare a unor pretenţii extracontractuale, pentru
cauzarea prejudiciului se va putea prevala de drepturile oferite cărăuşului privind limitarea sau excluderea răspunderii sale.
Trebue de adăugat că de aceste prevederi se va putea prevala şi un terţ care nu are calitatea de prepus al cărăuşului (de
ex.cărăuşul angajează un terţ pentru efectuarea operaţiunilor de încărcare-descărcare, stivuire). Obligaţia de bază, impusă de
lege, în acest sens, este ca atît prepusul cît şi terţul să acţioneze în exercitarea funcţiilor sale.

Articolul 1019. Interzicerea exonerării cărăuşului de răspundere

Cărăuşul nu poate invoca dispoziţiile din prezenta secţiune care exclud sau limitează răspunderea sa ori care răstoarnă
sarcina probei dacă prejudiciul a fost cauzat cu intenţie sau din culpă gravă.

În vederea evitării abuzurilor din partea cărăuşilor, legea instituie unele agravante asupra regimului răspunderii limitate a
cărăuşului.
În caz de intenţie(dol) sau culpă gravă transportatorul nu va beneficia de prevederile ce-l exonerează, limitează în răspunderea
sa sau răstoarnă sarcina probei.
Dolul (intenţia) presupune săvîrşirea unei fapte de către transportator cu intenţie, prevăzînd rezultatele posibile, fie că le-a
urmărit sau nu.
Culpa (în ambele sale manifestări – neglijenţă şi imprudenţă) poate atrage uneori un nivel de gravitate foarte mare care poate
atinge nivelul dolului (intenţiei).
Pe lîngă răspunderea cărăuşului, aceeaşi agravantă intervine şi dacă faptele intenţionate sau din culpă gravă sunt ale
prepuşilor transportatorului sau ale oricărei alte persoane la serviciile cărora el recurge pentru executarea deplasării, dacă
aceşti prepuşi lucrează în exerciţiu funcţiunilor. În acest caz, nici prepuşii, nici celelalte persoane nu au dreptul de a se prevala
de prevederile care exclud sau limitează răspunderea lor sau care răstoarnă sarcina probei.
Determinarea “culpei grave” este de competenţa instanţei de judecată. Printre astfel de cazuri putem considera: - pierdarea
documentelor vamale de către cărăuş; - neglijenţa şoferului la traversarea unui pod, ce a condus la deteriorarea mărfii ş.a.

Articolul 1020. Prezentarea reclamaţiilor

(1) În cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, părţile sînt obligate să înainteze în prealabil o reclamaţie.
(2) Dacă destinatarul preia încărcătura fără a verifica, împreună cu cărăuşul, starea acesteia şi fără a formula faţă de
cărăuş obiectul cu indicarea distrugerilor, pierderilor sau deteriorărilor, se va prezuma, pînă la proba contrară, că
destinatarul a priomit încărcătura în starea descrisă în scrisoarea de trăsură. Obiecţiile urmează a fi făcute, dacă este
vorba de pierderi sau deteriorări ce pot fi observate la o examinare exterioară , cel tîrziu la recepţionarea încărcăturii.
(3) Dacă destinatarul şi cărăuşul au verificat împreună starea încărcăturii, dovadă contrară rezultatului acestei
verificări se admite doar în cazul unor pierderi sau deteriorări ce nu pot fi recunoscute la examinarea exterioară şi în
cazul formulării de către destinatar a unor obiecţii scrise faţă de cărăuş în decursul a 7 zile, neluînd în considerare
duminicile şi sărbătorile legale.
(4) Dacă rezervele nu privesc pierderi sau deteriorări care pot fi recunoscute la o examinare exterioară , obiecţiile
urmează a fi făcute în scris, în decursul a 7 zile, neluînd în considerare duminicile şi sărbătorile legale, după
recepţionare.
(5) Pentru încălcarea termenului de livrare se pot cere despăgubiri doar dacă, în termen de 21 de zile din momentul în
care încărcătura a fost pusă la dispoziţia destinatarului, este înaintată o obiecţie scrisă către cărăuş.
(6) La calculul termenelor stabilite în prezentul articol nu se ia în considerare ziua recepţionării sau ziua în care
încărcătura a fost pusă la dispoziţia destinatarului.
(7) Cărăuşul şi destinatarul sînt obligaţi să-şi acorde toate înlesnirile corespunzătoare pentru constatările şi verificările
necesare.

1.Prezentul articol instituie regula generală de soluţionare a litigiilor pe cale extrajudiciară, între cărăuş şi persoana îndreptăţită
să dispună. Pînă la intentarea acţiunilor referitor la transporturile auto este obligatorie înaintarea
pretenţiei faţă de participanţii la transpotr (art. 49 Codul transporturilor auto, art. 116 Regulamentul transporturilor auto de
mărfuri). Pretenţia constituie o cale extrajudiciară efectivă de soluţionare amiabilă a litigiilor provenite din
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor rezultate din contractul de transport.
Reclamaţia poate avea ca obiect o cerere de despăgubiri izvorîte nu numai din raporturi contractuale cu transportatorul, ci şi din
fapte delictuale, ce-i sunt imputabile.
Calea extrajudiciară de soluţionare a litigiilor în cadrul raporturilor de transport diferă esenţial de regimul soluţionării
prealabile a diferentelor între persoanele juridice.
În cadrul raporturilor contractuale de transport (atît la transportul de mărfuri, cît şi cel de pasageri şi bagaje), pentru
valorificarea creanţelor sale atît persoana juridică cît şi persoana fizică este obligată să înainteze o pretenţie cărăuşului.
Deasemenea, diferenţa esenţială constă în faptul că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, în litigiile izvorîte din
transport, începe să curgă doar după expirarea termenului de înaintare a pretenţiei sau după respingerea ei. Deci, momentul
apariţiei dreptului la acţiune cu momentul apariţiei dreptului la înaintarea pretenţiei nu sunt identice.
Omiterea termenului de înaintare a pretenţiei conduce la puerderea dreptului la acţiune. Instanţa de judecată nu poate repune
părţile în termenul de înaintare a pretenţiei.
Dacă este depusă o acţiune în judecată fără a se formula, în prealabil, o pretenţie instanţa va refuza primirea cererii, iar dacă
cererea a fost primită, ea va fi scoasă de pe rol.
Pretenţia se va depune în scris. La ea vor fi anexate toate documentele justificative, probele ce confirmă pierderea, deteriorarea
încărcăturii, întîrzierea la livrare sau alte încălcări ale prevederilor contractuale (act de formă generală, act comercial). În caz
de pierdere sau deteriorare a mărfii de vor depune probe ce confirmă valoarea ei.
Dreptul de a înainta pretenţii şi acţiuni în instanţă o are numai persoana îndreptăţită să dispună. Cesiunea către alte persoane
fizice şi juridice a dreptului de înaintare a pretenţiilor şi de intentare a acţiunilor nu se admite, cu excepţia cazurilor cînd
expeditorul de mărfuri cedează acest drept destinatarului mărfurilor sau destinatarul mărfurilor expeditorului, sau persoana
îndreptăţită să dispună (expeditor sau destinatar) organizaţiei ierarhic superioare sau organizaţiei de transport şi expediţie
(art.50 Codul transporturilor auto, art.117 Regulamentul transporturilor auto de mărfuri din 09.12.1999).
Din lipsă de prevederi exprese în Codul civil, precum şi în actele normative ce reglementează acest tip de transport, referitor la
locul de înaintare a pretenţiilor şi acţiunilor se vor aplica dispoziţiile generale ale Codului de procedură civilă (art.38).
Această omisiune, limitează posibilităţile persoanei îndreptăţite să dispună doar la sediul cărăuşului.
Soluţia dată este injustă în cazul transportului auto de pasageri şi bagaje. Făcînd analogie cu transportul feroviar, aerian,
maritim de pasageri şi bagaje (art.170 Statutul căilor ferate, 383 Codul navigaţiei maritime comerciale) considerăm aplicabile
aceste prevesdri şi în cazul transportului auto – pasagerul poate înainta pretenţii şi acţiuni atît la punctul de pornire cît şi la cel
de destinaţie.
2. Alineatele 2-5 ale prezentului articol stabilesc termenele şi modalităţile de înaintare ale reclamaţiilor către cărăuş în
dependenţă de faptul dacă deteriorările pot fi depistate la o examinare exterioară sau nu, precum şi în cazul întîrzierii la livrare.
Legiuitorul instituie o prezumţie conform căreia marfa se va considera livrată fără deteriorări sau lipsă dacă desinatarul la
recepţionare nu va verifica starea mărfii şi nu-şi va consemna rezervele în scrisoarea de trăsură. Sarcina probei contrarii
revine persoanei îndreptăţite să dispună.
Pentru viciile evidente (deteriorări şi pierderi ce pot fi observate la o examinare exterioară) obiecţiile urmează a fi făcute la data
recepţionării. Dacă nu s-au consemnat aceste rezerve asupra viciilor evidente a încărcăturii,- ulterior, ele nu vor putea fi
invocate.
Independent de faptul dacă s-au depistat sau nu vicii evidente la recepţionarea mărfii, legiuitorul acordă posibilitatea persoanei
îndreptăţite, să formuleze, faţă de cărăuş, pretenţii pentru viciiloe ascunse (deteriorări ce nu puteau fi observate la o examinare
exterioară). Termenul de înaintare a pretenţiei pentru viciile ascunse ale încărcăturii este stabilit la 7 zile.
Destinatarul (expeditorul) va beneficia de despăgubiri pentru prejudicii cauzate de livrarea cu întîrziere a încărcăturii, doar în
cazul în care va înainta o obiecţie scrisă cărăuşului timp de 21 de zile din mometul cînd i-a fost pusă la dispoziţie încărcătura.
La calculul termenului de 7 zile pentru înaintarea pretenţiei asupra viciilor ascunse ale bunului nu se includ duminicile precum
şi zilele de sărbătoare.
La înaintarea pretenţiei pentru depăşirea termenului de livrare, zilele de duminică şi sărbătorile nu se exclud. Toare termenele
de înaintare ale pretenţiilor către cărăuş încep să curgă din ziua imediat următoare zilei în care marfa s-a recepţionat sau a fost
pusă la dispoziţia destinatarului.
După cum s-a menţionat, repunerea în termenul de înaintare a pretenţiei, indiferent de motivele omiterii (obiective, subiective),
este inadmisibilă.
3. În comparaţie cu legislaţia anterioară, precum şi reglementările altor tipuri de transport, normele în vigoare nu stabilesc un
termen de examinare şi soluţionare a reclamaţiilor înaintate.
În situaţia creată reclamantul singur va indica termenul de examinare a reclamaţiei de către cărăuş, dacă acest termen nu a fost
stipulat expres în contractul de transport.
Articolul 175 Statutul căilor ferate prevede că calea ferată este obligată timp de 3 luni să examineze şi să dea răspuns la
pretenţie; termenul de 6 lun i este prevăzut pentru răspunsul la reclamaţiile în cadrul transportului mixt; pentru reclamaţiile cu
privire la plata amenzii este stabilit un termen de 45 zile. Prevederi analogice conţine şi Codul navigaţiei maritime comerciale
(art.387). Dacă cărăuşul restituie reclamaţia, lăsînd-o fără examinare, pe motiv că a fost încălcat termenul sau modalitatea de
înaintare a pretenţiei, acest fapt nu echivalează cu refuzul în satisfacerea reclamaţiei şi nu oferă expeditorului (destinatarului)
dreptul de a înainta acţiunea în instanţă, privind soluţionarea cauzei în fond. Persoana îndreptăţită să dispună poate depune
acţiune în judecată privind stabilirea corectitudinii înaintării reclamaţiei către cărăuş. Dacă acest fapt se confirmă, instanţa
reţine cauza spre examinare în fond.

Articolul 1021. Termenul de prescripţie în contractul de transport

(1) Termenul de prescripţie în raporturile de transport edte de un an. În cazul intenţiei sau al culpei grave, termenul de
prescripţie este de 3 ani.
(2) Curgerea termenului de prcripţie începe:
a) în caz de pierdre parţială, de deteriorare a încărcăturii sau de încălcare a termenului de transportare – din ziua
predării încărcăturii către destinatar;
b) în cazul distrugerii sai pierderii totale – în a 30-a zi de la expirarea termenului de transportare, iar dacă acest termen
nu este stabilit de părţi sau de lege – ăn cea de-a 60-a zi din ziua preluării încărcăturii de către cărăuş;
c) în toate celelalte cazuri – în ziua expirării unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport.
1. Persoana îndreptăţită poate înainta acţiune în justiţie împotriva cărăuşului doar în 3 cazuri: a) dacă reclamaţia a fost respinsă
integral; b) dacă reclamaţia a fost satisfăcută parţial; c) dacă, în termenii stabiliţi reclamantul nu a primit răspuns la reclamaţie.
Astfel, o condiţie obligatorie pentru
posibilitatea înaintării acţiunii în judecată este prezentarea anterioară a reclamaţiei. Este posibilă atragerea cărăuşului, în calitate
de pîrît, într-un proces în curs de derulare, din iniţiativa instanţei, fără respectarea procedurii extrajudiciare, dar înăuntru
termenului de prescripţie a dreptului la acţiune.
Prezentul articol stabileşte două termeneîn interiorul căfruia reclamantul poate depune acţiune în justiţie. Primul termen de
prescripţie extinctivă este stabilit la un an. Termenul dat se aplică atît în acţiunile cărăuşului către expeditor sau destitatar, cît şi
în cazul acţiunilor acestora din urmă către transportator. Al doilea termen este de 3 ani, şi se aplică ori de cîte ori cărăuşului îi
este imputabilă neexecutarea obligaţiilor contractuale din intenţie sau culpă gravă.În comparaţie cu termenele de înaintare a
pretenţiei, care nu pot fi nestabilite, termenul de prescripţie asupra dreptului la acţiune poate fi restabilit de către instanţă dacă
sunt prezentate probe întemeiate.
2. Data de cînd începe să curgă prescripţia extinctivă de 1 an şi 3 ani este calculată diferit.
Regula generală, înscrisă în alin.2 pct.c), prevede că durata prescripţiei curge începînd de la expirarea unui termen de 3 luni de
la data încheierii contractului de transport.
Punctele a) şi b) alin .2 al prezentului articol constituie nişte excepţii de la regula menţionată.
În caz de pierdere parţială, deteriorare a mărfii, precum şi întîrziere la livrare termenul de prescripţie va începe să curgă din ziua
predării încărcăturii către destinatar. În cazul distrugerii sau pierderii totale termenul de prescripţie va începe să curgă în a 30 zi
după expirarea termenului convenit de livrare, iar dacă un astfel de termen nu s-a convenit – din a 60 zi de la primirea mărfii de
către transportator.
Aceste termene sunt exagerate în transportul urban şi suburban, precum şi în cel aerian.
3. Termenului de prescripţie al dreptului la acţiune, rezultat din raporturile contractuale de transport, îi sunt aplicabile
dispoziţiile generale (titlul IV Cartea I) cu privire la suspendarea, întreruperea şi restabilirea termenului.
Pe lîngă temeiurile generale de suspendare a cursului prescripţiei, în raporturile juridice de transport deosebim şi o cauză
specială. După cum s-a menţionat anterior, înaintarea reclamaţiei suspendă cursul prescripţiei. O reclamaţie verbală nu
suspendă cursul prescripţiei extinctive.
Reclamaţia suspendă cursul prescripţiei doar în cazul înaintării acţiunii către transportator. La înaintarea acţiunii către
expeditor, destinatar, pasager introducerea reclamaţiei nu va produce efectele menţionate.
La expirarea termenului, dreptul de înaintare a acţiunii în instanţă se prescrie. Este inadmisibilă folosirea oricărei alte căi de
apărare – cum ar fi introducerii unei cereri reconvenţionale.

Articolul 1022. Răspunderea cărăuşilor succesivi

(1) Dacă un transport care constituier obiectul unui singur contract este realizat de mai mulţi cărăuşi succesivi, fiecare
din ei răspunde pentru executarea întregului transport.
(2) Cel de-al doilea cărăuş şi oricare cărăuş care urmează devin, prin preluarea încărcăturii şi a scrisorii de trăsură,
părţi în contract în măsura condiţiilor stabilite în scridoarea de trăsură.
1. Articolul în cauză instituie întinderea răspunderii pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a unui contract de
transport efectuat de către cărăuşii succesivi. În sensul pevederilor analizate, poate fi considerat succesiv un transport ce
întruneşte următoarele elemente: a) unicitatea scrisorii de trăsură pentru întreg parcursul, de la punctul de pornire pînă la
punctul de destinaţie; b) pluralitatea de cărăuşi; c) aderarea fiecăruia dintre ei la documentul de transport unic (scrisoarea de
trăsură). De aici rezultă că nu intră în sfera prevederilor menţionate în acest articol, atît transporturile succesive efectuate de
cărăuşi independenţi unul de altul (în afara unei scrisori unice de trăsură), cît şi transporturile succesive efectuate prin
intermediul unui intermediar (a unei persoane ce prestează servicii de expediţie). Nu este transăprtator succesiv, în sensul
prezentului articol, nici persoana căreia i-a fost transmisă, de către cărăuş, executarea obligaţiilor sale. În situaţia dată există un
singur transportator, cel care a eliberat scrisoarea de trăsură, executantul fiind o persoană pentru care primul va răspunde
conform prevederilor legale (a se vedea art.art.983, 1018). 2. Întrunirea cumulativă a două condiţii, efectuate de către “al
doilea şi oricare cărăuş care urmează”, conferă acestora calitatea de părţi la contractul de transport.
Aceste condiţii presupun, în primul rînd, preluarea încărcăturii de la predecesor, precum şi însăşi scrisoarea unică de trăsură.
Oricare transportator, avînd calitatea de cărăuş succesiv va avea o răspundere solidară şi va fi răspunzător pentru executarea
contractului de transport pe tot parcursul.

Articolul 1023. Preluarea încărcăturii de la cărăuşul anterior

(1) Cărăuşul care preia încărcătura de la cărăuşul anterior trebjuie să înmîneze acestuia o adeverinţă de primire,
datată şi semnată. El trebuie să-şi înscrie numele şi adresa pe cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură. Dacă este
cazul, va scrie obiecţiile sale conform art.997 alin. (2) pe cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură şi pe adeverinţa
de primire.
(2) Relaţiile dintre cărăuşii succesivi sînt reglementate de dispoziţiile art.1000.
Transferul încărcăturii dintr-o posesie în alta implică, deasemenea, îndeplinirea unei duble formalităţi. Mai întîi, transportatorul
care preia marfa de la cărăuşul precedent îi remite acestuia o confirmare de primire datată şi semnată.
Această adeverinţă este foarte importantă la delimitarea răspunderii cărăuşilor succesivi, deoarece din momentul transmiterii –
primirii răspunderea trece la următorul cărăuş.
Pe de o altă parte , cărăuşul care preia încărcătura îşi va înscrie numele şi adresa sa pe cel de-al doilea exemplar al scrisorii de
trăsură.
2. Dacă la o examinare a încărcăturii sunt depistate vicii aparente ale ambalajului şi încărcăturii, sau cînd nu are posibilitatea să
verifice exactitatea datelor din scrisoarea de trăsură asupra calităţii şi cantităţii mărfii, cărăuşul succesiv va consemna rezervele
sale în adeverinţa de primire, precum şi pe cel de al doilea exemplar al scrisorii de trăsură.
Totodată, legiuitorul face referire expresă la prevederile art. 1000 din care rezultă că dacă în scrisoarea de trăsură cărăuşul
succesiv nu a făcut careva rezerve motivate , se prezumă că ambalajul şi marfa erau la recepţionare în stare bună şi că numărul
de colete, marcajele şi numărul lor erau conforme cu menţiunile din scrisoarea de trăsură.

Articolul 1024. Înaintarea pretenţiilor contra cărăuşilor succesivi

(1) Pretenţiile de despăgubirea, pierderea şi deteriorarea încărcăturii sau pentru încălcarea termenului de livrare pot fi
valorificate numai împotriva primului cărăuş, a ultimului sau aceluia care a executat acea parte a transportului în care
s-a produs evenimentul sau faptul ce a cauzat distrugerea, pierderea, deteriorarea sau întîrzierea.
(2) Una şi aceeaşi cerere de chemare în judecată poate fi îndreptată împotriva mai multor cărăuşi.

1. Ţinînd cont de faptul că într-un contract de transport siccesiv pot participa o multitudine de cărăuşi, reclamantul, în cererea
de reparare a prejudiciului suferit trebuie să ştie împotriva cui poate introduce acţiunea judiciară.
Soluţia acordată de prezentul articol prevede că acţiunea în despăgubire pentru distrugerea, pierderea şi deteriorarea
încărcăturii sau pentru încălcarea termenului de livrare poate fi introdusă împotriva unuia din următorii cărăuşi ce au participat
la transportul succesiv:
a) împotriva operatorului transportului succesiv.
Deoarece operatorul transportului s-a angajat prin scrisoarea unică de trăsură ca marfa să ajungă intactă şi în termen la
punctul de destinaţie, este irelevant faptul dacă daunele au survenit din culpa sa ori datorită acţiunii cărăuşilor subsecvenţi.
Primul cărăuş va răspunde pentru porţiunea de traseu pe care a transportat încărcătura în calitatea sa de transportator ce a emis
scrisoarea de trăsură şi a străbătut acea distanţă, iar pentru restul traseului prin calitatea sa de operator al transportului succesiv.
De regulă, acţiunea împotriva primului cărăuş se introduce de către expeditor.
b) împotriva ultimului transportator.
Se introduce acţiune împotriva ultimului cărăuş ţinînd cont de faptul că acesta îşi asumă răspunderea pentru întregul parcurs,
odată ce nu a formulat rezerve în scrisoarea de trăsură în momentul recepţionării mărfii de la cărăuşul anterior.
De regulă, acţiunea împotriva ultimului cărăuş se depune de către destinatar.
Despăgubirea se poate obţine de la ultimul cărăuş în aceleaşi condiţii ca şi cum ar fi chemat în judecată pe primul transportator.
Convenţiile limitative de răspundere dintre cei doi cărăuşi sunt inopozabile destinatarului.
c) împotriva cărăuşului ce a executat acea parte a transportului în care s-a produs evenimentul sau faptul ce a cauzat distrugerea,
pierderea, deteriorarea sau întîrzierea.
Reclamantul se va afla, în acest caz, într-o poziţie procedurală mai complicată decît cea dacă ar fi introdus acţiundea împotriva
operatorului transportului succesiv sau ultimului cărăuş.
Aceasta deoarece, sarcina probei că distrugerea, pierderea, deteriorarea mărfii, întîrzierea la livrare s-a produs anume pe
porţiunea acestui cărăuş, aparţine reclamantului. Acest fapt, uneori, poate fi foarte dificil şi chiar imposibil.
2. Din analiza reglementărilor de mai sus, reiese că reclamantul ce a suferit un prejudiciu în cadrul unui transport succesiv
poate înainta, în acelaşi timp, acţiunea sa împotriva mai multor dintre aceşti transportatori.
Acest fapt este expres consacrat în alineatul 2 al prezentului articol.

Articolul 1025. Dreptul la regres

Dacă un cărăuş a plătit despăgubiri în baza dispoziţiilor prezentului capitol, el are drept de regres conform
următoarelor reguli:
a) dacă distrugerea, pierderea ori deteriorarea a fost cauzată de un cărăuş, acesta trebuie să suporte singur
despăgubirile plătite de el sau de un alt cărăuş; b) dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea a fost cauzată de
doi sau de mai mulţi cărăuşi, fiecare va plăti o sumă proporţională părţii sale de răspundere. În cazul în care nu se poate
stabili partea de răspundere a fiecăruia, cărăuşii răspund în funcţie de partea care le revine din taxa de transport;
c) dacă nu se poate stabili care din cărăuşi răspunde pentru prejudiciu, despăgubirea va fi plătită de toţi cărăuşii în
proporţia care se va determina conform regulii menţionate la lit. b).

1. Ţinînd cont de faptul, că în cadrul raporturilor juridice de transport, reclamantul poate introduce acţiune împotriva primului
sau ultimului cărăuş, care răspund pentru întreg parcursul străbătut de către încărcătură, se poate ajunge la o soluţie injustă,
neconformă principiului răspunderii civile delictuale (răspunderea persoanei vinovate). Pîrîtul poate fi obligat la plata
despăgubirilor, necătînd la faptul că vinovat pentru cauzarea prejudiciului este alt cărăuş.
Pentru a înlătura această inechitate legiuitorul oferă posibilitatea, cărăuşului ce a efectuat despăgubirea (solvens), de a recupera
suma plătită (total sau parţial), fie pe cale amiabilă, fie prin judecată, de la cărăuşul vinovat de producerea prejudiciului.
Plata efectuată către destinatar sau expeditor, în baza hotărîrii instanţei de judecată, este una prealabilă, achitată în scopul de a
lichida de urgenţă pretenţiile legitime ale reclamantului. Calea procedurală, care are drept scop reechilibrarea situaţiei
patrimoniale în raporturile dintre toţi cărăuşii succesivi constă în executarea dreptului de regres de către cărăuşul ce a efectuat
despăgubirea împotriva cărăuşilor vinovaţi de producerea prejudiciului.
Prin acţiunea de regres se pot solicita de la cărăuşii vinovaţi sumele plătite, şi dobînzile aferente, precum şi alte cheltuieli
efectuate de către pîrît în favoarea reclamantului.
Transportatorii succesivi pot de sinestătător să soluţioneze litigiul, pe cale amiabilă, şi să-l despăgubească pe pîrîtul iniţial
(solvens).
Dacă nu se va ajunge la o soluţie de compromis, pe cale amiabilă, solvensul se va prevala de prevederile prezentului articol şi
va înainta o acţiune de regres în instanţa de judecată. Este posibilă înaintarea unei acţiuni împotriva tuturor cărăuşilor succesivi
vinovaţi de producerea prejudiciului, pentru care solvensul a efectuat despăgubirile către expeditor sau destinatar.
2. Modul de repartizare a despăgubirilor între cărăuşii succesivi se determină în dependenţă de unele criterii obiective: în
funcţie de numărul participanţilor la executarea contractului de transport; de posibilitatea de evaluare a vinovăţiei fiecăruia
dintre cărăuşii succesivi; de solvabilitatea lor. Dacă există numai un singur cărăuş vinovat, prin acţiunile (sau
omisiunile) căruia s-au produs distrugerea, pierderea sau deteriorarea încărcăturii, el va suporta singur toate cheltuielile de
despăgubire. El va avea calitatea de pîrît unic în acţiunea de regres. Dacă cărăuşul vinovat l-a despăgubit pe destinatar sau
expeditor, în mod normal, el nu va avea dreptul de a înainta acţiune de regres faţă de ceilalţi cărăuşi, participanţi la transportul
succesiv.
În caz de pluralitate de transportatori succesivi vinovaţi este necesar de delimitat întin derea răspunderii fiecăruia pentru
prejudiciul cauzat.
Punctul b) al articolului analizat stabileşte că fiecare cărăuş va fi obligat să restituie solvensului “o sumă proporţională părţii
sale de răspundere”.
Situaţia în care evaluarea gradului de vinovăţie a cărăuşilor succesivi este imposibilă se va aplica un alt criteriu de devizare a
despăgubirilor între transportatorii vinovaţi.
Astfel, ei vor fi ţinuţi să despăgubească pe reclamant (solvens) în dependenţă de partea ce le revine din taxa de transport. Deci,
se renunţă la criteriu de evaluare a despăgubirilor conform gradului de vinovăţie a fiecăruia şi se aplică un criteriu obiectiv de
calcul, care de bazează pe distanţa parcursă (kilometraj) de autovehicol cu încărcătura.
O situaţie distinctă este atunci cînd devine imposibil de stabilit cine dintre transportatori este vinovat pentru producerea
pagubei. Cu toate că, uneori, această soluţie este inechitabilă faţă de transportatorii nevinovaţi, despăgubirea se va împărţi la
toţi cărăuşii implicaţi în transportul succesiv dat.
Legiuitorul face trimitere la punctul b) al articolului dat, pentru stabilirea proporţiei despăgubirilor datorate solvensului de
către cărăuşii succesivi. Aşa cum vinovăţia transportatorilor succesivi nu poate fi stabilită, se va aplica doar al doilea criteriu –
cel al răspunderii în funcţie de partea care le revine din taxa de transport.
3. Termenul de prescripţie în acţiunea de regres a solvensului faţă de cărăuşii succesivi este de 1 an, iar în cazul intenţiei sau
culpei grave – de 3 ani.
Aceste termene încep să curgă din momente diferite; în dependenţă de faptul cum au fost despăgubiţi expeditorul sau
destinatarul.
Dacă despăgubirea a fost făcută pe cale amiabilă, de bună voie, termenul de prescripţie de 1 an şi 3 ani va începe să curgă din
ziua plăţii.
Dacă, despăgubirea a fost efectuată în baza hotărîrii instanţei de juecată, prescripţia de 1 an şi 3 ani va începe să curgă din ziua
cînd hotărîrea va deveni definitivă.

Articolul 1026. Incapacitatea de plată a unuia din cărăuş

Dacă un cărăuş este în incapacitate de plată, partea care îi revine din espăgubiri şi pe care nu a plătit-o se suportă de
ceilalţi cărăuşi proporţional părţii ce le revine din taxa de transport.

Participanţilor la transportul succesiv, li se va agrava situaţia dacă unul dintre pîrîţi, obligat la despăgubiri prin hotărîrea
instanţei se află în imposibilitate de plată. Aceasta deoarece, “partea care îi revine din despăgubiri şi pe care nu a plătit-o
cărăuşul insolvent, se suportă de ceilalţi cărăuşi proporţional părţii ce le revine din taxa de transport.”
Această parte se devide proporţional între toţi transportatorii, indiferent de vinovăţia lor. Cărăuşul nevinovat va fi ţinut de rînd
cu cel vinovat la efectuarea despăgubirilor către solvens, proporţional taxei de transport recepţionate.
Aceste prevederi nu au caracter imperativ, părţile avînd posibilitate să stabilească, în contractul de transport, o altă modalitate
de recuperare a prejudiciului achitat de către solvens.
Sarcina probei insolvabilităţii sale aparţine cărăuşului care o invocă. Aprecierea acestor probe este de competenţa subiectivă a
instanţei de judecată.
Invocarea incapacităţii de plată a cărăuşului vinovat nu implică intentarea procedurii de declarare a insolvabilităţii (în cazul
pers.juridice).
Articolul 1027. Excepţiile opuse în cazul acţiunii în regres

Cărăuşul împotriva căruia se exercită, în temeiul art.1025 şi 1026, dreptul de regres nu poate obiecta că transportatorul
care exercită regresul a plătit celui prejudiciat fără să datoreze dacă despăgubirea a fost stabilită prin hotărîre
judecătorească şi dacă transportatorul asupra căruia se exercită regresul a fost înconoştinţat în mod reglementar de
procesul în curs avînd posibilitatea de a interveni în acest proces.

După cum s-a menţionat în artiolele analizate anterior, volumul despăgubirilor datorate de către cărăuşii succesivi, vinovaţi în
producerea pagubei, poate fi stabilit fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească.
În instanţă solvensul are sarcina de a demonstra că suma pe care a plătit-o cu titlu de despăgubire către client era datorată
integral. Volumul despăgubirilor efectuate poate fi pus la îndoială şi contestat numai în cazul în care el a fost stabilit prin
înţelegere amiabilă.
În baza principiului autorităţii lucrului judecat, despăgubirea stabilită de către instanţa de judecată nu poate fi contestată.
Dacă cărăuşul, împotriva căruia se îndreaptă acţiunea de regres, nu a fost citat legal în instanţă unde a fost stabilită întinderea
despăgubirii datorate clientului, şi el nu a avut posibilitatea de a interveni efectiv în acest proces, se admite contestarea
volumului despăgubirilor efectuate de solvens.
Dacă, în baza probelor prezentate de pîrît, se va demonstra că solventul a efectuat o despăgubire mai mare decît prejudiciul real
cauzat, atunci pîrîtul va fi ţinut să retituie doar partea procentuală ce-i revine, calculată în baza prejudiciului real.

Articolul 1028. Dreptul cărăuşilor de a deroga

de la dispoziţiile prezentului cod

Cărăuşii au dreptul, fără a prejudicia interesele clientului sau ale destinatarului, să convină asupra unor reguli care să
deroge de la prevederile art.1025 şi 1026.

Prevederile articolelor 1025, 1026 nu au caracter impertiv. Părţile, prin acordul său de voinţă, pot stabili clauze diferite de cele
legale.
Dacă între cărăuşi există un contract de organizare a transportului succesiv pe un termen îndelungat aceste prevederi vor fi
incluse, de regulă, în el.
După cum s-a menţionat, soluţiile legale nu tot timpul sînt în concordanţă cu principiul echităţii şi a răspunderii pentru fapta
imputabilă. De aceea s-a admis derogarea de la normele legale. Astfel, părţile pot stabili că vor fi ţinut la despăgubiri către
solvens, în cazul incapacităţii de plată a unui cărăuş, numai transportatorii vinovaţi în cauzarea prejudiciului. Deasemenea,
poate fi stabilită răspundere egală pentru toşi cărăuşii, neluîndu-se în consideraţie distanţa parcursă efectiv şi partea fiecăruia
din taxa de transport ş.a.
Dispoziţiile derogatorii de la norma legală , sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să îndeplinească o singură condiţie : - să
nu prejudicieze interesele clientului sau ale destinatarului.

Articolul 1029. Nulitatea convenţiilor

(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art.1028, orice clauză care, în mod dorect sau indirect, dirogă de la dispoziţiile
prezentului capitol este nulă şi lipsită de efecte. Nulitatea unor asemenea clauze nu are drept consecinţă nulitatea
celorlalte clauze din contract.
(2) Este nulă îndeosebi acea convenţie prin care cărăuşul trece pe seama asigurării încărcăturii pretenţiile în
despăgubire, precum şi orice convenţie asemănătoare.
(3) Nulă este şi convenţia în a cărei bază sarcina probei este răsturnată.

Capitolul XIII
MANDATUL

Articolul 1030. Contractul de mandat

(1) Prin contractul de mandat o parte (mandant) împuterniceşte cealaltă parte (mandatar) de a o reprezenta la
încheierea de acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se obliga sa acţioneze in numele si pe contul
mandantului.
(2) Mandantul este obligat sa coopereze cu mandatarul in scopul exercitării mandatului.
1. Raporturile de mandat persistă atât între persoanele fizice, cît şi cu participarea subiectelor de drept civil cu statut de
persoană juridică. Esenţa juridică a raportului de mandat constă în posibilitatea figurării în calitate de parte (subiect) a acestui
raport prin intermediul unei alte persoane terţe, împuternicită să reprezinte în astfel de raporturi interesele patrimoniale ale
persoanei reprezentate. Anume prin această particularitate juridică a raportului de mandat, legislatorul scoate în relief calitatea
specifică a mandatului ca formă juridică de intermediere. Cu toate că normele speciale despre intermediere în general şi
intermedierea comercială se conţin într-un capitol aparte al Codului Civil (Art.art.1179-1198), şi legislatorul n-a evidenţiat
legătura expresă dintre aceste construcţii juridice, conţinutul normelor în cauză ne indică posibilitatea aplicării faţă de normele
intermedierii a normelor ce reglementează mandatul. În acelaşi context poate fi stabilită legătura juridică dintre mandat şi
reprezentare (Art. art. 242-258). Legătura dintre mandat şi reprezentare este unidirecţională, ceea ce înseamnă că mandatul
presupune raporturi de reprezentare. Reprezentarea însăşi nu este legată organic de mandat. Vis-a-vis de instituţiile tradiţionale
ale dreptului civil cu care poate fi analizată în plan comparativ mandatul, actualul Cod Civil conţine unele construcţii juridice,
care datorită diferitor mecanisme de încheiere, executare, efecte juridice pot fi în practica contractuală asemuite cu mandatul.
Astfel reglementările contractului în folosul unui terţ prin care debitorul (promitentul) se obligă sa efectueze prestaţia nu
creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau ne indicat în contract, care obţine in mod nemijlocit
dreptul sa pretindă prestaţia in folosul său, pot fi contrapuse cu cele din materia mandatului. O situaţie analogică poate apărea şi
în cazul raportului de fidejusiune, unde o parte (fidejusor) se obliga faţă de cealaltă parte (creditor) sa execute integral sau
parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului. Elementul juridic de prestaţie în folosul altei persoane, sau pentru altă persoană
nu poate forma o identitate juridică dintre aceste contracte.
Conform definiţiei legale, expuse în acest articol, contractul de mandat se atribuie la categoria obligaţiilor juridico-civile de
prestare a serviciilor juridice. Acest fapt denotă interferenţa juridică a acestui contract cu celelalte contracte de prestare a
serviciilor, în special cu cele de prestare a serviciilor juridice, ca comisionul şi agenţia, administrarea fiduciară, expediţia ş.a.
Însă legislatorul a modelat această construcţie juridică, ţinând cont de caracterele indispensabile ale mandatului, şi anume:
caracterul fiduciar al raportului respectiv, care la rândul său este determinat de faptul că acţiunile mandatarului condiţionează
apariţia, modificarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor, precum şi faptul că mandatarul săvârşeşte aceste acţiuni juridice din
numele mandantului. Anume această trăsătură juridică delimitează contractul de mandat de contractul de acordare a serviciilor
de asistenţă juridică în instanţele de judecată, care nu prevede apariţia, modificarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor. Un
asemenea contract urmează să fie guvernat de normele Codului Civil privitoare la prestarea serviciilor (art.art 970-978).

2. Pentru reglementarea juridică a raporturilor de mandat legislatorul utilizează noţiunea de cooperare, făcând trimitere la
raportul contractual dintre mandant şi mandatar. Conţinutul obligaţiei de cooperare dintre părţile vizate, reprezintă o consecinţă
logică a caracterului fiduciar a relaţiilor dintre părţi. Mandantul nu se eliberează totalmente de obligaţii în urma încheierii
contractului şi transmiterii împuternicirilor, dar urmează activ să susţină mandantul în exercitarea mandatului prin crearea
condiţiilor optime pentru activitatea mandatarului şi anume, punerea la dispoziţie a informaţiei, documentaţiei necesare
mandatarului, achitarea la timp a conturilor şi.a.

Articolul 1031. Acceptarea mandatului

Acceptarea mandatului este expresa sau tacita. Acceptarea este tacita daca rezulta din actele sau chiar din tăcerea
mandatarului.

În materia încheierii contractului de mandat, prezentul articol reflectă prevederile generale expuse în Codul Civil (art.art. 679-
703) despre încheierea contractelor. Acceptarea expresă rezidă în acceptarea declaraţiei destinatarului ofertei sau o alta acţiune,
din care atestă consimţirea ofertei. Vezi comentariul art. 687 Cod Civil.

Articolul 1032. Mandatul special si mandatul general

(1) Mandatul poate fi special pentru o operaţie juridica sau pentru anumite operaţii determinate (pentru o
afacere sau pentru anumite afaceri) ori general (pentru toate afacerile mandantului).
(2) Mandatul formulat în termeni generali nu conferă decât împuternicirea de a încheia acte de administrare
si conservare. Împuternicirea de a încheia alte acte urmează a fi formulata numai printr-o clauza expresa, cu
excepţia mandatului autentificat notarial si dat in avans pentru incapacitatea mandantului.

1. Noţiunea de mandat, reieşind din prevederile articolului comentat, este utilizată de Codul Civil pentru denumirea însăşi a
contractului propriu-zis, cît şi pentru consemnarea volumului de împuterniciri transmise în baza contractului. Legislatorul
denumeşte în funcţie de volumul de împuterniciri mandatul special şi mandatul general. Deosebirea dintre regimurile juridice
constă în faptul posibilităţii săvârşirii de către mandatar a unor categorii stricte (anumite) de acte juridice, care constau în
acoperirea unei operaţii juridice (încheierea unui contract de antrepriză capitală) sau pentru anumite operaţii determinate (de
acelaşi gen), ca de exemplu, împuterniciri pentru perfectare tuturor tipurilor de prestări servicii. Mandatul special urmează să fie
expres determinat în contract sau în procură. Mandatul general se perfectează pentru toate acţiunile posibile de reprezentare ale
mandatarului, şi este necesară formularea împuternicirilor reprezentantului. În calitate de exemplu putem aduce mandatul
eliberat de către o persoană juridică conducătorului filialei sau reprezentanţei sale, sau persoanei ce prestează servicii juridice.
2. Conţinutul mandatului sau împuternicirea de a încheia acte juridice urmează să fie explicit formulat în contract, în caz
contrar, legea prevede apariţia împuternicirii de încheiere a actelor de administrare şi conservare. Formularea mandatului în
termeni generali presupune perfectarea scrisă a contractului de mandat sau, eventual, eliberarea procurii, unde nu sînt indicate
împuterniciri speciale. Urmează să delimităm cazurile, când pentru săvârşirea acţiunilor din numele mandantului este suficientă
trimiterea la contractul de mandat, şi, cazurile când este necesară procura. Procura, de obicei, este necesară pentru încheierea
contractelor şi săvârşirea altor acţiuni cu titlurile de valoare, mijloacele băneşti ale mandantului. Funcţiile procurii în astfel de
situaţii sînt următoarele: în lipsa contractului de mandat, perfectat în formă scrisă, procura atestă existenţa unui astfel de
contract, procura este o condiţie de executare a contractului de mandat, deoarece în lipsa ei nu pot fi săvârşite de către mandatar
unele acţiuni juridice, şi, respectiv, procura concretizează şi specifică volumul împuternicirilor mandatarului, drepturile şi
obligaţiile lui.
În cazurile divergenţilor între procură ţi contract de mandat în raporturile dintre mandant şi mandatar, prioritare pentru aplicare
au prevederile contractuale, iar între mandatar şi persoană terţă – procura.

Articolul 1033. Remunerarea mandatarului

(1) Mandantul este obligat sa plătească mandatarului remuneraţie numai in cazurile prevăzute de lege sau de
contract.
(2) Mandatul profesional este rezumat cu titlu oneros.
(3) In cazul mandatului oneros, mandantul este obligat sa plătească mandatarului retribuţia stabilita prin
contract, in baza legii, prin uzanţe sau in dependenta de valoarea serviciilor acordate.
(4) Mandatarul are dreptul sa retina din sumele pe care trebuie sa le remită mandantului ceea ce mandantul ii
datorează pentru executarea mandatului. El are dreptul sa retina din sumele încredinţate pentru executarea
mandatului ceea ce i se cuvine.

1. Obligaţia achitării remuneraţiei de către mandant urmează să parvină expres din lege sau să fie stabilită de părţi în contract.
De exemplu, Art 9. a Legii cu privire la asigurări stabileşte că, încheierea si indeplinirea contractului de asigurare se
efectueaza prin intermediar de asigurare - agent de asigurare, comisar de avarie, misit de asigurare. Însă, numai agentul de
asigurare şi comisarul de avarie sint reprezentanţi ai asiguratorului pentru o anumita retribuţie, desfăşoară o astfel de activitate
in numele acestuia. Este o situaţie legală concretă, cînd legea prestabileşte caracterul oneros al raportului de mandat.
Regulamentul reprezentantilor in proprietatea industrială, aprobat prin HG № 1362 din 21.10.2002, elaborată in conformitate
cu prevederile Legii nr. 461-XIII din 18 mai 1995 "Privind brevetele de inventie" reglementeaza activitatea
profesionala a reprezentantilor in acest domeniu desfasurata de ei în conformitate cu legislatia privind protectia proprietatii
industriale.
2. Pentru activitatea mandatarului profesional achitarea remuneraţiei este obligatorie, numai dacă părţile n-au stabilit caracterul
gratuit al contractului. În caz de neindicare în contract a cuantumului remuneraţiei, ea poate fi stabilită prin analogia normelor
Art. 1202, şi anume, dacă suma remuneratiei nu este stipulata, se considera ca s-a convenit asupra unei remuneratii
obisnuite pentru acest domeniu de activitate. In cazul imposibilitatii de a se stabili o remuneratie obişnuita, se achită o
remuneratie rezonabila pentru serviciile prestate. În scopul stimulării activităţii mandatarului este necesar de prevăzut în
contract că beneficiul obţinut supralimită, urmează să fie egal împărţit între părţi.
3. Pentru executarea contractului de mandat mandatarul săvîrşeşte acţiuni faptice, cît şi cu caracter juridic. Referitor la
acţiunile faptice, atunci ele pot fi separate de cele juridice şi desinestătător apreciate din punct de vedere economic. În asemenea
împrejurări, se iveşte problema achitării pentru serviciile faptice în baza articolului comentat. Dezlegarea juridică a situaţiei
susindicate poate fi făcută, ţinînd cont de prevederile Art.1030 CC, conform căruia, pentru subiecţii contractului de mandat
efecte juridice produc numai acţiunile juridice, toate celelalte categorii de acţiuni, rămînînd în afara spectrului de interese a
părţilor. O continuitate logică a acestui gînd fiind situaţia juridică, conform căreia, întreruperea anticipată a raporturilor de
mandat poate servi ca temei pentru neachitarea acţiunilor faptice. Dar, în situaţia în care mandantul a recepţionat rezultatele
acţiunilor faptice, care pot avea o importanţă economică desinestătătoare, acest subiect se vede obligat în achitarea acestor
categorii de servicii, deoarece prin semnarea actului de primire-predare a rezultatelor acţiunilor faptice, se consideră că părţile
au reperfectat contractul de mandat în contract de prestare a serviciilor. Însă poate fi creată situaţia, cînd rezultatele acţiunilor
faptice nu sînt acceptate de mandant ca servicii aparte şi deci, serviciile pot fi achitate cu condiţia rezilierii anticipate a
contractului din iniţiativa mandantului. Costul serviciilor prestate pot fi incasate în calitate de despăgubiri pentru rezilierea
antticipată a contractului din iniţiativa mandantului (Art 1050 al.4).
4. Retribuţia pentru serviciile acordate de mandatar poate fi stabilită în mod diferit în funcţie de înţelegerea dintre părţi – într-o
sumă bănească fixă, achitată integral la momentul încheierii sau executării contractului, or prin achitarea eşalonată a sumelor de
bani. Părţile pot negocia şi achitarea serviciilor de intermediere printr-o cotă procentuală, coraportată beneficiului obţinut din
această tranzacţie, sau retribuţia poate fi exprimată nu într-o mărime bănească, dar în acordarea mandatarului cărorva beneficii
patrimoniale. Remuneraţia poate fi plafonată în cazul cînd părţile se referă la careva uzanţe sau tarife de stat sau stabilită în
dependenţă de valoarea sereviciilor acordate. Poziţia legislatorului în privinţa caracterului oneros al mandatului se poate face
concluzia că neonerositatea contractului este o atribuţie nesemnicativă, decît obligatorie, care ar determina valabilitatea
contractului.
5. Instituţia retenţiei (reţinerii) sumelor datorate de mandant în contul executării obligaţiilor contractuale este prevăzută de
legislator şi pentru mandat, ceea ce înseamnă că accentul în acest raport este pus pe caracterul oneros. Din sensul normei
comenate reiese, că mandatarul are derptul să reţină plata pentru serviciile acordate atît din sumele pe care trebuie sa le remită
mandantului, adică din cele care deja se află în posesia mandatarului, cît şi din sumele încredinţate pentru executarea
mandatului, care pot fi plăţile de avans sau acoperirea altor cheltuieli.

Articolul 1034. Împuternicirile mandatarului

(1) Împuternicirile mandatarului nu se limitează la prevederile exprese ale mandatului, ci se extind asupra a tot
ce poate fi dedus din cuprinsul si esenţa acestuia, cu excepţiile prevăzute la art.1032 alin.(2).
(2) Mandatarul poate încheia toate actele care pot fi deduse din împuternicirile lui si care sînt necesare pentru
îndeplinirea mandatului.
(3) Împuternicirile date unei persoane pentru a încheia acte care ţin de profesia sau funcţia pe care o exercita si care
rezulta din natura lor nu trebuie sa fie stipulate expres.

(6) Menţiunea legală despre faptul că împuternicirile mandatarului nu se limitează la prevederile exprese
ale mandatului ne vorbeşte despre coraportul dintre prescripţiile mandatului şi drepturile ce decurg din el. Prevederile
mandatului urmează a fi tălmăcite de către părţi în mod extensiv (prin prisma cuprinsului şi esenţei acestuia) cu deducerea
tuturor împuternicirilor. Legislatorul nu stabileşte noţiunea de împuternicire în sens juridico-civil, dar în esenţă împuternicirea
reprezintă un act juridic ce denotă capacitatea unei persoane concrete de a fi reprezentantul altei persoane.
Însă, totuşi, o astfel de formulare a normei ce reglementrază limitele maxime şi minime ale împuternicirilor părţilor
contractrului de mandat prezintă un pericol în sensul stabilirii criteriilor de depăşire de către mandatar a acestor limite.
(7) O tratare mai largă a împuternicirilor mandatarului este expusă în al.2 ai acestui articol, prin care
mandatarul este investit cu dreptul de a întreprinde acele acţiuni care sînt necesare pentru îndeplinirea mandatului. Legislatorul
operează cu noţiuni relative, care pot invoca tălmăciri diferite ale mandatului şi care pot pune în pericol principiul conform
căruia, mandatul din punct de vedere al reprezentării serveşte în calitate de izvor cert al informaţiilor despre împuterniciri. Într-
o astfel de situaţie mandantul cu uşurinţă poate invoca mandatarului depăşirea mandatului cu aplicarea sancţiunilor respective
de drept civil. Iar în calitate de document probatoriu într-un eventual litigiu dintre părţi poate servi în primul rînd
împuternicirile expuse în forma scrisă.
(8) În calitate de novelă pentru legislaţia naţională reprezintă delegarea împuternicirilor pentru încheierea
actelor care ţin de profesia sau funcţia mandatarului. În acest aspect contractul de mandat se examinează în calitate de probă
pentru eliberarea mandatului verbal, dearece mandantul împuternicind mandatarul să săvîrşească anumite acţiuni juridice,
acceptă caracterul lor reprezentativ.
(9) Deseori raporturile de intermediiere reies din funcţiile pe care o exercită mandantul sau rezultă din natura
acestor atribuţii. Spre exemplu, o astfel de calitate o are reprezentantul vînzătorului - casierul magazinului, sau eventual
operatorul ce deserveşte banca comercială. Însăşi aflarea lor în ghişeul de deservire a băncii sau în interioriâul magazinului îi
imprimă o astfel de calitate de reprezentant. Şi, respectiv, nu este necesar de a elibera mandat scris pentru îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu (încheierea actelor juridice de vînzare-cumpărare, deservirea clienţilor băncii), în fond a tuturor actelor,
care presupun reprezentarea.

Articolul 1035. Prudenta si diligenta mandatarului

Mandatarul este obligat sa acţioneze in interesul mandantului cu prudenta si diligenta si sa evite apariţia
conflictelor intre interesele sale personale si interesele mandantului.

c) Stipularea în capitolul Codului Civil a prezentei norme este cu certitudine dictată de însăşi natura
contractului de mandat, modelat de legislator în calitate de contract fiduciar (Vezi comentariul Art. 1030). Delegarea
împuternicirilor mandatarului îl plasează faţă de terţele persoane într-o calitate juridică deosebită, capabilă să acţioneze în
interesul reprezentantului la fel, precum ar acţiona în interesele proprii. Anume aceste circumstanţe juridice au determinat
legislatorul să marcheze în mod separat aceste obligaţii.
d) Prudenta şi diligenţa mandatarului în acţionarea în interesul mandantului este apreciată de către
legiuitor ca o obligaţie legală şi, respectiv, urmează să fie prezentă pe parcursul întinderii executării obligaţiilor de mandat. La
fel în calitate de obligaţie legală sînt specificate acţiunile de evitare a apariţiei conflictelor între interesele personale ale
mandatarului şi cele ale mandantului. Norma expusă analizei, urmează a fi apreciată din punct de vedere a greutăţii juridice al
acestei obligaţii, şi anume, acţiunile contrarii ale mandatarului pot invoca rezilierea contractului conform Art. 1050 CC.

Articolul 1036. Transmiterea executării mandatului către un terţ

(1) Mandatarul este obligat sa execute mandatul personal daca nu i se permite prin contract transmiterea
mandatului către un terţ. Se permite atragerea de ajutoare pentru a-l asista pe mandatar in exercitarea
mandatului.
 (2) In cazul in care o cer interesele mandantului, mandatarul trebuie sa transmită împuternicirile către un terţ
daca, din cauza unor circumstanţe imprevizibile, nu poate exercita mandatul si nu are posibilitatea sa-l
informeze despre aceasta pe mandant in timp util.
(3) Pentru actele persoanei căreia i-a transmis mandatul fara a fi autorizat, mandatarul răspunde ca pentru actele
proprii.
(4) Daca transmiterea mandatului către un terţ este permisa, mandatarul răspunde doar pentru vina ce-i
revine in privinţa alegerii terţului si pentru modul in care i-a transmis instrucţiunile.
(5) Mandantul are in toate cazurile dreptul de a intenta acţiune persoanei care l-a asistat sau l-a substituit pe
mandatar.

- Pentru înţelegerea sensului juridic al articolului comentat este necesar de făcut o remarcă, conform căreia
mandatarul nu transmite mandatul către un terţ, adică substituitului său, dar numai îi deleghează terţului drepturile sale de
reprezentare, păstrînd drepturile respective asupra sa. Prezentul articol indică faptul, că obligaţia mandatarului de a executa
personal mandatul reprezintă regula generală care se desprinde din sensul acestei norme. În cazul stipulării nemijlocite în
contract a dreptului delegării acestor împuterniciri unui terţ, mandatarul poate contracta persoana terţă pentru executarea
mandatului. Legiuitorul n-a stabilit pentru mandatar careva condiţii şi temeiuri pentru transmiterea mandatului către un terţ. O
novelă legală constă în specificarea dreptului mandatarului de a atrage ajutoare pentru a-l asista pe mandatar în exercitarea
mandatului, ceea ce ar însemna sacţionarea legală a participării terţilor persoane de rînd cu mandatarul la executarea
mandatului. Forma atragerii ajutoarelor în acest sens nu se menţionează de către legislator, dar urmează să concluzionăm că
atragerea persoanelor terţe urmează să aibă loc fără contractarea lor, şi respectiv, fără survenirea răspunderii lor pentru acţiunile
întreprinse.
- Interesele mandantului sînt apreciate de către legiuitor ca factor dominant în înfăptuirea împuternicirilor
mandatarului, şi transmiterea împuternicirilor către un terţ poate rezulta şi din factori obiectivi:
- circumstanţele imprevizibile în urma cărora mandatarul nu poate exercita mandatul,
- imposibilitatea informării despre aceste circumstanţe pe mandant în timp util.
Perfectarea transmiterii drepturilor către o terţă persoană în asemenea cazuri urmează să fie efectuată în ordinea
stabilită de al.1 al prezentului articol.
- Problema principală soluţionată de către legislator constă nu atît în faptul transmiterii împuternicirilor unei
terţe persoane, dar în faptul răspunderii mandatarului pentru acţiunile persoanei terţe. Transmiterea fără autorizare a mandatului
de către mandatar invocă necondiţionat răspunderea mandatarului pentru actele persoanei căreia i-a transmis mandatul ca
pentru ale sale proprii. În cazul sancţionării de către mandant a transmiterii mandatului către o persoană terţă răspunderea
mandatarului se limitează numai în privinţa alegerii terţului, sau pentru netransmiterea integrală sau cu întîrziere a
instrucţiunilor despre executarea mandatului.
Protejarea drepturilor mandantului în cazul transmiterii împuternicirilor ce reies din contractul de mandat către un terţ
se efectuiază prin menţinerea dreptului mandantului de a înainta acţiuni în judecată de orice natură faţă de persoanele care l-au
asistat sau l-au substituit pe mandatar, indiferent de legătura juridică stabilită între mandatar şi terţă persoană.

Articolul 1037. Desemnarea mai multor mandatari

(1) Daca, pentru încheierea unui act juridic, sînt desemnaţi mai mulţi mandatari, mandatul produce efecte numai
in cazul in care este acceptat de toţi mandatarii.
(2) Mandatarii urmează sa încheie împreuna toate actele vizate in mandat daca altfel nu este stipulat sau nu
rezulta cu certitudine din mandat. Pentru executarea obligaţiilor asumate ei răspund solidar.
(3) Daca încheie singur actele juridice pe care a fost împuternicit sa le încheie împreuna cu o alta persoana,
mandatarul isi depăşeşte împuternicirile, cu excepţia cazului cind încheie actul juridic in condiţii mai avantajoase
pentru mandant decit cele convenite.

(3) Prin intermediul normei comentate se reglementează desemnarea mai multor mandatari pentru încheierea
împreună a unui act juridic. Mandantul poate desemna printr-un contract mai mulţi mandatari sau poate încheia contracte aparte
cu fiecare din mandatari, indicînd în contract executarea aceloraşi acţiuni juridice din numele şi pe contul mandantului.
Condiţia de bază pentru valabilitatea executării mandatului în această formulă juridică reprezintă acceptarea acţiunilor
întreprinse în vederea executării mandatului de către toţi mandatarii. Acceptarea poate fi exprimată prin săvîrşirea împreună de
către mandatari a acţiunilor respective, sau prin aprobarea în scris sau în altă formă prescrisă de lege a acţiunilor celorlalţi
mandatari.
(4) Încheierea împreună a tuturor actelor vizate în mandat nu reprezintă o condiţie obligatorie a activităţii mai
multor mandatari. În contractul de mandat sau în mandatul propriu-zis pot fi specificate şi alte modalităţi de acţiune a co-
mandatarilor. La răndul său, co-mandatarii sînt în drept să stabilească mecanismul corporativ de executare a mandatului,
principial rămîne faptul acceptării executării din partea tuturor mandatarilor. Obligativitatea încheierii în comun a actelor
juridice este racordată de către legiuitor cu răspunderea solidară a co-mandatarilor, care poate surveni pentru executarea
necorespunzătoare sau neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract.
 3. Se consideră depăşirea împuternicirilor mandatului încheierea de una singură a actelor juridice pe care a fost
împuternicită sa le încheie împreună cu o altă persoană, dacă actul juridic a fost încheiat în condiţii mai puţin avantajoase
pentru mandant decît cele convenite. În celelalte cazuri legea permite încheierea de una singură a actelor juridice.

Articolul 1038. Dubla reprezentare

(1) Mandatarul care accepta sa reprezinte, pentru încheierea aceluiaşi act, persoane ale căror interese sînt sau ar
putea fi in conflict este obligat sa informeze fiecare mandant, cu excepţia cazului cind uzanţele sau cunoaşterea de
către mandanţi a dublei reprezentări îl exonerează de aceasta obligaţie pe mandatar.
(2) In cazul dublei reprezentări, mandatarul va acţiona fata de fiecare mandant in mod imparţial.
(3) Mandantul care nu este in măsura sa cunoască dubla reprezentare poate, in cazul in care a suferit un
prejudiciu, sa ceara declararea nulitatii actului încheiat de mandatar.

4. Prezentul articol permite mandatarului reprezintarea pentru încheierea aceluiaşi act a mai multor persoane
(mandanţi). Însă pentru realizarea acestor împuterniciri urmează să fie respectate unele condiţii cum ar fi:
5. informarea obligatorie a fiecarui mandant ale căror interese sînt sau ar putea fi în conflict despre această
calitate juridică de dublă reprezentare,
6. respectarea intereselor fiecărui mandant (imparţialitatea) pentru încheierea aceluiaşi act.
Nu este necesară informarea fiecărui mandant despre această situaţie, dacă uzanţele ce reglementează încheierea şi
realizarea actelor respective permit acest fapt, sau cunoaşterea de către mandanţi a dublei reprezentări la momentul încheierii
actului juridic.
5. Pentru apariţia dreptului mandantului la protejarea intereselor sale patrimoniale prin declararea nulitatii
actului încheiat de mandatar sînt cerute prezenţa a două condiţii obligatorii:
7. necunoaşterea de către mandant a faptului dublei reprezentări, care, de obicei, se exprimă prin neinformarea la
timp a mandantului sau tăinuirea informării acestuia,
8. suferirea de către mandant a unui prejudiciu.
În acest caz legislatorul invocă nulitatea relativă a actului juridic, conform normelor art. 218 ale prezentului cod.

Articolul 1039. Încheierea unui act cu sine insusi

(1) Mandatarul nu poate încheia acte juridice in numele mandantului cu sine insusi, chiar si prin reprezentant, cu
excepţia cazului cind este autorizat expres sau cind mandantul cunoaşte faptul si nu obiectează împotriva lui.
(2) Numai mandantul poate cere declararea nulitatii actului juridic încheiat cu încălcarea regulii prevăzute la alin.
(1).

d) Articolul comentat este chemat să stabilească limitele capacităţii juridice ale mandatarului în
sensul interzicerii încheierii actelor juridice in numele mandantului cu sine însuşi. Regula generală se pronunţă pentru
protejarea intereselor mandantului, şi anume prin faptul, că împuternicirile delegate mandatarului de către mandant îi pot
permite primului dezavantajarea economică a contragentului, cu atît mai mult că Codul Civil - Art.1034 prevede un spectru larg
al împuternicirilor mandatarului, care nu se reduc numai la prescripţiie exprese ale contractului sau ale procurii. Regula
generală este exceptată de două cazuri:
- cînd mandatarul este autorizat expres de mandant,
- cind mandantul cunoaşte faptul încheierii actelor juridice în numele mandantului cu sine însuşi si nu
obiectează împotriva lui.
Faptul cunoaşterii de către mandant a unei asemenea împuterniciri trebuie să premargă săvîrşirea acţiunilor mandatarului,
pentru a nu pune în pericol valabilitatea actelor juridice încheieate.
2. Subiectul înzestrat cu dreptul de a cere nulitatatea actului juridic încheiat cu încălcarea regulii prevăzute la alin.1 este
numai mandantul, deoarece conform Art.226 Cod Civil nulitatea poate fi declarată numai in cazul in care se demonstreaza ca
cealalta parte a ştiut sau trebuia sa ştie despre limitari. În cazul specificat numai mandantul poate autoriza mandatarul pentru
încheierea actelor cu el însuşi şi respectiv, ştie sau trebuia să ştie despre aceste circumstanţe.

Articolul 1040. Abaterea de la indicaţiile mandantului

(1) Mandatarul este obligat sa îndeplinească indicaţiile mandantului.

(2) Mandatarul este in drept sa se abată de la indicaţiile mandantului daca, in funcţie de circumstanţe, poate
presupune ca mandantul, avind cunostinta de situaţia creata, ar fi aprobat o asemenea abatere. Pina la abaterea de
la indicaţiile mandantului, mandatarul este obligat sa-l notifice despre noile circumstanţe si sa aştepte decizia lui, cu
excepţia cazurilor cind aminarea prezintă un pericol pentru executare.
 (3) Daca executarea de către mandatar a indicaţiilor date de mandant duce, in mod vizibil, la dezavantajarea
acestuia din urma, mandatarul trebuie sa execute indicaţiile doar după ce a comunicat mandantului dezavantajele
posibile, iar acesta insista asupra indicaţiilor.

(2) Prezentul articol prevede un regulator suplimentar al relaţiilor dintre mandant şi mandatar, care persistă în
afara contractului propriu-zis şi a procurii - indicaţiile mandantului. Caracterul acestor indicaţii (verbal sau scris) nu se
specifică de lege, ceea ce ne permite să facem concluzia că orice indicaţie, indiferent de forma expunerii ei, urmează să fie
îndeplinită de către mandatar. În contract este deosebit de important de stabilit ordinea fixării indicaţiilor date de mandant
pentru a nu se admite o neconcordanţă între ele. Expres de către lege nu sînt stabilite cerinţele faţă de aceste indicaţii, însă ele
urmează să se conformeze criteriilor legalităţii, concretităţii şi posibilităţii de realizare. Indicaţiile mandantului permit
corectarea operativă a condiţiilor iniţiale ale contractului, şi din acest motiv, legislatorul îl plasează pe o treaptă mai superioară
vis-a-vis de alte acte în această privinţă. Din sensul acestui articol, mandatarul se consideră că şi-a onerat obligaţiile
contractuale, dacă a acţionat anume în corespundere cu aceste indicaţii. Legea menţionează îndeplinirea integrală a indicaţiilor
mandantului, fără a specifica contractul de mandat propriu-zis. Indicaţiile mandantului în privinţa condiţiilor de vînzare
(cumpărare) a mărfurilor se por referi la parametrii tehnici şi calitativi a mărfurilor, durata termenilor de garanţie, cuantumul
maxim al plăţilor, garanţiile plăţilor ş.a.
(3) Reieşind din principiul că acţiunule mandatarului trebuie în mod obligatoriu să avantajeze mandantul,
indicaţiile date de mandant urmează să contribuie la realizarea scopului contractului. În cazurile cînd executarea indicaţiilor
mandantului duc, în mod vizibil, la dezavantajarea acestuia, mandatarul iniţial trebuie să comunice despre aceasta
contragentului său, şi numai în cazul cînd indicaţiile nu sînt modificate sau anulate, ele urmează să fie executate de mandatar.
Efectele juridice ale acestei obligaţii ale mandatarului nu sînt expres stabilite de către lege, însă în acest caz mandatarul este
protejat de eventualele cereri de despăgubire ale mandantului, deoarece, fiind înştiinţat despre posibilele dezavantaje pentru
sine, consimte acest fapt.

Articolul 1041. Obligaţia prezentării informaţiilor si a darii de seama despre executarea mandatului

(1) Mandatarul este obligat sa transmită mandantului toate informaţiile necesare, sa dea lămuririle cerute de
mandant asupra executării mandatului, iar la executarea acestuia, sa-l informeze neintirziat si sa prezinte darea
de seama.
(2) Convenţia in al carei temei obligaţiile mandatarului prevăzute la alin.(1) sânt, pentru viitor, excluse sau limitate
se face in scris.

(4) Legea obligă mandatarul să comunice mandantului la cererea sa toate informaţiile despre mersul
executării contractului, să dea lămuririle necesare şi în final să prezinte darea de seamă verbal sau scris asupra tuturor
acţiunilor de reprezentare. Mandatarul urmează necondiţionat şi la prima cerere a mandantului să-şi onoreze aceste obligaţii
legate îndeosebi de executare. Ţinînd cont de faptul că toate obligaţiile contractuale sînt puse în sarcina mandantului, legea îi
asigură prin intermediul normei comentate o mobilitate juridică suficientă participării sale (pe calea suportării cheltuielelor şi
riscurilor ca titular de drepturi) la aceste tranzacţii. Deaceea toate mărfurile obţinute, sumele de bani, titlurile de valoare,
originalele contractelor semnate şi alte documente, care atestă apariţia obligaţiilor în rezultatul acţiunilor mandatarului urmează,
de rînd cu actele constatatoare de drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale ale mandantului, să fie puse la dispoziţia mandantului.
(5) Ca excepţie de la prevederile aliniatului 1 al articolului comentat părţile pot conveni asupra
excluderii integrale sau limitării volumului de obligaţii. Însă pentru astfel de posibilităţi legea înaintează următoarele condiţii:
5. perfectarea convenţiei în al carei temei se exclud sau se limitează aceste obligaţii numai în formă scrisă,
6. obligaţiile menţionate ale mandatarului urmează să fie prevăzute pentru viitor.
Reieşind din sensul normei comentate, derogare de la obligaţia prezentării informaţiilor şi a dării de seama despre
executarea mandatului urmează să fie stipulată expres în contract.

Articolul 1042. Confidenţialitatea informaţiei cunoscute de mandatar

(1) Mandatarul este obligat sa nu divulge informaţia care i-a deveni cunoscuta in cadrul activitatii sale daca
mandantul are un interes justificat in păstrarea secretului asupra lor si daca nu exista, in baza dispoziţiilor legale, o
obligaţie de dezvăluire sau dezvăluirea nu este permisa de mandant.
(2) Obligaţia de păstrare a confidentialitatii subzista si dupa încetarea mandatului.

4. Săvîrşirea acţiunilor juridice, presupune acumularea informaţiei atît despre starea economico-financiară a
mandantului, cît şi despre afacerile sau alte acţiuni juridice, care sau derulat cu participarea mandatarului. Interesul mandantului
despre nedivulgarea informaţiei poate fi stabilit expres în contract prin formularea unei clauze contractuale în acest sens.
Legea poate obliga mandatarul să divulge informaţia care i-a deveni cunoscută în cadrul activitatii sale, şi respectiv, aceste
acţiuni nu pot fi calificate ca nepăstrare a a confidentialitaţii.
 Articolul 1043. Obligaţia mandatarului de a preda către mandant rezultatele executării

Mandatarul este obligat sa remită mandantului tot ceea ce a primit pentru executarea mandatului si nu a
utilizat in acest scop, precum si tot ceea ce a dobindit in executarea obligaţiilor sale contractuale.

1. Regula expusă în articolul comentat a persistat şi în Codul Civil din 1964, iar esenţa juridică este condiţionată de
construcţia juridică a raportului de mandat, unde mandatarul se obligă să acţioneze în numele şi pe contul mandantului, în
esenţa fiind doar un reprezentant. Prin efectul legii mandatarul nu dobăndeşte nici un drept asupra bunurilor dobindite în
executarea obligaţiilor sale contractuale şi este obligat să remită necondiţionat şi imediat totul mandantului, inclusiv şi procura
cu termen de valabilitate nestins.

Articolul 1044. Interdicţia de a folosi informaţia sau bunurile in interes propriu

(1) Mandatarul nu are dreptul sa folosească in avantajul sau informaţia pe care o obţine sau bunurile pe care
le primeşte ori pe care este obligat sa le administreze in exercitarea mandatului daca nu are consimtamintul
mandantului sau daca dreptul de folosinţa nu rezulta din lege sau din mandat.
(2) Pe lingă compensaţiile la care este ţinut pentru prejudiciul cauzat, mandatarul, in cazul folosirii
informaţiei sau bunurilor fara autorizaţie, trebuie sa plătească mandantului pentru folosirea informaţiei o suma
echivalenta cu imbogatirea sa datorita folosirii ei, iar in cazul cind a folosit un bun, o chirie corespunzătoare. Daca
foloseşte pentru sine banii pe care trebuie sa-i remită mandantului ori sa-i utilizeze in favoarea acestuia, mandatarul
va datora dobinzi din momentul cheltuirii banilor.

• Prin intermediul normei respective legiuitorul încă odată remarcă caracterul relaţiilor contractuale
dintre mandant şi mandatar, care rezultă în prestarea serviciilor juridice de către mandatar mandantului, pentru care, după caz,
primul este remunerat sau nu. În rest, toate cele dobîndite prin acţiunile mandatarului formează proprietatea mandantului sau
cad sub incidenţa nemijlocită şi necondiţionată a drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale ale mandantului. Numai
consimţămîntul mandantului, prevederile mandatului şi prescripţia legii pot permite mandatarului să folosească în avantajul
sau informaţia pe care o obţine sau bunurile pe care le primeşte ori pe care este obligat sa le administreze în exercitarea
mandatului. Norma comentată poartă un caracter dispozitiv, deaceea părţile urmează direct în contract să specifice regimul
folosirii de către mandatar a informaţiei pe care o obţine sau a bunurilor pe care le primeşte.
• Aliniatul 2 al prezentului articol conţine măsuri concrete de protejare a intereselor mandantului în
cazul folosirii fără autorizaţie a informaţiei sau a bunurilor. În afară de compensarea prejudiciului real cauzat mandantului prin
folosirea informaţiei sau bunurilor fara autorizaţie mandatarul în funcţie de folosirea diferitor obiecte ale drepturilor civile,
urmează să achite mandantului în calitate de despăgubiri,
7. pentru folosirea informaţiei o suma echivalenta cu îmbogatirea sa datorita folosirii ei,
8. pentru folosirea bunurilor chiria corespunzătoare,
pentru folosirea banilor dobînda, conform art.585 Cod Civil, din momentul cheltuirii banilor.

Articolul 1045. Protecţia drepturilor mandantului

Bunurile dobindite de către mandatar, in numele sau dar pe contul mandantului, in cadrul executării obligaţiilor
contractuale sau care i-au fost transmise de mandant pentru executarea mandatului sînt considerate, in raport cu
creditorii mandatarului, bunuri ale mandantului.

1. Menirea legislatorului este de a proteja partea slabă în obligaţie şi anume, protecţia drepturilor mandantului, îndeosebi
interesele sale patrimoniale care pot fi uşor lezate de către mandatar. Mandatarul nu are dreptul să pretindă la bunurile dobindite
în cadrul executării obligaţiilor contractuale sau care i-au fost transmise de mandant pentru executarea mandatului. Ele urmează
din start a fi separate de cele ale mandantului pentru a le proteja de urmărirea creditorilor mandatarului. De aceea nu poate fi
admisă nici un fel de pretenţie din partea creditorilor mandatarului faţă de bunurile mandantului, aflate în posesia mandantului.

Articolul 1046. Compensarea cheltuielilor efectuate de mandatar

(1) Cheltuielile pe care mandatarul le efectuează pentru executarea obligaţiilor contractuale si pe care, in funcţie
de împrejurări, acesta le considera necesare trebuie compensate de către mandant.
(2) Nu pot fi înaintate pretenţii, in temeiul alin.(1), atunci cind cheltuielile urmează a fi compensate prin
remuneraţie. Cheltuielile care se fac in mod obişnuit la executarea unor obligaţii de felul celor stipulate in contract
sau cheltuielile care ar fi fost făcute de mandatar si in absenta contractului sînt considerate compensate prin
remuneraţie daca restituirea lor nu se face in mod obişnuit si daca nu s-a convenit altfel.
 (3) La cererea mandatarului, mandantul este obligat sa plătească acestuia un avans pentru cheltuielile necesare
executării mandatului.

d) Legea permite mandatarului să întreprindă şi alte acţiuni, decît cele prevăzute de mandat (Vezi comentariul la
art.1040 Cod Civil). Respectiv, mandatarul efectuiază şi un şir de cheltuieli motivate suplimentare necesare în acest sens, care
trebuie compensate de către mandant. Compensarea cheltuielelor efectuatre de către mandatar reprezintă una din obligaţiile de
bază ale mandantului, deoarece ea survine din însăşi esenţa construcţiei contractului de mandat, unde mandatarul acţionează atît
din numele mandantului, cît şi din contul său. Participarea mandatarului cu cheltuieli proprii ar duce la o calificare deosebită
din punct de vedere juridico-civil a acţiunilor sale, diferită de raportul de mandat.
e) Articolul 1033 a prezentului cod prin noţiunea de remuneraţie stabileşte retribuţia stabilită prin contract, sau,
cu alte cuvinte, aceea sumă de bani pe care mandantul o datorează mandatarului în contul serviciilor prestate. Conţinutul
remuneraţiei urmează să fie stabilit expres în contract pentru a avea posibilitatea delimitării retribuţiei pentru serviciile acordate
şi alte plăţi şi compensaţii ce pot fi negociate de către părţi la încheierea contractului. Cheltuielele prevăzute în al.1 a
prezentului articol pot fi incluse în conţinutul (componenţa) remuneraţiei de bază şi atunci ele se calculează şi se achită în
acelaşi timp. Însă acestă regulă se răsfrînge numai la acele cheltuieli efectuate de mandatar care nu se fac în mod obişnuit la
executarea unor obligaţii de felul celor stipulate in contract sau care ar fi fost făcute de mandatar şi în absenţa contractului,
adică executarea acţiunilor faptice, care nu formează obiectul contractului de mandat.
3. Pentru susţinerea financiară a derulării raporturilor de mandat mandantul acoperă din contul său toate cheltuielele necesare,
iar în cele mai dese cazuri achită mandatarului un avans pentru cheltuielile necesare executării mandatului. Avansul reprezintă o
sumă de bani necesară pentru acoperirea cheltuielelor iniţiale, deoarece mandatarul nu neste obligat să suporte nici un fel de
cheltuieli legate de executarea mandatului. Plata avansului poate fi efectuată la cererea mandatarului, fără a fi specificat acest
lucru în contract şi respectiv, mărimea avansului este o categorie apreciabilă de către părţi în funcţie de circumstanţele
contractuale.

Articolul 1047. Repararea prejudiciului cauzat mandatarului

(1) Mandantul este obligat sa repare si prejudiciul produs fara vina sa pe care mandatarul l-a suferit in
executarea mandatului daca prejudiciul este rezultatul unui pericol legat de obligaţia contractuala ori s-a produs in
urma executării unei indicaţii a mandantului.
(2) Nu se poate formula o pretenţie in temeiul alin.(1) atunci cind un prejudiciu de felul celui care s-a produs
urmează a fi acoperit prin remuneraţie sau cind prejudiciul a fost practic produs printr-o acţiune care nu era
necesara executării obligaţiilor contractuale ale mandatarului sau printr-o omisiune a lui. Daca acoperirea
prejudiciului din contul remuneraţiei va fi contestata, sarcina probei se pune pe seama mandatarului.

6. În afară de repararea prejudiciilor produse din vina mandantului, ce reiese din neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor contractuluale, mandantul este ţinut să răspundă în forma reparării prejudiciului produs fără
vină. Dar, legislatorul încadrează apariţia răspunderii fără vină în interiorul raporturilor contractuale, specificînd că prejudiciul
cauzat mandatarului urmează să fie rezultatul unui pericol legat de obligaţia contractuală, sau să fie cauzat în urma unei indicaţii
a mandantului, care la fel se încadrează în acest spectru de relaţii.
7. În aliniatul 2 al articolului comentat sănt expuse temeiurile de eliberare de răspundere a mandantului faţă
de mandatar.
Primul temei - acoperirea prin remuneraţie a prejudiciului, practic diferă de celelalte temeiuri, deoarece în cazul cînd în
contract din start este prestabilită o astfel de obligaţie a mandantului, mandatarul nu se poate formula o pretenţie in temeiul alin.
(1) a prezentului articol. Iar în cazul remuneraţia deja achitată nu va acoperi întreg prejudiciul cauzat, atunci mandatarul se
poate adresa cu asemenea pretenţii faţă de mandant, avînd în acelăşi timp sarcina probei, aducă dovedirea mărimei
prejudiciului neacoperit de remuneraţie.

Articolul 1048. Solidaritatea mandanţilor

Cind mai multe persoane, pentru o afacere comuna, au numit un mandatar, fiecare dintre ele răspunde
solidar pentru toate efectele mandatului.

O novelă legală în domeniul reglementării mandatului reprezintă instituţia solidaritatăţii mandanţilor, şi anume cazul,
cînd mandanţii decid contractarea pentru o afacere comună a unui singur mandatar. Acest mecanism juridic implică în mod
inerent stabilirea corelaţiei dintre co-mandanţi şi mandatar în domeniul răspunderii. Legislatorul a mers pe calea cea mai sigură
în reglementarea acestei situaţii, stabilind răspunderea solidară a mandanţilor.

Articolul 1049. Răspunderea mandatarului in cazul mandatului gratuit

 Daca indeplineste mandatul cu titlu gratuit, mandatarul va răspunde doar pentru actele sale intenţionate sau
pentru culpa grava.

Mandatul gratuit presupune survenirea răspunderii doar pentru acţiunile sale intenţionate sau pentru culpa gravă, care
au produs pagubă mandantului. În celelalte cazuri de diminuare a intereselor mandantului mandatarul este absolvit de
răspundere patrimonială.

Articolul 1050. Denunţarea mandatului

(1) Mandatul poate fi denunţat oricind de oricare din parti.

(2) Revocarea mandatului notificata numai mandatarului nu se poate opune terţilor care, fara a şti despre
revocare, au contractat cu buna-credinţa cu mandatarul. In acest caz, mandantul are drept de regres împotriva
mandatarului.
(3) Mandatarul poate denunţa mandatul doar in aşa fel incit sa fie posibil pentru mandant sa se îngrijească in
continuare de actele asupra cărora s-a contractat, cu excepţia cazului cind exista motiv întemeiat pentru a denunţa.
(4) Daca a denunţat, mandantul este obligat fata de mandatar la compensarea tuturor cheltuielilor apărute in
executarea contractului.
Daca mandatul este cu titlu oneros, mandantul trebuie sa plătească mandatarului remuneraţia convenita.
(5) Este nula clauza prin care se exclude dreptul unei parti de a denunţa mandatul.

3. O particularitate distinctă a mandatului reprezintă dreptul fiecărei din părţi de a denunţa unilateral
în orice timp contractul. Această particularitate se datorează caracterului fiduciar al raporturilor dintre părţi, însă aplicarea ei în
cadrul jurisprudenţei necesită respectarea unor reguli expuse în următoarele aliniate ale prezentului articol.
4. Legislatorul în cazul formulării normelor despre denunţarea contractului operează şi cu noţiunea
de revocare, care este după conţinutul său juridic echivalentă cu denunţarea. Revocarea mandatului de către mandant ţine
evident de notificarea mandatarului, care este partre a contractului. Terţele persoane, care au fost la rîndul său contractate de
către mandatar în vederea realizării contractului, nu întotdeauna pot şti despre revocare. În cazul cînd terţii cu buna-credinţa au
contractat cu mandatarul, chiar şi după revocarea mandatului de către mandant, efectele acestei revocări nu se pot opune
terţilor. Cele executate de către terţi după revocarea contractului pot fi dobîndite de către mandant prin intermediul regresului
împotriva mandatarului.
5. Condiţiile denunţării mandatului din iniţiativa mandatarului ţin iminent de protejarea intereselor
mandantului. Momentul denunţării contractului trebuie să coincidă cu posibilitatea mandantului de a avea grijă de soarta
bunurilor şi drepturilor dobîndite, deaceea este nevoie, totuşi, de un preaviz din partea mandatarului prin care mandantul trebuie
să fie informat despre termenii de restituire a împuternicirilor (procurii şi altor documente). În cazul cînd mandatarul nu oferă
mandantului posibilitatea de a îngriji în continuare de actele asupra cărora s-a contractat, mandantul poate cere despăgubiri
pricinuite în urma pierderii bunurilor şi drepturilor sau în urma deteriorării (diminuării) lor. În cele ce priveşte existenţa
motivelor întemeiate, care ar servi ca temei pentru nerespectarea regulii de mai sus, aceste motive nu sînt enumerate de lege, şi,
părţile pot direct în contract să le stipuleze.
6. Condiţia obligatorie a denunţării mandatului din iniţiativa mandantului ţine de obligaţia
compensării tuturor cheltuielilor suportate de mandatar, apărute în executarea contractului, indiferent de nivelul sau etapa de
executare. Ţînînd cont de faptul, că contractul de mandat face parte din categoria contractelor de prestări servicii (ca noţiune de
gen), mandantul este obligat sa plătească mandatarului remuneraţia convenită, corespunzător nivelului de executare (prin
analogia Art.943 a prezentului cod).
Este lovită de nulitate absolută orice învoială a părţilor de a exclude dreptul unei părţi de a denunţa mandatul.

Articolul 1051. Decesul sau incapacitatea mandantului

(1) Raporturile contractuale nu încetează prin decesul sau prin incapacitatea mandantului daca nu s-a convenit
altfel sau daca aceasta nu rezulta din conţinutul obligaţiei contractuale.
(2) Daca raporturile contractuale încetează prin decesul ori prin incapacitatea mandantului, mandatarul
trebuie sa continue executarea obligaţiilor contractuale in cazul in care aminarea ar fi legata de pericolul unor
pierderi pentru mandant sau pentru succesorii lui.
Executarea mandatului continua pina cind succesorul sau reprezentantul legal al mandantului poate lua
toate masurile necesare. Raporturile contractuale sînt considerate in aceasta privinţa ca fiind valabile.
4. Daca raporturile contractuale încetează prin decesul sau prin incapacitatea mandantului, fata
de mandatar contractul se considera valabil pina in momentul in care acesta ia cunostinta ori trebuie sa cunoască
motivul încetării.
(5) Regula generală stabilită de legiuitor este că decesul sau incapacitatea mandantului nu duc în mod automat la
stingerea raporturilor contractuale. Prin contract sau ţinînd cont de conţinutul obligaţiei contractuale se poate deroga de la
această regulă, admiţind ca succesorii în drepturi sau alte persoane împuternicite să preia executarea obligaţiilor.
(6) Aliniatul respectiv protejează în mod sporit interesele mandantului, menţionînd că chiar dacă totuşi raporturile
contractuale încetează în temeiul decesului or prin incapacitatea mandantului este obligat să continue executarea obligaţiilor
contractuale, dacă există pericol de pierdere a celor obţinute în urma executării contractului, condiţionat de amînarea executării.
Întinderea executării obligaţiilor de către mandatar în aceste condiţii este pîna la momentul cînd mandatarul se convinge că
succesorul sau reprezentantul legal al mandantului pot lua toate masurile necesare de preîntîmpinare a eventualelor pierderi.
Iar legea expres menţionează că raporturile contractuale nu se sting în astfel de împrejurări, dar sînt pe deplin valabile pînă la
consumarea lor.
(7) Decesul sau prin incapacitatea mandantului de la sine nu înseamnă că raporturile contractuale sau stins. Legea
leagă momentul stingerii bilaterale a raporturilor contractuale de faptul mandatarul trebuie să ţtie cu certitudine motivul
încetării acestor raporturi prin deces sau prin incapacitate. În caz contrar, contractul de mandat îşi menţine valabilitatea pentru
mandatar.

Articolul 1052. Încetarea raporturilor contractuale prin decesul mandatarului

(1) Raporturile contractuale încetează prin decesul mandatarului daca nu s-a convenit altfel ori daca din obligaţia
contractuala nu rezulta altfel.
(2) Moştenitorul mandatarului trebuie sa informeze neintirziat mandantul despre decesul mandatarului si sa ia
masurile necesare pentru protecţia drepturilor mandantului.

1. Ca şi în cazul mandantului, pentru mandatar legiuitorul stabileşte prezumţia încetării raporturile contractuale de mandat prin
decesul mandatarului. Această regulă îşi are aplicarea în condiţiile nestipulării de către părţi în contract a preluării obligaţiilor
contractuale de către succesorii mandatarului. La fel, natura obligaţiei contractuale stabilite între părţi nu poate admite încetarea
raporturilor contractuale prin decesul mandatarului.
2.Prezentul aliniat stabileşte pentru terţele persoane a raportului de mandat (moştenitori) obligaţii în cazul decesului
mandatarului. Obligaţiile sînt legate de protejarea intereselor mandantului. În acest caz moştenitorii mandatarului sînt obligaţi:
- imediat să informeze mandantul despre decesul mandatarului,
- să ia măsurile necesare pentru protecţia drepturilor mandantului, care pot consta în păstrarea bunurilor şi a documentelor
mandantului, precum şi transmiterea lor către posesorul lor legitim. Această regulă a persistat şi în Codul civil din 1964.

Capitolul XIV
ADMINISTRAREA FIDUCIARA

Articolul 1053. Contractul de administrare fiduciara

(1) Prin contractul de administrare fiduciara, o parte (fondator al administrării, fiduciant) preda bunuri in
administrare fiduciara celeilalte parti (administrator fiduciar, fiduciar), iar aceasta se obliga sa administreze
patrimoniul in interesul fondatorului
administrării.
(2) Prin contract poate fi desemnat in calitate de beneficiar un tert, care poate înainta pretentii proprii fata de
administratorul fiduciar.
(3) Autoritatile publice nu pot exercita funcţia de administrator
fiduciar.
(4) Administratorul fiduciar nu poate fi beneficiar.
(5) In cazurile cind administrarea fiduciara a patrimoniului se constituie pe motive prevăzute de lege,
drepturile fondatorului administrării aparţin autoritarii tutelare sau unei alte persoane menţionate in lege.

1. Modelul contractual al administraţiei fiduciare reprezintă un institut relativ nou pentru legislaţia naţională, diferit de
administrarea patrimoniului persoanei declarată absentă fără veste şi administrarea patrimoniului defunctului, pînă la acceptarea
lui de către succesori. Codul civil operează cu noţiunea de administrare fiduciară şi nu de proprietate fiduciară, cunoscută
sistemului de drept common-law. Administrarea fiduciară presupune unele trăsături juridice specifice contractuale, care se
desprind din prezentul capitol:
a) transmiterea patrimoniului în administrarea fiduciară este o formă de realizare a împuternicirilor proprietarului. Anume el
determină scopul constituirii admimistrării fiduciare şi volumul împuternicirilor transmise.
b) executarea contractului poate fi în interesul fondatorului, sau a persoanei desemnate de el. În ultimul caz, contractul de
administrare fiduciară apare ca un contractîncheiat în folosul unei terţe persoane.
c) transmitera patrimoniului în admimistrăre fiduciară nu duce la trecerea dreptului de proprietate către administratorul fiduciar,
respectiv atributele dreptului de proprietate nu sînt transmise în baza acestui contract. Prerogativele unui proprietar, transmise în
baza acestui contract, îi acordă dreptul numai de a exercita aceste atribute în numele său, prin aceasta prestînd servicii cu
caracter juridic şi faptic fiduciantului.
Contractul de admimistrăre fiduciară are tangenţe cu un şir de contracte civile ca contractele de mandat, comision şi agenţie.
Posibilitatea de a săvîrşi orice acţiuni juridice şi faptice în interesul fiduciantului sau a beneficiarului, precum activitatea în
nume propriu, dar pe contul fiduciantului constituie esenţa juridico-civilă a acestui contract desinestătător. La fel, acest contract
urmează a fi delimitat de acţiuni de administrare a patrimoniului din partea organelor interne ale societăţilor comerciale,
necomerciale sau a întreprinderilor de stat. În acest caz, directorul întreprinderii sau alt organ statutar înfăptuiesc administrarea
internă a acestora, cu toate că posedă împuterniciri de dispoziţie a bunurilor acestor subiecţi, nu delimitează bunurile
administrate întru-o balanţă contabilă aparte şi nu poartă răspundere juridico-civilă faţă de aceşti subiecţi, decît în cazurile
prevăzute de lege.
Autorităţile publice în virtutea atribuţiilor stailite de lege nu fot figura în calitate de administrator fiduciar. O interdicţie legală
este imposibilitatea corespunderii calităţii de administrator fiduciar şi beneficiar.
În unele cazuri, prevăzute de lege, în calitate de fondator poate figura şi neproprietarul patrimoniului, adică o altă persoană
abilitată (autoritate tutelară). Însă, în aceste cazuri persoanele indicate în lege trebuie să acţioneze exclusiv în interesele
proprietarului.

Articolul 1054. Forma contractului de administrare fiduciara

Contractul de administrare fiduciara a proprietatii se încheie in scris.

Articolul respectiv cere forma scrisă a contractul de admimistrăre fiduciară. Părţile sint libere în determinarea modalităţii scrise
de încheiere a contractului. Important este respectarea prevederilor prezentului cod referitoare la încheierea contractelor scrise
(art.art 679-703). În privinţa transmiterii bunurilor imobile este necesară respectarea prevederilor art.290 a Codului civil.
Analiza noţiunii legale a contractului ne permite să relevăm caracterul lui real, ceea ce înseamnă că contractul se consideră
încheiat din momentul transmiterii patrimoniului către fiduciar.

Articolul 1055. Obiectul administrării fiduciare

(1) Poate fi dat in administrare fiduciara orice bun, inclusiv o universalitate de bunuri, atit existente la
momentul încheierii contractului, cit si dobindite in viitor, inclusiv bunurile dobindite de administratorul fiduciar in
exercitarea contractului.
(2) Patrimoniul dat in administrare fiduciara include si bunurile care, in calitate de echivalent sau in urma unor
acte juridice, iau locul bunurilor originale.
(3) Mijloacele banesti nu pot fi date separat in administrare fiduciara, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(4) Bunurile date in administrare fiduciara se separa de alte bunuri ale fondatorului administrării, precum si de
bunurile administratorului fiduciar.

1.În calitate de obiecte ale contractului de admimistrare fiduciară poate figura atît întreg patrimoniul fiduciantului, cît şi o parte
din el (bunuri sau drepturi separate), de exemplu întreprinderile ca complexe patrimoniale unice, bunurile mobile şi imobile,
titlurile de valoare, drepturile patrimoniale, ş.a. Legea nu cere ca patrimoniul transmis să existe la momentul încheierii
contractului, important prezintă faptul,ca în contract să se consemneze care bunuri , dobîndite pe viitor vor constitui obiect de
administrare.
2. Norma expusă în acest aliniat, indică asupra posibilităţii modificării componenţei patrimoniului transmis în administrare
fiduciară, admiţind ca bunurile echivalente sau cele dobîndite în urma unor acte juridice, să ia locul bunurilor originale. Această
regulă, însă, nu admite micşorarea conţinutului acestui patrimoniu în urma acţiunilor de executare a contractului din partea
părţilor. Deci, legea protejează prin această menţiune legală interesele interesele fondatorului administrării, parte slabă în
obligaţia respectivă.
3. Mijloacele băneşti în calitate de categorie a bunurilor în circuitul civil nu pot figura de sinestătător în calitate de obiecte ale
administrării fiduciare. Utilizarea lor în circuitul civil presupune pierderea dreptului de proprietate asupra bancnotelor, şi
respectiv ei nu pot fi restituiţi proprietarului la finele contractului. Desigur, proprietarul nu este interesat în restituirea aceloraşi
bancnote. Poate fi vorba despre pastrarea şi înmulţirea sumei de bani, care nu poate fi recunoscută ca bun. Virarea banilor la
contul bancar în realitate prezintă o forma de evidenţă a lor, depozitul bancar sau o altă sumă de bani la cont reprezintă în sine
drepturi obligaţionale de creanţă faţă de bancă, deaceea legislatorul a exclus mijloacele băneşti din rîndul obiectelor
administrării fiduciare. Excepţie de la regula generală formează prevederile art.26 a Legii instituţiilor financiare, în baza
căreia instituţia financiară fără acordarea unei licenţe speciale poate acorda servicii fiduciare (investirea şi gestionarea
fondurilor fiduciare).
4. Conform prevederilor prezentului aliniat, bunurile date în administrare fiduciară se separă în mod obligatoriu şi se duce
evidenţa într-o balanţă separată sau pe un cont bancar separat. Necesitatea unei astfel de delimitări este dictată de însăşi natura
raporturilor de administrare fiduciară, care nu admite posibilitatea conexiunii patrimoniului ce se află în administrare fiduciară
şi patrimoniul propriu al fiduciarului. La rîndul său, acest fapt exclude transmiterea în administrare fiduciară a bunurilor mobile
destinate pentru consum, deoarece separarea lor în sens juridic este imposibilă.
Articolul 1056. Drepturile si obligaţiile administratorului fiduciar

(1) Administratorul fiduciar este obligat sa administreze in nume propriu proprietatea incredintata, dar pe
riscul si pe contul fiduciantului.
(2) In raporturile cu terţii, administratorul fiduciar are prerogativele unui proprietar. Daca nu manifesta fata
de interesele fiduciantului diligenta de care da dovada in afacerile proprii, fiduciarul este obligat sa repare
prejudiciul cauzat astfel.
(3) Administratorul fiduciar este obligat sa faca public faptul separării bunurilor luate in administrare
fiduciara de bunurile sale si sa mentina aceasta publicitate. El răspunde fata de fondatorul administrării pentru
dezavantajele, pierderile si prejudiciile care rezulta din confuziunea celor doua patrimonii.
(4) Administratorul fiduciar poate dispune de un imobil doar in cazurile prevăzute de lege sau de contractul de
administrare fiduciara.
(5) Drepturile obţinute de administratorul fiduciar ca rezultat al activitatii de administrare fiduciara se includ
in componenta patrimoniului primit in administrare daca in contract nu este prevăzuta obligaţia de a le preda
fiduciantului sau beneficiarului.
(6) Obligaţiile rezultate din activitatea fiduciarului se executa din contul bunurilor care se afla in administrare
fiduciara.

1. Spre deosebire de mandatar, precum şi de agentul comercial administratorul fiduciar acţionează numai din nume propriu,
dar pe riscul şi pe contul fiduciantului. Acest model contractual se aseamănă mult cu contractul de comision, însă caracterul
serviciilor prestate de către fiduciar şi obligativitatea înştiinţării terţilor despre calitatea sa juridică, îl deosebesc totuşi de
comisionar. Mai mult ca atât, între părţi nu se stabilesc raporturi de încredere personală „fiduciare”, iar termenul „fiduciar” faţă
de administrarea în baza acestui contract are un caracter simbolic şi nu generează efecte juridice.
2. În privinţa patrimoniului transmis în administrare fiduciară fiduciarul exercită prerogativele unui proprietar (Art.315 Cod
Civil). Cu alte cuvinte, în raporturile cu terţii fiduciarul se manifestă ca un proprietar, cu toate că juridic nu posedă o astfel de
calitate. Fiduciantul nu transmite administratorului fiduciar împuternicirile sale de proprietar, dar numai posibilitatea realizării
lor prin intermediul săvârşirii acţiunilor de administrare. în această situaţie statutul administratorului fiduciar are asemănări
considerabile cu cele ale reprezentantului. Manifestarea diligenţei sporite fata de interesele fiduciantului reprezintă o
trăsătură de bază a exercitării prerogativelor fiduciarului, iar în cazul unei vădite nemanifestări de abnegaţie în exercitarea
competenţelor sale contractuale, fiduciarul este obligat sa repare prejudiciul cauzat. Lipsa diligenţei corespunzătoare
mărturiseşte despre existenţa în activitatea fiduciarului a unor elemente ale vinovăţiei în sensul dreptului civil, cu toate că în
acest caz, legislatorul nu condiţionează apariţia răspunderii fiduciarului de prezenţa vinovăţiei sale.
3. Printre obligaţiile de bază ale fiduciarului, consemnate în lege, persistă şi separarea bunurilor transmise în administrarea
fiduciară, precum şi efectuarea unei publicităţi în acest sens. Juridic aceste relaţii urmează să fie consemnate într-un act de
transmitere-predare, care de rând cu contractul vor demonstra în caz de litigiu, faptul separării bunurilor transmise în
administrare fiduciară de patrimoniul fiduciantului sau a fiduciarului. Formele de separare pot fi oglindirea bunurilor într-o
balanţă contabilă aparte, cont bancar ş.a. Confuziunea celor doua patrimonii, urmată de dezavantaje, pierderi si prejudiciu
pentru fiduciant, reprezintă un temei direct pentru răspunderea fiduciarului. În acest caz la fel, răspunderea survine indiferent de
vinovăţia fiduciarului.
4. Dispunerea de un imobil de către administratorul fiduciar (înstrăinarea, locaţiunea, transmiterea în comodat, ipotecarea),
poate fi făcută doar in cazurile prevăzute de lege sau de contract, sub riscul aplicării faţă de aceste tranzacţii a consecinţelor
nulităţii relative (Art. 218 Cod Civil).
5. Reieşind din construcţia legală a administrării fiduciare, fiduciantul, ca proprietar al patrimoniului, poartă povara întreţinerii
patrimoniului. Întreg riscul micşorării sau măririi patrimoniului administrat, inclusiv apariţia drepturilor şi obligaţiilor ce decurg
din contract îl suportă proprietarul. Însă contractul poate prevedea şi obligaţia de a le preda fiduciantului sau beneficiarului
imediat după dobândirea lor, fapt ce exclude majorarea din contul lor a patrimoniului administrat.
6. Prezentul aliniat reprezintă o continuitate a art.1053 Cod Civil, prin care fiduciarului i se transmit bunurile în administrare
fiduciară şi, respectiv, obligaţiile rezultate dintr-o astfel de activitate sînt executate din contul acestui patrimoniu.

Articolul 1057. Remuneraţia, cheltuielile si fructele

(1) Administratorul fiduciar nu primeşte remuneraţie pentru activitatea sa daca pârtile nu au convenit altfel
sau daca aceasta nu rezulta din lege.
(2) Daca este prevăzuta, remuneraţia poate fi exprimata fie in procente fata de venitul (profitul) obţinut din
administrarea fiduciara a bunurilor, fie intr-o suma fixa de bani, fie in forma de procurare a unei parţi a bunurilor
administrate de fiduciar in conformitate cu contractul de administrare fiduciara.
(3) Cheltuielile de administrare fiduciara le suporta fondatorul administrării daca legea sau contractul nu
prevede altfel.
(4) Fructele bunurilor revin fondatorului administrării.
1. Executarea obligaţiilor contractuale ce reies din contractul de administrare fiduciară poartă un caracter gratuit. Însă
legislatorul a lăsat un spaţiu larg de manevră pentru părţi, indicând în această normă cu caracter dispozitiv, posibilitatea
negocierii unei remuneraţii pentru activitatea fiduciarului. Dreptul la remuneraţie pentru fiduciar poate reieşi din lege.
Normele prezentului Cod Civil nu stabilesc un regim juridic aparte pentru activitatea antreprenorilor în calitate de fiduciari, de
aceea, în fiecare caz aparte în contract se stipulează condiţiile referitoare la remuneraţie.
2. În cazul stabilirii în contract a remuneraţiei pentru fiduciar, legea prescrie părţilor anumite modalităţi de exprimare a
remuneraţiei şi anume, a) procente fata de venitul (profitul) obţinut din administrarea fiduciara a bunurilor, b) sumă fixă de
bani, c) în forma de procurare a unei parţi a bunurilor administrate de fiduciar. Modalităţile de exprimare a remuneraţiei în
mare măsură sînt puse în dependenţă de activitatea fiduciarului, fapt ce poate contribui la sporirea intensităţii de activitate a lui.
3. Cheltuielile de administrare fiduciară la fel constituie un risc a fondatorul administrării, de aceea norma dispozitivă a
prezentului aliniat le atribuie fiduciantului. În această situaţie, iarăşi în anumite condiţii, legea sau contractul pot stabili un alt
regim de suportare a cheltuielelor.
4. În baza art.299 Cod Civil fruct al lucrului este venitul, sporul si productele pe care le dă acest lucru, eventual patrimoniul
administrat. În privinţa apartenenţei acestora, legea prin intermediul normei cu caracter imperativ indică că ele revin
fondatorului administrării şi nu se includ în patrimoniul administrării fiduciare, precum drepturile obţinute din rezultatul
activităţii de administrare fiduciară.

Articolul 1058. Răspunderea administratorului fiduciar

(1) Administratorul fiduciar este răspunzător, in raporturile cu terţii, pentru toate actele încheiate in limitele
împuternicirilor conferite de contractul de administrare fiduciara. Răspunderea se limitează la bunurile pe care le-
a primit in administrare fiduciara.
(2) După încetarea administrării fiduciare si transmiterea către fiduciant a bunurilor, acestea pot fi urmărite
in continuare pentru pretenţiile născute in legătura cu administrarea fiduciara.
(3) Bunurile date in administrare fiduciara nu pot fi urmărite pentru satisfacerea pretenţiilor înaintate fata de
administratorul fiduciar personal.
(4) Fondatorul administrării fiduciare si beneficiarul răspund pentru acţiunile administratorului fiduciar numai
atunci când li se poate imputa un comportament ilicit.

1. Conform prevederilor aliniatului unu al articolului comentat, răspunderea administratorului fiduciar in raporturile cu terţii
se limitează la bunurile pe care le-a primit in administrare fiduciară. În domeniul răspunderii civile, legislatorul a stabilit
răspunderea fiduciarului pentru toate actele încheiate in limitele împuternicirilor conferite prin contract, respectiv pentru
celelalte categorii de acte, care ies din limita împuternicirilor acordate, răspunderea este suportată de fiduciar din contul
patrimoniului personal.
2. Încetarea administrării fiduciare si transmiterea către fiduciant a bunurilor rezultate din contract nu reprezintă temei
pentru sistarea răspunderii. Pretenţiile născute în legătura cu administrarea fiduciară, urmează să fie satisfăcute în continuare
din contul patrimoniului de către fiduciant. Însă legea nu stabileşte consecinţele juridice pentru cazurile, când patrimoniul
respectiv nu este suficient pentru îndestularea creanţelor. Această situaţie juridică poate genera diferite interpretări a soluţiei, şi
anume, satisfacerea creanţelor din contul bunurilor fiduciarului, precum ulterior, din contul bunurilor fiduciantului, ceea ce ar
însemna construirea unei scheme de răspundere subsidiară. Dezlegarea legislativă a problemei răspunderii părţilor în contractul
de administrare fiduciară prezintă interes şi în domeniul dreptului procesual. Reieşind din situaţia că povara răspunderii o
suportă fiduciantul, în plan procesual ambele părţi fiduciantul şi fiduciarul urmează a fi atraşi în proces în calitate de copîrîţi.
3. Aliniatul 3 al art.1058 instituie norma potrivit căreia, pentru satisfacerea pretenţiilor înaintate fata de administratorul
fiduciar personal, nu pot fi urmărite bunurile date în administrare fiduciară. Respectiv, din patrimoniul administrat care
aparţine cu drept de proprietate fiduciantului nu pot fi satisfăcute pretenţiile, ce reies din activitatea extracontractuală a
fiduciarului.

Articolul 1059. Indicarea calităţii de administrator fiduciar la încheierea actelor juridice

(1) Administratorul trebuie sa indice in actul juridic faptul ca el acţionează in calitate de fiduciar. Aceasta
condiţie se considera respectata daca:
a) la încheierea actului juridic cealaltă parte ştia sau trebuia sa ştie despre faptul ca actul juridic este încheiat
de administratorul fiduciar in aceasta calitate;
b) in actul juridic încheiat in scris s-a introdus, după numele sau denumirea administratorului fiduciar, menţiunea
"A.F."
(2) In cazul când in actul juridic nu se indica faptul ca administratorul fiduciar a acţionat in aceasta
calitate, el se obliga personal in fata terţilor si răspunde in fata acestora doar cu patrimoniul propriu.

1. În toate raporturile cu terţii administratorul fiduciar urmează să indice expres în actele juridice verbale sau scrise, perfectate
în scopul executării contractului, faptul că acţionează într-o astfel de calitate. Această cerinţă legală rezultă nemijlocit din
atribuţiile juridice ale fiduciarului şi efectele executării de câtre el a obligaţiilor contractuale. Sânt echivalente cu respectarea
cerinţei date, acţiunile indicate în cuprinsul aliniatului comentat. Circumstanţele că terţul ştia sau trebuia sa ştie despre faptul
ca actul juridic este încheiat de administratorul fiduciar, urmează să fie probate de către ultimul.
Numai în aceste condiţii, fiduciarul obţine calitatea juridică de parte a actelor juridice încheiate cu terţii şi, respectiv, datoriile
survenite din astfel de obligaţii sînt pasibile compensării din contul patrimoniului administrat.
2. În lipsa unei astfel de informaţii se consideră că administratorul fiduciar a acţionat în propriile interese, şi va purta
răspundere personală din contul patrimoniului său, dar nu din contul celui administrat. Obligaţia de informare obligatorie a
terţilor despre acest fapt reprezintă un element esenţial de delimitare a contractului menţionat de contractele de mandat,
comision, agenţie.

Articolul 1060. Aplicarea dispoziţiilor referitoare la mandat

Raporturilor fiduciare se aplica in modul corespunzător dispoziţiile referitoare la mandat.

1. Aplicarea dispoziţiilor prezentului Cod Civil referitoare la mandat faţă de raporturile fiduciare, denotă legătura juridică de
gen între mandat şi administrare fiduciară, care poate fi exprimată prin formula: în cele nereglementate de normele prezentului
capitol referitoare la administrarea fiduciară se aplică normele corespunzătoare referitoare la mandat.

Capitolul XV

COMISIONUL

Articolul 1061. Contractul de comision

(1) Prin contractul de comision, o parte (comisionar) se obliga sa incheie acte juridice in nume propriu, dar pe
contul celeilalte parti (comitent), iar aceasta sa plateasca o remuneratie (comision).
(2) Actul juridic incheiat de comisionar cu un tert da nastere unor drepturi si obligatii numai pentru comisionar,
chiar si in cazul in care comitentul este numit sau a participat la executarea actului juridic.
(3) Intre comitent si comisionar exista aceleasi drepturi si obligatii ca intre mandant si mandatar, cu deosebirile
stabilite in prezentul capitol.

1. Formula juridică actuală a contractului de comision, expusă de legiuitor în prezentul articol, este una
deosebită de cea existentă în Codul civil din 1964 prin faptul că comisionarul poate încheia în nume propriu, dar pe contul
celeilalte parti comitent nu numai convenţii civile, dar orişice acte juridice, care, evident, ca conţinut şi număr sînt mai multiple.
În celelalte reglementări, legiuitorul a păstrat acelaşi mecanism de perfectare a raporturilor de comision cu unele excepţii,
stabilite de art.1066, art.1068 a prezentului cod. Caracteristica juridică a contractului de comision expusă în definiţie conţine în
sine toate trăsăturile contractelor de prestări servicii juridice cu excepţia unor trăsături ce-i marchează esenţa obligaţiunii.
Pentru a înţelege acest specific este necesar să exemplificăm o anumită situaţie. Proprietarul are o necesitate de realizare a unor
mărfuri, însă nu are cumpărători. În acelaşi timp există un intermediar, gata să acorde servicii de căutare a cumpărătorului. Dar,
încrederea proprietarului în intermediar nu este în aşa măsură, ca să-i permită intermediarului să încheie contract din numele lui.
În această situaţie proprietarul şi intermediarul nu pot încheia nici contract de prestare a serviciilor faptice de căutare a
cumpărătorului, deoarece nivelul relaţiilor fiduciare nu le permite acest lucru. Ieşirea optimă din situaţie se prezintă a fi
recurgerea de către părţi la modelul contractului de comision, care presupune prestarea de servicii juridice din numele
comisionarului, dar pe contul comitentului, în rezultatul contractului partea obligată faţă de cumpărător devine nu proprietarul
mărfii, dar comisionarul (intermediarul).
Contractul de comision este formulat de către legiuitor ca un act juridic (obligaţie) cu titlu exsclusiv oneroasă. Deaceea
caracterul gratuit nu este compatibil caracterului comercial al comisionului, determinat de faptul că, prestînd un serviciu juridic,
comisionarul acţionează în nume propriu. Prin urmare, chiar dacă părţile au indicat în contract caracterul gratuit al obligaţiei
(serviciului prestat), această condiţie trebuie să fie lovită de nulitate absolută în temeiul art.217 şi art.220 ale prezentului cod,
iar comisionarul are dreptul în orice caz la remuneratie (comision).
2. Ideea expusă mai sus este redată de către legislator în al. 2 al articolului comentat, unde expres se
specifică faptul, că dacă comitentul este desemnat în contract sau a participat la executarea lui, atunci totuşi, actul juridic
incheiat de comisionar cu un terţ dă nastere drepturilor si obligatiilor, ce reiese din acest act juridic, numai pentru comisionar.
Însă pe cealaltă extremă a obligaţiei de comision, riscul antreprenorial, adică riscul obţinerii beneficiului şi a suportării
cheltuielelor îl suportă comitentul în calitate de proprietar al mărfurilor.
3. Legătura juridică dintre contractele de comision şi mandat, sau incidenţa normelor ce reglementează
mandatul asupra comisionului este dezvăluită prin existenţa aceloraşi drepturi şi obligaţii între comitent şi comisionar, ca între
mandant si mandatar cu deosebirile stabilite în capitolul prezentului cod, ce reglementează comisionul. Deosebirile de
reglemetare juridică pot fi observate prin:
9. caracterul exclusiv oneros al contractului de comision (art.1061 Cod civil),
10. posibilitatea încheierii unui contract de subcomisie (art.1067 Cod civil),
11. existenţa regulelor speciale de reziliere a contractului (art.1072-1073 Cod civil).
Delimitarea acestor contracte poate fi făcută şi în baza altor caracteristici, ca de exemplu, persistenţa în contractul de comision a
serviciilor nu numai de încheiere a actelor juridice, dar şi de executare a lor, fapt care trebuie apreciat în cazul stabilirii
remuneraţiei de comision, ce trebuie achitată comisionarului în cazul rezilierii anticipate a contractului (vezi art. 1063, art.1064,
art.1072 ale prezentului cod). O particularitate importantă a contractului de comision, ce-l deosebeşte de principiile generale ale
dreptului contractual reprezintă faptul, că comisionarul nu răspunde în faţa comitentului pentru neexecutarea convenţiilor
(actelor juridice) de către terţele persoane, deoarece actele juridice cu terţii comisionarul le încheie în nume propriu, iar riscul
neexecutării obligaţiei îl suportă comitentul.

Articolul 1062. Executarea obligatiilor de catre comisionar

(1) Comisionarul trebuie sa respecte indicatiile primite de la comitent si sa execute obligatiile pe care si le-a asumat
in conditii cit mai favorabile pentru acesta.
(2) In cazul in care comisionarul incheie acte juridice in conditii mai avantajoase decit cele stipulate de comitent,
beneficiile se impart egal intre el si comitent daca in contract nu este prevazut altfel.

e) Articolul dat conţine norme deja stabilite în dreptul civil cu referinţă la reglementarea contractului de comision,
conform cărora comisionarul este obligat să respecte indicatiile primite de la comitent şi să execute în condiţii cît mai
favorabile pentru acesta. În lipsa unor indicaţii anumite, comisionarul trebuie să execute în corespundere cu cerinţele circuitului
civil sau a cerinţelor obişnuite, înaintate faţă de asemenea obligaţii. Dar principal este faptul ca comisionarul să respecte
interesele şi indicaţiile comitentului.
f) Aliniatul 2 al prezentului articol stabileşte o novelă în reglementarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor de
comision, care constă faptul că, dacă comisionarul incheie acte juridice in conditii mai avantajoase decit cele stipulate de
comitent, atunci beneficiile se împart egal între el şi comitent, dacă o altă proporţie de divizare a beneficiului sau o altă formulă
de determinare a sorţii beneficiului nu este stabilită în contract. Spre deosebire de Codul civil din 1964, actuala reglementare în
mod real stimulează comisionarul pentru încheierea actelor juridice în condiţii mai avantajoase pentru comitent.

Articolul 1063. Remuneratia comisionarului

(1) Comitentul este obligat sa acorde comisionarului remuneratia stabilita de contract sau de uzante.
(2) Comisionarul poate pretinde plata comisionului chiar si in cazul in care executarea actului juridic incheiat de el
nu a avut loc, dar faptul acesta se datoreaza vinovatiei comitentului sau se afla in legatura cu personalitatea lui.

(5) Interesul comercial al comisionarului constă în obţinerea remuneraţiei. Tradiţional remuneraţia se stabileşte în
proporţie procentuală de la costul (valoarea) actului juridic încheiat sau executat. Legiuitorul n-a specificat expres anumite
mărimi sau criterii de calculare a remuneraţiei, făcînd referinţă la înţelegerea părţilor în contract, iar în cazul lipsei unei astfel de
prevederi contractuale, la uzanţele comerciale. La fel, de lege nu este stipulată periodicitatea achitării remuneraţiei, însă ţinînd
cont de practica contractuală în domeniu, achitarea deplină se efectuiază după executarea integrală a contractului de comision,
cu toate că se mai poate stabili în contract achitarea eşalonată pentru fiecare partidă de marfă realizată sau alte modalităţi. În
ceea ce priveşte referirea la anumite uzanţe, comercianţii pot face trimitere la anumite reglementări, cum ar fi Condiţiile de
bază de reglementare a raporturilor contractuale în executarea operaţiunilor de import-export, aprobate şi funcţionale în
perioada sovietică.
(6) Remuneraţia se achită şi în cazul, cînd executarea actului juridic încheiat de comisionar nu a avut loc din
motive dependente de comitent. În cazul cînd contractul de comision a fost executat parţial, comisionarul poate pretinde la
remuneraţie proporţional cu executarea contractului.

Articolul 1064. Abaterea de la indicatiile comitentului

(1) Comisionarul este in drept sa se abata de la indicatiile comitentului daca o cer interesele comitentului sau
daca nu are posibilitatea de a cere aprobarea prealabila a comitentului, sau nu a primit raspunsul in timp util.
(2) In cazul in care a vindut bunurile la un pret mai mic decit cel indicat de comitent, comisionarul trebuie sa
acopere diferenta daca nu demonstreaza ca nu a putut vinde bunul la pretul indicat si ca prin vinderea la un pret
mai mic a evitat un prejudiciu mai mare.
(3) In cazul in care comisionarul cumpara un bun la un pret mai mare decit cel indicat, comitentul trebuie sa
declare ca renunta la actul juridic incheiat de comisionar imediat ce este instiintat despre incheierea actului
juridic. In caz contrar, se considera ca a acceptat conditiile cumpararii.
(4) Daca comisionarul declara ca acopera diferenta de pret, comitentul nu are dreptul sa renunte la actul juridic.

1. Prezentul articol stabileşte temeiurile şi consecinţele juridice ale abaterii comisionarului de la indicaţiile
comitentului. Temeiul de bază, care ar permite abaterea de la indicaţiile comitentului prezintă interesele comitentului, care
urmează să fie protejate în primul rînd. Orice diminuare a intereselor comitentului de la sine nu permit abaterea unilaterală a
comisionarului. Celelalte temeiuri sînt organic legate de legislator de primul şi numai în cumul cu el, comisionarul este în
drept sa se abata de la indicatiile comitentului,
- nu are posibilitatea de a cere aprobarea prealabilă a comitentului,
- nu a primit raspunsul in timp util.
Consecinţele juridice ale nerespectării unor astfel de cerinţe legale sînt suportate integral de comisionar.
Legislatorul, în reglementarea respectivă, porneşte de la ideea aprobării prealabile a comitentului prin formarea unui
răspuns cert la cererea comisionarului în privinţa abaterilor. Respectiv, comisionarului îi revine sarcina probaţiunii
imposibilităţii aprobării prealabile a comitentului şi a nesurvenirii răspunsului despre aprobare sau dezaprobarea abaterilor în
timp util.
2. Vinderea bunurilor la un preţ mai mic decît cel indicat de comitent, sau cumpărarea unui bun la un preţ mai mare
decît cel indicat produce efecte analogice celor indicate în Codul civil din 1964. O noua regulă este expusă în al.4 al
prezentului articol, care stabileşte că comitentul nu are dreptul sa renunte la actul juridic, daca comisionarul declară ca acoperă
diferenţa de preţ, adică îşi asumă acest risc de achitare.

Articolul 1065. Dreptul asupra bunului care este obiectul actului juridic

Comitentul are drept de proprietate asupra bunului predat comisionarului sau primit de acesta pentru comitent.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor care formează obiectul actelor juridice exercitate de comisionar în nume propriu, dar pe
seama comitentului este garantat de către lege comitentului.Esenţa juridică a acestei norme constă în stabilirea dreptului de
proprietate asupra tuturor bunurilor, trantacţionate în cadrul contractului de comision persoanei comitentului. Comisionarul este
numai posesorul legitim al bunurilor predate de către comitent pentru săvîrşirea actelor juridice sau primite de la terţi în cadrul
executării obligaţiunilor contractuale, şi, nicidecum proprietarul lor. Prin acţiunile săvîrşite în nume propriu comisionarul
dobîndeşte bunurile pentru comitent şi ele urmează în baza art.1070 a prezentului cod să fie transmise comitentului.

Articolul 1066. Dreptul de retentie al comisionarului

In scopul garantarii creantelor ce izvorasc din contractul de comision, comisionarul este in drept sa retina
bunurile care trebuie sa le predea comitentului sau persoanelor indicate de acesta.

1. Pentru asigurarea achitării remuneraţiei de comision şi acheltuielelor ce izvorăsc din contractul de comision, comisionarul
are dreptul la retenţia bunurilor comitentului, conform art.art. 637-641ale prezentului cod. Reţinerea unilaterală de către
comisionar a unei sume de bani destinate comitentului, nu se admite de către legiuitor în calitate de măsură de garantare a
rambursării creanţelor. În baza regulelor despre retenţie, retentorul poate numai reţine bunurile străine, fără a admite trecerea lor
în proprietatea sa, pe cînd reţinerea unilaterală de către comisionar a unei sume de bani şi apariţia în acel moment a dreptului de
proprietate asupra lor ar fi un mijloc mai eficient de asigurare a intereselor comisionarului.

Articolul 1067. Executarea actului juridic incheiat de comisionar

(1) Comisionarul trebuie sa execute toate obligatiile si sa exercite toate drepturile care rezulta din actul juridic
incheiat in numele sau, dar pe contul comitentului.
(2) Comisionarul nu raspunde pentru neexecutarea obligatiilor de catre tert, cu exceptia cazului cind a garantat in fata
comitentului executarea obligatiilor de catre tert. In schimbul garantiei, comisionarul are dreptul la o remuneratie
speciala, numita provizion.
(3) In cazul in care tertul a incalcat obligatiile, comisionarul trebuie sa-l informeze imediat pe comitent si sa adune
probele necesare.
La cererea comitentului, comisionarul ii cesioneaza drepturile care rezulta din actul juridic incheiat intru
executarea contractului de comision.

5. Principiul de bază al activităţii comisionarului, stipulat de legiuitor în acest articol, constă în faptul, că toate
obligaţiile şi toate drepturile, care rezultă din actul juridic încheiat în numele său, dar pe contul comitentului, trebuie să fie
exercitate în corespundere cu prevederile contractului şi conform indicaţiilor clientului, precum şi în condiţii favorabile pentru
comitent. Nerespecrarea acestor reguli (principii) duce la survenirea răspunderii comisionarului. Codul civil actual a reprodus
modelul existent al contractului de comision în condiţiile de delcredere, ceea ce înseamnă că comisionarul garantează în faţa
comitentului executarea obligatiilor de către terţ, de exemplu asumarea riscului efectuării plăţii de către cumpărător (terţa
persoană), căruia marfa ia fost transmisă în credit (cu achitare ulterioară). Condiţia delcredere urmează a fi în mod aparte
stabilită de părţi în contract, la fel în mod separat de remuneraţia de bază se stabileşte şi plata pentru riscul sporit al
comisionarului în regim de delcredere numită provizion. În multe cazuri se confundă condiţiile contractuale de răscumpărare de
către comisionar a mărfurilor nerealizate cu condiţiile de delcredere. Condiţiile de răscumpărare pot servi în calitate de mijloc
de asigurare a executării obligaţiilor de către comisionar, iar garanţia, cerută de lege poate fi acordată numai pentru un terţ.
6. Ţinînd cont de faptul, că riscul neexecutării obligaţiilor îl suportă comitentul, atunci pentru formarea
cerinţelor comitentului faţă de terţele persoane, comisionarul, la cererea comitentului, îi cesionează toate drepturile, ce rezultă
din actele juridice încheiate sau executate. Deaceea, în contractele de comision trebuie din timp prevăzută în contract cesiunea
drepturilor faţă de terţele persoane, precum şi stabilirea termenilor concreţi de transmitere de către comisionar comitentului a
documentelor, necesare pentru perfectarea cererii de chemare în judecată. Dacă nu se efectuiază cesiunea de creanţe, atunci
comisionarul singur, în calitate de creditor în obligaţiile respective, poate înainta pretenţii sau acţiuni în instanţele de judecată.
Iar adunarea probelor necesare, precum şi informarea imediată a comitentului de încălcarea de către terţ a obligaţiilor ţine de
responsabilitatea comisionarului.

Articolul 1068. Obligatia comisionarului de a asigura bunul comitentului

Comisionarul este obligat sa asigure bunurile primite de la comitent sau pentru comitent numai in cazurile in care
faptul acesta este stipulat in contract sau rezulta din uzante.

Comisionarul, în temeiul faptului că este posesorul bunurilor primite de la comitent sau pentru comitent, este obligat să încheie
contract de asigurare a lor, dacă acestă obligaţie rezultă expres din contract sau din uzanţele stabilite. În celelalte cazuri,
nerespectarea obligaţiei nominalizate nu atrage după sine consecinţe juridice.

Articolul 1069. Darea de seama a comisionarului

Dupa executarea obligatiilor sau dupa rezilierea contractului, comisionarul preda tot ceea ce a primit in baza
contractului si prezinta o dare de seama. In cazul in care exista obiectii in legatura cu darea de seama, comitentul este
obligat sa-l informeze pe comisionar in termen de 15 zile de la primirea darii de seama daca contractul nu prevede un
alt termen.

a) Obligaţia comisionarului de a prezenta darea de seama comitentului cu predarea a tot ce a primit în

baza contractului dupa executarea obligatiilor sau dupa rezilierea contractului a fost prezentă şi în Codul civil din 1964.
Spre deosebire de vechea reglementare, comitentului i se acordă un termen de 15 zile pentru formularea obiecţiilor în legatură
cu darea de seamă prezentată. În caz contrar, darea de seama se consideră integral acceptată.
Comisionarul, care nu prezintă darea de seamă în termenii şi modul stabilit de contract, este obligat să restituie comitentului
mijloacele băneşti sau alte bunuri în procesul exercutării contractului.

Articolul 1070. Receptionarea executarii de catre comitent

Comitentul receptioneaza tot ceea ce a executat comisionarul in baza contractului de comision, examineaza bunurile,
il informeaza imediat pe comisionar despre vicii si il elibereaza de toate obligatiile pe care si le-a asumat fata de tert in
executarea contractului de comision.

1. Obligaţia comitentului de a recepţiona tot ceea ce a executat comisionarul in baza contractului, adică intrarea în posesia reală
a bunurilor, precum şi transferarea asupra sa a drepturilor şi obligaţiilor respective după conţinut sunt analogice cu cele ale
mandantului. O astfel de normă a existat şi în Codul civil din 1964.

Articolul 1071. Compensarea cheltuielilor comisionarului

(1) Comitentul este obligat sa compenseze toate cheltuielile utile suportate de comisionar in executarea contractului
de comision.
(2) Cheltuielile de pastrare a bunurilor comitentului, inclusiv a celor primite de la terti, le suporta comisionarul
daca in lege sau in contract nu este prevazut altfel.
1. Comisionarul are dreptul la compensarea tuturor cheltuielelor utile suportate în executarea contractului de comision.
Cheltuielele pot fi legate de transportare, descărcare, reestimare, asigurare, dacă este prevăzută şi altele. În acelaşi timp,
conform al.2 al articolului comentat, comisionarul nu are dreptul să pretindă la plata remuneraţiei în caliltate de depozitar al
bunurilor şi nici a cheltuielelor aferente, legate de păstrarea lor, dacă alceva nu este prevăzut de lege sau de contract. La
capitolul cheltuieli ale comisionarului nu urmează să fie atribuite şi salariile achitate personalului comisionarului, achitat pentru
executarea contractului. În cazul, cînd comisionarul îşi asumă obligaţiuni suplimentare celor caracteristice activităţii de
comisionar (operaţiunile de marketing, publicitate, pregătirea de vînzare a mărfurilor, deservirea în termenul de garanţie a
cumpărătorilor şi.a.), plata pentru astfel de servicii urmează să fie oglindită în contract aparte de cota remuneraţiei de comision.

Articolul 1072. Rezilierea contractului din initiativa comitentului

(1) Comitentul are dreptul sa rezilieze contractul in orice moment.

(2) In cazul rezilierii contractului, comitentul este obligat sa plateasca comisionarului pentru actele juridice deja
incheiate remuneratia stipulata si sa repare prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului.

c) Regula, conform căreia comitentul, din iniţiatuvă proprie, are dreptul sa rezilieze contractul in orice
moment este nouă în reglementarea civilă, deoarece conform prevederilor Codului civil din 1964, comitentul nu avea dreptul
analogic cu cel al mandantului să rezilieze contractul în orice moment prin anularea mandatului comisionarului.
Articolul comentat, reglementează situaţia rezilierii anticipate a contractului din initiativa comitentului, deaceea al.2 conţine
efectele juridice ale rezilierii contractului, care prevăd remunerarea comisionarului pentru actele juridice deja incheiate,
precum şi repararea prejudiciului cauzat prin rezilierea contractului.

Articolul 1073. Rezilierea contractului de catre comisionar

Comisionarul poate rezilia contractul de comision numai in cazul prevazut de contract, in cazul inexistentei
posibilitatii de a executa obligatia asumata sau in cazul in care comitentul nu executa obligatiile contractuale.

(5) Drepturile comisionarului de reziliere a contractului sînt expres legate de legiuitor de prevederile
contractuale, ceea ce înseamnă că în mod unilateral, de regulă, comisionarul nu poate purcede la reziliere. Însă, această regulă
generală poate fi modificată de părţi prin contract, unde poate fi prevăzut acest drept, ceea ce ar însemna că norma dispozitivă
permite o astfel de modelare a raporturilor între părţi.
Celelalte temeiuri de reziliere a contractului de catre comisionar ţin atăt de imposibilitatea executării obligaţiei asumate cu
referinţă în special la art. 606 Cod civil, precum şi în cazul cînd comitentul nu executa obligatiile contractuale. Legiuitorul a
lăsat la dispoziţia părţilor stabilirea în contract a acelor temeiuri (obligaţii), care pot servi în calitate de argumente juridice
pentru rezilierea contractului din iniţiativa comisionarului. La fel nereglementat este şi întreg mecanismul de notificare
prealabilă dintre părţi cu indicarea termenilor concreţi pentru reziliere.

Articolul 1074. Dispozitia asupra bunurilor comitentului

(1) In cazul in care a reziliat contractul sau a fost notificat despre rezilierea contractului de catre comisionar,
comitentul este obligat sa dea, in termen de o luna, indicatii privind bunurile aflate la comisionar.
(2) In cazul in care comitentul nu executa obligatia prevazuta la alin.(1), comisionarul are dreptul sa predea
bunurile comitentului in depozit pe contul acestuia ori sa le vinda la un pret cit mai convenabil pentru comitent.

a) Norma juridică expusă în articolul respectiv reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor privitor la
bunurile aflate la comisionar, în cazul rezilierii contractului de către comitent sau a notificării despre rezilierea contractului de
către comisionar. Comitentul, în termen de o luna, este obligat sa dea indicatii concrete comisionarului privind dispoziţia
asupra bunurilor sale, care poate consta în păstrarea, transmiterea către un terţ sau chiar şi vinderea lor directă cu transmiterea
ulterioară a banilor obţinuţi.
Pentru neexecutarea obligaţiei de dispunere asupra bunurilor sale rămase la comisionar, legea prevede dreptul
comisionarului să predea bunurile comitentului în depozit pe contul acestuia cu achitarea cheltuielelor de depozitare de către
comitent, sau vinderea la un preţ cît mai convenabil pentru comitent cu acoperirea cheltuielelor de vînzare, suportate de către
comisionar. În ambele cazuri pentru neexecutarea obligaţiei expuse în al.1 al acestui articol, comitentul suportă cheltuieli
suplimentare.

Capitolul XVI
EXPEDITIA
Articolul 1075. Contractul de expeditie

(1) Prin contractul de expeditie o parte (expeditor) se obliga, pe contul si in numele celeilalte parti (client) sau in
nume propriu, sa incheie un contract de transport si sa efectueze actele necesare in vederea efectuarii
transportarii, iar clientul se obliga sa achite remuneratia convenita (comision).
(2) Contractul de expeditie se incheie in scris. Clientul urmeaza sa elibereze expeditorului procura daca aceasta este
necesara pentru executarea obligatiilor contractuale.
(3) Raporturilor din contractul de expeditie se aplica in modul corespunzator dispozitiile referitoare la mandat,
daca prezentul capitol nu prevede altfel.
(4) Normele prezentului capitol se aplica si in cazurile in care, in conformitate cu conditiile contractului de
transport, obligatiile expeditorului le executa transportatorul.

c) La categoria serviciilor de expediţie sau efectuarea actelor necesare în vederea efectuării transportarii
legiuitorul atribuie organizarea transportării mărfurilor cu mijloacele de transport şi pe rutele stabilite de expeditor sau client,
încheierea din numele expeditorului sau clientului a contractelor de transport, asigurarea recepţionării sau trimiterii
încărcăturilor, obţinerea documentelor necesare pentru perfectarea operaţiilor import-export, pregătirea şi executarea
formalităţilor vamale şi de altă natură, controlul calităţii şi cantităţii încărcăturilor, încărcării şi descărcării lor, achitarea taxelor,
plăţilor şi altor cheltuieli puse în seama clientului, la fel păstrarea încărcăturilor şi recepţionarea lor în punctul de destinaţie.
Spectrul serviciilor menţionate poate fi lărgit de către părţi în contract, însă, toate acestea urmează, după cum reiese din
conţinutul normei comentate, să fie efectuate în vederea efectuării transportarii. Privite în mod separat, aceste obligaţii
formează obiectul altor construcţii contractuale, iar în contextul transportării ele formează o categorie nouă de obligaţii juridico-
civile, reglementate de un capitol aparte ale Codului civil.
Obligaţiuni de expediere a bunurilor pot fi îndeplinite de companiile specializate în domeniu, cît şi de însăşi companiile de
transport. În unele cazuri serviciile respective sînt acordate de persoanele, care înfăptuiesc nemijlocit transportarea, de exemplu
şoferii. Pentru operaţiunile de expediere ei au dreptul la o plată suplimentară la salariu. Delimitarea strictă a raporturilor ce reies
din contractele de transport şi expediţie prezintă un interes practic. În situaţia descrisă mai sus, cînd funcţiile de expediere le
execută companiile de transport se aplică cu preponderenţă normele ce reglementează transportul de bunuri.
d) Din conţinutul normei comentate urmează să tragem concluzia, că în calitate de client în contractul de
expediţie de rînd cu destinatarul şi persoana ce trimite spre transportare bunurile poate figra însăşi proprietarul mărfurilor,
cărăuşul sau alte persoane, interesele cărora sînt legate de transportare ca urmare a raporturilor contractuale cu primii.
e) Expeditorul se obliga să încheie contracte pe contul şi în numele celeilalte parti sau în nume propriu,
ceea ce înseamnă că el poate activa atît în formula mandatului, cît şi în cea a comisionului. Acest fapt permite aplicarea
subsidiară faţă de raporturile de expediţie a normelor corespunzătoare ale mandatului şi comisionului.În cazul în care obligaţiile
de expediere sînt executate de compania de transport, atunci expeditorul nu poate încheia contract de transport din nume
propriu.

Articolul 1076. Diligenta expeditorului

Expeditorul trebuie sa indeplineasca expedierea in special sub aspectul alegerii transportatorului, cu grija unui
expeditor diligent. In acest sens, el trebuie sa tina seama de interesele clientului si sa urmeze indicatiile acestuia.

1. Accentul de bază în îndeplinurea obligaţiilor sale contractuale este pus de către legiuitor pe alegerea transportatorului, care
urmează să efectuieze nemijlocit transportarea bunurilor. Diligenta expeditorului trebuie să asigure executarea cu succes a
obligaţiilor contractului. La fel ca şi mandatarul, comisionarul, agentul comercial expeditorul trebuie să ţină seama de
interesele clientului si să urmeze indicatiile acestuia (Vezi comentariul art.1035 Cod Civil).

Articolul 1077. Obligatiile clientului

(1) Clientul este obligat, la cererea expeditorului, sa ii furnizeze la timp informatii asupra bunului, informatii
pentru intocmirea documentelor de transport, precum si indeplinirea procedurilor vamale si altor formalitati.
Clientul este obligat sa transmita expeditorului documentele care atesta exactitatea unor astfel de informatii.
(2) In cazul unor bunuri periculoase, clientul trebuie sa atraga atentia expeditorului asupra naturii pericolului si
asupra masurilor de precautie.
(3) Bunurile despre al caror pericol expeditorul nu a fost informat pot fi descarcate, distruse ori facute inofensive
oricind, oriunde si fara plata vreunei despagubiri.
(4) Daca natura bunurilor reclama aceasta, clientul este obligat sa le ambaleze in asa fel incit sa corespunda cerintelor
transportului.
(5) Daca bunul trebuie individualizat prin semne, ele trebuie aplicate in asa fel incit sa ramina lizibile pina la livrare.
(6) Clientul raspunde pentru prejudiciile aduse expeditorului prin nerespectarea obligatiilor stabilite in prezentul
articol, cu exceptia cazului in care expeditorul nu formuleaza obiectii fata de lipsurile sau defectele ambalajului sau
ale semnelor aplicate conform alin.(4) si (5), desi aceste lipsuri ori defecte ii erau evidente si avea cunostinta de ele in
momentul preluarii bunului.

8. Prezentul articol reglementează obligaţiile clientului de a prezenta expeditorului tot necesarul pentru
executarea obligaţiilor. Legislatorul, însă, nu denumeşte concret categoriile de informaţii şi documente, necesare în acest sens,
aceasta fiind o competenţă a părţilor contractante. Clientul suportă riscul exactităţii informaţiilor furnizate, precum şi a
corespunderii dintre caracterul documentelor şi a încărcăturilor expediate. Expeditorul, la rîndul său, trebuie să informeze
urgent clientul despre lipsa sau neajunsurile informaţiilor sau actelor prezentate, în caz contrar poate suporta consecinţele
nefavorabile ale întîrzierii sale.
Expeditorul este în drept să nu purceadă la executarea obligaţiilor sale contractuale, preavizînd clientul, dacă informaţia sau
documentele n-au fost prezentate în genere sau într-o doză mică, sau cu neajunsuri vădite.
2. Pentru expediere unor bunuri, care se referă la categoria celor periculoase, clientul de rînd cu obligaţiile indicate mai sus,
urmează să atragă atenţia expeditorului atît asupra naturii pericolului, cît şi asupra masurilor de precauţie. Neinformarea
expeditorului despre acestea, atrage după sine alte consecinţe, şi anume, exonerarea expeditorului de răspundere în caz de
distrugere, declaraea lor inofensive.

Articolul 1078. Verificarea incarcaturii de catre expeditor

In schimbul unei taxe speciale, clientul poate cere verificarea continutului coletelor (unitatilor de incarcatura) in
momentul preluarii de catre expeditor.

1. Obligaţia expeditorului de a verifica incarcatura în momentul preluarii legislatorul a plasat-o în mod separat de celelalte
obligaţii, deoarece ea nu este legată organic de transportarea încărcăturilor şi, poate după caz, fi executată de alţi subiecţi.
Deaceea pentru executarea ei expeditorul poate pretinde o taxă aparte de remuneraţia de bază prevăzută de art. 1085 Cod Civil.

Articolul 1079. Obligatia de asigurare a incarcaturii

Expeditorul este obligat la asigurarea bunului doar atunci cind a primit o indicatie in acest sens de la
client. In lipsa unei indicatii speciale, expeditorul este obligat sa asigure incarcatura in modul obisnuit cu un
asigurator ales de el.

1. Obligaţia de asigurare a bunului survine doar în cazul, cînd clientul remite o indicatie in acest sens. Lipsa unei indicaţii de
acest gen nu înseamnă că bunurile vor fi expediate fără a fi asigurate în genere. Expeditorul se obligă în cazul dat să efectuieze
asigurarea încărcăturii la discreţia sa prin alegerea liberă şi necondiţionată a companiei de asigurare.

Articolul 1080. Determinarea starii bunului la destinatie

Daca starea bunului a fost constatata in absenta partilor, atunci livrarea bunului catre destinatar justifica
prezumtia ca bunul a fost primit fara pierderi sau deteriorari, cu exceptia situatiei in care destinatarul a formulat,
fata de persoana care a facut livrarea, obiectii in care a mentionat caracterul prejudiciului. Daca pierderile sau
prejudiciile pot fi constatate din exterior, obiectia trebuie facuta cel tirziu in momentul livrarii, iar daca pierderile si
prejudiciile nu pot fi constatate la o examinare din exterior, obiectia trebuie facuta cel tirziu pina in a 3-a zi din ziua
livrarii.

1. Prezentul articol reglementează mecanismul juridic primire-predare a bunurilor în cadrul contractului de expediţie. Starea
bunului în momentul livrarii către destinatar poate fi constatată de către părţi sau în lipsa lor de către persoanele autorizate.
Faptul livrării lui către destinatar în condiţiile constatării stării bunului fără participarea părţilor certifică faptul că bunurile au
fost primite fără pierderi sau deteriorari. Această regulă nu are putere juridică, dacă totuşi destinatarul formulează faţă de
persoana care a facut livrarea obiecţii care indică caracterul prejudiciului. Obiecţiile urmează a fi efectuate de către destinatar în
formă scrisă cu indicarea tuturor circumstanţelor depistate la momentul recepţionării, fapt ce ar permite stabilirea cu certitudine
a motivelor piederilor şi deteriorărilor aduse bunurilor. În caz contrar, conform normei comentate se prezumează că bunul a fost
primit fara pierderi sau deteriorari. Legislatorul stabileşte şi condiţii suplimentare vis-a-vis de termenii de înaintare a obiecţiilor
respective, şi anume, daca pierderile sau prejudiciile pot fi constatate din exterior, fără aplicarea mijloacelor speciale de
examinare cum ar fi cîntărirea, măsurarea, efectuarea de probe ş.a, atunci obiectia trebuie facuta cel tirziu in momentul
livrarii. Iar dacă nu este posibilă constatarea la prima vedere (din exterior) a pierderilor sau prejudiciilor, obiectia trebuie facuta
cel tirziu pina in a 3-a zi din ziua livrarii. Nerespectarea termenilor indicaţi duce implicit la justificare prezumtiei că bunul a fost
primit fara pierderi sau deteriorări.
Articolul 1081. Aplicarea dispozitiilor cu privire la transport

Daca destinatarul nu preia bunul la destinatie sau daca bunul nu poate fi livrat din alte motive, drepturile si
obligatiile expeditorului se stabilesc conform normelor cu privire la contractul de transport.

1. Incidenţa normelor cu privire la contractul de transport asupra expeditorului se produc în cazurile pevăzute de prezentul
articol, ceea ce ar însemna, că în cazurile cînd expeditorul pe deplin şi-a onerat obligaţiile sale contractuale, atunci se produc
efectele caracteristice unui raport de transport prevăzute de normele Codului Civil (art.art.993-1028), precum şi de legile şi
actele subordote legii, ce reglementează transportul de mărfuri.

Articolul 1082. Dreptul expeditorului de a efectua transportul cu forte proprii

(1) Expeditorul este autorizat, daca nu s-a dispus altfel, sa execute el insusi transportul. Autorizarea exista doar in
masura in care este executata obligatia de a tine seama de drepturile si de interesele clientului.
(2) Daca face uz de dreptul specificat la alin.(1), expeditorul va avea in acelasi timp drepturi si obligatii de caraus.

1. Noua reglementare, expusă în prezentul articol, permite expeditorului să execute el însuşi transportul, activînd în postură
prpriu-zisă de cărăuş. Cu alte cuvinte, legislatorul autorizează expeditorul pentru prestarea serviciilor de transport, dacă din
anumite motive serviciile respective nu sînt executate de un cărăuş. Dreptul expeditorului de a efectua transportul cu forţele
proprii reprezintă unul din drepturile sale, şi, nicidecum nu poate modifica natura obligaţiei expeditorului.

Articolul 1083. Raspunderea expeditorului

(1) Expeditorul raspunde, de regula, pentru obligatiile care decurg din contractul de expeditie doar in cazul
vinovatiei proprii sau a ajutoarelor sale.
(2) Expeditorul nu poate invoca dispozitiile din prezentul capitol care exclud sau restring raspunderea sa ori care
rastoarna sarcina probei daca prejudiciul a fost produs cu intentie sau din culpa grava.

1. Survenirea răspunderii expeditorului este reglementată de către legislator prin prisma propriei sale vinovăţii, regulă stabilită
pentru majoritatea participanţilor circuitului civil, cît şi pentru acţiunile vinovate ale ajutoarelor sale, adică a celor persoane,
care au contribuit la executarea contractului, nefiind angajate prin contract.

Articolul 1084. Cauzarea prejudiciului de catre un tert

Daca prejudiciul este cauzat de o terta persoana participanta la executarea contractului, expeditorul este obligat, la
cererea clientului, sa-i transmita pretentiile sale fata de terta persoana, cu exceptia cazului cind, in baza unui
acord special, expeditorul isi asuma valorificarea pretentiei pe contul si pe riscul clientului.

1. Poziţia juridică a expeditorului în raportul de expediţie determină posibilitatea sa de a valorifica pretenţiile faţă de
persoanele terţe care au cauzat prejudiciu în cadrul executării contractului. Numai existenţa unui acord special despre
împuternicirile expeditorului de valorificare a pretenţiei de la terţa persoană pe contul şi pe riscul clientului îl poate desemna să
acţioneze din nume propriu. În celelalte cazuri, este obligatorie transmiterea pretenţiilor faţă de terţa persoană.

Articolul 1085. Plata remuneratiei

Remuneratia, conform contractului de expeditie, este exigibila in momentul in care expeditorul a predat
transportatorului bunul.

1. Achitarea remuneraţiei către expeditor este condiţionată de executarea segmentului de obligaţii, strîns legate de transportarea
încărcăturilor, şi anume, predarea bunului transportatorului. Din acest moment expeditorul are dreptul să ceară plata
remuneraţiei pentru serviciile acordate. Reglementînd obligaţia clientului de achitare a remuneraţiei, legislatorul menţine
poziţia unică, caracteristică raporturilor de prestare a serviciilor, conform căreia, numai după executarea obligaţiei contractuale,
survine dreptul la remuneraţie.

Capitolul XVII
DEPOZITUL
Articolul 1086. Contractul de depozit

Prin contract de depozit o parte ( depozitar ) se obligă să păstreze bunul mobil, predat de cealaltă parte ( deponent ), o
perioadă determinată sau nedeterminată şi să-l restituie la cerere.

1. Scopul contractului urmărit prin încheierea contractului de depozit este păstrarea (conservarea ) bunului
depozitat în vederea restituirii lui în natură la cererea deponentului.
2. De regulă, contractul de depozitse consideră încheiat din momentul transmiterii bunului la păstrare şi
prin urmare este un contract real. Însă după cum rezultă din conţinutul art. 1087 Cod civil ( refuzul de a preda sau de a primi
bunul ), contractul de depozit este şi un contract consensual, deoarece în cazul contractelor reale nu se pune problema de a
preda sau primi bunul la păstrare pentru că predarea / primirea bunurilor la păstrare constituie o condiţie necesară pentru
încheierea contractului. Dacă bunul n-a fost predat, contractul se consideră neîncheiat. Astfel stau lucrurile în cazul contractelor
consensuale, unde predarea bunului nu este o condiţie necesară pentru încheierea contractului, ci un act de executare a
obligaţiunilor contractuale.
Contractul de depozit, poate fi precedat de o promisiune, de un antecontract de depozit, care se poate
perfecta prin simplul consimţămînt al părţilor.
Depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Depozitul gratuit este un contract unilateral, întrucît dă
naştere la obligaţii numai pentru depozitar. Depozitul gratuit rămîne un contract unilateral chiar dacă – ulterior încheierii – se
nasc anumite obligaţii şi pentru deponent datorită unui fapt posterior şi accidental, care nu derivă din voinţa comună a părţilor
( de exemplu, prejdiciu cauzat depozitarului prin viciile bunului depozitat ) ci dintr-o cauză extracontractuală ( delict ) aceste
obligaţii nefiind interdependente cu obligaţiile depozitarului.
Contractul de depozit cu titlu oneros este sinalagmatic, deoarece din momentul încheierii sale dă naştere la
obligaţii reciproce şi interdependente pentru ambele părţi.
3. Părţi în contractul de depozit sunt depozitarul şi deponentul Pentru validitatea contractului se cere ca
deponentul să aibă capacitatea pentru a încheia acte de administrare. În calitate de deponent poate fi proprietarul bunului, alt
titular al unui drept real asupra bunului (de exemplu uzufructuarul sau creditorul gajist), precum şi persoana împuternicită de
prorpietar sau de lege să depoziteze bunul.
În cazul depozitului prestat de lombard sau de camerele de păstrare ale gărilor sau staţiilor auto, deponent
este persoana fizică, iar depozitar lombardul sau camera de păstrare a gării respectve.
4. În practică apar probleme referitor la persoana depozitarului, dacă bunurile se predau către salariatul
întreprinderii, instituţiei, organizaţiei firmei fără întocmirea documentelor respective, contrar regulilor stabilite. În aşa caz
depozitar se consideră nu persoana juridică, dar acel salariat care şi-a asumat obligaţiile respective. Persoana indicată şi poartă
răspundere pentru consecinţele survenite faţă de deponent.
5. Obiect al contractului de depozit pot fi orice bunuri mobile corporale. Pot forma obiectul contractului şi
creanţele ( bunuri incorporale ) constatate printr-un titlu la purtător, asimilate bunurilor mobile corporale. Întrucît depozitarul
este obligat să restituie bunul depozitat, obiectul contractului trebuie să fie individual determinat.
6. Depozitul poate avea ca obiect şi bunuri determinate generic. În asemenea caz depozitarul va fi obligat să
restituie deponentului alte bunuri de acelaşi gen, aceiaşi cantitate şi calitate ( art. 1104 Cod civil).
Obiect al depozitului prestat de camere de păstrare sunt bagaje ( pct. 34 a Regulamentului transporturilor auto de călători şi
bagaje ), iar cel prestat de lombard – bunuri de uz personal şi casnic. Lombardul nu are dreptul să primească la păstrare valută
străină, valori mobiliare, bunuri imobile, obiecte de anticariat, monede din metale preţioase, care constituie materie primă,
mijloace de transport (pct. 19 a Regulamentului cu privire la modul de organizare, funcţionare şi licenţiere a activităţii
lombardurilor, adoptat prin hotărîrea Guvernului Republicii Moldova din 28.03.1995 ).
7. Nu pot fi obiect al contractului, de depozit animalele, deoarece în aşa cazuri pot fi încheiate contracte de
prestări de servicii. Animalele de regulă se dau la întreţinere sau folosinţă.
8. Contractul de depozit poate fi încheiat pe o perioadă determinată sau nedeterminată. Cu toate acestea
deponentul are dreptul să ceară restituirea oricînd, chiar dacă s-ar fi stipulat un termen pentru restituire. Dacă termenul de
depozitare n-a fost concret stipulat, depozitarul este în drept să ceară deponentului oricînd să-şi ridice bunul depozitat Camerele
de păstrare primesc bunuri la păstrare pe o anumită perioadă, dar nu mai mare de 30 zile.Lombardul de asemenea încheie
contract de păstrare a bunurilor pe o perioadă determinată de timp.
9. Codul civil nu conţine prevederi speciale cu privire la forma contractului de depozit, urmînd a fi aplicate
prevederile generale cu privire la forma convenţiei ( art. 208-210 Cod civil).
Depozitul prestat de camerele de păstrare se atestă prin chitanţă de bagaje sau jeton, iar cel prestat de lombard – prin chitanţă
nominativă de depozit.
Pentru recunoaşterea valabilităţii contractului de depozit în caz de nerespectare a formei scrise nu sunt admisibile probe cu
martori pentru confirmarea faptului încheierii contractului de depozit.
Nerespectarea formei scrise a contractului de depozit atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevărut
de lege sau prin acordul părţilor.
9. Preţul, denumit remuneraţie apare în cazul contractului cu titlu oneros.
10. Obligaţia de depozitare poate fi şi în cazurile prevăzute de lege ( de exemplu dacă s-a găsit un bun fără
stăpîn – trebuie reţinut spre păstrare şi ulterior transmis la organele de poliţie sau organelor administraţiei publice ).
Corpurile delicte, producţia care nu se primeşte de către cumpărător – se păstrează pînă la venirea cumpărătorului.

Articolul 1087. Refuzul de a preda sau de a primi bunul.

(1) Depozitarul nu are dreptul să ceară deponentului să predea bunul. Deponentul însă răspunde pentru prejudiciul
cauzat depozitarului intenţionat sau din culpă gravă prin refuzul de a preda bunul dacă legea sau contractul nu prevede
altfel.
(2) Depozitarul are dreptul să refuze primirea bunului în cazul în care nu i-a fost predat în termenul stabilit altfel.

1.Prevederile articolului 1087 Cod civil se referă la obligaţiile depozitarului pe viitor de a primi la păstrare.
Deponentul este obligat să predea bunul la păstrare în termenul prevăzut în contract. Obligaţia dată are un caracter condiţional
şi îşi pierde valoarea, dacă deponentul nu s-a folosit de posibilitatea de a-l anunţa pe depozitar despre refuzul de la serviciile de
depozitare. Pentru a fi eliberat de la răspundere, deponentul trebuie să înainteze refuzul într-un termen rezonabil.
Norma dată prevede consecinţele neexecutării şi executării necorespunzătoare a obligaţiilor de depozitare a deponentului de a
preda bunul la păstrare şi nu exclude dreptul depozitarului de a cere compensarea daunelorîn legătură cu încălcarea termenului
de transmitere a bunului la păstrare.
Specific este faptul că depozitarul este lipsit de dreptul de a cere de la deponent predarea bunului. În acest caz cerinţa de a
executa obligaţia în natură ( predarea bunului ) contravine esenţei serviciului acordat: nu poate fi acordat un serviciu celui, care
a refuzat de la el.
2. Dacă bunul nu a fost predat în termenul stabilit depozitarul este în drept să refuze primirea lui, dacă
contractul nu prevede altfel. Norma dată poartă un caracter dispozitiv şi depozitarul nu este lipsit de dreptul de a primi bunul la
păstrare şi în situaţia elucidată, dacă aceasta nu contravine intereselor lui.

Articolul 1088. Remuneraţia depozitarului.

(1) Depozitul are titlu gratuit dacă în contract nu este prevăzut altfel. În cazul în care depozitarul execută depozitul în
cadrul unei activităţi profesionale, se consideră că asupra remuneraţiei s-a convenit în mod tacit.
(2) Dacă asupra mărimi remuneraţiei datorate nu s-a convenit, se consideră convenită, în cazul unui tarif stabilit,
retribuţia tarifară, iar în lipsa tarifului, remuneraţia obişnuită.
(3) Deponentul este obligat să compenseze depozitarului cheltuielile necesare păstrării bunului.

1. Depozitul este un contract cu titlu gratuit dacă legea sau contractul nuprevede plata remuneraţiei
depozitarului. Dacă depozitarul desfăşoar activitate de păstrare cu carater profesional (nu ocazional ), contractul de depozit este
prezumat cu titlu oneros. În asemenea caz se consideră că părţile au convenit asupra remuneraţiei în mod tacit.
2. Remuneraţia se stabileşte prin acordul părţilor. Dacă în contract lipseşte o asemenea clauză, se consideră
convenit asupra remuneraţiei tarifare, în cazul existenţei unui tarif stabilit, iar în lipsa tarifului reieşind din retribuţia obişnuită,
se are în vedere remuneraţia în circumstanţe comparative, ce este încasată pentru serviciile similare, mărfuri, lucrări etc.
Depozitul prestat de camerele de păstrare şi lombard este oneros, remuneraţia plătindu-se conform tarifelor.
Dacă contractul nu prevede altfel, remuneraţia se plăteşte la încetarea acestuia, însă poate fi achitată şi periodic, fiind încasată în
rate la sfîrşitul fiecărei din perioadele corespunzătoare.
Neachitarea remuneraţiei în termenul stabilit atrage după sine răspunderea deponentului de a compensa daunele.
Dacă deponentul este în întîrziere cu achitarea remuneraţiei pe mai mult de o jumătate din perioada, pentru care urma să fie
achitată, la depozitar apare dreptul de a renunţa la executarea contractului şi de a cere deponentului să-şi ia bunurile.
În acest caz şi alte cazuri în care renunţarea la executarea contractului este datorată unor împrejurări pentru care depozitarul nu
răspunde i se recunoaşte dreptul la remuneraţie pe perioada respectivă.
Dacă rezilierea contractului este datorată unor împrejurări pentru care poartă răspundere depozitarul el nu este în drept de a
primi remuneraţie.
3. În toate cazurile deponentul este obligat să compenseze depozitarului cheltuielile suportate în legătură cu
păstrarea bunului dacă aşa cheltuieli au fost realmente.
În cadrul contractului cu titlu oneros, de regulă, cheltuielile necesare pentru păstrarea bunului se includ în mărimea remuneraţiei
şi nu se delimitează separat.
Articolul comentat însă se referă la categoria cheltuielilor exclusive. Dacă de contract nu este prevăzut altfel, cheltuielile
exclusive sunt percepute în afara remuneraţiei pentru depozitare.
Cheltuielile necesare se caracterizează prin faptul că în primul rînd ele depăşesc după mărime, cheltuielile obişnuite pentru
astfel de tip de depozitare şi în al doilea rînd sunt neprevăzute de părţi: pe care nu le-au prevăzut şi nici nu puteau să le prevadă
la momentul încheierii contractului.
Cheltuielile suplimentare ( exclusive ) se compensează în cazurile:
- dacă deponentul a fost înştiinţat despre cheltuielile suplimentare şi le-a acceptat;
- dacă deponentul este înştiinţat despre cheltuielile suplimentare, însă n-a dat răspuns în termenul stabilit se
consideră că le-a acceptat;
- dacă nu a fost înştiinţat şi nici nu le-a acceptat, vor fi compensate dacă depozitarul va dovedi că au fost
suportate pentru preîntîmpinarea prejudiciului, care putea fi adus bunului dacă nu se luau măsurile necesare.

Articolul 1089. Obligaţia de păstrare a bunului.

(1) În cadruldepozitului cu titlu oneros, depozitarul este obligat să se îngrijească de integritatea bunului primit cu
prudenţa şi diligenţa unui bun profesionist.
(2) În cazul în care depozitarul are titlu gratuit, depozitarul este obligat să se îngrijească de integritatea bunului ca de
propriul bun.

1. Depozitarul este obligat să păstreze bunul primit la păstrare. Această obligaţie se realizează diferit, după
cum depozitul este oneros sau gratuit.
În contract urmează să fie stipulate măsurile speciale pentru asigurarea păstrării bunurilor, evitării furturilor, deteriorării,
pierderii şi aceste condiţii trebuie să fie respectate de către depozitar.
În cazul depozitului cu titlu oneros răspunderea depozitarului este mai sporită şi culpa se apreciază cu mai mare rigoare, după
tipul abstract al omului prudent şi diligent. Nerespectarea obligaţiei de păstrare a bunului dat în depozit atrage răspunderea
depozitarului. În cazul dat grija de integritatea bunului ca de propriul bun fiind suficientă, acesta fiind obligat să repare
prejudicii cauzate deponentului.
Regulile privitoare la răspunderea depozitarului sunt reguli supletive. Astfel fiind, părţile pot stipula şi o cauză de
neresponsabilitate, caz în care depozitarul răspunde pentru dol sau culpă gravă, clauză care trebuie să fie acceptată expres de
către deponent.
2. Dacă depozitul este cu titlu gratuit, depozitarul trebuie să păstreze bunul ca pe al său propriu, culpa
depozitarului se apreciază în concret, în funcţie de grija depusă în conservarea propriilor lucruri. Deponentul nu poate pretinde
depozitarului să păstreze bunul depozitat cu mai mare grijă decît propriile bunuri. Depozitarul va fi exonerat de răspundere
pentru prejudiciul cauzat prin pierderea, deteriorarea sau distrugerea bunurilor depozitate dacă va proba că le-a păstrat ca pe ale
sale proprii. De exemplu, depozitarul nu va răspunde pentru pierderea, distrugerea sau deteriorarea bunului dacă el în caz de
pericol a salvat numai bunurile sale şi nu va dovedi, că salvarea bunurilor primite la păstrare gratuit a fost imbosibilă.
3. Depozitarul nu poartă răspundere pentru distrugerea, pierderea sau deteriorarea bunului provenit din
forţa majoră, inclusiv cazul fortuit, în afară de cazul în cînd a fost pus în întîrziere pentru restituirea bunului.

Articolul 1090. Interdicţia solicitării probei calităţii de proprietar.

Depozitarul nu poate cere deponentului sau persoanei căreia trebuie să-i restituie bunul dovada faptului că este
proprietar.

1.Depozitarul este obligat să restituie bunul deponentului, respectiv mandantului ( dacă depozitarea s-a
făcut în numele sau de către mandatar ), sau persoanei indicate de deponent, neavînd dreptul să pretindă că deponentul să
dovedească dreptul de prorpietate asupra bunului. Evident, că la cererea restituirii bunului atît proprietarul bunlui cît şi altă
persoană care pretinde restituirea bunului urmează să prezinte probe respective precum că una sau altă persoană au calitatea de
deponent al bunului transmis la păstrare.
2. În caz de moarte a deponentului, bunul se ca restitui moştenitoriloi acestuia.

Articolul 1091. Inadmisibilitatea transmiterii bunului spre depozitare unui terţ.

(1) Depozitarul nu are dreptul fără încuviinţarea deponentului, să transmită uni terţ spre depozitare bunul primit.
(2) În cazul transmiterii, cu permisiunea deponentului, unui terţ a bunului primit, depozitarul poartă răspundere în
continuare doar pentru alegerea teţului şi a locului de depozitare.

1. Depozitarul este obligat personal să execute obligaţia de păstrare a bunului. El poate transmite unei terţe
persoane bunul spre depozitare numai cu permisiunea deponentului.
Prin urmare depozitarul poate depune bunurile în mîinile altui depozitar ( subdepozitar ) dacă a fost împuternicit în acest sens,
răspunzînd pentru alegerea subdepozitarului ( trebuie să ia în consideraţie calităţile personale a persoanei terţe, diliganţa pe care
acesta o manifestă faţă de bunurile sale, solvabilitatea lui etc. ) şi locul de depozitre ( în dependenţă de obiectul depozitării, dacă
sunt necesare careva condiţii speciale pentru păstrarea bunului etc. ). Avînd în vedere că alegerea persoanei depozitarului are o
mare importanţă considerăm că dreptulde substituire nu poate fi recunoscut dacă nu s-a prevăzut în contract. În consecinţă
depozitarul răspunde nu numai pentru alegerea persoanei terţe, dar şi pentru toate faptele acestuia, ca pentru ale sale proprii.
2. În cazul transmiterii bunului unui terţ cu permisiunea deponentului relaţiile contractuale între depozitarul
îniţial şi deponent continuă.
Deoarece nu este vorba despre cesiunea de creanţă sau cesiunea de datorie, ci transmiterea executării obligaţiilor unor terţe
persoane. Codul civil nu prevede posibilitatea de a înainta persoanei terţe de către deponent a careva pretenţii, sau cerinţe,
precum şi persoana terţă deponentului. Toate relaţiile decurg între depozitar şi deponent şi invers, cu excepţia comiterii
delictelor cînd fiecare răspunde de sinestătător.

Articolul 1092. Inadmisibilitatea folosirii bunului depozitat.

Dacă contractul nu prevede altfel, depozitarul nu are dreptul să folosească, fără permisiunea deponentului, bunul
predat în depozit, cu excepţia cazului cînd aceasta este necesar conservării bunului.

1. Obligaţia de păstrare nu-l îndreptăţeşte pe depozitar să folosească bunul depozitat. Prezenţa acestei
obligaţii este condiţionată de faptul că în rezultatulutilizării bunului are loc, devaluarea treptată a acestuia, ceea ce contravine
intereselor pe care le urmăreşte deponentul prin transmiterea bunului spre păstrare.
Legiuitorul nu exclude complet posibilitatea folosiri bunului predat în depozit, dacă este prevăzut expres în contract, sau dacă
este necesară conservarea bunului.
În caz de nerespectare a acestei prohibiţii depozitarul va fi expus la plata daunelor.
Nu este în drept să se folosească de bunurile transmise la depozitare dără permisiunea deponentului, nu numai depozitarul dar şi
alte persoane terţe.
2. În egală măsură depozitarul nu este în drept să administreze bunul transmis spre depozitare.
Administrarea bunului depozitat este privit ca modificarea condiţiilor contractuale şi ca rezultat are loc compensarea daunelor.
Excepţie este cazul cînd depozitarul este în drept să vîndă bunul, dacă este un pericol real de distrugere şi deteriorare a bunului (
art. 1093 CC).

Articolul 1093. Modificarea condiţiilor de depozitare.

(1) Depozitarul are dreptul să modifice, după caz condiţiile de depozitare numai după ce l-a înştiinţat pe deponent şi a
obţinut încuviinţarea lui. De asemenea, depozitarul trebuie să-l informeze pe deponent despre confiscarea sau realizarea
unor drepturi ale terţilor asupra bunului depozitat.
(2) În cazul în care modificarea condiţiilor depozitului este strict necesară pentru înlăturarea riscului de distrugere,
pierdere sau deteriorare a bunului, depozitarul este în drept să modifice modul, locul şi alte condiţii de păstrare, fără a
cere deponentului încuviinţarea.
(3) Apariţia unui pericol real de deteriorare sau degradare a bunului depozitat ori apariţia unor alte condiţii care
ameninţă siguranţa păstrării bunului dă depozitarului dreptul să vîndă bunul la un preţ determinat de situaţia crată în
cazul în care deponentul nu poate întreprinde vre-o acţiune.
(4) Dacă circumstanţele menţionate la alin. (3) au apărut anumite cauze pentru care depozitarul nu poartă răspundere,
el are dreptul să reţină cheltuielile de vindere a bunului din contul preţului primit.

1. Depozitarul este obligat să respecte condiţiile de păstrare prevăzute de contract. În virtutea diferitor
împrejurări poate apărea necesitatea de a modifica aceste condiţii. Deoarece aceste modificări pot atinge interesele
deponentuluieste necesar de a-l anunţa prealabil pe deponent şi a primi acordul acestuia. Dacă depozitarul a modificat condiţiile
contractuale fără încuviinţarea deponentului, el va suporta consecinţele negative, inclusiv scumpirea depozitului.
Depozitarul de asemenea înştiinţează deponentul dacă a fost înştiinţat pe cale legală că asupra acelui bun s-au făcut forme de
urmărire ( sechestru judiciar ) sau că există opoziţie din partea unui terţ care pretinde că este proprietarul bunului. După caz
aceste bunuri rămîn mai departe la păstrare depozitarului ( chiar şi peste termen ) pînă la limpezirea drepturilor creditorilor
deponentului sau a terţului, în cazul sechestrului locul depozitului poate fi schimbat.
2. De la această regulă există o excepţie, atunci cînd modificarea condiţiilor depozitului este necesară
pentru înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului.
În asemenea cau depozitarul este în drept să modifice modul, locul, condiţiile de păstrare fără a cere deponentului încuviinţarea.
3. În caz de apariţie a unui pericol real de deteriorare sau degradare a bunului ori a unor condiţii care
ameninţă siguranţa păstrării bunului, depozitarul are dreptul să vîndă bunul ( sau o parte din el ) dacă din partea deponentului
este imposibilă întreprinderea a careva măsuri.
Realizarea bunurilor urmează să fie înfăptuită după preţul corespunzător situaţiei create în locul păstrării bunului.
4. În cazul în care circumstanţele de vînzare a bunului, apărut din cauze ce nu au depins de depozitar,
ultimul transmite suma primită din realizare deponentului, fiindu-i rezervat dreptul de areţine cheltuielile efectuate la vînzare,
din suma primită.

Articolul 1094. Reparaţia prejudiciului cauzat depozitarului prin caracteristicile bunului.

Deponentul este obligat să repare prejudiciul cauzat depozitarului prin caracteristicile bunului în cazul în care ştia sau
trebuia să ştie despre ele. Deponentul nu răspunde de acest prejudiciu dacă l-a anunţat pe depozitar în privinţa
caracteristicilor bunului sau dacă depozitarul le cunoştea.
1. Transmiţînd bunul spre păstrare, deponentul trebuie să aducă la cunoştinţă depozitarului modul de păstrare a bunului
depozitat. Cu toate că această obligaţie nu este în mod expres prevăzută de lege, ea rezultă, în general, din prevederile privind
depozitul.
Temei pentru a atrage la răspundere deponentul este vina lui, care se exprimă în aceea, că el la transmiterea bunului depozitat
nu a comunicat depozitarului despre caracteristicile periculoase a bunului care le ştia sau trebuia să le ştie, şi nu se ia în
consideraţie faptul că a făcut acest lucru intenţionat sau fără vnă.
Spre exemplu, dacă deponentul, transmiţănd la depozitare bunuri uşor inflamabile sau periculoase prin natura lor, nu a informat
depozitarul despre aceste calităţi ale bunului, dacă ştia sau trebuia să ştie despre ele. În caz contrar el va purta răspundere pentru
prejudiciul cauzat în legătură cu păstrarea acestor bunuri faţă de depozitar şi persoane terţe, cărora li s-au cauzat daune.
Spre exemplu, în urma exploziei bunurilor la depozit au fost distruse şi bunurile altor deponenţi, sau dacă a suferit un simplu
trecător.
2. În cazul depozitului înfăptuit în cadrul activităţii profesionale, o parte din pericol trece în seama
depozitarului, se are în vedere, că consecinţele negative pentru deponent în legătură cu transmiterea la depozitare a bunurilor cu
însuşiri periculoase, survine atunci cînd depozitarul dovedeşte că bunurile au fost depozitate sub denumire greşită şi în aşa mod
a fost dus în eroare referitor la pericol ce îl prezintă bunul depozitat. Desigur luîndu-se în consideraţie faptul, că la momentul
primirii bunului spre depozitare, la controlul exterior, depozitarul nu putea să se încredinţeze despre calităţile periculoase a
bunului.
3. Totodată deponentul nu va purta răspundere dacă depozitarului i s-a comunicat despre caracteristicile
bunului sau le cunoştea.

Articolul 1095. Obligaţia de restituire.

(1) Depozitarul este obligat să restituie bunul în starea în care se afla la momentul restituirii. Riscul pieirii sau
deteriorării fortuite rămîne în sarcina deponentului.
(2) Depozitarul căruia i s-a luat bunul şi care a primit în loc o sumă de bani sau un alt bun trebuie să predea
deponentului ceea ce a primit.
(3) Succesorul depozitarului care a vîndut cu bună-credinţă bunul despre care nu ştia că este depozitar este ţinut să
restituie doar preţul primit sau să cedeze creanţa sa contra cumpărătorului dacă preţul nu s-a stabilit.

1. Depozitarul trebuie să restituie însăşi lucrul depozitat, în natură. Restituirea în natură se face în starea
care se află lucrul la momentul restituirii, riscul pieirii fortuite sau degradării fortuite fiind, în condiţiile arătate, în sarcina
deponentului.
2. În caz de pieire fortuită – totală sau parţială – a bunului, inclusiv pieire pentru care se poate angaja
răspunderea unei terţe persoane, depozitarul este însă obligat să predea deponentului suma de bani sau orice alt lucru primit
drept despăgubiri.
În caz de neexecutare a obligaţiei de restituire, depozitarul compensează deponentului daunele pentru repararea prejudiciului.
Dacă depozitarul refuză, fără temei, să restituie bunul, deşi acesta se află în detenţia sa, deponentul poate obţine executare silită
conform regulilor aplicabile obligaţiei de predare a unui bun individual determinat.
3. Dacă depozitarul moare, obligaţia de restituire a bunului trece la moştenitorii acestuia. De la această
regulă există o excepţie: dacă moştenitorii vînd bunul depozitat cu bună credinţă, socotind că face parte din masa succesorală,
răspunderea lor se rezumă la restituirea preţului sau, dacă preţul nu s-a plătit, ei sunt obligaţi să cedeze deponentului creanţa lor
contra cumpărătorului.

Articolul 1096. Dreptul de a ridica bunul depozitat.

(1) Deponentul are dreptul să-şi ridice bunul depozitat, chiar şi atunci cînd contractul prevede un termen de depozitare.
(2) În cazul în care depozitul este făcut în interesul depozitarului deponentul este obligat să repare prejudiciul cauzat
prin preluarea anticipată a bunului.

1. Deponentul are dreptul să ceară restituirea bunul oricînd, chiar dacă contractul prevede un termen de
depozitare, deoarece termenul este stipulat în interesul deponentului.
2. Dacă termenul este stipulat şi în interesul depozitarului ( de exemplu depozit remunerat sau depozitarul
are dreptul să se folosească de bunul depozitat ) el are dreptul la remuneraţia stipulată sau deponentul este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin preluarea anticipată a bunului.

Articolul 1097. Obligaţia de a-şi ridica bunul depozitat

(1) Depozitarul poate cere oricînd deponentului să-şi ridice bunul depozitat dacă în contract nu este stabilit un termen
de depozitare.
(2) Depozitarul poate să-şi exercite dreptul specificat la alin, (1) doar în aşa fel încît deponentul să poată depozita în alt
loc bunul, cu excepţia cazurilor cînd există motive întemeiate pentru a pretinde ridicarea imediată.

1. Dacă în contract este stabilit un termen de depozitare, deponentul este obligat să ridice bunul imediat la
expirarea termenului. Dacă deponentul nu a ridicat bunul depozitat în termenul stabilit, se consideră pus în întîrziere, şi în caz
de deteriorare, degradare sau distrugere a bunului, va răspunde depozitarului dacă a existat din partea lui intenţie sau neglijenţă.
Dacă deponentul nu ridică bunul în termenul stabilit, depozitarul nu este îndreptăţit să vîndă bunul.
2. Dacă contractul s-a încheiat pe o perioadă nedeterminată, depozitarul poate cere oricînd deponentului să-
şi ridice bunul depozitat. Totodată, el trebuie să-i acorde deponentului un termen suficient, pentru că acesta să poată depozita
bunul în alt loc, cu excepţia cazurilor cînd există motive întemeiate de a pretinde ridicarea imediată ( de exemplu în caz de
lichidare sau reorganizare a persoanei juridice ).

Articolul 1098. Locul restituirii bunului depozitat

Bunul depozitat se restituie la locul unde a fost predat depozitarului dacă părţile nu au convenit altfel.

1. În lipsă de specificaţie specială contrară, restituirea se face la locul unde bunul se află depozitat.
2. Dacă părţile au convenit asupra altui loc de restituire, cheltuielile de transport în cazul contractului
gratuit sunt în sarcina deponentului.

Articolul 1099. Obligaţia de a remite fructele bunului depozitat

(1) Depozitarul este obligat să remită fructele bunului depozitat, percepute în timpul
(2) Deponentul este obligat să compenseze cheltuielile necesare de percepere sau păstrare a fructelor.
(3) Depozitarul este obligat să plătească dobînda pentru banii depozitaţi numai din ziua în care a fost pus în întîrziere
privind restiutirea banilor.

1. Pe timpul depozitului, depozitarul nu are dreptul de a folosi bunul fără consimţămîntul expres sau tacit al
deponentului. De aici rezultă şi obligaţia depozitarului de a restitui fructele produse de bunul depozitat deponentului, nu însă şi
fructele pe care putea să le perceapă, dar nu le-a perceput. Riscul pieirii fortuite sau deteriorării fructelor ca şi în cazul bunului,
este pusă în seama deponentului.
În caz de neexecutare a obligaţiei depozitarul va purta răspundere numai în caz de intenţie sau culpă gravă. Dacă neexecutarea
obligaţiei este datorată din cauza depozitarului, ultimul va fi obligat să plătească daunele.
2. Deponentul de asemenea este obligat să suporte şi cheltuielile necesare legate de păstrarea fructelor.
În cazul contractului cu titlu oneros de regulă aceste cheltuieli sunt introduse în plata remuneraţiei.
Însă în cazul cheltuielilor suplimentare, sunt încasate în afara platei pentru remuneraţie, deoarece n-au fost prevăzute şi nici nu
puteau fi prevăzute de către părţi la momentul încheierii contractului.
În cazul contractului cu titlu gratuit, de asemenea sunt încasate cheltuielile suplimentare legate de păstrarea fructelor, fiind ca o
obligaţie extracontractuală a deponentului.
3. În cazul cînd obiect al contractului de depozit este o sumă de bani, depozitarul plăteşte dobînda numai
din ziua în care a fost pus în întîrziere în privinţa obligaţiei de restituire printr-o acţiune în justiţie.
Mărimea dobînzii se determină conform art. 869 al.1 CC.

Articolul 1100. Costurile restituirii

(1) În cazul în care depozitul are titlu gratuit, costurile restituirii revin deponentului.
(2) În cazul în care depozitul are titlu oneros, costurile restituirii revin depozitarului.

1. Depozitul cu titlu gratuit, fiind un contract unilateral, nu dă naştere la obligaţii decît în sarcina
depozitarului. Însă se pot naşte anumite obligaţii extracontractuale şi în sarcina deponentului. Astfel cheltuielile legate de
restituirea bunului sunt puse în seama deponentului.
Astfel, de exemplu dacă locul restituirii bunului este altul decît locul unde bunul a fost predat sau este depozitat.
2. În cazul depozitului cu titlu oneros deponentul nu datorează costurile restituirii, deoarece acestea sunt
incluse în remuneraţia stipulată.

Articolul 1101. Răspunderea depozitarului în cazul încălcării termenului de ridicare a bunului.

Dacă s-a stabilit un termen pentru ridicarea bunului, la expirarea lui depozitarul răspunde doar pentru prejudiciul
cauzat din intenţie sau din culpă gravă.
 1. Depozitarul nepus în întîrziere suportă riscurile, iar posibilitatea agravării răspunderii este prevăzută
pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau culpă gravă. Riscul pieirii fortuite sau deteriorării fortuite a bunului în cazul dat este
pus în seama deponentului.

Articolul 1102. Obligaţia de a plăti remuneraţia

Dacă depozitul are titlu oneros, deponentul se obligă să plătească remuneraţia la încetarea depozitului dacă în contract
nu este prevăzut altfel.

1. Remuneraţia poate fi plătită o singură dată la încetarea depozitului sau pe perioade, ultima fiind achitată
după expirarea fiecărei perioade în mărimea corespunzătoare acestei perioade.
Dacă în contract nu este specificat clauza specială contrară, remuneraţia se plăteşte la încetarea contractului.
2. Mărimea remuneraţiei se determină în condiţiile prevăzute de art. 1088 CC.

Articolul 1103. Dreptul de detenţie a bunurilor depozitate

Depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat peste termenul prevăzut în contract pînă la momentul retribuirii sale
şi compensarea cheltuielilor de păstrare.

1. Executarea obligaţiilor deponentului este garantată prin dreptul de retenţie, prevăzut expres de lege, pe
care depozitarul îl are asupra bunului depozitat. El poate refuza restituirea bunului pînă la plata integrală a sumelor la care are
dreptul din cauza depozitului.
2. Cu toate că legea nu face precizări expres în acest sens este evident că deponentul nu poate reţine bunul
depozitat în compensaţie, întrucît acesta nu este fungibil şi de aceiaşi specie cu obiectul datoriei corelative.

Articolul 1104. Depozitarea bunurilor determinate prin caracteristici de gen

Dacă în depozit au fost predate bunuri determinate generic, bunurile trec, în lipsa unei înţelegeri, în proprietatea
depozitarului. În astfel de caz, depozitarul se obligă să restituie deponentului o cantitate de bunuri egală sau stipulată de
părţi, de acelaşi gen şi de aceiaşi calitate.

1. În cazul dat bunurile fiind fungibile şi consumptibile, nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor, ci
prin alte bunuri asemănătoare.
Astfel de relaţii contractuale pot fi întîlnite la depozitare în depozitele de fructe şi legume, produse agricole, în elevatoare etc.
2. În cazul predării în depozit a bunurilor determinate generic, depozitarul devine proprietarul lor, putînd
folosi, culege fructele şi despune de ele, dar în calitate de proprietar suportă şi riscul pieirii ori degradării fortuite.
3. La cerere depozitarul este obligat să restituie lucruri de acelaşi gen, de aceiaşi calitate şi cantitate,
inclusiv fructele percepute, deponentul fiind titularul unei creanţe.
Deoarece în cazul dat contractul de depozit este translativ de proprietate, deponentul trebuie să fie proprietarul bunurilor sau să
fi acţionat cu împuternicire din partea proprietarului.
4. De asemenea nu este aplicabil nici dreptul de retenţie, deoarece depozitarul în calitate de proprietar,
suportă eventualele cheltuieli de conservare.

Articolul 1105. Particularităţile depozitului hotelier

(1) Hotelurile, căminele, sanatoriile, casele de odihnă şi altele asemenea răspund pentru distrugerea, pierderea sau
deteriorarea bunurilor persoanelor fizice, pe care acestea le au cu ele în încăperile rezervate lor chiar dacă bunurile, cu
excepţia banilor, titlurilor de valoare şi bijuteriilor, nu au fost predate în depozit în mod special. Convenţia contrară
este nulă.
(2) Răspunderea prevăzută la alin. 1 se exclude în cazul în care prejudiciul este cauzat de o forţă majoră, de către un
oaspete al clientului sau de proprietăţile bunului.

1. Specific pentru depozitul hotelier este faptul că el apare în legătură cu încheierea contractului de prestări
servicii de către instituţiile respective. Astfel, depozitul hotelier este, de fapt, un accesoriu al contractului hotelier, al
contractului de servicii turistice ori a altor raporturi juridice.
Legea nu face o enumerare exhaustivă a instituţiilor care cad sub incidenţa depozitului hotelier, astfel încît dispoziţiile art. 1105
Cod civil se vor aplica şi în cazul restaurantelor sau altor unităţi de alimentaţie publică, localurilor de spectacole, frizeriilor,
bibliotecilor etc. Dar numai în privinţa bunurilor depuse la garderobă, vestiare sau alte locuri destinate în mod special pentru
paza bunurilor.
Pentru păstrarea bunurilor în garderobă se aplică o modalitate simplă de întocmire a contractului de depozit. Deponentul în
confirmarea contractului de depozit i se eliberează un jeton, sau alte semne specifice ce pot fi asimilate cu probele scrise
prevăzute în art. 208, 210 CC.
2. Depozitul hotelier poate fi dovedit cu orice mijloc de probă indiferent de valoarea bunurilor depozitate.
Călătorul cazat la hotel, indiferent de durata mai scurtă sau mai lungă a cazării, trebuie să probeze că bunurile au fost aduse de
el însuşi sau de altul pentru el – în hotel, că au fost pierdute sau deteriorate de acolo şi valoarea lor.
În privinţa valorii bunurilor legea nu stabileşte limite, însă trebuie să fie vorba de bunuri care, în mod obişnuit se aduc la hotel.
Răspunderea depozitarului nu se angajează pentru pierderea sau deteriorarea banilor, titlurilor de valoare, bijuteriilor. Aceste
bunuri trebuie predate în special la păstrare, în dulapuri metalice individuale sau trebuie să fie încredinţate administraţiei
hotelului.
De regulă, hotelierii aduc la cunoştinţă că cei cazaţi beneficiază gratuit de păstrarea obiectelor de valoare prin depozitare în
dulapuri metalice, individuale sau încredinţarea acestora administraţiei. Această dispoziţie nu are semnificaţia de a califica acest
depozit neremunerat, contravaloarea acestui serviciu fiind inclus în preţul cazării.
3. În hoteluri, cămine, sanatorii, case de odihnă şi altele depozitarul poartă răspundere pentru distrugerea,
pierderea, deteriorarea bunurilor deponentului fără o înţelegere specială sau încheierea unui contract de depozit.
Hotelierul răspunde nu numai pentru furtul sau deteriorarea – parţială sau totală a bunurilor călătorului săvîrşite de prepuşi, dar
şi de străinii care frecventeză hotelul, indiferent dacă au fost sau nu cazaţi acolo.
Pentru faptul săvîrşit de străini, hotelierul este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că s-a comis cu forţa ,ajoră, de
exemplu cu ocazia cutremurului, inundaţiei etc., şi în cazul cînd prejudiciul este cauzat de către un oaspete al clientului.
De asemenea hotelierul nu răspunde dacă prejudiciul a fost cauzat prin proprietăţile bunului.
Anunţurile în hoteluri şi alte organizaţii nominalizate precum că depozitarul nu răspunde pentru păstrarea bunurilor nu are
vloare juridică.
Dispoziţii privitoare la depozitul hotelului sunt aplicabile şi în privinţa autovehicolelor parcate în garajul hotelului. Nu sunt
aplicabile în privinţa autivehicolului parcat în apropierea hotelului, chiar dacă în locuri speciale amenajate, întrucît nu
reprezintă localul hotelierului. Dacă însă parcarea este cu plată ( fie şi inclusă în preţul camerei ) şi pază asigurată de
întreprinderea hotelierului, răspunderea acesteia se poate angaja în condiţiile de lege pentru depozitul obişnuit cu plată.

Articolul 1106. Sechestrul

Sechestrul este depozitul în baza căruia persoanele remit un bun în litigiu unui terţ, care se obligă să-l restituie, după
terminarea procesului, celui care are drept asupra lui.

1. Prin sechestru se înţelege depozitarea unui lucru aflat în litigiu la o terţă persoană, pînă la soluţionarea
definitivă a litigiului.
2. Părţile în contractul de depozit sechestru sunt: sechestrul – persoana care primeşte bunul la păstrare şi
sechestrantul – persoana care depune bunul spre păstrare.
3. Sechestrul este de două feluri : convenţional şi judiciar.
Sechestrul convenţional se încheie prin consimţămîntul părţilor aflate în litigiu de a încredinţa unei terţe persoane, pentru a-l
păstra pe timpul procesului şi a-l preda părţii stabilite de instanţa judecătorească, după soluţionarea definitivă a provesului.
4. Sechestrul are ca obiect atît bunuri mobile, căt şi bunurile imobile, ceea ce-l distinge de depozitul
tradiţional, care nu poate avea ca obiect decît bunuri imobile.
Sechestrul poate fi cu titlu gratuit, caz în care răspunderea depozitarului se apreciază cu mai puţină severitate sau cu titlu
oneros, caz în care răspunderea depozitarului va fi apreciată mai exigent.
5. Remunerarea depozitului de sechestru cu titlu oneros are loc în condiţiile prevăzute de art. 1088 CC.

Articolul 1107. Alegerea depozitului în cazul sechestrului

(1) Depozitarul însărcinat cu sechestrul este ales de către părţi prin acord mutual. Părţile pot să desemneze pe unul
dintre ei.
(2) În cazul în care nu ajung la un acord privind depozitarul sau privind condiţiile sechestrului, părţile pot cere instanţei
de judecată să decidă.

1. Articolul 1107 CC, admite posibilitatea de a numi în calitate de depozitar împuternicit chiar pe unul pe
unul dintre ei. Dacă părţile nu ajung la un acord comun privind depozitarul, acesta va fi desemnat de către instanţa de judecată,
la cererea lor.
2. Părţile decid prin acord şi condiţiile sechestrului. În caz de divergenţe între părţi referitor la depozitar sau
privind condiţiile sechestrului ele pot solicitainstanţa de judecată care examinează cauza să decidă asupra acestor chestiuni prin
adoptarea actului procesului prevăzut de Codul de procedură civilă.
Articolul 1108. Drepturile depozitarului însărcinat cu sechestru

(1) Depozitarul însărcinat cu sechestru nu are dreptul să facă în privinţa bunului nici o cheltuială sau alte acte, cu
excepţia celor de conservare, în lipsa unei stipulări contrare sau autoriuaţii a instanţei de judecată.
(2) Depozitarul poate, totuşi cu sau fără consimţămîntul părţilor, cu autorizaţia instanţei de judecată, să vîndă bunurile
a căror depozitare implică cheltuieli disproporţionale în raport cu valoarea lor. Suma încasată din vînzarea bunului
rămîne la depozitar în condiţiile sechestrului.

1. Depozitarul însărcinat cu sechestru este limitat în drepturi. El nu dispune de dreptul de a efectua

cheltuieli sau alte acte în privinţa bunului cu excepţia cheltuielilor necesare pentru conservare. Însă în situaţia cînd sunt alte
stipulări contrare sau autorizaţia instanţei de judecată, drepturile depozitarului pot fi lărgite în aspectul stipulărilor părţilor sau
autorizaţiei instanţei de judecată.
2. În situaţia cînd păstrarea bunurilor depozitate implică cheltuieli disproporţionale în raport cu valoarea
lor, depozitarul cu titlu de excepţie cu autorizaţia instanţei de judecată, are dreptul fără consimţămîntul părţilor să vîndă
bunurile şi să reţină suma încasată din vînzarea bunului în condiţiile sechestrului pînă la soluţionarea litigiului.

Articolul 1109. Încheierea sechestrului

(1) Sechestrul se încheie după soluţionarea litigiului prin restituirea bunului către cel îndreptăţit.
(2) Depozitarul nu poate, înainte de soluţionarea litigiului, să fie eliberat şi să restituie bunul decît cu consimţămîntul
tuturor părţilor sau, în lipsa consimţămîntului, dacă există un motiv întemeiat, prin autorizarea instanţei de judecată.

1. Sechestrul se consideră încheiat după soluţionarea litigiului prin restituirea bunului celui îndreptăţit.
Terţul va trebui să restituie bunul părţii, care a cîştigat cauza în litigiu. Restituirea se va face după rămînerea definitivă a
hotărîrii judecătoreşti.
2. Pînă la soluţionarea litigiului depozitarul poate restitui bunul doar cu consimţămîntul tuturor părţilor sau
în baza autorizaţiei instanţei judecătoreşti, dacă există un motiv întemeiat: spre exemplu în sotuaţia cînd menţinerea bunului
depozitat ar cauza depozitarului prejudicii sau cînd condoţiile depozitului prezintă pericol pentru păstrarea bunului depozitat.

Articolul 1110. Darea de seamă

Depozitarul însărcinat cu sechestru trebuie să facă o dare de seamă la sfîrşitul depozitului sau pe parcursul lui, la
cererea părţilor sau a instanţei de judecată

1. La solicitarea părţilor sau a instanţei de judecată depozitarul este obligat să prezinte o dare de seamă cu
privire la depozitul sechestru pe parcursul sau la sfîrşitul depozitului.
2. Legea nu prevede expres forma dării de seamă, însă din dispoziţiile legale se poate concluziona că forma
şi conţinutul dării de seamă se stabileşte de părţi sau de instanţa de judecată.

Articolul 1111. Sechestrul judiciar

Sechestrul poate fi instituit şi de instanţa de judecată. În acest caz el este supus regulilor stabilite de Codul de procedură
civilă, precum şi de prezentul capitol, în măsura în care nu sunt incompatibile.

1. Spre deosebire de sechestrul convenţional, sechestrul judiciar reprezintă o măsură de asigurare, care se
aplică conform Codului de procedură civilă, ţinăndu-se cont şi de capitolul XVII Codul civil, în măsura în care este compatibil
cu Codul de procedură civilă.
2. Sechestrul judiciar întrucît este o măsură cu o anumită gravitate, instituirea sechestrului trebuie să fie
justificată de partea care îl solicită. Este necesar dovedirea necesităţii înfiinţării sechestrului judiciar: spre exemplu faptul că
partea care deţine bunul îl deteriorează, există primejdia de a fi înstrăinat sau bunul comun este folosit numai de un soţ etc.
Cealaltă parte nu se poate opune încuviinţării sechestrului judiciar oferind o cauţiune în loc deoarece acest drept este recunoscut
de lege doar în cazul sechestrului asigurător.
3. Bunul supus sechestrului poate fi transmis atît persoanei (depozitarului) asupra cărei s-au decis părţile cît
şi unei persoane numite de instanţa de judecată.
În absenţa acordului părţilor, nu va fi numit sechestru o persoană care este interesată în cauză. Spre exemplu nu va putea fi
încredinţată paza bunului unei rude apropiate a uneia din părţi.
4. Admiterea cererii şi instituirea sechestrului judiciar este lăsat la aprecierea instanţei, care trebuie să
examineze cu atenţie, seriozitatea şi temeinicia cererii:
- să existe un proces în legătură cu proprietatea sau posesia unui bun cu privire la administrarea sau folosinţa lui;
- cerereapentru înfiinţarea sechestrului trebuie să fie făcută de reclamant;
- instanţa de judecată să găsească oportună înfiinţarea sechestrului;
- cînd instanţa apreciază că este necesar, reclamantul are obligaţia de a depune o sumă de bani cu titlu de cauţiune.
În practica judiciară sechestrul judiciar este înfiinţat în cauzele de partaj a bunurilor comune, în special cînd e vorba de
autoturisme, uele obiecte de valoare şi pentru recolta de produse de pe terenurile agricole care formează obiectul litigiului.

Capitolul XVIII
MAGAZINAJUL

Contractul de magazinaj (numit şi contract comercial de depozit) este destinat satisfacerii necesităţilor de păstrare a bunurilor
aflate în circuitul comercial. Spre deosebire de contractul civil de depozit care este, de regulă, gratuit (art. 1088 alin, (1)),
contractul comercial de magazinaj este în toate cazurile oneros, preţul prestaţiei efectuate de magaziner (depozitar) fiind
determinat de aşa criterii ca volumul şi termenul de depozitare, complexitatea tehnologică a măsurilor de conservare a mărfii
etc. Alte deosebiri esenţiale dintre contractul de magazinaj şi contractul de depozit sînt caracterizate de statutul părţilor la
contract şi caracteristicile specifice ale bunurilor transmise spre păstrare. O parte la contractul de magazinaj întotdeauna este
magazinerul (depozitul de mărfuri), care trebuie să fie înregistrat în una din formele activităţii de întreprinzător (fie chiar şi fără
constituirea unei persoane juridice) şi să fie autorizat în modul corespunzător pentru prestarea serviciilor de depozitare a
mărfurilor. Cealaltă deosebire constă în faptul că obiectul contractului de magazinaj este păstrarea mărfurilor şi nu a oricăror
bunuri. Marfa este bunul sau totalitatea bunurilor obţinute în procesul de producţie şi destinate schimbului comercial.
Depozitarea unor categorii de mărfuri poate fi condiţionată de existenţa statutului de persoană juridică şi/sau de primirea unei
licenţe (depozitarea alcoolului, materialelor chimice, toxice sau explozive etc.). În afară de deosebirile menţionate, merită a fi
accentuat că, în cadrul raporturilor de magazinaj, o importanţă semnificativă primeşte circulaţia recipisei de magazinaj la ordin
în calitate de titlu de valoare transmisibil şi gajul mărfii înmagazinate prin intermediul recipisei de gaj al înmagazinării
(warant).
Constituind ele înseşi acte de comerţ, înmagazinarea mărfurilor la depozite are importante funcţii în
comerţul internaţional. Printre aceste funcţii, una esenţială este că înlesneşte vînzare-cumpărarea datorită circulaţiei recipisei de
magazinaj, dar o importanţă mare se atribuie obţinerii de credite cu ajutorul recipisei de gaj al înmagazinării, deoarece
transmiterea acesteia creditorului prin andosare duce la constituirea gajului asupra mărfurilor aflate în depozit şi ţine loc de
remitere a gajului. O dezvoltare puternică a raporturilor de magazinaj poate fi urmărită în statele industrial dezvoltate, cu
economii de piaţă consolidate, iar în ultimul timp în Rusia şi alte state CSI. Drept sursă de inspiraţie pentru interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil şi pentru dezvoltarea cadrului normativ naţional în domeniul magazinajului putem
recomanda Codul comercial francez (art. L522-1-L522-40 Des dépôts en magasins généraux), Codul comercial uniform al SUA
(Uniform Commercial Code, art. 7 -Warehouse Receipts, Bills of Landing and Other Documents of Title), Legea Canadei cu
privire la recipisele de magazinaj (Warehouse Receipts Act ), dar şi cadrul normativ în proces de formare al Federaţiei Ruse în
domeniul respectiv. Trebuie totuşi subliniat faptul că, spre deosebire de dreptul continental, care reglementează atît recipisa de
depozit, cît şi recipisa de gaj al înmagazinării (warantul), dreptul anglo-saxon nu cunoaşte sistemul titlului dublu, depozitele
emiţînd numai recipisa de magazinaj. Prin urmare, gajarea mărfurilor se face numai prin andosarea (girarea) acestei recipise.
Soluţia adoptată de dreptul continental prezintă avantajul, că prin folosirea separată a recipisei de gaj al înmagazinării pot fi
obţinute credite numai pe baza înmînării acestui document creditorului, operaţie ce are ca efect gajarea mărfurilor şi ţine locul
remiterii gajului, posesorul recipisei de magazinaj avînd posibilitatea să dispună în continuare de marfa respectivă.

Articolul 1112. Normele aplicabile raporturilor de magazinaj

Raporturilor de magazinaj, care este un contract de predare a bunurilor spre păstrare la un depozit
de mărfuri, se aplică în modul corespunzător dispoziţiile referitoare la depozit dacă prezentul capitol nu prevede altfel.

Contractul de magazinaj poate fi definit ca contractul comercial în temeiul căruia o parte (magazinerul) se obligă să preia,
pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, spre păstrare şi conservare marfa unei alte părţi (deponent) şi să presteze alte
servicii legate de păstrarea mărfii, iar la expirarea termenului contractului sau la cererea deponentului sau a altei persoane
împuternicite să restituie aceiaşi marfă, iar deponentul se obligă să transmită şi să preia marfa în termen şi să remunereze
magazinerul pentru păstrarea mărfii şi serviciile aferente păstrării. Suplimentar păstrării nemijlocite a mărfii, în cadrul
raportului de magazinaj pot fi efectuate aşa operaţiuni de pregătire a mărfurilor depozitate pentru comercializare şi transportare
cum ar fi: reorganizarea loturilor de mărfuri; pregătirea şi constituirea livrărilor; sortarea; ambalarea; reambalarea; marcarea;
încărcarea; descărcarea; operaţiuni simple de completare a mărfurilor sau de aducere a lor în stare de funcţionare; deplasarea
mărfurilor în limitele depozitului în scopul amplasării lor raţionale; expunerea mărfurilor pe standuri de mostre; testarea
mărfurilor etc.
Fiind un contract real, contractul de magazinaj nu se formează decît în urma predării efective a mărfurilor în posesia
magazinerului care, avînd obligaţia de a le conserva, îşi asumă răspunderea contractuală corespunzătoare. Faptul că
magazinerul practică activitatea de păstrare a mărfurilor în calitate de întreprinzător, urmărind un scop de profit, dă naştere
obligaţiei generale de bună-credinţă, unul din efectele căreia este că magazinerul nu poate refuza fără motive întemeiate intrarea
într-un raport contractual cu privire la înmagazinarea mărfurilor. Drept întemeiate pentru refuzul de a încheia un contract de
magazinaj pot fi recunoscute motivele legate de caracteristicile mărfii, ce nu permit înmagazinarea acesteia, lipsa spaţiului de
înmagazinare, asumarea prealabilă a unei obligaţii faţă de alt deponent şi imposibilitatea executării concomitente a ambelor
contracte, prevederile statutare prin care scopul depozitului de mărfuri este redus la deservirea uneia sau mai multor persoane
concrete (depozit departamental, depozit vamal de tip închis) etc.
Deoarece are numeroase caracteristici comune cu contractul de depozit, contractul de magazinaj a fost reglementat doar în ceea
ce priveşte aspectele specifice, caracteristice lui, pentru aspectele generale fiind prevăzută o normă de blanchetă, ce face
trimitere la dispoziţiile capitolului destinat contractului de depozit. Totuşi, anume asemănarea celor două contracte poate genera
confuzii în interpretarea şi aplicarea legii, din care cauză o atenţie sporită trebuie acordată elementelor ce deosebesc contractul
de magazinaj de cel de depozit.
Avînd în vedere că pînă la momentul intrării în vigoare a Codului civil, legislaţia naţională nu conţinea o reglementare separată
a contractului abordat, normele juridice în domeniul magazinajului încă mai urmează să fie dezvoltate şi detaliate. În particular,
considerăm necesară elaborarea unei legi speciale cu privire la magazinaj, care ar reglementa în detalii astfel de aspecte ca
drepturile şi obligaţiile tuturor participanţilor la raporturile de magazinaj şi alte raporturi aferente acestora, tipurile recipiselor
de magazinaj şi particularităţile circulaţiei lor, gajarea bunurilor înmagazinate şi regulile exercitării dreptului de gaj etc. Această
necesitate este dictată şi de faptul că recipisele de magazinaj, în calitate de documente de dispoziţie asupra mărfii şi titluri de
valoare pot juca un rol semnificativ în stimularea circuitul comercial şi creşterea economică.
Numeroase operaţiuni comerciale pot implica în derularea lor şi un raport de magazinaj. De exemplu, vînzarea prin consignaţie
(formă a contractului de comision) implică uneori stabilirea între consignatar şi consignant şi a unui raport juridic de magazinaj,
în baza căruia cel dintîi dobîndeşte şi calitatea de magaziner al mărfurilor celui de-al doilea. Tot astfel, concesiunea comercială
şi alte forme ale intermedierii comerciale pot da naştere unui raport secundar de magazinaj.
O formă răspîndită a depozitelor de mărfuri sînt depozitele vamale, activitatea cărora este reglementată de Codul vamal nr.
1149-XIV din 20.07.2000 şi alte acte normative.

Articolul 1113. Obligaţia de diligenţă a magazinerului

Magazinerul trebuie să asigure înmagazinarea şi păstrarea bunurilor preluate cu diligenţa unui bun
profesionist.

Codul civil îl defineşte pe magaziner în calitate de profesionist, deoarece acesta practică activitatea de depozitare a mărfurilor
cu scop de profit. De aici rezultă şi răspunderea sporită a magazinerului în privinţa tuturor faptelor întreprinse întru executarea
obligaţiilor contractuale şi consecinţelor acestora. În cadrul depozitului cu titlu gratuit, depozitarul urmează să se îngrijească de
integritatea bunului transmit cu diligenţa unui bun proprietar, iar în cazul depozitului cu titlu oneros, ca şi în cazul contractului
de magazinaj, depozitarul trebuie să se comporte ca un profesionist diligent.
Deosebirea obligaţiei de diligenţă în cele două cazuri nu este atît de evidentă, avînd în vedere că legislaţia anterioară extrem de
rar manipula cu conceptele date şi cu atît mai puţin făcea vreo delimitare între ele. Avînd în vedere că calificativul „bun” denotă
mai degrabă un nivel mediu de performanţă, după părerea noastră, în ambele cazuri instanţele de judecată se vor conduce de
etalonul proprietarului şi profesionistului cu cunoştinţe şi experienţă medii. Totodată, orice antreprenor ce se antrenează
benevol într-o activitate dintr-un anumit domeniu se va prezuma profesionist pentru domeniul dat. Spre deosebire de proprietar,
profesionistul trebuie să cunoască mult mai bine aspectele tehnice, ştiinţifice, practice şi economice, precum şi riscurile legate
de activitatea în care este angajat, din care cauză ceea ce un proprietar mediu poate să nu cunoască, un profesionist trebuie să
aprecieze corect aproape în toate cazurile. În vederea aprecierii diligenţei unui magaziner, judecătorul va apela la opiniile
experţilor, adresîndu-le, în particular, întrebarea dacă un profesionist cu performanţe bune (spre deosebire de cel cu performanţe
excelente) trebuia să prevadă riscurile faptei sau circumstanţelor ce au provocat prejudiciile şi dacă acesta putea să le prevină.
Cu toate că redacţia articolului comentat se referă la cerinţa de diligenţă în cadrul activităţilor de înmagazinare şi păstrare a
bunurilor, aceeaşi obligaţie de diligenţă se va răspîndi şi asupra altor servicii şi activităţi aferente înmagazinării.

Articolul 1114. Constatarea cantităţii şi felului bunurilor

(1) Magazinerul nu este obligat, dacă legea sau contractul nu prevede altfel, să constate la preluarea
bunurilor cantitatea (numărul, măsura ori greutatea), genul, felul sau alte caracteristici ale lor.
(2) Dacă bunurile predate spre înmagazinare se află la livrare într-o stare de depreciere sau
deteriorare ce poate fi constatată din exterior, magazinerul trebuie să conserve drepturile în despăgubire împotriva
transportatorului, să se îngrijească de dovada acestei stări a bunurilor înmagazinate şi să-l anunţe neîntîrziat pe
deponent. În caz de omisiune, el este obligat să repare prejudiciul produs prin aceasta.

1. De cele mai multe ori mărfurile sînt supuse unor procese naturale de diminuare a substanţei, schimbare a aspectului exterior
şi altor deprecieri. Acest fenomen dictează un control al caracteristicilor mărfii înmagazinate la etapele preluării şi predării
acesteia, precum şi pe parcursul păstrării ei. Controlul caracteristicilor mărfii poate fi util atît pentru deponent (posesorul
legitim al recipisei de magazinaj), cît şi pentru magaziner, deoarece îl va proteja pe acesta din urmă de pretenţii neîntemeiate
din partea deponentului dau a persoanei îndreptăţite de a ridica marfa.
Norma art. 1114 alin (1) prezintă o soluţie acceptabilă doar pentru etapa iniţială de reglementare juridică şi dezvoltare a
raporturilor de magazinaj. O asemenea regulă poate satisface ambele părţi ale contractului doar în cazurile în care magazinerul
pune la dispoziţia deponentului un spaţiu corespunzător pentru păstrarea anumitor categorii de mărfuri, dar nu-şi asumă alte
obligaţii caracteristice magazinajului, obligaţii care prin natura lor implică controlul cantităţii, calităţii şi altor caracteristici ale
mărfii de către magaziner. Astfel, dacă magazinerul nu va constata cantitatea şi celelalte caracteristici ale mărfii recepţionate, el
nu va putea executa pe deplin obligaţiile de informare (art. 1116), de eliberare a recipisei complete de magazinaj (art. 1121)
etc. Cele menţionate ne face să sugerăm participanţilor la un raport de magazinaj să prevadă expres, în cadrul contractului,
clauze cu privire la obligaţiile magazinerului de control al caracteristicilor mărfurilor recepţionate spre păstrare.
Regula comentată nu interzice magazinerului să verifice cantitatea şi alte caracteristici ale mărfii recepţionate, dar el va suporta
de sine stătător toate cheltuielile legate de această operaţiune, dacă contractul nu prevede altceva.
2. Alin. (2) al articolului comentat, în calitate de excepţie de la dispoziţia alineatului precedent, stabileşte că magazinerul este
obligat să verifice pe contul propriu cel puţin aspectul exterior al mărfii preluate de la un transportator (cărăuş), bineînţeles dacă
contractul nu prevede altceva. Dacă bunurile predate spre înmagazinare de către un transportator se află într-o stare de
depreciere sau deteriorare ce poate fi constatată din exterior, magazinerul trebuie să conserve drepturile deponentului la
despăgubire din partea transportatorului. Întru executarea acestei obligaţii, magazinerul se va îngriji de dovada stării mărfii
înmagazinate, va înainta obiecţiile corespunzătoare faţă de transportator, în conformitate cu art. 1020 (2) şi-l va anunţa
neîntîrziat pe deponent. În cazul neexecutării obligaţiei menţionate, magazinerul poate fi obligat să repare prejudiciul produs
prin imposibilitatea realizării drepturilor deponentului faţă de transportator.
Aşadar, pentru a putea fi invocată răspunderea magazinerului în condiţiile alineatului comentat, este necesară dovada faptului
că dreptul deponentului la despăgubire din partea transportatorului nu poate fi realizat. Considerăm că pentru constatarea
acestei circumstanţe nu este necesară epuizarea tuturor mijloacelor procedurale existente la dispoziţia deponentului în calitate
de parte la contractul de transport. Instanţa de judecată va aprecia obiectiv toate circumstanţele cauzei, inclusiv disponibilitatea
unor mijloace de probă alternative pentru dovedirea neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor transportatorului. Un unele
cazuri, pot fi recunoscute ca suficiente pentru angajarea răspunderii magazinerului neexecutarea de către acesta a obligaţiei de
conservare a drepturilor la despăgubire împotriva transportatorului şi refuzul transportatorului de a recunoaşte pretenţiile
deponentului.

Articolul 1115. Dreptul de inspectare a bunurilor

Magazinerul este obligat să permită, pe parcursul orelor de lucru, deponentului sau unei alte
persoane îndreptăţite să ia mostre, să inspecteze bunurile înmagazinate şi să adopte măsurile necesare conservării lor.

După cum sa menţionat deja, verificarea stării mărfii la diferite etape de păstrare a acesteia este de o importanţă majoră pentru
magaziner, dar mai ales pentru deponent (posesorul legitim al recipisei de magazinaj). Avînd în vedere regula generală,
instituită prin art. 1114 alin. (1), posibilitatea deponentului de a verifica integritatea şi caracteristicile mărfii sale, depozitate în
spaţiile comerciale ale magazinerului, capătă o semnificaţie sporită. Acest control permite constatarea timpurie a pierderilor,
deteriorărilor şi altor deprecieri anormale ale mărfii şi preîntîmpinarea unor pagube economice considerabile.
Realizarea dreptului de inspectare implică accesul fizic al deponentului sau reprezentanţilor acestuia la spaţiile de depozitare a
mărfii, precum şi posibilitatea inspectării mărfii, preluării probelor, efectuării unor măsurări ale parametrilor fizici şi chimici
din spaţiile de depozitare etc. Dacă marfa se depozitează prin amestecare cu bunuri de acelaşi gen, deponentului i se va asigura
realizarea dreptului de inspectare prin punerea la dispoziţia acestuia a mostrelor şi probelor din stocul rezultat prin amestec.
Dreptul deponentului de a inspecta mărfurile impune şi obligaţia acestuia de a nu împiedica activitatea în condiţii normale a
magazinerului şi angajaţilor lui. Drept exemplu de realizare a acestei cerinţe poate servi prescripţia conform căreia
magazinerului nu i se poate pretinde oferirea accesului la spaţiile de depozitare a mărfii în afara orelor de lucru. Periodicitatea
inspecţiilor organizate de deponentul mărfii nu trebuie să depăşească limita rezonabilului, avînd în vedere proprietăţile mărfii şi
reputaţia magazinerului.
În rezultatul inspectării mărfii, deponentul poate să întreprindă măsurile necesare pentru conservarea acesteia, măsuri care pot
lua şi forma ridicării mărfii de la magaziner. Temei pentru o astfel de acţiune poate servi atît neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor contractule de către magaziner, cît şi prevederile art. 1096, mai ales atunci cînd deponentul nu
poate dovedi vinovăţia magazinerului sau deprecierea mărfii are loc din motive obiective.

Articolul 1116. Obligaţia de informare

Dacă se schimbă locul de înmagazinare, dacă au apărut schimbări ale caracteristicilor bunurilor sau
dacă asemenea schimbări sînt pe cale de a se produce, magazinerul este obligat să anunţe de îndată faptul acesta.
Anunţul va fi făcut către ultimul deţinător, cunoscut de magaziner, al recipisei de magazinaj. În caz de omisiune,
magazinerul este obligat să repare prejudiciul produs prin aceasta.

Articolul 1116 se referă la două situaţii diferite: (i) informarea deponentului despre schimbarea condiţiilor de înmagazinare a
mărfurilor şi (ii) informarea deponentului despre schimbarea caracteristicilor mărfurilor pe parcursul păstrării acestora.
În conformitate cu normele stabilite pentru contractul de depozit, aplicabile şi contractului de magazinaj în temeiul art. 1112,
magazinerul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului, să transmită unui terţ spre înmagazinare mărfurile recepţionate de
la deponent (vezi art. 1091 alin. (1)). Totodată, magazinerul poate să schimbe de sine stătător locul de înmagazinare (dar numai
în cadrul spaţiilor proprii de depozitare), atunci cînd această schimbare este dictată de necesitatea conservării mărfii, utilizării
eficiente a spaţiilor comerciale sau de alte necesităţi obiective. În acest caz, magazinerul va acţiona în interesul deponentului şi-
l va informa pe acesta cît mai curînd despre schimbarea locului de înmagazinare a mărfurilor şi circumstanţele care au
condiţionat această schimbare. Cu toate că redacţia art. 1116 se referă doar la locul de înmagazinare, magazinerul va adopta
acelaşi comportament şi în cazurile de modificare a altor condiţii de înmagazinare, în comparaţie cu cele convenite prin
contract. În aşa fel, spre deosebire de contractul de depozit (vezi art. 1093 alin. (1)), magazinerul nu este obligat să obţină
încuviinţarea prealabilă a deponentului pentru schimbarea locului şi altor condiţii de păstrare a mărfii. Această opţiune a
legiuitorului se explică prin statutul de profesionist al magazinerului şi controlului sporit pe care acesta îl exercită asupra
condiţiilor de păstrare a mărfurilor.
Dacă schimbarea locului de înmagazinare şi a altor condiţii de înmagazinare va duce la sporirea considerabilă a cheltuielilor de
înmagazinare, repartizarea acestor cheltuieli se va face în conformitate cu prevederile art. 623 „Ajustarea contractului în cazul
modificării împrejurărilor”, luîndu-se în consideraţie şi gradul de vinovăţie a părţilor pentru intervenirea noilor circumstanţe şi
întinderea cheltuielilor suplimentare. Astfel, dacă magazinerul nu va putea dovedi că cheltuielile suplimentare nu se datorează
vinovăţiei sale şi nu puteau fi prevăzute sau evitate prin diligenţa unui bun profesionist, acesta nu va putea cere compensarea de
către deponent a diferenţei dintre cheltuielile prevăzute şi convenite la momentul încheierii contractului şi cele efectiv
suportate.
Dreptul deponentului la controlul caracteristicilor mărfii înmagazinate şi la informare din partea magazinerului se încununează
cu obligaţia acestuia din urmă de a comunica deponentului modificările caracteristicilor mărfii, care au avut loc sau iminente şi
care depăşesc limitele pierderilor (deprecierilor) naturale sau convenite contractual (în ceea ce priveşte conţinutul dreptului şi
obligaţiei părţilor la un raport obligaţional de a se informa reciproc vezi şi art. 516). Implică oare această obligaţie a
magazinerului şi obligaţia de verificare a stării mărfii înmagazinate? În mod normal, răspunsul la această întrebare urmează să-l
dea contractul, deoarece diferite categorii de mărfuri şi condiţii de păstrare condiţionează comportament diferit din partea
magazinerului. Dacă contractul nu a făcut referire expresă la obligaţiile magazinerului în acest sens, magazinerul va fi obligat să
verifice doar aspectul exterior al mărfii sau acele caracteristici, care nu implică desfacerea ambalajului, efectuarea expertizelor
etc. (de exemplu, la o examinare exterioară se constată scurgerea din ambalaje; aspectul exterior şi mirosul mărfii indică asupra
unor procese de alterare; a fost încălcat regimul de temperatură, prescris de reglementările tehnice şi standardele naţionale
pentru păstrarea mărfurilor alimentare etc.). Periodicitatea verificării caracteristicilor mărfii va depinde de categoria acesteia şi
practica activităţii profesioniştilor în domeniu, dacă nu a fost prevăzut expres altceva.
Obligaţia de informare, prescrisă de articolul comentat, se execută neîntîrziat, adică în termenul minim posibil, avînd în vedere
toate circumstanţele cauzei (mai ales mijloacele de comunicare disponibile), iar anunţul despre schimbarea locului sau a altor
condiţii de înmagazinare va fi făcut oral sau în scris către ultimul deţinător, cunoscut de magaziner, al recipisei de magazinaj.
Deoarece, în cazul neexecutării obligaţiei de informare, magazinerul este ţinut să repare prejudiciul produs prin aceasta, el
urmează să se îngrijească de dovada probei privind executarea corespunzătoare a obligaţie de informare. Prejudiciul la care se
face referire va fi apreciat luîndu-se în consideraţie posibilităţile reale pentru preîntîmpinarea sau diminuarea acestuia în cazul
executării corespunzătoare a obligaţie de informare.
Cu toate că este reglementată expres doar obligaţia de informare ce-i incumbă magazinerului, deponentul
este şi el obligat să-l informeze pe magaziner despre circumstanţele ce au importanţă pentru executarea corespunzătoare a
contractului şi pentru prevenirea prejudiciilor ce ar putea fi cauzate prin caracteristicile bunului (în temeiul aceluiaşi art. 516).
La transmiterea spre înmagazinare a unor materiale volatile, explozive, toxice sau altor substanţe periculoase, deponentul este
obligat să-l informeze pe magaziner despre caracterul mărfii şi să-i pună la dispoziţie documentele corespunzătoare, dacă din
condiţiile înmagazinării nu reiese implicit caracterul periculos al mărfii. În cazul nerespectării acestei obligaţii, magazinerul
poate refuza recepţionarea mărfurilor respective sau întreprinde pe contul deponentului măsurile necesare pentru prevenirea
prejudiciilor (vezi şi art. 1094).

Articolul 1117. Răspunderea magazinerului

Magazinerul este răspunzător de distrugerea, pierderea ori deteriorarea bunurilor aflate în paza sa
dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea nu s-au produs ca urmare a unor împrejurări care nu pot fi evitate prin
grija unui depozitar profesionist.

Ca şi în cazul depozitului cu titlu oneros, magazinerul este obligat să se îngrijească de integritatea mărfii primite cu prudenţa şi
diligenţa unui bun profesionist. El trebuie să conserve mărfurile preluate spre păstrare, să nu se folosească de ele contrar
scopului contractului, să le restituie la cerere şi, dacă s-a prevăzut expres în contract, să păstreze secretul operaţiei.
Neexecutarea obligaţiilor de păstrare şi conservare a mărfii, precum şi a altor obligaţii ce reies din raportul de magazinaj, atrage
răspunderea civilă contractuală a magazinerului faţă de deponent sau posesorul legitim al recipisei de magazinaj.
Am putea afirma că dispoziţia art. 1117 nu face altceva decît să repete regula generală a răspunderii civile contractuale, cu acea
diferenţă că vinovăţia magazinerului (în special în forma imprudenţei) va fi apreciată reieşind din calitatea acestuia de
profesionist (vezi comentariul la art. 1113). Nu considerăm necesar ca în cadrul comentariului la acest articol să expunem
caracteristicile juridice ale neexecutării obligaţiilor contractuale şi efectelor unei astfel de neexecutări (vezi art. 602-623), chiar
dacă s-ar face referire la cazul specific de neexecutare a obligaţiilor ce reies din contractul de magazinaj.
Grija unui magaziner faţă de marfa depozitată presupune întreprinderea acţiunilor convenite contractual, uzuale sau care pot fi
aşteptate în mod normal de la un bun profesionist, avînd în vedere condiţiile depozitării şi particularităţile mărfii, îndreptate
spre prevenirea sau diminuarea pagubei ce poate fi cauzată de distrugerea sau degradarea bunului înmagazinat. O listă
indicativă a măsurilor ce pot fi întreprinse de un magaziner în vederea conservării mărfurilor depozitate este oferită de HG
608/1994 „Despre crearea pe teritoriul Republicii Moldova a depozitelor vamale libere”, conform pct. 38 al căreia: ”în scopul
asigurării integrităţii lor, mărfurile păstrate la depozitul vamal pot fi supuse următoarelor operaţiuni: curăţire; ventilare; uscare
(inclusiv cu crearea fluxului de căldură); crearea condiţiilor optime de temperatură pentru păstrarea mărfurilor (răcire,
congelare, încălzire); utilizarea ambalajului de protecţie; aplicarea conservanţilor; vopsire în scopul protejării de rugină; tratarea
cu substanţe chimice de protecţie”.
Probabil nu va fi inutil să amintim că, conform art. 602 (1) debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul
cauzat prin neexecutarea obligaţiei dacă nu dovedeşte că neexecutarea nu-i este imputabilă, ceea ce înseamnă că şi în cazul
raportului de magazinaj vinovăţia magazinerului, dacă obligaţia acestuia nu este execută în mod corespunzător, se prezumă. În
cazul în care magazinerul va putea dovedi lipsa de vinovăţie din partea sa pentru producerea prejudiciului, existenţa şi gradul de
vinovăţie pentru întinderea acestuia se va aprecia separat, deoarece deseori, chiar dacă producerea prejudiciului nu poate fi
prevăzută şi preîntîmpinată, volumul pagubelor materiale poate fi diminuat prin acţiuni adecvate ale magazinerului. În situaţii
speciale, comportamentul diligent al magazinerului poate presupune şi acţiuni îndreptate spre valorificarea economică a
stocului de mărfuri, care nu poate fi salvat altfel sau fără cheltuieli disproporţionate. Este exclusă răspunderea magazinerului
atunci cînd distrugerea, pierderea ori deteriorarea bunurilor aflate în paza lui sau datorat unui caz fortuit sau de forţă majoră
(vezi art. 318, 606).

Articolul 1118. Înmagazinarea bunurilor determinate prin caracteristici de gen

(1) În cazul înmagazinării unor bunuri determinate generic, magazinerul este îndreptăţit să le
amestece cu bunuri de acelaşi gen doar dacă i s-a permis în mod expres.
(2) Faţă de stocul total rezultat prin amestec, proprietarii bunurilor amestecate sînt coproprietari pe
cote-părţi. Cota-parte se determină, în cazul în care nu s-a convenit altfel, în funcţie de cantitatea de bunuri
înmagazinate.
(3) Magazinerul are dreptul şi obligaţia de a preda fiecărui deponent, din stocul total, partea ce i se
cuvine, fără încuviinţarea celorlalţi deponenţi.

1. În cadrul contractului civil de depozit, dacă spre depozitare au fost predate bunuri determinate generic, acestea trec, în lipsa
unei înţelegeri contrare, în proprietatea depozitarului. În calitate de proprietar al bunurilor, depozitarul poate să le amestece şi să
dispună de ele după bunul său plac, fiind obligat să restituie deponentului (posesorului recipisei de magazinaj) o cantitate de
bunuri egală sau stipulată de părţi, de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate. Conform articolului comentat, pentru contractul de
magazinaj este stabilită o regulă diametral opusă, în sensul că magazinerul nu devine proprietarul bunurilor de acelaşi gen,
recepţionate spre păstrare de la diferiţi deponenţi şi doar atunci poate să le amestece, cînd acest drept este prevăzut expres în
contractul încheiat între părţi. Mai mult ca atît, chiar dacă a amestecat, fiind îndreptăţit, bunurile de acelaşi gen, magazinerul nu
obţine dreptul de proprietate asupra stocului rezultat prin amestecare.
Reglementînd contractul civil de depozit, scopul legiuitorului a fost de a proteja deponentul, care nu este comerciant şi participă
de multe ori la raportul respectiv în calitate de consumator. În acest sens, riscul pieirii fortuite a bunurilor depozitate,
determinate prin caracteristici de gen a fost pus pe umerii depozitarului, datorită prezumţiei că acesta devine proprietar al
bunurilor respective după predarea lor de către deponent. În cazul contractului de magazinaj această soluţie devine
contraefectivă, deoarece ambii participanţi la raport sînt, de regulă, comercianţi, iar datorită faptului că magazinerul activează
cu o marjă de profitabilitate mică, dar cu cantităţi mari de mărfuri, transferarea riscului pieirii fortuite a bunurilor determinate
prin caracteristici de gen asupra lui nu este echitabilă din punct de vedere al repartizării riscurilor contractuale. Pe de altă parte,
aplicarea aceleiaşi soluţii ca şi în cazul contractului de depozit ar face imposibilă circulaţia recipiselor de magazinaj la ordin şi
recipiselor de gaj al înmagazinării.
Dacă conform contractului magazinerul este îndreptăţit să amestece bunurile deponentului determinate prin caracteristici de gen
cu bunuri de acelaşi gen ale altor deponenţi, acest fapt urmează a fi consemnat în recipisa de magazinaj.
2. Cel mai frecvent anume contractele de înmagazinare a produselor agricole, zăcămintelor minerale şi altor materii prime
prevăd dreptul magazinerului de a amesteca produsele de acelaşi gen şi calitate, recepţionate de la diferiţi deponenţi, fapt ce se
datorează în mare parte particularităţilor tehnologice de recepţionare, stocare şi păstrare a mărfurilor respective. Proprietarii
mărfurilor amestecate devin coproprietari pe cote-părţi în privinţa stocului rezultat prin amestec, iar cota parte a fiecăruia se
determină în dependenţă de cantitatea mărfurilor depuse spre păstrare.
În principiu, rareori se determină o cotă procentuală de care dispune fiecare deponent din stocul global al mărfii înmagazinate,
această operaţiune fiind greu realizabilă cînd marfa este depozitată şi restituită incontinuu sau pe parcursul unor perioade
îndelungate. La restituirea mărfii, fiecăruia dintre deponenţi i se restituie mărfurile în volumul depozitat, scăzîndu-se
procentajul pierderii tehnologice obişnuite la păstrare pentru marfa respectivă, proporţional perioadei pentru care a fost
depozitată. Utilitatea determinării cotei procentuale din proprietatea comună devine evidentă atunci cînd o parte din marfă a fost
distrusă sau a degradat substanţial, proprietarii suportînd pierderile proporţional cotei fiecăruia. Magazinerul va fi nevoit să
efectueze operaţiunea de determinare a cotei-părţi ideale a fiecărui deponent şi partajarea proprietăţii comune rămase conform
acestor cote-părţi, indiferent de faptul dacă deponenţii s-au adresat concomitent sau la anumite intervale de timp pentru
restituirea mărfii.
3. În cazul în care unul sau o parte din deponenţii (posesorii recipiselor de magazinaj), coproprietari pe cote-părţi ai stocului
rezultat prin amestecare, se adresează către magaziner cu cererea de restituire a mărfurilor, acesta din urmă are dreptul şi
obligaţia de a preda fiecărui deponent partea ce i se cuvine din stocul total, fără încuviinţarea celorlalţi deponenţi. În acelaşi
timp, acţionînd cu diligenţa unui bun profesionist, înainte de eliberarea părţii ce se cuvine unui deponent, magazinerul urmează
să aprecieze starea întregului stoc, pentru a constata pierderile extranormative a mărfurilor şi a evita prejudicierea celorlalţi
coproprietari prin eliberarea unui volum de marfă neproporţional cotei-părţi a deponentului respectiv. În caz contrar,
magazinerul va purta răspundere faţă de ceilalţi deponenţi pentru imposibilitatea restituirii mărfii în volumul ce li se cuvine
fiecăruia dintre aceştia.

Articolul 1119. Vînzarea, în cazul degradării, a bunului înmagazinat

(1) Dacă bunul înmagazinat este expus degradării sau dacă se produc modificări ale lui care implică
un pericol de depreciere şi nu mai este timp pentru prevenirea sau înlăturarea degradării sau deprecierii ori cel
îndreptăţit, fiind informat, nu a decis în timp util, magazinerul poate organiza vînzarea bunului la licitaţie.
(2) Suma obţinută din vînzare conform alin. (1) este predată deponentului după ce au fost reţinute
cheltuielile de păstrare şi vînzare.

1. În continuare celor prevăzute la art. 1116, pe lîngă obligaţia de informare a deponentului despre schimbările caracteristicilor
mărfii, magazinerul este îndreptăţit să scoată la licitaţie marfa supusă degradării sau pericolului iminent de degradare. Pentru ca
magazinerul să poată înstrăina marfa aflată în paza sa, în temeiul articolului comentat, trebuie întrunite două condiţii:
3. marfa să fie supusă unor procese de degradare şi depreciere, care depăşesc limitele pierderilor
naturale sau convenite contractual, sau să se afle într-un pericol real de producere a unor astfel de procese;
4. să nu existe timp suficient pentru prevenirea sau înlăturarea degradării sau deprecierii mărfii;
ori
persoana îndreptăţită de a dispune de marfa în cauză să nu poată fi informată în timp
util pentru a decide soarta mărfii sau, fiind informată, ezită să dea indicaţiile necesare magazinerului.
Schimbarea conjuncturii peţii, în urma căreia valoarea mărfii înmagazinate se depreciază, nu poate constitui temei pentru
scoaterea acesteia la licitaţie de către magaziner.
Se cere a fi accentuat faptul că vînzarea bunurilor la licitaţie este dreptul şi nu obligaţia magazinerului, ceea ce înseamnă că
acestuia nu i se poate imputa, în temeiul articolului comentat, lipsa de acţiune în vederea licitării mărfii supuse degradării.
Totuşi, grija unui bun profesionist faţă de marfa depozitată (vezi art. 1117) presupune şi acţiuni îndreptate spre prevenirea sau
diminuarea pagubei ce poate fi cauzată de degradarea bunului înmagazinat, inclusiv prin valorificarea economică a stocului
respectiv cu sau fără acordul prealabil al deponentului, în dependenţă de caz.
Cu toate că legea nu conţine vreo indicaţie expresă, este recomandabilă scoaterea mărfii la licitaţie prin intermediul burselor de
mărfuri (Legea 1117/1997), măsură ce va proteja magazinerul împotriva eventualelor pretenţii privind legalitatea organizării şi
petrecerii licitaţiei, cu atît mai mult că legislaţia naţională la acest capitol este încă slab dezvoltată. În orice caz, la organizarea
licitaţiei şi adjudecarea mărfii se vor respecta dispoziţiile art. 698 şi 809-816 privind încheierea contractului la licitaţie şi
vînzarea la licitaţie, precum şi prevederile altor acte normative cu privire la organizarea licitaţiilor de mărfuri industriale,
agricole şi alte tipuri de produse (vezi HG 551/1991).
2. Suma obţinută din vînzarea efectuată conform art. 1119 alin. (1) se transmite deponentului sau persoanei îndreptăţite de a
dispune de marfă (posesorului recipisei de magazinaj), reţinîndu-se cheltuielile de păstrare şi vînzare. Prin analogie cu alte
norme ale Codului civil (vezi art. 781 alin. (3) ), magazinerul are dreptul de a reţine doar cheltuielile rezonabile de vînzare.
Dacă circumstanţele ce au dictat licitarea mărfii înmagazinate au apărut din cauze pentru care poartă răspundere magazinerul, se
va aplica dispoziţia art. 1093 (4), magazinerul fiind obligat să suporte cheltuielile de vînzare. În asemenea cazuri, tot
magazinerul va fi ţinut să repare şi alte prejudicii cauzate deponentului (de exemplu, venitul nerealizat datorită vînzării
mărfurilor sezoniere la preţuri dezavantajoase).

Articolul 1120. Recipisa de magazinaj

La primirea bunurilor, magazinerul are obligaţia să elibereze o recipisă de magazinaj.

Recipisa de magazinaj este documentul, care se întocmeşte şi eliberează de către magaziner deponentului, cu scopul constatării
faptului încheierii contractului şi predării mărfii la depozitul magazinerului. Recipisa de magazinaj se alcătuieşte în formă scrisă
(prin imprimare, completare a unui formular sau chiar scriere de mînă, dacă legea sau contractul nu stipulează altceva) şi se
eliberează în mod obligatoriu deponentului la momentul recepţionării mărfii. Întocmirea recipisei este suficientă pentru a
considera forma scrisă a contractului respectată, iar alcătuirea separată a unui contract scris nu scuteşte magazinerul de obligaţia
de a elibera deponentului recipisa de magazinaj. Magazinerul este responsabil pentru întocmirea recipisei de magazinaj şi,
respectiv, pentru corectitudinea întocmirii acesteia şi exactitatea datelor înscrise în ea, cu excepţia cazului în care consemnează
prin înscriere pe recipisă că datele înscrise se bazează exclusiv pe comunicările deponentului sau ale unui terţ. (vezi şi
comentariul la 1124).
Utilizarea recipiselor de magazinaj comportă un şir de aspecte economice atractive pentru producători,
comercianţi şi finanţatorii acestora. Însă, emiterea unei recipise de magazinaj încă nu înseamnă că în privinţa acesteia se pot
efectua acte de comerţ, deoarece, după cum vom vedea, pentru a putea fi pusă în circulaţie în calitate de titlu de valoare
transmisibil, recipisa de magazinaj trebuie să corespundă unor criterii care ar asigura interpretarea corectă şi uniformă a
informaţiei înscrise pe ea şi ar proteja-o de falsificare, garantînd, în acest fel, drepturile şi interesele părţilor.
Cu părere de rău, textele Codului civil nu sînt suficient de explicite în privinţa tipurilor recipisei de magazinaj şi particularităţile
acestora, ceea ce indică odată în plus necesitatea dezvoltării reglementărilor Codului la acest capitol într-o lege specială.
Reieşind din indicii pe care ni le oferă art.1123-1125, putem concluziona că intenţia legiuitorului a fost de a reglementa două
tipuri de recipise de magazinaj: simplă şi la ordin. Recipisa simplă de magazinaj (care mai poate fi numită şi chitanţă de
înmagazinare) constituie dovada încheierii contractului şi respectării formei scrise a acestuia, adevereşte predarea mărfii la
depozitul magazinerului şi conferă deponentului dreptul de a ridica marfa respectivă. După părerea noastră, recipisa simplă de
magazinaj, aşa cum este reglementată de prezentul Cod, nu oferă posibilitatea de a dispune de marfă, adică nu este
transmisibilă. Cesiunea drepturilor ce reies din această recipisa urmează a se efectua conform normelor generale privind
cesiunea creanţei (vezi art. 556-566).
Recipisa de magazinaj la ordin este un titlu de valoare transmisibil, care, pe lîngă funcţiile îndeplinite de recipisa simplă, oferă
posesorului şi dreptul de dispoziţie asupra mărfii prin intermediul operaţiunii de andosare. Magazinerul este obligat să elibereze
marfa deţinătorului legitim al recipisei de magazinaj la ordin.
În calitate de titlu de valoare transmisibil, recipisa de magazinaj la ordin posedă următoarele caracteristici:
• este un titlu ce confirmă drepturi patrimoniale care pot fi realizate sau transmise doar prin prezentarea acestuia;
• este obiect al drepturilor şi obligaţiilor civile;
• trebuie să corespundă în mod obligatoriu unor condiţii expres stabilite de formă şi conţinut. Unul dintre
principalele rechizitele ale recipisei de magazinaj la ordin este înseşi menţiunea că titlul respectiv este eliberat la ordin.
Avînd în vedere că în cadrul raporturilor de magazinaj mai poate fi eliberată şi recipisa de gaj al înmagazinării, care impune
condiţii speciale de circulaţie a recipisei de magazinaj şi de realizare a drepturilor posesorilor acestor recipise, în legislaţiile
unor state s-a reglementat o formă specială a recipisei de magazinaj, numită recipisă dublă de magazinaj, care este alcătuită din
recipisa de magazinaj şi recipisa de gaj al înmagazinării. Cu toate că părţile aşa-numitei „recipise duble de magazinaj” pot fi
separate şi circula independent, magazinerul eliberează marfa doar la prezentarea ambelor părţi, sau la prezentarea recipisei de
magazinaj şi a documentelor ce adeveresc achitarea datoriei garantate prin recipisa de gaj al înmagazinării. Formal, Codul civil
al Republicii Moldova nu constituie o astfel de categorie, dar în practică consecinţele eliberării, pe lîngă recipisa de magazinaj,
a recipisei de gaj al înmagazinării, duce la aceleaşi consecinţe juridice.

Articolul 1121. Conţinutul recipisei de magazinaj

(1) Recipisa de magazinaj trebuie să conţină:

a) data întocmirii şi numărul înscrierii în registrul de magazinaj;
b) numele sau denumirea şi adresa persoanei ale cărei bunuri se înmagazinează;
c) locul de înmagazinare;
d) regulile magazinajului;
e) cantitatea (numărul, măsura ori greutatea) bunurilor înmagazinate şi calitatea, iar în cazul
bunurilor ambalate, descrierea ambalajului;
f) costul de magazinaj, alte costuri care pot să apară;
g) faptul că bunul înmagazinat trebuie sau nu asigurat şi, după caz, costul de asigurare;
h) termenul magazinajului şi data expirării lui ori inexistenţa termenului;
i) alte date, la alegerea părţilor;
j) semnătura magazinerului şi ştampila.
(2) Lipsa unor date nu poate invalida recipisa de magazinaj.

1. Recipisele de magazinaj constituie proba apartenenţei mărfii unei persoane anumite, identifică magazinerul care a preluat
marfa pentru păstrare, conţine indicaţii cu privire caracteristicile esenţiale ale mărfii şi stipulează principalele obligaţii ale
deponentului faţă de magaziner. În principiu, condiţiile stipulate în alineatul analizat, la lit. a)-h) şi j) urmează a fi considerate
condiţii minime obligatorii pentru recipisa de magazinaj la ordin (şi recipisa de gaj al înmagazinării), deoarece numai aceasta
este un document strict formalizat, care trebuie să conţină toate rechizitele prevăzute de lege, pentru a fi considerat valabil.
Putem indica două motive, pentru care este necesar de a se reglementa conţinutul recipisei de magazinaj:
- dacă recipisa de magazinaj este unicul înscris, care constată faptul încheierii contractului, aceasta trebuie
să conţină indicii cu privire la toate elementele esenţiale ale contractului: părţile, obiectul, preţul;
- dacă recipisa de magazinaj este transmisibilă, ea urmează să conţină indicii necesari pentru constatarea caracteristicilor şi
valorii bunurilor pe care le reprezintă şi pentru exercitarea drepturilor pe care le conferă.
Condiţiile de înscriere şi conţinutul elementelor informaţionale concrete urmează a fi detaliate într-o lege specială, necesitatea
elaborării căreia s-a menţionat deja. Totuşi, ne vom referi pe scurt la cerinţa literei (a), deoarece aceasta face trimitere la un
aspect important al activităţii de magazinaj, care n-a fost atins. Aşadar, magazinerul este obligat, în cadrul activităţii sale
profesionale, să ţină registrul de magazinaj, care trebuie să includă informaţii referitoare la elementele contractului, în special
cu privire la momentul înmagazinării, identitatea deponentul, caracteristicile esenţiale ale mărfii etc. Tot în acest registru se vor
consemna şi grevările mărfii. În practică, ceea ce se numeşte registru de magazinaj este alcătuit din cel puţin două registre
separate: registrul mărfurilor primite spre înmagazinare şi registrul recipiselor de magazinaj.
Deoarece înscrierea în registrul de magazinaj şi eliberarea recipisei de magazinaj se efectuează concomitent sau la intervale
scurte de timp şi îndeplinesc aceeaşi funcţie probantă, informaţiile pe care le conţin trebuie să fie identice, magazinerul purtînd
răspundere deplină pentru aceasta. Considerăm că, în cazul în care se va constata necoincidenţa datelor din registrul de
magazinaj şi recipisa de magazinaj şi nu vor exista mijloace probante sau circumstanţe concludente în favoarea corectitudinii
unuia dintre aceste înscrisuri, se vor considera corecte datele mai favorabile pentru deponent. Deşi legea nu specifică expres o
asemenea consecinţă, aceasta este echitabilă în virtutea calităţii profesionale a magazinerului şi responsabilităţilor acestuia
pentru întocmirea registrului şi recipisei de magazinaj.
Un mare interes practic prezintă şi cerinţa înscrierii regulilor magazinajului în recipisa de magazinaj (lit. d)). Aceasta nu trebuie
să însemne că în recipisă se vor indica normele cu privire la contractul de magazinaj sau condiţiile şi consecinţele încheierii
acestuia. Se are în vedere că recipisa de magazinaj va conţine indicaţii cu privire la condiţiile care nu sînt reglementate de lege,
care completează regulile stabilite prin norma de drept, sau care derogă de la regula generală cu caracter permisiv. Astfel, se vor
indica aşa aspecte ca faptul eliberării, pe lîngă recipisa de magazinaj, a unei recipise de gaj al înmagazinării, dreptul
magazinerului de a amesteca bunurile determinate prin caracteristici de gen sau de a înstrăina mărfurile înmagazinate etc.
Recipisa de magazinaj se autentifică prin semnarea acesteia de către persoana împuternicită şi aplicarea ştampilei
magazinerului.
2. Dispoziţia alin. (2) trebuie interpretată cu atenţie, deoarece ea nu indică nici măsura în care, în privinţa unor recipise de
magazinaj, se poate face abstracţie de cerinţele legale privind conţinutul acestor documente, nici consecinţele juridice ale
eliberări unor recipise de magazinaj incomplete. O simplă confruntare logică a celor două alineate ale art. 1121 ar demonstra
inconsecvenţa legiuitorului, dacă nu am încerca să identificăm intenţia acestuia. Iar intenţia a fost de a stabili condiţiile de
conţinut al recipisei de magazinaj şi de a indica deosebirea dintre caracterul imperativ al cerinţelor respective în cazul recipisei
de magazinaj la ordin şi cerinţele mult mai liberale faţă de conţinutul recipisei simple de magazinaj. O redacţie mai reuşită a
alin. (2) ar fi, după părerea noastră, următoarea: „(2) Recipisa de magazinaj, care nu conţine unele date indicate la alin. (1), lit.
a)-h) şi j), nu va fi invalidată dar nu se va recunoaşte recipisă de magazinaj la ordin.”.
Avînd în vedere cele menţionate, lipsa unor date nu invalidează recipisa de magazinaj, dar toate recipisele de magazinaj care nu
corespund condiţiilor de conţinut prevăzute la alineatul precedent vor fi considerate recipise simple, adică nu se vor constitui ca
titluri de valoare negociabile.

Articolul 1122. Dreptul de grevare a bunului înmagazinat

Posesorul recipisei de magazinaj poate greva bunul înmagazinat în calitate de garanţie pentru o altă
creanţă dacă bunul rămîne în depozit.

Grevarea cu sarcini reale a mărfurilor înmagazinate constituie un act juridic de dispoziţie. Totodată,
garanţia este acel mijloc juridic care, dincolo de limitele dreptului general de gaj şi în plus faţă de acest drept, conferă
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare spre a contribui la asigurarea executării reale a obligaţiei, la conservarea
anumitor bunuri în vederea executării silite sau la despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc.
Teoretic, grevarea mărfurilor înmagazinate poate lua mai multe forme (arvuna, garanţia debitorului, gajul), dar în practică
aceasta se realizează, în special, prin gajarea lor. În ipoteza unei grevări, magazinerul va fi solicitat să elibereze, după caz, o
recipisă de gaj al înmagazinării şi/sau să consemneze grevarea în registrul de magazinaj.

Articolul 1123. Andosarea recipisei de magazinaj

Dacă magazinerul a întocmit o recipisă de magazinaj la ordin, aceasta poate fi transmisă unui terţ
prin andosare.

Procedura de andosare a recipisei de magazinaj la ordin urmează a fi stabilită prin lege, din care cauză, în
cele ce urmează, nu putem decît să formulăm doar unele recomandări pentru viitoarele reglementări. Andosarea propriu-zisă
trebuie să se efectueze în limba de stat sau în limba în care a fost întocmită recipisa de magazinaj, dar nu trebuie exclusă şi
efectuarea andosării într-o limbă de circulaţie internaţională. Andosamentul trebuie să conţină:
• denumirea andosantului şi a andosatului, cu indicarea adreselor şi formelor de organizare juridică (în cazul
persoanelor juridice);
• semnătura persoanei împuternicite de a acţiona din numele andosantului şi ştampila andosantului persoană
juridică;
• data săvîrşirii andosării.
Andosarea trebuie să fie simplă şi necondiţionată. Orice condiţie inserată în textul andosării se consideră nescrisă. La efectuarea
andosării ulterioare nu se admite înserarea unor modificări în textul andosărilor anterioare, în textul recipisei de magazinaj sau
cel al recipisei de gaj al înmagazinării. Andosamentul care prevede transmiterea dreptului de a ridica doar o parte din mărfurile
reprezentate prin recipisa de magazinaj este nul. Andosamentul barat sau efectuat cu încălcarea prevederilor legii se va
considera nescris.

Articolul 1124. Răspunderea magazinerului în cazul andosării

(1) În cazul în care recipisa de magazinaj a fost transmisă prin andosare, magazinerul răspunde faţă
de posesorul legitim al recipisei pentru exactitatea datelor înscrise în ea dacă nu s-a consemnat prin înscriere pe recipisă
că aceste date se bazează exclusiv pe comunicările deponentului sau ale unui terţ.
(2) Dacă magazinerul cunoştea inexactitatea datelor, va răspunde şi atunci cînd a înscris în recipisă
o consemnare de felul celor menţionate la alin. (1).
(3) În cazul unui magazinaj de colectare, magazinerul nu are dreptul să înscrie în recipisă
consemnări de felul celor menţionate la alin. (1).

1. După cum s-a menţionat deja, magazinerul este cel care întocmeşte recipisa de magazinaj şi recipisa de gaj al înmagazinării,
din care cauză el poartă răspundere pentru corectitudinea întocmirii acestora şi exactitatea datelor înscrise în ele. Avînd în
vedere caracterul transmisibil al recipiselor de magazinaj la ordin şi de gaj al înmagazinării, responsabilitatea magazinerului
devine şi mai importantă, deoarece terţele persoane, care intră în raporturi juridice în privinţa acestor documente, acţionează în
temeiul încrederii în veridicitatea şi corectitudinea datelor pe care le conţin.
Totuşi, activitatea de depozitare a mărfurilor este atît de complexă şi diversificată, inclusiv datorită dinamismului circuitului
comercial şi caracteristicilor specifice diferitor categorii de mărfuri, încît magazinerul nu este întotdeauna în stare să verifice cu
siguranţă cantitatea, calitatea sau alte caracteristici ale mărfurilor recepţionate pentru înmagazinare. Alteori deponenţii şi
partenerii lor comerciali acţionează în condiţiile unei încrederi mutuale şi n-au nevoie decît să micşoreze cheltuielile de
depozitare, din care cauză doresc să evite angajarea responsabilităţii magazinerului şi implicit costurile sporite de magazinaj.
Aceste circumstanţe au generat practica şi recunoaşterea, în temeiul principiului libertăţii contractuale, a posibilităţii emiterii
recipiselor de magazinaj şi, pe cale de consecinţă, a celor de gaj al înmagazinării, care conţin menţiuni despre faptul că datele ce
le conţin sînt înscrise exclusiv în baza declaraţiilor deponentului sau ale unui terţ (de exemplu – expeditor, transportator,
reprezentant, expert etc.) şi n-au fost verificate de către magaziner. Persoana care primeşte o asemenea recipisă în temeiul unui
contract sau în calitate de garanţie, este conştientă şi î-şi asumă de bună voie riscurile legate de eventuala inexactitate a datelor
înscrise.
2. Aşadar, în conformitate cu primul alineat, dacă magazinerul a consemnat pe documentele de înmagazinare faptul că datele
înscrise se bazează exclusiv pe comunicările deponentului sau ale unui terţ, el este eliberat de răspundere în cazul unui eventual
litigiu. Această regulă nu mai este valabilă şi atunci cînd magazinerul a acţionat fără bună-credinţă. În toate cazurile în care
cunoaşte necorespunderea datelor declarate de deponent sau terţul care acţionează în interesul acestuia şi realitatea, magazinerul
urmează să refuze înscrierea datelor declarate în recipisa de magazinaj.
3. Deoarece magazinajul de colectare este unul specializat, iar mărfurile colectate şi depozitate posedă, de regulă, aceleaşi
caracteristici constante, prevederile alin. (1) şi (2) nu se mai aplică, magazinerul fiind obligat să verifice atent caracteristicile
mărfii înmagazinate şi să urmărească cu stricteţe corectitudinea datelor înscrise în recipisele pe care le eliberează.

Articolul 1125. Livrarea bunurilor în cazul recipisei la ordin

(1) În cazul întocmirii unei recipise de magazinaj la ordin, magazinerul este obligat să livreze
bunurile înmagazinate numai posesorului legitim al recipisei şi numai în schimbul recipisei.
(2) Dacă s-a întocmit o recipisă prin care s-a constituit un gaj asupra bunurilor înmagazinate,
magazinerul trebuie să ceară şi restituirea acestei recipise.
(3) Magazinerul nu este obligat să verifice autenticitatea andosamentelor. Livrarea se atestă prin
înscriere pe recipisa de înmagazinare.

1. Posesorul recipisei de magazinaj la ordin poate dispune de mărfurile înmagazinate în deplină măsură. Pentru a ridica
mărfurile de la depozit, posesorul recipisei de magazinaj urmează să se prezinte sau să trimită un reprezentant la locul
înmagazinării şi să adreseze o cerere scrisă magazinerului, aducînd dovada posesiei originalului recipisei de magazinaj. Marfa
se transmite doar contra originalului recipise de magazinaj, pe care posesorul recipisei sau reprezentantul său consemnează
recepţionarea mărfii. După ce marfa este transmisă persoanei îndreptăţite, recipisa de magazinaj se anulează (stinge) în
conformitate cu legea, consemnîndu-se acest fapt în registrul de magazinaj.
2. Posesorul recipisei de magazinaj, în cazul în care a fost eliberată şi o recipisă de gaj al înmagazinării, poate cere transmiterea
mărfurilor doar în cazul în care posedă şi această recipisa. Dacă prezintă doar recipisa de magazinaj, persoana poate cere
transmiterea mărfurilor, aducînd dovada achitării creanţei garantate prin recipisa de gaj al înmagazinării. În unele cazuri,
magazinerul poate elibera mărfurile înmagazinate, dacă posesorul recipisei de magazinaj consemnează la contul magazinerului
suma datorată, conform recipisei de gaj al înmagazinării. Magazinerul care va preda marfa cu încălcarea prevederilor alineatului
comentat va purta răspundere faţă de posesorul recipisei de gaj al înmagazinării în limitele creanţei garantate prin gajul
mărfurilor.
3. Magazinerul nu este obligat (dar legea nu-i interzice) să verifice autenticitatea andosamentelor făcute pe recipisa de
magazinaj sau cea de gaj al înmagazinării. Totuşi, magazinerul trebuie să examineze recipisele respective cu diligenţa unui bun
profesionist, pentru a constata andosările nule.

Articolul 1126. Distrugerea sau pierderea recipisei de înmagazinare

(1) Dacă recipisa de înmagazinare este distrusă sau pierdută în alt mod, cel îndreptăţit poate cere, pe
calea procedurii anunţului public, declararea nulităţii ei şi întocmirea unei noi recipise. În acest caz, se aplică dispoziţiile
speciale ale Codului de procedură civilă.
(2) În baza unei hotărîri judecătoreşti, magazinerul va întocmi o a doua recipisă de magazinaj şi o a
doua recipisă de gaj al înmagazinării, după caz.

1. Art. 319 al Codului de procedură civilă stipulează că persoana care a pierdut un titlu de valoare la purtător sau un titlu de
valoare la ordin poate cere, în cazurile prevăzute de lege, instanţei judecătoreşti să declare nul documentul pierdut şi restabilirea
în drepturi asupra lui. Dacă a pierdut recipisa de magazinaj, recipisa de magazinaj la ordin sau recipisa de gaj al înmagazinării,
persoana îndreptăţită se va adresa fără întîrziere magazinerului. Fiind notificat despre pierderea documentelor de înmagazinare,
magazinerul va fi obligat să întreprindă măsurile necesare pentru protecţia drepturilor persoanelor interesate, inclusiv să se
abţină de la livrarea mărfurilor sau exercitarea altor drepturi de către posesorii de rea-credinţă a acestor documente. Duplicate
ale documentelor menţionate nu se eliberează.
Pricinile privind declararea nulităţii recipisei de magazinaj distrusă sau pierdută şi întocmirea unei noi recipise se examinează
de către instanţele de judecată în procedură specială. Dacă, la depunerea cererii sau la examinarea pricinii în procedură specială,
se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa scoate cererea de pe rol printr-o încheiere
şi explică petiţionarului şi persoanelor interesate dreptul de a cere soluţionarea litigiului în procedură de acţiune civilă.
Dacă recipisa de magazinaj sau recipisa de gaj al înmagazinării au fost doar deteriorate, magazinerul este în drept să elibereze,
pe contul persoanei ce solicită schimbarea acestora, documente noi, fără a modifica rechizitele lor obligatorii. Documentele
deteriorate se scot din circuit şi se anulează în conformitate cu legea, fapt despre care se efectuează o înregistrare în registrul de
magazinaj.
2. În conformitate cu normele Codului de procedură civilă, cererea de declarare a nulităţii documentului pierdut se depune la
instanţa judecătorească de la sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul. În caz de admitere a cererii petiţionarului,
instanţa judecătorească emite o hotărîre prin care declară nul documentul pierdut. Hotărîrea constituie temeiul eliberării
mărfurilor petiţionarului sau al eliberării unei noi recipise în locul celei declarate nulă. Cheltuielile adiţionale, suportate de
magaziner în legătură cu prelungirea termenului de păstrare, se compensează de persoana ce-şi realizează drepturile atestate
prin documentele pierdute.

Articolul 1127. Remiterea gajului asupra bunului înmagazinat

(1) Dacă proprietarul instituie un drept de gaj asupra bunurilor înmagazina

te, andosarea şi remiterea recipisei de gaj al înmagazinării vor ţine loc de remitere a gajului.
(2) Andosamentul trebuie să indice creditorul gajist şi cuantumul creanţei.
(3) Magazinerul trebuie anunţat în privinţa gajării. El trebuie să consemneze că a avut loc gajarea.

1. Dacă deponentul, căruia i-au fost eliberate recipisa de magazinaj şi recipisa de gaj al înmagazinării, are nevoie de un credit,
el poate transmite recipisa de gaj al înmagazinării creditorului (băncii sau unei alte instituţii de credit). Conform art. 460 (2),
gajarea titlurilor de valoare care confirmă dreptul asupra unor anumite bunuri (titluri reprezentative ale bunurilor) înseamnă şi
gajarea bunurilor respective. În acest caz, deponentul prezervă dreptul de dispoziţie asupra mărfii înmagazinate, dar nu poate
cere restituirea acesteia. La rîndul său, creditorul gajist nu se bucură de dreptul de dispoziţie asupra mărfii înmagazinate, dar o
poate gaja în mod repetat, în mărimea creanţei sale faţă de posesorul recipisei de magazinaj, luînd în consideraţie şi interesului
aferent creditului. Pînă la survenirea momentului plăţii, în conformitate cu condiţiile recipisei de gaj al înmagazinării,
deţinătorul acesteia poate dispune liber de ea. Despre orice gaj ulterior se efectuează consemnarea corespunzătoare, în condiţiile
articolului comentat.
Conform art. 22 al Legii 449/2001 cu privire la gaj, amanetul care grevează bunuri reprezentate printr-un conosament sau prin
alt titlu negociabil apare în momentul în care creditorul gajist şi-a executat prestaţia dacă titlul îi este remis în următoarele 10
zile. Dacă titlul este negociabil prin andosare, transmiterea lui către creditorul gajist are loc prin andosare şi remitere. Aşadar,
gajul mărfurilor înmagazinate se consideră un gaj cu deposedare (amanet), din care cauză nu se înscrie în registrul gajului.
Pentru a primi plata ajunsă la scadentă şi garantată prin gajul mărfurilor înmagazinate, posesorul recipisei de gaj al
înmagazinării urmează să se adreseze fără întîrziere (termenul se va stabili prin lege) cu o cerere scrisă privind efectuarea plăţii
primului andosant. Dacă plata creanţei garantate prin gaj este efectuată în mod corespunzător, posesorul recipisei de gaj al
înmagazinării este obligat să transmită recipisa primului andosant, efectuînd o nouă andosare pe numele acestuia şi aplicînd
menţiunea despre primirea plăţii.
Dacă obligaţia garantată prin gaj nu se executată sau este executată în mod necorespunzător, posesorul recipisei de gaj al
înmagazinării poate începe procedura de urmărire a obiectului gajului. În acesta caz se vor aplica regulile stabilite prin Legea
449/2001 şi Codul de procedură civilă.
2. Prima andosare a recipisei de gaj al înmagazinării trebuie să conţină obligaţia simplă şi necondiţionată de a plăti persoanei,
înscrise în calitate de prim deţinător al recipisei de gaj al înmagazinării (andosat), sau la ordinul acesteia o anumită sumă de
bani. Afară de rechizitele andosantului şi andosatului, la care s-a făcut referire în comentariul la art. 1123, urmează a se indica
şi condiţiile plăţii datorate (termenul, dobînda, locul efectuării plăţii). Înregistrările cu privire la suma datorată şi condiţiile de
efectuare a plăţii, efectuate pe recipisa de gaj al înmagazinării, urmează a fi dublate şi pe recipisa de magazinaj.
3. Gajul mărfurilor înmagazinate se înregistrează în registrul de magazinaj. Este obligată să-l informeze pe magaziner despre
gajarea mărfurilor înmagazinate persoana care a efectuat andosarea, indicînd andosatul, suma datorată şi condiţiile de efectuare
a plăţii.

Articolul 1128. Dreptul de gaj al magazinerului

(1) În privinţa costurilor de magazinaj, magazinerul are un drept de gaj asupra bunului cît timp
acesta se află în posesiunea sa.
(2) Dacă recipisa de înmagazinare a fost transmisă prin andosare, dreptul de gaj va exista doar faţă
de posesorul legitim al recipisei de înmagazinare.

1. Cu toate că nu este considerat un gaj legal, în sensul îngust al acestei noţiuni, dreptul de gaj al magazinerului asupra
mărfurilor pe care le deţine în temeiul contractului de magazinaj se instituie automat, în virtutea legii, chiar dacă contractul de
magazinaj nu conţine prevederi în acest sens. Această garanţie se supune regulilor amanetului şi acoperă exclusiv creanţele
magazinerului în legătură cu contractul respectiv, adică toate costurile de magazinaj. În cazul în care mărfurile înmagazinate au
fost gajate în temeiul unei recipise de gaj al înmagazinării, magazinerul va avea gradul superior de prioritate, faţă de ceilalţi
creditori gajişti.
Dreptul de gaj al magazinerului urmează a fi tratat în conexiune directă cu dreptul de retenţie, prevăzut de art. 1103 şi art. 637-
641, deoarece, odată ce nu a făcut uz de dreptul de retenţie şi a cedat posesia mărfii, magazinerul pierde în consecinţă şi dreptul
de gaj în privinţa mărfii respective, indiferent de faptul dacă aceasta a fost transmisă deponentului sau unui terţ.
Dreptul de gaj, reglementat de articolul comentat, nu trebuie înscris în registrul de magazinaj.
2. Atît timp cît marfa rămîne în posesia magazinerului, dreptul de gaj în privinţa costurilor înmagazinării poate fi exercitat faţă
de deţinătorul legal al recipisei de magazinaj. Totodată, dacă marfa depozitată a fost grevată cu un gaj prin intermediul
andosării recipisei de gaj al înmagazinării, creanţa magazinerului va fi prima în ordinea de preferinţă a gajului. Aceste
consecinţe par să defavorizeze dobînditorii mărfurilor înmagazinate şi alţi creditori gajişti, dar cerinţele legii cu privire la
conţinutul recipiselor de magazinaj şi gaj al înmagazinării, care trebuie să includă şi informaţii cu privire la costurile de
magazinaj şi alte costuri care pot să apară, constituie, de fapt, garanţie pentru informarea adecvată a părţilor respective.

Articolul 1129. Dreptul magazinerului de a cere ridicarea bunului înmagazinat

(1) Magazinerul nu poate cere ridicarea bunului înmagazinat înainte de expirarea termenului
convenit pentru magazinaj, iar dacă nu s-a convenit asupra unui astfel de termen, înainte de a expira 3 luni de la
înmagazinare.
(2) Dacă nu s-a convenit asupra unui termen de magazinaj sau dacă păstrează bunul după expirarea
termenului, magazinerul poate cere ridicarea bunului numai în urma rezilierii contractului cu respectarea unui termen
de preaviz de o lună.

1. Ultima etapă de executare a contractului de magazinaj se referă la ridicarea de către deponent (aici şi în comentariul la
articolul următor, prin deponent se va subînţelege posesorul legitim al recipisei de magazinaj) a bunurilor înmagazinate.
Deoarece contractul de magazinaj necesită o reglementare juridică care ar garanta stabilitate sporită relaţiilor respective, această
stabilitate şi-a găsit reflectare şi în:
- limitele impuse magazinerului în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a cere ridicarea mărfurilor, atunci cînd contractul nu
stabileşte expres termenul de înmagazinare sau atunci cînd, după expirarea termenului contractului de magazinaj, acesta a fost
prelungit tacit pentru o perioadă nedeterminată;
- condiţiile ce urmează a fi respectate de către magaziner pentru a-şi satisface creanţele prin vînzarea mărfurilor care nu sînt
ridicate de deponent.
Termenul minim al înmagazinării, dacă contractul nu stipulează expres altceva, este de trei luni. Totodată, acest minim nu-i
poate fi invocat deponentului şi îl leagă doar pe magaziner, în sensul că deponentul poate să-şi ridice marfa oricînd (vezi art.
1096). Dacă, pînă la expirarea termenului de trei luni, magazinerul îl înştiinţează pe deponent despre intenţia sa de a rezilia
contractul de magazinaj, acesta din urmă se va considera în întîrziere, dacă nu-şi va ridica marfa la data expirării termenului de
trei luni din momentul înmagazinării sa a unei luni din momentul înştiinţării despre intenţia magazinerului de a rezilia
contractul, oricare dintre aceste momente va surveni ultimul.
Dacă deponentul se prezintă în termen pentru ridicarea mărfii, dar nu achită remuneraţia cuvenită magazinerului, în cazul în
care contractul nu prevede achitarea ulterioară a preţului magazinajului sau nu se convine asupra unor garanţii suficiente,
deponentul va fi pus în întîrziere, cu toate consecinţele corespunzătoare.
2. Dacă, după expirarea termenului convenit prin contract, magazinerul nu obiectează neîntîrziat (conform uzanţelor
comerciale) împotriva faptului că marfa nu a fost ridicată, contractul de magazinaj se consideră prelungit în mod tacit pentru o
perioadă nedeterminată. În asemenea caz, precum şi dacă contractul a fost încheiat pe o perioadă nedeterminată, deponentul se
va considera în întîrziere doar dacă nu-şi va ridica marfa timp de o lună din momentul înştiinţării despre intenţia magazinerului
de a rezilia contractul (sau, în cel de-al doilea caz, a trei luni din momentul înmagazinării, dacă acestea expiră ulterior
termenului de preaviz).
Prezentul articol se referă la momentul terminării contractului şi condiţiile punerii în întîrziere a deponentului, dar nu se referă
la consecinţele unei astfel de întîrzieri. Considerăm că aici sunt aplicabile prevederile art. 595-597, care se referă la efectele
întîrzierii creditorului. În afară de aceasta, magazinerul obţine şi dreptul de a vinde, în urma unei somaţii, mărfurile neridicate la
licitaţie (vezi art. 1130)
Costurile restituirii revin magazinerului (vezi art. 1100).

Articolul 1130. Vînzarea bunului la licitaţie

(1) Dacă deponentul nu ridică la expirarea termenului de magazinaj bunul înmagazinat,

magazinerul are dreptul, în urma unei somaţii, să vîndă bunul la licitaţie. Aceasta nu poate avea loc înainte de expirarea
unei luni de la somaţie.
(2) După ce creanţele magazinerului decurgînd din magazinaj şi organizarea licitaţiei au fost
satisfăcute din suma obţinută din vînzare, restul va fi predat de către magaziner posesorului legitim al recipisei de
magazinaj.

1. Pentru ca magazinerul să poată vinde mărfurile, pe care le deţine în temeiul unui contract de magazinaj, urmează a fi întrunite
următoarele condiţii:
- deponentul să fie în întîrziere;
- deponentul să fi fost somat despre intenţia magazinerului de a vinde marfa;
- să fi expirat o lună de la momentul somării deponentului, fără ca acesta să fi ridicat marfa, achitînd în prealabil costurile
înmagazinării şi prejudiciul cauzat prin întîrziere;
- marfa să fie vîndută doar prin intermediul unei licitaţii organizate în conformitate cu legea.
Organizarea şi petrecerea licitaţiei se va efectua în strictă conformitate cu legislaţia (vezi art. 809-816, HG
551/1991 Despre aprobarea Regulamentului cu privire la organizarea licitaţiilor de mărfuri industriale, agricole şi alte tipuri de
produse şi Legea 1117/1997 privind bursele de mărfuri), fiind recomandabilă vînzarea la bursa de mărfuri (vezi comentariul la
art 1119).
2. Preţul încasat în urma vînzării mărfii la licitaţie se restituie posesorului legitim al recipisei de magazinaj, reţinîndu-se sumele
necesare pentru satisfacerea creanţelor magazinerului, decurgînd din magazinaj şi cheltuielile rezonabile, legate de vînzare.
Dacă nu este cunoscut posesorul legitim al recipisei de magazinaj, sumele respective se trec într-un cont de depozit la vedere
separat.
Urmează a se lua în consideraţie că magazinerul, participînd la raportul de magazinaj în calitate de profesionist, trebuie să
acţioneze cu diligenţă în vederea minimizării cheltuielilor legate de organizarea şi petrecerea licitaţiei de vînzare a mărfurilor
înmagazinate şi obţinerii unui preţ rezonabil (preţ obişnuit la momentul vînzării pe piaţa relevantă). În cazul nerespectării
acestei obligaţii, posesorului legitim al recipisei de magazinaj va putea cere repararea prejudiciului cauzat.

Capitolul XIX
CONTRACTUL DE SERVICII TURISTICE

Articolul 1131. Contractul de servicii turisitice

(1) Prin contract de servicii turistice, o parte (organizatorul călătoriei, agentul turistic) se obligă să acorde celeilalte
părţi (turist) serviciile stipulate, iar aceasta se obligă să achite costul lor.
(2) Declaraţia că se intermediază doar contracte cu persoane care vor realiza călătoria (prestator de serviciu) nu va fi
luată în considerare dacă celelalte împrejurări confirmă faptul că autorul declaraţiei execută pe propria răspundere
prestaţiile contractuale ce ţin de călătorie.

I. Contractul analizat a devenit un contract numit odată cu adoptarea noului cod civil al Republicii Moldova. Fiind un contract
din categoria celor care mediază prestările de servicii în sfera turismului, datorită complexităţii raporturilor reglementate,
importanţei lui şi necesităţii protejării cît mai ample a drepturilor turistului a fost scos de sub incidenţa normelor cu privire la
contractul de prestări servicii şi şi-a găsit o proprie reglementare în cap. XIX, titlul III al cărţii a III-a, Cod civil.
În conformitate cu art.1 a Legii turismului din 11.02.2000, turismul reprezintă domeniul economiei naţionale, cu funcţii
complexe, ce reuneşte un ansamblu de bunuri şi servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în afara mediului lor
obişnuit pe o perioadă mai mică de un an şi al căror motiv este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat.
Contractul de servicii turistice este consensual or se consideră încheiat din momentul când părţile au convenit în forma cerută
de lege asupra clauzelor esenţiale ale lui. Potrivit art. 1134 Cod civil, părţile trebuie să convină expres asupra: itinerarului, locul
de destinaţie şi termenele de aflare cu indicarea datelor; data plecării şi data sosirii, vehiculele cu care se va efectua deplasarea,
caracteristicile şi clasele lor; clauzelor cu privire la locul cazării, nivelul de confort şi condiţiile de alimentare; serviciilor
suplimentare incluse în costul călătoriei (vizite, excursii etc); denumirea şi adresa organizatorului şi a asiguratorului; preţul
călătoriei, costul serviciilor suplimentare neincluse în preţ, posibilitatea de modificare a preţului, modul şi termenele de achitare
a preţului şi a celorlalte costuri. Părţile pot negocia şi asupra altor clauze esenţiale ale contractului de servicii turistice.
Ambele părţi ale contractului sunt obligate reciproc şi corelativ, ceea ce determină caracterul sinalagmatic
al contractului de prestări servicii.
Turistul beneficiază de serviciile prestate în schimbul unui preţ. Din moment ce ambele părţi urmăresc
obţinerea de foloase patrimoniale, contractul de servicii turistice are un caracter oneros.
Serviciile turistice care reprezintă obiectul contractului se prestează în decursul unei perioade de timp,
succesiv. Datorită acestui fapt, desfacerea contractului în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor va
opera prin reziliere.
Suplimentar normelor din codul civil care reglementează raporturile dintre părţile contractului, relaţiile ce
apar în sfera turismului sunt reglementate de acte normative speciale. Este vorba despre Legea turismului din 11.02.2000
(MO nr.54-56 din 2000) Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la introducerea contractului turistic, voucherului
turistic şi a fişei de evidenţă statistică a circulaţiei turiştilor la frontiera Republicii Moldova nr.1470 din 27.12.2001 (MO
nr.161/1484 din 31.12.2001) şi Ordinul Agenţiei Naţionale de Turism cu privire la aprobarea modului de aplicare a voucherului
turistic nr.62 din 11.02.2002 (MO nr.46-48/118 din 04.04.2002). O altă particularitate a contractului de servicii turistice este
determinată de statutul special al turistului, care, după cum rezultă din prevederile legale poate fi doar o persoană fizică, ce
consumă produsul turistic în scopuri personale şi nu de întreprinzător sau pentru desfăşurarea activităţii profesionale. Din acest
considerent, contractului de servicii turistice i se vor aplica în mod corespunzător prevederile generale ale codului civil
destinate raporturilor cu participarea consumatorului, iar turistul va dispune şi de mijloacele de protecţie juridică specifice.
Fiind un contract la care participă consumatorul, contractul de servicii turistice este marcat de caracterele
juridice specifice acestora – caracterul de contract de adeziune şi caracter public. Ca regulă, clauzele contractului de servicii
turistice sunt redactate de agentul turistic şi nu pot fi negociate, iar potrivit alin.2, art.1132 Cod civil, condiţiile incluse în
anunţul publicitar, în ofertă sau în altă informaţie prezentată clientului de către organizator sunt obligatorii pentru ultimul.
II. Alin. 2 a normei comentate exclude limitarea răspunderii agentului turistic sau clauza de non-răspundere în situaţiile cînd
acesta face o declarţie că doar intermediază încheierea contractelor cu persoane care vor realiza călătoria, dacă celelalte
împrejurări confirmă faptul că autorul declaraţiei execută pe proprie răspundere prestaţiile contractuale ce ţin de călătorie.
Aplicînd norma dată se va ţine cont de toate împrejurările concrete, în special este încheiat contractul în nume propriu sau din
numele unui terţ, care sunt drepturile şi obligaţiile agentului turistic, răspunderea stabilită, remuneraţia etc.

Articolul 1132. Informaţia preliminară

(1) Orice anunţ publicitar, ofertă sau altă informaţie prezentată de organizator despre serviciile turistice trebuie
întocmite astfel încît să se excludă interpretarea lor eronată.
(2)Condiţiile incluse în anunţul publicitar, în ofertă sau în altă informaţie prezentată clientului de către organizator sînt
obligatorii pentru acesta din urmă, cu excepţia cazurilor în care clientul a fost notificat, înainte de încheierea
contractului, despre modificarea condiţiilor.

Agentul turistic are un şir de obligaţii legale, care se nasc anterior încheierii contractului. Potrivit articolului comentat,
organizatorul călătoriei este obligat să prezinte informaţia despre călătorie în anunţurile publicitare, ofertă sau în alte informaţii
cît mai exact, pentru a exclude interpretarea lor eronată. Din momentul prezentării informaţiei clientului prin intermediul
anunţurilor publicitare, ofertei sau în alt mod, condiţiile anunţate sunt obligatorii pentru agentul turistic, cu excepţia cazurilor
când clientul a fost notificat despre modificarea condiţiilor călătoriei, anterior încheierii contractului. Dacă nu a notificat
clientul despre schimbarea condiţiilor călătoriei, condiţiile anunţate de agentul turistic trebuie asigurate de ultimul, indiferent
dacă au fost prevăzute în contract sau nu. Obligaţiile precontractuale ale organizatorului se datorează calităţii de consumator,
dobândită de turist din momentul când intenţionează să beneficieze de servicii turistice (art.1 al Legii nr.105 cu privire la
protecţia consumatorilor din 13.03.2003) şi sunt îndreptate spre excluderea publicităţii neveridice în scopul atragerii clienţilor.

Articolul 1133. Informaţia obligatorie

(1) Pînă la momentul încheierii contractului, organizatorul este obligat să pună la dispoziţia
clientului, în scris sau în orice altă formă adecvată, o informaţie despre regimul de vize şi paşapoarte, precum şi despre
cerinţele de asigurare a sănătăţii pe durata călătoriei.
(2)Într-un termen rezonabil de pînă la începerea călătoriei, organizatorul este obligat să prezinte clientului, în scris sau
în orice altă formă adecvată, o informaţie despre:
(1) timpul şi locul staţionărilor intermediare şi al joncţiunilor de transport, precum şi detaliile amplasării
clientului în interiorul vehiculului (cabină pe navă, compartiment în tren etc.);
(2) numele, adresa şi numărul de telefon al reprezentanţilor locali ai organizatorului său, în absenţa
acestora, datele de identificare ale agenţiei locale cărei i se va adresa clientul la necesitate. În cazul absenţei unor astfel
de reprezentanţi sau agenţi, clientul urmează să fie informat despre datele de contact cu organizatorul;
(3) în cazul călătoriei unor minori – datele de contact direct cu minorul sau cu persoana responsabilă de el
la locul de destinaţie;
(4) posibilitatea procurării poliţei de asigurare care să acopere, în caz de accident sau boală,
responsabilitatea clientului pentru faptul că a renunţat la călătorie, precum şi alte cheltuieli.

I. Agentul turistic este obligat să execute obligaţii informaţionale atât până la încheierea contractului cît şi
după semnarea lui, până la începutul călătoriei. Aliniatul 1 al articolului comentat stabileşte obligativitatea prezentării până la
încheierea contractului a informaţiei referitor la regimul de vize şi paşapoarte, precum şi cerinţele de asigurare a sănătăţii pe
durata călătoriei. Neexecutarea acestei obligaţii va obliga agentul turistic să repare daunele cauzate clientului.
II. Alin.2 se referă la informaţia obligatorie de furnizat clientului după semnarea contractului, dar într-un
termen rezonabil până la începutul călătoriei. Suplimentar la cele prevăzute de articolul comentat, potirvit art. 21al Legii
turismului agentul turistic este dator să furnizeze informaţii referitor la legile ţării de aflare temporară, obiceiurile populaţiei
autohtone şi alte particularităţi a căror cunoaştere este necesară pentru cultivarea respectului faţă de valorile culturale naţionale.
Dacă din lipsa informaţiei respective clientul a suportat anumite daune materiale şi/sau morale, agentul turistic va fi obligat să
le repare integral.
III. Informaţia obligatorie trebuie prezentată clientului în scris sau în orice altă formă adecvată, pe un suport
care să asigure clientului posibilitatea recepţionării şi păstrării informaţiei.

Articolul 1134. Conţinutul contractului de servicii turistice

(7) Contractul de servicii turistice trebuie să conţină următoarele clauze:

1. itinerarul, locul(locurile) de destinaţie şi termenele de aflare, cu indicarea datelor;
2. vehiculele, caracteristicile şi clasele lor, data şi locul plecării şi sosirii;
3. informaţii despre cazare, categoria sau nivelul de confort, caracteristicile lui de bază, serviciile
alimentare;
4. în cazul stabilirii unui număr minim de persoane necesar pentru realizarea călătoriei, termenul
limită de notificare a clientului în caz de contramandare a acesteia;
5. vizitele, excursiile şi alte servicii incluse în preţul unic al călătoriei;
6. denumirea şi adresa organizatorului (agentului turistic) şi a asigurătorului, după caz;
7. preţul călătoriei, posibilitatea de modificare a preţului, costul anumitor servicii suplimentare
(taxa de îmbarcare şi debarcare în porturi şi aeroporturi, taxele turistice) neincluse în preţul unic al călătoriei şi
posibilitatea de modificare a acestuia;
8. termenele şi modalitatea de plată a preţului şi a celorlalte costuri;
9. condiţiile specifice, convenite de părţi la cererea clientului;
10. termenele de formulare a pretenţiilor privind neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
contractului;
11. alte condiţii.
(2) Toate condiţiile contractuale trebuie prezentate clientului în scris, înainte de încheierea contractului.
(3) Dispoziţiile alin.(2) nu exclud posibilitatea încheierii contractului în ultimul moment.

Contractul de servicii turistice urmează să fie încheiat în formă scrisă (art.17 al Legii turismului) potrivit
modelului aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la introducerea contractului turistic, voucherului
turistic şi a fişei de evidenţă statistică a circulaţiei turiştilor la frontiera Republicii Moldova. Clauzele obligatorii ale
contractului de servicii turistice sunt prevăzute de art. 1134 Cod civil, care urmează a fi prezentate turistului în scris, până la
încheierea contractului. În afară de clauzele oblgatori stabilite de lege, părţile pot stabili şi alte condiţii în contract. Dacă nu s-a
convenit asupra tuturor clauzelor obligatorii, contractul de servicii turistice se consideră neîncheiat.
Art.18 al Legii turismului obligă agentul turistic să întocmească şi să elibereze turistului voucherul turistic. În conformitate cu
p.6 al Regulamentului cu privire la modul de aplicare a voucherului turistic, acesta reprezintă o parte integrantă a contractului
care cuprinde întregul volum de informaţii despre serviciile turistice acordate, confirmă plata unor servicii concrete cum ar fi:
transportul, cazarea, hrana, deservirea excursionistă etc, şi serveşte drept bază pentru obţinerea acestor servicii.

Articolul 1135. Călătoria unui terţ

(1) Turistul are dreptul să ceară, înainte de începutul călătoriei, ca un terţ să preia drepturile şi îndatoririle sale din
contractul de călătorie. Organizatorul poate refuza cererea turistului în cazul în care terţul nu corespunde condiţiilor
călătoriei.
(2)Organizatorul este în drept să ceară turistului compensarea cheltuielilor suplimentare suportate prin înlocuirea cu
terţul.

Normele ce se conţin în art. 1135 Cod civil permit turistului, până la începutul călătoriei, să transmită
drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractul de servicii turistice unui terţ. Turistul trebuie să înştinţeze agentul turistic în
termeni utili despre cesiunea drepturilor, pentru a putea oforma toate formalităţile legate de substituire. Organizatorul călătoriei
este obligat să accepte substituirea turistului, cu excepţia cazurilor când terţul nu corespunde condiţiilor călătoriei. Dacă
înlocuirea turistului cu un terţ generează cheltuieli suplimentare pentru agentul turistic, acestea vor fi suportate de turist.

Articolul 1136. Modificarea clauzelor esenţiale ale contractului

(1) Dacă, înainte de începutul călătoriei, este nevoit să modifice considerabil clauzele esenţiale ale contractului, inclusiv
preţul, organizatorul este obligat să-l notifice imediat pe client despre acest fapt.
(2) Preţul menţionat în contract nu poate fi modificat, cu excepţia cazului în care contractul prevede o astfel de
posibilitate şi indică modalitatea calculării preţului modificat. Preţul indicat în contract poate fi modificat în mod
excepţional, în cazul schimbării preţurilor pentru transport, a taxelor pentru anumite servicii (taxa de îmbarcare şi
debarcare în porturi şi aeroporturi, alte taxe). Preţul nu poate fi majorat în termen de 20 zile pînă la data începerii
călătoriei.
(3) În cazul prevăzut la alin.(1), clientul poate renunţa la contract sau accepta modificarea lui, fiind obligat să-l notifice
pe organizator în cel mai scurt timp despre decizia sa.

Preţul este remuneraţia datorată de turist organizatorului călătoriei pentru serviciile prestate şi reprezintă
una din clauzele obligatorii ale contractului. Preţul se determină la înţelegerea părţilor şi urmează a fi prevăzut în contract.
Clauza cu privire la preţ urmează să prevadă atât preţul unic al călătoriei, cît şi costul serviciilor suplimentare (taxa de
îmbarcare şi debarcare în porturi şi aeroporturi, taxe turistice etc). Potrivit alin.2, art. 1136 Cod civil clauza cu privire la preţ
poate fi modificată în următoarele cazuri:
(5) dacă contractul prevede posibilitatea de modificare a preţului şi indică parametrii de calculare a preţului
modificat;
(6) în mod excepţional, în caz de schimbare a preţului pentru transport sau a taxelor pentru diferite servicii (taxa
de îmbarcare şi debarcare în porturi şi aeroporturi, alte taxe).
În orice caz, preţul contractului de servicii turistice nu poate fi majorat în ultimele douăzeci zile până la începutul călătoriei.
Turistul poate accepta modificarea clauzelor esenţiale sau poate rezilia contractul, fiind obligat la rândul său să înştiinţeze
organizatorul călătoriei despre decizia adoptată în cel mai scurt timp.

Articolul 1137. Acordarea de garanţii şi înlăturarea neajunsurilor

(1) Organizatorul este obligat să organizeze astfel călătoria încât să aibă calităţile promise şi să nu fie afectată de lipsuri
care i-ar diminua valoarea sau utilitatea dedusă din contract sau din practica obişnuită.
(2) În cazul în care depistează neajunsuri în timpul călătoriei, turistul are dreptul să ceară înlăturarea lor imediată.
Organizatorul poate refuza înlăturarea neajunsurilor dacă aceasta cere cheltuieli disproporţionate.
(3) În cazul în care organizatorul nu înlătură neajunsurile în termenul stabilit de turist, acesta poate să le înlăture
singur şi să ceară organizatorului compensarea cheltuielilor suportate. Nu se stabileşte termen în cazul în care
organizatorul refuză să înlăture neajunsurile sau turistul este interesat ca acestea să fie înlăturate imediat.

Obligaţiile asumate de agentul turistic urmează a fi executate corespunzător, în modul şi termenii prevăzuţi de contract. Potrivit
art. 1137 Cod civil, organizatorul este obligat să organizeze astfel călătoria încât să aibă calităţile promise şi să nu fie afectată
de lipsuri care i-ar diminua valoarea sau utilitatea dedusă din contract sau din practica obişnuită. Norma comentată stabileşte
dreptul turistului care turistul depistează neajunsuri în timpul călătoriei de a cere înlăturarea lor. Organizatorul este ţinut să
înlăture neajunsurile despre care a fost înştiinţat în termenul stabilit de turist. Stabilirea termenului nu este o condiţie obligatorie
dacă turistul este interesat ca acestea să fie înlăturate imediat (ex. cazarea într-un hotel de o clasă inferioară celei prevăzute în
contract) sau dacă agentul turistic a refuzat înlăturarea neajunsurilor. În cazurile în care înlăturarea neajunsurilor solicită
cheltuieli disproporţionate, organizatorul poate refuza solicitarea clientului, rămânând responsabil pentru neexecutarea
contractului.
Dacă organizatorul călătoriei nu îndeplineşte solicitarea în termenul stabilit, turistul poate să înlăture singur neajunsurile şi să
ceară organizatorului repararea daunelor cauzate prin suportarea cheltuielilor suplimentare.

Articolul 1138. Reducerea preţului pentru neajunsurile călătorie

(1) În cazul în care, pe parcursul călătoriei, se descoperă neajunsuri, preţul ei se reduce, luîndu-se în considerare
momentul descoperirii.
(2) Preţul călătoriei nu se reduce dacă turistul, din intenţie sau din culpă gravă, nu l-a anunţat pe organizator într-un
termen rezonabil despre neajunsul depistat.

Norma comentată instituie dreptul turistului de a solicita reducerea corespunzătoare a preţului călătoriei în cazul depistării
neajunsurilor. Preţul urmează a fi redus ţinând cont de momentul descoperirii neajunsurilor, adică, luîndu-se în calcul perioada
de timp în care turistul a fost privat de posibilitatea de a beneficia de ceea ce era în drept să se aştepte potrivit clauzelor
contractuale.
În conformitate cu alin.2, art.1138 Cod civil, cererea turistului de reducere a preţului poate fi respinsă de organizatorul
călătoriei dacă turistul intenţionat sau din culpă gravă nu l-a înştiinţat într-un termen rezonabil despre neajunsul depistat.
Această prevedere este chemată să înlăture eventualele abuzuri din partea clienţilor de rea-credinţă.

Articolul 1139. Rezilierea contractului din cauza neajunsurilor

(1) În cazul în care călătoria este, ca urmare a unor lipsuri de felul celor menţionate la art.1138, prejudiciată în mod
considerabil, turistul poate rezilia contractul. El poate rezilia contractul şi atunci, când ca urmare a unor asemenea
lipsuri, dintr-un motiv important care poate fi recunoscut de către organizator, nu i se poate pretinde să mai facă acea
călătorie.
(2) Rezilierea contractului este admisibilă doar dacă organizatorul a lăsat să expire un termen care i-a fost stabilit de
către turist, fără a efectua remedierea. Nu este necesară stabilirea unui termen dacă remedierea este imposibilă sau este
refuzată de organizator ori dacă rezilierea imediată a contractului este justificată d un interes special al turistului.
(3) În cazul rezilierii contractului, organizatorul pierde dreptul asupra preţului convenit. El poate cere totuşi o
indemnizaţie corespunzătoare pentru serviciile prestate deja şi pentru cele necesare în vederea încheierii călătoriei, cu
excepţia cazului în care serviciile nu prezintă interes pentru turist în legătură cu rezilierea contractului.
(4) Organizatorul călătoriei este obligat, în urma încetării prin reziliere a contractului, în special în cazul în care
contractul prevede întoarcerea, să ia măsurile necesare pentru a-l transporta înapoi pe turist. Cheltuielile suplimentare
sînt suportate de organizator.

Contractul de servicii turistice poate fi reziliat în cazul neexecutării esenţiale, din iniţiativa turistului şi în
situaţiile de forţă majoră.
Potrivit prevederilor art. 1139 Cod civil contractul de servicii turistice poate fi reziliat dacă călătoria este
prejudiciată în mod considerabil în rezultatul neajunsurilor sale. Călătoria se va considera prejudiciată în mod considerabil dacă
în rezultatul neexecutării sau executării necorespunzătoare esenţiale din partea agentului turistic serviciile nu corespund
prevederilor contractuale, standardelor sau aşteptărilor turistului, care rezultă din oferta sau publicitatea făcută. Neajunsurile
esenţiale pot determina imposibilitatea utilizării serviciului (schimbarea itinerarului turistic care privează turistul de
posibilitatea vizitării anumitor locuri) , inadmisibilitatea utilizării lui (existenţa pericolului pentru viaţa şi sau sănătatea
turistului în cazul neexecutării obligaţiei de informare despre necesitatea vaccinării) sau cheltuieli financiare considerabile
pentru înlăturarea lor. În orice caz, la determinarea caracterului de neexecutare esenţială vom aplica prevederile art.735 Cod
civil.
Pentru a putea pretinde rezilierea contractului, turistul este ţinut mai întâi să ofere organizatorului o perioadă de timp pentru
remedierea neajunsurilor. La expirarea fără rezultat a perioadei de timp stabilite, turistul poate rezilia contractul, atât în timpul
călătoriei, cît şi până la începutul ei. În conformitate cu alin.2, art.1139 Cod civil nu se cere stabilirea unui termen dacă
remedierea este imposibilă sau refuzată de organizator (imposibilitatea sau refuzul de a fi schimbat într-un hotel de clasa
corespunzătoare prevederilor contractului) sau dacă rezilierea imediată a contractului este justificată de un interes special al
turistului (ex. pierderea interesului pentru călătorie în cazul modificării itinerarului turistic).
 Drept consecinţă a rezilierii contractului agentul turistic pierde dreptul asupra preţului convenit. În pofida
faptului încetării contractului prin reziliere organizatorul este obligat, în special în cazul când contractul prevedea întoarcerea,
să i-a măsurile necesare pentru a-l transporta pe turist înapoi şi să suporte cheltuielile suplimentare.

Articolul 1140. Repararea prejudiciului cauzat prin neajuns

Turistul poate cere, indiferent de faptul dacă a solicitat reducerea preţului sau a reziliat contractul,
despăgubiri pentru neîndeplinirea contractului în cazul în care lipsurile se datorează unei împrejurări pentru care
răspunde organizatorul.

În conformitate cu art. 1140 Cod civil turistul poate cere despăgubiri pentru neexecutarea contractului dacă neajunsurile
călătoriei se datorează împrejurărilor pentru care este responsabil organizatorul, indiferent de faptul dacă a solicitat reducerea
preţului sau dacă a reziliat contractul. Organizatorul va fi responsabil şi de acţiunile culpabile ale terţelor persoane antrenate în
executarea contractului de servicii turistice. Pornind de la statutul de consumator al turistului, acesta poate pretinde atât
repararea prejudiciului material, cît şi a celui moral.

Articolul 1141. Termenul de înaintare a pretenţiilor şi termenul de prescripţie

(1) Pretenţiile întemeiate pe prevederile art.1137-1140 pot fi înaintate de către turist organizatorului în decursul unei
luni din momentul prevăzut în contract pentru încheierea călătoriei. Pretenţiile pot fi înaintate şi după expirarea
termenului de o lună dacă termenul este omis din motive neimputabile turistului.
(2) Termenul de prescripţie al acţiunilor intentate de turist este de 6 luni, calculate din ziua care, conform contractului,
este ultima zi a călătoriei. Dacă turistul înaintează pretenţii, curgerea prescripţiei se suspendă pînă în ziua în care
organizatorul respinge în scris pretenţiile.

Pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare necorespunzătoare a prevederilor contractuale, turistul
poate înainta pretenţiile sale organizatorului în decurs de 1 lună din momentul prevăzut de contract pentru încheierea călătoriei.
Dacă acest termen a fost omis din motive neimputabile turistului, pretenţiile pot fi înaintate şi după expirarea termenului de o
lună.
Termenul de prescripţie pentru acţiunile ce decurg din neexecutarea contractului de servicii turistice este de 6 luni şi se
calculează de la ultima zi de călătorie, determinată potrivit prevederilor contractuale. Dacă turistul a înaintat organizatorului
pretenţii, scurgerea prescripţiei se suspendă până în ziua în care turistul respinge în scris cerinţele formulate.

Articolul 1142. Admiterea limitării răspunderii

În baza unui acord cu turistul, organizatorul poate să-şi limiteze răspunderea pentru prejudicii, altele decît vătămarea
corporală la triplul preţ al călătoriei dacă:
4. prejudiciul nu este cauzat din intenţie sau culpă gravă;
5. prejudiciul este cauzat turistului doar din greşeala unui prestator de servicii implicat în
derularea contractului.

Norma comentată prevede dreptul organizatorului de a-şi limita răspunderea pentru eventualele prejudicii cauzate turistului la
triplul preţ al călătoriei. Pentru a-şi putea limita răspunderea trebuie să se întrunească următoarele condiţii:
(4) să existe un acord în scris referitor la limitarea răspunderii;
(5) prejudiciul să nu fie cauzat din intenţie sau culpă gravă a organizatorului sau
(6) prejudiciul să fie rezultatul doar a greşelii unui prestator de servicii implicat în derularea contractului. Dacă
prejudiciul este rezultatul intenţiei sau culpei grave a terţului implicat în derularea contractului clauza de limitare a răspunderii
nu se va aplica.
În orice caz, organizatorul nu-şi va putea limita răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea corporală a turistului,
fiind obligat să-l repare integral, potrivit prevederilor legale.

Articolul 1143. Rezilierea contractului de către turist

(1) Înainte de începutul călătoriei, turistul poate rezilia oricînd contractul.
(2) În cazul în care turistul reziliază contractul, organizatorul pierde dreptul asupra preţului călătoriei. El poate totuşi,
să ceară o despăgubire corespunzătoare. Cuantumul despăgubirii se determină în funcţie de preţul călătoriei, scăzîndu-
se cheltuielile neefectuate de organizator, precum şi ceea ce organizatorul ar fi putut dobîndi prin valorificarea în alt
mod a prestaţiilor sale.

Art.1143 Cod civil oferă dreptul turistului de a rezilia contractul oricând, până la începutul călătoriei. Este
unul din cazurile când legea admite refuzul unilateral de executare a obligaţiilor. Această situaţie nu presupune existenţa
anumitor neajunsuri a călătoriei şi se datorează calităţii de consumator al turistului. Agentul turistic nu poate pretinde achitarea
costului călătoriei fiind în drept să ceară doar o despăgubire corespunzătoare. Mărimea despăgubirii se va determina pornind de
la preţul călătoriei, scăzându-se cheltuielile neefectuate de organizator, precum şi ceea ce organizatorul ar fi putut dobândi prin
valorificarea în alt mod a prestaţiilor sale ( ex. prestarea serviciului altei persoane).

Articolul 1144. Rezilierea contractului din cauza unei forţe majore

(1) În cazul în care călătoria este îngreuiată, periclitată sau prejudiciată considerabil din cauza unei forţe majore ce nu
putea fi prevăzută în momentul încheierii contractului, atît organizatorul, cît şi turistul poate rezilia contractul fără nici
o altă condiţie.
(2)Dacă se reziliază contractul în temeiul alin.(1), se vor aplica dispoziţiile art.1139 alin.(3) şi prima dispoziţie din alin.
(4). Costurile suplimentare ale transportului la întoarcere se vor suporta, în mod egal, de către părţi. În alte cazuri,
costurile suplimentare se suportă de către turist.

Norma comentată oferă dreptul ambelor părţi să rezilieze contractul necondiţionat dacă călătoria este îngreuiată, periclitată sau
prejudiciată considerabil din cauza unei forţe majore. Potrivit art. 1144 Cod civil, în acest caz organizatorul va putea pretinde o
indemnizaţie pentru serviciile real prestate şi pentru cele necesare încheierii călătoriei, fiind dator să întreprindă toate măsurile
necesare pentru transportarea turistului înapoi. Costurile de transportare vor fi împărţite între turist şi organizatorul călătoriei în
mod egal.

Articolul 1145.Excluderea derogărilor

Nu se poate deroga de la normele prezentului capitol în defavoarea turistului.

Potrivit art.1145 nu se permite derogarea de la prevederile legale care reglementează contractul de servicii
turistice în defavoarea turistului. Orice clauză contractuală care înrăutăţeşte situaţia turistului comparativ cu drepturile acestuia
consfinţite de art. 1131-1145 va fi lovită de nulitate absolută ca fiind contrară prevederilor legii.

Capitolul XX
FIDEJUSIUNEA

Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA FIDEJUSIUNE

Articolul 1146. Contractul de fidejusiune

(1) Prin contract de fidejusiune, o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau
parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului.
(2) Prin fidejusiune se poate garanta şi o obligaţie viitoare sau afectată de modalităţi.

1. Fidejusiunea este o garanţie personală şi constă în angajamentul pe care şi-l ia o persoană (fidejusor) faţă de creditor de a
executa obligaţia debitorului principal în cazul că acela nu o va executa. Creditorul are astfel certitudinea că în caz de nevoie
creanţa sa va fi realizată prin două gajuri generale: patrimoniul debitorului şi patrimoniul fidejusorului. Astfel, efectivitatea
fidejusiunii depinde atît de calităţile personale ale fidejusorului, cît şi de situaţia materială a acestuia. Din aceste considerente,
fidejusiunea îndeplineşte funcţia de garanţie.
Fidejusiunea poate fi de trei feluri: convenţională, legală şi judiciară.
 Contractul de fidejusiune este bilateral şi este încheiat între creditorul obligaţiei principale şi fidejusor. De regulă, debitorul
obligaţiei de bază este cel ce se adresează fidejusorului pentru ca acesta să-i ofere o garanţie, în acest sens, încheindu-se între ei
un acord privind prestarea serviciilor de fidejusiune. În mod practic pot fi întîlnite contracte semnate de trei părţi: fidejusor,
creditor şi debitor. Acestea nu contravin legislaţiei, nu ştirbesc caracterul relaţiilor de fidejusiune şi vor fi calificate drept
contracte complexe, cu elemente ale contractului de fidejusiune şi a celui de prestare a serviciilor de fidejusiune.
Contractul de fidejusiune poate fi încheiat anterior sau odată cu încheierea contractului de bază, fie ulterior, de pildă la cererea
creditorului care, reieşind din circumstanţele concrete consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea
debitorului şi insistă asupra prestării unei garanţii suficiente (art.736).
Caracterele juridice ale contractului de fidejusiune sînt:
- este consensual, adică va produce efecte după ce părţile au ajuns la un acord de voinţă (în forma cerută de lege) asupra
clauzelor esenţiale ale contractului. Important este faptul ca în contract să fie stabilite cu certitudine obligaţiile fidejusorului,
căci orice interpretare a clauzelor contractului va fi făcută în favoarea acestuia;
-este accesoriu, deoarece fidejusiunea nu poate exista în afara unei obligaţii principale şi va urma tot timpul soarta acesteia cît
priveşte cauzele de valabilitate şi cele de stingere.
Prin fidejusiune nu se poate garanta decît o obligaţie valabilă. Dacă obligaţia principală este nulă (nulitate absolută),
fidejusorul nu va avea ce garanta. Fidejusorul nu poartă răspundere pentru nevalabilitatea obligaţiei principale, el fiind ţinut să
răspundă doar pentru neexecutarea totală sau parţială a acesteia. Cît priveşte obligaţiile anulabile, trebuie să ţinem cont că
acestea îşi produs totuşi efectele pînă în momentul în care intervine constatarea încetării lor. Din moment ce atare obligaţie a
fost desfiinţată, fidejusiunea va fi desfiinţată de drept. Nu poate fi garantată prin fidejusiune o obligaţie naturală, deoarece
acestea sînt lipsite de sancţiune şi fidejusorul nu ar putea valorifica dreptul său de regres contra debitorului.
Caracterul accesoriu al fidejusiunii se dovedeşte prin aceea că fidejusiunea nu poate întrece datoria debitorului şi nu poate fi
făcută în condiţii mai oneroase (art. 1152 alin.(2)); în absenţa unei clauze contrare, fidejusorul răspunde în toate cazurile doar
pînă la suma maximă menţionată în contract (art. 1153 alin. 2); fidejusiunea încetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate
(art. 1167 alin. 1), precum şi prin alte norme.
- este un contract unilateral, deoarece doar creditorul este investit cu drepturi, fidejusorul fiind cel ce se obligă să execute în
locul debitorului în tot ori în parte obligaţia neexecutată. Cu toate că şi creditorul poartă obligaţia, în baza art. 1161 să remită
fidejusorului toate documentele, ce atestă creanţa împotriva debitorului, după ce fidejusorul execută obligaţia garantată, iar
fidejusorul are dreptul corelativ, investit cu forţă de constrîngere, în caz de necesitate, aceasta nu face să schimbe caracterul
unilateral al contractului de fidejusiune. Această obligaţie rămîne în afara limitelor obligaţiei de fidejusiune.
- este gratuit, deoarece în schimbul prestaţiei fidejusorului, creditorul nu se obligă la o contraprestaţie.
Orice obligaţie este susceptibilă de a fi garantată prin fidejusiune, deoarece legea nu stabileşte excepţii în această privinţă.
Articolul comentat stabileşte că fidejusorul se obligă faţă de creditor să execute obligaţia debitorului. De fapt legiuitorul impune
fidejusorul să răspundă, de rînd cu debitorul, în caz că ultimul nu execută obligaţia. Dacă fidejusorul va purta obligaţia să
execute în natură ceea ce n-a executat debitorul, ponderea fidejusiunii ca garanţie va fi foarte neînsemnată, deoarece în primul
rînd deseori obligaţiile asumate de debitor sînt personale, adică în mare parte executarea lor ţine de calităţile personale ale
debitorului, iar în rîndul al doilea, obligaţia de a executa în natură l-ar impune pe fidejusor ori de cîte ori să aducă argumente
pentru a proba incapacitatea sa de executare. Iată de ce fidejusorul va executa obligaţia debitorului în natură, atunci cînd
obiectul acesteia este, de regulă, o sumă de bani, deşi în contractul de fidejusiune se poate specifica şi o modalitate concretă de
executare în natură a obligaţiei, de exemplu, predarea unei anumite cantităţi de bunuri de gen de către fidejusor creditorului.
Dacă este vorba de obligaţii de a executa o lucrare, presta un serviciu sau de obligaţii de a nu face, fidejusorul garantează plata
daunelor la care ar putea fi obligat debitorul atunci cînd nu execută obligaţia.
Prin fidejusiune se poate garanta obligaţia debitorului integral sau parţial (art. 1153), gratuit sau oneros. Codul civil
reglementează dreptul de regres al fidejusorului către debitor, pentru a percepe de la acesta tot ceea ce a fost plătit creditorului. .
Însă fidejusorul poate renunţa la acest drept, gratificîndu-l astfel pe debitor. Dacă fidejusorul şi debitorul sînt persoane juridice
cu scop lucrativ, asemenea acte de „donaţie” nu vor fi valabile (art. 832).Fidejusiunea poate avea şi caracter oneros atunci, cînd
pentru serviciile sale fidejusorul beneficiază de o remuneraţie,plătită de debitor.
2. Prin fidejusiune se poate garantata şi o obligaţie viitoare, nu numai cele apărute concomitent sau pînă la instituirea
fidejusiunii. Specific relaţiilor de fidejusiune este faptul că, pe lîngă atingerea acordului de voinţă dintre fidejusor şi creditor,
mai este necesară existenţa unei obligaţii de bază valabile, garantată prin fidejusiune. Dacă se garantează o obligaţie viitoare,
contractul de fidejusiune astfel încheiat confirmă doar legătura juridică între fidejusor şi creditor, fidejusorul fiind obligat numai
dacă în viitor va lua naştere obligaţia garantată. Contractul de fidejusiune este considerat încheiat sub condiţie suspensivă (art.
239), fidejusorul fiind în drept să rezilieze contractul în condiţiile prevăzute de art. 1166 alin.( 1.) Garantarea unei obligaţii
viitoare poate avea loc, de exemplu, atunci cînd fidejusorul asigură plata arenzii în modul corespunzător de către arendaş nu
numai pe durata contactului de arendă, care expiră la finele anului curent, dar şi pentru arenda ce se va plăti în anul următor, în
cazul prelungirii contractului de arendă.
Prin fidejusiune poate fi garantată şi o obligaţie afectată de modalităţi (termen, condiţie ori sarcină). Majoritatea obligaţiilor
contractuale sînt afectate de modalităţi, cea mai des întîlnită fiind modalitatea termenului.
Varietăţi ale fidejusiunii sînt avalul, precum şi garantarea de către comisionar a executării obligaţiei asumate de către un terţ
faţă de comitent. În schimbul garanţiei, comisionarul are dreptul la o remuneraţie, numită provizion (art. 1067 alin. 2).
Prin aval poate fi garantată plata unui cec, parţial sau integral (art. 1270) sau a unei cambii (art. 26 Legea nr. 1527/1993).
Deosebirea dintre aval-cauţiune cambială şi instituţia fidejusiunii de drept comun rezidă în faptul , că avalizatorul se obligă
întotdeauna în mod solidar, fără a invoca cauza excepţiei care l-ar scuti de plată. Fidejusorul însă, poate răspunde şi în mod
subsidiar (art. 1157). Prin urmare, obligaţia avalistului este valabilă chiar dacă obligaţia în baza căreia a fost eliberată cambia,
devine nulă din cauza diverselor motive, decît cele de formă. În plus, avalul este o convenţie unilaterală, spre deosebire de
contractul de fidejusiune.

Articolul 1147. Forma contractului de fidejusiune

Contractul de fidejusiune, pentru a fi valabil, trebuie încheiat în scris. În cazul în care fidejusorul execută obligaţia,
viciul de formă se consideră înlăturat.

Contractul de fidejusiune trebuie să fie încheiat în mod obligatoriu în formă scrisă. Forma scrisă simplă este de ajuns pentru ca
contractul să fie valabil, chiar dacă obligaţia garantată prin fidejusiune necesită o formă mai strictă, cum este forma autentică.
Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 208 alin. 2). Forma scrisă
ad validitatem exprimă faptul că condiţia de formă, în cazul dat este cerută de lege pentru valabilitatea contractului, dar nu
pentru dovada acestui contract. În baza art. 211, nici fidejusorul, nici creditorul obligaţiei de bază nu vor putea aduce proba cu
martori pentru a dovedi faptul încheierii contractului de fidejusiune. Doar prin excepţie, nerespectarea formei simple scrise
poate lăsa contractul valabil: atunci cînd fidejusorul execută obligaţia asumată.
Deoarece în contractul de fidejusiune se obligă doar fidejusorul, părţile pot semna şi un singur înscris. Contractul poate fi
încheiat şi printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat (art.
209 alin. 2). Important este ca părţile să poată stabili cu certitudine că înscrisul e semnat de persoana respectivă. În aceste
situaţii dovada faptului încheierii contractului va fi înştiinţarea scrisă, trimisă de către creditor fidejusorului privind acceptarea
fidejusiunii (garanţiei). Dacă creditorul nu a făcut un astfel de înscris, apariţia raportului de fidejusiune poate fi probată prin
înserarea în contractul de bază a clauzei cu privire la obligaţia fidejusorului. Dacă o astfel de referinţă lipseşte, se consideră că
contractul de fidejusiune n-a fost încheiat. Prin înţelegerea părţilor, contractul de fidejusiune poate fi autentificat notarial (art.
212) sau poate conţine rechizite adăugătoare.

Articolul 1148. Neobligativitatea acordului debitorului la constituirea fidejusiunii

O persoană poate deveni fidejusor fără acordul debitorului şi chiar fără ştirea acestuia.

Prin natura sa, fidejusiunea este o garanţie care apare în baza unui contract.Părţile contractului sînt creditorul obligaţiei de bază
şi fidejusorul.De regulă, fidejusorul se angajează să garanteze la cererea (indicaţia) debitorului în raportul obligaţional chiar şi
atunci cînd potrivit art.1150,alin.(2) creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană.
Articolul comentat reglementează însă, două situaţii-excepţie de la regula enunţată mai sus.În realitate, valabilitatea
contractului de fidejusiune nu depinde de faptul existenţei sau lipsei acordului debitorului la încheierea acestuia între creditor şi
fidejusor, deoarece fidejusorul se obligă nu către debitor, ci în faţa creditorului.Cererea debitorului serveşte doar motiv pentru
încheierea acestui contract, dar nu este elementul juridic al fidejusiunii.Iată de ce legea admite încheierea contractului de
fidejusiune fără acordul debitorului şi chiar fără ştirea acestuia. Important este că, chiar şi în aceste condiţii fiind
prestată,fidejusiunea nu poate exceda datoria debitorului şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase (art.1152).
Fără ştirea debitorului fidejusiunea poate să apară ca urmare a gestiunii de afaceri.Astfel fidejusorul, fără a avea mandat sau
fără să se fi obligat altfel, fără ştirea debitorului (din lipsa posibilităţii pentru moment de a-i comunica aceste împrejurări),
încheie act juridic prin care garantează executarea obligaţiei acestuia către creditor, acţionînd astfel în interesul debitorului
(art.1378).Fidejusorul va fi obligat, însă, să-l înştiinţeze pe debitor de îndată ce este posibil (art.1379).Dacă debitorul acceptă
această gestiune de afaceri, asupra relaţiilor între ei se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire la mandat.În această
ipoteză fidejusorul, după ce l-a înştiinţat pe debitor despre prestarea fidejusiunii, poate cere să fie eliberat de fidejusiune, în
condiţiile articolului 1164.
În alte cazuri de prestare a fidejusiunii fără ştirea debitorului, ultimul va cunoaşte, totuşi, despre acest fapt cel tîrziu la
momentul cînd fidejusorul va înainta către el cererea de regres (dacă nu a dorit să-l gratifice prin garanţia oferită).

Articolul 1149. Fidejusiunea multiplă

(1) Fidejusiunea poate fi prestată atît pentru debitorul principal, cît şi pentru fidejusor.
(2) Fidejusorul ulterior care s-a obligat în privinţa îndeplinirii obligaţiei fidejusorului anterior răspunde alături de
acesta în acelaşi fel ca primul fidejusor alături de debitorul principal.

1.Instituţia fidejusiunii multiple este apropiată, însă nu este identică cu cea a garantării unei obligaţii de către mai mulţi
fidejusori.Esenţa fidejusiunii multiple rezidă în aceea, că o terţă persoană, numită fidejusor ulterior garantează către creditorul
obligaţiei principale că fidejusorul anterior va executa obligaţia asumată prin contractul de fidejusiune.Aceasta este pe deplin
valabil deoarece însuşi executarea obligaţiei asumate de fidejusor,fiind de natură contractuală, poate fi asigurată prin alte
garanţii cum ar fi gajul,garanţia bancară sau o fidejusiune ulterioară.
 Iniţiativa angajării unei fidejusiuni ulterioare vine de la creditor,care este interesat să obţină în mod sigur executarea obligaţiei
principale,reducîndu-şi astfel cît mai mult propriul risc.De menţionat că creditorul, pentru atingerea aceluiaşi scop poate alege
calea de a-l obliga pe însuşi debitor să presteze mai multe garanţii în vederea asigurării executării obligaţiei asumate.

2 Dacă fidejusorul anterior se obligase să răspundă alături de debitor în mod solidar,atunci fidejusorul ulterior va fi ţinut să
răspundă la fel,solidar.Norma din alineatul (2) al acestui articol nu admite derogări de la acestă regulă.Aşa cum legea nu
limitează numărul potenţialilor fidejusori ulteriori,în cazul cînd au fost mai mulţi astfel angajaţi,se va respecta aceeaşi regulă.În
caz că fidejusorul anterior se obligaseră să răspundă subsidiar,fidejusorii ulteriori vor răspunde de asemenea, subsidiar, adică
faţă de ultimul fidejusor poate fi înaintată spre executare cererea creditorului doar după ce executarea a fost pretinsă fără succes
fidejusorului anterior.

Articolul 1150. Temeiul apariţiei fidejusiunii

(1) Fidejusiunea poate să rezulte din acordul părţilor, poate fi impusă prin lege sau poate fi instituită de instanţa de
judecată.
(2) Debitorul obligat să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună o persoană fizică cu domiciliu sau reşedinţa în
Republica Moldova sau o persoană juridică înregistrată în Republica Moldova, care să dispună de bunuri suficiente
pentru a garanta obligaţia. În cazul în care persoana propusă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă
persoană. Această regulă nu este aplicată atunci cînd creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană.

1.Din definiţia fidejusiunii rezultă că aceasta este întotdeauna de natură contractuală (art. 1146). Însă articolul comentat, cît şi
art. 1151, reglementează, pe lîngă fidejusiunea convenţională, fidejusiunea legală şi cea judiciară. Fidejusiunea este
convenţională atunci cînd părţile raportului de obligaţie, debitorul şi creditorul, ajung la un acord asupra necesităţii instituirii
unei astfel de garanţii. Fidejusiunea legală presupune o dispoziţie legală care-l obligă pe debitor să aducă un fidejusor pentru
garantarea obligaţiilor ce-i revin. Este judecătorească acea fidejusiune care apare ca urmare a unei hotărîri judecătoreşti în
procesul soluţionării unei pricini, astfel, instanţa obligîndu-l pe debitor să aducă un garant.Indiferent dacă apare în baza legii
sau a unei hotărîri judecătoreşti, fidejusiunea nu-şi pierde natura sa contractuală.
2.Pentru a avea calitatea de fidejusor persoana trebuie să aibă capacitatea de a contracta, adică să dispună de capacitatea de
exerciţiu.Pentru fidejusorul-persoană juridică este necesar ca organul de conducere al acesteia să aibă împuterniciri pentru a
încheia astfel de acte juridice.
Pe lăngă capacitatea de a contracta, legea mai impune încă două condiţii faţă de fidejusor:
- pentru fidejusorul persoană fizică – să aibă domiciliu sau reşedinţa în Republica Moldova (nu este obligatoriu să fie cetăţean
al Republicii Moldova); pentru persoana juridică – să fie înregistrată în Republica Moldova (poate fi şi cu capital străin sau
mixt);
-fidejusorul trebuie să fie solvabil, adică să fie capabil în caz de necesitate, să acopere datoria debitorului. Dacă între timp
fidejusorul a devenit insolvabil, debitorul trebuie să caute şi să aducă alt fidejusor, care să întrunească condiţiile sus menţionate,
în afară de cazul cînd fidejusorul a fost ales de însuşi creditor.
Cerinţele înaintate faţă de fidejusor în acest articol se referă în egală măsură asupra fidejusorilor în bază de fidejusiune
convenţională,legală sau judiciară.

Articolul 1151. Dreptul înlocuirii garanţiei

Debitorul ţinut să furnizeze o fidejusiune legală sau judiciară poate da în schimb o altă garanţie suficientă.

Înlocuirea fidejusiunii prin altă garanţie este admisă numai în materie de fidejusiune legală sau judecătorească.Articolul 1151
nu se va aplica asupra fidejusiunii convenţionale,care este rezultatul înţelegerii părţilor.
Iniţiativa de a presta o altă garanţie decît fidejusiunea legală sau judiciară poate veni atît de la debitor,cît şi de la creditor.Astfel,
ei pot negocia încheierea unui contract accesoriu de gaj,ipotecă ,clauză penală.
Atît legea,care prevede posibilitatea instituirii unei fidejusiuni legale,cît şi o hotărîre judecătorească ,prin care se stabileşte
aducerea unei garanţii-fidejusiune judiciară poartă caracter de recomandare,deoarece Codul civil admite înlocuirea acestor
garanţii cu orice alte garanţii suficiente să satisfacă interesul creditorului.

Articolul 1152. Limitele fidejusiunii

(1) Fidejusiunea nu poate exceda datoria debitorului şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase .
(2) Fidejusiunea care excedă datoria debitorului sau care este făcută în condiţii mai oneroase este valabilă în limitele
obligaţiei principale.
(3) Fidejusiunea poate fi contractată pentru o parte a obligaţiei şi în condiţii mai puţin oneroase.
(4) Obligaţia fidejusorului nu se majorează, după preluarea fidejusiunii, prin actele juridice făcute de debitorul
principal.
1.Norma din articolul comentat ţine să accentuieze caracterul accesoriu al fidejusiunii prin aceea, că obiectul fidejusiunii nu
poate fi mai mare decît cel al obligaţiei principale.Creditorul nu poate pretinde fidejusorului mai mult decît este în drept să
pretindă debitorului principal.În ipoteza în care debitorul î-şi asumase mai multe obligaţii (distincte sau care decurg din acelaşi
raport juridic) faţă de creditor,iar fidejusorul garantase doar pentru executarea unora din ele,ultimul nu va fi obligat să răspundă
pentru neexecutarea obligaţiilor neacoperite prin garanţie. La fel, atunci cînd fidejusorul s-a obligat să execute în locul
debitorului pînă la suma maximă,indicată în contractul de fidejusiune,el nu poate fi impus la o plată mai mare (oneroasă) decît
aceea,pe care creditorul ar fi putut-o pretinde debitorului.
2.Dacă contractul de fidejusiune conţine clauze, prin care fidejusorul se obligă în condiţii mai oneroase sau în măsură ce excede
datoria principală, fidejusiunea este valabilă numai pînă la concurenţa obligaţiei principale.În rest, clauzele contractului nu vor
produce efecte,potrivit legii.
3.O fidejusiune poate fi constituită însă,în condiţii mai uşoare sau în aceleaşi condiţii,dar numai pentru o parte din
obligaţie,deoarece obligaţia accesorie nu poate exceda obligaţia principală.Astfel, fidejusorul se poate obliga fie să repare doar
prejudiciul efectiv, fie să plătească numai dobînda, sau se va alege o altă modalitate.
4.După încheierea contractului de fidejusiune,în conţinutul obligaţiei principale pot interveni diferite modificări,atît îndreptate
spre reducerea, cît şi majorarea valorii obligaţiei.Char dacă a avut loc o majorare a acesteia,fidejusiunea rămîne neatinsă,în
măsura în care contractul de fidejusiune nu a fost modificat ulterior sau n-a fost încheiat un alt contract de fidejusiune,care să
garanteze şi aceste din urmă obligaţii.Părţile pot negocia în contractul de fidejusiune clauza privind extinderea fidejusiunii
asupra modificărilor ce vor surveni în viitor în conţinutul obligaţiei de bază şi acesta va fi valabil, deoarece fidejusiunea, în acea
parte , se va considera constituită pentru obligaţiile ce vor lua naştere în viitor (art.1146,alin.(2))

Articolul 1153. Întinderea obligaţiilor fidejusorului

(1) Fidejusorul răspunde în toate cazurile doar pînă la suma maximă menţionată în contractul de fidejusiune.
(2) Pînă la suma maximă menţionată în contractul de fidejusiune, fidejusorul răspunde, în absenţa unei clauze contrare,
pentru:
a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, în special atunci cînd datoria principală a fost modificată
datorită vinovăţiei ori întîrzierii debitorului principal, însă în situaţia unei penalităţi contractuale sau a unei despăgubiri
globale prevăzute pentru cazul încetării contractului, doar atunci cînd s-a convenit expres în acest sens;
b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire în justiţie dacă trebuie suportate de debitorul principal în
măsura în care fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin satisfacerea cerinţelor creditorului;
c) dobînzile datorate de debitorul principal dacă s-a convenit în mod expres asupra acestui lucru.

1.Clauzele contractului de fidejusiune trebuie să fie clar formulate,din care să rezulte voinţa reală a părţilor.Fidejusiunea este de
strictă interpretare şi aceasta va fi făcută tot timpul în favoarea fidejusorului.Dacă n-au fost stabilite anumite limite ale
răspunderii fidejusorului, acesta va răspunde pînă la suma maximă, menţionată în contract.
2.Norma din alin.(2) al articolului comentat este dispozitivă.La baza acesteia se află principiul potrivit căruia, dat fiind natura
accesorie a contractului de fidejusiune şi în lipsa unei stipulări contrare, răspunderea fidejusorului echivalează răspunderii
debitorului principal.Această concluzie rezultă şi din noţiunea fidejusiunii (art.1146). Fidejusorul răspunde, deci, pentru totalul
din obligaţie, valoarea căruia este apreciat la momentul instituirii fidejusiunii.Orice majorare a obligaţiei principale,care
intervine ulterior încheierii contractului de fidejusiune afectează şi răspunderea fidejusorului doar dacă acesta a acceptat expres
(art.1152, alin.4).Totalul din obligaţie,pentru care va răspunde fidejusorul se reduce la suma despăgubirilor pentru prejudiciul
efectiv,venitul ratat,clauza penală, cît şi dobînda de întîrziere, calculată potrivit art. 619.Dacă, drept urmare a comportamentului
culpabil al debitorului principal, obligaţia lui devine mai oneroasă,fidejusorul va răspunde alături de acesta.
Pentru a evita rezilierea contractului principal în cazul neexecutării acestuia, creditorul este în drept să se adreseze fidejusorului
pentru a cere executarea.Dacă fidejusorul refuză executarea şi rezilierea este inevitabilă, cheltuielile de reziliere şi de urmărire
în justiţie le va suporta fidejusorul,chiar dacă contractul de fidejusiune nu prevede expres aceasta.
Fidejusorul va răspunde doar dacă s-a angajat expres în contract, pentru:
5. plata unei penalităţi( art.745) sau a unei despăgubiri globale (art.738) , stabilite în contractul dintre părţile
raportului principal de obligaţie, pentru cazul încetării contractului (prin reziliere, rezoluţiune ) din vina debitorului;
6. pentru dobînzile, la care s-a obligat debitorul principal către creditor potrivit contractului,dacă obligaţia este
purtătoare de dobîndă (vezi art.869).

Articolul 1154. Raporturile dintre mai mulţi fidejusori

(1) În cazul în care mai mulţi fidejusori au prestat fidejusiune pentru acelaşi debitor şi pentru aceeaşi obligaţie,
fidejusorul care a executat obligaţia are dreptul de regres contra celorlalţi fidejusori pentru partea fiecăruia din ei.
(2) În cazul insolvabilităţii unuia din fidejusori, partea acestuia se repartizează proporţional între ceilalţi fidejusori.

1. Într-un contract de fidejusiune se pot angaja de partea fidejusorului mai multe persoane pentru a garanta obligaţia aceluiaşi
debitor. În acest caz vom fi în prezenţa pluralităţii pasive – a cofidejusorilor. Răspunderea cofidejusorilor poate fi atît solidară,
cît şi pe cote-părţi (art. 1159). Articolul comentat se răsfrînge asupra cazurilor de răspundere solidară a fidejusorilor în faţa
creditorului. Aceasta reiese din alin (1) , din care deducem că creditorul poate îndrepta acţiunea sa către un singur cofidejusor
pentru a fi executată obligaţia în întregime. Dacă fidejusorii se angajează în faţa creditorului în mod solidar cu debitorul de
bază, rămîne la discreţia creditorului să aleagă către cine va îndrepta cerinţa sa: către debitor, către fidejusori împreună sau către
un (unii) fidejusori sau poate pretinde executarea prestaţiei atît de la debitor, cît şi de la fidejusori în egală măsură . De reţinut
că într-o asemenea situaţie interesul creditorului este cel mai bine protejat.
Dacă fidejusorii s-au obligat subsidiar faţă de creditor, ultimul este în drept să pretindă executarea de la fidejusori numai după
ce a înaintat (fără succes) pretenţia sa către debitorul de bază, dar şi în această ipoteză cofidejusorii vor răspunde solidar.
Dacă mai mulţi fidejusori au garantat în mod solidar pentru debitor se vor aplica articolele ce reglementează solidaritatea
debitorilor (art. art. 530-548), cu excepţiile respective, inclusiv art. 544 în virtutea căruia fidejusorul care a executat obligaţia în
întregime are dreptul de regres către ceilalţi fidejusori pentru partea fiecăruia din ei. Astfel, acţiunea în regres contra celorlalţi
cofidejusori este întotdeauna divizibilă, fiecare fidejusor nu poate fi urmărit decît pentru partea ce trebuie să suporte.
Prevederile articolului dat nu se vor aplica pentru situaţia în care mai multe persoane au oferit garanţie de fidejusiune pentru
acelaşi debitor, aceeaşi obligaţie, dar în mod independent, în baza diferitor contracte. Răspunderea acestora nu va fi solidară
chiar dacă în particular fiecare dintre ei se obligase solidar cu acel debitor.
2. Insolvabilitatea unui cofidejusor va fi suportată de către ceilalţi, în părţi egale (inclusiv acel fidejusor care a executat în
întregime). Această normă protejează şi interesele fidejusorului, care beneficiază de dreptul de regres contra celorlalţi
fidejusori.

S e c t i u n e a a 2-a
RAPORTURILE DINTRE
CREDITOR SI FIDEJUSOR

Articolul 1155. Obligaţia creditorului de a informa

(1) Creditorul este obligat să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind conţinutul şi
modalităţile obligaţiei principale şi privind stadiul de executare a acesteia.
(2) Fidejusorul nu poate renunţa anticipat la dreptul de informare.

1. Norma prevăzută de articolul dat este dispozitivă şi reglementează dreptul fidejusorului de a cere de la creditor orice
informaţie utilă legată de obligaţia, executarea căreia fidejusorul a garantat-o. Legea nu instituie aceeaşi obligaţie pentru
debitor, fiindcă acesta deseori s-ar putea arăta interesat în tăinuirea informaţiilor utile fidejusorului.
Obligaţia creditorului de a-l informa pe fidejusor apare chiar din momentul negocierii contractului de fidejusiune şi se menţine
pe toată perioada de acţiune a acestuia. Creditorul trebuie să furnizeze informaţiile despre conţinutul (drepturile şi obligaţiile
corelative) raportului obligaţional, despre termenul şi condiţia în care a fost asumată obligaţia, modul de executare,
periodicitatea executării obligaţiilor succesive etc. Dacă părţile raportului obligaţional operează modificări fără a-l informa pe
fidejusor pentru ca acesta să-şi dea acordul de a menţine garanţia, ultimul, în condiţiile prevăzute de art. 1167 alin. (2) poate
invoca temeiul de stingere a fidejusiunii.
2.Orice înţelegere, prin care fidejusorul renunţă anticipat la dreptul de informare este nulă.

Articolul 1156. Răspunderea fidejusorului

(1) În cazul neexecutării obligaţiei principale, fidejusorul şi debitorul sînt obligaţi solidar în faţa creditorului dacă în
contract nu este prevăzut altfel.
(2) Părţile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească datoria numai după urmărirea debitorului. În acest caz,
fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului şi să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestor bunuri.

1. Dacă debitorul obligaţiei principale n-a executat-o, creditorul poate porni urmărirea silită. Acest drept creditorul îl are doar
din momentul ajungerii obligaţiei la scadenţă. Articolul comentat stabileşte că debitorul şi fidejusorul vor răspunde solidar în
toate cazurile, în afară decît dacă contractul nu prevede răspunderea subsidiară a fidejusorului. Răspunderea solidară înseamnă
că creditorul este în drept să ceară executarea obligaţiei (repararea prejudiciului) fie de la debitor, fie de la fidejusor sau de la
ambii concomitent. Rămîne la discreţia creditorului de a alege modalitatea exercitării dreptului său. Normele privind obligaţiile
solidare (art. art. 530-549) se vor aplica în măsura în care nu contravin normelor ce reglementează fidejusiunea, naturii
specifice a acestor raporturi accesorii.
2. Atunci cînd contractul stabileşte răspunderea subsidiară, creditorul va putea urmări fidejusorul numai după ce a preîntîmpinat
debitorul ca acesta să execute şi a primit un răspuns negativ sau, într-un termen rezonabil nu a primit nici un răspuns. Totodată
creditorul trebuie să ţină cont de faptul că legea îl eliberează pe fidejusor de obligaţia sa după expirarea unui an de zile de la
momentul cînd obligaţia de bază a ajuns la scadenţă, în cazul cînd contractul de fidejusiune nu a fost încheiat pentru un anumit
termen (art. 1170). Acest termen este suficient pentru creditor ca acesta să facă uz efectiv de dreptul său.
Articolul dat impune, însă, cîteva reguli suplimentare dacă părţile contactului de fidejusiune au ales calea răspunderii
subsidiare. Fidejusorul trebuie să indice creditorului care bunuri ale debitorului principal sînt susceptibile de urmărire. Legea nu
insistă asupra faptului, ca bunurile respective să fie situate în circumscripţia, unde se află sediul instanţei de judecată, de
competenţa căreia este soluţionarea litigiului dat.
Fidejusorul nu poate fi făcut responsabil de neglijenţa creditorului şi, dacă ultimul nu urmăreşte bunurile indicate de fidejusor şi
ulterior debitorul devine insolvabil, obligaţia de garanţie a fidejusorului nu mai produce efectele scontate de creditor.
Fidejusorul se obligă să suporte cheltuielile necesare urmăririi acelor bunuri şi să avanseze sumele respective de bani, deoarece
este posibil ca urmărirea bunurilor indicate de fidejusor să nu conducă la un rezultat pozitiv.

Articolul 1157. Excepţiile pe care le poate invoca fidejusorul

(1) Fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile pe care le-ar putea opune debitorului. În caz de deces al
debitorului principal, fidejusorul nu se poate preleva de faptul că moştenitorii răspund limitat pentru obligaţia
debitorului.
(2) Fidejusorul nu pierde dreptul de a invoca o excepţie doar prin faptul că debitorul principal renunţă la aceasta.
(3) Fidejusorul poate refuza satisfacerea cerinţelor creditorului atît timp cît debitorul are dreptul de a ataca actul care
stă la baza obligaţiei.
(4) Dreptul prevăzut la alin. (3) este recunoscut fidejusorului şi în cazul în care creditorul poate să-şi satisfacă creanţa
faţă de debitorul principal prin compensarea datoriei sale faţă de acesta.

1. Pe lîngă riscul asumat prin contractul de fidejusiune, fidejusorul este investit, în virtutea legii, şi cu unele garanţii, dintre care
menţionăm dreptul acestuia de a opune excepţii creditorului. Excepţiile pot fi de două categorii:
- cele ce se bazează pe însuşi contractul de fidejusiune şi le poate opune doar fidejusorul ,de exemplu, acesta poate obiecta că
creditorul nu a pretins mai întîi debitorului executarea, în cazul răspunderii subsidiare a fidejusorului; modificarea obligaţiei de
bază fără acordul fidejusorului; valabilitatea contractului de fidejusiune; întinderea garanţiei etc.;
- cele pe care le-ar putea opune debitorul, de exemplu prin care se invocă un temei de nulitate atît absolută , cît şi relativă a
actului din care a luat naştere obligaţia principală; poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează debitorului (art.
658). Trebuie de reţinut că, în baza articolului comentat, fidejusorul poate opune acele excepţii, pe care le-ar opune debitorul
faţă de creditor.
Dacă obligaţia garantată a trecut prin succesiune la moştenitorii debitorului, fidejusorul nu poate opune acest fapt pentru a-şi
limita sau exclude răspunderea.
2. Dacă debitorul renunţă la vreo obiecţie sau recunoaşte obligaţia născută dintr-un act nul (nulitate absolută), fidejusorul
păstrează dreptul de a opune în continuare creditorului obiecţiile în cauză.Fidejusorul nu poate invoca,însă, temeiul nulităţii
relative a actului juridic principal, dacă debitorul şi-a exprimat voinţa,expres sau tacit, în mod cert şi evident de a confirma
valabilitatea actului (art.218 alin (2)).La fel,fidejusorul păstrează dreptul de a opune excepţia de nulitate absolută a actului
juridic, ce a stat la baza apariţiei raportului obligaţional principal fiindcă, în baza art.217 aceasta poate fi invocată de orice
persoană care are un interes născut şi actual. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă (art.217 alin.(3).
3. Debitorul obligaţiei principale poate invoca unul dintre temeiurile nulităţii relative ale actului juridic în baza căruia şi-a
asumat acea obligaţie. Legislaţia civilă stabileşte că asemenea cerinţe sînt prescriptibile, termenul de prescripţie fiind de 6 luni
(actele încheiate prin eroare, dol, violenţă şi leziune), fie de 3 ani, pentru celelalte temeiuri ale nulităţii relative. În această
perioadă fidejusorul poate refuza executarea, invocînd unul din aceste temeiuri. Dacă instanţa îl va admite, aceasta va duce la
desfiinţarea obligaţiei principale, şi implicit şi a fidejusiunii.
Pentru creditor este important ca să înainteze cerinţa sa pînă la expirarea termenului contractului de fidejusiune sau pînă la
expirarea unui an, conform art. 1170, pentru a nu oferi fidejusorului un alt temei de a refuza executarea obligaţiei garantate –
expirarea termenului de perimare şi, respectiv, stingerea fidejusiunii.
Dacă se va constata legalitatea obligaţiei principale, creditorul poate pretinde şi daune-interese pentru perioada de timp în care
fidejusorul şi debitorul au ezitat să execute.
4. Dacă creditorul, la rîndul său, are o obligaţie faţă de debitorul principal, şi în raporturile dintre ei este posibilă stingerea
obligaţiilor prin compensaţie (art. art. 651-659), fidejusorul la fel are dreptul de a refuza satisfacerea cerinţelor creditorului
,invocînd stingerea obligaţiei prin compensaţie.

Articolul 1158. Micşorarea de către creditor a garanţiilor

Dacă creditorul micşorează, în defavoarea fidejusorului, anumite drepturi de gaj ori alte garanţii sau drepturi de
preferinţă, existente în momentul constituirii fidejusiunii ori obţinute ulterior de debitorul principal şi destinate
dreptului garantat prin fidejusiune, obligaţia fidejusorului se reduce cu o sumă corespunzătoare acestei micşorări.

Executarea unei obligaţii poate fi asigurată prin mai multe garanţii. În sens larg, garanţiile obligaţiilor cuprind:
- mijloacele preventive menite să conserve anumite bunuri ale debitorului în vederea executării silite a creanţei, cum este
dreptul de retenţie;
- mijloacele de asigurare a executării în natură a obligaţiei (arvuna, clauza penală);
- garanţiile reparatorii, care asigură creditorului garantat o situaţie avantajoasă faţă de ceilalţi creditori chirografari cu ocazia
executării silite: fidejusiunea, gajul, ipoteca, cauzele legate de preferinţă.
Alături de garanţiile obligaţiilor mai sînt şi alte instituţii ale dreptului civil,care pot îndeplini funcţii de garantare a
executării unor obligaţii: solidaritatea, indivizibilitatea.
Articolul comentat are menirea să protejeze fidejusorul contra acţiunilor arbitrare ale creditorului prin care acesta renunţă la
anumite garanţii, ce însoţesc obligaţia de bază. Odată ce fidejusorul va executa obligaţia pentru care a garantat, el urmează să se
substituie creditorului şi va intra în toate drepturile acestuia, inclusiv va obţine toate garanţiile care însoţesc acest drept. Este
vorba anume de acele garanţii care au fost constituite nemijlocit pe lîngă acest drept de creanţă. Acest articol nu se referă la
garanţiile ce însoţesc alte drepturi de creanţă, născute din raporturi obligaţionale distincte, chiar dacă au apărut între acelaşi
creditor şi debitor.
Dreptul de creanţă va fi preluat de fidejusor împreună cu toate garanţiile respective, indiferent de faptul cînd au fost acestea
constituite: anterior sau ulterior constituirii fidejusiunii.
Legea nu interzice creditorului să renunţe la anumite garanţii ale dreptului ce-i aparţine însă, dacă în urma acestei renunţări
creşte riscul fidejusorului de a nu-şi putea valorifica ulterior dreptul său de regres împotriva debitorului, fidejusorul păstrează
dreptul de a cere reducerea garanţiei sale proporţional garanţiilor la care s-a renunţat.
Dacă creditorul a renunţat la toate garanţiile în afară de fidejusiunea respectivă, fidejusorul poate invoca temeiul de stingere a
fidejusiunii, garantat prin art. 1169.

Articolul 1159. Solidaritatea fidejusorilor

(1) În cazul în care mai multe persoane au prestat o fidejusiune aceluiaşi creditor pentru aceeaşi obligaţie, fiecare din
ele este obligată pentru întreaga datorie dacă părţile nu au convenit asupra beneficiului de diviziune.
(2) În cazul în care părţile au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-şi divizeze acţiunea şi să o
reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei.

1.Dacă la contractul de fidejusiune, de partea fidejusorului participă mai multe persoane (cofidejusori) aceştia se obligă în faţa
creditorului în mod solidar (art. 1154), în măsura în care părţile nu negociază clauza privind beneficiul de diviziune, adică
limitarea răspunderii lor la anumite cote, cunoscute la momentul semnării contractului. Cotele pot fi egale sau inegale. La fel,
părţile pot stipula doar regula după care se vor deduce limitele răspunderii fiecăruia,de exemplu, cine şi în ce măsură va fi
chemat să acopere daunele cauzate prin pierderea, deteriorarea unui bun, pentru venitul ratat ,dobînda de întîrziere etc.
2. Dacă în contract s-a stipulat beneficiul de diviziune, fiecare cofidejusor va fi ţinut să răspundă în limita cotei pentru care a
garantat, iar creditorul nu poate cere de la fidejusor mai mult decît ceea ce i se cuvine.
Limitarea răspunderii fidejusorului la anumite cote nu profită creditorului, deoarece duce la incomodităţi suplimentare şi o
complexitate sporită a procedurii de urmărire silită a acestora. Pe de altă parte, mai este şi riscul insolvabilităţii unor fidejusori,
risc pe care-l va purta creditorul.

Articolul 1160. Informarea despre întîrzierea executării obligaţiilor

Dacă debitorul principal este în întîrziere cu executarea obligaţiei sale, creditorul trebuie să-l informeze despre aceasta
pe fidejusor.
Creditorul este obligat de a-l informa pe fidejusor despre faptul că debitorul principal este în întîrziere. Creditorul, însă, mai
întîi trebuie să-l pună în întîrziere pe debitor în condiţiile prevăzute la art. 617. Informaţia pe care creditorul este obligat s-o
furnizeze fidejusorului trebuie să fie însoţită de probe, ce atestă faptul aflării debitorului în întîrziere.
Neexecutarea obligaţiei stabilită la articolul dat poate atrage consecinţe negative pentru creditor. Fidejusorul poate opune
această excepţie creditorului, invocînd împrejurarea că, dacă ar fi ştiut la timp despre aflarea în întîrziere a debitorului el însuşi
ar fi efectuat acţiuni de executare efectivă a obligaţiei garantate, evitînd astfel survenirea anumitor prejudicii.

Articolul 1161. Subrogarea fidejusorului în drepturile creditorului

(1) Fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în drepturile pe care creditorul le avea contra
debitorului. Transmiterea dreptului de creanţă nu se poate efectua în dauna creditorului. Excepţiile debitorului
principal bazate pe relaţia dintre el şi fidejusor rămîn neatinse.
(2) După ce fidejusorul execută obligaţia, creditorul este obligat să-i remită documentele care atestă creanţa împotriva
debitorului, precum şi drepturile care garantează această creanţă.

1. Dacă fidejusorul a executat obligaţia pentru care a oferit garanţie, el se subrogă creditorului iniţial (subrogaţie personală).
Dacă obligaţia a fost executată parţial, respectiv va fi în drept să preia creanţa, inclusiv garanţiile constituite pe lîngă această
creanţă, doar în limitele celor executate din obligaţie.
Subrogaţia personală înseamnă substituirea persoanei creditorului unui raport juridic de obligaţie de către o altă persoană care,
plătind creditorului iniţial datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluînd toate drepturile celui pe care îl
plăteşte. Subrogatul ia locul creditorului pe care l-a plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva
debitorului, bucurîndu-se şi de toate garanţiile care însoţeau creanţa respectivă.
Subrogaţia personală a fidejusorului şi creditorului este o subrogaţie ce apare în baza legii (art. 566).
La această etapă debitorul principal nu poate opune fidejusorului nici o excepţie, bazată pe relaţiile dintre ei.Eventualele
excepţii vor putea fi opuse de debitor la momentul, cînd fidejusorul va înainta acţiune în regres către acesta.
2. Pentru a putea înainta acţiune în regres împotriva debitorului, fidejusorul are nevoie de toate actele, înscrisurile, probele ce
atestă existenţa obligaţiei debitorului. Creditorul este obligat să le remită, la fel e obligat să prezinte toate actele, în baza cărora
se va stabili existenţa unor garanţii instituite valabil. Această obligaţie a creditorului reiese şi din art. 556 alin.(3).

S e c t i u n e a a 3-a
RAPORTURILE DINTRE
FIDEJUSOR SI DEBITOR

Articolul 1162. Introducerea în cauză a debitorului

Dacă se intentează o acţiune împotriva fidejusorului, acesta este obligat să-l introducă în cauză pe debitor. În caz
contrar, debitorul are dreptul să ridice în acţiunea de regres a fidejusorului toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune
creditorului.

Deşi debitorul şi fidejusorul răspund, de regulă, în faţa creditorului în mod solidar, răspunderea fiecăruia dintre ei are drept
temei diferite raporturi: pentru debitor – raportul obligaţional principal; pentru fidejusor – contractul de fidejusiune. Dat fiind
caracterul accesoriu al fidejusiunii, fidejusorul după ce a executat obligaţia de bază are dreptul de regres împotriva debitorului.
Pentru a evita anumite inconveniente la această etapă, el este obligat să-l atragă în proces pe debitor, care va participa în calitate
de terţă persoană care nu formulează pretenţii proprii (art. 67 CPC).
Atragerea în proces a debitorului are drept scop înlăturarea a oricăror obstacole în stabilirea adevărului pe această cauză, fiindcă
debitorul va avea dreptul , cu această ocazie să opună excepţiile sale către creditor, care ar putea avea drept efect reducerea
volumului pretenţiilor creditorului sau chiar excluderea acestora. Astfel, debitorul poate face proba nulităţii temeiului, în baza
căruia a luat naştere obligaţia principală, poate invoca stingerea obligaţiei respective prin compensaţie etc.
Efectul negativ al nerespectării acestei norme se va răsfrînge asupra fidejusorului, care riscă să nu poată valorifica dreptul de
regres, pe această cale.

Articolul 1163. Regresul contra debitorului

(1) Fidejusorul care a executat obligaţia principală are drept de regres contra debitorului în mărimea sumelor pe care
le-a plătit, inclusiv datoria principală, dobînda aferentă, precum şi toate cheltuielile pe care le-a suportat în legătură cu
fidejusiunea.
(2) Fidejusorul nu are drept de regres faţă de debitorul care, de asemenea, a plătit datoria din cauza faptului că
fidejusorul nu l-a anunţat despre plata efectuată.
(3) Fidejusorul poate acţiona contra debitorului chiar înainte de a fi plătit în cazul în care fidejusorul este urmărit în
justiţie pentru plată sau dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de fidejusiune într-un termen determinat şi acesta a
expirat.
(4) În cazul în care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul care a prestat fidejusiunea pentru toţi aceşti debitori
are drept de regres contra fiecăruia din ei pentru a recupera integral ceea ce a plătit.

1. În cazul în care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are dreptul de regres împotriva acestuia pentru a obţine restituirea
prestaţiei executate. Acest drept apare în virtutea legii, ca urmare a survenirii împrejurărilor prevăzute de lege: executarea
obligaţiei principale garantate, însă datorită specificului raportului de fidejusiune, instituţia acţiunii de regres în raporturile de
solidaritate a codebitorilor nu poate fi aplicată (art. 544).
Dacă fidejusorul nu a executat obligaţia în întregime, va putea pretinde debitorului în ordine de regres doar proporţional părţii
executate din obligaţie. Fidejusorul este în drept să ceară: suma efectiv plătită (capitalul, dobînzile care erau în sarcina
debitorului şi eventual daunele pe care le-a suportat creditorul prin întîrzierea plăţii, precum şi dobînda la suma efectiv plătită,
cheltuielile ce i-au fost provocate prin urmărirea sa de către creditor, însă numai cele făcute după ce a notificat debitorul despre
urmărire. La fel, fidejusorul poate pretinde daunele pe care a fost impus să le suporte prin urmărirea sa pentru datoria
debitorului principal).
Fidejusorul are dreptul să ceară debitorului dobînda de întîrziere, calculată conform art. 619, care se raportează la toată suma
plătită în locul debitorului (despăgubiri, clauza penală, dobînda plătită creditorului), exceptînd sumele dobînzii plătite de
fidejusor datorită propriei întîrzieri. Acest drept permite fidejusorului să compenseze pierderile, apărute în legătură cu oferirea
sumelor de bani pentru executarea obligaţiei de bază în locul debitorului.
2. Fidejusorul care a plătit trebuie să-l notifice despre aceasta pe debitor, pentru a evita plata dublă către creditor. În caz contrar,
fidejusorul pierde dreptul de regres către debitor, însă păstrează dreptul de a pretinde creditorului cele plătite, în baza normelor
privind îmbogăţirea fără justă cauză.
3. De regulă, fidejusorul este ţinut de obligaţia de garanţie pe care şi-a asumat-o pînă la stingerea acesteia, în modul prevăzut de
lege. Însă alin. (3) reglementează două situaţii cînd fidejusorul poate acţiona contra debitorului, înainte de a fi plătit.
4. În raportul obligaţional, de partea debitorului pot fi mai multe persoane, numite codebitori. Acestea pot fi obligate în faţa
creditorului atît în mod solidar, cît şi pe cote-părţi. Un fidejusor poate garanta obligaţia solidară în întregime. Prin efectul
subrogaţiei personale, fidejusorul preia de la creditor dreptul aşa cum acesta exista în momentul transmiterii (art. 558). Astfel,
debitorii fiind ţinuţi să răspundă solidar în faţa noului creditor, ultimul va putea pretinde de la toţi sau de la fiecare în parte pînă
va recupera tot ceea ce a plătit.

Articolul 1164. Cererea fidejusorului de a fi eliberat de fidejusiune

(
1) Dacă s-a obligat la indicaţia debitorului principal sau dacă, în urma prestării fidejusiunii, are drepturi de mandatar,
în baza dispoziţiilor referitoare la gestiunea de afaceri, faţă de debitorul principal, fidejusorul poate cere acestuia să-l
elibereze de fidejusiune dacă:
a) situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit considerabil;
b) urmărirea în justiţie a debitorului principal este îngreuiată considerabil după preluarea fidejusiunii din cauza
schimbării domiciliului, reşedinţei, sediului acestuia;
c) debitorul principal este în întîrziere cu îndeplinirea obligaţiei sale;
d) creditorul a obţinut o hotărîre judecătorească învestită cu formulă executorie împotriva fidejusorului.
(2) În cazul în care obligaţia principală nu este însă scadentă, debitorul principal poate să dea fidejusorului garanţii în
loc să-l elibereze.

1.Părţile contractului de fidejusiune sînt creditorul şi fidejusorul. Deseori fidejusorul acceptă să ofere garanţia respectivă la
indicaţia debitorului (este specific relaţiilor comerciale , unde între debitor şi fidejusor există careva relaţii interne, ce îşi au
originea într-un raport obligaţional distinct, unde fidejusorul este debitor, iar creditor este persoana, care în raportul juridic de
bază de obligaţie, examinat de noi, este debitorul) sau fidejusiunea este oferită fără ştirea debitorului ca urmare a gestiunii de
afaceri(art.1378;1380).
Într-un contract de fidejusiune numai creditorul este îndrituit să-l elibereze de drept pe fidejusor de obligaţia sa. Acceptarea
cererii în cauză are drept consecinţă faptul, că creditorul se lipseşte efectiv de această garanţie, iar fidejusorul se eliberează
definitiv, şi ca rezultat, contractul se desfiinţează.
Articolul comentat nu reglementează însă această situaţie. Este vorba despre o eliberare de fidejusiune în mod indirect, adică
prin înaintarea unei cereri către debitor. Fidejusorul poate cere ecestuia luarea tuturor măsurilor necesare şi utile, care, drept
urmare vor duce la eliberarea de fidejusiune, de exemplu, să execute obligaţia de bază, să ofere creditorului alte garanţii în locul
fidejusiunii respective etc. La fel, debitorul poate interveni către creditor cu propunerea de a iniţia desfacerea contractului de
fidejusiune şi eliberarea fidejusorului.
Situaţiile, în care se poate depune o astfel de cerere sînt exhaustiv prevăzute în alin. (1)
(3) situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit considerabil, de exemplu , persoana juridică-debitor a
devenit insolvabilă (insolvabilitate absolută,ceea ce presupune că pasivul din patrimoniul debitorului excede activul);
(4) după încheierea contractului de fidejusiune debitorul- persoană fizică şi-a schimbat domiciliul/ reşedinţa,iar
persoana juridică şi-a schimbat sediul şi, drept consecinţă, urmărirea în justiţie a acestora a devenit dificilă.
(5) debitorul principal este în întîrziere,în condiţiile în care s-a respectat procedura de punere în întîrziere, stabilită
de articolul 617.
(6) la cererea creditorului s-a pronunţat o hotărîre a instanţei de judecată, prin care fidejusorul este impus să
execute obligaţia garantată.
2.Dacă termenul stabilit pentru executarea obligaţiei principale încă nu s-a împlinit,fidejusorul poate cere debitorului oferirea
unor garanţii suplimentare (o altă fidejusiune sau o garanţie reală) , pentru a fi sigur că ulterior îşi va putea valorifica efectiv
dreptul de regres, prevăzut de articolul 1163. Prin această cerere fidejusorul nu poate pretinde careva despăgubiri, fiindcă el
însuşi nu a fost supus încă la nici o plată.

Articolul 1165. Înştiinţarea fidejusorului despre executarea obligaţiei de către debitor

Debitorul care a executat obligaţia garantată prin fidejusiune trebuie să înştiinţeze de îndată fidejusorul. În caz contrar,
fidejusorul care a executat obligaţia îşi menţine dreptul de a intenta o acţiune de regres împotriva debitroului.
Debitorul poate executa obligaţia asumată fie atunci cînd aceasta a ajuns la scadenţă, fie chiar înainte de termenul stabilit, dacă
aceasta nu contravine intereselor creditorului (art. 575 alin. 2). La fel, este de datoria debitorului să execute obligaţia atunci cînd
creditorul a înaintat împotriva acestuia acţiunea dacă contractul de fidejusiune prevede răspunderea subsidiară a fidejusorului.
În situaţiile sus indicate, dacă debitorul execută efectiv obligaţia sa, fidejusorul nu poate să cunoască această împrejurare şi este
probabil să execute el însuşi obligaţia garantată. Astfel, în condiţia în care debitorul şi fidejusorul nu se informează reciproc,
obligaţia poate di executată dublu, avînd drept rezultat îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului. Acesta este motivul pentru
care legea impune atît fidejusorul de a-l informa pe debitor despre executarea făcută (art. 1163 alin. 2), cît şi debitorul este
obligat să-l informeze imediat pe fidejusor, potrivit articolului comentat.
Dacă debitorul nu execută obligaţia de informare, iar fidejusorul a executat obligaţia principală, ultimul păstrează dreptul de
regres împotriva debitorului, iar debitorul va avea dreptul înaintării unei acţiuni către creditor, ca urmare a îmbogăţirii fără justă
cauză (art. 1389). Debitorul va putea pretinde creditorului şi fructele obţinute sau care trebuia să le obţină ca urmare a acestui
fapt, precum şi dobînda de întîrziere (art. 1395).

S e c t i u n e a a 4-a
INCETAREA FIDEJUSIUNII

Articolul 1166. Dreptul de reziliere a fidejusorului

(1) Dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiei viitoare sau nedeterminate sau dacă nu s-a stabilit
un termen pentru fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a 3 ani de la constituirea fidejusiunii, să rezilieze
contractul, cu un preaviz de 3 luni faţă de creditor, de debitorul principal şi de ceilalţi fidejusori.
(2) O fidejusiune stabilită pe termen poate fi reziliată după 5 ani cu respectarea unui termen de preaviz de 3 luni.
(3) După reziliere, fidejusiunea se mai menţine doar pentru obligaţiile deja născute, chiar dacă acestea sînt afectate de
modalităţi.

1. De regulă, instituţia rezilierii contractelor la iniţiativa unei părţi operează atunci cînd temei serveşte comportamentul culpabil
al celeilalte părţi (art. 735). Articolul comentat ţine să reglementeze însă o excepţie de la această regulă. În baza alin. (1),
fidejusorul poate cere rezilierea contractului dacă:
7. obiect al garanţiei este o obligaţie viitoare sau nedeterminată;
8. contractul de fidejusiune a fost încheiat pentru o perioadă nedeterminată.
Dreptul de reziliere poate fi valorificat doar dacă se respectă următoarele condiţii:
- să fi expirat termenul de 3 ani de zile de la momentul încheierii contractului de fidejusiune:
- înainte de a depune cererea de reziliere, fidejusorul trebuie să notifice (printr-un aviz) creditorul, debitorul de bază şi pe
ceilalţi fidejusori, dacă au garantat mai mulţi fidejusori.
O obligaţie poate fi garantată de mai mulţi fidejusori atît printr-un singur contract de fidejusiune, cît şi în mod separat, în bază
de contracte distincte. Se impune opinia că regula care se cuprinde la articolul dat nu-l obligă pe fidejusor să anunţe decît pe
cofidejusorii care au garantat împreună cu el. Într-o ipoteză contrară fidejusorul ar putea pur şi simplu să nu cunoască faptul că
pentru executarea acelei obligaţii au mai fost constituite şi alte garanţii similare de către alţi fidejusori.
Termenul de preaviz este de trei luni. La reglementarea acestei situaţii, legiuitorul a ţinut cont şi de interesele creditorului,
fiindcă de exemplu, dacă obligaţia garantată este fără termen de executare, primind preavizul respectiv, creditorul, în baza art.
575 poate pretinde executarea imediată a obligaţiei (sau cel mult în termen de 7 zile). Neexecutarea acesteia oferă şansa
creditorului de a face uz imediat de dreptul său, în baza contractului de fidejusiune, iar fidejusorul nu va putea invoca în acest
caz prevederile articolului dat.
2. Alineatul (2) se referă la dreptul de reziliere a contractului din iniţiativa fidejusorului, atunci cînd contractul a fost încheiat
pentru o perioadă îndelungată de timp (mai mult de 5 ani). Fidejusorul va putea invoca temeiul de reziliere numai după
expirarea a 5 ani de zile din momentul încheierii contractului şi cu respectarea procedurii de preaviz, prevăzută la alin.(1).
3. Dacă pînă la expirarea termenului (3 ani şi 5 ani), care oferă fidejusorului dreptul de reziliere a contractului, s-a născut
obligaţia, pentru care se oferise garanţia şi aceasta are caracter de executare succesivă, rezilierea se va răsfrînge doar asupra
acelei părţi din obligaţie care încă nu a ajuns la scadenţă şi din contra se va menţine pentru obligaţiile deja născute.

Articolul 1167. Stingerea sau modificarea obligaţiei garantate

(1) Fidejusiunea încetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate.

(2) Fidejusiunea încetează în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate cînd această modificare
atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor.
(3) Fidejusiunea încetează în cazul remiterii datoriei garantate către o altă persoană dacă fidejusorul nu a acceptat să
garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor.

1. Caracterul accesoriu al fidejusiunii este reflectat şi în norma alineatului comentat. Fidejusiunea nu poate exista de sine
stătător, ci doar pe lîngă o creanţă valabilă, nestinsă încă, conform normelor generale de stingere a obligaţiilor (art. art. 642-
665). În afară de aceasta, însăşi obligaţia de fidejusiune se poate stinge atît prin mijloace directe, independent de obligaţia
principală (printr-un mod obişnuit de stingere a obligaţiilor) cît şi prin mijloace indirecte. La categoria mijloacelor directe
atribuim, de exemplu, remiterea de fidejusiune, atunci cînd creditorul renunţă la această garanţie; confuziunea (cu precizarea că
întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor are drept efect stingerea atît a obligaţiei de bază, cît şi a
fidejusiunii, iar întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de fidejusor şi de debitor duce la
stingerea fidejusiunii, nu şi a obligaţiei principale (art. 661)); compensaţia ş.a.
La categoria mijloacelor indirecte de stingere a fidejusiunii menţionăm situaţia cînd fidejusorul poate opune creditorului toate
excepţiile debitorului principal şi cea mai însemnată dintre ele: executarea făcută de însuşi debitorul principal (art. 1157). Dacă
obligaţia a fost executată, însă de un terţ (art. 582), atunci fidejusiunea nu se stinge, deoarece terţul ia locul creditorului cu toate
garanţiile (afară de cazul cînd terţul a executat obligaţia debitorul cu titlu gratuit ).
2. Alineatele (2) şi (3) reprezintă norme-garanţii în favoarea fidejusorului. Astfel, fidejusiunea va produce efecte potrivit
contractului încheiat atît timp cît nu intervine o modificare în conţinutul obligaţiei de bază, precum şi atunci cînd fidejusorul a
fost de acord cu aceste modificări.
Dacă obligaţia de bază a fost modificată fără acordul fidejusorului, se disting două situaţii:
- fidejusiunea va înceta, dacă modificarea atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor;
- fidejusiunea nu încetează, dacă nu se întrunesc condiţiile enunţate mai sus.
Sîntem în prezenţa împrejurărilor cînd modificarea obligaţiei de bază atrage consecinţe negative pentru fidejusor, de exemplu,
atunci cînd creşte valoarea acesteia; cînd termenul de executare a obligaţiei de bază s-a majorat sau redus, după caz etc. De
reţinut că nu are importanţă dacă obligaţia de bază este modificată prin acordul de voinţă al ambelor părţi (debitorul şi
creditorul) sau doar prin voinţa unei părţi (al creditorului în contractul de credit bancar (art. 1237)). Poate fi temei de încetare a
fidejusiunii în condiţiile articolului comentat şi situaţia cînd într-un contract de credit bancar va fi majorat termenul de
rambursare a creditului, deşi în limitele termenului contractului de fidejusiune, iar schimbările intervenite pe piaţa valutar-
financiară au dus la majorarea sumei dobînzii, şi implicit, la mărirea responsabilităţii fidejusorului.
3. Dacă are loc preluarea datoriei de către o terţă persoană, acesta se subrogă debitorului iniţial. Fidejusorului nu-i este
indiferentă persoana debitorului, fiindcă acordul său privind insituirea unei astfel de garanţii depinde în mare parte de
încrederea investită în acel debitor. Astfel, dacă fidejusorul n-a dat acordul să garanteze executarea obligaţiei de către noul
debitor, fidejusiunea încetează (art. 571). Fidejusorul rămîne însă obligat atunci cînd obligaţia principală se transmite prin
moştenire (art. 1157 alin. 1).

Articolul 1168. Decesul fidejusorului

Fidejusiunea încetează în caz de deces al fidejusorului. Orice clauză contrară este nulă.

Obligaţia fidejusorului nu trece prin succesiune nici în temeiul legii, nici a testamentului, ca urmare a decesului fidejusorului.
Obligaţia respectivă, deşi are conţinut economic, nu face parte din pasivul succesoral şi, fiind valabilă numai în timpul vieţii
celui ce a lăsat moştenirea, încetează prin efectul decesului fidejusorului (art. 1446).
Dacă fidejusorul a executat parţial obligaţia, aceasta, în partea neexecutată nu se va transmite prin succesiune, considerîndu-se
stinsă (art.664 alin. 1) Moştenitorii păstrează însă dreptul de a înainta acţiune în regres către debitor, în partea executată din
obligaţie. Executarea integrală a obligaţiei de către fidejusor presupune dreptul corespunzător al succesorilor acestuia.

Articolul 1169. Imposibilitatea subrogării

Fidejusiunea încetează şi atunci cînd, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în
drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul, în acest caz, este eliberat în măsura prejudiciului suferit.

O creanţă poate fi garantată prin mai multe categorii de garanţii concomitent, inclusiv prin fidejusiune. Creditorul care deţine
mai multe garanţii este liber să le păstreze sau din contra, să renunţe la unele din ele (sau la toate).
De menţionat că odată ce fidejusorul a executat obligaţia garantată prin contractul de fidejusiune, el se subrogă în drepturile
creditorului (art. 1161). Prin urmare, fidejusorul este de-a dreptul interesat să preia creanţa cu toate garanţiile ce o însoţesc,
pentru a fi sigur că va putea realiza ulterior dreptul său de regres contra debitorului.
Articolul comentat instituie un drept de bază al fidejusorului, care se reduce la faptul că acesta se poate opune urmăririi pornite
de către creditor împotriva sa, dacă din vina creditorului (indiferent de forma vinovăţiei) s-au pierdut drepturile şi garanţiile ce
au însoţit creanţa (gajul, ipoteca, altă fidejusiune).
Această normă se va aplica atunci cînd garanţiile care au fost pierdute din cauza creditorului erau dobîndite de acesta atît pînă la
instituirea fidejusiunii, cît şi după acest moment.
O alternativă a acestei soluţii putea fi impunerea creditorului de a plăti fidejusorului daune interese, în această situaţie şi
păstrarea fidejusiunii, însă legiuitorul nu a acceptat această cale.
Dacă creditorul mai păstrează careva garanţii, fidejusiunea se va păstra în mărimea acestora.

Articolul 1170. Încetarea fidejusiunii prin expirarea termenului

(1) Fidejusiunea încetează o dată cu expirarea termenului pentru care a fost prestată.
(2) În cazul în care termenul nu este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul, în decursul unui an de la
scadenţa obligaţiei garantate, nu a intentat nici o acţiune contra fidejusorului.

1. Contractul de fidejusiune poate fi încheiat pe un termen determinat sau fără indicarea unui termen. Dacă fidejusiunea a fost
instituită pentru o anumită perioadă de timp, aceasta trebuie să fie mai mare decît durata de timp stabilită pentru executarea
obligaţiei garantate. Într-o ipoteză contrară, fidejusiunea nu ar avea nici o valoare juridică, deoarece de regulă, creditorul nu
poate pretinde executarea obligaţiei înainte de scadenţă (art. 575 alin. 2) decît în cazurile prevăzute de lege (art. 576). Esenţial
este că creditorul îşi va putea îndeprta spre executare creanţa sa înăuntrul termenului contractului de fidejusiune, ţinîndu-se cont
totodată de termenul de prescripţie stabilit de lege pentru obligaţia garantată. Dacă termenul contractului de fidejusiune expiră
înainte de expirarea termenului de prescripţie, fidejusorul pierde dreptul de a mai înainta creanţa spre executare fidejusorului.
Legiuitorul a instituit posibilitatea constituirii fidejusiunii pe termen, deoarece fidejusorul astfel îşi va limita de sine stătător
riscul legat de garanţia oferită. Aceasta va duce la ponderea respectivei garanţii atît în raporturile dintre persoanele fizice, cît şi
cu participarea persoanelor juridice.
2. Dacă nu a fost constituită pentru un termen anumit, fidejusiunea încetează dacă creditorul timp de un an de zile de la
scadenţa obligaţiei principale nu a făcut uz de dreptul său, în baza contractului de fidejusiune. Atunci cînd creditorul nu
stabilise debitorului termenul de executare a obligaţiei sale sau termenul nu reiese din natura obligaţiei, creditorul este în drept
să primească executarea în termen de 7 zile din momentul înaintării cererii (art. 575). Deci ziua ajungerii obligaţiei garantate la
scadenţă este ziua în care expiră termenul de 7 zile stabilit de art. 575.
Termenul stabilit în contractul de fidejusiune, precum şi termenul de un an de zile, indicat la alineatul dat, după natura sa nu
este un termen de prescripţie deoarece:
- acest termen nu este instituit pentru apărarea unui drept încălcat. Acesta este un termen de existenţă a obligaţiei accesorii –
fidejusiunea, înăuntrul căruia fidejusorul rămîne obligat faţă de creditor;
- termenul fidejusiunii poate fi stabilit sau modificat prin contract, ceea ce este inadmisibil pentru termenul de prescripţie;
- termenul de prescripţie se aplică numai la cererea persoanei în a cărei favoare a curs prescripţia (art. 271), în timp ce termenul
după care fidejusiunea se consideră încetată, se aplică de instanţa de judecată din oficiu. În concluzie, termenul fidejusiunii este
un termen de perimare.

Capitolul XXI
FRANCHISINGUL

Articolul 1171. Contractul de franchising

Prin contract de franchising, care este unul de executare succesivă în timp, o parte (franchiser) şi cealaltă parte
(franchisee) întreprinderi autonome se obligă reciproc să promoveze comercializarea de bununri şi servicii prin
efectuarea, de către fiecare din ele, a unor prestaţii specifice.

Contractul de franchising este cunoscut practicii contractuale în Republica Moldova începând cu adoptarea
Legii nr. 1335-XIII din 01.10.1997 cu privire la franchising. Codul civil prin articolele 1171-1178 modifică conţinutul
reglementărilor ce privesc franchisingul, stabilind anumite reguli specifice, iar în unele cazuri puţin deosebite decît cele
reglementate de Legea cu privire la franchising. Astfel, baza juridică a reglementării contractului de franchising o constituie
Codul civil şi Legea nr. 1335-XIII din 01.10.1997 cu privire la franchising.
 Articolul 1171 Cod civil defineşte contractul de franchising prin relevarea unor anumite caractere, cum ar fi că: este
un contract de executare succesivă; calitatea de părţi – franchiser şi franchisee – la contractul de franchising o au doar
întreprinderile; în temeiul contractului de franchising părţile promovează comercializarea de bunuri şi servicii; între părţile
contractante, în vederea promovării comercializării de bunuri şi servicii se stabileşte executarea unor prestaţii specifice.
Executarea succesivă a contractului de franchising presupune existenţa unor relaţii contractuale pe durată lungă. Arrticolul 1176
Cod civil stabileşte regula generală, după care durata contractului este stabilită în funcţie de posibilitatea desfacerii bunurilor
sau serviciilor, iar dacă termenul nu este stipulat în contract, perioada minimă în care contractul va fi pus în executare nu va fi
mai mică de un an.
Calitatea de părţi la contractul de franchising o are franchiserul şi franchisee. Franchiserul este partea care dispune de un nume
şi reputaţie în producerea anumitor bunuri sau prestarea anumitor servicii, li care pune la dispoziţia franchisee drepturi,
materiale, instruire, precum şi informaţii cu privire la producerea şi desfacerea bunurilor sau serviciilor. Franchisee este partea
care beneficiază de drepturile, materialele, instruirea etc. transmisă de către franchiser, asigură producerea şi/sau
comercializarea bunurilor sau serviciilor şi achită franchiserului plata pentru acestea. Pentru calitatea de părţi în contractul de
franchising este necesar ca acestea să aibă statut de întreprindere şi să fie autonome una de cealaltă. Prin calitatea de
întreprindere se are învedere orice persoană juridică cu scop lucrativ, care realizează activitatea de antreprenoriat în condiţiile
stabilite de legislaţie, cât pe teritoriul Republicii Moldova, atât şi din afara teritoriului acesteia. Autonomia întreprinderilor
presupune imposibilitatea în mod direct de a influienţa activitatea reciprocă, cum ar fi raportul de dependenţă (întreprinderea
dependentă, întreprinderea afiliată, holdingul, uniunile de întreprinderi etc.), precum şi faptul că una din acestea nu figurează în
calitate de fondator sau acţionar al celeilalte.
Este necesar de menţionat, că la încheierea contractului de franchising, unde calitatea de parte la acest contract are o persoană
străină, se aplică legislaţia Republicii Moldova, dacă activitatea este desfăşurată pe teritoriul Republicii Moldova şi dacă între
Republica Moldova şi statul, a cărei rezident este partea contractantă, nu este încheiat uun acord care preveded altceva.
Prin promovarea comercializării de bunuri se are în vedere asigurarea unei politici unicee în ce priveşte calitatea bunurilor sau
serviciilor, modul lor de prestare, asigurarea reţelei de comercializare, asigurarea sistemului de reclamă, organizarea depistării
cazurilor de contrafacere, falsificare, plagiere şi a altor modalităţi de impact negativ asupra reputaţiei producătorului bunurilor
şi serviciilor, precum şi alte domenii de facilitare a activităţii comerciale.
Prin executarea unor prestaţii specifice se are în vedere realizarea acelor activităţi, care presupun asigurarea producerii
bunurilor sub numele franchiserului sau asigurarea comercializării bunurilor sau serviciilor sub numele franchiserului cu toate
consecinţele care pot surveni din aceasta. În categoria de prestări specifice pot fi incluse transmisiunea dreptului de a utiliza
numele franchiserului, transmisiunea documentaţiei tehnologice privind fabricarea bunului sau prestarea serviciului, instruirea
personalului franchiseeului de către franchiser etc.
Este necesar de precizat, că în funcţie de natura prestaţiei pe care o determină părţile în contractul de franchising putem deosebi
franchisingul comercial şi franchisingul corporativ (articolul 6 al Legii cu privire la franchising). Franchisingul comercial
presupune participarea franchiseeului la întrtegul ciclu de producţie şi la comercializarea bunurilor sau serviciilor, pe când
franchisingul comercial presupune posibilitatea ranchiseeului de a participa doar la comercializarea bunurilor fabricate dee
franchiser. În funcţie de aceasta se stabilesc şi clauzele contractuale întrte părţi, precum şi efectele ce rezultă din acestea.
După forma cerută de legislaţie contractul dee franchising este un contract ce se încheie în formă scrisă şi care este necesar de a
fi înregistrat la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Înregistrarea este făcută pentrru opozabilitate, iar prin
urmare neînregistrarea acestuia nu afectează validitatea contractului.

Articolul 1172. Forma şi clauzele contractului de franchising

(4) Contractul de franchising se încheie în scris sub sancţiunea nulităţii.

(5) În contrtactul de franchising, pe lângă obligaţiile reciproce clar precizate ale părţilor, durata
contractului, dispoziţiile referitoare la reziliere şi la prelungire, şi pe lângă alte elemente importante, se facec şi o
descriere completă a programului de prestare a franchisei.

− După cum este stabilit în aliniatul unu al prezentului articol, forma cerută pentru validitatea contractului de franchising
este forma scrisă. Nerespectarea acestei forme ducec la nulitatea contractului. Totodată, Legea cu privire la franchising prevede
obligaţia înregistrării contractului de franchising la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Cerinţa referitor la
înregistrarea contrtactului de franchising nu este stabilită pentru validitatea acestuia, mai mult decît atât, legislatorul nun
stabileşte un careva termen de înregistrare. Prin urmare, înregistrarea contractului de franchising este necesară pentrtu
opozabilitatea acestuia.
− Alineatul doi stabileşte condiţia obligatorie de a descrie în mod detaliat în conţinutul contractului programul de
prestare a franchisei. Cerinţa respectivă rezultă din importanţa deescrierii acestei informaţii în conţinutul contractului, astfel
cum aceasta devine o condiţie a acestuia. Fiecare cerinţă a programului, etapă de realizare, măsuri necesare de a fi întreprinse,
precum şi efectele nerespectării (penalităţi, garanţii etc.) trebuie să-şi găsească oglindire în conţinutul contractului. În ce
priveşte tehnica întocmirii contractului, menţionăm, că însăşi programul, poate să fie reprezentat printr-o anexă la contract, care
evident este parte integrantă a acestuia.
Totodată, alineatul doi al prezentului articol mai menţionează care urmează a fi clauzele obligatorii ale contractului. Pe lîngă
cele menţionate în prezentul articol, clauzele ce urmează să-şi găsească locul în contractul de franchising sunt enumerate în
articolul 9 al Legii cu privire la franchising.

Articolul 1173. Obligaţiile franchiserului

7. Franchiserul este obligat să pună la dispoziţia franchiseeului o totalitate de bunuri incorporale, de

drepturi, mărci de producţie, de modele, aranjamente, decoraţii, de concepte asupra aprovizionării, desfacerii şi
organizării, precum şi de alte date sau cunoştinţe utile promovării vânzărilor.
8. Franchiserul este obligat, în plus, să protejeze programul comun ded prestare a franchizei împotriva
intervenţiei unor terţi, să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine frranchiseeul în activitatea acestuia prin îndrumare,
informare şi perfecţionare profesională.

h) Prezentul articol face referinţă la anumite categorii ale obligaţiilor franchiserului. Astfel, după prevederile
alineatului doi franchiserul este obligat să pună la dispoziţia franchiseeului bunuri incorporale, drepturi, mărci de producţie,
modele, aranjamente, decoraţii, concepte asupra aprovizionării, desfacecrii, organizării, precum şi alte date sau cunoştinţe.
Prin bunuri incorporale se are în vedere informaţia cu privire la modul şi condiţiile de fabricare a bunurilor ce urmează a fi
comercializate, cu privire la condiţiile de calitate,cu privire la metodica şi forma de prestare a serviciilor, cu privire la
particularităţile ce privesc fabricarea bunurilor sau prestarea serviciilor, cu privire la modul de prezentare a mărfii sau
serviciilor pentru comercializare etc.
Prin drepturi se are în vedere acele drepturi care sunt trasmise de către franchiser franchiseeului în ce priveşte utilizarea
tehnologiilor, proceselor, metodelor etc. de fabricare a bunurilor sau prestare a serviciilor, drepturile de utilizare experienţei
obţinute de franchiser şi transmise prin instruirea personalului franchiseeului etc.
Prin mărci de producţie se are în vedere utilizarea mărcilor utilizate de către franchiser în comercializarea produselor fabricate
şi care pot fi utilizate de către franchisee. În cazul, însă în care, însă, franchiseeul utilizează marca franchiserului, acesta asigură
identificarea acesteia prin înscrisuri care diferenţiază producţia fabricată de franchiser de cea fabricată de franchisee.
Înscrisurile identificatorii se specifică în momentul încheierii contractului. Mostra sau clişeul ce reflectă marca de producţie a
frranchiserului se anexează la contract şi constituie parte integrantă a acestuia.
Prin modele, aranjamente şi decoraţii se are în vedere acele mostre sau materiale orientative, care permite franchiseeului să
fabrice produsul sau să presteze serviciul. Ele trebuie să reflecte deplin, clar şi suficient volumul de informaţie necesar
franchiseeului pentru fabricarea bunurilor sau prestarea serviciilor. Modelele, copiile sau imaginile foto ale acestora, schiţele
decoraţiilor, proiectele, planurile, precum şi alte materiale sau copiile foto cu reflectarea elementelor identificatorii ale acestora
constituie parte integrantă a contractului şi se anexează la contract. Dacă pe parcursul activităţii de franchising apre nececsitatea
de a modifica sau completa modelele, aranjamentele, decoraţiile, schiţele, planurile etc., părţile vor conveni asupra acestor fapte
în aceleaşi condiţii şi formă în care a fost încheiat contractul. Aceasta va constitui o modificare sau completare a contractului.
Drept rezultat al faptului, că franchiserul nu asigură franchiseeul cu informaţia deplină, precum şi cu materialele şi mostrele
necesare, acesta duce răspundere pentru necalitatea produsului, precum şi pentru pierderile sau daunele care au survenit drept
rezultat al acecstei necalităţi.
i) Alineatul doi face referinţă la o obligaţie specifică care ţine de protejarea programului comun de prestare a
serviciilor şi de fabricare a bunurilor de intervenţiile terţelor persoane. În acest sens, la constatarea cărorva intervenţii, de natură
să lezeze calitatea produsului sau serviciului, modul şi procedura de fabricare a produsului şi prestare a serviciului, să ducă la
pierderea sau divulgarea informaţiei despre tehnologia fabricării produsului sau prestării serviciului etc., chiar dacă franchiseeul
nu cunoaşte despre aceasta, franchiserul întreprinde toate măsurile menite să preântâmpine aceste intervenţii. În cazurile de
necesitate, franchiserul implică şi franchiseeul în realizarea măsurilor de preântâmpinare a asemenea intervenţii.
Totodată, aliniatul doi al prezentului articol stipulează obligaţia franchiserului de a asigura îndrumarea, informarea şi
perfecţionarea profesională a franchiseeului. Existenţa acestei obligaţii reiese din însăşi necesitatea asigurării calităţii
produsului sau serviciului întru excluderea diferenţei de calitate între produsul fabricat sau serviciul prestat de franchiser şi
produsul fabricat sau serviciul prestat de franchisee. Instruirea şi pregătirea profesională, îndrumarea şi informarea este realizată
de către franchiser prin includerea în procesul de producţie la obiectele franchiseeului a specialiştilor angajaţi ai franchiserului,
care chiar în procesul de producţie asigură instruirea personalului franchiseeului. Deasemenea, angajaţii franchiseeului pot trece
stagierea sau instruirea la obiectivele de producţie a franchiserului. În fine părţile pot realiza orice formă existentă şi efectivă de
instruire şi schimb de informaţie. În acest sens, la încheierea contractului părţile stabilesc programul de instruire, graficul şi
tematica cursurilor sau ciclelor de instruire etc., acestea constituind parte integrantă a contractului.
Totodată, franchiserul este obligat să pună la dispoziţia franchiseeului nu doar informaţia genunl cărea a fost stipulat în
contract, dar şi acele categorii de informaţii, care sunt obiectiv necesare franchiseeului. Aceste informaţii pot privi atât unele
neajunsuri în ce priveşte tehnologia fabricării produsului, dar despre care la momentul încheierii contractului nu se ştia, cât şi
despre limitările în comercializarea produsului sau prestarea serviciilor, dictate de actele emise de autorităţile publicee sau
dictate de careva împrejurări de ordin obiectiv. Aceeste categorii de informaţii, precum şi altele cu caracter de urenţă se pun la
dispoziţia franchiseeului de către franchiser, fără a mai realiza procedura obişnuită de modificare a contractului, dar în termenii
rezonabili.
Lipsa sau întârzierea furnizării informaţiei menţionate mai sus, duce la posibilitatea răspunderii franchiserului pentru daunele
suportate de franchisee sau de terţi, în legătură cu utilizarea bunurilor sau serviciilor.
Articolul 1174. Obligaţiile franchiseeului

Franchiseeul este obligat să plătească o sumă de bani a cărei mărime se calculează, în principiu, ca o fracţiune din
volumul de vânzări care să corespundă cu contrtibuţia programului de prestare a franchizei la volumul de vânzări. El
mai este obligat să utilizeze programul de prestare a franchizei în mod activ şi cu deligenţa unui bun întreprinzător,
precum şi să procure bunuri şi servicii prin franchiser sau prin intermediul unei persoane desemnate de acesta dacă
măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului.

Prezentul articol reglementează conţinutul a trei obligaţii de bază a franchiseeului. Este vorba de: a) obligaţia de achitare a plăţii
pentru franchiză; b) obligaţia de utilizare a programului de prestare a franchizei în mod activ şi cu deligenţa unui bun
întreprinzător; c) obligaţia de procurare a bunurilor şi serviciilor prin franchiser sau prin intermediul unei persoane desemnate
de acesta dacă măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului.
Pornind de la faptul, că contractul de franchising este un contract cu titlu oneros, în contract una din obligaţiile principale care
şi le asumă franchiseeul este obligaţia de achitare a plăţii pentru franchiză. După cum prevede articolul 1174 Cod civil, această
plată este raportată la volumul de vânzări realizate de către franchisee. Astfel, părţile stabilind clauza plăţii pentrtru franchiză
pot stabili fie o cifră concretă, fie un procent (parte) din veniturile obţinute de franchisee în rezultatul vânzărilor realizate a
bunurilor produse în baza contractului de franchising. Totodată, păărţile la încheierea franchizei pot stabili şi alte plăţi, cum ar fi
plăţile pentru utilizarea mărcii, plăţii pentru instruirea angajaţilor franchiseeului, plăţile pentru relizarea anumitor activităţi care
puteu fi realizate de către franchisee, dar care necesitau o anunmită practică şi experienţă etc. În acest sens Legea cu privire la
franchising face deosebire între plata ce rezultă din vânzările bunurilor sau prestarea serviciilolr în baza contractului de
franchising şi celelalte plăţi, denumind-o pe cea dintâi royalty. În aceest sens, este necesar de reţinut, că royalty se achită
periodic la finele perioadei stabilite de către părţi, iar ceclelalte plăţi poartă, de regulă, un caracter unic şi sunt stabilite prin
sume fixate.
Utilizarea programului de prestare a franchizei în mod activ şi cu deligenţa unui bun întreprinzător presupune atât buna
credinţă în executarea contractului, cât şi corectitudinea în realizarea activităţii de producere a bunurilor sau de prestare a
serviciilor în raport cu alţi parteneri, precum şi cu clienţii. Pornind de la faptul, că orice greşală comisă în activitatea sa de către
franchisee poate aduce leziune mărcii franchiserului, franchisee este obligat să excludă orice activităţi efectul cărora ar duce
atingere reputaţiei şi mărcii, iar mai mult decât atât el este obligat să înlăture, cu sau fără ajutorul franchiserului, orice influienţă
a terţelor de natură să aducă la asemenea urmări.
Obligaţia de procurare a bunurilor şi serviciilor prin franchiser sau prin intermediul unei persoane desemnate de acesta, dacă
măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului, constituie o obligaţie specifică menită să apere atât interesele
franchiserului în ce priveşte posibilitatea acestuia de a ţine sub control procesul de producere a bunurilor sau de prestare a
serviciilor, cât şi să asigure dezvoltarea relaţiilor franchiseeului cu partenerii franchiserului. Totodată, legislatorul nu stabileşte
un caracter imperativ acestei obligaţii. Astfel, atunci când părţile la contract nu au stabilit obligaţia franchiseeului de a procura
materia primă de la furnizorii franchiserului sau de la persoanele desemnate de acesta, franchiseeul este în drept să determine
desinestătător persoanele care vor asigura activitatea de producere cu materie primă. Uneori, însă, deşi în contract nu este
stipulată obligaţia franchiseeului de a procurara bunuri şi servicii prin franchiser sau prin intermediul unei persoane desemnate
de acesta, totuşi această obligaţie poate să aparţină franchiseeului reieşind din scopul încheierii contracului. Astfel, când
realizarea acordului de încheiere a franchizei a fost condiţionat ded faptul că franchiseeul va procur abunurile de la frranchiser
sau de la persoana indicată de el sau când este destul de evident, că în lipsa acestei condiţii franchiserul nu ar fi încheiat acest
contract, precum şi în alte cazuri care pot releva acest fapt.

Articolul 1175. Obligaţia de informare şi confidenţialitate

La încheierea contractului, părţile au obligaţia de a se informa în mod deschis şi complet despre circumstanţele care
vizează franchisingul şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară în conformitate cu principiul bunei-
credinţe. Părţile sunt obligate să păstreze secretul asupra datelor confideenţiale, inclusiv în cazul în care contractul nu
se mai încheie.

Articolul 1175 Cod civil stabileşte două obligaţii reciproce ale franchiserului şi franchiseeului – cea de informare reciprocă şi
cea de confidenţialitate. Împrejurările în care ppărţile urmează a se informa reciproc sunt acelea ce ţin de impactul din partea
terţilor, constatat în procesul activităţii, calitatea necorespunzătoare a bunurilor produse de părţi sau calitatea necorespunzătoare
a materiei prime folosite de aceestea, schimbările în tehnologia şi procesul de producere a bunuurilor sau prestare a serviciilor
etc. Deşi contractul de franchising trebuie să prevadă anumite procedee, termene şi condiţii de transmitere a asemenea
informaţie, totuşi legislatorul stabileşte, că această furnizare dede informaţie trebuie să aibă loc pe baza principiului bunei-
credinţe. Astfel, pornind de la interesul comun, părţile urmează a se informa în termene rezonabile şi să asigure accesul deplin a
celeilalte părţi la informaţia transmisă. Această informaţie trrebuie să fie cât mai accesibilă pentru părţi, veridică şi oportună.
Obligaţia de confidenţialitate presupune, că părţile nu vor divulga informaţia legată de program, de tehnologiile de producere a
bunurilor şi prestare a serviciilor, precum şi alte informaţii de care sau făcut cunoscut părţile în procesul de executare a
contractului. În acest sens în categoria informaţiei confidenţiale intră atât cea care constituie secret comercial, cât şi cea cărea
părţile i-a conferit asemenea titlu. Este important de reţinut faptul, că obligaţia de confidenţialitate aparţine ppărţilor şi după
încetarea contractului de franchising, iar în unele cazuri, chiar şi în cazul în care contractul nu a fost încheiat, iar acestă
informaţie s-a făcut cunoscută părţilor la etapa negocierii contractului ulterior neâncheiat sau dedeclarat nul. În acest sens,
părţile pot stabili anumite limite în timp după încetarea contractului, pe durata căruia partea contractantă este obligată să asigure
confidenţialitatea informaţiei.

Articolul 1176. Termenul contractului

d) Durata contractului se determină de părţi cu luarea în considerare a cerinţelor desfacerii bunurilor şi a

serviciilor asupra cărora s-a convenit.
e) Dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare din părţi are dreptul, să rezilieze contractul cu
respectarea unui termen de preaviz de un an. Dacă nici una din părţi nu exercită dreptul de reziliere, contractul se
prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani.

(1) După caracterele definitorii ale contractului de franchising, acesta apare drept un contract ded executare
succesivă, iar prin urmare părţile stabilesc perioada de executare a contrtactului, care se determină prin indicarea începutului
executării şi momentului când franchiza încetează a mai fi executată. Părţile sunt libere de a stabili desinestătător termenul
contractului de franchising, însă această perioadă totdeauna trebuie să fie raportată la posibilităţile şi cerinţele de desfacere a
bunurilor şi serviciilor. Prin cerinţe de desfacere a bunurilor se are în vedere perioadeele de garanţie oferite, perioade pe
decursul cărora real pot fi înstrăinate bunurile, randamentul activităţii, posibilitatea franchiseeului de a revendica investiţiile
făcute etc. Pe tot parcursul aceestui termen contractul este irevocabil, şi părţile pot inducee rezilierea contractului în condiţiile
generale prevăzute de legislaţie. Deasemenea părţile pot să nu specifice unn termen concret a franchizei, astfel contractul
considerându-se încheiat pe termen nedeterminat.
(2) Aliniatul doi stabileşte un specific în ceea ce priveşte rezilierea contractului de franchising într-o procedură
mai simplificată. Astfel, atunci când părţile au încheiat contractul pe un termen nedeterminat sau pe un termen mai mare de 10
ani, fiecare din părţi are dreptul, făcând un preaviz cu uun an înainte de a induce rezilierea contractului. Atunci, când nu este
respinsă de către partea opusă rezilierea (se constată tăcerea sau se face acceptarea expresă a rezilierii), la expirarea termenului
de un an, contractul se consideră reziliat şi încetează a mai fi executat, iar tăcecrea la preaviz se consideră în virtutea aceestui
arrticol drept acceptare a rezilierii.
În cazul în care termenul contractului de franchising este nedeterminat sau depăşeşte 10 ani, dacă părţile nu au indus rezilierea
contractului, acesta se consideră prelungit pe un termen de doi ani. Specific este faptul, că atunci când este vorba de termenul
mai mare de 10 ani, la expirarea termenului indicat în contract, chiar dacă părţile nu au indus rezilierea, acest termen nu se mai
prelungeşte cu doi ani. Spre exemplu, dacă părţile au stabilit un termen de 15 ani, termenul contractului se va considedera
prelungit de şapte ori, nedepăşind în fine perioada de 15 ani. La expirarea termenului de 15 ani, chiar dacă cea de-a opta
perioadă nu a fost împlinită, contractul oricum încetează a produce efecte.

Articolul 1177. Obligaţia de concurenţă loială

a) Părţile sunt obligate la o concurenţăţ loială şi după încetarea contractului. În acest cadru, se
poate impune franchiseeului pe plan local interdicţie de concurenţăţ, care, însă, nu poate depăşi un an.
b) Dacă interdicţia de concurenţă are drept consecinţă pereclitarea activităţii profesionale, trebuie să se
acorde franchiseeului, indiferent de motivul încectării contractului, o compensaţie financiară corespunzătoare.

(5) Încheierea contractului de franchising presupune posibilitatea părţilor la contract, pe durata executării acestuia
de a face cunoscut cu întreaga stare a lucrurilor la partener. Astfel fiecare din părţi poate afla laturile slabe ale activităţii
partenerului său în contractul de franchising. Şi dacă pe durata executării contractului există obligaţii reciproce, executarea
cărora are menirea dee a înlătura momentele negative sau neajunsurile părţii la contract, atunci după încectarea contractului
aceste cunoştinţe despre fostul partener pot fi eventual utilizate în defavoarea acestuia. Cel mai mult la acest capitol poate fi
afectat anume franchiserul. În acest sens, legislatorul a stabilit obligaţia de concurenţă loială a părţilor la contractul de
franchising, chiar şi după încectarea contractului. Concurenţa loială presupune posibilitatea ppăărţilor de a activa pe aceiaşi
piaţă, fabricarea aceluiaşi gen de produse, prestarea acelolraşi servicii, dar în aşa fel încât aceasta să nu dăuneze fostului
partener. Legea nr. 906-XII privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei din 29.01.1992 stabileşte
limitele concurenţei loiale. Pe lângă cele menţionate în legea susnumită, franchiseeul are obligaţia de a garanta concurenţa
loială prin respectarea unor cerinţi suplimentare, cum ar fi, spre exemplu, excluderea inducerii în eroare a clienţilor prin
răspândirea unor informaţii despre diferenţa de calitate între bunurile ce le produce şi bunurile produse de fostul partener,
argumentând cu faptul că a stat în raporturi contractuale cu acesta.
În cazul în care se constată o concurenţă neloială legată de informaţia cunoscută pe parcursul executării contractului de
franchising, prin decizia autorităţii de stat privind dezvoltarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste (conform Legii nr.
906-XII privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei) sau instanţa de judecată este în drept să pună
interdicţie de concurenţă pe plan local pe o perioadă nu mai mare de un an. Este necesar de menţionat, că acestă interdicţie
poate fi pusă doar franchiseeului. Atunci, când concurenţa neloială se constată din partea franchiserului, se aplică măsurile
prevăzute de legislaţia ce reglementează concurenţa neloială.
(6) Atunci când în condiţiile legii s-a pus interdicţia de concurenţă, iar drept rezultat la aceasta fostului franchisee
i se pereclitează activitatea profesională, franchiserul sau persoana cointeresată îi acordă compensaţie financiară
corespunzătoare. Prin pereclitare a activităţii profesionale se are în vedere pierderea capacităţii de lucru a întreprindeerii,
pierderea clienţilor sau partenerilor de afaceri, impunerea penalităţilor de întârziere, sistarea procesului de producţie etc. Prin
compensaţie financiară înţelegem acea despăgubire care ar echivala cu pierderile reale suportate de către franchisee drept
rezultat a punerii interdicţiei de concurenţăţ, precum şi veniturile ratate drept rezultat la aceasta.
Este necesar de menţionat faptul, că aceste compesaţii financiare se achită indiferent de faptul din ce motiv şi din a cui iniţiativă
a fost încetată executarea contractului. Deasemenea este necesar de ţinut cont de faptul, că obligaţia de compensare stă pe sama
persoanei interesate de punerea interdicţiei, care poate fi atât franchiserul, cât şi unn eventual partener al acestuia într-un alt
contract de franchising.

Articolul 1178. Răspunderea franchiserului

e) Franchiserul răspunde pentru existenţa şi întinderea drepturilor, precum şi a datelor şi cunoştinţelor privitoare la
programul de prestare a franchisei.
f) Dacă drepturile menţionate la alin. (1) nu există sau dacă franchiserul încalcă, cu vinovăţie, alte obligaţii,
fanchiseeul este îndreptăţit să reducă suma de bani plătită acestuia. Proporţia reduceerii se stabileşte, în caz de litigiu,
pe baza opiniei unui expert independent. Costurile expertizei le suportă partea a cărei estimare este mai îndreptată de
cea determinată prin expertiză.

a) La momentul când părţile încheie contractul de franchising, existenţa drepturilor, datelor, informaţiilor etc. incluse în
program se presupune de către părţi. Până la momentul încheierii contractului aceastea aparţin franchiserului. Prin urmare,
eventuala încetare a dreptului sau inexistenţă a acestuia, eventuala dispariţie a informaţiei despre procesul de producere a
bunului sau prestare a serviciilor, precum şi alte urmări de aşa fel stau pe riscul franchiserului. Acesta poartă sarcina
despăgubirii tuturor pierderilor pe care le-a avut franchiseeul drep rezultat a inexistenţei dreptului, dispariţiei informaţiei etc.
b) În cazul în care încetarea dreptului, limitarea sau inexistenţa acestuia, eventuala dispariţie a informaţiei despre
procesul de producere a bunului sau prestare a serviciilor, precum şi alte urmări nefaste au avut loc din vina franchiserului,
franchiseeul este în drept să reducă plata ce se cuvine franchiserului. Reducerea corespunzătoare constituie o modificare a
condiţiilor contractului, iar prin urmare nu poate fi făcută unilateral, iar prin urmare aceasta trebuie să fie convenită de către
părţi. Dacă părţile nu convin întrt-un mod amicabil asupra cuantumului plăţii, aceştea se adresează către un expert independent,
care stabileşte cuantumul reducerii plăţii. A cărei mărime de reducere este mai aproape de cifra indicată de expert, aceela este
scutit de cheltuielile pentru expertiză. În cazul în care o asemenea diferenţă nu este, cheltuielile de expertiză sunt suportate de
ambele părţi.
Prin expert independent este necesar de înţeles persoana, care în conformitate cu prevederile legislaţiei are calificarea de expert,
şi nu stă în raporturi contractuale sau de altă natură cu unna din părţile la contractul dee franchising. Atunci când părţile nu sunt
satisfăcute de concluzia expertului, acestea se pot adresa la doi sau mai mulţi experţi.

Capitolul XXII
INTERMEDIEREA

Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA INTERMEDIERE

Articolul 1179. Contractul de intermediere

Prin contract de intermediere, o parte (intermediar) se obliga fata de cealalta parte (client) sa actioneze in
calitate de mijlocitor la incheierea unui sau mai multor contracte intre aceasta si tert.

1. Formula juridică propusă de către legislator în acest articol este una nouă pentru reglementarea juridico-
civilă a relaţiilor de intermediere, deoarece pe lîngă instituţiile binecunoscute de intermediere contractuală civilă se propune
existenţa normelor generale de intermediere, bazate pe lipsa unor principii clare de activitate a mijlocitorului. Calitatea de
mijlocitor nu indică poziţia lui juridică clară în acest raport. Activitatea în calitate de mijlocitor presupune săvărşirea acţiunilor
de orice natură juridice sau faptice care să aibă ca scop încheierea unui sau mai multor contracte între client şi terţ. Consecinţele
juridice ale activităţii mijlocitorului trebuie să se răsfrîngă asupra clientului şi acest fapt determină statutul juridic al
mijlocitorului. Legea nu ne vorbeşte despre caracterul oneros sau gratuit al acestui contract, însă este cert faptul că acesta se
determină reieşind din circumstanţele concrete ale înţelegerii părţilor.
2. Norma comentată conţine formatul general al intermedierii ca fenomen juridic, permiţind dezvoltrea unor
noi instituţii ale intermedierii comerciale cum ar fi intermedierea exclusivă, fi intermedierea comercială, agentul comercial,
comisionul profesionist.

Articolul 1180. Plata remuneratiei pentru intermediere

(1) Cel care promite o remuneratie pentru intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de incheiere a
unui contract este obligat la plata remuneratiei doar atunci cind contractul este incheiat in urma indicatiilor date.
(2) La incheierea contractului sub o conditie suspensiva, remuneratia poate fi ceruta doar la indeplinirea conditiei.
(3) Daca nu s-a convenit asupra marimii remuneratiei, este platita o remuneratie obisnuita pentru astfel de acte.
(4) Intermediarul nu poate conveni asupra unui avans din remuneratia primita conform prezentului articol si nici
nu poate accepta un asemenea avans.
(3) Clauza prin care se deroga de la regulile stabilite in prezentul articol este nula.

4. În sensul normei comentate, obligativitatea plăţii unei remuneraţii pentru intermedierea unui contract sau
pentru indicarea ocaziei de incheiere a unui contract survine doar cu condiţia că clientul încheie un contract un urma indicatiilor
date de intermediar. Acest fapt ar însemna, că în urma acţiunilor intermediarului clientul consimte la încheierea unor contracte,
ce i-ar permite achitarea remuneraţiei. În alte condiţii cel care promite o remuneratie nu este obligat la aceasta, chiar ţinînd cont
de faptul că intermediarul ar fi acţionat pentru intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de incheiere a unui
contract. Deci, temei juridic pentru survenirea dreptului la remuneraţie este beneficierea de acţiunile intermediarului, exprimate
prin încheierea de contracte in urma indicaţiilor ultimului. Urmează de menţionat, că norma dată reglementează achitarea
remuneraţiei doar pentru serviciile de intermediere şi nu se poate referi şi la alte categorii se servicii admisibile în acest raport.
5. Regula expusă în aliniatul unu al articolului comentat este concretizată în cazul încheierii unui contract cu
condiţie suspensivă, unde faptul îndeplinirii condiţiei expuse în contract generează dreptul la remuneraţie. De exemplu, dacă
părţile au convenit că remuneratia poate fi ceruta doar în condiţiile sporirii numărului de contracte încheiate într-un interval de
timp, atunci acest indiciu poate garanta dreptul la remuneraţie. Dacă expres în contract nu este indicată marimea remuneraţiei
sau modalitatea de calcul a ei, atunci se achită o remuneraţie egală ca mărime cu remuneraţia obişnuită pentru astfel de acte.
Această regulă este proprie tuturor categoriilor de obligaţii de acest gen.
3. Reieţind din principiul că intermediarul are dreptul la remuneraţie doar în condiţiile cînd clientul beneficiază real de acţiunile
de intermediere ale mijlocitorului, legislatorul expres interzice convenirea asupra unui avans din remuneraţia primită sau
acceptarea un asemenea avans. Stabilirea în contract a unor astfel de condiţii ar duce la nulitatea lor absolută, deoarece ele
direct contravin prescripţiilor legale. La fel se declară prin inrermediul al.5 al articolului comentat nulă orice clauză, care
derogă într-un fel sau altul de la regulile stabilite in prezentul articol.

Articolul 1181. Dreptul la alte remuneratii

(1) Pentru serviciile prestate de intermediar care nu pot fi raportate la activitatea de intermediere, dar care sint
prevazute in contract, se poate conveni asupra unei remuneratii, indiferent de faptul daca a fost sau nu incheiat
contractul ca urmare a activitatii de intermediere.
(2) Clauza care prevede compensarea cheltuielilor inutile intermedierii ori a cheltuielilor nedovedite este nula.

(i) Situaţia apariţiei dreptului la remuneraţie pentru alte servicii, decît pentru cele care pot fi
calificate ca servicii de intermediere este reglementată de prezentul articol. Acest drept apare în condiţiile cînd aceste servicii
sînt prevăzute direct de contract şi remuneraţia respectivă este stabilită diferită de cea pentru serviciile de intermediere. La fel,
nu este obligatoriu faptul daca a fost sau nu incheiat contractul ca urmare a activitatii de intermediere, precum este prevăzut
pentru plata remuneraţiei pentru serviciile de intermediere. Dreptul la alte remuneraţii decît pentru serviciile de intermediere
reprezintă un drept contractual şi părţile pot stabili orice regim convenabil de plată pentru aceste servicii accesorii celor de
intermediere.
(ii) În afara dreptului la plata remuneraţiei propriu-zise pentru serviciile de intermediere,
mijlocitorul are dreptul şi la compensarea cheltuielelor efectuate în vederea intermedierii. Ultimele urmează la fel a fi achitate
de client cu condiţiile că sunt absolut utile intermedierii şi poate fi dovedită necesitatea şi mărimea lor. În condiţia în care se
prevede prin contract compensarea cheltuielelor inutile intermedierii sau care nu pot fi probate, clauza ce le stabileşte este din
start nulă.

Articolul 1182. Contractul de intermediere exclusiva

(1) In cazul in care clientul se obliga, pe o perioada determinata, sa se abtina de la angajarea unui alt intermediar
(intermediere exclusiva), intermediarul este obligat ca in aceasta perioada sa actioneze in vederea intermedierii sau a
indicarii ocaziilor de incheiere a contractului.
 (2) In cazul in care clientul incalca obligatia prevazuta la alin.(1), intermediarul poate cere despagubiri daca se
incheie un contract cu un tert printr-un alt intermediar. In contract se poate conveni asupra unei despagubiri globale
corespunzatoare, indiferent de dovada prejudiciului. Aceasta despagubire nu poate depasi 2,5 % din pretul vinzarii
daca prin contract se stabileste intermedierea sau indicarea ocaziei pentru incheierea unei vinzari-cumparari.
Clauza care deroga de la dispozitiile prezentului alineat in defavoarea clientului este nula.
(3) Contractul de int ermediere exclusiva se incheie in scris.

1. Legislatorul nu formulează expres în lege definiţia unui contract de intermediere exclusiva, ceea ce ne permite de al raporta
la categoria celor de prestări servicii de intermediere, avînd şi careva particularităţi în privinţa abţinerii clientului de la
contractarea unui alt intermediar pe o perioadă determinată. La rîndul său intermediarul se obligă să acţioneze cu diligenţă în
vederea intermedierii sau a indicarii ocaziilor de incheiere a contractelor.
Abtinerea clientului de la angajarea unui alt intermediar sau intermedierea exclusivă înseamnă că numai intermediarului iniţial
îi este oferit dreptul să acţioneze pentru încheierea, de exemplu, de contracte de vînzare între client şi terţi, primind pentru
aceasta remuneraţia stabilită.
Particularităţile juridice, desemnate mai sus, ale contractului de intermediere exclusivă permit delimitarea de alte forme juridice
ale intermedierii, şi anume ale concesiunii comerciale exclusive unde,
(3) concesionarul este un intermediar independent şi activează în numele şi în contul său propriu;
(4) caracterul dublu al operaţiei de concesiunii comerciale exclusive, exprimate prin vînzarea
produselor concedentului către consecionar şi revînzarea lor de către concesionar clienşilor săi;
(5) zona teritorială stabilită în care se realizează procesul desfacerii, dreptul de monopol oferit
concesionarului, beneficierea de reputaţia mărcii de fabrică a concedentului;
(6) remuneraţia concesionarului reprezintă diferenţa dintre preţul de vînzare şi cel de revînzare;
(7) exclusivitatea oferită prin contract concesionarului de a vinde, cît şi exclusivitatea rezervată
concedentului de a aproviziona un anumit intermediar.
În cadrul intermedierii exclusive exclusivitatea se exprimă doar prin neangajarea pe o perioadă determinată a unui alt
intermediar, care i-ar oferi aceleaşi servicii de intermediere, nu se indică asupra stabilirii zonei teritoriale pentru realizarea
intermedierii şi a dreptului de monopol oferit intermediarului. Însă deosebirea de bază constă în faptul că intermediarul în
cadrul contractului de intermedierii exclusive nu este independent ca figură juridică, deci nu poate încheia contracte în numele
şi în contul său propriu.
2. Consecinţele juridice ale nerespectării condiţiilor contractuale ale intermedierii exclusive sînt exprimate prin dreptul la
despăgubirea globală a intermediarului, indiferent de dovada prejudiciului, daca se incheie un contract cu un tert printr-un alt
intermediar. Daca prin contract se stabileste intermedierea sau indicarea ocaziei pentru incheierea unei vinzari-cumparari,
atunci despagubirea nu poate depasi 2,5 % din pretul vinzarii. Orice derogare de la prevederile prezentului articol, care ar
defavoriza clientul, adică i-ar impune o răspundere mai mare, este nulă.

Articolul 1183. Rezilierea contractului de intermediere

(1) Contractul de intermediere poate fi reziliat oricind, fara preaviz, daca nu s-a convenit asupra unui termen.
3. Contractul de intermediere exclusiva poate fi reziliat doar pentru motive temeinice si cu respectarea
unui termen de preaviz de 2 saptamini.

- Legiuitorul acordă în egală măsură dreptul la reziliere unilaterală a contractului de intermediere atît
clientului, cît şi intermediarului fără invocarea cărorva motive şi fără preavizare prealabilă, dacă numai în contract nu s-a
prevăzut un termen de preaviz. Această regulă generală de reziliere a contractului de intermediere este caracteristică majorităţii
contractelor de acest gen şi nu duce la lezarea drepturilor uneia sau alteia din părţile contractante, deoarece reiese din esenţa
raporturilor stabilite.
- Pentru contractul de intermediere exclusivă se cere respectarea a două condiţii:
(8) invocarea motivelor temeinice pentru reziliere;
- respectarea unui termen de preaviz de 2 saptamini.
Motivele temeinice, care pot fi puse la baza rezilierii, declarate de una din părţi, pot fi direct expuse în contract, pot
reieşi din circumstanţele concrete ale executării prevederilor contractuale sau pot deriva din uzanţele stabilite.

Articolul 1184.Excluderea remuneratiei si pretentiilor la despagubire

(1) Pretentiile intermediarului de a i se plati remuneratie si despagubire sau de a i se compensa cheltuielile sint
excluse in cazul in care contractul cu tertul priveste un obiect apartinind intermediarului.

Regula aceasta se aplica si atunci cind imprejurari speciale indreptatesc temerea ca intermediarul este afectat in
capacitatea sa de a reprezenta interesele clientului.
 (2) Intermediarul conserva pretentiile sale privitoare la remuneratie sau la compensarea cheltuielilor daca indica
in scris clientului - inainte de incheierea contractului cu tertul - imprejurarile care justifica temerea unei
prejudicieri.
(3) Dispozitiile alin.(1) se aplica si atunci cind altcineva a actionat pe contul intermediarului sau a incheiat
contractul pe contul tertului.
(4) Intermediarul pierde drepturile privitoare la remuneratie sau la compensarea cheltuielilor in cazul in care,
contrar stipularilor din contract, a actionat si pentru tert.
(5) Clauzele care deroga de la dispozitiile prezentului articol sint nule.

1. Prezentul articol reglementează cazurile cînd legislatorul exclude pretenţiile intermediarului de a i se plati remuneraţie si
despagubire sau de a i se compensa cheltuielile în cadrul unui raport contractual de intermediere. Aceste reguli au la bază
ideea, că orice acţiune (serviciu) al intermediarului trebuie să satisfacă interesul clientului, iar în cazurile cînd direct sau indirect
acest interes este lezat se produc efecte negative faţă de intermediar. De exemplu, in cazul in care contractul cu terţul priveste
un obiect apartinind intermediarului, fapt ce denotă lipsa raportului de intermediere, intermediarul pierde dreptul la remuneraţie,
despagubire sau la compensarea cheltuielilor. În acest caz legiuitorul urmăreşte scopul de a nu permite intermediarului să se
îmbogăţească ilegal din contul clientului, beneficiind în acelaşi moment de remuneraţie, despagubire sau de compensarea
cheltuielilor, precum şi de satisfacerea directă a intereselor proprii.
Aceleaşi efecte se pot produce şi cînd împrejurarile speciale indreptatesc temerea că intermediarul este afectat în capacitatea sa
de a reprezenta interesele clientului. În acest context, împrejurarile speciale, la care face trimitere legislatorul, urmează să fie
strict determinate în contract pentru a reduce posibilitatea tălmăcirii lor arbitrale de către părţi.
Situaţia cînd altcineva a acţionat pe contul intermediarului sau a incheiat contractul pe contul terţului la fel este calificată de
legiuitor în calitate de temei pentru excluderea pretenţiilor intermediarului la remuneraţie, despagubire sau la compensarea
cheltuielilor. Argumentare juridică ar putea servi la fel lipsa elementelor de intermediere.
Încă un temei de lezare a intereselor clientului este prevăzută în al (4) al articolului comentat, unde intermediarul, contrar
stipularilor din contract, a actionat şi pentru terţ.
2. Pretentiile intermediarului privitoare la remuneraţie sau la compensarea cheltuielilor pot fi conservate numai cu o singură
condiţie:
(9) daca intermediarul indica în scris clientului, înainte de încheierea contractului cu terţul
împrejurările care justifica temerea unei prejudicieri, şi respectiv, clientul acceptă această situaţie.
Reieşind din prevederile normelor prezentului articol, orice prejudiciere a intereselor clientului produse de către intermediar îl
lipsesc pe intermediar de dreptul la remuneraţie şi orice fel de compensaţii materiale.
Iar, orice derogări de la dispoziţiile prezentului articol sînt nule, deoarece ar defavoriza situaţia clientului.

S e c t i u n e a a 2-a
INTERMEDIEREA INCHIRIERII DE LOCUINTE

Articolul 1185. Reglementarile aplicabile intermedierii inchirierii de locuinţe

(1) Contractului prin care o parte (intermediar locativ) se obliga sa intermedieze ori sa indice celeilalte parti
ocazia de a incheia un contract de inchiriere a unei locuinte se aplica dispozitiile generale in masura in care din
normele prezentei sectiuni nu rezulta altfel.
(3) Regulile privind contractele de intermediere locativa nu se aplica acelor contracte care au drept
obiect intermedierea inchirierii de locuinta pentru turisti.

1. Intermedierea închirierii de locuinţă reprezintă o varietate reglementată de lege a intermedierii în sensul căreia intermediarul
locativ se obliga sa intermedieze ori sa indice celeilalte parti ocazia de a incheia un contract de inchiriere a unei locuinte.
Specificul reglementării acestei varietăţi constă în stabilirea unor reguli proprii intermedierii contractelor de închiriere a
locuinţelor, referitoare la cercul locuinţelor asupra cărora se aplică regulile intermedierii locative şi a temeiurilor de excludere a
remuneraţiei şi pretentiilor de despăgubire ale intermediarului locativ. În celelalte cazuri se aplică dispozitiile generale ale
intermedierii.

Articolul 1186. Excluderea remuneratiei si pretentiilor de despagubire ale intermediarului locativ

(1) Pretentiile intermediarului locativ cu privire la plata remuneratiei si a despagubirii sau la compensarea
cheltuielilor sint excluse cind:
a) printr-un contract de inchiriere doar s-a prelungit ori s-a modificat chiria asupra aceleiasi locuinte;
b) s-a incheiat un contract de inchiriere a unei locuinte care se afla in administrarea intermediarului locativ.
 (2) Intermediarul locativ nu poate conveni, pentru prestatiile facute in legatura cu intermedierea sau cu indicarea
unei ocazii de incheiere a unui contract de intermediere locativa, asupra unor alte retributii in bani in afara de
remuneratia mentionata la art.1181 alin.(1).
(4) Clauzele care deroga de la dispozitiile prezentului articol sint nule.

1. În afară de temeiurile generale de excludere pretenţiilor intermediarului cu privire la plata remuneratiei şi a despagubirii
sau la compensarea cheltuielilor expuse în art.1184 Cod Civil, prezentul articol stipulează încă două, referitoare expres
intermediarului locativ:
(10) printr-un contract de inchiriere doar s-a prelungit ori s-a modificat chiria asupra aceleiaşi locuinte;
(11) s-a incheiat un contract de inchiriere a unei locuinte care se afla in administrarea intermediarului
locativ.
În primul caz, nu se intermiază un nou contract, precum nu se indică posibilitatea încheierii unui nou contract, dar se purcede la
prelungirea sau modificarea unui contract deja încheiat, fapt ce nu poate da naştere la raporturi de intermediere în genere, şi nici
nu poate duce, evident, la apariţia dreptului la remunerare sau alte categorii de plăţi.
În al doilea caz, intermediarul nu poate figura în această calitate juridică dacă locuinţa se află în administrarea sa, fapt ce i-ar
permite contractarea directă cu clientul şi nu alegerea formulei intermedierii.
În ceea ce priveşte retribuţia în bani pentru serviciile prestate, intermediarul locativ nu poate pretinde la ceva mai mult, decît la
remuneraţia menţionata la art.1181 alin.(1).

S e c t i u n e a a 3-a
INTERMEDIEREA IMPRUMUTULUI

Articolul 1187. Reglementarile aplicabile intermedierii imprumutului

Contractului prin care o parte (intermediar al imprumutului) se obliga sa intermedieze celeilalte parti (client) un
imprumut sau sa-i indice ocazia de a incheia un contract de imprumut se aplica dispozitiile generale in masura in
care din normele prezentei sectiuni nu rezulta altfel.

1. Legislatorul a scos în relief în planul reglementării o construcţie juridico-civilă nouă a intermedierii cu denumirea de
intermedierea împrumutului. Acest contract se evidenţiază prin obiectul său, care reprezintă acţiunile de intermediere a unui
împrumut sau indicarea ocaziei de a încheia un contract de imprumut. Noţiunea contractului de intermediere a
împrumutului, expusă în acest articol, nu ne specifică categoriile împrumutului care pot fi pasibile intermedierii, deaceea, toate
categoriile de contracte de împrumut cad sub incidenţa normei respective. Particularităţilereglementării juridice ale prezentului
contract ţin de forma si continutul contractului de intermediere a împrumutului, precum şi de remuneraţia intermediarului
împrumutului, în rest, faţă de aceste relaţii se aplica dispozitiile generale ale intermedierii.

Articolul 1188. Forma si continutul contractului de intermediere a imprumutului

(1) Contractul de intermediere a imprumutului se incheie in scris.

(2) In contractul de intermediere a imprumutului se indica remuneratia pentru intermediarul imprumutului intr-un
raport procentual din valoarea imprumutului. Trebuie sa se mentioneze, de asemenea, marimea, termenul, dobinda si
amortizarea imprumutului, durata efectuarii platii, cursul acesteia, durata incarcarii cu dobinzi, costurile accesorii ale
imprumutului, precum si dobinda anuala efectiva, suma totala ce urmeaza a fi platita de comisionar, numele sau
denumirea, adresa imprumutatorului.
(3) Prevederile alin.(2) nu se aplica daca sarcina intermedierii ori a indicarii ocaziei este indreptata spre incheierea
unui imprumut asigurat prin ipoteca, unui imprumut destinat finantarii unei afaceri imobiliare sau unui imprumut
acordat comisionarului pentru desfasurarea activitatii sale profesionale, comerciale, publice ori de serviciu.
(4) Contractul nu trebuie sa aiba legatura cu oferta de remitere a imprumutului.
(5) Intermediarul imprumutului este obligat sa dea clientului un exemplar de contract.

8. Pentru perfectarea contractului de intermediere a imprumutului legea cere respectarea formei scrise,
ca fiind o condiţie ad probationem. Obligativitatea respectării acestei forme reiese şi din alin.(2) al prezentului articol, care
prescrie categoriile de condiţii, care trebuie să le conţină un ascemenea tip de contract. Condiţiile enumerate se referă atît la
contractul de intermediere a imprumutului, cît şi la împrumutul intermediat. Printre condiţiile referitoare nemijlocit la contractul
de intermediere a împrumutului putem evidenţia remuneratia pentru intermediarul imprumutului, care urmează a fi stabilită
intr-un raport procentual din valoarea împrumutului intermediat. Celelalte condiţii enumerate sînt proprii unui contract de
împrumut propriu-zis şi nu pot constitui conţinutul unui contract de intermediere.
 Articolul 1189. Remuneratia intermediarului împrumutului

(1) Clientul este obligat la remunerarea intermediarului doar daca, in urma intermedierii ori a indicatiei acestuia,
clientului i se acorda imprumut. Conventia incheiata prin derogare in defavoarea clientului este nula.
(2) Intermediarul imprumutului nu poate conveni, in afara remuneratiei prevazute la alin.(1), asupra vreunei
retributii in bani pentru prestatiile facute in legatura cu intermedierea sau cu indicarea ocaziei de inchiriere a unui
contract de imprumut.

8. Esenţa juridică a normei expusă în alin.(1) a prezentului articol constă în faptul, că intermediarul are
dreptul la remuneraţie, numai în cazul cînd clientului i se acordă efectiv împrumutul. În alte condiţii, cînd acţiunile de
intermediere ale intermediarului împrumutului nu duc la obţinerea unui împrumut de către client, primul nu poate pretinde la
remuneraţie. Remuneraţia este condiţionată de un rezultat concret – acordarea împrumutului şi, deci, orice convenţie de acest
gen, încheiată între părţile indicate, prin care se va stabili o altă regulă de remunerare a intermediarului se va considera nulă.
9. O altă regulă imperativă în privinţa remuneraţiei intermediarului se indică în alin.(2) a prezentului articol,
unde se menţionează că pentru prestaţiile facute în legatura cu intermedierea sau cu indicarea ocaziei de inchiriere a unui
contract de imprumut se achită numai o sumă de bani raportată procentual la valoarea împrumutului. Stabilirea altor retribuţii în
bani pentru serviciile menţionate mai sus este interzisă de lege.

S e c t i u n e a a 4-a
INTERMEDIEREA COMERCIALA

Articolul 1190. Dispozitii generale cu privire la intermedierea comerciala

(1) Este titular de drepturi si obligatii de intermediar comercial persoana care desfasoara activitate profesionala
pentru alte persoane, fara imputerniciri permanente in baza de contract, de intermediere a contractelor de
achizitionare sau vinzare de bunuri sau de titluri de valoare, de asigurari, de operatiuni bancare, de transport de
bunuri, de inchiriere de bunuri ale circuitului comercial.
(2) Prevederile prezentei sectiuni nu se aplica la intermedierea altor operatiuni decit a celor mentionate la alin. (1) si
a operatiunilor cu bunuri imobile.

(3) Prezentul articol reglementează activitatea de intermediere profesinală a intermediarului comercial, figură, ce
spre deosebire de alte categorii de intermediari activează pentru alte persoane făra impufaterniciri permanente în bază de
contract, exclusiv în circuitul comercial. Domeniile de activitate ale intermediarului comercial sunt strict determinate, şi,
normele prezentei secţiuni nu pot fi aplicate, decît în privinţa operaţiunilor menţionate în acest articol. Legislatorul nu
desfăşoară conţinutul activităţii profesionale ale intermediarului comercial, însă acţiunile lui, la fel se reduc la intermedierea de
contracte şi indicarea ocaziilor de încheierea de contracte.
Cu alte cuvinte, intermedierea comercială se deosebeşte de intermedierea generală prin activitatea profesională (permanentă)
fără împuternici speciale ale întermediarului, deoarece ele reiese din însăşi calitatea juridică a acestui subiect. Activitatea în
anumite domeniile ale circuitului comercial, menţionate în alin.1 şi alin.2 ale prezentului articol, presupun un anumit regim de
reglementare, deoarece activitatea de intermediere în alte operaţiuni nu cade sub incidenţa prezentei secţiuni a Codului Civil.

Articolul 1191. Textul final al contractului

(1) Cu exceptia cazurilor cind este exonerat de catre parti sau prin efectul uzantelor locale, intermediarul
comercial este obligat, imediat dupa perfectarea contractului, sa puna la dispozitia fiecarei parti textul final al
acestuia, semnat de el, in care sa fie indicate partile contractante, obiectul si conditiile contractului, iar pentru cazul
vinzarii marfurilor sau titlurilor de valoare, tipul si cantitatea lor, pretul si termenul de livrare.
(2) In cazul actelor juridice care nu pot fi executate pe loc, textul final este pus la dispozitia partilor pentru semnare,
fiecareia din ele expediindu-i-se contractul semnat de cealalta parte.
(3) Daca o parte va refuza sa primeasca ori sa semneze textul final al contractului, intermediarul comercial va
informa neintirziat cealalta parte despre acest fapt.

1. Norma dispozitivă a articolului comentat obligă intermediarul comercial imediat după ce contractul a fost semnat de ambele
părţi, să fie pus la dispoziţia lor în redacţie finală. Pentru fiecare categorie de contract semnat de părţi, legea cere indicarea
corectă a parţilor contractante, a obiectului şi a condiţiilor contractului, iar pentru unele tipuri de contracte ca intermedierea
vînzarii mărfurilor sau titlurilor de valoare specificarea obiectului prin indicarea tipului şi cantităţii, a preţului şi termenului de
livrare.
Părţile sau uzanţele locale pot însă elibera intermediarul comercial de obligaţia de punere la dispoziţia fiecarei părţi a textului
final al contractului, şi în acest caz încheierea contractului de intremediere comercială va fi guvernată de prevederile art.art.679-
703 ale prezentului Cod Civil.

Articolul 1192. Angajamentul specificat

(1) Daca o parte primeste textul final al contractului, in a carui privinta intermediarul comercial isi rezerva
dreptul de a indica cealalta parte contractanta, atunci prima va fi obligata, in baza conventiei, fata de partea indicata
ulterior daca impotriva acesteia din urma nu se pot ridica obiectii intemeiate.
(2) Desemnarea celeilalte parti se efectueaza in termenele uzuale la locul emiterii textului final al contractului,
iar in lipsa acestora, intr-un termen rezonabil.
(3) Daca nu se nominalizeaza persoana sau daca impotriva acesteia exista obiectii motivate, partea are dreptul sa
inainteze intermediarului comercial pretentii cu privire la executarea contractului. Acest drept nu exista daca partea
nu declara imediat intermediarului comercial la cererea acestuia ca solicita realizarea contractului.

1.Legislatorul reglementează situaţia încheierii contractelor între părţile intermediate prin intermediul unei noi modalităţi ca
angajamentul specificat. Esenţa juridică a acestei modalităţi constă în faptul, că dacă o parte acceptă primirea de la
intermediarul comercial a textului final al contractului unde încă nu este indicată cealaltă parte contractantă, dar asupra indicării
ulterioare a căreia s-a obligat intermediarul, atunci partea respectivă se consideră obligată (angajată) faţă de partea necunoscută.
Nulitatea angajamentului specificat poate fi invocată, ţinînd cont de obiecţiile întemeiate aduse părţii respective.
În cazul intermedierii comerciale prin utilizarea angajamentului specificat intermediarul comercial trebuie să indice cealaltă
parte la locul emiterii textului final în termini prevăzuţi de uzanţele în domeniu, iar în lipsa lor în termen rezonabil.
2. În cazul în care intermediarul comercial nu stabileţe potenţialul client al părţii ce a declarat angajament specificat sau
împotriva acesteia există obiecţii motivate, care nu permit încheierea contractului, partea angajată este în drept să ceară de la
intermediar despăgubiri legate de la executarea contractului.
Partea angajată pierde acest drept de a cere despăgubiri, dacă nu declară imediat intermediarului că solicită executarea
contractului.

Articolul 1193. Păstrarea mostrelor

(1) In masura in care partile sau uzantele locului si natura bunului permit, intermediarul comercial va pastra
mostrele bunului vindut prin intermedierea sa pina ce bunul va fi receptionat fara obiectii sau pina ce actul este
finalizat intr-un alt mod.
(2) Intermediarul comercial va marca mostra pentru ca ea sa poata fi recunoscuta.

1. În afară de obligaţiile propriu-zise ale intermediarului comercial, care reies inedit din specificul activităţii sale, părţile pot
prevedea în cadrul raportului contractul stabilit păstrarea mostrele bunului vîndut prin intermediere pînă la recepţia finală.
Legea nu indică expres partea care urmează să suporte cheltuielile respective de păstrare şi marcare a mostrelor, deoarece acest
fapt trebuie să fie stabilit în contract. Iar în lipsa unei astfel de prevederi contractuale, cheltuielile urmează să fie suportate de
persoanele în interesul cărora se efectuiază intermedierea, adică proprietarul acestor bunuri.
Obligaţiunea de păstrare şi marcare a mostrelor de către intermediarul commercial poate reieşi şi din prevederile uzanţelor
locului intermedierii şi în acest caz, în temeiul art.4 al prezentului Cod Civil părţile se vor conduce de prevederile uzanţelor în
ceea cde priveşte cheltuielile de păstrare şi marcare a mostrelor.
Natura bunurilor sau a mostrelor, care nu permite păstrarea lor, poate servi ca temei pentru recunoaşterea invalidităţii obligaţiei
de păstrare.

Articolul 1194. Lipsa imputernicirilor de acceptare a platilor

Intermediarul comercial nu se considera imputernicit să accepte o plata sau o alta forma de remunerare prevazuta în
contract.

Prin intermediul normei articolului comentat legiuitorul îl lipseşte completamente pe intermediarul comercial de dreptul de a
acceptea o plata sau o altă formă de remunerare, prevăzute de contractile de intermediere, fapt ce ne permite să considerăm nulă
orice acceptare de acest fel din partea intermediarului comercial. Stipulaţia legală respectivă se bazează pe faptul, că riscurile
financiare în raportul de intermediere comercială le suportă clienţii, iar intermediarul neavînd careva atribuţii financiare.

Articolul 1195. Răspunderea intermediarului comercial

Intermediarul comercial răspunde faţa de ambele părţi pentru daunele cauzate cu vinovaţie.
1. Particularităţile prestării serviciilor de intermediere comercială îşi găsesc oglindirea şi în ceea ce priveşte temeiurile şi
condiţiilor de survenire a răspunderii intermediarului comercial.
Răspunderea survine numai pentru acţiunile vinovate ale intermediarului, conform prevederilor art.603 Cod Civil, ceea ce
înseamnă că este exclusă răspunderea fără vină, iar vinovăţia părţilor intermediate sau alte circumstanţe stabilite de lege
(art.606 Cod Civil) exonerează intermediarul comercial de la răspundere.
Prezenţa daunelor (prejudiciilor) materiale ale părţilor intermediate este o condiţie obligatorie a survenirii răspunderii
intermediarului, iar mărimea răspunderii intermediarului se stabileşte conform prevederilor art.art.610-611 Cod Civil.

Articolul 1196. Dreptul de a pretinde ambelor parti remuneraţie

Daca intre parti nu exista un acord privind plata remuneratiei intermediarului comercial, fiecare dintre parti
va fi obligata, in absenta unor uzante locale care ar stipula altceva, sa achite jumatate din suma remuneraţiei.

1. Pentru remunerarea intermediarului comercial ambele părţi, în favoarea cărora s-a efectuat intermedierea, pot stabili un acord
despre remunerarea intermediarului prin care să se indice mărimea cotei fiecăruia în achitarea remuneraţiei. Mărimea şi modul
de stabilire a remuneraţiei pentru serviciile intermediarului poate fi stabilită şi de uzanţele locale, de exemplu de uzanţele
portuare, existente în portul maritim de activitate a intermediarului.
În lipsa unor prevederi clare în acest sens legiuitorul a stabilit norma dispozitivă, conform căreia fiecare din părţi achită
jumatate din suma remuneraţiei. Pentru neachitarea remuneraţiei de către părţile obligate de a o face, intermediarul comercial
are dreptul de a pretinde remunerarea, în temeiul art.518 a prezentului Cod Civil, de la fiecare debitor separat pîna la concurenta
părţii sale din datorie.

Articolul 1197. Registrul intermediarului comercial

(1) Intermediarul comercial este obligat sa tina un registru in care sa inscrie zilnic toate actele incheiate.
Inregistrarile se fac in ordine cronologica. Intermediarul comercial semneaza pentru fiecare inregistrare efectuata.
(2) Asupra registrului intermediarului comercial se aplica dispozitiile cu privire la registrele comerciale.

1. Obligaţia specifică a intermediarului comercial constă în ţinerea unui registru de evidenţă a tuturor actelor încheiate.
Evidenţa respectivă a actelor încheiate, efectuată în ordine cronologică de către intermediar, poate servi în calitate de probă a
executării actelor de intermediere. În baza Legii Nr.1320-XIII din 25.09.97 cu privire la registre, registrul intermediarului
comercial are statut de registru privat, iar în baza prevederii alin.2 a prezentului articol dispoziţiile corespunzătoare ale legii
nominalizate se răsfrîng şi asupra registrului intermediarului comercial.

Articolul 1198. Prezentarea extraselor din registrul intermediarului commercial

Intermediarul comercial este obligat sa prezinte, la cererea partilor, extrase din registru, pe care le semneaza.
Extrasele vor cuprinde toate datele relevante pentru actele intermediate de el.

1. Modul şi ordinea de prezentare a extraselor din registrul intermediarului comercial, precum şi semnificaţia juridică a
extraselor din registru semnate de către intermediar sunt prevăzute de prezentul articol şi Legea Nr.1320-XIII din 25.09.97 cu
privire la registre.

Capitolul XXIII
AGENTUL COMERCIAL.
COMISIONARUL PROFESIONIST
Sectiunea 1
AGENTUL COMERCIAL

Articolul 1199. Dispoziţii generale cu privire la agentul comercial

(1) Agentul comercial este persoana fizica întreprinzător independent căreia i s-au încredinţat împuterniciri
permanente de intermediere sau de încheiere de contracte comerciale cu bunuri si servicii in numele si pe contul unei
alte întreprinderi (principal).
(2) In sensul prezentului cod, nu se considera agent comercial persoana care:
a) fiind un angajat al principalului, are atribuţii de încheiere a contractelor obligatorii pentru principal;
 b) fiind partener, are dreptul de a încheia contracte obligatorii pentru partenerii săi;
c) este administratorul procedurii de reorganizare sau al procedurii de lichidare in procesul de insolvabilitate;
d) activează la bursele de mărfuri.

1. Prezentul articol stabileşte criteriile juridice de bază de identificare a unui subiect nou a circuitului civil, care este agentul
comercial. Evident, această figură juridică activează în baza unui contract de agenţie comercială ce este plasat de către legislator
în categoria contractelor de intermediere.
Cerinţele legale faţă de statutul juridic al agentului comercial sânt:
(1) activitatea în calitate de persoana fizica, întreprinzător independent, în conformitate cu prevederile Art.26 Cod
civil;
(2) prezenţa împuternicirilor permanente;
(3) activitatea in numele si pe contul unei alte întreprinderi (principal);
(4) domeniul stabilit de activitate, care este intermedierea sau de încheierea de contracte comerciale cu bunuri si
servicii.
Spre deosebire de statutul juridic al altor categorii de subiecte din domeniul intermedierii, agentul comercial este împuternicit
prin contract să acţioneze pentru intermedierea sau încheierea de contracte comerciale cu bunuri si servicii, alte categorii de
servicii de intermediere nu se pot califica ca raporturi de agenţie comercială.
Agentul comercial este împuternicit să săvârşească un spectru larg de acţiuni faptice şi juridice (de intermediere), având
caracter de sistemă, de aceea activitatea permanentă a agentului comercial poate servi în calitate de criteriu de calificare
juridico-civilă a acestui raport de intermediere.
Subiectul, ce are statut de agent comercial, se obligă prin contract să caute un cumpărător sau consumator de service şi să
negocieze condiţiile esenţiale ale viitorului contract. Rezultatele tratativelor avute sînt aduse la cunoştinţa principalului, care
finisează negocierile şi semnează contractele propriu-zise. De aceea, prin efectul legii, agentul comercial nu este în drept să
încheie în nume şi pe cont propriu contractele comerciale la care a participat în această calitate.
Aliniatul 2 al prezentului articol expres stabileşte categoriile de subiecte, care nu pot fi considerate în raporturi anumite agenţi
comerciali. Persoanele indicate nu corespund criteriilor ce definitivează statutul juridic al agentului comercial, fie din motivul
că se află în relaţii de muncă cu principalul şi în virtutea relaţiilor date este obligat să încheiere a contractelor obligatorii pentru
principal, fie că este un partener de afaceri al principalului şi este împuternicit prin anumite contracte să reprezinte partenerii
săi, sau reieşind din activitatea specifică are atribuţii legale de reprezentare.

Articolul 1200. Obligaţiile agentului comercial

(1) Agentul comercial este obligat sa reprezinte onest interesele principalului.

(2) Agentul comercial trebuie sa întreprindă masurile corespunzătoare in cadrul negocierilor, precum si sa
încheie, după caz, contracte la indicaţia principalului, sa prezinte acestuia informaţia utila care se
afla la dispoziţia sa, sa îndeplinească indicaţiile rezonabile date de principal.

1. Reprezentarea onestă a intereselor principalului este cerinţa de bază, înaintată de legislator pentru activitatea agentului
comercial. Sensul juridic al cuvântului „onest” urmează a fi înţeles în vederea corectitudinii, cinstei agentului comercial în
săvârşirea acţiunilor de intermediere.
Agentul comercial, la fel ca şi alţi intermediari urmează să execute personal prevederile contractuale, să se conducă , după caz,
de indicaţiile contractuale şi de indicaţiile principalului, iar în unele cazuri, pentru săvârşirea unor acţiuni din numele
principalului i se va elibera procură. Obligaţiile agentului comercial sunt determinate de natura acţiunilor ce le întreprinde, dar
reieşind din faptul că el acţionează în numele şi pe contul unei alte întreprinderi (principal) ele (obligaţiile) se modelează
conform regulilor contractului de mandat.
Ţinând cont de faptul, că agentul comercial este un subiect independent al raportului juridic contractual toate acţiunile prescrise
în alin.2 al articolului comentat trebuie să fie executate conform propriilor sale convingeri, şi numai indicaţiile rezonabile date
de principal, urmează să fie executate. În acest aspect poate fi găsită tangenţa cu acţiunile antreprenorului sau ale prestatorului
de servicii.

Articolul 1201. Obligaţiile principalului

Principalul trebuie sa respecte, in relaţiile cu agentul comercial, principiul bunei-credinţe.

In particular, principalul este obligat sa pună la dispoziţia agentului comercial toata informaţia necesara
executării contractului de agenţie, sa înştiinţeze agentul comercial in termene rezonabile despre faptul ca se aşteaptă
ca volumul tranzacţiilor comerciale sa fie considerabil mai mic decât ar fi putut presupune in mod normal agentul,
precum si despre acceptarea, refuzul sau neîndeplinirea unui contract comercial propus de agent.

1. Principiul bunei-credinţe este pus de legiuitor la baza relaţiilor dintre agent şi principal. Dar acest principiu nu trebuie
confundat cu relaţiile fiduciare dintre părţi, caracteristice raportului de mandat. Bună-credinţa se prezintă a fi o atitudine din
start pozitivă faţă de acţiunile agentului.
Printre obligaţiile principalului expres prevăzute de lege pot fi evidenţiate:
(5) punerea la dispoziţia contragentului a informaţiei, necesare executării contractului de agenţie;
(6) înştiinţare în termene rezonabile despre faptul că volumul tranzacţiilor comerciale sa fie considerabil mai
mic decât ar fi putut presupune în mod normal agentul;
- acceptarea, refuzul sau neîndeplinirea unui contract comercial propus de agent.
Legea nu indică expres în calitate de obligaţie a principalului eliberarea procurii, dar prezumă că pentru săvârşirea acţiunilor de
intermediere este suficient contractul scris de agenţie, unde să fie indicat că agentul comercial acţionează din numele
principalului. La rândul său principalul în relaţiile cu terţii nu este în drept să invoce lipsa împuternicirilor corespunzătoare ale
agentului.

Articolul 1202. Remunerarea agentului comercial

(1) Agentul comercial are dreptul la remunerare pentru serviciile prestate principalului conform contractului de
agenţie.
(2) Daca suma remuneraţiei nu este stipulata, se considera ca s-a convenit asupra unei remuneraţii obişnuite
pentru acest domeniu de activitate. In cazul imposibilităţii de a se stabili o remuneraţie
obişnuita, agentul comercial are dreptul la o remuneraţie rezonabila pentru serviciile prestate principalului,
luându-se in considerare circumstanţele cauzei si principiul echitaţii.

1. Cuantumul şi ordinea achitării remuneraţiei pentru serviciile prestate de către agentul comercial principalului se stabilesc
expres în contractul de agenţie. Cu toate că în Art.1200 Cod civil nu este pus accentul pe caracterul oneros al contractului de
agenţie, din conţinutul prezentului articol reiese acest fapt.
În ceea ce priveşte mărimea remuneraţiei achitată agentului comercial, legislatorul stabileşte câteva principii acceptate în
practica juridică, şi anume:
dacă părţile n-au indicat în contract suma concretă a remuneraţiei, agentul comercial are dreptul să pretindă la o remuneraţie
obişnuită pentru acest domeniu de activitate. Însă, se pot întâlni cazuri, când este cu neputinţă stabilirea unei remuneraţii
obişnuite, pe motiv că într-un anumit teritoriu nu activează astfel de intermediari. În acest caz pentru serviciile prestate se achită
o sumă de bani (remuneraţie) rezonabilă, ţinându-se cont de volumul de lucru efectuat de agentul comercial şi beneficiul adus
principalului.

Articolul 1203. Plata remuneraţiei

(1) Remuneraţia poate fi plătita integral sau parţial sub forma de comision, adică de remuneraţie care variază
in funcţie de valoarea actelor juridice comerciale.
(2) Agentul comercial are dreptul la comision pentru actele juridice încheiate in perioada acţiunii contractului de
agenţie daca, si in măsura in care:
a) actul juridic a fost încheiat in urma acţiunilor agentului comercial respectiv;
b) actul juridic a fost încheiat cu un terţ, care anterior a devenit client al principalului in urma unui act analog,
datorita acţiunilor agentului comercial respectiv.
(3) Agentul comercial va avea dreptul la comision si pentru actele juridice încheiate in perioada acţiunii
contractului de agenţie daca agentul are dreptul exclusiv, acordat de principal in baza contractului de agenţie, de a
purta negocieri sau de a încheia contracte in numele principalului pe un anumit teritoriu sau pentru un grup anumit
de clienţi si daca a fost încheiat un contract cu un client de pe teritoriul sau din grupa respectiva de clienţi.
(4) Agentul comercial are dreptul la comision pentru actul juridic încheiat după încetarea acţiunii contractului de
agenţie daca:
a) in conformitate cu prevederile alin.(2) si (3), propunerea terţului de a contracta (oferta sau cererea) a fost
recepţionata de principal sau de agentul comercial până la încetarea acţiunii contractului de agenţie;
b) actul juridic a fost încheiat, datorita acţiunilor agentului comercial, intr-un termen rezonabil din
momentul încetării acţiunii contractului de agenţie.
(5) Agentul comercial nu are dreptul la comisionul prevăzut la alin.(2) si (3) daca acesta trebuie plătit,
conform alin.(4), agentului comercial precedent, cu excepţia cazului in care divizarea remuneraţiei
de comision intre cei doi agenţi este rezonabila.

1. Agentul comercial poate pretinde la remuneraţia integrală sau parţială sub forma de comision în funcţie de rezultatul
executării obligaţiilor sale, exprimat prin valoarea actelor juridice comerciale. Remuneraţia de comision poate fi achitată cu
avans sau după prestarea totală sau parţială a serviciilor respective.
Legislatorul reglementează dreptul la comision al agentului comercial pentru serviciile de intermediere acordate în perioada
acţiunii contractului şi după încetarea acţiunii contractului. În primul caz, pentru apariţia dreptului la comision sunt stabilite
anumite condiţii:
(7) actul juridic să fie încheiat în urma acţiunilor agentului comercial respectiv;
(8) actul juridic să fie încheiat cu un terţ, care anterior a devenit client al principalului în urma unui act analog,
datorita acţiunilor agentului comercial respectiv;
- daca a fost încheiat un contract cu un client de pe teritoriul sau din grupa respectiva de clienţi, unde agentul
are dreptul exclusiv, acordat de principal în baza contractului de agenţie, să poarte negocieri sau să încheie contracte în
numele principalului pe un anumit teritoriu sau pentru un grup anumit de clienţi.
2. După încetarea acţiunii contractului de agenţie agentul comercial are dreptul la comision dacă:
- oferta sau cererea terţului de a contracta a fost recepţionata de principal sau de agentul comercial până la încetarea acţiunii
contractului de agenţie, iar ulterior a fost încheiat contractul cu terţul;
- actul juridic a fost încheiat, datorită acţiunilor agentului comercial, într-un termen rezonabil din momentul încetării
acţiunii contractului de agenţie. În acest caz, acţiunile agentului comercial produse în interiorul termenului contractului, produc
efecte juridice corespunzătoare, dacă contractul cu terţii se încheie într-un termen rezonabil după încetarea contractului de
agenţie.
3. Dreptul la comision al agentului comercial se stinge în cazul când remuneraţia trebuie plătită, conform alin.4 al prezentului
articol , agentului comercial precedent, cu excepţia cazului când este rezonabila şi echitabilă divizarea remuneraţiei de
comision intre cei doi agenţi.

Articolul 1204. Termenul de plata a comisionului

(1) Agentul comercial are dreptul la comision din momentul si in măsura in care actul juridic a fost executat.
La înţelegerea părţilor, dreptul agentului comercial la remuneraţie poate apărea in momentul
naşterii obligaţiei principalului de a executa actul juridic încheiat cu un terţ sau in momentul executării acestuia de
către terţ.
(2) Comisionul trebuie plătit cel mai târziu in ultima zi a lunii in care agentul a obţinut dreptul la el. De la
prevederile prezentului alineat nu se poate deroga în defavoarea agentului comercial.

(1) Momentul apariţiei dreptului la remuneraţia de comision este condiţionat de lege de faptul executării
actului juridic, intermediat de agentul comercial. La fel, se ţine seama şi de măsura în care a fost executat actul juridic dat.
Ţinând cont de formularea vagă a momentului apariţiei dreptului la comision, este necesar ca părţile expres să reglementeze
acest fapt în contract. Mai mult ca atât, norma dispozitivă a articolului comentat prescrie câteva momente posibile de apariţie a
acestui drept:
(9) momentul naşterii obligaţiei principalului de a executa actul juridic încheiat cu un terţ;
(10) momentul executării acestuia de către terţ.
2. Momentul achitării comisionului este strict fixat de lege, cel mai târziu in ultima zi a lunii in care agentul a obţinut
dreptul la el, pentru a proteja interesele patrimoniale ale agentului comercial, de aceea prin contract părţile nu pot stabili
altceva ce ar fi în defavoarea agentului comercial.

Articolul 1205. Încetarea dreptului la comision

(1) Dreptul la comision încetează in cazul in care contractul dintre principal si terţ nu a fost executat, daca
principalul nu poarta nici o vina pentru ne executare. De la prevederile prezentului alineat nu se
poate deroga in defavoarea agentului comercial.
(2) Comisionul pe care agentul l-a primit deja trebuie restituit in cazul încetării dreptului la aceasta remuneraţie.

1. În calitate de temei a încetării a dreptului la comision a agentului comercial reprezintă neexecutarea contractului dintre
principal si terţ, pentru care principalul nu poartă nici o vină. Însă, neexecutarea contractului poate avea loc şi din vina
persoanei terţe, care nu se află, din motive cunoscute, cu agentul comercial în relaţii contractuale. Sintagma, expusă în alin.1 al
articolului comentat, conform căreia „de la prevederile prezentului alineat nu se poate deroga în defavoarea agentului
comercial” urmează a fi tratată în sensul că numai acţiunile vinovate ale agentului comercial, care au dus la imposibilitatea
executării contractului dintre principal si terţ, pot servi în calitate de temei pentru încetarea dreptului la comision al agentului
comercial.

Articolul 1206. Prezentarea informaţiei cu privire la calculul remuneraţiei

(1) Principalul este obligat sa prezinte in scris agentului comercial calculul comisionului la care acesta are
dreptul. Calculul trebuie sa includă elementele principale in funcţie de care a fost determinat
comisionul.
(2) Agentul comercial are dreptul la informaţie, inclusiv la extrase din registrele si documentele deţinute de
principal, necesare lui pentru verificarea comisionului pe care este in drept sa îl primească.
(3) De la prevederile alin.(1) si (2) nu se poate deroga in defavoarea agentului comercial.
1. Până la achitarea remuneraţiei de comision principalul este obligat să prezinte în scris agentului comercial calculul
comisionului la care pretinde. Termenul concret de prezentare a calculului nu este indicat în lege, dar din conţinutul obligaţiei
date reiese faptul, că momentul prezentării calculului de către principal trebuie să anticipeze rezonabil momentul primirii de
facto a remuneraţiei, pentru ca agentul comercial să aibă posibilitatea verificării calculului şi prezentării de dovezi care ar indica
valoarea (suma) reală a comisionului. Pentru realizarea dreptului la verificarea calcului prezentat de principal, legea îi oferă
agentului comercial dreptul de examinare a extraselor din registrele si documentele deţinute de principal, pentru
documentarea personală în corectitudinea calculelor prezentate. Drepturile respective ale agentului comercial reies şi din
faptul, că conţinutul calcului trebuie să fie bine motivat şi să includă criteriile de bază din care s-a calculat comisionul.
Neincluderea în calcul a indicilor de bază în funcţie de care a fost determinat comisionul poate fi calificată ca nerespectarea
obligaţie de prezentare a calculului în genere.
2. Obligaţiile indicate mai sus ale principalului, precum şi drepturile corespunzătoare ale agentului comercial poartă un caracter
imperativ, de aceea prin contract nu pot fi stabilite clauze contrarii care ar defavoriza agentul comercial.

Articolul 1207. Forma contractului de agenţie

(1) Contractul de agenţie poate fi încheiat in scris sau verbal.

(2) Fiecare parte are dreptul sa ceara încheierea contractului in scris ori sa primească de la cealaltă parte o
adeverinţa privind obligaţiile asumate de partea respectiva in conformitate cu contractul de agenţie.

1. Legea admite încheierea contractului de agenţie atât în formă scrisă, cît şi verbală. În cazul stabilirii relaţiilor de agenţie în
formă verbală, părţile pot cere încheierea ulterioară a contractului în formă scrisă sau eliberarea de la contragentul său a unei
adeverinţe, prin care să se confirme împuternicirile asumate. Adeverinţa eliberată agentului comercial, spre exemplu, nu poate
fi confundată cu o procură şi nici nu poate îndeplini funcţiile ei. Însemnătatea juridică a adeverinţei constă numai în adeverirea
existenţei raporturilor contractuale între părţi.

Articolul 1208. Termenul contractului de agenţie

(1) Contractul dintre agentul comercial si principal poate fi încheiat pe un termen nedeterminat.
(2) Daca părţile continua sa-si execute obligaţiile ce decurg din contractul de agenţie încheiat pe un termen
determinat, contractul se considera prelungit pentru un termen nedeterminat.

1. Raporturile contractuale de agenţie pot fi stabilite pe un termen anumit, cît şi fără indicarea termenului. Acest fapt poate
reieşi din situaţia că, de regulă, contractul de agenţie nu conţine obligaţii de executare (prestare) a unor servicii de intermediere
de o singură dată, adică poartă un caracter continuu.
În cazul în care părţile continuă peste termenul indicat în contract executarea obligaţiilor sale, contractul îşi menţine forţa lui
juridică pentru un termen nedeterminat.

Articolul 1209. Încetarea contractului de agenţie

(1) Contractul de agenţie încheiat sau prelungit pentru un termen ne determinat poate înceta la iniţiativa
oricăreia dintre părţi, prin notificarea celeilalte părţi.
(2) Termenul notificării nu poate fi, din momentul încheierii contractului, mai mic de o luna pe parcursul
primului an, de 2 luni pe parcursul celui de-al doilea si de 3 luni pe parcursul celui de-al
treilea si al următorilor ani. Părţile nu pot prevedea prin contract termene de notificare mai scurte.
(3) Daca părţile convin asupra unor termene de notificare mai lungi decât cele menţionate la alin.(2), termenul de
notificare prevăzut pentru principal nu poate fi mai scurt decât termenul de notificare prevăzut pentru agent.
(4) Expirarea termenului de notificare trebuie sa coincidă cu sfârşitul lunii calendaristice daca in contract nu
este prevăzut altfel.

1. Raporturile contractuale de agenţie, născute din contracte fără stabilirea termenului sau prelungite pentru un termen
nedeterminat , pot înceta din iniţiativa oricăreia dintre părţi cu condiţia înştiinţării prealabile a celeilalte părţi. Cu alte cuvinte,
fără respectarea procedurii de notificare, prescrisă de lege, nu este posibilă încetarea corespunzătoare, fără efecte negative a
contractului. Legea nu indică caracterul notificării (verbală sau scrisă ), dar din conţinutul normelor prezentului articol, reiese
respectarea formei scrise a acestei obligaţii, fapt ce ar permite dovedirea respectării termenului de notificare.
2. Termenii de notificare a părţilor pentru încetarea contractului de agenţie sunt indicaţi la fel de lege, fiind stabilită interdicţie
legală în ceea ce priveşte stabilirea de termene mai scurte, decât cei indicaţi. În calitate de punct de sprijin pentru calcularea
termenului serveşte momentul încheierii contractului. Respectiv,
- dacă raportul contractual la momentul notificării are o durată de până la un an de zile, atunci termenul notificării nu poate fi
mai mic de o lună de zile până la încetarea contractului;
- pe parcursul celui de-al doilea an al existenţei raportului contractual, termenul notificării nu poate fi mai mic de două
luni de zile până la încetarea contractului;
- pe parcursul celui de-a treilea an şi al următorilor ani de existenţă a raportului contractual, termenul notificării nu poate
fi mai mic de trei luni de zile până la încetarea contractului.
3. Legea permite părţilor stabilirea prin contract a unor termeni mai lungi de notificare, decât cele menţionate la alin.(2) al
articolului comentat, cu condiţia respectării echităţii contractuale dintre părţi, care constă în stabilirea termenilor egale de
notificare, atât pentru principal, cît şi pentru agentul comercial.
În baza normei dispozitive, indicate în alin.4 al prezentului contract, expirarea termenului de notificare trebuie sa coincidă
cu sfârşitul lunii calendaristice.

Articolul 1210. Clauza de concurenţa

(1) In contractul de agenţie, părţile pot prevedea o dispoziţie care sa limiteze activitatea agentului comercial in
acelaşi domeniu in care activează principalul, după încetarea raporturilor contractuale (clauza despre concurenta).
(2) Clauza despre concurenta este valabila daca:
a) are forma scrisa;
b) se refera la un teritoriu sau la o categorie de clienţi si un teritoriu si la acelaşi tip de bunuri sau de servicii
prevăzute in contractul de agenţie;
c) nu încalcă prevederile legislaţiei privind protecţia concurentei si limitarea activităţii monopoliste.
(3) Clauza despre concurenta este valabila pentru o perioada de cel mult 2 ani de la încetarea raporturilor
contractuale.

(1) Ţinând cont de specificul raporturilor de agenţie, legislatorul reglementează activitatea agentului
comercial atât în cadrul raporturilor contractuale, cît şi după încetarea raporturilor contractuale, prin stabilirea clauzei de
concurenţă. În sensul prezentei reglementări, clauza despre concurenţă reprezintă o clauză contractuală prin care se dispune
limitarea activităţii agentului comercial în acelaşi domeniu în care activează principalul, ceea ce ar însemna că agentului
comercial i se interzice, în virtutea informaţiilor, cunoştinţelor şi deprinderilor acumulate în cadrul prestării serviciilor de
intermediere. Specificul reglementării constă în faptul, că acţiunea clauzei respective este peste termenul raporturilor
contractuale cu o perioada de cel mult 2 ani de la încetarea raporturilor contractuale, iar valabilitatea clauzei despre concurenţă
poate fi dovedită prin:
(11) perfectarea ei în formă scrisă;
- referinţa în contract la un teritoriu sau la o categorie de clienţi si un teritoriu şi la acelaşi tip de bunuri
sau de servicii prevăzute in contractul de agenţie;
(12) respectarea legislaţiei privind protecţia concurentei si limitarea activităţii monopoliste.
Nerespectarea uneia din condiţiile indicate, duce la nulitatea clauzei clauza despre concurenţa. Pentru protejarea sigură a
intereselor sale patrimoniale, părţile îi pot acorda clauzei respective statut de clauză esenţială a contractului cu toate
consecinţele respective (Art.679 alin.2 Cod Civil).

Articolul 1211. Compensarea si recuperarea pagubelor

(1) La încetarea raporturilor contractuale, agentul comercial poate cere de la principal o compensare
corespunzătoare daca:
a) a atras pentru principal clienţi noi sau a majorat considerabil volumul tranzacţiilor comerciale cu clienţii
existenţi, iar principalul urmează sa obţină un profit esenţial de pe urma tranzacţiilor cu aceştia;
b) plata compensării este echitabila, luând in considerare toate împrejurările, si, in particular, comisionul, pe
care agentul comercial l-ar fi primit in cazul continuării raporturilor contractuale, in baza
actelor juridice deja încheiate sau realizabile in viitor, cu clienţi atraşi de el, sau clauza despre concurenta
prevăzuta de contractul de agenţie in conformitate cu art.1210.
(2) Compensarea nu poate depăşi remuneraţia agentului comercial pentru un an, calculata in mărime medie
pentru ultimii 5 ani de activitate a agentului comercial. In cazul in care durata relaţiilor contractuale este mai scurta,
se va determina mărimea medie a remuneraţiei pentru perioada respectiva de activitate.
(3) Plata compensării îl lipseşte pe agent de dreptul de a cere reparaţia prejudiciilor.
(4) Agentul comercial este in drept sa ceara reparaţia prejudiciilor care i s-au cauzat prin încetarea raporturilor
contractuale cu principalul. Se considera cauzatoare de prejudicii in special încetarea
relaţiilor contractuale in urma căreia:
a) agentul comercial este lipsit de comisionul care i-ar fi revenit in cazul executării corespunzătoare a contractului
de agenţie, cu condiţia obţinerii de către principal a unui profit considerabil din activitatea
agentului;
b) agentul comercial este lipsit de posibilitatea de a acoperi cheltuielile pe care le-a suportat in procesul
executării contractului de agenţie in conformitate cu indicaţiile principalului.
 (5) Dreptul la compensare in cazurile prevăzute la alin.(1) si la reparaţia prejudiciilor in cazurile prevăzute la
alin.(4) poate fi realizat de către moştenitori in cazul încetării relaţiilor contractuale
in urma decesului agentului comercial.
(6) Cererea de compensare si de reparaţie a prejudiciilor trebuie înaintata in decursul unui an după încetarea
relaţiilor contractuale.
(7) Compensarea si reparaţia prejudiciilor nu se efectuează in unul din următoarele cazuri:
a) principalul are dreptul legal de a rezilia contractul din vina agentului comercial;
b) raporturile contractuale au încetat la iniţiativa agentului comercial, cu excepţia cazurilor in care acest fapt
a fost cauzat de comportamentul principalului sau a avut drept motiv vârstă sau deteriorarea sănătăţii agentului
comercial in urma căreia nu a mai fost in stare sa-si continue activitatea in conformitate cu contractul de agenţie;
c) conform acordului cu principalul, agentul comercial transmite unui terţ drepturile si obligaţiile sale stipulate in
contractul de agenţie.

(3) În afara dreptului la remuneraţie, agentul comercial în anumite condiţii, la încetarea raporturilor contractuale,
are dreptul de a cere de la principal o compensare anumită. Plata compensaţiei se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori, ca de
exemplu:
(13) atragerea de noi clienţi, sau majorarea considerabilă a volumului tranzacţiilor comerciale cu clienţii existenţi
şi obţinerea unui profit esenţial de pe urma tranzacţiilor cu aceştia. Profit esenţial poate fi considerat profitul net superior decât
cel obţinut de obicei.
(14) pentru calcularea compensaţiei urmează să se ţină cont de mărimea comisionului, care urma să fie primit de
agentul comercial în cazul continuării raporturilor contractuale, ţinând cont de actele juridice deja încheiate sau realizabile in
viitor, cu clienţi atraşi de el.
(4) Cerinţele de calculare a compensaţiei la fel se reglementează strict de lege, unde agentul comercial nu are
dreptul să pretindă la o compensaţie mai mare decât valoarea comisionului, calculată în mărime medie pentru ultimii săi 5 ani
de activitate. În celelalte cazuri, se va ţine cont la determinarea compensaţiei mărimea medie a remuneraţiei pentru perioada
respectiva de activitate.
Coraportul dintre dreptul la compensarea cheltuielilor şi dreptul la reparaţia prejudiciilor este punctat de legislator prin formula,
plata compensării îl lipseşte pe agent de dreptul de a cere reparaţia prejudiciilor. Dar această regulă nu pare a fi echitabilă în
cazul când valoarea prejudiciilor, cauzate agentului comercial în temeiul raportului contractual, depăşeşte suma (valoarea)
compensaţiilor.
(5) În primul rând, agentul comercial are dreptul la reparaţia prejudiciilor, cauzate de faptul încetării raporturilor
contractuale cu principalul. Acţiunile principalului cauzatoare de prejudicii în urma cărora survine dreptul la reparaţia
prejudiciului sunt considerate:
(15) lipsirea de comision al agentului comercial în cazul executării corespunzătoare a contractului de agenţie, în
condiţiile în care principalul obţine un profit considerabil din activitatea agentului;
(16) lipsirea de posibilitate a agentului de a-şi acoperi cheltuielile pe care le-a suportat in procesul executării
contractului de agenţie in conformitate cu indicaţiile principalului.
Ambele temeiuri sunt considerate de către lege ca acţiuni efectuate din culpa principalului.
(6) Adresarea sau cererea privind compensarea şi reparaţia prejudiciilor poate fi efectuată şi de moştenitorii
agentului în decursul unui an după încetarea relaţiilor contractuale, survenită în legătură cu decesul agentului comercial.
(7) Temeiurile în care nu se admite compensarea şi reparaţia prejudiciilor agentului comercial sunt expuse în
alin.7 al articolului comentat, printre care în calitate de temeiuri specifice pot fi menţionate raporturile contractuale au încetat
la iniţiativa agentului comercial, cu excepţia cazurilor in care acest fapt a fost cauzat de comportamentul principalului
sau a avut drept motiv vârstă sau deteriorarea sănătăţii agentului comercial in urma căreia nu a mai fost in stare sa-si
continue activitatea in conformitate cu contractul de agenţie.

S e c t i u n e a a 2-a
COMISIONARUL PROFESIONIST

Articolul 1212. Dispoziţii generale cu privire la comisionarul

profesionist

(1) Se considera comisionar profesionist (comisionar) persoana care, în cadrul activităţii sale comerciale
permanente, îşi asuma obligaţia de a încheia contracte cu mărfuri sau cu titluri de valoare in nume propriu, dar pe
contul unei alte persoane (comitent).
(2) Fata de activitatea comisionarului care nu este reglementata de normele prezentei secţiuni se aplica regulile
referitoare la agentul comercial.
(3) Normele cu privire la contractul de comision se aplica in măsura in care dispoziţiile prezentului capitol nu
prevăd altfel.
1. Prin intermediul normelor prezentei secţiuni a Codului Civil, legiuitorul a legiferat activitatea pe piaţa de prestări servicii de
intermediere a comisionarului profesionist. Obiectul activităţii sale reprezintă încheierea de contracte cu mărfuri sau cu titluri
de valoare, ceea ce formează o activitate mai îngustă decât a agentului comercial. La fel ca şi agentul comercial, comisionarul
profesionist este o figură independentă ce prestează servicii de intermediere permanente în bază comercială. Deosebirea de bază
a calităţii juridice a comisionarului profesionist de ceilalţi intermediari, constă în activitatea sa în nume propriu, dar pe contul
unei alte persoane (comitent). Din considerentele indicate, faţă de activitatea comisionarului se aplica în mod corespunzător
regulile referitoare la agentul comercial şi normele cu privire la contractul de comision.
Efectul principal al activităţii comisionarului profesionist constă în faptul că comisionarul se obligă personal şi direct faţă de
terţ, în consecinţa cărui fapt, între comitent şi terţ nu se nasc nici un fel de raporturi juridice.

Articolul 1213. Obligaţiile comisionarului

(1) Comisionarul este ţinut sa execute cu diligenta unui bun comerciant obligaţiile pe care si le-a asumat.
Comisionarul trebuie sa respecte interesele comitentului si sa îndeplinească indicaţiile date de el.
(2) Comisionarul prezintă comitentului informaţiile necesare, in particular îi va comunica imediat despre
executarea comisionului. El este obligat sa prezinte comitentului un raport cu privire la executarea comisionului si
sa-i transmită cele cuvenite din executarea respectiva.
(3) Comisionarul poarta răspundere fata de comitent pentru executarea actului juridic încheiat in cazul in care,
concomitent cu notificarea despre executarea comisionului, el nu va indica si terţul cu care a încheiat actul juridic.

d) Obligaţiile comisionarului profesionist sunt în mare măsură identice cu cele ale comisionarului
stabilite în art.art 1062, 1067, 1069 ale prezentului Cod.
e) Alin.3 al articolului comentat conţine o normă ce reglementează răspunderea comisionarului
profesionist faţă de comitent pentru executarea actului juridic încheiat cu terţul. Dacă, concomitent cu notificarea despre
executarea comisionului pe care este obligat s-o prezinte comisionarul profesionist, nu va fi indicată şi persoana terţului cu care
a contractat, atunci survine răspunderea comisionarului faţă de comitent. Per a contrario, indicarea terţului în notificarea sau
darea de seamă despre executarea comisionului îl eliberează pe comisionarul profesionist de răspundere faţă de comitent pentru
executarea actului juridic încheiat cu terţul.
Răspunderea comisionarului faţă de comitent survine şi în cazul clauzei de del credere, situaţie în care
comisionarul este îndreptăţit la o remuneraţie deosebită de cea de comision „pentru garanţia” executării obligaţiilor
(actelor juridice) de către terţi.
Indiferent de faptul dacă comisionarul profesionist a garantat sau nu executarea contractului de către terţ, comitentul nu are
acţiune decât împotriva comisionarului, iar nu şi împotriva terţului contractant. Terţul cu care a contractat comisionarul rămâne
străin faţă de comitent, ne având acţiune unul împotriva altuia, decât în cazul, când aceste acţiuni le-au fost cedate din partea
comisionarului.

Articolul 1214. Efectele ne respectării indicaţiilor comitentului

In cazul in care nu acţionează conform indicaţiilor comitentului, comisionarul este obligat sa repare
prejudiciul cauzat. Totodată, comitentul este in drept sa nu recunoască efectele actului juridic încheiat astfel în
privinţa sa.

1. Respectarea indicaţiilor comitentului reprezintă una din obligaţiile de bază ale comisionarului profesionist, iar pentru
nerespectarea lor, legiuitorul prevede răspundere în formă de reparare a prejudiciului cauzat, precum şi nerecunoaşterea
efectelor actului juridic încheiat în privinţa sa, ceea ce înseamnă că pentru actele juridice încheiate, fără a fi recunoscute de
comitent, se obligă personal comisionarul profesionist.

Articolul 1215. Limitele preţului

(1) In cazul in care comisionarul a efectuat o vânzare la un preţ mai mic decât cel stabilit sau daca a majorat
preţul de cumpărare stabilit, comitentul, in cazul in care intenţionează sa respingă convenţia ca
nefiind încheiata pe contul lui, trebuie sa declare acest fapt imediat după notificarea despre încheierea convenţiei.
In caz contrar, abaterea de la preţul stabilit se considera acceptata.
(2) In cazul in care comisionarul, concomitent cu notificarea despre încheierea convenţiei, declara ca va
compensa diferenţa de preţ, comitentul nu are dreptul sa respingă convenţia. Dreptul comitentului de
a cere reparaţia prejudiciului care depăşeşte diferenţa de preţ nu este afectat.

(3) Legislatorul reglementează situaţia în care comisionarul a efectuat o vânzare la un preţ mai mic decât cel
stabilit sau daca a majorat preţul de cumpărare stabilit de comitent. În cazul depistării unei astfel de situaţie, având intenţia să
respingă convenţia ca ne fiind încheiata pe contul lui, comitentul urmează să declare ne acceptarea convenţiei imediat după
ce primeşte de la comisionar notificarea despre încheierea convenţiei. Se consideră acceptată de către comitent convenţia,
încheiată în condiţiile indicate mai sus, care n-a fost respinsă verbal sau scris de către comitent.
(4) Comitentul nu are dreptul sa respingă convenţia dacă comisionarul, concomitent cu notificarea despre
încheierea convenţiei, declară că va compensa diferenţa de preţ. Cu toate acestea comitentul este în drept să ceară
reparaţia prejudiciului care depăşeşte diferenţa de preţ, ne achitată de comisionar.

Articolul 1216. Încheierea convenţiei in condiţii mai avantajoase

In cazul in care comisionarul încheie o convenţie in condiţii mai avantajoase decât cele stabilite de comitent,
avantajele sunt atribuite comitentului. Prezenta regula produce efecte in particular in cazul in
care preţul cu care comisionarul a efectuat vânzarea depăşeşte preţul pe care comitentul l-a stabilit ca fiind cel
mai mic sau daca preţul de cumpărare nu atinge preţul cel mai mare stabilit de comitent.

(3) Avantajele oricărei convenţii, încheiate în condiţii mai avantajoase decât cele stabilite de comitent, sunt
atribuite prin efectul legii comitentului. Însă efectele normei comentate se produc numai în două cazuri strict determinate:
1. în cazul vânzării de către comisionar la preţul ce depăşeşte preţul pe care comitentul l-a stabilit ca
fiind cel mai mic admisibil;
2. în cazul cumpărării de către comisionar la preţul ce nu atinge preţul cel mai mare stabilit de comitent.
În celelalte cazuri avantajele obţinute de către comisionar prin încheierea de acte juridice cu terţii sunt apreciate de lege ca
avantajele comisionarului.

Articolul 1217. Remunerarea comisionarului

(1) In cazul in care convenţia este executata, comisionarul poate pretinde plata comisionului.
(2) Chiar daca convenţia nu a fost executata, comisionarul are totuşi dreptul la un comision daca acesta este
prevăzut de uzanţele comerciale.
(3) Comisionarul poate pretinde plata comisionului chiar si in cazul in care executarea actului juridic încheiat de
el nu a avut loc, insa faptul acesta se datorează vinovatei comitentului sau este in legătură cu personalitatea lui.

1. Regula generală de apariţie a dreptului la remunerare a comisionarului este executarea convenţiei încheiate de către persoana
terţă. Însă, neexecutarea convenţiei se poate produce nu din vina comisionarului. Dreptul la un comision se păstrează şi în cazul
neexecutării convenţiei, dacă acest fapt este prevăzut de uzanţele comerciale sau se datorează culpei comitentului, or legăturii
cu personalitatea lui. Neexecutarea convenţiei în legătura cu personalitatea comitentului reprezintă o novelă legislativă şi poate
fi interpretată numai de la caz la caz, ţinând cont de condiţiile concrete ale obligaţiei stabilite, dar nu în mod general.

Articolul 1218. Marfa de comision deteriorata sau viciata

Daca marfa care i-a fost expediata este deteriorata sau are anumite vicii depistabile la o examinare, comisionarul,
in raport cu cărăuşul si comitentul, este obligat sa asigure proba stării ei si sa informeze
imediat comitentul. In caz contrar, comisionarul va fi obligat sa repare prejudiciul cauzat astfel.

1. Comisionarul, activând în nume propriu, este în permanenţă responsabil de starea mărfii pe care o primeşte de la comitent
pentru executarea contractului. În cazul depistării unor deteriorări sau vicii ale mărfii, care sunt uşor depistate la o simplă
examinare, fără antrenarea unor mijloace speciale, este obligat, în raport cu cărăuşul si comitentul să informeze imediat
comitentul despre aceste calităţii mărfurilor şi să documenteze starea lor. Legiuitorul nu impune respectarea anumitor termeni
în acest caz, dar aceste acţiuni trebuie efectuate în termeni rezonabili, care ar permite derularea continuă a contractului. La
discreţia părţilor termenii respectivi pot fi stabiliţi în contract pentru a fi evitate situaţii de tălmăcire arbitrară a acestor clauze.
Ne întreprinderea acţiunilor nominalizate de către comisionar va duce iminent la repararea prejudiciului cauzat comitentului de
deteriorarea sau viciile mărfii.

Articolul 1219. Răspunderea comisionarului pentru marfa

(1) Comisionarul poarta răspundere pentru pierderea sau deteriorarea mărfii aflate in custodia lui, cu excepţia
cazului in care pierderea sau deteriorarea au rezultat din împrejurări care nu puteau fi evitate prin diligenta unui
bun comerciant.
(2) Comisionarul poarta răspundere pentru ne asigurarea mărfii doar in cazul in care comitentul i-a dat indicaţia sa
efectueze asigurarea.
(7) Comisionarul profesionist este obligat să manifeste o grijă sporită faţă de mărfurile aflate în custodia sa,
indiferent dacă ele au fost transmise de comitent pentru a încheia contracte cu mărfuri, sau ele au fost primite de la terţi în
scopul executării contractului. Legea cere de la comisionar în acest caz manifestarea diligenţei unui bun comerciant. De aceea,
unicul temei pentru exonerare de la răspundere a comisionarului pentru pierderea sau deteriorarea mărfii aflate în custodia sa,
sunt acele împrejurări care nu puteau fi evitate prin diligenţa unui bun comerciant.

Articolul 1220. Avansul si creditul la executarea contractului de comision

(1) In cazul in care a acordat terţului un avans sau un credit fără consimţământul comitentului, comisionarul
acţionează pe propriul risc.
(2) Daca uzanţele comerciale prevăd posibilitatea acordării unei amânări pentru plata preţului de cumpărare,
in lipsa unor indicaţii contrare din partea comitentului de acest drept se va bucura si
comisionarul.
(3) In cazul in care, ne având împuterniciri, efectuează o vânzare in credit, comisionarul este obligat, in calitate de
debitor, sa plătească imediat, in contul comitentului, preţul de cumpărare.

1. Fără consimţământul comitentului comisionarul nu poate acorda terţului un avans sau un credit, deoarece el acţionează din
contul comitentului şi toate riscurile financiare le suportă ultimul. Respectiv, toate riscurile ce reies din eşalonările de plăţi sau
avansarea terţului efectuate fără acordul scris sau verbal al comitentului, sunt suportate de către comisionar. Indicaţiile
comitentului despre interzicerea acordării terţului unei amânări pentru plata preţului de cumpărare prevalează chiar şi faţă de
prevederile uzanţelor comerciale, care prevăd asemenea drepturi ale comisionarului. Din conţinutul normelor comentate reiese
cert faptul, că avansul şi creditul la executarea contractului de comision poate fi acordat numai cu consimţământul comitentului.
În cazul în care, comisionarul fără consimţământul comitentului efectuează o vânzare în credit, atunci comisionarul este obligat
imediat să plătească preţul integral de cumpărare a mărfii. Prin această obligaţie imperativă a comisionarului, legiuitorul
protejează interesele patrimoniale ale comitentului.

Articolul 1221. Contracte similare

Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplica, daca nu este prevăzut altfel sau daca din esenţa raporturilor nu reiese
contrariul, si in cazul in care comisionarul, practicând activitate comerciala proprie, îşi asuma încheierea, in nume
propriu, dar pe contul unei alte persoane, a unor acte juridice diferite de cele menţionate la art.1212 alin.(1).

(3) Normele prezentului Cod civil ce reglementează activitatea comisionarului profesionist se aplică şi asupra
altor acte juridice (contracte), decât cele indicate în alin.(1) art.1212, de exemplu în domeniu transporturilor. La baza
contractelor similare pot sta caracterele de bază ale contractului de comision, şi anume:
3. practicarea activităţii comerciale proprii;
4. încheierea in nume propriu, dar pe contul unei alte persoane, a unor acte juridice.
Legislatorul permite acoperirea altor genuri de activitate de către subiectele dreptului civil, ce au acelaşi statut juridic ca şi
comisionarul profesionist cu condiţia că legea specială ce reglementează activitatea lor, sau esenţa raporturilor juridice la care
sunt parte nu stabileşte contrariul. Prin intermediul normei comentate, legislatorul ne accentuează că domeniile de activitate ale
subiectelor în cazul intermedierii nu pot figura în calitate de criterii formatoare de norme de drept, iar modelul contractual
expus în această secţiune a Codului Civil se poate aplica în diverse domenii ale circuitului de mărfuri, capitaluri şi servicii.

Capitolul XXIV
CONTRACTELE ŞI OPERAŢIUNILE BANCARE

Secţiunea 1
DEPOZITUL BANCAR

Articolul 1222. Contractul de depozit bancar

(1) Prin contractul de depozit banacar, banca sau o altă instituţie financiară (bancă), autorizată conform legii, primeşte
de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o sumă de bani pe care se obligă să o restituie
deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau la cerere (depozit la vedere).
(2) Raporturilor dintre bancă şi deponent li se aplică prevederile referitoare la împrumut şi la contul curent bancar
dacă acestea nu contravin prezentei secţiuni şi naturii depozitului bancar.
1. Contractul depozit banacar prezintă următoarele caractere juridice:
4. este un contract real: se consideră încheiat şi produce efecte juridice din momentul vărsămîntului
fondurilor băneşti în contul de depozit deschis la bancă;
5. este un contract unilateral: obligaţii din contract revin numai băncii; ea este obligată să restituie
deponentului suma de bani depusă şi, eventual, dobînda aferentă, iar deponentului îi revine dreptul corelativ de a cere
executarea acestor obligaţii;
6. în principiu, este un contract cu titlu oneros: banca plăteşte deponentului o dobîndă, dacă părţile nu convin
altfel (a se vedea art.1224 şi comentariul);
2. Părţile contractului de depozit bancar sînt banca sau altă instituţie financiară autorizată conform legii, pe de o parte, şi
deponentul, pe de altă parte.
Conform Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56-57 din 10.12.1995 (art.2) şi Legii instituţiilor
financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996 (art.3), entităţile care au capacitatea de a accepta depozite de la persoane fizice
şi juridice sînt băncile şi alte instituţii financiare. Art. 26 alin.1 al Legii instituţiilor financiare numeşte printre activităţile
financiare „acceptarea de depozite (plătibile la vedere sau la termen etc.) cu sau fără dobîndă”. De facto, băncile sînt acele
instituţii care sînt abilitate de a atrage depozite băneşti aparţinînd publicului. Această activitate banca o poate exercita numai în
baza autorizaţiei eliberate de Banca Naţională (a se vedea: capitolul II al Legii instituţiilor financiare, Regulamentul BNM
23/1996 cu privire al autorizarea băncilor//M.O. nr.59-60 din 12.09.1996).
În calitate de deponent pot fi atît persoanele fizice cît şi persoanele juridice. Legea nu stabileşte careva restricţii privind
persoanele ce pot fi deponenţi. Conform art. 21 alin.2, minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul să facă de sine stătătot
depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea.
3. Legea prevede posibilitatea depunerii fondurilor băneşti în folosul deponentului de către terţi. Actul juridic prin care o
persoană efectuează depuneri băneşti la bancă în favoarea altei persoane poate fi săvîrşit, de exemplu, în baza unui contract de
donaţie (art.art.827 - 838), sau a unui contract în folosul unui terţ (art.art.721 - 724). Însă actul juridic prin care se efectuează
depunerea este independent de actul juridic care a stat la baza lui, astfel încît ultimul nu este opozabil băncii. Din moment ce
vărsămînutl a fost efecuat, terţul nu mai poate dispune de fondurile vărsate în folosul beneficiarului (deponentului), acesta din
urmă fiind unicul titular al drepturilor ce decurg din contractul de depozit bancar.
4. Obiectul contractului îl constiute obligaţia băncii de a primi o sumă de bani de la deponent sau de la un terţ în folosul
deponentului şi de a restiutui aceeaşi sumă la cerere cau la temenul stabilit, precum şi obligaţia de a plăti dobînda aferentă , în
cazul cînd acest lucru este prevăzut în contract.
O problemă controversată este cea a drepului de proprietate asupra fondurilor depuse la bancă. Legea nu prevede expres cine
este propietarul sumei băneşti depuse - banca sau deponentul. În doctrină au fost expuse opinii diferite referitor la această
problemă. Unii autori consideră că fodurile băneşti sînt transmise băncii cu tilu de proprietate, alţii susţin că banca doar
păstrează fondurile depuse, proprietarul lor rămînînd deponentul. Prima soluţie pare a fi acceptabilă, reieşind din caracterul
înrudit al contractului de depozit banacar cu contractul de împrumut (a se vedea art. 867 şi p.6 infra). Care nu ar fi soluţia, este
important, sub aspect practic, că banca are dreptul să fructifice fondurille băneşti depuse de clienţii săi, să dispună de ele în
interes propriu, depozitul bancar fiind unul din instrumentele principale prin care se realizează operaţiile pasive ale băncii -
atragerea fondurilor băneşti aparţinînd publicului în vederea plasării lor ulterioareă în nume propriu prin intermediul
operaţiunilor active.
5. Contractul de depozit banacar are caractere comune esenţiale cu contractul de împrumut şi cu contractul de cont curent
bancar, astfel încît normele ce reglementează aceste contracte se aplică cu titlu subsidiar raporturilor dintre bancă şi deponent
în măsura în care aceste raporturi nu sînt reglementate de prevederile prezentei secţiuni, şi dacă aceste norme nu contravin
naturii depozitului bancar.
6. Legăturile strînse dintre contractul de depozit bancar şi contractul de împrumut (art.art.867 – 874) au determinat unii autori
să considere că contractul de depozit bancar este o varietate a contractului da împrumut, relevînd în susţinerea acestei opinii
trăsături comune importante: ambele contracte au ca obiect transmiterea banilor cu condiţia restituirii lor, ambele sînt reale,
ambele pot fi atît cu titlu oneros cît şi cu titlu gratuit etc. Între aceste contracte există, totuşi, deseobiri care nu pot fi trecute cu
vederea:
7. subiect al contracului de împrumut, în mod necesar este banca, în timp ce în contractul de împumut
subiecte pot fi orice persoane;
8. contractul de depozit bancar este, de regulă, cu titlu oneros, pe cînd contractul de împrumut se prezumă
gratuit;
9. contractul de depozit banacar poate fi atît la termen cît şi la vedere, în timp ce contractul de împrumut, de
regulă, este încheiat pe un anumit termen.
Aceste deosebiri (şi altele, mai puţin importante), precum şi specificul operaţiunilor din sfera bancară, au cauzat necesitatea de
a distinge contractul de depozit bancar ca un contract aparte.
7. Contractul de depozit bancar are legături strînse cu contractul de cont curent bancar (art.art.1228 – 1235). În derularea
ambelor contracte este utilizat contul bancar ca instrument al tehnicii contabile şi al reglementării creanţelor băneşti. Atît
raportul juridic de depozit bancar, cît şi cel de cont curent bancar se iniţiază prin depunerea la bancă a unei sume băneşti care se
înregistrează într-un cont bancar. Regulile privind deschiderea, gestiunea şi închiderea conturilor curente şi a celor de depozit
sînt, în mare parte, similare (a se vedea Regulamentul BNM 415/1999 privind deschiderea şi închiderea conturilor la băncile din
Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din 20.01.2000). Deosebirile dintre aceste două contracte rezultă din funcţiile economice
diferite pe care le îndeplinesc: funcţia principală a depozitului bancar este atragerea de către bancă a fondurilor aparţinînd
publicului în scopul fructificării lor, iar funcţia principală a contului curent este satisfacerea necesităţilor clientului prin
operarea de încasări, retrageri sau plăţi dispuse de acesta (a se vedea de asemenea art. 1228 şi comentariul).
Principalele deosebiri dintre depozitul bancar şi contul curent bancar sînt următoarele:
10. titularul contului curent poate emite ordine de plată, cecuri, bilete la ordin asupra disponibilului din cont în
vederea stingerii unor datorii faţă de terţi, pe cînd titularul contului de depozit poate efectua numai depuneri sau retrageri;
11. contul curent poate avea şi sold debitor, prin aceasta îndeplinind şi funcţia de creditare, iar contul de
depozit trebuie să fie, de regulă, creditor;
12. din contul curent fondurile pot fi retrase în orice moment, pe cînd depozitul la termen presupune retragerea
fondurilor la expirarea termenului convenit.

Articolul 1223. Forma contractului de depozit bancar

Contractul de depozit bancar trebuie să fie încheiat în scris. Forma scrisă a contractului se consideră respectată dacă
banca eliberează deponentului un libret de economii, un certificat de depozit sau orice alt document care atestă
depunerea banilor şi care corespunde cerinţelor legii şi uzanţelor bancare.

1. Legea cere forma scrisă pentru contractul de depozit bancar; nerespectarea acestei cerinţe atrage efectele prevăzute de
art.211. Contractul poate fi perfectat prin întocmirea unui singur înscris, sau în alte modilităţi înscrise în art. 210.
2. O formă particulară a contractului de depozit bancar este este libretul (certificatul) de economii) şi certificatul de depozit.
Regulile privind eliberarea şi circulaţia acestor documente sînt stabilite de Regulamentul BNM 60/1992 cu privire la emiterea şi
circulaţia certificatelor de depozit şi de economii//M.O. nr.22, 1995. Conform Regulamentului, certificatul de depozit şi de
economii este o adeverinţă scrisă a băncii despre depunerea fondurilor băneşti, care legalizează dreptul deponentului sau a
succesorului lui de a primi la expirarea termenului stabilit suma depozitului şi a dobînzii aferente. Certificatele de depozit se
eliberează numai persoanelor juridice, iar cele de economii – numai persoanelor fizice.
3. În practică încheierea contractelor de depozit bancar se realizează, de obicei, prin semnarea unor formulare tipizate redactate
de bănci, ce conţin clauze nenegociabile, ceea ce conferă acestor contracte natura de contracte de adeziune (a se vedea art. 666
alin.3 şi comentariul). Prin urmare, aceste contacte cad sub incidenţa dispoziţiilor prezentului cod privind clauzele contractuale
standard (art.art.712 – 720).
Caracteristic pentru contractul de depozit, ca şi pentru alte contracte bancare este că, uneori, în practică, în formularul
contractului propus spre semnare clientului se face trimitere la condiţiile generale ale băncii (regulile ce guvernează ansamblul
raporturilor dintre bancă şi client) , regulamentele ei, uzanţele bancare. În acest context este important de stabilit dacă clientul
le-a cunoscut efectiv şi le-a acceptat la încheierea contractului. Dacă, de exemplu, condiţiile generale, sînt imprimate pe
formularul semnat de părţi, se prezumă că clientul a luat cunoştinţă de ele înainte da a semna. Dacă, însă, condiţiile generale sau
regulamentele la care face referinţă contractul figurează în documente aparte, în caz de litigiu, instanţa trebuie să verifice dacă
aceste documente au fost remise clientului, dacă el le-a cunoscut într-adevăr şi le-a acceptat.
4. Un loc important în practica contractelor bancare, în general, şi în practica contractelor de depozit bancar, în particular, îl
ocupă uzanţele bancare. În general, se consideră că reprezintă uzanţă bancară tot ceea ce face parte din funcţionarea normală a
activităţii bancare. În principiu, uzanţele banacare, ca şi orice alte uzanţe profesionale, constituie sursă de drept în relaţiile
dintre profesionişti (bănci şi alţi subiecţi care practică activitate de întreprinzător). Opozabilitatea lor clienţilor-neprofesionişti
se loveşte de problema posibilităţii cunoaşterii uzanţelor de către aceştea. Dacă, în cazul uzanţelor legale (celor la care fac
referinţă dispoziţiile legale şi care, în virtutea acestui fapt, au putere de lege), aplicarea lor se impune în considerarea
obligativităţii lor, atunci uzanţele convenţionale sînt izvor de obligaţii juridice numai dacă părţile le-au inclus expres în
cuprinsul contractului lor sau au aderat tacit la ele. În caz de controversă în ceea ce priveşte existenţa sau conţinutul uzanţei
bancare, dovada se poate face printr-un expert sau printr-o atestare din partea unui organism profesional competent (de
exemplu, Asociaţia băncilor).

Articolul 1224. Dobînda

(1) Banca plăteşte deponentului o dobîndă în mărimea şi în modul prevăzut de contract, iar în cazul în care contractul
nu prevede mărimea dobînzii aceasta se determină în conformitate cu prevederile art. 619. Părţile pot conveni ca banca
să nu plătească deponentului dobîndă.
(2) Banca nu poate reduce în mod unilateral mărimea dobînzii decît în cazurile prevăzute de lege sau de contract, cu
condiţia respectării unui termen de preaviz de cel puţin 15 zile.

1. În principiu, depozitul bancar este purtător de dobîndă, cotractul prezumîndu-se a fi cu titlu oneros. Datorită încasării
dobînzii contractul de depozit bancar constituie, sub aspect economic, un împrumut acordat băncii, mai ales în cazul depozitului
la termen.
Părţile sînt libere să stabilească prin acordul lor mărimea dobînzii. În cazul în care părţile omit să fixeze în contract mărimea
dobînzii (situaţie puţin probabilă în practică), aceasta se stabileşte în conformitate cu prevederile art. 619. În acest caz mărimea
dobînzii va reprezenta 5% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale în contractele cu participarea consumatorului şi de 9%
peste rata de refinţare a Băncii Naţionale - în contractele la care nu participă consumatorul. În sensul articolului comentat, prin
consumator se înţelege persoana fizică care nu practică activitate de întreprinzător.
2. Depozitul bancar nu este purtător de dobîndă numai în cazul în care părţile convin expres ca banca să nu plătească
deponentului dobîndă. În acest caz contractul va fi cu titlu gratuit. Această soluţie pare a fi justificată, mai cu seamă, în
depozitele bancare la vedere, unde caracterul de împrumut acordat băncii se manifestă mai puţin. Este de menţionat că în unele
ţări (de exemplu, SUA, Franţa) acordarea dobînzii pentru depozitele la vedere este interzisă prin lege.
3. Regula consacrată în alineatul 2 are menirea de a apăra interesele clientului, care este, de obicei, partea contractului mai
slabă din punct de vedere economic, contra abuzurilor din partea băncii. Dreptul băncii de a reduce în mod unilateral mărimea
dobînzii poate rezulta numai din lege sau din contract. În orice caz banca este obligată să informeze deponentul despre reducere
dobînzii cu cel puţin 15 zile înainte. Dovada informării deponentului incumbă băncii.

Articolul 1225. Ordinea calculării şi plăţii dobînzii

(4) Dobînda pentru depozitul bancar se calculează începînd cu ziua următoare zilei efectuării depozitului,
pînă în ziua precedentă zilei restituirii sumei depuse sau decontării acesteia în baza unor alte temeiuri legale.
(5) Dacă contractul de depozit bancar nu prevede altfel, dobînda pentru suma depozitului bancar se plăteşte
deponentului, la cererea acestuia, la expirarea fiecărui trimestru, iar dobînzile neridicate în acest termen se adaugă la
suma depozitului pentru care se calculează dobînda în continuare.
(6) La restituirea sumei depuse, se plăteşte întreaga dobîndă calculată pînă la acel moment.

1. În articolul dat este stabilit modul şi termenele de calculare şi plată a dobînzilor aferente depozizului bancar.
În alineatul 1 este legiferată uzanţa bancară a datei de valoare care este cunoscută practicii diferitor ţări. Conform acestei
uzanţe, data de valoare, adică data din care se începe calculul dobînzilor datorată de bancă clientului, se abate de la data reală,
fiind posterioară în cazul înregistrării în creditul contului deponentului şi anterioară în cazul înregistrărilor în debitul aceluiaşi
cont. Astfel, norma acestui alineat stabileşte că ziua în care se efectuează depozitul şi ziua în care depozitul este prelevat nu sînt
purtătoare de dobîndă. Această uzanţă bancară, legiferată în prezentul articol, este justificată din punct de vedere economic prin
interesul băncii de a fructifica fondurile depuse de client. Întrucît pentru bancă este problematic de a utiliza profitabil sumele
din contul clientului atît în ziua depunerii cît şi în ziua retragerii lor, aceste două zile sînt excluse din perioada de timp în
decursul căreia depozitul este purtător de dobîndă. În aşa mod uzanţa datei de valoare transferă pe seama deponentului
suportarea pierderii unui profit.
2. Părţile sînt libere să stabilească de comun acord modul şi termenele de plată a dobînzii. De exemplu, părţile pot conveni ca
dobînda să se plătească lunar, trimestrial sau anual. Dacă părţile au omis să facă acest lucru, conform alineatului 2, dobînda
pentru suma depozitului bancar se plăteşte deponentului, la cererea acetuia, la sfîrşitul fiecărui trimestru. Dacă deponentul nu a
solicitat plata dobînzilor în acest termen, suma lor se capitalizează, adică se adaugă la suma depozitului. În continuare dobînda
se calculează la suma depozitului majorată cu suma dobînzilor capitalizate.
3. Dacă depozitul trebuie să fie retras înainte de expirarea perioadei pentru care se calculează dobînda, la restiutirea sumei se
plăteşte întreaga dobîndă pentru perioada în care suma depozitului a fost efectiv fructificate de bancă.
4. Părţile pot stabili în contract penalităţi pentru neexecutarea de către bancă a obligaţiei sale de a plăti deponentului dobînda
aferentă depozitului (art.624). În cazul în care părţile nu au stabilit asemenea penalităţi, pentru perioada de întîrziere a plăţii
dobînzii deponentul poate predinde plata unei dobînzi de întîrziere în conformitate cu art. 619. Deponentul este în drept, de
asemenea, să ceară repararea prejudiciului neacoperit prin plata dobînzii de întîrziere, conform regulii generale privind efectele
neexecutării obligaţiei, consacrate în art. 602. Întinderea despăgubirii pentru prejudiciul cauzat deponentului se va determina în
corespundere cu prevederile art. 610.

Articolul 1226. Secretul bancar

(1) Banca garantează secretul informaţiei privind relaţiile de afaceri cu clientul.

(2) Informaţia care constituie secret bancar poate fi furnizată numai la cererea clientului sau a reprezentantului
acestuia. Banca poate furniza o astfel de informaţie reprezentanţilor autorităţilor publice numai în cazul şi în modul
prevăzute de lege.
(3) În cazul în care banca divulgă informaţia ce constituie secret bancar, deponentul lezat astfel în drepturi poate cere
despăgubiri.

1. Prezentul articol reglementează obligaţia băncii de a păstra secretul bancar, obligaţie care este atît de natură contractuală, cît
şi derivă din prevederile imperative ale legii. Nici prezentul cod nici alte legi nu conţin o definiţie a secretului bancar, însă atît
din cuprinsul prezentului articol, cît şi din prevederile altor legi rezultă că secretul bancar este totalitatea informaţiilor, care au
parvenit băncii în cadrul relaţiilor de afaceri cu clientul său, referitor la client, conturile deschise de el la bancă, operaţiunile
efectuate în aceste conturi şi referitor la oricare alte fapte, dacă aceste informaţii nu sînt publice şi divulgarea lor ar putea leza
drepturile, interesele, reputaţia de afaceri a clientului.
Secretul bancar are legături strînse cu categoriile de secret comercial (a se vedea Legea 171/1994 cu privire la secretul
comercial//M.O. nr.13 din 10.11.1994) şi secret profesional (al avocaţilor, notarilor, medicilor etc.). În considerarea
interacţiunii acestor trei categorii, regula prezentului articol poate fi exprimată în felul următor: banca, în calitatea sa de
profesionist (comerciant ce profesează activitatea bancară) este ţinută să păstreze confidenţialitatea informaţiilor ce constiutie
secretele comerciale al clienţilor săi.
2. După cum s-a menţionat mai sus, obligaţia de a păstra secretul bancar se bazează nu numai pe contract, dar şi pe dispoziţiile
imperative ale legii. Astfel, art.22 al Legii instituţiilor financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996 dispune că
administratorii, funcţionarii şi agenţii băcii, actuali şi precedenţi, sînt obligaţi să păstreze secretul comercial, să nu folosească în
interes personal sau al unor terţi, decît al băncii în care lucrează sau au lucrat, informaţiile obţinute în exerciţiul funcţiunii şi să
nu permită accesul altor persoane la aceste informaţii. Din analiza prevederilor legale sus numite se desprind următoarele
consideraţii:
- deşi Legea instituţiilolor financiare operează cu termenul secret comercial aceste informaţii totodată constituie şi secret
bancar, în virtutea corelaţiei dintre aceste categorii, despre care s-a relatat mai sus;
13. obligaţia de nedivulgare a secretului comercial (bancar) este completată cu obligaţia de neutilizare a acestor
informaţii nici pentru sine, nici pentru alţii;
14. şi obligaţia de nedivulagre şi cea de neutilzare sînt valabile atît pe parcursul activităţii în serviciul băncii,
cît şi ulterior;
15. deşi divulgarea secretului comercial (bancar) are loc de obicei prin intermediul acţiunilor personalului
băncii, banca, în orice caz, poartă răspundere pentru nerespectarea obligaţiei de păstrare a secretului bancar, inclusiv dacă
această informaţie a fost divulgată prin acţiuni culpabile ale lucrătorilor ei.
3. Obligaţia de păstrare a secretului bancar incumbă atît personalului băncii, cît şi altor persoane, care, în orice mod, obţin
informaţii calificate ca secret bancar. Asemenea persoane sînt, de exemplu, funcţionarii Băncii Naţionale, care obţin astfel de
informaţie în cadrul exercitării atibuţiilor sale. Conform Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56-
57 din 10.12.1995 (art.36 alin.1), acestor persoane le este interzis: a) să permită oricărei alte persoane accesul la această
informaţie, să o divulge sau să o publice; b) să folosească această informaţie sau să permită folosirea ei în interes personal.
4. Legea instituţiilor financiare (art.22 alin.2) prevede cazurile în care informaţiile calificate ca secret comercial (bancar) pot fi
aduse la cunoştinţa altor persoane: Băncii Naţionale, inspectorilor ei, experţilor contabili şi contabililor autorizaţi externi
acceptaţi de ea, organelor judiciare şi de anchetă, după cum prevede legislaţia, precum şi în cadrul unor acţiuni în justiţie, în
cazul în care protecţia intereselor băncii necesită dezvăluirea acestor informaţii.
5. O serie de derogări de la principiul respectării secretului bancar au fost instituite prin lege în vederea combaterii
criminalităţii economice. Astfel, Legea nr. 633/2001 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor//M.O., nr.139-140
din 15.11.2001 prevede că transmiterea de către bănci a informaţiilor despre activitatea economico-financiară, operaţiunile şi
depunerile efectuate pe conturile persoanelor fizice sau juridice în cazurile în care există indicii de pregătire, realizare curentă
sau practicarea anterioară a acţiunilor de spălare a banilor proveniţi din săvîrşirea crimelor către Procuratura Generală, către
organele cu funcţii de control fiscal şi financiar, către alte organe similare sau către organele de cercetare penală, de anchetă
preliminară, către organele procuraturii sau instanţele de judecată, în cazurile prevăzute de legislaţie, nu poate fi calificată drept
divulgare a secretului comercial (art.6).
6. Clientul, drepturile căruia au fost lezate prin divulgarea de către bancă a informaţiilor ce constituie secret bancar poate cere
repararea prejudiciilor, conform prevederilor art.14. Dacă prin divulgarea acestor informaţii a fost lezată onoarea, demnitatea
sau reputaţia de afaceri a clientului, acesta poate cere şi repararea prejudiciului moral, în corespundere cu art.16 alin.8.

Articoul 1227. Depozitul la termen şi depozitul la vedere

(1) Indiferent de tipul depozitului, banca este obligată să restituie, la prima cerere a deponentului, integral sau parţial
suma depusă respectînd un termen de preaviz conform acordului părţilor sau uzanţelor bancare. Orice clauză contrară
în defavoarea deponentului este nulă.
(2) În cazul în care deponentului i se restituie integral sau parţial, înainte de expirarea termenului convenit, suma
depusă, dobînda se calculează în mărimea prevăzută pentru depozitele la vedere dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) În cazul în care deponentul nu cere la expirarea termenului convenit, restituirea depozitului, contractul se consideră
prelungit în condiţiile unui depozit la vedere.

1. Reieşind din definiţia contractului de depozit bancar (art.1222), depozitul la termen este atunci cînd banca se obligă să
restiutie deponentului suma depusă după un anumit termen, asupra căruia părţile au convenit în contract, iar depozitul la vedere
este atunci cînd banca se obligă să restiutie deponentului suma depusă în orice moment, la simpla cerere a acestuia.
2. Regula alineatului1 dispune că banca este obligată să restituie la prima cerere a deponentului suma depusă, integral sau
parţial, indiferent de tipul depozitului. Din această prevedere a legii rezultă că, chiar şi depozitul la termen trebuie să fie restituit
deponentului la cererea lui. Acesta este un caz particular de modificare unilaterală a contractului admis de lege (a se vedea
art.668 alin. 3). În rezultat, depozitul la termen se transformă în depozit la vedere, cu consecinţele ce decurg din acest fapt.
3. Legea prevede obligativitatea unui preaviz în cazul retragerii anticipate a fondurilor. Acest praviz are menirea de a facilita
serviciul de casierie a băncii, dîndu-i posibilitatea să mobilizeze suma necesară. Durata preavizului poate fi stabilită în contract
sau de uzanţele bancare. În ultimul caz este important de stabilit dacă deponentul a cunoscut efectiv conţinutul acestor uzanţe şi
a acceptat să adere la ele la încheierea contractului (a se vedea p. 3 şi 4 la comentariului la art.1223)
4. Norma alineatului 1 a fost instituită pentru apărarea intereselor deponentului, care este, de regulă, partea contractului mai
slabă din punct de economic. Această normă este imperativă; orice clauză inserată în contract, care este contrară normei date în
sensul defavorizării deponentului, este lovită de nulitate absolută.
5. Una din consecinţele retragerii anticipate a depozitului la termen este schimbarea regimului dobînzii. În acest caz dobînda se
va plăti la nivelul ratei dobînzii pentru depozitele la vedere, prcticate de banca dată, dacă contractul nu prevede o altă rată a
dobînzii pentru asemenea cazuri. Dobînda nouă se calculează pe toată durata depozitului. Chiar dacă deponentul retrage numai
o parte din suma depozitului, dobînda aferentă soldului depozitului din contul deponentului se va plăti în mărimea stabilită
pentru depozitele la vedere. Dacă, conform regulamentelor şi practicilor băncii date, dobînda pentru depozitele la vedere nu se
plăteşte, deponetul, care retrage anticipat suma depozitului, nu poate pretinde plata dobînzii.
6. Alineatul 3 se referă la situaţia în care deponentul unui depozit la termen nu cere restiutirea lui la expirarea termenului
convenit. În acest caz se consideră că părţile au convenit tacit să prelungească contractul lor în condiţiile unui depozit la vedere.
Prin consecinţă, deponentul va putea să retragă în orice moment suma depusă (eventual, respectînd un termen de preaviz), iar
banca îi va plăti o dobîndă în mărimea dobînzii pentru depozitele la vedere, dacă, conform regulamentelor şi practicilor băncii
date, se plăteşte o asemenea dobîndă.

S e c t i u n e a a 2-a

CONTUL CURENT BANCAR

Articolul 1228. Contractul de cont curent banca

r
Prin contractul de cont curent bancar, banca se obligă să primească şi să înregistreze în contul titularului de cont
(client) sumele băneşti depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau transferate (virate) din conturile altor persoane,
să execute în limitele disponibilului din cont ordinele clientului privind transferul unor sume către alte persoane,
retragerile de numerar, precum şi să efectueze alte operaţiuni în contul clientului din însărcinarea lui în conformitate cu
legea, cu contractul şi cu uzanţele bancare, iar clientul să achite o remuneraţie pentru prestarea serviciilor menţionate.

1. Contractul de cont curent bancar prezintă următoarele caractere:

1. este un contract consensual: se consideră încheiat şi produce efecte juridice din momentul realizării
acordului de voinţă a părţilor, îmbrăcat în forma cuvenită, şi nu din momentul vărsămîntului fondurilor băneşti, ca în cazul
contractului de depozit (a se vedea art. 1222 şi comentariul). Legea nu prevede careva dispoziţii speciale referitor la forma
contractului, prin urmare trebuie să fie aplicate dispoziţiile generale privind forma actului juridic (art.art.208 – 211). În practică
asemenea contracte se încheie numai în formă scrisă, cu ajutorul formularelor tipizate. Ca şi celelalte contracte bancare,
contractul de cont curent bancar este un contract de adeziune (a se vedea art.666 alin.3 şi p.3,4 al comentariului la art.1223);
2. este un contract sinalagmatic: drepturile şi obligaţiile părţilor sînt reciproce, corelative şi iterdependente;
3. este un contract cu titlu oneros: clientul este dator să achite o remuneraţie pentru serviciile băncii, iar banca
datorează o dobîndă pentru utilizarea fondurilor din contul clientului (art.1232).
2. Părţile contractului de cont curent bancar sînt banca şi clientul (titularul contului).
Conform Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56-57 din 10.12.1995 (art.2) şi Legii instituţiilor
financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996 (art.3), banca este acea entitate care are atribuţia de a transfera prin diferite
instrumente de plată depozitele sau echivalente ale acestora atrase de la persoane fizice sau juridice. Atribuţia băncii de a
efectua transferuri de fonduri o deosebeşte de alte instituţii financiare, care în virtutea prevederilor legale sus numite, nu au
această capacitate. Art. 26 alin.1 al Legii instituţiilor financiare numeşte printre activităţile financiare „acordarea de servicii de
decontări şi încasări” şi „emiterea şi administrarea instrumentelor de plată”. Aceste activitaţi banca le poate exercita numai în
baza autorizaţiei eliberate de Banca Naţională (a se vedea: capitolul II al Legii instituţiilor financiare, Regulamentul BNM
23/1996 cu privire al autorizarea băncilor//M.O. nr.59-60 din 12.09.1996).
În calitate de titulari ai conturilor curente pot fi atît persoanele fizice cît şi persoanele juridice. Legea nu stabileşte careva
restricţii privind persoanele ce pot fi titulari ai conturilor curente. Particularităţile contractului, modul de deschidere, gestiune şi
închidere a contului, modalităţile de efectuare a operaţiilor în cont sînt determinate de statutul juridic al clientului: persoană
fizică sau juridică, rezident sau nerezident etc. (a se vedea Regulamentul BNM 415/1999 privind deschiderea şi închiderea
conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din 20.01.2000).
3. Obiect al contactului sînt acele acţiuni ale băncii efectuarea cărora este îndreptăţit s-o pretindă clientul. Banca are
următoarele obligaţii:
c) Înregistrarea în contul clientului a sumelor băneşti depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau transferate
din conturile altor persoane. Sub aspect contabil, aceste sume sînt înregistrate în creditul contului clientului. Sub aspect juridic,
ele reprezintă creanţele clientului faţă de bancă; clientul este creditor al băncii, iar banca are obligaţia de a restitui fondurile.
d) Executarea ordinelor clientului privind:
4. transferul unor sume către alte persoane;
5. retragerile de numerar.
Sub aspect contabil, aceste operaţii se înscriu în debitul contului clientului. Sub aspect juridic, valabilitatea operaţiilor date este
condiţionată de:
1. validitatea actului prin care se ordonă plata; clientul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de foduri.
Interes practic prezintă situaţia îndeplinirii măsurii sechestrului (a se vedea capitolul XIII al Codului de procedură civilă din
30.05.2003) şi siutaţia insolvabilităţii clientului (a se vedea Legea insolvabilităţii nr. 632/2001//M.O., nr. 139 – 140 din
15.11.2001).
2. corecta identificare a persoanei-beneficiare a plăţii.
Deci banca trebuie să se asigure că ordinul emană de la clientul său sau de la persoana împuternicită de acesta, că el este în
drept să dispună de aceste fondurişi şi că primitorul fondurilor este persoana indicată de client.
C. Efectuarea altor operaţiuni în contul clientului din însărcinarea lui. Prezentul articol nu conţine o listă exhaustivă a
operaţiunilor care pot constitui obiectul contractului.
4. În cazul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a obligaţiilor de către bancă (de exemplu, neînregistrarea sau
înregistrarea tardivă în cont a sumelor depuse/transferate de client sau de un terţ în favoarea clientului; neîndeplinirea,
îndeplinirea incorectă sau tardivă a ordinelor clientului privind transferul fondurilor sau eliberarea de numerar; efectuarea
ilegală a operaţiilor în contul clientului fără acordul lui etc.) clientul poate pretinde repararea prejudiciilor. Dacă părţile nu au
stabilit în contract anumite penalităţi aplicabile în asemenea cazuri, clientul este îndreptăţit să ceară plata dobînzii de întîrziere
asupra sumelor care nu au fost înregistrate, eliberate sau transferate în termenul cuvenit, în corespundere cu art. 619. Clientul
este în drept, de asemenea, să ceară repararea prejudiciului neacoperit prin plata dobînzii de întîrziere, conform regulii generale
privind efectele neexecutării obligaţiei, consacrate în art. 602. Întinderea despăgubirii pentru prejudiciul cauzat clientului se va
determina în corespundere cu prevederile art. 610.
5. Clientul este obligat să remunereze banca pentru serviciile prestate. Cuantumul şi modalităţile remuneraţiei se stabilesc în
contract. În practică băncile inserează lista tarifelor pentru serviciile prestate în formulare tipizate care constutuie părţi
integrante ale contactelor încheiate cu clienţii. Contractul poate prevedea plata remuneraţiei prin prelevarea de către bancă a
sumelor respective din soldul contului clientului.

Articolul 1229. Dispunerea de sumele băneşti aflate în cont

(1) Titularul este liber să dispună în orice moment de sumele băneşti din contul său, cu excepţia cazurilor cînd, prin
acordul părţilor, este stabilit un termen de preaviz. Clientul are dreptul să-şi revoce indicaţiile privind dispunerea de
sumele băneşti din contul său.
indicaţiilor respective.
(2) Persoanele autorizate să dispună de sumele băneşti din cont sînt indicate de către client prin prezentarea
documentelor respective prevăzute de lege, de contract şi de uzanţele bancare.
(3) Identificarea persoanelor autorizate să dispună de sumele băneşti din cont se efectuează de către bancă în baza
semnăturilor sau altor mijloace de identificare.

1. În principiu, clientul este în drept să săvîrşească oricînd acte de dispoziţie asupra fondurilor băneşti din contul său, cu
condiţia ca aceste acte să îndeplinească condiţiile de validitate impuse de lege: capacitate, consimţămînt, obiect, cauză şi,
eventual, formă. Dispunerea de fonduri poate avea loc prin diferite mijloace: emiterea ordinelor de plată (art.art. 1256-1258),
cecurilor (art.art.1259-1278), biletelor la ordin (art.1279), plata prin card bancar (art.1289) etc.
Părţile pot stabili de comun acord un termen de preaviz în vederea facilitării serviciului de casierie a băncii, dîndu-i posibilitatea
să mobilizeze fondurile necesare.
2. Dreptul tiutlarului contului de a dispune de sumele băneşti aflate în contul său poate fi limitat în cazurile prevăzute de lege.
De exemplu, instanţa de judecată poate pune sechestru pe sumele de bani aflate în conturile bancare ale pîrîtului, în vederea
asigurării acţiunii sau executării hotărîrii judecătoreşti (art.art.175,258 ale Codului de procedură civilă). Regulamentul BNM
415/1999 privind deschiderea şi închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din 20.01.2000 (art.14)
prevede posibilitatea suspendării de către bancă a operaţiunilor în conturi la decizia instanţei de judecată, dispoziţia
inspectoratelor fiscale de stat precum şi la decizia altor organe împuternicite în conformitate cu legislaţia în vigoare.
3. Actul de dispoziţie săvîrşit de client asupra fondurilor băneşti aflate în contul său, ca şi orice manifestare de voinţă, poate fi
revocat (retractat). Revocarea are efect pînă la momentul începerii executării de către bancă a indicaţiilor clientului privind
dispunerea de fonduri. Norma desre revocarea de către client a indicaţiilor privind dispunerea de sumele băneşti din contul său
este un caz special de aplicare a regulii generale referitoare la retractarea manifestării de voinţă (art. 200 alin.2).
4. Banca este ţinută să execute indicaţiile clientului privind dispunerea de sumele băneşti aflate în cont, dacă acestea provin de
la persoanele autorizate să efectueze asemenea acte de dispoziţie. Aceste persoane sînt indicate de client prin prezentarea
documentelor respective prevăzute de lege, contract şi de uzanţele bancare. Regulamentul BNM 415/1999 privind deschiderea
şi închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din 20.01.2000 prevede că pentru deschiderea contului
curent persoanele juridice şi persoanele fizice care practică activitate de antrprenoriat sau alt tip de activitate trebuie să prezinte
băncii fişa cu specimene de semnături şi amprenta ştampilei autentificată notarial, iar persoanele fizice ce nu practică aşa
activităţi – aplică semnătura, în prezenţa lucrătorului bancar împuternicit de a deschide cont, pe un formular al băncii. Persoana
juridică trebuie, pe lîngă aceasta, să prezinte extrasul din Registrul de stat al întreprinderilor ce confirmă persoana împuternicită
să administreze întreprinderea, eliberat de Camera înregistrării de stat. (art.art.4-8).
În cazul persoanelor fizice ce nu au capacitate de exerciţiu deplină, actele de dispoziţie asupra sumelor băneşti aflate în cont se
săvîrşesc în conformitate cu prevederile art.art. 20-25, 42,43 ale prezentului cod.
Dreptul de a săvîrşi acte de dispoziţie asupra fondurilor băneşti aflate în cont poate fi transmis de titularul contului unei
persoane terţe prin procură (art.art.252-257), prin contract de mandat (art.art.1030-1052) sau prin contract de agenţie
(art.art.1199-1211).
5. La primirea ordinului privind dispunerea de sumele băneşti din cont, banca este ţinută să identifice persoana autorizată să
efectueze asemenea acte, verificînd în fiecare caz dacă semnătura depusă pe ordin corespunde cu specimenul semnăturii luat la
deschiderea contului. Identificarea persoanei poate fi efectuată şi prin utilizarea altor mijloace. De exemplu, conform
contractelor încheiate într bănci şi clienţi privind utlizarea cardurilor bancare (art.1289), formarea numărului personal de
identificare a clientului echivalează cu semnătura lui personală.
Neîndeplinirea sau îndeplinirea neglijentă a obligaţiei de verificare a identităţii persoanei autorizate să dispună de sumele
băneşti din cont, avînd drept consecinţă efectuarea unei debitări greşite a contului, atrage răspunderea băncii faţă de client, în
sensul că banca va restitui clientului suma, pe care o va înscrie în creditul contului, pe date efectuării opreraţiunii nevalabile de
debitare.

Articolul 1230. Ordinele şi indicaţiile clientului

(1) Banca este ţinută să efectueze operaţiunile în contul clientului numai la ordinul lui. Banca nu poate să efectueze
operaţiuni în con tul clientului fără ordinul lui decît în cazurile prevăzute de lege sau de contract.
(2) În cazul efectuării unor operaţiuni în contul clientului, banca este obligată să urmeze indicaţiile titularului de cont în
limitele scopului urmărit prin contract.
(3) Dacă nu execută indicaţiile titularului de cont sau se abate de la ele, în cazul în care nu se poate considera că
titularul, cunoscînd situaţia de fapt, ar fi aprobat abaterea, banca este obligată să plătească despăgubiri. O sumă
debitată incorect în contul clientului trebuie înregistrată din nou în credit.
(4) Raporturilor dintre bancă şi client se aplică dispoziţiile referitoare la contractul de mandat dacă ele nu contravin
prevederilor din prezentul capitol şi naturii contractului de cont bancar.

1. În principiu, numai tiutlarul contului poate ordona efectuarea operaţiunilor în contul său. Banca poate efectua operaţiuni în
contul clientului fără ordinul lui numai:
6. în cazurile prevăzute de lege;
7. în cazurile prevăzute în contract.
2. Situaţia tipică în care banca este ţinută să efectueze operaţii în contul clientului fără ordinul şi chiar fără acceptarea lui este
luarea măsurilor de executare silită a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti (a se vedea art. 359 al Codul de procedură civilă din
26.12.1964). Banca este obligată să execute hotărîrea instanţei judecătoreşti prvind urmărirea sumelor băneşti ale debitorului
aflate în conturile ei.
3. Dreptul băncii de a efectua operaţii în contul clientului, fără a avea un ordin expres în acest sens, poate fi stipulat în contract.
De exemplu, clientul poate mandata banca să preleveze din contul clientului sumele datorate de client băncii în calitate de
remuneraţie pentru serviciile acordate.
4. Contractul de cont curent bancar prezintă trăsături comune importante cu contractul de mandat (art.art.1030-1052). În
virtutea acetui fapt, alineatul 3 prevede posibilitatea aplicării raporturilor dintre bancă şi client, cu titlu subsidiar, a dispoziţiilor
referitoare la contractul de mandat, în măsura în care ele nu contravin prevederilor prezentului capitol şi naturii contractului de
cont curent bancar.
5. După cum în contractul de mandat mandatarul este obligat să îndeplinească indicaţiile mandantului (art.1040 alin1), tot aşa
banca este obligată să urmeze indicaţiile clientului, în limitele scopului urmărit prin contractul de cont curent bancar. În mod
analogic cu prevederile contactului de mandat (art.1040 alin.2), alineatul 3 dispune că banca nu poate să nu execute sau să se
abată de la indicaţiile clientului, decît în cazul în care se poate considera că clientul, cunoscînd situaţia de fapt, ar fi aprobat
abaterea. În caz contrar, banca este ţinută să-l despăgubească pe client. Suma debitată incorect în contul clientului (în lipsa
indicaţiilor clientului sau cu abatere de la ele) urmează să fie înregistrată din nou în credit. Înregistrarea se va face pe date
efectuării opreraţiunii incorecte de debitare. Pe lîngă aceasta, clientul poate pretinde băncii repararea prejudiciilor cauzate prin
executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (a se vedea, de asemenea, p.4 al comentariului la art.1228).

Articolul 1231. Contabilitatea operaţiunilor şi extrasele din cont

Banca ţine contabilitatea contului prin înregistrarea în creditul şi în debitul lui a operaţiunilor efectuate, avînd obligaţia
de a transmite clientului, în termenele convenite, extrase din cont asupra situaţiei lui. Titularul de cont poate să ceară
oricînd informaţii sau lămuriri asupra situaţiei contului şi asupra împrejurărilor oricărei operaţiuni efectuate în cont.
1. Banca este obligată să ţină evidenţa contabilă a operaţiunilor efectuate în contul curent. Fiecare operaţiune este înscrisă în
cont, devenind un articol al lui, în credit sau în debit, în funcţie de tipul operaţiunii respective: operaţiunile prin care se
încasează sume băneşti în cont (sumele depuse de client sau de un terţ în numerar sau virate din contul altor persoane, sumele
provenite din încasarea cecurilor prezentate de client etc.) se înscriu în creditul contului, iar operaţiunile prin care se retrag
fonduri din cont (viramentul unor sume către alte persoane, retragerile de numerar, plata remuneraţiei datorate băncii etc.) se
înscriu în debit. După fiecare operaţiune banca efectuează o încheiere a contului, relevînd un sold provizoriu. Acest sold
reprezintă un drept de creanţă al clientului faţă de bancă. Soldul poate fi şi debitor, în cazul în care banca a acordat clientului un
credit în cont curent (art.1239).
2. Banca este obligată să remită clientului extrase din cont care reflectă situaţia lui. Cuprinsul acestor extrase, precum şi
termenele de prezentere a lor sînt convenite de părţi. Extrasul poate conţine date despre soldul provizoriu, operaţiunile efectuate
în perioada respectivă, dobînda aferentă sumelor băneşti aflate în cont, remuneraţia pentru serviciile băncii, rezultatul
compensaţiei creanţelor reciproce ale băncii şi ale clientului etc. În cazul în care părţile nu au convenit expres asupra termenelor
de prezentare a extraselor din cont, ele sînt remise clientului în termenele obişnuite în practica bancară.
Clientul poate cere oricînd informaţii suplimentare şi explicaţii asupra împrejurărilor efectuării oricărei operaţiuni.
În cazul depistării unor erori în efectuarea operaţiunilor clientul poate prezenta băncii reclamaţii. Tăcerea clientului este
interpretată, conform uzanţelot bancare, ca aprobare a extrasului din cont.

Articolul 1232. Creanţele reciproce ale băncii şi ale clientului

(4) Banca datorează clientului o dobîndă pentru folosirea mijloacelor din contul acestuia dacă în contract
nu este prevăzut altfel.
(5) Creanţele reciproce ale băncii şi ale clientului se sting prin compensare.

1. În principiu, sumele băneşti aflate în contul bancar sînt purtătoare de dobîndă, deoarece banca are posibilitate de a frucrifica
aceste fonduri în profitul său. Spre deosebire, însă, de contractul de depozit bancar, în special, cel la termen (a se vedea
art.art.1222, 1224 şi comentariile), funcţia economică a căruia este mobilizarea fondurilor disponibile ale clientelei în vederea
plasării lor ulterioare prin intermediul operaţiilor active, contul curent bancar are menirea de a deservi necesităţile clienţilor săi
în ceea ce priveşte efectuarea diferitor operaţiuni bancare (a se vedea art.art.1222, 1224 şi comentariile). De aceea, dobînda
aferentă sumelor băneşti aflate în conturl curent este mai mică decît cea aferentă depozitului bancar la termen. Părţile pot
conveni ca dobînda în genere să nu fie plătită. Dacă părţile omit să stipuleze în contract prevderi referitoare la dobîndă, clientul
poate pretinde băncii plata dobînzii legale, conform dispoziţiilor art. 585.
2. În corespundere cu prevederile art.1228, clientul datorează băncii o remuneraţie pentru serviciile prestate. În ipoteza că
banca datorează clientului dobînda, se crează o situaţie în care ambele părţi ale contractului au creanţe reciproce. Ca rezultat,
aceste creanţe se sting prin compensare, în corespundere cu prevederile art.art.651 – 659. Contabilizarea compensării incumbă
băncii, clientul fiind informat privind rezultatul compensării prin extrasul din cont (art.1222).

Articolul 1233. Rezilierea contractului

(5) Contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de oricare din părţi,
cu condiţia unui preaviz avînd termenul stabilit prin contract sau uzanţe bancare, iar în lipsa unui astfel de termen, în
15 zile.
(6) Banca poate rezilia contractul numai în măsura în care titularul poate beneficia în alt mod de
posibilitatea efectuării decontărilor prin virament, dacă nu există un motiv temeinic pentru reziliere.

1. Prezentul articol conţine prvederi privind rezilierea contractului de cont curent bancar, crea sînt reguli speciale în ratort cu
dispoziţiile generale referitoare la reziloţiunea, rezilierea şi revocarea contractelor (art.art.733 – 748). Fiind un contract
executare suuccesivă, contractul contului curent bancar poate fu reziliat şi nu rezolvit.
2. Clientul este liber să rezilieze contractul în orice moment, cu condiţia respectării unui preaviz, al cărui termen este stabilit
prin contract sau uzanţe bancare, dar care nu poate fi mai mic de 15 zile.
3. Banca este în drept să rezilieze contractul numai dacă sînt respectate următoroale condiţii:
- dacă există un motiv temeninic pentru reziliere. Fiind un contract intuitu personae (consideraţia persoanei cocontractantului
are importanţă determinantă pentru încheierea şi executarea lui), ca motive temeinice pentru rezilierea lui pot servi: decesul
clientului-persoană fizică, reorganizarea clientului-persoană juridică, comportamentul culpabil şi fraudulos, situaţia iremediabil
compromisă, pericolul iminent de insolvabilitate a clientului etc.;
8. dacă nu există un motiv temeinic pentru reziliere, titulatul contului trebuie să aibă posibilitatea de a
beneficia de servicii privind efectuarea plăţile prin virament în alt mod. Astfel, clientul poate să se opună rezilierii contractului,
dacă în localitatea unde îşi are domiciliul persoana fizică, sau îşi desfăşoară activitatea persoana juridică nu există altă instituţie
bancară;
9. dacă este respectat termenul de preaviz stabilit prin contract sau uzanţe bancare, dar care nu poate fi mai
mic de 15 zile.
Limitările libertăţii băncii de a rezilia contractul de cont bancar sînt determinate necesitatea de a ocroti interesele clientului, care
este, de obicei, partea mai slabă din punct de vedere economic.
4. Rezilierea contractului şi, respectiv, închiderea contului atrag după sine următoarele consecinţe:
10. în eventualitatea existenţei unor contracte conexe între bancă şi client - privind plata cecurilor trase asupra
băncii (art.1235 alin.2), privind utilizarea cardului bancar (art.1289), privind un credit în cont curent (art.1239) etc., aceste
contracte de asemenea vor fi reziliate;
11. banca trebuie să efectueze încheierea contabilă a contului, sub rezerva deznodămîntului operaţiunilor în
curs, şi să restituie clientului soldul, în numerar sau prin transfer.

Articolul 1234. Obligaţia de confidenţialitate

(3) Banca este obligată să păstreze confidenţialitate asupra tuturor faptelor de care a aflat ca
urmare a legăturilor de afaceri cu clientul. Această obligaţie nu există dacă astfel rezultă dintr-o dispoziţie legală ori
dacă priveşte informaţii generale a căror dezvăluire nu prejudiciază interesele justificate ale clientului.
(4) Obligaţia de confidenţialitate subzistă şi după încetarea relaţiilor contractuale.

1. Efectuarea operaţiunilor bancare, inclusiv celor legate de contul curent, implică obţinerea de către bancă a unor informaţii ce
au o valoare economică importantă pentru clienţii cu care banca întreţine relaţii de afaceri. Prevederile prezentului articol
completează cele ale art. 1226, şi se referă la obligaţia băncii de a păstra confidenţialitatea asupta tuturor informaţiilor care i-au
devenit cunoscute în cadrul relaţiilor de afaceri cu clientul. Deşi aceste prevederi sînt situatea în secţiunea „contul curent
bancar”, ele sînt valabile pentru toate raporturile dintre bancă şi client ce se nasc în cadrul efctuării operaţiilor bancare.
2. Legea nu precizează care anume informaţii cad sub incidenţa acestei norme, ci doar exclude din domeniul informaţiilor
confidenţiale informaţiile generale a căror dezvăluire nu prejudiciază interesele justificate ale clientului. Astfel, de obicei nu
sînt calificate drept confidenţiale informaţiile privind comportamentul clientului, în general, în relaţiile de afaceri cu banca,
lipsa incidentelor de plăţi etc., conţinute în aşa-numitele scrisori de bonitate eliberate de bănci. De asemenea, nu sînt
confidenţiale nici informaţiile precise, dacă ele sînt deja cunoscute publicului larg, bunăoară referitoare la fapte care constituie
obiectul unor dezbateri judiciare.
Informaţiile confidenţiale pot fi furnizate numai cu autorizarea clientului, sau, fără autoruzarea lui, cînd, în virtutea unor
dispoziţii legale, banca este obligată să furnizeze astfel de informaţii unor alţi subiecţi.
3. Banca este ţinută să păstreze confidenţialitatea informaţiilor referitoare la client atît în timpul derulării relaţiilor contractuale,
cît şi după încetarea lor. În cazul divulgării acestor informaţii, clientul poate cere repararea prejudiciilor astfel cauzate, inclusiv
prejudiciului moral.

Articolul 1235. Încasarea şi achitarea cecurilor

(3) Banca este obligată faţă de client, chiar şi în lipsa unui contract suplimentar în acest sens, să
încaseze, prin mijlocirea prezentării la timp către banca trasă, cecurile prezentate de client, iar în cazul neîncasării, să ia
măsurile asigurătorii necesare.
(4) În cazul unui contract corespunzător, banca este obligată să plătească în limita activurilor cecurile
emise de client.
1. Un serviciu bancar tradiţional este încasarea la banca trasă a cecurilor prezentate de clienţii săi (referitor la cec a se vedea
art.art.1259-1278). Astfel tiutlarul unui cec se poate adresa băncii cu care are încheiat un contract de cont curent, în vederea
prezentării cecului către plată la timp (art.1271 alin.2) către banca trasă.Transmiterea cecului de către titularul lui băncii care îl
deserveşte se efectuează prin mijlocirea girului prin procură (art.1267), care implică însărcinarea de încasare a cecului. Dacă
atît trăgătorul (plătitorul) cît şi titularul (beneficiarul) cecului sînt clienţii aceleiaşi bănci, banca debitează contul celui dintîi şi
creditează contul celui de al doilea cu suma respectivă. Dacă trăgătorul este clientul altei bănci, banca tiutularului remite cecul
băncii trăgătorului (adică trasului), care va debita contul trăgătorului şi va confirma debitarea băncii titularului, care apoi va
credita contul acestuia.
În virtutea prevederilor art.1267, banca căreia i-a fost girat cecul pentru încasare poate să exercite toate drepturile ce decurg din
cec, inclusiv cele prevăzute de lege în cazul neplăţii cecului (art.1274).
Banca este obligată să îndeplinească însărcinarea clientului privind încasarea cecului, chiar în lipsa unui contract suplimentar în
acest sens.
2. Cecul este un mijloc de plată prin intermediul căruia clientul efectuează acte de dispoziţie asupra disponibilului din contul
său. Pentru a efectua plăţi prin cec banca şi titularul contului curent bancar încheie un contract aparte, prin care banca se
angajează să plătească cecurile trase de client asupra sa în limita activului (disponibilului) din contul curent al clientului, iar
clientul se obligă să menţină în cont disponibilul necesar (acoperirea) pentru plata cecurilor trase de el, să vegheze cu diligenţa
cuvenită la păstrarea formularelor de cecuri eliberate de bancă, şi să informeze banca în caz de pierdere sau furt.
Banca nu este obligată să plătească cecul tras de clientul său în cazul în care în contul curent al acestuia nu este suma
corespunzătoare (cecul fără acoperire), dacă între bancă şi client nu este contractat un credit în cont curent, prin care clientul
este autorizat să efectueze plăţi şi în cazul soldului debitor din contul limitei de credit acordate de bancă (art.1239).

S e c ţ i u n e a a 3-a
CREDITUL BANCAR

Articolul 1236. Contractul de credit bancar

- Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane
(debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobînda şi alte sume
aferente prevăzute de contract.
- Contractul de credit bancar se încheie în scris.
- Faţă de contractul de credit bancar se aplică prevederile referitoare la contractul de împrumut în
măsura în care regulile prezentului capitol nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de credit bancar nu reiese
contrariul.

1. Contractul de credit bancar prezintă următoarele caractere:

- este un contract consensual: se consideră încheiat şi produce efecte juridice din momentul realizării acordului de voinţă a
părţilor asupra clauzelor esenţiale ale contractului, exprimat în forma cerută de lege. Normele prezentei secţiuni nu conţin
careva prevederi speciale referitor la clauzele esenţiale ale contractului de credit bancar, de aceea urmează a fi aplicate
dispoziţiile generale privind clauzele esenţiale ale contractului, conform cărora sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare
prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie de realizat un acord. Legea
instituţiilor financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996 (art.3) stipulează că în acordul încheiat de o instituţie financiară cu
o altă persoană se indică: suma şi destinaţia creditului, rata dobînzii, termenele de rambursare şi alte condiţii. Pentru unele
categorii de contracte de credit bancar clauzele contractuale obligatorii sînt stabilite în acte normative bancare. Astfel,
Regulamentul BNM 3/1995 cu privire la acordarea de către băncile comerciale a creditelor în consorţiu // Buletinul BNM, nr.1,
1995, prevede clauzele obligatorii pe care trebuie să le conţină contractele de credit încheiate între debitor şi participanţii la
creditul de consorţiu;
- este un contract sinalagmatic: drepturile şi obligaţiile părţilor sînt reciproce, corelative şi interdependente;
- este un contract cu titlu oneros: pentru creditul acordat debitorul este obligat să plătească o dobîndă şi alte sume aferente
prevăzute de contract.
2. Părţile contractului de credit bancar sînt creditorul (banca sau altă instituţie financiară autorizată conform legii, în continuare
– bancă), pe de o parte, şi debitorul, pe de altă parte.
Conform Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56-57 din 10.12.1995 (art.2) şi Legii instituţiilor
financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996 (art.3), entităţile care au capacitatea de a utiliza mijloacele atrase de la
persoane fizice şi juridice pentru a acorda credite sînt băncile şi alte instituţii financiare. Art. 26 alin.1 al Legii instituţiilor
financiare numeşte printre activităţile financiare „acordarea de credite (de consum şi ipotecare, factoring cu sau fără drept de
regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale etc.). Aceste activitaţi banca le poate exercita numai în baza autorizaţiei eliberate de
Banca Naţională (a se vedea: capitolul II al Legii instituţiilor financiare, Regulamentul BNM 23/1996 cu privire al autorizarea
băncilor//M.O. nr.59-60 din 12.09.1996). În calitate de debitor poate fi orice persoană fizică sau juridică.
3. Obiectul contractului îl constituie serviciul bancar de punere la dispoziţia debitorului a unei sume de bani în condiţiile
prevăzute de contract. Definiţia creditului bancar conţinută în prezentul articol nu cuprinde unele servicii bancare, care sînt
calificate în legislaţiile altor ţări şi în doctrină ca modalităţi de creditare, astfel ca creditarea prin transferul unei creanţe (scontul
cambiei), „creditele prin semnătură”(avalul şi accepterea cambiei, garanţia bancară) etc.
4. Obligaţia băncii ce rezultă din contract este punerea la dispoziţia debitorului a creditului în mărimea şi în condiţiile
prevăzute în contract. Creditul poate fi pus la dispoziţia debitorului în diferite modalităţi: prin transferul sumei respective în
contul de împrumut deschis special în acest scop (a se vedea art.art.2,11 ale Regulamentul BNM 415/1999 privind deschiderea
şi închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din 20.01.2000); prin transferul sumei respective în
contul curent al debitorului în banca dată sau într-un alt cont în oricare altă bancă indicat de debitor; prin deschiderea liniei de
credit în cazul creditului în cont curent (art.1239); prin eliberarea sumei respective în numerar.
În funcţie de condiţiile contractului, suma creditului poate fi pusă la dispoziţia debitorului integral sau în tranşe (rate).
Momentul punerii la dispoziţia debitorului a creditului, de obicei, este prevăzut în contract. În caz contrar momentul executării
de către bancă a obligaţiei în cauză se va determina în corespundere cu dispoziţiile generale ale prezentului cod privind
termenul executării obligaţiei (art.575 alin.1).
5. Obligaţiile debitoruluii ce rezultă din contract sînt următoarele:
A. Restituirea (rambursarea) creditului. De regulă, creditul se acordă pe un anumit termen. Termenul creditului se calculează
din momentul în care suma creditului a fost pusă la dispoziţia clientului pînă în momentul în care suma respectivă a fost
înregistrată în contul băncii. Dacă în contract nu este stabilit termenul rambursării creditului, termenul executării obligaţiei de
către debitor se va determina în corespundere cu art.575 alin.1. În practica bancară sînt cunoscute credite numite on call care
reprezintă credite de scurtă durată rambursabile la prima cerere a băncii.
B. Plata dobînzii şi a altor sume aferente creditului, prevăzute în contract. Creditul, fiind un instrument prin care se efectuează
operaţiile active – una din principalele surse de venit ale băncii, este remunerat. Remuneraţia pentru creditul acordat se exprimă
sub formă de dobîndă (art.1237) şi alte plăţi aferente, care se compun din comisionul pentru serviciile prestate în legătură cu
utilizarea creditului (art.1238), comisionul de neutilizare (art.1241 alin.3), alte sume convenite de părţi.
C. Utilizarea creditului conform destinaţiei, în cazul în care părţile au convenit în acest sens. Deşi reglementările prezentului
cod nu prevăd obligativitatea determinării destinaţiei creditului, finalitatea economică a creditării bancare conduce adesea la
necesitatea inserării în contract a clauzei în această privinţă.
D. Constiutirea şi menţine pe toată perioada executării contractului a garanţiilor de rambursare a creditului asupra cărora au
convenit părţile (art.1240).
E. Părţile pot prevedea în contract şi alte obligaţii ale debitorului, cum ar fi: prezentarea spre verificare a documentelor privind
situaţia financiară a debitorului, privind garanţiile constituite şi bunurile ce fac obiectul acestora; prezentarea planului de
afaceri; obligaţia de a nu înstrăina şi a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate; obligaţia de a încheia contracte de asigurare a
bunurilor constituite ca garanţii şi de a cesiona în favoarea băncii drepturile ce decurg din aceste contracte; obligaţia de a
informa banca despre survenirea unor împrejurări neprevăzute care ar putea pereclita executarea oligaţiilor etc.
6. Contractul de credit bancar se încheie în formă scrisă. Nerespectarea formei scrise atrage efectele prevăzute de art.211. În
practică, la încheierea acestor contracte se utilizează formulare tipizate alcătuite de bancă. Ca şi celelalte contracte bancare,
contractul de credit bancar este un contract de adeziune (a se vedea art.666 alin.3 şi p.3,4 al comentariului la art.1223).
7. Contractul de credit bancar are legături strînse cu contractul de împrumut (art.art.867-874), astfel încît normele ce
reglementează acest contract se aplică raporturilor de credit bancar în măsura în care aceste raporturi nu sînt reglementate de
prevederile prezentei secţiuni, şi dacă aceste norme nu contravin esenţei creditului bancar. Există însă deosebiri importante între
contractul de împrumut şi contractul de credit bancar, de care trebuie de ţinut cont în mod necesar la aplicarea cu tilu subsidiar a
nomelor ce reglementează contractul de împrumut. Aceste deosebiri sînt următoarele:
16. contractul de credit bancar este consensual, iar contractul de îmrumut este real;
17. contractul de credit bancar este sinalagmatic, iar contractul de împrumut este unilateral;
18. subiect al contracului de credit bancar în mod obligator este banca, în timp ce în contractul de împumut
subiecte pot fi orice persoane;
19. obiect al creditului bancar sînt bani, iar obiect al împrumutului pot fi atît bani cît şi alte bunuri fungibile;
20. contractul de credit bancar este cu titlu oneros, pe cînd contractul de împrumut se prezumă gratuit.

Articolul 1237. Dobînda la creditul bancar

(1) Părţile contractului de credit bancar pot conveni asupra unei dobînzi fixe sau flotante.
(2) În cazul în care părţile au convenit asupra unei dobînzi flotante, mărimea acesteia poate fi modificată prin acordul
părţilor.
(3) Creditorul nu poate modifica în mod unilateral mărimea dobînzii decît în cazurile prevăzute de lege sau de contract.
În cazul cînd contractul prevede dreptul băncii de a modifica în mod unilateral mărimea dobînzii, aceasta se va efectua
în funcţie de rata de refinanţare a Băncii Naţionale, de rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinîndu-se cont de regulile
echităţii.
(4) Creditorul îl va anunţa în scris pe debitor despre modificarea mărimii dobînzii cu cel puţin zece zile înainte de
modificare. Mărimea nouă a dobînzii se va aplica la soldul, existent la data modificării, al creditului.

1. Dobînda este una din componentele remuneraţiei băncii pentru creditul acordat. Unitatea de calcul a dobînzii la credit este
dobînda anuală, adică dobînda aferentă sumei creditului pe care trebuie s-o plătească debitorul pentru utilizarea acestei sume în
decurs de un an. În practică dobînda se calculează pentru fiecare zi de utilizare a creditului, împărţindu-se suma dobînzii anuale
la numărul de zile ale anului. Părţile pot conveni asupra modalităţii de plată a dobînzii. Astfel, în contract poate fi stipulată plata
dobînzii lunar, trimestrial, odată cu rambursaea sumei creditului sau în alte termene. Părţile pot prevedea de asemenea
posibiltatea capitalizării dobînzii, adică adăugării sumei acesteia la suma creditului, dobînda calculîndu-se în continuare la suma
creditului majorată cu suma dobînzii capitalizate.
2. În cazul în care părţile omit să stabilească în contract prevederi referitor la dobîndă (situaţie puţin probabilă în practică),
creditorul poate pretinde plata dobînzii legale, adică a unei dobînzi egale cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale (art.585). În
acest caz nu se vor aplica cu titlu subsidiar dispoziţiile referitoare la contractul de împrumut, care se prezumă a fi gratuit
(art.867 alin.2), deoarece acest lucru ar contraveni esenţei contractului de credit bancar.
3. Părţile contractului sînt libere să stabilească rata dobînzii aferente creditului. În funcţie de modul de stabilire a ratei dobînzii,
aceasta poate fi fixă sau flotantă.
Dobînda este fixă atunci cînd părţile stabilesc rata ei la momentul încheierii contractului şi convin ca această rată să rămîmă
neschimbată pe tot termenul creditului.
Dobînda este flotantă (variabilă, fluctuantă), atunci cînd părţile, la încheierea contractului, convin că, în funcţie de anumiţi
factori (modificarea substanţială a ratei de refinanţare a Băncii Naţionale, a ratei inflaţiei, evoluţia pieţei monetare etc.), părţile
pot renegocia rata dobînzii.
Renegocierea dobînzii poate avea loc pe diferite căi:
21. prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi. În acest caz părţile, în urma negocierilor, vor
încheiea un act adiţional la contract, în care va fi stipulată rata nouă a dobînzii;
22. prin manifestarea expresă a voinţei băncii, notificată debitorului, care acceptă tacit rata nouă a dobînzii. În
asemenea caz, în funcţie de factorii menţionaţi, banca va stabili o nouă rată a dobînzii, pe care o va aduce la cunoştinţă
debitorului. Dacă pe parcursul unui anumit termen convenit (de exemplu, 10 zile de la data luării de cunoştinţă) debitorul nu îşi
exprimă dezacordul cu noua rată a dobînzii, se consideră că el a acceptat-o.
4. Regula alineatului 3 are ca scop protejarea intereselor debitorului care este, de obicei, partea contractului mai slabă din punct
de vedere economic. Întrucît contractul de credit bancar, după cum s-a menţionat mai sus, este un contract de adeziune, băncile
tind să insereze în fomularele tipizate propuse clienţilor clauza privind dreptul băncii de a modifica în mod unilateral rata
dobînzii. Legea stabileşte că în cazul în care contractul prevede acest drept al băncii, modificarea se va face în funcţie de
anumiţi factori exteriori, de natură obiectivă, independenţi de voinţa băncii: modificarea ratei de refinanţare a Băncii Naţionale,
ratei inflaţiei, evoluţia pieţei.
Regulile echităţii sînt o categorie ce face parte din sfera moralei sociale şi se exprimă în formă de idei, reprezentări şi
sentimente cu privire la coraportul just între acţiunile subiectului vis-a-vis de alţi subiecţi şi acţiunile respective, corelative ale
acestora. Totodată, regulile echităţii reprezintă un sistem de norme sociale ce reglementeată comportamentul persoanelor, iniţial
ca norme morale, iar apoi, edictate la rang de norme juridice. Regulile echităţii, fiind fixate în norme de drept, constiuie un
criteriu, recunoscut şi ocrotit de stat, de evaluare a acţiunilor subiecţilor sociali. În domeniul raporturilor dintre bancă şi client,
regulile echităţii presupun protejarea părţii vulnerabile a contractului, care este clientul, de eventualele abuzuri din partea
băncii; respectarea echilibrului economic al contractului.
5. În cazul în care creditorul are dreptul să modifice unilateral mărimea dobînzii, el este obligat să anunţe în scris pe debitor
despre aceasta cu cel puţin 10 zile înainte de modificare. Dovada informării debitorului incumbă băncii.
6. În cazul modificării ratei dobînzii, dobînda nouă se va aplica la soldul creditului existent la data modificării.
7. Dacă debitorul nu este de acord cu noua rată a dobînzii stabilită de creditor, el este îndreptăţit să rezilieze contractul,
anunţîndu-l pe creditor în termen de 7 zile de la primirea notificării despre modificarea dobînzii (art.1242 alin3).
Articolul 1238. Comisionul

În afară de dobîndă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea
creditului.

1. Comisionul, ca şi dobînda, este o parte componentă a remuneraţiei băncii pentru creditul acordat. Spre deosebire de dobîndă
care este imanentă creditului ca obligaţie purtătoare de dobîndă şi se va plăti chiar şi în lipsa stipulaţiei contractuale în acest
sens (a se vedea p.2 al comentariului la art. 1237), comisionul se va plăti numai în cazul în care părţile au convenit în acest sens.
Totodată, în virtutea dispoziţiei art.592, care prevede că costurile executării obligaţiei le suportă debitorul, banca ar putea
pretinde plata unei remuneraţii suplimentare dobînzii în cazul în care ar dovedi că costurile executării obligaţiei sale depăşeşte
suma dobînzii aferente creditului.
2. Părţile sînt libere să stabilească mărimea comisionului precum şi modalităţile de plată a lui. Comisionul poate fi de diferite
categorii:
- comisionul pentru confirmarea creditului (comisionul de neutilizare), care se percepe în cazul în care un credit acordat nu a
fost utilizat de debitor, total sau parţial (a se vedea de asemenea art.1241 alin.3 şi comentariul);
- comisionul pentru operaţiunile băncii în legătură cu utilizarea creditului, care se poate înfăţişa în diferite forme: comisionul
de mişcare (calculat pe baza valorii totale a remiterilor); comisionul asupra soldului debitor cel mai ridicat lunar sau trimestrial
ori asupra creditului mediu utilizat lunar sau trimestrial, aplicabil creditelor în cont curent (art.1239); comisionul pentru
serviciile de casierie legate de utilizarea creditului etc.

Articolul 1239. Creditul în cont curent

(1) Creditul poate fi acordat prin punere la dispoziţia debitorului a unei sume de bani (linie de credit), pe care acesta o
poate utiliza în rate în funcţie de necesităţile sale.
(2) Dobînda pentru creditul în cont curent se calculează în funcţie de suma creditului utilizată efectiv într-o anumită
perioadă.

1. Creditul în cont curent este o formă de creditare foarte răspîndită în practica bancară. După cum indică şi denumirea lui,
acest credit este pus la dispoziţia clientului într-un cont curent (a se vedea art.art.1228-1235). După cum prevăd dispoziţiile
referitoare la conul curent, tiutlarul acestuia poate să dispună în orice moment şi fără nici o limită de sumele băneşti aflate în
contul său. Însă necesităţile financiare ale clientului sînt flucuante, adică el poate avea nevoie de sume mai mari decît
disponibilul din contul său curent. În acest scop banca şi clientul încheie un contract, în virtutea căruia la dispoziţia clientului
este pusă o limită de credit, care îi va permite acestuia să utilizeze fonduri suplimentare în funcţie de necesităţile sale. Dacă
clientul utilizează această posibilitate şi efectuează plăţi ce depăşesc suma disponibilului din cont, soldul contului său devine
debitor. Dacă el nu recurge o anumită perioadă de timp la acest credit, soldul redevine creditor datorită intrărilor care se
înregistrează în crediutl contului. Dacă clientul realimentează contul său curent, el poate reutiliza limita de credit la discreţia sa,
fapt pentru care acest credit în limbajul bancar se mai numeşte revolving (reînnoibil în mod automat).
2. Una din deosebirile principale între creditul în cont curent şi creditul obişnuit constă în aceia că, în primul caz, debitorul are
posibilitatea să stingă sumele primite de la bancă prin rambursări parţiale, astfel încît şi ceea ce a rambursat îi stă din nou la
dispoziţie în limita creditului acordat; în cel de al doilea caz o asemenea posibilitate de reutilizare a creditului nu există.
3. O altă deosebire între creditul în cont curent şi creditul obişnuit se referă la plata dobînzii. În cazul creditului în cont curent
debitorul plăteşte dobînda numai asupra sumei creditului efectiv utilizată şi nu asupra limitei de credit valabile pe durata întregii
perioade pentru care a fost acordat creditul.
4. În afară de dobîndă contractul poate prevedea şi plata unui comision. Acest comision reprezintă remuneraţia pentru
angajamentul băncii de a pune la dispoziţia debitorului fonduri la prima cerere a lui. Din punct de vedere economic acest
comision este justificat prin faptul că banca este nevoită să rezerveze asemenea fonduri, renunţînd la posibilitatea de a le
fructifica. În practică acest comision se calculează asupra soldului debitor (descoperirii de cont) cel mai ridicat lunar sau
trimestrial ori asupra creditului mediu utilizat lunar sau trimestrial.
Articolul 1240. Garanţiile de rambursare a creditului

(1) Părţile pot conveni asupra constituirii unor garanţii reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor alte garanţii
uzuale în practica bancară.
(2) Dacă apreciază garanţiile rmbursării creditului ca insuficiente, creditorul este în drept să ceară constituirea unor
garanţii suplimentare. În cazul refuzul debitorului de a oferi garanţiile bancare solicitate de creditor, acesta din urmă
are dreptul să reducă suma creditului proporţional reducerii garanţiei sau să rezilieze contractul.
(3) Creditorul este obligat să accepte anularea măsurilor de asigurare care depăşesc limita convenită a garanţiilor.
Această dispoziţie nu se aplică în cazul în care măsurile de asigurare depăşesc doar temporar limita convenită a
garanţiei.

1. Garanţiile sînt mijloacele juridice care conferă creditorului titular dreptul prioritar faţă de alţi creditori în ceea ce priveşte
urmărirea silită a unui bun determinat din patrimoniul debitorului, sau posibilitatea de a urmări şi o altă persoană care s-a
angajat alături de debitor. Garanţiile au menirea de a contracara riscul pierderii ce rezultă pentru creditor din imposibilitatea
debitorului de a rambursa creditul contractat.
În principiu, în calitate de garanţii de rambursare creditului bancar pot servi atît mijloacele de garantare a executării obligaţiilor
prevăzute în capitolul respectiv al prezentului cod: clauza penală (art.art.624-630), arvuna (art.art.631-633), garanţia debitorului
(art.art.634-636), retenţia (art.art.637-641), cît şi alte instituţii: fidejusiunea (art.art.1146-1165), garanţia bancară (art.art.1246-
1254). Banca poate utiliza şi alte mijloace de garanţie, nenumite, care nu contravin legii.
Principalele garanţii utilizate în practica bancară sînt clasificate în garanţii reale şi garanţii personale.
2. Garanţiile sînt reale atunci cînd executarea obligaţiunilor debitorului este asigurat de anumite bunuri special afectate în acest
scop. În prezentul articol în calitate de garanţie reală este numit gajul (art.art.454-495). Gajul este este cel mai răspîndit mijloc
de asigurare a rambursării creditului bancar. În literatura de specialitate în calitate de garanţii reale sînt calificate şi retenţia,
arvuna, clauza penală, cesiunea creanţelor debitorului către terţi (art.art.556-566).
3. Garanţiile sînt personale atunci cînd executarea obligaţiunilor debitorului este asigurată prin promisiunea, angajamentul,
unei persoane terţe, astfel încît această persoană răspunde cu întregul său patrimoniu pentru obligaţiunile contractate de
debitorul principal. În prezentul articol ca garanţie personală este numită fidejusiunea (art.art.1146-1170). Garanţiile personale
sînt utilizate în practica bancară mai puţin decît cele reale, uneori mijloace de asigurare complementare garanţiilor reale.
Înseşi băncile pot acorda garanţii în vederea asigurării obligaţiunilor unor terţi. În acest caz banca apare nu ca beneficiar al
garanţiei ci ca garant. Aceste raporturi sînt reglementate de art.art.1246-1255.
4. Convenţia părţilor referitor la garanţia de rambursare a creditului bancar poate fi încheiată în forma unui act juridic aparte
sau, după caz, în forma unei clauze inserate în cuprinsul contractului privind obligaţia garantată (a se vedea de exemplu art.468
alin.5). Pentru unele categorii de garanţii legea prevede cerinţe anumite referitor la forma actului juridic privind constituirea
garanţiei şi obligaţia de înregistrare a lui. De exemplu, contractul de ipotecă se încheie în formă autentică şi urmează a fi
înregistrat la organul teritorial cadastral (art.468 alin.2, art.470 alin.2).
5. De regulă, banca veghează ca suma garanţiei să fie superioară sumei creditului acordat, astfel încît să acopere, în cazul
nerambursării creditului, suma datoriei principale, dobînzilor aferente creditului, dobînzilor penalizatoare, unor evantuale
cheltuieli. În contractul de credit bancar deseori se indică limita minimă a garanţiilor care nu trebuie să fie depăşită (de
exemplu, 130% din suma creditului) Dacă din anumite motive (de exemplu, micşorarea valorii bunurilor gajate ca rezultat al
pierderii sau deteriorării lor, scăderii preţului de piaţă, înstrăinării etc.), garanţiile asupra cărora au convenit părţile devin
insuficiente pentru satisfacerea creanţelor băncii, aceasta este în drept, la alegerea sa:
- să ceară constituirea unor garanţii suplimentare pentru a restabili limita minimă a garanţiilor convenită de părţi;
- să reducă suma creditului proporţional reducerii garanţiei, sau
- să rezilieze contractul. Această prevedere constiutie o un caz particular de aplicare a normei referitoare la garantarea
executării corespunzătoare a obligaţiei, înscrise în art.736.
6. Dacă părţile au convenit asupra unei limite maxime a garanţiilor acordate de debitor, şi, din anumite motive (de exemplu,
rambursarea anticipată a unei părţi a crediutului), suma garanţiilor depăşeşte limita convenită, creditorul este obligat să accepte
reducerea garanţiilor care depăşesc această limită. Prezenta dispoziţie nu se aplică în cazul în care măsurile de asigurare
depăşesc doar temporar limita convenită a garanţiei. De exemplu, în cadrul unui credit în cont curent (art.1239) soldul redevine
pentru o perioadă de timp creditor, urmînd ca debitorul să utilizeze şi în continuare fonduri din contul limitei de credit acordate.
Articolul 1241. Refuzul de executare a contractului

(1) Creditorul este în drept să refuze executarea obligaţiei de a pune la dispoziţia debitorului creditul dacă, după
încheierea contractului de credit:
(9) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului de a rambursa
creditul;
(10) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii de rambursare a creditului pe care şi-a
asumat-o sau alte condiţii înaintate de bancă pentru punerea la dispoziţie a creditului.
(2) Creditorul are dreptul de a refuza să pună la dispoziţie următoarele tranşe ale creditului, în cazul în care contractul
prevede acordarea creditului în tranşe, dacă debitorul nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la tranşa sau
tranşele precedente.
(3) Debitorul este în drept să refuze creditul parţial sau total. În acest caz, el trebuie să plătească creditorului o
remuneraţie pentru punerea la dispoziţie a creditului (comision de neutilizare).
(4) Dreptul de refuz prevăzut la alin. (1)-(3) poate fi exercitat doar dacă partea care refuză notifică cealaltă parte într-
un termen rezonabil pînă la momentul executării obligaţiilor ce constituie obiectul refuzului.

1. Norma alin.1 lit.a) constituie o concretizare a dispoziţiilor art.706 alin.1, care stipulează că partea obligată să presteze prima
poate refuza executarea obligaţiei dacă, după încheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este pereclitat
de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. În cazul creditului bancar, creditorul, fiind partea obligată să
presteze prima (obligaţia creditorului de a acorda creditul se naşte înaintea obligaţiilor debitorului de a restitui creditul şi de a
plăti dobînda şi alte plăţi aferente) poate refuza acordarea creditului, dacă apar circumctanţe care indică cu certitudine că
debitorul nu va rambursa creditul.
Survenirea circumstanţelor sus menţionate au ca efect suspendarea executării obligaţiei de către creditor şi nu este temei pentru
rezilierea imediată a contractului. Această normă protejează interesele creditorului, care are temei să creadă că debitorul nu va
putea sau nu va vrea să excute obligaţiile sale, dar nu poate rezilia contractul deoarece există încă posibilitatea ca debitorul să
poată sau să vrea să execute obligaţiile sale. În acest caz creditorul poate stabili un termen rezonabil, în care debitorul să ofere
garanţii suficiente privind executarea obligaţiilor. Dacă debitorul în decursul acestui termen nu prezintă garanţii, creditorul
poate rezilia contractul (a se vedea art.art.706 alin.2, 736, 1242 alin.1 lit.b).
2. Lit.b) a alineatului 1 se referă la situaţia în care nu se respectă unele clauze ale contractului privind obligaţia debitorului sau
unui terţ de a prezenta garanţii de rambursare a creditului, sau alte obligaţii pe care şi le-a asumat debitorul (de exemplu,
obligaţia de a prezenta informaţii privind situaţia lui financiară; obligaţia de a nu înstrăina şi a nu greva cu noi sarcini bunurile
gajate; obligaţia de a încheia contracte de asigurare a bunurilor constituite ca garanţii şi de a cesiona în favoarea băncii
drepturile ce decurg din aceste contracte; obligaţia de a informa banca despre survenirea unor împrejurări neprevăzute care ar
putea pereclita executarea oligaţiilor etc.), însă neexecutarea de către debitor a acestor obligaţii nu poate fi calificată ca esenţială
(art.735), astfel încît contractul nu poate fi reziliat. În această situaţie creditorul poate să suspende executarea obligaţiei sale de
punere la dispoziţie a creditului, acordînd debitoruului un termen rezonabil pentru remedierea situaţiei.
3. Alineatul 2 se referă la creditele acordate în tranşe (rate). Dacă debitorul nu execută obligaţiile sale referitoare la tranşa sau
tranşele precedente (de exemplu, nu achită la timp dobînzile aferente acestor tranşe), creditorul poate suspenda în continuare
executarea obligaţiilor sale de a pune la dispoziţia clientului următoarele tranşe, pînă cînd debitorul nu va executa în mod
corespunzător obligaţiile în cauză. Refuzul de a acorda tranşele următoare nu afectează dreptul creditorului la penalităţi de
întîrziere şi la restituirea prejudiciilor.
4. Debitorul este în drept să refuze, total sau parţial, creditul contractat. În acest caz creditorul este îdreptăţit la un comision de
neutilizare, numit şi comision pentru confirmarea creditului. Acest comision reprezintă remuneraţia băncii pentru punerea la
dispoziţia clientului a unor fonduri, pe care banca n-a putut să la fructifice într-un alt mod, fiind lipsită de un profit scontat. De
obicei, comisionul de neutilizare se calculează în procente anuale şi se raportează la suma neutilizată şi la perioada de
neutilizare. Comisionul poate fi exprimat şi într-o sumă fixă.
Refuzul debitorului de a primi creditul nu echivalează cu rezilierea contractului.
În definiţia contractului de credit bancar (art.1236) nu este stipulată obligaţia debitorului de a prelua suma creditului. Însă, în
cazul refuzului debitorului de a prelua creditul, banca este nevoită să ţină la dispoziţia clientului anumite fonduri, ceea ce nu
poate dura pînă la infinit. De aceea, în cazul în care, într-un termen rezonabil de la momentul refuzului, debitorul nu va începe
utilizarea creditului sau nu va fi realizat un acord privind rezilierea contractului, creditorul va fi îndreptăţit să ceară declararea
nulităţii acestui contract pe motivul lipsei cauzei (a se vedea art. 207 alin.1 şi comentariul). Lipsa cauzei se manifestă prin aceea
că: a) creditorul nu poate primi contraprestaţia la care este îndreptăţit – plata dobînzii, deoarece creditul n-a fost utilizat; b)
debitorul nu poate restitui o sumă de bani pe care în realitate n-a primit-o. Asemenea contract trebuie sancţionat cu nulitatea
absolută (art.217)
 5. Atît creditorul cît şi debitorul îşi pot exercita dreptul lor de refuz numai cu condiţia unei notificări (preaviz) a celeilalte
părţi. Notificarea trebuie să-i parvină celeilalte părţi într-un termen rezonabil pînă la momentul în care trebuia să fie executată
obligaţia ce constituie obiectul refuzului, adică pînă la momentul în care creditorul trebuia să pună la dispoziţia debitorului
creditul, sau, după caz, pînă la momentul în care debitorul trebuia să înceapă utilizarea creditului. Dovada notificării incumbă
părţii care refuză.

Articolul 1242. Rezilierea contractului

(1) Creditorul poate rezilia contractul şi cere restituirea creditului şi a sumelor aferente dacă:
(1) debitorul a devenit insolvabil;
(2) debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite;
(3) debitorul nu plăteşte dobînda în termenul stabilit;
(4) debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului, atunci cînd contractul
prevede restituirea creditului în rate;
(5) există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
(2) Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, însă creditorul va acorda debitorului un termen de
cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a sumelor aferente.
(3) Debitorul poate, în orice moment, să anunţe rezilierea contractului de credit, ce prevede plata unei dobînzi
fluctuante, cu condiţia notificării creditorului în termen de 7 zile de la primirea notificării despre modificarea dobînzii.
(4) Debitorul poate rezilia contractul în care s-a convenit asupra unei dobînzi fixe pentru un anumit termen, dacă
obligaţia de plată a dobînzii încetează înaintea termenului stabilit pentru restituirea creditului şi nu se convine asupra
unei alte dobînzi. Termenul de preaviz este de 15 zile.
(5) Rezilierea pentru motivul indicat la alin.(1) lit.d) produce efecte doar atunci, cînd creditorul a acordat debitorului
un termen de 15 zile pentru plata sumei restante, iar plata nu a fost făcută.

1. Alineatul 1 se referă la cazurile în care contractul poate fi reziliat de către creditor. Întrucît contractul de credit bancar este
un contract cu executare succesivă el poate fi reziliat şi nu rezolvit (art.747). Rezilierea poate fi operată numai la expirarea fără
rezultat a unui termen de remediere (termen de graţie) sau după o somaţie rămasă fără efect (art.748 alin.1). Totodată, trebuie
de ţinut cont că asemenea contracte pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea unui termen de
graţie sau de somaţie (art.748 alin.2).
A. Debitorul a devenit insolvabil. Conform art.2 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001//M.O. nr.139-140 din 15.11.2001,
insolvabilitatea este situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile de plată.
B. Debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite. Prezenta regulă se referă la
situaţiile în care:
- părţile au convenit asupra constituirii unor garanţii (art.1240 alin.1) şi debitorul nu îşi execută obligaţia de a prezenta aceste
garanţii;
- creditorul a cerut garanţii de executare a obligaţiilor debitorului în cazul în care au apărut circumctanţe care indică cu
certitudine incapacitatea viitoare a debitorului de a rambursa creditul (a se vedea art.1241 alin1 lit.a şi comentariul) şi debitorul
n-a oferit asemenea garanţii;
- debitorul a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite. În acest caz creditorul îi va acorda deb