403Drept Civil – Drepturi reale principale, Valeriu Stoica, Ed. Humanitas, Buc.

2004.

(41)

Capitolul I
Patrimoniul

Secţiunea I
Introducere

1. Etimologia şi evoluţia semantică a cuvântului patrimoniu.

Fiecare cuvânt, vehicul cu care sensurile călătoresc, ca adevăraţi pasageri, în

timp şi spaţiu, are aventura lui. În limba latină, patrimonium desemnează bunurile
moştenite de la tată sau bunurile moştenite de la părinţi. Patrius înseamnă al tatălui
sau părintesc 1. În limba română, prin patrimoniu se înţelege averea moştenită de la
părinţi. Într-un alt sens, patrimoniul trimite la ceea ce este considerat ca un bun, ca
o proprietate comună transmisă de la strămoşi 2. Într-o accepţie mai generală,
termenul patrimoniu este folosit în expresii intrate în limbajul comun: patrimoniu
cultural, patrimoniu arheologic, patrimoniu istoric, patrimoniu artistic. Din limbajul
comun, cuvântul a fost preluat în dreptul internaţional public în expresia patrimoniul
comun al umanităţii. într-un sens asemănător, în Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie
1996 se prevede că apele fac parte integrantă din patrimoniul natural. În Legea nr.

1
În acest sens, G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.
868. De asemenea, A. Seriaux, „La notion juridique de patrimoine. Breves notations civilistes sur le
verbe avoir”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/1994, p. 812. Pentru tratarea de ansamblu a
problemelor referitoare la patrimoniu, V. Stoica, „Noţiunea juridică de patrimoniu”, în Pandectele
române nr. 1/2003, Supliment, p. 177-220.
2
Mic dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 684.
182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil 3, în art.
1, alin. 1 şi 2, este consacrată noţiunea

(42)

de patrimoniu cultural naţional. Aceeaşi noţiune este reluată în Legea nr. 422 din 18
iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice4 (art. 2, alin. 1). În plus, această
ultimă reglementare instituie şi noţiunea de patrimoniu cultural local 5. În biologie,
genotipul mai este denumit şi patrimoniu ereditar.
Fie că reuneşte bunurile primite de la tată, de la părinţi sau de la strămoşi,
fie că dă unitate creaţiei unei anumite comunităţi, fie că evocă resursele mate riale
apropriabile de un ipotetic subiect colectiv de drept, ridicat la scara în tregii
umanităţi, fie că descrie o matrice biologică, patrimoniul are, în toate aceste accepţii,
distincte de noţiunea juridică de patrimoniu, două trăsături caracteristice: este un
ansamblu de elemente cu o natură comună şi apare ca un dat care nu este intim
legat de ideea de persoană.
În drept, cuvântul patrimoniu a suferit un transfer semantic. Ca urmare, pa -
trimoniul nu mai exprimă o relaţie cu trecutul şi cu ascendenţii, ci o relaţie cu
prezentul şi cu persoana care este titularul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut
3
Legea nr. 107/1996 a fost publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 244 din 8
octombrie 1996 şi modificată prin Legea nr. 192 din 19 aprilie 2001 privind fondul piscicol, pescuitul
şi acvacultura, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 627 din 2 septembrie 2003,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107 din 5 septembrie 2002 privind înfiinţarea Administraţiei
Naţionale „Apele Române”, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 691 din 20
septembrie 2002 şi prin Legea nr. 310 din 28 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii apelor
nr. 107/1996, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 584 din 30 iunie 2004. Legea nr.
182 din 25 octombrie 2000 a fost publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 530 din 27
octombrie 2000 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9 din 11 ianuarie 2001
privind unele măsuri în domeniile culturii şi artei, cultelor, cinematografiei şi dreptului de autor,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 35 din 19 ianuarie 2001, Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 16 din 27 martie 2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind
protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr. 232 din 5 aprilie 2003, Legea nr. 105 din 7 aprilie 2004 pen tru modificarea Legii nr. 182/2000
privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 320 din 13 aprilie 2004 şi prin Legea nr. 314 din 28 iunie 2004 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000
privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 577 din 29 iunie 2004.
4
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 407 din 24 iulie 2001, modificată prin Legea
nr. 401 din 7 octombrie 2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 749 din 27
octombrie 2003 şi prin Legea nr. 468 din 12 noiembrie 2003 privind modificarea şi completarea Legii
nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 820 din 19 noiembrie 2003.
5
Ibidem, art. 7, alin. 1, lit. b.
economic. Unitatea intelectuală a bunurilor care alcătuiesc patrimoniul este generată
tocmai de această legătură cu o anumită persoană. A luat naştere astfel noţiunea
juridică de patrimoniu. Această noţiune are însă propria sa istorie, în principal în
sfera dreptului privat, dar şi cu extensiuni în sfera dreptului public.

2. Scurt istoric al noţiunii juridice de patrimoniu.

A. Patrimoniul în dreptul roman.

În dreptul roman, pe măsură ce s-a recunoscut personalitatea juridică nu

numai lui pater familias, ca titular al unui patrimoniu de familie, ci şi celorlalţi
membri ai familiei 6, lucrurile erau împărţite în res in nostro patrimonio şi res extra
nostrum patrimonium7. Rezultă chiar din aceste formulări că accentul este pus pe
legătura dintre patrimoniu şi persoana căreia îi aparţine.
Desigur, este vorba doar de o intuiţie, de o idee exprimată implicit, iar nu
explicit. într-adevăr, în lumea romană, legislatorii şi pretorii nu au fost preo cupaţi
de definiţii. Dezvoltat mai ales pe cale pretoriană, dreptul roman conţine, în
principal, soluţii date unor probleme practice. Regulile sunt induse din precedente,
fără a atinge însă nivelul de generalitate al definiţiilor. Vestiţi pentru

(43)

adagiile lor, jurisconsulţii romani nu au fost nici ei preocupaţi să definească noţiunea de

patrimoniu. Cu toate acestea, cum s-a observat, romanii „au cunoscut totuşi noţiunea de
patrimoniu..., cel mai târziu pe la începutul epocii clasice”, în înţelesul de totalitate a
drepturilor şi datoriilor unei persoane „susceptibile de o valoare pecuniară”8. Noţiunea
juridică de patrimoniu era cunoscută chiar şi în dreptul roman mai vechi, deşi în sfera ei
erau cuprinse numai bunurile corporale, iar nu şi drepturile, dar în locul termenului

6
G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, f.a., p. 56-58.
7
S.G. Longinescu, Elemente de drept roman, vol. I, partea I, Tipografia Societăţii Anonime „Curierul
Judiciar”, Bucureşti, 1927, p. 286 şi 287.
8
C.St. Tomulescu, Drept -privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 162. În acelaşi
sens, P.F. Girard, Manuel elementaire de droit romain, Arthur Rousseau Editeur, Paris, 1906, p. 251
(„Patrimoniul unei persoane se compune, sub aspect activ, din drepturi de proprietate, drepturi reale şi
drepturi de creanţă, aparţinând acelei persoane, şi are ca pasiv datoriile acelei persoane. El creşte sau se
micşorează, potrivit fluctuaţiei activului şi pasivului, fără ca totuşi să înceteze să existe juridic, chiar şi
atunci când pasivul este mai mare decât activul” - trad. ns).
patrimonium era utilizat termenul pecunia sau termenul familia9. Alteori, erau folosiţi
termenii bona, hereditas, pecunia-familiaquae pentru a desemna noţiunea de patrimoniu.
Oricum, adagiul bona non inteleguntur nisi dedudo aere alieni (prin bunuri nu
se înţelege decât ceea ce rămâne după scăderea drepturilor altora) nu lasă nici o îndoială
asupra intuiţiei exacte pe care romanii o aveau asupra noţiunii juridice de patrimoniu10.
Într-adevăr, acest adagiu surprinde tocmai raportul dintre activ şi pasiv în cadrul
patrimoniului, întrucât drepturile altora sunt, dintr-o altă perspectivă, tocmai obligaţiile
proprii, adică pasivul patrimonial, în acest sens, s-a remarcat că numai o dată cu
admiterea principiului executării obligaţiilor asupra bunurilor, renunţându-se astfel la
executarea asupra persoanei, romanii au început să considere ansamblul bunurilor
debitorului ca formând o universalitate şi să aibă reprezentarea legăturii dintre activ şi pasiv
prin intermediul persoanei11. Institutele lui Gaius şi Institutele lui Justinian sunt expresia
acestei evoluţii prin sistematizarea materiei în funcţie de persoane, de lucruri şi de
acţiuni12.
Legătura dintre persoană şi patrimoniu a fost uneori pusă sub semnul întrebării în
ipoteza moştenirii deschise, dar neacceptate încă (hereditas jacet, sine domino). Într-adevăr, în
dreptul roman, spre deosebire de dreptul modern, momentul deschiderii succesiunii nu
coincidea cu momentul transmiterii patrimoniului

(44)

defunctului către succesori. Acceptarea succesiunii nu avea efect retroactiv, de consolidare

a dobândirii moştenirii din momentul decesului lui de cujus. Într-una dintre explicaţiile
situaţiei patrimoniului între momentul deschiderii şi momentul acceptării succesiunii s-a
considerat că patrimoniul era „o persoană morală care supravieţuia defunctului şi continua
să fie un subiect de drepturi şi obligaţii” 13. Mai mult, s-a apreciat că, în această ipoteză,

9
C.St. Tomulescu, op. cit., p. 162. S-a mai arătat că romanii foloseau şi termenii bona şi facultates
pentru a desemna patrimoniul nu numai în înţeles juridic, ci şi în înţeles economic; pentru înţelesul
strict juridic, era uneori utilizat termenul facuItates, iar cuvântul hereditas desemna, cu acelaşi înţeles
juridic, patrimoniul rămas de la o persoană care a decedat (în acest sens, S.G. Longinescu, op. cit., p.
266).
10
În acest sens, P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1994, p. 40.
11
În acest sens, F. Cohet-Cordey, „La valeur explicative de la theorie du patrimoine en droit positif
francais”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/1996, p. 823 şi 824.
12
Ibidem. Această sistematizare va fi preluată în Codul civil francez, respectiv în Codul civil român, cu
precizarea că ultimul criteriu de ordonare a materiei, acţiunile, a fost înlocuit cu obligaţiile izvorând din
acţiuni.
„moştenirea reprezintă un drept fără subiect”. Altfel spus, între cele două momente,
patrimoniul nu mai avea titular14.

B. Patrimoniul în vechiul drept francez.

Noţiunea juridică de patrimoniu a fost preluată din dreptul roman în vechiul drept
francez, cu aceeaşi semnificaţie implicită referitoare la legătura cu o anumită persoană.
Tocmai pentru că era implicită, această legătură nu avea forţa pentru a pune în lumină
ideea de unitate a patrimoniului. Divizibilitatea acestuia era acceptată fără nici o dificultate
de ordin teoretic15.

C. Teoria personalistă a patrimoniului.

Mai târziu, în dreptul francez modern, noţiunea de patrimoniu a fost consacrată în

Codul Napoleon. Redactorii acestui cod nu au fost însă nici ei preocupaţi să definească
noţiunea juridică de patrimoniu. Textele şi, mai ales, principiile acestui cod au permis, după
mai bine de o jumătate de secol de aplicare practică, elaborarea teoriei personaliste a pa-
trimoniului16. „Patrimoniul, fiind o emanaţie a personalităţii şi expresia forţei juridice cu
care o persoană este învestită ca atare, rezultă: că numai persoane le fizice şi morale pot
avea un patrimoniu; că orice persoană are cu necesitate un patrimoniu, chiar dacă ea nu
posedă în prezent nici un bun; că o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu în
sensul propriu al cuvântului.”17 Aceasta este, într-o formulare rămasă celebră, esenţa teoriei
personaliste a patrimoniului. Legătura dintre persoană şi patrimoniu nu mai este doar
implicită. Ea devine explicită, mai mult, definitorie.

13
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura
„Naţională”, Bucureşti, 1928, p. 848.
14
Pentru critica acestei explicaţii, a se vedea I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a II-a,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1924, p. 515. Autorul evocă şi celelalte două explicaţii privind
situaţia patrimoniului între momentul deschiderii şi momentul acceptării succesiunii: „hereditas
sustinet personam defunctum; aşadar, defunctul ar păstra încă o personalitate juridică. Eroare, deoarece
capacitatea juridică încetează o dată cu moartea. Se întâlneşte şi concepţia hereditas sustinet personam
heredis. Soluţiunea este acceptabilă, pentru că subiect de drept poate fi o persoană vie, dar încă
necunoscută.” Inconvenientele care decurg din neclarităţile privind această ipoteză au fost semnalate de
P.F. Girard, op. cit., p. 873.
15
În acest sens, C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil francais, tome 6ăme, Cosse, Marchal et Biliard,
Imprimeurs-Editeurs, Paris, 1873, p. 232.
16
Pentru această teorie, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 229-260.
17
Ibidem, p. 231.
 D. Patrimoniul-scop.

Tocmai această legătură a fost considerată, la un moment dat, o piedică în calea

evoluţiilor vieţii comerciale. A apărut astfel, mai ales în şcoala germană de drept civil,
tendinţa depersonalizării patrimoniului.

(45)

Teoria patrimoniului de afectaţiune sau a patrimoniului-scop (Zweckvermo-gen)18 este

rezultatul acestei tendinţe19. Această teorie a culminat, în ipoteza fundaţiilor, cu
recunoaşterea existenţei unui patrimoniu fără o persoană de la care să emane20.

E. Teoria modernă a patrimoniului.

Compatibilitatea dintre teoria personalistă a patrimoniului şi teoria

patrimoniului de afectaţiune a devenit posibilă pe măsură ce subiectele colective de
drept au fost recunoscute, în forme multiple, nu numai în dreptul public, ci şi în
dreptul privat. Pe lângă stat, comunităţi locale, instituţii publice, au apărut, ca
subiecte colective de drept, societăţile comerciale, anonime sau cu răspundere
limitată, precum şi diferite asociaţii şi fundaţii fără scop lucrativ. Ca şi persoana
fizică, persoana juridică (persoana morală) este titulară a unui patrimoniu propriu.
Nu a mai fost necesar să se multiplice patrimoniul unei persoane fizice prin
intermediul ideii de afectaţiune, cât timp persoana fizică respectivă se putea asocia,
într-un fel sau altul, pentru a întemeia o persoană morală cu un patrimoniu distinct.
Mai mult, s-a recunoscut, chiar în dreptul francez, posibilitatea înfiinţării unei
societăţi comerciale cu răspundere limitată de către o singură persoană 21.
Ca urmare, ideea de afectaţiune a încetat să mai submineze legătura indi-
solubilă dintre patrimoniu şi persoana fizică sau juridică, devenind temeiul
recunoaşterii divizibilităţii patrimoniului în mai multe mase de bunuri cu re gimuri
18
F. Cohet-Cordey, loc. cit., p. 127, text şi notele 31 şi 32.
19
Această teorie, concepută de juriştii germani Brinz şi Bekker şi preluată apoi în Franţa, prin
intermediul lui Saleilles, nu mai leagă unitatea patrimoniului de persoana titularului său, ci de scopul
căruia îi este afectat patrimoniul. Ideea de afectaţiune devine astfel definitorie pentru patrimoniu.
20
În legătură cu această ipoteză, L. Josserand, Cours de droit civil positivfmncais, tome premier, 3
edition, Recueil Sirey, Paris, 1938, p. 378.
21
În acest sens, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3 edition, Dalloz, Paris, 1985, p.
14.
juridice distincte. Această sinteză a celor două teorii, iniţial ireconci liabile, cu
privire la patrimoniu este prezentă nu numai în doctrină, ci chiar în dreptul
pozitiv 22.
Aşadar, după o istorie de câteva mii de ani, noţiunea juridică de patrimo niu
rămâne legată de ideea de persoană, care explică unitatea sa, fără a mai exclude însă
ideea de divizare şi de afectaţiune, dar numai în cazurile prevăzute de lege. Această
restricţie este necesară pentru a împiedica depersonalizarea patrimoniului pe o cale
ocolită, printr-un exces de divizări şi afectaţiuni.

(46)

Ca şi în dreptul roman, patrimoniul rămâne al nostru (nostrum patrimonium),

chiar dacă el este divizat în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare 23, fiecare
cu un regim juridic distinct.

Secţiunea a II-a
Noţiunea juridică de patrimoniu

§1. Consideraţii preliminare

3. Utilizarea noţiunii de patrimoniu în dreptul civil român.

Noţiunea de patrimoniu este utilizată în mai multe texte din Codul civil şi din
legi speciale. în Codul civil, în articolul 781, se vorbeşte de „separaţia patrimoniului
defunctului de acela al eredelui”, iar în articolul 784 se precizează: „Creditorii eredelui
nu pot cere separaţia patrimoniilor în contra creditorilor succesiunii.” Articolul 1743 din
Codul civil reia aceeaşi noţiune, tot în legătură cu separaţia patrimoniilor.

22
Astfel, în art. 2 din Codul civil din Quebec, se prevede expres că: „(1) Orice persoa nă este titulara
unui patrimoniu. (2) Acesta poate face obiectul unei divizări sau unei afectaţiuni, dar numai în măsura
prevăzută de lege.” În doctrină, pe marginea acestui articol, s-a apreciat că el reuneşte cele două mari
teorii relative la noţiunea de patrimoniu şi s-a precizat că „reflectă deci în mod global teoria clasică a
patrimoniului unic şi indivizibil legat de persoană, dar reuneşte de asemenea teoria modernă
recunoscând că patrimoniul poate, în măsura prevăzută de lege, face obiect de divizări sau afectaţiuni.”
(G. Remillard, Commentaires du ministre de la fustice, Le Code civil de Quebec, tome premier, Les
publications de Quebec, 1993, p. 5 - trad. ns.)
23
Termenul pecuniar este folosit, aici şi în continuare, cu sensul de „evaluabil în bani”, iar nu cu sensul
de „având ca obiect o sumă de bani”.
 Legile civile speciale recurg la noţiunea de patrimoniu fie în legătură cu
persoana juridică în general, fie în legătură cu societăţile comerciale.
Astfel, patrimoniul este un element constitutiv al persoanei juridice şi poa te
fi împărţit în cazul divizării acesteia 24.
În materia societăţilor comerciale, noţiunea de patrimoniu este utilizată fie în
legătură cu atribuţiile administratorilor, fie în legătură cu reducerea sau ma jorarea
capitalului social, fie în legătură cu dizolvarea, fuziunea şi divizarea acestor
persoane juridice25.

(47)

Există dispoziţii cu caracter civil şi în legi al căror principal obiect de re -

glementare nu sunt raporturile juridice civile. Fiecare unitate administrativ-
teritorială (comunitate locală) are un patrimoniu constituit din drepturile de
proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile din domeniul public şi din do meniul
privat, precum şi din celelalte drepturi şi din obligaţiile cu caracter patrimonial ale
respectivei comunităţi 26.
24
Art. 26, lit. e, 41, 43 şi 47 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, publicat în Buletinul oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954, modificat prin Legea nr. 4
din 4 aprilie 1956, publicată în Buletinul oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956.
25
Art. 143, 205, alin. 3,230, 233,235 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privitoare la societăţile
comerciale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 126 din 17 noiembrie 1990,
republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, modificată ulterior
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16 din 18 septembrie 1998, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 359 din 22 septembrie 1998, Legea nr. 99 din 26 mai 1999, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
75 din 1 iunie 1999, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 256 din 4 iunie 1999,
Legea nr. 127 din 21 iulie 2000, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 345 din 25
iulie 2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76 din 24 mai 2001, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 283 din 31 mai 2001, Legea nr. 370 din 11 iunie 2002, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 406 din 12 iunie 2002 şi prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
26
Art. 121 din Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 privitoare la administraţia publică locală, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001, modificată şi completată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74 din 24 mai 2001 pentru completarea art. 152 din Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 271
din 25 mai 2001, Legea nr. 738 din 4 decembrie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 74/2001 pentru completarea art. 152 din Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 802 din 14 decembrie 2001, Legea
nr. 216 din 23 aprilie 2002 pentru modificarea alin. (1) al art. 103 din Legea administraţiei publice
locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 288 din 29 aprilie 2002,
Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, Legea nr. 141 din 30
aprilie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001,
 Deşi este frecvent folosită în normele juridice civile, noţiunea de patrimoniu
nu are o definiţie legală generală27. Totuşi, fără a face expres referire la noţiunea de
patrimoniu, articolul 1718 din Codul civil se apropie, prin conţinutul său, de o astfel
de definiţie. Conform acestui text, „oricine este obligat personal este ţinut de a
îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi
viitoare”. îndatoririle, bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare constituie
tocmai conţinutul patrimoniului ca noţiune juridică.

§2. Elementele definitorii ale noţiunii juridice de

patrimoniu

4. Enumerare.

Trei sunt elementele indispensabile pentru înţelegerea acestei noţiuni:

drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul au valoare economică, sunt
pecuniare (evaluabile în bani); aceste drepturi şi obligaţii patrimoniale formează o
universalitate juridică; patrimoniul este un atribut al personalităţii.

5. Patrimoniul este alcătuit din drepturi şi obligaţii cu valoare economică.

A.Criteriul patrimonialităţii.

Clasificarea drepturilor subiective civile în drepturi patrimoniale şi drepturi

personale nepatrimoniale este grăitoare pentru acest element definitoriu al noţiunii
juridice de patrimoniu. Mai întâi s-a statuat că

(48)

publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 396 din 4 mai 2004 şi prin Legea nr. 340 din 12
iulie 2004 privind instituţia prefectului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 658 din
21 iulie 2004.
27
Definiţia din textul legal menţionat în nota precedentă este una specială, şi nu una generală.
patrimoniul este alcătuit numai din drepturi şi obligaţii cu conţinut economic 28, adică
evaluabil în bani, iar apoi acestea au fost denumite ca patrimoniale.
Criteriul evaluării băneşti este deci fundamental pentru a aprecia caracterul
patrimonial al drepturilor şi obligaţiilor. Uneori, pe lângă acest criteriu, au fost avute în
vedere şi alte criterii pentru a defini patrimonialitatea drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, s-a
vorbit despre grade de patrimonialitate, în funcţie de întrunirea unora sau altora dintre aceste
criterii. Din această perspectivă, s-a afirmat că deplină patrimonialitate au elementele care
sunt evaluabile în bani, cesibile cu titlu oneros şi transmisibile pentru cauză de moarte 29.
Alteori s-a afirmat că tranzitivitatea (cesibilitatea) elementelor patrimoniale scade gradul de
patrimonialitate, în timp ce transmisibilitatea lor pentru cauză de moarte creşte acest grad30.
Aceste criterii suplimentare, adăugate criteriului evaluării băneşti, oferă o imagine mai
nuanţată asupra elementelor care compun patrimoniul, dar nu sunt de esenţa, ci doar de
natura patrimonialităţii. Numai criteriul evaluării băneşti defineşte esenţa elementelor
patrimoniale. Celelalte criterii - exigibilitatea, cesibilitatea, sesizabilitatea,
transmisibilitatea, includerea contabilă într-o masă comună31 - derivă din acest criteriu
esenţial şi exprimă, într-o formă sau alta, cum vom vedea în continuare, ideea de
fungibilitate şi ideea de accesibilitate la schimb.
Deşi drepturile personale nepatrimoniale nu fac parte din conţinutul pa-
trimoniului, totuşi, faptele ilicite prin care se cauzează un prejudiciu ca urmare

28
Cât priveşte drepturile de creanţă şi datoriile corelative, trebuie să fie avute în vedere atât acelea care
intră în conţinutul unor raporturi obligaţionale civile, cât şi acelea care intră în conţinutul unor raporturi
obligaţionale comerciale sau în conţinutul altor raporturi juridice cu caracter patrimonial. Din această
perspectivă, deşi patrimoniul este o noţiune juridică de drept civil, prin conţinutul său trece dincolo de
sfera dreptului civil şi chiar dincolo de sfera dreptului privat.
29
În acest sens, P. Catala, „La transformation du patrimoine dans le droit civil moderne”, în Revue
trimestrielle de droit civil nr. 2/1966, p. 206-213; autorul surprinde în mod nuanţat gradele de
patrimonialitate ale drepturilor având ca obiect aşa-numitele bunuri noi, adică acele elemente care,
iniţial, nu aveau valoare patrimonială, dar care în timp şi-au transformat natura şi au dobândit o
asemenea valoare; în această ordine de idei, bunurile corporale ar avea un grad superior de
patrimonialitate în raport cu cele incorporale (creanţele, părţile sociale şi acţiunile, posturile
profesionale, oficiile ministeriale, fondurile de comerţ, creaţiile intelectuale, daunele-interese datorate
ca urmare a vătămării unor drepturi personale nepatrimoniale, clientela comercială şi clientela civilă,
obligaţiile naturale); aceste bunuri incorporale nu au perpetuitatea bunurilor corporale şi sunt mai mult
sau mai puţin legate de persoană, cuprinzând un element de intuitu personae.
30
În acest sens, A. Seriaux, loc. cit., p. 811-813. În această concepţie, gradul de patrimonialitate este cu
atât mai puternic cu cât bunul stă mai mult în patrimoniu şi cu cât este mai lung şirul generaţiilor la
care se transmite. Tranzitivitatea sau cesibilitatea nu poate fi însă considerată ca o cauză de diluare a
patrimonialităţii. Dimpotrivă, ideea de schimb este esenţială pentru evaluarea bănească a elementelor
patrimoniale; este deci fără temei afirmaţia că banii ar fi elementele cu cel mai scăzut grad de
patrimonialitate. Prin aceste idei, autorul se îndepărtează de concepţia personalistă a patrimoniului şi se
întoarce la sensul etimologic al termenului patrimoniu.
31
Pentru aceste criterii, P. Catala, loc. cit., p. 212 şi 213.
 (49)

a vătămării acestor drepturi generează un raport de răspundere civilă delictuală. Dreptul

de a cere repararea materială a prejudiciului este patrimonial, întrucât obiectul său este
evaluabil în bani. Acest drept intră, în mod firesc, în conţinutul patrimoniului persoanei
prejudiciate32. Desigur, când este vorba de elemente nepatrimoniale pentru repararea
daunelor morale, acestea nu mai intră în conţinutul patrimoniului.
Valoarea pecuniară a drepturilor şi obligaţiilor care compun patrimoniul determină şi
valoarea economică a acestui ansamblu, înţeles ca un tot. Ca urmare, patrimoniul va avea o
valoare economică pozitivă sau negativă în funcţie de raportul dintre activ şi pasiv.
Drepturile sunt însumate la activ, iar datoriile formează pasivul. Tocmai pentru că au o
valoare pecuniară drepturile şi obligaţiile pot fi astfel contabilizate, indiferent de natura şi
forma bunurilor care constituie obiectul lor. Pe această bază, poate fi apreciată starea de
solvabilitate sau insolvabilitate a unei anumite persoane. În dreptul comercial, insol-
vabilitatea nu se confundă însă cu insolvenţa, care se apreciază în raport cu sumele de
bani disponibile şi cu datoriile exigibile.
Valoarea pecuniară a drepturilor şi datoriilor care compun patrimoniul nu
presupune că toate acestea au ca obiect sume de bani, ci doar că el este evaluabil în bani.
Desigur, ar fi exagerat să se creadă că fiecare element patrimonial are, în orice moment, o
valoare determinată. De multe ori creanţele nu sunt lichide, iar valoarea bunurilor imobile
este doar determinabilă şi fluctuează în timp. Dincolo de această observaţie, trebuie să se
reţină că nu este relevantă identitatea materială a bunurilor la care se referă drepturile şi
datoriile, ci numai valoarea lor economică, bănească.

B. Fungibilitatea lato sensu a elementelor patrimoniale.

32
Aşa-numitele drepturi sau bunuri înnăscute (biens innes) sunt, de fapt, drepturi personale
nepatrimoniale. Autorii teoriei personaliste a patrimoniului au considerat că, în pură teorie, şi aceste
bunuri înnăscute fac parte din patrimoniu, deşi recunosc că în dreptul pozitiv francez ele sunt excluse
din componenţa patrimoniului. În schimb, din patrimoniu ar face parte acţiunile la care dau naştere
prejudiciile cauzate unor astfel de bunuri; C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 230. În acelaşi sens, C.
Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 846. În realitate, nu acţiunea ca atare face
parte din patrimoniu, ci chiar dreptul de creanţă care are ca obiect repararea materială a prejudiciului;
în acest sens, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 6
şi 7.
 Pe această bază, s-a afirmat că elementele care compun patrimoniul sunt fungibile.
Este vorba de o accepţie foarte generală, diferită de aceea din materia clasificării
bunurilor33. Astfel, s-a afirmat că, întrucât au o valoare pecuniară, elementele patrimoniului
se caracterizează prin fungibilitate, ceea ce explică şi justifică teoria daunelor-interese,
principiul îmbogăţirii fără justă cauză (acţiunea de in rem verso), precum şi subrogaţia
reală34.

(50)

În această accepţie generală, fungibilitatea nu priveşte bunuri singulare. De

aceea, sensul ei nu se reduce la înlocuirea unui bun cu altul în executarea unei obligaţii,
fără ca prin aceasta să fie afectată valabilitatea plăţii 35. În această accepţie generală,
fungibilitatea poate fi exprimată şi prin ideea de accesibilitate la schimb36. Altfel spus, un
bun are valoare economică în măsura în care poate fi schimbat, întrucât valoarea economică
este o valoare de schimb. în această ordine de idei, s-a făcut distincţie între, pe de o parte,
accesibilitatea materială a unui lucru la schimb, ceea ce presupune posibilitatea separării
fizice între subiectul şi obiectul dreptului patrimonial şi, pe de altă parte, accesibilitatea
juridică a unui lucru la schimb, adică absenţa unei interdicţii legale privind aproprierea
bunurilor corporale, respectiv existenţa unei autorizări a legii pentru aproprierea bunurilor
incorporale37.

C. Patrimoniul în sens economic.

Valoarea economică a drepturilor şi obligaţiilor nu trebuie să conducă însă la

confundarea noţiunii juridice de patrimoniu cu noţiunea economică de patrimoniu. În sens
economic, patrimoniul este totalitatea bunurilor destinate să satisfacă nevoile de consum
ale unei persoane sau, altfel spus, averea unei persoane. Sub acest aspect, patrimoniul cu-

33
Pentru clasificarea bunurilor, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 98-108.
34
În acest sens, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 235; P. C. Vlachide, op. cit., p. 37.
35
Pentru bunurile fungibile şi nefungibile, Gh. Beleiu, op. cit., p. 103.
36
S-a afirmat că accesibilitatea la schimb este adevăratul criteriu al patrimonialităţii bunurilor, iar nu
posibilitatea evaluării băneşti (în acest sens, A. Seriaux, loc. cit., p. 805); în realitate, accesibilitatea la
schimb şi evaluarea bănească sunt faţetele uneia şi aceleiaşi idei: valoarea economică este un raport de
schimb. În acest sens, s-a precizat că valoarea unui bun este valoarea de piaţă şi că aceasta se
întemeiază pe ideea de exploatare, de utilizare, prezentă sau viitoare (P. Catala, loc. cit., p. 203).
37
Pentru chestiunea accesibilităţii la schimb a elementelor patrimoniale, M. Fabre-Magnan, „Propriete,
patrimoine et lien social”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 3/1998, p. 591-594.
prinde capitalul şi veniturile38. În sens juridic, patrimoniul cuprinde nu numai drepturile, ci
şi datoriile cu valoare pecuniară. Ca urmare, în sens juridic, patrimoniul subzistă chiar
dacă ar fi compus numai din datorii sau dacă valoarea acestora este mai mare decât
valoarea drepturilor. În plus, în sens economic, patrimoniul nu cuprinde şi bunurile viitoare,
ceea ce este de esenţa noţiunii juridice a patrimoniului39.

(51)

Din această perspectivă, nu poate fi primită teza conform căreia patrimo niul
cuprinde doar drepturile patrimoniale, altfel spus, se reduce la activul pa trimonial40.
Această teză pune practic semnul egalităţii între noţiunea juridică de patrimoniu şi
noţiunea economică de patrimoniu, creând o confuzie inadmisibilă. Fără legătura
indisolubilă dintre activ şi pasiv s-ar pierde chiar unitatea juridică a patrimoniului,
determinată de unitatea persoanei. Dincolo de acest considerent teoretic, există un
argument de ordin practic: excluderea pasivului din patrimoniu ar face imposibilă atât
înţelegerea divizării patrimoniului în mase de drepturi şi obligaţii pecuniare afectate
realizării unor scopuri determinate, cât şi transmisiunea universală şi transmisiunea
cu titlu universal. Într-adevăr, sub primul aspect, ideea de afectaţiune nu poate fi
limitată la drepturile patrimoniale; activitatea pentru realizarea scopului determinat
presupune, în mod necesar, şi asumarea unor datorii patrimoniale. Sub cel de-al doilea
aspect, transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal nu sunt posibile
decât dacă patrimoniul este înţeles ca unitate a activului şi a pasivului 41.

38
Pentru prezentarea elementelor componente ale patrimoniului în sens economic, cu referire specială
la evoluţia raportului dintre capital şi venituri în structura patrimoniului, P. Catala, loc. cit., p. 187-198.
39
Pentru noţiunea economică şi noţiunea sociologică de patrimoniu, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op.
cit., p. 6 şi 7. În sensul că noţiunea economică de patrimoniu de semnează numai valoarea bănească
rezultând din deducerea pasivului din activ, a se vedea S.G. Longinescu, op. cit., p. 149; acest autor
include însă în patrimoniu în sens economic şi „bunurile băneşti care nu sunt îndrituiri, dar care de fapt
aparţin unei persoane, precum sunt, de pildă, posesiunea (adică stăpânirea de fapt a unui lucru),
clientela unui industriaş. De aceea vom zice, că patrimoniul în înţeles economic este totalul bunurilor
băneşti care de fapt aparţin unei persoane”. Într-un mod mai simplu, dar mai puţin nuanţat, s-a afir mat
că „în înţelesul curent şi economic al cuvântului, se înţelege prin patrimoniu totalitatea bunurilor ce
constituiesc averea unei persoane” (C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 844);
această definiţie este preluată, în aceeaşi termeni, de I. Lulă, „Unele probleme privind noţiunea de
patrimoniu”, în Dreptul nr. 1/1998, p. 14.
40
Pentru această teză, A. Seriaux, loc. cit., p. 802 şi 803.
41
În acest sens, M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 606 şi 607.
 D. În componenţa patrimoniului intră drepturile şi datoriile cu conţinut
economic, iar nu bunurile care formează obiectul acestora42.

Mai multe argumente întemeiază această afirmaţie.

Mai întâi, în dreptul civil român, chiar drepturile patrimoniale sunt bunuri 43.
Într-adevăr, pe lângă bunurile corporale, există şi bunuri incorporale, printre care
şi drepturile patrimoniale. Ca urmare, ar fi suficientă referirea la bunuri, fără a se
face distincţie între bunurile corporale şi cele incorporale. Din aceas tă perspectivă,
patrimoniul ar fi compus din bunuri (corporale şi incorporale).
Dacă s-ar adopta însă o asemenea premisă, consecinţa ar fi o inconsecvenţă
logică. Într-adevăr, nu s-ar înţelege de ce în patrimoniu sunt incluse numai bunurile
la care se referă drepturile, iar nu şi bunurile la care se referă datoriile.
Nu aceste două argumente ni se par însă fundamentale.
Patrimoniul este o noţiune juridică, deci o realitate intelectuală. Ca urmare,
el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi şi obli gaţii
patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunuri materiale, corporale 44.
Acesta este argumentul teoretic peremptoriu.
În plus, mai există un argument de ordin practic. Dacă în patrimoniu ar fi
incluse şi drepturile patrimoniale, şi bunurile care formează obiectul acestora,

(52)

s-ar ajunge la o dublare a valorii economice, ceea ce ar denatura raportul dintre

activul şi pasivul patrimonial.
Mai mult, este posibil ca asupra aceluiaşi bun să se exercite mai multe drepturi
aflate în patrimonii diferite, ceea ce ar conduce la ideea că unul şi acelaşi bun ar
putea fi contabilizat în activul fiecărui patrimoniu. Dacă sunt avute în vedere
numai drepturile patrimoniale asupra unui bun, în fiecare patrimo niu va fi

42
Pentru includerea bunurilor la care se referă drepturile în cuprinsul patrimoniului, T. Ionaşcu, S:
Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 13; totuşi, aceşti autori
învederează şi dificultatea la care conduce această opţiune.
43
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 485; C. Bîrsan, op. cit., p. 6.
44
În acest sens, s-a afirmat că „Patrimoniul fiind de natură pur intelectuală, elementele care-1 compun
trebuie să aibă acelaşi caracter. Obiectele exterioare asupra cărora poartă drepturile unei persoane nu
formează părţi integrante ale patrimoniului său, prin ele însele şi sub raportul naturii lor constitutive”
(C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 230 - trad. ns).
contabilizată, la activ, numai valoarea dreptului care se află în acel patrimoniu (de
exemplu, nuda proprietate se află în patrimoniul unei persoane, iar dreptul de
uzufruct, în patrimoniul altei persoane).
Totuşi, în doctrina juridică recentă s-a încercat să se acrediteze ideea că din
patrimoniu fac parte numai bunurile care formează, direct sau indirect, obiec tul
drepturilor. Activul patrimonial ar fi, în această concepţie, un ansamblu de bunuri
compus din lucruri corporale şi incorporale şi din obiectul potenţial care se va
concretiza prin realizarea drepturilor reale şi personale45. Această concepţie ignoră
faptul că valoarea activului patrimonial, la un moment dat, este de terminată de ceea
ce există efectiv în patrimoniu, adică este tocmai suma valorii drepturilor pecuniare
existente în acel moment în patrimoniu. De asemenea, nu se ţine seama că, în cazul
dezmembrării proprietăţii, drepturile care rezultă din dezmembrare au o valoare
distinctă de aceea a dreptului de proprietate 46. Încercarea de a înlocui drepturile şi
datoriile patrimoniale cu obiectul acestora ar împiedica înţelegerea atât a legăturii
dintre patrimoniu şi persoană, cât şi a ideii că patrimoniul este o punte între titularul
său şi celelalte persoane.

6. Patrimoniul este o universalitate juridică.

A. Universalitate juridică şi universalitate de fapt.

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi privite din două perspective: mai

întâi, ele pot fi analizate ţinând seama de individualitatea fiecărui drept şi a fiecărei
datorii; în al doilea rând, trecând dincolo de această individualitate, ele constituie un
tot (universum, universitas, universalitas) care, deşi există în şi prin elementele
componente, totuşi dobândeşte o realitate autonomă, distinctă de aceste
elemente 47.
Din cea de-a doua perspectivă s-a conturat noţiunea juridică de patrimoniu,
înţeles ca o universalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică. Altfel spus,

45
În acest sens, M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 600-605.
46
În ipoteza dezmembrării, nu se poate considera că bunul care formează obiectul proprietăţii rămâne
exclusiv în patrimoniul nudului proprietar, întrucât nu s-ar mai înţelege diferenţa dintre valoarea nudei
proprietăţi şi valoarea dreptului de proprietate.
47
Pentru această dublă perspectivă, T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 13; C. Stătescu, op. cit., p. 482;
L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 8 şi
9.
patrimoniul este o universalitate juridică (universum jus, universitas juris), iar nu
una de fapt (universitas facti).
Noţiunea juridică de patrimoniu este, aşadar, rezultatul unui îndelungat proces
de generalizare şi abstractizare, de inducţie şi deducţie, de analiză şi sinteză,

(53)

plecând de la soluţiile şi intuiţiile practice ale romanilor până la teoriile moderne care
îmbină cele mai rafinate elemente de tehnică şi teorie juridică.
Spre deosebire de universalitatea de fapt, universalitatea de drept conţine nu
numai elemente active, ci şi datorii48. Activul şi pasivul sunt definitorii pentru universalitatea
juridică. Mai mult, în cazul universalităţii de fapt, bunurile care o compun nu sunt
fungibile, în accepţia generală descrisă mai sus, întrucât individualitatea lor materială
nu se topeşte într-o substanţă economică generală, comună. Ca urmare, înstrăinarea unor
bunuri din universalitatea de fapt nu mai permite conservarea întregului prin intermediul
subrogaţiei reale. Exemplul clasic este acela al unei biblioteci a cărei unitate rezultă din na-
tura materială şi intelectuală a bunurilor care o compun, iar nu din valoarea ei economică.
Înstrăinarea cărţilor în mod individual determină diminuarea întregului, întrucât preţul
primit nu ia locul bunurilor înstrăinate. Asemănătoare este şi situaţia colecţiilor de artă sau
de altă natură. Când universalitatea de fapt este constituită dintr-un ansamblu de animale
domestice (turmă, cireada, herghelie, cârd), păstrarea întregului este posibilă pe cale
naturală (reproducerea animalelor), iar nu pe cale juridică (subrogaţie reală).
În materie comercială, se apreciază că fondul de comerţ este o universalitate de
fapt49.

48
În sensul că universalităţile de fapt nu cuprind datorii, I.L. Georgescu, Drept comercial român,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 163; I. Deleanu, „Fondul de comerţ”, în Dreptul nr. 4/2001, p.
90.
49
Într-o concepţie, se apreciază, implicit, că acceptarea teoriei proprietăţii incorporale (în realitate, este
vorba de un drept de proprietate asupra unui bun incorporai) exclude teoria universalităţii de fapt în
ceea ce priveşte calificarea naturii juridice a fondului de comerţ (în acest sens, St.D. Cărpenaru, Drept
comercial român, ed. a III-a revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 113 şi 114). Într-o altă
concepţie, se consideră că fondul de comerţ poate fi calificat, în egală măsură, ca universalitate de fapt
şi ca bun mobil incorporal (în acest sens: I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, voi. II,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 15; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, Drept
comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p. 68-71; deşi aceşti autori afirmă că fondul de comerţ
este o universalitate de fapt, totuşi consideră că operează subrogaţia reală; or subrogaţia reală operează
în cadrul unei universalităţi juridice, iar nu în cadrul unei universalităţi de fapt); în sensul că fondul de
comerţ este o universalitate de fapt şi un bun mobil incorporai, a se vedea şi I. Deleanu, loc. cit., p. 74
şi 91.
 O situaţie specială rezultă din reglementarea garanţiilor reale mobiliare cuprinsă în
titlul VI al Legii nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice50. Conform acestei reglementări, garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun
mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile (art. 10,
alin. 3). Cât priveşte descrierea

(54)

obiectului garanţiei, se precizează că ea poate fi făcută şi prin formula gene rică

„toate bunurile mobile, prezente şi viitoare”. Rezultă că voinţa părţilor este
determinantă pentru a califica obiectul garanţiei, descris prin această for mulă
generică, ca o universalitate de fapt (universum corpus, universitas facti) sau ca o
sumă de bunuri mobile, astfel încât garanţia apasă în egală măsură asupra
fiecăruia dintre ele 51.

B. Patrimoniul şi masele patrimoniale.

Ideea de universalitate juridică se regăseşte, într-un mod oarecum impropriu,

şi în legătură cu masele patrimoniale în care este divizat patrimoniul. Este
adevărat că, aşa cum vom vedea mai departe, fiecare masă patrimonială conţine,
de regulă, şi drepturi, şi datorii patrimoniale, iar subrogaţia reală operează în mod
diferenţiat, în raport cu fiecare dintre aceste mase patrimoniale. Sub acest aspect, se
justifică extinderea ideii de universalitate juridică. De asemenea, extinderea ideii de
universalitate juridică la masele patrimoniale din care este alcătuit patrimoniul este
utilă pentru a distinge aceste ansambluri juridice de ansamblurile de fapt. În

50
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999. Titlul VI al acestei legi
a fost modificat prin Ordonanţa nr. 89 din 29 august 2000 privind unele măsuri pentru autorizarea
operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000 şi prin Legea nr. 161 din 31
martie 2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
51
Importanţa practică a acestei distincţii apare în momentul executării garanţiei. Dacă garanţia reală
mobiliară apasă asupra unei universalităţi de fapt, în momentul executării, creditorul garantat are la
dispoziţie numai bunurile care au rămas efectiv în cadrul acestei universalităţi de fapt în patrimoniul
debitorului; rămâne totuşi avantajul rangului preferenţial în raport cu alţi creditori, în măsura bunurilor
care au mai rămas în universalitatea de fapt. Dacă însă garanţia reală mobiliară apasă asupra tuturor
bunurilor mobile, prezente şi viitoare, considerate însă în singularitatea lor, creditorul îşi poate executa
garanţia atât asupra bunurilor care se aflau în patrimoniul debitorului în momentul constituirii garanţiei,
indiferent dacă acestea au ieşit din patrimoniu, cât şi asupra bunurilor mobile viitoare, care se vor afla
efectiv în patrimoniul debitorului în momentul executării garanţiei.
această ordine de idei, o masă patrimonială este privită ca universitas juris, iar nu ca
universitas facti. Totuşi, în mod riguros, numai patrimoniul este o adevărată
universalitate juridică (universum jus, universitas juris), iar masele patrimoniale
sunt doar părţi ale întregului, chiar dacă fiecare păstrează o unitate specifică
determinată de un anumit grad de generalitate, de scopul căruia îi este afectată şi
de regimul juridic special.

C. Patrimoniul există în şi prin elementele componente.

Ca universalitate juridică, patrimoniul nu poate fi redus la drepturile şi

datoriile pecuniare din conţinutul său. Uneori, pentru a se accentua această idee, se
lasă să se înţeleagă că patrimoniul ar fi chiar independent de existenţa drepturilor şi
datoriilor care îl alcătuiesc. Altfel spus, patrimoniul ar putea exista şi ca un recipient
vid. Nu împărtăşim această idee. Ca noţiune generală şi abstractă, patrimoniul are
consistenţă logică şi juridică numai în raport cu substanţa sa economică, care este
dată de totalitatea drepturilor şi datoriilor pecuniare care-l compun. Chiar dacă este,
cum vom vedea, un atribut al personalităţii, fără distincţie între persoana fizică şi cea
juridică, patrimoniul nu poate fi înţeles decât în strânsă legătură cu conţinutul său
economic. Desigur, această precizare nu înseamnă că substanţa economică a
patrimoniului este întotdeauna pozitivă, ci, cum am subliniat mai sus, ea poate fi şi
negativă, când pasivul depăşeşte activul.

(55)

În consecinţă, patrimoniul nu poate fi redus la unele sau altele din drepturile şi

datoriile pecuniare, privite în mod individual. Universalitatea patrimoniului nu poate fi
redusă la individualitatea drepturilor şi datoriilor. Patrimoniul există însă în şi prin aceste
elemente cu conţinut economic, pe toată durata existenţei persoanei fizice sau juridice.
Mai puţin vizibilă în momentul naşterii persoanei fizice, această idee este foarte
prezentă în procesul de constituire a persoanei juridice. Astfel, nu este posibilă
constituirea persoanei juridice în absenţa unui patrimoniu iniţial52.

52
În general, pentru persoana juridică, patrimoniul este un element constitutiv; pentru această idee, Gh.
Beleiu, op. cit., p. 382-390. Pentru constituirea societăţilor comerciale cu personalitate juridică, O.
Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p. 68-155 (în special problema
formării capitalului social, p. 94-114); St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile
 Chiar dacă s-ar putea imagina că, la un moment dat (de exemplu, imediat după
naştere), patrimoniul ar fi total golit de drepturi şi obligaţii pecuniare, acest moment nu trebuie
să fie confundat cu viaţa patrimoniului în întregul său. Afirmaţia că patrimoniul există numai
în şi prin elementele pecuniare componente trebuie raportată nu la fiecare moment din
viaţa patrimoniului, deşi ea se verifică în marea majoritate a acestor momente, ci la întreaga
durată a patrimoniului. Altfel spus, este absurdă imaginea unui patrimoniu gol de la
momentul naşterii şi până la momentul încetării personalităţii juridice.

D. Dinamica fluxurilor patrimoniale nu afectează universalitatea juridică.

Diferenţierea patrimoniului de individualitatea elementelor componente este însă

necesară pentru a înţelege că unitatea universalităţii juridice se păstrează indiferent de
dinamica fluxurilor patrimoniale: persoana poate dobândi noi drepturi şi datorii pecuniare,
poate înstrăina sau stinge drepturi şi datorii existente, fără ca prin aceasta să fie atinsă
existenţa patrimoniului ca atare. Numai în acest fel este posibil ca patrimoniul să constituie,
cum vom vedea, obiectul dreptului de gaj general al creditorilor chirografari. Indiferent de
schimbările care au loc la nivelul individualităţii drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale,
universalitatea juridică se păstrează ca realitate permanentă, continuă, pe durata existenţei

(56)

persoanei. Din această perspectivă, are sens compararea patrimoniului cu un recipient, cu

menţiunea că acest recipient nu poate fi niciodată complet gol, el trebuie să conţină cel puţin
un element care să-l umple, indiferent că este vorba de un drept sau de o datorie. Iată de ce
mai exactă este compararea patrimoniului cu „un adevărat cont curent al subiectului de
drept, în care sunt trecute toate drepturile şi toate obligaţiile acelui subiect, şi al cărui conţinut

comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 39-160. Pentru
constituirea asociaţiilor şi fundaţiilor, M. Avram, M. Nicolae, H. Dumitru, B. Dumitrache, Ghid
legislativ pentru organizaţiile neguvernamentale din România, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului în România, Comitetul Helsinki, Bucureşti, 2002, p. 27-53 (în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor,
actul constitutiv trebuie să cuprindă şi menţiunile referitoare la patrimoniul iniţial, conform art. 6, alin.
2, lit. f şi art. 16, alin. 2, lit. f din Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000,
modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 37 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii si fundaţii, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 62 din 1 februarie 2003 şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 3 din 8 ianuarie 2004
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 38/1998 privind activitatea de acreditare
a laboratoarelor şi organismelor pentru evaluarea conformităţii, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 48 din 20 ianuarie 2004).
este supus unei continue mişcări, prin apariţia de noi drepturi şi obligaţii, prin stingerea sau
modificarea continuă a celor vechi”53. Într-adevăr, contul curent nu poate fi înţeles în
absenţa creanţelor şi datoriilor reciproce care fuzionează într-un sold unic, dar nici în
absenţa depersonalizării acestor creanţe şi datorii54.

E. Permanenţa şi continuitatea patrimoniului.

Ca universalitate juridică, patrimoniul cuprinde nu numai drepturi şi datorii

patrimoniale prezente, ci şi drepturi şi datorii viitoare. Această idee pune în evidenţă
permanenţa şi continuitatea patrimoniului ca realitate juridică pe durata existenţei unei
persoane (ideea este conţinută şi în sintagma „bunuri prezente şi viitoare”, utilizată în art.
1718 C. civ.). Aprecierea stării de solvabilitate sau de insolvabilitate a unei persoane se face
însă în funcţie de raportul dintre activul şi pasivul patrimonial într-un anumit moment dat.
Într-un asemenea moment, se ţine seama nu mai de drepturile reale existente în patrimoniu,
de creanţele şi datoriile scadente, iar nu de drepturile reale, de creanţele şi datoriile viitoare.
Ca urmare, starea de solvabilitate şi starea de insolvabilitate sunt relative şi temporare,
iar nu absolute şi definitive55.

F. Concluzii.

În concluzie, ca universalitate juridică, patrimoniul cuprinde toate drepturile şi

datoriile patrimoniale, prezente şi viitoare, aparţinând unei anumite persoane.
Rezultă că această universalitate juridică există nu numai în şi prin elementele
pecuniare componente (drepturi şi datorii), ci şi prin legătura indisolubilă cu persoana
căreia îi aparţine patrimoniul.
Unitatea acestei universalităţi are o dublă dimensiune: pe de o parte, ea include
toate elementele patrimoniale ale unei persoane; pe de altă parte, ea durează în timp de-a
lungul întregii existenţe a persoanei. În fiecare moment al acestei durate, patrimoniul are
un anumit conţinut de drepturi şi obligaţii pecuniare şi o anumită valoare economică a

53
C. Stătescu, op. cit., p. 484.
54
I. Turcu, Drept bancar, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 68.
55
Falimentul unei societăţi comerciale, care duce la dizolvarea şi lichidarea acelei persoane juridice, nu
contrazice această afirmaţie. O dată ce a încetat să mai existe persoana juridică, nu se mai poate vorbi
de patrimoniul acesteia, respectiv de starea de solvabilitate şi de starea de insolvabilitate. Aceste stări
sunt reversibile pe durata existenţei persoanei juridice, respectiv până în momentul în care a devenit
ireversibilă procedura de dizolvare şi lichidare.
activului şi a pasivului. Imaginea patrimoniului într-un asemenea moment poate fi
asemănată cu un stop-cadru într-un film cinematografic. Stabilirea raportului dintre
activul şi pasivul patrimonial are relevanţă numai în funcţie de momentul ales ca punct
de referinţă,

(57)

fie că este vorba de urmărirea silită asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, fie că este
vorba de procedura reorganizării judiciare sau a falimentului unei societăţi comerciale. De
asemenea, transmisiunea universală sau cu titlu universal operează în funcţie de un
asemenea moment.

7. Patrimoniul este un atribut al personalităţii.

Acest element este indispensabil pentru înţelegerea noţiunii juridice a

patrimoniului. Precizăm însă că înţelegerea acestui element doar în lumina teoriei
personaliste a patrimoniului nu este suficientă. Această teorie leagă, în mod indisolubil,
patrimoniul de persoana fizică. Recunoaşterea personalităţii juridice pentru persoanele mo-
rale56, de drept public şi de drept privat, a permis depăşirea dificultăţilor teoretice care au
dus la conflictul dintre teoria personalistă a patrimoniului şi teoria patrimoniului de
afectaţiune. Sinteza acestor două teorii îngăduie atât înţelegerea ideii patrimoniului ca
atribut al personalităţii, indiferent că este vorba de persoana fizică sau de cea morală, cât
şi ideea unităţii şi divizibilităţii patrimoniului. în doctrina românească de drept civil,
noţiunea juridică de patrimoniu este întemeiată pe o astfel de sinteză57.
56
În dreptul român se utilizează, mai ales în dreptul privat, sintagma persoană juridică. Uneori, pentru o
mai bună diferenţiere, subiectele colective de drept sunt denumite persoane morale în dreptul public şi
persoane juridice în dreptul privat. Totuşi, ideea de subiect colectiv de drept nu este întotdeauna exactă,
cât timp s-a recunoscut existenţa societăţii comerciale cu răspundere limitată întemeiată de o singură
persoană. Tot astfel, este posibilă întemeierea unei fundaţii de către un singur fondator.
57
Uneori, această sinteză a fost denumită şi teoria mixtă sau eclectică; în acest sens, L. Pop., op. cit., p.
15. Sinteza, ca atare, a fost recunoscută însă în mod constant în ştiinţa dreptului civil; în acest sens, C.
Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoia nu, op. cit., p. 847 şi 848; G.N. Luţescu, Teoria generală a
drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti,
1947, p. 34 şi 35; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 14 şi 15; C. Stătescu, op. cit., p. 485-488, 496 şi
497; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. I, Dreptul de proprietate şi celelalte
drepturi reale principale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 62 şi 63; J. Manoliu, Gh. Durac, Drept
civil. Drepturile reale principale, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, p. 7-10; I. Filipescu,
Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 9-14; I.
Adam, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1998, p. 8-
11; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 5-
7; C. Bîrsan, op. cit., p. 8-12.
 Din ideea de atribut al personalităţii derivă ideea de apartenenţă. Elementele
patrimoniale, active sau pasive, aparţin numai titularului patrimoniului. Sub acest aspect, ele
sunt privative, în sensul că sunt proprii titularului patrimoniului, cu excluderea tuturor
celorlalte persoane din sfera acestei legături de apartenenţă. Pe această bază, se constituie
puterea pe care persoana o are asupra patrimoniului şi asupra elementelor patrimoniale.
Această putere se exercită nu numai asupra drepturilor, ci şi asupra datoriilor
patrimoniale.
Ideea de apartenenţă exprimă deci fundamentul personalist al patrimoniului şi
explică puterea pe care persoana o are asupra patrimoniului său, dar nu

(58)

poate determina calificarea tuturor drepturilor patrimoniale ca drepturi de proprietate58. Este

adevărat că dreptul de proprietate exprimă şi ideea de apartenenţă, dar are un conţinut
juridic distinct care îi dă autonomie şi îl diferenţiază, cum vom vedea, de toate celelalte
drepturi patrimoniale. Înlocuirea drepturilor reale cu ideea de apartenenţă ar putea fi
continuată, în această logică deformatoare, prin înlocuirea datoriilor patrimoniale cu aceeaşi
idee de apartenenţă, ajungându-se astfel la concluzia absurdă că toate drepturile şi datoriile
patrimoniale se subsumează noţiunii dreptului de proprietate. Termenii de apartenenţă şi
de proprietate pot fi sinonimi numai dacă proprietatea este înţeleasă nu ca drept
patrimonial, ci în sens etimologic, ca legătură de apartenenţă 59, în funcţie de context,
trebuie să se facă distincţie între înţelesurile diferite ale termenului de proprietate.
Întrucât este un atribut al personalităţii, patrimoniul se caracterizează prin mai
multe trăsături.

A. Numai persoanele au un patrimoniu.

58
Pentru această teorie, S. Ginossar, Droit reel. Propriete et creance, Librairie generale de droit, Paris,
1960, passim, apud J. Dabin, „Une nouvelle definition du droit reel”, în Revue trimestrielle de droit
civil nr. 1/1962, p. 20; „Pour une meilleure definition du droit reel et du droit personnel”, în Revue
trimestrielle du droit civil nr. 4/1962, p. 574-589.
59
Acesta este înţelesul foarte general dat termenului de proprietate atunci când s-a afirmat că „Noţiunea
de proprietate îmbrăţişează aşadar toate fenomenele de apropriere” (F. de Visscher, „Du «jus
abutendi»”, în Revue de droit civil nr. XII, 1913, p. 339 - trad. ns.) şi că „drepturile subiective implică
toate, într-o anumită manieră, proprietatea” (J. Dabin, Le droit subjectif, Paris, Dalloz, 1952, p. 85,
apud S. Ginossar, „Pour une meilleure definition du droit reel et du droit personnel”, loc. cit., p. 576 -
trad. ns.). Deturnând acest înţeles, S. Ginossar a tras concluzia falsă potrivit căreia ideea de proprietate
ca apartenenţă se confundă cu ideea de drept de proprietate.
 Această trăsătură neagă posibilitatea existenţei unui patrimoniu fără titular, fără un
subiect de drept care să îl susţină, într-adevăr, numai persoanele pot avea drepturi şi
obligaţii. Subiectele de drept formează nodurile reţelei juridice alcătuite din raporturi
juridice de drept public şi de drept privat, fără de care nu poate fi înţeleasă coeziunea co-
munităţilor umane în lumea modernă.
În dreptul civil român, fundaţia este persoană juridică, astfel încât nu se poate spune
că patrimoniul ei ar fi lipsit de titular, idee care a fost folosită ca argument în construcţia
teoriei patrimoniului de afectaţiune. Aşadar, în dreptul nostru civil, patrimoniul fundaţiei este
atribut al personalităţii juridice al acesteia60.
Desigur, ideea că numai persoanele au un patrimoniu are în vedere, în egală măsură,
persoanele fizice şi persoanele juridice. În teoria modernă a patrimoniului, nu există o
legătură directă între patrimoniul unei persoane juridice şi persoanele fizice care au
constituit-o. Totuşi, o legătură indirectă, mediată, subzistă chiar şi în cazul fundaţiilor, în
măsura în care se recunoaşte că schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către
fondator sau de majoritatea

(59)

fondatorilor în viaţă. Numai dacă nici unul dintre aceştia nu mai este în viaţă, competenţa
de a decide schimbarea scopului fundaţiei aparţine consiliului director, iar decizia poate fi
luată numai cu votul a patru cincimi din numărul membrilor acestui organism 61. Altfel
spus, existenţa persoanelor juridice nu poate fi concepută fără legătura cu persoanele
fizice care le-au întemeiat sau care le asigură organizarea şi funcţionarea.
Mai mult, recunoaşterea existenţei persoanelor morale62 în forme multiple (de drept
public sau de drept privat, comerciale sau fără scop lucrativ) nu trebuie să conducă la
autonomizarea totală a acestora faţă de persoanele fizice care le-au întemeiat sau care le
asigură organizarea şi funcţionarea. Realitatea juridică a persoanelor morale nu trebuie să
se întoarcă împotriva persoanelor fizice şi să restrângă sfera libertăţii acestora.
Personalitatea juridică, precum şi capacitatea juridică şi patrimoniul sunt realităţi juridice
care exprimă în planul dreptului tocmai măsura existenţei fiinţei umane, înţeleasă ca

60
Pentru înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi modificarea actului constitutiv al fundaţiilor, M.
Avram, M. Nicolae, H. Dumitru, B. Dumitrache, op. cit., p. 44-53, 65-70, 71 şi 72.
61
Pentru studiul istoric şi teoretic al fundamentelor persoanei morale, R. Saleilles, De la personnalite
juridique. Histoire et theories, 24meedition, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1922, passim.
62
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 847.
individualitate irepetabilă, precum şi protecţia acesteia. Realităţile juridice supraindividuale
trebuie să rămână întotdeauna subordonate, mai ales în dreptul public, dar şi în dreptul
privat, individului ca realitate naturală şi intelectuală, precum şi persoanei fizice ca expresie
în planul dreptului a acestei realităţi.

B. Orice persoană are un patrimoniu.

Această trăsătură, denumită şi realitatea patrimoniului, presupune că existenţa

universalităţii juridice nu depinde de cantitatea de drepturi şi obligaţii pecuniare
aparţinând unei persoane ori de raportul dintre activul şi pasivul patrimonial. Nu este
exclus ca, la limită, patrimoniul să conţină numai datorii. Totuşi, cum am precizat mai sus,
patrimoniul nu poate exista ca vid juridic. De aceea, nu este riguros exactă ideea că şi în
ipoteza „când o persoană nu are nici o avere actuală, ea are totuşi un patrimoniu,
deoarece este suficient să existe drepturi eventuale, neexercitate, adică numai posibilitatea de
a exercita drepturi, pentru a constitui un patrimoniu” 63. Pentru persoanele juridice, patrimoniul
şi asigurarea substanţei sale economice înseamnă chiar o condiţie de existenţă. Cât priveşte
persoanele fizice, indiferent cât de sărace ar fi, ele au cel puţin obiectele de îmbrăcăminte.
Totuşi, chiar dacă s-ar putea imagina că, la un moment dat, patrimoniul este golit
complet de drepturile şi obligaţiile pecuniare, o asemenea situaţie n-ar fi un temei suficient
pentru a desprinde patrimoniul, în dimensiunea permanenţei şi continuităţii sale, de
elementele componente. Cum am precizat mai sus, ideea că patrimoniul există în şi prin
aceste elemente se verifică în raport cu întreaga durată a patrimoniului, şi nu doar în
raport cu unul sau altul dintre momentele acestei durate. Ca element al personalităţii,
patrimoniul nu poate fi redus la unul sau altul dintre momentele existenţei sale. Legătura
dintre

(60)

persoană şi patrimoniu trebuie să fie deci privită în adevărata sa dimensiu ne

temporală, exprimată prin permanenţă şi continuitate.

63
Este deci fără suport ideea că teoria patrimoniului unic este depăşită (B. Diamant, „Caracterul depăşit
al teoriei patrimoniului unic”, în Dreptul nr. 1/2000, p. 116); autorul acestei teze face abstracţie de
evoluţiile sintetizate de teoria modernă a patrimoniului; în realitate, toate dificultăţile semnalate de
acest autor sunt surmontate prin ideea divizibilităţii patrimoniului şi prin ideea specializării gajului
general al creditorilor chirografari.
 C. O persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu.

Criticile teoriei personaliste a patrimoniului şi-au pierdut treptat consistenţa,

pe măsură ce interesul unei persoane fizice de a desfăşura mai multe activităţi, de a
realiza mai multe scopuri şi de a-şi afecta bunurile în conformitate cu acestea a fost
satisfăcut fie prin ideea divizării patrimoniului său în diferite mase de bunuri, fie
prin participarea sa la constituirea unor persoane morale. Ca urmare, unicitatea
patrimoniului nu mai este un obstacol în calea adecvării acestei noţiuni juridice la
realităţile contemporane. Nu mai există, aşadar, o necesitate a multiplică rii
patrimoniului unei persoane. Cu atât mai puţin se manifestă această necesitate în
privinţa persoanei morale, pentru care legea prevede multiple posibilităţi de structurare
a activităţii sau de participare la constituirea altei persoane mo rale. De exemplu, o
societate comercială îşi poate structura activitatea în sucursale sau poate înfiinţa
filiale.

D. Unitatea şi divizibilitatea patrimoniului.

a) Înţelesul ideii de divizibilitate a patrimoniului. Caracterul indivizibil al patri-

moniului era considerat, în teoria personalistă, o consecinţă firească, decurgând din
ideea unităţii persoanei. Ulterior, s-a apreciat, pe bună dreptate, că nu există nici o
contradicţie între ideea de unitate a persoanei şi a patrimoniului şi ideea de
divizibilitate a patrimoniului. Într-adevăr, deşi divizat în mai multe mase de drepturi
şi obligaţii cu conţinut economic, patrimoniul rămâne unitar.
Ideea de unitate a patrimoniului, complementară ideii de unitate a persoanei,
ar fi compromisă numai dacă patrimoniul s-ar împărţi în mai multe pa trimonii
distincte, conform teoriei patrimoniului de afectaţiune. Dar divizarea patrimoniului
în mai multe mase de drepturi şi datorii pecuniare este, în realitate, un instrument
tehnic de grupare a acestor drepturi şi datorii. Ca urmare, deşi formula
divizibilităţii patrimoniului este încetăţenită, în realitate, nu patrimoniul este
divizat în fracţiuni, ci drepturile şi datoriile sunt grupate în mase distincte, fiecare
având un regim juridic propriu. Este adevărat că fiecare masă de drepturi şi datorii
patrimoniale constituie o entitate distinctă atât de elementele individuale
componente, cât şi de universalitatea patrimoniului. Generalitatea fiecărei mase
depăşeşte individualitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care îi dau
conţinut, fără a atinge însă nivelul universalităţii. Aşadar, numai în mod impropriu
se afirmă uneori că fiecare masă patrimonială este o universalitate. Astfel înţeleasă,
divizibilitatea patrimoniului nu mai poate fi contrapusă unităţii patrimoniului.
b) Noţiunea de masă patrimonială şi comunicarea intrapatrimonială. Totuşi, da-
torită generalităţii sale, fiecare masă de drepturi şi obligaţii pecuniare împrumută

(61)

unele trăsături ale patrimoniului înţeles ca universalitate. În acest înţeles, masele

patrimoniale pot fi privite ca universalităţi.
Mai întâi, o asemenea masă nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile componente,
având o existenţă independentă faţă de cantitatea şi fluctuaţia acestora.
În al doilea rând, fiecare masă patrimonială are o dimensiune temporală,
determinată de scopul căreia îi este afectată. Durata ei în timp nu coincide cu durata
patrimoniului, fiind de obicei mai restrânsă. Ca urmare, fiecare masă patrimonială conţine
nu numai elemente prezente, ci şi elemente viitoare.
În al treilea rând, subrogaţia reală cu titlu universal operează, cum vom vedea, în
cadrul fiecărei mase patrimoniale.
În al patrulea rând, de regulă, o asemenea masă patrimonială conţine atât drepturi,
cât şi obligaţii patrimoniale. Este de discutat dacă ea ar putea fi compusă numai din
drepturi sau numai din obligaţii patrimoniale. Se apreciază, în general, că existenţa
pasivului este, şi în cazul unei mase patrimoniale, o trăsătură definitorie64, fără de care nu ar
exista unitatea juridică a ansamblului. Acest punct de vedere este întemeiat. Într-adevăr,
chiar dacă s-ar putea imagina că subrogaţia reală cu titlu universal ar putea să opereze în
cadrul unui ansamblu de drepturi patrimoniale, unitatea juridică a unui asemenea ansam-
blu presupune existenţa unui raport între activ şi pasiv.
În al cincilea rând, divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi
obligaţii pecuniare trebuie să aibă întotdeauna un temei legal, spre deosebire de
universalităţile de fapt, care se constituie fie prin voinţa legiuitorului, fie prin voinţa
titularului patrimoniului. În cazul maselor patrimoniale, voinţa persoanei poate fi relevantă

64
În acest sens, I. Lulă, loc. cit., p. 15.
numai în mod indirect, ca o condiţie preliminară pentru aplicarea unui regim juridic care
determină divizarea patrimoniului65.
Într-adevăr, a accepta că divizarea patrimoniului în mase patrimoniale distincte este
posibilă prin simpla voinţă a titularului patrimoniului contrazice ideea că fiecare masă
patrimonială are un regim juridic distinct, adică un regim legal, iar nu doar o sumă de reguli
stabilite printr-un act juridic unilateral sau bilateral66, în absenţa unui temei legal, divizarea
ar putea deveni un mijloc prin care titularul patrimoniului i-ar putea frauda pe creditorii
săi sau ar introduce, prin propria sa voinţă, obstacole în calea urmăririi bunurilor de către
creditori. Or specializarea gajului general al creditorilor chirografari trebuie să aibă, ca şi
divizarea patrimoniului, un temei legal.

(62)

Cât priveşte însă întinderea răspunderii patrimoniale, ea este numai parţial

limitată la fiecare masă patrimonială în legătură cu care s-a născut creanţa unui anumit
creditor. În principiu, dacă elementele patrimoniale din masa respectivă nu sunt suficiente
pentru satisfacerea creanţei, creditorul are posibilitatea, cu respectarea anumitor reguli
legale, să urmărească celelalte bunuri din patrimoniul debitorului. Nu s-a acceptat încă
ideea unei întreprinderi individuale cu responsabilitate limitată, altfel spus, ideea limitării
răspunderii numai la masa patrimonială în legătură cu care s-a născut o anumită datorie67.
Deşi fiecare masă de drepturi şi obligaţii funcţionează ca un tot şi este privită, în
înţelesul arătat mai sus, ca o universalitate juridică, în sensul că este compusă şi din activ,
şi din pasiv, şi din elemente prezente, şi din cele viitoare, totuşi, unitatea patrimoniului
asigură comunicarea dintre diferitele mase de drepturi şi obligaţii. Mai mult, când dispare
scopul căruia îi este afectată o anumită masă patrimonială, elementele componente se
păstrează în cadrul universalităţii care este patrimoniul. Nu este vorba despre o
transformare a unei universalităţi de drept într-o universalitate de fapt, pentru că drepturile
şi datoriile care au format masa iniţială ca entitate juridică nu mai constituie un ansamblu

65
De exemplu, actul juridic al căsătoriei, ca act de voinţă, este necesar pentru aplicarea regimului
juridic al comunităţii de bunuri. Cele două mase patrimoniale rezultate îşi au izvorul, în mod direct, în
lege şi, în mod indirect, în voinţa părţilor.
66
Ideea că viitorii soţi pot conveni ca un imobil construit înainte de căsătorie, pe numele unuia dintre
ei, dar cu contribuţie comună, să intre în comunitatea de bunuri la data încheierii căsătoriei (I.
Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 54) nu infirmă
această teză.
67
Această idee nu a fost acceptată, deocamdată, nici în dreptul francez; în acest sens, Al. Weill, F. Terre,
Ph. Simler, op. cit., p. 13-15.
distinct. Mai mult, ele nici n-ar putea forma un asemenea ansamblu distinct, chiar dacă ar
exista voinţa expresă a titularului patrimoniului, întrucât o universalitate de fapt conţine
numai drepturi, iar nu şi datorii, altfel spus, are doar activ, iar nu şi pasiv68.
c) Aplicaţii ale ideii unităţii şi divizibilităţii patrimoniului. Ideea unităţii şi di-
vizibilităţii patrimoniului şi trăsăturile juridice ale maselor patrimoniale au mai multe
aplicaţii în dreptul civil.
I) Astfel, în articolul 33 C. fam. se prevede expres că:
„Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul
său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară
pentru acoperirea creanţei sale.
În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii.”
În mod simetric, conform art. 34 C. fam., „Creditorii comuni vor putea urmări şi
bunurile proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune.”

(63)

Rezultă din aceste texte că, în patrimoniul fiecărui soţ, masa bunurilor proprii şi
masa bunurilor comune69 sunt ca nişte vase comunicante. Unitatea patrimoniului face
posibilă această comunicare dintre cele două mase de bunuri. Deşi fiecare masă de bunuri
poate fi privită ca o universalitate juridică, în sensul precizat mai sus, adevărata
universalitate juridică este patrimoniul. Astfel, este posibil ca bunurile comune să devină,
după împărţirea lor, bunuri proprii şi să fie urmărite de creditorii personali ai unui soţ,
după cum creditorii comuni pot urmări, după epuizarea substanţei economice a bunurilor
comune, şi bunurile proprii.
În mod asemănător, dacă nu identic, comunicarea dintre cele două mase de bunuri
se produce în momentul încetării, desfiinţării sau desfacerii căsătoriei, în acest moment,
proprietatea comună a soţilor se transformă în proprietate comună pe cote-părţi. Ca

68
Pentru această problemă, I. Lulă, loc. cit., p. 16-18. Consideraţiile acestui autor sunt însă
contradictorii, lăsând să se înţeleagă că este posibilă transformarea unei universalităţi de drept într-o
universalitate de fapt, deşi din argumentele prin care susţine această teză rezultă exact contrariul:
drepturile şi obligaţiile din universalitatea de drept iniţială (universalitatea succesorală) nu alcătuiesc o
masă distinctă în patrimoniul dobânditorului, drepturile incluzându-se în latura activă, iar datoriile
succesorale adiţionându-se la pasivul acestuia.
69
Deşi se vorbeşte de bunuri, în realitate, este vorba şi de drepturi, şi de datorii cu conţinut economic.
Atât masa bunurilor proprii, cât şi masa bunurilor comune cuprind, la activ, drepturile patrimoniale, iar
la pasiv, datoriile patrimoniale.
urmare, fracţiunile ideale şi abstracte care revin fiecărui soţ, respectiv moştenitorului
acestuia, în urma acestei transformări intră în masa bunurilor proprii. Sub acest aspect,
încetează, practic, divizarea patrimoniului fiecărui soţ.
II) Tot astfel, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, potrivit art. 704 C.
civ.70, determină numai într-un sens impropriu oprirea contopirii bunurilor din patrimoniul
defunctului cu bunurile din patrimoniul eredelui. În realitate, nu există două patrimonii.
În momentul deschiderii succesiunii, toate bunurile, fie că provin de la de cujus, fie că sunt
ale eredelui, se regăsesc în acelaşi patrimoniu, respectiv în patrimoniul eredelui. Ceea ce
numim patrimoniul lui de cujus şi patrimoniul eredelui nu sunt, în realitate, patrimonii
distincte, ci un singur patrimoniu, divizat în două mase de drepturi şi obligaţii pecuniare,
fiecare cu un regim juridic distinct. Unitatea patrimoniului eredelui, chiar astfel divizat,
permite ca, după îndestularea creditorilor defunctului, dacă activul este mai mare decât
pasivul transmis de la acesta, drepturile rămase să se contopească cu masa drepturilor şi
datoriilor eredelui. În acest fel, sub acest aspect, încetează practic divizarea patrimoniului
eredelui.
III) Mutatis mutandis, această observaţie este valabilă şi în ipoteza separaţiei de
patrimonii, ipoteză prevăzută în art. 781-784 C. civ.71. În realitate, nu există două patrimonii
separate, există doar patrimoniul eredelui, în interiorul căruia masa drepturilor şi datoriilor
provenite de la de cujus este separată de masa drepturilor şi datoriilor pe care eredele le avea
în momentul deschiderii succesiunii. Cele două mase funcţionează ca universalităţi juridice
distincte până în momentul în care creditorii moştenirii îşi îndestulează, total sau parţial,
creanţele. Dacă activul depăşeşte pasivul transmis de la defunct, drepturile patrimoniale
rămase se contopesc cu masa drepturilor şi datoriilor eredelui.

(64)

IV) Chiar şi în cazul statului şi al comunităţilor locale patrimoniul este uni-

tar, deşi domeniul public şi domeniul privat formează obiectul unor drepturi
diferite de proprietate: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprieta te
privată72. Unitatea patrimoniului explică şi în acest caz comunicarea juridică între
70
În legătură cu acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, Fr. Deak, Tratat de drept succesoral,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 440-450.
71
Pentru separaţia de patrimonii, Fr. Deak, op. cit., p. 464-467.
72
Pentru împărţirea bunurilor din patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în
domeniu public şi în domeniu privat, Legea nr. 213/1998, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30 din
domeniul public şi domeniul privat, în condiţiile expres prevăzute în Legea nr. 213
din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Astfel, trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate
publică, este posibilă, după caz, prin hotărârea Guvernului, a consiliului judeţean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local (art. 7,
lit. e şi art. 8, alin. 1). În mod simetric, în art. 10, alin. 2 se prevede că „Trecerea unui
bun din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărârea
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau al consiliului local”.
Sunt însă domeniul public şi domeniul privat adevărate mase patrimonia le
în înţelesul precizat mai sus? Stricto sensu, domeniul public şi domeniul privat nu
constituie adevărate mase patrimoniale, întrucât ele includ numai obiectele
dreptului de proprietate publică şi, respectiv, ale dreptului de proprietate privată
aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, iar nu drepturile însele şi, în
plus, exclud datoriile. Lato sensu, s-ar putea însă aprecia că domeniul public şi
domeniul privat sunt mase patrimoniale. În acest sens larg, domeniul public ar
include totalitatea drepturilor de proprietate având ca obiect bunurile destinate
uzului sau utilităţii publice, prin natura lor sau prin voinţa legiuitorului, toate celelalte
drepturi patrimoniale care, potrivit legii, sunt surse ale dreptului de proprietate
publică, precum şi toate datoriile patrimoniale constituite în legătură cu aceste
drepturi. În acelaşi sens larg, domeniul

(65)

14 aprilie 2000 pentru modificarea şi completarea art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 160 din 17 aprilie 2000, Legea nr. 241 din 6
iunie 2003 pentru modificarea anexei la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 415 din 13 iunie 2003 şi prin
Legea nr. 47 din 17 martie 2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003
pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin
reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România”, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie 2004. De asemenea, conform art. 121 din
Legea nr. 215/2001), patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale este alcătuit din „bunurile mobile şi
imobile care aparţin domeniului public şi domeniului privat al acesteia, precum şi din celelalte drepturi
şi obligaţii cu valoare economică”; în sensul că domeniul public şi domeniul privat sunt mase de bunuri
cu regimuri juridice diferite, care nu afectează unitatea patrimoniului, M. Nicolae, „Discuţii privind
calitatea şi reprezentarea procesuală a unităţilor administrativ-teritoriale”, în Dreptul nr. 6/2002, p. 92,
nota 34.
privat ar include toate drepturile şi datoriile patrimoniale ale statului sau ale
comunităţilor locale care nu fac parte din domeniul public lato sensu.
V) În cazul societăţilor comerciale, drepturile şi obligaţiile sunt de asemenea
împărţite în mai multe mase cu regimuri distincte, iar unitatea patrimoniului asigură
comunicarea juridică dintre acestea73..
VI) Activităţile desfăşurate în cadrul profesiunilor liberale (avocaţi, medici, notari,
executori judecătoreşti etc.) presupun existenţa unui aşa-numit patrimoniu profesional.
În realitate, este vorba de o masă patrimonială destinată exercitării profesiei74.
Patrimoniul comercianţilor persoane fizice include, de asemenea, o masă de
bunuri afectate scopului respectiv75.
73
Într-un studiu de ansamblu dedicat patrimoniului societăţilor comerciale, nu este totuşi analizată, în
mod explicit, chestiunea divizării acestuia în mai multe mase patrimoniale. Totuşi, din acest studiu pare
să rezulte că noţiunea de capital social nu desemnează o masă de drepturi şi obligaţii care alcătuiesc o
unitate juridică; ar fi vorba, mai degrabă, de un regim juridic special al bunurilor care au fost aduse ca
aport la constituirea capitalului social (V. Pătulea, „Patrimoniul societăţilor comerciale”, în Dreptul nr.
12/1995, p. 4 şi 5). Patrimoniul este un element definitoriu al personalităţii juridice a societăţii
comerciale (în acest sens, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 199 şi 200; nici acest autor nu analizează
chestiunea divizibilităţii patrimoniului societăţii comerciale). în orice caz, nu trebuie să se confunde
patrimoniul şi capitalul social; capitalul social este doar un element al patrimoniului, alături de alte
elemente patrimoniale.
74
În acest sens, în Statutul profesiei de avocat adoptat de Uniunea Avocaţilor din România la 18 martie
2001 şi publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 284 din 31 mai 2001, în art. 19, alin. 1,
este utilizată chiar expresia de patrimoniu profesional. în Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici
din România, republicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 13 din 14 ianuarie 2000, se
precizează că „Patrimoniul biroului notarului public are regimul juridic al bunurilor afectate exercitării
profesiei sale” (art. 51, alin. 1), iar „Creanţele personale ale notarului public nu pot fi realizate prin
urmărirea patrimoniului biroului notarilor asociaţi decât după partajul intervenit cu ceilalţi asociaţi”. În
mod asemănător este reglementată chestiunea patrimoniului biroului executorului judecătoresc în
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, adoptat în anul 2001 de aceas tă uniune şi
publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 311 din 12 iunie 2001. Deşi nu sunt foarte clare,
toate aceste reglementări trimit la ideea că patrimoniul profesional este o masă de drepturi şi obligaţii
pecuniare, afectată scopului exercitării profesiei liberale, cu un regim juridic distinct, mai ales în ce
priveşte realizarea creanţelor creditorilor proprii ai asociaţilor în ipoteza formelor asociative de
exercitare a profesiilor liberale; aceste creanţe nu pot fi realizate prin urmărirea bunurilor din
patrimoniul profesional decât după partajul intervenit între asociaţi. De lege ferenda, ar fi utilă o
reglementare mai clară şi mai riguroasă a patrimoniului profesional, cu atât mai mult cu cât, din
reglementările menţionate mai sus, ar rezulta că numai formele asociative de exercitare a profesiunilor
liberale ar beneficia de un patrimoniu profesional, ceea ce este inexact.
75
Pentru comercianţii persoane fizice, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 64; S. Angheni, M. Volonciu, C.
Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 50-63. Aceşti autori nu disting masa de drepturi şi obligaţii afectată
scopului comercial de restul patrimoniului comerciantului. Chiar dacă răspunderea comerciantului
persoană fizică nu se limitează la activul acestei mase de drepturi şi obligaţii, nu este mai puţin
adevărat că anumite reglementări în materie contabilă permit concluzia existenţei unei asemenea unităţi
juridice. Astfel, în reglementarea iniţială privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice
de către persoane fizice (Legea nr. 507 din 12 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 582 din 6 august 2002) se preciza expres că aceste persoane fizice vor putea deschide
conturi în lei şi în valută în legătură cu activităţile economice pe care le desfăşoară. Mai mult, în
această reglementare se prevedea şi dreptul persoanelor fizice care nu au domiciliul în România de a
converti în valută veniturile obţinute din activităţile economice desfăşurate şi de a transfera fără
restricţii în străinătate disponibilităţile valutare rezultate din activitatea desfăşurată, din investiţia
efectuată şi din lichidarea acesteia (art. 11). Legea nr. 507/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 300 din
28 iunie 2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi
 (66)

În concluzie, între ideea unităţii patrimoniului şi ideea divizibilităţii patrimoniului,

astfel cum se înţelege din cele de mai sus, nu există incompatibilitate, ci
complementaritate.

E. Patrimoniul este inalienabil.

Ca atribut al personalităţii, patrimoniul nu poate fi desprins de persoana care este

titularul său. Drepturile pot fi înstrăinate, grevate cu sarcini, modificate, datoriile pot fi
executate, se pot asuma noi datorii, dar aceste fluxuri patrimoniale nu echivalează cu
transmiterea patrimoniului ca universalitate juridică. Patrimoniul este inalienabil, nu în
individualitatea elementelor care-l compun, ci ca universitas juris.
Se spune că decesul persoanei fizice determină transmiterea patrimoniului acesteia
la moştenitori76. Dar această transmitere înseamnă, de fapt, încetarea existenţei
patrimoniului. Drepturile şi datoriile defunctului, indiferent că este vorba despre o
transmisiune universală sau una cu titlu universal, devin parte componentă a unui alt
patrimoniu. Mai corect este să spunem că obiectul transmiterii nu este patrimoniul, care
încetează o dată cu decesul persoanei fizice, ci totalitatea drepturilor şi datoriilor existente
în patrimoniu în acel moment, fie în mod integral, când există un singur erede, fie în mod
divizat, în sens juridic, când există mai mulţi moştenitori. Ideea de transmisiune universală
sau cu titlu universal este numai parţial corectă, adică numai în sensul că se transmit
toate drepturile şi obligaţiile, în mod unitar sau fracţionat, dar privite la un moment dat,
iar nu în sensul că se transmite patrimoniul, care nu se reduce, sub aspect temporal, la
un anumit moment, ci se caracterizează prin permanenţă şi continuitate pe durata
existenţei persoanei care este titularul său. Transmisiunea universală sau cu titlu universal
exprimă, aşadar, fenomenul prin care, în momentul în care încetează existenţa persoanei,
patrimoniul său îşi pierde fiinţa, „vărsându-şi” conţinutul în patrimoniul sau în patrimoniile
succesorilor.
Nu trebuie să inducă în eroare nici prevederile art. 1399-1401 C. civ. în realitate,
aceste dispoziţii legale nu reglementează vânzarea unui patrimoniu, ci numai vânzarea
economice în mod independent, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29
iunie 2004.
76
Pentru instituţia moştenirii, a se vedea Fr. Deak, op. cit., passim.
unei mase de drepturi şi obligaţii, respectiv universalitatea juridică rămasă de la defunct77.
Această universalitate juridică nu acoperă însă, în întregime, universalitatea juridică a
patrimoniului eredelui. Rezultă că uneori,

(67)

dacă legiuitorul permite, o masă patrimonială poate fi înstrăinată, spre deosebire de

patrimoniu, care rămâne inalienabil. În alte cazuri însă legea nu îngăduie o
asemenea înstrăinare, cum se întâmplă în cazul comunităţii matri moniale
(comunitatea de bunuri a soţilor) 78.
Tot astfel, în cazul reorganizării persoanei juridice, este vorba fie de o trans-
mitere integrală sau divizată, în sens material sau juridic, a tuturor drepturi lor şi
datoriilor din patrimoniu, dacă este vorba de comasare sau divizare totală, fie de
transmiterea unei părţi materiale din patrimoniu, dacă este vorba de divizare
parţială. În primul caz, încetează persoanele juridice prin procesul de comasare sau
divizare totală, ceea ce are ca efect şi încetarea patrimoniului lor ca universalitate
juridică şi transmiterea drepturilor şi obligaţiilor aflate în acel moment în patrimoniu
către succesori. Acelaşi efect se produce şi în celelalte ipoteze de încetare a
persoanei juridice 79. În al doilea caz, se transmite numai o parte din drepturile şi
obligaţiile patrimoniale, persoana juridică păstrându-şi patrimoniul propriu în cazul
divizării parţiale 80.
În concluzie, patrimoniul este inalienabil, masele patrimoniale sunt aliena-
bile sau inalienabile în funcţie de voinţa legiuitorului, în timp ce drepturile şi
obligaţiile patrimoniale sunt, în principiu, alienabile, cu excepţia celor intuitu personae.
77
Pentru vânzarea unei moşteniri, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2001, p. 105-107. În raporturile dintre vânzător şi cumpărător operează şi transferul
pasivului succesoral; altfel spus, se reface, în mod retroactiv, unitatea juridică a masei succesorale în
cadrul patrimoniului eredelui, chiar dacă în momentul deschiderii succesiunii, în absenţa acceptării sub
beneficiu de inventar sau a separaţiei de patrimonii la cererea creditorilor moştenirii, operase
contopirea drepturilor şi obligaţiilor din patrimoniul defunctului cu cele din patrimoniul eredelui.
78
Preferăm noţiunea de comunitate matrimonială, pentru că ea include nu numai drepturi, ci şi obligaţii
pecuniare. Totuşi, este în mod unanim acceptat că în comunitatea de bunuri a soţilor intră atât
drepturile, cât şi obligaţiile patrimoniale. Pentru această problemă, V. Stoica, C. Turianu,
„Autovehiculul în cadrul comunităţii de bunuri a soţilor”, în Revista română de drept nr. 4/1989, p. 42.
79
Pentru reorganizarea şi încetarea persoanei juridice, în general, Gh. Beleiu, op. cit., p. 442-476.
80
Nu împărtăşim ideea că, în acest ultim caz, ar fi vorba de o excepţie de la principiul inalienabilităţii
patrimoniului prin acte juridice între vii; pentru această idee, C. Bîrsan, op. cit., p. 12 şi 13; formularea
art. 233, alin. 3 din Legea societăţilor comerciale confirmă tocmai că persoana juridică îşi păstrează, în
cazul divizării parţiale, propriul patrimoniu; numai în mod impropriu se vorbeşte de transmiterea unei
părţi din patrimoniu; în realitate, este vorba de transmiterea unei părţi din drepturile şi obligaţiile care
formează con ţinutul patrimoniului în momentul divizării parţiale.
Altfel spus, dacă patrimoniul este un atribut al personalităţii, drepturile şi obligaţiile
patrimoniale sunt, în principiu, autonome şi alienabile, în mod universal, cu titlu
universal sau cu titlu particular.

8. Definiţia noţiunii juridice de patrimoniu.

Reunind toate elementele prezentate mai sus, rezultă că noţiunea juridică de

patrimoniu desemnează totalitatea drepturilor şi datoriilor cu conţinut economic
aparţinând unei persoane. În această expresie sintetică regăsim tot ceea ce este
definitoriu pentru noţiunea analizată:

(68)

ideea valorii economice, ideea universalităţii şi fundamentul personalist al

patrimoniului.
Nu mai puţin, în această definiţie sunt incluse două dimensiuni esenţiale
ale patrimoniului.
În primul rând, patrimoniul are o natură pur intelectuală 81. El este „un re-
ceptacul ideal gata să primească valori pozitive sau negative” 82. Mai mult, pa-
trimoniul este „centrul raporturilor juridice pecuniare” 83. Într-un sens asemănător, s-a
afirmat că totalitatea raporturilor juridice pe care le leagă o anumită persoană
formează sfera juridică al cărei centru este subiectul de drept respectiv; separând
raporturile patrimoniale de cele personale nepatrimoniale, se identifică o sferă
juridică mai mică, respectiv patrimoniul 84.
În această ordine de idei, devin vizibile fundamentul personalist al patrimo -
niului şi ideea de apartenenţă, adică legătura dintre elementele patrimoniale - active şi
pasive, privite ut singuli şi ut universitas - şi persoană. Mai mult, ideea de apartenenţă

81
C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 230.
82
L. Josserand, op. cit., p. 375 - trad. ns.
83
Ibidem - trad. ns.
84
În acest sens, D. Barbero, II sistema del diritto privato, seconda edizione, rielaborata da A. Liserre e
G. Floridia, Editura Utet, Torino, 1993, p. 122. Sfera juridică a persoanei se manifestă ca sferă
patrimonială, denumită şi patrimoniu, şi ca sferă personală nepatrimonială; chiar dacă nu are o
denumire distinctă, sfera juridică personală nepatrimonială a persoanei este o noţiune de sinteză care
exprimă, ca şi patrimoniul, unitatea persoanei şi răspunde unei nevoi teoretice care a fost semnalată în
doctrina juridică (a se vedea M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 611-613).
poate fi extinsă la întreaga sferă juridică a persoanei şi la ele mentele patrimoniale
şi nepatrimoniale care o compun.
În aceeaşi ordine de idei, devine vizibil faptul că patrimoniul constituie puntea
dintre titularul său şi comunitatea în care acesta se integrează. Patrimoniul este
astfel şi expresia reţelei juridice cu conţinut economic în centrul căreia se află o
anumită persoană. El nu exprimă doar unitatea persoanei, ci şi aptitudinea acesteia
de a se integra, ca un adevărat nod, în reţeaua raporturilor juridice patrimoniale.
Prin intermediul acestei reţele, se realizează schimburile economice dintre titularul
patrimoniului şi alte persoane, se măreşte sau se micşorează sfera juridică
patrimonială, adică se realizează dinamica raportului dintre activul şi pasivul
patrimonial 85.
Într-un sens asemănător, s-a considerat că „Patrimoniul înfăţişează univer-
salitatea raporturilor de drept, care au acelaşi subiect activ şi pasiv, în măsura în care
aceste raporturi sunt evaluabile în bani prin efectul lor final, distincte fiind de
bunurile la care se referă.” 86

(69)

Deşi rămâne centrul unei anumite sfere juridice patrimoniale, persoana nu

este doar fundamentul patrimoniului, ea îşi exercită influenţa asupra propriului
mediu comunitar şi se lasă influenţată de acesta prin intermediul patrimoniului.
În al doilea rând, această definiţie evocă dimensiunea permanenţei şi conti-
nuităţii patrimoniului pe durata existenţei persoanei. Indiferent de dinamica fluxurilor
economice în care este angajată o persoană, integritatea patrimoniului său se
păstrează de la naşterea până la moartea persoanei fizice, respectiv de la înfiinţarea
până la încetarea persoanei juridice.
În concluzie, noţiunea juridică de patrimoniu este o noţiune de sinteză în
care sunt reunite, în egală măsură, elemente de tehnică şi elemente de filozofie a
dreptului. Din această ultimă perspectivă, elementul economic al patrimoniului nu
pune în umbră, ci este o simplă continuare a fundamentului său personalist.
Noţiunea juridică de patrimoniu pune în lumină unitatea indisolubilă a persoanei,
cel puţin în planul dreptului, elementele patrimoniale fiind în conjuncţie cu
85
Din această perspectivă, se poate înţelege mai bine de ce nu trebuie să înlocuim, în conţinutul
patrimoniului, drepturile şi datoriile pecuniare cu obiectul acestora şi nici nu trebuie să reducem
patrimoniul la activul patrimonial; pentru asemenea tendinţe, a se vedea supra, nr. 5, text şi notele 40 şi
45.
86
I. Micescu, Curs de drept civil, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 216.
elementele personale nepatrimoniale. Între a fi şi a avea exis tă nu doar o simplă
complementaritate; a avea este o prelungire a fiinţei prin sfera ei patrimonială, un
mod de a transforma lucrurile în bunuri, adică în obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor
subiective, o cale de a umaniza universul natural. A avea devine astfel consubstanţial
cu a fi. Încercarea utopică de a separa patrimoniul de persoană sau de a reduce sfera
juridică a persoanei la raporturile personale nepatrimoniale a avut şi va avea
întotdeauna consecinţe grave.
Noţiunea juridică de patrimoniu este deci fundamentală în întreaga construcţie
a dreptului civil. Logica structurală a acestei construcţii, în special a Codului civil,
pune în evidenţă legătura indisolubilă dintre persoane, bunuri şi obligaţii. Pe
această bază, este pusă în lumină valoarea pedagogică a structurii Codului civil şi a
noţiunii juridice de patrimoniu. Explicaţia celor mai impor tante mecanisme ale
dreptului civil nu ar fi posibilă în absenţa noţiunii juridice de patrimoniu 87.

9. Interferenţe terminologice.

Astfel înţeleasă, noţiunea de patrimoniu interferează cu alte noţiuni juridice:

personalitate şi capacitate juridică, domeniu şi fond.
Pentru a nu se produce confuzii, unele delimitări sunt necesare.

A. Patrimoniul şi personalitatea.

Deşi, de multe ori, în ştiinţa dreptului civil, noţiunea de personalitate juridică

este asociată, în mod unilateral, cu persoana juridică, în realitate, această idee
exprimă aptitudinea persoanei în general, aşadar, în egală măsură, a persoanei fizice
şi a persoanei juridice, de a fi subiect de drept. Noţiunea de patrimoniu nu se
confundă cu noţiunea de personalitate juridică. Chiar dacă patrimoniul este, în
termenii teoriei personaliste, o emanaţie a personalităţii sau, în termenii teoriei
moderne a patrimoniului, un atribut al personalităţii, el nu absoarbe întreaga
personalitate juridică. Cu toate

(70)

87
R Cohet-Cordey, loc. cit., p. 819-839.
acestea, „între ambele noţiuni există o legătură strânsă şi necesară. Patrimoniul fiind
un ansamblu de drepturi şi de sarcini, iar drepturile şi sarcinile fi ind o caracteristică
a persoanelor, adică efecte ale personalităţii juridice, urmează de aici că patrimoniul
este în definitiv o emanaţiune a personalităţii, şi că fără a absorbi întreaga
personalitate, el face parte integrantă din ea.”88 Această formulare, corectă în intuiţia
pe care o cuprinde, trebuie să fie înţeleasă în sensul că patrimoniul realizează,
concretizează o parte din personalitatea juridică. Personalitatea juridică este „codul
genetic” al persoanei fizice sau juridice, care se dezvoltă prin intermediul capacităţii
juridice şi se manifestă în sfera juridică a persoanei, atât în latura ei patrimonială,
cât şi în cea nepatrimonială.

B. Patrimoniul şi capacitatea civilă.

Capacitatea civilă, în ambele ipostaze (capacitatea de folosinţă şi capacitatea

de exerciţiu), măsoară, în planul dreptului civil, aptitudinea persoanei „de a avea
drepturi şi obligaţii civile”, respectiv „de a dobândi şi exercita drepturi subiective
civile şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice” 89.
Patrimoniul nu este o simplă aptitudine, este un recipient în care se reunesc, în mod
concret, drepturi şi obligaţii cu conţinut economic, prezente şi viitoare. Altfel spus,
patrimoniul îşi constituie şi îşi modifică substanţa tocmai prin punerea în mişcare a
aptitudinii persoanei de a avea drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv de a
dobândi şi de a exercita drepturi patrimoniale şi de a-şi asuma obligaţii patrimoniale,
prin încheierea de acte juridice. Patrimoniul realizează numai o parte din persona -
litatea juridică, respectiv numai o parte din întinderea aptitudinii care este ca -
pacitatea civilă, el nu obiectivează şi aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii
personale nepatrimoniale. Din această perspectivă, patrimoniul este, sub aspect
conceptual, o premisă şi, totodată, sub aspect concret, un rezultat al obiectivării
personalităţii juridice prin intermediul capacităţii juridice în general, deci nu doar a
88
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, I. Băicoianu, op. cit., p. 846 şi 847. Pentru aplicarea ideii de
personalitate juridică nu numai la persoanele juridice, ci şi la persoanele fizice, G. Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 355. Acest autor pune însă semnul
egalităţii între noţiunile de personalitate juridică şi noţiunea de capacitate juridică, deşi capacitatea este,
ca şi patrimoniul, unul dintre atributele personalităţii juridice, fără a se confunda cu aceasta.
89
Gh. Beleiu, op. cit., p. 276 şi 277 (acest autor face distincţie, în mod judicios, între capacitatea
juridică sau capacitatea de drept, pe de o parte, şi capacităţile de ramură, între care şi capacitatea de
drept civil, pe de altă parte). Uneori, patrimoniul a fost considerat ca nefiind altceva decât capacitatea
juridică a persoanei (în acest sens, F. Cohet-Cordey, loc. cit., p. 835, 837). Dacă s-ar accepta această
confuzie, noţiunea de patrimoniu ar fi inutilă.
capacităţii de drept civil, în sfera relaţiilor patrimoniale. Sfera juridică a persoanei,
care include patrimoniul şi sfera juridică personală nepatrimo nială, este realizarea
integrală a personalităţii juridice prin intermediul aptitudinii de a avea drepturi şi
obligaţii, adică prin intermediul capacităţii juridice.
În concluzie, dacă personalitatea juridică exprimă statutul ontologic al
persoanei în planul dreptului, capacitatea, ca putere de acţiune juridică, măsoară,

(71)

sub aspect conceptual, posibilitatea întinderii personalităţii şi o realizează, în concret,

într-o formă particulară pentru fiecare persoană fizică sau juridică.

C. Patrimoniu, fond şi domeniu.

Deşi sunt ansambluri de bunuri, fondul şi domeniul nu se confundă cu noţiunea

juridică de patrimoniu.
În legislaţie se utilizează, de exemplu, noţiunea de fond funciar, în sfera căreia sunt
cuprinse terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute
sau de domeniul public sau privat din care fac parte 90. Tot astfel, toate pădurile de pe
90
În acest sens, dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 (Legea fondului funciar),
republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998 în temeiul art. 7 al Legii
nr. 169 din 27 octombrie 1997, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4
noiembrie 1997, modificată şi aplicată prin: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1 din 23 ianuarie
1998 pentru modificarea articolului 9 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 26 din 26 ianuarie 1998, aprobată prin Legea nr. 218 din 25
noiembrie 1998 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1998 pentru modificarea
articolului 9 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 453 din 26 noiembrie 1998; Legea nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia
juridică a terenurilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 102 din 4 martie 1998;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 149 din 14 octombrie 1999 privind aprobarea primei de 300
lei/kg producătorilor agricoli pentru grâul de panificaţie livrat din recolta anului 1999, destinat
consumului intern, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 501 din 18 octombrie 1999;
Legea nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii
nr. 169/1997, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000; Legea nr.
215 din 23 aprilie 2001 privind administraţia publică locală, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102 din 27 iunie 2001
privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.
18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicată,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 350 din 29 iunie 2001; Legea nr. 545 din 17
octombrie 2001 pentru completarea art. 36 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 659 din 19 octombrie 2001; Hotărârea Guvernului nr. 1172
din 21 noiembrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi
funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului
teritoriul României, indiferent de forma de proprietate care se exercită asupra lor,
constituie fondul forestier naţional, care cuprinde fondul forestier proprietate publică şi
fondul forestier proprietate

(72)

privată91. Fondul cinegetic al României este compus din animalele sălbatice de interes
vânătoresc92. Aşadar, spre deosebire de patrimoniu, care reuneşte totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor pecuniare aparţinând unei persoane, aceste fonduri se constituie în funcţie de
natura materială a bunurilor componente, indiferent de drepturile constituite asupra
acestora şi de titularii drepturilor.
Pentru a delimita bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică
de bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată, fie în patrimoniul
statului, fie în patrimoniul comunităţilor locale, au fost consacrate noţiunile de domeniu
public şi domeniu privat93. Mai întâi, este de observat că accentul este pus în definirea
acestor noţiuni pe ideea de bunuri şi pe ideea naturii juridice a dreptului de proprietate
asupra acestor bunuri. Apoi, este vorba numai de bunurile asupra cărora titularul are un
drept de proprietate publică sau un drept de proprietate privată, iar nu şi de celelalte drep-
turi reale constituite pe temeiul acestora. În al treilea rând, domeniul public şi domeniul
privat stricto sensu nu includ obligaţiile pecuniare. Lato sensu, ca mase patrimoniale,
domeniul public şi domeniul privat cuprind şi datoriile. În sfârşit, patrimoniul statului sau

şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor,

publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 829 din 21 decembrie 2001; Legea nr. 400 din
17 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea
şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole
şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii rondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr.
169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicată, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002.
91
Legea nr. 26 din 24 aprilie 1996 (Codul silvic), publicată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr. 93 din 8 mai 1996 şi Ordonanţa Guvernului nr. 96 din 27 august 1998 privind reglementarea
regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 122 din 26 februarie 2003 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 98 din 14 octombrie 2003 privind unele măsuri de întărire a pazei pădurilor proprietatea persoanelor
fizice şi pentru modificarea art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea
regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 744 din 23 octombrie 2003 şi prin Legea nr. 120 din 19 aprilie 2004 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea
fondului forestier naţional, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 408 din 6 mai 2004.
92
Prevederile art. 1 din Legea nr. 103 din 23 septembrie 1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei
vânatului, republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 328 din 17 mai 2002.
93
Pentru noţiunile de domeniu public şi domeniu privat, stricto sensu şi lato sensu, supra, nr. 7, lit. D, c,
text şi nota 74.
patrimoniul unei comunităţi locale cuprinde şi dreptul de proprietate publică, şi dreptul de
proprietate privată.
Din comparaţia noţiunii juridice de patrimoniu cu noţiunile de fond şi de domeniu
rezultă că, deşi este vorba în toate cazurile de un ansamblu de elemente, unitatea acestuia
se întemeiază pe criterii diferite: pe de o parte, legătura dintre drepturile şi obligaţiile
pecuniare cu o anumită persoană, pe de altă parte, natura bunurilor sau natura juridică a
dreptului de proprietate constituit asupra acestora.

§3. Prerogativele puterii juridice asupra patrimoniului

10. Este patrimoniul obiectul unui drept sau al unei puteri?

Deşi autorii teoriei personaliste a patrimoniului au considerat că patrimoniul

formează

(73)

obiectul unui drept de proprietate şi au analizat prerogativele inerente dreptului de

proprietate pe care orice persoană le exercită asupra patrimoniului său, înţeles ca o
universalitate de drepturi şi obligaţii pecuniare 94, totuşi, ulterior, această problemă a fost
abandonată pentru multă vreme de autorii diferitelor teorii asupra patrimoniului. Problema
nu este însă lipsită de importanţă, întrucât nu se confundă prerogativele pe care fiecare drept
patrimonial le conferă titularului său cu prerogativele pe care acesta le exercită asupra
patrimoniului propriu. Drepturile patrimoniale au în conţinutul lor juridic fie prerogative care
se exercită de titular în mod direct asupra unui bun, fie atribute prin care creditorul poate să
pretindă debitorului o anumită acţiune sau inacţiune 95. Titularul unui patrimoniu se bucură
de anumite prerogative asupra întregii universalităţi; aceste prerogative nu se exercită în
legătură cu fiecare drept patrimonial sau în legătură cu fiecare obligaţie pecuniară, ci asupra
întregului ansamblu de drepturi şi obligaţii, privite în unitatea lor juridică. Tot astfel, aceste
prerogative nu sunt o simplă sumă a prerogativelor conferite de drepturile patrimoniale96.
94
C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 240-247. Aceşti autori mai precizează că dreptul de proprietate asupra
patrimoniului poate fi denumit chiar patrimoniu, caz în care termenul patrimoniu desemnează nu numai
universalitatea, ci şi dreptul asupra acestei universalităţi.
95
Infra, nr. 31, lit. E.
96
Totuşi, în literatura juridică, cu referire la modul de funcţionare a patrimoniului sunt analizate actele
de conservare, de administrare şi de dispoziţie prin care se exercită drepturile patrimoniale, iar nu
 Este adevărat că ideea unui drept subiectiv constituit asupra unui alt drept subiectiv
a fost acceptată în teoria dreptului civil, mai ales cu referire la drepturile reale asupra unor
bunuri incorporale97. În acest caz, bunul incorporai, chiar dacă este un drept, este privit
ut singuli. În cazul patrimoniului, există însă o universalitate de drepturi şi obligaţii
pecuniare. Am văzut însă că fondul de comerţ, deşi este considerat o universalitate de
fapt, are natura juridică a unui bun incorporai98. Într-o asemenea logică juridică, patrimoniul
în întregul său ar putea fi considerat ca un bun incorporai asupra căruia titularul exercită
un drept de proprietate. Urmând această logică juridică, s-a susţinut, dar numai cu privire
la activul patrimonial, că titularul patrimoniului are un drept de proprietate asupra
acestuia99.
Dintr-o altă perspectivă, se poate vorbi de puterea pe care o persoană o exercită
asupra patrimoniului său. Pe bună dreptate s-ar putea însă obiecta că fiecare drept
patrimonial este tocmai puterea conferită unei persoane, putere exercitată prin
intermediul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi

(74)

reale sau drepturi de creanţă. Ca urmare, înainte de a şti dacă persoana exercită asupra
patrimoniului său un drept sau o putere, este necesară identifica rea prerogativelor
pe care persoana le are asupra universalităţii de drepturi şi obligaţii care
alcătuiesc propriul patrimoniu.
Patrimoniul nu se dobândeşte şi nu se înstrăinează prin acte juridice între vii.
Teoria modernă a patrimoniului a recuperat, cum am văzut, legătura indisolu bilă
dintre persoană şi patrimoniu, din care rezultă inalienabilitatea patrimoniului. Există
însă trei prerogative care, chiar dacă într-un sens aproximativ, evocă totuşi ideea unui
drept de dispoziţie juridică: prerogativa de a dispune prin testament de drepturile
si obligaţiile din patrimoniu, indiferent că este vorba de un legat universal sau cu

puterea asupra patrimoniului ca universalitate; în acest sens, G.N. Luţescu, op. cit., p. 66-72.
97
Infra, nr. 39-42.
98
Supra, nr. 6, lit. A, text şi nota 49.
99
În acest sens, M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 605 şi 606; autorul evocă, în legătură cu această
susţinere, ideea autorilor teoriei personaliste a patrimoniului privind dreptul de proprietate pe care îl are
persoana asupra patrimoniului propriu; nu mai puţin, autorul invocă teoria care subsumează toate
drepturile patrimoniale noţiunii dreptului de proprietate (supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60).
titlu universal100, prerogativa de a revendica masa succesorală în ipoteza petiţiei de
ereditate 101 şi prerogativa de a vinde masa succesorală102.
Legatul universal sau cu titlu universal nu realizează însă un drept de înstrăi-
nare a patrimoniului, existenţa acestuia încetând o dată cu existenţa titularului. Cum
am subliniat mai sus, succesorii universali sau cu titlu universal ai persoanei fizice sau
ai persoanei juridice dobândesc drepturile şi obligaţiile existente în patrimoniul
autorului lor în momentul transmisiunii, iar nu patrimoniul ca atare103. Totuşi, nu se
poate contesta că în cazul testamentului, ca şi în cazul comasării persoanelor juridice,
există un act de voinţă cu privire la ansamblul patrimonial, iar nu cu privire la
drepturile şi obligaţiile pecuniare privite ut singuli.
Tot astfel, în cazul petiţiei de ereditate este vorba nu de revendicarea patri -
moniului ca atare, ci a masei de drepturi şi obligaţii primite de la defunct chiar din
momentul deschiderii succesiunii. Şi în acest caz este însă vorba de un act de voinţă
care se exercită cu privire la o universalitate, iar nu cu privire la drepturi şi obligaţii
individuale.
În mod asemănător, în ipoteza vânzării unei moşteniri, se înstrăinează o uni-
versalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv o masă patrimonia lă, iar
nu patrimoniul ca atare.
În ultimele două situaţii, s-ar putea vorbi cel mult de un drept de proprietate
asupra unei mase patrimoniale, în măsura în care legea permite exercita rea unui
drept de dispoziţie juridică. Într-o asemenea viziune, masa patrimonială, în ansamblul
ei, devine susceptibilă de apropriere şi dobândeşte semnificaţia juridică a unui bun
incorporai.
Prerogativa administrării patrimoniului este însă în afară de orice discuţie.
Administrarea se referă, în egală măsură, la activul şi la pasivul patrimonial 104.
Persoana are dreptul de a-şi administra patrimoniul prin acte juridice şi fap te
materiale care au ca scop conservarea sau creşterea activului universalităţii.

(75)

100
Pentru moştenirea testamentară, Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 155-378.
101
Pentru petiţia de ereditate, Fr. Deak, op. cit., p. 478-486.
102
Supra, nr. 7, lit. E, nota 79.
103
Supra, nr. 7, lit. E.
104
Este încă un argument pentru care nu se poate accepta ideea că patrimoniul s-ar re duce la activul
patrimonial.
 În această ordine de idei, clasificarea actelor juridice în acte de conservare, acte de
administrare şi acte de dispoziţie are o dublă semnificaţie, după cum criteriul este legătura
dintre act şi un anumit bun sau legătura dintre un act şi patrimoniu în ansamblul său 105.
Aşadar, prerogativa administrării patrimoniului are în vedere actele juridice şi faptele
materiale prin care se realizează puterea asupra patrimoniului ca universalitate, iar nu pe
cele care sunt o simplă exercitare a atributelor drepturilor patrimoniale privite ut singuli.
Totuşi, trebuie să se ţină seama întotdeauna, în cazul persoanei fizice, de ipotezele
în care aceasta nu are capacitatea de exerciţiu şi de situaţia în care aceasta are doar
capacitate de exerciţiu restrânsă. Ca urmare, prerogativa administrării patrimoniului unei
persoane fizice se realizează, în aceste situaţii, în măsura în care este vorba de acte juridice
patrimoniale, prin intermediul sau cu încuviinţarea altor persoane106. Cât priveşte persoana
juridică, trebuie să se ţină seama de prevederile legale generale şi speciale, precum şi de
prevederile actelor constitutive107.
Cât priveşte aşa-numitele venituri ale patrimoniului108, este vorba mai degrabă de
fructele bunurilor asupra cărora poartă drepturile reale şi care revin, de regulă,
proprietarului tocmai prin exercitarea atributelor drepturilor reale respective.
În concluzie, titularul patrimoniului exercită asupra acestuia anumite prerogative
care nu se confundă cu prerogativele conferite de fiecare drept patrimonial în parte. Suma
prerogativelor exercitate asupra universalităţii sau asupra maselor patrimoniale care o
compun formează conţinutul puterii juridice pe care persoana o are asupra patrimoniului
propriu.
Într-adevăr, această putere se fundamentează pe ideea de apartenenţă, care derivă
din ideea potrivit căreia patrimoniul este un atribut al personalităţii. Ideea de
apartenenţă109 caracterizează fiecare element patrimonial, drept sau datorie, şi, la un nivel
mai general, fiecare drept subiectiv şi fiecare datorie, cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial. Totodată, această idee exprimă legătura dintre patrimoniu şi persoană şi
este conţinută în noţiunea de sferă juridică a persoanei110. Pentru a sublinia mai bine relaţia

105
Pentru această clasificare, Gh. Beleiu, op. cit., p. 130. Un act juridic care ar putea fi considerat de
dispoziţie dacă este raportat la un drept subiectiv civil, privit ut singuli, poate dobândi semnificaţia unui
act de administrare dacă este raportat la întregul patrimoniu, cum se întâmplă în ipoteza gestiunii de
afaceri. În acest sens, C. Bîrsan, „Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii”, în C. Stătescu, C. Bîrsan,
Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 119.
106
Pentru aceste probleme, Gh. Beleiu, op. cit., p. 308-313, 318-339.
107
Ibidem, p. 425-438.
108
Pentru ideea că există o prerogativă de a percepe veniturile patrimoniului, C. Aubry, C. Rau, op. cit.,
p. 245 şi 246.
109
Supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60.
110
Pentru această noţiune, supra, nr. 8, text şi nota 86.
dintre ideea de putere şi ideea de apartenenţă, s-a recurs chiar la sintagma apartenenţă-
stăpânire111.

(76)

Tocmai această idee de apartenenţă explică de ce, de regulă, dispoziţia juridică este o
prerogativă comună nu numai drepturilor reale, ci şi drepturilor de creanţă. Mai mult, chiar
şi în legătură cu datoriile patrimoniale - în mod indirect, prin novaţie sau delegaţie, ori, în
măsura în care se admite, prin cesiunea contractului - se exercită o reală dispoziţie
juridică.
Indiferent dacă această putere este înţeleasă sau nu ca un drept asupra pa-
trimoniului, ea nu poate fi ignorată, fiind distinctă de puterea conferită de fiecare drept
patrimonial, privit ut singuli. Calificarea acestei puteri ca un drept de proprietate este,
desigur, discutabilă. Totuşi, efortul teoretic necesar pentru a califica natura juridică a
fondului de comerţ poate fi util şi în această situaţie. Deşi drepturile patrimoniale sunt
elemente incorporale al căror obiect sunt, de regulă, bunurile corporale, este posibil ca, în
situaţii de excepţie, drepturile patrimoniale să devină ele însele, în mod individual sau în
cadrul unei universalităţi, obiectul unui alt drept patrimonial, considerat, de obicei, un
drept de proprietate.
Rezerva pe care o avem în ce priveşte calificarea puterii pe care o are titularul asupra
patrimoniului său ca un drept de proprietate se întemeiază pe următoarele două
argumente.
Mai întâi, este vorba de caracterul incomplet al prerogativelor pe care le conferă
această putere, mai ales în ceea ce priveşte dispoziţia juridică. Spre deosebire de fondul de
comerţ, patrimoniul este inalienabil. Iată de ce este de preferat ideea de putere ideii de drept
de proprietate asupra patrimoniului112. Acest argument nu este însă suficient, deoarece nu

111
Pentru noţiunea de apartenenţă-stăpânire (apartenance-maitrise), J. Dabin, Le droit subjectif, cit.
supra, p. 80 şi urm., apud J. Dabin, Une nouvelle definition du droit reel, loc. cit., p. 27, text şi nota 1.
Ideea de apartenenţă caracterizează însă nu numai drepturile subiective, ci şi datoriile corelative, privite
ut singuli, precum şi sfera juridică a persoanei şi patrimoniul, privite ca universalităţi juridice.
112
De altfel, deşi analizează dreptul de proprietate asupra patrimoniului, chiar autorii teoriei
personaliste, afirmând că patrimoniul este emanaţia personalităţii, adaugă că acesta este şi „expresia
puterii juridice cu care o persoană se găseşte învestită ca atare” (C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 231 -
trad. ns). Nu credem însă că acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză (actio de in rem verso) ar fi o
prerogativă pe care titularul o exercită asupra patrimoniului său (în sens contrar, C. Aubry, C. Rau, op.
cit., p. 246); într-adevăr, deşi există condiţia sărăcirii unui patrimoniu şi a îmbogăţirii altui patrimoniu
pentru exercitarea acţiunii de in rem verso, această evaluare se face, în practică, în raport cu elementele
patrimoniale privite ut singuli, iar nu în ansamblul patrimonial.
există o diferenţă de esenţă între ideea de putere şi ideea de drept. Până la urmă, diferenţa
este de configuraţie juridică, adică de prerogative.
Iată de ce mai important este argumentul care subliniază diferenţa dintre noţiunea
de patrimoniu şi noţiunea de bun. Într-adevăr, drepturile patrimoniale sunt instrumente
juridice de apropriere a bunurilor. Fiecare dintre ele exprimă o putere derivată din ideea de
apartenenţă a fiecărui bun la un anumit patrimoniu. Întrucât patrimoniul, spre deosebire
de fondul de comerţ, nu este

(77)

însă un bun113, puterea care se exercită asupra sa nu se confundă cu un drept

subiectiv patrimonial, chiar dacă ea exprimă ideea de apartenenţă a patrimo niului
faţă de o anumită persoană.
Aşadar, nu conţinutul juridic, ci obiectul exprimă cel mai bine diferenţa dintre
ideea de putere asupra patrimoniului şi ideea de drept subiectiv.

§4. Modalităţile juridice ale patrimoniului

11. Noţiune.

Spre deosebire de modalităţile juridice ale drepturilor reale 114, definite în

raport cu bunurile privite ut singuli care formează obiectul fiecărui drept real în
parte, modalităţile juridice ale patrimoniului pot fi definite pornind de la situaţiile în
care o masă patrimonială este stăpânită în comun de titularii a două sau mai multe
patrimonii distincte. Aşadar, nu este vorba, în realitate, de o stăpânire în comun a
unui patrimoniu în întregul său, întrucât acesta nu poate avea decât un singur titular.
În schimb, dacă este vorba de o masă de drepturi şi obligaţii pecuniare, este posibilă
stăpânirea ei în comun de către titularii mai multor patrimonii, fie în sensul că fiecare
titular are o cotă-parte din întreaga masă patrimonială şi din fiecare element care o

113
Universalităţile de fapt sunt bunuri incorporate, spre deosebire de patrimoniu ca universalitate
juridică. Cât priveşte masele patrimoniale, chestiunea este discutabilă. În măsura în care legea
recunoaşte exercitarea unui drept de dispoziţie asupra lor, ca în cazul vânzării unei moşteniri, s-ar putea
accepta că masa patrimonială devine un bun incorporal (supra, nr. 7, lit. E, text şi nota 79).
114
Pentru aceste modalităţi, C. Stătescu, op. cit., p. 687-716; E. Chelaru, op. cit., p. 108-128; C. Bîrsan,
op. cit., p. 165-198; L. Pop, op. cit., p. 127-156; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile
reale, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 169-207.
compune, cum se întâmplă în cazul indiviziunii şi în cazul patrimoniului profesional
comun, fie în sensul devălmăşiei, cum se întâmplă în cazul comunităţii de bunuri a
soţilor. Totuşi, pentru simplificare terminologică, deşi este vorba de o modalitate
juridică a unei mase patrimoniale, se utilizează noţiunea de modalitate juridică a
patrimoniu lui. Ceea ce este esenţial este faptul că puterea pe care o conferă
patrimoniul se exercită în comun de mai mulţi titulari ai unor patrimonii diferite cu
privire la aceeaşi masă patrimonială sau, cel puţin, cu privire la bunurile care
formează obiectul drepturilor şi datoriilor din acea masă patrimonială.
Indiviziunea, comunitatea matrimonială şi patrimoniile profesionale comune
sunt modalităţile juridice ale patrimoniului.

12. Indiviziunea.

Mai întâi, s-a distins între proprietatea comună pe cote-părţi

(coproprietatea) ca modalitate juridică a dreptului de proprietate şi indiviziune, ca
modalitate a patrimoniului 115. Între coproprietate şi indiviziune

(78)

există identitate de trăsături juridice şi diferenţă de obiect. Indiviziunea are ca obiect o

universalitate de bunuri, în timp ce proprietatea comună are ca obiect un bun individual. Ca
urmare, indiviziunea este o unitate juridică, iar nu o simplă sumă de drepturi de
coproprietate. Aşa fiind, indiviziunea are un activ şi un pasiv, iar subrogaţia reală operează
în cadrul acestei mase patrimoniale. Dar, întrucât cu privire la aceeaşi masă patrimonială
există mai mulţi titulari, respectiv comoştenitori, indiviziunea este o modalitate juridică a
patrimoniului.

115
C. Stătescu, op. cit., p. 692; în sens identic, C. Bîrsan, op. cit., p. 169. Uneori, se consideră că
proprietatea comună pe cote-părţi este genul, atât pentru coproprietate, cât şi pentru indiviziune (a se
vedea M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Editura Edit Press Mihaela, Bucureşti,
2000, p. 437). Alteori, s-a afirmat că, deşi diferenţierea între coproprietate şi indiviziune este justă şi
utilă din punct de vedere teoretic, ea nu trebuie totuşi absolutizată, pentru că „indiviziunea asupra
universalităţii de bunuri presupune proprietatea comună pe cote-părţi asupra universalităţii şi asupra
fiecărui bun din universalitate” (Fr. Deak, op. cit., p. 488); observaţia este justă, dar nu acoperă ipoteza
în care este vorba de un bun individual-determinat care nu formează şi obiectul unei indiviziuni; or
tocmai această ipoteză este avută în vedere când se distinge între coproprietate şi indiviziune; ca
urmare, în cazul coproprietăţii, subrogaţia operează în cadrul patrimoniului în ansamblu, iar în cazul
indiviziunii, subrogaţia operează în cadrul masei patrimoniale aflate în indiviziune.
 Această idee se verifică însă numai în ipoteza în care a operat separaţia de
patrimonii. Chiar dacă drepturile de creanţă şi datoriile se divid de drept între
comoştenitori, separaţia de patrimonii opreşte confuzia drepturilor şi obligaţiilor
succesorale cu cele proprii ale eredelui până la plata datoriilor moştenirii, respectiv ale
indiviziunii. În această ipoteză, indiviziunea are şi activ, şi pasiv. Ea constituie deci o masă
patrimonială distinctă.
În absenţa separaţiei de patrimonii, datoriile şi creanţele nu numai că se divid de
drept între coerezi, ci se şi alătură celorlalte drepturi şi obligaţii pecuniare ale fiecărui
coerede, contopindu-se în patrimoniul acestuia. Ca urmare, indiviziunea cuprinde numai
drepturile reale rămase de la defunct, iar obiectul împărţelii îl formează numai aceste
drepturi116. Or, fără pasiv, nu se poate vorbi de o masă patrimonială ca o unitate juridică.
Este adevărat că ansamblul drepturilor reale aflate în indiviziune ar putea fi privit ca o
unitate determinată de aplicarea efectului declarativ al partajului. Acest efect operează însă
şi în cazul coproprietarii. Iată de ce, în absenţa separaţiei de patrimonii, indiviziunea este
mai degrabă o sumă de coproprietăţi decât o modalitate juridică a patrimoniului117.

13. Comunitatea matrimonială.

A doua modalitate juridică a patrimoniului este comunitatea de bunuri a soţilor

(comunitatea matrimonială)118. Noţiunea de comunitate de bunuri este distinctă de noţiunea
de bunuri comune, întrucât ea înglobează nu numai bunurile comune, ci şi datoriile
comune119.

(79)

Regimul matrimonial al comunităţii de bunuri presupune divizarea patrimoniului

fiecărui soţ în două mase de drepturi şi datorii pecuniare: comune şi proprii. Masa bunurilor
şi datoriilor comune din patrimoniul ambilor soţi constituie tocmai comunitatea
matrimonială a soţilor, care, fără să fie un patrimoniu distinct de patrimoniul fiecărui soţ, se

116
Fr.Deak, op. cit., p. 498 şi 499.
117
Totuşi, în cazul vânzării unei moşteniri, în ipoteza indiviziunii, renaşte retroactiv unitatea juridică a
masei succesorale cel puţin în raporturile dintre vânzător şi cumpărător; pentru această problemă,
supra, nr. 7, lit. E, nota 79.
118
Pentru regimul juridic al comunităţii de bunuri a soţilor, I. Filipescu, Ai. Filipescu, op. cit., p. 42-
176.
119
V. Stoica, C. Turianu, loc. cit.
înfăţişează ca o confuziune parţială a patrimoniilor soţilor pe durata căsătoriei. Puterea pe
care o conferă patrimoniul se exercită în comun asupra comunităţii matrimoniale, de
regulă, prin intermediul prezumţiei de mandat tacit reciproc.

14. Patrimoniul profesional comun. Acesta este a treia modalitate juridică a

patrimoniului. Deşi nu există o reglementare clară în legătură cu patrimoniul profesional
comun, acesta există în cazul societăţilor profesionale cu caracter civil. În acest caz, este
vorba de o masă de drepturi şi obligaţii pecuniare cu privire la care fiecare asociat are câte
o cotă-parte, determinată sau determinabilă. Privit în mod individual, fiecare bun din
patrimoniul profesional comun formează obiectul unui drept de proprietate comună pe cote-
părţi. Puterea patrimonială se exercită asupra masei de drepturi şi obligaţii care formează pa-
trimoniul profesional conform legii şi contractului de asociere120.

Secţiunea a IIl-a
Funcţiile patrimoniului

§ 1. Consideraţii introductive

15. Noţiunea de funcţie a patrimoniului.

Indisolubil legat de persoană, patrimoniul este, cum am văzut, şi o punte de

legătură între titularul său şi celelalte subiecte de drept. Într-adevăr, drepturile şi obligaţiile
patrimoniale intră în conţinutul unor raporturi juridice născute sau care urmează a se
naşte între titularii diferitelor patrimonii. Funcţiile patrimoniului121 sunt expresia acestor
legături juridice care se creează între titularii unor patrimonii diferite. în absenţa noţiunii
juridice de patrimoniu nu ar fi posibile şi nu s-ar explica subrogaţia reală universală şi cu
titlu universal, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari şi transmisiunea
universală şi cu titlu universal. Aşadar, funcţiile patrimoniului nu pot fi înţelese doar prin
raportare la un singur patrimoniu, ci numai din perspectiva relaţiilor interpatrimoniale.

120
Pentru reglementările legale în materie, supra, nr. 7, lit. D, c, nota 76.
121
Pentru ideea de funcţie a patrimoniului, T. Ionaşcu, „Patrimoniul, funcţiile şi caracterele sale juridice
în dreptul civil R.P.R.”, în Justiţia Nouă nr. 2/1961, p. 15 şi urm. Ulterior, această idee a devenit de uz
comun în literatura juridică română. Anterior, cazurile subsumate ideii de funcţie a patrimoniului erau
tratate în mod separat.
Aceste funcţii sunt canale de comunicare prin care un patrimoniu este influenţat şi
influenţează

(80)

celelalte patrimonii. Ca centru al sferei juridice patrimoniale, persoana nu este izolată de

patrimoniul său. Raporturile juridice patrimoniale exprimă legăturile individuale care se
creează între diferitele persoane şi patrimoniile lor, în timp ce funcţiile patrimoniului sunt
legături generale, ele operând la nivelul universalităţii drepturilor şi obligaţiilor
pecuniare.

§2. Subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal

16. Sensurile noţiunii de subrogaţie.

În limba latină, subrogatio însemna alegere în locul cuiva sau a ceva. Altfel spus,
era vorba de înlocuirea unei persoane cu o altă persoană sau de înlocuirea unui lucru cu
altul. Ideea de înlocuire este deci comună pentru toate sensurile termenului de subrogaţie.
În dreptul civil se face însă distincţie între subrogaţia personală, care desemnează înlo-
cuirea unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic obligaţional, şi
subrogaţia reală, care desemnează înlocuirea unui element patrimonial cu un alt element
patrimonial. La rândul său, subrogaţia reală este de trei feluri: subrogaţia reală universală -
când elementele patrimoniale care se înlocuiesc unele cu altele sunt privite în cadrul
universalităţii care este patrimoniul -, subrogaţia reală cu titlu universal - când elementele
patrimoniale care se înlocuiesc unele cu altele sunt privite în cadrul unei mase
patrimoniale122 - şi subrogaţia reală cu titlu particular - când elementele patrimoniale care
se înlocuiesc unele cu altele sunt privite ut singuli. Pentru simplificare, vom folosi şi
noţiunea de subrogaţie reală generală pentru a desemna, în mod cumulat, subrogaţia reală
universală şi subrogaţia reală cu titlu universal123.

122
Deşi, de regulă, nu se distinge între subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal,
ele fiind folosite ca sinonime, împărtăşim această distincţie care s-a făcut, în mod argumentat, în
literatura de specialitate; în acest sens, I. Lulă, loc. cit., p. 16.
123
Pentru o istorie a noţiunii de subrogaţie în dreptul roman, în vechiul drept francez, în dreptul modern
francez şi în jurisprudenţa modernă franceză, H. Roland, L. Boyer, Adages de droit francais, 3 edition,
Editura Litec, Paris, 1992, p. 822-828.
 Este de observat că în toate cazurile de subrogaţie reală se stabileşte o relaţie nu
numai între elementele din interiorul aceluiaşi patrimoniu, ci şi o relaţie între două
patrimonii diferite. Cu referire la subrogaţia reală generală, ca funcţie a patrimoniului, se
verifică astfel ideea că ea exprimă o relaţie de comunicare interpatrimonială. Aceasta nu
înseamnă că subrogaţia reală presupune întotdeauna un schimb de elemente pecuniare
între două patrimonii124.

(81)

17. Fundamentul juridic al subrogaţiei reale generale.

Fungibilitatea economică. De regulă, fungibilitatea este înţeleasă doar din

perspectiva clasificării bunurilor în bunuri fungibile şi bunuri nefungibile 125.
Utilitatea practică a acestei clasificări se verifică în legătură cu aprecierea
valabilităţii plăţii, respectiv a executării unei obligaţii. Bunurile fungibile pot fi
înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii, ele fiind determinate generic,
spre deosebire de bunurile nefungibile, care nu sunt susceptibile de o asemenea
înlocuire, ele fiind individual-determinate. Natura bunului sau voinţa părţilor este
criteriul în funcţie de care se apreciază caracterul fungibil sau nefungibil al unui
bun. Aceasta ar fi accepţia stricto sensu a noţiunii de fungibilitate.
Există însă şi o accepţie lato sensu a noţiunii de fungibilitate. În acest sens
larg, fungibilitatea are în vedere numitorul comun al tuturor elementelor care
compun patrimoniul sau o masă patrimonială: conţinutul economic, evaluabil în bani
al drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale126. Tocmai datorită acestei trăsături comune,
elementele patrimoniale pot fi schimbate unele cu altele, ele fiind însumate la
activul sau la pasivul patrimoniului ori al unei mase patrimoniale127. Din această
perspectivă, este nerelevantă natura bunului sau voinţa părţilor, criterii necesare în
aprecierea fungibilităţii stricto sensu. Ca urmare, fungibilitatea lato sensu, care poate
124
Este posibil ca un bun să iasă dintr-un patrimoniu şi să intre în alt patrimoniu, fără ca un alt bun să
iasă din al doilea patrimoniu şi să intre în primul patrimoniu, cum se întâmplă în cazul în care piere un
bun şi locul său este luat de indemnizaţia de asigurare sau de despăgubire. Aşadar, înlocuirea
intrapatrimonială, care este de esenţa subrogaţiei reale, nu corespunde întotdeauna unei înlocuiri
interpatrimoniale.
125
Supra, nr. 5, lit. B, nota 33.
126
Supra, nr. 5.
127
Ideea fungibilităţii elementelor patrimoniale, înţelese ca valori pecuniare, a fost formulată în teoria
personalistă a patrimoniului; C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 235 şi 236. Această idee a fost reluată, în
mod judicios, în literatura juridică recentă; în acest sens, P.C. Vlachide, op. cit., p. 37.
fi denumită şi fungibilitate economică, este o calitate comună tuturor elementelor
patrimoniale, iar nu o ficţiune 128.
Fungibilitatea economică nu se confundă cu subrogaţia reală. Prima este o
calitate a elementelor patrimoniale, adică primul dintre elementele care fun-
damentează subrogaţia reală ca operaţie juridică 129. Subrogaţia reală nu este o
simplă însuşire a elementelor patrimoniale. Nu se poate pune semnul egalităţii
între o asemenea însuşire şi o operaţie juridică 130. Aşadar, nici subrogaţia reală nu
este o ficţiune juridică, ci o operaţie de tehnică juridică 131.

18. Fundamentul juridic al subrogaţiei reale generale. Ideea de universali-

tate.

Numai subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal

(82)

constituie o funcţie a patrimoniului. Numai în aceste ipoteze, subsumate ideii de

subrogaţie reală generală, înlocuirea elementelor patrimoniale unele cu altele se face
în cadrul unei universalităţi, respectiv la scara întregului patrimoniu sau a unei mase
patrimoniale. Al doilea element al fundamentului juridic al subrogaţiei reale generale,
ca funcţie a patrimoniului, este tocmai ideea de universalitate132. Ideea de fungibilitate
economică şi ideea de universalitate juridică sunt deci fundamentul subrogaţiei reale
generale, ca funcţie a patrimoniului 133.

19. Conţinutul subrogaţiei reale generale.

128
Pentru ideea ficţiunii, G.N. Luţescu, op. cit., p. 75 şi 76.
129
S-a susţinut şi că noţiunea fungibilităţii elementelor patrimoniului exclude ideea subrogaţiei reale
(H. Capitant, citat de G.N. Luţescu, op. cit., p. 77).
130
În sens contrar, I. Lulă, op. cit., p. 18 şi 19. Plecând de la ideea că subrogaţia reală este însuşirea care
permite înlocuirea bunurilor, acest autor ajunge la concluzia că fungibilitatea nu poate avea decât o
accepţie stricto sensu. Nu împărtăşim această concluzie pentru că ea ignoră tocmai calitatea comună a
elementelor patrimoniale: valoarea lor economică, evaluabilă în bani.
131
P.C. Vlachide, op. cit., p. 38. În mod judicios, acest autor observă că, în drept, ficţiunea însăşi este
tot o operaţie de tehnică juridică (Konstruktions aparat).
132
Pentru evoluţia concepţiilor cu privire la fundamentul juridic în vechiul drept francez al acestei
funcţii a patrimoniului, G.N. Luţescu, op. cit., p. 73-75.
133
În sensul că fundamentul juridic al subrogaţiei reale generale se găseşte, în egală măsură, în ideea de
fungibilitate şi în ideea de universalitate, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 235.
 Corelaţia cu divizibilitatea patrimoniului. Conform adagiului in judicus
universalibus, pretium succedit loco rei et res loco pretu, elementele pecuniare care
ies din patrimoniu se înlocuiesc cu elementele pecuniare care intră în patrimoniu.
Mai mult, aceste elemente care intră în patrimoniu vor avea aceeaşi poziţie
juridică pe care au avut-o elementele care ies din patrimoniu. Aşadar, ele vor avea
calitatea de elemente ale universalităţii care este patrimoniul sau ale unei mase
patrimoniale determinate. Această idee este exprimată printr-un alt adagiu:
subrogatum capit naturam subrogaţi134.
Elementele pecuniare care fac obiectul acestei înlocuiri nu sunt privite ut
singuli, ci în cadrul universalităţii care este patrimoniul sau în cadrul unei mase
patrimoniale determinate. Înlocuirea nu are în vedere calităţile fizice ale bunurilor
care formează obiectul drepturilor şi obligaţiilor pecuniare, ci valoarea economică
a acestor elemente patrimoniale şi regimul lor juridic.
Elementele pecuniare care intră în patrimoniu devin elemente ale acestei
universalităţi, însumându-se la activ sau la pasiv. Când patrimoniul este divizat,
aceste elemente pecuniare intră într-o masă patrimonială determinată şi vor dobândi
regimul juridic comun al acesteia. În această ultimă situaţie, în sumarea se va face
la activul sau la pasivul masei patrimoniale respective. Se poate spune că orice
subrogaţie reală cu titlu universal presupune şi o subrogaţie reală universală, în
sensul că elementele care intră în patrimoniu devin şi elemente ale universalităţii
care este patrimoniul, dar, în plus, dobândesc şi regimul juridic comun pentru o
masă patrimonială determinată. Când patrimoniul nu este divizat, operează doar
subrogaţia reală universală, în sensul că elementele care intră în patrimoniu devin
elemente ale universalităţii, fără a dobândi însă şi un regim juridic comun unei
anumite mase patrimoniale.

(83)

134
Aceste două adagii sunt opera comentatorilor, ele neexistând ca atare în dreptul roman. Cât priveşte
natura lucrurilor care se subrogă, nu este vorba de calităţile lor intrinseci sau extrinseci, ci de regimul
juridic al bunurilor. În acest sens, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 828. Desigur, natura lucrurilor care
se subrogă nu este determinată de calităţile intrinseci sau extrinseci de ordin substanţial-material, dar
include, pe lângă regimul juridic al bunurilor, şi calitatea acestora de a avea valoare economică.
 Această înlocuire se produce fără a fi necesară o prevedere specială a legii. Altfel
spus, subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal se produc în mod
automat.
Înlocuirea priveşte, în egală măsură, drepturile şi obligaţiile patrimoniale 135, deşi, în
mod tradiţional, subrogaţia reală este tratată în legătură cu înlocuirea bunurilor.
Consecvenţa logică obligă însă la o corelaţie corespunzătoare între definirea noţiunii
juridice de patrimoniu şi înţelegerea subrogaţiei reale. Întrucât patrimoniul cuprinde nu
numai drepturile reale, ci şi drepturile de creanţă, precum şi datoriile patrimoniale, dar nu şi
lucrurile la care acestea se referă, subrogaţia reală generală trebuie să .acopere toate
elementele patrimoniale.
Fundamentată pe ideea de universalitate, subrogaţia reală generală asigură
totodată permanenţa şi continuitatea acestui fundament. Într-adevăr, fie că este vorba de
patrimoniu în întregul său, fie că este vorba de o masă patrimonială, fără înlocuirea
reciprocă a elementelor pecuniare s-ar pierde tocmai conţinutul acestora. Dar, de regulă,
universalitatea nu poate exista decât în şi prin elementele pecuniare componente. Dacă s-ar
destrăma unitatea juridică a acestei universalităţi, s-ar pierde chiar un element al
personalităţii juridice. Or persoana nu poate fi concepută, în mod normal, în absenţa
patrimoniului său.
În absenţa subrogaţiei reale generale, şi-ar pierde sensul şi funcţia patrimoniului
de a fi gajul general al creditorilor chirografari. într-adevăr, dacă nu s-ar produce
înlocuirea elementelor pecuniare unele cu altele în patrimoniul debitorului, creditorii
chirografari nu ar putea să îşi realizeze creanţele.
Raţiunea de a fi a subrogaţiei reale generale este, aşadar, aceea de a asigura
integritatea patrimoniului dintr-o dublă perspectivă: una - a persoanei care este titularul
patrimoniului, şi alta - a creditorilor persoanei respective.
Uneori, s-a afirmat că subrogaţia reală generală îmbracă doar forma subrogaţiei
reale cu titlu universal, întrucât, dacă patrimoniul nu este divizat în două sau mai multe
mase de drepturi şi obligaţii, subrogaţia reală universală îşi pierde raţiunea de a fi. În
această concepţie, subrogaţia reală generală se justifică prin păstrarea regimului juridic al

135
Deşi datoriile nu se transmit în mod direct, întrucât, în dreptul civil român, nu este reglementată, la
nivel de principiu, cesiunea de datorie, transformarea obligaţiilor (novaţia şi delegaţia) are ca efect
înlocuirea unor datorii cu altele. Aşadar, dacă o datorie din masa bunurilor comune este înlocuită cu o
alta, aceasta din urmă va avea tot natura juridică de datorie comună, evident, dacă se încadrează în
categoriile prevăzute în art. 32 C. fam. În situaţia cesiunii contractului, se produce o cesiune de drepturi
şi datorii, astfel că, dacă cesiunea operează ca înlocuire, subrogaţia priveşte atât drepturile, cât şi
datoriile. Pentru un exemplu de cesiune a contractului, infra, nr. 192, lit. F, text şi nota 132.
elementelor pecuniare din care este compusă o anumită masă patrimonială136. Într-adevăr,
subrogaţia reală

(84)

generală presupune că elementele pecuniare care intră în patrimoniu devin elemente ale
universalităţii şi, când patrimoniul este divizat, dobândesc regimul juridic comun pentru
masa patrimonială din care făceau parte elementele care au ieşit din patrimoniu. Acest efect
juridic este doar o trăsătură a subrogaţiei reale generale, care nu pune în umbră raţiunea ei
de a fi: păstrarea integrităţii patrimoniului ca universalitate şi ca valoare economică, ceea ce
implică un anumit raport între activ şi pasiv. Subrogaţia reală generală operează, aşadar, în
egală măsură, indiferent dacă patrimoniul este sau nu divizat. Singura diferenţă este aceea
că, prin subrogaţia reală universală, integritatea patrimoniului se asigură în mod direct, în
timp ce prin subrogaţia reală cu titlu universal, integritatea acestuia se asigură în mod
indirect, prin păstrarea integrităţii maselor patrimoniale componente.
Nu trebuie să se creadă însă că întotdeauna când un bun intră sau iese din
patrimoniu se produce o subrogaţie reală generală. Numai aşa se explică fluctuaţia
raportului dintre activul şi pasivul patrimonial. Subrogaţia reală generală nu poate
împiedica îmbogăţirea sau sărăcirea unui patrimoniu. Fie că este vorba de donaţii, fie că
este vorba de activităţi cu şanse de câştig sau riscuri de pierdere, fie că este vorba de o
transmitere sau de o preluare unilaterală a datoriilor, toate acestea explică creşterile şi
descreşterile patrimoniale.
În acest context, trebuie menţionat că subrogaţia reală cu titlu universal operează în
cadrul bunurilor comune când este vorba de o înlocuire, ceea ce conservă comunitatea
matrimonială. Bunurile noi, adică cele care intră în patrimoniu fără a se produce o înlocuire,
devin comune pe temeiul art. 30 din Codul familiei, iar nu pe temeiul subrogaţiei reale cu
titlu universal137.
136
În acest sens, P.C. Vlachide, op. cit., p. 38. Această concepţie este legată de critica făcută teoriei
clasice a subrogaţiei reale (în acest sens, I. Lulă, loc. cit., p. 20); pentru teoria clasică şi teoria modernă
a subrogaţiei, G.N. Luţescu, op. cit., p. 75-80; critica teoriei clasice şi aşa-numita teorie modernă a
subrogaţiei ignoră tocmai raţiunea de a fi a subrogaţiei reale generale ca funcţie a patrimoniului.
Păstrarea universalităţii şi a valorii economice a patrimoniului nu poate fi redusă doar la ipoteza
afectaţiunii speciale a unei mase de bunuri şi la situaţia restituirii unei mase de bunuri. În plus,
sintagma „bunuri prezente şi viitoare” folosită în articolul 1718 din Codul civil nu este suficientă
pentru a concluziona că înlocuirea elementelor patrimoniale se face doar pe temeiul gajului general al
creditorilor chirografari, fără a mai fi necesară subrogaţia reală generală; în realitate, această sintagmă
trimite doar la ideea permanenţei şi continuităţii patrimoniului, fără să excludă însă tocmai operaţia
juridică prin care se asigură această permanenţă şi continuitate.
137
În acest sens, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 828.
 20. Comparaţie între subrogaţia reală generală şi subrogaţia reală cu titlu
particular.

Din cele de mai sus rezultă criteriile de distincţie între subrogaţia reală generală
(universală sau cu titlu universal) şi subrogaţia reală cu titlu particular.
Mai întâi, sub aspectul cadrului în care operează, subrogaţia reală generală se
produce în contextul universalităţii care este patrimoniul sau în interiorul unei anumite
mase patrimoniale. Subrogaţia reală cu titlu particular are ca obiect elemente
patrimoniale privite ut singuli.
Apoi, sub aspectul efectelor, subrogaţia reală universală transferă calitatea
elementelor pecuniare care ies din patrimoniu de a fi integrate într-o universalitate asupra
elementelor pecuniare care intră în patrimoniu. În plus, când

(85)

este vorba şi de o subrogaţie reală cu titlu universal, elementele pecuniare care intră
în patrimoniu dobândesc şi regimul juridic comun pentru o anumită masă
patrimonială. Subrogaţia reală cu titlu particular transferă, pe lângă acest regim juridic
general, şi regimul juridic special al bunului care a ieşit din patrimoniu asupra celui
care intră în patrimoniu.
În al treilea rând, sub aspectul modului în care operează, subrogaţia rea lă
generală se produce în mod automat, fără a fi necesară o prevedere a legii.
Subrogaţia reală cu titlu particular operează numai dacă este prevăzută în mod expres
de lege şi numai în măsura în care legea o prevede. Ca urmare, dintre trăsăturile
care formează regimul juridic particular al bunului care a ieşit din patrimoniu, se
transferă asupra bunului care intră în patrimoniu numai ace lea care sunt expres
prevăzute în dispoziţiile legale care instituie, pentru cazul respectiv, subrogaţia
reală cu titlu particular.
În absenţa unei prevederi legale se produce numai subrogaţia reală gene -
rală, fără a fi posibil şi transferul regimului juridic special al elementelor pe cuniare
care au ieşit din patrimoniu asupra celor care au intrat în patrimoniu. Acesta este
sensul în care trebuie înţeles adagiul in judiciis singularibus, pretium non succedit
loco rei, nec res loco pretii. Negaţia din acest adagiu se referă deci numai la regimul
juridic particular al unui element patrimonial privit ut singuli. Dacă acelaşi
element patrimonial este privit însă în cadrul universalităţii care este patrimoniul
sau în cadrul unei mase patrimoniale, el va dobândi regimul juridic al elementului
pecuniar care a ieşit din patrimoniu. Acest regim juridic nu este însă cel particular,
propriu unui element patrimonial, ci regimul juridic comun pentru întregul
patrimoniu sau pentru o anumită masă patrimonială. Adagiile in judicus
universalibus, pretium succedit loco rei et res loco pretu şi in judicus singularibus,
pretium non succedit loco rei, nec res loco pretu exprimă, din perspective diferite,
aceeaşi idee. Dacă există însă o prevedere legală expresă, subrogaţia reală cu titlu
particular lasă fără aplicare cel de-al doilea adagiu, întru cât, într-un asemenea caz, in
judicus singularibus, pretium succedit loco rei 138. S-a observat, pe bună dreptate, că în
cazul subrogaţiei reale cu titlu particular transferul de regim juridic operează o
singură dată. Altfel spus, bunul care a intrat în patrimoniu dobândeşte regimul
juridic particular al bunului care a ieşit din patrimoniu, dar dacă primul bun iese
la rândul lui din patrimoniu, bunul care îi ia locul nu mai dobândeşte, în absenţa
unei prevederi legale speciale, regimul juridic particular. Aşadar, pretium succedit
loco rei, dar res nec succedit loco pretii.
Întotdeauna când legea prevede un caz de subrogaţie reală cu titlu parti -
cular înlocuirea elementelor patrimoniale are, în acelaşi timp, şi semnificaţia unei
subrogaţii reale generale. Consecinţa este că elementul pecuniar care intră în
patrimoniu primeşte nu numai regimul juridic particular, propriu elementu lui
pecuniar care a ieşit din patrimoniu, ci devine şi un element al universalităţii

(86)

care este patrimoniul şi, dacă este cazul, un element al unei mase patrimoniale
determinate, dobândind regimul juridic al acesteia.
Aşadar, se poate spune că subrogaţia reală cu titlu particular presupune întotdeauna
şi o subrogaţie reală generală. Reciproca însă nu se verifică: nu orice subrogaţie reală
generală presupune şi o subrogaţie reală cu titlu particular.

21. Cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular.

138
Pentru privilegii, C. Stătescu, „Garantarea obligaţiilor”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat..., cit. supra,
p. 422-431.
 În dreptul civil sunt reglementate mai multe cazuri de subrogaţie reală cu titlu
particular.
a) Mai întâi, conform art. 1721 C. civ., „Când un imobil, recolte sau alte bunuri
mobile vor fi fost asigurate în contra incendiului sau în contra oricărui alt caz fortuit,
suma ce se va datora de către asigurător va trebui, dacă nu va fi fost cheltuită în reparaţia
obiectului asigurat, să fie afectată la plata creanţelor privilegiate şi ipotecare, după rangul
fiecăreia din ele.
Asemenea se va urma şi cu orice despăgubire va fi datorită de către o a treia
persoană, pentru pierderea totală sau deteriorarea obiectului însărcinat cu un privilegiu
sau ipotecă.”
Deşi, în general, acest caz de subrogaţie reală cu titlu particular a fost prezentat în
doctrină mai ales în legătură cu imobilele ipotecate, în realitate, sfera sa de aplicare este mai
largă. Într-adevăr, textul legal citat se referă nu doar la imobile, ci şi la recolte sau alte
bunuri mobile, iar în final trimite la creanţe privilegiate şi ipotecare. Aşadar, subrogaţia
reală cu titlu particular operează nu doar în ipoteza ipotecii, ci şi în ipoteza privilegiilor
speciale, indiferent dacă acestea sunt imobiliare sau mobiliare139. În cazul privilegiilor
generale nu mai este utilă subrogaţia reală cu titlu particular, întrucât aceste privilegii au
valoarea unor simple drepturi personale de preferinţă pentru a căror conservare este
suficientă subrogaţia reală generală. În plus, ele nu au ca obiect anumite bunuri din
patrimoniul debitorului, astfel încât nu se poate vorbi despre un regim juridic particular
pentru un anumit element patrimonial140.
La prima vedere, acest text legal nu s-ar putea aplica însă şi cu privire la gaj,
întrucât el se referă numai la creanţe privilegiate sau ipotecare. Or subrogaţia reală cu
titlu particular operează numai dacă şi numai în măsura în care legea o prevede. Ea are
caracter de excepţie şi nu poate fi extinsă dincolo de litera legii141. Totuşi, în legătură cu
gajul, tocmai litera legii permite subrogaţia reală cu titlu particular. Într-adevăr, deşi este
criticabilă142, soluţia consacrată în art. 1730, punctul 3 şi în art. 1733, alin. 1C. civ. este foarte
limpede: creanţa garantată printr-un gaj cu deposedare este o creanţă privilegiată. Ca
urmare,
139
I. Lulă, loc. cit., p. 23
140
Pentru aceeaşi soluţie, dar cu o argumentare parţial diferită, ibidem, p. 24.
141
În sens contrar, ibidem, p. 23.
142
Într-adevăr, aşa-numitul privilegiu al creditorului gajist nu este un drept real de garanţie distinct de
dreptul de gaj, ci numai prerogativa preferinţei conferite de acest drept; într-un sens asemănător, C.
Stătescu, „Garantarea obligaţiilor...”, cit. supra, p. 428.
 (87)

aşa-numitul privilegiu al creditorului gajist permite aplicarea subrogaţiei reale cu titlu

particular, în ipoteza art. 1721 C. civ., şi în cazul gajului.
Discuţia are însă, în prezent, o relevanţă practică redusă, întrucât, în cele mai
multe cazuri, creditorii şi debitorii preferă să constituie garanţia reală mobiliară prevăzută
în noua reglementare legală.

b) Într-adevăr, conform art. 24, alin. 1 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 (Legea
privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice) 143, „orice bun care înlocuieşte
bunul constituit ca garanţie sau bunul în care a trecut valoarea bunului afectat garanţiei se
presupune a fi produs al bunului iniţial, cu excepţia cazului în care debitorul va face dovada
contrarie”. În această formulare imperfectă, recunoaştem un caz de subrogaţie reală cu titlu
particular. Ca urmare, garanţia mobiliară stabilită conform legii menţionate va putea fi
executată asupra bunului care a intrat în patrimoniu144.
Acest caz de subrogaţie reală cu titlu particular are o dublă particularitate. Mai întâi,
în acest caz, pretium succedit loco rei se completează şi cu res succedit loco pretii, la fel ca în
ipoteza subrogaţiei reale generale.
În al doilea rând, reglementarea garanţiilor reale mobiliare are ca scop o mai bună
protecţie a intereselor creditorilor. Tocmai de aceea, creditorul care se bucură de o garanţie
reală mobiliară, în condiţiile legii, are posibilitatea să-şi realizeze dreptul său, ca urmare a
subrogaţiei reale cu titlu particular, asupra bunului care a intrat în patrimoniu, considerat
în mod impropriu produs. Mai mult, el poate să-şi realizeze garanţia şi asupra bunului
care a ieşit din patrimoniu, în acest sens, în art. 23, alin. 2 şi 3 din Legea nr. 99/1999 se
prevede în mod expres: „(2) Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia şi dispune de bunul
sau de dreptul afectat garanţiei, creditorul are posibilitatea de a-şi exercita dreptul asupra
bunului afectat garanţiei, care se găseşte în posesia unui terţ, sau asupra produselor
rezultate din acesta ori asupra ambelor. (3) Când un creditor execută o garanţie reală atât
asupra bunului afectat garanţiei, cât şi asupra produselor acestuia, suma garantată prin
bunul originar şi produsele acestuia se limitează la valoarea de piaţă pe care bunul afectat
garanţiei o are în momentul executării.”

143
Supra, nr. 6, lit. A, nota 50.
144
Supra, nr. 6, lit. A, text şi nota 51.
 Aşadar, în această reglementare, înstrăinarea bunului asupra căruia apasă garanţia
reală mobiliară duce la dublarea garanţiei, nu în sensul că s-ar dubla valoarea creanţei
garantate, ci în sensul că se dublează posibilităţile de realizare a creanţei. Creditorul nu poate
obţine mai mult decât valoarea creanţei.
Conform art. 28, alin. 2 din Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică145, dreptul de ipotecă şi privilegiul special imobiliar care
grevează un imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii cuvenite
proprietarului.
În Legea nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia juridică a terenurilor şi în
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226 din 24 noiembrie 2000

(88)

privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 66 din 16 ianuarie 2002 pentru aprobarea Ordonan ţei de
urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu
destinaţie forestieră146, există două texte care trimit la ideea de subrogaţie reală cu titlu
particular.
I) Astfel, conform art. 12, alin. 4 din Legea nr. 54 din 2 martie 1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor, „Prin schimburile efectuate, fiecare teren do-
bândeşte situaţia juridică a terenului înlocuit, cu respectarea drepturilor şi a
sarcinilor anterior şi legal constituite”. Acest text reia o formulare din regle -
mentările anterioare 147, considerându-se întotdeauna că instituie o subrogaţie reală
cu titlu particular. Într-adevăr, prima parte a textului, care afirmă că fiecare teren
dobândeşte situaţia juridică a terenului înlocuit pare să trimită la ideea unei
asemenea subrogaţii. Partea a doua a textului, care impune respectarea drepturilor şi
a sarcinilor anterior constituite 148 pare să golească de conţinut subrogaţia reală cu titlu
particular. Într-adevăr, dacă sunt scoase din sfera subrogaţiei reale cu titlu particular

145
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 139 din 2 iunie 1994.
146
Legea nr. 54/1998 a fost publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 102 din 4 martie
1998. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 a fost publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 606 din 25 noiembrie 2000 şi aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2002,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2002.
147
Legea nr. 59 din 29 octombrie 1974 publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 138 din
5 noiembrie 1974 şi Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 (supra, nr. 9, lit. C, nota 92).
148
S-a afirmat că această formulare se referă numai la drepturile şi sarcinile reale; Fr. Deak, op. cit., p.
116.
toate drepturile şi sarcinile anterior şi legal constituite, aceasta rămâne fără obiect.
Iată de ce, întrucât legea trebuie interpretată în sensul de a produce un efect, s-ar putea
susţine că voinţa legiuitorului a fost de a include în sfera subrogaţiei reale cu titlu
particular garanţiile reale imobiliare 149. Ca urmare, dezmembrămintele dreptului de
proprietate nu se transferă de la un teren la altul, întrucât schimbul de terenuri are
ca obiect, în ipoteza dezmembrării proprietăţii, numai drepturile de nudă
proprietate. Subrogaţia reală cu titlu particular nu produce, în acest caz, efectul
strămutării reciproce a dezmembrămintelor dreptului de proprietate. Soluţia
contrară ar încălca regula nemo plus iuris ai alium transferre potest quatn ipse
habet150.
De lege lata, interpretarea gramaticală şi interpretarea logică duc la concluzia
că textul nu face altceva decât să evoce subrogaţia reală generală, fără să instituie un
caz de subrogaţie reală cu titlu particular. Această interpretare restituie integral sensul
celei de-a doua părţi a textului legal analizat. Într-adevăr, pe de o parte, a respecta
are un înţeles global, acoperind toate drepturile şi sarcinile

(89)

anterior şi legal constituite, pe de altă parte, legiuitorul nu a introdus nici o distincţie

între aceste drepturi şi sarcini (ubi lex non distinguit, nec nos distingu-ere debemus).
De lege ferenda, se poate preciza că numai garanţiile reale imobiliare formează
obiectul unei subrogaţii reale cu titlu particular. Dar această subroga-ţie s-ar justifica
numai în situaţia în care schimbul de terenuri ar fi necesar pentru a realiza o operaţiune
de comasare funciară. Într-adevăr, numai într-o asemenea situaţie s-ar justifica o derogare
de la regula potrivit căreia garanţiile reale imobiliare conferă şi dreptul de urmărire.
Creditorii care beneficiază de o asemenea garanţie pot fi prejudiciaţi ca urmare a
subrogaţiei reale cu titlu particular, ceea ce nu poate fi acceptat decât dacă există interesul
general al comasării funciare.
II) Conform art. 9, alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, în forma
modificată prin Legea nr. 66/2002, „Prin schimburile efectuate fiecare teren dobândeşte
situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte”. Aşadar, în legătură cu terenurile cu

149
În acelaşi sens, s-a adăugat că, dacă se plăteşte o sultă pentru echilibrarea valorii te renului, garanţia
imobiliară se strămută şi asupra acesteia; ibidem.
150
Principiul opozabilităţii erga omnes de care se bucură dezmembrămintele dreptului de proprietate
caracterizează şi ipoteca şi privilegiul imobiliar special, întrucât toate sunt drepturi reale.
destinaţie forestieră, nu este reiterată precizarea din partea finală a art. 12, alin. 4 din Legea nr.
54/1998, precizare referitoare la „respectarea drepturilor şi a sarcinilor anterior şi legal
constituite”.
Ne aflăm în acest caz în prezenţa unei subrogaţii reale cu titlu particular. Dincolo
de sensul general al sintagmei situaţia juridică, această subrogaţie reală cu titlu particular
priveşte garanţiile reale imobiliare, iar nu şi dezmembrămintele dreptului de proprietate.
Într-adevăr, schimbul de terenuri are ca obiect, în această ipoteză, numai dreptul sau
drepturile de nudă proprietate. Regula nemo plus iuris ad alium tmnsferre potest quam
ipse habet explică de ce subrogaţia reală cu titlu particular nu produce, în acest caz,
efectul strămutării reciproce a dezmembrămintelor dreptului de proprietate.

22. Subrogaţia reală cu titlu universal permite restituirea şi împărţeala pa-

trimoniului.

În literatura juridică, în mod curent, se precizează că subrogaţia reală cu titlu

universal permite şi explică atât posibilitatea de restituire a unui patrimoniu, cât şi
posibilitatea de împărţeală a patrimoniului succesoral151. În realitate, nu este vorba decât de
două cazuri particulare în care operează subrogaţia reală cu titlul universal ca urmare a
divizării patrimoniului. Într-adevăr, în cele două ipoteze nu este vorba, propriu-zis, de
restituirea sau de împărţeala unui patrimoniu, ci a unei mase patrimoniale.
Astfel, ca urmare a anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, s-a pus
problema aşa-numitei restituiri a patrimoniului celui considerat, în mod eronat, ca fiind
decedat. Cum am văzut, masa succesorală nu este un patrimoniu distinct, ci o masă
patrimonială în patrimoniul succesorului. Anularea hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte are ca efect, între altele, renaşterea unităţii juridice a masei succesorale în
patrimoniul succesorului. Integritatea

(90)

acestei mase patrimoniale este păstrată, în cazurile în care s-au încheiat acte de înstrăinare cu
titlu oneros către terţi de bună-credinţă (acte care rămân valabile conform art. 20, alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954), tocmai prin subrogaţia reală cu titlu universal. Ceea ce se restituie este

151
În acest sens, C. Stătescu, Drept civil..., p. 503 şi 504; M.N. Costin, op. cit., p. 67; C. Bîrsan, op.
cit., p. 15 şi 16.
tocmai această masă patrimonială. Dar, o dată ce a fost restituită autorului, ea se topeşte în
universalitatea patrimoniului acestuia.
În mod asemănător funcţionează subrogaţia reală cu titlu universal şi când este
vorba de petiţia de ereditate, care are ca obiect tot restituirea unei mase patrimoniale, iar
nu a unui patrimoniu152.
De asemenea, am văzut că indiviziunea este nu numai o modalitate juridică a
patrimoniului, ci şi o ipoteză de divizare a patrimoniului succesorilor, dacă sunt îndeplinite
condiţiile necesare. De aceea, şi în acest caz, ne aflăm în prezenţa unei simple aplicaţii
particulare a ideii mai generale conform căreia subrogaţia reală cu titlu universal operează, în
mod distinct, în cadrul fiecărei mase patrimoniale. Pe această bază, dacă împărţeala în
natură nu este posibilă sau avantajoasă pentru coindivizari, bunurile corporale pot fi
vândute sau schimbate, iar sumele de bani sau alte bunuri care intră astfel în masa
succesorală se împart conform cotelor succesorale153.

§3. Gajul general al creditorilor chirografari

23. Sediul legal. Precizări terminologice.

Potrivit art. 1718 din Codul civil, „Oricine este obligat personal este ţinut de a
îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Acest text instituie gajul general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului
debitorului. Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte datoriile în mod voluntar la scadenţă,
creditorii chirografari au posibilitatea să ceară executarea silită asupra activului din pa-
trimoniul debitorului. Această posibilitate se întemeiază tocmai pe ideea că patrimoniul
debitorului constituie obiectul gajului general al creditorilor chirografari. Aceştia sunt
creditorii ale căror creanţe nu se bucură de o garanţie reală. În absenţa noţiunii juridice de
patrimoniu nu ar fi de conceput nici noţiunea de gaj general al creditorilor chirografari.
Termenul de gaj ar putea induce în eroare. El trimite la o garanţie reală, or gajul
general al creditorilor chirografari nu este, cu adevărat, o garanţie, cu atât mai puţin o
garanţie reală. Termenul de gaj este folosit într-o accepţie metaforică, pentru a evoca
puterea pe care creditorul chirografar o are asupra patrimoniului debitorului. Aşadar,

152
Supra, nr. 10. Pentru Decretul nr. 31/1954, supra, nr. 3, nota 24.
153
Desigur, subrogaţia reală cu titlu universal explică numai înlocuirea bunurilor, fără a explica modul
în care, după împărţeală, fiecare comoştenitor este considerat, cu efect retroactiv, proprietar al bunurilor
din lotul său; în acest sens, I. Lulă, loc. cit., p. 22.
asupra patrimoniului se exercită nu numai puterea titularului său, ci şi puterea
creditorilor chirografari în forma gajului

(91)

general. Este pusă în evidenţă, încă o dată, ideea că patrimoniul exprimă nu numai
legătura indisolubilă cu persoana care este titularul său, ci şi legătura cu alte subiecte de
drept, atât în forma unor raporturi juridice particulare, cât şi într-o formă mai generală:
gajul general al creditorilor chirografari.
Deşi sunt mai mulţi creditori chirografari, cel puţin virtuali, conceptul care
desemnează această funcţie este exprimat prin termeni utilizaţi la singular: drept de gaj
general. Altfel spus, nu există atâtea drepturi de gaj general câţi creditori chirografari sunt.
Dimpotrivă, dreptul de gaj general exprimă puterea comună pe care creditorii chirografari
o au asupra patrimoniului debitorului. O asemenea putere comună nu ar putea exista dacă
datoriile nu ar forma o unitate în patrimoniul debitorului, respectiv pasivul patrimonial, şi
dacă acest pasiv nu ar fi indisolubil legat de activ în cadrul universalităţii care este patrimoniul
ca atribut al personalităţii. Din caracterul comun al acestei puteri derivă principiul egalităţii
creditorilor chirografari. Restrângerea sferei de aplicare a acestui principiu este posibilă prin
constituirea garanţiilor reale. În cazul lor, bunurile sunt urmărite nu în virtutea apartenenţei
lor la un anumit patrimoniu, ci pe baza legăturii pe care o au cu o anumită datorie şi cu un
anumit drept de creanţă, fiind afectate realizării acestuia: res, non persona debet.

24. Conţinutul funcţiei.

Creditorii chirografari, spre deosebire de cei care se bucură de garanţii reale, nu

au, aşadar, un drept de urmărire cu privire la bunurile care ies din patrimoniu. Fluxurile
patrimoniale pot fi desfăşurate, în mod liber, de debitor prin acte juridice cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit154. Creditorii
154
În cazul persoanelor juridice, trebuie să se ţină seama şi de principiul specializării capacităţii de
folosinţă (pentru acest principiu, Gh. Beleiu, op. cit., pp. 421-423). Acest principiu este în strânsă
legătură cu ideea afectaţiunii patrimoniului persoanei juridice unui scop determinat, stabilit prin lege şi
prin actele constitutive. Păstrarea afectaţiunii patrimoniului persoanei juridice nu înseamnă însă
indisponibilizarea sau restrângerea dreptului de dispoziţie cu privire la drepturile reale şi drepturile de
creanţă. Sub acest aspect, dispoziţiile din legile de înfiinţare a universităţilor private prin care se
statuează că patrimoniul acestora „va rămâne şi va fi utilizat numai în cadrul sistemului naţional de în -
văţământ” (art. 6 din Legile nr. 237-242/23 aprilie 2002, publicate în Monitorul oficial al Ro mâniei,
Partea I, nr. 291 din 30 aprilie 2002; art. 6 din Legea nr. 274 din 15 mai 2002, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 341 din 22 mai 2002; art. 6 din Legea nr. 275/15 mai 2002, publicată
 (92)

chirografari pot urmări numai activul existent în patrimoniul debitorului la scadenţă. Sunt
avute însă în vedere nu numai drepturile patrimoniale existente în momentul naşterii
datoriei, ci şi acelea care au intrat în patrimoniul debitorului până la scadenţă. În acest sens
trebuie înţeleasă expresia bunuri prezente şi viitoare din cuprinsul art. 1718 C. civ. Această
expresie pune în evidenţă nu numai ideea de permanenţă şi continuitate a patrimoniului, ci
şi ideea că momentul fixării dreptului de gaj general asupra unor elemente pecuniare active
din patrimoniul debitorului este chiar momentul în care creditorii chirografari trec la
executarea creanţelor lor155.
Într-o formulare remarcabilă, s-a afirmat că „în definitiv, creditorul nu poate urmări
aşa-zisele bunuri viitoare decât pe măsură ce aceste bunuri devin prezente, adică intră în
patrimoniu; el nu poate urmări nici bunurile care nu au intrat încă, nici bunurile care au
ieşit deja din patrimoniu în momentul urmăririi, fiindcă el nu are un drept individualizat
în fiecare bun particular, ci un simplu drept general asupra întregului patrimoniu, luat în
universalitatea sa”156.
Rezultă din cele de mai sus că trebuie să distingem între funcţia patrimoniului de
a permite şi de a explica gajul general al creditorilor chirografari şi mecanismul juridic

în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 355 din 20 mai 2002; art. 6 din Legile nr. 408-409 din 20
iunie 2002, publicate în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 493 din 9 iulie 2002; art. 6 din
Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 491 din 9 iulie
2002; art. 6 din Legea nr. 480 din 9 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
518 din 17 iulie 2002; art. 6 din Legile nr. 481-486 din 11 iulie 2002, publicate în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 518 din 17 iulie 2002) protejează tocmai afectaţiunea specială a patrimoniului
respectiv. Altfel spus, patrimoniul acestor universităţi nu poate fi folosit decât pentru realizarea
scopului specific sistemului de învăţământ naţional, iar actele juridice prin care s-ar eluda afectaţiunea
patrimoniului ar fi nule de drept. Dispoziţiile legale respective nu trebuie să fie însă interpretate ca o
indisponibilizare a bunurilor din patrimoniu sau ca o restrângere a dreptului de dispoziţie juridică în
sensul că acesta s-ar putea exercita numai în cadrul sistemului de învăţământ naţional. O asemenea
interpretare ar restrânge sfera de aplicare a subrogaţiei reale universale şi cu titlu universal, precum şi
sfera de aplicare a gajului general al creditorilor chirografari, îngrădind totodată şi posibilitatea de
constituire a garanţiilor reale. Aceste consecinţe ar pune în pericol chiar realizarea scopului căruia i-a
fost afectat patrimoniul. În acest fel, dispoziţiile legale respective, deşi sunt menite să apere
afectaţiunea patrimoniului, ar împiedica chiar finalitatea acestei afectaţiuni, respectiv realizarea
scopului specific sistemului naţional de învăţământ.
155
Pentru acest moment, C. Stătescu, op. cit., p. 499; C. Bîrsan, op. cit., p. 14. S-a observat, pe bună
dreptate, că dreptul de gaj general al creditorilor chirografari are ca obiect patrimoniul debitorului, iar
nu conţinutul acestuia (F. Cohet-Cordey, loc. cit., p. 835). Adăugăm însă că, în momentul executării,
sunt avute în vedere drepturile care formează activul patrimonial, iar nu patrimoniul ca atare. Prin
intermediul patrimoniului se realizează constrângerea asupra persoanei debitorului, întrucât patrimoniul
apare ca o prelungire a persoanei debitorului, iar valorile care-1 constituie nu sunt urmărite independent
de acesta, ci ca valori care-i aparţin (ibidem, text şi nota 56).
156
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 850.
prin care se exercită această funcţie. În timp ce funcţia are în vedere noţiunea juridică de
patrimoniu în permanenţa şi continuitatea sa, mecanismul juridic de exercitare a acestei
funcţii are în vedere drepturile reale şi de creanţă existente în patrimoniul debitorului în
momentul în care creditorii chirografari hotărăsc să înceapă urmărirea silită a creanţelor
lor şi se iau măsurile de indisponibilizare corespunzătoare, potrivit legii. Aşadar, dacă
obiectul gajului general este patrimoniul, obiectul urmăririi îl formează drepturile reale şi
de creanţă existente în patrimoniu într-un moment determinat, precum şi drepturile reale
şi de creanţă care vor intra în patrimoniu ulterior acestui moment, până la limita
acoperirii creanţelor creditorilor chirografari, în măsura în care nu a intervenit prescripţia
executării silite. Altfel spus, dreptul de gaj general, care exprimă puterea creditorilor
chirografari asupra patrimoniului

(93)

debitorului, nu se confundă cu urmărirea efectivă a activului patrimonial, ci constituie doar

temeiul acesteia. Chiar dacă urmărirea silită ar epuiza tot activul patrimonial al debitorului,
patrimoniul nu dispare: rămân datoriile şi posibilitatea de a dobândi alte drepturi
patrimoniale în viitor.
În acest sens, prin decizia nr. 4 din 21 septembrie 1998 157, Curtea Supremă de
Justiţie, în Secţii Unite, a hotărât, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1718 C. civ., că
poprirea poate fi validată chiar şi în ipoteza în care nu ar exista disponibil bănesc în contul
deschis de debitor la terţul poprit. Într-o asemenea ipoteză, executarea popririi se va face în
măsura alimentării contului. Argumentând această soluţie, instanţa supremă a precizat că
poprirea este un act de conservare întemeiat pe principiul înscris în art. 1718 C. civ. Ca
urmare, ea se impune a fi validată şi pentru sumele pe care debitorul va avea dreptul să le
primească de la terţul poprit în viitor. Chiar dacă în contul pe care debitorul îl are la o
bancă nu există disponibil bănesc la un moment dat, această împrejurare nu constituie un
impediment pentru validarea popririi, întrucât raportul juridic de mandat bancar încheiat
între terţul poprit (banca) şi debitorul urmărit nu încetează ca efect al epuizării sumelor din
contul respectiv, care poate fi alimentat în viitor.
Libertatea debitorului de a încheia acte juridice cu privire la drepturile sale
patrimoniale nu este însă neţărmurită. Tocmai pentru că se bucură de un gaj general

157
Publicată în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1998,
Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1999, p. 26-29.
asupra patrimoniului debitorului creditorii chirografari sunt îndreptăţiţi să cenzureze, prin
intermediul acţiunii pauliene, actele juridice frauduloase încheiate de debitor cu terţii.
Aprecierea caracterului fraudulos al unor acte juridice patrimoniale este posibilă tocmai pe
baza noţiunii juridice de patrimoniu şi pe baza funcţiei patrimoniului de a permite şi de a
explica gajul general al creditorilor chirografari. Într-adevăr, actul este fraudulos în măsu-
ra în care a creat sau a mărit starea de insolvabilitate a debitorului. Această apreciere
presupune raportarea activului la pasiv în cadrul universalităţii care este patrimoniul.
Dacă debitorul constituie însă garanţii reale cu privire la drepturile sale pa-
trimoniale, se îngustează sfera de aplicare a gajului general al creditorilor chirografari ca
funcţie a patrimoniului. Într-adevăr, mai ales ca urmare a noii reglementări privind
garanţiile reale mobiliare158, este posibil ca debitorul să constituie garanţii reale nu numai
cu privire la drepturile mobiliare existente în momentul constituirii garanţiei în
patrimoniul său, ci şi cu privire la drepturi mobiliare viitoare. La prima vedere,
constituirea acestor garanţii nu fraudează interesele creditorilor chirografari, cât timp, pe de o
parte, sunt îndeplinite formalităţile de publicitate cerute de lege şi, pe de altă parte, creditorii
chirografari au optat, prin voinţa lor proprie, să nu ceară de la debitor constituirea unor
garanţii reale. În realitate, creanţele creditorilor chirografari se nasc nu

(94)

numai din acte juridice, ci şi din fapte juridice în sens restrâns. Ca urmare, creditorii
chirografari ale căror creanţe sunt născute din fapte juridice în sens restrâns nu au cum să
îşi apere interesele prin constituirea unor garanţii reale în momentul naşterii creanţelor.
Golirea de conţinut a gajului general al creditorilor chirografari este prejudiciabilă, cel puţin
în această ipoteză. Iată de ce, de legeferenda, ar fi utilă instituirea unei limite patrimoniale
până la care debitorul poate constitui garanţii reale.

25. Principiul specializării gajului general al creditorilor chirografari.

Divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare de-

termină specializarea gajului general al creditorilor chirografari. Ca urmare, în această
ipoteză, gajul general va opera, în mod specializat, asupra masei patrimoniale în legătură cu
care s-a născut creanţa unui anumit creditor chirografar. Cum s-a observat, gajul rămâne
158
Supra, nr. 6, lit. A, nota 50.
general pentru că nu poartă asupra unui element patrimonial determinat şi este specializat
pentru că nu are ca obiect, în mod direct, patrimoniul ca universalitate. În mod indirect
însă, în măsura în care activul masei patrimoniale în legătură cu care s-a născut creanţa
nu este îndestulător, gajul general poate opera şi asupra celorlalte bunuri din patrimoniu.
Această posibilitate exprimă tocmai ideea comunicării juridice dintre diferitele mase
patrimoniale şi ideea unităţii patrimoniului159.

§ 4. Transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal

26. Noţiune.

În situaţia decesului persoanei fizice şi în ipoteza reorganizării sau încetării

persoanei juridice, se pune problema transmisiunii către succesori a universalităţii
elementelor patrimoniului sau a unei fracţiuni din această universalitate. În primul caz este
vorba de o transmisiune universală, în al doilea caz suntem în prezenţa unei transmisiuni
cu titlu universal. Noţiunea juridică de patrimoniu permite şi explică, aşadar,
transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal. Aceasta este a treia funcţie a
patrimoniului.

27. Conţinutul funcţiei.

Deşi în mod tradiţional se vorbeşte de transmiterea patrimoniului sau de

transmiterea unei fracţiuni din patrimoniu160, în realitate, este vorba de transmiterea
universalităţii sau a unei fracţiuni din universalitatea elementelor care se găsesc în
patrimoniul persoanei fizice în momentul decesului sau în patrimoniul persoanei juridice în
momentul reorganizării ori al încetării.

(95)

159
Supra, nr. 7, lit. D.
160
În acest sens, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 253-260; C. Stătescu, op. cit., p. 506 şi 507; C. Bîrsan,
op. cit., p. 16 şi 17. În sens contrar, F. Cohet-Cordey, loc. cit., p. 837 şi 838; acest autor subliniază că
nu se transmite patrimoniul, ci numai drepturile şi obligaţiile care existau în patrimoniu la data
decesului persoanei fizice.
 Distincţia nu este doar una de nuanţă. Dacă patrimoniul este un atribut al
personalităţii, el durează numai cât timp durează persoana fizică sau juridică. Ceea ce se
transmite este conţinutul patrimoniului, dar tot ca universalitate sau ca o fracţiune din
universalitate. Unitatea juridică a acestor elemente patrimoniale nu mai este dată însă de
persoana autorului, ci de persoana succesorului în patrimoniul căruia se transmit aceste
elemente. În cazurile în care aceste elemente patrimoniale formează o masă distinctă în
patrimoniul succesorului, unitatea lor juridică va fi determinată şi de afectaţiunea şi de
regimul juridic al acelei mase patrimoniale.
În aparenţă, transmiterea patrimoniului şi transmiterea universalităţii elementelor
din patrimoniu înseamnă acelaşi lucru. În realitate, prima formulare conduce la ideea că
succesorul are două sau mai multe patrimonii, ceea ce este inadmisibil. Dimpotrivă, a doua
formulare conciliază ideea unicităţii patrimoniului succesorului cu ideea transmiterii
universalităţii sau a unei fracţiuni din universalitatea elementelor patrimoniului autorului.
Ceea ce există în patrimoniul persoanei fizice în momentul decesului sau în patrimoniul
persoanei juridice în momentul reorganizării sau încetării reprezintă doar o secvenţă, un
stop-cadru din filmul existenţei patrimoniului.
Chiar dacă se acceptă ideea că persoana succesorului continuă persoana autorului,
această idee are doar funcţia de a justifica transmiterea universalităţii sau a unei fracţiuni
din universalitatea elementelor patrimoniului autorului. Continuitatea este simbolică, iar nu
strict juridică. Este motivul pentru care drepturile şi obligaţiile născute din contracte intuitu
personae nu se transmit de la autor la succesor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu
titlu universal161. Din punct de vedere strict juridic, nu există însă o identitate între
persoana succesorului şi persoana autorului şi nici între patrimoniul succesorului şi pa-
trimoniul autorului. Acesta este motivul pentru care este preferabil, din punct de vedere
strict juridic, să afirmăm continuitatea drepturilor şi obligaţiilor care nu au caracter intuitu
personae, iar nu continuitatea autorului sau a patrimoniului autorului dincolo de decesul
acestuia. Această ultimă continuitate poate fi considerată doar din punct de vedere
simbolic162. Aşadar, transmisiunea
161
În acest sens, C. Stătescu, „Actul juridic ca izvor de obligaţii”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat..., cit.
supra, p. 75. În măsura în care obligaţiile intuitu personae au fost însă executate şi drepturile de creanţă
corelative au fost realizate, astfel încât în patrimoniul creditorului a intrat un drept de proprietate, un
drept de superficie sau un drept de servitute, acestea se transmit la moştenitori. Dreptul de uzufruct,
dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt esenţialmente viagere şi se sting la moartea titularilor lor.
Desigur, dacă, prin voinţa lor, părţile au prevăzut un termen incert extinctiv (respectiv decesul
dobânditorului) pentru transmiterea acestor drepturi reale, ele nu se vor mai transmite la succesorii
dobânditorului, ci vor reveni în patrimoniul transmiţătorului.
162
Iniţial, această continuitate simbolică a fost de natură religioasă; în acest sens, M.D. Bocşan,
„Comentariu la sent. civ. nr. 359 din 14 ianuarie 1997”, în Pandectele române nr. 1/2001, p. 154.
 (96)

universală sau cu titlu universal presupune ideea de universalitate numai în dimensiunea sa

spaţială, în sensul că acoperă toate drepturile şi datoriile existente la un moment dat în
patrimoniul unei persoane sau o fracţiune din acestea, dar nu şi în dimensiunea sa
temporală, de permanenţă şi continuitate, întrucât patrimoniul îşi încetează existenţa o
dată cu persoana.
Important este însă că între transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu
universal nu există o diferenţă calitativă, ci doar una cantitativă. În ambele cazuri se
transmit şi elemente de activ, şi elemente de pasiv patrimonial. Fie că este vorba de
universalitate, fie că este vorba de o fracţiune din universalitate, se păstrează proporţia dintre
activ şi pasiv. Diferenţa cantitativă constă tocmai în aceea că, în ipoteza transmisiunii
universale, succesorul dobândeşte în întregime activul şi pasivul din patrimoniul autorului,
iar în ipoteza transmisiunii cu titlu universal, succesorul dobândeşte aceeaşi fracţiune atât
din activ, cât şi din pasivul patrimonial.

(97)

Capitolul II
Clasificarea drepturilor patrimoniale

Secţiunea I
Drepturile reale şi drepturile de creanţă

28. Consideraţii preliminare.

Drepturile subiective civile se împart, în funcţie de natura conţinutului lor, în

drepturi personale nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale163. Drepturile patrimoniale au

Autorul afirmă că „transmisiunea succesorală s-a transformat dintr-o problemă de continuare a

persoanei într-una de continuitate patrimonială”; afirmaţia este justificată dacă prin continuitatea
patrimonială înţelegem continuitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care nu au caracter intuitu
personae, iar nu continuitatea patrimoniului; într-adevăr, dacă nu există continuitatea persoanei, nu
poate exista nici continuitatea patrimoniului, întrucât acesta este un atribut al personalităţii.
Continuitatea devine perpetuitate când e vorba de dreptul de proprietate.
163
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a V-a,
Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 83-85.
un conţinut economic care poate fi exprimat în bani, în timp ce drepturile nepatrimoniale
au un conţinut care nu poate fi exprimat în bani164.
Activul patrimoniului oricărei persoane este alcătuit din drepturi patrimoniale.
Elementele care compun patrimoniul, adică drepturile şi obligaţiile patrimoniale, pot fi
privite însă nu numai în cadrul universalităţii, ci şi în mod individual. Studiul drepturilor
şi obligaţiilor patrimoniale nu poate face abstracţie de această a doua perspectivă, întrucât
ea permite atât stabilirea tipologiei

(98)

drepturilor patrimoniale, cât şi clasificarea acestora. Într-adevăr, este necesară

cunoaşterea elementelor patrimoniale privite în mod individual pentru a le stabili
conţinutul juridic. De regulă, sunt avute în vedere drepturile patrimoniale, abordarea
obligaţiilor patrimoniale fiind doar implicită. Este firesc ca accentul să fie pus pe
drepturi, întrucât obligaţiile sunt corelative acestora. Înţelegerea conţinutului juridic al
unui drept patrimonial este suficientă pentru a înţelege şi conţinutul juridic al
datoriei corelative.

29. Definiţia dreptului real.

164
Această clasificare a fost contestată, întrucât „nu constituie o clasificare în sens tehnic, ci o simplă
compartimentare înzestrată numai cu o valoare didactică, deoarece criteriul pe care se întemeiază este
tras din natura valorii (pecuniară sau nepecuniară) asupra căreia poartă dreptul, şi nu pe dreptul însuşi
privit în fiinţa sa proprie” (F. Hage-Chahine, „Essai d'une nouvelle clasification des droits prives”, în
Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/1982, p. 707 - trad. ns). În realitate, criteriul nu este valoarea
asupra căruia poartă lucrul, ci chiar conţinutul dreptului; ca urmare, este vorba despre un element care
ţine de fiinţa proprie a dreptului subiectiv, chiar dacă acest conţinut reflectă obiectul dreptului; valoarea
pecuniară sau nepecuniară a acestui obiect impregnează dreptul cu un conţinut patrimonial sau
nepatrimonial; în această ordine de idei, conţinutul, economic sau neeconomic, al dreptului este diferit
de conţinutul său juridic, respectiv de prerogativele pe care le conferă titularului său. În locul
clasificării întemeiate pe criteriul conţinutului dreptului, este propusă clasificarea întemeiată pe
existenţa sau inexistenţa subiectului pasiv determinat, pentru a distinge între drepturile cu realizare
imediată şi drepturile cu realizare mediată, în această ultimă categorie intrând şi dezmembrămintele
dreptului de proprietate (loc. cit., p. 717-733). La o analiză atentă, se poate însă observa că aceste două
categorii de drepturi nu sunt altceva decât drepturile absolute şi drepturile relative din clasificarea
întemeiată, în mod eronat, pe ideea de opozabilitate. În mod judicios s-a apreciat că drepturile absolu te
şi drepturile relative sunt rezultatul unei clasificări întemeiate tocmai pe modalitatea de realizare sau de
exercitare, imediată sau mediată, a dreptului subiectiv civil (G. Boroi, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 58). Multitudinea criteriilor de clasificare este
determinată de necesitatea de a surprinde multiplele faţete ale drepturilor subiective civile, în scopul de
a oferi o imagine cât mai precisă a acestora. Ca urmare, absolutizarea unuia sau altuia dintre criteriile
de clasificare împiedică tocmai înţelegerea nuanţată a acestor drepturi. Nu se poate contesta însă că
modalitatea de realizare a dreptului subiectiv civil surprinde un aspect esenţial al acestuia.
 Dreptul real - jus in re165 - este dreptul patrimonial în virtutea căruia titularul
său poate să-şi exercite prerogativele asupra unui bun determinat, în mod direct şi
nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane.

30. Definiţia dreptului de creanţă.

Dreptul de creanţă - jus ad personam - este dreptul patrimonial în temeiul

căruia subiectul activ, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, denumit
debitor, să dea, să facă 166 sau să nu facă o anumită prestaţie167 la care acesta din
urmă ar fi fost îndreptăţit în absenţa angajamentului

(99)

său juridic. Drepturile de creanţă mai sunt denumite şi drepturi personale, dar este
preferabil să se utilizeze prima expresie, întrucât cea de-a doua poate crea o confuzie cu
drepturile personale nepatrimoniale168.

165
Jus in re şi corespondentul sau, jus ad rem, nu sunt, cum s-ar putea crede, de origine romană. Ele au
fost formulate de glosatori şi comentatori, fiind preluate în vechiul drept francez. În acest sens, M.
Planiol, G. Ripert, Trăite elementaire de droit civil, tome premier, Librairie Generale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1928, p. 706. Aceiaşi autori explică (op. cit., p. 704) etimologia cuvântului drept
real; adjectivul realis nu exista în limba latină clasică, iar ceea ce noi numim astăzi drepturi reale nu se
subsuma unei noţiuni generale, romanii limitându-se la a denumi fiecare drept real în parte.
Comentatorii din evul mediu au plecat de la noţiunile din dreptul roman, adio in rem şi actio personalis
(personalis actionis), şi au creat adjectivul realis, mai întâi cu privire la acţiuni. Ulterior, adjectivele
realis şi personalis au fost extinse la drepturile apărate prin intermediul acţiunilor respective.
166
Uneori, s-a considerat că obligaţia de prestare este autonomă şi se detaşează de obligaţia de a face;
în această concepţie obligaţia de prestare înseamnă punerea unui lucru aparţinând unei persoane la
dispoziţia altei persoane; pentru această chestiune, G. Pignarre, „A la redecouverte de l'obligation de
praestare. Pour une relecture de quelques articles du code civil”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
1/2001, p. 42-76. Chiar dacă s-ar împărtăşi această concepţie, obiectul obligaţiei rămâne unul pozitiv;
în terminologia juridică românească, această idee ar complica însă inutil lucrurile, întrucât obiectul
obligaţiei este, de cele mai multe ori, denumit şi prestaţie, indiferent că este vorba de o prestaţie
pozitivă sau negativă. Este de preferat ca aşa-numita obligaţie de prestare să rămână în sfera obligaţiei
de a face. Astfel, nu se mai pune problema redefinirii dreptului de creanţă şi a raportului juridic
obligaţional.
167
Pentru definirea dreptului real şi a dreptului de creanţă, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura „Naţionala”, Bucureşti, 1928, p. 852 şi 853; G.N.
Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile
reale principale, Bucureşti, 1947, p. 39 şi 40; E. Roman, „Conţinutul raportului juridic civil”, în T.
Ionaşcu ş. a., Tratat de drept civil. vol. I. Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 196-
202; C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 508-509; Gh. Beleiu, op. cit-, p. 84; E. Chelaru, Curs de drept civil.
Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 10 şi 11; G. Boroi, op. cit., p. 59 şi
60; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 19 şi 20; V.
Stoica, „Drepturile reale şi drepturile de creanţă”, în Curierul judiciar nr. 12/2003, p. 76-78.
168
G.N. Luţescu, op. cit., p. 39; G. Boroi, op. cit., p. 59.
 31. Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă.

Din aceste definiţii rezultă atât asemănările, cât şi trăsăturile esenţiale care disting
cele două categorii de drepturi patrimoniale. Drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt
drepturi patrimoniale, iar titularii lor sunt individualizaţi. Dincolo de aceste asemănări,
definiţiile de mai sus pun accentul pe diferenţa specifică fiecărei categorii de drepturi
patrimoniale.

A. Subiectele.

Deşi subiectul activ, respectiv titularul dreptului, este individualizat în ambele

ipoteze, subiectul pasiv, respectiv titularul obligaţiei corelative, este individualizat,
determinat numai în ipoteza dreptului de creanţă, în timp ce, în ipoteza dreptului real,
obligaţia generală negativă corelativă are un titular general şi neindividualizat,
nedeterminat, format din toate celelalte subiecte de drept.
Această diferenţă între cele două categorii de drepturi patrimoniale a fost pusă în
evidenţă în momentul în care s-a renunţat la înţelegerea dreptului real ca fiind numai o
relaţie între o persoană şi un bun169, adoptându-se concepţia modernă potrivit căreia dreptul
real intră în conţinutul unui raport juridic ca raport social170 care se stabileşte în legătură cu
un anumit bun. Chiar dacă pare prea abstract, conceptul de subiect pasiv, general şi
nedeterminat, pune în evidenţă tocmai ideea că dreptul real, ca orice drept subiectiv civil,
intră în conţinutul unui raport juridic care este un raport între persoane171.
Când o persoană cauzează un prejudiciu prin atingerea exerciţiului prerogativelor
dreptului real de către titularul său, individualizarea care se produce nu transformă
subiectul pasiv, general şi nedeterminat, într-un subiect pasiv determinat, întrucât ea
priveşte un alt raport juridic, respectiv un raport juridic obligaţional în conţinutul căruia
intră un drept de creanţă având ca obiect repararea prejudiciului172.
169
C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil francais, tome deuxieme, Cosse, Marchal et Biliard,
Imprimeurs-Editeurs, Paris, 1869, p. 49.
170
S-a afirmat astfel că, „prin definiţie, orice drept este un raport între persoane” (M. Planiol, G. Ripert,
op. cit., p. 702 - trad. ns). Totuşi, concepţia clasică a fost împărtăşită şi ulterior, criticându-se concepţia
lui Planiol (în acest sens, A. Colin, H. Căpitani Cours elementaire de droit civil frangais, tome
deuxieme, Dalloz, Paris, 1932, p. 5; în acelaşi sens, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., p. 854-856; P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1994, p. 50). în pofida acestei critici, astăzi este aproape unanim acceptată ideea că dreptul
real nu poate fi redus la relaţia dintre o persoană şi un lucru; această relaţie dobândeşte sens numai prin
intermediul raportului juridic în conţinutul căruia intră dreptul real.
171
C. Bîrsan, op. cit, p. 20.
172
Ibidem.
 (100)

B. Opozabilitatea.

Ca drepturi absolute, drepturile reale sunt opozabile er-ga omnes. Drepturile

de creanţă sunt drepturi relative şi sunt opozabile, stricto sensu, numai în raporturile
obligaţionale al căror conţinut îl formează, aşadar, numai debitorilor. Totuşi, pentru a
asigura opozabilitatea faţă de toate categoriile de terţi a drepturilor reale principale
imobiliare şi a drepturilor reale de garanţie, este necesară îndeplinirea anumitor
formalităţi de publicitate. Cât priveşte drepturile reale principale mobiliare, se
consideră că posesia asigură prin ea însăşi publicitatea.

C. Obiectul drepturilor.

Drepturile reale au în conţinutul lor juridic anumite prerogativă a căror

exercitare are ca premisă acte de stăpânire asupra unui bun. De aceea, bunul
trebuie să fie determinat şi individualizat, altfel nu este susceptibil de stăpânire şi
apropriere. Pe această bază, s-a tras concluzia că „dreptul real nu poate să existe
decât asupra unui corp cert”173. Bunurile de gen devin obiect al drepturilor reale
numai prin cântărire, măsurare sau numărare, adică în momentul în care, prin
preluarea unei cantităţi dintr-un gen, această cantitate dobândeşte, prin alegere şi
separaţiune, proprietatea unui corp cert, „determinat în speţe”174, adică în specia sa.
În schimb, drepturile de creanţă care au o obligaţie corelativă de a da pot
avea ca obiect atât bunuri individual-determinate, cât şi bunuri de gen. În acest din
urmă caz, executarea obligaţiei de a da, respectiv transferul sau consti tuirea
dreptului real, se produce însă în momentul în care bunurile de gen se
individualizează prin numărare, cântărire sau măsurare (res quae numero, pondere,
mensuravae constant).

D. Obiectul obligaţiei corelative.

173
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al Băicoianu, op. cit, p. 859.
174
Ibidem.
 Obligaţia corelativă drepturilor reale este una generală şi negativă. Toate
persoanele care formează subiectul pasiv, general şi nedeterminat, au datoria să se
abţină de la săvârşirea oricărei fapte care ar putea stânjeni exerciţiul prerogativelor
pe care le conferă dreptul real titularului său. Obiectul obligaţiilor corelative
drepturilor de creanţă poate fi o prestaţie de a da (a constitui sau a transmite un
drept real), o prestaţie de a face (orice prestaţie pozitivă în afara aceleia de a da)
sau o abstenţiune (a nu face). Diferenţa dintre obligaţia negativă corespunzătoare
unui drept de creanţă şi obligaţia negativă corelativă a unui drept real decurge din
opozabilitatea diferită: prima este o obligaţie negativă generală, opozabilă tuturor
celorlalte persoane, a doua este o obligaţie negativă specială, opozabilă numai
debitorului.
În timp ce obligaţia negativă generală specifică drepturilor reale, ca şi obli-
gaţia negativă generală care constituie temeiul răspunderii delictuale (neminetn
laedere), reprezintă o restrângere a sferei de libertate a persoanei având ca temei
legea175, obligaţia negativă specială corelativă drepturilor de creanţă

(101)

determină, de asemenea, restrângerea sferei de libertate a persoanei, dar izvorul ei este

chiar voinţa acelei persoane. Iată de ce obligaţia negativă specială este o obligaţie de a nu
face o anumită prestaţie la care debitorul ar fi fost îndreptăţit în absenţa angajamentului
juridic.
Obligaţia corelativă drepturilor reale se mai distinge de obligaţia corelativă
dreptului de creanţă şi prin aceea că prima nu are o valoare economică propriu-zisă şi nu
poate fi însumată la pasivul patrimonial, întrucât ea are un caracter general şi abstract,
în timp ce cea de-a doua se însumează la pasivul patrimonial, deoarece are un caracter

175
S-a afirmat totuşi că, în materia drepturilor reale, abstenţiunea „nu îngrădeşte libertatea şi nici nu
alterează drepturile aşa-ziselor subiecte pasive” (G.N. Luţescu, op. cit., p. 46). O asemenea opinie se
îndepărtează însă de teoria contractualistă care fundamentează organizarea societăţii democratice;
conform acestei teorii, recunoaşterea generală şi reciprocă a drepturilor echivalează cu acceptarea
generală şi reciprocă a restrângerii sferei de libertate a indivizilor care compun comunitatea. În cazul
drepturilor reale, este vorba tocmai de o asemenea recunoaştere reciprocă a drepturilor, cu consecinţa
restrângerii libertăţii, recunoaştere care îşi găseşte exprimarea în lege. În absenţa unei prevederi legale,
restrângerea libertăţii poate fi făcută prin angajamente juridice unilaterale, bilaterale sau multilaterale.
Acestea nu au însă valoare generală, producând efecte numai în limitele stabilite prin voinţa juridică a
părţilor.
particular şi concret176. Obligaţia negativă specială are, de asemenea, valoare economică,
stabilită, ca şi în celelalte cazuri, pe baza legii cererii şi a ofertei.

E. Conţinutul juridic.

Fiecare drept subiectiv civil are un anumit conţinut juridic alcătuit din una sau mai
multe prerogative substanţiale (latura substanţială), precum şi din dreptul material la
acţiune (latura procesuală). Prerogativele substanţiale măsoară întinderea posibilităţilor
pe care le are titularul dreptului în relaţie cu alte persoane, iar dreptul material la acţiune
este instrumentul juridic prin care sunt apărate aceste posibilităţi.
În mod tradiţional se afirmă că, spre deosebire de conţinutul juridic al drepturilor de
creanţă, conţinutul juridic al drepturilor reale include două prerogative: dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă177.
Tratarea acestei chestiuni înlătură orice posibilă confuzie numai dacă se face
distincţie între înţelesul general al celor două prerogative, urmărirea şi preferinţa, care
este comun pentru toate drepturile reale, şi înţelesul lor special, care este comun numai
pentru drepturile reale accesorii (garanţii reale).
Într-adevăr, într-un înţeles special, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă
intră în conţinutul juridic al drepturilor reale de garanţie, atât în latura substanţială, cât şi
în latura procesuală178. Sub cel de-al doilea aspect, cele

(102)

două prerogative sunt specifice dreptului material la acţiune pe care-l au creditorii ale
căror creanţe sunt însoţite de garanţii reale; sub aspect procesual, aceşti creditori vor
putea urmări bunurile asupra cărora s-a constituit garanţia împotriva oricărui terţ la care
au ajuns aceste bunuri şi vor putea opune, cu preferinţă, drepturile lor de creanţă în procesul
de urmărire atât creditorilor chirografari, cât şi creditorilor ale căror garanţii reale au un rang
176
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 855; G.N. Luţescu, op. cit., p. 47; C.
Bîrsan, op. cit., p. 20.
177
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 860 şi 861; G.N. Luţescu, op. cit., p.
49-52; C. Stătescu, op. cit., p. 509-511; Gh. Beleiu, op. cit., p. 84; G. Boroi, op. cit., p. 60; E. Chelaru,
op. cit., p. 11; C. Bîrsan, op. cit., p. 23. Uneori, se vorbeşte de efectele speciale ale drepturilor reale, cu
referire la urmărire şi preferinţă, deşi este vorba, în realitate, de prerogative care intră în conţinutul
juridic al acestor drepturi.
178
Afirmaţia nu este valabilă şi pentru dreptul de retenţie, întrucât acesta este un drept real de garanţie
imperfect; în acest sens, C. Stătescu, „Garantarea obligaţiilor”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 408 şi 409.
inferior. Sub primul aspect, urmărirea şi preferinţa sunt chiar prerogative substanţiale,
întrucât creditorii care au drepturi reale de garanţie se îndestulează din valoarea bunurilor
urmărite, iar această îndestulare se face cu preferinţă în raport cu ceilalţi creditori.
Urmărirea şi preferinţa sunt prerogative comune tuturor drepturilor reale numai
sub aspect procesual, nu şi sub aspect substanţial. Sub acest ultim aspect, ele sunt
comune numai drepturilor reale de garanţie. Numai sub acest aspect se pune problema
îndestulării creanţelor din valoarea bunurilor care constituie obiectul garanţiilor reale.
Confuzia care se creează de multe ori în explicarea prerogativelor specifice
drepturilor reale, urmărirea şi preferinţa, îşi are izvorul în confundarea planului substanţial
cu planul procesual. Ca urmare, uneori, aceste prerogative se explică prin trimitere la
aspectele substanţiale care sunt comune numai drepturilor reale accesorii, iar nu tuturor
drepturilor reale179.
Aşadar, urmărirea şi preferinţa, sub aspect procesual, sunt prerogative comune
tuturor drepturilor reale. Sunt însă, ambele, elemente care disting drepturile reale de
drepturile de creanţă sub aspect procesual?
Drepturile reale pot fi apărate prin acţiuni reale. Opozabilitatea erga om-nes a
drepturilor reale îngăduie titularilor lor să introducă o acţiune specifică (acţiunea în
revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea confesorie de servitute, acţiunea de executare
silită) împotriva oricărei persoane la care se află bunul care formează obiectul dreptului
real. Aceasta este prerogativa urmăririi.
Totodată, în concurs cu alte persoane care pretind că sunt titulare ale aceluiaşi
drept real, adevăratul titular va fi preferat pe baza regulilor privind proba dreptului real.
Aceasta este prerogativa preferinţei180.

179
Această deplasare de sens a fost sesizată, în mod pertinent, în doctrină; C. Bîrsan, op. cit., p. 23 şi
24; autorul trage concluzia că, în realitate, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă sunt prerogative
specifice drepturilor reale de garanţie, iar nu şi drepturilor reale principale. Negarea noţiunii juridice de
drept real s-a argumentat şi prin inexactitatea atributelor urmăririi şi preferinţei; S. Ginossar, Droit reel.
Propriete et mance, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1960, passim, apud J. Dabin,
„Une nouvelle definition du droit reel”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/1962, p. 21.
180
Pentru această accepţie a ideii de preferinţă, C. Stătescu, op. cit., p. 511. Acest autor are meritul de
a da o formulare generală ideii de preferinţă, diferenţiind-o de ideea de preferinţă specifică drepturilor
reale de garanţie. Totuşi, ideea generală de preferinţă este considerată valabilă numai pentru drepturile
reale, ea întemeindu-se, în această concepţie, ca şi ideea de urmărire, tot pe opozabilitatea erga omnes a
drepturilor reale, precum şi, în ipoteza în care mai multe persoane pretind că sunt titulari ai aceluiaşi
drept real, pe principiul qui prior tempore, potiorjure, cu referire specială la îndeplinirea formalităţilor
de publicitate necesare pentru asigurarea opozabilităţii. Este însă de observat că anumite formalităţi de
publicitate trebuie să fie îndeplinite şi pentru a asigura opozabilitatea drepturilor de creanţă, în înţelesul
de opozabilitate a unei situaţii juridice faţă de terţi (pentru înţelesurile noţiunii de opozabilitate în
materia obligaţiilor, C. Stătescu, „Actul juridic ca izvor de obligaţii”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat...,
cit. supra, p. 76 şi 77).
 (103)

În cele din urmă, rezultă că numai prerogativa urmăririi, sub aspect procesual,
distinge cu adevărat drepturile reale de drepturile de creanţă. Într-adevăr, prerogativa
preferinţei, în sensul de a stabili pe baza probelor cine este adevăratul titular al dreptului,
este comună şi drepturilor de creanţă. În schimb, prerogativa urmării decurge tocmai din
opozabilitatea erga omnes a drepturilor reale.

F. Modul de Exercitare.

Prerogativele drepturilor reale se exercită în mod direct şi nemijlocit de către titularii

acestor drepturi, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane în forma unei acţiuni sau
unei abstenţiuni particulare. Obligaţia generală negativă corespunzătoare drepturilor reale
nu are ca obiect o abstenţiune individuală, particulară, ci una generală.
Dimpotrivă, prerogativele drepturilor de creanţă, cu excepţia dispoziţiei juridice,
nu pot fi exercitate de titularii acestor drepturi decât prin intermediul unei prestaţii
pozitive sau negative din partea debitorilor. Dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a
da, de a face sau de a nu face, nu se realizează conţinutul dreptului de creanţă al
creditorului.
Cât priveşte dispoziţia juridică, aceasta este comună tuturor drepturilor pa-
trimoniale, întrucât ea este expresia puterii juridice întemeiate pe ideea de apartenenţă. Or,
cum am văzut, ideea de apartenenţă este numitorul comun al tuturor elementelor
patrimoniale şi chiar al drepturilor şi datoriilor personale nepatrimoniale181. Dar, chiar
dacă drepturile de creanţă se transmit prin cesiune, realizarea lor efectivă nu este posibilă
decât tot prin intermediul prestaţiei debitorului.

G. Durata.

De regulă, drepturile de creanţă au o durată mai scurtă decât drepturile reale

principale. Dreptul de proprietate este perpetuu. Durata celorlalte drepturi reale
principale este legată fie de durata dreptului de proprietate, fie de persoana titularului lor
(uzufructul, uzul şi abitaţia sunt viagere când titularul lor e o persoană fizică sau au o
durată limitată în timp la cel mult 30 de ani când titularul lor este o persoană juridică).
181
Supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60, precum şi nr. 10, text şi nota 113.
Durata drepturilor reale accesorii (de garanţie) este însă legată de durata drepturilor de
creanţă pe care le garantează.
Durata mai mare a drepturilor reale principale este legată şi de ideea de
posesie182, atât ca element de drept, cât şi ca stare de fapt; drepturile de creanţă nu au
atributul posesiei şi, cu excepţia celor care se încorporează în substanţa titlului, nu sunt
susceptibile de a fi posedate.
Importanţa practică a acestei diferenţe dintre drepturile reale şi cele de creanţă se
manifestă sub aspectul termenelor de prescripţie: drepturile de creanţă

(104)

sunt prescriptibile extinctiv în termene scurte (termenul general de prescripţie este de 3

ani), în timp ce drepturile reale sunt fie imprescriptibile (dreptul de proprietate), fie sunt
prescriptibile în termene mai lungi (de regulă, 30 de ani)183.

H. Numărul drepturilor.

Din acest punct de vedere, se afirmă că numărul drepturilor reale este limitat prin
lege, în timp ce numărul drepturilor de creanţă este nelimitat184. Se poate adăuga că nu
numai numărul, ci şi conţinutul juridic al drepturilor reale este, de regulă, stabilit prin lege,
cu excepţia cazurilor în care aceasta lasă voinţei omului posibilitatea de a stabili acest
conţinut, cum se întâmplă în cazul servitutilor stabilite prin fapta omului şi în cazul dreptu-
lui de superficie. Altfel spus, de regulă, prin voinţa părţilor nu pot fi adăugate alte
prerogative unui drept real în afara acelora prevăzute de lege.
Care este însă explicaţia acestei diferenţe dintre drepturile reale şi drepturile de
creanţă?
Uneori, s-a afirmat185 că această diferenţă îşi găseşte temeiul în prevederile
articolului 459 C. civ., în care se arată că: „Poate avea cineva asupra bunurilor sau un drept
de proprietate, sau un drept de folosinţă, sau numai servitute.” Afirmaţia este exactă
numai în ceea ce priveşte ideea că drepturile reale trebuie să fie instituite prin lege, atât în
182
G.N. Luţescu, op. cit., p. 47.
183
I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 58.
184
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 856; G.N. Luţescu, op. cit., p. 47-49;
Gh. Beleiu, op. cit., p. 84; G. Boroi, op. cit., p. 59; E. Chelaru, op. cit., p. 11; C. Bîrsan, op. cit., p. 22;
J. Dabin, loc. cit., p. 29.
185
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 856; G.N. Luţescu, op. cit., p. 48.
ce priveşte numărul, cât şi, de regulă, în ce priveşte conţinutul lor juridic. Cât priveşte însă
enumerarea din acest text legal, ea este incompletă. Într-adevăr, legea instituie şi alte
drepturi reale.
Această primă explicaţie nu este însă suficientă. Ea trebuie completată cu teoria
contractualistă care stă la baza Codului civil român186. Din această perspectivă, libertatea
persoanei poate fi limitată fie prin lege, într-un mod general şi impersonal, fie prin voinţa
părţilor. În primul caz, temeiul limitării este legea ca expresie a contractului social, deci tot
o formă de exprimare a voinţei juridice. în cel de-al doilea caz, temeiul limitării este voinţa
particulară a părţilor care încheie acte juridice.
Obligaţia generală negativă corespunzătoare drepturilor reale este, cum am văzut, o
formă generală impersonală de limitare a sferei libertăţii persoanei, chiar dacă, în mod
excepţional, voinţa omului poate să stabilească, dar numai pentru că este abilitată de lege,
întinderea acestei limitări, cum se întâmplă în cazul dreptului de servitute. Ca urmare, o
asemenea limitare îşi poate avea temeiul

(105)

numai în lege. Dimpotrivă, când este vorba de drepturile de creanţă şi de obligaţiile

lor corelative, limitarea libertăţii persoanei este particulară şi concretă, astfel încât ea
poate fi rodul voinţei părţilor prin actele juridice încheiate. Prin voinţa sa, o persoană
îşi poate limita libertatea fie în sensul că se obligă la anumite prestaţii pozitive, fie în
sensul că îşi asumă o obligaţie negativă specială.
Aşa fiind, drepturile de creanţă nu se limitează la cele prevăzute în lege. Ima-
ginaţia juridică a părţilor poate să creeze drepturi de creanţă într-un număr nelimitat.
Din această perspectivă, se poate înţelege mai uşor faptul că dreptul de pro-
prietate şi celelalte drepturi reale sunt nu numai forme legale de exprimare a libertăţii
persoanei, ci şi forme de limitare a sferei acestei libertăţi.
Într-adevăr, pretinzând tuturor să-i respecte drepturile sale reale, o persoană
este obligată la rândul ei să respecte drepturile reale ale celorlalţi. Cadrul juridic al
organizării libertăţii personale nu se reduce deci la prevederile con stituţionale, ci

186
Această teorie fundamentează Codul civil francez, care este modelul Codului civil român. O dată cu
preluarea modelului, Codul civil român a preluat şi teoria contractualistă. Teoria contractualistă care stă
la baza organizării democratice a societăţii a fost o reacţie la principiile organizării feudale a societăţii
pe baza cărora erau instituite numeroase servituti reale şi personale, de natură să anuleze libertatea
persoanei.
cuprinde, ca pe o componentă substanţială, reglementarea legală a drepturilor
reale. Sfera de exercitare a drepturilor reale este, totodată, sfera de exercitare a
libertăţii personale. Delimitarea constituţională şi legală a sferei de exercitare a
libertăţii personale, inclusiv prin stabilirea prerogativelor şi sferei de exercitare a
dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, corespunde conceptului de
libertate negativă definit în filozofia politică. În spaţiul libertăţii negative a
persoanei, ceilalţi nu au dreptul să pătrundă, indiferent dacă este vorba de subiecte
de drept privat sau de subiecte de drept public, în mod excepţional, prin lege, pot fi
introduse limitări ale exercitării drepturilor reale, care semnifică, totodată, o
restrângere a libertăţii personale.
Dar, în sfera de exercitare a drepturilor reale, titularii acestor drepturi au
nu numai posibilitatea să-şi exercite prerogativele, ci şi posibilitatea de a nu le
exercita. Libertatea de a alege, de a decide, de a acţiona sau de a nu acţio na,
îmbracă forma aşa-numitei libertăţi pozitive187. Limitările acestei libertăţi pot fi
introduse de legiuitor cu caracter excepţional, dar cu şi mai multă circum specţie
decât în ipoteza limitării libertăţii negative. Altfel spus, proprietarul sau titularul altui
drept real trebuie să fie liber, ca regulă, să decidă, să aleagă modalităţile de
exercitare a prerogativelor pe care i le conferă dreptul său.
Ca urmare, noţiunea de limitare a drepturilor reale are o accepţie stricto sensu,
care cuprinde în sfera sa restrângerile, fie de natură constituţională sau le gală, fie de
natură judiciară sau voluntară, ale prerogativelor sau ale sferei de

(106)

exercitare a drepturilor reale. Acestea sunt limitări propriu-zise ale drepturilor reale,
urmând a fi denumite ca atare în continuare.
În sens larg, limitele exercitării drepturilor reale pot să îmbrace forma unor obligaţii
reale sau, în cazul dreptului de proprietate, a unor dezmembrăminte.

187
Pentru conceptele de libertate pozitivă şi de libertate negativă, I. Berlin, The proper study
ofmankind. An anthology ofessays, Chatto & Windus, London, 1997, p. 191-242. Autorul precizează,
pentru o mai bună înţelegere, că sensul negativ al libertăţii este implicat în răspunsul la întrebarea
„Care este aria în interiorul căreia subiectul, o persoană sau un grup de persoane, este sau ar trebui să
fie lăsat să facă sau să fie ceea ce este capabil să facă sau să fie, fără interferenţa altor persoane?”;
sensul pozitiv al libertăţii este implicat în răspunsul la întrebarea „Ce sau cine este sursa controlului sau
interferenţei care poate determina pe cineva să facă sau să fie ceva mai degrabă decât altceva?” (p. 194
- trad. ns.).
 Astfel, limitări ale drepturilor reale sunt şi obligaţiile reale, respectiv obligaţiile
propter rem şi obligaţiile scriptae in rem, pentru că ele restrâng libertatea titularilor drepturilor
reale de a alege acele modalităţi de exercitare a prerogativelor lor pe care le consideră
potrivite. Totuşi, aceste limitări, având un caracter mai grav decât limitele stricto sensu, nu
sunt directe, ci indirecte, pentru că ele operează prin intermediul bunurilor care formează
obiectul drepturilor, astfel încât limitările dispar o dată cu transmiterea sau dispariţia
bunurilor. Chiar aşa fiind, excesul de obligaţii propter rem trebuie să fie evitat mai ales
pentru că, de cele mai multe ori, instituirea acestor obligaţii nu ţine seama de posibili-
tăţile economice efective pe care le au titularii drepturilor reale. Numai într-o accepţie lato
sensu obligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae in rem pot fi incluse în sfera limitării
drepturilor reale. Pentru simplificare, va fi preferată în continuare accepţia stricto sensu a
acestor limitări pentru a face distincţie între cele două tipuri de restrângere a libertăţii
personale.
În sens foarte larg, dezmembrămintele proprietăţii pot fi privite ca limite ale
dreptului de proprietate. Stricto sensu, dezmembrămintele sunt ele însele drepturi reale, iar
nuda proprietate este un drept real distinct de dreptul de proprietate privată.
Desigur, şi drepturile de creanţă sunt forme de exprimare a libertăţii persoanei şi a
limitelor acestei libertăţi, dar ele au, de regulă, o natură convenţională, iar nu legală. Chiar şi
drepturile de creanţă care nu au natură convenţională nu se nasc direct din lege, ci prin
intermediul unor fapte juridice în sens restrâns, licite sau ilicite.
Numărul limitat al drepturilor reale este valabil însă în raport cu un anumit
moment al evoluţiei legislative188. Nimic nu se opune ca legiuitorul, în raport cu nevoile
vieţii comerciale şi juridice, să instituie noi drepturi reale, creând noi figuri juridice sau
preluând din dreptul străin asemenea figuri juridice.
Nu împărtăşim însă ideea că părţile pot crea prin voinţa lor noi drepturi reale.
Compunerea sau dezmembrarea drepturilor reale existente nu este un argument valabil
pentru a susţine această afirmaţie, ci posibilităţi prevăzute chiar de lege, în mod direct
(uzufruct, uz, abitaţie, servitute) sau în mod indirect (superficie)189.

(107)

188
C. Bîrsan, op. cit., p. 22.
189
În sens contrar, G.N. Luţescu, op. cit., p. 48 şi 49. Totuşi, acest autor precizează că drepturile reale
noi create prin compunerea şi descompunerea prerogativelor drepturilor reale existente, recunoscute de
lege, nu trebuie să reediteze drepturile feudale. Or tocmai această limitare explică de ce drepturile reale
nu pot fi decât creaţie a legii ca expresie a contractului social.
 32. Teorii care neagă diferenţa dintre drepturile reale şi drepturile de crean-
ţă.

Cu toate că drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt diferenţiate în mod

clar prin trăsăturile esenţiale expuse mai sus, au fost formulate teorii care neagă
această diferenţă, fie în sensul că drepturile reale sunt tot drepturi de creanţă, fie în
sensul că drepturile de creanţă se confundă, practic, cu drepturile reale, fie în sensul
că toate drepturile patrimoniale sunt drepturi de proprietate.

A. Dreptul real este o sumă de drepturi de creanţă.

În teoria modernă a drepturilor reale a fost depăşită viziunea care, potrivit

teoriei clasice, reducea drepturile reale la o relaţie între persoane şi bunuri. Dar,
pentru a depăşi această viziune, s-a recurs la o exagerare de natură să pună în
evidenţă că dreptul real intră în conţinutul unui raport juridic al cărui subiect pasiv
este general şi nedeterminat. Prin această exagerare s-a apreciat că dreptul real este
suma raporturilor juridice obligaţionale care se leagă între titularul dreptului real şi
fiecare dintre persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv, general şi nedeterminat190.
Această exagerare a fost criticată pe bună dreptate, dar critica a mers mai departe şi
a negat chiar substanţa teoriei moderne a drepturilor reale, marcând o întoarcere la
teoria clasică potrivit căreia dreptul real este un raport între o persoană şi un
bun191.
Fără îndoială, nu poate fi acceptată ideea că dreptul real este o sumă de
drepturi de creanţă şi că raportul juridic în conţinutul căruia intră dreptul real este
un raport obligaţional. Această idee ignoră modul de exercitare a atributelor celor
două categorii de drepturi.

190
S-a afirmat astfel că „dreptul real trebuie deci să fie conceput sub forma unui raport obligaţional, în
care subiectul activ este simplu şi reprezentat printr-o singură persoană, pe când subiectul pasiv este
nelimitat ca număr şi cuprinde toate persoanele care intră în relaţie cu subiectul activ” (M. Planiol, G.
Ripert, op. cit., p. 703 - trad. ns.). Pentru rădăcinile acestei teorii personaliste sau obligaţionale cu
privire la drepturile reale, I. Albu, op. cit., p. 59, text şi nota 9; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 373, text şi notele 2-4. Pentru sinteza teoriei personaliste şi pentru
critica ei, F. Hage-Chahine, loc. cit., p. 711; F. Zenati, „Pour une renovation de la theorie de la
propriete”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/1993, p. 320; M. Nicolae, op. cit., p. 373, nota 5.
191
A. Colin, H. Capitant, op. cit., p. 5; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
854-856. Mai recent, teoria modernă a drepturilor re ale a fost considerată „ca o adevărată
monstruozitate juridică” (P.C. Vlachide, op. cit., p. 50).
 Într-adevăr, deşi obligaţia generală negativă corespunzătoare dreptului real ar
putea fi, din punct de vedere teoretic, divizată între persoanele care compun subiectul
pasiv, general şi nedeterminat, totuşi elementele care ar rezulta în urma acestei divizări
nu corespund unui drept de creanţă. Titularul dreptului real exercită prerogativele
dreptului său în mod direct şi nemijlocit, iar nu prin intermediul abstenţiunii
persoanelor care compun subiectul pasiv, general şi nedeterminat. Această abstenţiune nu
este echivalentă cu abstenţiunea care dă conţinut obligaţiei negative speciale
corespunzătoare unui drept de creanţă. În acest ultim caz, conţinutul juridic al
dreptului de creanţă se exercită nu în mod direct, de către titularul său, ci prin
intermediul abstenţiunii debitorului.

(108)

Dincolo de această exagerare, criticată pe bună dreptate, nu se poate nega însă că

drepturile reale intră în conţinutul unor raporturi juridice ca raporturi sociale şi exprimă
deci nu doar o relaţie dintre persoane şi bunuri, ci şi o relaţie dintre persoane cu privire la
bunuri.

B. Drepturile de creanţă sunt opozabile erga omnes, deci sunt drepturi

reale.

Teza potrivit căreia drepturile de creanţă sunt opozabile numai debitorilor a fost
pusă, uneori, sub semnul întrebării. Chiar dacă este vorba de un raport juridic
obligaţional, persoanele care nu sunt subiectele acestui raport sunt totuşi ţinute să nu facă
nimic de natură a împiedica buna desfăşurare a raportului obligaţional, respectiv realizarea
creanţei şi executarea datoriei. Pe această bază, s-ar putea afirma că drepturile de creanţă
sunt, ca şi drepturile reale, opozabile erga omnes192. Din această perspectivă, s-a concluzionat
că drepturile de creanţă sunt drepturi reale193. Altfel spus, dreptul de creanţă nu este altceva
decât un drept real nedeterminat, întrucât el nu poartă asupra unui bun determinat, ci

192
C. Bîrsan, op. cit., p. 21. Mai mult, s-a afirmat că toate drepturile sunt opozabile erga omnes
(Marquis de Vareilles-Sommieres, „La definition et la notion juridique de la propriete”, în Revue de
droit civil nr. IV, 1904, p. 482).
193
Pentru argumentele pe care se sprijină această concepţie şi pentru critica lor, cu tri mitere la doctrina
franceză, I. Albu, op. cit., p. 61-63.
asupra patrimoniului; în această concepţie, debitorul şi creditorul nu sunt altceva decât
reprezentanţii juridici ai bunurilor lor, un patrimoniu fiind dator altui patrimoniu194.
Este adevărat că, în acest context, drepturile de creanţă sunt opozabile erga
omnes, dar noţiunea de opozabilitate are o accepţie generală, în sensul că orice situaţie
juridică trebuie să fie respectată, nimeni nefiind îndreptăţit să aducă un prejudiciu
drepturilor legitime ale altora. Noţiunea de opozabilitate are însă şi altă accepţie, mai
restrânsă, specială, în sensul că actul juridic naşte drepturi şi obligaţii numai între părţile
care l-au încheiat şi între succesorii acestora, iar creditorii pot opune drepturile lor de
creanţă numai debitorilor195, în prima accepţie, nu se cere executarea unei anumite
prestaţii, nici măcar în forma unei abstenţiuni speciale, se cere doar o abstenţiune generală.
În al doilea caz, conţinutul juridic al dreptului de creanţă se realizează numai prin in-
termediul prestaţiei pozitive sau negative a debitorului.
Opozabilitatea erga omnes caracterizează nu numai drepturile reale, ci şi celelalte
drepturi absolute. Sub un alt aspect, opozabilitatea erga omnes poate fi exprimată prin
ideea exclusivităţii. Altfel spus, dreptul absolut permite titularului

(109)

său să excludă orice altă persoană de la exercitarea prerogativelor care formează conţinutul
juridic al dreptului. În aceeaşi ordine de idei, dreptul real permite titularului său să
excludă orice altă persoană de la exercitarea atributelor acestui drept. S-a observat însă,
pe bună dreptate, că ideea exclusivităţii este comună tuturor drepturilor subiective, în
sensul că situaţiile juridice trebuie să fie respectate de alţii. Ca urmare, nu ideea exclusivităţii
şi ideea opozabilităţii erga omnes diferenţiază drepturile reale de drepturile de creanţă, ci
prerogativele pe care le conferă aceste drepturi titularilor lor şi modalitatea de exercitare
a acestor prerogative196.

194
Pentru sinteza acestei teorii obiective şi pentru critica ei, F. Hage-Chahine, loc. cit., p. 712. Autorul
observă (nota 36), pe bună dreptate, că „personaliştii vorbesc de nedeterminarea subiectului pasiv în
cazul dreptului real, obiectiviştii, de nedeterminarea obiectului în cazul dreptului personal” - trad. ns.
195
Supra, nr. 31, lit. E, text şi nota 18. Pentru o abordare monografică a noţiunilor de relativitate şi
opozabilitate, I. Deleanu, Părţile şi Terţii. Relativitatea şi Opozabilitatea efectelor juridice, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002, passim. Conform acestui autor, accepţia restrânsă a noţiunii de opozabilitate
se confundă cu noţiunea de relativitate şi recomandă folosirea acestei ultime noţiuni (p. 202).
196
M. Fabre-Magnan, „Propriete, patrimoine et lien social”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
3/1998, p. 584-589; autorul pledează pentru actualitatea definirii dreptului de proprietate ca o putere
protejată juridic asupra unui lucru, respectiv pentru păstrarea elementelor usus, fructus şi abusus în
definirea dreptului de proprietate.
 C. Toate drepturile patrimoniale sunt drepturi de proprietate.

Mai mult, s-a afirmat că există un drept de proprietate asupra creanţelor, întrucât
dreptul creditorului asupra creanţei nu este mai puţin exclusiv decât dreptul proprietarului
asupra bunului său. Din această perspectivă, raportul juridic în conţinutul căruia intră
dreptul de creanţă ca drept relativ, opozabil numai debitorului, este dublat de un raport
juridic stabilit între creditor şi toate celelalte persoane cărora le revine obligaţia generală
negativă de a respecta dreptul de creanţă. Acest drept devine astfel obiectul unui drept de
proprietate. Conform acestei teorii, drepturile asupra bunului altuia, jus in re aliena, adică
dezmembrămintele dreptului de proprietate, ar intra, ca şi drepturile de creanţă, tot în
conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale. În cazul drepturilor de creanţă ar fi vorba
însă de obligaţii personale, în timp ce în cazul dezmembrămintelor proprietăţii ar fi vorba de
obligaţii reale. Altfel spus, nudul proprietar are obligaţii negative şi obligaţii pozitive faţă
de titularul dezmembrământului, din cauza lucrului; dezmembrământul apare mai întâi ca
un drept relativ. Dar, întrucât acest drept aparţine unei persoane, primul raport juridic de
natură obligaţională este dublat de un alt raport juridic prin care toate celelalte persoane
sunt ţinute să respecte dezmembrământul. Ca urmare, ca şi în cazul creanţelor, există un
drept de proprietate asupra drepturilor reale, considerate ca jus in re aliena197.

(110)

În această concepţie, patrimoniul se compune numai din drepturi de proprietate,

ca drepturi absolute. Aceste drepturi de proprietate se diferenţiază în funcţie de obiectul
lor: bunuri corporale şi bunuri incorporale. Bunurile corporale se împart în bunuri mobile
197
Pentru argumente în favoarea acestei concepţii, S. Ginossar, „Pour une meilleure de'finition du
droit reel et du droit personnel”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/1962, p. 574-589. Concepţia
lui S. Ginossar este împărtăşită şi de M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 601-605; totuşi, acest autor
precizează că dreptul de proprietate nu poartă asupra dezmembrământului sau asupra dreptului de
creanţă, ci asupra produsului dreptului (p. 603, nota 101); mai mult, în finalul studiului (p. 608-611),
acest autor clasifică drepturile subiective patrimoniale în drept de proprietate (drept asupra lucrului
propriu), drepturi reale (drepturi asupra lucrului altuia) şi drepturi personale (drepturi împotriva altuia);
această clasificare evocă distincţia pe care romanii o făceau între dreptul de proprietate şi jus in re
aliena, ignorând însă evoluţia istorică a conceptelor şi împrejurarea că dreptul real nu este o noţiune
proprie dreptului roman, fiind o creaţie a comentatorilor şi reunind, în dreptul modern, nu numai
dezmembrămintele proprietăţii, ci şi dreptul de proprietate (supra, nr. 29, nota 3). S-a observat însă, pe
bună dreptate, că recursul la dreptul roman este înşelător dacă ignoră evoluţia istorică a noţiunilor şi
conceptelor, precum şi a dreptului pozitiv; romanii nu au descoperit totul, iar soluţiile lor nu reprezintă
întotdeauna adevărul pur şi perfect (J. Dabin, loc. cit., p. 43). În plus, dreptul roman nu este un corp
unitar de norme, ţinând seama de perioadele de evoluţie pe care le-a cunoscut, precum şi de categoriile
de persoane cărora li se aplicau diferite norme juridice. Mai mult, s-a produs o modificare a sensului
unor termeni şi noţiuni din dreptul roman sub presiunea interpretărilor moderne.
şi bunuri imobile, iar bunurile incorporale cuprind drepturile relative şi drepturile
intelectuale. Drepturile relative, numite şi drepturi de obligaţie, pot fi personale (când
debitorul este obligat personal), reale (când debitorul este obligat din cauza unui lucru)
sau personale şi reale (când debitorul este obligat şi personal, şi din cauza unui lucru)198.
Această concepţie este construită pe trei premise eronate199.
Mai întâi, se confundă obligaţia generală negativă corespunzătoare drepturilor
reale cu obligaţia generală negativă de pe tărâm delictual (neminem lae-dere). Această ultimă
obligaţie explică de ce situaţiile juridice, inclusiv raporturile juridice în conţinutul cărora intră
drepturi de creanţă, sunt opozabile tuturor, în cazul drepturilor reale, această obligaţie
este absorbită în conţinutul obligaţiei negative generale corespunzătoare acestor
drepturi200.
Apoi, plecând de la ideea de apartenenţă, toate drepturile patrimoniale sunt
subsumate dreptului de proprietate. Se confundă, cum am văzut 201, accepţia generală a
termenului de proprietate, care exprimă ideea de apartenenţă, cu dreptul de proprietate ca
drept real cu un conţinut juridic specific.
În sfârşit, mecanismul dezmembrării dreptului de proprietate nu este înţeles ca
izvor al naşterii unor drepturi reale, ci ca izvor al unor raporturi obligaţionale,

(111)

denumite obligaţii reale, în sfera cărora ar intra şi depozitul, împrumutul de folosinţă şi

locaţiunea. Această deformare a mecanismului dezmembrării dreptului de proprietate ignoră
diferenţa dintre „dreptul care are ca obiect un lucru de o manieră imediată şi directă şi care

198
Pentru această sinteză a concepţiei lui S. Ginossar, J. Dabin, „Une nouvelle definition du droit
reel”, cit. supra, p. 26; F. Hage-Chahine, loc. cit., p. 712 şi 713, text şi notele 38-43; F. Zenati, loc. cit.,
p. 318-320; M. Nicolae, op. cit., p. 374, nota 1.
199
Pentru critica acestei concepţii, I. Deleanu, op. cit., p. 203.
200
Nu se justifică deci existenţa a două obligaţii negative generale distincte, una corelativă dreptului
real şi alta având ca obiect respectarea acestei situaţii juridice; sub acest aspect, este întemeiată
observaţia făcută de S. Ginossar, loc. cit., p. 575, nota 7, cu referire la teoria formulată de E. Roguin.
Obligaţia generală negativă corespunzătoare drepturilor reale este generală numai sub aspectul
subiectului pasiv, în timp ce obligaţia de a nu păgubi pe nimeni (neminem laedere) este generală atât cu
privire la persoane, cât şi cu privire la drepturi şi situaţii juridice; această ultimă obligaţie nu
corespunde unui anumit drept, ci funcţionează în raport cu toate drepturile şi cu toate situaţiile juridice,
prezente şi viitoare; sub acest aspect, această ultimă obligaţie preexistă tuturor drepturilor şi situaţiilor
juridice; această obligaţie nu este deci, cum s-a susţinut (J. Dabin, loc. cit., p. 32), ulterioară naşterii
dreptului sau situaţiei juridice, susţinere combătută, cu temei, de S. Ginossar, loc. cit., p. 575 şi 576;
argumentele acestui ultim autor sunt însă inconsistente dacă obligaţia de a nu păgubi pe nimeni este
înţeleasă ca preexistând drepturilor şi situaţiilor juridice.
201
Supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60, şi nr. 8.
singur merită numele de drept real şi dreptul care nu are ca obiect lucrul decât în mod
mediat, prin intermediul unei alte persoane”202.

33. Esenţa distincţiei dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă.

Sintetizând teoria clasică şi teoria modernă a drepturilor patrimoniale, ţinând seama

şi de teoriile care neagă distincţia dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă, poate fi
înţeleasă mai bine tocmai esenţa acestei distincţii.
Mai întâi, este de observat că o bună înţelegere a drepturilor reale nu înseamnă
abandonarea integrală a teoriei clasice. Ideea relaţiei dintre o persoană şi un bun este
indispensabilă pentru conturarea exactă a noţiunii drepturilor reale. În acest sens, s-a
afirmat că şi drepturile reale sunt drepturi relative, în sensul că au ca obiect un lucru
determinat, în timp ce drepturile de creanţă sunt relative în sensul că sunt opozabile unei
persoane determinate203. Ideea relaţiei dintre o persoană şi un bun nu este însă suficientă
pentru înţelegerea drepturilor reale. Teoria modernă a drepturilor reale trebuie reţinută
în sensul că dreptul real intră în conţinutul unui raport juridic, fiind deci nu numai o
relaţie între o persoană şi un lucru, ci şi o relaţie între persoane, fără ca prin aceasta
raportul juridic respectiv să aibă o natură obligaţională.
În al doilea rând, deşi drepturile reale şi drepturile de creanţă intră, deopotrivă,
în conţinutul unor raporturi juridice ca raporturi sociale, conţinutul juridic şi modul de
exercitare al celor două categorii de drepturi sunt esenţial diferite. Conţinutul juridic al
drepturilor reale exprimă puterea protejată juridic cu privire la un anumit lucru, în timp
ce conţinutul juridic al drepturilor de creanţă exprimă legătura dintre creditor şi debitor şi
întinderea prestaţiilor la care este obligat debitorul. Titularul drepturilor reale exercită
direct şi nemijlocit prerogativele sale cu privire la un lucru, fără a fi necesară intervenţia
altei persoane. Creditorul nu îşi poate realiza dreptul său de creanţă prin simpla sa
acţiune sau inacţiune, în forma unor acte juridice sau acte materiale, ci numai prin
activitatea sau inactivitatea specifică a debitorului.
Într-o altă formulare, diferenţa dintre drepturile subiective aparţinând unei
persoane nu se poate face doar în funcţie de subiectul lor, pentru că este vorba de una şi

202
J. Dabin, loc. cit., p. 29 - trad. ns.
203
J. Dabin, loc. cit., p. 33. Desigur, această observaţie nu este de natură să înlăture distincţia dintre
drepturile relative şi drepturile absolute, întrucât criteriul acestei distincţii are în vedere persoanele, iar
nu lucrurile.
aceeaşi persoană, şi nici numai în funcţie de opozabilitatea lor, ci şi, mai ales, în funcţie de
obiectul şi de conţinutul lor204.
Aşadar, conţinutul juridic şi modul de exercitare a prerogativelor conferite de cele
două categorii de drepturi exprimă, mai bine decât toate celelalte

(112)

trăsături, esenţa distincţiei dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă 205. În plus,
drepturile reale sunt în primul rând o relaţie între persoane şi lucruri şi numai în mod indirect
o relaţie între persoane, în timp ce drepturile de creanţă sunt, în primul rând, în mod direct, o
relaţie între persoane şi numai în mod indirect, când este cazul, o relaţie între persoane şi
lucruri206.

Secţiunea a II-a
Drepturi patrimoniale atipice

§1. Consideraţii prealabile

34. Tipic şi atipic în drept.

Ca fenomen deontic, dreptul instituie norme de comportament şi sancţiuni.

Această funcţie a dreptului n-ar putea fi realizată însă fără un set de valori, de principii, de
concepte şi de noţiuni care să ordoneze spaţiul supus normării. Ca fenomen deontic,
dreptul are deci un fundament axiologic şi unul cognitiv.
Principiile, conceptele şi noţiunile juridice nu epuizează însă niciodată, sub aspect
cognitiv, spaţiul care este supus normării pentru apărarea anumitor valori. Iată de ce este

204
J. Dabin, loc. cit., p. 27 şi 28, text şi nota 1.
205
I. Albu, op. cit., p. 64. Aşadar, nu doar faptul că titularul dreptului real trage, direct sau indirect,
anumite foloase materiale dintr-un bun este de esenţa dreptului real (pentru această idee, M. Nicolae,
op. cit., p. 375 şi 376), ci conţinutul său juridic şi modul de exercitare a atributelor care intră în acest
conţinut juridic. Foloase dintr-un anumit bun ar putea să tragă şi titularul unui drept de creanţă, cum
este cazul locatarului, dar nu în mod direct şi nemijlocit, ci ca urmare a obligaţiei corelative a
debitorului.
206
Pentru distincţia dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă pledează şi F. Cohet-Cordey, „La
valeur explicative de la theorie du patrimoine en droit positif francais”, în Revue trimestrielle de droit
civil nr. 4/1996, p. 832-839; pentru a demonstra caracterul personal al dreptului de creanţă, autorul se
întemeiază nu numai pe caracterul personal al prestaţiei datorate de debitor, ci şi pe caracterul personal
al răspunderii debitorului în cazul neexecutării datoriei.
necesar un efort permanent pentru a aduce la nivel cognitiv zonele care au rămas în umbră
şi care nu se integrează deplin în sfera unor concepte şi noţiuni juridice cunoscute.
Drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt noţiuni juridice elaborate de-a lungul
mai multor milenii, dar care, cum am văzut, nu sunt încă la adăpost de orice critică.
Mai mult, drepturile reale şi drepturile de creanţă nu acoperă întregul spaţiu al
drepturilor patrimoniale. Sunt anumite drepturi, cu obligaţiile lor corelative, care, deşi au o
natură patrimonială, nu pot fi constrânse să intre în sfera drepturilor reale sau în sfera
drepturilor de creanţă. Sunt categorii juridice atipice, care nu trebuie să rămână însă în
afara efortului de abstractizare şi generalizare care are ca scop construcţia conceptelor şi
noţiunilor juridice. Din

(113)

punct de vedere practic, principiile, conceptele şi noţiunile juridice îşi dovedesc utilitatea
în măsura în care acoperă cât mai mult din spaţiul pe care îl explică şi îl valorizează în
vederea normării.
Rafinamentul tehnic al dreptului este vizibil nu atât în explicarea şi valorizarea
situaţiilor tipice, cât în scoaterea la lumină a situaţiilor atipice.

35. Exemple de situaţii atipice în domeniul drepturilor patrimoniale.

Mai întâi, sunt avute în vedere în acest context obligaţiile propter rem, denumite şi
obligaţii reale de a face, şi obligaţii scriptae in rem, denumite şi obligaţii opozabile terţilor.
Aceste obligaţii sunt subsumate noţiunii mai generale de obligării reale. Acestea mai sunt
considerate şi categorii juridice intermediare între drepturile reale şi drepturile de creanţă207,
în sensul că îmbină elemente ale drepturilor reale şi ale drepturilor de creanţă, fără a se
confunda însă cu acestea. Uneori, în aceeaşi categorie sunt adăugate drepturile de creaţie
intelectuală208, deşi acestea sunt mai degrabă categorii juridice intermediare între
drepturile patrimoniale şi drepturile personale nepatrimoniale. Noţiunea de categorie
juridică intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă este însă imprecisă. Cum

207
T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 16; C.
Stătescu, op. cit., p. 511-514; C. Bîrsan, op. cit., p. 24; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil.
Drepturile reale, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 42 şi 43.
208
G.N. Luţescu, op. cit., p. 53-65.
vom vedea, obligaţiile reale sunt o simplă alterare a obligaţiilor civile propriu-zise, fără a
împrumuta însă, cu adevărat, trăsături ale drepturilor reale.
De asemenea, drepturile reale asupra unui bun incorporai nu sunt simple
categorii juridice intermediare între drepturile reale şi drepturile de creanţă.
O menţiune specială este necesară în legătură cu aşa-numitele drepturi portestative.
Toate acestea sunt exemple de situaţii atipice în domeniul drepturilor pa-
trimoniale.

§2. Obligaţiile reale

36. Noţiunea de obligaţii reale.

Obligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae in rem209 pot fi subsumate aceluiaşi

gen proxim întrucât au două trăsături comune: mai întâi, ele intră în conţinutul unui raport
juridic de natură obligatională, drepturile corelative putând fi realizate numai prin intermediul
prestaţiei unei anumite persoane, ceea ce le apropie de drepturile de creanţă; pe de altă
parte, ele se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă decât aceea a drepturilor de
creanţă, motiv pentru care se afirmă, în mod tradiţional, că se apropie

(114)

de drepturile reale. Se adaugă totuşi că această opozabilitate nu este atât de largă încât să
devină erga omnes, deci obligaţiile reale nu se confundă cu drepturile reale.
S-a observat însă, în mod judicios, că ideea de opozabilitate lărgită a obligaţiilor
reale trebuie să fie înţeleasă în sensul că ele pot fi opuse nu numai debitorului iniţial,
contemporan cu naşterea obligaţiei, ci şi altor persoane care dobândesc ulterior un drept
real, posesia sau detenţia asupra unui anumit bun. Dar, în raport cu un moment din
existenţa obligaţiei reale, „sfera persoanelor la care se raportează obligaţia rămâne
invariabil aceeaşi, fiindcă vechiul proprietar, care a înstrăinat lucrul, este complet liberat,
iar actualul deţinător este debitor exclusiv din cauza şi numai pe perioada de timp cât se
află în raport direct cu lucrul”210.

209
Pentru aceste obligaţii, C. Stătescu, op. cit., p. 511-514; E. Chelaru, op. cit., p. 12 şi 13.
210
I. Lulă, „Privire generală asupra obligaţiilor «propter rem» în Dreptul nr. 8/2000, p. 10.
 Altfel spus, spre deosebire de obligaţia civilă propriu-zisă, care este opozabilă doar
debitorului iniţial şi succesorilor universali sau cu titlu universal ai acestuia, obligaţia
reală este opozabilă debitorului iniţial şi tuturor dobânditorilor ulteriori şi succesivi ai
bunului în legătură cu care s-a născut obligaţia.
Aşadar, când se vorbeşte de opozabilitatea lărgită a obligaţiilor reale nu se are în
vedere accepţia largă a acestei noţiuni, specifică drepturilor reale sau principiului care
fundamentează răspunderea civilă delictuală (neminem laedere), ci accepţia restrânsă,
specifică raporturilor obligaţionale, în sensul că efectele juridice se nasc numai între părţile
acestor raporturi şi succesorii lor, iar nu şi faţă de terţi211.
Tocmai pentru că au o opozabilitate mai largă decât aceea a drepturilor de creanţă,
în înţelesul precizat mai sus, deci implică o restrângere a sferei libertăţii persoanei dincolo
de angajamentul juridic al acesteia, obligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae in rem îşi
au temeiul, explicit sau cel puţin implicit, într-un text de lege.
Împrejurarea că obligaţiile reale pot fi opuse şi altor persoane decât debitorilor
iniţiali nu înseamnă însă că ele constituie, cum s-a susţinut 212, excepţii de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic. O asemenea susţinere nu poate fi primită întrucât cele
mai multe obligaţii reale se nasc din voinţa legiuitorului, fără nici o contribuţie a voinţei
părţilor. Chiar şi atunci când voinţa părţilor joacă un rol, cum se întâmplă în cazul obligaţiilor
scriptae in rem şi în cazul obligaţiilor propter rem convenţionale, naşterea acestor obligaţii nu
este doar efectul voinţei părţilor, ci şi al unei situaţii obiective, prevăzute de legiuitor. Altfel
spus, ele se nasc numai dacă şi, de cele mai multe ori, numai în măsura în care sunt
prevăzute de legiuitor.
Obligaţiile reale cu caracter civil sunt figuri juridice prin care, de regulă,
legiuitorul modifică o obligaţie civilă propriu-zisă, extinzând efectele juridice,

(115)

sub aspect pasiv, de la subiectele iniţiale ale raportului juridic obligaţional şi cu privire la
alte persoane care nu au calitatea de succesori universali sau cu titlu universal. Or, prin
simpla voinţă a subiectelor raportului juridic iniţial, succesorul cu titlu particular nu
dobândeşte datoriile autorului său213.

211
Supra, nr. 31, lit. E, nota 18.
212
Pentru această susţinere, T.R. Popescu, „Introducere”, în T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 17.
 Există şi obligaţii reale cu caracter civil care nu îşi au originea într-o obligaţie civilă
propriu-zisă. Într-o asemenea ipoteză, obligaţiilor reale nu le corespunde un drept de creanţă
cu o opozabilitate lărgită, ci fie un interes (cazul licenţelor obligatorii), fie un drept potestativ
(cazul dreptului de preempţiune)214.
Aceste trăsături comune justifică includerea obligaţiilor propter rem şi a obligaţiilor
scriptae in rem în sfera obligaţiilor reale215, ca o categorie juridică distinctă de drepturile reale
şi de drepturile de creanţă.
Sub aspect terminologic, obligaţia reală desemnează atât raportul juridic obligaţional în
conţinutul căruia intră această obligaţie, cât şi datoria propriu-zisă. Deşi obligaţiile reale
sunt analizate în contextul drepturilor patrimoniale, totuşi, accentul nu este pus pe
drepturile corelative acestor obligaţii, întrucât, în mod tradiţional, s-a pus în evidenţă ceea
ce se leagă, într-un fel sau altul, de un anumit lucru. întotdeauna însă, pentru a fi înţelese,
obligaţiile reale cu caracter civil trebuie să fie privite atât ca raporturi juridice, cât şi ca
datorii cărora le corespund anumite drepturi care, în cele mai multe cazuri, la origine au
fost drepturi de creanţă propriu-zise.
Din această perspectivă, este impropriu să se compare obligaţiile reale ca datorii
cu drepturile reale sau cu drepturile de creanţă. într-adevăr, nu se poate compara dreptul
real care conferă anumite prerogative asupra lucrului cu obligaţia reală care este o
sarcină pe care trebuie să o îndeplinească cel care posedă lucrul. Normal ar fi să se
compare raporturile juridice în conţinutul cărora intră drepturi reale, drepturi de creanţă
sau obligaţii reale. Chiar dacă nu este explicată, această comparaţie este implicată ori de
câte ori sunt analizate obligaţiile reale în raport cu drepturile reale şi drepturile de
creanţă.

37. Obligaţiile propter rem.

A. Noţiune.

213
Pentru situaţia succesorului cu titlu particular, în contextul principiului relativităţii efectelor
contractului, C. Stătescu, op. cit., p. 79-81.
214
Infra, nr. 37, lit. D, d şi e.
215
T.R. Popescu, op. cit., p. 16 şi 17; I. Albu, op. cit., p. 64-68; L. Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 29-32. În sensul că obligaţiile
scriptae in rem nu îmbracă trăsăturile obligaţiilor propter rem, respectiv nu sunt obligaţii reale, C.
Stătescu, op. cit., p. 512; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 16.
 Obligaţiile reale de a face sau obligaţiile propter rem sunt strâns legate de un lucru,
imobil sau mobil, astfel încât se transmit o dată cu acesta. Ele „decurg din stăpânirea unor
bunuri” şi „obligă numai în legătură cu acele lucruri, adică propter rem”216.
S-a recunoscut că obligaţiile propter rem pot fi legate nu numai de dreptul asupra
unui bun, ci şi de simpla stăpânire a bunului, independent de existenţa

(116)

unui drept asupra lui 217. Important este modul în care legiuitorul a conceput obligaţia
propter rem respectivă. Ca urmare, nu este vorba de o dispută teoretică, ci de
descifrarea intenţiei legiuitorului. Obligaţia propter rem revine titularului unui
drept real, posesorului sau unui simplu detentor al lucrului, în funcţie de voinţa
legiuitorului. Prin termenul deţinător al bunului trebuie să se înţeleagă, în funcţie de
această voinţă, fie una sau alta dintre aceste persoane, fie unele dintre ele, fie toate
la un loc.
Spre deosebire de obligaţia corelativă drepturilor reale, care este negativă,
obligaţia propter rem este o obligaţie pozitivă, deci o obligaţie de a face 218. Dacă ar fi
vorba de o simplă abstenţiune, nu ar fi vorba de o obligaţie propter rem, ci de o
restrângere stricto sensu a exerciţiului dreptului real, respectiv a manifestării
exterioare a unui drept real.
Cea mai importantă deosebire este însă la nivelul opozabilităţii: obligaţia co-
relativă drepturilor reale este generală, deci opozabilă erga omnes; obligaţia propter
rem, deşi este opozabilă nu numai deţinătorului actual al bunului, ci şi deţinătorilor
ulteriori şi succesivi ai bunului respectiv, nu devine însă o obligaţie generală,
opozabilă erga omnes.

216
I. Albu, op. cit., Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 66.
217
Iniţial, obligaţia propter rem a fost considerată ca accesoriu al unui drept real; în acest sens, C.
Stătescu, op. cit., p. 511; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 16. Ulterior, s-a apreciat că obligaţiile
propter rem sunt accesorii stăpânirii unui bun, independent de dreptul real asupra bunului respectiv,
chiar dacă de cele mai multe ori stăpânirea coincide cu manifestarea exterioară a unui drept real; în
acest sens, I. Albu, op. cit., p. 66-68; I. Lulă, loc, cit., p. 9; L. Pop, op. cit., p. 30.
218
Totuşi, uneori, s-a susţinut că obligaţia propter rem poate fi şi negativă, fără a se da însă nici o
explicaţie şi fără nici o exemplificare; I. Lulă, loc. cit., p. 8; L. Pop, op. cit., p. 29; totuşi, ambii autori
precizează că obligaţiile convenţionale propter rem sunt întotdeauna pozitive, numai cele legale putând
fi şi negative; în caz contrar, s-ar încălca principiul servitus infaciendo consistere nonfacet (I. Lulă, loc.
cit., p. 19); în mod implicit, prin acest argument se recunoaşte că obligaţiile propter rem nu pot avea, în
general, ca obiect o prestaţie negativă, întrucât fie ar fi corespunzătoare unor servituti, fie ar reprezenta
simple limitări ale exerciţiului dreptului de proprietate.
 Obligaţiile propter rem pot fi înţelese fie ca raporturi juridice în conţinutul
cărora intră datoria cu caracter propter rem, fie numai ca desemnând această datorie.
În principal, acest ultim sens va fi avut în vedere în continuare. În toate cazurile,
dreptul corelativ obligaţiei propter rem, înţeleasă ca datorie, este imprescriptibil sub
aspect extinctiv pe durata existenţei datoriei. Altfel spus, el se stinge în momentul
în care expiră durata pentru care a fost prevăzută obligaţia propter rem sau, prin
voinţa legiuitorului ori a părţilor, această obligaţie încetează.
Cât priveşte originea lor, obligaţiile propter rem sunt legale sau conven-
ţionale.

B. Obligaţii legale propter rem de natură administrativă.

De regulă, obligaţiile propter rem instituite prin lege nu intră în conţinutul

unor raporturi juridice civile.

(117)

Astfel, conform art. 74 din Legea fondului funciar 219, „Toţi deţinătorii de terenuri
agricole sunt obligaţi să asigure cultivarea acestora şi protecţia solului”, într-un mod
asemănător, prin art. 83, alin. 1 din acelaşi act normativ se prevede că „Deţinătorii sunt
obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea aplicării
măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de
proprietate”.
În art. 15, alin. 2 din Legea nr. 103 din 23 septembrie 1996 a fondului cinegetic şi a
protecţiei vânatului220 se prevede, cu referire la terenuri pe care se arondează fonduri de
vânătoare, că „Deţinătorii terenurilor sunt obligaţi să ia măsurile prevăzute de lege pentru
protecţia vânatului şi a mediului său de viaţă şi răspund pentru pagubele pe care le produc
acestuia prin acţiuni ilicite”.
Desigur, în toate aceste cazuri legea instituie obligaţii reale de a face (propter reni)
în sarcina deţinătorilor terenurilor agricole sau ai terenurilor pe care se arondează fonduri
de vânătoare.

219
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
220
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 328 din 17 mai 2002, în temeiul art. VII
din Legea nr. 654 din 20 noiembrie 2001, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 749
din 23 noiembrie 2001, dându-se textelor o nouă numerotare.
 Cine este însă creditorul acestor obligaţii? Supravegherea executării acestor obligaţii
ţine de competenţa unor autorităţi administrative, iar încălcarea lor atrage sancţiuni
administrative, iar nu sancţiuni civile. Raporturile juridice în conţinutul cărora intră aceste
obligaţii nu sunt de drept civil. Ca urmare, aceste obligaţii, deşi sunt propter rem, nu sunt
obligaţii civile, ci au o natură administrativă.
Legea nr. 137 din 29 decembrie 1995 privind protecţia mediului221 instituie, prin
articolele 45,48 şi 52, mai multe obligaţii propter rem de natură administrativă. Astfel,
proprietarii şi deţinătorii legali de teren au următoarele obligaţii: să întreţină şi să extindă
perdelele şi aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii; să asigure
protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de
gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului; să prevină deteriorarea
calităţii solurilor; să asigure condiţiile prevăzute în acordul şi autorizaţia de mediu cu
ocazia amplasării, proiectării, construirii şi punerii în funcţiune a obiectivelor de orice fel,
precum şi cu prilejul schimbării destinaţiei terenurilor.

(118)

Aceeaşi lege reglementează, prin prevederile art. 53, lit. c) - g) şi i) mai multe obligaţii
propter rem în sarcina deţinătorilor, cu orice titlu, al pădurilor, vegetaţiei forestiere din
afara fondului forestier şi pajiştilor. Aceştia au următoarele obligaţii: să asigure
respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport tehnologic al lemnului; să respecte
regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate; să asigure aplicarea măsurilor
speciale de conservare pentru pădurile cu funcţii deosebite de protecţie; să respecte regimul
silvic stabilit pentru conservarea vegetaţiei lemnoase de pe păşunile împădurite; să asigure
exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea pajiştilor, în funcţie de capacitatea de
refacere a acestora; să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre accidente sau
activităţi care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.

221
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 70 din 17 februarie 2000, modificată prin
Legea nr. 453 din 18 iulie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 431 din 1 august 2001 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91 din
20 iunie 2002 pentru modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 465 din 28 iunie 2002, ordonanţă aprobată cu modificări
prin Legea nr. 294 din 27 iunie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2002
pentru modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995, publicată în Monitorul oficial
al României, Partea I, nr. 505 din 14 iulie 2003.
 Prin dispoziţiile art. 64,69, 70 şi 90 din Codul silvic 222 sunt reglementate, de
asemenea, mai multe obligaţii propter rem în sarcina proprietarilor şi deţinătorilor de păduri
şi de alte terenuri din fondul forestier proprietate privată: să gospodărească elementele
fondului forestier proprietate privată în conformitate cu regimul silvic şi cu regulile
privind protecţia mediului; să menţină pădurile în stare bună de sănătate şi să execute la
timp lucrările de igienă şi cele de protecţie; să asigure paza acestora împotriva faptelor
păgubitoare; să asigure paza terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier
naţional; să ia măsuri de prevenire şi de stingere a incendiilor; să respecte dispoziţiile cu
privire la protecţia pădurilor şi circulaţia materialelor lemnoase cuprinse în Codul silvic.
Obligaţii propter rem cu caracter administrativ sunt cuprinse şi în Legea apelor nr. 107
din 25 septembrie 1996223. Astfel, conform art. 59, alin. 2 din această lege, deţinătorii
lucrărilor şi ai instalaţiilor supuse autorizării sau notificării au obligaţia să asigure montarea
şi funcţionarea mijloacelor de măsurare a debitelor şi volumelor de apă, precum şi de
determinare a calităţii apelor evacuate. Potrivit art. 64, alin. 2, deţinătorii de baraje şi ai altor
construcţii hidrotehnice au obligaţia să monteze aparatura necesară urmăririi comportării în
timp a acestora, să-şi organizeze sistemul de urmărire şi să realizeze expertizarea lucrărilor
la termenele stabilite. Prin dispoziţiile art. 68, alin. 1 este prevăzută obligaţia deţinătorilor de
construcţii hidrotehnice ale căror avarieri sau distrugeri pot pune în pericol vieţi omeneşti şi
bunuri sau pot aduce prejudicii mediului să doteze aceste lucrări cu aparatura de măsură
şi control necesară pentru urmărirea comportării în timp a acestora, să instaleze sisteme de
avertizare-alarmare în caz de pericol şi să organizeze activitatea de supraveghere224.

(119)

C. Servituti administrative.

Tot de natură administrativă este şi obligaţia prevăzută în art. 15, alin. 1 din
Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului. Conform acestui text,
„Deţinătorii, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se arondează fonduri de vânătoare,
222
Supra, nr. 9, lit. C, nota 93.
223
Supra, nr. 1, nota 3.
224
Pentru alte obligaţii propter reni de natură administrativă, art. 3, alin. 2, art. 9, alin. 3, art. 21, alin. 2
şi 3 şi art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55 din 30 aprilie 2002 privind regimul de
deţinere a câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 311
din 10 mai 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 60 din 11 martie 2003 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau
agresivi, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 183 din 24 martie 2003.
persoane fizice sau juridice, sunt obligaţi să permită exercitarea vânătorii, aplicarea
măsurilor de protecţie a vânatului, precum şi amplasarea instalaţiilor şi amenajărilor
vânătoreşti provizorii, dacă prin acţiunile respective nu se afectează folosinţa de
bază a terenurilor”.
Această obligaţie nu are însă ca obiect o prestaţie pozitivă, ci una negati vă,
chiar dacă formularea pozitivă a legiuitorului ar putea induce în eroare. Aşadar, nu
este vorba de o obligaţie propter rem, de o obligaţie reală de a face, ci de o limitare, în
interes public, a exerciţiului drepturilor reale asupra acestor terenuri, respectiv a
posesiei ca stare de fapt corespunzătoare drepturilor reale. Din acest punct de
vedere, este de preferat opinia conform căreia acest text reglementează o servitute
cinegetică, dar cu precizarea că nu este vorba de o servitute propriu-zisă, în sensul
dreptului civil, care presupune un fond dominant şi un fond aservit, ci de o servitute
de natură administrativă. Chiar dacă nu este suficient conturată, noţiunea de
servitute administrativă a fost acreditată în doctrină225.
Într-un mod asemănător, prin art. 12, alin. 2 al Legii nr. 7 din 13 martie 1996 a
cadastrului şi a publicităţii imobiliare 226 se dispune că „Deţinătorii de bunuri imobile
sunt obligaţi să permită accesul specialiştilor pentru executarea lucrărilor de
cadastru, să admită, în condiţiile legii, amplasarea, pe sol sau pe construcţii,

(120)

a semnelor şi semnalelor geodezice şi să asigure zonele de protecţie a acestora”.

225
Pentru noţiunea de servitute administrativă, N. Prepelea, „Servitutile administrative”, în Dreptul nr.
9/1994, p. 36-39. În legătură cu obligaţiile instituite prin reglementările referitoare la fondul cinegetic
şi la protecţia vânatului, M. Mureşan, I. Măicăneanu, „Sarcini reale noi între fonduri imobiliare
diferite”, în Studia Universitatis Babes-Bolyai. Jurisprudentia nr. 1/1981, p. 31-36; I. Lulă, loc. cit., p.
14-17. Controversa dintre aceşti autori pleacă de la calificarea, în bloc, a obligaţiilor instituite prin
aceste reglementări, ca fiind ori servituti cinegetice, ori obligaţii propter rem. În realitate, aceste
obligaţii trebuie să fie analizate în mod diferenţiat, în funcţie de caracterul pozitiv sau negativ al
prestaţiei care constituie obiectul lor.
226
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 61 din 26 martie 1996, modi ficată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 291 din 29 decembrie 2000 privind stabilirea de măsuri
referitoare la organizarea şi funcţionarea unor ministere, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70 din 17 mai 2001
pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 266 din 23 mai 2001, Legea nr. 78 din 26 februarie 2002
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2001 pentru modificarea şi completarea
Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 154 din 4 martie 2002 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41 din 27 mai 2004
pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 509 din 7 iunie 2004.
 În acest text însă este reglementată nu numai o obligaţie negativă, care poate fi
considerată o servitute administrativă, ci şi o obligaţie pozitivă, care este o obligaţie legală
propter rem de natură administrativă (asigurarea zonelor de protecţie).

D. Obligaţii legale propter rem de natură civilă.

Veritabile obligaţii civile sunt obligaţiile propter rem ale căror subiecte rămân în
sfera dreptului civil, chiar dacă ele au o natură legală.
În acest sens, conform art. 584 C. civ., „Orice proprietar poate îndatora pe vecinul
său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa. Cheltuielile îngrădirii se vor face pe jumătate”.
De asemenea, potrivit art. 592 C. civ., „Reparaţiunea şi reclădirea zidului comun sunt în
sarcina tuturor devălmaşilor şi în proporţie cu dreptul fiecăruia”. Aceste texte instituie
obligaţii reale de a face cu caracter reciproc în raporturile de vecinătate.
Nu aceeaşi este situaţia aşa-numitelor servituti naturale şi legale care au ca
obiect o prestaţie negativă şi care sunt simple limite normale de exercitare a dreptului de
proprietate în materie imobiliară227. Nici obligaţiile uzufructuarului nu pot fi considerate
obligaţii propter rem, întrucât uzufructul nu se poate transmite, iar aceste obligaţii aparţin
numai uzufructuarului228. Ele sunt obligaţii civile propriu-zise.
În schimb, obligaţiile nudului proprietar pot fi caracterizate ca obligaţii propter rem în
măsura în care ele se transmit o dată cu nuda proprietate. De asemenea, obligaţiile
propter rem ale proprietarului iniţial, dacă sunt legate de folosinţa şi detenţia bunului, se
vor transmite la uzufructuar.
Art. 494 C. civ. instituie, în mod indirect, o obligaţie propter rem în favoarea
constructorului de bună-credinţă şi a celui de rea-credinţă în măsura în care proprietarul
terenului a optat pentru păstrarea lucrării. În aceste ipoteze, dreptul constructorului de a
primi de la proprietarul terenului contravaloarea lucrării, indiferent de modul de calcul,
poate fi opus nu numai proprietarului iniţial, ci şi proprietarului actual. în această ipoteză,
ideea de obligaţie propter rem se întâlneşte cu ideea de debitum cum re iunctum229.
Obligaţia proprietarilor de terenuri agricole situate în extravilan de a urma o
procedură specifică în cazul vânzării acestor terenuri pentru a face posibilă exercitarea

227
În sensul că prevederile art. 578, art. 607, art. 610, art. 611, art. 612, art. 616-619 C. civ. ar institui
obligaţii propter rem, L. Pop, op. cit., p. 31.
228
în sens contrar, L. Pop, op. cit., p. 32.
229
Pentru această obligaţie propter rem, D. Andrei, „Dreptul la despăgubiri al constructorului locator”,
în Revista română de drept nr. 3/1978, p. 33; I. Lulă, loc. cit., p. 11-14.
dreptului de preempţiune instituit prin dispoziţiile art. 5 şi urm. din Legea nr. 54/1998 are, de
asemenea, caracter propter rem230. Nu este vorba, aşadar, doar de interdicţia de a înstrăina
altor persoane decât titularii dreptului

(121)

de preempţiune, ceea ce constituie o simplă limitare stricto sensu231 a exercitării

dreptului de proprietate, ci şi de obligaţia pozitivă de a declanşa o anumită
procedură pentru a permite exercitarea dreptului de preempţiune 232.
Aceeaşi este situaţia obligaţiei proprietarilor de terenuri cu păduri proprietate
privată, cât şi ai terenurilor cu altă folosinţă, limitrofe fondului forestier
proprietate publică a statului, instituită prin dispoziţiile art. 3-6 şi art. 8 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 233.
O situaţie specială este reglementată prin dispoziţiile art. 49-52 din Legea
nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie 234. Din aceste prevederi
legale rezultă că titularul brevetului de invenţie are obligaţia să ex ploateze invenţia
pe teritoriul României. Această obligaţie are caracter propter rem şi este ataşată
invenţiei ca bun incorporai. Încălcarea acestei obligaţii poate conduce la acordarea
unei licenţe obligatorii 235.

230
I. Lulă, loc. cit., p. 18.
231
Supra, nr. 31, lit. H, text şi nota 25.
232
Obligaţia proprietarului de teren de a urma o procedură specifică în cazul vânzării nu trebuie să fie
confundată cu dreptul de preempţiune; s-ar confunda dreptul cu datoria; totuşi, s-a afirmat că „aşa-zisul
drept de preempţiune este doar o procedură obligatorie de publicitate a hotărârii de vânzare” (L. Pop,
op. cit., p. 112). Pe de altă parte, obligaţia de a urma această procedură este o obligaţie pozitivă, iar nu
una negativă, astfel încât nu poate fi considerată doar „o îngrădire prin lege a atributului de dispoziţie
juridică” (ibidem). Sub aspect activ, dreptul de preempţiune propriu-zis este un drept potestativ pentru
a cărui exercitare trebuie urmată, în prealabil, procedura impusă de lege în sarcina proprietarului (infra,
nr. 44, text şi nota 131). Intre titularul dreptului de preempţiune şi proprietarul terenului nu există un
raport juridic obligaţional propriu-zis; ca urmare, obligaţia de a urma procedura legală prealabilă este o
obligaţie propter rem de natură civilă, dar cu caracter special.
233
Supra, nr. 21, nota 149. Prin intermediul acestor prevederi legale, au fost modificate dispoziţiile art.
52 din Codul silvic (supra, nr. 9, lit. C, nota 93).
234
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 752 din 15 octombrie 2002.
235
Pentru licenţele obligatorii, în reglementarea anterioară modificării introduse prin legea nr. 203 din
19 aprilie 2002, L. Mihai, Invenţia. Condiţiile de fond ale brevetării. Drepturi, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002, p. 157-170. Cât priveşte sancţiunea pentru neutilizarea mărcii, este vorba de o
decădere; într-adevăr, prescripţia şi decăderea sunt sancţiuni pentru neexerdtarea drepturilor, în general,
iar nu pentru neexecutarea unei obligaţii propter rem; obligaţia generală de a exercita drepturile nu
presupune stabilirea unui anumit mod de exercitare a acestora; prescripţia sau decăderea intervine nu
pentru că dreptul nu este exercitat într-un anumit fel, ci pentru că dreptul nu este exercitat în nici un fel,
nici măcar prin acţiunea în justiţie pentru apărarea lui (pentru natura juridică a prescripţiei extinctive,
M. Nicolae, op. cit., p. 40-68).
 Uneori, sfera obligaţiilor legale propter rem a fost lărgită pentru a include:
obligaţiile proprietarului care intenţionează să înstrăineze un teren agricol situat în
extravilan; interdicţia de a înstrăina un teren (art. 32, alin. 1 din Leg ea nr. 18/1991)
sau un apartament (art. 9, alin. 8 din Legea nr. 112 din 25 noiembrie 1995 pentru
reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în
proprietatea statului236)237; obligaţia persoanei care a dat

(122)

o cauţiune reală sau a dobânditorului unui imobil ipotecat de a plăti datoria în

limitele valorii imobilului ipotecat 238; obligaţia legală de garanţie prevăzută în art.
1002 C. civ. care constituie o sarcină239 reală a proprietăţii clădite240. În realitate, în
toate aceste cazuri nu este vorba de obligaţii legale propter rem, ci de restrângeri
stricto sensu ale exercitării 241 dreptului de proprietate, de obligaţia negativă de a nu
stânjeni urmărirea bunurilor ipotecate 242 sau de fundamentarea teoretică a răspunderii
civile delictuale pentru o categorie specială de lucruri.

E. Obligaţii propter rem convenţionale.

Tot veritabile obligaţii propter rem cu caracter civil sunt cele care au un izvor
convenţional. Ele sunt denumite obligaţii propter rem convenţionale. S-a menţionat
că o astfel de obligaţie este aceea pe care „şi-o asumă proprietarul unui fond aservit,
cu ocazia constituirii unei servituti de trecere, de a efectua lucrările necesare

236
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, modificată prin
Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul oficial
al României, Partea I, nr. 407 din 24 iulie 2001.
237
I. Lulă, loc. cit., p. 19-22 (text şi notele 28-35).
238
T.R. Popescu, op. cit., p. 17 (text şi nota 1); I. Lulă, loc. cit., p. 10 şi 11.
239
Noţiunea juridică de sarcină face parte din categoria logică a aşa-numitelor noţiuni vide, al căror
conţinut se schimbă în funcţie de context. Pentru diferitele accepţii ale noţiunii de sarcină, V. Stoica,
„Situaţii speciale în legătură cu despăgubirile pentru construcţiile ce se preiau în proprietate socialistă
de stat prin expropriere de la persoane fizice”, în Revista română de drept nr. 4/1986, p. 25 şi 26, text şi
notele 16-18.
240
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.417;I. Lulă, loc.
cit., p.22.
241
În legătură cu calificarea interdicţiilor legale de înstrăinare ca fiind restrângeri ale exercitării
dreptului de proprietate sau derogări de la acest drept, în lumina prevederilor Convenţiei europene a
drepturilor omului, infra, nr. 121, lit. B, b.
242
Dacă se are în vedere însă procedura purgii, pentru curăţirea imobilului de ipotecă sau plata creanţei
creditorului de către dobânditorul imobilului ipotecat, nu este vorba de o obligaţie, ci de o simplă
facultate pe care o are dobânditorul.
exerciţiului normal al servitutii” 243. Acest exemplu este aplicaţia posibilităţii mai
generale prevăzute în art. 631 C. civ. 244 Conform acestui text legal, proprietarul
fondului aservit va efectua lucrările necesare pentru exercitarea servitutii dacă s-a
prevăzut astfel în titlul de stabilire a servitutii. Ca urmare, dobânditorii ulteriori şi
succesivi ai fondului dominant şi ai fondului aservit vor profita de, respectiv vor
suporta obligaţia propter rem ca obligaţie reală de a face. Dobânditorii fondului
aservit nu pot invoca nici necunoaşterea dreptului de servitute, nici necunoaşterea
obligaţiei propter rem dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate 245. În

(123)

absenţa formalităţilor de publicitate nu se asigură opozabilitatea lărgită a obli gaţiilor

propter rem convenţionale. Într-o asemenea situaţie, obligaţiile de a face asumate de
părţi rămân obligaţii civile propriu-zise.
Desigur, de la bun început, părţile pot conveni ca obligaţia de a face asumată
să nu constituie o obligaţie propter rem, ci să fie corelativă unui drept de creanţă
propriu-zis. Altfel spus, în cazul obligaţiilor propter rem convenţionale este
important ca părţile să fi avut intenţia de a constitui o asemenea obligaţie, iar nu o
obligaţie civilă propriu-zisă. Nu trebuie însă să se înţeleagă că temeiul opozabilităţii
lărgite a obligaţiei propter rem convenţionale se află în voinţa părţilor. O asemenea
soluţie ar încălca principiul relativităţii efectelor actului juridic. Temeiul acestei
opozabilităţi lărgite se află în dispoziţiile art. 631 C. civ., care au fost interpretate în
mod constant în sensul că îngăduie constituirea unor obligaţii propter rem
convenţionale şi în sensul că instituie o prezumţie privind caracterul propter rem al
obligaţiei de a face asumate de proprietarul fondului aservit pentru a asigura
exerciţiul normal al servitutii, dacă nu e o clauză contrară în actul de constituire.

243
I. Albu, op. cit., p. 66.
244
L. Pop, op. cit., p. 32.
245
Potrivit art. 21, alin. 1, lit. B, e din Legea nr. 7/1996, faptele juridice, drepturile personale sau alte
raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate se înscriu în cartea funciară în partea a
doua referitoare la proprietate; obligaţiile propter rem convenţionale intră în conţinutul unor raporturi
juridice referitoare la proprietate şi deci trebuie să fie înscrise în acest capitol. Numai datorită
inabilităţii legiuitorului obligaţiile propter rem nu au fost menţionate în partea a treia, cunoscută şi sub
denumirea de foaia de sarcini (pentru structura cărţii funciare, M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi
noile cărţi funciare, Editura Edit Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 261-265). Cât priveşte obligaţiile
legale propter rem, publicitatea se asigură chiar prin legea care le instituie; numai în legătură cu acestea
nu este necesară îndeplinirea vreunei forme speciale de publicitate (în sensul că obligaţiile propter rem
pot fi, fără distincţie, recunoscute, indiferent de îndeplinirea vreunei forme de publicitate, I. Lulă, loc.
cit., p. 10).
Altfel spus, intenţia părţilor privind caracterul propter rem al obligaţiei de a face
accesorie sevituţilor este prezumată în mod relativ.
Obligaţiile propter rem convenţionale nu pot fi asimilate aşa-numitelor servituti
personale care sunt prohibite prin dispoziţiile art. 620, alin. 1 C. civ.246 Regula înscrisă
în art. 620, alin. 1C. civ. apără tocmai libertatea persoanei şi urmăreşte să împiedice
renaşterea servitutilor personale, specifice societăţilor feudale. În viitor, s-ar putea
considera că şi obligaţiile propter rem convenţionale constituie o încălcare a
principiului libertăţii persoanei şi s-ar putea renunţa la interpretarea actuală
conform căreia dispoziţiile art. 631 C. civ. îngăduie restrângerea acestui principiu
dincolo de angajamentul juridic asumat. Altfel spus, prevederile art. 631C. civ. ar
putea fi interpretate în sensul că titularul fondului aservit îşi poate asuma o obligaţie
de a face, dar numai corespunzătoare unui drept de creanţă propriu-zis.
Oricum, pentru a nu goli de conţinut principiul libertăţii persoanei, legiui-
torul trebuie să reglementeze numai cu titlu de excepţie obligaţiile propter rem,
indiferent dacă acestea sunt legale sau convenţionale, civile sau administrative,
precum şi servitutile administrative.

38. Obligaţii scriptae in rem.

A. Noţiune.

Obligaţiile scriptae in rem sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât
creditorul nu poate realiza creanţa sa decât dacă posesorul actual al lucrului
îndeplineşte obligaţia corespunzătoare. Aceste obligaţii mai sunt denumite şi obligaţii
opozabile terţilor. Aşadar, ca şi în cazul obligaţiilor propter rem, datoria aparţine nu
numai debitorului iniţial, contemporan cu naşterea acesteia, ci şi dobânditorilor
ulteriori şi succesivi ai bunului, indiferent dacă aceştia au un drept real sau doar o
posesie

(124)

246
Ca urmare, dispoziţiile art. 631 C. civ. nu derogă de la prevederile art. 620 C. civ. în general,
obligaţiile propter rem convenţionale nu sunt cazuri de derogare de la regula înscrisă în art. 620, alin. 1
C. civ. în sens contrar, I. Lulă, loc. cit., p. 18.
ca stare de fapt. Deşi, uneori, s-a considerat că obligaţiile scriptae in rem se referă
numai la imobile247, nu există nici un temei legal care să împiedice constituirea
acestor obligaţii şi cu privire la bunuri mobile248.

B. Ipoteza cuprinsă în art. 1441 C. civ.

Într-adevăr, cea mai importantă aplicaţie legală a noţiunii juridice de obligaţii

scriptae in rem este înscrisă în art. 1441 C. civ., potrivit căruia „Dacă locatorul
vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea
făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act
privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi
prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”. Or, în acest text legal, nu se face
distincţie între bunuri mobile şi bunuri imobile.
Pentru a asigura opozabilitatea lărgită a obligaţiilor scriptae in rem, legiuitorul
instituie cerinţa ca locaţiunea să fie încheiată prin act autentic sau prin act sub
semnătură privată, dar cu dată certă. Chiar dacă este îndeplinită această cerinţă,
părţile pot să prevadă că, în cazul vânzării bunului închiriat sau arendat, locaţiunea
încetează.
Când locaţiunea are o durată mai mare de 3 ani şi are ca obiect un bun imobil,
asigurarea opozabilităţii necesită şi înscrierea unei menţiuni în cartea funciară cu
privire la contractul de locaţiune, conform art. 21, alin. 1, lit. C, a) din Legea nr.
7/1996.
Dacă sunt îndeplinite aceste formalităţi, obligaţiile scriptae in rem se transmit o
dată cu bunul închiriat, fără a fi necesar ca această transmitere să mai fie însoţită de
alte formalităţi sub aspectul asigurării opozabilităţii acestor obligaţii249.

C. Ipoteza cuprinsă în art. 77 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.

Mai mult, există o obligaţie scripta in rem care nu poate avea ca obiect decât
bunuri mobile. Astfel, conform acestui text legal, „(1) Părţile pot conveni ca

247
C. Stătescu, op. cit., p. 512; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 16.
248
În sensul că obligaţiile scriptae in rem apasă asupra bunurilor, indiferent dacă sunt mobile sau
imobile, I. Albu, op. cit., p. 65; L. Pop, op. cit., p. 28; C. Bîrsan, op. cit., p. 25.
249
L. Pop, op. cit., p. 29 (text şi nota 3).
vânzarea bunului afectat garanţiei să aibă loc fără ca partea garantată să ia bunul
în posesie.
(2) În cadrul unei astfel de vânzări părţile pot conveni ca debitorul să ră-
mână în posesia bunurilor în calitate de locatar. Dreptul debitorului va fi opozabil
oricărui terţ dobânditor al bunului”.
Or garanţiile reale mobiliare nu se pot constitui, în mod evident, cum arată
şi denumirea lor, decât asupra bunurilor mobile.
În legătură cu această obligaţie scripta in rem sunt necesare trei observaţii.
Mai întâi, termenul posesie este utilizat în mod inadecvat în acest text legal. Mai
întâi, se vorbeşte de luarea în posesie, formulă utilizată în materia garanţiilor reale
mobiliare pentru a face distincţia între cele cu deposedare şi cele fără deposedare.
Această accepţie specifică a posesiei are în vedere doar elementul material
{corpus), iar nu şi elementul psihologic (animus), întrucât

(125)

creditorul, chiar şi când preia bunul de la debitor, nu stăpâneşte bunul pentru el şi nu îi

poate culege fructele în proprietate (valoarea lor poate fi însă dedusă din cuantumul
creanţei pe baza acordului părţilor, conform art. 16, alin. 2 din acelaşi titlu). Altfel spus,
creditorul este un detentor precar, iar nu un posesor.
În cel de-al doilea alineat al art. 77, termenul posesie este, de asemenea,
impropriu folosit, pentru că locatarul este tot un detentor precar.
Apoi, între aceste dispoziţii legale şi prevederile art. 1441 C. civ. există o relaţie de la
particular la general. Ambele ipoteze sunt speciale, particulare întrucât obligaţiile scriptae in
rem nu sunt regula, ci constituie, ca şi obligaţiile prop-ter rem, situaţii de excepţie în legătură
cu obligaţiile civile propriu-zise. Dar, în absenţa prevederilor art. 77 din Titlul VI al Legii
nr. 99/1999, bunurile mobile închiriate ar fi intrat sub incidenţa prevederilor art. 1441 C.
civ., încadrându-se în ipoteza acestui ultim text legal. Ca urmare, prevederile art. 77 din Titlul
VI al Legii nr. 99/1999 reglementează o excepţie de la excepţia cuprinsă în art. 1441 C. civ.
Consecinţa este că locaţiunea trebuie să fie respectată de subdobânditorii ulteriori şi
succesivi ai bunului mobil închiriat chiar fără îndeplinirea formalităţilor prevăzute în art.
1441 C. civ.
În al treilea rând, textul este foarte clar în ce priveşte natura raportului juridic care se
creează în legătură cu bunurile rămase la debitor, acesta având un drept de locaţiune, cât şi în
legătură cu izvorul acestui raport juridic, respectiv voinţa părţilor. Dificultatea pe care o
creează textul este cu totul alta. Două întrebări se pun pe marginea lui. Ce se înţelege prin
părţi? Au părţile acelaşi înţeles în ambele alineate ale acestui text?
Prin părţi trebuie să avem în vedere, în primul alineat, creditorul, care suplineşte
voinţa debitorului în faza de executare a garanţiilor reale mobiliare (reglementată în Capitolul
V din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, capitol din care face parte şi art. 77) şi cumpărătorul.
În schimb, alineatul al doilea nu poate fi înţeles decât dacă prin părţi sunt avuţi în vedere
creditorul, cumpărătorul şi debitorul. Este vorba, în realitate, de încheierea unui contract
de locaţiune simultan cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Din text rezultă
că ambele contracte sunt integrate într-o operaţiune juridică unică (locaţiunea se încheie în
cadrul vânzării). Or contractul de locaţiune nu se poate încheia în absenţa debitorului ca
locatar, întrucât creditorul suplineşte voinţa debitorului în cadrul procedurii de executare
silită a garanţiei reale mobiliare numai în mecanismul de încheiere a contractului de
vânzare-cumpărare. Logica executării silite nu poate fi extinsă şi în legătură cu încheierea
contractului de locaţiune. Voinţa debitorului este necesară pentru încheierea acestui
contract, Din text rezultă, de asemenea foarte clar, că încheierea contractului de locaţiune
este o simplă facultate („părţile pot conveni”) care se realizează sau nu în funcţie de
interesele tuturor părţilor şi de negocierea acestor interese. Acordul creditorului la
încheierea contractului de locaţiune este necesar întrucât realizarea interesului
debitorului

(126)

poate să influenţeze preţul vânzării şi deci să limiteze posibilitatea de reali zare

integrală a creanţei creditorului 250.

D. Distincţia dintre cele două tipuri de obligaţii reale.

250
Pentru o altă interpretare a textului art. 77 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, I. Teves, „Contractul de
garanţie reală mobiliară (partea a II-a)”, în Juridica nr. 9/2000, p. 340. Interpretarea acestui autor nu are
însă nici un temei legal, ea înlocuind pur şi simplu contractul de locaţiune prevăzut expres în lege cu un
contract de depozit. Argumentul că locaţiunea este un contract cu titlu oneros nu este infirmat de textul
legal comentat. Desigur, întrucât textul vorbeşte de locaţiune, acesta nu poate fi decât cu titlu oneros. În
plus, contractul de locaţiune se încheie simultan cu contractul de vânzare-cumpărare, astfel încât nu se
pune problema ca debitorul să devină locatarul unui bun care se află în proprietatea sa. Pe de altă parte,
autorul foloseşte în mod inadecvat noţiunea de posesie.
 Între obligaţiile scriptae in rem şi obligaţiile propter rem există două diferenţe.
Mai întâi, obligaţiile propter rem sunt instituite din cauza naturii sau a situaţiei
juridice a lucrului, în timp ce obligaţiile scriptae in rem au ca scop asigurarea
realizării creanţei creditorului indiferent de posesorul actual al bunului şi de natura
acestui bun. În vederea acestui scop, aceste obligaţii sunt înscrise în lucruri. În al doilea
rând, obligaţiile propter rem sunt, cum am văzut, obligaţii reale de a face, în timp ce
obligaţiile scriptae in rem au ca obiect un ansamblu de prestaţii pozitive şi negative.
Contractul de locaţiune, în realitate, dă naştere, între altele, unui drept de creanţă în
favoarea locatarului şi a unor obligaţii corelative scriptae in rem în sarcina locatorului,
având ca obiect nu numai prestaţii pozitive, ci şi prestaţii negative.

§3. Drepturile reale asupra bunurilor incorporale

39. Categorii de bunuri incorporale.

Iniţial, bunuri incorporale251 au fost considerate drepturile reale, cu excepţia

dreptului de proprietate252, precum şi drepturile de creanţă253. Este adevărat că, în
limbajul comun, bunul care este obiectul dreptului de proprietate este confundat chiar
cu dreptul de proprietate (se foloseşte termenul de proprietate pentru a desemna
atât dreptul, cât şi obiectul dreptului). Această împrejurare nu trebuie să ducă însă la
concluzia că, din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate se confundă cu bunul
care este obiectul

(127)

251
Pentru clasificarea bunurilor în bunuri corporale şi bunuri incorporale, C. Hamangiu, I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 863-865; G.N. Luţescu, op. Cit., p. 88-93; Gh. Beleiu, op. cit., p.
105 şi 106; G. Boroi, op. cit., p. 79.
252
S-a apreciat că dreptul de proprietate se confundă cu bunul care este obiectul său, se încorporează în
acest bun şi dobândeşte corporalitatea acestuia. Celelalte drepturi reale nu se confundă cu bunul, rămân
distincte de acesta. în acest sens, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 864 şi
865; G.N. Luţescu, op. cit., p. 88; G. Boroi, op. cit., p. 79. Această concepţie se întemeiază pe distincţia
care se făcea în dreptul roman între dreptul de proprietate, considerat ca bun corporal, şi jus in re
aliena, considerate ca bunuri incorporale.
253
Pentru o privire de ansamblu asupra problemei bunurilor corporale şi a bunurilor
incorporale în dreptul roman, în evul mediu şi în dreptul modern, R Zenati, loc. cit., p. 307-312.
său254. Mai ales în materie imobiliară această distincţie este netă, întrucât transmiterea posesiei
asupra bunului ca obiect nu înseamnă şi transmiterea dreptului de proprietate. Chiar şi în
materie mobiliară distincţia este evidentă când nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1909 C. civ.
într-o concepţie coerentă, dacă se acceptă ideea conform căreia drepturile patrimoniale
sunt bunuri incorporale, această idee se aplică şi cu privire la dreptul de proprietate.
Aşadar, potrivit concepţiei care stă la baza Codului civil, drepturile patrimoniale
sunt considerate bunuri. Această concepţie a fost criticată, afirmându-se că bunurile
propriu-zise sunt lucrurile materiale, iar acestea nu au nimic comun cu drepturile, care sunt
incorporale; ca urmare, n-ar fi vorba de o clasificare, ci de o alăturare incoerentă255.
Critica este prea severă. Criteriul care stă la baza clasificării bunurilor corporale şi a celor
incorporale este riguros. Acest criteriu a fost formulat foarte clar de Gaius, care distingea
între bunurile quae tangi possunt şi bunurile quae tangi non possunt256. Nu este vorba de o
simplă alăturare incoerentă, întrucât bunurile corporale şi bunurile incorporale au în comun
valoarea economică, ele fiind evaluabile în bani. Cât priveşte utilitatea practică a acestei
clasificări, critica este întemeiată parţial. Într-adevăr, nu este util să includem toate
drepturile patrimoniale în categoria bunurilor, întrucât drepturile patrimoniale sunt
instrumente juridice prin intermediul cărora persoanele apropriază obiectele, lucrurile,
scoţându-le din starea naturală şi introducându-le în sfera civilizaţiei. Mai întâi au fost
apropriate lucrurile naturale, apoi aceste lucruri au fost transformate, dându-li-se utilităţi
noi, pentru ca mai târziu omul să creeze produse noi, ca bunuri corporale. Este util însă să
includem în categoria bunurilor acele drepturi patrimoniale care devin ele însele
apropriabile, adică se transformă în bunuri incorporale, formând obiectul altor drepturi
patrimoniale. Aşa se întâmplă, cum vom vedea, cu drepturile patrimoniale incluse în
fondul de comerţ şi cu dreptul de proprietate asupra unui drept de creanţă. Fondul de

254
În acest sens, s-a subliniat că nu trebuie să se confunde lucrul şi dreptul de proprie tate asupra
lucrului, întrucât lucrul poate exista distinct de dreptul de proprietate şi chiar independent de acesta; M.
Fabre-Magnan, loc. cit., p. 601.
255
M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 709; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
864; G.N. Luţescu, op. cit., p. 90-92 (acest autor trece în revistă şi noile tendinţe legislative, făcând
referire la legislaţia germană, elveţiană şi italiană, precum şi la Proiectul Codului civil român din
1940).
256
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 863. Distincţia dintre bunurile
corporale şi bunurile incorporale a fost formulată, în mod exemplar, de Gaius: Corporales hae sunt,
quae sui natura tangi possunt: veluti fundus homo vestis aurum argentum et denique aliae res
innumerabiles. Incorporales autem sunt, quae tangi non possunt, qualia sunt ea, quae in iure consistunt:
sicut hereditas, usus fructus, obligationes. Textul lui Gaius este cuprins în lustiniani Institutiones,
recognovit Paulus Krueger, Liber secundus, II, De rebus incorporalibus în Corpus iuris civilis, volumen
primum, Berolini, MCMXXII, p. 13.
comerţ devine el însuşi un bun incorporai, întrucât universalităţile nu au corporalitate,
chiar dacă este vorba de universalităţi de fapt.

(128)

Sub un alt aspect, clasificarea bunurilor corporale şi a celor incorporale este utilă
dacă sfera bunurilor incorporale nu mai este redusă la drepturile patrimoniale. Cum s-a
remarcat, creaţia intelectuală este ea însăşi un bun, fiind susceptibilă de apropriere sub
formă de drepturi patrimoniale, şi anume un bun incorporai, neavând substanţă
materială257. Formele variate de creaţie intelectuală sunt tot atâtea bunuri incorporale, în
măsura în care formează obiectul unuia sau altuia dintre drepturile de proprietate
intelectuală258. Mai ales pe acest teren devine evidentă importanţa categoriei juridice de
bunuri incorporale, în opoziţie cu bunurile corporale259. În această ordine de idei, creaţia
intelectuală este protejată nu numai prin intermediul drepturilor patrimoniale, ci şi, în cele
mai multe cazuri, prin intermediul unor drepturi personale nepatrimoniale260.
În cele ce urmează, sunt avute în vedere tocmai acele bunuri incorporale (drepturi
patrimoniale, universalităţi de fapt sau obiecte de creaţie intelectuală) care sunt ele însele
apropriabile şi devin obiectul unor drepturi reale. Spre deosebire de bunurile corporale,
care sunt în mod natural apropriabile, bunurile incorporale devin apropriabile numai cu
autorizarea legii. Altfel spus, pentru ca un bun corporal să nu fie apropriabil este nevoie de o
interdicţie a legii, în timp ce pentru ca un bun incorporai să devină apropriabil este nevoie
de o autorizare a legii261. Nu este suficient deci ca bunul incorporai să aibă o anumită
valoare economică, este necesar ca el să fie adus în sfera bunurilor apropriabile prin

257
A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate
industrială. Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 14 şi 15.
258
Pentru receptarea acestei idei în jurisprudenţa franceză, F. Zenati, loc. cit., p.312, text şi nota 29.
259
Supra, nr. 5, lit. A, text şi nota 29.
260
Aşa-numitul drept de imagine asupra bunurilor corporale, ca atribut al dreptului de proprietate, în
măsura în care ar putea fi recunoscut juridic, nu se detaşează de dreptul deproprietate şi nu se constituie
într-un drept personal nepatrimonial (pentru această chestiune, şi C. Bîrsan, op. cit., p. 41 şi 42, text şi
nota 3). Cu totul alta este situaţia dacă se are în vedere creaţia intelectuală care stă la baza producerii
bunului corporal (planuri de arhitectură, designul, invenţia) şi care constituie ea însăşi un bun distinct
ca bun incorporal; într-o asemenea situaţie, se protejează chiar creaţia intelectuală prin aşa-numitul
drept de imagine asupra bunurilor corporale.
261
M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 594-599; autorul subliniază că dreptul poate crea noi obiecte ale
dreptului de proprietate şi menţionează, ca exemple, creaţiile intelectuale, fondul de comerţ, valorile
mobiliare; de asemenea, precizează că, în dreptul roman, dreptul de proprietate avea ca obiect atât
lucruri corporale (res corporales), cât şi lucruri incorporale (res incorporales), iar teza conform căreia
romanii concepeau că numai lucrurile corporale pot fi obiectul dreptului de proprietate ar fi de fapt o
denaturare rezultată dintr-o eroare de interpretare a glosatorilor medievali pe marginea textelor
jurisconsulţilor romani.
intermediul dreptului. Tocmai în aceasta constă caracterul atipic al unor asemenea drepturi
patrimoniale262.

(129)

Această categorie include dreptul de proprietate şi dreptul real de garanţie

mobiliară asupra unui drept de creanţă, drepturile reale asupra fondului de comerţ şi
dreptul de proprietate intelectuală.
Uneori, se foloseşte sintagma proprietăţi incorporale. În realitate, este vorba de un
drept de proprietate sau de alte drepturi reale asupra unui bun incorporal.
Pe măsură ce vor apărea bunuri noi, ca bunuri incorporale, se vor multiplica şi
drepturile patrimoniale având ca obiect asemenea bunuri263.

40. Dreptul de proprietate şi dreptul real de garanţie mobiliară asupra unui drept
de creanţă.

Titlurile de valoare sau titlurile de credit264 sunt înscrisuri care încorporează, în

materialitatea lor, drepturile patrimoniale pe care le constată, astfel încât persoana care
posedă în mod legitim înscrisul este şi titulara dreptului menţionat în înscris265.
Ca urmare a încorporării drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le constată,
„dreptul de proprietate asupra titlurilor şi dreptul de creanţă pe care acesta îl constată se
confundă; dreptul de creanţă nu există fără titlu, nu poate fi realizat decât de posesorul

262
Cu toate acestea, s-a afirmat că, din punct de vedere juridic, nu există diferenţă între dreptul de
proprietate asupra bunurilor corporale şi dreptul de proprietate asupra bunuri- lor incorporale; în acest
sens, M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 598 şi 599; această asimilare poate fi acceptată numai dintr-o
perspectivă generală; rigoarea juridică obligă însă la diferenţierea dreptului de proprietate asupra
bunurilor corporale de drepturile reale asupra creaţiilor intelectuale (infra, nr. 42, text şi nota 121).
263
Supra, nr. 5, lit. A, text şi nota 29.
264
Pentru utilizarea acestor denumiri în diferite sisteme de drept, St.D. Cărpenaru, Drept comercial
român, ediţia a treia revizuită, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 469, nota 2.
265
Pentru diferite definiţii ale titlurilor de valoare (titluri de credit), St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 469;
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, Drept comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti,
2000, p. 417. Pentru distincţia dintre titlurile comerciale de valoare (titlurile de credit comerciale) şi
titlurile de creanţă civile, I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. II, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 82-84. Acest ultim autor precizează că titlul de credit comercial „are
ca menire esenţială să constate existenţa unei obligaţii comerciale” (p. 82), ca raport juridic care are în
conţinutul său un drept de creanţă, deşi include între titlurile de credit şi titlurile care conferă dreptul la
o anumită cantitate de mărfuri, adică titlurile care încorporează drepturi reale asupra unor bunuri
determinate aflate în depozite sau magazii. Iată de ce preferăm să folosim în text expresia de titluri de
valoare, iar nu pe aceea de titluri de credit; într-adevăr, ultima expresie trimite la ideea de drepturi de
creanţă, părând să excludă ideea de drepturi reale.
legitim al titlului”266. Deşi afirmaţia se referă numai la titlurile care constată drepturi de
creanţă, în realitate, ea este valabilă şi pentru titlurile de valoare care constată şi
încorporează drepturi reale267.
Încorporarea drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le constată determină
autonomia dreptului patrimonial faţă de raportul juridic iniţial (fundamental)268.

(130)

Pe această bază, este posibilă simplificarea formalităţilor juridice de transmitere a dreptului

patrimonial încorporat în înscris.
Gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris diferă însă de la caz la
caz. Cu cât este mai mare gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris, cu atât
este mai simplă procedura de transmitere a dreptului, în acest sens, titlurile de valoare la
purtător realizează o încorporare completă a drepturilor patrimoniale în materialitatea
înscrisurilor care le constată. În acest caz, drepturile patrimoniale constatate prin înscrisuri
sunt limitate la drepturile de creanţă. În această categorie intră acţiunile şi obligaţiunile la
purtător269. Consecinţa este că aceste titluri, spre deosebire de cele nominative 270 şi de cele la
ordin, se transmit prin simpla lor predare (tradiţie), întrucât nu poartă menţiunea numelui
posesorului, şi intră sub incidenţa normelor de drept comun care guvernează circulaţia
juridică a bunurilor mobile271.
Aşadar, în ipoteza titlurilor de valoare la purtător, dreptul de proprietate asupra
înscrisului devine drept de proprietate asupra creanţei constatate prin înscris. Într-adevăr,

266
I. Turcu, op. cit., p. 83.
267
Este vorba de aşa-numitele titluri reprezentative de mărfuri (cum sunt recipisele de depozit,
conosamentele şi warantele). În acest sens, I. Turcu, op. cit., p. 86; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 471; S.
Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 419.
268
I. Turcu, op. cit., p. 84; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 470; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G.
Lostun, op. cit., p. 418.
269
Pentru acţiunile şi obligaţiunile la purtător, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 301, 319; S. Angheni, M.
Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 174,179. Este adevărat că acţiunile şi obligaţiunile la
purtător sunt, în funcţie de conţinutul lor, titluri care conferă drepturi complexe, patrimoniale şi
nepatrimoniale; drepturile patrimoniale intră însă în categoria drepturilor de creanţă.
270
Interesantă este situaţia acţiunilor nominative emise în formă dematerializată. Într-adevăr, conform
art. 91, alin. 2, teza a II-a din Legea societăţilor comerciale, republicată, „Acţiunile nominative pot fi
emise în formă materială, pe suport hârtie sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont”. S-ar
putea spune, în acest caz, că, după ce dreptul patrimonial s-a încorporat în substanţa înscrisului care-1
constată (acţiune nominativă pe suport de hârtie), el îşi pierde corporalitatea, se dematerializează, în
măsura în care acţiunea nominativă este emisă prin înscriere în cont. în realitate, nu este vorba de o
reală de materializare, ci doar de o schimbare a materiei în care se încorporează dreptul patrimonial, în
locul suportului material de hârtie apare un suport material electronic.
271
Cu privire la consacrarea legislativă a noţiunii de proprietate asupra valorilor mobiliare în dreptul
francez, F. Zenati, loc. cit., p. 312, text şi nota 32.
deşi dreptul de creanţă este incorporai, posesia lui este posibilă prin posesia înscrisului în a
cărui materialitate s-a încorporat creanţa. Astfel, dreptul de creanţă devine obiectul unui
drept real, dreptul de proprietate. Fiind obiectul unui drept patrimonial, dreptul de creanţă
devine un adevărat bun incorporal.
Asemănătoare este şi situaţia biletelor de bancă, chiar dacă acestea nu se confundă cu
titlurile de valoare272. Se poate spune că în acest caz este şi mai evidentă transformarea
creanţei273 în obiect de drept patrimonial, întrucât biletele

(131)

de bancă nu pot fi refuzate drept plată, nu sunt legate, nici măcar la origine, de un raport
juridic fundamental, nu prezintă riscul insolvabilităţii, fiind garantate de stat şi au efecte pe
o perioadă nedeterminată, până la retragerea lor din circulaţie.
Asupra drepturilor de creanţă se poate constitui şi un drept real de garanţie
mobiliară, conform art. 6, alin. 5, lit. G şi art. 84 din Titlul VI al Legii nr. 99/I999274.
Chiar în ipoteza valorilor mobiliare dematerializate, care nu se mai încorporează
deci în substanţa unui înscris constatator, în măsura în care există un regim juridic special
al transmiterii acestora, independent de orice suport material, dar care le face să fie privite
prin valoarea lor intrinsecă, de piaţă, iar nu prin raportare la debitorul din raportul juridic
obligaţional, se poate vorbi de un drept de proprietate asupra unui drept de creanţă.

41. Drepturile reale asupra fondului de comerţ.

Ca universalitate de fapt şi ca bun incorporai, fondul de comerţ275 este obiectul unor drepturi
reale: dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, drepturile reale de garanţie. Într-adevăr,
fiind vorba de o universalitate, deşi doar de fapt, fondul de comerţ este un bun incorporai.
Drepturile patrimoniale care intră în conţinutul fondului de comerţ devin ele însele, o dată
cu fondul de comerţ, obiect de drepturi patrimoniale. Astfel, proprietarul fondului de

272
Pentru deosebirile dintre titlurile de credit şi biletele de bancă, I. Turcu, op. cit., p. 84 şi 85.
273
Se afirmă că „biletele de bancă nu reprezintă o creanţă a Băncii Naţionale a României” (I. Turcu, op.
cit., p. 84). În realitate, s-ar putea vorbi, cel puţin într-un sens metaforic, de o creanţă a posesorului
unui bilet de bancă împotriva Băncii Naţionale a României. În momentul apariţiei lor însă, când au
înlocuit banii de metal, biletele de bancă constatau o creanţă împotriva băncii emitente, având ca obiect
cantitatea de metal preţios echivalenta, în acest sens istoric includem şi biletele de bancă în categoria
dreptului de proprietate asupra unui drept de creanţă.
274
Supra, nr. 6, lit. A, nota 50.
275
Supra, nr. 6, lit. A, text şi nota 49.
comerţ poate să înstrăineze acest bun incorporal, să constituie un drept de uzufruct sau să
îşi greveze dreptul de proprietate asupra fondului de comerţ cu drepturi reale de garanţie276. În
asemenea

(132)

momente este pusă în evidenţă autonomia fondului de comerţ ca bun incorporal, distinct
de bunurile componente.

42. Drepturile de proprietate intelectuală.

Drepturile de proprietate intelectuală sunt considerate, pe drept cuvânt, ca o

categorie juridică intermediară între drepturile patrimoniale şi drepturile personale
nepatrimoniale277. Fie că sunt considerate drepturi complexe, care cuprind atât drepturi
personale nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale, fie că sunt apreciate ca o sumă de
drepturi distincte, unele de natură patrimonială, altele de natură personală
nepatrimonială278, este evident că drepturile de creaţie intelectuală sau drepturile de
proprietate intelectuală nu pot fi reduse, de regulă, la aspectul patrimonial279. Este un
prim aspect atipic al acestor drepturi.

276
Calificarea generală a fondului de comerţ ca bun mobil este discutabilă, de vreme ce, mai întâi în
doctrină (I. Turcu, op. cit., p. 14; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 122; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica,
M.G. Lostun, op. cit., pp. 70 şi 71, text şi notele 10-13) şi apoi în legislaţie (dispoziţiile art. 11, lit. c din
Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată prin Legea nr.
298 din 7 iunie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 iunie 2001;
pentru comentarea acestei modificări legislative, S. Angheni, „Câteva aspecte privind consecinţele
juridice ale includerii imobilelor în fondul de comerţ”, în Curierul Judiciar nr. 5/2002, pp. 1-10), s-a
acceptat că din fondul de comerţ pot face parte nu numai bunuri mobile, ci şi bunuri imobile, corporale
şi necorporale. Credem că, în măsura în care fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, el trebuie să
fie calificat ca un bun incorporai imobiliar. Ca urmare, garanţia reală mobiliară prevăzută în art. 10,
alin. 3 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 (supra, nr. 6, lit. A, nota 50) nu se poate constitui dacă fondul
de comerţ cuprinde un bun imobil. Din modul de formulare a acestui text legal rezultă clar că fondul de
comerţ este cuprins în universalitatea bunurilor mobile în măsura în care el însuşi cuprinde doar bunuri
mobile. Dacă fondul de comerţ cuprinde bunuri imobile se pune problema instituirii unei ipoteci asupra
fondului de comerţ. Totuşi, s-a argumentat că fondul de comerţ rămâne un bun mobil incorporai, chiar
dacă cuprinde bunuri imobile; I. Deleanu, „Fondul de comerţ”, în Dreptul nr. 4/2001, p. 77-81.
277
În acest sens, C. Bîrsan, op. cit., p. 24.
278
Pentru această chestiune, cu referire la dreptul subiectiv de proprietate industrială, A. Petrescu,
„Introducere în dreptul de proprietate industrială”, în A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate
industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială.
279
De la această regulă există o excepţie; „în legătură cu marca nu se nasc drepturi personal -
nepatrimoniale, ci numai dreptul de exploatare exclusivă a mărcii, care - din nou în mod necontestat -
are natura unui drept patrimonial” (L. Mihai, op. cit., p. 97). În acelaşi sens, A. Petrescu, op. cit., p.
30.
 Pe de altă parte, ca drepturi patrimoniale, drepturile de proprietate intelectuală au
ca obiect un bun incorporai: o anumită creaţie intelectuală280. Este al doilea aspect atipic al
acestor drepturi. Chiar dacă această creaţie intelectuală este, uneori, încorporată într-un
obiect material, ea nu se confundă cu acesta. Ca urmare, dreptul de proprietate
intelectuală nu se confundă cu dreptul de proprietate asupra obiectului material în care
este încorporată creaţia.
Aspectul patrimonial al drepturilor de proprietate intelectuală este vizibil în cazul
dreptului de exploatare a creaţiei intelectuale, drept care are în conţinutul său juridic, într-o
formă specifică, jus possidendi, jus utendi, jusfruendi şijus abutendi281. În contextul
clasificării drepturilor patrimoniale în drepturi

(133)

reale şi drepturi de creanţă, este preferabilă concepţia care include drepturile de

proprietate intelectuală în categoria drepturilor reale care au ca obiect bu nuri
incorporale 282. Într-adevăr, prin prerogativele lor, drepturile de proprietate
intelectuală, deşi nu se identifică cu un drept de proprietate în sensul comun283,
totuşi prezintă caracterele drepturilor reale. Analiza acestor drepturi nu a pus în
evidenţă elemente specifice drepturilor de creanţă. Este motivul pentru care drepturile
de proprietate intelectuală nu sunt categorii juridice inter mediare între drepturile
reale şi drepturile de creanţă 284. Ele sunt însă, pentru motivele arătate mai sus,
drepturi patrimoniale atipice.

280
Dreptul de exploatare a creaţiei intelectuale are o durată limitată; după expirarea acestei durate,
bunul incorporai nu mai este apropriabil. Din această perspectivă, s-a vorbit de expresia juridică a
verbelor a fi şi a avea în termenii fluxului şi refluxului; altfel spus, tendin ţa introducerii unor elemente
nepatrimoniale în domeniul patrimonial coexistă cu tendinţa reîntoarcerii unor bunuri incorporale în
zona nepatrimonială; în paralel cu patrimonializarea unor elemente nepatrimoniale, se produce
extrapatrimonializarea unor elemente patrimoniale (în acest sens, A. Seriaux, „La notion juridique de
patrimoine. Breves notations civilistes sur le verbe avoir”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
4/1994, p. 807-809).
281
Pentru ipoteza dreptului subiectiv de proprietate industrială, A. Petrescu, op. cit., p. 23 şi 24; L.
Mihai, op. cit., p. 102 şi 103. Mutatis mutandis, într-o formă sau alta, aceste prerogative se regăsesc nu
numai în ipoteza dreptului subiectiv de proprietate industrială stricto sensu, ci şi în ipoteza dreptului de
exploatare al oricărei creaţii intelectuale care constituie principalul element patrimonial al drepturilor
de proprietate intelectuală.
282
Pentru această concepţie, dar numai cu referire la dreptul subiectiv de proprietate industrială, A.
Petrescu, L. Mihai, op. cit., p. 20-34.
283
Pentru diferenţele dintre dreptul clasic de proprietate şi dreptul de proprietate industrială stricto
sensu, L. Mihai, op. cit., p. 97 şi 98.
284
Pentru o altă concepţie, C. Bîrsan, op. cit., p. 24, 26.
 §4. Drepturile potestative patrimoniale

43. Noţiunea de drepturi potestative.

În teoria actului juridic unilateral s-a conturat, în ultimul timp, noţiunea de

drepturi potestative. Puterea conferită unei persoane de a modifica sau de a stinge o
situaţie juridică preexistentă ori de a recrea o situaţie juridică printr-un act juridic
unilateral constituie, în această concepţie, substanţa juridică a unui drept
potestativ 285. Spre deosebire de actele

(134)

285
Discuţia referitoare la drepturile potestative a fost reluată, după o lungă întrerupere, în literatura
juridică română, dar pe filiera literaturii juridice franceze de D. Chirică, „Promisiunea unilaterală de a
vinde şi de a cumpăra”, în Revista de drept comercial nr. 9/1999, p. 45; „Pactul de preferinţă”, în
Revista de drept comercial nr. 11/1999, p. 31; „Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de
vânzare-cumpărare”, în Dreptul nr. 3/2001, p. 28; „Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare ca
formă autonomă de contract”, în Studia universitatis Babeş-Bolyainr. 2/2000, p. 15. Ulterior, discuţia a
fost reluată de M. Avram, „Notă la dec. nr. 614/2002 a C. S.}., s. civ.”, în Curierul judiciar nr. 6/2002,
p. 72 şi 73; Actul unilateral de voinţă (Aspecte teoretice şi practice în dreptul român şi în dreptul
comunitar), referat prezentat în cadrul seminarului „Influenţa dreptului comunitar asupra legislaţiei
naţionale în domeniul dreptului privat” - organizat la Facultatea de drept din Universitatea Bucu reşti în
cooperare cu Institutul Max Planck şi Universitatea din Hamburg, 9-10 mai 2002, precum şi de J.
Goicovici, „Acordul de principiu”, în Dreptul nr. 4/2002, p. 60-62; I. Deleanu, „Problema
constituţionalităţii prevederilor art. 494 alin. ultim, teza a doua din Codul civil român”, în Dreptul nr.
6/2002, p. 23, nota 26, p. 26, nota 39; Părţile şi terţii..., cit. supra, p. 206-212; V. Stoica, „Drepturile
patrimoniale atipice”, în Dreptul nr. 3/2003, p. 55-58; I. Reghini, „Consideraţii privind drepturile
potestative”, în Pandectele Române nr. 4/2003, p. 236-241; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, cit.
supra, p. 446-452. Doctrina franceză, la rândul său, a preluat teoria drepturilor potestative din doctrina
germană (Kann-Rechte) şi din doctrina italiană (diritto potestativo); în acest sens, I. Najjar, „Avant-
Propos” în St. Valory, La potestativite dans Ies relations contractuelles, Presses universitaires d'Aix-
Marseille, 1999. Pentru o analiză de ansamblu a drepturilor potestative, I. Najjar, Le droit d'option.
Contribution a l'etude du droit potestatifet de l'acte unilateral, Librairie generale de droit et de
jurisprudence, Paris, 1967, passim; St. Valory, op. cit., passim. F. Hage-Chahine, loc. cit., p. 736-738;
acest autor clasifică drepturile cu realizare mediată, în funcţie de modul în care subiectul pasiv este
supus puterii subiectului activ, în drepturi de creanţă (în cazul acestor drepturi, debitorul răspunde cu
întregul său patrimoniu faţă de creditor în caz de neexecutare, ceea ce exprimă o legătură de
subordonare patrimonială a debitorului faţă de creditor; drepturilor de creanţă li se asociază fie o
obligaţie personală, în funcţie de persoana debitorului, fie o obligaţie reală, în funcţie de calitatea sa de
proprietar al unui lucru), drepturi potestative (în cazul acestora, o persoană este ţinută să suporte
ingerinţa unei alte persoane în sfera sa juridică, fără a i se cere însă nici o prestaţie pozitivă, ceea ce
exprimă o legătură de supunere pură şi simplă) şi drepturi injonctive (în cazul acestora, o persoană este
ţinută să săvârşească un anumit act sau o anumită prestaţie, sub sancţiunea pierderii unui drept sau a
privării de exerciţiul unui drept); rămâne însă neclară situaţia drepturilor de uzufruct, de uz, de abitaţie
şi de superficie, care, deşi sunt considerate drepturi cu realizare mediată, nu sunt incluse în nici una
dintre aceste trei categorii, în timp ce servitutile sunt incluse fie în categoria drepturilor de creanţă
cărora le corespunde o obligaţie reală, fie în categoria drepturilor injonctive; în realitate, toate
dezmembrămintele dreptului de proprietate ar trebui să fie incluse în categoria mai largă a drepturilor
cu realizare imediată; aceste inadvertenţe demonstrează încă o dată faptul că nici o clasificare nu este la
adăpost de critică şi că orice criteriu de clasificare oferă doar o perspectivă parţială, care tre buie să fie
asociată cu perspectivele oferite de alte criterii de clasificare.
juridice care sunt o expresie directă a principiului libertăţii de voinţă, actele
unilaterale care constituie o exercitare a drepturilor potestative sunt în mod direct
expresia puterii juridice a acestor drepturi, şi numai în mod indirect manifestarea
libertăţii de voinţă. Desigur, la rândul lor, drepturile potestative sunt efectul unei
manifestări de voinţă (dreptul de opţiune născut din promisiunea unilaterală de a
vinde şi de a cumpăra) sau efectul pe care legea îl leagă de anumite fapte juridice
(dreptul de opţiune succesorală). Conturată în strânsă legătură cu raporturile
contractuale, noţiunea de drepturi potestative are aplicare şi în domeniul
raporturilor juridice personale nepatrimoniale 286.
Ceea ce este esenţial pentru drepturile potestative este puterea pe care o are
titularul lor de a interveni, prin voinţa sa unilaterală, în situaţii juridice pree xistente
în care sunt prezente şi interesele altor persoane decât titularul acestor drepturi.
Această voinţă unilaterală poate să îmbrace forma unui act juridic substanţial, cu
caracter unilateral, sau forma dreptului material la acţiune în justiţie287. Cu alte
cuvinte, obiectul dreptului potestativ este o anumită situaţie juridică preexistentă, iar în
conţinutul dreptului potestativ intră prerogativa ingerinţei în sfera de interes a
persoanelor ale căror drepturi sau interese sunt incluse în situaţia juridică
respectivă. Din această cauză se creează o legătură specifică între titularul unui
asemenea drept, numit subiect activ sau potentior, şi subiectul pasiv care suportă
consecinţele exercitării dreptului potestativ 288.

(135)

Mai exact, această legătură specifică se realizează între potentior şi toţi cei ale
căror drepturi sau interese sunt incluse în situaţia juridică, obiect al dreptului
potestativ. De obicei este dificil să se stabilească de la bun început care sunt aceste
persoane, motiv pentru care, generic, dreptul potestativ este raportat în primul rând

286
Mai mult, conceptul de potestativitate depăşeşte cadrul dreptului privat şi intră în cadrul dreptului
public; în acest sens, St. Valory, op. cit., p. 26-28.
287
M. Nicolae, op. cit., p. 447. Nu împărtăşim însă opinia acestui autor în sensul că servitutea de trecere
ar fi un drept potestativ; exercitarea acestei servituti nu este o activitate materială ca manifestare a unui
drept potestativ, ci reprezintă obiectivarea unui drept real principal. Dacă s-ar împărtăşi această
concepţie, toate dezmembrămintele dreptului de proprietate ar trebui să fie considerate drepturi
potestative.
288
St. Valory, op. cit., p. 24; într-un sens asemănător, A.G. Ilie, M. Nicolae (II), „Discuţii în legătură cu
natura juridică a dreptului de preempţiune”, în Dreptul nr. 1/2004, p. 46-48.
la situaţia juridică şi numai în secundar la aşa-numitul subiect pasiv care, de cele
mai multe ori, este alcătuit din mai multe persoane determinate sau determinabile.
Această caracteristică a drepturilor potestative explică, în bună măsură, de ce a existat
tendinţa asimilării lor cu drepturile reale. Totodată, aceasta caracteristică determină
asemănarea dintre efectele juridice ale încălcării drepturilor reale şi efectele juridice ale
încălcării drepturilor potestative. Dacă dreptul real este încălcat de una dintre
persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv general şi nedeterminat, se naşte un drept
de creanţă distinct de dreptul real, pe temei delictual, care intră în conţinutul unui
raport juridic obligaţional stabilit între titularul dreptului real şi autorul prejudiciului.
În mod asemănător, dacă persoanele cu drepturi şi interese incluse în situaţia juridică
ce face obiectul dreptului potestativ nu se supun ingerinţei titularului acestui drept
realizată printr-o manifestare unilaterală de voinţă, încălcând astfel dreptul
potestativ, se naşte, de asemenea, un drept de creanţă distinct, pe temei delictual, care
intră în conţinutul raportului juridic obligaţional dintre potentior şi autorul faptei
ilicite.
Modificarea, stingerea sau recrearea situaţiei juridice preexistente prin exer-
citarea unui drept potestativ poate produce efecte juridice pentru viitor sau poate
consolida sau infirma efecte juridice anterioare (dreptul terţului beneficiar de a
accepta sau de a refuza dreptul primit de la promitent ca efect al stipulaţiei pentru altul).
Înţelese în acest fel, drepturile potestative sunt, în privinţa subiectului activ, o
extindere a sferei libertăţii personale şi, din punctul de vedere al celor care suporta
consecinţele exercitării acestor drepturi, o restrângere a sferei libertăţii personale. De
aceea, drepturile potestative se pot naşte fie cu acordul prealabil al celor care vor suporta
ulterior consecinţele exercitării acestor drepturi, fie pe baza unei dispoziţii a legii care
leagă naşterea acestor drepturi de anumite situaţii juridice.
Drepturile potestative nu constituie însă o noţiune nouă în literatura noastră
juridică de drept privat. Noţiunea era cunoscută încă din perioada interbelică. S-a
precizat astfel că drepturile potestative „constau în puterea pe care o persoană o are,
sub ocrotirea legii, fie de a influenţa, printr-o anumită manifestare de voinţă,
condiţiunea juridică a altei persoane sau condiţiunea sa proprie, fie de a modifica sau
desfiinţa unele situaţiuni sau drepturi existente, fie chiar de a face să se nască drepturi
noi, situaţiuni noi, consecinţe juridice noi. În rândul acestora se pot aşeza: dreptul
soţului de a cere divorţul, al femeii dotale de a cere separaţiunea bunurilor, al
coproprietarului de a cere diviziunea bunurilor comune, al oricărei părţi contractante
de a cere anularea sau rezoluţiunea contractului etc.”289.

(136)

Pe de altă parte, în literatura juridică postbelică a fost utilizată noţiunea de drepturi

secundare, care are în vedere „acele prerogative constând în puterea de a da naştere, prin act
unilateral de voinţă, unui efect juridic ce afectează şi interesele unei alte persoane”290. În
sfera acestei noţiuni au fost incluse: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative;
dreptul de denunţare unilaterală a unui contract; dreptul de preempţiune; dreptul de a
ratifica o gestiune de afaceri; dreptul de a revoca o ofertă ori de a accepta un contract;
dreptul terţilor, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real; dreptul de
opţiune al utilizatorului, în contractul de leasing, între mai multe posibilităţi
(achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului de leasing); dreptul
de opţiune succesorală.
Este uşor de observat interferenţa dintre modul de definire a drepturilor
potestative şi modul de definire a drepturilor secundare. Nu mai puţin, este preferabilă
noţiunea de drepturi potestative. Pe de o parte, denumirea exprimă mai bine esenţa
acestor drepturi şi, pe de altă parte, teoria drepturilor potestative este mult mai elaborată
decât succinta referire la drepturile secundare care a înlocuit pentru o vreme noţiunea
drepturilor potestative în doctrina juridică românească.
De regulă, drepturile potestative sunt imprescriptibile, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege291. Chiar şi atunci când se aplică regula, drepturile potestative se sting

289
E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă,
Bucureşti, 1932, p. 79-80. Autorul explică noţiunea de drepturi potestative plecând de la doctrina
germană şi italiană (Rechte des rechtlichen Konnens sau Kann-Rechte; diritti potestativi).
290
M. Eliescu, „Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări
legale”, în Studii şi cercetări juridice nr. 1/1956, p. 258. Ulterior, noţiunea a fost preluată, fără alte
dezvoltări, de alţi autori; în acest sens, E. Roman, „Prescripţia extinctivă”, în T. Ionaşcu ş. a., Tratat de
drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 450; P. Cosmovici,
„Prescripţia” în P. Cosmovici ş. a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, p. 322-323; Idem, Introducere în dreptul civil, Editura AII, Bucureşti, 1993, p. 173;
Gh. Beleiu, op. cit., p. 233. Noţiunea drepturilor secundare a fost însă utilizată, anterior studiului lui M.
Eliescu, de S.N. Bratus, Subiectele dreptului civil, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică,
Bucureşti, 1953, p. 10 şi 11 (text şi note). Este probabil ca autorii ruşi să fi preluat, la rândul lor,
noţiunea de Kann-Rechte, prin prelucrare în forma drepturilor secundare, din doctrina germană. În
sensul că drepturile secundare nu sunt veritabile drepturi subiective civile, ci doar simple facultăţi ori
beneficii legale sau convenţionale, G. Boroi, op. cit., p. 270.
291
De exemplu, dreptul de opţiune succesorală se prescrie în termen de 6 luni de la data deschiderii
succesiunii (art. 700, alin. 1 C. civ.). Pentru această chestiune, dar cu referire la drepturile secundare,
G. Boroi, op. cit., p. 270.
atunci când se stinge situaţia juridică în legătură cu care ele au fost recunoscute. De
exemplu, în ipoteza dreptului de dobândi o cotă-parte de 1/2 din dreptul de proprietate
asupra zidului despărţitor, acest drept potestativ se stinge dacă piere obiectul proprietăţii. Tot
astfel, dacă se prescrie dreptul care

(137)

ar urma să fie valorificat prin exercitarea dreptului potestativ, acesta din urmă se stinge şi
el, întrucât rămâne fără obiect.

44. Drepturile potestative patrimoniale.

În funcţie de natura situaţiei juridice preexistente, drepturile potestative dobândesc

caracter patrimonial sau caracter personal nepatrimonial. Într-adevăr, dacă exercitarea
dreptului potestativ modifică, stinge sau recreează o situaţie juridică preexistentă de na-
tură patrimonială, arunci acel drept potestativ dobândeşte o valoare economică şi devine el
însuşi un drept patrimonial292.
Când situaţiile juridice preexistente conţin drepturi reale, drepturile potestative sunt,
în acelaşi timp, limitări ale exercitării acestor drepturi reale (de exemplu, dreptul de
preempţiune care limitează exerciţiul dreptului de proprietate este un drept potestativ293).
Drepturile potestative patrimoniale nu sunt nici drepturi reale, nici drepturi de
creanţă. Ele nu sunt o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă,

292
De exemplu, dreptul de dezicere poate fi constituit cu titlu oneros tocmai pentru că are o valoare
economică. Pentru ipoteza constituirii dreptului de dezicere cu titlu oneros, M. Avram, „Notă...”, cit.
supra, pp. 68-70.
293
Pentru problematica dreptului de preempţiune, infra, nr. 159-161; Gh. Beleiu, „Dreptul de
preemţiune reglementat prin Legea nr. 18/1991”, în Dreptul nr. 12/1992, p. 3; E. Chelaru, „Dreptul de
preempţiune reglementat de codul silvic”, în Dreptul nr. 6/1997, p. 15; E. Chelaru, „Dreptul de
preempţiune reglementat de legea nr. 54-1998”, în Dreptul nr. 8/1998, p. 19; D. Corneanu, I. Negru,
„Inexistenţa unei ordini de preferinţă cu referire la dreptul de preempţiune reglementat prin Legea nr.
54/1998 privind circulaţia juridică a te renurilor”, în Dreptul nr. 7/1999, p. 34; Fr. Deak, „Dreptul de
preempţiune”, în Dreptul nr. 7/1992, p. 34; I. Negru, „Posibilitatea valorificării antecontractelor de
vânzare-cumpărare care s-au încheiat asupra terenurilor agricole din extravilan fără să fi fost respectat
dreptul de preempţiune”, în Dreptul nr. 12/2001, p. 59; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte spe-
ciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pp. 28-36; L. Pop, op. cit., p. 110-120; I. Negru, D.
Corneanu (I), „Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de preempţiune”, în Dreptul nr.
1/2004, pp. 22-33; A.G. Ilie, M. Nicolae, loc. cit., pp. 34-64; V. Stoica, „Dreptul de preempţiune la
vânzarea terenurilor agricole şi a celor cu destinaţie forestieră”, în Dreptul nr. 2/2004, pp. 33-58. De
asemenea, supra, nr. 37, lit. D, d, text şi notele 68-70.
pentru că nu cuprind în conţinutul juridic elemente specifice drepturilor reale sau
drepturilor de creanţă294.
Într-adevăr, drepturile potestative pot fi exercitate în mod direct, dar nu asupra unui bun, ca
în cazul drepturilor reale, ci asupra unei situaţii juridice. Efectul exercitării acestor drepturi
este suportat numai de persoanele ale căror drepturi sau interese fac parte dintr-o sau sunt
legate de o anumită situaţie juridică. Pe de altă parte, pentru exercitarea acestor drepturi
potestative, titularii lor nu au nevoie de o acţiune sau o inacţiune specifică din partea unor
subiecte pasive, cum se întâmplă în cazul drepturilor de creanţă.

(138)

Secţiunea a IlI-a
Clasificarea drepturilor reale

45. Precizare prealabilă.

În contextul acestei clasificări, vor fi avute în vedere numai drepturile reale tipice,
iar nu şi drepturile de proprietate intelectuală sau alte drepturi patrimoniale atipice care se
apropie, mai mult sau mai puţin, de figura juridică a drepturilor reale.

46. Drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

Criteriul acestei clasificări se defineşte în funcţie de autonomia sau dependenţa

drepturilor reale în raport cu drepturile de creanţă. în funcţie de acest criteriu, drepturile
reale principale sunt acele drepturi reale care nu depind de existenţa unui drept de creanţă,
iar drepturile reale accesorii sunt acele drepturi reale care sunt dependente de un drept de
creanţă295. Drepturile reale de garanţie sunt drepturi rea
le accesorii.

294
D. Chirică, „Promisiunea unilaterală...”, cit. supra, p. 45; cu toate acestea, autorul subliniază că
dreptul potestativ analizat nu include, în conţinutul său juridic, nici atributele drepturilor reale, nici
atributele drepturilor de creanţă.
295
Dintr-o altă perspectivă, drepturile reale principale ar purta asupra materialităţii însăşi a lucrului,
care este pus în serviciul titularului dreptului, iar drepturile reale accesorii ar purta asupra valorii
pecuniare a lucrului (M. Nicolae, op. cit., p. 377; autorul apreciază că păstrarea criteriului dependenţei
ar face ca dreptul de servitute să fie inclus în categoria drepturilor reale accesorii, fără a observa că în
această clasificare nu este vorba de orice fel de dependenţă, ci de aceea faţă de un drept de creanţă; or
dreptul de servitute este dependent de un alt drept real principal).
 Dacă un drept real depinde de existenţa altui drept real, primul drept nu devine
un drept real accesoriu. De exemplu, dreptul de servitute are un caracter accesoriu în
raport cu dreptul de proprietate, dar rămâne un drept real principal.
Drepturile reale accesorii, respectiv dreptul de ipotecă, privilegiile, dreptul de gaj,
dreptul de garanţie reală mobiliară sunt analizate în cadrul teoriei generale a obligaţiilor,
tocmai pentru că ele sunt menite garantării unor creanţe, în acelaşi cadru va fi analizat şi
dreptul de retenţie, considerat un drept real de garanţie imperfect.
În cele ce urmează, vor fi analizate numai drepturile reale principale.

47. Clasificarea drepturilor reale principale.

În funcţie de natura juridică şi de regimul juridic aplicabil, distingem între dreptul

de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată.
Drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică sunt dreptul
de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă. De regulă, dreptul de
proprietate publică nu se exercită, în mod direct, de către titularii săi, statul şi comunităţile
locale, ci în mod indirect, prin intermediul titularilor drepturilor reale constituite pe temeiul
său.
Dreptul de proprietate privată poate fi dezmembrat, astfel încât atributele care
intră în conţinutul său juridic se exercită de persoane diferite. Astfel, pe

(139)

temeiul dreptului de proprietate privată se constituie dezmembrămintele acestuia: dreptul

de nudă proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de
servitute şi dreptul de superficie. Acestea sunt dezmembrămintele dreptului de proprietate
stricto sensu.
De regulă, dreptul de nudă proprietate nu este enumerat între dezmembrămintele
dreptului de proprietate privată. Lato sensu, nuda proprietate este tot un dezmembrământ.
întotdeauna, prin separarea prerogativelor dreptului de proprietate privată se nasc două
dezmembrăminte lato sensu: dreptul de nudă proprietate, pe de o parte, şi dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute sau dreptul de superficie, pe
de altă parte. Este adevărat însă că, în timp ce dezmembrămintele stricto sensu au, cu excepţia
dreptului de servitute, o configuraţie fixă, dreptul de nudă proprietate are o configuraţie
variabilă. Conţinutul său juridic este diferit, în funcţie de atributele care se separă din
conţinutul juridic al dreptului de proprietate cu ocazia naşterii dez-membrămintelor. Chiar
şi în cazul dreptului de servitute există un drept de nudă proprietate, dar numai în raport
cu elementul specific din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului
aservit care este exercitat de titularul dreptului de proprietate asupra fondului dominant ca
urmare a dezmembrării. Oricum, întotdeauna, dreptul de nudă proprietate nu se confundă
cu dreptul de proprietate.
Diferenţa dintre dezmembrămintele stricto sensu şi nuda proprietate ca dez-
membrământ lato sensu constă în aceea că numai nuda proprietate are vocaţia de a se
reîntregi ca drept de proprietate în momentul stingerii dezmembrămin-telor stricto sensu.
Spre deosebire de ipoteza dreptului de proprietate publică, prerogativele dreptului de
proprietate privată se exercită, de regulă, de către titularul dreptului. Chiar şi în ipoteza
dezmembrării dreptului de proprietate privată, drepturile reale care rezultă nu sunt moduri
de exercitare a atributelor din conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Dimpotrivă,
dezmembrămintele dreptului de proprietate privată presupun o separare a prerogativelor
acestui drept, astfel încât titularul fiecărui dezmembrământ exercită propriile sale atribute.
Aşa fiind, drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică
au un grad mai redus de autonomie, astfel încât opozabilitatea erga om-nes se realizează
numai în cadrul raporturilor juridice de drept privat. În raporturile juridice de drept public
dintre titularul dreptului de proprietate publică şi titularii drepturilor constituite pe acest temei,
opozabilitatea funcţionează doar în mod limitat, cât timp sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute în lege. Dimpotrivă, dezmembrămintele dreptului de proprietate, pe durata
existenţei lor, se caracterizează printr-o opozabilitate erga omnes deplină.
Într-o situaţie intermediară se află dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă
constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată al statului sau al unei comunităţi
locale. Potrivit legii, aceste drepturi reale principale se nasc nu numai pe temeiul dreptului
de proprietate publică, ci şi, în situaţii speciale,

(140)

pe temeiul dreptului de proprietate privată al statului sau al unei comunităţi locale.

Totuşi, în această ipoteză, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă nu pot fi
considerate dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, întrucât natura lor
de drept civil este alterată de elemente de drept administrativ privitoare la naşterea,
exercitarea şi stingerea lor.

(141)

Capitolul III
Posesia ca stare de fapt protejată juridic

Secţiunea I
Noţiunea posesiei ca stare de fapt

48. Importanţa noţiunii posesiei ca stare de fapt.

În teoria generală a drepturilor reale principale, studiul noţiunii posesiei ca

stare de fapt este, uneori, o introducere la studiul drepturilor reale principale,
privite ut singuli, iar alteori încheie analiza acestor drepturi. Această diferenţă de
abordare pune în evidenţă faptul că, din punct de vedere metodologic, între
noţiunea de posesie ca stare de fapt şi noţiunea fiecărui drept real principal există o
legătură indisolubilă. Este greu de înţeles noţiunea posesiei ca stare de fapt fără
înţelegerea conţinutului juridic al drepturilor reale principale, după cum poate să
creeze confuzii prezentarea acestui conţinut juridic înainte de a fi abordată problema
posesiei ca stare de fapt. Într-adevăr, noţiunea de posesie are două accepţii, ca stare
de fapt şi ca element juridic, ca atribut care intră, într-o formă specifică, în
conţinutul juridic al fiecărui drept real principal. De multe ori, aceste două accepţii
sunt confundate, întrucât se face abstracţie de contextul în care ele sunt utilizate sau,
mai grav, se face abstracţie de diferenţa dintre ele.
Aceste dificultăţi pe care le ridică, sub aspect metodologic, studiul posesiei ca
stare de fapt şi al posesiei ca element de drept au o explicaţie istorică, o ex plicaţie
teoretică şi o explicaţie legislativă.
Din punct de vedere istoric, posesia ca stare de fapt, ca simplă ocupare şi stă-
pânire a obiectelor, înainte ca acestea să capete semnificaţia inclusă în noţiunea
juridică de bunuri, a fost cu mult anterioară apariţiei drepturilor. Nu mai puţin însă,
posesia ca stare de fapt a fost mai întâi temeiul reprezentării subiective pe care
posesorul a dobândit-o treptat atât asupra relaţiei dintre el şi obiectul posedat, cât şi
asupra relaţiei dintre el şi celelalte persoane neposesoare, iar apoi fundamentul
configurării dreptului de proprietate şi al naşterii celorlalte drepturi reale296. Posesia
ca element de drept, ca atribut care intră în conţinutul juridic al fiecărui drept real
principal, a apărut deci mult mai târziu decât posesia ca stare de fapt. Din acest punct
de vedere, cel puţin, se justifică studiul posesiei ca stare de fapt înainte de analiza
drepturilor reale principale, privite ut singuli.
În ordine teoretică, s-a negat, uneori, necesitatea elementului subiectiv al
posesiei ca stare de fapt, afirmându-se că elementul material este îndestulător.

(142)

Alteori, s-a mers mai departe şi s-a negat diferenţa dintre posesie ca stare
de fapt şi posesie ca element juridic sau s-a încercat o sinteză a acestor două ac -
cepţii. Această ezitare teoretică a generat diferenţele privind locul noţiunii posesiei în
sistemul teoriei generale a drepturilor reale principale.
Mai mult, în ordine legislativă, sub influenţa disputelor teoretice, s-au con -
turat două sisteme diferite de reglementare a posesiei: sistemul Codului civil francez şi
sistemul Codului civil german, fiecare dintre acestea fiind apoi preluat în diferite
ţări ale Europei Continentale.
Ţinând seama atât de argumentul de ordin istoric, cât şi de soluţia adopta tă
în Codul civil român sub influenţa Codului civil francez, este mai potrivită
studierea posesiei ca stare de fapt înainte de analiza dreptului de proprietate şi a
celorlalte drepturi reale principale.

§1. Evoluţia istorică a noţiunii posesiei ca stare de fapt

49. Aspecte etimologice.

Etimologia nu este suficientă pentru înţelegerea noţiunilor juridice. Sensurile

actuale ale multor noţiuni juridice s-au îndepărtat mult de sensurile iniţiale. Dar

296
În sensul că proprietatea romană s-a edificat lent, pe temeiul posesiei ca stare de fapt, F. Zenati,
„Pour une renovation de la theorie de la propriete”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/1993, p.
314. Pentru tratarea de ansamblu a problemelor posesiei,V. Stoica, „Posesia ca stare de fapt protejată
juridic (I)”, în Curierul judiciar nr. 4/2003, p. 134-154; (II), în Curierul judiciar nr. 5/2003, p. 111-147.
chiar şi într-o asemenea situaţie, înţelegerea evoluţiei în timp a acestor sensuri este o
cale pentru a înţelege mai bine sensurile actuale.
În legătură cu termenul posesie, s-a observat că, în limba latină, el expri ma
ideea unei stăpâniri materiale. A poseda îşi are originea în sintagma pes şedere,
care însemna a sta cu picioarele pe un lucru 297.

50. Posesia în dreptul roman.

Iniţial, posesia era desemnată prin termenul usus. Ulterior, usus a fost
descompus în possidere şi uti, apărând astfel termenul possessio. Jurisconsulţii
romani au folosit acest termen fie pentru a desemna o stare de fapt, fie pentru a
desemna un drept. Oricum, în timpul lui Justinian, posesia era considerată un drept 298.
Mai mult, possessio se identifica practic cu dreptul de proprietate 299.
Juris possessio sau quasi possessio a apărut ulterior, pe cale pretoriană, pentru
a desemna posesia corespunzătoare servitutilor 300. S-a considerat că s-a produs o
extindere de la posesia lucrurilor corporale (possessio, possessio rei sau possessio
corporis) corespunzătoare dreptului de proprietate, privit el însuşi ca

(143)

un bun corporal301, la „posesia unui drept incorporai”302 (possessio juris sau qua-si
possessio). în realitate, aceste expresii erau intuiţii ale configuraţiei specifice pe care o
îmbracă posesia ca stare de fapt în funcţie de dreptul real al cărui conţinut juridic era
obiectivat, exteriorizat prin acte juridice şi fapte materiale.
Cu toate că, iniţial, posesia era confundată cu proprietatea, ocrotirea posesiei fiind
şi ocrotirea dreptului de proprietate, romanii au acceptat, la un moment dat, ocrotirea
posesiei independent de ocrotirea dreptului de proprietate. Interdictele au apărut ca
297
G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor.
Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, p. 174; P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil,
vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 65.
298
Pentru aceste aspecte, C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti,
1973, p. 166.
299
P.C. Vlachide, op. cit., p. 65
300
M. Planiol, G. Ripert, Trăite elementaire de droit civil, tome premier, Librairie Generale de Droit et
de Jurisprudence, Paris, 1928, p. 747; CSt. Tomulescu, op. cit., p. 167.
301
Am arătat mai sus că, în concepţia modernă, dreptul de proprietate are o natură incorporală şi nu se
confundă cu obiectul său corporal (supra, nr. 39).
302
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura
„Naţionala”, Bucureşti, 1928, p. 935.
instrumente juridice pentru a apăra posesia, spre deosebire de acţiunea în revendicare care
apăra dreptul de proprietate303.
Romanii cunoşteau şi distincţia dintre detentio şi possessio, chiar dacă au fost
controversate criteriile acesteia. Pragmatismul roman a făcut ca protecţia posesiei prin
interdicte să fie extinsă şi la alte persoane care, în mod normal, aveau calitatea de detentori
precari (depozitarul unui lucru litigios şi creditorul a cărui creanţă era garantată printr-un
gaj)304.

51. Controversa din doctrina modernă în legătură cu interpretarea noţiunii de

posesie din dreptul roman.

Modificarea în timp a sensurilor noţiunii de posesie în dreptul roman, precum şi

reflectarea contradictorie a acestor sensuri în textele jurisconsulţilor romani explică
interpretările diferite ale acestei noţiuni în doctrina modernă. Teoria formulată de Savigny şi
teoria formulată de Ihering formează substanţa unei controverse care a marcat şi
marchează nu numai înţelegerea noţiunii de posesie, ci şi reglementarea posesiei în di-
ferite ţări ale Europei Continentale.

A. Teoria lui Savigny sau concepţia subiectivă a posesiei.

În această teorie, posesia este o putere de fapt asupra unui lucru care presupune
existenţa a două elemente: un element material, respectiv puterea fizică de a dispune de
lucru (corpus possessionis) şi un element intenţional, psihologic, respectiv intenţia de a se
comporta ca un adevărat proprietar (animus possessionis).
În absenţa elementului psihologic, cel ce deţine lucrul este un simplu detentor precar;
chiar dacă are animus, detentorul precar nu are un animus domini sau un animus
possessionis sau animus possidendi sau animus sibi habendi, ci doar un animus
detinendi.
Voinţa de a poseda este deci determinantă în teoria lui Savigny despre posesie,
motiv pentru care ea a şi fost denumită teoria subiectivă a posesiei.

303
Pentru interdictele posesorii, P.F. Girard, Manuel elementaire de droit romain, Arthur Rousseau,
Editeur, Paris, 1906, p. 274-279; I. Cătuneanu, Curs elementar de drept Roman, ed. a II-a, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1924, p. 207-211; CSt. Tomulescu, op. cit., p. 168-170.
304
I. Cătuneanu, op. cit., p. 200-202.
 Plecând de la criteriul voinţei, Savigny clasifica posesorii şi detentorii precari în
patru categorii: adevăraţii proprietari şi persoanele care, cu bună-credinţă

(144)

sau cu rea-credinţă, se consideră şi se comportă ca proprietari; titularii

dezmembrămintelor proprietăţii; aceştia exercită asupra lucrurilor nu possessio, ci
quasi possessio; persoanele care deţin lucrurile pe temeiul unor legături contractuale,
dar pentru realizarea propriului lor interes (locatarii); persoane le care exercită
posesia nomine alieno (mandatarul, depozitarul, comodatarul)305.
Savigny şi-a argumentat interpretarea dată noţiunii de posesie în dreptul
roman pe textele jurisconsulţilor care făceau distincţie între posesie şi deten ţie,
chiar dacă, uneori, protecţia juridică a posesiei prin interdictele posesorii era
extinsă şi asupra detenţiei precare; se aprecia însă că în acest caz, prin intermediul
detentorului, interdictele posesorii apărau chiar posesia, întrucât detentorul era
reprezentantul posesorului 306.

B. Teoria lui Ihering.

În această teorie, accentul este pus pe elementul material, respectiv pe puterea

fizică exercitată în mod voit asupra unui lucru. Elementul intenţional nu este suprimat,
dar el nu este distinct de elementul material: „Juxtapoziţia locală nu devine corpus
decât în momentul când voinţa îi imprimă semnul raportului posesoriu. Animus nu
vine ca să se adauge, ca un al doilea element, la primul element deja existent, ci îl
creează, manifestându-se prin el.”307
Potrivit acestei concepţii, dispare diferenţa dintre posesor şi detentor precar în
ceea ce priveşte protecţia juridică a stăpânirii de fapt asupra bunului. Chiar dacă
detentorul precar nu are animus sibi habendi sau animus domini sau animus
305
F.Ch. de Savigny, Traite de la possession en droit romain, traduit de l'allemand par H. Staedler, 3
edition, Bruxelles, 1893, p. 108, apud D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român,
Editura Academiei, Bucureşti, 1986, p. 21; pentru expunerea teoriei lui Savigny, şi G.N. Luţescu, op.
cit., p. 179-181.
306
G.N. Luţescu, op. cit., p. 180.
307
R. von Ihering, Fondement de la protection possessoire, 1865, apud G.N. Luţescu, op. cit., p. 181 şi
182. Diferenţa dintre concepţia lui Ihering şi concepţia lui Savigny nu constă, aşadar, în includerea sau
excluderea elementului intenţional, ci în caracterul explicit sau implicit al acestuia; pentru marcarea
acestei diferenţe, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 36me edition, Dalloz, Paris,
1985, p. 143 şi 144.
possessionis sau animus possidendi, el are totuşi animus detinendi. Ca urmare, teoria lui
Ihering a fost denumită şi teorie obiectivei, întrucât se întemeiază „nu pe voinţa celui
ce are stăpânirea de fapt a lucrului, ci pe raportul posesoriu, aşa cum el se manifestă
în exterior”308.
Mai mult, Ihering consideră că, deşi este o putere fizică asupra unui lucru,
posesia este totuşi un drept, iar nu o simplă stare de fapt. Pentru a ajunge la
această concluzie, Ihering pleacă de la ideea că drepturile sunt interese prote jate
juridic, fiecare drept având un element material (un interes) şi un element formal
(protecţia juridică). Întrucât posesia cuprinde un interes incontestabil privind
utilizarea economică a bunului, interes care este protejat juridic, re zultă că posesia
este un drept. Jus possessionis este denumirea pe care jurisconsulţii romani au dat-o
acestui drept care este posesia. în acest fel, se făcea deosebirea

(145)

de jus possidendi, care aparţine proprietarului şi care este atributul din conţi nutul
juridic al dreptului de proprietate care permite stăpânirea bunului 309. Faptul posesiei
generează un drept ocrotit juridic, la fel cum contractul generează un drept de
creanţă310.

52. Consecinţele legislative ale controversei teoretice privind noţiunea pose-

siei.

Concepţia subiectivă întemeiază reglementarea posesiei în Codul civil fran-

cez311, precum şi în legislaţiile altor ţări latine din Europa, între care şi România.

308
G.N. Luţescu, op. cit., p. 182.
309
Totuşi, uneori, în literatura juridică, s-a apreciat că jus possessionis este prerogativa dreptului real,
iar possidendi ar fi efectul juridic al posesiei ca stare de fapt (G.N. Luţescu, op. cit., p. 196, text şi nota
1; A. Boar, Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p. 34); este vorba, desigur, de o inversare a sensurilor.
310
Pentru prezentarea teoriei lui Ihering, de asemenea, D. Gherasim, op. cit., p. 22, text şi notele 9 şi
10.
311
Savigny a fost contemporan cu adoptarea Codului civil napoleonian şi a fost influenţat de concepţia
lui Pothier cu privire la posesie, tratatul de drept civil al acestuia din urmă întemeind multe dintre
soluţiile incluse în Codul civil francez. Desigur, nu se poate afirma cu certitudine că redactorii Codului
civil francez s-au aflat sub influenţa lui Savigny, întrucât prima ediţie a lucrării acestuia despre posesie
a apărut în 1803, iar Codul civil francez a fost adoptat în 1804.
 Teoria obiectivă a lui Ihering a fost preluată în Codul civil german şi în Codul
civil elveţian, chiar dacă în acest ultim caz există şi influenţe ale concepţiei
subiective312.
Fără a face o evaluare a celor două teorii moderne despre posesie, adop -
tarea unei soluţii este dependentă, mai întâi, de opţiunea legiuitorului mai mult decât
de argumentele care pot fi descoperite în textele jurisconsulţilor romani, iar apoi, de
aptitudinea de a explica diferite aspecte ale materiei drepturilor reale principale şi
de a răspunde unor necesităţi practice.
Din această perspectivă, teoria lui Savigny, care fundamentează şi regle -
mentarea posesiei în Codul civil român, are, cum vom vedea, incontestabile
avantaje teoretice şi practice.

§2. Reglementarea posesiei ca stare de fapt în Codul civil român

53. Sediul materiei.

În Codul civil, posesia ca stare de fapt este reglemen tată în Titlul XX,
„Despre prescripţie”, în Capitolul II, „Despre posesiunea cerută pentru a prescrie”
(art. 1846-1862). În acelaşi titlu, se face referire la posesie, ca stare de fapt, sau la
posesor în articolele 1909 şi 1910. În aceeaşi accepţie, posesia este menţionată în
art. 972 C. civ. Termenul de posesor, corespunzător posesiei ca stare de fapt, este
utilizat direct în articolele 485 şi 486, iar indirect în art. 487.

(146)

54. Generalitatea reglementării posesiei ca stare de fapt în Codul civil

român.

Dispoziţiile legale cuprinse în Codul civil nu constituie deci un capitol

special consacrat posesiei ca stare de fapt. Spre deosebire de alte coduri civile 313,
Codul civil român pare să surprindă posesia ca stare de fapt numai în câteva înfăţişări

312
G.N. Luţescu, op. cit., p. 183-190.
313
În Codul civil german, reglementarea posesiei este inclusă în Cartea a III-a, „Drep tul bunurilor”, iar
în Codul civil elveţian, există un capitol special intitulat „Despre posesie” (pentru aceste aspecte, A.
Boar, op. cit., p. 34).
particulare. În realitate, deşi textele din Codul civil care reglementează posesia ca
stare de fapt sunt cuprinse într-un titlu despre prescripţie, având în vedere, în
primul rând, prescripţia achizitivă, precum şi în alte câteva articole răspândite în
diferite materii, totuşi această reglementare are o valoare generală. Plecând de la
aceste texte, al căror sens nu este limitat la materia uzucapiunii sau la materia
dobândirii fructelor ori a bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, a fost
construită o teorie generală a posesiei ca stare de fapt. Această teorie a fost elaborată
tocmai pe baza caracterului general al textelor din Codul civil, indiferent de materia în
care acestea au fost integrate. Altfel spus, nu a fost nevoie de un efort de generalizare
plecând de la cazuri particulare, printr-un procedeu inductiv, întrucât textele conţin
reglementări cu caracter general.
În acest sens, în articolul 1846 C. civ. se precizează mai întâi, în alineatul 1,
că posesiunea este un fapt, iar apoi, în alineatul 2 este cuprinsă o definiţie le gală a
posesiei ca stare de fapt. Astfel, „Posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea
de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”.
Această definiţie legală a posesiei a fost criticată în doctrină din trei punc te
de vedere.
În primul rând, s-a apreciat că termenul deţinere trimite la ideea de detenţie
precară, or detentorul precar nu stăpâneşte bunul pentru el, ci pentru altul. S-ar crea
deci o confuzie între noţiunea de posesie ca stare de fapt şi noţiunea de detenţie
precară314. Critica este întemeiată. De lege ferenda, este necesar să se înlăture această
inadvertenţă.
În al doilea rând, sintagma folosirea de un drept a fost considerată inadecvată,
întrucât ea ar crea o confuzie între posesie ca stare de fapt şi existenţa unui drept315.
Această critică este neîntemeiată sub un dublu aspect.
Mai întâi, Codul civil român preia, prin traducere, această sintagmă din Codul
civil francez316. La rândul său, redactorii Codului civil francez au consacrat,

314
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 774; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale,
Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 144; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura
AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 237; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 191.
315
C. Stătescu, op. cit., p. 774 şi 775; E. Chelaru, loc. cit.; L. Pop, loc. cit.; C. Bîrsan, loc. cit.
316
Jouissance d'un droit. Pentru prezentarea comparativă a Codului civil francez şi a Codului civil
român, C. Nacu, Comparaţiune între Codul civil român şi Codul Napoleon, Bucureşti, Editura Librăriei
Leon Alcalay, f. a., passim.
 (147)

prin această sintagmă, suprimarea diferenţei care exista în dreptul roman în tre
posesie şi cvasiposesie, fără a ignora însă situaţiile diferite care erau desemnate
prin aceşti termeni. Ca urmare, posesia are în vedere, în egală măsură, atât stăpânirea
unui bun corporal, corespunzătoare dreptului de proprietate, cât şi stăpânirea unui
bun incorporai. În acest ultim caz, în dreptul roman, cvasiposesia avea în vedere
posesia corespunzătoare servitutilor, considerate bunuri incorporale. Prin sintagma
folosirea de un drept, redactorii Codului civil francez au avut în vedere tot o stare
de fapt, respectiv posesia unui bun incorporai, dar au extins această idee de la
servituti la toate celelalte drepturi reale principale, altele decât dreptul de
proprietate. Deţinerea unui lucru făcea trimitere la posesia unui bun corporal,
corespunzătoare dreptului de proprietate. Totuşi, expresia folosirea de un drept este
numai o punte de legătură între ceea ce înţelegeau romanii prin possessio juris şi
adevăratul sens al posesiei ca stare de fapt corespunzătoare unui anumit drept real.
Cum vom vedea, în acest ultim sens, posesia are ca obiect bunuri corporale, iar nu
bunuri incorporale.
Apoi, este inexact că în dreptul civil român posesia este concepută doar ca o
stare de fapt. Într-adevăr, cum vom vedea, trebuie să distingem între posesia ca
stare de fapt şi posesia ca prerogativă care intră în conţinutul juridic al fiecărui
drept real principal. În această ultimă accepţie, posesia este un element de drept, iar
nu un fapt. Redactorii Codului civil român au fost şi mai tranşanţi în descrierea
celor două ipoteze preluate din dreptul roman, diferenţiind deţinerea unui lucru de
folosirea unui drept, în timp ce în Codul civil francez se foloseşte formula deţinerea sau
folosirea de un lucru sau de un drept317.
În al treilea rând, s-a afirmat că definiţia legală a posesiei ca stare de fapt este
incompletă, deoarece menţionează doar elementul material al posesiei (corpus), iar nu
şi elementul psihologic al acesteia (animus)318. Lectura atentă a textului art. 1846 C. civ.
infirmă această critică. în măsura în care posesia este exercitată de noi înşine sau de
altul în numele nostru, rezultă în mod clar elementul intenţional, psihologic al
posesiei. De altfel, concepţia subiectivă a posesiei se întemeiază chiar pe textele

317
Conform art. 2228 C. civ. in, „Posesia este deţinerea sau folosinţa de un lucru sau de un drept, pe
care îl deţinem sau pe care îl exercităm prin noi înşine sau prin altul care îl deţine sau care îl exercită în
numele nostru” - trad. ns.
318
L. Pop, op. cit., p. 192.
Codului civil francez în materie, texte care au fost preluate cu modificări minime
în Codul civil român.
De legeferenda, este necesară reglementarea posesiei ca stare de fapt într-un
capitol distinct, pentru a pune de acord generalitatea actualei reglementări cu
modul de sistematizare a Codului civil.

§3. Definirea noţiunii de posesie ca stare de fapt

55. Posesia ca stare de fapt şi protecţia sa juridică.

Posesia ca stare de fapt se bucură de protecţie juridică fie în mod direct, prin
acţiunile posesorii, fie în

(148)

mod indirect, prin recunoaşterea unor efecte juridice, în condiţii speciale: prezumţia de
proprietate, dobândirea fructelor şi a bunurilor mobile, ocupaţiunea sau uzucapiunea.
S-a considerat uneori că, întrucât se bucură de protecţie juridică, posesia iese din sfera
faptelor şi devine ea însăşi un drept, distinct de celelalte drepturi319.
Alteori, plecând de la aceeaşi premisă, s-a încercat o sinteză între posesie ca stare
de fapt şi consecinţele de drept ale acesteia; într-o asemenea concepţie, posesia ar
desemna, în egală măsură, faptul generator al dreptului şi dreptul generat de acel fapt,
deoarece dreptul şi faptul sunt, în acest caz, indisolubil legate320. Totuşi, chiar într-o asemenea
concepţie, nu este justificată confuzia dintre efectele juridice ale posesiei şi prerogativa
posesiei ca element care intră în conţinutul juridic al unui drept real, altfel spus, confuzia
între jus sau jura pos-sessionis, pe de o parte, şi jus possidendi, pe de altă parte321.

319
În concepţia lui Ihering, cu trimitere la jurisconsulţii romani, jus possessionis ar desemna tocmai
dreptul cu care este asimilată posesia, diferit de jus possidendi, care este un atribut al dreptului de
proprietate; pentru aceste aspecte, D. Gherasim, op. cit., p. 22. Într-un sens asemănător, s-a afirmat că
„posesia aspiră în mod funciar să devină un drept subiectiv” (Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p.
155 - trad. ns). Jus possessionis ar fi, potrivit altor opinii, un drept real sau un drept asemănător
drepturilor reale, ori chiar un drept personal (A. Boar, op. cit., p. 39, text şi notele 79-82).
320
În această concepţie, de asemenea cu trimitere la jurisconsulţii romani, s-a afirmat că posesia ca fapt
generator al unui drept este causafacti; în acest sens, corporis facti est. Pentru dreptul sau drepturile
generate de acest fapt jurisconsulţii romani foloseau expresiile jus possessionis sau jura possessionis. în
acest sens, R. Rodiere, „Possession”, în Encyclopedie juridique, Paris, Dalloz, Droit civil, vol. V, nr.
6, apud D. Gherasim, op. cit., p. 23.
321
Pentru o asemenea confuzie, D. Gherasim, op. cit., p. 24. ]US possidendi este o prerogativă a
dreptului de proprietate şi a oricărui alt drept real principal; jus sau jura possessionis desemnează
 În realitate, posesia ca stare de fapt nu poate fi asimilată unui drept şi nici nu
trebuie să fie confundată cu efectele ei juridice. Este adevărat că posesia poate fi apărată prin
acţiunile posesorii. Nu întotdeauna însă acţiunea civilă este condiţionată de existenţa unui
drept. Un interes legitim, născut şi actual, poate fi protejat printr-o acţiune civilă322. Acţiunile
posesorii nu apără un aşa-numit

(149)

drept al posesiei sau efectele juridice ale posesiei, care sunt distincte de posesie ca stare de
fapt, ci interesul legitim, născut şi actual al posesorului de a reintra în stăpânirea bunului
sau de a-şi conserva posesia.

56. Elementele necesare pentru definirea posesiei ca stare de fapt, protejată

juridic.

Mai multe elemente sunt necesare pentru a defini posesia ca stare de fapt: numai
bunurile corporale pot fi posedate; posesia are ca obiect numai bunuri corporale aflate în
circuitul civil sau care pot intra în circuitul civil; numai bunurile individual-determinate
formează obiectul posesiei; posesia este o putere de fapt pe care o persoană o exercită cu
privire la un bun corporal; conţinutul acestei puteri de fapt este manifestarea exterioară,
obiectivarea unui drept real principal; această putere de fapt are un element material (cor-
pus) şi un element psihologic (animus); posesia este protejată juridic; posesia naşte
anumite efecte juridice.

57. Posesia are ca obiect numai bunuri corporale.

efectele juridice ale posesiei ca stare de fapt; sub acest ultim aspect, posesia este un fapt juridic stricto
sensu de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice. Această distincţie a fost pusă în evidenţă
cu claritate de C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 942 („Nu trebuie însă să
confundăm drepturile posesorului, rezultate din protecţia posesiei, cu dreptul de a poseda. Dreptul de a
poseda aparţine numai proprietarului sau titularului dreptului real; ceilalţi posesori de fapt, posedă fără
a avea dreptul de a poseda, şi drepturile care izvorăsc în favoarea lor din faptul posesiunii constituie
consecinţe juridice ale posesiei, iar nu consecinţe ale dreptului de a poseda.”), în concepţia care susţine
că posesia este ea însăşi un drept, jus possessionis ar fi tocmai acest drept, iar jus possidendi este
prerogativa dreptului de proprietate; în acest sens, s-a afirmat că „există un drept de posesiune (dreptul
celui ce posedă ca proprietar, jus possessionis) şi un drept la posesiune, care e dreptul proprietarului
(jus possidendi). Când celui ce invocă jus possessionis i se opune un jus possidendi justificat,
pretenţiunea la posesiune a celui dintâi nu mai poate fi primită” (E. Herovanu, Principiile procedurei
judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1932, p. 271 şi 272).
322
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura AII, Bucureşti, 2001, p. 127.
 Drepturile patrimoniale sunt instrumente juridice prin care persoana apropriază
lucrurile şi le transformă în bunuri. Iniţial, numai bunurile corporale puteau fi apropriate.
Ulterior, bunurile incorporale, fie că este vorba de drepturi patrimoniale, fie că este vorba de
universalităţi de fapt sau chiar de mase patrimoniale, fie că este vorba de creaţii intelectuale,
au devenit obiect de apropriere prin intermediul unor drepturi reale323. Altfel spus,
stăpânirea s-a extins de la bunurile corporale la bunurile incorporale.
Lărgirea sferei bunurilor apropriabile pune în evidenţă, mai mult decât oricând,
diferenţa dintre elementul material şi elementul intenţional, psihologic, al stăpânirii asupra
bunului. Într-adevăr, dacă asupra bunurilor corporale stăpânirea reuneşte ambele elemente,
corpus şi animus, asupra bunurilor incorporale stăpânirea cuprinde numai elementul
psihologic, intenţional, animus. Este evidentă incompatibilitatea dintre ideea de stăpânire
materială (corpus) şi ideea de bun incorporai. Bunul este incorporai tocmai pentru că nu
are corpus.
Folosirea de un drept, sintagmă cuprinsă în art. 1846 din Codul civil, trimite însă,
cum am văzut, la noţiunea de possessio juris din dreptul roman324. Sursa confuziei care încă mai
persistă în doctrină se află tocmai în înţelegerea deformată a acestei noţiuni.
Ceea ce romanii numeau possessio juris nu desemnează, în realitate, posesia unor
bunuri incorporale. Posesia ca stare de fapt are o configuraţie specifică, în funcţie de dreptul
real principal căreia îi corespunde. Romanii au recunoscut mai întâi, pe lângă posesia
corespunzătoare dreptului de proprietate, posesia corespunzătoare servitutilor. Mai târziu,
a fost recunoscută posesia corespunzătoare celorlalte drepturi reale principale: uzufruct,
uz, abitaţie, superficie

(150)

în mod eronat s-a făcut distincţie între posesia corespunzătoare dreptului de proprietate,
care ar fi o posesie asupra unui bun corporal, şi posesia corespunzătoare celorlalte drepturi
reale principale, care ar fi posesia asupra unor bunuri incorporale. În realitate, în ambele
ipoteze este vorba de posesia asupra unui bun corporal, dar configuraţia acesteia variază
în funcţie de dreptul real constituit asupra bunului corporal respectiv. Este astfel posibil ca

323
Pentru problema bunurilor incorporale ca obiect al unor drepturi reale, supra, nr. 39-42, text şi notele
89-122.
324
Supra, nr. 50 şi 54.
asupra aceluiaşi bun corporal să coexiste posesia corespunzătoare nudei proprietăţi şi
posesia corespunzătoare dezmembrământului corelativ stricto sensu325.
Ignorarea sau insuficienta înţelegere a formelor specifice pe care le îmbracă posesia
ca stare de fapt în funcţie de fiecare drept real principal căruia îi corespunde explică de ce în
doctrină se mai utilizează încă, pe lângă formula posesia lucrurilor (în sensul de posesie asupra
bunurilor corporale), şi formula posesia drepturilor326. Corect este să se utilizeze formula
posesia bunurilor corporale şi sintagma forma specifică a posesiei corespunzătoare
fiecărui drept real principal.
Chiar atunci când bunurile incorporale (drepturi patrimoniale, universalităţi de
fapt, mase patrimoniale sau creaţii intelectuale) devin apropriabile şi formează obiectul
unor drepturi patrimoniale atipice327, asupra lor nu există o posesie ca stare de fapt stricto
sensu, chiar dacă includ în conţinutul lor juridic jus possidendi. Acest element de drept are
un înţeles specific, diferit de acela al posesiei ca stare de fapt. El nu exprimă decât ideea de
stăpânire intelectuală, iar nu şi ideea de stăpânire materială (corpus)328.
Folosirea de un drept şi possessio juris se află, de asemenea, la originea extinderii
domeniului posesiei de la drepturile reale principale la drepturile reale accesorii. În acest
sens, s-a apreciat că dreptul de ipotecă nu trebuie să fie exclus din domeniul posesiei, chiar
dacă nu presupune exercitarea unei stăpâniri materiale asupra imobilului ipotecat329.
Invocarea prevederilor art. 1800, alin. 1, pct. 4 şi alin. 2 şi 3 nu este relevantă întrucât,
dincolo de redactarea ambiguă a textului, este evident că ipoteca nu poate fi dobândită
prin uzucapiune, iar prescripţia avută în vedere este cea extinctivă, iar nu cea achizitivă.

(151)

325
Pentru diferenţa dintre dezmembrămintele stricto sensu şi dezmembrămintele lato sensu ale
dreptului de proprietate, supra, nr. 47 şi infra, nr. 198.
326
Pentru utilizarea ambelor formule, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 140 şi 141; A. Boar, op.
cit., p. 41-45.
327
Supra, nr. 34-44.
328
Astfel, în legătură cu dreptul de proprietate industrială, s-a precizat că jus possidendi înseamnă
„dreptul de a cunoaşte acel obiect şi de a hotărî asupra modalităţii de a-1 pune sau nu în lucrare” (A.
Petrescu, L. Minai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială.
Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 23; în acelaşi sens, L. Mihai, Invenţia.
Condiţiile de fond ale brevetării. Drepturi, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 102). Aceşti
autori consideră că dreptul de proprietate industrială este un drept real principal; din punctul nostru de
vedere, drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii sunt categorii de drepturi patrimoniale
tipice. Dreptul de proprietate industrială este un drept patrimonial atipic şi numai într-un sens foarte
general poate fi asimilat drepturilor reale principale.
329
A. Boar, op. cit., p. 42, text şi nota 88.
 Desigur, fiecare drept real accesoriu are, ca orice drept subiectiv civil, un
anumit conţinut juridic. Spre deosebire de drepturile reale principale, care au în
conţinutul lor juridic prerogativele jus possidendi, jus utendi şi jus fruendi, drepturile
reale de garanţie nu au în conţinutul lor juridic asemenea atribute. Ca urmare,
drepturile reale de garanţie nu implică o stăpânire a bunului corpo ral sau
incorporai care formează obiectul garanţiei, indiferent dacă este vorba de elementul
psihologic sau de elementul material al stăpânirii. Chiar atunci când garanţia reală
presupune deposedarea, titularul ei rămâne un simplu detentor precar, iar nu un
posesor stricto sensu.
Tocmai pentru că nu are posesia bunului corporal asupra căruia s-a consti tuit
o garanţie reală titularul unei asemenea garanţii nu are dreptul să culeagă fructele
bunului, chiar dacă ar avea detenţia acestuia. Singura putere pe care o au creditorii
ale căror creanţe sunt însoţite de garanţii reale este aceea de a se îndestula cu
preferinţă, la scadenţă, din valoarea bunurilor care constituie obiectul garanţiilor 330.
Întrucât această putere se exercită asupra bunurilor, drepturile respective de garanţie
au un caracter real. Dar, spre deosebire de drepturile reale principale, drepturile reale
accesorii conferă o putere a cărei exercitare devine actuală numai dacă drepturile de
creanţă pentru garantarea cărora s-au constituit aceste drepturi reale accesorii nu au
fost realizate prin executarea datoriilor corelative. Mai mult, după ce exercitarea
acestei puteri devine actuală, chiar dacă nu este dependentă de un fapt al
debitorului, ea presupune, de cele mai multe ori, o anumită procedură, deci
intervenţia efectivă sau virtuală a unei anumite autorităţi.
Folosirea de un drept şi possessio juris au fost invocate pentru a extinde dome-
niul posesiei şi la drepturile de creanţă331. În acest sens, s-a recurs şi la un argument de
text. Conform art. 1087 C. civ., „Plata făcută cu bună-credinţă acelui ce are creanţa în
posesiunea sa este valabilă chiar dacă în urmă posesorul ar fi evins”. S-a tras concluzia
că posesia poate avea ca obiect o creanţă sau că, întrucât orice drept se exercită,
posesia poate fi corespunzătoare exercitării unui drept de creanţă332.

330
Pentru ca un creditor a cărui creanţă este însoţită de o garanţie reală să poată culege, în contul
creanţei sale, fructele bunului care formează obiectul garanţiei, este nevoie de o convenţie specială
între părţi. în acest sens, potrivit art. 16, alin. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, „contractul de
garanţie poate să prevadă dreptul creditorului de a culege, în contul creanţei, fructele şi/sau produsele
bunului afectat garanţiei, fiind, în acest caz, obligatorie stipularea condiţiilor şi a proporţiei în care
urmează a se reduce obligaţia garantată”.
331
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 141. Autorii invocă prevederile art. 1240 din Codul civil
francez, corespunzătoare dispoziţiilor art. 1097 din Codul civil român.
332
Ibidem.
 S-a observat însă, pe bună dreptate, că este vorba de o confuzie a legiui -
torului, explicată prin aceea că titularul unui drept de creanţă se bucură de
anumite semne exterioare care creează reprezentarea colectivă că este titula rul
acelui drept333.

(152)

Dacă este însă vorba de drepturi de creanţă care s-au încorporat deplin în
substanţa înscrisului constatator (titluri de valoare la purtător), acestea pot fi
posedate, pentru că au dobândit corporalitate 334.
Plecând de la premisa că orice drept are un conţinut juridic şi că prerogati -
vele lui se exercită, s-ar putea trage concluzia că toate drepturile subiective civile
sunt susceptibile de posesie. În acest sens, se şi foloseşte sintagma posesie de stat în
materia stării civile, ca mijloc de identificare a persoanei fizice 335. Totuşi, se
precizează că starea civilă nu poate fi dobândită prin simpla folosire a ei în fapt 336.
Aşadar, termenul posesie este folosit într-o accepţie foarte largă.
În concluzie, deşi fiecare drept subiectiv civil are în conţinutul juridic anu -
mite prerogative care pot fi exercitate, posesia ca stare de fapt, stricto sensu, este
corespunzătoare numai drepturilor reale principale care au ca obiect bunuri
corporale. Lato sensu, printr-o extindere semantică, posesia semnifică starea de fapt
corespunzătoare exercitării unui drept subiectiv civil, patrimonial sau ne -
patrimonial337.
Această semnificaţie foarte generală a posesiei este corespunzătoare ideii
de apartenenţă care caracterizează patrimoniul şi elementele sale, precum şi sfera
juridică a persoanei şi elementele componente 338. Ea exprimă ideea de stăpânire
într-o accepţie generală, abstractă, spre deosebire de ideea de stăpânire specifică

333
T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 167,
nota 4.
334
C. Stătescu, op. cit., p. 727 şi 728; C. Bîrsan, op. cit., p. 215; A. Boar, op. cit., p. 43.
335
Pentru posesia de stat ca folosire a stării civile, C. Stătescu, op. cit., p. 167 şi 168; Gh. Beleiu, Drept
civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a V-a, Casa de editură şi presă
„Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 363.
336
C. Stătescu, op. cit., p. 167.
337
În această accepţie, „posesia se defineşte, în dreptul modern, prin exercitarea în fapt a facultăţilor
constitutive ale unui drept, ale unui drept anumit, proprietate sau alt drept” (J. Dabin, „Une nouvelle
definition du droit reel”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/1962, p. 32 - trad. ns.); totuşi, acest
autor precizează că o asemenea definire a posesiei nu înseamnă că ea produce, întotdeauna, aceleaşi
efecte, indiferent care ar fi natura dreptului posedat (ibidem, nota 2).
338
Supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60, nr. 8, text şi nota 86, nr. 10, text şi nota 113.
drepturilor reale principale, care implică atât reprezentarea intelectuală, cât şi
puterea fizică asupra unui bun corporal. Este posibil ca, uneori, legiuitorul să
recunoască acestei posesii lato sensu anumite efecte juridice339, fără ca prin aceasta ea
să se confunde cu posesia stricto sensu.

58. Posesia are ca obiect numai bunuri corporale aflate în circuitul civil sau
care pot intra în circuitul civil.

Criteriul patrimonialităţii este evaluarea bănească

(153)

a drepturilor şi datoriilor, care se exprimă prin ideea de accesibilitate la schimb şi ideea de

fungibilitate lato sensu340. În ce priveşte accesibilitatea, am făcut distincţie între accesibilitatea
materială şi accesibilitatea juridică la schimb.
Sub primul aspect, accesibilitatea materială la schimb presupune posibilitatea
separării fizice între subiectul şi obiectul dreptului patrimonial sau între cel care posedă şi
obiectul posedat. În această ordine de idei, elementele corpului uman nu sunt apropriabile
şi nu pot fi posedate341.
Sub cel de-al doilea aspect, bunurile corporale sunt apropriabile dacă nu există o
interdicţie legală. Altfel spus, pentru a forma obiectul posesiei ca stare de fapt şi pentru a fi
apropriabile şi a deveni obiectul unor drepturi reale principale, bunurile corporale trebuie
să fie în circuitul civil sau să poată intra în circuitul civil. Altfel spus, bunurile nu trebuie
să fie afară din comerţ.
În legătură cu noţiunea de bunuri care nu sunt şi nu pot intra în circuitul civil
(bunuri afară din comerţ), trebuie să ţinem seama de trei accepţii. Mai întâi, într-o accepţie
restrânsă, această noţiune desemnează numai bunurile care nu sunt susceptibile de nici un
fel de apropriere, nici publică, nici privată342. În al doilea rând, într-o accepţie mai largă, în
339
De exemplu, potrivit art. 49 al Legii nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi in dicaţiile
geografice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998, „Titularul
unei mărci anterioare, care cu ştiinţă a tolerat într-o perioada neîntreruptă de 5 ani folosirea unei mărci
posterior înregistrate, nu poate să ceară anularea şi nici să se opună folosirii mărcii posterioare pentru
produsele şi serviciile pentru care această marcă posterioară a fost folosită, în afară de cazul în care
înregistrarea mărcii posterioare a fost cerută cu rea-credintă”.
340
Supra, nr. 5, lit. A şi B, text şi notele 33-37.
341
M. Fabre-Magnan, „Propriete, patrimoine et lien social”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
3/1998, p. 592 şi 593, text şi nota 58.
342
Pentru noţiunile de apropriere privată şi apropriere publică, intra, nr. 110.
sfera acestei noţiuni intră toate bunurile care nu sunt susceptibile de apropriere privată. În
sfârşit, în cea mai largă accepţie, această noţiune se referă atât la bunurile care nu sunt
susceptibile de apropriere publică sau privată, cât şi la bunurile care, deşi au fost apro-
priate într-o formă sau alta, sunt totuşi inalienabile343. În acest context este utilizată cea de-a
doua accepţie.
Bunurile comune sunt, conform art. 647 C. civ., cele „care nu aparţin nimănui şi al
căror uz e comun tuturor”. În mod obişnuit, sunt incluse în această categorie aerul, apa
mării şi apele curgătoare. Cum s-a observat, în anumite condiţii, aceste bunuri devin
apropriabile (aerul lichid, apa mării folosită pentru extragerea sării), dar nu în întregul lor,
ci numai în parte344.

(154)

De asemenea, bunurile fără stăpân nu sunt în circuitul civil, dar, în măsura în care
sunt apropriabile, pot intra în circuitul civil. Într-adevăr, deşi, conform art. 646 şi art. 477
C. civ., bunurile fără stăpân sunt ale statului, există excepţii de la această regulă în legătură
cu vânatul, peştele de mare şi de apă dulce, alte produse ale mării, apa pluvială etc. În
aceste ipoteze, posesia ca stare de fapt este temeiul ocupaţiunii ca mod de dobândire a
dreptului de proprietate.
În afara circuitului civil sunt şi bunurile care formează obiectul dreptului de
proprietate publică şi se află deci în domeniul public al statului sau al comunităţilor
locale. Desigur, statul şi comunităţile locale au în conţinutul juridic al dreptului de
proprietate publică asupra acestor bunuri şi jus possidendi, iar exercitarea tuturor atributelor
acestui drept îmbracă forma posesiei ca stare de fapt. Mai mult, asemenea bunuri corporale
pot fi stăpânite de persoane fizice sau juridice private.
În primul caz, protecţia juridică, sub forma acţiunilor posesorii, este utilă, ţinând
seama de avantajele pe care aceste acţiuni le oferă în raport cu acţiunea în revendicare.
343
Într-un sens asemănător, pentru noţiunea de lucruri care sunt în comerţ (art. 963 şi art. 1310 C. civ.),
respectiv pentru noţiunea de lucruri care nu sunt în comerţ, Fr. Deak, Tra tat de drept civil. Contracte
speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 46. Dintr-o altă perspectivă, se face distincţie
între neapropriabiliate, care ar acoperi primele două accepţii, şi necomercialitate, care ar acoperi a treia
accepţie (T. Revet, „Propriete et droits reels. Choses hors commerce”, în Revue trimestrielle de droit
civil nr. 1/2004, p. 117-120). Pentru aceeaşi problemă, infra, nr. 188, lit. A, c, text şi nota 50. Ca
urmare, clasificarea bunurilor în funcţie de regimul circulaţiei lor juridice ar trebui adaptată, întrucât
criteriul circulaţiei juridice nu se confundă cu criteriul apropriabilităţii. Pentru bunurile aflate în
circuitul civil şi bunurile scoase din circuitul civil, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 102; G. Boroi,
Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 75 şi 76. Pentru ideea de
accesibilitate la schimb, supra, nr. 5, lit. B.
344
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 17.
Este însă de observat că, în acest caz, posesia concordă întotdeauna cu dreptul, fie că este
vorba de dreptul de proprietate publică, fie că este vorba de drepturile reale constituite pe
temeiul acestuia. Or stabilirea sferei bunurilor care pot fi posedate are în vedere numai
bunurile aflate în circuitul civil, întrucât numai acestea pot fi posedate nu numai de
titularii drepturilor reale, ci şi de persoane care nu au această calitate.
În cel de-al doilea caz, protecţia juridică nu este posibilă, întrucât priveşte bunuri
care nu se află în circuitul civil şi este deci nelegitimă.
În această ordine de idei, posesia ca stare de fapt este protejată juridic numai în
măsura în care este vorba de bunuri care pot fi posedate, respectiv bunuri care sunt
susceptibile de apropriere privată. În absenţa protecţiei juridice şi în lipsa recunoaşterii
legale a unor efecte juridice, posesia ca stare de fapt rămâne în sfera faptelor şi nu intră
în sfera dreptului decât cu semnificaţie ilicită.

59. Numai bunurile individual-determinate formează obiectul posesiei.

Această afirmaţie acoperă două situaţii.

Mai întâi, bunurile de gen pot fi posedate numai după individualizarea lor prin
numărare, măsurare, cântărire sau orice altă formă de individualizare.
Apoi, universalităţile juridice şi cele de fapt nu pot forma obiectul posesiei ca
stare de fapt.
Cu privire la patrimoniu, această incompatibilitate se explică prin caracterul său
inalienabil.
În ce priveşte masele patrimoniale şi universalităţile de fapt, în măsura în care
acestea devin bunuri prin apropriere, ele nu pot fi posedate, întrucât sunt bunuri
incorporale.
Succesiunile şi fondurile de comerţ intră în această categorie. Pot fi posedate
bunurile individual-determinate, corporale, care fac parte dintr-o succesiune

(155)

sau dintr-un fond de comerţ, iar nu succesiunea sau fondul de comerţ ca atare345.

345
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 140.
 60. Posesia este o putere de fapt pe care o persoană o exercită cu privire la
un bun corporal.

Posesia ca stare de fapt este o putere exercitată de o persoană asupra unui anumit
bun corporal, individual-determinat. Această putere nu este însă una de drept, ci una de
fapt. Se mai spune că posesia este un raport de fapt între o persoană şi un bun.
Precizarea este importantă pentru că drepturile subiective sunt expresia unor puteri
juridice. Nu este suficient, din această perspectivă, să se afirme că dreptul de proprietate şi
celelalte drepturi reale principale sunt puteri protejate juridic asupra unui lucru346, întrucât şi
posesia ca stare de fapt se bucură de protecţie juridică. Este deci nevoie să distingem între
puterea care are ea însăşi o substanţă juridică şi puterea de fapt. Deşi ambele sunt protejate
juridic, formele şi gradele de protecţie juridică sunt diferite. Drepturile reale principale pot fi
apărate atât prin acţiuni petitorii, cât şi prin acţiuni posesorii, în timp ce posesia ca stare de
fapt poate fi apărată numai prin acţiuni posesorii.
Nu este însă mai puţin adevărat că, din punct de vedere istoric, puterea de fapt se
află la originea puterii juridice constituite în drepturi reale principale, într-adevăr, pe baza
acestei puteri de fapt a apărut reprezentarea subiectivă a apartenenţei, atât la nivel
individual, cât şi la nivel colectiv, după care această reprezentare subiectivă a fost
consacrată mai întâi într-o formă religioasă, iar apoi într-o formă juridică.
Tot astfel, ori de câte ori posesorul nu este şi titularul dreptului real principal
asupra bunului, el poate, în anumite condiţii prevăzute de lege, să dobândească chiar
dreptul real asupra acelui bun. Aşa cum, în domeniul biologiei, ontogenia repetă filogenia,
tot aşa se poate afirma că dobândirea unui drept real, în condiţiile legii, pe baza posesiei,
sintetizează procesul îndelungat, la scară istorică, de transformare a puterii de fapt asupra
lucrurilor în drepturi reale asupra bunurilor.
Dreptul subiectiv civil, în general, şi dreptul real principal, în special, sunt puteri
de fapt dublate de puteri juridice347. Dacă dispare puterea de fapt, în anumite condiţii
dispare şi puterea de drept. Proprietarul care a pierdut posesia bunului său riscă să
piardă, mai devreme sau mai târziu, chiar dreptul său. Invers, posesorul care nu e titular
al dreptului real principal poate dobândi, mai devreme sau mai târziu, în condiţiile legii,
chiar dreptul real respectiv. Puterea de fapt este dublată de o putere de drept. Când cele
două puteri se suprapun, protecţia juridică a puterii de fapt este, indirect, şi o protecţie a
346
În acest sens, proprietatea a fost definită ca „puterea juridic protejată asupra unui lucru” (M. Fabre-
Magnan, loc. cit., p. 589).
347
Pentru coexistenţa celor două puteri în cadrul dreptului subiectiv civil, C. Bîrsan, op. cit., p. 238.
 (156)

puterii juridice. Când cele două puteri nu se suprapun, protecţia juridică a puterii de
fapt intră în conflict cu protecţia legală a puterii juridice. Tot legea este aceea care
stabileşte cine câştigă în acest conflict: puterea de fapt neagă puterea juridică iniţială
şi este dublată de o putere juridică nouă (posesorul devine titular al dreptului real
principal) sau puterea juridică iniţială îşi recuperează pandantul său care este
puterea de fapt (titularul dreptului real principal recâştigă posesia ca stare de
fapt).

61. Conţinutul acestei puteri de fapt este sau apare ca manifestarea

exterioară, obiectivarea unui drept real principal.

Rezultă din cele de mai sus că trebuie să facem distincţie între conţinutul
juridic al unui drept real principal şi manifestarea exterioară a acestuia, respectiv
obiectivarea prerogativelor dreptului real în procesul exercitării sale. Exercitarea
prerogativelor dreptului real înseamnă faptele materiale săvârşite şi actele juridice
încheiate de titular pentru realizarea dreptului său. Două consecinţe decurg de
aici.
Mai întâi, întrucât fiecare drept real are un conţinut juridic specific, mani-
festarea lui exterioară va îmbrăca, de asemenea, o formă specifică, după cum este
vorba de dreptul de proprietate sau de un dezmembrământ al acestuia. Altfel
spus, conţinutul juridic predetermină şi spaţiul juridic virtual în care se poate
exercita dreptul real principal. Posesia ca stare de fapt umple, mai mult sau mai
puţin, acest spaţiu juridic.
Apoi, chiar atunci când este vorba de unul şi acelaşi drept real, obiectivarea
conţinutului său juridic este rezultatul unor fapte materiale şi al unor acte juridice
diferite, care variază în funcţie de subiectul şi obiectul dreptului, precum şi în
funcţie de circumstanţe. Nu există deci un standard al exercitării unuia sau altuia
dintre drepturile reale principale.
Posesia ca stare de fapt însumează faptele materiale şi actele juridice care
apar ca manifestarea exterioară, ca obiectivarea unui drept real principal, in-
diferent dacă posesorul este sau nu titularul acelui drept.
 Afirmaţia că posesia ca stare de fapt corespunde unui drept real principal
are două înţelesuri. Un prim înţeles subliniază că, de regulă, posesorul este chiar
titularul dreptului real principal. Al doilea înţeles pune în lumină faptul că,
indiferent dacă posesorul este sau nu titularul dreptului real principal, faptele
materiale săvârşite şi actele materiale încheiate apar ca obiectivarea conţinutului
juridic al unui asemenea drept.
Posesia ca stare de fapt obiectivează nu doar atributul jus possidendi, care
face parte, într-o formă specifică, din conţinutul juridic al tuturor drepturilor reale
principale. Ca manifestare exterioară a dreptului real principal, posesia
obiectivează toate prerogativele care formează conţinutul juridic al dreptului.

62. Posesia ca stare de fapt reuneşte un element material (corpus) şi un ele-

ment psihologic (animus).

Evoluţia sferei bunurilor apropriabile pune în evidenţă, astăzi mai mult ca

niciodată, dubla înfăţişare a posesiei ca stare de fapt: una psihologică, exprimată prin
termeni latini, cum sunt animus, animus possidendi,

(157)

animus sibi habendi, animus domini şi alta materială, fizică, exprimată tot printr-un
termen latin, corpus. Într-adevăr, am văzut că bunurile incorporale apro-priabile (masele
patrimoniale, universalităţile de fapt, creaţiile intelectuale) pot constitui obiectul unor
drepturi reale, iar exercitarea acestora presupune şi o stăpânire intelectuală. Deşi există
animus, nu există corpus în starea de fapt care exprimă obiectivarea, exteriorizarea acestor
drepturi în procesul exercitării lor. Nu se mai poate deci susţine cu temei că elementul
intenţional, psihologic, intelectual este absorbit în elementul material348. În ipoteza
drepturilor reale care au ca obiect bunuri incorporale, stăpânirea se rezumă la elementul
intelectual, fără a mai avea un element material, fizic. Elementul psihologic, intenţional,
intelectual (animus) nu numai că nu este absorbit în elementul material (corpus), dar
există independent de acesta şi chiar în absenţa acestuia. Este adevărat însă că, aşa cum am
subliniat, asupra bunurilor incorporale nu se exercită un veritabil jus possidendi şi că ele

348
Acesta este unul dintre elementele teoriei obiective asupra posesiei elaborate de Ihering. În acest
sens, a se vedea supra, nr. 51, lit. B.
nu formează obiectul unei adevărate posesii ca stare de fapt. Dar, ori de câte ori este vorba
de o veritabilă posesie ca stare de fapt, devine la fel de evidentă existenţa celor două
elemente, animus şi corpus, înţelese ca elemente definitorii ale posesiei ca stare de fapt.

A. Elementul subiectiv al posesiei (animus).

Fiecărui drept real principal, ca fenomen intelectual, îi corespunde o anumită

reprezentare subiectivă, atât din partea titularului său, cât şi din partea celorlalţi. O
anumită persoană se consideră titularul dreptului şi crede că este abilitată să exercite
atributele acestuia, iar ceilalţi consideră că acelei persoane, şi nu alteia, îi aparţine dreptul
respectiv, având aptitudinea de a-i realiza atributele. Este posibil ca dreptul real să existe şi
în absenţa unei efective reprezentări subiective, altfel spus o persoană poate să aibă un
drept real fără să cunoască încă izvorul acestui drept şi dreptul ca atare. Tot astfel, poate să
existe o eroare comună cu privire la calitatea unei persoane de titular al unui anumit drept
real.
În cazul posesiei ca stare de fapt, este necesară reprezentarea subiectivă a
posesorului care fie crede că este adevăratul titular al dreptului real, fie, deşi ştie că nu
este titularul dreptului real, neagă dreptul adevăratului titular şi se comportă ca şi cum ar
fi el titularul dreptului respectiv.
Nu este necesară o eroare comună, colectivă, în legătură cu calitatea de titular al
dreptului pentru a exista elementul animus specific posesiei ca stare de fapt. Este suficient
ca posesorul să aibă această reprezentare subiectivă, indiferent că ea corespunde sau nu
realităţii.
Iată de ce, deşi uneori posesia este pusă în relaţie cu ideea aparenţei în drept 349, posesia
ca stare de fapt nu este o aplicaţie particulară a acestei idei. într-adevăr, ideea de aparenţă
în drept, exprimată prin adagiul error communis facit

(158)

349
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 62-65; A. Boar, op. cit., p. 33-36.
jus350, presupune nu atât reprezentarea eronată a celui care se crede titularul dreptului
(moştenitor aparent sau proprietar aparent), cât, în mod necesar, reprezentarea eronată a
celorlalţi în legătură cu această situaţie juridică351.
Animus - elementul subiectiv, psihologic al posesiei, denumit şi animus domini,
animus possidendi sau animus sibi habendi - nu exprimă deci concordanţa dintre starea
de fapt şi un anumit drept real, ci reprezentarea subiectivă a posesorului care se comportă
ca şi cum ar fi titularul dreptului, indiferent de reprezentarea subiectivă pe care o au ceilalţi.
Din această perspectivă, hoţul este posesor, deşi atât el cât şi proprietarul au reprezentarea
clară că nu este titularul dreptului de proprietate.
Întrucât asupra aceluiaşi bun corporal pot exista mai multe drepturi reale (de
exemplu, dreptul de nudă proprietate, dreptul de uzufruct şi dreptul de servitute), tot astfel
asupra aceluiaşi bun corporal pot exista posesii diferite ca natură, indiferent dacă posesorii
respectivi sunt sau nu titularii respectivelor drepturi reale principale. Ca urmare, cu privire
la acelaşi bun corporal şi în acelaşi timp, o persoană poate avea reprezentarea subiectivă
(animus) de nud proprietar, alta se poate considera uzufructuar, iar cea de-a treia poate
crede că are un drept de servitute.
Animus îmbracă, aşadar, o formă specifică, după cum posesia ca stare de fapt este
manifestarea exterioară a unuia sau altuia dintre drepturile reale principale.
Animus sibi habendi distinge posesia de detenţie. Desigur, detenţia, denumită şi
detenţie precară, presupune existenţa unui element psihologic pe lângă elementul material,
dar nu este vorba de animus possidendi, ci de animus detinendi. Detentorul precar nu
stăpâneşte bunul pentru el, ci pentru altul, respectiv pentru posesorul care i l-a
încredinţat.
Este posibil ca aceeaşi persoană să aibă dubla calitate de posesor şi detentor precar.
Uzufructuarul sau cel care se consideră uzufructuar este posesor în raport cu dreptul de
uzufruct, dar poate fi, în caz de înţelegere a părţilor, detentor precar în raport cu nuda
proprietate. Tot astfel, coproprietarul este posesor în raport cu cota sa parte din dreptul de
proprietate asupra bunului, dar este detentor precar în raport cu cotele-părţi din drept ale
celorlalţi coproprietari.
350
Nici acest adagiu nu a fost formulat de jurisconsulţii romani. Expresia aparţine glosatorului
Accursius (Accurse), care a notat-o pe marginea unui text al lui Ulpian cuprins în Digeste, text care
relatează istoria sclavului Barbarius Philipus. La rândul său, un alt comentator, Bartole, a adăugat pe
marginea aceluiaşi text al lui Ulpian: error populi pro veritate habetur; ut hic etjusfacit (H. Roland, L.
Boyer, Adages de droitfrangais, 3 edition, Editions Litec, Paris, 1992, p. 229-234). Pentru o tratare
monografică a acestei chestiuni, T. Ionaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil român
modern, Editura Cursurilor Litografiate, Bucureşti, 1943, passim.
351
Pentru relaţia dintre posesor şi proprietarul aparent, C. Bîrsan, op. cit., p. 261, text şi nota 4.
 B. Elementul material al posesiei (corpus).

Faptele materiale şi actele juridice prin care se exercită prerogativele unui anumit
drept real principal alcătuiesc

(159)

elementul material (corpus) al posesiei ca stare de fapt corespunzătoare dreptului real

respectiv. Elementul material acoperă, în ansamblul său, nu numai exercitarea atributului
jus possidendi, ci şi exercitarea celorlalte prerogative ale dreptului real.
În legătură cu actele juridice, s-ar putea afirma că, întrucât ele pot fi încheiate şi de
titularul dreptului real care a pierdut posesia bunului, nu intră în sfera noţiunii corpus.
Acest argument nu este suficient pentru a întemeia o astfel de afirmaţie. Se poate spune, cel
mult, că actele juridice de dispoziţie nu sunt suficiente pentru a caracteriza posesia şi a
dovedi, prin ele însele, elementul material al posesiei352. Altfel, manifestarea exterioară a
dreptului real include nu numai faptele materiale, ci şi actele juridice.
Nu este obligatoriu ca posesorul să săvârşească toate faptele materiale şi să încheie
toate actele juridice prin care se obiectivează conţinutul juridic al unui anumit drept real
principal. Este suficient ca el să săvârşească acele fapte materiale şi să încheie acele acte
juridice care exprimă, în mod neechivoc, raportul de fapt între posesor şi bunul posedat,
în latura sa materială.

63. Posesia ca stare de fapt este protejată juridic şi produce anumite efecte
juridice.

Uneori, când se vorbeşte de efectele juridice ale posesiei, este menţionată şi

protecţia ei juridică. În realitate, sunt două aspecte diferite. Nu se confundă efectele posesiei
cu protecţia acesteia.
Mai întâi, posesia este un fapt juridic în sens restrâns, respectiv o acţiune omenească de
care legea leagă anumite efecte juridice. Astfel, dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe,
posesia naşte o prezumţie de proprietate, determină dobândirea proprietăţii asupra fructelor
şi a bunurilor mobile, este o condiţie necesară a ocupaţiunii şi a uzucapiunii. Cu alte
352
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 142 (text şi nota 7).
cuvinte, fără a fi un drept, posesia poate fundamenta, împreună cu alte elemente prevăzute
de lege, dobândirea unui drept.
Acţiunile posesorii sunt instrumentul juridic prin care se asigură protecţia posesiei
ca stare de fapt. Din acest punct de vedere, posesia nu este doar un fapt juridic în sens
restrâns, ci şi un interes care, fără a îmbrăca forma unui drept subiectiv civil, poate fi
restabilit prin intermediul justiţiei atunci când este încălcat.

64. Definiţia posesiei.

Elementele descrise mai sus pot fi reţinute în definiţia posesiei ca stare de fapt.
Aceasta este puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal
individual-determinat, care se află sau care poate intra în circuitul civil, putere care
reuneşte un element psihologic (animus) şi un element material (corpus) şi apare ca
manifestarea exterioară a unui drept real principal, bucurându-se de protecţie juridică şi
producând anumite efecte juridice.

(160)

65. Coposesiunea.

Înţelegerea posesiei ca stare de fapt şi a elementelor sale constitutive, animus

şi corpus, este mai dificilă în situaţiile în care, asupra aceluiaşi bun corporal, se
exercită stăpânirea mai multor persoane.
Prima situaţie este legată de modalităţile juridice ale drepturilor reale. Este
posibil ca mai multe persoane să stăpânească acelaşi bun, fiecare având însă o
reprezentare subiectivă distinctă asupra calităţii juridice pe care o au sau şi-o asumă.
Astfel, o persoană se poate considera proprietar sub condiţie suspensivă, iar alta
exercită stăpânirea asupra bunului în calitate de proprietar sub condiţie
rezolutorie. Dacă un act juridic translativ de drepturi reale este anu labil, până la
clarificarea situaţiei juridice a actului părţile au reprezentarea subiectivă a unei
anumite calităţi juridice pe care o exercită în legătură cu bunul care a format
obiectul înstrăinării. În alte cazuri, stăpânirea bunului se realizează în comun, de
două sau mai multe persoane care au reprezentarea subiectivă a unui drept de
proprietate comună, pe cote-părţi sau în devălmăşie 353, în toate aceste cazuri, două
sau mai multe persoane exercită, într-un fel sau altul, stăpânirea asupra aceluiaşi
bun, având reprezentarea subiectivă clară că nici una dintre ele nu are o stăpânire
exclusivă. Fiecare persoană are reprezentarea subiectivă clară atât a propriei
calităţi juridice, cât şi a calităţilor juridice ale celorlalte persoane în legătură cu
stăpânirea exercitată asupra bunului. Aceasta este o primă situaţie de coposesiune.
Este însă de observat că numai coposesiunea corespunzătoare dreptului de
proprietate comună este o coposesiune stricto sensu, întrucât între coposesori nu
există o diferenţă calitativă, ci numai eventual una cantitativă. în cazul proprietăţii
rezolubile şi proprietăţii anulabile, este vorba de o coposesiune lato sensu; în acest caz,
există o diferenţă calitativă între coposesori, întrucât drepturile pe care ei cred că le
au ori şi le asumă sunt diferite calitativ. Mai mult, se poa te spune că această diferenţă
calitativă face distincţia între drepturile reale principale propriu-zise (dreptul de
proprietate sub condiţie rezolutorie sau dreptul dobânditorului pe temeiul unui act
juridic anulabil) şi simplele eventualităţi (dreptul de proprietate sub condiţie
suspensivă sau dreptul celui care a transmis dreptul real principal printr-un act
juridic anulabil). De aceea, credem că nici măcar în sens larg nu se poate afirma că
posesia corespunzătoare proprietăţii rezolubile şi proprietăţii anulabile îmbracă
forma coposesiunii. Nici măcar în acest sens larg nu se poate afirma, de exemplu, că
proprietarul sub condiţie rezolutorie stăpâneşte bunul nu numai pentru el, ci şi pentru
proprietarul sub condiţie suspensivă. Într-adevăr, acesta din urmă nu are elementul
corpus, nici măcar corpore alieno, astfel încât nu poate avea calitatea de posesor.
Numai în cazul coposesiunii corespunzătoare dreptului de proprietate co-
mună fiecare coposesor are cu adevărat atât reprezentarea subiectivă că stă pâneşte
bunul pentru sine (animus sibi habendi), ţinând seama de calitatea juridică pe care crede
că o are sau şi-o asumă în legătură cu un anumit bun, cât şi reprezentarea
subiectivă că stăpâneşte bunul pentru altul (animus detinendi), corespunyător

(161)

calităţii juridice pe care celălalt crede că o are sau şi-o asumă faţă de acelaşi bun.
Altfel spus, fiecare coposesor este şi posesor, şi detentor precar354. Dar, întrucât toţi
353
Pentru modalităţile juridice ale drepturilor reale, supra, nr. 11, nota 116.
354
Acesta este înţelesul ideii reţinute în practica judiciară în sensul că „succesorii sunt presupuşi că
stăpânesc bunul moştenit în stare de indiviziune, unii pentru ceilalţi” (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
coposesorii au animus possidendi, elementul subiectiv se înfăţişează ca animus
condomini355.
În acest sens, s-a remarcat, în mod judicios, că numai în ipoteza coposesiu nii
corespunzătoare dreptului de proprietate comună există o pluralitate de posesiuni de
aceeaşi calitate asupra unuia şi aceluiaşi bun 356.
Elementul corpus se exercită în comun sau de un singur coposesor, în funcţie
de înţelegerea coposesorilor, expresă sau tacită, ceea ce presupune ideea de
mandat, ori chiar numai în funcţie de reprezentarea pe care o are un co posesor că
lucrează şi pentru ceilalţi coposesori, dar fără cunoştinţa acestora, ceea ce
presupune ideea de gestiune de afaceri. Când un singur coposesor exercită elementul
corpus în mod direct cu privire la întregul bun, ceilalţi nu sunt lipsiţi de elementul
material al posesiei; ei exercită elementul corpus în mod indirect, corpore alieno 357.

1045/1982, în Revista română de drept nr. 7/1983, p. 62; în acelaşi sens,

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1327/1971, în Repertoriu... 1969-1975, p. 106; s. civ., dec. nr. 1903/1975,
în Culegere de decizii 1975, p. 66; dec. nr. 769/1979, în Revista română de drept nr. 10/1979, p. 65).
Ideea că fiecare coposesor este şi detentor precar rezultă, implicit, dintr-o altă decizie a instanţei
supreme, chiar dacă formularea este defectuoasă întrucât se foloseşte termenul de posesie în loc de
detenţie precară (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1903/1975, în Culegere de decizii 1975, p. 66; Trib.
Suprem, s. civ, dec. nr. 786/1977, în Revista română de drept nr. 11/1977, p. 61; dec. nr. 1401/1985, în
Revista română de drept nr. 5/1986, p. 82).
355
D. Gherasim, op. cit., p. 71; loc. cit., p. 8. Autorul precizează că, în vechiul drept roman,
coposesiunea nu era posibilă, întrucât nu era posibilă proprietatea comună {plures eandem rem in
solidum habere non possunt; plures eandem rem in solidum possidere non possunt); ulterior, romanii au
admis ideea de coposesiune, exprimată în formula possessio plurium in solidum.
356
În acest sens, A. Ionaşcu, „Teoria coposesiunii în dreptul civil român”, în Pandectele române, 1932,
partea a IV-a, p. 149. În acelaşi sens, D. Gherasim, op. cit., p. 68; „Consideraţii despre coposesiune”, în
Revista română de drept nr. 7/1984, p. 8.
357
Este inexactă ideea potrivit căreia, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, respectiv al
indiviziunii, nu ar exista o stăpânire materială; astfel, s-a reţinut în practica judiciară că, până la partaj,
„nu se poate presupune o stăpânire materială asupra unei cote ideale din bun şi deci stăpânirea pe baza
unui drept indiviz a unei porţiuni din el nu poate constitui posesie utilă” (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
1431/1972, în Repertoriu...1969-1975,p. 107). În cazul coproprietăţii, respectiv al indiviziunii, există o
stăpânire materială a bunului corporal, iar nu a cotei ideale din bun, întrucât bunul nu este fracţionat
material. Această stăpânire materială se exercită în comun, fiecare coposesor având însă reprezentarea
subiectivă că are o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, iar nu din bunul corpo ral.
Exercitarea elementului corpus nu este deci împiedicată de absenţa partajului. Argumentarea instanţei
supreme pare să fie influenţată de controversa clasică dintre Savigny şi Ihering, controversă care s-a
întins şi asupra ideii de coposesiune. Potrivit lui Savigny, în cazul posesiunii corespunzătoare dreptului
de proprietate comună s-ar produce o diviziune a posesiunii unice care are ca rezultat cote-părţi ideale
corespunzătoare cotelor-părţi ale coproprietarilor în indiviziune. Ihering şi partizanii săi au criticat
această concepţie, afirmând că elementul corpus presupune o stăpânire de fapt reală asupra totalităţii
bunului, nefiind posibilă o stăpânire de fapt în cazul unor cote abstracte (pentru acest aspect al
controversei dintre Savigny şi Ihering, D. Gherasim, op. cit., p. 70 şi 71; loc. cit., p. 7 şi 8). Adversarii
lui Savigny ignoră însă faptul că, în viziunea lui Savigny, divizarea nu priveşte elementul corpus, ci
elementul animus, fiecare coposesor având reprezentarea subiectivă că stăpâneşte bunul nu în calitate
de unic proprietar, ci în calitate de titular al unui drept de proprietate comună. În cazul coposesiunii
corespunzătoare proprietăţii comune pe cote-părţi, coposesorii au reprezentarea subiectivă a divizării
intelectuale a dreptului pe care cred că îl au sau şi-1 asumă; în cazul coposesiunii corespunzătoare
proprietăţii comune devălmaşe, există reprezentarea unităţii materiale a bunului şi a unităţii intelectuale
a dreptului. Aşa fiind, nu este vorba de stăpânirea unor cote ideale şi abstracte; în ambele cazuri,
 (162)

Ideea de coposesiune stricto sensu se aplică numai în cazul posesiei corespunzătoare

dreptului de proprietate comună, întrucât numai în acest caz nu se poate impune o
diferenţiere legitimă între coposesori cu privire la modul de exercitare a elementului
material (corpus).
A doua situaţie de coposesiune lato sensu apare ori de câte ori se constituie un drept
real principal pe temeiul dreptului de proprietate privată sau publică.
Într-adevăr, fie că este vorba de dezmembrămintele dreptului de proprietate
privată lato sensu (nuda proprietate, uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea şi superficia), fie
că este vorba de drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică
(dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă gratuită),
asupra aceluiaşi bun corporal se exercită stăpâniri de fapt distincte, două sau mai multe
persoane având calitatea de posesor cu privire la acelaşi bun. De exemplu, o persoană
crede că are sau îşi asumă calitatea de nud proprietar, altă persoană crede că are sau îşi
asumă calitatea de uzufructuar, iar o a treia persoană crede că are sau îşi asumă calitatea de
titular al unui drept de servitute asupra unuia şi aceluiaşi bun. Posesiile, ca puteri de fapt,
sunt însă distincte. Elementul material (corpus) şi elementul subiectiv (animus) au un
conţinut diferit, după cum posesia corespunde nudei proprietăţi, uzufructului sau servitutii.
Spre deosebire de situaţia coposesiunii stricto sensu, elementul corpus se poate exercita în
mod diferenţiat, în funcţie de prerogativele conferite de dreptul real principal pe care
fiecare dintre posesori crede că îl are sau şi-l asumă. Astfel, elementul corpus corespunzător
dreptului de nudă proprietate este diferit de elementul corpus corespunzător dreptului de
uzufruct. Faptele materiale şi actele juridice pe care le poate săvârşi sau încheia nudul
proprietar sunt diferite de faptele materiale şi actele juridice pe care le poate săvârşi sau
încheia uzufructuarul asupra bunului în legătură cu care sunt constituite cele două drepturi
reale principale. De aceea, în asemenea cazuri, nu se poate spune, cu titlu de regulă, că
fiecare dintre titularii drepturilor reale principale asupra aceluiaşi bun corporal ar avea
dubla

stăpânirea priveşte bunul corporal în întregul său. Numai dacă este avut în vedere bunul corporal nu se
poate vorbi de posesia asupra unei părţi incerte, nedeterminate (incertam partem nemo possidere potest;
pentru acest adagiu, D. Gherasim, op. cit., p. 68; loc. cit., p. 5). Posesia are ca obiect fie bunul
corporal în întregul său, fie o parte determinată din bunul corporal, ceea ce înseamnă o divizare
materială a bunului.
 (163)

calitate de posesor şi detentor precar. Stăpânirea materială pe care o exercită uzufructuarul

nu se confundă cu stăpânirea materială pe care o exercită nudul proprietar. Este însă
posibil ca nudul proprietar să convină cu uzufructuarul ca acesta din urmă să exercite
pentru primul elementul corpus corespunzător nudei proprietăţi, respectiv să săvârşească
faptele materiale şi să încheie actele juridice pe care, în mod normal, ar trebui să le facă
nudul proprietar, caz în care uzufructuarul este posesor în raport cu dreptul său şi detentor
precar în raport cu nuda proprietate.
Din această perspectivă, apare cu claritate diferenţa dintre drepturile reale
constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată sau publică şi drepturile de creanţă
născute în legătură cu un anumit bun corporal (de exemplu, drepturile de creanţă născute
dintr-un contract de locaţiune, de comodat sau de depozit). În primul caz, este vorba de o
divizare a elementului corpus, fiecare titular al unui drept real principal având calitatea
de posesor; în al doilea caz, nu se produce o divizare a elementului corpus, acesta fiind
exercitat, integral (în mod excepţional) sau parţial, corpore alieno.
În concluzie, singurul caz de coposesiune stricto sensu este cel corespunzător
dreptului de proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, întrucât numai în acest
caz coposesorii au dubla calitate de posesor şi detentor precar. Celelalte cazuri în care
asupra aceluiaşi bun se exercită posesiile unor persoane diferite, corespunzând unor
drepturi reale principale diferite, sunt cazuri de coposesiune lato sensu.

66. Justificarea protecţiei juridice a posesiei ca stare de fapt.

Cum se explică împrejurarea că, deşi posesia nu este un drept, ea se bucură totuşi de
protecţie juridică? Altfel spus, cum se justifică protecţia juridică a posesiei ca stare de fapt?
Nu există un răspuns unic la aceste întrebări. El diferă în funcţie de cele două ipoteze ale
posesiei ca stare de fapt: puterea de fapt dublează puterea juridică, adică posesorul este şi
titularul dreptului real principal; puterea de fapt se opune puterii juridice (posesorul nu este
titularul dreptului real principal).
În prima ipoteză, s-a răspuns că, apărând posesia, se apără chiar dreptul real
principal358. Mai mult, uneori, apărarea dreptului real principal nu este posibilă decât pe
358
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 941; C. Stătescu, op. cit., p. 775.
această cale indirectă. într-adevăr, ţinând seama de dificultăţile probatorii în materia
revendicării imobiliare, de multe ori nu se poate face proba certă a dreptului de
proprietate. În aceste cazuri, acţiunile posesorii pot fi folosite cu succes pentru apărarea
posesiei ca stare de fapt şi, pe cale indirectă, pentru apărarea dreptului de proprietate. Chiar
în acţiunea în revendicare imobiliară se recunoaşte că, în absenţa unei probe certe a
dreptului de proprietate, posesia este un criteriu important pentru opţiunea judecătorului în
favoarea reclamantului sau a pârâtului359.

(164)

În cea de-a doua ipoteză, două argumente se unesc pentru a justifica pro-
tecţia juridică a posesiei ca stare de fapt. Mai întâi, pe această cale se descura jează
violenţa ca instrument prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului ar fi tentat
să-şi facă singur dreptate360. Posesorul este îndreptăţit la protecţie juridică împotriva
celor care ar urmări să-l deposedeze prin violenţă sau care ar dori să-i tulbure
stăpânirea asupra bunului. Această idee este o aplicaţie a adagiului spoliatus ante

359
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 941; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op.
cit., p. 63 şi 64.
360
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 941 şi 942. În practica judiciară s-a
decis că posesia poate fi protejată pe calea acţiunii posesorii „chiar şi împotriva proprietarului, dacă
sunt îndeplinite condiţiile specifice şi anume fără a se face deosebire între tulburarea de fapt şi cea de
drept”. În doctrină se face într-adevăr distincţie între tulburarea de fapt şi tulburarea de drept, prima
fiind săvârşită prin fapte materiale, iar a doua prin acte juridice (în acest sens, E. Herovanu, op. cit., p.
283 şi 284; D. Gherasim, op. cit., p. 150 şi 151). Distincţia are relevanţă numai în ce priveşte mo -
dalitatea de săvârşire a tulburării. Cât priveşte însă finalitatea, în toate cazurile rezultă o tulburare a
stării de fapt a posesiei; din această perspectivă, tulburările posesiei nu pot fi decât tulburări de fapt, iar
nu tulburări de drept. Aşa fiind, în speţa menţionată mai sus, distincţia dintre tulburările de fapt şi cele
de drept este întemeiată pe primul criteriu, respectiv modalitatea de săvârşire a tulburării. Dacă însă se
ţine seama de al doilea criteriu, respectiv rezultatul tulburării, nu pot exista decât tulburări de fapt,
indiferent dacă sunt săvârşite prin fapte materiale sau acte juridice, întrucât posesia nu este un drept, ci
o stare de fapt. Eventuala acţiune în revendicare, acţiune confesorie sau acţiune negatorie ar pune în
discuţie dreptul de proprietate sau alt drept real principal, iar nu doar starea de fapt a posesiei;
împotriva unei asemenea tulburări de drept, posesorul s-ar putea apăra invocând un drept propriu, iar
nu doar starea de fapt a posesiei. în acest sens, instanţa supremă a statuat, printr-o altă decizie, că
posesia poate fi protejată chiar împotriva tulburătorului care pretinde că are un drept asupra bunului. „A
nu recunoaşte reclamantului dreptul la acţiune posesorie într-o asemenea situaţie ar însemna a-1 expune
samavolniciei în ceea ce priveşte posesia bunului şi a-i răpi posibilitatea de a vedea restabilită situaţia
de fapt a posesiei anterioare pe calea sumară prevăzută de lege şi fără a pune în discuţie dreptul de
proprietate.
În cazul în care pârâtul invocă un drept de proprietate asupra bunului, el şi nu recla mantul trebuie să
introducă o acţiune în revendicare în cadrul căreia să se soluţioneze litigiul sub acest aspect” (Trib.
Suprem, s. tiv., dec. nr. 671/1970, în Culegere de decizii 1970, p. 80). Aşadar, nu are nici o relevanţă
dacă persoana care săvârşeşte tulburarea de fapt invocă sau nu un drept pentru a justifica acţiunea sa;
valorificarea drepturilor se face prin intermediul justiţiei, nimănui nefiindu-i îngăduit să-şi facă singur
dreptate; această idee nu îl împiedică însă pe posesor să se apere împotriva violenţei, aşa cum, în
general, oricine este atacat are dreptul să se apere.
omnia restituendus361. Apoi, un considerent de echitate l-a îndemnat pe legiuitor să
acorde preferinţă posesorului neproprietar, dar diligent în raport cu bunul posedat,
faţă de proprietarul nediligent, care s-a dezinteresat de bun362.
Nu este însă nimerit să se justifice protecţia juridică a posesiei prin trimi tere
la interesele terţilor, cu referire la ideea proprietăţii aparente 363. Pe de o parte, apărarea
intereselor terţilor poate să aibă motivaţii diverse, diferite de acelea

(165)

care stau la baza protejării juridice a posesiei. Pe de altă parte, ideea proprietăţii
aparente, cum vom vedea, trebuie să fie înţeleasă cu multă circumspecţie.
Concordanţa sau neconcordanţa dintre puterea de fapt şi puterea de drept,
dintre posesie şi dreptul real principal căreia îi corespunde nu constituie însă
criteriul pentru a califica posesia ca legitimă ori nelegitimă. S-a afirmat364 în mod
judicios că este deci fără temei calificarea reţinută în practica judiciară în sen sul că
posesia conformă cu starea de drept are caracter legitim, iar în caz contrar, posesia
este nelegitimă365.

Secţiunea a II-a
Dovada, dobândirea şi pierderea posesiei

§1. Dovada posesiei

67. Dovada elementului material al posesiei.

361
Pentru originea şi aplicaţia acestui adagiu, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 856-858.
362
C. Stătescu, op. cit., p. 776.
363
Pentru o asemenea justificare, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 65.
364
În acest sens, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 238. Nu subscriem însă la interpretarea pe care autorul
o dă considerentelor instanţei supreme în sensul că „posesia legitimă reprezintă atributul dreptului de
proprietate, pe când posesia nelegitimă ... este posesia stare de fapt”. În realitate, ceea ce instanţa
supremă a numit posesie legitimă este posesia ca stare de fapt care este dublată de existenţa dreptului
real principal în persoana posesorului, iar aşa-zisa posesie nelegitimă este tot posesia ca stare de fapt,
dar fără ca posesorul să fie şi titularul dreptului real corespunzător.
365
Pentru această calificare, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1526/1984, în Culegerea de decizii 1984, p.
59.
 Faptele materiale care alcătuiesc elementul material al posesiei (corpus) pot fi
dovedite cu orice mijloc de probă366. Dacă este însă vorba de acte juridice care intră
în structura elementului material al posesiei, posesorul trebuie să ţină seama de
exigenţele probatorii prevăzute în art. 1182 C. civ. Deşi textul se referă numai la data
certă a înscrisului sub semnătură privată, rezultă că nu numai data, ci şi, afortiori,
existenţa actului juridic trebuie să fie dovedită cu înscrisuri. Numai terţii pot face
dovada actului juridic cu orice mijloc de probă, întrucât lor nu le sunt aplicabile
regulile restrictive care funcţionează în raporturile dintre părţile actului juridic 367.

68. Dovada elementului subiectiv al posesiei.

Întrucât nu este posibilă proba directă a elementului subiectiv (animus)368,

legiuitorul a instituit trei prezumţii.

(166)

Conform art. 1854 C. tiv., „Posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub
nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”.
Descifrăm în acest text două prezumţii legale a căror logică probatorie poate
fi asemuită cu treptele unei scări. Astfel, mai întâi, plecând de la elementul material
al posesiei, de la stăpânirea materială a bunului, legiuitorul trage concluzia existenţei
elementului subiectiv. Se presupune că persoana care stăpâneşte material bunul exercită
această stăpânire pentru sine (anirnus sibi habendi). Fiind vorba de o prezumţie

366
În practica judiciară s-a decis că „posesia fiind un fapt, dovada ei se poate face cu martori, indiferent
de valoarea bunului în litigiu” (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1938/1967, în Repertoriu...1952-1969,
p. 178).
367
În sensul că, din punctul de vedere al terţilor, contractul apare ca un simplu fapt ju ridic în sens
restrâns şi că terţii pot dovedi existenţa actului juridic cu orice mijloc de probă, C. Stătescu, „Actul
juridic ca izvor de obligaţii”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 77; G. Boroi, op. cit., p. 119.
368
În practica judiciară s-a decis că proba posesiunii se poate face şi prin înscrierea imobilului în rolul
organului financiar teritorial, prin plata impozitelor şi a taxelor pentru acel imobil, precum şi prin
închirierea imobilului (Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39, alin. 2 şi 3 din Legea de
organizare judecătorească, dec. nr. 70/1979, în Culegerea de decizii 1979, p. 32-36). În mod eronat
această soluţie a fost interpretată (D. Ghera-sim, loc. cit., p. 7, nota 9) în sensul că probele menţionate
ar avea ca obiect nu numai elementul corpus, ci şi elementul animus. în realitate, ele dovedesc numai
elementul corpus, dovada elementului animus decurgând din aplicarea prezumţiei prevăzute în art.
1854, teza I, C. civ.
relativă, legea îngăduie dovada contrară, adică dovada precarităţii369. Oricum,
sarcina de a proba precaritatea revine reclamantului 370.
Regulile privind proba precarităţii diferă însă de la caz la caz. Când se afirmă
că pârâtul care stăpâneşte bunul are doar calitatea de detentor precar şi se invocă
în acest sens un contract de depozit, de locaţiune sau de împrumut încheiat cu
deţinătorul bunului, reclamantul trebuie să urmeze regulile probatorii din materia
actului juridic pentru a proba precaritatea 371. Soluţia este firească, pentru că, într-o
asemenea ipoteză, reclamantul şi pârâtul sunt părţi în actul juridic care dovedeşte
precaritatea. Dacă însă reclamantul este terţ în raport cu actul juridic din care
rezultă precaritatea, el va putea să facă dovada acelui act cu orice mijloc de probă.
Pe baza acestei prime prezumţii, o dată ce au fost dovedite ambele elemen te
ale posesiei, legiuitorul face un pas mai departe pe scara probatorie şi tra ge
concluzia că posesorul este proprietar, instituind o prezumţie de proprietate372. Această
prezumţie nu poate fi răsturnată de către cel care se pretinde proprie tar prin simpla
pornire a urmăririi silite împotriva posesorului dacă acesta din urmă nu a fost parte
în procesul în care a fost pronunţată hotărârea judecătorească invocată de pretinsul
proprietar. Cel urmărit este îndreptăţit să formuleze contestaţie la executare, fiind
suficient să facă dovada posesiei, fără a mai fi obligat să facă o altă probă373. Desigur,
pretinsul proprietar are deschisă calea

(167)

acţiunii în revendicare, situaţie în care, dacă şi posesorul invocă un titlu, jude cătorul
va compara titlurile părţilor pentru a stabili cine este proprietar.
Dacă însă persoana care stăpâneşte bunul este un simplu detentor precar,
exercitând stăpânirea în numele altei persoane, se prezumă că şi-a conservat calitatea
de detentor precar până la proba contrară. Într-adevăr, potrivit art. 1855 C. civ,

369
Pentru diferite ipoteze practice de precaritate, Trib. Suprem, s. civ., dec. 972/1976, Culegere de
decizii 1976, p. 52; Trib. jud. Hunedoara, s. civ., dec. nr. 866/1978, în Revista română de drept nr.
12/1978, p. 57; Trib. jud. Maramureş, s. civ., dec. nr. 831/1988, în Revista română de drept nr. 11/1988,
p. 70.
370
Practica judiciară menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IV, Editura
Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, 1926, p. 358, pct. 3 şi 4.
371
Practica judiciară menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit, p. 358, pct. 2.
372
În cazul bunurilor imobile, prezumţia este relativă, în timp ce în cazul bunurilor mobile, dacă sunt
îndeplinite cerinţele înscrise în art. 1909-1910 C. civ., prezumţia este absolută.
373
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 359, pct. 5. În acelaşi sens, Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 943/1970, în Revista română de drept nr. 2/1971, p. 176.
„Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi
calitate, dacă nu este probă contrarie”. Prezumţia este de asemenea relativă. A face
dovada contrară înseamnă a dovedi intervertirea precarităţii în posesie374.

§2. Dobândirea posesiei

69. Posesia se dobândeşte prin dobândirea elementelor sale.

Numai în măsura în care o persoană are, în acelaşi timp, ambele elemente ale
posesiei (animus şi corpus) poate fi calificată ca posesor. Ca urmare, dobândirea
posesiei este posibilă numai dacă sunt dobândite ambele elemente ale posesiei. Nu
este însă obligatoriu ca elementul material şi elementul subiectiv să fie dobândite în
acelaşi timp. Astfel, este posibil ca o persoană să dobândească mai întâi elementul
material (corpus), iar apoi şi elementul psihologic. De exemplu, chiriaşul exercită
elementul corpus, dar are animus detinendi, iar nu animus possidendi. Dacă el cumpără
bunul închiriat, dobândeşte şi animus sibi habendi şi se transformă din detentor
precar în posesor.
Dobândirea elementului material al posesiei nu presupune, în mod obliga -
toriu, săvârşirea faptelor materiale şi încheierea actelor juridice care alcătuiesc
conţinutul acestui element. Important este că dobândirea elementului material
creează posibilitatea săvârşirii faptelor materiale şi încheierii actelor juridice respective.
Astfel, în materie imobiliară, obligaţia de predare a bunului se îndeplineşte, de
regulă, prin remiterea cheilor. Din acel moment, se dobândeşte elementul corpus375
în mod efectiv, chiar dacă posesorul nu săvârşeşte efectiv alte fapte materiale şi nici un
încheie acte juridice având ca obiect bunul posedat.

70. Posibilitatea exercitării elementelor posesiei prin intermediul altei persoa-

ne.

374
Infra, nr. 83-88.
375
C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil frangais, tome deuxieme, Cosse, Marchal et Biliard,
Imprimeurs-Editeurs, Paris, 1869, p. 81; G.N. Luţescu, op. cit., p. 190; AL Weill, F. Terre, Ph. Simler,
op. cit., p. 145 şi 146. Dacă dreptul de proprietate s-a transferat anterior predării bunului, dobânditorul
a exercitat elementul material al posesiei corpore alieno până în momentul remiterii cheilor.
 Elementul corpus poate fi exercitat fie direct, chiar de către posesor, fie in-
direct, adică prin intermediul altei persoane (corpore alieno). Însăşi noţiunea de
detenţie precară este întemeiată pe această posibilitate. Detentorul precar exercită
elementul corpus, dar nu pentru sine, ci pentru adevăratul posesor. Depozitarul,
comodatarul sau chiriaşul are elementul corpus, dar îl exercită nu în

(168)

nume propriu, ci în numele posesorului care i l-a încredinţat 376. Exercitarea ele-
mentului material prin intermediul altei persoane nu înseamnă, întotdeauna, că
detentorul precar are întregul element corpus al posesiei. Întinderea exercitării
elementului corpus de către detentorul precar depinde de înţelegerea care stă la
baza încredinţării bunului de către posesor detentorului precar. Este deci imprecisă
ideea de uz curent potrivit căreia, în ipoteza detenţiei precare, elementul corpus
este exercitat integral de către posesor corpore alieno. Numai în mod excepţional s-
ar putea imagina că detentorului precar i se încredinţează în mod expres de către
posesor încheierea tuturor actelor juridice şi săvârşirea tuturor actelor materiale
care alcătuiesc elementul corpus.
În anumite ipoteze, una şi aceeaşi persoană exercită pentru sine elementul
corpus corespunzător unui dezmembrământ al proprietăţii şi pentru altul elementul
corpus corespunzător nudei proprietăţi, în măsura în care nudul proprietar s-a
înţeles astfel cu uzufructuarul. Sub un aspect, această persoană are calita tea de
posesor, sub cel de-al doilea aspect, ea are calitatea de detentor precar. Este de
observat că, în asemenea ipoteze, nu este vorba de unul şi acelaşi ele ment material,
ci de două elemente materiale corespunzătoare unor drepturi reale diferite: nuda
proprietate şi dezmembrământul proprietăţii.
Cât priveşte însă elementul subiectiv al posesiei (animus), exercitarea sa nu
este posibilă, de regulă, decât prin intermediul posesorului. Această regulă este
firească, întrucât, ori de câte ori este vorba de o reprezentare subiectivă, aceasta
este legată de o anumită persoană. Reprezentarea subiectivă pe care o are
posesorul în sensul că stăpâneşte bunul pentru sine, crezând că are sau asumându-
şi calitatea de titular al unui drept real principal, este strâns legată de persoana
376
Afirmaţia potrivit căreia „posesiunea se poate conserva chiar numai în prezenţa elementului
intelectual (solo animo)” (G.N. Luţescu, op. cit., p. 192) are în vedere o altă ipoteză decât aceea în care
elementul material există, dar este exercitat corpore alieno (infra, nr. 73, text şi notele 85 şi 86).
posesorului. În acest sens, s-a afirmat, pe bună dreptate, că nu este posesor cel căruia
i se pune un obiect în mână în timp ce doarme (si quis dormienti aliquid in mânu
ponat)377. Numai în mod excepţional s-a admis că elementul psihologic al posesiei
poate fi exercitat şi prin intermediul altei persoane. Astfel, în cazul persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu, elementul subiectiv poate fi exercitat prin
intermediul reprezentanţilor legali (animo alieno).

§3. Pierderea posesiei

71. Cazuri de pierdere a posesiei.

În principiu, dacă se pierde oricare dintre elementele posesiei, se pierde chiar

posesia. Sunt deci trei cazuri de pierdere a posesiei: pierderea simultană a elementelor
posesiei; pierderea elementului material; pierderea elementului subiectiv. Al doilea
caz prezintă, cum vom vedea, anumite particularităţi.

(169)

72. Pierderea simultană a elementelor posesiei.

De regulă, pierderea posesiei se produce în momentul în care posesorul

pierde simultan ambele elemente ale posesiei: animus şi corpus. Aşa se întâmplă în
ipoteza înstrăinării bunului posedat, ori de câte ori predarea bunului este simultană cu
înstrăinarea. Tot astfel, dacă posesorul abandonează bunul, care devine res derelicta,
elementul material şi elementul subiectiv se pierd simultan 378.

73. Pierderea elementului material al posesiei.

Se afirmă, de regula, că este suficient ca posesorul să piardă elementul material

(corpus) pentru a pierde însăşi posesia. Nu trebuie să se confunde această situaţie cu
exercitarea elementului material prin intermediul altei persoane (corpore alieno). De
asemenea, neexercitarea atributului jus utendi, cât timp altă persoană nu preia

377
C. Stătescu, Drept civil..., cit. supra, p. 777.
378
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 147.
elementul material al posesiei, nu are semnificaţia pierderii posesiei. Cum s-a
observat, chiar neexercitarea acestui atribut este ea însăşi un mod de exercitare a
dreptului real şi nu exclude exercitarea ulterioară pozitivă a elementului
material 379.
Momentul pierderii posesiei în ipoteza pierderii elementului material este însă
diferit, în funcţie de natura bunului 380. Astfel, dacă bunul este mobil şi posesorul
pierde elementul material, de regulă, pierderea posesiei este imediată dacă sunt
îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 1909 şi 1910 C. civ. Cum vom vedea, în materie
mobiliară, de cele mai multe ori, problema posesiunii nu este dis tinctă de
problema proprietăţii. În schimb, când bunul este imobil sau mobil, dar nu sunt
îndeplinite cerinţele art. 1909 şi 1910 C. civ., posesorul păstrează posesia solo animo,
deşi a pierdut elementul material, dacă nu a trecut un an de la deposedare. Într-
adevăr, ţinând seama de prevederile art. 674 C. proc. civ., condiţia comună pentru
introducerea unei acţiuni posesorii, indiferent de natura sa, este aceea de a nu fi
trecut un an de la tulburare sau deposedare. În acest termen, posesorul iniţial
păstrează posesia şi poate relua exercitarea elementului corpus pe calea acţiunii
posesorii381. Posesia solo animo este o posesie

(170)

imperfectă, dar care poate fi protejată juridic, după cum cel care intră în stăpânirea
materială a bunului, având şi animus possidendi, va avea o posesie imperfectă timp de
un an, care poate fi apărată juridic numai prin acţiunea posesorie generală, iar nu şi
prin acţiunea în complângere. Desigur, utilitatea posesiei trebuie raportată la
perioada anterioară deposedării şi la momentul deposedării, iar nu la perioada
ulterioară deposedării. Chestiunea utilităţii posesiei în această ultimă perioadă se

379
Ibidem. Deşi aceşti autori folosesc termenul neuz, ei au în vedere numai neexercitarea atributului jus
utendi. Într-o altă accepţie, neuzul desemnează neexercitarea tuturor atributelor dreptului real principal.
Numai în această ultimă accepţie neuzul are semnificaţia prescripţiei extinctive, care se aplică, de
regulă, în cazul drepturilor reale principale, cu excepţia dreptului de proprietate şi a dreptului de
superficie în forma sa deplină. Infra, nr. 217 şi 231, lit. B, c.
380
L. Josserand, Cours de droit civil positivfrangais, tome premier, 3 edition, Recueil Sirey, Paris, 1938,
p. 788 şi 789. Autorul nu evidenţiază însă, în legătură cu bunurile mobile, cazurile în care nu sunt
îndeplinite cerinţele legale pentru a opera prezumţia absolută de proprietate.
381
Pentru păstrarea posesiei solo animo, dar cu referire la dreptul civil francez, Al. Weill, F. Terre, Ph.
Simler, op. cit., p. 148. Aceiaşi autori precizează că, în ipoteza unei situaţii de forţă majoră, care-1
împiedică pe posesor să exercite elementul material, indiferent de durata împiedicării, nu se pierde
posesia (p. 148, nota 20); G.N. Luţescu, op. cit., p. 192, text şi nota 1. Posesia solo animo este încă o
confirmare practică a concepţiei subiective elaborate de Savigny.
analizează separat, de la caz la caz. Chiar dacă s-ar stabili că posesia solo animo
este viciată, această chestiune nu are relevanţă sub aspectul protejării ei prin
intermediul acţiunilor posesorii. Vicierea posesiei în această perioadă ar putea
împiedica eventual producerea altor efecte juridice.

74. Pierderea elementului intenţional al posesiei.

Este posibil ca posesorul să păstreze elementul material {corpus), dar să

piardă elementul intelectiv (animus) al posesiei. Aşa se întâmplă în ipoteza
contractului de vânzare-cumpărare, dacă vânzătorul nu predă bunul vândut
imediat cumpărătorului (de exemplu, pe temeiul unui contract de depozit, de
comodat sau de locaţiune). Aceasta este ipoteza aşa-numitului constitui posesor.
Vânzătorul păstrează elementul corpus, dar nu mai are animus sibi habendi, ci doar
animus detinendi. Cumpărătorul dobândeşte elementul psihologic al posesiei şi
exercită elementul material al acesteia corpore alieno, adică prin intermediul
vânzătorului.
În mod excepţional, când o persoană devine incapabilă, ceea ce semnifică şi
pierderea elementului intenţional al posesiei, totuşi posesia nu se pierde, întrucât
elementul subiectiv este exercitat animo alieno382.

Secţiunea a IlI-a
Calităţile şi viciile posesiei

§ 1. Calităţile posesiei

75. Calităţile şi condiţiile posesiei.

Protecţia juridică şi efectele posesiei depind de anumite calităţi şi condiţii ale

acesteia. Aşadar, nu este suficient ca posesia să întrunească cele două elemente
constitutive, animus şi corpus, pentru a fi protejată juridic şi pentru a naşte anumite
efecte juridice. Indiferent că este vorba de acţiunile posesorii, de uzucapiune, de
prezumţia de proprietate, de dobândirea fructelor sau a bunurilor mobile, posesia
trebuie să aibă anumite calităţi şi să îndeplinească anumite condiţii.
382
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 149, nota 21.
 Deşi nu există un punct de vedere unitar în ce priveşte diferenţa dintre ca -
lităţile şi condiţiile posesiei383, este preferabil să se includă în sfera noţiunii de

(171)

calităţi ale posesiei numai acele trăsături care sunt necesare atât pentru asigu rarea
protecţiei juridice, cât şi pentru naşterea oricărora dintre efectele posesiei. Cerinţele
suplimentare, care variază în raport cu modalitatea de protejare juridică a posesiei şi
cu fiecare dintre efectele juridice, constituie condiţii ale posesiei. Aşa fiind, trăsăturile
care definesc utilitatea sunt calităţi ale posesiei, deoarece virilitatea este numitorul
comun pentru protecţia juridică şi pentru naşterea efectelor juridice ale acesteia.
Realitatea (adică situaţia în care posesorul exercită elementul corpus în mod direct,
iar nu corpore alieno), durata, buna-credinţă sau justul titlu sunt condiţii cerute, de la
caz la caz, pentru ca posesia să fie protejată juridic sau să producă anumite efecte
juridice.

76. Calităţile posesiei.

Utilitatea posesiei este suma mai multor calităţi. Deşi este inclus în capitolul
referitor la posesia care are ca efect uzucapiunea, articolul 1847 din Codul civil
cuprinde o enumerare cu valoare generală 384 a calităţilor posesiei. Potrivit acestui
text, posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume
de proprietar.
Cât priveşte ultima calitate, anume aceea ca posesia să fie sub nume de pro-
prietar, s-a observat că legiuitorul a comis o inadvertenţă. Într-adevăr, sintag ma sub
nume de proprietar desemnează elementul subiectiv al posesiei (animus). Animus sibi
habendi sau animus possidendi este mai mult decât o simplă calitate a posesiei, este
un element constitutiv al acesteia. Absenţa acestui element nu înseamnă doar un
viciu al posesiei, ci chiar absenţa acesteia. Cerinţa ca posesia să fie neîntreruptă nu se
referă nici ea la o calitate a posesiei, fiind o condiţie referitoare, în principal, la

383
De exemplu, uneori, utilitatea posesiei este privită ca o sumă de calităţi, alteori este privită ca o
condiţie (C. Stătescu, op. cit., p. 731, 779 şi 780, 846; D. Gherasim, op. cit., p. 44 şi 45,116-118).
384
C. Stătescu, op. cit., p. 780.
curgerea termenului de prescripţie achizitivă. Din această perspectivă, întreruperea
posesiei semnifică însăşi dispariţia acesteia 385.
În consecinţă, din enumerarea cuprinsă în art. 1847 C. civ., numai continui-
tatea, caracterul paşnic şi caracterul public sunt veritabile calităţi ale posesiei.
În Codul civil român nu a fost preluată cerinţa ca posesia să nu fie echivo -
că386. Cu toate acestea, practica judiciară şi doctrina au reţinut această calitate ca
definitorie, alături de celelalte calităţi, pentru utilitatea posesiei. Pentru argumentele
expuse în continuare, trebuie să fie reţinută poziţia legiuitorului, iar nu aceea a
practicii judiciare şi a doctrinei.
Aşa fiind, utilitatea posesiei 387 este suma a trei calităţi: posesia trebuie să fie
continuă, netulburată (paşnică) şi publică. Rezultă că aceste trei calităţi sunt
cumulative.

(172)

§2. Viciile posesiei

77. Noţiune şi enumerare.

Reversul fiecărei calităţi a posesiei înseamnă un viciu al acesteia. Pentru ca

posesia să fie viciată, este suficient să lipsească o calitate a acesteia.
Ca urmare, există trei vicii ale posesiei: discontinuitatea, violenţa şi clan -
destinitatea.
Cât priveşte echivocul, nu este vorba de un viciu al posesiei, ci chiar de
absenţa posesiei. Cum vom arăta în continuare, echivocul este echivalent cu
precaritatea.

78. Discontinuitatea.
A. Noţiune.

385
G.N. Luţescu, op. cit., p. 197 şi 198; C. Stătescu, op. cit., p. 780 şi 781.
386
Această cerinţă este menţionată în art. 2229 din Codul civil francez, corespondentul art. 1847 din
Codul civil român. Pentru această problemă, C. Nacu, op. cit., p. 970 şi 971.
387
Uneori, utilitatea posesiei este desemnată şi cu denumirea de regularitate a posesiei, în această
viziune, posesia regulată este echivalentul posesiei utile. În acest sens, D. Gherasim, op. cit., p. 117 şi
118. Expresia „regulată şi lipsită de vicii” este însă tautologică.
 Conform art. 1848 C. civ., „Posesiunea este discontinuă când posesorul o
exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe
anormale”.
Rezultă din acest text legal că definirea continuităţii şi a discontinuităţii are la
bază criteriul intermitenţelor anormale în exercitarea elementului corpus. Într-
adevăr, viciul discontinuităţii există ori de câte ori faptele materiale şi ac tele
juridice care dau conţinut elementului material al posesiei sunt săvârşite la
intervale de timp mai mari decât este normal.
Aplicarea acestui criteriu se face de la caz la caz, în funcţie de natura bu -
nului posedat, imobil sau mobil, şi de circumstanţe. Fiind vorba de o aprecie re de
fapt, judecătorul este suveran, dar nu discreţionar. Altfel spus, aplicarea acestui
criteriu presupune un raţionament apt să desprindă din zona faptelor elementele de
normalitate sau de anormalitate în legătură cu exercitarea continuă a posesiei.
De exemplu, în materie imobiliară, durata intermitenţelor poate să fie mai
mare decât în materie mobiliară. Tot astfel, cu referire la bunurile mobile, tre buie să
se ţină seama de destinaţia acestora, ceea ce implică particularităţi pentru fiecare
bun.
Nu trebuie să se confunde viciul discontinuităţii cu întreruperea posesiei.
Cauzele de întrerupere a posesiei au relevanţă, în principal, în materia uzucapiunii
şi privesc, în realitate, cursul prescripţiei achizitive. Viciul disconti nuităţii are
relevanţă atât în privinţa protecţiei juridice a posesiei, cât şi în domeniul efectelor
posesiei.

B. Sarcina probei.

Calitatea posesiei de a fi continuă se prezumă. Conform art. 1850 C. civ.,

persoana care a probat că a posedat bunul la un moment dat este presupusă „că a
posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”.
Altfel spus, sarcina de a proba discontinuitatea revine celui care invocă acest
viciu. Această idee este o aplicaţie particulară a regulii înscrise în art. 1169 C. civ., care
statuează că oricine face o afirmaţie trebuie să o dovedească.

C. Caractere juridice.
 Viciul discontinuităţii se caracterizează prin trei trăsături. Mai întâi,
discontinuitatea este un viciu temporar. Într-adevăr, conform art. 1856 C. civ.,
posesia redevine continuă în momentul în care se reia exercita rea normală a
elementului material al posesiei.

(173)

Apoi, acest viciu este absolut, întrucât poate fi invocat de „oricine are in -
teres”, cum se prevede expres în art. 1862, alin. 1 C. civ.
În al treilea rând, viciul discontinuităţii se referă atât la bunurile imobile,
cât şi la bunurile mobile. în ce priveşte bunurile mobile, problema se pune însă
numai dacă nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a funcţiona prezumţia irefra grabilă
de proprietate, conform art. 1909-1910 C. civ 388.

79. Violenţa.
A. Noţiune.

Potrivit art. 1851 C. civ., „Posesiunea este tulburată când este fundată sau
conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului”.
Redactarea acestui text a fost criticată, întrucât pune semnul egalităţii între
violenţa activă şi violenţa pasivă, ceea ce nu este echitabil. Într-adevăr, ideea că
nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate este un obstacol juridic în calea
oricărei violenţe active, adică în calea oricărui atac îndreptat împotriva altei
persoane. Cel atacat are însă dreptul să se apere. Posesorul se poate apă ra chiar cu
mijloace violente împotriva agresorului care doreşte să-i răpească bunul. Dincolo de
această redactare defectuoasă, intenţia legiuitorului este aceea de a interzice violenţa
activă. Numai cel care intră în stăpânirea bunului prin violenţă are o posesie
viciată.
Nu trebuie să se confunde însă viciul violenţei din materia posesiei cu vi ciul
violenţei din materia încheierii actului juridic. Este posibil ca posesorul să fi intrat în
stăpânirea bunului pe baza unui titlu de proprietate afectat de vi ciul violenţei, fără
ca posesia să fie ea însăşi afectată de acest viciu 389.
388
În sensul că acest viciu se referă numai la bunurile imobile, C. Stătescu, op. cit., p. 782; C. Bîrsan,
op. cit., p. 247.
389
D. Gherasim, op. cit., p. 47.
 B. Sarcina probei.

Deşi nu există o prevedere specială, ca în cazul discontinuităţii, sarcina probei

revine celui care invocă viciul violenţei. în absenţa unei prezumţii legale, caracterul
paşnic al posesiei face obiectul unei prezumţii simple, la îndemâna judecătorului.

C. Caractere juridice.

Spre deosebire de discontinuitate, violenţa este un viciu relativ, cum se prevede

expres în art. 1862, alin. 2 C. civ. Ca urmare, violenţa poate fi invocată „numai de cei
în privinţa cărora posesiunea a avut un asemenea caracter”. Altfel spus, acest viciu
poate fi invocat numai de victimele violenţei.
Viciul violenţei este temporar. Posesia redevine utilă după încetarea violenţei,
concluzie desprinsă, de asemenea, din art. 1856 C. civ.
Această idee trebuie înţeleasă însă în corelaţie cu dispoziţiile art. 674, alin. 2
C. proc. civ., care reglementează acţiunea posesorie specială (reintegranda). Numai dacă
a trecut un an de la tulburare sau deposedare, respectiv de la înce tarea violenţei,
cel care a intrat în stăpânirea bunului prin violenţă va putea avea o posesie utilă.
Viciul violenţei are aplicare, în egală măsură, în privinţa bunurilor imobi le
şi a bunurilor mobile.

(174)

80. Clandestinitatea.
A. Noţiune.

Conform art. 1852 C. civ., „Posesiunea este clandestină când posesorul o

exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o
cunoască”. Rezultă din acest text că viciul clandestinităţii se defineşte numai în
raport cu cel care-l invocă. Nu este deci relevant faptul necunoaşterii posesiei de
către alte persoane. Posesia poate fi clandestină faţă de acestea, dar ea nu este
viciată în raport cu persoana care cunoaşte posesia. De asemenea, nu este suficient
ca persoana care invocă viciul clandestinităţii să nu cunoască posesia, este necesar
ca aceasta să nu fi avut posibilitatea să o cunoască. Altfel spus, lipsa de diligentă,
neglijenţa celui care are interes să invoce acest viciu nu sunt de natură să conducă
totuşi la vicierea posesiei.

B. Sarcina probei.

Modalităţile concrete prin care se ascunde posesia bunului trebuie să fie

dovedite de cel care invocă viciul clandestinităţii. Aşadar, nu este suficientă simpla
necunoaştere a posesiei dacă aceasta se exercită în mod normal. Ascunderea ei
presupune o anumită activitate, anumite fapte materiale din partea posesorului.
Desigur, persoana care invocă viciul clandestinităţii poate folosi orice mijloc de
probă pentru a face dovada acestui viciu. Este suficientă însă dovedirea faptelor
prin care se realizează ascunderea posesiei, întrucât nu este importantă atitudinea
subiectivă a posesorului, respectiv dacă el a intenţionat să ascundă bunul pentru
ca o anumită persoană să nu cunoască faptul posesiei, sau a dorit doar să protejeze
un bun de valoare.

C. Caractere juridice.

Rezultă din formularea expresă a art. 1852 C. civ. („în ascuns de adversarul
său”) că viciul clandestinităţii este relativ.
Dispoziţiile articolului 1856 C. civ. sunt aplicabile şi cu privire la viciul clan-
destinităţii. Dacă posesia redevine publică, viciul încetează. Aşadar, acest viciu este
temporar.
Deşi s-a încercat să se imagineze ipoteze în care clandestinitatea s-ar putea
aplica şi în privinţa bunurilor imobile390, de regulă, acest viciu poate fi invocat numai
în legătură cu bunurile mobile.

81. Echivocul nu este un viciu al posesiei.

Practica judiciară şi doctrina au considerat că există o lacună în Codul civil

român cauzată de nepreluarea viciului posesiei menţionat expres în Codul civil
francez. Pe cale pretoriană a fost afirmată necesitatea ca posesia să fie diferenţiată
390
Pentru asemenea ipoteze, D. Gherasim, op. cit., p. 49, text şi nota 8.
în mod clar de detenţia precară. Ori de câte ori există dubiu în legătură cu elementul
subiectiv al posesiei, aceasta ar fi viciată de echivoc. Altfel spus, nu ar rezulta cu
claritate dacă posesorul are animus sibi habendi sau numai animus detinendi.
În practica judiciară, urmată de doctrină, viciul echivocului a fost reţinut în
ipoteza coposesiunii, pentru a argumenta respingerea acţiunii prin care un
coposesor urmărea să obţină recunoaşterea uzucapiunii în favoarea sa cu privire la
întregul bun391.

(175)

Cum am văzut, orice coposesor are dubla calitate de posesor şi detentor precar. Este
însă posibil ca un coposesor să intervertească precaritatea în posesie, făcând dovada că
stăpâneşte întregul bun pentru el însuşi, negând drepturile celorlalţi coposesori. Într-o
asemenea situaţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, un coproprietar poate
uzucapa cotele-părţi din dreptul de proprietate aparţinând celorlalţi coproprietari392.
În concepţia practicii judiciare, urmată de doctrină, efectul uzucapiunii se poate
întemeia însă numai pe o posesie neechivocă. În măsura în care nu se poate stabili în mod clar,
pe baza probelor administrate, elementul subiectiv al posesiei, viciul echivocului împiedică
uzucapiunea.
Pe lângă ipoteza coposesiunii, echivocul a mai fost identificat în practica judiciară
ca viciu al posesiei şi în alte situaţii: actele de stăpânire exercitate împreună de mai multe
persoane care convieţuiesc; echivocul titlului de transmitere a unui drept (nu se cunoaşte
dacă s-a transmis sau s-a constituit un drept real sau un drept de creanţă); confuzia dintre
exercitarea unui drept de servitute şi exercitarea dreptului de proprietate393; în materie
mobiliară, stăpânirea bunurilor, în urma decesului unei persoane, de către cei care au
convieţuit cu defunctul394.

391
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1903/1975, în Culegere de decizii 1975, p. 66; dec. nr. 769/1979, în
Revista română de drept nr. 10/1979, p. 65; dec. nr. 1045/1982, în Revista română de drept nr. 7/1983,
p. 62. C. Stătescu, op. cit., p. 781; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 169; D. Gherasim, op. cit., p. 49-
52; C. Bîrsan, op. cit., p. 245; L. Pop, op. cit., p. 199 şi 200. Pentru o opinie nuanţată privind echivocul
ca viciu al posesiei, a se vedea A. Boar, op. cit., p. 66-72.
392
În acest sens, practica judiciară menţionată în nota anterioară, precum şi Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 786/1977, în Revista română de drept nr. 11/1977, p. 61; dec. nr. 1401/1985, în Revista română de
drept nr. 5/1986, p. 82.
393
Pentru aceste ipoteze, A. Boar, op. cit., p. 67 şi 68.
394
Pentru această ipoteză, a se vedea G.N. Luţescu, op. cit., p. 206, text şi nota 2.
 În toate aceste ipoteze ar exista neclaritate în legătură cu atitudinea subiectivă a
celui care stăpâneşte bunul. Altfel spus, animus îmbracă forma lui animus sibi habendi
sau forma lui animus detindendi?
Pentru a răspunde la această întrebare, s-a afirmat că, în această privinţă, are
importanţă nu numai reprezentarea subiectivă a celui care stăpâneşte bunul, ci şi, mai
ales, reprezentarea subiectivă a celorlalţi despre calitatea celui care stăpâneşte bunul. Într-
adevăr, în această opinie, echivocul nu are legătură cu reaua-credinţă, ci exprimă modul în
care se reflectă calitatea celui care deţine bunul (posesor sau detentor precar) în ochii
celorlalţi395.
Răspunsul corect la întrebarea pusă nu poate fi însă întemeiat pe o asemenea
premisă. Cum am văzut, noţiunea posesiei ca stare de fapt nu se defineşte nici în raport cu
ideea de aparenţă, nici în raport cu ideea de rea-credinţă. Posesia există în măsura în care
sunt întrunite elementele animus şi corpus, în condiţiile legii. Dacă aceste condiţii sunt
îndeplinite, este nerelevantă reprezentarea corectă sau eronată pe care o au ceilalţi, precum
şi împrejurarea dacă posesorul crede că este titularul unui drept real sau doar îşi asumă
un asemenea drept prin negarea dreptului adevăratului titular.

(176)

Rezolvarea problemei echivocului ca viciu al posesiei poate fi aşezată numai pe

temeiul a două premise: elementele posesiei şi dovada elementelor posesiei.
Mai întâi, posesia există numai în măsura în care sunt întrunite elementul
material (corpus) şi elementul subiectiv (animus). Cât timp nu se poate şti cu cer-
titudine că persoana care stăpâneşte bunul are animus sibi habendi, înseamnă că
persoana respectivă nu are calitatea de posesor. Împrejurările care sunt califi cate ca
făcând proba echivocului posesiei dovedesc, în realitate, absenţa lui animus sibi
habendi.
Apoi, sub aspect probatoriu, nu trebuie să fie ignorat mecanismul prezum -
ţiilor instituite prin art. 1854 şi 1855 C. civ.
O dată ce s-a făcut proba elementului corpus, se naşte prezumţia privind
existenţa elementului animus şi, pe această bază, prezumţia de proprietate. Ambele
prezumţii sunt prevăzute în art. 1854 C. civ. A mai vorbi de echivoc în această situaţie
înseamnă a nega forţa legală a acestor prezumţii.
395
A. Boar, op. cit., p. 66 şi 67, text şi nota 154.
 Desigur, prezumţiile sunt relative, dar dovada contrară nu înseamnă do -
vada echivocului, ci dovada precarităţii. În măsura în care probele adminis trate
duc la concluzia că persoana care a început să stăpânească bunul ca posesor a
pierdut elementul animus, înseamnă că s-a făcut chiar dovada pierderii posesiei.
Invers, dacă se face dovada că o persoană a început să stăpânească bunul în
calitate de detentor precar, acea persoană nu poate să invoce, cu temei, ca litatea de
posesor, decât dacă face dovada contrară prezumţiei de conservare a precarităţii
prevăzute în art. 1855 C. civ.
Aşa fiind, absenţa calităţii posesiei de a fi neechivocă din enumerarea cu -
prinsă în art. 1847 C. civ. nu este o simplă omisiune, ci o opţiune a legiuitorului
român396. Acesta a receptat critica făcută viciului posesiei reţinut în Codul civil francez.
Conform acestei critici, viciul echivocului nu este decât o mani festare a incertitudinii
cu privire la calităţile cerute pentru utilitatea posesiei397. Mai mult, adăugăm noi, ceea
ce se consideră a fi viciul echivocului este, în realitate, o manifestare a precarităţii.
împrejurarea de fapt care este invocată, în doctrina şi în practica judiciară, ca un
exemplu de echivoc, înţeles ca viciu al posesiei, este tocmai coposesiunea. Or textul
articolului 1853 C. civ. asimilează în mod expres „actele ce exercităm... asupra unui
lucru comun” cu precaritatea, într-un sens complementar, articolul 729 C. civ.
prevede expres posibilitatea uzucapării de către un copărtaş a cotelor-părţi ale
celorlalţi co-părtaşi, ceea ce presupune, cum vom vedea în continuare,
intervertirea precarităţii în posesie.

(177)

Opţiunea legiuitorului român este corectă. Dar, chiar dacă această opţiune nu ar fi
corectă, această soluţie legală consacrată în art. 1847 C. civ., susţinută şi de mecanismul
probator special instituit prin art. 1854 şi 1855 C. civ., n-ar putea fi modificată pe cale
pretoriană. Jurisprudenţa poate doar să nuanţeze regulile legale, să le interpreteze, poate
chiar adăuga soluţii noi, dar în concordanţă cu principiile consacrate legal. Ea nu poate
însă abroga sau modifica o dispoziţie legală expresă. De altfel, practica judiciară în
materie este contradictorie, pentru că, pe de o parte, vorbeşte de viciul echivocului în

396
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 948 şi 949.
397
În acest sens, doctrina franceză menţionată de A. Boar, op. cit., p. 68, text şi notele 162 şi 163.,
pentru controversa privind viciul echivocului în doctrina franceză şi în doctrina română, G.N. Luţescu,
op. cit., p. 205-207, text şi note; D. Gherasim, op. cit., p. 49 şi 50, text şi notele 9-14.
situaţia co-posesiunii, ignorând prevederile articolului 1853 C. civ., iar pe de altă parte,
face aplicarea dispoziţiilor art. 729 C. civ., identificând situaţiile în care un co-posesor
transformă precaritatea în posesie.

82. Sancţiunea viciilor posesiei.

Condiţia utilităţii posesiei este necesară ca premisă pentru producerea oricăruia

dintre efectele recunoscute de lege acestui fapt juridic în sens restrâns. Totuşi, această
afirmaţie nu este suficientă pentru a înţelege modul specific în care este sancţionată
posesia viciată.
Chestiunea are relevanţă mai ales din perspectiva caracterului temporar al viciilor
posesiei. Ori de câte ori un efect al posesiei este condiţionat de o anumită durată a acesteia,
perioada de timp în care posesia a fost viciată nu va fi inclusă în calculul termenului cerut
de lege pentru producerea acelui efect. De exemplu, calculul termenului de uzucapiune,
indiferent de forma ei, nu va include perioadele de timp în care posesia a fost viciată,
indiferent de natura viciului. Aşadar, nu numai în cazul discontinuităţii, ci şi în cazul
clandestinităţii şi al violenţei se produce o adevărată suspendare a cursului termenului de
prescripţie achizitivă. Altfel spus, la cauzele de suspendare admise în această materie trebuie
să se adauge şi viciile posesiei.
Această sancţiune operează însă diferit, în funcţie de caracterul absolut sau relativ al
acestor vicii. Suspendarea cursului prescripţiei achizitive operează faţă de toate persoanele
în cazul discontinuităţii, care este un viciu absolut. Dimpotrivă, în cazul clandestinităţii şi al
violenţei, suspendarea operează numai în raport cu persoanele faţă de care s-a ascuns
posesia sau faţă de care s-a exercitat violenţa. Faţă de celelalte persoane nu operează
suspendarea cursului prescripţiei achizitive398.
Într-un mod asemănător, când se pune problema protecţiei juridice a posesiei prin
acţiunea posesorie generală, durata de un an a posesiei reclamantului anterior deposedării
de către pârât nu include perioadele de timp în care posesia nu a fost utilă.
În cazurile în care producerea efectelor juridice ale posesiei nu este condiţionată de o
anumită durată a posesiei, sancţiunea viciilor posesiei constă tocmai în nerecunoaşterea
acestor efecte, dar tot în funcţie de caracterul absolut sau temporar al acestor vicii.

(178)
398
În acest sens, dar numai în legătură cu violenţa, D. Gherasim, op. cit., p. 52, text şi nota 16.
 Secţiunea a IV-a
Intervertirea precarităţii în posesie

§ 1. Noţiunile de precaritate şi de intervertire a precarităţii în posesie

83. Noţiunea de precaritate.

Detenţia, detenţia precară şi precaritatea sunt termeni diferiţi, dar care exprimă
aceeaşi noţiune399.
Cum am văzut, distincţia dintre posesie şi precaritate se situează, în primul rând,
la nivelul elementului psihologic: animus possidendi este diferit de animus detinendi.
Detentorul precar nu stăpâneşte bunul pentru el, ci pentru altul, în puterea altuia,
respectiv a posesorului.
În al doilea rând, posesia ca stare de fapt înseamnă obiectivarea conţinutului
juridic al unui anumit drept real principal. Ca urmare, elementul corpus cuprinde toate
faptele materiale şi actele juridice prin care se exercită dreptul real respectiv. Detenţia
precară este obiectivarea unui drept de creanţă constituit de către posesor în favoarea
detentorului precar sau o sumă de fapte materiale exercitate de detentorul precar asupra
bunului în limita îngăduinţei posesorului. Din această perspectivă, nu este exactă
afirmaţia potrivit căreia posesia este o stare de fapt, iar detenţia precară este „o situaţie
juridică bine definită”400, adică o stare de drept.
Ca urmare, corpus ca element al posesiei are o sferă, mai cuprinzătoare decât corpus
ca element al detenţiei precare. Elementul corpus al posesiei este exercitat corpore alieno,
adică prin intermediul detentorului precar, dar numai parţial, adică în limita dreptului
constituit de posesor în favoarea detentorului precar sau în limita îngăduinţei
posesorului401.
Cât priveşte însă originea raportului dintre posesor şi detentorul precar, nu se
justifică distincţia dintre cazurile în care există un titlu convenţional, judiciar sau legal pe
care se întemeiază detenţia precară şi care prevede obligaţia de restituire a bunului de
către detentorul precar către posesor şi cazurile în care există o simplă îngăduinţă a

399
Pentru noţiunea de precaritate şi caracterele ei, Al. Weill, F. Terre, Ph. Sim-ler, op. cit., p. 149-152.
D. Gherasim, op. cit., p. 72-75; A. Boar, op. cit., p. 51-54.
400
D. Gherasim, op. cit., p. 72.
401
Supra, nr. 70.
proprietarului pentru utilizarea bunului402, într-adevăr, conform art. 1853, alineatul 2 C. civ.,
precaritatea există şi în situaţia în care stăpânirea asupra unui bun se exercită „prin simpla
îngăduinţă a proprietarului său”. Faţă de această prevedere expresă a legii, rezultă că pre-
caritatea acoperă toate situaţiile în care stăpânirea bunului se realizează pentru altul,
respectiv pentru posesor, indiferent de modalitatea prin care detentorul precar este lăsat să
stăpânească bunul: un titlu convenţional, judiciar sau legal

(179)

sau simpla îngăduinţă a posesorului. De altfel, distincţia este legată, în vi ziunea

autorilor care o împărtăşesc, de ideea de coposesiune stricto sensu, care ar exclude
ideea de precaritate, întrucât coposesorii au o posesie viciată de echivoc. Or, cum
am văzut, argumentele de ordin teoretic şi textele Codului civil duc la concluzia că,
în cazul coposesiunii stricto sensu, fiecare posesor este, în egală măsură, posesor şi
detentor precar 403.
Obligaţia de restituire poate să aibă şi alt temei decât un titlu convenţional.
Tocmai faptul că autorii care împărtăşesc distincţia menţionată fac referire şi la
titlul judiciar sau legal exprimă posibilitatea naşterii obligaţiei de restituire a
bunului de către detentorul precar către posesor dintr-un fapt juridic stricto sensu
de care legea leagă naşterea unei asemenea obligaţii. Astfel, în ipoteza accesiunii
imobiliare artificiale, după ce proprietarul terenului îşi manifestă voinţa de a prelua
posesia construcţiei sau a plantaţiei, se naşte obligaţia de resti tuire a acestui bun de
către constructor. În momentul în care această obligaţie este sancţionată prin
hotărâre judecătorească sau recunoscută pe cale convenţională de constructor sau
plantator, acesta din urmă beneficiază doar de un drept de retenţie până la plata
despăgubirii de către proprietarul terenului. Altfel spus, constructorul sau
plantatorul pierde calitatea de posesor şi devine detentor precar.
Este posibil să coexiste calitatea de posesor cu aceea de detentor precar şi în
alte ipoteze, incluse în sfera mai largă a noţiunii de coposesiune lato sensu. De
exemplu, uzufructuarul are posesia ca stare de fapt specifică acestui drept real
principal, dar în privinţa nudei proprietăţi este detentor precar 404, dar numai dacă,
prin înţelegerea părţilor, exercită anumite prerogative ale nudei proprie tăţi. Nu se
402
A. Boar, op. cit., p. 51-54 (text şi notele 112-114).
403
Supra, nr. 65.
404
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 955; A. Boar, op. cit., p. 51.
justifică însă denumirea de posesor precar pentru a exprima dubla calitate de posesor
şi detentor precar405. O asemenea denumire lasă să se înţeleagă că şi posesia este
precară. Or precaritatea înseamnă absenţa posesiei. Numai din cauza unor
inadvertenţe de formulare în Codul civil este utilizată sintagma de posesie precară.
În cele mai multe cazuri, există doar calitatea de detentor precar, cum se
întâmplă în cazul comodatarului, al depozitarului, al locatarului sau al titu larului
dreptului de retenţie.

84. Ce se înţelege prin intervertirea precarităţii în posesie?

Dobândirea posesiei înseamnă, cum am văzut, dobândirea elementelor

constitutive ale acesteia, animus şi corpus. Detentorul precar are elementul corpus în
limita conferită de dreptul pe care posesorul i l-a constituit sau în limita îngăduinţei
posesorului. De asemenea, detentorul precar are şi animus detinendi. Este posibilă
transformarea lui animus detinendi în animus possidendi? Altfel spus, poate
detentorul

(180)

precar să devină posesor? Recunoaşterea unei asemenea posibilităţi ar avea ca

efect şi întregirea elementului corpus, întrucât acesta nu ar mai fi limitat la
obiectivarea dreptului constituit de posesorul iniţial sau la îngăduinţa aces tuia, ci
ar putea fi exercitat în limita conferită de dreptul real căruia îi corespunde.
Pentru a răspunde însă la aceste două întrebări trebuie să ţinem seama de
două reguli care guvernează detenţia precară.
Astfel, potrivit art. 1855 C. civ., există prezumţia de continuitate a detenţiei
precare406. A face dovada contrară acestei prezumţii înseamnă a dovedi transformarea
detenţiei în posesie, respectiv transformarea lui animus detinendi în animus possidendi.
405
D. Gherasim, op. cit., p. 81-85.
406
Ideea de continuitate a detenţiei precare nu se confundă cu ideea perpetuităţii detenţiei precare. S-a
afirmat astfel că detenţia precară, oricât ar dura, nu poate duce la dobândirea unui drept real principal
prin uzucapiune, ceea ce înseamnă că detenţia precară este perpetuă (D. Gherasim, op. cit., p. 74). În
realitate, ideea de perpetuitate este inexactă, întrucât detenţia precară este, prin natura ei, temporară.
Ideea de continuitate exprimă menţinerea detenţiei precare până la încetarea ei, respectiv până la
stingerea dreptului constituit de posesor în favoarea detentorului precar sau până la încetarea
îngăduinţei posesorului, ori până la intervertirea precarităţii în posesie. Împrejurarea că detenţia precară
nu întemeiază uzucapiunea se explică prin aceea că detenţia precară nu se confundă cu posesia, iar nu
prin ideea unei aşa-zise perpetuităţi a precarităţii.
 Pe de altă parte, conform art. 1857 C. civ., „Posesorul care posedă nu sub
nume de proprietar nu poate să schimbe el însuşi fie prin sine singur, fie prin alte
persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesii”. Desigur, sintagma posesorul
care posedă nu sub nume de proprietar desemnează tocmai un detentor precar.
Această regulă este complementară prezumţiei de continuitate a detenţiei
precare. Semnificaţia ei poate fi însă înţeleasă nu numai în corelaţie cu dispoziţiile
art. 1855 C. civ., ci şi în lumina prevederilor art. 1858 C. civ.
Interpretarea sistematică a acestor texte duce la concluzia că dovada contrară
prezumţiei instituite prin art. 1855 C. civ. este supusă restricţiei menţionate în art.
1858 C. civ. A face dovada contrară acestei prezumţii înseamnă a proba una dintre
împrejurările prevăzute în art. 1858 C. civ. în prima parte a acestui ultim text se
menţionează expres că detenţia precară „nu se poate schimba în posesiune utilă
decât prin vreunul din următoarele patru moduri”.
Ca urmare, detentorul precar nu poate să transforme animus detinendi în ani-
mus possidendi prin simpla sa manifestare de voinţă, exprimată direct de el însuşi sau
indirect prin interpuşi. Intervertirea precarităţii în posesie este posibilă numai dacă
manifestarea de voinţă a detentorului precar în sensul transformării lui animus
detinendi în animus possidendi este însoţită şi de un alt fapt juridic în sens larg (act
juridic încheiat cu un terţ sau fapt juridic în sens restrâns) 407.

(181)

Numai această interpretare face compatibilă regula înscrisă în art. 1857 C.

civ. cu prevederile art. 1858, punctul 2 C. civ., care reglementează intervertirea
precarităţii în posesie în situaţia în care detentorul precar neagă dreptul ce lui care
i-a încredinţat bunul prin acte de rezistenţă. Aşadar, nu simpla manifestare de
voinţă duce la intervertirea precarităţii în posesie; schimbarea atitudinii subiective
a detentorului precar trebuie să fie însoţită şi de un fapt juridic în sens restrâns,
respectiv actele de rezistenţă.
În concluzie, intervertirea precarităţii în posesie înseamnă transformarea lui
animus detinendi în animus possidendi şi extinderea elementului corpus în limitele
dreptului real căruia îi corespunde posesia nou dobândită. Această intervertire este
posibilă însă numai în cazurile limitativ prevăzute în art. 1858 C. civ. Numai în
407
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.961.
aceste cazuri se poate face dovada contrară prezumţiei de continuitate a precarităţii
instituite prin art. 1855 C. civ.
În toate aceste cazuri, posesia rezultată în urma intervertirii precarităţii nu
corespunde unui drept de proprietate, în sensul că posesorul nu este adevăra tul
titular al acestui drept408.
Uneori s-a afirmat că transformarea precarităţii în posesie este rezultatul in-
tervertirii titlului409. Această exprimare nu este riguros exactă, întrucât nu toate cele
patru cazuri prevăzute în art. 1858 C. civ. implică existenţa unui titlu (ipoteza
prevăzută în art. 1858, pct. 2 C. civ. nu presupune existenţa unui titlu care să
justifice schimbarea atitudinii subiective a celui care stăpâneşte bunul), în plus, în
celelalte trei cazuri nu este vorba de transformarea unui titlu, ci fie de adăugarea la
vechiul titlu de detentor precar a unui titlu translativ care nu emană de la
adevăratul proprietar, ceea ce are ca efect transformarea lui animus detinendi în
animus possidendi în considerarea aceleiaşi persoane, fie de o transmisiune cu titlu
particular sau de o transmisiune universală ori cu titlu universal, ceea ce are ca
efect schimbarea persoanei detentorului precar cu o nouă persoană care are
calitatea de posesor.
În doctrină s-a făcut distincţie între primele două şi ultimele două ipoteze
descrise în art. 1858 şi s-a apreciat că o adevărată intervertire a precarităţii în
posesie se produce numai în primele două ipoteze, iar în ultimele două ipote ze ar fi
vorba de o încetare a precarităţii prin transmiterea bunului de la o per soană la alta 410.
În realitate, în toate cazurile nu este vorba doar de o simplă încetare a precarităţii, ci
şi de începerea posesiei. Există însă o diferenţă reală între primele două ipoteze,
când intervertirea precarităţii se produce în aceeaşi

(182)

persoană, şi ultimele două ipoteze, când intervertirea precarităţii se produce în

persoana unui terţ.
408
În cazurile în care este vorba de un titlu translativ de proprietate, el nu trebuie să emane de la
adevăratul proprietar, altfel n-ar mai fi vorba doar de o simplă intervertire a precarităţii în posesie, ci
chiar de dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat; A. Boar, op. cit., p. 56.
409
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 958 şi 959; G.N. Luţescu, op. cit., p.
193; A. Boar, op. cit., p. 194.
410
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 963; D. Gherasim, op. cit., p. 89.
 Cum bine s-a observat411, aşa-numita intervertire de fapt a posesiei evocată în
practica judiciară412 nu este, dincolo de imprecizia formulării (întrucât nu se in-
terverteşte posesia, ci detenţia precară), un nou caz de intervertire a precarităţii în
posesie413. Negarea de către un coposesor prin acte de rezistenţă a cotelor-părţi din
dreptul real principal aparţinând celorlalţi coposesori este doar una dintre formele
de manifestare a cazului de intervertire a precarităţii în posesie regle mentat de art.
1858, pct. 2 C. civ.
Intervertirea precarităţii în posesie are relevanţă atât în materie imobiliară,
cât şi în materie mobiliară. Buna-credinţă necesară în trei dintre cele patru ipoteze
reglementate în art. 1858 C. civ. este în acelaşi timp o condiţie esenţială pentru a
funcţiona prezumţia absolută de proprietate instituită prin dispoziţiile art. 1909-
1910 C. civ. în materie mobiliară. Dar, în această materie, numai intervertirea
precarităţii în posesie în ipoteza reglementată în art. 1858, pct. 3 C. civ. are virtutea
de a crea şi premisa aplicării art. 1909, alin. 1 C. civ., întrucât numai în această
ipoteză terţul de bună-credinţă dobândeşte bunul mobil de la un detentor precar
căruia i-a fost încredinţat de adevăratul proprietar.

§2. Cazurile de intervertire a precarităţii în posesie

85. „Deţinătorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la o a treia persoa-

nă, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în
privinţa lucrului ce deţine” (art. 1858, pct. 1 C. civ.).

În acest caz, detentorul precar, care poate fi locatar, depozitar, comoda tar etc,
încheie un contract translativ de proprietate (vânzare-cumpărare, schimb, donaţie,
rentă viageră etc.) 414 cu o terţă persoană, alta decât adevăratul proprietar al
lucrului. Nu este obligatoriu ca această terţă persoană să aibă calitatea de
411
C. Bîrsan, op. cit., p. 249.
412
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1903/1975, în Culegere de decizii 1975, p. 66; dec. nr. 786/1977, în
Revista română de drept nr. 11/1977, p. 61; dec. nr. 769/1979, în Revista română de drept nr. 10/1979,
p. 65; dec. nr. 1045/1982, în Revista română de drept nr. 7/1983, p. 62; dec. nr. 1401/1985, în Revista
română de drept nr. 5/1986, p. 82.
413
D. Gherasim, op. cit., p. 90 şi 91. Deşi acest autor enunţă mai întâi principiul neintervertirii
precarităţii în posesie, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (p. 86 şi 87), totuşi apreciază că
practica judiciară a creat un nou caz de intervertire a precarităţii. Este, desigur, o contradicţie în
termeni.
414
Pentru opinia potrivit căreia partajul ar putea justifica intervertirea precarităţii în posesie, dar nu cu
efecte retroactive, ci numai pentru viitor, doctrina franceză menţionată de A. Boar, op. cit., p. 55, nota
122.
proprietar aparent sau de moştenitor aparent. Altfel spus, nu este necesar ca în
legătură cu terţa persoană să existe o eroare comună şi invincibilă în legătură cu
calitatea sa de proprietar 415.

(183)

Dispoziţia art. 1858, pct. 1 C. civ. impune în mod expres416 condiţia bunei-credinţe a
detentorului precar, iar nu condiţia aparenţei înţeleasă ca aplicaţie a adagiului error
communis facit jus. Existenţa unei asemenea erori nu exclude însă posibilitatea ca
detentorul precar să fie de rea-credinţă în momentul încheierii contractului cu terţa
persoană.
În schimb, persoana cu care se încheie contractul translativ de proprieta te
trebuie să fie considerată de detentorul precar ca adevărat proprietar, în sensul că
acesta nu a cunoscut şi nu putut să cunoască, prin diligente rezonabile, adevărata
situaţie. De exemplu, dacă este vorba de un imobil, dobânditorul trebuia să aibă
diligenta de a verifica registrele de publicitate imobiliară.
Condiţia bunei-credinţe este justificată. În absenţa ei, ar fi posibilă încălcarea
interdicţiei prevăzute în art. 1857 C. civ., conform căreia detentorul precar nu poate
să îşi schimbe calitatea „prin alte persoane interpuse”. Într-adevăr, printr-o
înţelegere cu un terţ, detentorul precar ar putea oricând să îşi schimbe calitatea în
aceea de posesor.
Buna-credinţă se prezumă. Persoana interesată trebuie să facă dovada relei-
credinţe pentru a demonstra că precaritatea nu a fost intervertită în pose sie. Altfel,
detentorul precar îşi schimbă calitatea şi devine posesor.
S-a apreciat însă că „buna-credinţă nu se poate prezuma decât dacă schim -
barea titlului este însoţită de o schimbare în actele deţinătorului; astfel, ..., chiriaşul
trebuie să înceteze a mai plăti chiria” 417. În realitate, buna-credinţă se prezumă în
toate cazurile, dar această prezumţie poate fi răsturnată prin proba contrară, respectiv
prin dovedirea faptului că locatarul continuă să plătească chirie locatorului,
415
Totuşi, în doctrină s-a afirmat, folosindu-se un exemplu practic, că poate fi vorba de „o persoană
care trecea în ochii tuturor drept moştenitor legal al lui de cujus” (G.N. Luţescu, op. cit.,p. 19).
416
În absenţa unei asemenea precizări în textul corespunzător din Codul civil francez (art. 2238),
doctrina franceză a fost divizată în privinţa bunei-credinţe ca o condiţie necesară pentru intervertirea
precarităţii în posesie în această ipoteză.
417
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 960. În acelaşi sens, s-a afirmat că
intervertirea precarităţii în posesie, în acest caz, se produce numai cu condiţia „ca schimbarea titlului să
coincidă cu o schimbare în conduita sa” (D. Gherasim, op. cit., p. 88), adică a fostului detentor precar.
împrejurare din care rezultă, implicit, că nu a avut convingerea încheierii contractului
translativ cu adevăratul proprietar. Altfel spus, se face dovada relei-credinţe. Ca
urmare, intervertirea precarităţii în posesie nu operează, dar nu pentru că ar fi vorba
de o posesie echivocă418, ci pentru că nu există buna-credinţă a detentorului precar în
momentul încheierii contractului translativ de proprietate.
Existenţa unor împrejurări care să ateste schimbarea de conduită a deten -
torului precar iniţial nu este necesară ca o condiţie pentru a opera prezumţia de
bună-credinţă, dar ea este utilă pentru a combate încercarea celor intere saţi de a
dovedi reaua-credinţă.

(184)

Nu se cere însă ca, după încheierea actului translativ cu terţa persoană, de -

tentorul precar să notifice această împrejurare persoanei de la care deţine bu nul419,
în acord cu teoria obiectivă asupra bunei-credinţe, este însă necesar ca detentorul
precar să facă verificările rezonabile în legătură cu titlul terţului cu care încheie
actul translativ de proprietate.

86. „Deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin
acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său” (art. 1858, pct. 2 C. civ).

Simpla negare a dreptului celui de la care detentorul precar a primit bunul

nu este suficientă pentru intervertirea precarităţii în posesie. Actele de rezistenţă
sunt necesare pentru obiectivarea voinţei detentorului precar de a schimba animus
detinendi cu animus possidendi. Aceste acte trebuie să fie îndreptate împotriva
persoanei care a încredinţat bunul detentorului precar. Nu este deci suficient ca
detentorul precar să săvârşească acte de rezistenţă împotriva unui pretins
proprietar, altul decât cel care i-a încredinţat bunul, dacă nu există temeiuri care
să-l determine să creadă că acesta din urmă nu este adevăratul proprie tar. Desigur,
actele de rezistenţă îşi păstrează semnificaţia juridică şi în cazul în care ele sunt

418
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 960; D. Gherasim, op. cit., p. 88
(totuşi, acest ultim autor precizează că detentorul precar a fost de rea-credinţă, întrucât a ştiut că
tratează cu un non dominus).
419
A. Boar, op. cit., p. 56.
îndreptate împotriva succesorilor celui de la care detentorul precar a primit bunul,
inclusiv împotriva succesorilor cu titlu particular.
Noţiunea de acte de rezistenţă include în sfera sa toate acele acte care exprimă
un conflict între detentorul precar şi cel de la care deţine bunul în legătură cu
schimbarea atitudinii subiective a detentorului, care începe să se considere titular al
dreptului de proprietate sau al altui drept real principal. Nu este ne cesar ca acest
conflict dintre detentorul precar şi persoana de la care a primit bunul să aibă o
natură judiciară. Se recunoaşte că simpla notificare comunicată de detentor
persoanei de la care a primit bunul este suficientă pentru a marca schimbarea lui
animus detinendi cu animus possidendi420. În schimb, simpla neplată a chiriei sau
împrejurarea că locatorul nu solicită plata chiriei nu are semnificaţia unui act de
rezistenţă făcut de locatar împotriva locatorului 421. Într-adevăr, în aceste situaţii este
vorba de o simplă îngăduinţă din partea locatorului care întăreşte ideea de detenţie
precară. Dacă însă locatorul solicită plata chiriei şi locatarul refuză să o plătească,
pretinzând că este proprietar, iar această atitudine este obiectivată şi poate fi dovedită,
se naşte un conflict care exprimă schimbarea atitudinii subiective a detentorului
precar. Actele de rezistenţă pot să îmbrace forme violente, de exemplu depozitarul
se opune cu forţa la restituirea lucrului către deponent 422. Dacă detentorul precar
construieşte şi plantează pe terenul încredinţat, îngrădindu-l, s-a apreciat că aceste
împrejurări au

(185)

semnificaţia unor acte de rezistenţă şi dovedesc înlocuirea lui anitnus detinendi cu

animus possidendi423.
În ipoteza descrisă în art. 1858, pct. 2 C. dv., detentorul precar este de rea-
credinţă. Cu toate acestea, se produce intervertirea precarităţii în posesie, dar cel
care devine posesor nu va beneficia de acele efecte juridice care sunt condi ţionate
de existenţa bunei-credinţe.

420
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 961; D. Gherasim, op. cit., p. 88 şi 89;
A. Boar, op. cit, p. 57.
421
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2101/ 1972, în Repertoriu...l969-1975, p. 106 şi 107.
422
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 961; D. Gherasim, op. cit., p. 89, text şi
nota 32.
423
A. Boar, op. cit., p. 57, text şi nota 127.
 87. „Deţinătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu
particular translativ de proprietate, la altul care este de bunăcredinţă” (art.
1858, pct. 3 C. civ.).

Spre deosebire de primele două ipoteze, în această ipoteză nu mai este

vorba doar de o schimbare a atitudinii subiective a detentorului precar. Desigur,
întrucât detentorul precar încheie un act de dispoziţie juridică cu pri vire la bunul
care i-a fost încredinţat, este evidentă schimbarea atitudinii sale subiective. Dar,
chiar în momentul acestei schimbări, bunul este transmis către o terţă persoană, care
va avea calitatea de posesor, cu condiţia să fie de bună-credinţă. Intervertirea
precarităţii în posesie se produce nu în persoana detentorului precar, ci în persoana
terţului dobânditor.
Buna-credinţă exprimă convingerea terţului dobânditor că a încheiat con -
tractul translativ cu adevăratul titular al dreptului real principal. În materie imobiliară,
această convingere trebuie să se bazeze însă pe diligentele necesare pentru verificarea
registrelor de publicitate. Prezumţia de bună-credinţă operează şi în această
ipoteză, dar persoana interesată poate face dovada contrară, adică dovada relei-
credinţe.
Dacă dobânditorul este de rea-credinţă, el nu este îndreptăţit să invoce în
favoarea sa nici măcar uzucapiunea de 30 de ani, deoarece uzucapiunea se în -
temeiază pe posesie or, în absenţa bunei-credinţe, detenţia precară nu se poa te
transforma în posesie. Altfel spus, dobânditorul de rea-credinţă va fi tratat ca un
detentor precar, iar nu ca un posesor 424.
Pentru justificarea acestui caz de intervertire a precarităţii în posesie s-a ob-
servat, pe bună dreptate, că succesorul cu titlu particular dobândeşte doar drepturile,
iar nu şi obligaţiile autorului său. Obligaţia de restituire pe care detentorul o avea faţă
de persoana care i-a încredinţat bunul nu se transmite la succeso rul cu titlu
particular, dacă acesta este de bună-credinţă 425.

88. „Transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face prin-

tr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-
credinţă” (art. 1854, pct. 4 C. civ.).
424
În sens contrar, doctrina franceză menţionată de A. Boar, op. cit., p. 59, nota 138.
425
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 961; D. Gherasim op. cit., p. 89; A.
Boar, op. cit., p. 58.
 În această ipoteză nu mai este reglementată o transmisiune cu titlu particular,
ci una universală sau cu titlu universal. Textul include sintagmele titlu universal şi
succesor universal, ceea ce duce la concluzia că sunt avute în vedere, în egală măsură,
transmisiunea universală şi transmisiunea cu

(186)

titlu universal. Mai mult, s-a apreciat că în sfera de aplicare a textului intră nu numai
succesiunea testamentară, ci şi succesiunea legală, deşi textul trimite la un act cu
titlu universal. Or termenul de act are în mod normal, în acest context, semnificaţia de
act juridic, aşadar, ar fi vorba de moştenirea testamentară 426.
Această soluţie a fost criticată în doctrină. Într-adevăr, ipoteza prevăzută în
art. 1858, pct. 4 C. civ. constituie o inovaţie a redactorilor Codului civil român, care
au preluat în mod inadecvat o teză din doctrina franceză referitoare la ipoteza în
care autorul a fost uzufructuar şi moştenitorul său a devenit posesor al bunului care
a format obiectul uzufructului427. Succesorul universal şi succesorul cu titlu universal
se situează în poziţia autorului lor nu numai în ceea ce priveşte drepturile, ci şi
obligaţiile acestuia, cu excepţia celor intuitu personae. În mod normal, obligaţia de
restituire pe care o are detentorul precar trebuie să se transmită şi succesorilor săi
universali şi cu titlu universal.
Această regulă pune în lumină caracterul inechitabil al soluţiei adoptate de
legiuitorul român în art. 1858, pct. 4 C. civ. Soluţia este întărită prin dispoziţii le art.
1859, în care se arată: „în toate cazurile când posesiunea aceluiaşi lucru trece pe
rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe în persoana sa, o nouă posesiune,
fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod sin gular sau
universal, lucrativ sau oneros.”
De lege ferenda, această soluţie inechitabilă trebuie să fie înlăturată.
Oricum, chiar şi de lege lata, intervertirea precarităţii în posesie nu se produce
în persoana succesorului universal sau cu titlu universal decât dacă aceasta este de
bună-credinţă. Fiind pus în aceeaşi situaţie cu succesorul cu titlu parti cular,
succesorul universal sau cu titlu universal trebuie să-şi întemeieze însă convingerea

426
A. Boar, op. cit., p. 59, text şi nota 134.
427
A. Boar, op. cit., p. 58.
că autorul era adevăratul proprietar al bunului primit pe verificarea registrelor de
publicitate ori de câte ori este vorba despre un imobil.
Prezumţia de bună-credinţă suportă proba contrară. Succesorul de rea-
credinţă nu este îndreptăţit să invoce în favoarea sa uzucapiunea întrucât, în absenţa
bunei-credinţe, nu s-a produs intervertirea precarităţii în posesie. Or detenţia precară nu
este temei pentru uzucapiune.

Secţiunea a V-a
Protecţia juridică a posesiei

§1. Noţiunea, caracterele juridice, temeiul si utilizarea acţiunilor posesorii

89. Noţiunea acţiunilor posesorii.

Deşi în vechiul drept roman posesia nu era protejată juridic, ulterior,

interdictele posesorii au fost instrumentele juridice

(187)

prin care s-a asigurat această protecţie juridică. Dar, indiferent dacă era vorba de
interdicte recuperandae possessionis causa, retinendae possessionis causa sau
adipiscendae possessionis causa, ele asigurau numai o protecţie juridică restrânsă, de regulă,
în ipoteza tulburărilor săvârşite prin violenţă428.
În dreptul modern s-a asigurat protecţia juridică a posesiei prin intermediul
acţiunilor posesorii. Această protecţie juridică acoperă întreaga arie a tulburărilor posibile
ale posesiei. Mai mult, utilizarea acţiunilor posesorii a fost extinsă, în anumite condiţii, şi
la detenţia precară.
Fundamentată, după caz, fie pe ideea concordanţei dintre calitatea de posesor şi
calitatea de titular al unui drept real principal, fie pe adagiul spoliatus ante omnia
restituendus unit cu principiul echităţii429, protecţia juridică a posesiei nu se confundă cu
efectele juridice ale posesiei. Ca stare de fapt, posesia este un fapt juridic în sens restrâns
de care legea leagă anumite efecte juridice. Indiferent de natura acestor efecte juridice şi
428
Pentru interdictele posesorii, a se vedea P.F. Girard, op. cit., p. 379-382; C.St. Tomulescu, op. cit., p.
168-170; D. Gherasim, op. cit., p. 135.
429
Supra, nr. 66.
de momentul în care se produc, posesia ca stare de fapt este apărată prin intermediul
acţiunilor posesorii împotriva oricărei tulburări din partea terţilor.
Astfel, acţiunile posesorii sunt acele acţiuni puse la îndemâna posesorului „pentru
a apăra posesia - ca stare de fapt - împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această
stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută”430. Desigur, în această
definiţie, pierderea şi redobândirea posesiei au în vedere pierderea şi redobândirea
elementului corpus, întrucât, aşa cum am văzut, titularul acţiunii posesorii păstrează posesia
solo animo cât timp nu a trecut termenul de un an de la tulburare sau deposedare. Ca
urmare, reclamantul în acţiunea posesorie este persoana care exercită sau a exercitat efectiv,
în mod direct, elementul corpus, iar pârâtul este persoana care a tulburat exercitarea
acestui element sau şi-a însuşit elementul material al posesiei, respectiv l-a deposedat pe
reclamant.
Termenul de acţiune are, în acest context, o accepţie specială.
În sens procesual civil, acţiunea include „ansamblul mijloacelor procesuale prin
care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil - prin
recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat - ori a unor
situaţii juridice ocrotite de lege” 431. Aşadar, acţiunea civilă apără nu numai un drept
subiectiv civil, ci şi o situaţie juridică ocrotită de lege. Posesia este o asemenea situaţie
juridică.
Din perspectiva dreptului civil substanţial, acţiunile posesorii interesează numai
sub aspectul condiţiilor de exercitare, întrucât acestea au ca obiect elementele stării de fapt
a posesiei. Mijloacele procesuale prin care, în cadrul procesului

(188)

civil, se asigură protecţia juridică a acestei stări de fapt rămân în sfera de interes a
dreptului procesual civil şi alcătuiesc un ansamblu reglementat de normele
cuprinse în capitolul VIII al cărţii a Vi-a afectate procedurilor speciale din Codul de
procedură civilă (art. 674-676), completate cu normele procedurale comune.

90. Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii.

A. Acţiunile posesorii se deosebesc de acţiunile petitorii.
430
C. Stătescu, op. cit., p. 795 şi 796.
431
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Editura Naţional,
Bucureşti, 1996, p. 250.
 În primul rând, întrucât protejează juridic starea de fapt a posesiei, fără a
pune în discuţie existenţa unui drept subiectiv civil, acţiunile posesorii se deosebesc
de acţiunile petitorii. Ca urmare, reclamantul într-o asemenea acţiune nu trebuie să
facă dovada unui drept, ci a unei stări de fapt. Sarcina probatorie a reclamantului
este, în acest caz, mai uşoară decât sarcina probatorie a reclamantului dintr-o acţiune
petitorie. Tocmai pentru acest avantaj de ordin probatoriu acţiunile posesorii sunt
utilizate şi de titularii drepturilor reale principale. Ori de câte ori reclamantul pune în
discuţie însuşi dreptul subiectiv civil, acţiunea posesorie trebuie să cedeze locul unei
acţiuni petitorii.
Raporturile dintre acţiunile posesorii şi acţiunile petitorii sunt guvernate de
principiul separaţiei posesoriului de petitoriu, exprimat şi prin ideea autonomiei
acţiunilor posesorii432.
Desigur, potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul are dreptul să aleagă
între acţiunea posesorie şi acţiunea petitorie. Exercitarea concomitentă a celor două
acţiuni nu este posibilă, întrucât se exclud reciproc prin obiectul lor 433. Dacă victima
tulburării posesiei a recurs la acţiunea posesorie, autorul tulburării posesiei nu poate
schimba, prin propria sa voinţă, invocând un drept real principal asupra bunului în
litigiu, natura acţiunii 434. Soluţia contrară ar face inaplicabil adagiul spoliatus ante
omnia restituendus, or acest adagiu şi principiul echităţii justifică protecţia juridică a
posesiei435. Dacă autorul tulburării posesiei ar introduce o cerere reconvenţională cu
caracter petitoriu, instanţa este datoare să disjungă această cerere şi să dispună
suspendarea ei până la soluţionarea acţiunii posesorii. Tot astfel, chiar dacă autorul
tulburării posesiei ar introduce o acţiune separată cu caracter petitoriu, instanţa este
datoare să dispună suspendarea judecăţii acesteia până la soluţionarea acţiunii
posesorii. Mai mult, s-a apreciat că această soluţie trebuie să fie aplicată şi în cazul
în care autorul tulburării posesiei a introdus primul acţiunea cu caracter petitoriu,

432
E. Herovanu, op. cit., p. 290 şi 291; D. Gherasim, op. cit., p. 141; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, vol. II, Judecata în primă instanţă. Căile de atac. Proceduri speciale.
Arbitrajul. Activitatea notarială, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 543.
433
E. Herovanu, op. cit., p. 288.
434
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 671/1970, în Culegere de decizii 1970, p. 80. în acelaşi sens, D.
Gherasim, op. cit., p. 142; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 543 (text şi notele 227 şi 228). Pentru o opinie
nuanţată, E. Herovanu, op. cit., p. 293; acest autor acceptă, în mod limitat, cumulul posesoriului cu
petitoriul provocat de pârât, în măsura în care nu sunt încălcate regulile de competenţă.
435
Supra, nr. 66 şi nr. 89.
iar victima tulburării posesiei a formulat ulterior o acţiune posesorie, întrucât
acţiunea posesorie se judecă întotdeauna cu prioritate faţă de acţiunea petitorie 436.

(189)

Judecătorul trebuie să verifice dacă introducerea acţiunii posesorii este o

manifestare a abuzului de drept procesual, caz în care cea mai potrivită sancţiu ne ar
fi continuarea judecării cererii petitorii. În aceeaşi concepţie, s-a mers mai
departe şi s-a considerat că pârâtul în acţiunea posesorie nu poate formula ulterior o
acţiune petitorie decât după ce a executat hotărârea prin care s-a ad mis acţiunea
posesorie şi a fost obligat la restituirea bunului sau la încetarea altei forme de
tulburare a posesiei 437.
Dacă însă victima tulburării posesiei alege calea acţiunii petitorii438, s-a apreciat
că, implicit, renunţă la calea acţiunii posesorii, chiar dacă ulterior ar renunţa la
judecata acţiunii petitorii 439.
Sub aspect probatoriu, în cadrul acţiunilor posesorii pot fi folosite toate mij-
loacele de probă pentru dovedirea posesiei ca stare de fapt şi a tulburării po sesiei,
inclusiv titlurile invocate de părţi; acestea nu sunt însă obligatorii 440 şi nu servesc la
dovedirea drepturilor invocate eventual de părţi, ci numai la do vedirea posesiei şi la
calificarea acesteia sub aspectul întinderii ei, în raport cu un anumit drept real
principal 441.
Hotărârea judecătorească pronunţată ca urmare a unei acţiuni posesorii are
autoritate de lucru judecat într-o acţiune posesorie ulterioară care are ca obiect
aceleaşi fapte de tulburare sau deposedare între aceleaşi părţi, dar nu are au toritate
de lucru judecat în ce priveşte fondul dreptului şi nu poate fi invocată în procesul
următor declanşat printr-o acţiune petitorie. În schimb, dacă a fost utilizată mai
întâi calea acţiunii petitorii, hotărârea judecătorească în care a fost soluţionată
această acţiune are autoritate de lucru judecat, întrucât judecata în petitoriu

436
D. Gherasim, op. cit., p. 142.
437
Ibidem, p. 144.
438
Opţiunea între acţiunea posesorie şi acţiunea petitorie a fost recunoscută şi în practica judiciară.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 943/1970, în Repertoriu... 1969-1975, p. 105.
439
D. Gherasim, op. cit., p. 141.
440
În sensul că exercitarea acţiunilor posesorii nu este condiţionată de existenţa unui titlu, Trib.
Suprem, col. civ., dec. nr. 439/1957, în Culegere de decizii 1957, p. 313.
441
D. Gherasim, op. cit., p. 143.
presupune şi o judecată în posesoriu442. Ca urmare, n-ar mai putea fi folosită ulterior o
acţiune posesorie 443 decât pentru tulburări care au intervenit după sesizarea instanţei
cu acţiunea petitorie 444.

B. Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale.

În al doilea rând, acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, dar nu în sensul că pun
în discuţie un drept real, ci în sensul că protejează posesia unui lucru, respectiv a
unui bun corporal445.

(190)

C. Acţiunile posesorii protejează posesia bunurilor imobile şi mobile.

În al treilea rând, acţiunile posesorii protejează, de regulă, posesia bunurilor

imobile şi, în mod excepţional, posesia bunurilor mobile.
În doctrină se afirmă în mod obişnuit că, în materie mobiliară, posesoriul se
confundă cu petitoriul, sau că posesoriul este absorbit de petitoriu. Concluzia la
care se ajunge, în această concepţie, este aceea că acţiunile posesorii ar fi inutile în
această materie446.
Această concluzie nu ţine însă seama de condiţiile necesare pentru funcţio -
narea prezumţiei absolute de proprietate instituite prin dispoziţiile art. 1909 şi 1910
C. civ. în absenţa îndeplinirii acestor condiţii prezumţia nu funcţionea ză, iar
acţiunea în revendicare a bunului mobil poate fi exercitată în termenul de decădere
442
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 542 şi 543.
443
E. Herovanu, op. cit., p. 289; în concepţia autorului, ideea de renunţare la acţiunea posesorie nu mai
are relevanţă, întrucât autoritatea de lucru judecat explică de ce nu mai poate fi utilizată ulterior o
acţiune posesorie; totuşi, această explicaţie nu acoperă şi ipoteza în care s-a renunţat la judecata
acţiunii petitorii.
444
D. Gherasim, op. cit., p. 141.
445
Pentru o explicaţie asemănătoare, D. Gherasim, op. cit., p. 144, text şi nota 14. Autorul restrânge
însă explicaţia numai la bunurile imobile deşi, în mod excepţional, acţiunile posesorii pot avea ca
obiect şi bunuri mobile. Caracterul real al acţiunilor posesorii are o semnificaţie specială în raport cu
clasificarea tradiţională a acţiunilor civile în acţiuni reale şi acţiuni personale; din această perspectivă,
acţiunile reale sunt întemeiate pe un drept real şi apără un asemenea drept (E. Herovanu, op. cit., p.
241, 255); numai indirect şi numai în ipotezele în care posesorul este şi titularul dreptului real principal
corespunzător acţiunile posesorii protejează şi dreptul real respectiv; acesta este încă un argument
pentru a considera acţiunile posesorii ca acţiuni reale, iar nu ca acţiuni personale.
446
E. Herovanu, op. cit., p. 263 (totuşi, acest ultim autor recunoaşte că există acţiuni reale mobiliare,
respectiv acţiunea în revendicarea unui lucru mobil, în caz de furt sau pierdere a lucrului); G.N.
Luţescu, op. cit., p. 225; C. Stătescu, op. cit., p. 799 şi 800.
de trei ani când posesorul este de bună-credinţă, dar se află în tr-una din ipotezele
reglementate în art. 1909, alin. 2 şi în art. 1910 C. civ., sau este imprescriptibilă dacă
posesorul este de rea-credinţă. Într-o asemenea situaţie de excepţie posesoriul nu mai
este absorbit în petitoriu. Ca urmare, acţiunile posesorii pot fi utilizate447. Excluderea
acţiunilor posesorii în asemenea situaţii s-ar mai putea justifica pe temeiul valorii mai
mici a bunurilor mobile în raport cu valoarea bunurilor imobile; folosirea unei
acţiuni posesorii şi a unei acţiuni petitorii pentru bunurile mobile ar presupune
cheltuieli mai mari decât valoarea acestor bunuri. O astfel de justificare este
contrazisă de realitate care demonstrează că, de multe ori, valoarea bunurilor mobile
întrece valoarea bunurilor imobile448. Desigur, când este vorba de bunuri mobile,
pârâtul într-o acţiune posesorie poate să opună prezumţia irefragrabilă de
proprietate, în condiţiile art. 1909 şi 1910 C. civ., întrucât în acest caz posesoriul
este reabsorbit de petitoriu. Aşadar, în materie mobiliară, spre deosebire de acţiunile
posesorii imobiliare, judecarea posesoriului nu mai este prioritară în raport cu
judecarea petitoriului în măsura în care posesoriul este absorbit în petitoriu.

(191)

Exercitarea acţiunilor posesorii presupune, şi în materie mobiliară, ca re -

clamantul să fie persoana care exercită sau a exercitat în mod direct elemen tul
corpus, iar pârâtul autorul tulburării sau deposedării. Se poate discuta dacă posesorul
care exercită sau a exercitat elementul material al posesiei corpore alieno este şi el
îndreptăţit să introducă acţiunile posesorii, ceea ce ar însemna că, într-o asemenea
situaţie, există o dualitate de titulari ai acestor acţiuni. De asemenea, acţiunile
posesorii pot fi introduse împotriva succesorilor universali sau cu titlu universal
ai autorului tulburării sau deposedării, dar nu şi împotriva succesorilor cu titlu
particular, întrucât aceştia pot dobândi, eventual, numai drepturile care au legătură cu
dreptul primit de la autor, dar nu şi obligaţii.

91. Tulburarea şi deposedarea, temeiul acţiunilor posesorii.

447
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 966 şi 967; C. Bîrsan, op. cit., p. 259.
448
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 967. Autorii consideră însă că
inadmisibilitatea acţiunilor posesorii cu privire la bunurile mobile constituie o lacună legislativă. În
realitate, dispoziţiile art. 674-676 C. pr. civ. nu limitează utilizarea acţiunilor posesorii la materia
imobiliară. Aşadar, legea îngăduie utilizarea lor şi în materie mobiliară.
 Necesitatea utilizării acţiunilor posesorii apare în momentul în care se
produce o tulburare sau o deposedare. Temeiul acestor acţiuni este deci tocmai
tulburarea sau deposedarea449. Prin intermediul acţiunilor posesorii, victima
urmăreşte să obţină încetarea tulburării sau restituirea bunului.
Potrivit art. 674, alin. 1, pct. 1 şi alin. 2 C. proc. civ., se face distincţie între tul-
burare şi deposedare450. Deşi, cum s-a observat, într-un sens general, deposedarea este
tot o tulburare a posesiei451, totuşi, într-un sens special, distincţia dintre tulburare şi
deposedare este utilă.
Într-adevăr, deposedarea are o accepţie specială în acest context. Pe de o parte,
ea nu desemnează pierderea posesiei, ci numai pierderea elementului ma terial al
posesiei, pentru că, aşa cum am văzut, timp de un an de la deposedare posesorul
păstrează posesia solo animo452. Pe de altă parte, cel care preia elementul material al
posesiei se manifestă, sub aspect subiectiv, ca titular al unui drept real principal.
Posesia acestei persoane este însă imperfectă, pentru că poate fi protejată juridic
numai prin acţiunea posesorie specială, nu şi prin cea ge nerală. Aşadar, nici una
dintre aceste două persoane nu are o posesie propriu-zisă, ci una imperfectă, situaţie
explicabilă tocmai prin aceea că asupra aceluiaşi bun, în aceeaşi perioadă (un an de
la deposedare) se exercită posesia a două persoane diferite, fiecare posesie fiind însă
imperfectă şi diferită calitativ de cealaltă. Autorul tulburării sau deposedării devine
posesor propriu-zis numai după ce a expirat termenul de un an de la deposedare (este
vorba de termenul de prescripţie extinctivă de un an în care cel deposedat ar putea să
introducă o acţiune posesorie) şi a fost împlinit termenul de un an de posesie utilă
în persoană proprie. Oricum, în momentul împlinirii termenului de prescripţie
extinctivă

(192)

449
Nu este justificată opinia potrivit căreia tulburarea este temeiul acţiunii în complân-gere, iar
deposedarea este temeiul acţiunii în reintegrare (pentru această opinie, D. Gherasim, op. cit., p.
141,162-164). Dispoziţiile art. 674, alin. 1, pct. 1 şi alin. 2 C. proc. civ. menţionează tulburarea şi
deposedarea ca temei atât pentru acţiunea în complângere, cât şi pentru acţiunea în reintegrare.
450
Pentru aceste noţiuni, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 535-537.
451
E. Herovanu, op. cit., p. 284.
452
Supra, nr. 73.
de un an, posesorul iniţial pierde chiar şi posesia solo animo. El ar putea să redobândească
posesia integrală, deci inclusiv elementul corpus, pe calea acţiunii petitorii.
Rezultă că deposedarea, în această accepţie, desemnează uzurparea elementului
material al posesiei, preluarea lui de la posesorul iniţial, iar nu situaţiile în care o persoană
are deja elementul material (corpus), chiar dacă este numai detentor precar. Într-adevăr, şi
detentorul precar are elementul corpus, iar posesorul care i-a încredinţat bunul nu poate
obţine restituirea acestuia pe calea acţiunilor posesorii, ci numai printr-o acţiune petitorie, de
natură personală453 (contractuală) sau reală, întrucât se recunoaşte că posesorul poate să
aleagă între acţiunea întemeiată pe un drept de creanţă şi acţiunea întemeiată pe un drept
real principal.
Aşa fiind, deposedarea, în accepţia dispoziţiilor art. 674 C. proc. dv., este o tulburare,
în sens larg, îndreptată împotriva celui care are elementul material al posesiei. Este motivul
pentru care, cum vom vedea, utilizarea acţiunilor posesorii a fost recunoscută şi în favoarea
detentorului precar, cu excepţia cazului în care „tulburătorul este cel pentru care el deţine”
(art. 676 C. proc. civ.).
Astfel se explică de ce nu sunt eficiente acţiunile posesorii în cazurile în care se
interverteşte precaritatea în posesie conform art. 1858 C. civ. În toate cele patru ipoteze
reglementate în acest text nu este vorba de o deposedare, în accepţia dispoziţiilor art. 674
C. proc. civ., întrucât detentorul precar are elementul material (corpus). Este adevărat că
detentorul precar exercită numai o parte din acest element, mai extinsă sau mai restrânsă, în
funcţie de titlul precar care i-a fost acordat sau de întinderea îngăduinţei proprietarului.
Totuşi, în momentul în care detentorul precar începe să se comporte ca posesor, nu este
vorba de o deposedare propriu-zisă, ci cel mult de o tulburare a posesiei. Schimbarea ati-
tudinii subiective a detentorului precar sau atitudinea subiectivă a succesorului acestuia nu
poate fi însă discutată în cadrul acţiunilor posesorii, întrucât elementul animus este strâns
legat de dreptul real principal căruia îi corespunde. O asemenea discuţie ar putea fi făcută
numai pe calea unei acţiuni petitorii. Acest ultim argument întemeiază concluzia că
acţiunile posesorii nu sunt la îndemâna celui care i-a încredinţat bunul detentorului precar,
nici înainte, nici după intervertirea precarităţii în posesie.

453
În doctrina de drept procesual civil, clasificarea în acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii este
considerată o subdiviziune a acţiunilor reale imobiliare (E. Herovanu, op. cit., p. 263; V.M. Ciobanu,
op. cit., vol. I, p. 299). Am văzut că acţiunile posesorii pot fi utilizate, ca excepţie, şi pentru protejarea
posesiei bunurilor mobile; deci clasificarea priveşte acţiunile reale în general, nu numai pe cele
imobiliare. Mai mult, se poate spune că această clasificare se aplică tuturor acţiunilor, în funcţie de
obiectul lor, respectiv apărarea unui drept real sau de creanţă ori apărarea posesiei corespunzătoare unui
drept real principal.
 Pe lângă această formă de tulburare care este deposedarea, există însă şi tulburări în
sens restrâns, adică toate acele tulburări care nu au ca finalitate deposedarea, dar care
împiedică exercitarea normală a posesiei. Durata tulburării,

(193)

în acest sens restrâns, este relevantă. Pe parcursul tulburării, acţiunea posesorie poate fi
introdusă oricând, cu condiţia să nu fi trecut un an de la începerea tulburării, dacă este
vorba de o tulburare continuă sau de acte juridice şi fapte materiale de tulburare care au
legătură între ele. Dacă însă tulburarea durează mai mult de un an şi constă în acte juridice
şi fapte materiale care apar ca manifestare exterioară a unui drept de servitute, iar acţiunea
posesorie nu a fost introdusă înainte de împlinirea termenului de un an, se pune problema
recunoaşterii calităţii de posesor a tulburătorului, calitate corespunzătoare dreptului de
servitute pretins454.
De asemenea, nu are relevanţă practică clasificarea tulburărilor posesiei în
tulburări de fapt şi tulburări de drept, în funcţie de modalitatea de săvârşire a tulburării,
primele fiind săvârşite prin fapte materiale, iar celelalte prin acte juridice. În raport cu
finalitatea tulburării posesiei, toate tulburările sunt de fapt, întrucât posesia este o stare de
fapt455.

92. Utilizarea acţiunilor posesorii.

Spre deosebire de exercitarea acţiunii în revendicare, exercitarea acţiunilor

posesorii nu constituie un act de dispoziţie juridică. De aceea, acţiunile posesorii pot fi
exercitate în numele minorilor şi incapabililor de persoanele abilitate de lege, fără
restricţiile prevăzute pentru actele de dispoziţie juridică. În funcţie de natura sa, actul de
exercitare a acţiunilor posesorii este unul de conservare456.
Calitatea de reclamant în acţiunile posesorii o are, de regulă, posesorul care a fost
tulburat sau deposedat de bunul său. Este indiferent dacă posesia constituie manifestarea
454
Desigur, această posesie n-ar putea fi însă invocată pentru dobândirea dreptului de servitute prin
uzucapiune decât dacă este vorba de o servitute continuă şi aparentă, ţinând seama de restricţia
instituită prin art. 623 şi 624 C. civ.
455
Pentru această problemă, supra, nr. 66, nota 65.
456
Calificarea unui act juridic ca act de conservare, de administrare sau de dispoziţie nu depinde de
condiţiile procesuale privind exercitarea acţiunii, cum ar fi capacitatea procesuală, ci de natura actului
juridic, în funcţie de criteriile care stau la baza acestei clasificări, în sens contrar, F. Scrieciu, Acţiunile
posesorii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 98 şi 99.
exterioară a dreptului de proprietate sau a altui drept real principal. Cât priveşte însă posesia
corespunzătoare servitutilor, acţiunile posesorii pot fi utilizate numai pentru ocrotirea posesiei
corespunzătoare servitutilor continue şi aparente, conform art. 675 C. proc. civ. Acest text a
fost introdus în Codul de procedură civilă din raţiuni de corelare cu prevederile art. 623-
624 C. civ. De lege ferenda, o asemenea restricţie ar trebui să fie înlăturată, atât din punct de
vedere substanţial, cât şi din punct de vedere procedural. Totuşi, de lege lata, întrucât
raţiunea art. 675 C. proc. civ. derivă din necesitatea corelării textelor de drept procesual cu
textele de drept substanţial, rezultă că limitarea din textul procesual este valabilă numai în
legătură cu posesia de natură să ducă la uzucapiune. Într-adevăr, textele de drept substanţial
precizează că nu pot fi uzucapate decât servitutile continue şi aparente. Dacă însă posesia
specifică unei

(194)

servituti este exercitată chiar de către titularul servitutii, ea poate fi apărată prin
acţiunile posesorii, întrucât, într-o asemenea situaţie, nu se mai pune proble ma
uzucapiunii.
O problemă deosebită s-a pus în legătură cu posibilitatea introducerii acţiunii
posesorii de către un coproprietar. Spre deosebire de acţiunea în revendicare, care nu
poate fi exercitată decât cu acordul tuturor coproprietarilor, acţiunile posesorii pot fi
exercitate de un singur coproprietar împotriva autorului tulburării posesiei, dacă
acesta nu este şi el coproprietar457. Mai mult, s-a admis că acţiunea posesorie poate fi
folosită de un comoştenitor care stăpâneşte în mod exclusiv o parte din masa
succesorală împotriva unui alt comoştenitor care îi tulbură posesia458. Soluţia este
discutabilă, întrucât, în această ipoteză, s-a produs intervertirea precarităţii în
posesie pentru o parte determinată din masa succesorală. Or, într-o asemenea
situaţie, am văzut că acţiunile posesorii nu pot fi folosite împotriva celui care a
intervertit precaritatea în posesie. Cu atât mai mult dacă moştenitorul stăpâneşte
bunul atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi comoştenitori, el nu poate introduce o
acţiune posesorie împotriva altui comoştenitor459. Aşadar, în această situaţie este vorba
de coposesiune în sens restrâns, fiecare coposesor având în acelaşi timp calitatea de

457
E. Herovanu, op. cit., p. 294-296.
458
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 524/1954, în Culegere de decizii 1954, voi. I, p. 316; dec. nr.
1591/1957, în Culegere de decizii 1957, p. 314.
459
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1327/1971, în Repertoriu...19 69-197 5, p. 106.
coposesor şi de detentor precar. Este firesc să nu poată fi introdusă acţiunea
posesorie de un posesor împotriva unui detentor precar, întrucât, cum am văzut, s-
ar discuta un drept, respectiv titlul precar, ceea nu este posibil decât într-o acţiune
petitorie.
Facilităţile de ordin probatoriu specifice acţiunilor posesorii au fost extinse şi
în favoarea detentorilor precari. Conform dispoziţiilor art. 676 C. proc. civ., „Cererile
posesorii pot fi făcute şi de cel care deţine lucrul în interesul său propriu, în temeiul
unui contract încheiat cu posesorul, afară numai dacă tulburătorul este cel pentru
care el deţine”.
Aceste dispoziţii întăresc ideea potrivit căreia tulburarea sau deposedarea care
constituie temeiul acţiunilor posesorii este îndreptată împotriva elementului material al
posesiei (corpus). Recunoaşterea posibilităţii de a utiliza acţiunile posesorii şi de către
detentorii precari arată, încă o dată, că în acţiunile posesorii nu se discută elementul
subiectiv al posesiei, întrucât o asemenea discuţie este legată de dreptul real
principal asupra bunului, drept invocat de una sau alta dintre părţi.
Din această perspectivă, se justifică restricţia introducerii acţiunii poseso rii
de către detentorul precar chiar împotriva posesorului de la care deţine bu nul, cu atât
mai mult cu cât, aşa cum am văzut, nici posesorul nu poate utiliza acţiunile posesorii
împotriva detentorului precar pentru a obţine restituirea bunului.

(195)

Un litigiu între posesor şi detentorul precar ar pune, în mod obligatoriu, în discuţie

un drept real principal sau un drept de creanţă asupra bunului.
Dispoziţiile art. 676 C. proc. civ. lasă fără relevanţă practică disputa dintre
susţinătorii concepţiei subiective şi cei ai concepţiei obiective cu privire la posesie,
precum şi consecinţele legislative ale acestei dispute 460.

§ 2. Clasificarea şi condiţiile de exercitare a acţiunilor posesorii

93. Clasificarea acţiunilor posesorii.

460
Supra, nr. 51 şi 52.
 Potrivit dispoziţiilor art. 674 C. proc. civ., trebuie să distingem între
tulburarea posesiei sau deposedarea săvârşită prin violenţă şi celelalte tulburări ale
posesiei.
Numai acest criteriu întemeiază clasificarea acţiunilor posesorii. într-ade văr,
acţiunea posesorie generală, denumită şi acţiune în complângere sau ac ţiune de
drept comun461, poate fi utilizată în toate cazurile, indiferent de natura tulburării
posesiei. În schimb, acţiunea posesorie specială, denumită şi acţiu ne în reintegrare
(reintegranda), poate fi utilizată numai în cazul tulburării săvârşite prin violenţă.
Deşi, teoretic, acţiunea în complângere ar putea fi folosită şi în cazul în care
tulburarea a fost săvârşită prin violenţă 462, practic, posesorul va prefera acţiunea în
reintegrare, pentru avantajele pe care aceasta le prezintă sub aspectul condiţiilor de
exercitare.
Altfel spus, reclamantul are dreptul să aleagă acţiunea în complângere chiar şi
în ipoteza în care tulburarea sau deposedarea a fost săvârşită prin violenţă. El nu va
putea însă să aleagă acţiunea în reintegrare decât în cazul în care tulbu rarea sau
deposedarea a fost săvârşită prin violenţă. Nu mai este însă posibilă utilizarea
acţiunii în reintegrare după ce a fost respinsă acţiunea în complângere având ca
obiect aceleaşi fapte de tulburare sau deposedare prin violenţă, în măsura în care
soluţia de respingere nu a fost motivată prin considerente le gate de îndeplinirea
condiţiilor suplimentare. Dacă însă soluţia de respingere a fost motivată pe aceste
considerente, victima tulburării sau deposedării prin violenţă poate utiliza acţiunea
în reintegrare dacă nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare463.

(196)

94. Condiţia comună pentru exercitarea acţiunilor posesorii.

461
L. Pop, op. cit., p. 205.
462
În sensul că acţiunea posesorie generală poate fi folosită în toate cazurile, cu excepţia cazului când
deposedarea sau tulburarea s-a făcut prin violenţă, L. Pop, op. cit., p. 206.
463
Pentru chestiunea concursului alternativ sau succesiv dintre acţiunea în complângere şi acţiunea în
reintegrare, D. Gherasim, op. cit., p. 140 şi 141; acest autor motivează însă posibilitatea folosirii
acţiunii în reintegrare după respingerea acţiunii în complângere pe ideea că prima acţiune este
întemeiată pe faptul tulburării, iar a doua acţiune este întemeiată pe faptul deposedării; am văzut însă că
tulburarea şi deposedarea sunt, în egală măsură, temeiul celor două acţiuni.
 Din prevederile art. 674, alin. 1 şi 2 C. proc. civ. rezultă că există o condiţie
comună pentru exercitarea acţiunilor posesorii: să nu fi trecut un an de la tulburare sau
deposedare.
Care este natura juridică a acestui termen?
Această întrebare sintetizează două probleme.
Mai întâi, este acest termen unul de drept substanţial sau unul procedural?
Termenul procedural este „intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndepli nite
anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de
procedură”464. Termenul de un an prevăzut în art. 674, alin. 1, pct. 1 C. proc. civ. este
însă un termen care priveşte exercitarea acţiunilor posesorii, iar nu îndeplinirea
anumitor acte de procedură. Aşadar, acest termen nu este unul procedural465.
Ca termen de drept substanţial, este însă unul de prescripţie sau unul de
decădere?
Cum este cunoscut, ca sancţiune de drept civil, decăderea determină chiar stin-
gerea dreptului subiectiv civil466. Posesia ca stare de fapt nu se confundă însă cu un
drept subiectiv civil. Ideea de decădere este deci exclusă în această situaţie.
Rămâne ca termenul de un an să fie considerat termen de prescripţie
extinctivă. Această calificare presupune însă învingerea unei dificultăţi aparent
insurmontabile.
Indiferent de modul în care este definită 467, prescripţia extinctivă sancţionează
neexercitarea unui drept subiectiv civil. Or în cazul posesiei ca stare de fapt nu se
pune problema sancţionării neexercitării unui drept subiectiv civil, ci a pasivităţii în
ce priveşte protejarea unei stări de fapt din care decurge un interes legitim.
Această dificultate poate fi însă învinsă dacă se admite că dreptul material la
acţiune nu este întotdeauna un element care intră cu necesitate în structura unui
drept subiectiv civil. În acest sens, s-a recunoscut că acţiunea civilă poate fi exercitată

464
V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 458, text şi nota 22.
465
În sens contrar, E. Herovanu, op. cit., p. 282; acest autor apreciază că termenului de un an îi sunt
aplicabile regulile generale din materia termenelor de procedură, ceea ce implică şi calificarea acestui
termen ca unul de procedură. Ulterior, opinia lui E. Herovanu a fost împărtăşită de autorii menţionaţi
de M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 405, nota 1.
466
Gh. Beleiu, op. cit., p. 218; G. Boroi, op. cit., p. 261.
467
Majoritatea autorilor consideră că prescripţia extinctivă este o sancţiune civilă care determină
stingerea dreptului material la acţiune (de exemplu, Gh. Beleiu, op. cit., p. 213, text şi nota 2; M.
Nicolae, op. cit., p. 50-55). Uneori, se apreciază că prescripţia extinctivă determină fie stingerea
dreptului material la acţiune care intră în structura juridică a unui drept de creanţă, fie chiar dreptul
subiectiv civil, dacă este vorba de un drept real principal prescriptibil sub aspect achizitiv sau de un
drept nepatrimonial, în cazurile expres prevăzute de lege (G. Boroi, op. cit., p. 255).
şi în situaţiile în care dreptul nu este născut şi actual, dar există interesul născut,
actual şi legitim care trebuie să fie apărat în justiţie 468. Mergând

(197)

mai departe, se poate afirma că, în mod excepţional, dreptul material la acţiune însoţeşte şi
un simplu interes, în situaţiile expres prevăzute de lege. Este tocmai ceea ce se întâmplă în
ipoteza posesiei ca stare de fapt protejată juridic prin intermediul acţiunilor posesorii.
Aşadar, termenul de un an prevăzut în art. 674, alin. 1, punctul 1 C. proc. civ. este un
termen de prescripţie extinctivă469.
Ca urmare, sunt aplicabile dispoziţiile privind calculul, întreruperea şi suspendarea
termenelor de prescripţie extinctivă, precum şi repunerea în termenul de prescripţie
extinctivă.
Când s-au săvârşit mai multe fapte succesive de tulburare a posesiei, fără legătură
între ele, termenul de un an începe să curgă de la data fiecărui act de tulburare. Dacă însă
este vorba de o tulburare continuă sau de acte juridice şi fapte materiale de tulburare care
au legătură între ele, termenul de un an începe să curgă de la data începerii tulburării470.

95. Condiţiile suplimentare necesare pentru exercitarea acţiunii posesorii generale

(în complângere sau de drept comun).

Pe lângă condiţia menţionată în art. 674, alin. 1, pct. 1 C. proc. civ., mai sunt
necesare două condiţii suplimentare pentru exercitarea acţiunii posesorii generale.
Potrivit art. 674, alin. 1, pct. 2 C. proc. civ., reclamantul trebuie să facă dovada
împrejurării ca, înainte de exercitarea acţiunii posesorii în complângere, el a posedat bunul

468
E. Herovanu, op. cit., p. 156-160; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 267.
469
Pentru controversa existentă în doctrină în legătură cu natura juridică a acestui termen, V.M.
Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 537, text şi notele 196 şi 197. Opinia conform căreia termenul de un an ar fi
o condiţie specială de exercitare a dreptului la acţiune, iar acţiunea posesorie ar trebui să fie respinsă ca
inadmisibilă după expirarea acestui termen ocoleşte în realitate problema calificării juridice a acestui
termen. Tratamentul juridic al acestui termen nu depinde doar de considerarea lui ca o condiţie de
exercitare a acţiunii posesorii, ci şi de calificarea lui juridică (termen de decădere sau termen de
prescripţie), în sensul calificării acestui drept ca fiind unul de prescripţie, M. Nicolae, op. cit., p. 405,
text şi nota 2.
470
În sens contrar, D. Gherasim, op. cit., p. 152. Totuşi, autorul recunoaşte că, dacă posesorul nu
introduce acţiunea posesorie decât în termen de un an de la ultima tulburare, riscă, în cazul acţiunii în
complângere, ca adversarul său să aibă el însuşi o posesie cu o durată mai mare de un an şi să-i conteste
reclamantului propria posesie de un an. Această afirmaţie echivalează însă cu a pretinde ca acţiunea
posesorie să fie introdusă de la data începerii tulburării, iar nu de la data ultimului act de tulburare.
cel puţin un an. În plus, conform art. 674, alin. 1, pct. 3 C. proc. civ., posesia trebuie să fie
conformă prevederilor art. 1846 şi 1847 C. civ., adică să fie utilă, neviciată. Aceste două
condiţii de exercitare a acţiunii în complângere definesc deci posesia victimei tulburării sau
deposedării prin durata de un an şi utilitate.
Nici în acest caz termenul de un an nu este un termen procedural, pentru că nu
priveşte îndeplinirea unor acte de procedură, ci este o condiţie de exercitare a dreptului
material la acţiune specific acţiunilor posesorii. în schimb, în acest caz nu se mai pune
problema calificării acestui termen ca unul de decădere

(198)

sau ca unul de prescripţie extinctivă. În absenţa posesiei de un an, victima tulburării

sau deposedării nu are dreptul material la acţiunea în complângere. Nu se pune deci
problema stingerii acestui drept material. Cu atât mai puţin nu se discută chestiunea
stingerii unui drept subiectiv civil, întrucât posesia ca stare de fapt nu este un
asemenea drept.
În realitate, termenul de un an măsoară durata posesiei utile, durată necesară
pentru ca această posesie să poată fi protejată juridic pe calea acţiunii posesorii
generale. Altfel spus, posesia ca stare de fapt se bucură de o protecţie juridică integrală,
adică atât prin acţiunea posesorie specială, cât şi prin acţiunea posesorie generală,
numai după trecerea unui an de la data începerii posesiei utile Până în acest moment,
posesia ar putea fi protejată numai pe calea acţiunii posesorii speciale dacă
deposedarea s-a făcut prin violenţă. Desigur, chiar în absenţa unei protecţii juridice
integrale, pot fi invocate alte efecte juridice prevăzute de lege, cum ar fi dobândirea
fructelor de către posesorul de bună-credinţă.
Aşa fiind, acest termen de un an este asemănător termenului de prescripţie
achizitivă. Acesta este motivul pentru care în doctrină se recunoaşte posibilita tea
joncţiunii posesiilor, conform art. 1860 C. civ., pentru satisfacerea acestei condiţii de
exercitare a acţiunii în complângere 471. În mod asemănător, pot fi aplicate regulile de la
întreruperea civilă şi naturală a prescripţiei achizitive, cu menţiunea că împrejurarea
descrisă în art. 1864, pct. 1 C. civ. este echivalentă cu cerinţa prevăzută în art. 674,
alin. 1, pct. 1 C. proc. civ. De asemenea, prin analogie pot fi aplicate dispoziţiile
privind suspendarea prescripţiei achizitive şi calculul termenului de prescripţie
471
E. Herovanu, op. cit., p. 282; D. Gherasim, op. cit., p. 154. V.M. Ciobanu, op. cit., p. 538.
achizitivă. Desigur, împlinirea termenului de un an are o consecinţă juridică
diferită de cea de la uzucapiune: nu se dobândeşte un drept real principal, ci
dreptul la protecţia juridică a posesiei pe calea acţiunii în complângere.
Cât priveşte dovada posesiei şi a duratei sale de un an, operează şi în acest
caz prima prezumţie instituită prin dispoziţiile art. 1854 C. civ., atât în sensul că
dovada elementului corpus duce la concluzia existenţei elementului animus cât şi în
sensul că dovedirea posesiei la un moment dat duce la concluzia con tinuităţii
acesteia până la dovada contrară 472.
A doua condiţie este utilitatea posesiei. Altfel spus, posesia nu trebuie să fie
viciată de discontinuitate, clandestinitate sau violenţă473. Pe durata acţiunii unuia sau
altuia dintre aceste vicii, posesia este practic suspendată. Aşadar, timpul în care
posesia este viciată nu se ia în calculul termenului de un an 474.
Dovada viciilor posesiei trebuie să fie făcută de către pârât 475.

(199)

Secţiunea a VI-a
Efectele juridice ale posesiei

§1. Calităţile posesiei şi efectele juridice ale acesteia

96. Enumerarea efectelor juridice ale posesiei.

Prezumţia de proprietate, dobândirea fructelor, uzucapiunea, dobândirea

bunurilor mobile sunt efecte juridice ale posesiei ca stare de fapt, în măsura în care
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Altfel spus, fiecare efect juridic
presupune anumite calităţi ale posesiei. Calitatea generală, necesară pentru naşterea
oricăruia dintre efectele juridice ale posesiei este utilitatea 476.

472
E. Herovanu, op. cit., p. 282; D. Gherasim, op. cit., p. 153 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 538.
473
Supra, nr. 77-81.
474
Supra, nr. 82.
475
D. Gherasim, op. cit., p. 155. În acest sens trebuie înţeleasa precizarea făcută în practica judiciară
potrivit căreia, pentru stabilirea adevărului, instanţele trebuie să ceară părţilor să facă probe (C.S.J., s.
civ., dec. nr. 1912/1992, în Revista română de drept nr. 8/1993, p. 86), precum şi trimiterea la această
jurisprudenţă (V.M. Ciobanu, op. cit., p. 539).
476
În legătură cu sensul în care posesia viciată ar putea produce efecte, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler,
op. cit., p. 162 şi 163.
 Utilitatea posesiei este suficientă pentru naşterea prezumţiei de proprieta te,
în schimb, pentru celelalte efecte sunt necesare calităţi suplimentare.
În continuare, vom examina numai două dintre efectele posesiei, respectiv
prezumţia de proprietate şi dobândirea fructelor. Dobândirea bunurilor mobile în
condiţiile art. 1909 şi 1910 C. civ. şi uzucapiunea vor fi examinate în capitolul
privind modurile de dobândire a dreptului de proprietate.

§ 2. Prezumţia de proprietate

97. Temeiul legal al prezumţiei.

Dispoziţiile art. 1854 C. civ. instituie, cum am văzut477, nu numai o prezumţie

privind existenţa elementului animus al posesiei, ci şi o prezumţie de proprietate în
favoarea posesorului. Pe această bază, s-a considerat că posesia are o funcţie
probatorie478. Este însă necesar ca persoana care invocă prezumţia de proprietate să
facă dovada elementului corpus, indiferent dacă acesta este exercitat direct sau
corpore alieno. Această concluzie se desprinde din interpretarea art. 1854, înţeles
atât ca temei al raţionamentului inductiv care pleacă de la existenţa elementului
corpus pentru a dovedi existenţa elementului animus, cât şi ca temei al prezumţiei de
proprietate. Fiind vorba de două prezumţii aşezate în scară, rezultă că prezumţia de
proprietate se naşte numai în cazurile în care elementul corpus este dovedit de către
cel care invocă prezumţia de proprietate. Rezultă că nu poate opera prezumţia de
proprietate în cazul posesorului solo animo pentru perioada ulterioară deposedării.
Prezumţia de proprietate operează indiferent dacă posesorul este de bună
sau de rea-credintă479.

(200)

Forţa juridică a prezumţiei de proprietate este diferită, în funcţie de natura

bunului posedat.

477
Supra, nr. 68.
478
A. Boar, op. cit., p. 89-91.
479
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 163. În sens contrar, L. Pop, op. cit., p. 202.
 98. În materie imobiliară, posesia creează, de regulă, o prezumţie
relativă de proprietate.

În materie imobiliară, funcţia probatorie a posesiei are o valoare juridică

restrânsă, întrucât prezumţia de proprietate este doar relativă.
Astfel, cel care deţine un imobil este considerat posesor şi, pe cale de con-
secinţă, proprietar, având calitatea de pârât în acţiunea în revendicare. Elementul
corpus este deci determinant pentru stabilirea calităţii procesuale pasive a pârâtului
într-o asemenea acţiune. Iată de ce se acceptă că acţiunea în revendicare poate fi
introdusă şi împotriva unui simplu detentor precar. Numai prin duelul probatoriu
prilejuit de acţiunea în revendicare se va stabili dacă pârâtul este posesor sau
simplu detentor precar. În toate cazurile, reclamantul are interesul să i se restituie
posesia, ceea ce înseamnă, în primul rând, restituirea elementului corpus.
Răsturnarea prezumţiei de proprietate este obiectivul principal al reclaman-
tului în acţiunea în revendicare, iar nu şi răsturnarea primei prezumţii instituite
prin dispoziţiile art. 1854 C. civ., având ca obiect elementul animus. Pârâtul este cel
care are interesul să probeze că nu este posesor, întrucât a început să stăpânească
bunul în calitate de detentor precar, exhibând în acest scop dovada raportului
juridic de detenţie precară dintre el şi un terţ.
Intensitatea prezumţiei de proprietate este diferită în cadrul unei acţiuni în
revendicare în ipoteza în care nici una dintre părţi nu are titlu, indiferent dacă
reclamantul a avut sau nu anterior calitatea de posesor. Dacă reclamantul nu a avut
calitatea de posesor, îşi găseşte aplicarea adagiul in pari causa, melior est causa
possidendis. Într-o asemenea ipoteză, prezumţia de proprietate nu este răsturnată.
Dacă reclamantul a avut şi el calitatea de posesor, anterior posesiei pârâtului, va fi
preferată, cum vom vedea, partea a cărei posesie este mai caracterizată. Altfel
spus, se compară prezumţia de care a beneficiat reclamantul cât timp a avut
elementul corpus cu prezumţia de care beneficiază pârâtul după dobândirea acestui
element. În urma acestei comparări, va avea câştig de cauză partea a cărei
prezumţie de proprietate este mai intensă.
Nu trebuie să se confunde dovada contrară prezumţiei de proprietate cu în-
cetarea acestei prezumţii ca urmare a încetării posesiei. Acţiunile posesorii nu au ca
scop răsturnarea prezumţiei de proprietate, ci, pur şi simplu, reluarea stăpânirii
asupra bunului de către reclamant. Acesta se va bucura, la rândul său, de o
prezumţie de proprietate, în măsura în care a redobândit elementul material al
posesiei. Restituirea posesiei nu este o consecinţă a recunoaşterii dreptului său de
proprietate, ci rezultatul îndeplinirii condiţiilor necesare pentru exercitarea şi
admiterea acţiunilor posesorii.

99. Situaţia specială reglementată în art. 46, alin. 2 din Legea nr.
1012001.

Spre deosebire de materia mobiliară, în materie imobiliară, posesia, chiar

de bună-credinţă, nu creează o prezumţie absolută de proprietate. Nu trebuie să

(201)

se confunde efectul achizitiv de proprietate al posesiei îndelungate, adică al uzucapiunii,

cu o prezumţie absolută de proprietate. De asemenea, această confuzie nu trebuie să fie
făcută în ipoteza în care se acceptă teoria proprietarului aparent (a moştenitorului
aparent).
Totuşi, în mod excepţional, legiuitorul a prevăzut un caz în care posesia de bună-
credinţă, întemeiată pe un titlu translativ de proprietate, creează o prezumţie de
proprietate mai puternică în favoarea posesorului decât în mod obişnuit. Astfel, conform art.
46, alin. 2 din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989480, „Actele juridice
de înstrăinare, inclusiv cele făcute

(202)

în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără ti tlu

valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat

480
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, modificată prin:
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109 din 26 iulie 2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute
de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 460 din 13
august 2001, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 469 din 1 septembrie 2001 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea
nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -
22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 septembrie 2001;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145 din 9 noiembrie 2001 pentru prelungirea unor termene
prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României Partea I, nr.
720 din 12 noiembrie 2001, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 91 din 26 februarie 2002 privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute
de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 157 din 5
martie 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 175 din 13 decembrie 2001 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
831 din 21 decembrie 2001, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 426 din 27 iunie 2002 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 175/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decem -
brie 1989, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 497 din 10 iulie 2002; Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 184 din 12 decembrie 2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au
aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002; Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 10 din 13 martie 2003 pentru prelungirea termenului de depunere a actelor
doveditoare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate
în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al Ro -
mâniei, Partea I, nr. 164 din 14 martie 2003, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 289 din 27 iu nie 2003
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2003 pentru prelungirea termenului de
depunere a actelor doveditoare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 465 din 30 iunie 2003 şi prin Legea nr. 48 din 23 martie 2004 privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au
aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501 /
2002, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004.
cu bună-credinţă”. Fără a intra în detalii481, este de observat că, pe lângă posesie, sunt
necesare încă două condiţii: buna-credinţă şi, separat de aceasta, justul titlu.
Deşi, iniţial, a interpretat acest text legal, prin aplicarea ideii de aparenţă, în
sensul că dobânditorul de bună-credinţă devine proprietar482, recent, Curtea
Constituţională a dat o altă interpretare aceluiaşi text, apreciind că, în condi ţiile
precizate, titlul dobânditorului este validat, dar urmează a fi comparat cu titlul
proprietarului care solicită restituirea imobilului, caz în care instanţa de judecată va
aprecia care dintre cele două titluri este preferabil 483. Altfel spus posesorul nu
beneficiază de o prezumţie absolută de proprietate. Totuşi, prezumţia de proprietate
care operează în favoarea sa este mai puternică decât în mod obişnuit, întrucât este
întemeiată nu numai pe posesie, ci şi pe buna-credinţă şi pe un titlu valabil. Forţa
probatorie a acestei prezumţii poate fi însă înlăturată în măsura în care titlul
proprietarului care solicită restituirea imobilului este preferabil484.

(203)

100. În materie mobiliară, prezumţia de proprietate este, de regulă, abso-

lută, în condiţiile art. 1909-1910 C. civ.

481
Pentru comentarea acestui text, M. Nicolae, „Comentariu”, în FI. Baias, B. Du-mitrache, M.
Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001, comentată şi adnotată, vol. I,
ediţia a II-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 294-311, text şi note.
482
C. Const, dec. nr. 191 din 25 iunie 2002 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
567 din 1 august 2002.
483
C. Const., dec. nr. 145 din 25 martie 2002 referitoare la excepţia de ne- constituţionalitate a
dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 377 din 29 aprilie 2004.
484
Prin ipoteză, nu este posibil ca două titluri de proprietate să fie în acelaşi timp va labile, întrucât ar
însemna că există două drepturi de proprietate exclusivă cu privire la acelaşi bun. Deşi Curtea
Constituţională a făcut un pas înainte renunţând la vechea inter pretare a dispoziţiilor art. 46, alin. 2 din
Legea nr. 10/2001, totuşi, actuala interpretare conţine această contradicţie în termeni. Iată de ce este
preferabil să identificăm în acest text legal un caz de nulitate absolută în situaţia în care dobânditorul
este de rea-credinţă şi un caz de nulitate relativă în situaţia în care dobânditorul este de bună-credinţă.
În acest sens, R. Popescu, R. Dincă (I), „Discuţii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare a
adevăratului proprietar împotriva subdobânditorului de bună-credinţă al unui imobil”, în Dreptul nr.
6/2001, p. 6-12, „Discuţii cu privire la sfera actelor juridice care intră sub incidenţa art. 46 alin. 2 din
Legea nr. 10/2001”, în Dreptul nr. 7/2002, p. 82-88. În sens contrar, P. Perju (II), „Discuţii cu privire la
admisibilitatea acţiunii în revendi care a adevăratului proprietar împotriva subdobânditorului de bună-
credinţă al unui imobil”, în Dreptul nr. 6/2001, p. 16-18.
 Prezumţia absolută de proprietate operează în materie mobiliară ori de câte
ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste dispoziţii legale. Uneori, această
soluţie este justificată prin absenţa unui sistem special de publicitate a drepturilor
reale în materie mobiliară; întrucât drepturile reale îşi păstrează caracterul absolut
şi în materie mobiliară, funcţia de publicitate care să asigure acest caracter ar fi
preluată chiar de posesie. Această ultimă idee este valabilă însă în toate ipotezele
de posesie mobiliară, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.
1909 şi 1910. Nu trebuie să se confunde funcţia de publicitate a posesiei în
materie mobiliară cu prezumţia absolută de proprietate.

101. Excepţie de la regula conform căreia, în materie mobiliară, prezumţia

de proprietate este absolută, în condiţiile art. 1909 şi 1910 C. civ.

Ori de câte ori nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1909 şi 1910
C. civ. nu mai operează prezumţia irefragrabilă de proprietate în materie mobiliară.
Desigur, chiar fiind de rea-credinţă, posesorul bunului mobil beneficiază de o
prezumţie relativă de proprietate.

§3. Dobândirea fructelor ca efect al posesiei de bună-credinţă

102. Fructe şi producte.

Două elemente sunt definitorii pentru noţiunea de fructe: caracterul lor

periodic şi conservarea substanţei lucrului care le produce.
Pe baza acestor elemente, se face distincţie între fructe şi producte. Fruc tele
sunt produse periodic de un lucru, fără a consuma substanţa acestuia. Dimpotrivă,
productele nu au caracterul periodicităţii şi consumă substanţa lucrului care le
produce.
Cat priveşte caracterul periodic, intervalele la care se produc fructele tre -
buie să fie rezonabile, astfel încât bunurile produse să nu-şi piardă, prin perenitatea
lor, caracterul de fructe. Astfel, recoltele sunt fructe, dar copacii, deşi, într-un sens
general, sunt produse periodice ale pământului, nu au caracter de fructe, cu
excepţia cazului în care, prin voinţa proprietarului, se stabileşte o modalitate de
exploatare periodică a unei păduri 485, astfel încât să se asigure regenerarea acesteia.

103. Fructe naturale, fructe industriale şi fructe civile.

Cunoscută încă din dreptul roman486, această clasificare este menţionată în art.
522 şi 523 din Codul civil.
Conform art. 522, alin. 1, teza IC. civ., „Fructele naturale sunt acelea ce pă-
mântul produce de la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea

(204)

fructe naturale”. Sintagma de la sine subliniază absenţa muncii omului şi diferenţiază

fructele naturale de fructele industriale. În acest sens, potrivit art. 522, alin. 1, teza finală,
„Fructele industriale ale unui fond sunt acelea care se dobândesc prin cultură”. Altfel spus,
fructele industriale nu sunt produse de la sine, ci este necesară munca omului.
Dispoziţiile art. 523 C. civ. enumera diferite categorii de fructe civile, fără a defini
însă această noţiune: „Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile,
venitul rentelor; arendele intră în clasa fructelor civile.” Este de observat că, în toate aceste
exemple, există un numitor comun, definitoriu pentru noţiunea de fructe civile. Este vorba
de venituri băneşti obţinute de proprietarul sau posesorul de bună-credinţă al unui bun prin
cedarea, pe bază contractuală, a folosinţei bunului. În absenţa unui contract, folosirea
bunului altuia cu rea-credinţă îl îndreptăţeşte pe proprietar la o sumă de bani cu titlu de
despăgubiri, care nu se confundă cu fructele civile. Astfel înţelese, fructele civile intră în
sfera noţiunii de fructe numai printr-o extindere a sensului acestei ultime noţiuni, întrucât,
încă din dreptul roman clasic, aceste venituri băneşti periodice au fost considerate ca o
categorie specială de fructe487. În realitate, fructele civile nu sunt produse de lucru, ci sunt o
prestaţie specifică pentru executarea unui contract. În mod indirect însă, în măsura în care
acest venit bănesc reprezintă echivalentul folosinţei lucrului, se poate considera că este un
fruct, denumit civil tocmai pentru că este nevoie de o relaţie contractuală.

104. Regula dobândirii fructelor de către proprietar.

485
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 112.
486
C.St. Tomulescu, op. cit., p. 165.
487
Ibidem.
 Conform art. 482 şi 483 C. civ., fructele se dobândesc de proprietar pe temeiul
dreptului de accesiune. Soluţia este criticabilă, pentru că jusfruendi este un atribut al
dreptului de proprietate. Exercitarea normală a atributelor dreptului de proprietate este
suficientă pentru a explica dobândirea fructelor de către proprietar, fără a recurge la ideea
dreptului de accesiune.
Ca urmare, în cazul proprietarului nu are relevanţă, sub aspectul dobândirii
dreptului de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale, ideea de percepere
(culegerea sau adunarea fructelor), ci numai ideea de separaţiune. Într-adevăr, cât timp
fructul nu s-a desprins de bunul care l-a produs, face corp comun cu acesta, neavând o
existenţă autonomă. Numai prin separaţiune (indiferent de modul în care se produce)
fructele naturale şi cele industriale au o existenţă autonomă de bunul care le-a produs, iar
dreptul de proprietate asupra lor se diferenţiază de dreptul de proprietate asupra bunului
frugifer.
Cât priveşte fructele civile, proprietarul le va dobândi conform termenilor
contractuali. Numai în absenţa unor prevederi contractuale privind momentul şi modul de
dobândire a acestor fructe ele se vor dobândi zi cu zi, pe măsura trecerii timpului, prin
extrapolarea soluţiei prevăzute expres în materia uzufructului (art. 525 C. civ.).

(205)

Problema modului de dobândire a fructelor are nevoie de soluţii speciale în

cazurile în care ele se cuvin altor persoane decât proprietarul, cum se întâmplă în cazul
uzufructuarului sau al posesorului de bună-credinţă.

105. Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă.

Articolul 485 C. civ. prevede că „Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât

când posedă cu bună-credinţă”. Această dispoziţie este o excepţie de la regula conform
căreia fructele aparţin proprietarului bunului frugifer, pe temeiul exercitării fireşti a
atributului jus fruendi.
Ca urmare, chiar dacă proprietarul bunului frugifer care a pierdut posesia bunului
o redobândeşte pe calea acţiunii în revendicare, el nu va fi îndreptăţit să ceară şi
restituirea fructelor de la posesorul de bună-credinţă.
 În această materie, noţiunea de bună-credinţă are înţelesul prevăzut în art. 486 C.
civ.: „Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu
translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute.”
Rezultă din acest text că, pentru a fi de bună-credinţă, posesorul îşi întemeiază
convingerea că are un drept de proprietate asupra bunului pe un just titlu. Eroarea care stă la
baza acestei convingeri poate să fie una de fapt sau una de drept.
Prin definiţie, justul titlu este „un titlu translativ de proprietate”, dacă acesta nu este
eficace. Într-adevăr, dacă titlul ar fi eficace, s-ar transmite, respectiv s-ar păstra chiar
dreptul de proprietate asupra bunului, iar dobânditorul ar fi şi proprietarul fructelor pe
temeiul exercitării dreptului său de proprietate. Aşadar, un titlu care emană de la adevăratul
proprietar, dar este nul absolut sau relativ, sau un titlu ce emană de la o persoană care nu
este adevăratul proprietar constituie just titlu în această materie. Tot astfel, un contract
bilateral care a fost desfiinţat pentru o altă cauză de ineficacitate (rezoluţiune, reziliere, im-
posibilitate fortuită de executare) constituie just titlu.
Mai mult, se admite că şi un titlu putativ, adică un titlu care există numai în
imaginaţia posesorului, constituie just titlu (de exemplu, situaţia unei persoane care intră
în posesia unui bun, crezându-se moştenitor pe temeiul unui legat revocat înainte de
decesul testatorului, fără ca revocarea să fi fost adusă la cunoştinţa legatarului; în aceeaşi
situaţie se află şi mandantul care crede că, în legătură cu bunul aflat în posesia sa,
mandatarul a încheiat, în numele şi pe seama mandantului, un contract translativ de
proprietate; tot putativ este şi titlul invocat de un moştenitor asupra unui bun pe care îl
crede ca făcând parte din succesiune488). Credem însă că ideea titlului putativ are, în acest
context, o sferă de aplicare mult restrânsă în materie imobiliară. într-adevăr, dobânditorul
unui bun imobil trebuie să-şi întemeieze convingerea referitoare la justeţea titlului său pe
verificările permise de sistemul de publicitate imobiliară aplicabil. Chiar şi în ce priveşte
bunurile mobile, titlul putativ are o sferă restrânsă

(206)

de aplicare, adică numai în cazurile în care nu sunt îndeplinite condi ţiile pentru
funcţionarea prezumţiei irefragrabile de proprietate, conform art. 1909-1910 C. civ.,
în legătură cu bunul frugifer respectiv.

488
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, ed. a II-a, vol. III, partea
a II-a, Atelierele Grafice Socec&Co., Bucureşti, 1909, p. 311, nota 1.
 Prezumţia de bună-credinţă instituită prin dispoziţiile art. 1899 C. civ. îşi ex-
tinde, prin analogie489, forţa probatorie şi asupra justului titlu, întrucât acesta nu are o
existenţă separată de buna-credinţă. Ca urmare, posesorul nu va tre bui să facă nici
dovada bunei-credinţe, nici dovada justului titlu. Persoana in teresată, adică
reclamantul care cere restituirea bunului şi a fructelor, trebuie să facă dovada relei-
credinţe.
Pentru dobândirea fructelor, posesorul trebuie să fie de bună-credinţă nu
numai în momentul în care a intrat în stăpânirea bunului frugifer, ci şi în fie care
moment în care percepe fructele. Această soluţie este expres prevăzută în art. 487 C.
civ., în care se precizează că buna-credinţă încetează în momentul în care posesorul
ia cunoştinţă de viciile titlului său.
Întrucât este vorba de o împrejurare de fapt, această luare la cunoştinţă poate
fi dovedită prin orice mijloc de probă.
În doctrină, se apreciază că introducerea acţiunii în justiţie împotriva pose -
sorului prin care se pune în discuţie eficacitatea titlului său cu privire la bunul
frugifer şi, eventual, se solicită restituirea acestuia este de natură să dovedeas că, în
orice caz, încetarea bunei-credinţe a pârâtului 490. În realitate, s-ar putea susţine doar
că buna-credinţă a pârâtului încetează, în această ipoteză, în mo mentul în care ia
cunoştinţă de introducerea acţiunii prin care se solicită restituirea bunului frugifer
dacă, pe lângă acest element probatoriu, există şi alte elemente de fapt care să ducă
la concluzia că a încetat buna-credinţă. Altfel spus, încetarea bunei-credinţe este o
chestiune de fapt, judecătorul fiind suveran să aprecieze în ce măsură probele
prezentate de reclamant au puterea să răstoarne prezumţia de bună-credinţă 491.
Reclamantul ar putea să probeze chiar că buna-credinţă a încetat într-un moment
anterior introducerii acţiunii. Oricum, dacă se respinge acţiunea, problema încetării
bunei-credinţe nu se mai pune decât dacă se introduce o nouă acţiune, dacă nu i se
poate opune excepţia autorităţii de lucru judecat.

489
În sensul că prezumţia de bună-credinţă instituită prin art. 1899 C. civ. În materia uzucapiunii n-ar
putea fi extinsă şi în legătură cu aplicarea art. 485 C. civ., M.B. Cantacuzino, Curs de drept civil,
Editura „Ramuri”, Craiova, f.a., p. 139.
490
C. Stătescu, op. cit., p. 792; C. Bîrsan, op. cit., p. 254.
491
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 140. Totuşi, acest autor consideră că posesorul evins trebuie să
restituie fructele percepute după data introducerii acţiunii, întrucât hotărârea judecătorească prin care s-
a admis acţiunea „recunoaşte existenţa sau neexistenţa drepturilor din momentul când ele au fost
pretinse”. Nu împărtăşim această explicaţie. Dacă este vorba de o hotărâre judecătorească declarativă,
efectele ei coboară în timp până în momentul naşterii dreptului, iar nu doar până în momentul în care
dreptul a fost reclamat în justiţie. Chestiunea efectelor hotărârilor judecătoreşti declarative este
distinctă de chestiunea încetării bunei-credinţe.
 În această ordine de idei, trebuie să se ţină seama de cazurile în care legea
precizează în mod expres un anumit moment din care se restituie fructele, instituind

(207)

o prezumţie absolută de încetare a bunei-credinţe. De exemplu, fructele bunurilor supuse

raportului donaţiilor, în materia succesiunii, sunt debite din ziua deschiderii succesiunii (art.
762 C. civ.). În caz de revocare a donaţiei pentru ingratitudine, donatarul este dator să
restituie fructele percepute după data cererii de revocare (art. 834, alin. 2 C. civ.). În ipoteza
revocării donaţiei pentru survenienţă de copil, donatarul are obligaţia de a restitui numai
fructele percepute din ziua în care i s-a notificat naşterea copilului (art. 838 C. civ.). În situa-
ţia reducţiunii liberalităţilor excesive, „donatarul va restitui fructele porţiunii ce frece
peste partea disponibilă din momentul morţii donatorului” (art. 854 C. civ.). În toate aceste
cazuri, nu este vorba de o excepţie de la regula instituită prin art. 485 C. civ.492, ci de o
prezumţie irefragrabilă cu o dublă semnificaţie: ea dovedeşte buna-credinţă până în
momentul precizat de aceste texte legale şi încetarea acesteia după acest moment.
Cu atât mai puţin este vorba de o excepţie de la dispoziţia art. 485 C. civ. în cazul
când titlul posesorului este retroactiv desfiinţat, ca urmare a îndeplinirii unei condiţii
rezolutorii sau a admiterii unei acţiuni în rezoluţiune, în temeiul art. 1020, 830 sau 1365 C.
civ.493. În aceste situaţii, restituirea fructelor este datorată de către posesor nu din ziua
încheierii actului respectiv, ci din momentul încetării bunei-credinţe494, împrejurare de fapt
care trebuie să fie dovedită de către reclamant495.
Proprietarul are dreptul la restituirea fructelor percepute de posesor după
momentul în care acesta din urmă a luat cunoştinţă de viciile titlului său. Cu atât mai
mult, după acest moment, fructele se cuvin proprietarului dacă nu au fost percepute de
către posesor.
Spre deosebire de materia uzufructului, unde se face distincţie între modul de
dobândire a fructelor de către uzufructuar în funcţie de natura acestora (fructele naturale

492
În sens contrar, G.N. Luţescu, op. cit., p. 219.
493
Pentru aplicarea ideii posesiei de bună-credinţă în legătură cu rezoluţiunea unui contract de vânzare-
cumpărare pe temeiul art. 1355 C. civ., V. Stoica, C. Turianu, „Obligaţia de garanţie contra viciilor
bunurilor vândute de persoanele fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor”, în Revista română
de drept nr. 9-12/1989, p. 15, nota 45.
494
În sensul că, în ipoteza rezoluţiunii unui contract sinalagmatic, pârâtul posesor trebuie să restituie
numai fructele percepute după încetarea bunei sale credinţe, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor civile, Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 165.
495
În sens contrar, G.N. Luţescu, op. cit., p. 219 şi 220.
şi cele industriale se dobândesc prin percepere, iar cele civile, zi cu zi), în această materie,
toate fructele se dobândesc de către posesorul de bună-credinţă numai în măsura în care
au fost percepute.
Chiar dacă este vorba de o percepere anticipată, fructele se cuvin posesorului cât
timp proprietarul nu face dovada că buna-credinţă a încetat înainte de momentul
perceperii496.

106. Fundamentul juridic al dobândirii fructelor de către posesorul de bună-

credinţă.

Teza potrivit căreia dispoziţiile art. 485 C. civ. ar fi o simplă aplicaţie

(208)

particulară a prevederilor art. 1909 C. civ., potrivit cărora posesia de bună-credinţă a

unui bun mobil valorează titlu de proprietate 497, a fost, pe bună dreptate, criticată în
doctrină.
S-a observat că, dacă această teză ar fi admisă, posesorul ar trebui să do-
bândească în proprietate nu numai fructele, ci şi productele, ceea ce este ine xact.
Apoi, prin ipoteză, prezumţia irefragrabilă de proprietate instituită prin art. 1909 C.
civ. operează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare în acest sens, între care şi
condiţia ca bunul mobil să fi fost dobândit de către posesor de la o altă persoană
decât adevăratul proprietar. Or posesorul dobândeşte fructele pe temeiul art. 485 C.
civ. chiar dacă a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, dar pe baza unui titlu
viciat, nevalabil sau, într-un sens mai general, ineficace498.
În realitate, principiul echităţii, cel mai general principiu care stă la baza drep-
tului, este suficient pentru a justifica dobândirea fructelor de către posesorul de
bună-credinţă. În situaţia reglementată prin dispoziţiile art. 485 C. civ., principiul
echităţii are o dublă semnificaţie: pe de o parte, proprietarul este sancţionat pentru
neglijenţa şi pasivitatea sa, întrucât s-a dezinteresat de lucru şi l-a lăsat să intre în
posesia unei alte persoane, pe de altă parte, posesorul este recompensat pentru buna

496
În sens contrar, C. Stătescu, op. cit., p. 793.
497
Teza a fost susţinută în doctrina franceză de Marcade, citat de G.N. Luţescu, op. cit., p. 220.
498
G.N. Luţescu, op. cit., p. 221 şi 222, text şi note; C. Stătescu, op. cit., p. 793.
sa credinţă, întrucât ar fi oneros şi nemeritat ca el să fie obligat la restituirea
fructelor499.

107. Excepţie de la prevederile art. 485 C. civ.

Regimul juridic special al dreptului de proprietate publică nu îngăduie

dobândirea fructelor unui bun care formează obiectul unui asemenea drept, chiar dacă
posesorul este de bună-credinţă. Consecinţa este că posesorul pârât, chiar de bună-
credinţă, va fi obligat să restituie reclamantului toate fructele produse de bun,
percepute sau nepercepute. Dacă fructele au fost consumate, posesorul va fi obligat să
restituie contravaloarea acestora500.
În această ipoteză, posesorul va putea să ceară însă cheltuielile făcute pen tru
producerea fructelor.

108. Restituirea fructelor de către posesorul de rea-credinţă.

Fructele percepute şi cele nepercepute se cuvin reclamantului dacă acesta, cu

ocazia judecării

(209)

acţiunii prin care pretinde că titlul translativ al posesorului asupra bunului frugifer este
ineficace, face dovada relei-credinţe a pârâtului. Evident, această soluţie depinde de calitatea
reclamantului de titular al unui drept real asupra bunului frugifer care îi conferă, printre
altele, şi atributul jus fruendi.

(213)

Capitolul I

499
G.N. Luţescu, op. cit., p. 222 şi 223, text şi note; C. Stătescu, op. cit., p. 791 şi 792. Este numai
aparentă contradicţia din doctrina franceză (citată de G.N. Luţescu), pusă în evidenţă de I. Micescu
(Curs de drept civil, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 269 şi 270) dintre ideea de echitate,
exprimată printr-un avantaj acordat posesorului de bună-credinţă, şi ideea de pedeapsă; în realitate, atât
ideea de pedeapsă, cât şi ideea de recompensă exprimă, în mod complementar, iar nu în mod
contradictoriu, una şi aceeaşi idee de echitate.
500
L. Pop, op. cit., p. 204.
 Diferite perspective asupra dreptului de proprietate

209. Precizări prealabile.

O primă precizare prealabilă este de ordin terminologic. Termenul proprietate are

multiple sensuri. Uneori, proprietatea desemnează bunul care formează obiectul dreptului de
proprietate. Acest sens are h vedere mai ales bunurile corporale, dar uneori se întinde şi
asupra bunurilor incorporale501. În acest sens se spune „această maşină este proprietatea
mea”; această casă este proprietatea mea”. Alteori, termenul de proprietate este utilizat cu
înţelesul de avere, desemnând bunurile care aparţin unei persoane. De cele mai multe ori,
din perspectiva uneia sau alteia dintre ştiinţele sociale, proprietatea interesează ca relaţie, de
exemplu, relaţia dintre persoana care are calitatea de proprietar şi bunul care formează
obiectul dreptului de proprietate sau relaţia dintre titularul acestui drept şi celelalte
persoane în legătură cu bunul respectiv. Mai ales ştiinţele economice pun în evidenţă, într-o
formă sau alta, acest înţeles al termenului de proprietate. Alteori, proprietatea desemnează chiar
dreptul de proprietate, înţeles ca noţiune juridică.
A doua precizare prealabilă priveşte diferitele perspective asupra dreptutul de
proprietate. Istoria, economia politică, filozofia, ştiinţele juridice, în general ştiinţele
politice şi ştiinţele sociale nu pot face abstracţie de dreptul de proprietate în încercarea de
a oferi o imagine cât mai completă asupra societăţii, întrucât fiecare ştiinţă are un obiect
propriu de studiu şi îşi elaborează un aparat conceptual specific, noţiunea dreptului de
proprietate are înţelesuri diferite şi se exprimă în limbaje diferenţiate. Este necesară deci
precizarea perspectivei din care este privit acest drept pentru a evita confuziile terminologice
sau conceptuale.
Cele mai cunoscute, dar nu singurele perspective asupra dreptului de proprietate
sunt perspectiva istorică, perspectiva economică, perspectiva sociologică, perspectiva
filozofică şi perspectiva juridică.
Desigur, această ultimă perspectivă interesează în primul rând în ştiinţa
dreptului civil, astfel încât celelalte perspective sunt doar evocate pentru a sublinia
complexitatea dreptului de proprietate ca fenomen social. Într-adevăr, buna înţelegere a
conceptului dreptului de proprietate nu este posibilă doar din perspectiva ştiinţei

501
În legătură cu bunurile incorporale ca obiect al unor drepturi reale principale, supra, nr. 39-42, text şi
note.
dreptului civil. Mai mult, fiind vorba de un concept juridic interdisciplinar, dreptul de
proprietate trece dincolo de graniţa dreptului

(214)

civil şi a ştiinţei corespunzătoare şi pătrunde, practic, în toate ramurile dreptului,

interesând, într-un fel sau altul, ştiinţele juridice, teoria şi filozofia dreptului.
În această ordine de idei, dreptul de proprietate este nu numai un concept de drept
privat, inclusiv de drept internaţional privat, ci şi un concept de drept public, inclusiv de
drept internaţional public şi, mai ales, de drept internaţional al drepturilor omului. Dreptul
constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar şi dreptul penal conţin norme care
sunt incluse în regimul juridic al dreptului de proprietate.
De multe ori, confuziile sau controversele născute în legătură cu dreptul de
proprietate se explică tocmai prin neprecizarea perspectivei din care acesta este examinat şi
prin neînţelegerea aparatului conceptual specific fiecărei ştiinţe sociale. Iată de ce este
necesară întotdeauna o clarificare a punctului de vedere din care este privit dreptul de
proprietate. Nu mai puţin, această situare nu trebuie să excludă schimbarea punctului de
vedere şi abordarea interdisciplinară a acestui drept.

110. Problema fundamentală a dreptului de proprietate.

Indiferent de perspectiva din care este privit dreptul de proprietate, una şi aceeaşi
problemă fundamentală este pusă în evidenţă: aproprierea bunurilor îmbracă, în mod
concomitent, forme comunitare şi forme private, raportul dintre acestea evoluând într-un
sens sau altul în funcţie de contextul istoric. Aproprierea comunitară şi aproprierea privată
a bunurilor definesc structura polară a dreptului de proprietate.
Aproprierea bunurilor s-a manifestat, iniţial, ca simplă posesie, ca stăpânire de
fapt care a stat apoi la baza reprezentărilor subiective, religioase şi juridice în care s-a
reflectat realitatea acestei aproprieri.
Ca reprezentare subiectivă, conceptul dreptului de proprietate este rezultatul unei
îndelungate evoluţii a vieţii şi a gândirii juridice în cadrul sistemului de drept continental502.

502
Înţelegerea proprietăţii în cadrul altor sisteme de drept nu formează obiectul acestei lucrări. Cum
sistemul juridic românesc face parte din familia dreptului continental, este firesc să ne raportăm la
acesta.
Proprietatea privată şi proprietatea publică sunt, în acest sistem, expresia aproprierii private,
respectiv a aproprierii comunitare a bunurilor.
Aproprierea privată nu se reduce la stăpânirea individuală a bunurilor (proprietatea
individuală), iar aproprierea comunitară nu cuprinde orice formă de stăpânire comună sau
colectivă a bunurilor. Într-adevăr, aproprierea comunitară se face prin intermediul
structurilor de putere, care sunt expresia juridică de drept public a unei comunităţi,
indiferent dacă este vorba de dreptul internaţional public, de dreptul constituţional ori
de dreptul administrativ. Aproprierea bunurilor îşi păstrează caracterul privat chiar şi
atunci când ea se face de către mai multe persoane, indiferent dacă acestea formează sau
nu un subiect colectiv de drept. De exemplu, în cazul coproprietăţii, aproprierea

(215)

bunului rămâne privată, deşi dreptul de proprietate aparţine mai multor persoane. Tot
astfel, o persoană juridică de drept privat nu poate fi decât titulara unui drept de proprietate
privată. Aşadar, dreptul de proprietate privată poate avea ca subiect o persoană fizică, un
subiect colectiv de drept, două sau mai multe persoane fizice sau/şi juridice care nu
formează un subiect distinct de drept. În schimb, persoanele juridice de drept public care
sunt expresia structurilor de putere ale unei comunităţi naţionale sau administrative au în
mod obligatoriu în patrimoniu un drept de proprietate publică 503, fără să fie însă exclusă
aproprierea privată a unor bunuri.

111. Perspectiva istorică asupra dreptului de proprietate.

Nu este aici locul unei istorii a dreptului de proprietate 504. Această perspectivă este
însă necesară pentru a înţelege că, în toate epocile istorice, aproprierea comunitară, comună a
coexistat cu aproprierea privată a bunurilor.

503
În acest sens, în art. 136, alin. 2 din Constituţie se precizează că „Proprietatea publi că este garantată
şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”.
504
Pentru o asemenea istorie, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3 edition, Dalloz,
Paris, 1985, p. 73-83; J-Ph. Levy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz, Paris, 2002, p. 291-492.
 Astfel, la romani505, în perioada preistorică, a coexistat proprietatea individuală
asupra lucrurilor mobile cu proprietatea comunitară asupra pământului 506. Mai ales în
cazul populaţiilor nomade ideea de apropriere privată a pământului era de neconceput cât
timp chiar şi aproprierea comună a terenurilor, de exemplu a terenurilor de vânătoare, avea un
caracter vag, instabil, ca urmare a deplasărilor specifice vieţii nomade507.
Ulterior, fără a pierde caracterul comunitar, aproprierea pământului a fost posibilă la
nivelul familiei. De exemplu, la romani, heredium508 desemna terenul în suprafaţă de
jumătate de hectar pe care se aflau casa şi grădina care aparţineau familiei, fără posibilitatea
de partajare până la apariţia Legii celor XII Table509.

(216)

Din acest moment, proprietatea comunitară a ginţii şi proprietatea familia lă

sunt înlocuite cu dreptul de proprietate comunitară al statului şi cu dreptul de
proprietate privată asupra pământului şi asupra altor bunuri 510. Dominium ex iure
Quiritium este chiar prototipul dreptului de proprietate privată, care va îngloba, în
perioada postclasică, toate celelalte forme de proprietate privată 511.
La geto-daci, terenurile şi recoltele erau stăpânite în comun, acestea din urmă
fiind apoi distribuite membrilor comunităţii 512. Aproprierea comunitară coexista
deci cu aproprierea privată.
În evul mediu, dincolo de structura complicată a proprietăţii din punct de
vedere juridic, aproprierea comunitară şi aproprierea privată a bunurilor au
continuat să coexiste. Dominium eminens, dominium utile şi alte drepturi speciale

505
S-a observat că dreptul roman se distinge de toate celelalte sisteme juridice ale antichităţii „nu numai
din cauza lungii sale istorii şi a influenţei asupra dreptului modern, ci şi prin concepţia sa deosebit de
clară asupra proprietăţii”. (J-Ph. Levy, A. Castaldo, op. cit., p. 294 - trad. ns.)
506
I. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a II-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1924, p. 195.
507
P.R Girard, Manuel elementaire de droit romain, Arthur Rousseau Editeur, Paris, 1906, p. 256 şi 257.
508
Spre deosebire de heredium, fundus desemna proprietatea mare, respectiv terenurile pentru
agricultură şi păşune, stăpânite iniţial de comunitate, terenuri care proveneau, de obicei, din cuceriri în
urma războaielor; în acest sens, G. Dimitrescu, Drept roman, vol. I.
509
Actio familiae herciscundae avea ca obiect tocmai partajarea proprietăţii familiale; în acest sens,
CSt. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 11.
510
Ibidem, p. 171.
511
În legătură cu proprietatea quiritară, ibidem, p. 173-189; J-Ph. Levy, A. Castaldo, op. cit., p. 311-
335.
512
La această concluzie ajunge I. Peretz în Curs de istoria dreptului roman, editat de Alex. Th.
Doicescu, Bucureşti, 1926, p. 95-105, după o interesantă şi seducătoare interpretare a unui text
cuprinzând opt versuri din Horaţiu; într-un sens asemănător, VI. Hanga, „Instituţii juridice la geto-
daci”, în VI. Hanga ş. a., Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 79.
asupra terenurilor alcătuiau aşa-numitul complexum feudale. Cât priveşte bunurile
mobile, acestea erau apropriate în mod individual, fiind considerate ca puţin
valoroase (res mobilis, res vilis). Aceste forme de apropriere a bunurilor coexistau cu
coproprietatea familială, care avea originea în cutumele germanice, precum şi cu
proprietatea comunitară, în forma bunurilor comunale şi a stabilimentelor
ecleziastice şi caritabile, alcătuind aşa-numitele bunuri de mână moartă, expresie care
sublinia că ele erau sustrase comerţului liber 513.
În vechiul drept românesc, proprietatea devălmaşă ca formă de apropriere
comună a bunurilor în comunităţile săteşti pastoral-agricole coexista cu aproprierea
individuală a bunurilor mobile necesare vieţii zilnice 514. Ceva mai târziu, proprietatea
obştească a comunităţilor de ţărani liberi coexista cu proprietatea individuală asupra
pământului 515.
Primele reglementări care stau la baza dreptului modern românesc sunt Codul
Calimah şi Legiuirea Caragea, în care, într-un limbaj arhaic, sunt cuprin se instituţiile
„Pentru lucruri”516 şi „Pentru realnicile drituri”517. Deşi aceste legiuiri reglementau în
primul rând dreptul de proprietate privată, chiar şi în această perioadă au
supravieţuit obştile de moşneni, mai ales în zonele montane.

(217)

O dată cu Revoluţia franceză, care a înlăturat structurile complicate ale proprietăţii

feudale, în dreptul modern european s-a încetăţenit distincţia dintre proprietatea publică
şi proprietatea privată. Aproprierea comunitară a bunurilor este exprimată juridic în forma
dreptului de proprietate publică al statului sau al comunităţilor locale, iar aproprierea privată
a bunurilor este consacrată juridic în noţiunea dreptului de proprietate privată. Caracterul
sfânt şi inviolabil al proprietăţii private nu era de natură să excludă însă existenţa proprie-
tăţii publice.

513
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 75 şi 76.
514
R. Vulcănescu, „Vechile structuri juridice agro-pastorale în dreptul cutumiar”, în VI. Hanga ş. a.,
Istoria dreptului românesc, vol. I, cit. supra, p. 182-189.
515
V. Şotropa, „Proprietatea ţărănească”, în VI. Hanga ş. a., Istoria dreptului românesc, vol. I, cit. supra,
p. 539-541.
516
Legiuirea Caragea, ediţie critică, editată de A. Rădulescu ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1955,
p. 16-22.
517
Codul Calimah, ediţie critică, editată de A. Rădulescu ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p.
203-429.
 Totuşi, apologia dreptului de proprietate privată, care a însoţit eliberarea individului
de servitutile multiple ale relaţiilor feudale, a fost contrabalansată, treptat, de o critică acerbă a
aproprierii private a bunurilor, dublată de concepţii utopice privind proprietatea
comunitară. În mod paradoxal, emanciparea individuală a permis nu numai dezvoltarea
spiritului critic, acreditarea ideii de liber arbitru şi asocierea proprietăţii private cu
principiul liberei iniţiative, ci şi apariţia psihologiei de masă, a mentalităţilor nivelatoare, a
concepţiilor totalitare, de extremă stângă sau de extremă dreaptă.
După ce, în secolul XIX, au fost puse bazele teoretice ale negării dreptului de
proprietate privată, înţeleasă ca sursă a alienării omului, în secolul XX au fost
experimentate practic, cu consecinţe tragice, concepţiile totalitare care fie au limitat, fie
chiar au distrus sfera proprietăţii private. Proprietatea socialistă, deşi concepută ca o formă
comunitară de apropriere a bunurilor, s-a transformat treptat într-o resursă a nomenclaturii
şi s-a îndepărtat astfel cu totul de utopia iniţială. Cu toate acestea, aproprierea privată a
bunurilor nu a putut fi înlăturată în totalitate, cel puţin în privinţa bunurilor mobile, iar
uneori, cum s-a întâmplat şi în România, chiar în privinţa bunurilor imobile.
Într-adevăr, chiar în timpul regimului comunist, chiar în perioada celei mai drastice
restrângeri a sferei proprietăţii private, a fost posibilă aproprierea personală a casei de locuit.
Tocmai pentru că instituţia proprietăţii private nu a fost distrusă în totalitate Codul civil a
continuat să se aplice. Deşi era expresia cea mai puternică a asocierii ideii de libertate
individuală cu ideea de proprietate, Codul civil nu a fost abrogat. Altfel spus, în România,
Codul civil a fost mai puternic decât comunismul.
Pe această bază, după destrămarea sistemului totalitar a fost reluată, mai întâi la
nivelul unor legi speciale, iar apoi la nivel constituţional, distincţia dintre proprietatea
privată şi proprietatea publică. Tendinţa vizibilă în acest proces de legiferare este aceea de a
consacra caracterul predominant al proprietăţii private în raport cu proprietatea publică.
Perspectiva istorică asupra dreptului de proprietate îndreptăţeşte concluzia că,
indiferent de epoca istorică, aproprierea comunitară a coexistat cu aproprierea privată a
bunurilor518. Niciodată nu a putut fi distrusă în totalitate una dintre aceste forme de
apropriere a bunurilor, chiar dacă raportul dintre aceste forme a fost variabil în timp.

(218)

112. Perspectiva sociologică asupra dreptului de proprietate.

518
Pentru o concluzie asemănătoare, J-Ph. Levy, A. Castaldo, op. cit., p. 298-302.
 Din această perspectivă sunt puse în evidenţă evoluţia dreptului de proprietate şi
structura acestuia519.

A. Există o lege de evoluţie a dreptului de proprietate?

Potrivit unui prim răspuns, dreptul de proprietate a evoluat de la formele primitive

de apropriere comunitară către formele moderne de apropriere individuală a bunurilor. În
totală opoziţie cu această idee, al doilea răspuns afirmă că, iniţial, a predominat
proprietatea privată, dar, conform unei alte legi de evoluţie, aceasta a fost înlocuită treptat
cu proprietatea comună. Perspectiva istorică asupra dreptului de proprietate, sintetizată
mai sus, nu îndreptăţeşte, cum am văzut, nici unul dintre aceste răspunsuri. Nu numai că, în
orice epocă istorică, aproprierea privată a coexistat cu aproprierea comunitară a bunurilor,
dar evoluţia dreptului de proprietate nu este lineară şi univocă, ci complexă şi
contradictorie.
Astfel, în mod succesiv, balansul formelor de apropriere a mutat accentul când pe
proprietatea privată, când pe proprietatea comună. Ca urmare, identificarea unei legi de
evoluţie a proprietăţii este hazardată şi, în orice caz, infirmată de istorie.
Epoca modernă este scena pe care s-a afirmat mai întâi ideea primatului proprietăţii
private, ca expresie şi garanţie a libertăţii individuale, pentru ca, mai apoi, mitul sau,
alteori, utopia unei comunităţi originare bazate pe stăpânirea şi folosirea comună a
bunurilor să fundamenteze, în egală măsură, critica dreptului de proprietate privată şi
acţiunea politică pentru reinstaurarea unui model social al desăvârşitei egalităţi. Dar
experimentarea practică a acestei utopii în sistemul totalitar comunist a generat o critică şi
mai acerbă a proprietăţii comune şi o puternică mişcare politică şi economică pentru
restaurarea sistemului proprietăţii private.
Singura concluzie care poate fi formulată în mod rezonabil este aceea a coexistenţei
aproprierii private şi a aproprierii comunitare a bunurilor şi a alternanţei ponderii acestora
în funcţie de fiecare context istoric.

B. Structura dreptului de proprietate.

519
Pentru evoluţia şi structura dreptului de proprietate din perspectivă sociologică, Al. Weill, F. Terre,
Ph. Simler, op. cit., p. 89-94.
 Din aceeaşi perspectivă sociologică sunt puse în lumină elementele structurii
dreptului de proprietate: lucrul (care prin apropriere devine bun), persoana şi relaţia
dintre persoană şi lucru.
Numai lucrurile pot fi apropriate, dar nu orice lucru poate fi apropriat. Sub primul
aspect, se face diferenţa netă dintre lucruri şi persoane, chiar dacă, în cazul sclaviei, fiinţa
umană este asimilată lucrurilor. Sub cel de-al doilea aspect, se face diferenţa dintre lucruri
apropriabile şi lucruri neapropriabile, diferenţă întemeiată fie pe natura lucrurilor, fie pe
dispoziţia legii.
În raport cu lucrurile apropriate, persoanele au calitatea de proprietar sau de
nonproprietar. Pe acest temei s-a făcut distincţie, în plan juridic, între subiectul activ, ca
subiect determinat, şi subiectul pasiv, ca subiect general şi nedeterminat al dreptului de
proprietate. în acest sens, indiferent dacă aproprierea

(219)

este individuală sau comunitară, proprietatea este privativă, în contrast cu situaţia

ideală şi abstractă, imposibilă din punct de vedere practic, a aproprierii şi folosirii
lucrurilor de către toţi oamenii.
Dreptul de proprietate, ca prototip al drepturilor reale, nu poate fi redus la
lucruri şi la persoane, întrucât esenţa sa este exprimată, sub aspect sociologic, prin relaţia
dintre lucru şi persoană. Tocmai din acest motiv, uneori, anumite elemente ale corpului uman
dobândesc, prin intermediul relaţiei de apropriere, semnificaţia unui lucru, deşi, din punct
de vedere juridic, de cele mai multe ori o asemenea abordare este interzisă de lege. Din
acelaşi motiv, alteori, anumite lucruri primesc o încărcătură personală şi apar ca o prelungire
a persoanei. Dar, cum am văzut când am analizat noţiunea dreptului real, ambivalent
dreptului de proprietate este expresia reunirii ideii de apropriere cu ideea caracterului
privativ. Ceea ce este apropriere pentru subiectul activ apare ca privare pentru subiectul
pasiv, general şi nedeterminat. Aşadar, dreptul de proprietate nu este doar o relaţie între
persoană şi lucru, ci şi o relaţie între cel care apropriază un bun şi cei care, pe cale de
consecinţă, sunt privaţi de acel bun.

113. Perspectiva filozofică asupra dreptului de proprietate.

 Ce este mai potrivit cu natura şi esenţa fiinţei umane, aproprierea comunitară sau
aproprieerea privată a bunurilor? Aceasta este întrebarea care i-a dezbinat pe filozofi de-
a lungul vremurilor. Desigur, răspunsul la această întrebare este indisolubil legat de
răspunsul la o altă întrebare: ce este definitoriu pentru natura şi esenţa fiinţei umane, latura
individuală sau latura socială? Cum nu acesta a fost locul potrivit pentru o istorie a
dreptului de proprietate, cu atât mai mult n-ar avea loc aici o istorie a filozofiei
dreptului de proprietate.
Totuşi, fără a intra în detalii, o opţiune este necesară. În măsura în care libertatea
persoanei este privită ca valoare supremă, iar reţeaua care dă coeziune socială unei
comunităţi este întemeiată pe o concepţie contractualistă, opţiunea firească este
recunoaşterea primatului laturii individuale asupra laturii sociale Un umane. Într-adevăr,
în concepţia contractualistă, apărarea libertăţii fiecărei persoane este posibilă numai
dacă se face o dublă cedare de libertate. Mai întâi, fiecare persoană renunţă la libertatea de a
folosi forţa pentru a-şi face singur dreptate, iar apoi fiecare persoană acceptă să îşi
restrângă propria libertate prin constituirea unui monopol al utilizării forţei în favoarea
autorităţii statale. Dar tocmai pentru că această dublă cedare de libertate este expresia
unui contract,

(220)

spaţiul libertăţii individuale trebuie să fie maximizat, iar spaţiul intervenţiei autorităţii
publice să fie minimizat. În spaţiul libertăţii acţionează principiu, conform căruia este
permis tot ceea ce nu este interzis de lege. În spaţiul autorităţii publice acţionează
principiul conform căruia este interzis tot ceea ce nu este permis de lege.
În lumina ideii de libertate şi a ideii de contract social, apar cu claritate a fi
unitatea laturii individuale şi a laturii sociale a fiinţei umane, cât şi primatul laturii
individuale, care se exprimă în spaţiul libertăţii, asupra laturii sociale, care implică o
renunţare la libertate, respectiv asigurarea coeziunii comunităţii procrearea unui
spaţiu în care acţionează, în limite constituţionale şi legale, autorităţile publice.
Pe cale de consecinţă, raportul dintre aproprierea privată şi aproprierea co -
munitară a bunurilor este guvernat, într-o societate liberală, de principiul dez voltării
proprietăţii private şi al reducerii, la minimul posibil, a proprietăţii publice
Proprietatea publică îndeplineşte o funcţie socială, comunitară, rămânând însă
prin aceasta, în mod indirect, şi un mijloc de protejare a persoanei şi a libertăţilor sale.
 Proprietatea privată îndeplineşte, în primul rând, o funcţie individuală, cu o
dimensiune economică şi una de garantare a libertăţii persoanei. S-a spus chiar că
„proprietatea nu este decât punerea în operă a libertăţii în ordinea bunuri lor”.
Dreptul de proprietate privată nu este numai un drept subiectiv civil ci şi un drept
fundamental al omului, consacrat atât în Constituţia României- cât şi în tratatele
internaţionale care reglementează drepturile omului. Totodată, în mod indirect,
proprietatea privată are şi o funcţie socială, ceea ce permite şi explică restrângerea
exercitării sale fie pentru a asigura echilibrul între diferitele drepturi de proprietate
aparţinând unor proprietari diferiţi, fie pentru a satisface anumite interese
comunitare.

114. Perspectiva juridică asupra dreptului de proprietate.

Perspectivele istorică, sociologică şi filozofică asupra dreptului de

proprietate, rezumate mai sus, sunt doar o introducere la perspectiva juridică asupra
acestui drept. Ele au

(221)

fost necesare pentru a explica un anumit mod de tratare a dreptului de proprietate din
perspectivă juridică.
Dacă se recunoaşte primatul proprietăţii private asupra proprietăţii publice 520, teoria
dreptului de proprietate privată este chiar teoria generală a proprietăţii 521. Ca urmare,
construcţia conceptuală a dreptului de proprietate privată precedă prezentarea dreptului de
proprietate publică.
520
S-a observat că, dincolo de limitările legale care pot afecta libertatea exercitării dreptului de
proprietate privată şi care par să transforme exceptările în regulă şi regula în excepţie, astfel încât
proprietatea rămâne doar un spaţiu rezidual, acest concept rămâne fundamental pentru dreptul modern,
iar „reglementarea proprietăţii nu a fost şi nu rămâne decât un omagiu la expansiunea sa” (F. Zenati,
loc. cit., p. 305 - trad. ns.).
521
Uneori, după teoria generală a proprietăţii sunt prezentate proprietatea individuală, proprietatea
colectivă şi proprietatea dezmembrată, ca forme ale dreptului de proprietate (Al. Weill, F. Terre, Ph.
Simler, op. cit., passim). Alteori, după teoria generală a proprietăţii sunt analizate dreptul de proprietate
publică şi dreptul de proprietate privată (C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII
Beck, Bucureşti, 2001, p. 29-198; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembră-mintele sale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 38-95). într-o altă concepţie, se face distincţie între atribuirea sau
aproprierea exclusivă şi atribuirea concurentă; în primul caz este vorba de aproprierea individuală
exclusivă, iar în sfera celei de-a doua noţiuni sunt incluse proprietatea comună, proprietatea
persoanelor juridice, nuda proprietate şi dezmembrămintele proprietăţii (C. Atias, Droit civil. Les biens,
Li tec, Paris, 2002, p. 77-227).
 Mai mult, întrucât dreptul de proprietate publică este, mai mult decât dreptul de
proprietate privată522, un concept interdisciplinar în care sunt reunite elemente de drept
public şi de drept privat, acest concept va fi prezentat într-o formă sumară, întrucât
elementele de drept public sunt aprofundate de alte discipline, cum sunt ştiinţa dreptului
constituţional, ştiinţa dreptului administrativ etc.
Conceptele de drept de proprietate privată şi drept de proprietate publică sunt
consacrate în Constituţia României. Astfel, conform art. 136, alin. 1 din Constituţie,
„Proprietatea este publică sau privată”. În celelalte alineate ale aceluiaşi articol, precum şi
în art. 44 din Constituţie sunt înscrise principiile care guvernează regimul juridic al
dreptului de proprietate privată şi regimul juridic al dreptului de proprietate publică523.

(222)

Regimul juridic al dreptului de proprietate cuprinde, pe lângă prevederile

constituţionale, numeroase prevederi din Codul civil, Legea nr. 18/1991 524, Legea nr.
33/1994525, Legea nr. 112/1995526, Legea nr. 7/199633, Legea nr. 114 dm 11 octombrie

522
Dreptul de proprietate în general, deci inclusiv dreptul de proprietate privată, intră şi sub incidenţa
unor norme de drept public (supra, nr. 109).
523
Noţiunea de regim juridic are mai multe înţelesuri. Cel mai uzitat dintre acestea tri mite la ansamblul
normelor juridice care reglementează un fapt juridic în sens larg (un act juridic sau un fapt juridic în
sens restrâns), un raport juridic (sau elementele acestuia) sau un ansamblu de raporturi juridice (o
situaţie juridică sau o instituţie - înţeleasă ca un grup unitar de raporturi juridice). Alteori, noţiunea de
regim juridic desemnează numai principiile, iar nu toate normele, care reglementează un fapt juridic, un
raport juridic sau un grup unitar de raporturi juridice. De asemenea, se mai face distincţie între regimul
juridic de drept comun şi regimul juridic special, pentru a pune în evidenţă reglementarea comună
pentru mai multe fapte juridice, raporturi juridice sau grupuri unitare de raporturi juridice şi
reglementarea specială aplicabilă unuia sau altuia dintre acestea.
524
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
525
Supra, nr. 21, nota 148.
526
Supra, nr. 37, lit. D, f, nota 74.
1996, republicată, privind locuinţele527, Legea nr. 54/1998528, Legea nr. 213/1998529,
Legea nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului
funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 530 Legea nr. 10/2001531 şi numeroase alte
acte normative privitoare la regimul juridic al unor bunuri.

(223)

Întrucât dreptul de proprietate privată este şi un drept fundamental al omului, pe

lângă reglementările interne trebuie să se ţină seama şi de tratatele internaţionale ratificate

527
Supra, nr. 37, lit. C, nota 64.
528
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, modificată
prin: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44 din 26 noiembrie 1998 pentru modificarea Legii
locuinţei nr. 114/1996, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I nr. 460 din 30
noiembrie 1998, Legea nr. 145 din 27 iulie 1999 pentru modificarea şi completarea Legii locuinţei
nr. 114/1996, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 439 din 9 septembrie 1999,
Ordonanţa Guvernului nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 419 din 31 august 1999, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 127 din 10 septembrie 1999 privind instituirea unor măsuri cu caracter fiscal şi
îmbunătăţirea realizării şi colectării veniturilor statului, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 455 din 20 septembrie 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98
din 29 iunie 2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr 85/1992 privind vânzarea de
locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor
economice sau bugetare de stat, precum şi a Legii locuinţe, nr. 114/1996, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 302 din 3 iulie 2000, si prin Ordonanţa Guvernului nr. 76 din 30
august 2001 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 19/1994 privind
stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe, publicată
în Monitorul oficial al României, Partea I. nr. 540 din 1 septembrie 2001.
529
Supra, nr. 21, nota 149.
530
Supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74.
531
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, modificată prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 102 din 27 iunie 2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1 /2000
pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit
prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi completarea
Legii nr. 18/1991, republicată, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 350 din 29 iunie 2001,
Legea nr. 400 din 17 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 pri vind
modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondulu; funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr.
169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr 18/1991, republicată, publicată în Monitorul oficial
al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002 şi prin Legea nr. 204 din 26 mai 2004 privind modificarea art.
36 din Legea nr. 1/200C pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor
forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată
în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 473 din 26 mai 2004.
de România în domeniul drepturilor omului. între acestea, Convenţia europeană a drepturilor
omului532 şi art. 1 din primul Protocol adiţional ocupă locul cel mai important533.

(224)

Capitolul II
Dreptul de proprietate privată

Secţiunea I
Definirea dreptului de proprietate privată

115. Temeiul legal al definirii dreptului de proprietate privată.

Conform art. 480 C. civ., „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Criticat din multe puncte de vedere, iar uneori chiar contestat în ansamblul său, acest
text legal, corespondentul art. 544 din Codul civil francez, rămâne şi astăzi imaginea cea
mai fidelă a dreptului de proprietate privată. Într-adevăr, acest text cuprinde constantele
care alcătuiesc această noţiune juridică şi care dăinuiesc din vremurile proprietăţii
quiritare şi până astăzi.
532
Această convenţie produce efecte pentru România începând de la data de 20 iunie 1994, data
depunerii instrumentelor de ratificare la Secretarul General al Consiliului Europei. Convenţia a fost
ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994 şi modificată prin Legea nr. 345 din 12
iulie 2004 pentru aprobarea retragerii rezervei formulate de România la art. 5 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 decembrie 1950,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 668 din 26 iulie 2004. Prin această lege a fost
ratificată convenţia (în forma amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie
1966 şi nr. 8 din 19 martie 1985 şi completată prin Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963) precum şi: primul
Protocol adiţional la convenţie, Paris, 20 martie 1952; Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi şi
libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul protocol adiţional la convenţie,
Strasbourg, 16 septembrie 1963; Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28
aprilie 1983; Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984; Protocolul nr. 9, Roma, 6 noiembrie
1990 şi Protocolul nr. 10, Strasbourg, 25 martie 1992. Ulterior, prin Legea nr. 79 din 6 iulie 1995,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 147 din 13 iulie 1995 a fost ratificat
Protocolului nr. 11 referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenţie, încheiat la
Strasbourg la 11 mai 1994.
533
Pentru analiza dreptului la respectul bunurilor (garantarea dreptului de proprietate, privarea de
proprietate şi folosinţa bunurilor), conform art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană,
a se vedea G. Cohen-Jonathan, La Convention europeenne des droits de l'homme, Economica, Presses
Universitaire d'Aix Marseille, Paris, 1989, p. 521-537. Pentru jurisprudenţa Curţii Europene în această
materie, V. Berger, Jurisprudence de la Cour europeene des droits de l'homme, 3ime edition, Sirey,
Paris, 1991, p. 313-322.
 Din acest text rezultă atât apartenenţa dreptului de proprietate privată la
categoria drepturilor reale, cât şi diferenţa specifică dintre acest drept şi celelalte drepturi
reale. Această diferenţă specifică este dată de conţinutul juridic, adică de prerogativele
conferite de dreptul de proprietate, de caracterele acestui drept şi de precizarea limitelor
exercitării sale534. Deşi numai în mod implicit, ideea formei private a aproprierii este
cuprinsă în acest text.

116. Definirea dreptului de proprietate privată.

Pe această bază, se poate defini dreptul de proprietate privată ca fiind dreptul real
principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus
possidendi, jus utendi, jusfruendi şi jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată,
atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor
materiale şi a limitelor juridice.

117. Dreptul de proprietate privată este un drept real, expresie a aproprierii private
a bunurilor.

Titularul dreptului de proprietate exercită în mod direct şi nemijlocit, fără intervenţia

altei persoane, prerogativele conferite de acest drept

(225)

asupra bunului care formează obiectul său. Ca orice drept real, dreptul de proprietate nu
este însă doar o relaţie între o persoană şi un bun, ci şi o relaţie între titularul acestui drept şi
toate celelalte persoane care formează subiectul pasiv general şi nedeterminat.

534
Dintr-o altă perspectivă, elementul definitoriu al dreptului de proprietate este dreptul de a beneficia
de toate serviciile unui lucru, mai puţin cele exceptate prin lege sau prin convenţie. Dreptul de
proprietate s-ar diferenţia de celelalte drepturi reale, care acordă dreptul de a beneficia numai de un
grup de servicii sau de anumite servicii determinate; ca urmare, titularul dreptului de proprietate are
aptitudinea de a beneficia chiar şi de serviciile exceptate prin lege sau prin convenţie, în măsura în care
dispoziţiile legale sunt abrogate sau cauzele convenţionale îşi încetează efectul, în timp ce titularul altor
drepturi reale nu poate beneficia decât de anumite servicii individual determinate; în acest sens,
Marquis de Vareilles-Sommieres, „La definition et la notion juridique de la propriete”, în Revue de
droit civil nr. IV, 1904, p. 444-446,459-468.
 Dar dreptul de proprietate privată nu este un simplu drept real, ci este baza
întregului sistem al drepturilor reale. În acest fel trebuie înţeleasă afirmaţia potrivit căreia
dreptul de proprietate privată este cel mai important drept real.
Cum am văzut535, aproprierea privată se distinge de aproprierea comunitară a
bunurilor. Această distincţie permite diferenţierea dreptului de proprietate privată de
dreptul de proprietate publică. Întrucât aproprierea privată a bunurilor constituie regula,
regimul juridic al dreptului de proprietate privată este unul de drept comun, în timp ce
regimul juridic al dreptului de proprietate publică este unul de excepţie. În măsura în
care nu există dispoziţii derogatorii exprese, regimul juridic al dreptului de proprietate
publică se completează cu regimul juridic de drept comun al dreptului de proprietate
privată. Această idee trebuie să fie însă înţeleasă cu multă circumspecţie, astfel încât să se
evite pericolul de a aplica dispoziţii legale de drept comun acolo unde dreptul de
proprietate publică are un regim derogatoriu expres sau acolo unde, prin natura şi
finalitatea lui, acest regim derogatoriu exclude aplicarea unor dispoziţii legale de drept
comun.
Ideea de apropriere privată se regăseşte, în cazul dreptului de proprietate privată,
indiferent de titularul acestui drept. Particularităţile pe care le prezintă unul sau altul dintre
subiectele dreptului de proprietate privată nu schimbă natura acestei aproprieri536. Iată de
ce o analiză a acestor particularităţi este relevantă numai din punctul de vedere al
modului în care se formează voinţa juridică, element crucial în exercitarea dreptului de
proprietate privată. Dacă, în cazul persoanei fizice, procesul de formare a voinţei juridice este
relativ simplu, deşi el nu se reduce la componenta psihologică, incluzând şi o
componentă, uneori foarte elaborată, de tehnică juridică, acest proces este mult mai
complicat în cazul persoanei juridice şi prezintă trăsături specifice în ipoteza
modalităţilor juridice ale dreptului de proprietate privată.
Acest proces de formare a voinţei juridice este şi mai complex atunci când
subiectele dreptului de proprietate privată sunt statul şi comunităţile locale, denumite în
general în legislaţie prin sintagma unităţi administrativ-teritoriale. Dar, oricât de complex ar fi
acest proces, important este că statul şi organismele unităţilor administrativ-teritoriale nu se

535
Supra, nr. 110.
536
Pentru o prezentare a diferitelor tipuri de subiecte ale dreptului de proprietate privată, C. Bîrsan,
Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 121-133. Pentru diferite
categorii de persoane juridice, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 379-
381; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 387-389.
comportă, sub aspectul aproprierii private a bunurilor, ca structuri de putere, fie la nivel
naţional, fie la nivelul comunităţilor

(226)

locale. Statul şi aceste organisme se comportă ca simpli particulari, dreptul lor de

proprietate privată fiind supus regimului juridic de drept comun. În acest sens,
conform art. 44, alin. 2, teza I din Constituţie, „Proprietatea privată este garantată şi
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Ideea a fost consacrată anterior în
art. 1845 C. civ., în care s-a statuat că „Statul, stabilimentele publice şi comunale, în ceea
ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca particularii
şi, ca şi aceştia, le pot opune”.
Modul specific de formare a voinţei juridice în cazul subiectelor colective de
drept constituie obiect de preocupare fie pentru materia persoanelor juridice fie
pentru alte discipline juridice, cum sunt dreptul constituţional, dreptul ad-
ministrativ, dreptul comercial etc.

Secţiunea a II-a
Conţinutul juridic
al dreptului de proprietate privată

118. Elementul substanţial şi elementul procesual din conţinutul juridic

al dreptului de proprietate privată.

În textul art. 480 C. civ. sunt menţionate două prerogative ale dreptului de
proprietate: a se bucura şi a dispune de un lucru. Prin a se bucura, legiuitorul a înţeles
atât posesia, cât şi folosinţa lucrului. Alături de prerogativele posesiei şi folosinţei,
dispoziţia completează conţinutul juridic al acestui drept. Desigur, nu este vorba de
posesia ca stare de fapt protejată juridic, ci de posesia înţeleasă ca element juridic,
respectiv ca prerogativă a dreptului de proprietate. Alteori, conţinutul juridic al
dreptului de proprietate este rezumat cu termenii latini usus, fructus şi abusus sau jus
utendi, pa fruendi şi jus abutendi. Este de observat însă că în această formulare nu
se regăseşte posesia, respectiv jus possidendi. Aşadar, corelând cele două moduri de
exprimare a conţinutului juridic al dreptului de proprietate, rezultă că acesta
 (227)

ta cuprinde posesia (jus possidendi), folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) şi dispoziţia
(jus abutendi)537.
Această descriere completă a conţinutului juridic al dreptului de proprie -
tate privată 538 trebuie să fie întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., întrucât, aşa
cum am văzut, drepturile reale şi conţinutul lor juridic trebuie să fie re glementate
prin lege.
Aceste atribute configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucru-
lui. Sub acest aspect, dreptul de proprietate este o putere asupra lucrului. Nu în-
tâmplător în dreptul roman, în timpul epocii postclasice, proprietatea era desemnată prin
termenul dominium539. Totuşi, acest termen poate crea o confuzie, întrucât trimite şi la
termenii de dominium eminens şi dominium utile, prin care era descrisă structura
feudală a proprietăţii 540. Afirmarea caracterului absolut al dreptului de proprietate în
epoca modernă explică nu numai înlăturarea caracterului divi zat al proprietăţii, ci
şi delimitarea conceptului de proprietate de conceptul de putere de stat şi de

537
Definirea dreptului de proprietate prin elementele care compun conţinutul său juridic a fost
considerată o consecinţă a prelungirii de către glosatori a teoriei feudale cu privire la proprietate,
aceştia confundând proprietatea şi obiectul său; pe această cale, uzufructul a fost ridicat la condiţia de
atribut al proprietăţii şi s-a ajuns apoi, pe această bază, la ideea că dreptul real asupra bunului altuia
dezmembrează proprietatea; or, întrucât Codul civil este o negare a concepţiei feudale a proprietăţii, s-a
apreciat că definirea acestui drept prin atributele usus, fructus şi abusus este anacronică; ca urmare,
proprietatea nu ar trebui să fie definită prin atributele sale, ci prin mecanismul care permite aceste
atribute, respectiv prin exclusivitatea dreptului de proprietate, prin ideea de dispoziţie înţeleasă în sens
larg, ca putere care îi îngăduie proprietarului să facă ceea ce vrea cu lucrul său, şi prin caracterul
absolut; în acest sens, a se vedea F. Zenati, „Pour une renovation de la theorie de la propriete”, în
Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/1993, p. 313-323.
538
S-a afirmat că „Proprietatea nu este un drept cu întindere imuabilă.
Este un drept cu întindere variabilă, susceptibil de a atinge
un maxim... către care el tinde întotdeauna, susceptibil de a fi
redus la câteva posibilităţi îndepărtate.
Când el atinge maximul său, se spune că proprietatea este completă sau perfectă. Când nu îl atinge,
se spune că ea este incompletă, imperfectă” (Marquis de Vareilles-Sommie-res, loc. cit., p. 446 - trad.
ns). În această concepţie, conţinutul juridic al dreptului de proprietate nu este disociat de spaţiul juridic,
configurat de limitele materiale şi juridice, în care este exercitat acest drept. Totuşi, din formularea
menţionată rezultă că însuşi conţinutul juridic al dreptului de proprietate, imuabil dacă este privit în
mod abstract, îşi adaptează configuraţia în funcţie de obiectul dreptului, de limitele materiale ale
acestuia, precum şi de limitele legale prevăzute pentru exercitarea sa.
539
C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 172.
540
Pentru evoluţia noţiunilor de dominium eminens şi dominium utile în dreptul feudal, le Marquis de
Vareilles-Sommieres, loc. cit., p. 473.
conceptul de suveranitate. Chiar dacă are influenţe din dreptul public, dreptul de
proprietate, indiferent de forma sa, publică sau privată, este o putere asupra
bunurilor, inclusiv asupra terenurilor - înţelese ca bunuri, iar nu ca teritoriu -,
distinctă de puterea pe care o exercită un stat suveran asupra teritoriului său (distinct
de terenurile apropriate ca bunuri). De asemenea, puterea conţinută în dreptul de
proprietate nu se confundă cu autoritatea

(228)

administrativă exercitată de o anumită comunitate locală asupra teritoriului său (judeţ,

municipiu, oraş, comună). Totuşi, exercitarea dreptului de proprietate publică sau privată
asupra terenurilor nu înlătură exercitarea suveranităţii starului asupra acestora, dar privite nu
ca bunuri, ci ca părţi componente ale teritoriului Există deci, în legătură cu terenurile, o dublă
putere, una în forma dreptului de proprietate publică sau privată, alta în forma dreptului
suveran al starului asupra propriului teritoriu. Această ultimă putere, chiar dacă limitează,
nu trebuie să desfiinţeze însăşi substanţa dreptului de proprietate publică sau privată.
Toate aceste prerogative alcătuiesc însă numai elementul substanţial care intră în
conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Ca orice drept subiectiv civil, şi dreptul de
proprietate include în conţinutul său juridic un element procesual: dreptul material la
acţiune, respectiv dreptul de a exercita acţiunea în revendicare, care este modul specific de
apărare a dreptului de proprietate 541. Acest element procesual va fi tratat însă în cadrul
capitolului referitor la mijloacele juridice de apărare a drepturilor reale.

119. Posesia (jus possidendi).

541
Nu împărtăşim punctul de vedere potrivit căruia dreptul de acţiona în justiţie ar fi un simplu
accesoriu juridic al proprietăţii (C. Atias, Droit civil. Les biens, Litec, Paris, 2002, p. 87 şi 88). Este
adevărat că exemplul avut în vedere de acest autor (acţiunea în garanţie a cumpărătorului unei case
împotriva constructorului, deşi contractul de antrepriză a fost încheiat de vânzător) este diferit de
dreptul material la acţiunea în revendicare, dar formularea ideii potrivit căreia dreptul de acţiona în
justiţie este un accesoriu al dreptului de proprietate este prea generală. De asemenea, nu credem că
dreptul de accesiune este un atribut al dreptului de proprietate (pentru această opinie, ibidem, p. 88), ci
un drept distinct, care nu însoţeşte orice drept de proprietate, ci numai dreptul de proprietate asupra
unui bun care intră într-o relaţie de la principal la accesoriu, în condiţiile legii, cu alt bun, aparţinând
unui alt proprietar. Din această perspectivă, dreptul de accesiune are înfăţişarea unui drept potestativ
(supra, nr. 43 şi 44), care se deosebeşte de accesiune ca mod de dobândire a dreptului de proprietate,
accesiunea fiind un rezultat al exercitării pozitive a dreptului de accesiune.
 În acest context, posesia este expresia juridică a aproprierii şi stăpânirii bunului
care constituie obiectul dreptului de proprietate542. Ideea de apropriere exprimă cel mai
bine caracterul privativ al dreptului de proprietate privată, respectiv raportul de
exclusivitate dintre titularul acestui drept şi persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv,
general şi nedeterminat, în timp ce ideea de stăpânire exprimă relaţia directă dintre proprietar

(229)

şi bunul său. Astfel înţeles, jus possidendi este dreptul de a apropria şi stăpâni un bun
şi fundamentul tuturor celorlalte atribute ale dreptului de proprietate. Spre deosebire
de celelalte atribute, care se exercită, în forma lor pozitivă, intermitent şi succesiv, jus
possidendi se exercită, în primul rând, în momentul aproprierii, după care actul iniţial de
apropriere are o semnificaţie de continuitate până în momentul pierderii stăpânirii
bunului sau a dreptului de proprietate de către titularul său. Acest atribut se manifestă
de asemenea şi după pierderea stăpânirii bunului, în mod direct, prin exercitarea
acţiunilor petitorii şi, în mod indirect, prin exercitarea acţiunilor posesorii prin care
proprietarul urmăreşte reluarea stăpânirii bunului. Ca prerogativă a dreptului de
proprietate, posesia nu se confundă cu starea de fapt a aproprierii şi stăpânirii unui
bun, ci este exprimarea intelectuală a îndreptăţirii aproprierii şi stăpânirii. Aşadar, în
acest înţeles, posesia este un element de drept, iar nu unul de fapt. În plus,
obiectivarea, adică manifestarea exterioară a acestui element juridic nu acoperă
întreaga arie a posesiei ca stare de fapt. Într-adevăr, cum am văzut, posesia ca stare de
fapt este obiectivarea tuturor prerogativelor proprietăţii, deci nu numai a posesiei ca
element de drept, ci şi a folosinţei şi dispoziţiei. Chiar şi atunci când posesia ca stare de fapt
este exercitată corpore alieno, proprietarul îşi exercită atributul jus possidendi, întrucât el
rămâne expresia intelectuală a aproprierii şi stăpânirii bunului şi în această situaţie.

120. Folosinţa (jus utendi şt jus fruendi).

542
Intr-un sens asemănător, L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, p. 43. Acest autor face referire expresă la stăpânirea bunului şi evocă ideea de
apropriere, în măsura în care persoana care stăpâneşte bunul se comportă „faţă de toţi ceilalţi ca fiind
titularul dreptului de proprietate”. În schimb, aproprierea şi stăpânirea sunt, în acest context, elemente
de ordin intelectual, iar nu material, tocmai pentru că posesia ca element de drept nu se confundă cu
posesia ca stare de fapt. De aceea, în acest înţeles, stăpânirea nu se referă la materialitatea bunului
(elementul corpus), ci la exprimarea juridică a acesteia în noţiunea de bun, în sfera căreia sunt incluse
atât bunurile corporale, cât şi bunurile incorporale. Într-adevăr, prin apropriere şi stăpânire, lucrurile
sunt desprinse din starea lor naturală şi intră în ordinea juridică în calitate de bunuri.
 A se bucura înseamnă, în sens juridic, nu numai posesia (jus possidendi), ci şi
folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate. Dar, spre deosebire de limbajul
comun, folosinţa unui bun cuprinde, în sens juridic, nu numai utilizarea lucrului
(usus sau jus utendi), ci şi culegerea fructelor acestuia (fructus sau jus fruendt)543. Astfel
înţeles, dreptul de folosinţă ca atribut al dreptului de proprietate nu se confundă cu
dreptul de folosinţă ca drept real autonom.
Jus utendi (usus). Dreptul de a utiliza lucrul sau uzul lucrului exprimă
posibilitatea pe care o are proprietarul de a se servi personal de lucru, în acord cu
natura şi destinaţia acestuia. Este aspectul pozitiv al lui jus utendi. În măsura în
care îmbracă forma abuzului de drept, dreptul de uz nu se mai bucu ră de protecţie
juridică. Altfel spus, substanţa acestei prerogative a dreptului de proprietate este
limitată, în acord cu principiul neminem laedere. Dar, întrucât pot exista multiple
posibilităţi de a se servi de lucru, proprietarul poate să aleagă între acestea sau să
le dea curs tuturor, simultan ori succesiv. De asemenea, una şi aceeaşi posibilitate
de a se servi de lucru poate fi repetată în timp ori de câte ori doreşte
proprietarul 544.

(230)

Jus utendi are însă şi un aspect negativ 545, adică proprietarul poate să nu recurgă la
nici una dintre posibilităţile de a se servi de lucrul său. Această formă negativă a dreptului
de a utiliza lucrul poate fi însă îngrădită de lege. Într-adevăr, legiuitorul prevede uneori
anumite obligaţii de a face în sarcina proprietarilor, în funcţie de natura şi destinaţia unor
bunuri. Aceasta este situaţia obligaţiilor propter remli. Oricum, neuzul, oricare ar fi durata sa
în materia dreptului de proprietate, nu duce la stingerea acestui drept, care rămâne
imprescriptibil sub aspect extinctiv. Neuzul proprietarului nu se referă însă doar la
neexercitarea dreptului de uz, ci la neexercitarea tuturor atributelor dreptului de
proprietate, ceea ce presupune că bunul a intrat în stăpânirea altei persoane. Nu este
543
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 580; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil Drepturile reale, Universitatea
din Bucureşti, 1988, p. 81; L. Pop, op. cit., p. 43.
544
Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit., p. 448. Cât priveşte dreptul de imagine asupra bunurilor
corporale, aceasta poate fi privit fie ca element al lui jus utendi, fie ca element al lui jus fruendi, după
caz. Cu privire la acest drept, supra, nr. 39, nota 98 şi infra, nr. 125, text şi nota 69.
545
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 110; C. Bîrsan, op. cit., p. 41; G. Cornu, op. cit., p. 428; C.
Atias, op. cit., p. 85 şi 86.
posibil de imaginat neuzul decât dacă este asociat cu intrarea bunului în stăpânirea altei
persoane546. Deşi neuzul proprietarului nu este sancţionat cu prescripţia extinctivă, terţul
posesor poate beneficia de prescripţia achizitivă. Neuzul nu se confundă cu abandonul
bunului, caz în care, în condiţiile prevăzute de lege, bunul trece în proprietatea statului, ca
bun fără stăpân, conform art. 604 C. civ., sau a altei persoane, cum se întâmplă, de exemplu,
în ipoteza prevăzuta in art.632 C. Civ.547
În cazul bunurilor consumptibile, dreptul de a utiliza bunul se confunda cu
dreptul de dispoziţie materială, întrucât aceste bunuri îşi pierd substanţa prin utilizare548.

B. Jus fruendi (fructus).

Fructele sunt produse de un lucru în mod periodic, fără a consuma substanţa

acestuia. Ele se deosebesc deci de producte, care consumă substanţa lucrului. Jus fruendi nu
cuprinde deci şi culegerea productelor care este o manifestare a dispoziţiei materiale549. Prin
voinţa proprietarului, care stabileşte o anumită modalitate de amenajare şi exploatare a unui
bun, este posibil însă ca anumite producte să fie considerate fructe550.
Fructele sunt, conform art. 483 C. civ., naturale, industriale sau civile551.
Proprietarul dobândeşte fructele naturale şi industriale prin separaţiune 552, indiferent
dacă aceasta este naturală sau este rezultatul activităţii omului. Aşadar.

(231)

aceste fructe se dobândesc prin acte materiale (fapte juridice în sens restrâns). Fructele
civile se dobândesc însă prin încheierea unor contracte între proprietar şi terţe persoane.
Desigur, proprietarul are libertatea să culeagă sau să nu culeagă fructele. Practic,
pasivitatea proprietarului are, în acest caz, semnificaţia unei dispoziţii materiale cu privire

546
Pentru obligaţiile propter rem, supra, nr. 37.
547
În sens contrar, M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 397 şi 398
(acest autor nu face distincţie între neuz, pe de o parte, şi abandonarea bunului sau renunţarea tacită).
Este adevărat că legiuitorul poate, în situaţii speciale, să prevadă o sancţiune, de exemplu decăderea,
pentru neexercitarea unuia dintre atributele dreptului subiectiv civil, chiar dacă celelalte atribute sunt
exercitate.
548
Infra, nr. 121, lit. B, text şi nota 28.
549
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 110.
550
Uneori s-a considerat că fructele şi productele sunt derivativele bunului, care pot fi culese în virtutea
lui jus fruendi (C. Bîrsan, op. cit., p. 41). Totuşi, acest autor face distincţia dintre fructe şi producte şi
apreciază că, prin voinţa omului, productele pot fi considerate fructe.
551
Supra, nr. 102.
552
Pentru aceste noţiuni, supra, nr. 103.
la fructele naturale şi industriale, întrucât acestea sunt bunuri perisabile. Dreptul de a
încasa fructele civile este un drept de creanţă care se prescrie, de regulă, în termenul
general de prescripţie.
Pasivitatea proprietarului poate fi privită ca o exercitare negativă a atributului
folosinţei, iar nu ca un act de dispoziţie materială, întrucât dreptul de creanţă este un
bun incorporai, iar pasivitatea are ca efect pierderea dreptului material la acţiune din
conţinutul juridic al dreptului de creanţă. Nu orice bun produce fructe naturale sau
industriale. Teoretic, orice bun are însă virtualitatea de a produce fructe civile553.

121. Dispoziţia (jus abutendi, abusus).

Acest atribut al dreptului de proprietate554 îmbracă două forme: dispoziţia

materială555 şi dispoziţia juridică.

(232)

A. Dispoziţia materială.

553
Din acest punct de vedere, clasificarea bunurilor în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere (pentru
această clasificare, Gh. Beleiu, op. cit., p. 104; G. Boroi, op. cit., p. 78 şi 79) are înţeles doar prin
raportare la fructele naturale şi industriale. Numai în mod excepţional, dacă legea ar interzice
exploatarea bunului prin intermediul altei persoane, bunul respectiv nu poate produce fructe civile, dar
numai cât timp interdicţia este în vigoare.
554
S-a afirmat că jus abutendi nu este un element care caracterizează numai dreptul de proprietate, ci
toate drepturile pe care le are o persoană, că acest element nu face parte din con ţinutul juridic al
dreptului subiectiv, ci este o manifestare a capacităţii de exerciţiu, într-un sens larg, calificată ca un
drept public, deci ca putere de a acţiona, care nu se reduce la materia actelor juridice, ci include şi
posibilitatea de a săvârşi acte materiale pentru naşterea, modificarea sau stingerea unei situaţii sau unui
raport juridic existent. „Numai ca facultate de a modifica situaţii sau raporturi juridice existente
capacitatea de exerciţiu ia numele de drept de dispoziţie” (R de Visscher, „Du «jus abutendi»„, în
Revue de droit civil nr. XII, 1913, p. 344 - trad. ns.). Din această perspectivă, conţinutul juridic al
dreptului subiectiv delimitează spaţiul în care se poate manifesta capacitatea de exerciţiu (ibidem, p.
345). Această teză îşi are originea în ideea lui Planiol potrivit căreia cesibilitatea caracterizează toate
drepturile reale, cu unele excepţii (pentru rezumarea acestei idei a lui Planiol, Marquis de Vareilles-
Sommieres, loc. cit., p. 450). Teza are meritul de a pune în lumină corelaţia dintre capacitatea de
exerciţiu şi exercitarea dreptului subiectiv, dar păcătuieşte prin confuzia dintre capacitatea de exerciţiu
şi prerogativele care alcătuiesc conţinutul juridic al dreptului subiectiv. Chiar dacă motorul exercitării
dreptului subiectiv, adică al obiectivării sale, este capacitatea de exerciţiu, în înţelesul larg pe care îl are
în vedere autorul citat, aceasta nu poate să substituie însuşi conţinutul juridic al dreptului. Dreptul
subiectiv nu este o simplă formă goală care se umple de atribute prin intermediul capacităţii de
exerciţiu, fie ea şi în sens larg, ci o substanţă juridică determinată care se obiectivează prin acte juridice
şi fapte juridice în sens restrâns. Dintr-o altă perspectivă, dispoziţia acoperă întregul conţinut al
dreptului de proprietate. Ca urmare, exercitarea ei a fost extinsă la întregul spaţiu juridic în care se
exercită acest drept, fiind privită tot ca o putere de a acţiona juridic, dar nu extrinsecă, ci intrinsecă
dreptului de proprietate (F. Zenati, loc. cit., p. 317-320).
555
Uneori, se vorbeşte de dispoziţie fizică; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 112 şi 113.
 Această prerogativă are, desigur, în vedere bunurile corporale, inclusiv drepturile de
creanţă a căror substanţă juridică este încorporată în materialitatea titlului. Proprietarul poate,
el însuşi sau prin intermediul altei persoane, în virtutea acestei prerogative, să modifice
forma lucrului, să transforme, să distrugă sau să consume substanţa acestuia, inclusiv prin
culegerea productelor. De exemplu, proprietarul unei case poate să îi facă adăugiri, să o
modifice sau să o demoleze556. Un copac poate fi tăiat, transformat in cherestea, în obiecte
de mobilier sau poate fi destinat încălzirii.
Distincţia dintre dreptul de dispoziţie materială propriu-zis, care ar consta în
distrugerea bunului, şi dreptul de amenajare a bunului, care ar include modificarea formei
sau transformarea substanţei acestuia557, nu se justifică din punct de vedere conceptual şi
complică în mod inutil imaginea conţinutului juridic al dreptului de proprietate.
Acest drept de dispoziţie materială diferenţiază în mod clar dreptul de proprietate
de toate celelalte drepturi reale, titularii acestora din urmă având posibilitatea să-şi
exercite atributele astfel încât să conserve substanţa lucrului.
Mai ales în legătură cu dispoziţia materială legiuitorul a prevăzut anumite limite de
exercitare, în funcţie de natura şi destinaţia unor bunuri corporale.

B. Dispoziţia juridică.

a) Substanţa acestui atribut. Exercitarea acestui atribut se face prin intermediul unor
acte juridice de dispoziţie.
Înstrăinarea dreptului de proprietate prin acte juridice între vii (vânzare, donaţie,
contract de rentă viageră, contract de întreţinere etc.) sau prin acte pentru cauză de
moarte (legate), înstrăinarea unor atribute ale dreptului de proprietate având ca urmare
naşterea dezmembrămintelor acestuia, constituirea unor garanţii reale, abandonarea sau
delăsarea bunului şi renunţarea la dreptul de proprietate sunt moduri de exercitare a
dispoziţiei juridice558. De multe

556
S-a observat că transformarea substanţei materiale a bunului corporal implică şi o transformare a
dreptului de proprietate. „Trebuie să ne ferim să concepem drepturile noastre ca entităţi abstracte,
asemănătoare ideilor platoniciene, de tip imuabil, plutind deasupra contingenţelor lumii materiale.
Drepturile noastre iau corpul şi figura bunurilor a căror folosinţă o garantează” (F. de Visscher, loc. cit.,
p. 338). Altfel spus, limitele materiale ale bunului care formează obiectul proprietăţii dau o anumită
configuraţie modului de exercitare a dreptului (infra, nr. 129-133).
557
Pentru această distincţie, G. Cornu, op. cit., p. 429. Acest autor apreciază totuşi că dreptul de
amenajare a bunului constituie o prelungire materială a dreptului de dispoziţie.
558
Dispoziţia juridică a fost negată, în concepţia lui Planiol, ca atribut al dreptului de proprietate;
dispoziţia juridică nu s-ar exercita cu privire la bun, ci chiar cu privire la drep tul de proprietate; ca
urmare, facultatea de a ceda dreptul de proprietate este exterioară acestui drept; ca urmare, proprietatea
 (233)

ori, termenii abandonare, delăsare şi renunţare sunt consideraţi echivalenţi559. Totuşi,

diferenţierea este necesară, întrucât situaţiile sunt ele însele distincte. Termenul
abandon are un sens general {lato sensu), în sfera căruia intră atât abandonul stricto
sensu, cât şi delăsarea. Stricto sensu, abandonul înseamnă părăsirea lucrului, dar nu
direct în mâinile altei persoane, astfel încât acesta devine un res nullius560. Delăsarea
este tocmai părăsirea lucrului în mâinile altei persoane. Ceea ce este comun pentru
abandonul stricto sensu şi pentru delăsare este tocmai faptul că ambele presupun,
în principal, actul material al părăsirii lucrului şi numai în secundar actul de voinţă
al renunţării la drept. Ceea ce le deosebeşte este împrejurarea că, în cazul
abandonului, proprietarul poate reintra în stăpânirea bunului, dacă acesta nu a intrat
între timp în stăpânirea altei persoane. Renunţarea la dreptul de proprietate este,

asupra unui bun inalienabil ar fi o proprietate perfectă. Pentru rezumarea şi critica acestei concepţii a
lui Planiol, Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit., p. 450-455. Acest ultim autor ajunge însă la
concluzia că dispoziţia juridică se exercită, alături de celelalte atribute ale dreptului de proprietate, cu
privire la lucru, întrucât, în momentul transmiterii bunului, dreptul de proprietate se stinge în persoana
transmiţătorului şi se naşte un nou drept de proprietate în persoana dobânditorului: „Dreptul este o
putere de a acţiona a persoanei: o putere, o forţă de a acţiona a persoanei este atât cât durează o parte a
persoanei însăşi sau, mai bine zis, o modalitate a persoanei.
Puterea de a acţiona a unei persoane nu poate, propriu-zis, să îi supravieţuiască, nici să se separe de
ea şi să treacă la o altă persoană” (loc. cit., p. 452 - trad. ns.). Este de observat şi în acest caz o confuzie
între ideea de capacitate de exerciţiu şi ideea de drept subiectiv. Capacitatea este aceea care încetează o
dată cu dispariţia persoanei, dar dreptul de proprietate, ca şi majoritatea drepturilor patrimoniale, este
cesibil. Pe de altă parte, capacitatea de exerciţiu se manifestă, în cazul fiecărui drept subiectiv, în
funcţie de conţinutul juridic al acestuia. Cum am văzut, dreptul subiectiv nu este o formă goală, care se
umple prin intermediul capacităţii de exerciţiu, ci are o formă şi o substanţă care sunt puse în miş care
prin intermediul capacităţii de exerciţiu. Din această perspectivă, ideea că nici un atribut nu este
caracteristic dreptului de proprietate şi că singura caracteristică a acestuia „este de a fi un drept general,
adică un drept la toate serviciile lucrului care sunt disponibile şi un drept eventual la cele care nu sunt
disponibile” (loc. cit., p. 455 - trad. ns.) nu poate fi primită, întrucât, deşi presupune că dreptul de
proprietate are un conţinut, respectiv unul general, neagă tocmai elementele care compun acest
conţinut. Este adevărat că descrierea conţinutului juridic al dreptului de proprietate prin atributele jus
possidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi ar putea să pară o limitare a posibilităţilor de
exercitare a dreptului de proprietate, în funcţie de natura şi particularităţile obiectului său, dar, în
realitate, conceptele care desemnează atributele respective acoperă întreaga arie a acestor posibilităţi.
559
De exemplu, în art. 593 C. civ. se foloseşte termenul renunţare la drept, deşi în art. 656 C. civ. fr.,
corespondentul textului din Codul civil român, este folosit termenul abandon. De asemenea, în art. 632
C. civ. este utilizată sintagma lăsarea fondului supus, adică delăsarea, deşi în art. 699 C. civ. fr.,
corespondentul textului din Codul civil român, este utilizat termenul abandon. Potrivit art. 1839, alin. 2
C. civ., renunţarea tacită la uzucapiune „rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului
câştigat”, deşi în textul corespondent francez, art. 2221, este folosit termenul abandon. în realitate, nu
este vorba de delăsarea dreptului câştigat, ci de delăsarea bunului.
560
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 113.
în primul rând, un act de voinţă unilateral, judiciar sau extrajudiciar, care profită,
în mod direct sau indirect, unei alte persoane 561.

(234)

Dispoziţia juridică se realizează asupra dreptului de proprietate, iar nu asu pra

bunului care formează obiectul proprietăţii. Asupra acestuia se exercită acte materiale,
fie ca manifestare a lui jus possidendi, a lui jus utendi sau a lui jus fruendi, fie ca
manifestare a dispoziţiei materiale, dacă bunul este corporal. Aşadar, de regulă,
dispoziţia juridică presupune un act juridic prin care fie atributele proprietăţii sunt
transmise integral sau parţial unei alte persoane, fie dreptul de proprietate este
grevat cu sarcini (garanţii reale sau alte sarcini). Desigur, prin aceasta, dispoziţia
juridică nu este extrinsecă dreptului de proprietate, dar ea acţionează ca un motor
intern care, pus în mişcare prin intermediul capacităţii juridice, asigură dinamica
dreptului de proprietate.
Când dispoziţia materială vizează chiar distrugerea bunului, ceea ce are ca
urmare chiar pierderea dreptului de proprietate, s-ar putea aprecia că atri butul
dispoziţiei materiale se confundă cu atributul dispoziţiei juridice. În re alitate, este
vorba de o consecinţă juridică a exercitării dispoziţiei materiale, iar nu de o
confundare a dispoziţiei juridice cu dispoziţia materială.
b) Inalienabilitatea legală şi inalienabilitatea voluntară. Ca şi în cazul dispoziţiei
materiale, legiuitorul poate să prevadă anumite limite ale exercitării dispoziţiei
juridice. Astfel, cerinţa unor autorizări prealabile înstrăinării dreptului de proprietate,
diferitele forme ale dreptului de preempţiune şi ale dreptului de preferinţă sunt
limitări legale ale exercitării dreptului de dispoziţie juridică.
În ce măsură poate fi însă acceptată cea mai gravă limitare a acestui atribut, şi
anume inalienabilitatea? Răspunsul depinde de relaţia care se stabileşte între
principiul apărării dreptului de proprietate privată, principiul liberei circulaţii a
bunurilor şi principiul libertăţii de voinţă, pe de o parte, şi de natura inalienabilităţii,
legală sau voluntară (convenţională ori testamentară), pe de altă parte.

561
De exemplu, în cadrul unei acţiuni în revendicare, reclamantul poate renunţa la dreptul său de
proprietate, această renunţare profitând pârâtului. Renunţarea expresă la uzucapiune, care are şi
semnificaţia renunţării la dreptul de proprietate, poate fi însă şi judiciară, şi extrajudiciară. Cât priveşte
însă renunţarea tacită la uzucapiune, ea are, în realitate, semnificaţia delăsării, idee subliniată chiar în
textul art. 1839, alin. 2 C. civ.
 i. Inalienabilitatea legală. Aceasta nu trebuie să fie confundată cu interdicţia
legală de a apropria anumite lucruri. într-adevăr, există lucruri care nu sunt şi nici
nu pot intra în circuitul civil, fie în sensul că nu sunt apropriabile în nici o formă,
publică sau privată, fie în sensul că nu sunt susceptibile de apro priere privată562,
întrucât pot forma numai obiectul proprietăţii publice. Într-un sens larg, şi bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. Pe de altă parte, există bunuri care, deşi sunt
obiect al proprietăţii private, intră sub incidenţa unei dispoziţii legale de
inalienabilitate. Aceste bunuri prezintă interes în acest context, întrucât numai ele
sunt, stricto sensu, inalienabile.
Poate legiuitorul să adopte, în anumite situaţii, asemenea dispoziţii prin care
este limitat în mod drastic dreptul de dispoziţie juridică asupra bunurilor pro -
prietate privată?

(235)

Curtea Constituţională a răspuns afirmativ la această întrebare, în măsura în care

norma care interzice înstrăinarea unui bun este adoptată prin lege organică, întrucât
atributul înstrăinării ţine de regimul juridic general al proprietăţii. Or normele care
alcătuiesc acest regim juridic general sunt de domeniul legii organice, conform art. 73, alin.
3, lit. m din Constituţia României563.
În conformitate cu această concepţie, prin art. 9, alin. ultim din Legea nr.
112/1995564 s-a prevăzut interdicţia de înstrăinare a imobilelor dobândite în condiţiile acestui
act normativ pe o perioadă de 10 ani de la data cumpărării565. Ulterior, prin art. 44, alin. 1
562
Altfel spus, bunurile sunt fie neapropriabile, indiferent de forma proprietăţii, publică sau privată, fie
apropriabile în forma proprietăţii publice, dar neapropriabile în forma proprietăţii private, fie
apropriabile în orice formă de proprietate, dar inalienabile. În acest context, inalienabilitatea este
sinonimă cu necomerciali ta tea. Pentru aceste probleme, supra, nr. 58, text şi nota 48 şi infra, nr. 188,
lit. C, a. Pentru ideea de accesibilitate la schimb, supra, nr. 5, lit. B.
563
C. Const, dec. nr. 6 din 11 noiembrie 1992 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii
privind măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea
statului după 23 august 1944, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie
1993. în motivarea acestei decizii, se mai precizează că Parlamentul, în conformitate cu dispoziţiile art.
60, alin. 4 din Constituţia României (în forma nerevizuită), nici nu putea să adopte o lege organică la
data de 14 octombrie 1992, întrucât se afla în perioada dintre expirarea mandatului şi constituirea lega-
lă a noului Parlament.
564
Supra, nr. 37, lit. D, f, nota 74.
565
În sensul că prevederile art. 9, alin. ultim din Legea nr. 112/1995 sunt constituţiona le, C. Const.,
dec. nr. 169 din 2 noiembrie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9
alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea
I, nr. 151 din 12 aprilie 2000. În această decizie nu mai este însă reiterat principiul potrivit căruia
atributele proprietăţii ţin de regimul general al dreptului de proprietate, astfel încât inalienabilitatea
din Legea nr. 10/2001566, această ipoteză de inalienabilitate absolută şi temporară a fost
transformată într-una relativă şi temporară, în sensul că interdicţia de înstrăinare
operează în acelaşi interval de timp, cu excepţia cazului în care locuinţa este înstrăinată
către fostul proprietar, în mod asemănător, prin art. 32 din Legea nr. 18/1991567 s-a instituit
interdicţia de înstrăinare a terenului atribuit conform art. 19, alin. 1, art. 21 şi art. 43 din
aceeaşi lege pe o perioadă de 10 ani de la începutul anului următor celui în care s-a făcut
înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare. Conform
art. 19 din Legea nr. 114/1996568, până la restituirea

(236)

integrală a sumelor actualizate primite de la bugetul de stat cu titlu de subvenţii,

locuinţele realizate cu aceste subvenţii nu pot fi înstrăinate prin acte între vii. În mod
asemănător, potrivit art. 15, alin. 1 din Legea nr. 54/1998 „Sunt interzise înstrăinările, sub
orice formă, a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele judecătoreşti,
pe tot timpul soluţionării acestor litigii”. Conform art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru
spaţiile cu destinaţia de locuinţe569, „Sunt interzise sub sancţiunea nulităţii absolute înstrăi-
narea sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum şi orice
închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, a bunurilor imobile - terenuri şi
construcţii cu destinaţia de locuinţă -, care fac obiectul unei încunoştinţări scrise, notificări
sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice
sau juridice deposedate de aceste bunuri”. Aşa-numitele bunuri de mână moartă, adică
bunuri care aparţin unor instituţii religioase, sunt inalienabile în condiţiile Regulamentului
pentru administrarea averilor bisericeşti.

trebuie să fie prevăzută prin lege organică.

Ca natură juridică, această interdicţie de înstrăinare a fost considerată, pe bună dreptate, un caz de
inalienabilitate propter rem, adică intuitu rei, iar nu un caz de incapacitate legală de a înstrăina,
instituită intuitu personae. Această calificare juridică nu s-a schimbat nici după intrarea în vigoare a
Legii nr. 10/2001, care, prin dispoziţiile art. 44, alin. 1, a permis înstrăinarea locuinţei către fostul
proprietar chiar înainte de expirarea termenului de 10 ani. Pentru o amplă dezbatere în legătură cu
această problemă, precum şi cu chestiunea naturii juridice a interdicţiei de înstrăinare prevăzute în art.
32 din Legea nr. 18/1991, I. Popa (I), L. Stănciulescu (II), M. Nicolae (III), „Discuţii privind
interdicţiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobiliare”, în Dreptul nr. 7/2001, p. 32-59. Ultimul
autor întocmeşte o listă cuprinzătoare a bunurilor aflate în proprietate privată declarate prin lege
temporar inalienabile sau, după caz, alienabile condiţionat (ibidem, p. 58).
566
Supra, nr. 99, nota 185.
567
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
568
Supra, nr. 114, nota 34.
569
Supra, nr. 21, nota 149.
 Această concepţie este însă discutabilă dacă se ţine seama că dreptul de înstrăinare
este elementul cel mai important al atributului dispoziţiei juridice. Suprimarea integrală a
unui atribut sau a tuturor atributelor care formează latura substanţială a conţinutului juridic
al dreptului de proprietate privată are semnificaţia unei derogări de la principiul protecţiei
juridice a acestui drept, înscris în art. 44 din Constituţia României. Or, spre deosebire de
Convenţia europeană a drepturilor omului570, Constituţia României, în condiţiile art. 53,
prevede doar restrângerea exerciţiului anumitor drepturi sau libertăţi, iar nu şi derogarea de
la drepturile omului. Altfel spus, în Constituţia României nu există un text de principiu,
corespunzător art. 15 din Convenţia europeană, care permite suspendarea temporară a
anumitor drepturi ale omului. Există doar texte speciale care prevăd, cu titlu de excepţie,
cazurile în care dreptul de proprietate poate fi suprimat, prin expropriere sau confiscare
(art. 44, alin. 3 şi 8)571.

(237)

Deşi, în domeniul drepturilor omului, tratatele internaţionale ratificate de

România fac parte din dreptul intern, având aplicare directă, conform art. 11, alin. 2 din
Constituţie, şi, în caz de neconcordanţă, au prioritate în raport cu dreptul intern, conform
art. 20, alin. 2 din Constituţie, această prioritate operează numai dacă normele
internaţionale sunt mai favorabile. Dacă însă, în domeniul drepturilor omului, normele
interne sunt mai favorabile în raport cu normele internaţionale, primele rămân
aplicabile, soluţie înscrisă expres în art. 60 din Convenţia europeană şi în partea finală a
ar. 20, alin. 2 din Constituţie, în forma revizuită.
În această nouă formă a Legii fundamentale, în art. 11, alin. 3 s-a precizat că, dacă
există neconcordanţă între prevederile unui tratat internaţional şi dispoziţiile

570
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, rectificată pe data de
8 aprilie 1999 prin Rectificarea nr. 40, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 282 din
18 iunie 1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 241 din 16 mai 2001 pentru aprobarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu
destinaţia de locuinţe, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 265 din 23 mai 2001.
571
În plus, după revizuirea Constituţiei, prin art. 44, alin. 4, s-a prevăzut că „Sunt interzise
naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor”.
Interpretarea teleologică a acestui text exclude ideea că ar fi posibilă naţionalizarea nediscriminatorie;
prin acest text nu s-a urmărit consacrarea constituţională a naţionalizării ca mod de dobândire a
dreptului de proprietate publică, ci numai interzicerea oricărei discriminări în legătură cu orice formă
de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri. De altfel, o altă concluzie nici nu ar fi posibilă,
indiferent de metoda de interpretare, cât timp nu există alte texte constituţionale care să definească
naţionalizarea şi să precizeze ipoteza în care ea ar putea fi aplicată.
constituţionale, tratatul poate fi ratificat numai după revizuirea în mod corespunzător a
Constituţiei. Considerăm că dispoziţiile art. 20 conţin o derogare de la această regulă sub
un triplu aspect. Mai întâi, dacă există o neconcordanţă între prevederile Constituţiei şi
normele internaţionale în materia drepturilor omului, dar normele constituţionale sunt
mai favorabile, acestea se vor aplica cu prioritate, fără a fi necesară revizuirea Constituţiei,
soluţie care rezultă în mod clar din partea finală a art. 20, alin. 2 din Constituţie, în forma
actuală. în al doilea rând, ori de câte ori rezultă un echivoc din compararea normelor
internaţionale cu cele constituţionale, acestea din urmă trebuie să primească sensul cel mai
favorabil din normele internaţionale; această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 20, alin.
1, care îl obligă pe interpret să găsească în dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor acel sens care este concordant cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; mai mult, întrucât între
normele internaţionale ar putea exista neconcordanţe, interpretul va trebui să aleagă norma
internaţională cea mai favorabilă şi să dea dispoziţiei constituţionale corelative, care ar părea
să fie mai defavorabilă, sensul corespunzător, în al treilea rând, dacă normele constituţionale
sunt vădit mai nefavorabile decât cele internaţionale, astfel încât concordanţa nu poate fi
stabilită pe cale de interpretare, în cazul respectiv se vor aplica normele internaţionale;
această soluţie are astăzi un temei indiscutabil în partea finală a art. 20, alin. 2, în care nu se
mai vorbeşte doar de legile interne, ci este precizată expres şi Constituţia.
Pe de altă parte, deşi, conform art. 44, alin. 1, fraza a Ii-a din Constituţie,
conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, termenul conţinut
utilizat în textul constituţional nu este echivalent cu sintagma conţinut juridic al dreptului
de proprietate. În primul caz, dispoziţia constituţională a avut în vedere spaţiul de exercitare
a dreptului de proprietate şi limitele acestui spaţiu, determinate prin lege. În al doilea caz,
este vorba de atributele dreptului de proprietate, care formează latura substanţială şi
latura procesuală a conţinutului său juridic. Interpretarea care ar pune semnul egalităţii
între cele

(238)

două noţiuni ar permite suprimarea, prin lege organică, a unuia sau altuia dintre atributele
dreptului de proprietate privată, ceea ce ar echivala cu o derogare de la prevederile art. 44
din Constituţie, dincolo de situaţiile expres prevăzute în acest text572 (exproprierea; folosirea
subsolului proprietăţilor imobiliare pentru lucrări de interes general; respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi a celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului; confiscarea, în condiţiile legii, a
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii). În plus stabilind
conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, legea nu trebuie să procedeze în mod
discriminatoriu. Altfel spus, nu trebuie să fie încălcat principiul înscris în art. 44, alin. 2 din
Constituţie, conform căruia „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de
lege, indiferent de titular”. Ca urmare, stabilind spaţiul de exercitare a dreptului de
proprietate şi limitele acestuia, legiuitorul se poate întemeia pe natura şi destinaţia unor
bunuri, iar nu pe calitatea titularului. Cu atât mai mult calitatea titularului n-ar putea
justifica suprimarea unuia sau altuia dintre atributele dreptului de proprietate573.
Oricum, chiar dacă legiuitorul nu a ţinut seama de aceste considerente, este de
observat că, în materia dreptului de proprietate privată, toate cazurile de inalienabilitate
legală au caracter temporar.

(239)

572
V. Stoica, „Note a la decision de la Cour constitutionnelle du 11 novembre 1992”, în V.
Constantinesco, V. Stoica, Chronique de jurisprudence de la Cour constitutionnelle de Roumanie,
R.U.D.H., voi. 8, nr. 4-7/1996, p. 183 şi 184.
573
Desigur, dacă se consideră că termenul conţinut folosit în art. 44, alin. 1, fraza a II-a din Constituţie
este echivalent cu sintagma conţinutul juridic al dreptului de proprietate şi dacă se apreciază că prima
teză a alineatului 2 din acelaşi articol este respectată, întrucât interdicţia de înstrăinare se aplică tuturor
persoanelor aflate în aceeaşi situaţie sau în funcţie de particularităţile unor bunuri (C. Const, dec. nr. 70
din 15 decembrie 1993 cu privire la constituţionalitatea art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea privind
acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993; dec. nr. 135 din 5 noiembrie 1996,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996; dec. nr. 2 din 3
februarie 1998 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. 1, art. 5, art. 12, art.
13 alin. 2,4 şi 5 şi ale art. 24 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 146 din 10 aprilie 1998 dec. nr. 159 din 10 noiembrie 1998 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 lit. a) din Legea nr. 47/1991 privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999; dec. nr. 162 din 10 noiembrie 1998 referitoare
la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 pentru regle-
mentarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 502 din 28 decembrie 1998), atunci normele
care prevăd inalienabilitatea unor bunuri sunt constituţionale, dacă sunt adoptate prin lege organică.
Chiar şi într-o asemenea interpretare, inalienabilitatea ar trebui să fie temporară, iar nu perpetuă,
întrucât s-ar ignora cu totul voinţa proprietarului. Caracterul temporar ar trebui să fie apreciat în funcţie
de criteriul duratei unei vieţi omeneşti.
 ii. Inalienabilitatea voluntară. Principiul apărării dreptului de proprietate pri-
vată şi principiul liberei circulaţii a bunurilor se opun admisibilităţii clauze lor de
inalienabilitate voluntară. Principiul libertăţii de voinţă pledează însă în favoarea
admisibilităţii acestor clauze.
În doctrină, echilibrul dintre aceste principii s-a concretizat în concluzia con-
form căreia clauzele convenţionale sau testamentare de inalienabilitate sunt, în
principiu, nule, cu excepţia cazului în care ele sunt justificate de un interes serios şi
legitim574 şi au caracter temporar. Aprecierea caracterului temporar are în vedere
criteriul duratei unei vieţi omeneşti. Altfel spus, clauza de inalienabili tate trebuie să
fie inferioară unei asemenea durate, cu excepţia cazului în care ea este stipulată în
interes general 575. Nerespectarea unei clauze de inalienabilitate valabile nu atrage
nulitatea înstrăinării, ci rezoluţiunea, respectiv revocarea actului prin care s-a
prevăzut această clauză, cu consecinţa aplicării principiului resoluto ture dantis,
resolvitur ius accipientis, în măsura în care nu operează o excepţie de la acest
principiu (de exemplu, art. 1909 şi 1910 C. civ. În cazul bunurilor mobile,
uzucapiunea sau neîndeplinirea formalităţilor de publicitate a clauzei de
inalienabilitate în cazul bunurilor imobile) 576.

(240)
574
Astfel înţelese, clauzele de inalienabilitate nu restrâng capacitatea, ci au caracter real, fiind prevăzute
nu în considerarea persoanei, ci în considerarea bunului cu privire la care ele operează (F. de Visscher,
loc. cit., p. 345-350); ele apar ca o restrângere a libertăţii, dar nu ca o restrângere a facultăţii sau a
dreptului de a dispune, care este considerat ca făcând parte „dintre drepturile publice, dintre facultăţile
inerente personalităţii juridice. Dar o distincţie elementară se impune între facultatea şi libertatea de a
înstrăina. Libertatea nu este o putere, o facultate; este o stare, este situaţia celui care nu este supus nici
unei subordonări. Puterea de a acţiona juridic nu s-ar putea exercita fără a limita câm pul posibilităţilor
care i se deschid... Libertatea totală, absolută, nu se concepe decât înainte de orice exercitare a facultăţii
de a acţiona sau când toate efectele juridice pe care le produce sunt epuizate. Este evident că o
diminuare a libertăţii care nu este decât o consecinţă a exercitării puterii de a acţiona nu este contrară
ordinii publice” (ibidem, p. 346 - trad. ns.). Este de precizat că, prin putere sau facultate de a acţiona,
acest autor are în vedere capacitatea de exerciţiu într-un sens larg, care nu se reduce la materia actelor
juridice, ci are în vedere orice act sau fapt juridic în sens restrâns prin care se naşte, se modifică sau se
stinge o situaţie juridică.
575
Întrucât este vorba de inalienabilitate voluntară, este vorba de o autolimitare a libertăţii de
înstrăinare, prin voinţa proprie. Ideea este valabilă nu numai în cazul inalienabilităţii convenţionale, ci
şi a aceleia testamentare, în măsura în care legatarul avea posibilitatea să nu accepte moştenirea.
Această idee este suficientă pentru a justifica inalienabilitatea voluntară temporară. La această idee se
adaugă şi ideea interesului general, pentru a explica inalienabilitatea voluntară perpetuă. Deşi avem
rezerve în legătură cu această ultimă idee, ea a fost acceptată în practica judiciară (P. Perju, „Probleme
de drept civil şi procesual civil din practica Tribunalului Judeţean Suceava”, în Dreptul nr. 4/1993, p.
51) şi în doctrină (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2001, p. 52, text şi nota 3).
576
Pentru clauzele de inalienabilitate convenţionale sau testamentare, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op.
cit., p. 116-125; I. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami,
Bucureşti, 1996, p. 176-180; Fr. Deak, op. cit., p. 51-53.
 122. Corelaţia dintre atributele dreptului de proprietate privată (jus possidendi,
jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi) şt exercitarea lor prin acte materiale şi
acte juridice.

Posesia, folosinţa şi dispoziţia, ca atribute care alcătuiesc elementul substanţial din

conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată - aşadar, jus possidendi, jus utendi,
jus fruendi şi jus abutendi -, nu se confundă cu actele materiale şi actele juridice prin care
ele se exercită. Aceste atribute juridice se obiectivează prin intermediul unor acte materiale
(fapte juridice în sens restrâns) sau/şi acte juridice. La rândul lor, actele juridice se împart, în
funcţie de consecinţele urmărite în legătură cu un bun, o masă patrimonială sau un
patrimoniu, în acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie577.
În mod specific, exercitarea fiecărui atribut al dreptului de proprietate privată
îmbină actele materiale şi actele juridice.
Jus possidendi, ca expresie a aproprierii şi stăpânirii, se întemeiază pe modul de
dobândire a dreptului de proprietate, care îmbracă fie forma unui fapt juridic în sens
restrâns, fie forma unui act juridic. Ceea ce apare, din punctul de vedere al
transmiţătorului, ca fiind un act juridic de dispoziţie, deci o manifestare a lui jus
abutendi, devine, din punctul de vedere al dobânditorului, temeiul lui jus possidendi. Pe
de altă parte, actele juridice de conservare apar mai degrabă, ca o manifestare a lui jus
possidendi.
Cât priveşte actele de administrare, ele pot obiectiva atributul folosinţei, indiferent
dacă este vorba de jus utendi sau jus fruendi. Într-adevăr, exploatarea economică a bunului
care formează obiectul dreptului de proprietate se poate face fie direct, prin utilizarea
bunului de către proprietar, fie prin cedarea, cu titlu de drept de creanţă, a acestei utilizări
către o altă persoană. Într-un fel sau altul, folosinţa care reuneşte jus utendi şi jus fruendi se
obiectivează fie prin acte materiale, fie prin acte juridice de administrare.
Nu împărtăşim, aşadar, punctul de vedere potrivit căruia actele de administrare sunt
implicate doar în atributul dispoziţiei578.
Este adevărat însă că dispoziţia materială se poate realiza nu numai prin acte
materiale, ci şi prin intermediul unor acte juridice de administrare (încheierea unui
contract de antrepriză pentru amenajarea unei case).
577
Pentru această clasificare, D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 44-48; Gh. Beleiu, op. cit., p. 130; G. Boroi, op. cit., p. 147 şi 148.
578
Pentru acest punct de vedere, G. Cornu, op. cit., p. 429.
 Mai complicată este ipoteza în care dispoziţia materială vizează chiar distrugerea
bunului (demolarea unei construcţii) prin intermediul activităţii unei terţe persoane care
acţionează în virtutea unui contract încheiat cu proprietarul, întrucât pieirea bunului are ca
efect şi dispariţia dreptului de proprietate, s-ar putea crede că actul de dispoziţie materială
se confundă cu un act de dispoziţie juridică. În realitate, dispariţia dreptului de
proprietate este o consecinţă juridică a dispoziţiei materiale.
Deci dispoziţia juridică, înţeleasă ca atribut al dreptului de proprietate, se realizează
prin acte juridice de dispoziţie prin care se transferă, total sau parţial, atributele dreptului de
proprietate sau se grevează bunul cu sarcini.

(241)

Uneori, plecând de la diferenţa dintre actele materiale şi actele juridice prin

care se obiectivează atributele dreptului de proprietate, acestea din urmă sunt
împărţite în atribute care exprimă utilitatea materială a lucrului şi atribute care
exprimă utilitatea civilă a lucrului 579. Modul de obiectivare a atributelor dreptului de
proprietate nu schimbă însă înfăţişarea acestora şi nu justifică renunţarea la
imaginea clasică a posesiei (jus possidendi), a folosinţei (jus utendi şi jusfruendi) şi a
dispoziţiei (jus abutendi).

Secţiunea a III-a
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

123. Enumerare.

În textul art. 480 C. civ. sunt menţionate două caractere ale dreptului de
proprietate privată: exclusiv şi absolut. Întrucât, spre deosebire de celelalte
drepturi reale, în cazul dreptului de proprietate privată nu s-a prevăzut
posibilitatea stingerii sale prin neuz, s-a tras concluzia justă că el se bucură şi de
caracterul perpetuităţii. Aşadar, dreptul de proprietate este absolut, exclusiv şi
perpetuu. Uneori, aceste caractere au fost asociate cu alte trei caractere: inviolabil,

579
C. Atias, op. cit., p. 85-92.
deplin şi transmisibil580. În realitate, ultimele trei caractere nu sunt distincte de
primele trei, ci sunt doar elemente care precizează conţinutul logic al acestora.

124. Caracterul absolut.

Mai întâi, acest caracter nu trebuie să fie confundat cu caracterul opozabil

erga omnes al drepturilor absolute, care le diferenţiază, într-una dintre clasificările
drepturilor subiective civile, de drepturile relative581. Este adevărat că dreptul de
proprietate privată este absolut în sensul că este opozabil erga omnes582, dar în
contextul caracterelor acestui drept, această idee trimite mai degrabă, cum vom vedea,
la caracterul exclusiv, în timp ce termenul absolut are alte semnificaţii583.
O primă semnificaţie este de ordin istoric. Caracterul absolut al dreptului de
proprietate privată a fost opus, la începutul epocii moderne, divizării feudale

(242)

udale a dreptului de proprietate în dominium eminens şi dominium utile şi sarcinilor

feudale care grevau dreptul de proprietate584.
O a doua semnificaţie trimite la caracterul deplin sau complet al dreptului de
proprietate privată. În această ordine de idei, dreptul de proprietate privată se deosebeşte
de toate celelalte drepturi reale, întrucât conferă titularului său plenitudinea prerogativelor
posibile pentru întregul sistem al drepturilor reale585. Din această idee decurge consecinţa
că dreptul de proprietate privată este fundamentul tuturor celorlalte drepturi reale. Această
consecinţă include, în mod direct, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată şi
drepturile reale accesorii, iar în mod indirect şi dreptul de proprietate publică. Tocmai

580
L. Pop, op. cit., p. 44-48, text şi note.
581
Pentru această clasificare, Gh. Beleiu, op. cit., p. 82; G. Boroi, op. cit., p. 57 şi 58. În sensul că
înţelegerea caracterului absolut ca opozabilitate erga omnes nu este specifică doar dreptului de
proprietate, Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit., p. 482; acest autor merge însă mai departe,
afirmând că toate drepturile subiective sunt opozabile erga omnes.
582
L. Pop, op. cit., p. 44.
583
Totuşi, s-a susţinut că, pe lângă exercitarea nelimitată a dreptului, caracterul absolut al proprietăţii
exprimă şi opozabilitatea sa erga omnes, înţeleasă ca opozabilitate a exclusivităţii şi opozabilitate a
titlului. F. Zenati, loc. cit., p. 320-323.
584
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 126; G. Cornu, op. cit., p. 430 şi 431; C. Atias, op. cit., p.
104.
585
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 126; C. Bîrsan, op. cit., p. 46; C. Atias, op. cit., p. 107.
Alteori, ideea că dreptul de proprietate este deplin sau complet nu este legată de caracterul absolut, ci
de caracterul exclusiv; L. Pop. op. cit., p. 45, text şi nota 1.
pentru că este un drept complet, deplin, dreptul de proprietate privată are vocaţia de a se
reîntregi ori de câte ori încetează dezmembrămintele sale586. Din acest punct de vedere,
nuda proprietate păstrează caracterul absolut cel puţin ca temei al reîntregirii dreptului
de proprietate587.
O a treia semnificaţie pune în lumină faptul că titularul dreptului de proprietate
privată are libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu bunul său. Altfel spus,
nu există limite inerente ale dreptului de proprietate 588. Această afirmaţie nu exclude însă
limitele exterioare ale spaţiului de libertate conturat prin dreptul de proprietate. Într-
adevăr, proprietarul are libertatea sa facă sau să nu facă tot ce doreşte cu lucrul său, „în
absenţa oricărei voinţe calificate, private sau publice, de a o diminua”589. Această distincţie
între absenţa limitelor inerente şi existenţa limitelor exterioare subliniază evoluţia concepţiei cu
privire la absolutismul dreptului de proprietate privată590. Reacţia împotriva regimului
feudal al proprietăţii a explicat afirmarea, mai ales din perspectivă filozofică, a
caracterului absolut al acestui drept, dar, ulterior, pe măsura

(243)

înţelegerii funcţiei sociale a dreptului de proprietate privată, juriştii au fost obligaţi să admită,
treptat, limitele legale, judiciare şi voluntare ale exercitării sale591. Aşadar, deşi nu există limite
inerente ale dreptului de proprietate privată, voinţa legiuitorului, voinţa judecătorului sau
voinţa proprietarului poate fi sursa limitelor exterioare ale exercitării acestui drept592.

586
C. Atias, op. cit., p. 107 şi 108.
587
Într-o altă concepţie, această aptitudine a dreptului de proprietate de a-şi reîntregi atributele este
privită ca o consecinţă a caracterului general al acestui drept (Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit,
p. 455,485,489); din caracterul general decurge şi perpetuitatea dreptului de proprietate, precum şi
întinderea sa variabilă (loc. cit., p. 486). Totuşi, nu trebuie să se tragă concluzia că dreptul de
proprietate ar avea un conţinut juridic variabil; variabil este doar spaţiul juridic în care el se exercită, în
funcţie de limitele sale materiale şi juridice.
588
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 126.
589
C. Atias, op. cit., p. 107 - trad. ns.
590
În cadrul acestei critici, a fost semnalată, între altele, inadvertenţa cuprinsă în art 544 C. civ. francez,
care este corespondentul art. 480 C. civ. român. în acest text, se prevede mai întâi că dreptul de
proprietate este absolut, iar apoi se adaugă că este limitat prin legi sau regulamente. Altfel spus,
„proprietatea este o putere absolută care nu este deloc absolută” (Marquis de Vareilles-Sommieres, loc.
cit, p. 478 - trad. ns).
591
Pentru această chestiune, C. Atias, op. cit., p. 98-104.
592
Noţiunea de limite inerente nu trebuie să fie confundată cu noţiunea de limite interne, opusă noţiunii
de limite externe, ale exercitării dreptului subiectiv civil, aceste ultime două noţiuni fiind utilizate în
teoria abuzului de drept. Ideea că nu există limite inerente ale dreptului de proprietate are în vedere
dreptul privit în sine, numai în raport cu titularul său, iar nu în raporturile cu ceilalţi. Altfel spus,
noţiunea de limite interne ale exercitării dreptului de proprietate apare numai din perspectiva relaţiilor
proprietarului cu ceilalţi. Pentru problema limitelor interne ale dreptului de proprietate, a se vedea
infra, nr. 144.
 A patra semnificaţie subliniază că proprietatea privată, ca noţiune generală, nu
diferă de la un subiect la altul sau de la un obiect la altul 593. Desigur, nu este exclus ca
anumite bunuri să aibă un regim juridic special sau ca exercitarea dreptului de proprietate
să difere în funcţie de situaţia juridică a persoanei (minori, persoane puse sub interdicţie
etc), dar aceste împrejurări nu schimbă modul în care se manifestă construcţia tehnică a
dreptului de proprietate privată. Altfel spus, ideea că dreptul de proprietate nu diferă de la
un subiect la altul sau de la un bun la altul este valabilă numai sub aspect conceptual; ca
mod şi spaţiu de exercitare, dreptul de proprietate are o configuraţie influenţată atât de
subiectul, cât şi de obiectul dreptului.

125. Caracterul exclusiv.

Acest caracter594 îngemănează două idei: monopolul titularului dreptului de

proprietate privată asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a autorităţilor publice,
de la exercitarea prerogativelor proprietăţii.
Proprietarul, indiferent dacă este persoană fizică sau persoană juridică, are
monopolul posesiei, folosinţei şi dispoziţiei cu privire la bunul care formează obiectul
dreptului de proprietate. El poate exercita singur aceste atribute, fără intervenţia altei
persoane. Într-o altă formulare, dreptul de proprietate este un drept complet, întrucât oferă
titularului său plenitudinea celor trei atribute595.

(244)

Această formulare trimite însă la una dintre semnificaţiile caracterului absolut al

dreptului de proprietate privată. Iată de ce, în acest context, accentul trebuie să fie pus
593
C. Atias, op. cit., p. 108.
594
S-a apreciat că exclusivitatea explică cel mai bine configuraţia dreptului de proprietate privată. Prin
acest caracter, dreptul de proprietate, consacrat în Codul civil francez ca reacţie la concepţia feudală
asupra proprietăţii, „este mai mult un spaţiu decât un conţinut, în interiorul zidului pe care îl constituie
exclusivitatea, totul este posibil... Proprietarul poate da curs liber libertăţii sale de acţiune în spaţiul său
privativ fără a cere nici o permisiune, spre deosebire de cel care se bucură de un drept asupra lucrului
altuia, ale cărui prerogative sunt dependente şi strict delimitate” (F. Zenati, loc. cit., p. 315 - trad. ns.).
În această lumină se înţelege de ce dreptul de proprietate este libertate şi deci facultate, spre deosebire
de alte drepturi reale, care nu sunt intrinsec facultative, imprescriptibile (loc. cit., p. 316).
595
Această idee a fost considerată exagerată şi eronată, întrucât limitările legale şi convenţionale ale
exercitării dreptului de proprietate lasă uneori fără substanţă dreptul de proprietate, astfel încât
caracterul complet este iluzoriu (Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit, p. 479-481). Dintr-o altă
perspectivă, dreptul de proprietate coexistă cu alte drepturi reale asupra lucrului (loc. cit., p. 482);
această observaţie ignoră însă că ideea caracterului exclusiv al dreptului de proprietate are în vedere nu
nuda proprietate, ci proprietatea deplină.
nu pe ideea plenitudinii conţinutului juridic al dreptului de proprietate, adică pe un aspect
obiectiv, ci pe ideea monopolului pe care proprietarul îl are în exercitarea atributelor
conferite de acest drept. Numai astfel se poate înţelege mai bine complementaritatea
dintre caracterul absolut şi caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată.
Acest monopol rămâne, în general, intact şi în ipoteza proprietăţii rezolubile şi a
proprietăţii anulabile, întrucât proprietarul sub condiţie rezolutorie596, respectiv dobânditorul
din actul juridic anulabil se comportă ca un proprietar pur şi simplu.
În schimb, proprietatea comună, în măsura în care implică existenţa mai multor titulari
ai dreptului de proprietate între care nu există diferenţe calitative, cel mult cantitative, nu
mai este compatibilă cu monopolul unei singure persoane asupra bunului. Acest monopol
este exercitat în comun, în condiţii specifice, de către coproprietari sau de către
proprietarii devălmaşi.
Mai mult, monopolul asupra bunului este spart în ipoteza dezmembrării dreptului de
proprietate privată. Atributele proprietăţii sunt împărţite, în acest caz, între titularii
dezmembrămintelor. Nuda proprietate, ca dezmembrământ lato sensu597, păstrează însă
vocaţia reunirii tuturor atributelor iniţiale după încetarea dezmembrămintelor.
Din ideea monopolului proprietarului asupra bunului său decurge ideea
excluderii terţilor, inclusiv a autorităţilor publice, de la exercitarea atributelor care
aparţin titularului dreptului de proprietate privată.
Proprietarul poate interzice tuturor accesul la bunul său, indiferent dacă acesta
este mobil sau imobil, corporal sau incorporai. Deşi, când este vorba de o locuinţă,
caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se intersectează cu dreptul la viaţa privată
şi cu dreptul la inviolabilitatea domiciliului, totuşi aceste elemente nu se confundă, întrucât
temeiul interdicţiei referitoare la terţi este diferit, în funcţie de fiecare situaţie598.
S-a pus problema dacă excluderea terţilor de la exercitarea prerogativelor
dreptului de proprietate se referă şi la reproducerea fotografică a imaginii bunului. Pe bună
dreptate s-a precizat că nu se poate vorbi de un drept exclusiv la imagine al proprietarului,
ci numai de dreptul la exploatarea exclusivă a bunului, inclusiv în forma specifică a
exploatării comerciale a imaginii bunului599.

596
În sensul că, în ipoteza proprietăţii condiţionale (adică a proprietăţii rezolubile), se păstrează
caracterul de monopol al dreptului de proprietate, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 129-133.
597
Supra, nr. 47.
598
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 128.
599
Pentru doctrina şi jurisprudenţa franceză privind această chestiune, C. Bîrsan, op. cit., p. 41 şi 42,
text şi nota 3; G. Cornu, op. cit., p. 433 şi 434, text şi nota 24.
 (245)

În acest context, exploatarea comercială a imaginii bunului apare ca o manifestare

a prerogativei folosinţei (jus utendi şi jus fruendi).
Excluderea terţilor de la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate privată
este atenuată în situaţii speciale prin lege, fie prin stabilirea aşa-numitelor servituti naturale
şi legale, fie prin instituirea servitutilor administrative600.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate operează, mai ales, în raporturile
cu autorităţile publice sau, altfel spus, în raporturile -pe verticală. Acestora le este interzisă
încălcarea monopolului proprietarului privind exercitarea atributelor dreptului de
proprietate. Ideea inviolabilităţii dreptului de proprietate privată a fost afirmată tocmai ca
o manifestare a caracterului exclusiv al acestui drept în raport cu autorităţile publice.
Proprietatea este inviolabilă şi în raporturile cu ceilalţi terţi, dar consacrarea constituţională
a acestei idei (art. 136, alin. ultim din Constituţie) are, în primul rând, funcţia de a împiedica
abuzurile autorităţilor publice601. De altfel, prevederile art. 44, alin. 1, teza I şi alin. 2, teza I
au aceeaşi semnificaţie. Garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată operează,
în primul rând, în raport cu autorităţile publice. Ingerinţa acestora în sfera dreptului de
proprietate privată, cu consecinţa pierderii sau restrângerii acestui drept, nu este posibilă
decât în cazurile expres prevăzute în Constituţie, adică în caz de expropriere, de folosire a
subsolului unei proprietăţi imobiliare, de confiscare, conform art. 44, alin. 3,4 şi 9 din
Constituţie. Tot astfel, numai în condiţii speciale, precizate prin norme legale, autorităţile
publice pot încălca monopolul proprietarului privind exercitarea atributelor dreptului său, de
exemplu, cu ocazia efectuării unei percheziţii în cadrul procesului penal602 sau a unei
executări silite în cadrul procesului civil.
Desigur, garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată operează şi în
raporturile pe orizontală, adică în raporturile cu ceilalţi terţi sau chiar în raporturile cu
autorităţile publice, dacă acestea acţionează ca titulare ale dreptului de proprietate privată,
dar excepţii de la această regulă pot să fie prevăzute printr-o lege organică. De exemplu,
600
De exemplu, în materie de vânătoare, proprietarii terenurilor pe care se arondează fonduri de
vânătoare sunt obligaţi să permită, în condiţiile legii, accesul vânătorilor pe aceste terenuri; în acest
sens, supra, nr. 37, lit. C.
601
Aceeaşi funcţie a fost avută în vedere şi în constituţiile franceze care au proclamat inviolabilitatea
dreptului de proprietate; în acest sens, a se vedea C. Atias, op. cit., p. 109. Uneori, ideea de
inviolabilitate a dreptului de proprietate privată este legată nu de caracterul exclusiv, ci fie de caracterul
absolut (L. Pop, op. cit., p. 44), fie de caracterul perpetuu (G. Cornu, op. cit., p. 436).
602
În acest sens, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 128; pentru alte ipoteze de restrângere a
caracterului exclusiv al dreptului de proprietate privată în legislaţia şi cutumele franceze, G. Cornu, op.
cit., p. 431-433.
uzucapiunea sau posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile, în condiţiile art. 1909 şi
1910 C. civ., sunt nu numai

(246)

moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată, ci şi, în mod corela tiv,

excepţii de la regula garantării şi ocrotirii acestui drept.
Indiferent dacă operează pe verticală sau pe orizontală, restrângerea carac-
terului exclusiv al dreptului de proprietate privată se poate face însă numai prin
norme constituţionale sau prin lege organică, întrucât atributele proprietăţii ţin de
regimul general al proprietăţii.

126. Caracterul perpetuu.

Dreptul de proprietate privată este perpetuu, în sensul că el durează cât timp

există sau este accesibil bunul care formează obiectul său.
Acest caracter perpetuu se exprimă mai întâi în ideea transmisibilităţii drep-
tului de proprietate, mai ales pe calea moştenirii 603. Prin raportare la moştenire, s-a
afirmat că dreptul de proprietate nu este viager, ci ereditar 604. Într-adevăr, durata
dreptului de proprietate dincolo de limita unei vieţi omeneşti sau a existenţei unei
persoane juridice, respectiv transmiterea acestui drept prin succesiune exprimă
tocmai caracterul perpetuu.
În al doilea rând, acest caracter este pus în lumină de ideea imprescriptibi -
lităţii sub aspect extinctiv605. Dreptul de proprietate privată nu se stinge prin neuz,
indiferent dacă obiectul său este un bun imobil sau mobil. Deşi problema este
controversată 606, nu există un temei rezonabil pentru a distinge, în această pri vinţă,

603
Dintr-o altă perspectivă, dreptul de proprietate este perpetuu doar în sensul că proprietarul poate
beneficia nu numai de serviciile prezente, ci şi de serviciile viitoare ale lucrului, altfel spus,
„proprietatea este dreptul general la serviciile perpetue ale lucrului” (Marquis de Vareilles-Sommieres,
loc. cit., p. 456 - trad. ns.). În schimb, dreptul de proprietate se stinge prin. transmiterea bunului la o
altă persoană, întrucât „el nu este decât puterea de a acţiona a unei persoane; el nu e ceva distinct de
persoană; persoana nu poate transfera puterea sa de a acţiona, cum nu poate transfera puterea sa de a
gândi, de a vedea, de a înţelege” (loc. cit., p. 459 - trad. ns). în această concepţie, se confundă încă o
dată capacitatea de exerciţiu şi dreptul de proprietate.
604
G. Cornu, op. cit., p. 435; C. Atias, op. cit., p. 111.
605
Pentru regula imprescriptibilităţii dreptului de proprietate privată şi excepţiile de la această regulă,
M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, cit. supra, p. 380-396.
606
Pentru doctrina şi jurisprudenţa română, V. Stoica, „Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de
procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil”, în Revista română de drept nr.
între bunurile imobile şi bunurile mobile. Ca urmare, caracterul perpetuu şi deci
imprescriptibil se păstrează şi în privinţa bunurilor mobile, desigur, numai în măsura
în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1909 şi 1910 C. civ. Dar, deşi nu este supus
prescripţiei extinctive, dreptul de proprietate rămâne fără substanţă în măsura în
care o altă persoană uzucapează bunul care formează obiectul dreptului respectiv.
S-a afirmat că, în ipoteza vânzării sub condiţie, dreptul de proprietate nu mai
are caracter perpetuu, ci temporar 607. În realitate, cum s-a observat, când dreptul

(247)

de proprietate este afectat temporar de anumite condiţii sau alte stipulaţii cuprinse în
actele translative de proprietate nu suntem în prezenţa unei proprietăţi temporare, ci a unui
mecanism specific de transmitere a dreptului de proprietate de la o persoană la alta608.
În schimb, în materia drepturilor patrimoniale de proprietate intelectuală, caracterul
perpetuu este, în principiu609, înlocuit cu caracterul temporar. Într-adevăr, legea recunoaşte
întinderea protecţiei juridice a acestor drepturi, sub aspect patrimonial, pe o durată limitată
în timp, după care obiectul lor este susceptibil de folosinţă publică. Într-o asemenea
ipoteză, proprietatea nu mai este perpetuă, ci temporară610.
Limita temporală a existenţei dreptului de proprietate privată este dată, de regulă,
de momentul pieirii bunului care formează obiectul său. În mod excepţional, dreptul de
proprietate privată se stinge şi în ipoteza în care, deşi bunul nu a pierit, el nu mai este
accesibil material pentru apropriere611.
Pe lângă stingerea pe cale naturală a dreptului de proprietate privată, trebuie să se
ţină seama şi de stingerea juridică a acestui drept corelată cu naşterea dreptului de
10/1988, p. 29; M. Nicolae, op. cit., p. 382, text şi notele 4 şi 5, 383, text şi notele 1 şi 2; pentru
doctrina şi jurisprudenţa franceze, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 135 şi 136, 417.
607
C. Atias, op. cit., p. 111.
608
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 136.
609
Cu titlu de excepţie, se recunoaşte că există o vocaţie la perpetuitate a drepturilor de proprietate
industrială „al căror caracter de exclusivitate nu este de natură a împiedica înfăptuirea progresului
tehnic” (A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate
industrială. Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 25).
610
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 136 şi 137.
611
De exemplu, dacă, în mod natural, un teren este acoperit de apă în mod perpetuu, iar luciul de apă
este proprietatea altei persoane decât proprietarul iniţial al terenului, fiind îndeplinite condiţiile pentru a
opera accesiunea imobiliară naturală în favoarea acestei persoane, bunul nu mai este accesibil, ceea ce
duce la stingerea dreptului de proprietate. Totuşi, în măsura în care, chiar după o perioadă mare de
timp, apele se retrag în mod natural, proprietarul iniţial este îndreptăţit să reintre în stăpânirea terenului.
Altfel spus, stingerea dreptului de proprietate nu este pură şi simplă, ci sub condiţia inaccesibili taţi
naturale a terenului. Pentru această soluţie în jurisprudenţa franceză, chiar în ipoteza în care, în urma
acoperirii cu apă, terenul a fost înglobat în domeniul public, G. Cornu, op. cit., p. 437.
proprietate publică, fie pe calea exproprierii 612, fie prin transferul unui bun din domeniul
privat în domeniul public al statului sau al unei comunităţi locale613.

(248)

Capitolul III
Limitele exercitării dreptului de proprietate privată

Secţiunea I
Consideraţii generale şi clasificare

127. Consideraţii generale.

Textul articolului 480 C. civ. cuprinde, pe lângă descrierea prerogativelor şi

caracterelor dreptului de proprietate privată o precizare clară referitoare la limitele
determinate de lege ale exercitării acestui drept. Aşadar, sfera sa de exercitare nu
este nelimitată.
Mai întâi, înainte de a analiza limitele determinate de lege, se impune ob-
servaţia că, în cazul bunurilor corporale, exercitarea dreptului de proprietate este
ţărmurită de anumite limite materiale. Altfel spus, de regulă, limitele corporale ale
obiectului dreptului de proprietate sunt şi limite ale exercitării acestui drept.
Dincolo de funcţia individuală prin care se protejează chiar spaţiul de li-
bertate a persoanei, dreptul de proprietate are şi o funcţie socială. Limitarea
exercitării dreptului de proprietate privată prin lege se justifică tocmai prin această
funcţie socială, prin care se realizează, pe de o parte, echilibrul dintre sferele de
exercitare a drepturilor de proprietate aparţinând unor proprietar, diferiţi şi, pe de
altă parte, anumite interese comunitare, la nivel naţional sau la nivel local. Această
limitare, în interes privat sau în interes public, poate fi materială sau juridică. Altfel
spus, fie este avut în vedere bunul corporal, fie modul de exercitare a atributelor
dreptului de proprietate.
Uneori, limitele stabilite de legiuitor nu sunt suficiente pentru a asigura echi-
librul dintre sferele de exercitare a drepturilor de proprietate aparţinând unor

612
Infra, nr. 169-179, 218, 231 lit. B, c, 237.
613
Infra, nr. 183, lit. H.
persoane diferite. Intervenţia judecătorului este necesară în asemenea situaţii
pentru a pune capăt conflictelor şi a asigura echilibrul social.
Alteori, chiar proprietarii, din raţiuni diferite, îşi pot limita, prin propria lor
voinţă, sfera de exercitare a dreptului de proprietate, fie în mod reciproc fie pentru
a permite altor persoane să îşi extindă sfera de exercitare a dreptului lor de
proprietate.

128. Clasificare.

Rezultă din cele de mai sus că trebuie să distingem mai întâi între limitele
materiale şi limitele juridice al exercitării dreptului de proprietate privată614.
Distincţia dintre aceste două categorii de limite se întemeiază,

(294)

în primul rând, pe diferenţa dintre dreptul de proprietate şi obiectul acestui drept şi, în al
doilea rând, pe rolul voinţei juridice.
Limitele materiale au în vedere numai bunurile corporale şi delimitează
exercitarea dreptului de proprietate în funcţie de corporalitatea obiectului dreptului de
proprietate. Aceste limite materiale rezultă, de cele mai multe ori, chiar din dimensiunile
corporale ale obiectului proprietăţii. Uneori, legiuitorul restrânge exercitarea dreptului de
proprietate la o anumită parte din bunul care formează obiectul acestui drept, ceea ce
echivalează cu suspendarea prerogativei folosinţei în relaţie cu acea parte din bun. Deşi
izvorul acestei limitări nu este chiar dimensiunea corporală a bunului, ci voinţa
legiuitorului, limita rămâne materială. De exemplu, în cazul subsolului proprietăţilor
imobiliare care, conform art. 44, alin. 5 din Constituţie, poate fi folosit de o autoritate
publică pentru lucrări de interes general, limita materială acoperă numai o parte din
corporalitatea bunului. Aşadar, în cazul limitelor materiale, voinţa juridică are un rol
subsidiar în raport cu corporalitatea bunului şi îmbracă, de regulă, forma voinţei
614
S-a făcut distincţie, dintr-un alt punct de vedere, între „excepţii constante şi ineluctabile şi excepţii
contingente şi variabile” (Marquis de Vareilles-Sommieres, „La definition et la notion juridique de la
propriete”, în Revue de droit civil nr. IV, 1904, p. 459) de la regula că proprietarul poate face cu lucrul
său ceea ce doreşte. în prima categorie, ar intra limitele exercitării dreptului de proprietate stabilite prin
legi naturale, cum ar fi îngrădirea proprietarului de a nu utiliza lucrul în mod imoral sau contrar raţiunii
(de exemplu, săvârşirea unor acte de cruzime asupra unui animal sau incendierea unor recolte) sau
îngrădirea de a nu utiliza lucrul aducând atingere drepturilor altor persoane. În cea de-a doua categorie
ar intra limitele legale şi convenţionale ale exercitării dreptului de proprietate.
legiuitorului. Este posibil însă ca, uneori, limitele materiale să fie modificate prin voinţa
judecătorului sau prin voinţa proprietarului. Dar, deşi subsidiară, voinţa juridică creează o
punte de legătură între limitele materiale şi limitele juridice. Din această cauză, aceste
limite materiale care sunt rezultatul intervenţiei voinţei juridice se apropie, uneori până la
a se confunda, cu limitele juridice.
Limitele juridice vizează conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Ele restrâng,
într-un fel sau altul, exercitarea atributelor proprietăţii, fără a echivala însă cu o suspendare
a acestora în raport cu o parte din obiectul dreptului. Limitele juridice îşi au temeiul în
voinţa juridică, fie că este voinţa legiuitorului, fie că este cea a judecătorului, fie că este
chiar voinţa proprietarului, denumită şi voinţa omului.
Ca urmare, limitele juridice se împart în limite legale, limite judiciare şi limite
voluntare (adică întemeiate pe voinţa proprietarului, fie în forma legatului, fie în formă
convenţională).
Indiferent de natura lor stabilită în funcţie de criteriile de mai sus, limitele
exercitării dreptului de proprietate, în măsura în care îşi au izvorul în voinţa juridică, pot fi
stabilite în interes privat sau în interes public.
Prin combinarea diferitelor criterii de clasificare, o anumită limită de exercitare a
dreptului de proprietate poate fi, de exemplu, juridică, legală, stabilită în interes privat.

(250)

În continuare, vor fi prezentate mai întâi limitele materiale ale exercitării

dreptului de proprietate privată, inclusiv cazurile speciale în care limitele materiale sunt
ajustate prin voinţa legiuitorului, a proprietarului sau a judecătorului, în interes privat
sau în interes public.
Cât priveşte limitele juridice ale exercitării dreptului de proprietate privată,
chestiunea inalienabilităţii şi unele aspecte de ordin general au fost prezentate în contextul
descrierii conţinutului juridic al acestui drept. Celelalte aspecte vor fi sintetizate în două
categorii: limite juridice stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul
raporturilor de vecinătate, de către legiuitor, judecător sau proprietar (într-un sens foarte
general, se poate aprecia că menţinerea echilibrului în relaţiile de vecinătate este nu
numai un interes privat, ci şi un interes public); limite juridice complexe, stabilite prin
norme juridice multiple, care alcătuiesc regimul juridic special al anumitor bunuri, în
funcţie de natura sau destinaţia acestora. Din această categorie vom examina numai
regimul juridic al terenurilor şi regimul juridic al construcţiilor615.
Limitele exercitării dreptului de proprietate privată, indiferent de natura lor, nu se
confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Exproprierea şi confiscarea,
singurele ipoteze în care Constituţia îngăduie chiar lipsirea unei persoane, de dreptul de
proprietate privată asupra unui anumit bun, vor fi analizate în paragrafe separate.
Într-un sens mai general, impozitele şi taxele determină o diminuare a obiectului
dreptului de proprietate privată. Nu este vorba însă de o suprimare propriu-zisă a dreptului
de proprietate privată. Altfel spus, ele sunt obligaţii legate de statutul de cetăţean, respectiv
de statutul persoanei care desfăşoară o activitate care intră sub jurisdicţia statului român.
Ca urmare, ele intră în sfera de reglementare a dreptului public.
În contextul conceptual specific creat în procesul de aplicare a Convenţiei
europene a drepturilor omului în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, restrângerile
exercitării dreptului de proprietate, în condiţiile art. 18 din acest tratat, au tocmai
semnificaţia unor limite ale exercitării dreptului de proprietate. Ele nu se confundă cu
derogările de la drepturile omului, care pot fi obiectul unor măsuri luate numai în
condiţiile art. 15 din Convenţia europeană616.

(251)

Secţiunea a II-a
Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată

129. Consideraţii generale.

Numai în cazul bunurilor corporale există limite materiale ale exercitării

dreptului de proprietate privată. Exercitarea acestui drept asupra bunurilor incorporale
poate fi ţărmurită numai prin limite juridice.

615
Pentru regimurile juridice ale altor categorii de bunuri, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 137-144; 158-164.
616
În procesul de aplicare a Convenţiei europene, au fost create şi dezvoltate noţiuni specifice, care nu
au întotdeauna un echivalent în dreptul intern. S-a vorbit astfel de un drept european autonom, tocmai
pentru a se asigura unitatea de interpretare şi egalitatea de tratament în raport cu toate statele părţi la
convenţie, obiective care ar fi puse în primejdie dacă noţiunile şi conceptele dezvoltate pe baza
Convenţiei europene ar fi înţelese în lumina unuia sau altuia dintre sistemele de drept naţionale. În
acest sens, G. Cohen-Jonathan, La Convention europeenne des droits de l'homme, Economica, Presses
Universitaire d'Aix Marseille, Paris, 1989, p. 22 şi 23.
 În cazul bunurilor mobile corporale, limitele materiale ale exercitării drep-
tului de proprietate privată sunt determinate chiar de corporalitatea bunului. În
măsura în care se modifică sau se transformă această corporalitate ca urmare a
exercitării dreptului de dispoziţie al proprietarului, a acţiunii licite sau ilicite a altei
persoane sau a unui eveniment natural, se schimbă şi limitele materiale ale
exercitării dreptului de proprietate privată 617. Delimitarea corporală între bunurile
mobile este, de regulă, clară şi precisă.
Limitele materiale ale construcţiilor sunt configurate, de asemenea, în mod
limpede, astfel încât, de cele mai multe ori, nu apar probleme litigioase. Totuşi, în
ipoteza construcţiilor cu mai multe apartamente aparţinând unor proprietari
diferiţi, pot să apară litigii fie în legătură cu delimitarea apartamentelor, fie în
legătură cu delimitarea apartamentelor de părţile comune ale construcţiei, în
ambele ipoteze, pe lângă verificarea titlurilor de proprietate, este necesară analiza
proiectelor pe baza cărora a fost edificată construcţia.
Cele mai multe probleme litigioase apar însă în legătură cu limitele exerci-
tării dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. Într-adevăr, dreptul de
proprietate asupra terenurilor se întinde nu numai asupra suprafeţei acestora, ci şi
asupra spaţiului aflat deasupra terenului şi asupra subsolului. Conform art. 489 C.
civ., „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi a subfeţei
lui”.
În plus, limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor cu ape (apa freatică, izvoarele, lacurile, apele curgătoare
nenavigabile) au o configuraţie specială.

130. Suprafaţa terenului.

Indiferent de destinaţia lor, terenurile care formează obiectul dreptului de

proprietate privată trebuie să fie delimitate, în primul rând, sub aspectul
suprafeţei lor. Litigiile dintre proprietarii unor terenuri vecine sunt determinate,
de cele mai multe ori, de confuziile existente în titlurile de proprietate (acestea nu
conţin elemente suficiente referitoare la suprafaţă şi la vecinătăţi) sau de
diferenţele dintre suprafaţa şi vecinătăţi le menţionate în titluri şi situaţia reală a
617
În acest sens se poate vorbi de caracterul variabil al dreptului de proprietate, prin legătura care există
între forma şi substanţa lucrului şi atributele juridice care se exercită asupra acestora. În acest sens, F.
de Visscher, „Du «jus abutendi»„, în Revue de droit civil nr. XII, 1913, p. 338.
terenurilor respective. Iată de ce este foarte important ca titlurile de proprietate să
cuprindă toate menţiunile necesare

(252)

referitoare la suprafaţă şi la vecinătăţi şi să aibă anexate planuri cadas trale care să

ateste concordanţa dintre elementele cuprinse în titluri şi situaţia reală a
terenurilor.
Ori de câte ori există neînţelegeri în legătură cu suprafaţa terenurilor veci ne,
acţiunea în grăniţuire618, întemeiată pe dispoziţiile art. 584 C. civ., este instrumentul
juridic prin care se stabilesc limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate
privată sub acest aspect. În mod complementar, proprietarul are dreptul să-şi
îngrădească terenul, conform art. 585 C. civ., cu excepţia cazului în care există o
servitute legală de trecere (art. 616-619 C. civ.) sau s-a stabilit o servitute de trecere
prin fapta omului.
Exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra suprafeţei tere -
nului este limitată legal prin instituirea unui drept de uz sau a unui drept de
servitute în favoarea autorităţii competente pentru realizarea şi exploatarea unor
lucrări de utilitate publică, în măsura în care acestea nu impun exproprierea
Asemenea restrângeri ale exercitării dreptului de proprietate privată au fost
reglementate prin art. 7 din Legea petrolului nr. 238 din 7 iunie 2004 619, art. 7 din
Legea minelor nr. 85 din 18 martie 2003620 şi prin art. 16 şi 18, alin. 1-5 din Legea
energiei electrice nr. 318 din 8 iulie 2003621. Pentru ca asemenea restrângeri să nu fie
excesive şi să nu stânjenească lucrările agricole, s-a prevăzut că liniile de
telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de
transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze precum şi
alte instalaţii similare se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în ime diata apropiere a

618
Pentru această acţiune, E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 140-142; C. Bîrsan, op. cit., p. 231-234; L. Pop Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 249-251 O. Ungureanu, C.
Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a II-a, Editura Lumina Lex Bucureşti, 2003, p. 243 şi 244.
619
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iunie 2004.
620
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 197 din 27 martie 2003, modificată prin
Legea nr. 237 din 7 iunie 2004 pentru modificarea Legii minelor nr. 85/2003 publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iunie 2004.
621
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iulie 2003.
căilor de comunicaţii - şosele, căi ferate -, a digurilor, canalelor de irigaţii şi de
desecări (art. 102, alin. 1, din Legea fondului funciar)622.

231. Spaţiul suprapus terenului.

În principiu, proprietarul terenului este şi proprietarul spaţiului situat

deasupra acestuia 623. Teoretic, înainte de naşterea

(253)

şi dezvoltarea traficului aerian, proprietarul terenului avea vocaţia să îşi exercite atributele
până la limita inferioară a spaţiului atmosferic. O dată cu apariţia şi dezvoltarea traficului
aerian, a fost conturată noţiunea de spaţiu aerian, atât în dreptul intern, cât şi în dreptul
internaţional. Conform art. 6 din Codul aerian624, „Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana
de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a
spaţiului extraatmosferic”. Această definiţie legală păcătuieşte prin aceea că, deşi stabileşte
limita superioară a spaţiului aerian, care coincide cu limita inferioară a spaţiului
extraatmosferic, nu precizează care este limita inferioară a spaţiului aerian. Această limită
rezultă însă din interpretarea sistematică a art. 3.32, 6, 7, 10, 76 şi 78 ale Codului aerian.
Aceste prevederi conduc la concluzia că limita spaţiului aerian este variabilă, în funcţie de

622
Considerăm că prevederile art. 102, alin. 2 din Legea fondului funciar (supra, nr. 9, lit. C, nota 92),
care prevăd necesitatea acordului deţinătorului pentru amplasarea acestor lucrări, au fost implicit
modificate prin acte normative care instituie servitutile administrative menţionate în text.
623
Uneori, se vorbeşte, în mod impropriu, de proprietatea coloanei de aer situată deasupra terenului. În
realitate, aerul face parte din categoria aşa-numitor bunuri comune, nesusceptibile de apropriere. În
acest sens, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3ime edition, Dalloz, Paris, 1985, p.
188. De asemenea, nu este corect să se vorbească de proprietatea privată asupra spaţiului aerian,
întrucât acesta formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
624
Ordonanţa Guvernului nr. 29 din 22 august 1997 privind Codul aerian a fost republicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 45 din 26 ianuarie 2001, în temeiul art. III din Legea nr. 130
din 21 iulie 2000, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 355 din 31 iulie 2000.
fiecare dintre zonele stabilite prin art. 7 şi este configurată prin reglementări ale Ministerului
Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei625 şi ale Ministerului Apărării Naţionale626.
Aşadar, în principiu, dreptul de proprietate asupra terenului se întinde şi asupra
spaţiului aflat deasupra terenului, până la limita spaţiului aerian, întrucât

(254)

acesta este obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform art. 136. alin. 3 din
Constituţie.
Practic însă, această limită materială este coborâtă în cazul în care terenurile
sunt afectate de servituti aeronautice 627. Conform art. 3.32 din Codul aerian în sfera
noţiunii de servitute aeronautică sunt incluse „condiţii, restricţii, obli gaţii, impuse
sau recomandate de prevederile reglementărilor aeronautice naţionale şi/sau
internaţionale în interesul siguranţei zborului aeronautic”. Zonele supuse servitutilor
aeronautice sunt stabilite, după caz, de Ministerul Transporturilor împreună cu

625
Conform art. 7, „Spaţiul aerian naţional cuprinde:
a) spaţiul de trafic aerian ce reprezintă porţiunea din spaţiul
aerian naţional unde se permite activitatea aeronautică,
precum şi terenurile destinate decolărilor şi aterizărilor,
indiferent de apartenenţa şi de natura activităţii de zbor;
b) zonele rezervate reprezentând porţiunile din spaţiul aerian naţional, destinate activităţilor
aeronautice de şcoală, de sport aeronautic, de încercare şi de omologare a aeronavelor, de natură
utilitară şi altele similare;
c) zonele reglementate constituite din zone periculoase, zone restricţionate sau zone interzise,
precum şi căile aeriene condiţionale şi zonele de activitate comună la graniţă.”
626
Deşi în Codul aerian nu există o prevedere care să stabilească această competenţă a Ministerului
Apărării Naţionale, această concluzie rezultă implicit din art. 10 din Codul aerian, conform căruia
spaţiul aerian se organizează de acest minister, împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice,
Transporturilor şi Locuinţei. În mod explicit, această concluzie se întemeiază pe dispoziţiile Decretului
nr. 95 din 7 martie 1979 privind condiţiile de stabilire a terenurilor de aeronautică, a zonelor de
siguranţă şi a servitutilor aeronautice, publicat în Buletinul oficial, Partea I, nr. 26 din 13 martie 1979.
Apreciem că acest ultim act normativ a fost doar modificat prin dispoziţiile Codului aerian, iar nu
abrogat. Ca urmare, sunt în vigoare prevederile din acest decret care reglementează servitutile
aeronautice şi competenţele Ministerului Apărării Naţionale. Pe lângă aceste acte normative, pentru
delimitarea spaţiului aerian şi pentru servitutile aeronautice trebuie avute în vedere prevederile
Ordinului Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 118 din 20 august 2003
pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române privind condiţiile de avizare a
documentaţiilor tehnice pentru obiectivele aflate în zonele cu servituti aeronautice civile - RACR-
CADT, publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 838 din 641 din 9 septembrie 2003,
precum şi reglementările emise de Autoritatea Aeronautică Civilă Română, înfiinţată prin Hotărârea
Guvernului nr. 405 din 12 august 1993 privind înfiinţarea Autorităţii Aeronautice Civile Române,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 207 din 27 august 1993.
627
Acestea sunt servituti administrative, în sensul precizat supra, nr. 37, lit. C.
autorităţile administraţiei publice locale şi cu avizul ministerelor interesate, conform
art. 76 din Codul aerian, sau de Ministerul Apărări: Naţionale. Conform art. 77 din
acelaşi cod, „în zonele supuse servitutilor de aeronautică civilă nu pot fi construite şi
amplasate nici un fel de construcţii, instalaţii şi echipamente noi fără avizul
Ministerului Transporturilor”.
Statul, având în domeniul său public spaţiul aerian, acordă dreptul de sur vol
companiilor aeriene, drept opozabil oricărui proprietar de terenuri. Totuşi, în ultimul
timp, s-a apreciat că acest drept de survol nu trebuie să fie exercitat în mod abuziv,
adică să nu fie de natură să împiedice exerciţiul dreptului de proprietate privată 628.
Aprecierea caracterului abuziv se face nu numai în funcţie de reglementările legale
existente, ci şi în funcţie de prejudiciile reale cauzate proprietarilor din apropierea
aeroporturilor, mai ales sub aspectul zgomotului şi trepidaţiilor determinate de
traficul aerian. Existenţa servitutilor aeriene nu este un temei legitim pentru a
înlătura răspunderea companiei aeriene care a cauzat aceste prejudicii.
Limita de înălţime până la care proprietarul îşi poate exercita atributele asupra
spaţiului suprapus terenului său este stabilită alteori din considerente de
urbanism. Reglementările în materie de urbanism limitează sever, în funcţie de
fiecare localitate şi de fiecare cartier, dreptul proprietarului asupra spaţiu lui
suprapus terenului său 629.
Tot astfel, exigenţele distribuirii energiei explică stabilirea unor servituti având ca
obiect instalarea unor conducte sau a unor cabluri aeriene. În acest sens, sunt relevante
prevederile art. 16 şi 18 din Legea nr. 318/2003 630. În art. 18, alin. 6 din acest act
normativ este menţionată expres şi definită servitutea de trecere de suprafaţă sau
aeriană631. Mai ales în marile oraşe, transmiterea imaginii prin cablu este posibilă
prin montarea unei reţele de fire aeriene. În toate aceste cazuri, este vorba şi de o
limitare a exercitării dreptului de proprietate privată asupra spaţiului suprapus
terenurilor.

(255)

628
În dreptul francez, principiul liberei circulaţii a aeronavelor este limitat tocmai în sen sul de a nu se
împiedica exerciţiul dreptului de proprietate privată. Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 189 şi
190.
629
Pentru aceste reglementări, infra, nr. 162-164.
630
Supra, nr. 130, nota 8.
631
Şi această servitute are caracter administrativ.
 Pe lângă aceste limite materiale stabilite de legiuitor în interes public, dreptul
asupra spaţiului suprapus terenului poate fi restrâns chiar prin voinţa proprietarului, de
exemplu, prin consimţirea unei servituti de a nu construi.
În aceste limite, proprietarul îşi poate exercita dreptul său asupra spaţiului
suprapus terenului sub aspect pozitiv, în sensul că poate construi sau planta el însuşi ori
prin intermediul altei persoane. Şi în acest caz însă proprietarul trebuie să respecte
servitutile stabilite de legiuitor în materia raporturilor de vecinătate. Sub aspect negativ,
proprietarul poate interzice oricărei alte persoane să încalce dreptul său asupra spaţiului
suprapus terenului.

132. Subsolul terenului.

Tot teoretic, conform art. 489 C. civ., proprietarul terenului îşi poate exercita dreptul
său asupra subsolului în mod nelimitat, până în centrul pământului. în realitate, acest
drept are numeroase limite materiale, stabilite de legiuitor în interes public.
Mai întâi, conform art. 136, alin. 3 din Constituţie, „Bogăţiile de interes public ale
subsolului... fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. Aşadar, dreptul de proprietate
privată asupra unui teren poate fi exercitat şi asupra subfeţei, dar numai până la limita la
care încep bogăţiile de interes public ale subsolului. în formularea revizuită, acest text
constituţional restrânge sfera bogăţiilor subsolului care fac obiectul dreptului de
proprietate publică numai la bogăţiile de interes public. Ca urmare, alte bogăţii ale
subsolului pot fi obiect al dreptului de proprietate privată.
În al doilea rând, conform art. 44, alin. 5 din Constituţie, „Pentru lucrări de interes
general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”. Despăgubirile se
stabilesc prin acordul încheiat între autoritate şi proprietar sau, în caz de divergenţă, de
către instanţa judecătorească, potrivit art. 44, alin. 6 din Constituţie.
Aşadar, sunt necesare mai multe condiţii pentru ca autoritatea publică să îşi
exercite dreptul de a folosi subsolul terenului. Astfel, autoritatea trebuie să dovedească
existenţa unui interes general pentru executarea unor lucrări. Cât priveşte despăgubirile,
ele sunt datorate pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor indiferent de
culpă. Într-adevăr, în acest caz, despăgubirile nu intră în conţinutul unui raport de
răspundere civilă delictuală, ci reprezintă echivalentul pierderii obiective suferite de
proprietarul terenului în urma executării lucrărilor de către autoritatea publică. De
asemenea, proprietarul este îndreptăţit şi la despăgubirile pentru daunele imputabile
autorităţii. Altfel spus, în acest caz, este vorba de un raport de răspundere civilă delic-
tuală, iar proprietarul trebuie să facă dovada condiţiilor necesare pentru angajarea acestei
răspunderi. În sfârşit, autoritatea are obligaţia să negocieze cu proprietarul cuantumul
despăgubirilor. Numai dacă nu este posibil un acord între părţi oricare dintre ele se poate
adresa justiţiei pentru stabilirea acestui cuantum, desigur, pe baza unei expertize de
specialitate.

(256)

O aplicaţie legală a acestei ipoteze constituţionale, cu referire la lucrările de

intervenţii efectuate de transportatori, dar numai în ipoteza conductelor încorporate în
subsol, este menţionată în art. 25, alin. 4 din Legea petrolului nr. 238/2004632, în care se
prevede că „Transportatorii au dreptul să realizeze lucrări de intervenţii numai cu anunţarea
proprietarului terenului. Despăgubirile pentru intervenţiile executate se stabilesc ulterior prin
negocieri cu proprietarul terenului, iar în caz de divergenţă cuantumul despăgubirilor se
stabileşte de către instanţele judecătoreşti”.
Pentru lucrările petroliere şi miniere, există o reglementare specială, care trece
dincolo de sfera de aplicare a ipotezei prevăzute în art. 44, alin. 5 din Constituţie, în forma
revizuită. Astfel, pentru asigurarea accesului la terenurile necesare efectuării operaţiunilor
petroliere, deci nu numai la subsolul acestora, au fost prevăzute următoarele instrumente
juridice: naşterea unui drept de servitute legală asupra acestor terenuri în favoarea
titularilor de acorduri petroliere sau de permise de prospecţiune; vânzarea-cumpărarea
acestora; schimbul de terenuri, însoţit de strămutarea proprietarului afectat şi de
reconstrucţia clădirilor pe terenul nou acordat, pe cheltuiala titularului care beneficiază de
terenul eliberat; închirierea terenului pe durată determinată; exproprierea pentru cauză de
utilitate publică; concesionarea terenurilor; asocierea dintre proprietarul terenului şi titularul
acordului petrolier (art. 6 şi 7 din Legea petrolului). O reglementare identică este cuprinsă şi în
art. 6 şi 7 din Legea minelor nr. 85/2003.
Conform art. 16, alin. 2, lit. c şi alin. 18 din Legea energiei electrice, servitutea de
trecere subterană cuprinde „dreptul de acces şi de executare a lucrărilor la locul de

632
Supra, nr. 130, nota 6.
amplasare a capacităţilor energetice cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizări,
reparaţii, revizii şi avarii”.
Este de observat că în nici una din aceste trei legi nu se face aplicarea art. 44, alin.
5 şi 6 din Constituţie în legătură cu exploatarea bogăţiilor subsolului.

133. Terenurile cu ape.

Regimul juridic special al terenurilor cu ape cuprinde norme care au atât rolul de a
stabili limita materială a exercitării dreptului de proprietate privată asupra acestor
terenuri, cât şi rolul de a reglementa modul de apropriere şi utilizare a apei.

A. Izvoare, lacuri, ape subterane (freatice) şi ape pluviale.

În principiu, proprietarul unui teren poate apropria şi utiliza apa izvoarelor şi

lacurilor aflate pe terenul respectiv, precum şi apa subterană (freatică). Câteva precizări sunt
însă necesare.
Mai întâi, apele geotermale, gazele care le însoţesc, apele minerale naturale
(gazoase şi plate) şi apele minerale terapeutice aparţin domeniului public al statului,
conform art. 1 şi art. 2, alin. 1 din Legea nr. 85/2003.
În al doilea rând, în cazul izvoarelor, dincolo de servitutea naturală reglementată
în art. 578 C. civ., proprietarul fondului inferior poate dovedi că a dobândit,

(257)

conform art. 579 şi 580 C. civ., o servitute fie prin titlu, fie prin uzucapiunea de 30 de
ani, servitute în virtutea căreia poate folosi apele din izvor care curg pe proprietatea
sa şi poate pretinde proprietarului fondului superior să nu oprească această curgere.
Uzucapiunea presupune folosinţa neîntreruptă, timp de 30 de ani, începând din ziua
când proprietarul fondului inferior a făcut lucrări aparente necesare pentru a înlesni
curgerea apei pe terenul său. Potrivit art. 581 C. civ., „Proprietarul izvorului nu-i
poate schimba cursul când izvorul dă apă trebuincioasă locuitorilor unei comune,
unui sat sau unui cătun”.
În al treilea rând, este vorba de lacuri nenavigabile, de mică întindere, care
nu pot fi folosite în interes public. Într-adevăr, conform art. 136, alin. 3 din Constituţie,
„... apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, ...fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice”. De obicei, aceste lacuri se află pe terenul unui
singur proprietar sau pe terenurile vecine aparţinând unor proprietari diferiţi. Aceste
lacuri intră în categoria apelor de suprafaţă, susceptibile de apropriere privată,
conform art. 3, alin. 2 din Legea apelor 633.
În al patrulea rând, conform art. 3, alin. 4 şi art. 9, alin. 2 din Legea apelor,
apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului în mod liber, cu respectarea
normelor sanitare şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat,
îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii sau
se folosesc instalaţii de capacitate mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv
satisfacerii necesităţilor gospodăriilor proprii. Dacă nu este îndeplinită această ultimă
condiţie, art. 9, alin. 1 instituie cerinţa autorizaţiei de gospodărire a apelor, eliberată
conform art. 55 din Legea apelor.
În al cincilea rând, apele pluviale pot fi colectate şi apropriate de proprie-
tarul terenului. Mai mult, conform art. 615 C. civ., acesta are obligaţia, în ca zul
construcţiilor, să facă streaşină (sau un alt dispozitiv de scurgere) astfel încât apele
pluviale să se scurgă pe terenul său sau pe drum, iar nu pe terenul vecinului său.
B. Apele de suprafaţă şi albiile lor.

Conform art. 3, alin. 2 din Legea apelor, „Albiile minore cu lungimi mai mici de
5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp, pe care apele nu
curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează
sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu
condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv”. Rezultă din acest text că,
dacă terenurile sunt proprietate privată, şi albiile minore menţionate formează
obiectul dreptului de proprietate privată. Cât priveşte apele, deşi nu se mai face
aceeaşi menţiune, concluzia este identică printr-o interpretare per a contrario a
dispoziţiilor art. 3, alin. 1 din aceeaşi lege, în care se precizează că aparţin
domeniului public numai apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai
mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp. Desigur,
această afirmaţie trebuie să fie înţeleasă, în legătură cu apele curgătoare, în sensul că
aceste

633
Supra, nr. 1, nota 3.
 (258)

ape sunt susceptibile de apropriere privată în măsura acelor cantităţi care sunt efectiv
consumate de proprietarul terenului, fie pentru irigaţii, fie în alte scopuri, cu respectarea
cerinţelor legale, conform art. 9, alin. 2 din Legea apelor şi art. 582 C. civ. în acest ultim text
legal se precizează expres, în legătură cu apele curgătoare, dreptul proprietarilor riverani de a
folosi apa pentru irigaţii, „fără însă a o abate de tot”, precum şi dreptul proprietarului pe al
cărui teren trece apa curgătoare de a utiliza „în toată întinderea prin care ar avea curgere, cu
îndatorirea numai de a-i lăsa cursul firesc la ieşirea din proprietatea sa”. Mai mult, pepinierele
şi crescătoriile piscicole aflate în afara cursurilor de apă sunt conform art. 3, alin. 5,
susceptibile de apropriere privată chiar dacă depăşesc dimensiunile prevăzute în art. 3,
alin. 1 din Legea apelor.
Dreptul de proprietate privată asupra insulelor este reglementat în Codui civil şi în
Legea apelor. Astfel, conform art. 3, alin. 3 din Legea apelor, „Insulele, care nu sunt în
legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei”634.
Aşadar, dacă albia apei este proprietate privată, şi insula va fi proprietate privată. Potrivit art.
500 C. civ., insulele şi prundurile formate în râurile nenavigabile şi neplutitoare formează
obiectul dreptului de proprietate privată al proprietarilor riverani, fiecare dintre aceştia
având o parte din insulă delimitată de linia mediană a râului. În schimb, insulele şi prundurile
formate în albia fluviilor şi râurilor navigabile sau plutitoare aparţin domeniului public al
statului, cum se precizează în art. 499 C. civ. Ele n-ar putea fi dobândite deci prin titlu sau
prescripţie achizitivă, menţiunea contrară din partea finală a acestui articol nefiind
operantă635. Conform art. 501 C. civ., când un râu sau un fluviu formează un braţ nou care
înconjoară pământul unui proprietar riveran, acesta nu pierde dreptul de proprietate
asupra insulei astfel formate, chiar dacă este vorba de un fluviu sau râu navigabil ori
plutitor.
Art. 496 şi art. 502 C. civ., împreună cu art. 42 din Legea apelor reglementează două
situaţii: în prima situaţie, apele unui râu sau fluviu „se retrag pe nesimţite de la unul din
ţărmuri şi se îndreaptă către celălalt ţărm” (art. 496 C. civ.); în a doua situaţie, „un curs de apă
îşi formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea veche” (art. 42, alin. 1 din Legea
634
Prin nivelul mediu al apei, conform punctului 18 din Anexa nr. I la Legea apelor, se înţelege „poziţia
curbei suprafeţei libere a apei, raportată la un plan de referinţă corespunzătoare tranzitării prin albie a
debitului mediu pe o perioadă îndelungată (debit-modul)”.
635
În raport cu dispoziţiile art. 150, alin. 1 şi art. 135, alin. 5 din Constituţie (în forma nerevizuită), se
poate aprecia că menţiunea respectivă a fost abrogată explicit indirect ca efect al intrării în vigoare a
Constituţiei.
apelor). Deşi în acest ultim text legal se face referire numai la art. 496 C. civ., derogarea
instituită are în vedere situaţia descrisă în art. 502 C. civ. Ca urmare, această derogare
vizează ambele situaţii. Aşa fiind, în ambele situaţii, proprietarii riverani sau utilizatorii de
apă pot să solicite readucerea apei în vechea albie, pe cheltuiala acestora, în termen de un
an de la sfârşitul anului în care apa a părăsit albia. Cererea este adresată Administraţiei
Naţionale „Apele Române”, care are competenţa să

(259)

o aprobe sau să o respingă. Eventualele litigii se soluţionează de instanţele judecătoreşti.

Dacă cererea a fost respinsă sau dacă nu s-a formulat o asemenea cerere în termenul
menţionat, albia veche rămâne, în situaţia prevăzută în art. 496 C. civ., a proprietarului
ţărmului de unde apa s-a retras, fără ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama
pământul pierdut. În cea de-a doua situaţie descrisă în art. 502 C. civ. şi în art. 42, alin. 1 din
Legea apelor, vechea albie se împarte între proprietarii riverani, iar albia nouă se consideră
albie naturală şi se înregistrează în cadastrul apelor, fiind preluată în administrare de Ad-
ministraţia Naţională „Apele Române”.
Dreptul de proprietate privată asupra apelor de suprafaţă şi a albiilor acestora este
supus unor multiple limitări legale în interes public. Mai întâi, titularii acestui drept intră sub
incidenţa unor interdicţii privind desfăşurarea anumitor activităţi, conform art. 25-27, 30, 32,
37, alin. 1 şi 2, 40 şi 49, alin. 1 din Legea apelor. Alte activităţi sunt condiţionate de
obţinerea unor avize şi autorizaţii sau de efectuarea unor notificări prealabile, conform art.
50,51 şi 54. Unele obligaţii propter rem cu caracter administrativ636 sunt prevăzute în art. 34,
alin. 3 şi 59, alin. 1 şi 2. Servitutile administrative în această materie sunt reglementate în
art. 28, iar posibilitatea exproprierii pentru lucrări de utilitate publică este expres
prevăzută în art. 29.
În raporturile de vecinătate, proprietarii terenurilor au obligaţia de a nu face
lucrări care să împiedice scurgerea naturală a apelor sau care să agraveze situaţia unuia
dintre terenuri. în acest sens, potrivit art. 578 C. civ., „Locurile inferioare sunt supuse a
primi apele ce curg fireşte din locurile superioare, fără ca mâna omului să fi contribuit la
aceasta.
Proprietarul inferior nu poate ridica stăvili ca să oprească această scurgere.

636
Supra, nr. 37, lit. B.
 Proprietarul superior nu poate face nici o lucrare spre agravarea servitutii fondului
inferior”.

Secţiunea a IlI-a
Limite legale stabilite în interes privat,
în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate

134. Clasificare.

În funcţie de voinţa juridică pe care se întemeiază, limitele juridice sunt stabilite fie
de către legiuitor, fie de către judecător (limite judiciare), fie de către proprietar. În primul
caz, este vorba de aşa-numitele servituti naturale şi legale. Întrucât este vorba de limite
normale de exercitare a dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate, servitutile
naturale şi legale sunt compatibile şi cu dreptul de proprietate publică. Limitele judiciare

(260)

sunt o aplicaţie particulară în materia dreptului de proprietate a principiului echităţii.

Proprietarul însuşi poate să îşi restrângă sfera de exercitare a dreptului său, fie consimţind
la constituirea unor servituti ca dezmembrăminte ale proprietăţii, fie obligându-se să nu
desfăşoare anumite activităţi, inclusiv obligaţia de a nu înstrăina bunul, fie îngăduind altui
proprietar să îşi exercite dreptul dincolo de limitele normale.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată pot fi privite şi ca limite juridice
lato sensu ale exercitării acestui drept, indiferent dacă sunt consimţite de proprietar sau se
nasc prin uzucapiune. Dezmembrămintele au însă o configuraţie distinctă ca drepturi reale
principale şi vor fi analizate într-un capitol separat.

135. Servitutile naturale şi legale.

În Codul civil, aceste servituti sunt reglementate în articolele 578-619.

Denumirea de servituti este însă înşelătoare. Cum vom vedea637, nu toate servitutile sunt
veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Servitutile naturale, adică acelea
care se nasc din situaţia locurilor, şi servitutile legale sunt simple limite de exercitare
637
Infra, nr. 227 şi 228.
normala a dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate, iar nu dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate638. În plus, nu există o distincţie reală între servitutile naturale şi cele
legale, ele toate fiind stabilite de legiuitor în considerarea situaţiei locurilor în cadrul
raporturilor de vecinătate. De cele mai multe ori, aceste servituti au caracter reciproc, adică
reprezintă limitări ale exercitării tuturor drepturilor de proprietate asupra fondurilor vecine,
iar nu doar al unuia dintre aceste drepturi. În acest sens, în art. 588 C. civ. se precizează că
„Legea supune pe proprietar la osebite obligaţii unul către altul, fără chiar să existe vreo
convenţie între dânşii”. În mod excepţional, în funcţie de situaţia locurilor, este posibil ca
servitutea să aibă caracter unilateral, adică să apese numai asupra unuia dintre fondurile
vecine (cazul servitutii de trecere). De regulă, aceste servituti sunt stabilite în interes
privat. Uneori, ele sunt determinate de un interes public, cum se întâmplă în ipoteza art.
587 C. civ.
Aşa-numitele servituti naturale au fost deja prezentate în legătură cu limitele
materiale ale exercitării dreptului de proprietate (art. 578-585 C. civ.), după cum a fost
prezentată şi servitutea legală prevăzută în art. 615 C. civ. (scurgerea streşinilor).

136. Zidul, şanţul şi gardul comun.

Dispoziţiile art. 590-606 C. civ. reglementează obligaţia de a îngrădi casele, curţile

şi grădinile vecine, prezumţia de coproprietate asupra zidului comun, precum şi obligaţiile
şi drepturile coproprietarilor cu privire la zidul, şanţul şi gardul comun.

A. Obligaţia de a îngrădi casele, curţile şi grădinile vecine.

În localităţile urbane, proprietarul unui teren sau construcţii are obligaţia de

îngrădire. Nerespectarea

(261)

acestei îndatoriri îl îndreptăţeşte pe vecin să ceară în justiţie obligarea proprietarului să

contribuie la clădirea şi repararea îngrădirii ce desparte casele, curţile şi grădinile lor.
Înălţimea îngrădirii este stabilită prin reglementări speciale sau în funcţie de obiceiul

638
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 813.
locului. În absenţa unei asemenea reglementări sau a unei cutume, înălţimea îngrădirii va fi
de cel puţin doi metri, socotită şi coama (art. 600 C. civ.). Din cuprinsul acestui text rezultă
însă că obligaţia de îngrădire operează numai în localităţile urbane, iar nu şi în localităţile
rurale.
Obligaţia de îngrădire are caracter propter rem. Ca urmare, ea este opozabilă
tuturor dobânditorilor ulteriori şi succesivi ai imobilului, iar dreptul corelativ este
imprescriptibil639.

B. Prezumţia de coproprietate şi prezumţiile de proprietate exclusivă.

Conform art. 590,602 şi 606 C. civ., zidul, şanţul sau gardul dintre două proprietăţi
se socoteşte a fi comun, dacă nu există titlu sau semn care să facă proba contrară sau dacă nu
a operat prescripţia achizitivă în favoarea unuia dintre proprietarii vecini640. Deşi menţiunea
referitoare la prescripţia achizitivă este expres prevăzută numai în legătură cu gardul comun
(art. 606 C. civ.), în măsura în care se acceptă că este posibilă intervertirea precarităţii în
posesie în favoarea unuia dintre coproprietari, această concluzie se aplică, pentru
identitate de raţiune, în toate cazurile, indiferent de natura despărţiturii comune.
Semnul de necomunitate îmbracă forme diferite în cele trei ipoteze. În cazul
zidului despărţitor, prezumţia de comunitate este înlăturată dacă zidul are culmea dreaptă şi
perpendiculară pe unul dintre pereţi, coborând în forma unui plan înclinat spre celălalt perete.
În acest caz, conform art. 591 C. civ., există prezumţia că zidul aparţine proprietarului spre al
cărui fond coboară planul înclinat, în cazul şanţului despărţitor, prezumţia de comunitate
este înlăturată dacă pământul e înălţat sau aruncat numai de o parte a şanţului. În această
situaţie operează o prezumţie de proprietate exclusivă în favoarea proprietarului pe al
cărui fond este înălţat sau aruncat pământul (art. 603 şi 604 C. civ.). În cazul gardului
despărţitor există semn de necomunitate dacă doar una dintre cele două proprietăţi este

639
Supra, nr. 37, lit. A.
640
S-a apreciat că această prezumţie de comunitate este mixtă, dovada contrară fiind posibilă numai
prin anumite mijloace de probă. În acest sens, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele,
Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 133. Dintr-o altă perspectivă, cât timp se poate face dovada
contrară altfel decât prin mărturisire, prezumţia legală rămâne una relativă, indiferent de dificultatea
probei contrare, sub aspectul persoanei îndreptăţite să facă proba sau sub aspectul mijloacelor de probă
permise (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-
a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 121). Credem şi noi că dificultatea
probei contrare, altfel decât prin mărturisire, nu este un criteriu suficient pentru a crea o categorie
distinctă de prezumţii legale. Cât timp proba contrară este posibilă altfel decât prin mărturisire,
prezumţia rămâne relativă.
îngrădită. Prezumţia de comunitate este răsturnată şi operează prezumţia de proprietate
exclusivă în favoarea proprietarului

(262)

fondului îngrădit. Prezumţia de proprietate exclusivă este relativă, ea putând fi răsturnată

în măsura în care persoana interesată face dovada unui fapt juridic în sens larg ca temei
al coproprietăţii.
În toate cazurile, prezumţia de comunitate este înlăturată dacă se prezintă un titlu
care face dovada că unul dintre vecini este proprietar exclusiv a. zidului, şanţului sau
gardului despărţitor. În acest context, termenul titlu este folosit cu sensul de înscris care
face dovada unui act juridic din care rezulta naşterea proprietăţii exclusive.
Dacă operează prezumţia legală de comunitate, operează şi prezumţia simplă cu
privire la cotele egale din dreptul de proprietate asupra despărţituri; comune care revin
vecinilor. Cel interesat poate să răstoarne însă această din urmă prezumţie, făcând dovada
contrară.

C. Drepturile şi obligaţiile proprietarilor vecini.

Aceste drepturi şi obligaţii sunt corelative şi, în situaţia în care operează prezumţia
de comunitate, reciproce Aşadar, aceste drepturi şi obligaţii sunt diferite, în funcţie de
caracterul comun sau exclusiv al dreptului de proprietate asupra zidului, şanţului sau gar-
dului despărţitor.
a) În ipoteza în care operează prezumţia legală de comunitate, cheltuielile pentru
reparaţia şi reclădirea zidului comun sau pentru întreţinerea şanţului comun sunt
suportate de coproprietari, proporţional cu cota-parte din drept ce revine fiecăruia (art.
592 şi 605 C. civ.). Întrucât această obligaţie are caracter propter rem, ea nu poate fi extinsă
şi la cazul gardului comun, întrucât în acest caz nu există o prevedere expresă a legii.
Fiecare coproprietar are deci dreptul să ceară, în justiţie, obligarea celuilalt sau celorlalţi
coproprietari la suportarea cotelor corespunzătoare din aceste cheltuieli. Coproprietarul care a
suporta: singur aceste cheltuieli are dreptul să ceară celuilalt sau celorlalţi sumele co-
respunzătoare, în ambele cazuri, între coproprietari există raporturi obligaţionale, născute
însă dintr-un fapt juridic în sens restrâns, iar nu dintr-un act juridic (fie faptul juridic al
coproprietăţii, fie gestiunea de afaceri).
 În cazul zidului comun, oricare coproprietar poate fi liberat de obligaţia de a
contribui la cheltuielile comune dacă renunţă la cota sa parte din dreptul de proprietate
asupra zidului despărţitor, cu excepţia cazului în care zidul ar sprijini o clădire a sa (art. 593
C. civ.). Această posibilitate nu este prevăzută şi pentru şanţul şi gardul comun. Renunţarea
este un act unilateral de voinţă641.”Este nevoie deci de o manifestare expresă de voinţă în
acest sens, nefiind posibilă deducerea renunţării din împrejurări de fapt.
Zidul comun poate fi folosit de oricare coproprietar pentru alăturarea sau
sprijinirea altei construcţii numai cu consimţământul celuilalt coproprietar Acest
consimţământ este necesar şi pentru găurirea zidului comun. Lucrarea poate fi efectuată
chiar şi în absenţa consimţământului celuilalt coproprietar dacă se stabilesc mai întâi, prin
intermediul unei expertize de specialitate, mijloacele necesare pentru ca acea lucrare să nu
vatăme drepturile celuilalt (art. 599 C

(263)

civ.). Fiind vorba de un litigiu, aprecierea acestor mijloace trebuie să se facă de către judecător.
Totuşi, se recunoaşte oricărui coproprietar dreptul de a zidi în contra unui zid comun (adică
perpendicular), inclusiv prin introducerea unor grinzi sau legături în toată grosimea zidului,
lăsând însă 54 de milimetri spre vecin. Acesta poate reduce însă aceste legături sau grinzi până
la jumătatea zidului, în cazul în care el însuşi foloseşte zidul comun pentru introducerea
unor asemenea grinzi sau legături (art. 594 C. civ.).
Oricare coproprietar are dreptul să înalţe zidul comun. El are însă obligaţia să
suporte cheltuielile pentru înălţarea zidului şi pentru reparaţiile de întreţinere
corespunzătoare părţii înălţate. De asemenea, el va suporta valoarea pagubelor cauzate
zidului comun ca urmare a înălţării acestuia. Sintagma în proporţie cu înălţimea utilizată în
art. 595 C. civ. trebuie citită în sensul acesta. Această concluzie este susţinută şi de prevederile
art. 596 C. civ., în care se arată că, dacă zidul comun nu suportă sarcina înălţării,
coproprietarul care doreşte înălţarea trebuie să refacă zidul în întregime, din temelie, pe
cheltuiala sa, afectând şi suprafaţa de teren necesară pentru îngroşarea zidului.
Când, din diferite motive, se reclădeşte un zid comun sau o casă, servitutile care
apasă sau profită acestui fond nu se sting, ci se transferă asupra noului zid sau a noii case,
fără ca aceste servituti să devină însă mai împovărătoare. Această continuitate este însă

641
Supra, nr. 121, lit. B, a, text şi nota 28.
asigurată numai dacă reclădirea s-a făcut înainte de a se împlini prescripţia achizitivă
relativă la servitutile contrare servitutilor iniţiale.
b) Ipoteza în care nu operează prezumţia de comunitate este reglementată numai
în legătură cu zidul despărţitor (art. 597 şi 598 C. civ.). În această ipoteză, zidul despărţitor
este proprietatea exclusivă a unuia dintre vecini. Celălalt vecin are dreptul să dobândească
o cotă-parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra zidului despărţitor plătind primului
vecin jumătate din valoarea acestui zid, precum şi jumătate din valoarea locului pe care s-a
clădit zidul. În mod corespunzător, când s-a făcut înălţarea zidului comun doar pe
cheltuiala unui coproprietar, celălalt poate câştiga dreptul de comunitate şi asupra părţii
înălţate, plătind primului jumătate din valoarea lucrării şi, dacă este cazul, jumătate din
valoarea locului întrebuinţat pentru îngroşarea zidului. În ambele cazuri, dreptul de a dobândi
comunitatea este un drept potestativ 642. Întrucât nu este prevăzut un termen de prescripţie,
se aplică regula potrivit căreia drepturile po-testative sunt imprescriptibile, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.

237. Distanţa plantaţiilor.

Dreptul de proprietate asupra terenurilor vecine este limitat în exercitarea

atributului folosinţei care îmbracă forma unor plantaţii (arbori, garduri vii şi alte
plantaţii). În situaţia în care nu există reglementări speciale sau cutume locale,
proprietarul nu poate planta pe terenul său la o distanţa mai mică de doi metri de linia
despărţitoare faţă de terenul

(264)

vecinului său, dacă este vorba de arbori înalţi, respectiv la o distanţă mai mică de o
jumătate de metru, pentru celelalte plantaţii şi garduri vii (art. 607 C. civ.
Încălcarea acestei limite de către proprietar îl îndreptăţeşte pe vecinul său să
ceară în justiţie obligarea la scoaterea arborilor, gardurilor vii şi a celorlalte plantaţii (art.
608, alin. 1C. civ.). Proprietarul poate fi, de asemenea, obligat să taie crengile arborilor
care se întind dincolo de linia despărţitoare, intrând peste terenul vecinului (art. 608,
alin. 2 C. civ.). În ambele situaţii, dacă proprietarul nu se conformează, hotărârea
judecătorească poate fi executată silit, pe cheltuiala sa. Cât priveşte rădăcinile
642
Supra, nr. 43 şi 44.
plantaţiilor care se întind dincolo de linia despărţitoare dintre două terenuri
aparţinând unor proprietari diferiţi, proprietarul vătămat este îndreptăţit să le taie
singur (art. 608, alin. 3). Deşi textul nu prevede, este echitabil ca proprietarul arborilor
să suporte cheltuielile aferente tăierii rădăcinilor.
Prin titlu, se poate obţine o servitute contrară acestei servituti legale, astfel
încât să se poată planta la o distanţă mai mică decât aceea prevăzută în Codul civil.
O asemenea servitute contrară, fiind continuă şi aparentă, ar putea fi do bândită şi
prin uzucapiune 643.
În ipoteza în care arborii se află chiar în gardul comun, se prezumă că ei
formează obiectul unui drept de coproprietate, în aceeaşi proporţie cu gardul
comun. Fiecare dintre coproprietari are însă dreptul să ceară tăierea acestor arbori
(art. 609 C. civ.). Acesta este încă un exemplu de drept potestativ. Deşi în text este
folosit verbul a cere, în realitate, fiind vorba de un drept, oricare coproprietar poate
să taie arborii pe cheltuiala sa şi să ceară apoi de la celălalt valoarea cotei sale părţi
din această cheltuială. în cazul în care unul dintre coproprietari se opune la tăiere,
celălalt are dreptul să ceară în justiţie autorizarea corespunzătoare, care poate fi
apoi executată în mod silit.
Este de observat că în toate ipotezele, în măsura în care s-a produs faptul
juridic prevăzut de lege, acesta dă naştere unor raporturi juridice în conţinutul
cărora intră drepturi de creanţă sau drepturi potestative.

138. Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii.

Prin reglementări particulare, este instituită obligaţia de a nu construi decât

la o anumită distanţă de linia de hotar dintre terenurile vecine sau de a efec tua
anumite lucrări prevăzute de lege sau de regulamente, astfel încât să nu se
producă prejudicii proprietarului vecin (art. 610 C. civ.). Deşi în acest text sunt
enumerate anumite construcţii, este vorba de o reglementare de princi piu, care
priveşte construcţiile în general. În această reglementare de princi piu nu este însă
prevăzută distanţa necesară dintre construcţiile ridicate pe terenurile vecine şi nici
nu sunt precizate lucrările necesare pentru prevenirea prejudiciilor. Aceste aspecte
sunt prevăzute în legi speciale, în regulamente sau cutume644.
643
Jurisprudenţa indicată de C. Stătescu, op. cit., p. 818, nota 1.
644
Pentru regimul juridic al construcţiilor, inclusiv sub aspectul distanţei dintre construc ţiile aparţinând
unor proprietari vecini, infra, nr. 162-164.
 (265)

239. Vederea asupra proprietăţii vecinului.

Dispoziţiile art. 611-614 C. civ. reglementează aşa-numita servitute de vedere.

Mai întâi, nici unul dintre vecini nu poate face o deschidere de vedere (de exemplu,
fereastră) în zidul comun fără consimţământul celuilalt vecin (art. 612 C. civ.). Tot
astfel, când este vorba de construcţii distincte de zidul comun, paralele cu linia de
hotar, nu sunt îngăduite deschiderile de vedere sau balcoanele (ori alte asemenea
elemente arhitectonice) spre proprietatea vecinului la o distanţă mai mică de 19
decimetri faţă de această linie. Când construcţiile sunt oblice în raport cu linia de
hotar, această distanţă obligatorie este de 6 decimetri (art. 612 şi 613 C. civ.). Distan-
ţa se calculează, în ambele cazuri, începând de la zidul în care s-a făcut des -
chiderea de vedere sau de la linia exterioară a balcoanelor şi până la linia de hotar
dintre cele două proprietăţi (art. 614 C. civ.).
Aşadar, aşa-numita servitute de vedere este o restrângere legală, cu caracter
reciproc, a exercitării dreptului de proprietate imobiliară în raporturile dintre vecini.
Prin consimţământul vecinilor sau prin uzucapiune, este posibilă constituirea unei
servituti contrare servitutii de vedere, astfel încât deschideri le de vedere sau
balcoanele pot fi făcute la distanţe mai mici decât cele prevă zute de lege. Tot astfel,
proprietarii vecini pot conveni, cu caracter unilateral sau bilateral, să mărească aceste
distanţe.

140. Dreptul legal de trecere.

A. Precizări prealabile.

a) Dreptul legal de trecere şi servitutea legală de trecere. De cele mai multe ori,
aceste două sintagme sunt utilizate cu înţelesuri echivalente. Există însă, cum vom
vedea mai departe, o diferenţă între dreptul de trecere, în ansamblul său, şi ipostazele în
care se manifestă acest drept. Servitutea legală de trecere propriu-zisă este una dintre
aceste ipostaze. Riguros vorbind, dreptul legal de trecere şi servitutea legală de
trecere nu sunt noţiuni echivalente. Totuşi, întrucât termenii au intrat în uzul comun,
urmează să se facă distincţie, în funcţie de context, între servitutea legală de tre cere
stricto sensu şi servitutea legală de trecere lato sensu, numai aceasta din urmă fiind
echivalentă cu noţiunea de drept legal de trecere.
b) Distincţia dintre servitutea legală de trecere şi servitutea de trecere
stabilită prin fapta omului. Nu trebuie să se confunde servitutea legală de trecere
stricto sensu, reglementată în art. 616-619 C. civ., cu servitutea de trecere stabilită
prin fapta omului. Servitutea stabilită prin fapta omului este, de regulă, un
dezmembrământ veritabil al dreptului de proprietate privată, şi numai uneori o
simplă restrângere a exercitării acestui drept în raporturile de vecinătate. Este însă
adevărat că servitutea legală de trecere, potrivit art. 616-619 C. civ., este, spre
deosebire de celelalte servituti naturale şi legale, mai mult decât o simplă
restrângere a exercitării dreptului de proprietate privată. Astfel, în măsura în care se
exercită, dreptul de trecere presupune că anumite elemente ale dreptului de
proprietate asupra unui teren sunt exercitate, chiar dacă nu exclusiv, de pro -
prietarul altui teren. Într-adevăr, servitutea legală de trecere nu îl împiedică pe
proprietarul terenului asupra căruia s-a constituit să îşi exercite integral atributele
dreptului său de proprietate, inclusiv asupra porţiunii pe care se realizează

(266)

efectiv trecerea, cu condiţia să nu împiedice în nici un fel această trecere 645 Această
exercitare comună a unor atribute ale dreptului de proprietate asupra terenului pe
care se realizează trecerea este posibilă şi în cazul servitutii de trecere stabilite prin
fapta omului. Aşadar, distincţia dintre cele două tipuri de servitute de trecere se
întemeiază pe alte două elemente. În primul rând, cât priveşte izvorul, servitutea legală
de trecere nu se poate stabili numai prin fapta omului, fiind necesară situaţia obiectivă a
locului înfundat de care legea leagă naşterea acestei servituti. În al doilea rând, tocmai
pentru că este vorba de o asemenea situaţie obiectivă, această servitute legală se poate
exercita asupra oricărui teren, indiferent dacă este proprietate publică sau are un alt
regim juridic special care implică imprescriptibilitatea şi inalienabilitatea646 ori dacă
este un teren îngrădit sau neîngrădit, construit sau neconstruit647. Dincolo de această
645
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VI,
Editura Librăriei „Universala” Alcalay&Co., Bucureşti, 1930, p. 292, pct. 35 şi 36.
646
Ibidem, pct. 27-30. Pentru probleme de ansamblu privind această limită a exercitării dreptului de
proprietate, V. Stoica, „Servitutea legală de trecere”, în Dreptul nr. 11/2003, p. 53-65.
647
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 31 şi 32. În acelaşi sens, Al. Weill, F. Terre,
Ph. Simler, op. cit., p. 254. (Autorii precizează că, dacă terenul este îngrădit, nu este necesară
distincţie, servitutea legală de trecere se comportă ca şi un dezmembrământ al
dreptului de proprietate privată, fără a se confunda cu acesta. Aşa se explică de ce în
practica judiciară s-a pus, într-un context special, precizat mai jos, problema posesiei şi
a prescripţiei achizitive în legătură cu această servitute legală de trecere.
Ca urmare, dispoziţiile art. 620-643 C. civ., care reglementează servitutile
stabilite prin fapta omului, nu se aplică servitutii legale de trecere 648.
c) Distincţia dintre servitutea legală de trecere şi servitutea administrativă de
trecere. De asemenea, nu se confundă servitutea legală de trecere cu servitutea
administrativă de trecere. Aceasta din urmă este instituită tot prin lege, dar nu în
interes privat, în raporturile de vecinătate, ci în interes public, în favoa rea
autorităţilor publice competente să efectueze lucrări în domeniul minier, în cel
petrolier sau în cel al energiei electrice 649.

B. Sediul materiei.

Conform art. 616 C. civ., „Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are
nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru
exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-
ar putea ocaziona”. De regulă, trebuie să se utilizeze calea cea mai scurtă pentru
ieşirea la drumul public, cu excepţia cazului în care o altă cale ar pricinui un
prejudiciu mai mic proprietarului pe al cărui teren se exercită dreptul de trecere (art.
617 şi 618 C. civ.).

(267)

În practica judiciară au fost făcute importante nuanţări în legătură cu aceste

dispoziţii legale.

C. Noţiunea de loc înfundat.

înlăturarea îngrădirii, ci doar deschiderea unei porţi şi remiterea unei chei către beneficiarul servitutii
de trecere.)
648
C. Bîrsan, op. cit., p. 289.
649
Supra, nr. 130, notele 6, 7 şi 8. Deşi în Legea petrolului nu este denumită servitute de trecere,
servitutea prevăzută în acest text legal implică şi calea de acces la lucrările care se efectuează.
 Mai întâi, prin noţiunea de loc înfundat se înţelege un teren care, fiind înconjurat de
terenurile altor proprietari, nu îngăduie proprietarului său o ieşire suficientă la drumul
public. Împrejurarea că există o cale temporară de acces la drumul public, cu caracter de
exploatare agricolă, creată prin înţelegerea mai multor proprietari în perioada necesară pentru
transportarea recoltelor, nu exclude noţiunea de loc înfundat650.
Dreptul de trecere poate fi cerut nu numai pentru exploatarea terenului care are
situaţia de loc înfundat, ci şi pentru întreţinerea şi reparaţia clădirilor aflate pe acest teren651,
fie ele comerciale sau industriale 652, sau numai pentru a avea acces la locul înfundat,
independent de orice exploatare653. Aşadar, finalităţile dreptului de trecere sunt multiple, în
funcţie de posibilităţile pe care le oferă situaţia terenului înfundat şi de voinţa
proprietarului acestuia. Aceste posibilităţi trebuie să fie privite nu numai static, ci şi
dinamic, în evoluţia lor654.
De asemenea, dreptul de trecere poate fi solicitat şi în ipoteza schimbului de terenuri,
chiar dacă dobânditorul terenului înfundat avea cunoştinţă de situaţia fondului şi chiar dacă
terenul pe care se exercită dreptul de trecere este proprietate publică655.
Noţiunea de loc înfundat a fost interpretată în sensul că ea include în sfera sa şi
situaţiile în care, deşi nu e vorba de o imposibilitate absolută de a ieşi la calea publică,
calea de acces existentă la drumul public este periculoasă sau prezintă inconveniente grave656
ori este insuficientă657. Aceste împrejurări de fapt

(268)

650
Curtea de Apel Suceava, dec. civ. nr. 49/1994, nepublicată, citată în P. Perju, „Sinteză teoretică a
jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava în materie civilă”, în Dreptul nr.
5/1995, p. 44.
651
În acest sens, jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. I,
Editura Librăriei „Universala” Alcalay&Co., Bucureşti, 1925, p. 695, pct. 1 şi doctrina română şi
franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 291, pct. 14.
652
Doctrina română şi franceză favorabilă acestei soluţii, precum şi doctrina franceză împotriva
acesteia menţionate ibidem, pct. 15. In acelaşi sens, C. Atias, Droit civil. Les biens, Li tec, Paris, 2002,
p. 408.
653
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 291, pct. 19.
654
Pentru elementele statice şi dinamice ale finalităţilor dreptului de trecere, Al. Weill, F. Terre, Ph.
Simler, op. cit., p. 252
655
C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. I, p. 695 şi 696, pct. 4.
656
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1264/1968, nepublicată, citată în C. Stătescu, op. cit., p. 819, nota 1.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2487/1987, în Revista română de drept nr. 6/1988, p. 70; C.S.J., s. civ.,
dec. nr. 459/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 75; Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 704/1983, în Revista
română de drept nr. 11/1983, p. 73.
657
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 696, pct. 9. G.N. Luţescu, Teoria
generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale,
Bucureşti, 1947, p. 311.
se apreciază în mod suveran, dar nu arbitrar de către judecător, în acord cu
principiul echităţii658. Această idee, consacrată în practica judiciară şi în doctrină, pune
în evidenţă criteriul necesităţii exploatării, care operează nu numai pentru stabilirea
conţinutului servitutii de trecere, ci şi pentru stabilirea caracterului de loc înfundat.
Altfel spus, în măsura în care calea de trecere existentă nu este suficientă pentru a
asigura exercitarea normală a atributelor dreptului de proprietate asupra unui teren,
inclusiv prin exploatarea sa economică, terenul respectiv are caracterul de loc
înfundat659.
Dacă însă calea periculoasă, insuficientă sau care prezintă alte inconveniente
poate deveni practicabilă cu cheltuieli rezonabile din partea proprietarului, terenul
nu mai are caracter de loc înfundat. Într-adevăr, din considerente de echitate,
judecătorul trebuie să ţină seama în egală măsură de interesul proprieta rului care
solicită exercitarea dreptului de trecere şi de interesul proprietarului pe al cărui teren
se exercită acest drept 660.
În această ordine de idei, dacă proprietarul locului înfundat nu ar putea ob -
ţine pe terenul vecinului o cale de acces la drumul public mai puţin dificilă sau
mai puţin periculoasă decât aceea existentă pe terenul propriu, nu se justifică
recunoaşterea dreptului de trecere.
Când terenul este înconjurat, de o parte, cu o apă curgătoare şi, de celelalte
părţi, de proprietăţile vecine, se poate obţine un drept de trecere în funcţie de
aprecierea judecătorilor în legătură cu dificultăţile şi cheltuielile necesare pentru
traversarea apei sau a canalului 661.
S-a apreciat că locul este înfundat chiar dacă ar avea o ieşire la un drum afectat
însă unui uz special, neaccesibil publicului662. În schimb, dacă există un drept de
trecere stabilit prin titlu pe terenul unui anumit vecin, proprietarul locului înfundat
nu mai poate beneficia de servitutea legală de trecere şi nu mai poa te pretinde o

658
Ibidem. În acelaşi sens, C. Bîrsan, op. cit., p. 288, text şi nota 2. În jurisprudenţa franceză recentă
există tendinţa de a se acorda dreptul de trecere în ipoteza în care, în cartierele urbane aşezate în pantă,
accesul la un teren se face pe o scară îngustă şi dificilă, neexistând posibilitatea de a folosi un
autovehicul (jurispru-denţa franceză menţionată în C. Atias, op. cit., p. 411 şi 412, text şi nota 82).
659
G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, l0 edition, Montchrestien, Paris, 2001,
p. 151.
660
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI., p. 290 şi
291, pct. 4-7; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2617/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 78; dec. nr. 2275/1991, în
Dreptul nr. 8/1992, p. 85.
661
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, p. 291, pct. 8. Este vorba de un drum închis
circulaţiei publice, în sensul precizat mai jos, lit. D.
662
Ibidem, pct. 9.
ieşire la calea publică pe terenurile celorlalţi vecini, cu excepţia cazului în care a
pierdut dreptul 663 său prin prescripţia extinctivă 664. Caracterul

(269)

de loc înfundat nu dispare însă dacă trecerea se face pe terenul unui vecin, prin simpla
îngăduinţă temporară a acestuia665.
Înfundarea locului nu trebuie să fie rezultatul faptei proprietarului care solicită
dreptul de trecere, indiferent dacă fapta este săvârşită cu intenţie sau din neglijenţă666.
Altfel spus, cauza înfundării trebuie să fie un caz fortuit sau un caz de forţă majoră667.

D. Noţiunea de drum public.

În art. 616 C. civ. se foloseşte termenul de cale publică, iar în art. 617 C. civ. se
foloseşte termenul drum, cu un sens echivalent, dar fără a se defini vreunul dintre aceştia.
Cu acelaşi sens, în art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 43 din 28 august 1997 privind
regimul drumurilor668 este
663
În materia drepturilor reale prescriptibile sub aspect extinctiv, se apreciază că împlini rea termenului
de prescripţie are ca efect chiar stingerea dreptului real respectiv, iar nu doar stingerea dreptului
material la acţiune; G. Boroi, op. cit., p. 255.
664
Doctrina franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 291, pct. 10, 11 şi 13.
665
În sens contrar, jurisprudenţa franceză menţionată în C. Atias, op. cit., p. 409, nota 74. Pe bună
dreptate, acest autor critică soluţia jurisprudenţială, întrucât simpla trecere tolerată de un vecin, cu
caracter temporar, nu este suficientă pentru a asigura exercitarea dreptului de proprietate asupra locului
înfundat.
666
Este controversată soluţia în situaţia în care înfundarea terenului este rezultatul partajării voluntare a
unui teren, fără ca să fi fost stabilită o servitute de trecere prin actul de partaj (în acest caz, nu mai este
vorba de o servitute legală de trecere, ci de una stabilită prin fapta omului; jurisprudenţa menţionată în
C. Hamangiu, N. Geor- gean, op. cit., vol. I, p. 697, pct. 14). Mai întâi, s-a decis, din considerente de
echitate, că proprietarul terenului care a devenit înfundat după partaj se poate adresa mai întâi
copărtaşilor terenului iniţial pentru exercitarea dreptului de trecere, iar dacă nu se poate crea o cale de
acces comodă pe unul dintre terenurile copărtaşilor rezultate după partaj, dreptul de trecere ar putea fi
cerut pe terenul unui vecin care nu a avut calitatea de coproprietar al terenului supus partajării
(jurisprudenţa menţionată ibidem, pct. 15). Apoi, s-a decis că, dacă înfundarea terenului este rezultatul
partajului voluntar, dreptul de trecere nu mai poate fi solicitat în condiţiile art. 616 C. civ. (C.S.J., s.
civ., dec. nr. 572/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 68 şi 69; în acelaşi sens, jurisprudenţa menţionată în C.
Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 696, pct. 11). Ultima soluţie este însă nenuanţată, întrucât nu face
distincţie în funcţie de modul în care exercitarea dreptului de trecere este solicitată pe terenurile
copărtaşilor iniţiali sau pe te renurile altor vecini şi nici în funcţie de dificultatea căii de acces. Iată de
ce prima soluţie este raţională şi echitabilă.
667
În acest sens, jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 696 şi 697, pct.
6,7,11 şi 16; doctrina română şi franceză, precum şi jurisprudenţa menţionate în C. Hamangiu, N.
Georgean, op. cit., vol. VI, p. 290, pct. 3, p. 294, pct. 4; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2788/1987, în Revista
română de drept nr. 9/1988, p. 77; dec. nr. 572/1990, precitată. Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p.
251.
668
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 237 din 29 iunie 1998 în te meiul art. II
din Legea nr. 82 din 15 aprilie 1998 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind
 (270)

utilizată noţiunea de drum deschis circulaţiei publice. În plus, în acelaşi act normativ
este folosită şi noţiunea de drum public, dar cu o accepţie specială, în funcţie de
destinaţia care determină apartenenţa la domeniul public, conform art. 3, lit. a din
acelaşi act normativ. Conform art. 4, lit. a, drumul deschis circulaţiei publice este
orice drum public, precum şi orice drum de utilitate privată care asigură, de regulă,
accesul nediscriminatoriu al vehiculelor şi pietonilor Drumul închis circulaţiei publice
este un drum de utilitate privată care serveşte obiectivelor la care publicul nu are
acces sau un drum public închis temporar circulaţiei publice.
Aşadar, noţiunea de drum public sau cale publică menţionată în art. 616 şi
617 C. civ. are sensul descris în art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 De
altfel, în doctrină, de multă vreme s-a precizat că drumul public este orice loc pe
care trecerea este îngăduită, iar nu numai drumurile naţionale, judeţe ne sau
comunale669.

E. Ipostazele dreptului de trecere.

Acest drept are multiple înfăţişări. înţelegerea lui depinde de identificarea

acestora. Mai întâi, este vorba de dreptul de a cere recunoaşterea servitutii de
trecere. Apoi, este vorba de servitutea legală de trecere stricto sensu. În al treilea rând,

regimul juridic al drumurilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 158 din 22 aprilie
1998, în forma modificată prin Legea nr. 413 din 26 iunie 2002 privind aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr. 79/2001 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind
regimul drumurilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 490 din 9 iulie 2002.
Ordonanţa în forma republicată a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 132 din 31 august
2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul dru-
murilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 434 din 3 septembrie 2000, Ordonanţa
Guvernului nr. 79 din 30 august 2001 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.
43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 541 din 1
septembrie 2001, Legea nr. 413/2002, precitat Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2003 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 66 din 2 februarie 2003, Legea nr. 227 din 23 mai 2003
privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea
I, nr. 365 din 29 mai 2003 şi prin Legea nr. 47 din 17 martie 2004 privind aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri
Naţionale din România S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a
Drumurilor din România”, publicată în Mor> torul oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie
2004.
669
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 292, pct. 23.
este vorba de dreptul de a cere modificarea servitutii legale de trecere. În sfârşit, este
vorba de o extensiune a primelor două înfăţişări în legătură cu accesul temporar pe
terenul vecin pentru repararea şi întreţinerea construcţiei proprii.
a) Dreptul de a cere stabilirea servitutii legale de trecere stricto sensu. Acest
drept nu se confundă cu servitutea legală de trecere stricto sensu. Într-adevăr, drep-
tul de a cere stabilirea acestei servituti ia naştere în momentul în care un teren devine
înfundat, în sensul precizat mai sus. Din acest moment, proprietarul terenului
înfundat, prin manifestarea sa unilaterală de voinţă, poate păşi la stabilirea servitutii
legale de trecere stricto sensu. Aşadar, acest drept are caracter potestativ 670. Totuşi,
spre deosebire de cele mai multe drepturi potestative dreptul de a cere accesul la
calea publică nu duce, prin simpla sa exercitare adică prin voinţa unilaterală a
proprietarului locului înfundat, la stabilirea servitutii legale de trecere stricto sensu.

(271)

Legea oferă doar criteriile pentru selectarea căii de acces pe un teren vecin,
respectiv criteriul lungimii minime, cumulat cu criteriul prejudiciului minim.
Aceste două criterii legale explicite sunt completate cu un alt criteriu legal implicit, şi
anume criteriul necesităţii671. Altfel spus, servitutea legală de trecere stricto sensu se
stabileşte doar în măsura necesară pentru exercitarea rezonabilă a dreptului de
proprietate asupra locului înfundat. Aplicarea acestor criterii nu este însă posibilă
doar prin voinţa proprietarului locului înfundat. Pe lângă această voinţă, mai este
necesară fie voinţa proprietarului terenului vecin, fie voinţa judecătorului, fie
posesia îndelungată, adică uzucapiunea.
Sub primul aspect, dacă părţile convin asupra locului pe care se stabileşte şi
se exercită servitutea de trecere, nu mai este necesară nici o altă cenzură în legătură
cu îndeplinirea celor trei criterii: necesitatea exploatării, lungimea minimă şi
prejudiciul minim.
În absenţa acordului proprietarului vecin, proprietarul locului înfundat are
dreptul să ceară instanţei judecătoreşti să stabilească servitutea legală de tre cere
stricto sensu, inclusiv sub aspectul locului şi al întinderii acestuia. Stabilirea locului

670
În mod intuitiv, această idee a fost exprimată în formula „acest drept de trecere constituie o simplă
facultate” (G.N. Luţescu, op. cit., p. 311).
671
Pentru criteriul necesităţii sau al trebuinţei, doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu,
N. Georgean, op. cit., p. 291, pct. 16-19 şi p. 295, pct. 5 şi 6.
pe care se exercită servitutea implică, în ipoteza în care sunt mai multe terenuri vecine
aparţinând unor proprietari diferiţi, şi alegerea terenului pe care se va exercita
servitutea. Dacă dreptul de trecere se exercită deja pe terenul unui vecin, proprietarul
locului înfundat nu mai poate pretinde exercitarea acestui drept pe terenul altor
vecini672. Dacă însă există mai mulţi vecini, iar dreptul de trecere nu este stabilit,
proprietarul terenului înfundat nu poate alege în mod arbitrar vecinul pe al cărui
teren va exercita locul de trecere. Această alegere trebuie să se facă ţinând seama de
calea cea mai scurtă la drumul public şi cea mai puţin împovărătoare pentru
proprietarul pe al cărui teren se poate exercita dreptul de trecere673. În toate cazurile,
judecătorul va decide, în funcţie de planul terenurilor învecinate, pe baza unei cercetări
la faţa locului sau pe baza unei expertize, care este calea de acces cea mai scurtă şi cea
mai puţin păgubitoare674. Desigur, pentru opozabilitatea hotărârii, este necesar ca în
proces să fie toate părţile interesate, indiferent de calea procedurală prin care sunt
introduse în cauză.
Recunoaşterea dreptului de trecere poate fi cerută în justiţie pe calea unei ac-
ţiuni petitorii, iar nu pe calea unei acţiuni posesorii 675. Totuşi, dacă s-a obţinut deja
exercitarea dreptului de trecere, el poate fi apărat pe calea acţiunii posesorii în
raport cu locul pe care se exercită 676.

(272)

Este însă posibil ca, în absenţa manifestării de voinţă a proprietarului ve cin

şi a unei hotărâri judecătoreşti, stabilirea servitutii legale de trecere stricto sensu,
respectiv a locului pe unde se exercită aceasta, să se facă prin uzucapiune, caz în care
nu se mai pune problema respectării criteriilor prevăzute explicit sau implicit de
lege677. Servitutile stabilite prin fapta omului se pot dobândi prin uzucapiunea de 30 de
ani numai dacă sunt continue şi aparente (art. 623 C. civ.). Dar servitutea legală de
trecere stricto sensu, chiar dacă nu are caracter continuu şi aparent, întrucât nu face

672
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. I, p. 696, pct. 12.
673
Pentru rezolvarea acestei probleme în jurisprudenţa franceză, C. Atias, op. cit., p. 410 şi 411, text şi
notele 77-81.
674
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 294, pct. 5 şi p. 295, pct.
4.
675
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. I, p. 695, pct. 3.
676
În acest sens, jurisprudenţa menţionată ibidem, p. 696, pct. 8.
677
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu. N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 292, pct.
2 şi 3, p. 296, pct. 2-8.
parte din categoria servitutilor stabilite prin fapta omului nu intră sub incidenţa
restricţiei prevăzute în art. 623 C. civ. Dar nu este posesia îndelungată o faptă a
omului? Răspunsul este, desigur, afirmativ, dar posesia îndelungată duce la
stabilirea servitutii numai ca urmare a exercitării dreptului potestativ prevăzut în art.
616 C. civ. în mod intuitiv, dar totuşi foarte limpede, această idee a fost afirmată de
multă vreme în practica judiciară: „Dacă, în adevăr, servitutile de trecere (n.n. - este
vorba de servitutile stabilite prin fapta omului) nu pot servi de bază unei acţiuni
posesorii şi nici nu se pot dobândi prin prescripţiune, nu este tot astfel cu servitutea
prevăzută de art. 616 din Codul civil pentru locurile înfundate, căci această
servitute existând în temeiul art. 616 din Codul civil, are titlul ei chiar în lege şi
nimic nu exclude dobândirea prin prescripţiune a exerciţiului ei printr-un anume loc
determinat şi nimic nu împiedică, prin urmare, ca acest exerciţiu, deşi necontinuu,
să fie garantat prin acţiunea posesorie în cazul în care ar fi întrunite celelalte condiţiuni
cerute pentru aceste acţiuni.” 678
Aşadar, prescripţia achizitivă nu priveşte dreptul de trecere, cu toate com -
ponentele sale, întrucât dreptul potestativ îşi are izvorul în lege şi în situaţia
locului înfundat, indiferent de voinţa vecinului, ci numai o componentă a dreptului de
trecere, respectiv servitutea legală de trecere stricto sensu, ceea ce presupune
stabilirea locului pe unde se exercită servitutea şi a întinderii acestuia 679, în aceeaşi
ordine de idei, s-a apreciat că şi în situaţia în care s-a stabilit locul de trecere prin
convenţie sau prin hotărâre judecătorească servitutea legală de trecere stricto
sensu poate fi stabilită, pe temeiul prescripţiei achizitive, în alt loc care a fost
utilizat timp de 30 de ani pentru trecere, fără opunerea proprietarului vecin680. Mai
mult, servitutea legală de trecere stricto sensu poate fi

(273)

678
Curtea de Casaţie, s. civ., dec. nr. 870/1911, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit,, vol. I, p. 696,
pct. 8. În sens contrar, jurisprudenţa menţionată ibidem, pct. 5.
679
Aşa fiind, este discutabilă soluţia potrivit căreia prescripţia achizitivă operează şi în situaţia în care
trecerea s-a exercitat timp de 30 de ani pe acelaşi fond, dar în puncte diferite (pentru această soluţie,
doctrina franceză menţionată în C. Hamangiu. N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 297, pct. 13 şi 14). Într-
adevăr, dreptul de trecere îşi are izvorul în lege şi în situaţia locului înfundat, astfel încât prescripţia
achizitivă poate avea efect numai în legătură cu stabilirea concretă a porţiunii de teren pe care se
exercită servitutea legală de trecere.
680
Doctrina franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean. op. cit., p. 296, pct. 4.
dobândită, în privinţa locului pe care se exercită, prin uzucapiune, chiar dacă acest loc este
un teren proprietate publică sau afectat de un regim juridic de inalienabilitate681.
De regulă, recunoaşterea servitutii legale de trecere stricto sensu se solicită pe
suprafaţa terenului vecin (trecere cu piciorul, cu calul, cu maşina etc). S-a admis însă că
este posibil şi un pasaj aerian pentru exploatarea unei cariere în munţi sau un pasaj
subteran682.
Dreptul de a cere stabilirea servitutii este imprescriptibil683. Altfel spus, se aplică regula
din materia drepturilor potestative. Desigur, acest drept încetează în momentul în care
încetează situaţia de loc înfundat684. Într-adevăr, acest caracter nu este etern. Un teren se
poate afla în situaţia de loc înfundat pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Chestiunea
prezintă importanţă sub aspectul duratei minime a acestei situaţii, necesare pentru
naşterea dreptului de trecere, într-adevăr, în jurisprudenţă s-a decis că, dacă un teren este
înfundat ca urmare a revărsării apelor pentru o perioadă de câteva luni pe an, proprietarul
său poate cere să exercite dreptul său de trecere, conform art. 616-619 C. civ., pe terenul unui
vecin, dar numai până în momentul în care încetează situaţia de loc înfundat. Dacă însă
înfundarea terenului este doar pasageră, fără a împiedica prin durata sa în mod grav
exercitarea dreptului de proprietate asupra locului înfundat, nu se naşte dreptul potestativ
de trecere.
b) Servitutea legală de trecere stricto sensu. O dată ce a fost stabilit locul şi
întinderea servitutii legale de trecere stricto sensu, aceasta se poate exercita în mod
efectiv. Din acest moment, proprietarul locului înfundat are, asupra terenului vecinului
său, un drept asemănător unui dezmembrământ al proprietăţii.
Proprietarul terenului asupra căruia apasă servitutea păstrează toate atributele
dreptului său de proprietate685, inclusiv prerogativa îngrădirii terenului686, cu condiţia de a nu
împiedica în nici un fel exercitarea dreptului de trecere, conform conţinutului precizat la
naşterea servitutii, prin acordul părţilor, prin hotărâre judecătorească sau prin prescripţie
achizitivă.
Servitutea legală de trecere, ca şi dreptul potestativ de a cere stabilirea acestei servituti,
încetează în momentul în care dispare caracterul de loc înfundat. Încetarea

681
Doctrina franceză menţionată ibidem, pct. 5 şi 6.
682
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 256, text şi notele 109 şi 110.
683
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 293, pct. 41.
684
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 297, pct. 19.
685
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 292, pct. 35.
686
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 254; în acelaşi sens, doctrina română şi franceză
menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 292, pct. 36.
 (274)

operează indiferent de modul în care s-a stabilit conţinutul concret al servitutii de

trecere: convenţie, hotărâre judecătorească sau prescripţie achizitivă”
c) Dreptul de a cere modificarea servitutii legale de trecere stricto sensu. Modi-
ficarea împrejurărilor care configurează modul rezonabil de exercitare a drep tului de
proprietate asupra locului înfundat justifică şi modificarea servituti: legale de
trecere stricto sensu. Altfel spus, criteriul necesităţii acţionează în mod diferit, în
funcţie de schimbarea circumstanţelor. Dreptul de a cere extinde
rea servitutii legale de trecere sau schimbarea conţinutului acesteia este o continuare
a dreptului potestativ de a cere stabilirea servitutii. Acest drept poate fi realizat prin
convenţia părţilor sau în justiţie, dar, în acest ultim caz, numai dacă servitutea de
trecere nu a fost dobândită iniţial prin uzucapiune. Criteriul necesităţii poate să
opereze şi în sensul diminuării servitutii, caz în care proprietarul terenului pe care
aceasta se exercită este îndreptăţit să ceară restrângerea servitutii. Restrângerea poate
fi consimţită de titularul servitutii sau poate fi dispusă de judecător. Dacă însă
servitutea de trecere a fost dobândită prin uzucapiune, restrângerea ei poate fi
obţinută numai prin convenţia părţilor, iar nu şi prin acţiune în justiţie. Proprietarul
terenului pe care se exercită servitutea poate să ceară schimbarea conţinutului
acesteia, de exemplu, pentru efectuarea unor lucrări necesare pentru repararea
fondului său, cu condiţia ca noua cale de trecere să fie la fel de comodă pentru
proprietarul locului înfundat.
d) Accesul temporar pe terenul vecin pentru repararea şi întreţinerea construcţie,
proprii. Dreptul de trecere a fost interpretat extensiv în doctrină şi în jurispru denţă
în sensul că, pe temeiul prevederilor art. 616 C. civ., proprietarul unui loc înfundat
poate să treacă pe terenul proprietatea vecinului pentru a executa lucrările de
reparaţie sau de întreţinere la construcţia proprie.

(275)

F. Titularul dreptului de trecere.

 De regulă, dreptul de trecere aparţine proprietarului locului înfundat. S-a
recunoscut însă că şi titularii celorlalte drepturi reale asupra lucrului au şi calitatea de
titulari ai dreptului de trecere în toate ipostazele sale687. Desigur, este vorba de titularii
celorlalte drepturi reale principale, cu excepţia dreptului de servitute: uzufruct, uz,
abitaţie şi superficie688.
În schimb, detentorul precar al locului înfundat nu are calitatea de titular al
dreptului de trecere, dar, dacă servitutea legală de trecere stricto sensu s-a stabilit
în favoarea titularului dreptului real principal asupra locului înfundat, detentorul
precar beneficiază de servitute cu acelaşi titlu precar. Dacă nu a fost stabilită
servitutea legală de trecere stricto sensu, detentorul precar are o acţiune împotriva
proprietarului locului înfundat pentru a-l obliga să facă demersurile necesare în
vederea stabilirii servitutii sau să îi ceară rezoluţiunea sau rezilierea contractului,
cu daune-interese689. Detentorul precar poate utiliza şi acţiunea oblică pentru
exercitarea acţiunilor aferente dreptului de trecere, în ansamblul său690.
De asemenea, în ipoteza coproprietăţii, recunoaşterea servitutii legale de
trecere stricto sensu nu poate fi cerută de un singur coproprietar 691. Altfel spus,
acţiunea în justiţie, cu caracter petitoriu, are semnificaţia unui act de dispoziţie
juridică şi poate fi exercitată, potrivit regulii unanimităţii, cu acordul tuturor
coproprietarilor.

G. Obligaţia de despăgubire.

a) Criteriile şi formele despăgubirii. Recunoaşterea servitutii legale de trecere

stricto sensu presupune însă şi dreptul corelativ la despăgubire. Proprietarul pe al
cărui teren se exercită servitutea poate cere să fie despăgubit. Proprietarul locului
înfundat are obligaţia să plătească o despăgubire în proporţie cu pagubele suferite
de proprietarul vecin, iar nu în raport cu folosul pe care l-ar avea el însuşi ca
urmare a exercitării dreptului de trecere; dacă vecinului nu i se cauzează o pagubă
687
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 292, pct.
20. Cu referire expresă la uzufructuar şi uzuar, doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 21.
688
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 253.
689
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 22.
690
În doctrină, s-a apreciat că recunoaşterea dreptului de trecere poate fi cerută „de toţi cei care pot fi
consideraţi ca mandatari ai proprietarului în exploatarea fondurilor, uzufructuar, locatari” (C. Atias, op.
cit., p. 407 şi 408 - trad. ns.); această apreciere păcătuieşte prin aceea că pune semnul egalităţii între
titularii drepturilor reale şi detentorii precari; numai aceştia din urmă ar putea fi consideraţi, într-un
sens general, ca mandatari ai titularilor drepturilor reale asupra locului înfundat.
691
Jurisprudenţa menţionată ibidem, p. 293 şi 294, pct. 1.
sau dacă înfundarea locului este consecinţa unui act de înstrăinare (vânzare,
donaţie, schimb etc), a unui

(276)

testament, a unui act de partaj ori a unui alt asemenea act încheiat de proprietarul vecin,
proprietarul locului înfundat nu datorează nici o despăgubire.692
Valoarea despăgubirii se poate stabili, în absenţa înţelegerii părţilor, în justiţie, pe
baza unei expertize; cheltuielile necesare pentru întocmirea expertize revin titularului
dreptului de trecere693. Pagubele cauzate vecinului vor fi apreciate şi în funcţie de durata
servitutii de trecere, dacă aceasta poate fi estimaţi în momentul stabilirii ei. În acest caz,
despăgubirea va fi stabilită printr-o sumă globală; dacă nu se poate face o estimare globală,
întrucât nu se poate anticipa durata servitutii de trecere, este preferabil să se plătească o
sumă anuală694. Nu există nici un temei legal privind plata despăgubirii înainte de stabilirea
servitutii de trecere695. Plata prealabilă a despăgubirii nici n-ar fi posibilă în cazul în care s-ar
impune acordarea unei sume periodice. Dacă servitutea de trecere se exercită pe terenurile
mai multor vecini, obligaţia de despăgubire nu este solidară sub aspect activ, ci divizibilă,
fiind stabilită în funcţie de pagubele cauzate fiecărui vecin. Invers, dacă obligaţia de
despăgubire este datorată de mai mulţi proprietari care au parcele distincte în locul
înfundat, ea nu este solidară sub aspect pasiv, păstrându-şi caracterul divizibil; partea
datorată de fiecare proprietar va fi evaluată, în absenţa acordului părţilor, în justiţie, pe
bază de expertiză, în funcţie de criteriul prejudiciului cauzat de fiecare titular al dreptului de
trecere.
Acţiunea prin care se cere recunoaşterea servitutii şi acţiunea în despăgubiri pot fi
exercitate şi separat, caz în care, în a doua acţiune, nu se poate opune autoritatea de lucru
judecat a hotărârii prin care s-a soluţionat prin acţiune.
Dacă servitutea de trecere a fost dobândită prin prescripţie achizitivă nu se mai
pune problema plăţii unei despăgubiri.

692
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, p. 292 293, pct. 34-40.
693
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, p. 293, pct 43 şi 44.
694
Aşadar, nu este justificată controversa privind caracterul global sau periodic al despăgubirii, întrucât
fiecare soluţie are în vedere o situaţie particulară, adică împrejurări de fapt diferite. Pentru această
controversă, doctrina română şi franceză menhonată ibidem, pct. 45 şi 46. În sensul că suma poate fi,
după caz, globală sau anuală, a se vedea jurisprudenţa menţionată ibidem, p. 294, pct. 5.
695
Dispoziţiile legale de la exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în ipoteza
servitutii de trecere. În acest sens, doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 48; în sens
contrar, doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 47.
 b) Prescripţia dreptului la despăgubiri. Acţiunea în despăgubire este însă pre-
scriptibilă, astfel încât, după trecerea termenului de prescripţie de 3 ani, exercitarea servitutii
legale de trecere stricto sensu nu mai poate fi compensată (art.

(277)

619 C. civ.). Termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care se re -

cunoaşte exercitarea servitutii legale de trecere stricto sensu, iar nu de la data
înfundării terenului 696. Într-adevăr, la această ultimă dată se naşte doar dreptul
potestativ de trecere, dar plata despăgubirii este justificată de dobândirea servitutii
de trecere propriu-zisă.
Prescripţia dreptului vecinului de a cere despăgubiri nu împiedică însă în
nici un fel exercitarea servitutii legale de trecere stricto sensu.
c) Posibilitatea restituirii parţiale a despăgubirii. În cazul încetării servitutii de
trecere ca urmare a desfundării locului, s-a apreciat că proprietarul care a plătit
despăgubirea printr-o sumă globală are dreptul la o restituire parţială, prin
deducerea pagubei suferite de vecin în raport cu durata efectivă a servitutii. Desigur,
cel care cere restituirea despăgubirii trebuie să dovedească mai întâi plata acesteia697.

Secţiunea a IV-a
Limite judiciare stabilite în interes privat,
în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate

141. Precizare prealabilă.

Noţiunea de limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată

poate crea o confuzie. Într-adevăr, în caz de litigiu, judecătorii sunt suverani să
aprecieze modul de aplicare a legii, în funcţie de împrejurările de fapt. Aşadar,
limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate privată se aplică, în concret,
tot de către judecător. Nu trebuie să se confunde însă limitele legale stabilite pe cale
judiciară cu limitele judiciare propriu-zise. Aşadar, limitele judiciare ale exercitării
dreptului de proprietate privată sunt stabilite de judecător în absenţa unei prevederi
696
Doctrina română şi franceză menţionată menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI,
p. 297, pct. 18.
697
În sens contrar, ibidem, pct. 22 şi 24.
legale, într-o situaţie de fapt care face necesară o asemenea limită pentru a păstra
echilibrul între sferele de exercitare ale drepturilor de proprietate privată
aparţinând unor proprietari diferiţi. Desigur, problema păstrării acestui echilibru se
pune, în primul rând, în materie imobiliară, în raporturile de vecinătate. Nu este
exclus însă ca exercitarea dreptului de proprietate asupra unui imobil să cauzeze
anumite pagube nu numai vecinilor, ci şi altor persoane care locuiesc sau care au în
proprietate imobile situate la o mai mică sau la o mai mare depărtare. Mai ales când
este vorba de exploatarea unor proprietăţi industriale, consecinţele păgubitoa re se
pot întinde asupra unui cartier, asupra unei localităţi sau chiar asupra unei întregi
regiuni. În sens larg, este însă vorba tot de raporturi de vecinătate.

(278)

Aşadar, limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate despart sfera

juridică în care dreptul există şi este exercitat potrivit prerogativelor sale de zona
inexistenţei dreptului. Limitele judiciare restrâng exercitarea dreptu lui de
proprietate mai mult decât o fac limitele legale. Chiar în interiorul sfere: juridice în
care dreptul există şi ar putea fi exercitat potrivit prerogativelor sale, judecătorul
poate fixa anumite limite pentru a împiedica producerea prejudi ciilor în patrimoniul
unuia sau altuia dintre vecini. Astfel înţeleasă, problema limitelor judiciare ale
exercitării dreptului de proprietate privată interferează, dar, cum vom vedea, fără a se
confunda, cu problema abuzului de drept. Într-adevăr, aceste limite judiciare sunt
legate de ipotezele în care prejudiciile suportate de vecini sunt cauzate de o
activitate neculpabilă.
Dincolo de orice fundamentare, este firesc ca dreptul de proprietate să fie
exercitat astfel încât să nu se cauzeze pagube unor terţe persoane. Într-adevăr,
adagiul qui suo iure utitur, neminem laedit ar părea să justifice exercitarea drepturilor
subiective civile, deci şi a dreptului de proprietate privată, în mod ne limitat. Am
văzut însă că de multă vreme s-a admis că exerciţiul dreptului de proprietate
privată, ca şi exerciţiul drepturilor subiective civile în general, nu este nelimitat.
Iniţial, au fost avute în vedere limitele materiale, iar apoi limi tele juridice stabilite de
legiuitor sau de proprietar, pentru ca în final să se pună problema admisibilităţii
limitelor judiciare.
 Această admisibilitate a limitelor judiciare într-un sistem de drept care face
parte din familia dreptului continental, cum este cazul sistemului de drept ro mân, a
întâmpinat o explicabilă rezistenţă, întrucât judecătorul trebuie să aplice legea, iar
nu să o creeze. În ciuda acestei rezistenţe, ideea limitelor judiciare a fost admisă mai
întâi în jurisprudenţă, iar apoi în doctrină. Controversată a fost şi a rămas
chestiunea fundamentării acestor limite judiciare ale exercitării dreptului de
proprietate privată. Altfel spus, pe ce se întemeiază puterea judecătorului de a stabili
asemenea limite?

142. Obligaţia născută din cvasicontractul de vecinătate.

Mai întâi, au fost invocate prevederile art. 588 C. civ., conform cărora „Legea
supune pe proprietari la osebite obligaţii unul către altul, fără chiar să existe vreo
convenţie între dânşii”. S-a încercat să se găsească în acest text fundamentul puterii
judecătorului

(279)

de a fixa limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată. Textul ar

reglementa o adevărată obligaţie de vecinătate, în virtutea căreia proprietarul trebuie
să se abţină de la acele acte de exercitare a dreptului său care ar putea cauza
prejudicii terţilor. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea proprietarului.
În realitate, noţiunea de obligaţie de vecinătate este lipsită de conţinut, astfel încât
nu se poate vorbi de încălcarea ei. Textul art. 588 C. civ. este, împreună cu art. 589 C.
civ., o simplă introducere la servitutile legale descrise în art. 590-619 C. civ. Formularea
textului art. 588 C. civ. nici n-ar putea fi citită altfel decât ca o introducere la textele care
descriu servitutile legale. Într-adevăr, textul spune expres că obligaţiile la care face
referire sunt stabilite prin lege. În plus, noţiunea de cvasicontract este inexactă şi inutilă
din punct de vedere juridic.

143. Răspunderea civilă delictuală. În măsura în care exercitarea dreptului

de proprietate cauzează un prejudiciu unui terţ, repararea acestui prejudiciu ar fi
posibilă potrivit regulilor răspunderii civile delictuale. S-a observat însă, pe bună
dreptate, că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai în măsura în care
sunt îndeplinite condiţiile legale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi
vinovăţia. Or, de cele mai multe ori, este greu să se probeze caracterul ilicit al
exercitării dreptului de proprietate privată şi vinovăţia proprietarului.
Neîndeplinirea acestor condiţii face imposibilă angajarea răspunderii civile
delictuale pentru faptă proprie.
S-ar putea face apel însă la prevederile art. 1000, alin. 1, teza a doua din Codul
civil, care reglementează răspunderea delictuală pentru prejudiciile cau zate de
lucruri în general sau la prevederile art. 1002 C. civ. care reglementează răspunderea
delictuală pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului. Desigur, in măsura în care
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste texte legale, răspunderea va fi
angajată, dar, în prima ipoteză, ea apasă în sarcina paznicului juridic, iar acesta nu
este întotdeauna proprietarul. În plus, ori de câte ori nu sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute în aceste texte legale, cei păgubiţi prin exercitarea dreptului de
proprietate privată nu ar mai putea fi despăgubiţi.
Aşadar, concepţia răspunderii delictuale, fie ea pentru prejudiciile cauzate
prin faptă proprie, pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general sau pentru
prejudiciile cauzate de ruina edificiului, nu este un temei suficient pentru a explica
posibilitatea judecătorului de a stabili limite judiciare ale exercitării dreptului de
proprietate privată.

(280)

144. Abuzul de drept.

Drepturile subiective civile trebuie să fie exercitate potrivit scopului lor

economic şi social, conform art. 3, alin. 2 din Decretul nr. 31/1954698. În plus,
întrucât dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor
constituţionale, el intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 57 din Constituţie. Potrivit
acestui text, „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi”. În aceste texte este găsit temeiul răspunderii pentru abuzul de

698
Supra, nr. 3, nota 24.
drept699. În măsura în care dreptul de proprietate nu este exercitat cu bună-credinţă,
fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane, el este deturnat de la scopul
său economic şi social, astfel încât această exercitare nu se mai poate bucura de
protecţie juridică.
Pentru a face distincţie între exercitarea normală şi exercitarea abuzivă a drep-
turilor subiective civile au fost utilizate două noţiuni: limite externe şi limite interne
ale acestor drepturi. Limitele externe sunt, în primul rând, limitele materiale ale
exercitării dreptului de proprietate, ca limite obiective care rezultă din dimensiunile
bunului. În al doilea rând, tot limite externe sunt şi limi tele stabilite de legiuitor
sau de proprietar, indiferent dacă acestea urmăresc restrângerea întinderii bunului
asupra căruia se exercită dreptul de proprietate sau restrângerea atributelor
dreptului de proprietate. în cazul drepturilor reale principale, în general, dar mai
ales în cazul dreptului de proprietate, legiuitorul le stabileşte conţinutul şi sfera de
exercitare.
Pe lângă aceste limite externe, dreptul de proprietate, ca şi celelalte drepturi
subiective civile, are şi limite interne, care sunt conturate de scopul economic şi
social pentru care drepturile au fost recunoscute şi apar ca graniţe fireşti în tre sferele
de exercitare ale drepturilor de proprietate aparţinând unor persoane diferite. Chiar
dacă legiuitorul sau proprietarul nu a putut să acopere, prin limitele externe
instituite de unul sau altul, toate ipotezele necesare pentru păstrarea echilibrului între
aceste sfere de exercitare ale drepturilor de proprietate, acest echilibru trebuie totuşi
să fie asigurat pentru a evita sau pentru a curma conflictele dintre proprietari şi terţi.
Altfel spus, acest echilibru este o formă de manifestare a echilibrului necesar în
relaţiile din interiorul oricărei comunităţi.
Limitele externe despart sfera juridică în care dreptul de proprietate exis tă
de zona inexistenţei dreptului. Limitele interne conturează sfera în care dreptul de
proprietate este exercitat în mod normal, fără a cauza prejudicii majore

(281)

699
S-a apreciat că „expresia este antifilozofică” (Marquis de Vareilles-Sommieres, loc cit., p. 464 - trad.
ns.), pentru că dreptul încetează acolo unde începe abuzul. în aceeaşi ordine de idei, a fost criticată
maxima summum jus summa injuria, întrucât nu poate exista injustiţie acolo unde există drept (loc. cit.,
p. 465).
terţilor. Dincolo de aceste limite, exercitarea dreptului de proprietate este abuzivă
întrucât cauzează prejudicii terţilor, altele decât cele care se produc în mod normal.
Altfel spus, dincolo de aceste limite, exercitarea dreptului de proprie tate are
semnificaţia abuzului de drept.
Fără îndoială, teoria abuzului de drept700 poate întemeia, în anumite împre-
jurări, răspunderea proprietarului pentru pagubele cauzate terţilor prin exercitarea
dreptului său701. Eficienţa ei depinde însă de criteriul 702 care este avut în vedere pentru
stabilirea limitelor interne ale drepturilor subiective civile, în general, şi ale dreptului
de proprietate privată, în special. Criteriul subiectiv permite caracterizarea unei
exercitări ca fiind abuzive numai dacă ea este săvârşită cu intenţia de a păgubi o terţă
persoană, în timp ce criteriul obiectiv, mai puţin restrictiv, are în vedere caracterul
excesiv al exercitării dreptului, adică dincolo de cadrul normal al incomodităţilor pe
care le creează terţilor, inclusiv în forma unor prejudicii minore703.
Dar, chiar dacă legiuitorul a adoptat prin art. 3, alin. 2 din Decretul nr. 31 /1954
criteriul obiectiv, răspunderea pentru abuzul de drept rămâne o formă particu lară de
manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât nu poate fi angajată în absenţa
vinovăţiei, fie ea şi în forma culpei 704.
Ca urmare, nici teoria abuzului de drept nu este suficientă pentru a explica, în
toate cazurile, răspunderea pentru pagubele create prin exercitarea dreptului de
proprietate.
700
Pentru partizanii şi adversarii teoriei abuzului de drept, M. Eliescu, op. cit., p. 163, notele 107-110.
De asemenea, pentru o concepţie de ansamblu a abuzului de drept, I. Deleanu, Drepturile subiective
civile şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, passim.
701
Pentru analiza abuzului de drept în materia proprietăţii, inclusiv cu referire la jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, C. Bîrsan, op. cit., p. 75-82. Idem, „Limitările dreptului de proprietate
reglementate de Convenţia europeană a drepturilor omului”, în Pandectele Române nr. 3/2003, p. 165-
197.
702
Pentru criteriile stabilirii limitelor interne ale exercitării drepturilor subiective civile, M. Eliescu, op.
cit., p. 164. Cu referire specială la dreptul de proprietate, G.N. Luţescu, op. cit., p. 318 şi 319. (Acest
autor trimite la L. Josserand ca susţinător al teoriei abuzului de drept în domeniul raporturilor de
vecinătate; în realitate, explicaţia dată de L. Josserand este complexă, actul abuziv fiind doar una dintre
explicaţiile care întemeiază obligaţia de reparare a prejudiciului în raporturile de vecinătate, alături de
actul ilegal şi actul excesiv, numai acesta din urmă fiind licit şi neculpabil; naşterea obligaţiei de
reparare a prejudiciului este explicată nu numai prin raportare la ideea obligaţiilor normale de
vecinătate, ci şi prin ideea riscului-profit; L. Josserand, op. cit., p. 826-832.)
703
Adoptarea legală a criteriului obiectiv nu înseamnă însă că dispare distincţia dintre limitele interne şi
limitele externe. Într-adevăr, dispoziţia legală care consacră acest criteriu nu devine o limită externă cu
caracter legal, întrucât ea nu precizează unde se află această limită, ci recunoaşte numai posibilitatea
stabilirii limitelor interne de către judecător (în sens contrar, M. Eliescu, op. cit., p. 166, text şi nota
120). In funcţie de împrejurări, judecătorul este suveran să aprecieze unde se află limitele interne ale
dreptului de proprietate.
704
M. Eliescu, op. cit., p. 168 şi 169, text şi nota 134; C. Stătescu, „Actul juridic ca izvor de obligaţii”,
în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei,
Bucureşti, 1981, p. 61 şi 186.
 (282)

145. Depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii.

În raporturile de vecinătate, în înţelesul larg pe care l-am evocat mai sus,

există inconveniente normale, reciproce cauzate prin exercitarea dreptului de
proprietate. Altfel spus fiecare vecin are obligaţia de a suporta aceste inconveniente
normale. Este vorba de aşa-numitele obligaţii normale de vecinătate705, dincolo de
obligaţiile prevăzute expres de lege şi la care trimite, în realitate, art. 588 C. civ.
Aşadar, există două diferenţe între această concepţie şi concepţia
cvasicontractului de vecinătate.
Mai întâi, prima concepţie se întemeiază pe art. 588 C. civ., în care vede iz-
vorul unei obligaţii de vecinătate, dincolo de servitutile legale enumerate în art 590-
619 C. civ., dar asemănătoare în conţinut cu acestea; în ambele situaţii, este vorba de o
restrângere, de cele mai multe ori cu caracter reciproc, a exercitări; dreptului de
proprietate în raporturile de vecinătate. A doua concepţie, deşi vorbeşte tot de
obligaţia de vecinătate, are în vedere, în primul rând, obligaţia de a suporta anumite
inconveniente, inclusiv prejudicii minore, şi, în al doilea rând în mod implicit,
obligaţia de a-şi exercita propriul drept de proprietate astfel încât să nu se cauzeze
vecinilor inconveniente mai mari decât cele normale sau chiar prejudicii majore.
În al doilea rând, prima concepţie întemeia obligaţia de vecinătate pe un
aşa-numit cvasicontract reglementat în art. 588 C. civ. A doua concepţie deduce,
implicit, obligaţia normală de vecinătate din principiul echităţii, iar nu din vreun
text legal.
Această concepţie are avantajul de a explica, pe de o parte, limitarea răs -
punderii pentru exercitarea dreptului de proprietate numai la prejudiciile care nu au
caracter normal în raporturile de vecinătate şi, pe de altă parte, funcţionarea
acestei răspunderi independent de orice idee de culpă 706.

705
Pentru jurisprudenţa franceză care a consacrat noţiunea de obligaţii normale de veci nătate, Al.
Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 272 şi 273, notele 175-177. Aceşti autori evocă şi teoria riscului-
profit, preluată de la L. Josserand (supra, nr. 144, nota 105) şi utilizată uneori în jurisprudenţa franceză
pentru a întemeia răspunderea proprietarului pentru pagubele create prin exercitarea dreptului său;
teoria a fost abandonată de jurisprudenţa franceză, întrucât ea conducea la ideea reparării tuturor
prejudiciilor, chiar şi a acelora care sunt normale în raporturile de vecinătate.
706
M. Eliescu, op. cit., p. 169, text şi notele 136 şi 137; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 274.
 146. Concluzie în legătură cu fundamentul limitelor judiciare ale exercită -
rii dreptului de proprietate privată.

Rezultă din cele de mai sus că răspunderea proprietarului pentru pagubele

cauzate prin exercitarea dreptului său ar putea fi întemeiată atât pe răspunderea
civilă delictuală pentru faptă proprie, în forma sa generală sau în forma particulară a
răspunderii pentru abuzul de drept, cât şi pe răspunderea civilă delictuală pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în general sau de ruina edificiului, în măsura în care
sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege. În toate aceste ipoteze nu mai este
vorba însă de limite judiciare

(283)

ale exercitării dreptului de proprietate privată. Judecătorul nu face altceva decât să aplice,
desigur, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe, dispoziţiile legale care reglementează o
formă sau alta de răspundere civilă delictuală.
Adevărate limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate sunt însă acelea
care sunt fixate de judecător chiar în absenţa unor asemenea dispoziţii legale. Din acest
punct de vedere, concepţia inconvenientelor normale ale vecinătăţii sau, altfel spus,
concepţia obligaţiilor normale de vecinătate se apropie cel mai mult de explicarea
cuprinzătoare a posibilităţii pe care o are judecătorul de a stabili limite judiciare ale
exercitării dreptului de proprietate.
La o analiză atentă, observăm însă că această concepţie nu este altceva decât
manifestarea principiului echităţii în raporturile de vecinătate, înţelese în sens larg. Cu
alte cuvinte, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite
printr-o judecată în echitate. Astfel se explică rezistenţa întâmpinată în procesul de
recunoaştere a acestor limite, mai întâi în jurisprudenţă, iar mai apoi în doctrină.
Într-adevăr, în sistemul nostru de drept, care face parte din familia dreptului
continental, judecata în echitate este, de regulă, prohibită. Cu toate acestea, chiar în Codul
civil se prevede, în art. 3, că „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea
nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate”. Este adevărat că în textul imediat următor (art. 4) se adaugă că
„Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii
generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.
Aşadar, Codul civil, pe de o parte, sancţionează denegarea de dreptate iar, pe de
altă parte, interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normativ.
Între aceste două reguli nu există însă nici o incompatibilitate. Altfel spus,
judecătorul poate soluţiona o pricină, chiar în absenţa unei dispoziţii legale exprese
pentru soluţionarea unei probleme de fapt, făcând apel fie la analogia legii, fie la analogia
dreptului. Dar, în acest ultim caz, întemeierea soluţiei pe principiile generale ale dreptului
înseamnă, printre altele, şi o judecată în echitate. Într-adevăr, principiul echităţii este
pilonul central al sistemului de principii care fundamentează dreptul în general, dreptul
civil în special.
În aplicarea acestei concepţii, judecătorul apreciază asupra limitelor interne ale
dreptului de proprietate, asemănător aplicării teoriei abuzului de drept, dar, spre deosebire de
această ultimă ipoteză, el apreciază şi asupra caracterului anormal al inconvenientelor,
respectiv asupra caracterului anormal al prejudiciilor cauzate în exercitarea dreptului de
proprietate dincolo de limitele interne. Tot spre deosebire de teoria abuzului de drept, în
această concepţie culpa proprietarului nu mai este relevantă. Prin aceste aprecieri,
judecătorul fixează

(284)

limitele judiciare, ca limite interne ale exercitării dreptului de proprietate privată în raporturile
de vecinătate. Dincolo de aceste limite, activitatea chiar neculpabilă a proprietarului, în
măsura în care cauzează prejudicii vecinilor, determină naşterea obligaţiei de despăgubire.
Inconvenientele legate de vecinătate se împart în două categorii: cele cauzate prin
exercitarea dreptului de proprietate fără depăşirea limitelor materiale ale fondului (de
exemplu, cu ocazia executării unor lucrări de construcţii, se produc fisuri în construcţia
vecină) şi cele cauzate prin depăşirea limitelor propriului fond şi introducerea (immissio)
unor elemente materiale în subsolul, solul sau spaţiul suprapus fondurilor vecine:
substanţe chimice, fum, miros, zgomot, unde electrice etc. S-a apreciat că inconvenientele
din prima categorie justifică naşterea unei obligaţii de despăgubire numai dacă ele au fost
săvârşite cu vinovăţie, caz în care nu mai are importanţă dimensiunea prejudiciului; altfel
spus, în acest caz este vorba de o răspundere civilă delictuală. Ca urmare, numai
inconvenientele din cea de-a doua categorie, dacă nu se înfăţişează ca un prejudiciu
minor şi dacă nu poate fi angajată răspunderea delictuală, inclusiv în forma răspunderii
pentru abuzul de drept, sunt susceptibile de a da naştere unei obligaţii de reparare a
prejudiciului pe temeiul echităţii sau al aşa-numitor obligaţii normale de vecinătate.
Această obligaţie subzistă chiar în ipoteza în care proprietarul a avut autorizaţia
administrativă necesară pentru desfăşurarea unei anumite activităţi sau a obţinut
concesionarea unui serviciu public.
Ca urmare a dezvoltării legislaţiei privind protecţia mediului, există tendinţa ca obligaţia de
reparare a prejudiciului cauzat prin poluare să înglobeze parţial obligaţia de reparare pentru
prejudiciile cauzate, fără culpă, în raporturile de vecinătate prin introducerea unor elemente
materiale în subsolul, solul sau spaţiul suprapus fondurilor vecine (immissio).

147. Criterii de apreciere a limitelor judiciare. Modalităţi de reparare a pre-

judiciului.

Deşi este suveran să aprecieze limitele judiciare ale exercitării dreptului de

proprietate privată în raporturile de vecinătate, judecătorul nu trebuie să fie arbitrar. În acest
sens, s-a apreciat că numai prejudiciile de o anumită

(285)

gravitate pot fi reparate, întrucât raporturile de vecinătate presupun, prin ele insele,
acceptarea reciprocă a inconvenientelor dacă acestea rămân la un nivel rezonabil. De
asemenea, aprecierea gravităţii inconvenientelor, respectiv a prejudiciilor, trebuie să
se facă prin raportare la timpul şi locul în care se desfă şoară raporturile de
vecinătate.
Criteriul anteriorităţii a fost aplicat în mod nuanţat. Mai întâi, s-a conside rat
că este neîntemeiată pretenţia proprietarului unei case de a fi despăgubit pentru
pagubele create de instalaţia industrială a vecinului dacă aceasta era anterioară
construcţiei casei. Ulterior, s-a apreciat că acest criteriu al anteriorităţii poate fi
aplicat numai dacă activitatea dăunătoare are caracter colectiv (preocupare
colectiva); de exemplu, proprietarul unei vile construite lângă un parc industrial nu este
îndreptăţit să ceară despăgubiri cât timp avea opţiunea de a nu cumpăra terenul şi
de a nu construi casa într-o asemenea zonă.
 Tocmai pentru că obligaţia de reparare a prejudiciului se naşte indepen dent
de culpă în această materie s-a admis că limitele judiciare se stabilesc nu în mod
abstract, ci şi în funcţie de anumite elemente personale. Profesia celui prejudiciat,
starea sănătăţii, condiţia materială sunt elemente care trebuie să fie avute în vedere
de judecător în momentul în care stabileşte limitele judiciare şi apreciază dacă s-a
născut sau nu obligaţia de reparare a prejudiciului. În mod simetric, trebuie să se ţină
seama de elementele personale relevante care caracterizează pe autorul prejudiciului.
Cât priveşte modalităţile de reparare a prejudiciului, cel vătămat poate să ceară
despăgubiri, adică o sumă de bani echivalentă valorii prejudiciului. Pe lângă
despăgubiri, victima poate solicita instanţei de judecată să oblige vecinul la încetarea
activităţii păgubitoare, în măsura în care această activitate nu se desfăşoară pe baza
unei autorizaţii emise cu respectarea condiţiilor legale. De asemenea, măsura încetării
activităţii n-ar putea fi dispusă de judecător dacă ea este disproporţionată în raport cu
valoarea prejudiciului. În plus, vecinul poate fi obligat să ia măsuri pentru
restrângerea efectelor prejudiciabile ale unei anumite activităţi sau pentru
prevenirea ori diminuarea prejudiciilor.

Secţiunea a V-a
Limite voluntare stabilite în interes privat,
în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate

148. Tipuri de restrângeri voluntare ale exercitării dreptului de proprieta te

privată.

Exercitarea acestui drept poate fi restrânsă şi prin voinţa proprie tarului, pe

cale testamentară sau convenţională. Dezmembrămintele dreptului

(286)

de proprietate pot fi constituite prin testament sau convenţie şi ele pot fi privite, într-un
sens general, ca limite juridice ale exercitării dreptului de proprietate. Propriu-zis însă,
dezmembrămintele sunt mai mult decât restrângeri ale exercitării dreptului de proprietate,
ele reprezintă o fragmentare a acestui drept. Aşadar, nuda proprietate nu este doar un drept
de proprietate restrâns în exercitarea sa, ci constituie un drept real distinct de dreptul de
proprietate, ca şi uzufructul, uzul, abitaţia, superficia sau servitutea.
Totuşi, servitutea se apropie mai mult de ideea de restrângere a exercitării dreptului
de proprietate privată, întrucât ea nu are în vedere întregul bun care formează obiectul
dreptului de proprietate privată, ci numai o anumită zonă a bunului respectiv. Oricum,
toate dezmembrămintele, inclusiv servitutile care au valoare de dezmembrăminte, vor fi
tratate într-un capitol separat.
Prin voinţa proprietarului, este posibilă restrângerea exercitării unuia sau altuia dintre
atributele dreptului de proprietate privată, fără a se constitui însă un dezmembrământ. De
exemplu, deşi potrivit legii, regulamentelor sau obiceiului, trebuie să existe o anumită
distanţă a construcţiilor faţă de linia de hotar, proprietarul unui teren îşi poate restrânge
dreptul de a construi, mărind această distanţă prin obligaţia pe care şi-o asumă. Nu se naşte,
în acest caz, un dezmembrământ al proprietăţii, întrucât vecinul nu exercită nici un atribut
asupra acestui teren.
Cea mai drastică autolimitare a exercitării dreptului de proprietate privată este
inalienabilitatea, chestiune analizată anterior.
Este posibil ca proprietarul să-şi restrângă exercitarea propriului drept, permiţând
astfel lărgirea sferei de exercitare a dreptului de proprietate al vecinului. Nici în acest caz nu
este vorba însă de naşterea unui dezmembrământ, întrucât vecinul nu primeşte nici o
prerogativă asupra fondului primului proprietar.

(287)

Capitolul IV
Regimul juridic al terenurilor şi al construcţiilor proprietate privată

Secţiunea I
Regimul juridic al terenurilor proprietate privată

149. Incapacitatea specială prevăzută în art. 41, alin. 2, fraza a II-a din
Constituţie, în redactarea nerevizuită.

Acest text statua: „Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de

proprietate asupra terenurilor.” Analiza juridică a textului art. 41, alin. 2 fraza a II-a este
necesară din considerente care ţin de aplicarea legii în timp. Incapacitatea specială
instituită prin acest text avea în vedere dobândirea oricăror terenuri proprietate privată,
indiferent dacă
erau situate în intravilan sau în extravilani Criteriul acesteia era cetăţenia, iar nu domiciliul.
Ca urmare, cetăţenii străini şi apatrizii, chiar dacă domiciliau în România, nu puteau
dobândi terenuri. În schimb, cetăţenii români care domiciliau în străinătate nu intrau sub
incidenţa acestei incapacităţi speciale. În acest sens, conform art. 3, alin. 2 din Legea nr.
54/1998, Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobândi
în România, prin acte juridice între vii şi prin moştenire, terenuri de orice fel”. În realitate,
cetăţenii români cu domiciliul în străinătate puteau dobândi terenuri în România pe orice
cale, inclusiv prin uzucapiune sau accesiune imo-biliară naturală. De asemenea, această
incapacitate specială nu se aplica cetăţenilor români care mai aveau o altă cetăţenie.
Este de discutat dacă dispoziţia fostului art. 42 din Constituţie, prin care era
garantat dreptul la moştenire, putea fi considerată ca o excepţie de la incapacitatea
specială menţionată mai sus şi deci ca o revenire la regula capacităţii. Răspunsul ar putea
fi afirmativ, ţinând seama de succesiunea textelor. Altfel spus, incapacitatea specială
prevăzută în fostul art. 41, alin. 2, fraza a

(288)

II-a din Constituţie nu ar fi înlăturat posibilitatea cetăţenilor străini şi apatrizilor de a

dobândi terenuri în România prin moştenire.
Persoanele juridice de naţionalitate română, respectiv cele care aveau sediul în
România707 nu erau afectate de incapacitatea specială de a dobândi terenuri708.
Atât Curtea Constituţională, cât şi legiuitorul au interpretat în mod extensiv
dispoziţiile fostului art. 41, alin. 2, fraza a II-a din Constituţie şi au apreciat că persoanele
juridice străine intrau sub incidenţa acestei incapacităţi speciale709. Deşi neargumentată şi
707
Art. 40 din Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992,
rectificată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 254, din 26 octombrie 1993; art. 1, alin. 2 din
Legea nr. 31/1990 (supra, nr. 3, nota 25).
708
M. Nicolae, loc. cit., p. 6; C.-L. Popescu, loc. cit., p. 44 şi 45 (autorul face trimitere la jurisprudenţa
Curţii Constituţionale pe marginea unei legi abrogate între timp; argumentele instanţei de contencios
constituţional rămân însă valabile pentru a interpreta art. 41, alin. 2, teza a II-a din Constituţie în sensul
că incapacitatea specială instituită prin acest text nu se aplică persoanelor juridice de naţionalitatea
română).
709
C. Const., dec. nr. 342 din 29 septembrie 1997, publicată în Monitorul ofi cial al României, Partea I,
nr. 333 din 27 noiembrie 1997, p. 9-11. Prin art. 3, alin. 3 din Legea nr. 54/1998 s-a statuat că
„Persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru
discutabilă în măsura în care această incapacitate specială era de strictă interpretare,
având caracter de excepţie, soluţia Curţii Constituţionale era totuşi obligatorie, întrucât
această instanţă este singura competentă să interpreteze legea fundamentală. Interpretarea
Curţii Constituţionale face corp comun cu textul constituţional interpretat, integrându-se
în aşa-numitul bloc constituţional710. Din această perspectivă, dispoziţiile art. 3, alin. 4 din
Legea nr. 54/1998 au fost considerate neconstituţionale în măsura în care permiteau
dobândirea terenurilor de către persoanele juridice străine711. Cum însă acest text legal nu
şi-a încetat efectele pe nici o cale, rezultă că persoanele juridice străine au dobândit sau
puteau dobândi în mod valabil terenuri în România, de la data intrării lui în vigoare şi
până în momentul încetării efectelor lui, ţinând seama de prezumţia de
constituţionalitate712. Această soluţie se întemeiază pe ideea că interdicţia de a dobândi
terenuri nu era expres prevăzută în Constituţie în ipoteza persoanelor juridice străine, ea
rezultând numai din interpretarea dată de Curtea Constituţională fostului art. 41, alin. 2,
fraza a II-a din Legea fundamentală. Dacă însă prin lege sau prin ordonanţă s-ar fi încălcat
incapacitatea specială expres prevăzută în acest text pentru cetăţenii

(289)

străini şi apatrizi, nu mai opera prezumţia de constituţionalitate, ast fel încât nu se

mai putea vorbi de o dobândire legală a terenurilor 713.
Cu atât mai mult rămâne valabilă dobândirea terenurilor de către cetăţenii
străini, apatrizi şi persoane juridice străine dacă aceasta a avut loc înainte de
intrarea în vigoare a Constituţiei, respectiv înainte de 8 decembrie 1991. Într-adevăr,
fostul art. 41, alin. 2, fraza a II-a din Constituţie instituia incapacitatea specială de a
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, iar nu incapacitatea specială de a
avea calitatea de titular al acestui drept 714.
În aceeaşi ordine de idei, persoanele care au avut cetăţenia română păstrează
calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor dobândi te legal
cauză de moarte”. în măsura în care textul a avut ca scop precizarea incapacităţii speciale de a dobândi
terenuri în România în cazul persoanelor juridice străine în România, el este deficitar redactat, întrucât
lasă să se înţeleagă că acestea ar putea dobândi terenuri pe alte căi decât acelea precizate în text, de
exemplu prin uzucapiune (C.-L. Popescu, loc. cit., p. 50; autorul apreciază că, sub acest aspect, textul
este neconstituţional).
710
C.-L. Popescu, loc. cit., p. 48.
711
Ibidem.
712
Ibidem, p. 57.
713
Ibidem, p. 58.
714
Ibidem, p. 50-56.
înainte de pierderea cetăţeniei, intervenită după intrarea în vigoare a Constituţiei (8
decembrie 1991)715.
În toate cazurile în care cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine
au calitatea de titulari ai drepturilor de proprietate asupra terenurilor, fără a intra în
coliziune cu prevederile fostului art. 41, alin. 2, fraza a II-a din Con stituţie, aceste
persoane îşi pot apăra dreptul lor de proprietate pe toate căile legale, în primul
rând prin acţiunea în revendicare 716.
Incapacitatea specială prevăzută în acest text constituţional lăsa fără orice
efect juridic, în sfera sa de aplicare, astfel cum a fost delimitată mai sus, toate
modurile de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Pe de o parte,
actele juridice de dobândire erau lovite de nulitate absolută; pe de altă parte, faptele
juridice în sens restrâns care duceau, în mod normal, la dobândirea dreptului de
proprietate erau lipsite de eficienţă juridică.
Dar această incapacitatea specială, fiind de strictă interpretare, se aplica nu -
mai în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate. Per a contrario, cetăţenii
străini, apatrizii şi persoanele juridice străine puteau dobândi orice alte drepturi reale
asupra terenurilor, precum şi dreptul de proprietate privată asupra oricăror alte
imobile, cu excepţia terenurilor 717. Dreptul de proprietate asupra construcţiei
presupunea, de regulă, naşterea unui drept de superficie, întrucât era dublat de un
drept de folosinţă asupra terenului. În mod excepţional, acest drept de folosinţă
asupra terenului avea caracter autonom sau îmbrăca forma dreptului de
concesiune.
S-a observat, pe bună dreptate, că dispoziţia art. 41, alin. 2, fraza a II-a din
Constituţie, în redactarea nerevizuită, trebuia să fie interpretată cât mai restrictiv,
într-adevăr, orice incapacitate este o excepţie de la regula capacităţii, or excepţiile
se interpretează restrictiv. Deşi s-a propus abrogarea acestei dispoziţii718, prin Legea
de revizuire a Constituţiei s-a restrâns doar sfera de aplicare a acestei incapacităţi
speciale.

(290)

715
Ibidem, 56 şi 57.
716
Ibidem, p. 59.
717
M. Nicolae, loc. cit., p. 7; C.-L. Popescu, loc. cit., p. 48.
718
C.-L. Popescu, loc. cit., p. 59.
 150. Incapacitatea specială prevăzută în art. 44, alin. 2, fraza a II-a din Con-
stituţie.
A. Observaţii generale.

În urma revizuirii Constituţiei, precum şi ca urmare a renumerotării textelor

legii fundamentale, incapacitatea specială de a dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi a fost reglementată într-o nouă
formulare, substanţial diferită de aceea cuprinsă în fostul art. 41, alin. 2, fraza a II-a
din Constituţie. Această nouă formulare este cuprinsă în art. 44, alin. 2, fraza a II-a
din Constituţie, în care se arată: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul
de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România
este parte pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică,
precum şi prin moştenire legală.”
Mai întâi, este de observat că textul nou din Constituţie are o formulare pozi-
tivă, iar nu una negativă. Ca urmare, sfera incapacităţii legale de a dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi rezultă dintr-
o interpretare per a contraria a noului text constituţional.
Aşadar, în acest text sunt prevăzute două ipoteze în care cetăţenii străin; şi
apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. Per a
contraria, ei nu pot dobândi un asemenea drept în toate celelalte ipoteze, al tele
decât cele două menţionate expres.

B. Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţeni

străini şi apatrizi în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană, din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, condiţiile prevăzute prin lege organică.

Libera circulaţie a bunurilor, principiu fundamental al spaţiului economic

european, cuprinde în sfera sa de aplicare şi terenurile. Procesul de aderare a
României la Uniunea Europeană a impus revizuirea textului constituţional în ce
priveşte formularea incapacităţii de a dobândi terenuri de către cetăţenii străini şi
apatrizi.
 În acest context, dispoziţiile art. 44, alin. 2, fraza a II-a din Constituţie re -
cunosc posibilitatea cetăţenilor străini şi apatrizilor de a dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor, dar numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană.
Trei precizări sunt necesare în legătură cu această formulare. Mai întâi, fiind
vorba de aderarea României la Uniunea Europeană, rezultă că posibilitatea dobândirii
terenurilor în România îi priveşte, în primul rând, pe cetăţenii celorlalte ţări membre
ale Uniunii. Rămâne de văzut dacă, în condiţiile negociate cu ocazia aderării, această
posibilitate va fi acordată şi anumitor apatrizi ori cetăţenilor altor ţări decât acelora
care sunt membre ale Uniunii.
În al doilea rând, momentul intrării în vigoare a revizuirii Constituţiei nu
coincide cu momentul de la care cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor. Într-adevăr, cât timp România nu a aderat la
Uniunea Europeană, incapacitatea legală de a dobândi terenuri operează pentru
cetăţenii străini şi apatrizi.
În al treilea rând, nu este obligatoriu ca momentul aderării României la Uni-
unea Europeană să coincidă cu momentul la care cetăţenii străini şi apatrizi

(291)

ar ieşi din sfera de aplicare a acestei incapacităţi legale de dobândire. Este posibil ca, pe baza
negocierii condiţiilor de aderare, România să obţină un moratoriu în legătură cu
posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a dobândi terenuri pe teritoriul său. Mai
mult, este posibil ca această posibilitate să fie acordată numai cetăţenilor celorlalte ţări
membre ale Uniunii Europene, iar nu şi apatrizilor.
Aşadar, condiţiile şi momentul de la care cetăţenii străini şi apatrizii vor putea
dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor vor fi cunoscute numai în
momentul încheierii negocierii şi semnării tratatului de aderare la Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, noul text constituţional prevede că cetăţenii străini şi apatrizii pot
dobândi terenuri în proprietate şi în condiţiile rezultate din alte tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate. Rezultă că, pe lângă alte condiţii, condiţia
reciprocităţii este obligatorie în asemenea tratate. Deocamdată, România nu a încheiat nici
un asemenea tratat interna-nonal care să îngăduie anumitor cetăţeni străini şi anumitor
apatrizi să dobândească terenuri în România.
 În această ipoteză, indiferent că este vorba de tratatul de aderare la Uniunea
Europeană ori de alte tratate internaţionale la care România este parte, pe lângă condiţiile
menţionate în asemenea tratate, textul constituţional evocă şi condiţiile prevăzute prin lege
organică”. Într-adevăr, cum se precizează expres în art. 75, alin. 1 din Constituţie,
ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale ar putea să fie însoţită de măsuri
legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri. Este deci posibil ca tratatul de
aderare la Uniunea Europeană ori alte tratate internaţionale la care România este parte şi în
care sunt prevăzute condiţiile dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de
către cetăţeni străini sau apatrizi să impună măsuri de aplicare adoptate

(292)

printr-o lege organică, exigenţă impusă de art. 73, lit. m, în măsura în care este vorba
de regimul general al proprietăţii 719.

C. Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţeni

străini şi apatrizi prin moştenire legală.

Noul text constituţional înlătură o incertitudine care exista anterior în legătură

cu posibilitatea dobândirii terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi prin
moştenire, în general. Cum am văzut mai sus, am apreciat că, din interpretarea
sistematică a art. 41, alin. 2, fraza a II-a şi a art. 42 din forma nerevizuită a Constituţiei,
rezulta concluzia că dreptul de proprietate privată asupra terenurilor putea fi
dobândit prin moştenire de către cetăţeni străini şi apatrizi. Această interpretare nu a
avut însă, până în prezent, nici o confirmare legală şi nici o confirmare în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Dispoziţiile art. 44, alin. 2, fraza a II-a din Constituţie, în forma revizuită,
confirmă, însă doar parţial, această interpretare. într-adevăr, cetăţenii străini şi
apatrizii pot dobândi, după revizuirea Constituţiei, dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor prin moştenire legală. Per a contrario, ei nu pot dobândi un
asemenea drept prin moştenire testamentară. Astfel redactat, noul text

719
Interpretarea sintagmei în condiţiile prevăzute prin lege organică în sensul că ar fi o ipoteză distinctă
de dobândire a terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi excede intenţiei cuprinse în procesul de
revizuire a Constituţiei.
constituţional nu mai conţine nici un echivoc în legătură cu dobândirea terenurilor
prin moştenire de către cetăţenii străini şi apatrizi.
În plus, spre deosebire de ipoteza anterioară, posibilitatea dobândirii tere -
nurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi operează chiar din momentul intră rii în
vigoare a revizuirii Constituţiei 720.
Raţiunea pentru care, în noua formulare constituţională, s-a recunoscut po-
sibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate

(293)

asupra terenurilor prin moştenire legală este necesitatea de a consolida legăturile dintre
diaspora românească şi ţara-mamă.
Ţinând seama de principiile care guvernează aplicarea legii în timp, cetăţenii
străini şi apatrizii pot să dobândească terenuri în România de la data intrării în vigoare a
Legii de revizuire a Constituţiei, dar numai dacă succesiunea in legătură cu care se exercită
calitatea lor de moştenitori legali s-a deschis după această dată.

D. Concluzii.

Mai multe concluzii se impun în legătură cu sfera de aplicare a acestei incapacităţi

speciale, în noua formulare constituţională.

720
Conform art. 45, alin. 2 din Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000
(modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92 din 9 octombrie 2003 pentru modificarea şi
completarea unor reglementări referitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 710 din 10 octombrie 2003 şi prin Legea nr. 551 din 18
decembrie 2003 pentru modificarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 922 din 22
decembrie 2003), legea de revizuire a Constituţiei intră în vigoare la data publicării în Monitorul oficial
al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului.
Curtea Constituţională, preluând această soluţie în motivarea deciziilor nr. 356 din 23 septembrie 2003,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 686 din 30 septembrie 2003 şi nr. 385 din 15
octombrie 2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 728 din 17 octombrie 2003 a
apreciat, implicit, că această dispoziţie este în acord cu prevederile constituţionale. Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429 din 23 octombrie 2003 a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003,
dată la care a fost publicată, în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 758, hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatelor referendumului organizat
în zilele de 18 şi 19 octombrie 2003. în legătură cu această problemă, C.-L. Popescu, „Data intrării în
vigoare a actelor normative, în lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite”, în Dreptul nr. 4/2004, p.
30-34.
 În primul rând, în momentul intrării în vigoare a revizuirii Constituţiei, această
sferă este restrânsă numai prin recunoaşterea moştenirii legale ca mod de dobândire a
terenurilor chiar de către cetăţeni străini şi apatrizi.
În al doilea rând, ulterior acestui moment, această sferă va putea fi restrânsă,
recunoscându-se posibilitatea dobândirii terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi în
condiţiile tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană ori în condiţiile prevăzute în
alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, ţinând
întotdeauna seama şi de condiţiile precizate prin lege organică. Pe cale de consecinţă,
restrângerea sferei de aplicare a acestei incapacităţi speciale înseamnă întoarcerea la regula
capacităţii, inclusiv în ceea ce priveşte dobândirea terenurilor.
În al treilea rând, rămân valabile celelalte precizări făcute în legătură cu sfera de
aplicare a acestei incapacităţi speciale, în formularea constituţională anterioară. Astfel,
criteriul acestei capacităţi speciale rămâne cetăţenia, iar nu domiciliul. Aşa fiind, cetăţenii
români cu domiciliul în străinătate sau cetăţenii români care mai au şi o altă cetăţenie au
capacitatea să dobândească terenuri în România pe orice cale. Tot astfel, persoanele
juridice de naţionalitate română pot să dobândească terenuri în România, neintrând sub
incidenţa acestei incapacităţi speciale. Întrucât incapacitatea specială priveşte numai dobân-
direa dreptului de proprietate asupra terenurilor, rezultă că cetăţenii străini, apatrizii şi
persoanele juridice străine pot să dobândească dreptul de proprietate asupra altor imobile,
cu excepţia terenurilor, precum şi alte drepturi reale asupra terenurilor, cum sunt
dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, drepturile reale de garanţie sau
dreptul de concesiune.

252. Incapacitatea specială de a dobândi terenuri prin acte juridice între vii care
depăşesc suprafaţa prevăzută de lege pentru o familie.

Conform art. 2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998, „în cazul dobândirii prin acte juridice
între vii, proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăşi 200 ha teren agricol în
echivalent arabil, de familie. În sensul prezentei legi, prin noţiunea de familie se înţelege
soţii şi copiii necăsătoriţi dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor”. Aşadar, delimitarea
sferei de aplicare a acestei incapacităţi presupune trei criterii: calitatea de membru de
familie, suprafaţa maximă de 200 ha teren agricol în echivalent arabil şi dobândirea prin
acte juridice între vii.
 Prin familie, în sensul legii, sunt avuţi în vedere soţii şi copiii lor necăsătoriţi, dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor. Copiii pot fi din căsătorie sau

(294)

din afara căsătoriei, legaţi de părinţi fie prin filiaţia firească, fie prin adopţie. Noţiunea
de gospodărire comună trimite nu doar la simpla comunitate de locuinţă, ci la ideea de
convieţuire întemeiată pe venituri şi cheltuieli gestionate în comun. În absenţa acestei
gestionări comune a veniturilor şi cheltuielilor, incapacitatea specială prevăzută în art.
2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998 nu poate opera. Mai rezultă din acest criteriu că
această incapacitate specială operează numai în legătură cu persoanele fizice,
întrucât numai acestea pot fi membre ale unei familii, iar nu şi în legătură cu
persoanele juridice.
Suprafaţa maximă de teren agricol în echivalent arabil este de 200 ha pe fa-
milie, în sensul menţionat mai sus. Expresia în echivalent arabil are în vedere
aplicarea unui coeficient la suprafaţa de teren agricol productiv cu altă desti naţie
decât aceea de teren arabil. Acest criteriu limitează aplicarea acestei incapacităţi
speciale de a dobândi terenuri numai la terenuri agricole. Ca urmare dacă este vorba
de alte categorii de terenuri, cu excepţia terenurilor cu destinaţie forestieră,
suprafaţa de teren aflată în proprietatea privată a unei per soane sau a unei familii
poate fi mai mare de 200 ha.
Interdicţia de a depăşi această suprafaţă de 200 ha operează însă numai în
legătură cu actele juridice de dobândire între vii. Acest criteriu necesită două
precizări. Mai întâi, interdicţia nu operează în legătură cu celelalte moduri de
dobândire a dreptului de proprietate (acte juridice pentru cauză de moarte, uzu-
capiune, accesiune imobiliară naturală etc.) şi nici în legătură cu dobândirea altor
drepturi reale principale (uz, uzufruct) sau a unor drepturi de creanţă (lo-caţiune,
comodat, arendă). În al doilea rând, deşi textul este echivoc, trebuie să i se dea o
interpretare cât mai restrictivă, întrucât el cuprinde o dispoziţie de excepţie. Ca
urmare, suprafaţa de 200 ha trebuie să fie ea însăşi dobândită prin acte juridice între
vii de membrii familiei, iar nu prin alte moduri de dobândire. Altfel spus,
interdicţia operează în legătură cu suma suprafeţelor de teren dobândite prin acte
juridice între vii.
 (295)

Încălcarea acestei interdicţii se sancţionează cu „reducţiunea acrului juridic

până la limita suprafeţei legale”. Termenul reducţiune este impropriu folosit în acest
context. El este împrumutat, printr-o nefericită inspiraţie a legiuitorului, din materia
moştenirii testamentare, materie în care operează, în condiţii specifice, sancţiunea
reducţiunii liberalităţilor excesive 721. În realitate, este vorba de nulitatea absolută,
totală sau parţială, a actului juridic încheiat cu ignorarea incapacităţii speciale
prevăzute în art. 2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998722. Indiferent de termenul folosit de
legiuitor, chiar în redactarea actuală a acestui text legal, deci de lege lata,
sancţiunea prevăzută nu poate opera decât în condiţiile şi cu efectele nulităţii
absolute, totale sau parţiale, nefiind aplicabile condiţiile reducţiunii liberalităţilor
excesive.
Potrivit art. 2, alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226 din 24
noiembrie 2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră723, „în
cazul dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea de fond forestier a
dobânditorului nu poate depăşi 100 ha de familie. Prin noţiunea de familie se
înţelege soţii şi copii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor”.
Această incapacitate specială este asemănătoare cu aceea prevăzută în art. 2,
alin. 2 din Legea nr. 54/1998. Există doar două diferenţe: suprafaţa este limitată la
100 ha de familie şi nu mai este necesară aplicarea unui coeficient de corecţie (a
dispărut deci ideea de echivalent arabil)724. În rest, toate celelalte comentarii tăcute pe
marginea textului art. 2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998 rămân valabile.
În raport cu prevederile art. 44, alin. 2 din Constituţie în forma revizuită, cât
si în raport cu prevederile fostului art. 41, alin. 2 din Legea fundamentală, dis poziţia
art. 2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998 şi dispoziţia art. 2, alin. 3 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 sunt neconstituţionale. Într-adevăr, aceste texte
legale adaugă în mod nepermis la textul neconstituţional, lărgind sfera incapacităţii
speciale de a dobândi terenuri dincolo de limitele interdicţiei prevăzute în Legea
721
Pentru reducţiunea liberalităţilor excesive, Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002, p. 339-355.
722
M. Nicolae, loc. cit., p. 7; C. Bîrsan, op. cit., p. 154.
723
Supra, nr. 21, nota 149.
724
Coeficientul de echivalare se referă numai la terenurile agricole. Cu toate acestea, în Nota la Anexa
21 (cit. supra, nota 21) se precizează că un hectar cu vegetaţie forestieră, primit la cererea celor
îndreptăţiţi în condiţiile prevăzute la art. 41 din Legea nr. 18/1991, republicată, se ia în calcul în raport
de 1/1 cu terenul arabil.
fundamentală. Tocmai pentru că este vorba de un drept fundamental al omului şi de
o incapacitate specială de ordin constituţional în legătură cu acest drept, legiuitorul
nu poate extinde această incapacitate prin lege ordinară sau chiar organică.
Incapacitatea de a dobândi terenuri este mai mult decât o limită a exercitării
dreptului de proprietate. Astfel se explică de ce incapacitatea specială de a dobândi
terenuri a fost reglementată expres în Constituţie, fără a se lăsa posibilitatea
legiuitorului de a extinde această incapacitate la alte cazuri.

(296)

152. Corelaţia dintre noţiunea de teritoriu şi terenurile care formează obiec-

tul proprietăţii private.

Raţiunea limitării exercitării dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor este legată de necesitatea sistematizării şi amenajării teritoriului,
precum şi de nevoile urbanismului modern. Teritoriul este un element
indispensabil pentru organizarea oricărui stat, ceea ce explică reglementarea sa prin
norme de drept public. Puterea de stat şi suveranitatea se exercită asupra teritoriului.
De asemenea, întrucât există o împărţire administrativ-teritorială, asupra fiecărei
unităţi administrativ-teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună) se exercită
autoritatea unei anumite comunităţi locale, prin organismele sale de conducere.
Această autoritate de drept public, în formă guvernamentală sau administrativă,
interferează cu puterea care este dreptul de proprietate privată sau dreptul de
proprietate publică asupra terenurilor, fără a se confunda cu aceasta. Organizarea,
sistematizarea şi amenajarea teritoriului şi necesităţile urbanismului la nivel
naţional şi la nivel local determină anumite limite ale exercitării dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor, stabilite în interes public.
Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul
cuprinde regulile generale în această materie. Conform art. 1 din această lege,
„Teritoriul României constituie spaţiul necesar procesului de dezvoltare dura bilă şi
este parte a avuţiei naţionale de care beneficiază toţi cetăţenii ţării”. Amenajarea
teritoriului şi urbanismul presupun o activitate de gestionare în interes naţional,
precum şi în interesul indivizilor şi al comunităţilor locale, în acord cu cerinţele
integrării europene (art. 3).
 Dincolo de regulile generale care stabilesc competenţele organismelor na -
ţionale şi locale în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, acest

(297)

act normativ cuprinde dispoziţii privind certificatul de urbanism, documen taţiile

de amenajare a teritoriului şi documentaţiile de urbanism. Documenta ţiile de
amenajare a teritoriului includ planul de amenajare a teritoriului naţional, planul de
amenajare a teritoriului zonal şi planul de amenajare a teritoriului judeţean (art.
40), iar documentaţiile de urbanism, care au ca obiect localităţile urbane şi rurale
(art. 44), includ planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia,
planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia şi planul urbanistic de
detaliu (art. 45).
Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor trebuie să se exercite cu res-
pectarea restricţiilor cuprinse în aceste documentaţii de amenajare a teritoriului şi de
urbanism. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată legate de urbanism vor fi
analizate în paragraful privind regimul juridic al construcţiilor proprietate privată.
În acest context, este necesară doar o precizare referitoare la operaţiunea par-
celării unui teren în vederea realizării de noi construcţii. Parcelarea este o operaţiune
de divizare a unui teren în cel puţin 4 loturi, în scopul construirii; fiecare iot trebuie să
aibă un front la stradă de minimum 8 m pentru clădiri înşiruite şi de minimum 12
m pentru clădiri izolate sau cuplate, o suprafaţă minimă a parcelei de 150 mp
pentru clădiri înşiruite şi, respectiv, de minimum 200 mp pentru clădiri amplasate
izolat sau cuplate, precum şi o adâncime mai mare sau cel puţin egală cu lăţimea
parcelei. Dacă terenul este împărţit într-un număr mai mare de 12 loturi, autorizarea
parcelării se poate acorda numai cu condiţia adoptării de soluţii de echipare colectivă
care să respecte normele legale de igienă şi de protecţie a mediului. Parcelarea se
face, de regulă, pentru realizarea unor locuinţe individuale, de mică înălţime, fără a fi
excluse şi alte utilizări. Finalitatea parcelării constă, pe de o parte, în realizarea unor
construcţii şi, pe de altă parte, în atribuirea, concesionarea sau vânzarea loturilor
rezultate. Toate aceste elemente care alcătuiesc regimul juridic al parcelării sunt
cuprinse în art. 30 din Regulamentul general de urbanism, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 525 din 7 iunie 1996, Anexa 2 a Legii nr. 350/2001 şi Anexa 2 a Legii
nr. 50/1991.
 Exercitarea dreptului de proprietate privată asupra terenului este limitată, în
sensul că parcelarea nu se poate face decât pe baza autorizării prealabile din partea
organului administrativ competent. Din prevederile legale menţiona te, mai rezultă
că autorizarea este necesară şi în ipoteza în care se parcelează un teren proprietate
publică în vederea concesionării. în plus, operaţiunea de parcelare trebuie să se facă
şi cu respectarea dispoziţiilor referitoare la dezlipire cuprinse în art. 44 şi 45 din
Legea nr. 7/1996.
În completarea regulilor generale de amenajare a teritoriului cuprinse în
Legea nr. 350/2001, trebuie să se ţină seama de regulile speciale din Legea

(298)

nr. 18/1991725 care se referă la organizarea şi amenajarea teritoriului agricol, precum şi la

folosirea terenurilor pentru producţia agricolă şi silvică.
În plus, înţelegerea regimului juridic al terenurilor proprietate privată depinde şi
de cunoaşterea prevederilor care guvernează circulaţia juridică a terenurilor cuprinse în
Legea nr. 54/1998.

153. Limitele determinate de organizarea şi amenajarea teritoriului agricol.

Conform Legii fondului funciar, operaţiunile de organizare şi amenajare a

teritoriului agricol au ca obiectiv crearea condiţiilor necesare pentru mai buna folosire a
terenurilor în scopul producţiei agricole. Pentru realizarea acestor operaţiuni, proprietarii
terenurilor respective pot să ceară efectuarea unor studii şi proiecte de către unităţile de
studii, proiectare şi cercetare de specialitate, centrale sau judeţene (art. 104 şi art. 105).
Aşadar, pentru iniţierea acestor studii şi proiecte este necesară manifestarea de voinţă a
proprietarilor. Dreptului proprietarilor terenurilor de a iniţia aceste studii şi proiecte îi
corespunde obligaţia corelativă a instituţiilor administrative, centrale sau judeţene, de
specialitate.
O dată ce au fost efectuate, studiile şi proiectele de organizare şi amenajare a
teritoriului agricol se supun dezbaterii proprietarilor de terenuri din zona interesată şi pot fi
adoptate cu majoritatea de voturi a proprietarilor care deţin două treimi din suprafaţă.
După adoptare, studiile şi proiectele trebuie să fie aprobate de organele agricole judeţene.
725
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
Altfel spus, voinţa juridică a proprietarilor de terenuri este dublată de voinţa juridică a
organismelor administrative competente. Dacă aceste voinţe au fost exprimate conform legii,
măsurile şi lucrările prevăzute în studiile şi proiectele de organizare şi amenajare a teritoriu-
lui agricol devin obligatorii pentru toţi proprietarii din zona interesată (art. 105).
Pentru proprietarii care nu au votat în sensul adoptării acestor studii şi proiecte,
obligaţia de a aplica măsurile şi lucrările prevăzute constituie o limitare a exercitării
dreptului lor de proprietate privată, independent de voinţa lor.
În funcţie de natura măsurilor şi lucrărilor prevăzute în studiile şi proiectele de
organizare şi amenajare a teritoriului agricol, această limitare priveşte fie atributul
dispoziţiei sau al folosinţei, fie instituirea obligaţiei de executa anumite lucrări.
Astfel, conform art. 104, lit. b din Legea fondului funciar, studiile şi proiectele de
organizare şi amenajare a teritoriului agricol pot să cuprindă, printre altele, măsuri şi
lucrări pentru gruparea prin comasare a terenurilor pe proprietari şi destinaţii în
concordanţă cu structurile de proprietate şi cu formele de cultivare a pământului, rezultate
în urma asocierilor, precum şi stabilirea perimetrelor fiecărei proprietăţi, comasând
terenurile dispersate şi rectificând hotarele neraţional amplasate. Rezultă că operaţiunea
de comasare presupune schimbul de terenuri. Proprietarii care nu au aprobat studiile şi
proiectele vor fi ţinuţi totuşi de obligaţia de a-şi da acordul la schimbul de terenuri, ceea
ce constituie o limitare a atributului dispoziţiei juridice. Deşi legea nu

(299)

prevede, proprietarii interesaţi pot cere în justiţie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
pentru obligarea proprietarului care refuză schimbul de teren la încheierea contractului,
eventual şi la plata unor daune cominatorii sau a unor amenzi cominatorii726 pentru fiecare

726
Este adevărat că, prin art. 5803, alin. 1 C. proc. civ. s-a prevăzut că debitorul unei obligaţii de a face
cu caracter intuitu personae, stabilite printr-un titlu executoriu, poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin
aplicarea unei amenzi civile, stabilite pe zi de întârziere până în momentul executării. Nu este însă
incompatibilă posibilitatea obligării la daune cominatorii, care se poate dispune prin hotărâre chiar în
faza de judecată, cu posibilitatea obligării la amendă civilă, care se dispune prin încheiere irevocabilă,
cu citarea părţilor, în faza de executare. Problema este dacă aceste sancţiuni pot fi cumulate. Înclinăm
să credem că, dacă s-au acordat daune cominatorii în faza de judecată, nu se mai pune problema
obligării la o amendă civilă în faza de executare. Se mai ridică problema dacă daunele cominatorii ar
putea fi cerute direct în faza de executare, alternativ sau cumulativ cu amenda civilă. Răspunsul trebuie
să fie negativ, pentru că acordarea daunelor cominatorii presupune şi o apreciere asupra fondului, ceea
ce nu se poate face în faza de executare. Oricum, deşi finalitatea celor două instrumente juridice este
aceeaşi, şi anume constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face, conţinutul acestor
sancţiuni este diferit, întrucât daunele cominatorii se plătesc creditorului, iar amenda civilă se plăteşte
statului.
zi de întârziere. Este de discutat dacă este posibilă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
care să ţină loc de contract de schimb.
Tot astfel, studiile şi proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului agricol pot să
cuprindă măsuri şi lucrări pentru stabilirea reţelei drumurilor agricole, în completarea
reţelei de drumuri de interes general, integrate în organizarea şi amenajarea de ansamblu a
teritoriului, în scopul efectuării transportului, producţiei şi accesului maşinilor agricole
necesare procesului de producţie (art. 104, lit. d). Este vorba de adevărate servituti de trecere
care, în situaţia proprietarilor care nu şi-au dat consimţământul pentru aprobarea studiilor
şi proiectelor, apar ca o limitare a atributului dispoziţiei juridice. În plus, cu referire la
toţi proprietarii din zona interesată, aceste servituti de trecere se prezintă ca o limitare a
atributului folosinţei cu privire la o anumită porţiune din terenurile proprietatea lor.
Atributul folosinţei este limitat şi în ipoteza în care se aplică măsuri şi lucrări pentru
corelarea dezvoltării agriculturii din zonă cu celelalte activităţi economice şi sociale, în
scopul creşterii producţiei agricole şi a exploatării în ansamblu a teritoriului, ori măsuri şi
lucrări pentru organizarea şi amenajarea exploataţiilor agricole 727. În plus, aceste măsuri şi
lucrări implică şi prestaţii pozitive din

(300)

partea proprietarilor, astfel încât se poate vorbi de adevărate obligaţii propter rem
cu caracter civil.

154. Limite şi drepturi determinate de folosirea terenurilor pentru produc-

ţia agricolă şi silvică.
A. Limite.

Aceste limite, reglementate în Legea fondului funciar, fie îmbracă forma unor
obligaţii propter rem cu caracter administrativ, fie au ca obiect modul de exercitare a
atributului folosinţei, fie privesc chiar exercitarea atributului dispoziţiei juridice.
727
Pentru această problemă, a se vedea şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108 din 27 iunie 2001
privind exploataţiile agricole, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 352 din 30 iunie
2001, aprobată prin Legea nr. 166 din 10 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 256 din 16 aprilie 2002 şi completată prin Legea nr. 137 din 26 aprilie 2004 pentru
completarea art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 394 din 4 mai 2004. Studiile necesare pentru
exploataţiile agricole trebuie să fie aprobate cu acordul tuturor proprietarilor interesaţi (art. 21, alin. 1).
 În prima categorie intră obligaţia de a asigura cultivarea terenurilor agri cole
şi protecţia solului (art. 74). Obligaţia de a asigura protecţia şi ameliora rea solului se
realizează prin lucrări de prevenire şi combatere a proceselor de degradare şi
poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate de activităţi
economice şi sociale. Lucrările se stabilesc pe bază de studii şi proiecte întocmite
de organele de specialitate şi se execută cu sprijinul financiar al statului, care
suportă parţial sau total cheltuielile în limita alocaţiei bugeta re aprobate (art. 79).
Dacă însă se constată că anumite suprafeţe au fost scoase din producţia agricolă
sau silvică prin degradare sau poluare a solului din cauza faptei culpabile a unor
persoane fizice sau juridice, proprietarii, primăria sau organul agricol ori silvic pot
cere obligarea celui vinovat la plata cheltuielilor necesitate de lucrările de refacere
şi de ameliorare a solului (art. 88, alin. 3). Deşi obligaţiile propter rem revin nu
numai proprietarilor, ci şi oricăror deţinători de terenuri agricole, ele sunt, fără
îndoială, şi limite, în sens general, ale exercitării dreptului de proprietate privată 728.
În cea de-a doua categorie intră limitarea exercitării atributului folosinţei. Astfel,
schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor arabile se poate face numai în
cazurile şi cu aprobarea organelor competente prevăzute în art. 77 din Legea
fondului funciar. De asemenea, schimbarea categoriei de folosinţă a tere nurilor
arabile, altele decât cele prevăzute în art. 77, precum şi a păşunilor, fâneţelor, viilor
şi a livezilor deţinute de persoane juridice în care statul deţine majoritatea acţiunilor
se poate face numai cu aprobarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor
(art. 78, alin. 1). Deşi nu au nevoie de o aprobare prealabilă, persoanele fizice care
au schimbat categoria de folosinţă a terenurilor agricole pe care le deţin în
proprietate trebuie să comunice această modificare, în termen de 30 de zile de la
data la care a intervenit, Oficiului de cadastru agricol şi organizarea teritoriului
agricol judeţean sau al Municipiului Bucureşti, care are obligaţia să o înregistreze
(art. 78, alin. 2). Schimbarea categoriei de folosinţă silvică - păduri, răchitării,
culturi de arbuşti deţinute de persoane juridice - se aprobă de Ministerul Apelor şi
Protecţiei Mediului (art. 73). Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi
Siturilor Istorice are competenţa de a aproba schimbarea folosinţei terenurilor
agricole ce constituie zone de protecţie a monumentelor (art. 78, alin. 4).

(301)
728
Supra, nr. 31, lit. H.
 În cea de-a treia categorie intră obligaţia proprietarilor de a include terenurile lor
care, prin degradare şi poluare, şi-au pierdut, total sau parţial, capacitatea de producţie
pentru culturile agricole sau silvice, în perimetre de ameliorare stabilite de Ministerul
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, pe
baza situaţiilor cu propuneri înaintate de comune, oraşe şi municipii. Dacă proprietarul nu
este de acord cu includerea terenului său în perimetrul de ameliorare, primarul va face o
propunere în acest sens prefectului, care poate lua această măsură, caz în care consiliul
local este obligat să-i asigure proprietarului în folosinţă o suprafaţă de teren corespun-
zătoare pe toată durata lucrărilor de ameliorare. Dacă nu exisă un teren corespunzător în
aceeaşi localitate, iar proprietarul nu este de acord să primească un teren în altă localitate,
autoritatea administrativă interesată va declanşa procedura de expropriere pentru cauză de
utilitate publică (art. 82 şi art. 83).

B. Drepturi.

Legea fondului funciar prevede însă nu numai limite ale exercitării dreptului de
proprietate privată determinate de folosirea terenului pentru producţia agricolă şi silvică, ci
şi anumite drepturi în favoarea proprietarilor, de regulă, în forma unui sprijin financiar
pentru executarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, de consolidare a
terenurilor (art. 79, alin. 3, 86, alin. 2), dar şi în forma punerii la dispoziţie în mod gratuit
a materialelor necesare pentru înierbări, împăduriri, corectarea reacţiei solului sau alte
lucrări de ameliorare a terenurilor (art. 87, alin. 1), ori în forma unor scutiri de taxe şi
impozite pentru terenurile degradate şi poluate incluse în perimetrul de ameliorare (art. 85).

155. Limite determinate de folosirea temporară sau definitivă a terenurilor în alte

scopuri decât producţia agricolă şi silvică.

Aceste limite, instituite prin Legea fondului funciar, restrâng exercitarea prerogativei
folosinţei din conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Mai întâi, pe terenurile situate în extravilanul localităţilor, de regulă, nu pot fi
amplasate construcţii de nici un fel. Ca excepţie, construcţiile pot fi amplasate în extravilan
dacă, prin natura lor, pot genera poluarea mediului, caz în care amplasamentele se vor
stabili pe baza unor studii ecologice de impact, prealabile, avizate de organele de
specialitate. De asemenea, sunt exceptate construcţiile care prin natura lor nu se pot amplasa
în intravilan, precum şi adăposturile pentru animale (art. 91)729.
În al doilea rând, când este vorba de terenuri agricole din extravilan de clasa I şi a
II-a de calitate, de terenuri amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, de terenuri plantate
cu vii şi livezi, de parcuri naţionale, rezervaţii, monumente, ansambluri arheologice şi istorice,
amplasarea construcţiilor de orice fel este

(302)

interzisă. în mod cu totul excepţional, pot fi amplasate construcţii care servesc

activităţile agricole sau au destinaţie militară precum şi căile ferate, şoselele de
importanţă deosebită, liniile electrice de înaltă tensiune, lucrările de forare şi echipare a
sondelor, lucrările aferente exploatării ţiţeiului şi gazului, conductele magistrale de
transport gaze sau petrol, lucrările de gospodărire a apelor sau de realizare de surse
de apă (art. 92, alin. 1 şi 2).
În al treilea rând, scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor agri-
cole din extravilan de clasa I şi a II-a de calitate, a celor amenajate cu lucrări de
îmbunătăţire funciară, precum şi a celor plantate cu vii şi livezi, prin extin derea
intravilanului localităţilor, se face la propunerea consiliilor locale, prin hotărârea
Guvernului, cu avizul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, cu plata
unei taxe. Din plata taxelor se constituie Fondul de ameliorare a fondului funciar.
Aceeaşi procedură trebuie să fie urmată şi în situaţia în care terenurile agricole sunt
trecute, potrivit legii, în intravilanul localităţii, în vederea realizării construcţiilor de
orice fel (art. 92, alin. 3-5). Taxele nu sunt datorate în cazurile prevăzute în art. 92,
alin. 6 şi 7.
În al patrulea rând, pentru scoaterea temporară a terenurilor din producţia
agricolă şi silvică pe baza aprobării şi, când este cazul, a avizului organelor ad-
ministrative competente, titularul aprobării este obligat să depună o garanţie în
bani egală cu taxa prevăzută pentru scoaterea definitivă a terenurilor din circuitul
agricol sau silvic într-un cont special al Fondului de ameliorare a fondului funciar.
După revenirea terenurilor la destinaţia lor iniţială, titularul aprobării va primi
garanţia depusă şi dobânda bancară. Dacă titularul aprobării nu execută lucrările
729
Teritoriul unei localităţi (municipiu, oraş, comună) este împărţit în intravilan, care cuprinde
suprafaţa de teren pe care, de regulă, se poate construi, şi extravilan, care cuprinde suprafaţa de teren pe
care, de regulă, nu se poate construi (intra, nr. 163, lit. B, nota 124).
conform calităţii şi la termenele prevăzute în aprobare, organul agricol sau silvic de
specialitate va dispune executarea lucrărilor cu cheltuieli din garanţia depusă. Dacă
titularul aprobării nu execută lucrările în noul termen şi potrivit calităţii stabilite,
întreaga garanţie rămâne definitiv în Fondul de ameliorare a fondului funciar (art. 93-
95). Când titularul aprobării nu este deţinătorul terenului, aprobarea este condiţionată
de acordul prealabil al deţinătorului respectiv. În cazul în care acesta refuză în mod
nejustificat să îşi dea acordul, titularul aprobării poate cere, în justiţie, pronunţarea
unei hotărâri care să ţină locul consimţământului deţinătorului terenului (art. 96).
În al cincilea rând, legea instituie câteva obligaţii cu caracter administrativ
Astfel, terenurile din albiile abandonate ale cursurilor de apă devenite disponibile în
urma lucrărilor de regularizare vor fi amenajate pentru producţia agricolă, piscicolă
sau, după caz, silvică, o dată cu lucrările de bază executate de titularii acestora (art.
99). Titularii obiectelor de investiţie sau de producţie amplasate pe terenuri agricole
sau forestiere au obligaţia să decoperteze, prealabil executării obiectivelor, stratul
de sol fertil de suprafeţele amplasamentelor aprobate, să-l depoziteze şi să-l niveleze
pe terenuri neproductive sau slab productive cu acordul proprietarilor terenurilor (art.
100). Aceiaşi titulari care deţin terenuri pe care nu le mai folosesc în procesul de
producţie sunt obligaţi să ia măsurile necesare pentru a le reda folosinţei agricole
sau, dacă nu este posibil, folosinţei piscicole ori silvice, în termen de doi ani de la
încheierea procesului de producţie.

(303)

256. Principiul liberei circulaţii a terenurilor.

Acest principiu este consacrat expres în art. 1 din Legea nr. 54/1998 şi în art. 2, alin.
1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000730. Potrivit primului text legal,
„Terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele
pot fi înstrăinate şi dobândite cu respectarea dispoziţiilor din prezenta lege”. În mod
asemănător, în al doilea text legal se prevede că „Terenurile din fondul forestier,
proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil”.
Acest principiu este o aplicare a principiului libertăţii contractuale şi, într-o
formă mai generală, a principiului libertăţii de voinţă.
730
Supra, nr. 21, nota 149.
 Dar, aşa cum se întâmplă şi cu principiul libertăţii de voinţă, principiul liberei
circulaţii a terenurilor este îngrădit de lege în triplu sens.
Mai întâi, legiuitorul a prevăzut mai multe cazuri de inalienabilitate temporară a
terenurilor.
În al doilea rând, actele juridice între vii care au ca obiect înstrăinarea şi dobândirea
terenurilor, inclusiv a celor forestiere, situate în intravilan sau extravilan, trebuie să fie
încheiate în formă autentică (art. 2, alin. 1 din Legea nr. 54/1998 şi art. 2, alin. 2 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000). Deşi contractul de schimb intră şi el în
categoria actelor juridice de înstrăinare şi dobândire, legiuitorul a precizat încă o dată că el
trebuie să fie încheiat în forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, dacă are ca
obiect terenuri (art. 12, alin. 2 din Legea nr. 54/1998 şi art. 7, alin. 2 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 226/2000).
În al treilea rând, înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în
extravilan, precum şi înstrăinarea prin vânzare a terenurilor din fondul forestier proprietate
privată se pot face numai cu respectarea dreptului de preempţiune, reglementat în mod
diferit în cele două acte normative.
Aceste trei restricţii sunt fie o înlăturare temporară, fie doar o limitare a
atributului dispoziţiei juridice din conţinutul dreptului de proprietate. Cerinţa formei
autentice apare şi ca o îngrădire a principiului consensualismului actelor juridice,
expresie particulară a principiului libertăţii de voinţă.
Într-un sens mai general, cele două incapacităţi speciale de a dobândi terenuri,
menţionate mai sus, sunt şi ele îngrădiri ale principiului liberei circulaţii a terenurilor.

157. Cazuri de inalienabilitate temporară legală a terenurilor.

Cea mai drastică limitare a exercitării dreptului de proprietate este, cum am

văzut731, inalienabilitatea. Chiar dacă este prevăzută de lege, aceasta trebuie să aibă caracter
temporar. Legiuitorul a prevăzut mai multe cazuri de inalienabilitate temporară a
terenurilor (interdicţii de înstrăinare).

(304)

731
Supra, nr. 121, lit. B, b.
 A. Inalienabilitatea prevăzută în art. 32, alin. 1 din Legea nr. 18/1991,
republicată.

Potrivit acestui text legal, „Terenul atribuit conform art. 19 alin. (1), art. 21 şi
art. 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul
anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea
nulităţii absolute a actului de înstrăinare.
(2) Constatarea nulităţii poate fi cerută în justiţie de către primărie, prefec -
tură, procuror, precum şi de către oricare persoană interesată.”
Deşi au trecut mai mult de 10 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991,
acest caz de inalienabilitate temporară nu şi-a pierdut actualitatea, întrucât
atribuirea terenului, mai ales conform ultimului articol dintre cele evocate în acest
text legal, se poate face şi în prezent.
Această interdicţie de înstrăinare a terenurilor este, ca natură juridică, o ina-
lienabilitate legală, specială (întrucât are ca obiect numai anumite terenuri, respectiv
terenurile agricole atribuite prin constituirea dreptului de proprietate privată în
favoarea unor persoane fizice fără pământ sau cu pământ puţin, în condiţiile
precizate în art. 19, alin. 1, 21 sau 43 din Legea nr. 18/1991), parţială (întrucât
indisponibilizarea priveşte numai actele juridice între vii, iar nu şi alte moduri de
dobândire a proprietăţii) şi temporară (durata interdicţiei de înstrăinare este limitată la
zece ani), cu caracter propter rem, iar nu o incapacitate specială de înstrăinare732.

B. Inalienabilitatea prevăzută în art. 15 din Legea nr. 54/1998 şi art. 9 6 din Or-
donanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000.

732
În acest sens, M. Nicolae (III), „Discuţii...”, cit. supra, p. 50. Acest autor trece în revistă deosebirile
dintre incapacităţile legale de a înstrăina instituite intuitu personae şi interdicţiile legale de a înstrăina
instituite intuitu rei (p. 44-47), precum şi opiniile exprimate în legătură cu natura juridică a interdicţiei
de înstrăinare prevăzute în art. 32 din Legea nr. 18/1991 (p. 48-50). Nu împărtăşim însă punctul de
vedere exprimat de acest autor (p. 51) în sensul că terenurile care formează obiectul acestei
inalienabilităţi legale ar fi imprescriptibile achizitiv. Premisa raţionamentului care duce la concluzia
imprescriptibilităţii achizitive este eronată; în această situaţie nu este vorba despre o inalienabilitate
totală, ci de una parţială, având ca obiect numai înstrăinarea prin acte juridice între vii. În nici un caz
sfera acestei inalienabilităţi legale, cu caracter de excepţie, nu poate fi extinsă pe cale de interpretare. în
schimb, credem şi noi că terenurile care formează obiectul acestei interdicţii nu pot forma obiectul unei
vânzări silite, dar nu pentru că s-ar realiza pe o cale ocolită ceea ce nu s-ar putea realiza în mod direct
(p. 51 şi 52), ci pentru că vânzarea silită este tot un act juridic între vii, chiar dacă instanţa suplineşte
consimţământul debitorului care este în poziţia vânzătorului.
 În cazul terenurilor, legiuitorul a prevăzut, prin aceste texte legale, interdicţia
de înstrăinare a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele
judecătoreşti pe tot timpul soluţionării acestor litigii. Desigur, prin soluţionarea
litigiilor se înţelege pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin litigii cu privire la titlul terenurilor se înţelege orice litigiu care poartă asupra
dreptului de proprietate, respectiv asupra temeiului juridic al dobândirii acestui
drept (act juridic sau fapt juridic în sens restrâns). Noţiunea de titlu desemnează deci
tocmai acest

(305)

temei juridic, iar nu înscrisul constatator733. Această interdicţie are ca obiect numai
înstrăinarea voluntară a terenurilor prin acte juridice între vii, iar nu şi în străinările
mortis causa ori vânzările silite. În sfera noţiunii de înstrăinare intră transferul
dreptului de proprietate asupra unui teren dintr-un patrimoniu în altul, iar nu şi
constituirea dezmembrămintelor, grevarea cu sarcini a terenurilor, înstrăinarea sau
grevarea construcţiilor 734.
Interdicţia operează din momentul naşterii litigiului la o instanţă judecă -
torească şi până în momentul soluţionării litigiului.
Sancţiunea încălcării acestei interdicţii legale este nulitatea absolută a con -
tractului de înstrăinare. Nulitatea va putea fi constatată de către instanţa ju-
decătorească, la cererea oricărei persoane interesate şi a procurorului.
Persoanele interesate pot formula opoziţii la înstrăinare, care vor fi eviden -
ţiate în registrele de publicitate. Până la soluţionarea litigiilor, eliberarea certi ficatelor
de sarcini necesare autentificării înstrăinărilor, solicitate de persoanele care vor să
înstrăineze, va fi refuzată. Aşadar, opoziţia la înstrăinare nu marchează momentul
în care operează interdicţia de înstrăinare 735.
Această interdicţie de înstrăinare este, ca natură juridică, tot o inalienabi -
litate legală, parţială, specială şi temporară, cu caracter propter rem, iar nu o
incapacitate legală de a înstrăina.
Această reglementare este susceptibilă de două critici. Pe de o parte, chiar tem-
porară, inalienabilitatea este discutabilă sub raportul concordanţei cu normele con-
733
M. Nicolae, „Legea nr. 54/1998...”, cit. supra, p. 9.
734
M. Nicolae, loc. cit., p. 9.
735
Ibidem.
stituţionale şi europene în materie736. Pe de altă parte, în această situaţie specială,
inalienabilitatea terenurilor poate fi determinată, în mod abuziv, prin simpla de-
clanşare a unui litigiu la instanţele judecătoreşti, indiferent de temeiul acestuia.
Iată de ce dispoziţiile legale care instituie această inalienabilitate ar trebui să
fie abrogate, cel puţin în momentul încheierii procesului administrativ de aplicare a
dispoziţiilor referitoare la constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor. Într-adevăr, în cursul acestui proces au fost declanşate numeroase litigii în
legătură cu titlul de proprietate asupra terenurilor, iar amploarea acestui fenomen a
justificat, într-o oarecare măsură, instituirea inalienabilităţii temporare legale pentru a
nu afecta şi mai mult stabilitatea raporturilor juridice civile. După finalizarea acestui
proces însă nu mai există nici un temei pentru menţinerea inalienabilităţii terenurilor
cu privire la care există litigii. Reglementarea generală a vânzării drepturilor
litigioase737 este suficientă pentru a asigura securitatea circuitului civil 738.

(306)

C. Ipoteza specială prevăzută în art. 497, alin. 4 C. proc. civ. 739

Conform acestui text legal, „Din momentul notării somaţiei în cartea funciară orice
act de înstrăinare sau constituire de drepturi reale cu privire la imobilul urmărit este
inopozabil, afară de cazul în care creditorul sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu acel
act ori debitorul sau dobânditorul imobilului a consemnat sumele necesare acoperirii
creanţelor ce se urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare”.

736
Ibidem.
737
Pentru această reglementare, Fr. Deak, Contracte speciale, cit. supra., p. 107-111.
738
Nu împărtăşim deci opinia (M. Nicolae, loc. cit., p. 9) de a se extinde această interdicţie şi în cazul
litigiilor care au ca obiect constituirea dezmembrămintelor sau grevarea cu sarcini a terenurilor ori
înstrăinarea sau grevarea construcţiilor.
739
Forma actuală a acestui text legal a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138
din 14 septembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000. Codul de procedură civilă a fost
modificat ulterior şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001 privind
modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 217
din 27 aprilie 2001, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 460
din 22 iunie 2003 şi prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 470 din 26 mai 2004.
 Evident, în sfera noţiunii de imobil intră şi terenurile. Deşi în acest caz nu se
prevede în mod expres o interdicţie de înstrăinare, ci numai inopozabilitatea actului de
înstrăinare sau de constituire de drepturi reale, în realitate, situaţiile sunt echivalente.
Singura diferenţă este că sancţiunea nulităţii este înlocuită cu sancţiunea inopozabilităţii
actului de înstrăinare sau de constituire de drepturi reale. De lege ferenda, este preferabil
să se prevadă sancţiunea nulităţii pentru înstrăinarea imobilului după momentul notării
somaţiei în cartea funciară.

158. Forma autentică a actelor juridice între vii de înstrăinare şi de dobândire a

terenurilor - condiţie ad validitatem.

Cum am văzut, potrivit art. 2, alin. 1 din Legea nr. 54/1998 şi art. 2, alin. 2 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, actele juridice între vii de înstrăinare şi de
dobândire a terenurilor, inclusiv a celor din fondul forestier proprietate privată, trebuie să
fie încheiate în formă autentică. Aşadar, aceste acte au caracter solemn, iar solemnitatea se
exprimă în formă autentică.
Schimbul de terenuri, inclusiv a celor din fondul forestier proprietate privată, este
tot un act juridic între vii de înstrăinare şi dobândire. Ca urmare, el intră sub incidenţa
regulii menţionate în aceste texte legale. Cu toate acestea, prin texte speciale s-a accentuat
necesitatea încheierii în formă autentică a unui asemenea contract de schimb de terenuri,
inclusiv a celor din fondul forestier proprietate privată. Astfel, în art. 12, alin. 2 din Legea
nr. 54/1998 se precizează că „în toate cazurile de schimb de terenuri, actul de schimb se
încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Potrivit art. 7 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, „Schimbul de terenuri

(307)

din fondul forestier, proprietate privată, în toate cazurile se încheie în formă

autentică”.
Cerinţa formei autentice se referă deci numai la actele juridice între vii de
înstrăinare a terenurilor, iar nu şi la înstrăinarea terenurilor prin acte mortis causa
şi nici la constituirea dezmembrămintelor dreptului de proprietate asu pra
terenurilor740, cu excepţia cazului în care proprietarul terenului transmite nuda
proprietate, păstrând un dezmembrământ. Dar, potrivit art. 22, alin. 1 din Le gea nr.
7/1996, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2004741,
„Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în
cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis, numai dacă
acel act s-a încheiat în formă autentică”. Aşadar, deşi dezmembrămintele se pot
constitui pe baza acordului părţilor, potrivit principiului consensualismului, totuşi,
înscrierea lor în cartea funciară nu este posibilă decât dacă actul s-a încheiat în
formă autentică. Soluţia este criticabilă pentru că, practic, în acest fel, pe o cale
indirectă, legiuitorul a instituit obligativitatea formei autentice.
Nerespectarea acestei condiţii ad solemnitatem determină nulitatea absolută a
contractului de înstrăinare, sancţiune expres prevăzută în art. 14, alin. 1, teza I din
Legea nr. 54/1998 şi în art. 8, teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
226/2000. Acţiunea în constatare a nulităţii poate fi introdusă de către părţi,
procuror, primar sau de către orice persoană interesată, cum se precizează expres în
art. 14, alin. 2 din Legea nr. 54/1998. Deşi această precizare nu se regăseşte şi în
reglementarea circulaţiei juridice a terenurilor cu destinaţie forestieră, soluţia este
aceeaşi, ea fiind o trăsătură a regimului juridic general al nulităţii absolute.
Construcţiile pot fi înstrăinate, de regulă, prin acordul părţilor 742. Ca urmare,
dacă imobilul care formează obiectul actului de înstrăinare, constatat printr-un înscris
sub semnătură privată, este compus din teren şi construcţie, ia naştere un drept de
superficie, care include în conţinutul său juridic dreptul de proprietate asupra
construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului, cu excepţia cazului în care părţile
au stabilit, prin voinţa lor internă, o legătură indivizibilă între transmiterea dreptului de
proprietate asupra construcţiei şi transmiterea dreptului de proprietate asupra
terenului. Nulitatea actului de înstrăinare este deci parţială, operând numai în
legătură cu înstrăinarea terenului, iar nu şi cu înstrăinarea construcţiei. Deşi nul sub
aspectul înstrăinării dreptului de proprietate asupra terenului, totuşi actul juridic
produce efecte juridice şi cu privire la dreptul de folosinţă asupra terenului, în
virtutea principiului conversiunii actelor

740
În acelaşi sens, Fr. Deak, op. cit., p. 11; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drep turile reale principale,
Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 100; C. Bîrsan, op. cit., p. 155. În sens contrar, L. Pop, Dreptul
de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 103-105.
741
Supra, nr. 37, lit. C, nota 64.
742
Ibidem, p. 10.
 (308)

juridice743. Când există însă o asemenea legătură indivizibilă între cele două elemente
ale actului de înstrăinare, nulitatea este totală 744.

159. Dreptul de preempţiune reglementat în Legea nr. 54/1998.

A. Sediul materiei şi scopul reglementării.

Acest drept de preempţiune este reglementat prin dispoziţiile art. 5-11 şi art.
14, alin. 1, teza a Ii-a din Legea nr. 54/1998. Prevederile art. 14, alin. 2 din aceeaşi
lege nu sunt aplicabile, întrucât ele se referă la acţiunea în constatarea nulităţii, deci
la nulitatea absolută, în timp ce sancţiunea încălcării dispoziţiilor care
reglementează acest drept de preempţiune este nulitatea relativă.
Prin reglementarea acestui drept de preempţiune, legiuitorul a urmărit un
triplu scop: evitarea fragmentării proprietăţii funciare şi favorizarea concen trării
acesteia, evitarea situaţiilor litigioase dintre coproprietari şi facilitarea dobândirii
calităţii de proprietar de către arendaşul terenului 745.

B. Domeniul de aplicaţie.

743
Pentru conversiunea actului juridic, Gri. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 207
şi 208; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 251 şi
252.
744
Este deci fără obiect controversa dintre partizanii nulităţii totale şi cei ai nulităţii parţiale în situaţia
analizată (pentru această controversă, M. Nicolae, loc. cit., p. 10, nota 15). Tocmai pentru că, în această
situaţie, există două ipoteze distincte, soluţia este nuanţată, în funcţie de fiecare în parte: într-o ipoteză
operează nulitatea parţială, în cealaltă operează nulitatea totală. Credem şi noi însă că indivizibilitatea
obiectului vânzării-cumpărării nu este prezumată de legiuitor, nici măcar relativ, ea trebuind să fie
dovedită, în funcţie de voinţa internă a părţilor (în sens contrar, C.S.J., s. civ., dec. nr. 2339/1993, în
Buletinul jurisprudenţei 1993, p. 52).
745
E. Chelaru, „Dreptul de preempţiune reglementat de Legea nr. 54/1998”, în Dreptul nr. 8/1998, p. 19
şi 20. Uneori, se foloseşte transcrierea preempţiune, alteori, se foloseşte transcrierea preemţiune. Sursa
acestei diferenţe de transcriere este, din păcate, chiar în dicţionarele editate de Academia Română.
Astfel, transcrierea preempţiune este recomandată de Academia Română în Dicţionarul ortografic,
ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 483. Transcrierea
preemţiune este recomandată de Academia Română în Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura
Univers Enciclopedic, ed. a II-a, Bucureşti, 1998, p. 839. întrucât, în materie de ortografie, primul
dicţionar are valoare normativă, transcrierea corectă este preempţiune.
 Delimitarea domeniului de aplicaţie al acestui drept de preempţiune este făcută
de legiuitor în funcţie de trei criterii: natura terenurilor, natura actului juridic de
înstrăinare şi natura dreptului înstrăinat 746.
a) Natura terenurilor. Potrivit art. 5 din Legea nr. 54/1998, dreptul de pre-
empţiune se referă la terenurile agricole situate în extravilan. Aşadar, terenu rile la
care se referă acest drept de preempţiune sunt determinate prin două condiţii
cumulative care ţin de natura lor: caracterul agricol şi situarea în extravilan,
întinderea terenului nu are relevanţă. Terenurile agricole sunt cele menţionate

(309)

în art. 2, lit. a din Legea nr. 18/1991, republicată. Dacă terenul agricol situat în extravilan
este ocupat de construcţii afectate exploatării sale, vânzarea se poate face liber747. Dacă este
vorba de terenuri situate în extravilan, dar care nu intră în categoria terenurilor agricole,
dreptul de preempţiune nu există. Tot astfel, dacă este vorba de terenuri agricole, dar situate
în intravilan, acest drept nu poate fi invocat.
În ipoteza în care terenul agricol se află parţial în intravilan şi parţial în
extravilan, dreptul de preempţiune nu se naşte, întrucât nu este îndeplinită cerinţa legală
ca întregul teren să se afle situat în extravilan 748. Într-adevăr, reglementarea dreptului de
preempţiune este una de excepţie şi deci de strictă interpretare749. În plus, tratarea juridică
diferenţiată a unui teren ar crea dificultăţi privind exploatarea economică a bunului,
prejudiciindu-l pe proprietar750.
Când vânzarea are ca obiect o masă de bunuri în care este inclus şi un teren situat
în extravilan nu sunt întrunite condiţiile pentru exercitarea dreptului de preempţiune751.
b) Natura actului juridic de înstrăinare. Tot potrivit art. 5 din Legea nr. 54/1998,
dreptul de preempţiune se exercită numai în legătură cu înstrăinarea prin vânzare. Dacă
înstrăinarea are loc prin orice alt contract, nu există drept de preempţiune. Aceeaşi este
soluţia şi în cazul în care un asociat contribuie cu un teren ca aport într-o societate civilă
sau comercială. Chiar dacă părţile unui contract de tranzacţie şi-ar face concesii reciproce

746
Fr. Deak, op. cit., p. 29. Toate aceste elemente formează obiectul dreptului de preempţiune sau, altfel
spus, conţinutul domeniului de aplicaţie al acestui drept.
747
E. Chelaru, loc. cit., p. 22.
748
Ibidem, p. 21 şi 22.
749
Fr. Deak, op. cit., p. 29.
750
E. Chelaru, loc. cit., p. 22.
751
Ibidem.
care implică transferul dreptului de proprietate asupra unui teren din extravilan, dreptul de
preempţiune nu poate fi invocat, întrucât concesiile făcute nu au semnificaţia preţului spe-
cific contractului de vânzare-cumpărare752. Cu atât mai mult nu se poate pune problema
unui drept de preempţiune când dreptul de proprietate este dobândit prin succesiune legală
ori testamentară sau printr-un fapt juridic în sens restrâns. Sulta plătită între părţile unui
contract de partaj sau de schimb nu are semnificaţia preţului, astfel încât dreptul de
preempţiune, care se poate exercita numai la preţ egal, nu este operant753.
Întrucât vânzarea presupune, ca orice contract, acordul părţilor, ar rezulta că
legiuitorul nu a inclus vânzările silite în domeniul de aplicare al dreptului de
preempţiune754. În plus, nefiind vorba de o ofertă de vânzare, s-ar părea că mecanismul de
exercitare al dreptului de preempţiune nu ar putea fi aplicat. Într-adevăr, potrivit art. 6 din
Legea nr. 54/1998, exercitarea dreptului de preempţiune presupune înregistrarea ofertei de
vânzare, or, în cazul vânzării silite, nu există consimţământul debitorului, în nici o formă, cu
atât mai puţin în forma ofertei

(310)

de vânzare. Cu toate acestea, legiuitorul a dat o altă rezolvare acestei probleme printr-o
prevedere expresă. Astfel, conform art. 510, alin. 1 C. proc. civ., în forma adoptată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000755, „Executorul va declara adjudecatar
persoana care, la termenul de licitaţie, a oferit preţul de vânzare potrivit dispoziţiilor art.
509. La preţ egal va fi preferat cel care are un drept de preemţiune asupra bunului urmărit”.
Aşadar, deşi mecanismul exercitării dreptului de preempţiune este declanşat, de regulă,
de către proprietarul terenului agricol situat în extravilan, în situaţii speciale, acest
mecanism poate fi pus în funcţiune şi de alte persoane.
Cu atât mai mult, dacă este vorba de o vânzare voluntară, dar organizată prin
licitaţie publică, vânzătorul trebuie să îndeplinească formalităţile necesare pentru
exercitarea dreptului de preempţiune756.
c) Natura dreptului înstrăinat. Sintagma „înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor
agricole situate în extravilan” se referă la dreptul de proprietate, iar nu la dezmembrămintele

752
Fr. Deak, op. cit., p. 30.
753
E. Chelaru, loc. cit., p. 20.
754
Ibidem, p. 20 şi 21.
755
Supra, nr. 157, lit. C, nota 44.
756
Ibidem, p. 21.
stricto sensu ale acestuia. într-adevăr, dacă este vorba de nuda proprietate, vânzătorul trebuie
să îndeplinească formalităţile necesare pentru exercitarea dreptului de preempţiune757. Nuda
proprietate poate fi privită numai lato sensu ca un dezmembrământ al dreptului de
proprietate758.
În măsura în care este vorba de un drept de proprietate privată, calitatea
vânzătorului nu are relevanţă. Pe de o parte, legea nu face nici o distincţie sub acest aspect,
pe de altă parte, dreptul de proprietate este garantat şi ocrotit în mod egal, indiferent de
titularul său, cum se precizează expres în art. 44, alin 2, fraza I din Constituţie şi cum rezultă
din art. 1845 C. civ. şi art. 6, fraza ultimă din Legea nr. 18/1991, republicată. Ca urmare,
formalităţile necesare pentru exercitarea dreptului de preempţiune trebuie să fie îndeplinite şi
atunci când terenurile agricole din extravilan fac parte din domeniul privat al statului sau al
unei comunităţi locale759.

C. Titularii dreptului de preempţiune.

a) Ordinea de preferinţă. În art. 5 din Legea nr. 54/1998 se precizează că titularii

dreptului de preempţiune sunt coproprietarii, vecinii ori arendaşii. Interpretarea gramaticală,
interpretarea sistematică şi interpretarea teleologică a legii duc la concluzia că există o ordine
de preferinţă a titularilor dreptului de preempţiune. Într-adevăr, folosirea conjuncţiei alter-
native în locul celei copulative indică intenţia legiuitorului de a institui o asemenea ordine
de preferinţă în care coproprietarii sunt urmaţi de vecini, iar aceştia de arendaşi. În plus,
coroborarea dispoziţiilor art. 5 cu cele ale art. 8 şi 9 din Legea nr. 54/1998 pune în lumină
atât ideea diferenţei dintre categoriile de titulari ai dreptului de preempţiune, cât şi ideea
posibilităţii pe care o are vânzătorul de a alege pe unul dintre titularii dreptului de
preempţiune care

(311)

fac parte din aceeaşi categorie. În al treilea rând, chiar scopul urmărit de legiuitor,
respectiv împiedicarea fărâmiţării şi încurajarea concentrării proprietăţii funciare,
poate fi realizat prin ordinea de preferinţă a titularilor dreptului de preempţiune 760.
Regulile referitoare la titularii dreptului de preempţiune se aplică şi în ipoteza în
757
Ibidem, p. 20; M. Nicolae, loc. cit., p. 11; Fr. Deak, loc. cit., p. 30.
758
Supra, nr. 47 şi intra, nr. 198.
759
Fr. Deak, op. cit., p. 30.
care statul sau o comunitate locală are calitatea de coproprietar sau de vecin, în
sensul că numai dacă are o asemenea calitate statul poate fi titular al dreptului de
preempţiune 761.
Aşadar, conform acestei ordini de preferinţă, exercitarea dreptului de pre-
empţiune al coproprietarilor lasă fără efect exercitarea dreptului de preemp ţiune de
către vecini şi arendaşi. Dacă nici un coproprietar nu-şi exercită dreptul de
preempţiune, devine utilă exercitarea dreptului de preempţiune al vecini lor, care
lasă fără efect exercitarea dreptului de preempţiune al arendaşilor. Numai dacă nici
unul dintre coproprietari sau vecini nu-şi valorifică dreptul de preempţiune, acesta
devine efectiv în favoarea arendaşilor.
Dacă dreptul de preempţiune este exercitat de mai mulţi titulari din aceeaşi
categorie, vânzătorul are dreptul de a alege pe unul dintre aceştia, cum se pre cizează
expres în art. 8 din Legea nr. 54/1998. Aşadar, în cadrul aceleaşi categorii nu există o
ordine de preferinţă între titularii dreptului de preempţiune, vânzătorul fiind suveran
să-şi aleagă cumpărătorul dintre aceştia, indiferent de preţul oferit762. Preţul nu mai
este un element de discriminare sancţionat de lege în această situaţie, întrucât, deşi se
lasă vânzătorului libertatea de alegere, nu se ocoleşte scopul urmărit de legiuitor.
Este posibil însă ca vânzătorul să înstrăineze terenul agricol mai multor per-
soane din aceeaşi categorie de titulari ai dreptului de preempţiune, în măsura în
care se realizează acordul de voinţă în acest sens. Într-o asemenea situaţie, fie se
menţine starea de coproprietate, fie se creează o stare de coproprietate763.
b) Coproprietarii. Noţiunea de coproprietate este sinonimă cu noţiunea de pro-
prietate comună pe cote-părţi. Ca urmare, în sfera noţiunii de coproprietari ar intra
titularii acestei modalităţi juridice a titlului de proprietate, indiferent dacă aceasta
este temporară ori forţată şi perpetuă. Prin ipoteză însă, în cazul terenurilor
agricole din extravilan numai proprietatea comună pe cote-părţi temporare are
relevanţă. Soţii nu intră în sfera noţiunii de coproprietari, întrucât proprietatea
devălmaşă nu se confundă cu proprietatea comună pe cote-părţi.

760
În sensul că art. 5 din Legea nr. 54/1998 instituie o asemenea ordine de preferinţă a titularilor
dreptului de preempţiune, dar cu argumente diferite, E. Chelaru, loc. cit., p. 22; M. Nicolae, loc. cit., p.
12 şi 13. în sens contrar, D. Corneanu, I. Negru, „Inexistenţa unei ordini de preferinţă cu referire la
dreptul de preempţiune reglementat prin Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor”, în
Dreptul nr. 7/1999, p. 34-39; Fr. Deak, op. cit., p. 32.
761
Fr. Deak, op. cit., p. 31.
762
Într-un sens asemănător, dar în condiţiile în care nu se recunoaşte existenţa unei ordini de preferinţă
nici între diferitele categorii de titulari ai dreptului de preempţiune, Fr. Deak, op. cit., p. 32 şi 34.
763
Ibidem, p. 32.
 (312)

În plus, nici nu ar fi fost cazul ca soţii să fie menţionaţi alături de coproprietari,

întrucât soţii nu au o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun. Pe de
altă parte, dacă soţii ar avea câte o cotă-parte dintr-un drept de proprietate ca bun propriu,
dreptul de preempţiune nu s-ar putea exercita, ţinând seama de interdicţia de vânzare
dedusă prin art. 1307 C. civ.
Desigur, dreptul de preempţiune al coproprietarului nu priveşte o fracţiune
materială din bun, ci cota-parte ideală şi abstractă din drept care se înstrăinează. Cât timp
prin înstrăinarea, respectiv dobândirea acestei cote-părţi nu se pune capăt stării de
coproprietate, nu este operantă incapacitatea specială prevăzută în art. 2, alin. 2 din Legea nr.
54/1998764. Într-adevăr, aceste dispoziţii legale au în vedere suprafaţa de 200 ha deţinută în
proprietatea membrilor familiei, în înţelesul precizat în lege, iar nu şi ipoteza suprafeţelor
deţinute în coproprietate de membrii familiei cu alte persoane din afara familiei.
c) Vecinii. În ipoteza în care cel care vinde terenul situat în extravilan este
proprietar exclusiv sau în situaţia în care toţi coproprietarii îşi manifestă dorinţa de a
vinde terenul ori în cazul în care nici un coproprietar nu îşi exercită dreptul de
preempţiune, devine operant dreptul de preempţiune al vecinilor.
Noţiunea de vecinătate are un înţeles restrâns. Numai acest înţeles restrâns al ideii
de vecinătate este în acord cu ideea de concentrare a proprietăţii agricole care este una din
formele de exprimare a scopului urmărit de legiuitor.
Vecinii stricto sensu sunt persoanele care deţin în proprietate privată terenuri
agricole care au un hotar comun cu terenul care se vinde. Două elemente definesc deci
noţiunea de vecini.
Mai întâi, ideea de hotar comun pune în evidenţă caracterul stricto sensu al acestei
noţiuni. Toţi cei care au terenuri despărţite, prin terenul altui proprietar, de terenul care se
vinde nu pot invoca dreptul de preempţiune în calitate de vecini.
În al doilea rând, numai persoanele care au în proprietate privată terenul agricol
învecinat cu terenul agricol care se vinde sunt titulari ai dreptului de preempţiune. Dacă
aceste persoane au în proprietate privată un teren cu altă destinaţie decât aceea de teren
agricol sau dacă au asupra terenului agricol un alt drept real decât dreptul de proprietate
764
E. Chelaru, loc. cit., p. 23. În sens contrar, dar cu referire la art. 46, alin. 2 din Legea nr. 18/1991,
text abrogat în prezent, Gh. Beleiu, „Dreptul de preemţiune reglementat prin Legea nr. 18/1991 a
Fondului funciar”, în Dreptul nr. 12/1992, p. 10.
privată (de exemplu, dreptul real de folosinţă al unei societăţi agricole asupra terenului
constituit ca aport de către asociaţi765, dreptul de uzufruct sau dreptul de concesiune), ele nu
vor beneficia de dreptul de preempţiune. Se poate admite totuşi că, dacă statul sau o comu-
nitate locală are în proprietate publică terenul agricol învecinat cu terenul care se vinde,
dreptul de preempţiune operează în favoarea unei asemenea entităţi

(313)

juridice766. Desigur, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, terenul

va intra în domeniul privat, iar nu în domeniul public al statului sau al comunităţii
locale. Abia ulterior se va putea face, în condiţiile legii, transferul terenului din
domeniul privat în cel public. Numai dacă de la bun început contractul de vânzare-
cumpărare a fost încheiat din considerente de utilitate publică, terenul respectiv va
intra direct în domeniul public 767.
d) Arendaşii. Dacă nici vecinii nu exercită dreptul de preempţiune, acesta va
putea fi valorificat de arendaşi. Dreptul de preempţiune în favoarea persoanei fizice,
care are în arendă un teren agricol situat în extravilan, în ipoteza în care proprietarul
se hotărăşte să-l vândă, a fost instituit mai întâi prin dispoziţiile art. 9, alin. 1 din
Legea arendării nr. 16 din 5 aprilie 1994768. Ulterior, prin Legea nr. 54/1998, acest
drept a fost extins în favoarea tuturor arendaşilor, fără a se mai face distincţie între
persoanele fizice şi persoanele juridice 769.

765
E. Chelaru, loc. cit., p. 23.
766
O aplicaţie a acestei idei este cuprinsă în art. 8, alin. 2 din Metodologia de achiziţionare, prin
cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin
Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a
statului, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 796 din 25 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 603 din 15 august 2002. Conform acestui text, „Vânzarea terenurilor prevăzute
la art. 2 alin. (1) lit. c), e) si f), dar numai a celor agricole situate în extravilan, face obiectul dreptului
de preemţiune al statului, în calitate de vecin, în condiţiile Legii nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor. Exercitarea dreptului de preemţiune se face de către Regia Naţională a Pădurilor, în numele
statului, în termen de 45 de zile de la data afişării ofertei de vânzare la sediul primăriei în a cărei rază
teritorială se află terenul respectiv. Comunicarea va cuprinde şi preţul oferit, stabilit potrivit art. 10 alin.
(2), şi va fi înregistrată la primărie”.
767
Pentru o asemenea situaţie, infra, nr. 194, text şi nota 151.
768
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 91 din 7 aprilie 1994, modificată prin Legea
58 din 17 iunie 1995 pentru modificarea şi completarea art. 25 din Legea arendării, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 124 din 21 iunie 1995, Legea nr. 65 din 25 martie 1998
pentru modificarea şi completarea Legii arendării, publi cată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr. 126 din 26 martie 1998, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 157 din 7 noiembrie 2002 pentru
modificarea şi completarea Legii arendării nr. 16/1994, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 850 din 25 noiembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 350 din 10 iulie 2003, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 526 din 22 iulie 2003.
 Desigur, dreptul de preempţiune al arendaşului operează numai în raport cu
proprietarul terenului agricol care se vinde, iar nu şi în legătură cu alte drepturi reale
principale asupra terenului respectiv. Soluţia se impune nu numai pentru că
dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 54/1998 au în vedere numai înstrăinarea dreptului de
proprietate privată, ci şi pentru că dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de
concesiune asupra unui teren agricol nu pot forma obiectul unei vânzări770.

(314)

D. Naşterea dreptului de preempţiune.

Două elemente condiţionează naşterea dreptului de preempţiune: situarea în

domeniul de aplicaţie al reglementării cuprinse în art. 5 din Legea nr. 54/1998 şi
manifestarea de voinţă a proprie tarului terenului agricol din extravilan de a vinde bunul
respectiv. Această manifestare de voinţă îmbracă forma ofertei de vânzare, indiferent dacă
au fost sau nu respectate formalităţile de publicitate. În momentul în care aceste două
elemente sunt întrunite, dreptul de preempţiune se naşte în favoarea titularilor
menţionaţi în acest text legal.
În realitate, fiecare dintre persoanele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 54/1998 are un
drept propriu de preempţiune. Ca urmare, se nasc mai multe drepturi de preempţiune,
numărul acestora depinzând de situaţia de fapt concretă.
Dar naşterea dreptului de preempţiune nu se confundă cu exercitarea dreptului de
preempţiune. Această exercitare se realizează în mod diferit când vânzătorul a îndeplinit
formalităţile de publicitate a ofertei de vânzare sau când el nu a îndeplinit aceste
formalităţi. În prima ipoteză, dreptul de preempţiune se exercită fie în mod direct, prin
acceptarea ofertei de vânzare sau prin formularea unei contraoferte de cumpărare în
termenul de 30 de zile de la data afişării ofertei de vânzare, fie numai în mod indirect, printr-
o acţiune în justiţie pentru anularea actului de vânzare încheiat cu încălcarea dreptului de
preempţiune. În cea de-a doua ipoteză, dreptul de preempţiune este încălcat înainte de a pu-
tea fi exercitat, întrucât, în absenţa formalităţilor de publicitate, se poate vorbi cel mult de o
exercitare indirectă prin intermediul acţiunii în anularea vânzării; în realitate, este vorba

769
S-a apreciat că dispoziţiile art. 9, alin. 1 din Legea nr. 16/1994 au fost abrogate sau cel puţin
substanţial modificate prin prevederile art. 5 şi 18 din Legea nr. 54/1998 (M. Nicolae, loc. cit., p. 12).
770
Cu referire la dreptul de uzufruct, E. Chelaru, loc. cit., p. 24. într-adevăr, uzufructuarul poate ceda
emolumentul dreptului său, dar nu poate înstrăina uzufructul (art. 534 C. civ.).
mai degrabă de exercitarea unui drept nou, respectiv dreptul de a cere anularea vânzării,
care este valorificat prin declanşarea acţiunii în anulare. Aşadar, în toate cazurile,
introducerea acţiunii în anulare este numai indirect o exercitare a dreptului de
preempţiune, iar în mod direct este exercitarea dreptului de creanţă distinct care se naşte
din încălcarea dreptului de preempţiune, drept opozabil celor care au încheiat contractul
de vânzare-cumpărare.
Dreptul de preempţiune al persoanelor dintr-o categorie subsecventă este sub
condiţie, el stingându-se în măsura în care a fost exercitat dreptul de preempţiune al
persoanelor dintr-o categorie superioară, fie prin mecanismul publicităţii ofertei de
vânzare, fie în mod direct, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Cât
priveşte dreptul de preempţiune al persoanelor din aceeaşi categorie, el depinde de
alegerea făcută de vânzător.
Aşadar, în final, numai un drept de preempţiune va fi eficient, în sensul că
vânzarea-cumpărarea se va încheia numai cu unul dintre titularii dreptului de preempţiune,
cu excepţia cazului în care există o convenţie contrară între vânzător şi titularii dreptului
de preempţiune.

E. Oferta de vânzare.

În art. 6 şi în art. 7 din Legea nr. 54/1998, legiuitorul apreciază în mod expres că
manifestarea de voinţă a vânzătorului în sensul înstrăinării terenului agricol situat în
extravilan îmbracă forma ofertei de vânzare. Este adevărat că în art. 6, alin. 2 se precizează
doar că „Oferta va cuprinde numele şi prenumele vânzătorului, suprafaţa şi categoria de
folosinţă, precum

(315)

şi locul unde este situat terenul”, fără a se menţiona şi preţul. Dar în art. 7 se arată că în
oferta de vânzare afişată „se va arăta şi preţul oferit”. Este adevărat că redactarea acestui
text legal este echivocă şi s-ar putea înţelege că „preţul oferit” are în vedere oferta de
cumpărare, iar nu oferta de vânzare771.

771
În sensul că este vorba de preţul inclus în oferta de cumpărare, M. Nicolae, loc. cit., p. 13, nota 25;
Fr. Deak, op. cit., p. 33, nota 4.
 Oricum, întrucât legiuitorul a folosit expres noţiunea de ofertă de vânzare, aceasta
trebuie să cuprindă toate elementele necesare pentru ca, prin simpla sa acceptare, să ducă
la încheierea contractului. Or preţul este un element esenţial al contractului de vânzare-
cumpărare. În absenţa preţului nu se poate vorbi de o adevărată ofertă de vânzare. Chiar
dacă s-ar aprecia că legiuitorul nu a menţionat preţul ca element al ofertei de vânzare,
necesitatea acestui element decurge din natura şi esenţa unei asemenea oferte772.
Relevanţa practică a acestei chestiuni se află pe tărâmul aprecierii îndeplinirii
obligaţiei vânzătorului de asigura publicitatea manifestării sale de voinţă în sensul
înstrăinării terenului agricol situat în extravilan. Dacă preţul nu este un element necesar,
obligaţia este îndeplinită chiar în absenţa preţului, în caz contrar, obligaţia nu se consideră
îndeplinită, cu consecinţa încălcării dreptului de preempţiune. Or raţiunea instituirii acestui
drept este tocmai aceea de a permite titularilor săi să decidă, în cunoştinţă de cauză,
inclusiv cu privire la preţul cerut de vânzător, dacă îşi exercită sau nu dreptul de
preempţiune.
Oferta de vânzare trebuie să fie făcută în scris, întrucât numai astfel ea va putea fi
înregistrată şi afişată.
Oferta de vânzare este adresată titularilor dreptului de preempţiune şi este
irevocabilă, prin derogare de la art. 37, alin. 1 C. Corn.773

F. Obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate a ofertei de vânzare.

Vânzătorul are, conform art. 6 din Legea nr. 54/1998, obligaţia să înregistreze oferta

(316)

772
Într-un sens asemănător, E. Chelaru, loc. cit., p. 24 şi 25. Într-o altă concepţie, s-a apreciat că preţul
nu este un element obligatoriu al „ofertei de vânzare”; dacă preţul nu este prevăzut, am fi în prezenţa
unei simple declaraţii de intenţii sau a unei „înştiinţări (notificări) a intenţiei de vânzare, având drept
efect invitarea titularilor dreptului de preempţiune la exercitarea lui” (M. Nicolae, loc. cit., p. 13); dacă
preţul este inclus, manifestarea de voinţă a vânzătorului ar fi o adevărată ofertă de vânzare (Fr. Deak,
op. cit., p. 33; M. Nicolae, loc. cit., p. 13); ambii autori consideră că legiuitorul a folosit în mod eronat
noţiunea de ofertă de vânzare, deşi nu există nici un argument convingător în acest sens.
773
M. Nicolae, loc. cit., p. 13 (autorul nu mai distinge, în această privinţă, între simpla declaraţie de
intenţie şi oferta de vânzare propriu-zisă); în sens contrar, dar cu referire la dispoziţiile, în prezent
abrogate, din Legea nr. 18/1991, C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale,
Institutul European, Iaşi, 1997, p. 89. în concepţia potrivit căreia art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 54/1998 ar
cuprinde o simplă declaraţie de intenţie, iar nu o ofertă de vânzare, revocarea manifestării de voinţă
este posibilă oricând, dar cu consecinţa neeliberării dovezii de publicitate de către secretarul consiliului
local; numai dacă s-a prevăzut preţul şi este vorba de o adevărată ofertă de vânzare, aceasta este
irevocabilă (Fr. Deak, op. cit., p. 33).
de vânzare a terenului agricol situat în extravilan la consiliul local în a cărui rază
teritorială este situat terenul.
În mod corelativ, secretarul unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia să
înregistreze oferta de vânzare a terenului şi să o afişeze chiar în ziua înregistrării. Afişarea
se va face sub semnătura secretarului respectiv, cu aplicarea ştampilei, la sediul consiliului
local.
Exercitarea dreptului de preempţiune nu este posibilă fără îndeplinirea acestor
formalităţi de publicitate o ofertei de vânzare. Tocmai de aceea legiuitorul a instituit atât
obligaţia proprietarului terenului agricol situat în extravilan de a înregistra oferta de
vânzare, cât şi obligaţia consiliului local de a asigura, prin secretarul său, publicitatea
acestei oferte.

G. Termenul de 45 de zile pentru exercitarea dreptului de preempţiune.

Conform art. 7 din Legea nr. 54/1998, dreptul de preempţiune poate fi exercitat în
termen de 45 de zile de la data afişării ofertei de vânzare. Rezultă că ziua afişării ofertei nu
intră în calculul termenului, spre deosebire de ziua în care se împlineşte acest termen.
Termenul de 45 de zile are o triplă natură juridică.
Mai întâi, este o modalitate a actului juridic civil. Oferta de vânzare este afectată de
această modalitate a termenului774. La împlinirea termenului de 45 de zile, oferta devine
caducă, astfel încât acceptarea ei ulterioară nu mai produce nici un efect juridic, cu
excepţia cazului în care ofertantul apreciază că acceptarea este valabilă, caz în care are însă
obligaţia să încunoştinţeze de îndată pe acceptant de această atitudine (art. 35, alin. 2 C.
corn). În al doilea rând, sub aspectul dreptului de preempţiune, termenul de 45 de zile este
un termen de decădere. La împlinirea lui se stinge dreptul de preempţiune775. Aşa fiind, acest
termen nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, în al treilea
rând, acest termen împiedică, până la împlinirea sa, de cele mai multe ori, curgerea
termenului de prescripţie pentru introducerea acţiunii având ca obiect executarea
antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat prin acceptarea ofertei de vânzare sau a
contraofertei de cumpărare.

774
M. Nicolae, loc. cit., p. 13.
775
Gh. Beleiu, loc. cit., p. 11 (deşi autorul se referă la termenul de 30 de zile prevăzut în art. 60 şi 70
din Legea nr. 18/1991, texte abrogate în prezent, totuşi calificarea juridică rămâne valabilă şi pentru
termenul de 45 de zile prevăzut în art. 7 din Legea nr. 54/1991); E. Chelaru, loc. cit., p. 25; Fr. Deak,
op. cit., p. 34.
 H. Exercitarea dreptului de preempţiune prin acceptarea ofertei de vânzare
sau prin contraoferta de cumpărare.

Conform art. 7 din Legea nr. 54/1998, „Titularii dreptului de preempţiune prevăzuţi la
art. 5, trebuie să se pronunţe în scris asupra exercitării acestuia...; oferta de cumpărare se
înregistrează la primărie”. Textul este deficitar redactat, întrucât include o confuzie între
acceptarea ofertei de vânzare şi contraoferta de cumpărare, ambele manifestări de voinţă
fiind desemnate cu sintagma improprie de ofertă de cumpărare.
Într-adevăr, în termenul de 45 de zile, oferta de vânzare poate fi acceptată de
oricare dintre titularii dreptului de preempţiune. Cum am văzut, acceptarea

(317)

ofertei de vânzare de către titularii dreptului de preempţiune dintr-o categorie superioară

lasă fără efect acceptarea aceleiaşi oferte sau contraoferta de cumpărare făcută de către
titularii dreptului de preempţiune dintr-o categorie subsecventă.
Este însă posibil ca titularii dreptului de preempţiune să formuleze o contraoferta de
cumpărare, propunând alte condiţii decât acelea cuprinse în oferta de vânzare, de exemplu
un preţ mai mic sau plata preţului în rate. În acest caz nu mai este vorba de o acceptare a
ofertei, ci de o contraoferta de cumpărare care, la rândul ei, va fi înregistrată la consiliul
local. Deşi legea nu prevede expres, procedura de înregistrare şi de afişare este similară
procedurii de înregistrare şi de afişare a ofertei de vânzare, ţinând seama de principiul
simetriei.
Proprietarul terenului agricol din extravilan poate să accepte contraoferta de
cumpărare sau să o respingă. Dacă există mai multe contraoferte de cumpărare, vânzătorul
poate să aleagă orice contraoferta în cadrul aceleiaşi categorii de titulari ai dreptului de
preempţiune. El nu poate însă refuza o contraoferta mai avantajoasă emisă de titularul
dreptului de preempţiune dintr-o categorie superioară şi să aleagă o contraoferta mai puţin
avantajoasă emisă de titularul dreptului de preempţiune dintr-o categorie inferioară.
Numai dacă nu a fost acceptată oferta de vânzare-cumpărare şi nici nu s-a oferit în
contraoferta un preţ convenabil vânzătorului acesta poate să vândă terenul agricol situat în
extravilan oricărei alte persoane, dar numai după expirarea termenului de 45 de zile. Până la
expirarea acestui termen, oferta de vânzare iniţială poate fi acceptată oricând sau vânzătorul
poate accepta o contraoferta de cumpărare.

I. Exercitarea dreptului de preempţiune prin încheierea directă a

contractului de vânzare-cumpărare.

Este posibil ca vânzătorul să încheie contractul cu unul dintre titularii dreptului de

preempţiune, cu respectarea cerinţei formei autentice, fără a mai efectua formalităţile de
publicitate a ofertei de vânzare. Ce se întâmplă într-o asemenea situaţie? Legea nu
prevede o soluţie expresă. Din ansamblul reglementării se pot deduce însă următoarele
soluţii: dacă există titulari ai dreptului de preempţiune dintr-o categorie superioară
acelora cu care s-a încheiat contractul, ei sunt îndreptăţiţi să ceară anularea contractului
de vânzare-cumpărare; dacă ceilalţi titulari ai dreptului de preempţiune fac parte din
aceeaşi categorie sau dintr-o categorie subsecventă, dreptul lor de preempţiune se stinge
ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

j. Natura juridică a contractului încheiat ca urmare a acceptării ofertei

sau a contraofertei.

Oferta de vânzare poate fi acceptată de unul dintre titularii dreptului de

preempţiune sau contraoferta de cumpărare făcută de acesta poate fi acceptată de
vânzător. În oricare dintre aceste cazuri, deşi există acordul de voinţă al părţilor, nu ne
aflăm în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, întrucât, conform art. 2, alin. 1 din
Legea nr. 54/1998, un asemenea act juridic trebuie să fie încheiat în formă autentică, condiţie
ad validitatem. Ca urmare, acordul de voinţă al părţilor realizat prin mecanismul exercitării
dreptului de

(318)

preempţiune are doar semnificaţia unei promisiuni bilaterale de vânzare-cum-părare776.

Nu se poate aprecia că înregistrarea ofertei de vânzare, a acceptării sau a contraofertei
de cumpărare are valoarea formei autentice, deşi consiliul local este

776
M. Nicolae, loc. cit., p. 14; Fr. Deak, op. cit., p. 35 şi 36.
 O autoritate publică, întrucât în art. 11 din Legea nr. 54/1998 se prevede expres
cerinţa încheierii contractului de vânzare-cumpărare în faţa notarului public.
Notarul nu va autentifica acordul părţilor, dacă acesta a fost încheiat cu un titular
al dreptului de preempţiune dintr-o categorie subsecventă, dacă nu se prezintă dovada
îndeplinirii formalităţilor de publicitate necesare pentru exercitarea dreptului de
preempţiune, menţionate în art. 6 din Legea nr. 54/1998. Această dovadă se face, conform art.
11 din acelaşi act normativ, cu actul eliberat de către secretarul consiliului local, după
expirarea termenului de 45 de zile. Deşi textul precizează că actul doveditor se eliberează
vânzătorului, considerăm că el poate fi eliberat şi cumpărătorului.
Dovada de îndeplinire a formalităţilor de publicitate este necesară nu numai în
cazul în care contractul se încheie cu o terţă persoană, ci şi în cazul în care acordul de
voinţă se realizează între proprietarul terenului din extravilan şi unul dintre titularii
dreptului de preempţiune777 din altă categorie decât aceea a coproprietarilor778. Într-adevăr,
numai dacă se verifică îndeplinirea formalităţilor de publicitate există garanţia respectării
dreptului de preempţiune nu numai în raport cu titularul cu care s-a încheiat contractul de
vânzare-cumpărare, ci şi în raport cu ceilalţi titulari ai dreptului de preempţiune.
Dacă notarul autentifică actul de vânzare-cumpărare fără a i se prezenta dovada
prevăzută în art. 11 din Legea nr. 54/1998, actul rămâne valabil în măsura în care s-au
îndeplinit formalităţile de publicitate necesare pentru exercitarea dreptului de
preempţiune.
Dacă una dintre părţi nu execută promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare,
refuzând să se prezinte la notariat pentru perfectarea formei autentice, cealaltă parte este
îndreptăţită să ceară instanţei judecătoreşti să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de
contract autentic de vânzare-cumpărare84. Înainte de pronunţarea unei asemenea hotărâri,
instanţa de judecată trebuie să verifice,

(319)

777
Dacă se încheie contractul cu unul dintre coproprietari, îndeplinirea formalităţilor de publicitate nu
mai este necesară, întrucât coproprietarii sunt primii în ordinea de exercitare a dreptului de
preempţiune, iar vânzătorul are dreptul de a alege între titularii dreptului de preempţiune din aceeaşi
categorie (art. 8 din Legea nr. 54/1998). În plus, într-o asemenea situaţie, este evident inutilă dovada
publicităţii menţionate în art. 11 din acelaşi act normativ.
778
E. Chelaru, loc. cit., p. 25, text şi nota 26; L. Pop, op. cit., p. 116; în sensul că instanţele
judecătoreşti pot pronunţa hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, chiar şi
după abrogarea Decretului nr. 144/1958, V. Stoica, FI. Baias, „Executarea silită a antecontractelor de
înstrăinare a imobilelor în condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958”, în Dreptul nr. 3/1992,
p. 14-28.
ca şi notarul public, îndeplinirea formalităţilor de publicitate, solicitând dovada prevăzută
în art. 11 din Legea nr. 54/1998.

K. Sancţiunea nerespectării dreptului de preempţiune.

Conform art. 14 din Legea nr. 54/1998, nerespectarea dispoziţiilor care

reglementează dreptul de preempţiune este sancţionată cu nulitatea relativă a actului de
vânzare-cumpărare. Deşi acest text legal trimite numai la dispoziţiile cuprinse în art. 5 şi 6
din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii relative operează şi în cazul nerespectării
prevederilor cuprinse în art. 7-9. Într-adevăr, mecanismul naşterii, exercitării si stingerii
dreptului de preempţiune este reglementat în toate dispoziţiile cuprinse în art. 5-9 din
Legea nr. 54/1998779.
Ca urmare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între proprietarul terenului
situat în extravilan şi o persoană care nu are calitatea de titular al dreptului de preempţiune
sau cu un titular al dreptului de preempţiune dintr-o categorie subsecventă va fi anulat, de
exemplu, dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate; oferta de vânzare nu este
completă, lipsindu-i unul dintre elementele prevăzute în art. 6, alin. 2 şi în art. 7 din Legea nr.
54/1998; oferta de vânzare nu a fost înregistrată şi afişată conform legii; contractul de
vânzare-cumpărare a fost încheiat înainte de expirarea termenului de 45 de zile; vânzarea a
fost făcută la un preţ mai mic decât cel pretins iniţial de vânzător ori decât cel oferit de
titularii dreptului de preempţiune sau în alte condiţii mai avantajoase pentru cumpărător decât
cele oferite prin oferta de vânzare adresată titularului dreptului de preempţiune; nu s-a
respectat ordinea de preferinţă a titularilor dreptului de preempţiune780.
Deşi este vorba de nulitatea relativă, acţiunea în anulare poate fi pornită nu de
partea ale cărei drepturi au fost încălcate prin încheierea contractului, ci de către o terţă
persoană, respectiv de către unul sau mai mulţi dintre titularii dreptului de preempţiune. Sunt
îndreptăţiţi să introducă acţiunea în anulare acei titulari ai dreptului de preempţiune care
au înregistrat acceptarea ofertei de vânzare în termen de 45 de zile781 sau care au înregistrat
la consiliul local contraoferta de cumpărare în acelaşi termen. Dacă vânzarea s-a făcut fără
îndeplinirea formalităţilor de publicitate, titularul dreptului de preempţiune care
introduce acţiunea în anulare nu mai trebuie să facă dovada acceptării ofertei de vânzare
sau a formulării unei contraoferte de cumpărare. Desigur, acţiunea în anulare va putea fi
779
E. Chelaru, loc. cit., p. 27.
780
E. Chelaru, loc. cit., p. 27; M. Nicolae, op. cit., p. 14 şi 15.
781
E. Chelaru, loc. cit., p. 27.
exercitată şi de către reprezentanţii legali, succesorii universali sau cu titlu universal ai
titularilor dreptului de preempţiune, de autoritatea tutelară sau de procuror782 şi de alte
persoane, conform legii.
Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termenul general de prescripţie (art. 3 din
Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă). Acest termen începe să
curgă de la data când titularii dreptului de preempţiune au

(320)

cunoscut sau trebuiau să cunoască încheierea contractului de vânzare-cumpărare, inclusiv

a vânzării secrete deghizate, total sau parţial, în forma unui alt act juridic, fiind aplicabile
prevederile art. 9, iar nu prevederile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, întrucât
titularul acţiunii în anulare este o terţă persoană îndreptăţită de lege. Or textul art. 9 are în
vedere prin sintagma cel îndreptăţit nu numai părţile contractului, ci şi orice terţă persoană
abilitată legal să introducă o asemenea acţiune, prin derogare de la regula potrivit căreia
acţiunea în nulitate relativă poate fi introdusă numai de părţile contractante783. Dacă vânzarea
s-a încheiat în termenul de 45 de zile prevăzut în art. 7, alin 1 din Legea nr. 54/1998,
termenul de prescripţie nu va începe să curgă înainte de expirarea acestui termen.
Termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în anularea contractului de
vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dreptului de preempţiune nu se confundă cu
termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în executarea silită a promisiunii
bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate prin întâlnirea ofertei de vânzare-cumpărare cu
acceptarea unuia dintre titulari; dreptului de preempţiune sau prin întâlnirea contraofertei
de cumpărare formulate de un asemenea titular cu acceptarea acesteia de către vânzător în
termenul de 45 de zile. Acest ultim termen de prescripţie începe să curgă de la data
expirării termenului de 45 de zile, dacă este încheiat cu un titular dintr-o categorie
subsecventă. Dacă însă antecontractul este încheiat cu un coproprietar, în ipoteza în care
există doar doi titulari ai dreptului de proprietate-comună pe cote-părţi, dintre care unul
este vânzător, iar celălalt este cumpărător, termenul începe să curgă de la data încheierii
promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, întrucât nu se mai pune problema încălcării
altor drepturi de preempţiune.

782
M. Nicolae, loc. cit., p. 15.
783
În sens contrar, M. Nicolae, loc. cit., p. 15. Decretul nr. 167/1958 a fost republicat în Buletinul
oficial nr. 11 din 15 iulie 1960.
 În ipoteza în care mai mulţi titulari ai dreptului de preempţiune din aceeaşi categorie
şi-au exercitat dreptul, dar vânzătorul nu a ales pe unul dintre ei înainte de expirarea
termenului de 45 de zile, se poate aprecia că vânzătorul este decăzut din dreptul de a alege.
Ca urmare, antecontractul de vânzare-cumpărare va fi considerat încheiat cu primul
acceptant, prin aplicarea adagiului qui prior tempore, potiorjure. Desigur, şi în acest caz,
termenul de prescripţie nu poate să curgă înainte de expirarea termenului de 45 de zile.
După expirarea acestui termen de prescripţie, se stinge dreptul la acţiune al
titularului dreptului de preempţiune îndreptăţit să ceară pronunţarea unei hotărâri care să
ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Altfel spus, se stinge chiar situaţia juridică
născută ca urmare a declanşării mecanismului de exercitare a dreptului de preempţiune.
Aceasta nu înseamnă însă că, din acest moment, proprietarul poate să vândă în mod liber
terenul său în condiţii mai avantajoase pentru cumpărător decât cele prevăzute în prima
ofertă de vânzare. Dimpotrivă, va fi vorba de o nouă manifestare de voinţă în sensul
înstrăinării

(321)

terenului, în raport cu care vânzătorul va trebui să îndeplinească din nou formalităţile de

publicitate a noii oferte de vânzare. Numai dacă noua ofertă de vânzare va cuprinde aceleaşi
condiţii sau condiţii mai grele pentru potenţialii cumpărători proprietarul va putea să
vândă liber terenul său, fără a îndeplini alte formalităţi de publicitate.
Chiar dacă s-ar aprecia că în această materie nu funcţionează principiul ne-mo
censetur ignorare legeni, astfel încât ar exista posibilitatea bunei-credinţe a cumpărătorului,
nu există diferenţă de tratament juridic între cumpărătorul de bună-credinţă şi cel de rea-
credinţă784.
În ipoteza simulaţiei prin deghizarea totală sau parţială a contractului de vânzare-
cumpărare, acţiunea în anulare trebuie să fie precedată sau însoţită de o acţiune în
simulaţie785.
Fiind vorba de un caz de nulitate relativă, dacă a expirat termenul de prescripţie
sau dacă a intervenit confirmarea în interiorul acestui termen, contractul de vânzare-
cumpărare este consolidat retroactiv, deşi a fost încălcat dreptul de preempţiune.

784
În sensul că se poate vorbi de buna-credinţă a cumpărătorului, E. Chela-ru, loc. cit., p. 28, Fr. Deak,
op. cit., p. 36.
785
M. Nicolae, toc. cit., p. 15. Pentru o tratare de ansamblu a problemelor simulaţiei, FI. Baias,
Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, passim.
 În măsura în care a fost admisă acţiunea în anulare, contractul de vânzare-
cumpărare este desfiinţat retroactiv, astfel încât terenul reintră în patrimoniul
vânzătorului. Acesta îl va putea vinde ulterior numai cu respectarea dreptului de
preempţiune. Legiuitorul nu a prevăzut în această ipoteză posibilitatea subrogării
titularului dreptului de preempţiune în drepturile cumpărătorului786.
Sancţiunea nulităţii relative priveşte numai contractul de vânzare-cumpărare
încheiat cu încălcarea dreptului de preempţiune, iar nu şi antecontractele de vânzare-
cumpărare, indiferent de momentul în care au fost încheiate, ţinând seama că dispoziţiile
art. 5 din Legea nr. 54/1998 se referă expres la înstrăinarea prin vânzare a terenurilor
agricole situate în extravilan. Executarea promisiunii bilaterale de vânzare, inclusiv prin
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare va fi
posibilă însă numai după ce se va face dovada îndeplinirii procedurii necesare pentru
exercitarea dreptului de preempţiune, dovadă care trebuie să includă şi menţiunea că în
termenul de 45 de zile nu a existat nici o acceptare a ofertei de vânzare şi nici o contraofertă
convenabilă de cumpărare din partea unuia dintre titularii dreptului de preempţiune787. În
ipoteza în care există un asemenea antecontract de vânzare-cumpărare, mecanismul
exercitării dreptului de preempţiune poate fi declanşat şi de către promitentul cumpărător,
în locul ofertei de vânzare

(322)

fiind înregistrat chiar antecontractul de vânzare-cumpărare, cu menţiunea că

titularii dreptului de preempţiune trebuie să aibă în vedere elementele din an-
tecontract care ar fi format conţinutul ofertei.

160. Dreptul de preempţiune reglementat în Ordonanţa de urgenţă a Gu -

vernului nr. 226/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2002.
A. Sediul materiei şi scopul reglementării.

Acest drept de preempţiune este reglementat In art. 3,4, 6 şi art. 8 din această
ordonanţă de urgenţă. Legiuitorul a urmărit, pe de o parte, dezvoltarea fondului
forestier proprietate publică şi corectarea perimetrului acestui fond prin cumpărarea
786
Pentru soluţia contrară în dreptul francez, E. Chelaru, loc. cit., p. 28; Fr. Deak, op. cit., p. 36, text şi
nota 3.
787
E. Chelaru, loc. cit., p. 27 şi 28.
terenurilor din fondul forestier proprietate privată care sunt limitrofe primului fond
sau care formează enclave în acesta. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit
comasarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată. Într-adevăr, conform
art. 1 din această ordonanţă de urgenţă, fondul forestier naţional cuprinde fondul
forestier proprietate publică şi fondul forestier proprietate privată, clasificare
menţionată şi în art. 4, alin. 1 al Legii nr. 26/1996 (Codul silvic) 788.
Care este corelaţia dintre această reglementare şi dispoziţiile art. 52 din Codul
silvic? Întrucât obiectul acestor două categorii de norme juridice este identic, adică
se referă la dreptul de preempţiune în aceeaşi materie, iar sferele de reglementare, în
intenţia legiuitorului, se suprapun, dincolo de unele diferenţe de formulare, nu se
poate vorbi de o lege generală şi de o lege specială. Ca urmare, reglementarea
dreptului de preempţiune prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 a
abrogat şi a înlocuit dispoziţiile art. 52 din Codul silvic789.

B. Domeniu de aplicaţie.

Conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă nr. 226/2000 aprobată cu modificări

prin Legea nr. 66/2002, „(1) Vânzarea terenurilor din fondul forestier proprietate
privată se face cu respectarea dreptului de preemţiune al coproprietarilor sau
vecinilor.
(2) Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Na-
ţională a Pădurilor, are drept de preemţiune la vânzările terenurilor din fondul
forestier proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului,
precum şi pentru enclavele din acesta.” Rezultă din acest text legal că domeniul său
de aplicaţie este configurat prin intermediul a trei criterii: natura terenurilor, natura
actului juridic de înstrăinare şi natura dreptului înstrăinat.
a) Natura terenurilor. Acest criteriu se aplică în mod diferit, în funcţie de ti-
tularii dreptului de preempţiune.

788
Supra, nr. 9, lit. C, nota 93.
789
Pentru problemele juridice ridicate pe marginea acestui text legal, E. Chelaru, „Dreptul de
preempţiune reglementat de Codul silvic”, în Dreptul nr. h/1997, p. 15-28. Este de observat că, într-o
reglementare diferită, un drept de preempţiune a fost instituit şi prin art. 24 din Ordonanţa Guvernului
nr. 96/1998 (supra, nr. 9 lit. C, nota 93). Textul prin care se reglementa acest drept a fost însă abrogat
prin Legea nr. 141 din 23 iulie 1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 96/1998 privind
reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 355 din 27 iulie 1999.
 (323)

În ipoteza în care dreptul se exercită de către coproprietar sau vecin, el are ca

obiect terenurile din fondul forestier proprietate privată.
Fondul forestier este definit în art. 1 din Codul silvic. Conform acestui text legal,
„Pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie
ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive,
incluse în amenajamentele silvice, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului
de proprietate, fondul forestier naţional”, în articolul 2 din acelaşi act normativ se
precizează că pădurile din fondul forestier naţional sunt terenurile acoperite cu vegetaţie
forestieră cu o suprafaţă mai mare de 0,25 hectare. Într-o altă formulare, în art. 1 din
Ordonanţa de urgenţă nr. 226/2000 se arată că „Terenurile cu destinaţie forestieră constituie
fondul forestier naţional”. Terenuri cu destinaţie forestieră sunt tocmai cele enumerate în
art. 1 din Codul silvic, concluzie desprinsă din coroborarea art. 1 din Codul silvic cu art. 2,
lit. b din Legea nr. 18/1991790. Aşadar, noţiunea de terenuri acoperite cu vegetaţie
forestieră nu este sinonimă cu noţiunea de terenuri cu destinaţie forestieră. Cum rezultă de
mai sus, terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mică de 0,25 ha nu
fac parte din fondul forestier şi nu sunt terenuri cu destinaţie forestieră791.
Fondul forestier naţional este alcătuit din fondul forestier proprietate publică şi
fondul forestier proprietate privată, conform art. 4, alin. 1 din Codul silvic şi art. 1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000. Diferenţa dintre aceste două fonduri
constă deci în natura juridică a dreptului de proprietate care se exercită asupra terenurilor
cu destinaţie forestieră.
În ipoteza în care dreptul de preempţiune se exercită de către autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură, obiectul dreptului cuprinde numai anumite terenuri
din fondul forestier proprietate privată, respectiv terenurile limitrofe fondului forestier
proprietate publică a statului şi terenurile care formează enclave în acest ultim fond.
Legiuitorul a folosit termenul limitrof, iar nu termenul de vecin, tocmai pentru a nu
permite o interpretare extensivă a textului. Altfel spus, terenurile limitrofe sunt numai
acelea care au hotar comun cu fondul forestier proprietate publică a statului. De aseme-

790
Conform acestui ultim text legal, terenuri cu destinaţie forestieră sunt: „terenurile împădurite sau
cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică, terenurile destinate
împăduririlor şi cele neproductive - stâncării, abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi -, dacă sunt
cuprinse în amenajamentele silvice”.
791
E. Cnelaru, loc. cit., p. 20.
nea, este de observat că textul are în vedere fondul forestier proprietate publică a
statului792.

(324)

Aşadar, numai în acest ultim caz obiectul dreptului de preempţiune este limitat
la aceste terenuri, în timp ce în primul caz, obiectul dreptului de preempţiune are în
vedere orice teren din fondul forestier proprietate privată.
b) Natura actului juridic de înstrăinare. Numai contractul de vânzare-cum-
părare intră în domeniul de aplicare al acestui drept de preempţiune. Orice alt contract
de înstrăinare, precum şi antecontractul de vânzare-cumpărare nu formează obiectul
dreptului de preempţiune. În noţiunea de vânzare intră atât vânzarea voluntară, chiar
organizată prin licitaţie publică, precum şi vânzarea silită. Această concluzie rezultă
nu numai din formularea art. 52 din Codul silvic, înlocuit prin reglementarea din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, ci şi din prevederile art. 510, alin. 1
C. proc. civ., evocate mai sus.
c) Natura dreptului înstrăinat. Prin vânzarea terenurilor din fondul forestier
proprietate privată se înţelege, desigur, vânzarea dreptului de proprietate asupra
acestor terenuri. Dezmembrămintele stricto sensu nu intră deci în domeniul de
aplicare al acestui drept de preempţiune. Vânzarea nudei proprietăţi intră în acest
domeniu de aplicare, întrucât nu este vorba de un dezmembrământ stricto sensu, dar
numai în cazul exercitării dreptului de preempţiune al coproprietarilor sau al vecinilor.
Când dreptul de preempţiune este exercitat de autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, vânzarea nudei proprietăţi

792
Terenurile din fondul forestier proprietate privată pot să aparţină şi starului sau unei comunităţi
locale şi sunt distincte de terenurile care formează fondul forestier proprietate publică. Aceste din urmă
terenuri pot să facă parte fie din domeniul public al statului, fie din domeniul public al unei comunităţi
locale. Această concluzie rezultă din dispoziţiile cu prinse în punctul 1.4 şi III.9 din Anexa 1 a Legii nr.
213/1998 (supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74). Această concluzie creează o mare dificultate însă în
diferenţierea domeniului public de domeniul privat în funcţie de criteriul naturii bunurilor. Dificultatea
este accentuată de dispoziţiile art. 4, alin. 1 din Codul silvic, în care se precizează că fondul forestier,
indiferent de natura dreptului de proprietate (publică sau privată) asupra terenurilor care îl compun, este
de interes naţional. Noţiunea de interes naţional trebuie însă interpretată ca având o altă semnificaţie
decât aceea a noţiunii de interes public naţional - care diferenţiază bunurile din domeniul public al
statului de bunurile din domeniul public al unei comunităţi locale (art. 3, alin. 2-4 din Legea nr.
213/1998). Aşa fiind, până la urmă, voinţa legiuitorului (în sens larg) este determinantă pentru a stabili
apartenenţa unui teren din fondul forestier la domeniul public sau privat al statului ori la domeniul
public sau privat al unei comunităţi locale. În acest sens, trebuie să se ţină seama atât de evidenţa
financiar contabilă a bunurilor din domeniul public, cât şi de inventarul acestor bunuri, documente care
trebuie să fie întocmite în mod obligatoriu, conform art. 18-21 din Legea nr. 213/1998.
nu mai intră, de regulă, în domeniul de aplicare al acestui drept de preempţiune. Într-
adevăr, în această ipoteză, în urma exercitării dreptului de preempţiune, dreptul de
proprietate privată se va transforma în drept de proprietate publică, scopul legii fiind
tocmai întregirea fondului forestier proprietate publică a starului. Or, pe de o parte,
dreptul de proprietate publică este incompatibil cu constituirea şi exercitarea dreptului
de uzufruct, de uz, de abitaţie şi de superficie 793. Pe de altă parte, dreptul de
preempţiune al statului nu se confundă cu exproprierea, numai în cazul acesteia din
urmă prevăzându-se că trecerea unui imobil proprietate privată în domeniul public de-
termină stingerea dezmembrămintelor dreptului de proprietate, cu excepţia

(325)

servitutilor a căror exercitare este compatibilă cu dreptul de proprietate publică, în cazul

dreptului de preempţiune al statului, o altă soluţie ar duce la prejudicierea titularilor
drepturilor reale asupra terenului din fondul forestier proprietate privată, alţii decât statul,
şi la încălcarea unui principiu constituţional.
Pentru aceleaşi argumente, dreptul de preempţiune al statului nu operează în
legătură cu terenurile din fondul forestier proprietate privată asupra căruia s-au constituit
garanţii reale (ipotecă, privilegiu, drept de retenţie) în favoarea altor persoane decât
statul.
Ca excepţie, când este vorba de servituti a căror exercitare este compatibilă cu
dreptul de proprietate publică, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/1998, dreptul de
preempţiune operează şi cu privire la terenul din fondul forestier proprietate privată care
constituie fond aservit.
În schimb, dreptul de preempţiune poate fi exercitat de oricare dintre titularii săi
când se înstrăinează numai o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra unui teren din
fondul forestier proprietate privată (evident, dacă nu există un dezmembrământ al
proprietăţii sau un drept real de garanţie, cu excepţia servitutilor a căror exercitare nu este
incompatibilă cu dreptul de proprietate publică).

C. Titularii dreptului de preempţiune.

793
Într-un sens asemănător, E. Chelaru, loc. cit., p. 23. Acest autor are în vedere însă toate
dezmembrămintele dreptului de proprietate.
 a) Ordinea de preferinţă. Aşa cum am văzut, art. 3 al Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 226/2000 cuprinde două ipoteze distincte ale dreptului de preempţiune în
această materie, dar care se intersectează. Din această cauză, problema stabilirii unei
ordini de preferinţă între titularii dreptului de preempţiune are o soluţie mai complicată.
Mai întâi, din reglementarea acestui text legal rezultă că, dacă vânzarea are ca
obiect terenuri din fondul forestier proprietate privată limitrofe fondului forestier proprietate
publică a statului sau care formează enclave în acest din urmă fond, dreptul de preempţiune
poate fi exercitat în primul rând de către autoritatea publică centrală care răspunde de
silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor. Aşadar, numai în legătură cu aceste terenuri
statul nu numai că are un drept de preempţiune, dar exercitarea acestui drept lasă fără efect
exercitarea dreptului de preempţiune de către coproprietari sau vecini. Numai dacă statul nu
îşi exercită dreptul său de preempţiune devine eficientă exercitarea dreptului de
preempţiune, după caz, de către coproprietari sau vecini. Dacă nu s-ar admite această
interpretare, dispoziţiile cuprinse în art. 3, alin. 2 din acest act normativ nu ar mai avea nici
o utilitate, întrucât, în calitatea de coproprietar sau vecin, statul beneficiază oricum de
dreptul de preempţiune reglementat în alin. 1 al acestui articol.
În al doilea rând, între coproprietari şi vecini există o ordine de preferinţă în
exercitarea dreptului de preempţiune, în sensul că exercitarea dreptului de preempţiune de
către titularii din prima categorie lasă fără efect exercitarea acestui drept de către titularii din
a doua categorie. La această concluzie conduc interpretarea gramaticală, interpretarea
sistematică şi interpretarea teleologică a legii. Astfel, conjuncţia copulativă folosită de
legiuitor (sau) indică intenţia

(326)

de a situa coproprietarii într-o categorie superioară aceleia a vecinilor. In-

terpretarea sistematică a prevederilor art. 3 cu prevederile art. 4, alin. 4 şi 5 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 permite diferenţierea dintre
diferitele categorii de titulari ai dreptului de preempţiune şi alegerea oferită
vânzătorului între titularii dreptului de preempţiune care fac parte din aceeaşi
categorie. Nu mai puţin, legiuitorul a urmărit prin această reglementare îm-
piedicarea fărâmiţării proprietăţii asupra terenurilor din fondul forestier pro-
prietate privată.
 În al treilea rând, dacă mai multe persoane din categoria coproprietarilor sau
din categoria vecinilor îşi exercită dreptul de preempţiune, alegerea între potenţialii
cumpărători aparţine vânzătorului, conform art. 4, alin. 4 din acelaşi act normativ.
Această dispoziţie legală nu îşi găseşte aplicare în ipoteza art. 3, alin. 2 din acelaşi act
normativ, întrucât, în această ipoteză, există un singur titular al dreptului de
preempţiune, respectiv statul.
b) Statul ca titular al dreptului de preempţiune. Deşi în art. 3, alin. 2 din Ordo-
nanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 este menţionată autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură ca titular al dreptului de preempţiune, în
realitate, fiind vorba de fondul forestier proprietate publică a statului, titularul
dreptului de preempţiune este chiar statul. Atât autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură, cât şi Regia Naţională a Pădurilor reprezintă statul în
exercitarea acestui drept de preempţiune.
Aceste organe administrative au obligaţia legală de a participa la procedura
necesară pentru exercitarea dreptului de preempţiune, chiar dacă această obligaţie nu
poate fi asimilată chiar cu obligaţia de a exercita dreptul de preempţiune în forma
acceptării propunerii de vânzare. În schimb, aceste organe administrative au obligaţia
de a formula contraoferte de cumpărare şi de a motiva refuzul de acceptare a ofertei
de vânzare794.
Acest drept de preempţiune se exercită cu preferinţă faţă de coproprietari sau
vecini, dar numai dacă are ca obiect terenurile din fondul forestier proprietate privată
limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului sau terenurile care formează
enclave în acest din urmă fond. Dacă statul nu îşi exercită acest drept de preempţiune,
coproprietarii sau vecinii beneficiază de dreptul de preempţiune chiar şi cu privire la
terenurile din fondul forestier proprietate privată limitrofe fondului forestier
proprietate publică a statului sau care constituie enclave în acest din urmă fond.
c) Coproprietarii. Din această categorie fac parte persoanele care au o cotă-par-te
din dreptul de proprietate asupra unui teren cu destinaţie forestieră. Soţii nu intră
în această categorie, întrucât noţiunea de coproprietate, sinonimă cu noţiunea de
proprietate comună pe cote-părţi, este distinctă de noţiunea de

794
În acest sens, dispoziţiile art. 8, alin. 3 şi 5 din Metodologia de achiziţio nare, prin cumpărare,
schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia
Naţionala a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului
(supra, nr. 159, lit. C, c, nota 71, precum şi art. 4 şi 5 din această hotărâre).
 (327)

proprietate devălmaşă. Raţiunea pentru care legiuitorul nu a menţionat şi soţii, alături de

coproprietari, este imposibilitatea de înstrăinare a unei cote-părţi din bunul devălmaş,
întrucât, în cazul proprietăţii devălmaşe, soţii nu au câte o cotă-parte determinată din
dreptul de proprietate. Dacă prin înstrăinarea, respectiv dobândirea unei cote-părţi din
dreptul de proprietate nu se pune capăt stării de coproprietate, nu este operantă
incapacitatea specială prevăzută în art. 2, alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 226/2000.
Calitatea de coproprietar poate să aparţină şi statului în legătură cu alte terenuri cu
destinaţie forestieră decât cele menţionate în art. 3, alin. 2 din acest act normativ, caz în
care statul îşi va exercita dreptul de preempţiune în această calitate, fără preferinţă faţă de
ceilalţi coproprietari, dar cu preferinţă faţă de vecini.
De asemenea, o comunitate locală poate avea calitatea de coproprietar asupra unui
teren din fondul forestier proprietate privată, caz în care va beneficia de dreptul de
preempţiune în condiţiile art. 3, alin. 1 din acelaşi act normativ.
d) Vecinii. Dacă persoana care vinde terenul din fondul forestier proprietate privată
este proprietar exclusiv sau dacă toţi coproprietarii îşi manifestă voinţa de a vinde terenul
ori dacă nici un coproprietar nu exercită dreptul de preempţiune, acesta poate fi exercitat
în mod eficient de către vecini. În legătură cu terenurile prevăzute în art. 3, alin. 2 din
acelaşi act normativ, dreptul de preempţiune al vecinilor devine eficient numai dacă statul
nu şi-a exercitat el însuşi dreptul de preempţiune în condiţiile acestui text.
Precizarea este necesară pentru că statul îşi poate exercita dreptul de preempţiune
în calitate de vecin, dar în condiţiile art. 3, alin. 1 din acelaşi act normativ, dacă terenurile
din fondul forestier proprietate privată care se vând nu sunt nici limitrofe fondului
forestier proprietate publică a statului şi nici nu constituie enclave în acest din urmă fond.
În acest caz, dreptul de preempţiune al statului nu va fi exercitat cu preferinţă faţă de ceilalţi
vecini. Alegerea între stat şi ceilalţi vecini care şi-au exercitat dreptul de preempţiune în
condiţiile acestui text legal aparţine vânzătorului, conform art. 4, alin. 4 din acelaşi act
normativ.
Chiar dacă legea nu precizează expres, ţinând seama de scopul urmărit de legiuitor,
respectiv concentrarea proprietăţii în acest domeniu, este evident că vecinii, ca titulari ai
dreptului de preempţiune, trebuie să aibă ei înşişi un drept de proprietate asupra unui teren
din fondul forestier proprietate privată sau proprietate publică (în cazul comunităţilor locale)
care are un hotar comun cu terenul care se vinde.

D. Naşterea dreptului de preempţiune.

Ca orice drept subiectiv civil, dreptul de preempţiune reglementat prin Ordonanţa

de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 are un anumit izvor. În acest caz nu este însă vorba
de un simplu act juridic sau de un simplu fapt juridic în sens restrâns, ci de un izvor
complex. Mai întâi trebuie să fie reunite elementele de fapt care permit includerea unei
anumite situaţii juridice în domeniul de aplicare a acestei reglementări, iar apoi trebuie să
existe manifestarea de voinţă a proprietarului terenului din fondul

(328)

forestier proprietate privată de a vinde bunul respectiv. Această manifestare de voinţă

îmbracă forma unei oferte de vânzare, indiferent dacă aceasta a fost sau nu a fost publicată
ori dacă a fost făcută unui titular al dreptului de preempţiune sau unui terţ.
În măsura în care toate aceste elemente sunt întrunite cumulativ, se naşte dreptul de
preempţiune al titularilor prevăzuţi în art. 3 din acest act normativ.
Deşi legea reglementează dreptul de preempţiune la modul general, fiecare titular
din categoriile prevăzute în acest text legal are un drept propriu de preempţiune. Ca
urmare, se nasc mai multe drepturi de preempţiune, în funcţie de fiecare situaţie de fapt în
parte. Dar naşterea dreptului de preempţiune nu se confundă cu exercitarea dreptului de
preempţiune. Modalităţile de exercitare a dreptului de preempţiune sunt, cum vom vedea,
diferite, în funcţie de diferite ipoteze: vânzătorul a îndeplinit formalităţile de publicitate a
ofertei de vânzare sau vânzătorul nu a îndeplinit aceste formalităţi. În prima ipoteză, dreptul de
preempţiune se exercită fie în mod direct, prin acceptarea ofertei de vânzare sau prin
formularea unei contraoferte de cumpărare în termenul de 30 de zile de la data afişării
ofertei de vânzare, fie în mod indirect, printr-o acţiune în justiţie pentru anularea acrului de
vânzare încheiat cu încălcarea dreptului de preempţiune. întrucât nu au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate, în cea de-a doua ipoteză, dreptul de preempţiune este practic
încălcat înainte de a putea fi exercitat; într-adevăr, în această ipoteză se poate vorbi cel mult
de o exercitare indirectă prin intermediul acţiunii în anularea vânzării; în realitate, este vorba
mai degrabă de exercitarea unui drept nou, respectiv dreptul de a cere anularea vânzării, care
este valorificat prin declanşarea acţiunii în anulare.
Fiecare drept de preempţiune al titularilor dintr-o categorie subsecventă este sub
condiţie. El se stinge dacă a fost exercitat dreptul de preempţiune al unui titular dintr-o
categorie superioară fie prin acceptarea ofertei de vânzare ori printr-o contraofertă de
cumpărare, urmată de acceptarea ei de către vânzător în termenul prevăzut de lege, în
ipoteza publicării acestei oferte, fie prin încheierea directă a contractului de vânzare-
cumpărare în ipoteza în care oferta nu a fost publicată. Când mai mulţi titulari din aceeaşi
categorie şi-au exercitat dreptul de preempţiune, alegerea vânzătorului în favoarea unuia
dintre ei stinge dreptul de preempţiune al celorlalţi.
Aşadar, în final, numai un drept de preempţiune va fi eficient, în sensul că
vânzarea-cumpărarea se va încheia numai cu unul dintre titularii dreptului de
preempţiune, cu excepţia cazului în care există o convenţie contrară între vânzător şi
titularii dreptului de preempţiune.

E. Oferta de vânzare.

În art. 4, alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, se precizează

că oferta de vânzare va cuprinde numele şi prenumele vânzătorului, suprafaţa şi categoria
de folosinţă a terenului, sarcinile care îl grevează, locul unde este situat terenul, termenii şi
condiţiile vânzării, inclusiv preţul.
Şi în acest caz oferta de vânzare trebuie să fie făcută în scris, întrucât numai astfel
poate fi înregistrată şi afişată. Ea este adresată tuturor titularilor dreptului de preempţiune şi
este irevocabilă, prin derogare de la art. 37, alin. 1C. corn.

(329)

F. Obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate a ofertei de vânzare.

Exercitarea eficientă a dreptului de preempţiune, adică într-o formă care să conducă

la crearea unei legături juridice valabile între vânzător şi titularul dreptului de
preempţiune, depinde de îndeplinirea formalităţilor de publicitate a ofertei de vânzare.
Aceasta este raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut, în art. 4, alin. 1 şi 2, obligaţia
vânzătorului de a înregistra oferta de vânzare a terenurilor forestiere proprietate privată,
inclusiv a enclavelor din fondul forestier proprietate publică la consiliul local în a cărui rază
teritorială este înregistrat terenul respectiv, precum şi obligaţia secretarului consiliului local
de a afişa această ofertă, sub semnătură şi cu aplicarea ştampilei, la sediul consiliului
local.

G. Termenul de 30 de zile pentru exercitarea dreptului de preempţiune.

Potrivit art. 4, alin. 3 din acelaşi act normativ, dreptul de preempţiune trebuie să fie
exercitat de titularii săi în termen de 30 de zile de la data afişării ofertei de vânzare, în
calculul acestui termen nu intră ziua afişării ofertei, dar intră ziua în care se împlineşte
termenul.
Termenul de 30 de zile se înfăţişează mai întâi ca o modalitate a actului juridic civil.
La împlinirea termenului de 30 de zile, oferta devine caducă, astfel încât nu mai poate fi
acceptată în mod valabil de către titularii dreptului de preempţiune, cu excepţia cazului în
care vânzătorul consideră totuşi că acceptarea este valabilă, ceea ce implică însă obligaţia
de încunoştinţare a acceptantului în legătură cu această atitudine (art. 35, alin. 2 C. corn.).
În al doilea rând, termenul de 30 de zile este, în raport cu dreptul de preempţiune,
un termen de decădere. La împlinirea lui, în măsura în care nu a fost exercitat, dreptul de
preempţiune se stinge. Acest termen nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau
repunere în termen.
În al treilea rând, acest termen împiedică, până la împlinirea sa, de cele mai multe
ori, curgerea termenului de prescripţie pentru introducerea acţiunii având ca obiect
executarea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat prin acceptarea ofertei de
vânzare sau a contraofertei de cumpărare.

H. Exercitarea dreptului de preempţiune prin acceptarea ofertei de vânzare

sau prin contraoferta de cumpărare.

Deşi în acest text legal se vorbeşte de o ofertă de cumpărare, în realitate,

manifestarea de voinţă a titularilor dreptului de preempţiune poate să îmbrace fie forma
acceptării ofertei de vânzare, fie forma unei contraoferte de cumpărare în măsura în care
propun alte condiţii, de exemplu, un preţ mai mic decât acela prevăzut în oferta de
vânzare.
 Acceptarea ofertei de vânzare poate fi făcută de oricare dintre titularii dreptului de
preempţiune, dar acceptarea de către titularii dreptului de preempţiune dintr-o categorie
superioară lasă fără efect acceptarea aceleiaşi oferte făcută de către titularii dreptului de
preempţiune dintr-o categorie subsecventă.
Dacă titularii dreptului de preempţiune doresc să obţină condiţii mai avantajoase, ei
pot formula o contraoferta de cumpărare, precizând condiţiile pe care le doresc, inclusiv
preţul. O asemenea contraoferta este însă lipsită de efecte juridice dacă, anterior formulării
ei, oferta a fost deja acceptată de către un titular al dreptului de preempţiune dintr-o
categorie superioară.

(330)

Vânzătorul poate să accepte oferta de cumpărare sau să o respingă. Dacă există mai
multe contraoferte de cumpărare din partea titularilor dreptului de preempţiune care fac
parte din aceeaşi categorie, vânzătorul poate să o aleagă pe oricare, indiferent de condiţiile
oferite. Dacă însă contraofertele sunt făcute de titulari ai dreptului de preempţiune din
categorii diferite, vânzătorul nu va putea să refuze o contraoferta mai avantajoasă făcută de
titularul dreptului de preempţiune dintr-o categorie superioară şi să aleagă contraoferta mai
puţin avantajoasă făcută de titularul dreptului de preempţiune dintr-o categorie inferioară.
În măsura în care, până la împlinirea termenului de 30 de zile, oferta de vânzare
nu a fost acceptată sau nu s-a formulat o contraoferta de cumpărare acceptabilă pentru
vânzător, acesta poate să vândă terenul din fondul forestier proprietate privată oricărei
alte persoane.

I. Exercitarea dreptului de preempţiune prin încheierea directă a

contractului de vânzare-cumpărare.

Este posibil ca vânzătorul să încheie contractul cu unul dintre titularii dreptului de

preempţiune, cu respectarea cerinţei formei autentice, fără a mai efectua formalităţile de
publicitate a ofertei de vânzare. Dacă există titulari ai dreptului de preempţiune dintr-o
categorie superioară acelora cu care s-a încheiat contractul, ei sunt îndreptăţiţi să ceară
anularea contractului de vânzare-cumpărare. Dacă ceilalţi titulari ai dreptului de
preempţiune fac parte din aceeaşi categorie sau dintr-o categorie subsecventă, dreptul lor
de preempţiune se stinge ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Aceste
soluţii, deşi nu sunt expres prevăzute în lege, sunt în acord cu logica şi finalitatea textelor
care reglementează acest drept de preempţiune.

J. Natura juridică a contractului încheiat ca urmare a acceptării ofertei sau

a contraofertei.

În ipoteza în care au fost efectuate formalităţile de publicitate a ofertei de vânzare,

acceptarea acestei oferte de către unul dintre titularii dreptului de preempţiune sau
acceptarea contraofertei de cumpărare făcută de către vânzător, în termenul de 30 de zile nu
are semnificaţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Într-adevăr, conform art. 2,
alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, acest contract trebuie să se
încheie în formă autentică, condiţie ad validitatem. Iată de ce acordul de voinţă al părţilor
realizat prin mecanismul exercitării dreptului de preempţiune în termenul de 30 de zile de
la publicarea ofertei de vânzare are doar semnificaţia unei promisiuni bilaterale de
vânzare-cumpărare.
Deşi consiliul local este o autoritate publică, înregistrarea ofertei de vânzare, a
acceptării sau a contraofertei de cumpărare nu are valoarea formei autentice, întrucât, potrivit
art. 6 din Ordonanţa de urgenţă nr. 226/2000, forma autentică în acest caz se realizează prin
încheierea contractului de vânzare-cumpărare în faţa notarului public.
Aşadar, este nevoie ca părţile să execute promisiunea bilaterală de vânzare-
cumpărare prezentându-se la notarul public pentru autentificarea contractului de vânzare-
cumpărare. Dacă vânzarea a fost încheiată cu un titular al dreptului dintr-o categorie
subsecventă, notarul public nu va autentifica vânzarea decât

(331)

cât dacă i se prezintă, conform acestui text legal, actul eliberat vânzătorului de către
secretarul consiliului local, act care să ateste îndeplinirea formalităţilor de publicitate,
cuprinzând inclusiv menţiunile cu privire la acceptarea ofertei de vânzare, la contraofertele
de cumpărare sau la acceptarea acestor contraoferte. Această dovadă va putea fi eliberată
numai după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut în art. 4, alin. 3 din acelaşi act
normativ.
Deşi legea prevede că dovada efectuării publicităţii se eliberează vânzătorului,
nimic nu se opune ca ea să fie eliberată şi cumpărătorului. Dovada de îndeplinire a
formalităţilor de publicitate este necesară atât în cazul în care contractul se încheie cu o terţă
persoană, cât şi în cazul în care se încheie cu un titular al dreptului de preempţiune dintr-o
categorie subsecventă.
Totuşi, dacă notarul autentifică actul de vânzare-cumpărare fără a i se prezenta
dovada prevăzută în art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, vânzarea
este valabilă în măsura în care s-au îndeplinit formalităţile de publicitate sau nu a fost
încălcat dreptul de preempţiune al persoanelor dintr-o categorie superioară celei din care
face parte cumpărătorul.
Refuzul uneia dintre părţi de a se prezenta la notarul public pentru perfectarea
formei autentice a vânzării îndreptăţeşte cealaltă parte să ceară instanţei judecătoreşti să
pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare795. Instanţa de
judecată trebuie să verifice, de asemenea, îndeplinirea formalităţilor de publicitate a
ofertei de vânzare, pe baza dovezii prevăzute în textul legal menţionat.

K. Sancţiunea nerespectării dreptului de preempţiune.

Conform art. 8, teza a Ii-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000,
nerespectarea dispoziţiilor care reglementează dreptul de preempţiune constituie un
motiv de nulitate relativă. Ca urmare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către
proprietarul unui teren din fondul forestier proprietate privată cu încălcarea acestor
prevederi legale va fi anulabil.
Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate a ofertei de vânzare determină
nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un terţ sau cu un titular
al dreptului de preempţiune dintr-o categorie subsecventă. Oricare dintre titularii
drepturilor de preempţiune încălcate pe această cale este îndreptăţit să introducă o
acţiune în anulare.
De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu un terţ sau cu un titular
al dreptului de preempţiune dintr-o categorie subsecventă este anulabil dacă oferta de
vânzare nu conţine toate menţiunile prevăzute în art. 4, alin. 1 din acest act normativ, dacă nu
a fost înregistrată şi afişată conform legii, dacă se încheie contractul de vânzare-cumpărare
înainte de expirarea termenului de 30 de zile, dacă vânzarea a fost făcută la un preţ mai mic
decât cel pretins iniţial de vânzător ori decât cel oferit de titularii dreptului de

795
Supra, nr. 159, lit. J, nota 84.
preempţiune sau în alte condiţii mai puţin oneroase pentru cumpărător decât cele oferite
titularilor

(332)

dreptului de preempţiune sau dacă nu s-a respectat ordinea de preferinţă a titularilor

dreptului de preempţiune.
Deşi, de regulă, acţiunea în anulare aparţine uneia dintre părţile contractului, în
această ipoteză, nulitatea relativă poate fi invocată de un terţ faţă de contractul de vânzare-
cumpărare, respectiv de către unul sau mai mulţi dintre titularii drepturilor de preempţiune
care nu s-au stins prin neexercitare în termenul de 30 de zile sau prin exercitarea dreptului
de preempţiune al unui titular dintr-o categorie superioară. Dacă nu au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate a ofertei de vânzare, titularul oricărui drept de preempţiune
încălcat în acest fel poate să introducă acţiunea în anulare, fără să i se poată pretinde să facă
dovada acceptării ofertei de vânzare, întrucât o asemenea acceptare nu era posibilă decât
dacă se respectau aceste formalităţi. Dacă au fost îndeplinite însă formalităţile de
publicitate, acţiunea în anulare poate fi formulată numai de titularii drepturilor de
preempţiune încălcate care au înregistrat acceptarea ofertei de vânzare sau contraoferta de
cumpărare (conţinând condiţii cel puţin la fel de avantajoase pentru vânzător ca acelea
din contractul cu terţul) la consiliul local competent în termenul de 30 de zile prevăzut în
art. 4, alin. 3 din acelaşi act normativ. Într-adevăr, cum am văzut, neexercitarea dreptului
de preempţiune prin înregistrarea acceptării sau a contraofertei de cumpărare în termenul
menţionat determină stingerea acestui drept prin decădere.
Ţinând seama de regulile generale care guvernează acţiunea în anulare, aceasta va
putea fi exercitată şi de către reprezentanţii legali, succesorii universali sau cu titlu universal ai
titularilor drepturilor de preempţiune încălcate, de autoritatea tutelară sau de procuror şi de
alte persoane, conform legii.
Termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958
este aplicabil şi în această situaţie. Care este însă momentul de la care începe să curgă
acest termen?
Termenul de prescripţie începe să curgă pentru persoanele interesate din
momentul în care au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, inclusiv a vânzării deghizate, total sau parţial, în forma unui alt act
juridic. În ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare este încheiat în interiorul
termenului de 30 de zile prevăzut în art. 4, alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 226/2000, termenul de prescripţie nu poate să înceapă să curgă mai devreme de
împlinirea acestui termen, întrucât titularul acţiunii va trebui să facă dovada prevăzută în art.
6 din acelaşi act normativ, dovadă care să conţină menţiunea că a acceptat oferta de vânzare
sau că a făcut o contraoferta de cumpărare în termenul respectiv. Sunt aplicabile în toate
cazurile prevederile art. 9 din Decretul nr. 167/1958, în care este folosită sintagma „cel
îndreptăţit”, care se referă nu numai la părţile contractului, ci la orice persoană abilitată
legal să introducă acţiunea în anulare, prin excepţie de la regula potrivit căreia acţiunea
în anulare aparţine numai uneia dintre părţile contractante.
Termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în anularea contractului de
vânzare-cumpărare nu se confundă cu termenul de prescripţie pentru

(333)

introducerea acţiunii prin care se solicită executarea antecontractului de vânzare-

cumpărare încheiat prin întâlnirea ofertei de vânzare cu acceptarea unuia dintre titularii
dreptului de preempţiune sau prin întâlnirea contraofertei de cumpărare cu acceptarea
vânzătorului în termenul de 30 de zile prevăzut în art. 4, alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 226/2000. Acest ultim termen de prescripţie începe să curgă de la data
expirării termenului de 30 de zile, dacă antecontractul a fost încheiat cu un titular al
dreptului de preempţiune dintr-o categorie subsecventă, întrucât numai de la acea dată se
poate cunoaşte exact care dintre drepturile de preempţiune a fost exercitat în mod eficient
şi numai după această dată se poate obţine dovada de publicitate prevăzută în art. 6 din
acelaşi act normativ.
În ipoteza în care mai mulţi titulari ai dreptului de preempţiune din aceeaşi
categorie şi-au exercitat dreptul, dar vânzătorul nu a ales pe unul dintre ei înainte de
expirarea termenului de 45 de zile, se poate aprecia că vânzătorul este decăzut din dreptul
de a alege. Ca urmare, antecontractul de vânzare-cumpărare va fi considerat încheiat cu
primul acceptant, prin aplicarea adagiului qui prior tempore, potior jure. Desigur, nici în
acest caz termenul de prescripţie nu poate să curgă înainte de expirarea termenului de 30
de zile.
După expirarea acestui termen de prescripţie, se stinge dreptul la acţiune al
titularului dreptului de preempţiune îndreptăţit să ceară pronunţarea unei hotărâri care să
ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Altfel spus, se stinge chiar situaţia juridică
născută ca urmare a declanşării mecanismului de exercitare a dreptului de preempţiune.
Aceasta nu înseamnă însă că din acest moment proprietarul poate să vândă în mod liber
terenul său în condiţii mai avantajoase pentru cumpărător decât cele prevăzute în prima
ofertă de vânzare. Dimpotrivă, va fi vorba de o nouă manifestare de voinţă în sensul înstrăi-
nării terenului, în raport cu care vânzătorul va trebui să îndeplinească din nou formalităţile
de publicitate a noii oferte de vânzare. Numai dacă noua ofertă de vânzare va cuprinde
aceleaşi condiţii sau condiţii mai grele pentru potenţialii cumpărători proprietarul va putea
să vândă liber terenul său, fără a îndeplini alte formalităţi de publicitate.
Buna sau reaua-credinţă a cumpărătorului nu determină o diferenţă de tratament
juridic în ce priveşte admisibilitatea şi efectele admiterii acţiunii în anulare. Dacă vânzarea a
fost deghizată total sau parţial, acţiunea în simulaţie trebuie să preceadă sau să însoţească
acţiunea în anulare.
Contractul de vânzare-cumpărare este consolidat retroactiv, chiar dacă a fost încălcat
un drept de preempţiune, dacă a intervenit confirmarea actului în interiorul termenului de
prescripţie sau dacă a expirat termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în anulare.
Efectul principal al admiterii acţiunii în anulare este desfiinţarea retroactivă a
contractului de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Ca urmare,
dreptul de proprietate asupra terenului reintră în patrimoniul vânzătorului, care îl va putea
vinde ulterior numai cu respectarea dreptului de preempţiune. Legea nu prevede
posibilitatea subrogării titularului dreptului de preempţiune în drepturile
cumpărătorului.

(334)

Antecontractele de vânzare-cumpărare, indiferent de momentul în care au

fost încheiate, nu sunt anulabile, întrucât, prin ipoteză, numai vânzarea tere nului ar
putea să încalce dreptul de preempţiune, cum rezultă din prevederile art. 3 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000. Executarea promisiunii
bilaterale de vânzare-cumpărare în mod voluntar sau în mod silit prin pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc unui contract autentic de vânzare-cumpărare se va putea
face numai pe baza dovezii îndeplinirii formalităţilor de publicitate, conform art. 4 şi
art. 6 din acelaşi act normativ. Dovada trebuie să includă şi menţiunea că nu a
existat o acceptare a ofertei de vânzare sau o contraofertă de cumpărare din partea
nici unuia dintre titularii dreptului de preempţiune. Dacă există un asemenea
antecontract de vânzare-cumpărare, formalităţile de publicitate vor putea fi
declanşate şi de către promitentul cumpărător, înregistrând chiar antecontractul de
vânzare-cumpărare în locul ofertei de vânzare. Titularii dreptului de preempţiune
trebuie să se raporteze la elementele din antecontract ca formând elementele
ofertei de vânzare. Dacă antecontractul de vânzare-cumpărare nu conţine toate
elementele acestei oferte, conform art. 4, alin. 1 din acelaşi act normativ, ele vor
trebui să fie precizate cu ocazia înregistrării antecontractului.

161. Natura juridică a drepturilor de preempţiune reglementate în Legea nr.

54/1998 şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000.

Înainte de a califica juridic acest drept, este necesară precizarea că suntem în

prezenţa unui drept de preempţiune legal, iar nu al unuia convenţional, iar
exercitarea elementului său substanţial se face ante rem venditam, adică printr-o
instituţie precontractuală, iar nu post rem venditam. A doua modalitate de exercitare
este mai energică decât prima, întrucât presupune mecanisme prin care titularul
dreptului de preempţiune se poate substitui cumpărătorului care i-a încălcat dreptul796.
Iniţial, chestiunea naturii juridice a fost ridicată numai în legătură cu drep tul
de preempţiune referitor la vânzarea terenurilor agricole, reglementat mai întâi prin
Legea nr. 18/1991, iar apoi prin Legea nr. 54/1998. Astfel, s-a apreciat că dreptul de
preempţiune la cumpărarea terenurilor agricole din extravilan este un drept real, cu
caracter temporar797. Această opinie se întemeiază pe opozabilitatea erga omnes a
dreptului de preempţiune. S-a observat însă, fără a se nega opozabilitatea erga omnes,
că dreptul de preempţiune nu conferă titularului său prerogativele specifice unui
drept real798.
Într-o altă concepţie, dreptul de preempţiune a fost considerat un drept re-
lativ, patrimonial 799, aşadar, un drept de creanţă.

(335)

796
Pentru clasificarea şi formele de exercitare a drepturilor de preempţiune, A.G. Ilie, M. Nicolae (II),
„Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de preempţiune”, în Dreptul nr. 1/2004, p. 36.
797
Gh. Beleiu, loc. cit., p. 5 şi 6.
798
L. Pop, op. cit., p. 111.
799
E. Chelaru, Curs..., cit. supra, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 102.
 Dintr-o altă perspectivă, s-a afirmat că nu suntem în prezenţa unui adevărat drept
subiectiv civil, întrucât existenţa aşa-zisului drept de preempţiune este lăsată la liberul
arbitru al vânzătorului, care poate declara că nici unul din preţurile oferite de titularii
acestui presupus drept nu este convenabil. În realitate, ar fi vorba de o obligaţie de
publicitate sau de o procedură de publicitate a hotărârii de vânzare, cu caracter
obligatoriu, care se înfăţişează ca o îngrădire legală a libertăţii contractuale şi a
atributului dispoziţiei juridice asupra terenurilor agricole din extravilan800.
În legătură cu aceste concepţii, trebuie să observăm mai întâi că ele se întemeiază pe
clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi în drepturi de creanţă. Or, cum am
văzut801, există şi drepturi patrimoniale atipice, care nu pot fi incluse nici în categoria
drepturilor reale, nici în categoria drepturilor de creanţă. În acest context, interesează
categoria drepturilor potestative802.
Recent, natura juridică a dreptului de preempţiune, cu referire specială la
reglementările cuprinse în Legea nr. 54/1998 şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
226/2000, a fost examinată nu numai din perspectiva drepturilor reale şi a drepturilor de
creanţă, ci şi din perspectiva drepturilor potestative803.
Clarificarea naturii juridice a dreptului de preempţiune reglementat prin actele
normative evocate mai sus804 prin raportare la aceste trei categorii de drepturi patrimoniale
este posibilă dacă se ţine seama de ansamblul elementelor cuprinse în aceste
reglementări.
În orice caz, acest drept de preempţiune nu este un drept real, întrucât el nu se
exercită în mod direct şi nemijlocit cu privire la un anumit bun 805. Într-adevăr, ceea ce este
esenţial pentru drepturile reale, dincolo de alte caracteristici care ţin doar de natura acestor
drepturi, se exprimă tocmai prin conţinutul lor juridic şi prin modalitatea de exercitare a
acestui conţinut juridic806.
De asemenea, dreptul de preempţiune reglementat prin aceste acte normative nu
este un drept de creanţă, ci un drept potestativ807.

800
L. Pop, op. cit., p. 112.
801
Supra, nr. 34-44.
802
Supra, nr. 44, text şi nota 131.
803
I. Negru, D. Corneanu (I), A.G. Ilie, M. Nicolae (II), „Discuţii în legătură cu natura juridică a
dreptului de preempţiune”, în Dreptul nr. 1 /2004, p. 22-64.
804
Pentru un inventar al reglementărilor cu privire la dreptul de preempţiune în diferite materii, I.
Negru, D. Corneanu (I), loc. cit., p. 22-26.
805
I. Negru, D. Corneanu (I), loc. cit., p. 29 şi 30; A.G. Ilie, M. Nicolae (II), loc. cit., p. 37-42.
806
Supra, nr. 33.
807
I. Negru, D. Corneanu (I), loc. cit., p. 32 şi 33; V. Stoica, „Dreptul de preempţiune la vânzarea
terenurilor agricole şi a celor cu destinaţie forestieră”, în Dreptul nr. 2/2004, p. 66-71; în sens contrar,
 Pentru a înţelege această calificare a naturii juridice a dreptului de preempţiune,
două precizări prealabile sunt necesare. Mai întâi, reglementările menţionate au ca obiect
nu numai dreptul de preempţiune, ci şi drepturi şi obligaţii

(336)

conexe care alcătuiesc mecanismul de exercitare a acestui drept. în al doilea rând, cum am
văzut, în fiecare situaţie concretă există mai mulţi titulari ai dreptului de preempţiune, astfel
încât numai generic se vorbeşte de un drept de preempţiune, deşi, în realitate, există mai
multe asemenea drepturi.
Dreptul de preempţiune, în reglementările analizate, are un anumit conţinut
juridic şi anumite modalităţi de exercitare a acestuia.
În conţinutul juridic al acestui drept intră prerogativa titularului său de a-şi exprima
voinţa în sensul cumpărării, cu preferinţă faţă de persoanele care nu au un asemenea drept
sau chiar faţă de persoanele care, deşi au un asemenea drept, fac parte dintr-o categorie
subsecventă, dublată de prerogativa de a pretinde vânzătorului şi persoanelor interesate în
cumpărare de a nu încheia contractul de vânzare-cumpărare înainte de exercitarea dreptului
de preempţiune.
Prima prerogativă se exercită în mod efectiv, de cele mai multe ori, numai dacă se
îndeplinesc formalităţile de publicitate de către proprietarul terenului. Exercitarea este
posibilă, în principal, în forma acceptării ofertei de vânzare făcute de proprietarul terenului,
caz în care este înlăturată posibilitatea tuturor celorlalte persoane care nu au un drept de
preempţiune sau care fac parte dintr-o categorie subsecventă de titulari ai acestui drept de a
cumpăra în mod legal terenul respectiv. În secundar, această exercitare este posibilă prin
formularea unei contraoferte de cumpărare; spre deosebire de contraofertele obişnuite, care
nu leagă în nici un fel pe destinatar, această contraofertă îl obligă pe vânzător să nu încheie
un contract de vânzare-cumpărare cu o altă persoană în condiţii mai favorabile decât cele
cuprinse în contraofertă.
Aşadar, în ambele modalităţi de exercitare, dreptul de preempţiune presupune o
manifestare unilaterală de voinţă prin care se realizează puterea titularului său asupra unei
situaţii juridice preexistente, cu efecte asupra persoanelor între care s-a creat respectiva
situaţie juridică. Acestea sunt tocmai elementele care caracterizează drepturile potestative

A.G. Ilie, M. Nicolae (II), loc. cit., p. 44-53.

sub aspectul conţinutului lor juridic, al obiectului lor şi al modalităţilor lor de exercitare 808.
Ingerinţa în sfera de interes a altor persoane se realizează prin ambele modalităţi de
exercitare a dreptului de preempţiune, fie că este vorba de înlăturarea persoanelor care nu
sunt titulari ai acestui drept de la cumpărarea terenului în condiţii mai favorabile decât
cele prevăzute în oferta de vânzare sau în contraofertă de cumpărare, fie că, mai ales, este
vorba de înlăturarea de la cumpărare a titularilor dreptului de preempţiune dintr-o
categorie subsecventă prin stingerea dreptului lor de preempţiune.
Indiferent de intensitatea juridică a ingerinţei realizate pe această cale în sfera de
interes a altor persoane, important este că în toate cazurile există o asemenea ingerinţă.
Împrejurarea că vânzătorul are libertatea să accepte sau nu contraofertă de cumpărare
făcută de unul sau altul dintre titularii dreptului de preempţiune nu poate să pună în
umbră îngrădirea libertăţii lui de a

(337)

vinde altor persoane în condiţii mai favorabile decât acelea prevăzute în contraofertă.
Singura întoarcere reală, dar parţială la libertatea contractuală pentru vânzător există numai
în situaţia în care mai mulţi titulari din aceeaşi categorie îşi exercită dreptul de preempţiune,
iar vânzătorul poate să aleagă pe oricare dintre ei.
Mai mult, chiar în absenţa îndeplinirii formalităţilor de publicitate, dreptul de
preempţiune este apărat, mai ales sub aspectul prerogativei de a pretinde vânzătorului şi
celor interesaţi să cumpere să nu încheie contractul de vânzare-cumpărare până la
exercitarea dreptului de preempţiune. Această apărare se realizează prin acţiunea în anularea
contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea acestui drept.
Aşadar, dreptul de preempţiune nu poate fi analizat numai în raport cu vânzătorul, ci
şi în raport cu ceilalţi titulari ai dreptului de preempţiune şi cu persoanele care, fără a avea
un asemenea drept, îşi manifestă intenţia de a cumpăra sau chiar cumpără terenul în cauză.
Exercitarea puterii conţinute în dreptul de preempţiune nu se realizează deci numai în
legătură cu vânzătorul, ci în legătură cu întreaga situaţie juridică în care sunt incluse toate
aceste persoane. Specificul drepturilor potestative constă, între altele, în împrejurarea că
ele nu presupun o obligaţie corelativă de a da, a face sau a nu face din partea unor
persoane determinate, cum se întâmplă în cazul drepturilor de creanţă, ci obligaţia de

808
Pentru aceste caracteristici ale drepturilor potestative, A.G. Ilie, M. Nicolae (II), loc. cit., p. 44-48.
supunere, respectiv de a suporta efectele juridice din partea tuturor persoanelor care au
interese sau drepturi în situaţia juridică care formează obiectul dreptului potestativ.
Această caracteristică i-a făcut pe unii autori să aprecieze, în mod eronat, că dreptul
de preempţiune ar fi un drept real. Datorită acestei caracteristici, încălcarea dreptului
potestativ produce efecte juridice asemănătoare celor născute din încălcarea dreptului real.
Altfel spus, se naşte un drept de creanţă distinct de dreptul potestativ, temeiul fiind unul
delictual, iar nu unul contractual. În momentul încălcării dreptului potestativ, se nasc
raporturi juridice distincte între titularul dreptului de preempţiune ca drept potestativ şi cei
care au încălcat dreptul, respectiv părţile contractului de vânzare-cumpărare. Cum am văzut,
acţiunea în anularea vânzării încheiate cu încălcarea dreptului potestativ este legată, în
primul rând, de aceste raporturi juridice şi numai în mod indirect este un mod de apărare a
dreptului de preempţiune. Specificul dreptului de preempţiune - şi, înclinăm să credem,
specificul tuturor drepturilor potestative - constă tocmai în aceea că nu poate fi apărat în
mod direct printr-o acţiune în justiţie, ci numai în mod indirect, prin acţiunile care
protejează drepturile născute din exercitarea pozitivă sau din încălcarea dreptului de
preempţiune.
Astfel se explică de ce acţiunea în anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat
cu încălcarea dreptului de preempţiune poate fi introdusă chiar şi după trecerea termenului
de 3 ani de la data expirării termenului în care s-a exercitat pozitiv acest drept de
preempţiune, dar nu mai târziu de 3 ani de la data la care cel îndreptăţit putea şi trebuia să
cunoască încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Desigur, posibilitatea anulării
contractului de vânzare-cumpărare

(338)

presupune că el este încheiat în cel mult 3 ani de la data expirării termenului în care
dreptul de preempţiune a fost exercitat în mod pozitiv de către titularul său.
Obligaţia vânzătorului de a nu vinde înainte de exercitarea dreptului de preempţiune
nu poate fi privită ca o obligaţie distinctă, corelativă unui drept de creanţă. Această
obligaţie a vânzătorului de a nu vinde este dublată de obligaţia celorlalte persoane de a nu
cumpăra înainte de exercitarea dreptului de preempţiune. Ca urmare, aceste obligaţii nu
sunt autonome, ci fac parte dir. obligaţia generală pe care o au toate persoanele cu drepturi
sau interese în situaţia juridică obiect al dreptului potestativ de a se supune manifestării de
voinţă a titularilor acestui drept. Tendinţa de a rupe din context fiecare element expresia
inerţiei generate de înţelegerea maniheistă a drepturilor patrimoniale fie ca drepturi reale,
fie ca drepturi de creanţă.
Este însă adevărat că dreptul de preempţiune ca drept potestativ este însoţit şi de
alte elemente.
Mai întâi, este vorba de obligaţia vânzătorului de a efectua formalităţile de
publicitate a ofertei de vânzare şi de prerogativa corespunzătoare a titularului dreptului de
preempţiune. Obligaţia vânzătorului este o obligaţie propter rem. Sub acest aspect, raportul
juridic dintre vânzător şi fiecare titular al dreptului de preempţiune poate fi privit ca un
raport obligaţional alterat, întrucât, aşa cum se întâmplă cu toate obligaţiile propter rem de
natură civilă, există, dar numai la modul potenţial, o opozabilitate mai largă în raport cu
obligaţiile civile propriu-zise.
Apoi, este vorba de raporturile juridice de drept administrativ dintre vânzător şi
titularii dreptului de preempţiune, pe de o parte, şi consiliul local, prin secretarul acestuia, în
legătură cu înregistrarea şi afişarea ofertei de vânzare şi a contraofertelor de cumpărare,
precum şi în legătură cu eliberarea dovezii privind îndeplinirea formalităţilor de
publicitate.
Toate aceste elemente adiacente dreptului de preempţiune alcătuiesc procedura
sau mecanismul de exercitare a acestui drept. Nu trebuie să se confunde însă dreptul de
preempţiune ca drept potestativ cu drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul
raporturilor juridice care alcătuiesc acest mecanism de exercitare. În concluzie,
reglementările din Legea nr. 54/1998 şi din Ordonanţa de urgenţă nr. 226/2000 au complicat
foarte mult situaţia dreptului de preempţiune, astfel încât, în practică, ele sunt greu de
aplicat şi chiar ineficiente. Sub acest aspect, sunt binevenite propunerile de lege ferenda
pentru îmbunătăţirea acestor reglementări în sensul consolidării dreptului de preempţiune
ca drept potestativ prin recunoaşterea exercitării sale post rem venditam809. În schimb, procedura
de publicitate nu poate fi înlocuită cu o simplă notificare, ţinând seama de multitudinea
titularilor dreptului de preempţiune. În plus, nu credem că se poate nega dreptul
vânzătorului de a alege între titularii dreptului de preempţiune

(339)

din aceeaşi categorie. Soluţia dobândirii dreptului de proprietate în cote egale de

către titularii dreptului de preempţiune din aceeaşi categorie ar duce la extinderea
809
A.G. Ilie, M. Nicolae, loc. cit., p. 64.
coproprietăţii, ceea ce ar contraveni chiar scopului reglementării dreptului de
preempţiune în domeniile analizate 810.

Secţiunea a II-a
Regimul juridic al construcţiilor proprietate privată

162. Precizări prealabile. Sediul materiei.

Regimul juridic al construcţiilor este alcătuit din numeroase reglementări811, care

nu pot fi analizate exhaustiv în acest cadru. În plus, multe dintre aceste reglementări
sunt adoptate prin acte normative subsecvente legii, acte supuse unui ritm rapid de
schimbare. Ca urmare, vor fi reţinute numai câteva prevederi legale, care stabilesc
cele mai importante limite ale exercitării dreptului de proprietate privată asupra
construcţiilor.
Dintre numeroasele reglementări în materie, cele mai importante sunt Le gea
nr. 350/2001812 şi Legea nr. 50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor 813.

810
Pentru propunerile de lege ferenda criticate în text, A.G. Ilie, M. Nicolae, loc. cit., p. 64.
811
Pentru un inventar al acestor reglementări, art. 6, alin. 2 din Ordinul Ministerului Lucrărilor
Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1943 din 19 decembrie 2001 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în Monitorul oficial al României, Partea
I, nr. 231 din 8 aprilie 2002, modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 1278 din 13 noiembrie 2002
privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2002 privind
impozitele şi taxele locale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 875 din 4 decembrie
2002.
812
Supra, nr. 152, nota 27.
813
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 3 din 13 ianuarie 1997, modificată prin
Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 privind locuinţele, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 231 din 24 noiembrie
2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor
şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
612 din 29 noiembrie 2000, Legea nr. 453 din 18 iulie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 431 din 1 august 2001, Ordonanţa
Guvernului nr. 5 din 24 ianuarie 2002 pentru modificarea şi completarea art. 4 din Legea nr. 50/1991
privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 70 din 31 ianuarie 2002, Ordonanţa Guvernului nr. 36 din 30 ianuarie 2002
privind impozitele si taxele locale, republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 670 din 10
septembrie 2002, Legea nr. 401 din 7 octombrie 2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 749 din 27 octombrie 2003 şi prin Legea nr. 199 din 25 mai 2004 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004. în legătură cu aplicarea
dispoziţiilor Legii nr. 50/2001 şi Regulamentul general de urbanism (supra, nr. 152, nota 28).
 (340)

Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt reglementate prin norme juridice care

conturează competenţele autorităţilor publice în acest domeniu şi limitează, în primul rând,
cum am văzut814, exercitarea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. În plus,
aceste norme juridice sunt şi temeiul limitării exercitării dreptului de proprietate privată
asupra construcţiilor.
Certificatul de urbanism şi autorizaţia pentru executarea lucrărilor de construire
sau desfiinţare a construcţiilor sunt actele administrative individuale prin care se
concretizează limitele cuprinse în normele juridice în legătură cu exercitarea dreptului de
proprietate privată asupra construcţiilor.
Este însă de observat că aceste limite sunt valabile, de cele mai multe ori, şi în
legătură cu exercitarea dreptului de proprietate publică asupra construcţiilor.

163. Certificatul de urbanism.

În art. 5 din Legea nr. 50/1991 şi în art. 28-34 din Legea nr. 350/2001 sunt cuprinse
dispoziţiile principale cu privire la acest act administrativ815. Sub aspectul tehnicii legislative,
ar fi de preferat ca, în viitor, aceste dispoziţii să fie unificate într-un singur act normativ,
pentru a evita inadvertenţele şi necorelările. Într-adevăr, în prezent, reglementările cuprinse în
cele două legi sunt contradictorii, necorelate şi sunt susceptibile de interpretări diferite. în
plus, actul administrativ normativ de aplicare a acestor dispoziţii legale816 adaugă, în mod
nepermis, la lege.

A. Funcţia şi natura juridică a certificatului de urbanism.

Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, o dată ce au fost

aprobate, îşi găsesc aplicarea prin acte administrative subsecvente, cu caracter individual.
Certificatul de urbanism este un asemenea act administrativ individual prin care
autorităţile publice competente fac cunoscute regimul juridic, cel economic şi cel tehnic al
imobilelor, terenuri şi construcţii, condiţiile necesare pentru realizarea unor investiţii,

814
Supra, nr. 152.
815
În aplicarea acestor prevederi legale, trebuie să se ţină seama şi de dispoziţiile art. 27-39 din Ordinul
nr. 1943/2001.
816
Supra, nr. 162, nota 117.
tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii, precum şi lista
cuprinzând avizele şi acordurile legale necesare în ipoteza autorizării unei lucrări de
construire sau desfiinţare a unei construcţii (art. 5 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29, alin. 1
din Legea nr. 350/2001).
Certificatul de urbanism este un act administrativ de informare cu caracter
obligatoriu. Altfel spus, datele conţinute în certificatul de urbanism sunt mai mult decât
simple informaţii, ele făcând proba regimului juridic, economic şi tehnic al imobilului,
teren sau construcţie, în legătură cu care s-a solicitat eliberarea certificatului. Este însă de
observat că, în ce priveşte regimul juridic,

(341)

există o suprapunere parţială între datele conţinute în acest certificat de urba nism şi
datele cuprinse în sistemul de publicitate imobiliară. În caz de necon cordanţă, au
prioritate datele înscrise în sistemul de publicitate imobiliară. Celelalte elemente
ale regimului juridic, precum şi elementele regimului eco nomic şi tehnic al
imobilului pot fi infirmate numai prin modificarea sau rectificarea certificatului de
urbanism de către autoritatea publică emitentă sau prin anularea acestui act
administrativ în procedura de contencios administrativ de drept comun, în măsura în
care se probează că datele conţinute în certificat nu concordă cu datele cuprinse în
documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Acest act administrativ nu conferă însă dreptul de executare a lucrărilor de
construire, amenajare sau plantare (art. 5, alin. 5 din Legea nr. 50/1991 şi art. 259, alin. 4
din Legea nr. 350/2001). În mod simetric, el nu conferă nici dreptul de desfiinţare a
unei construcţii.
Când certificatul de urbanism este solicitat în vederea obţinerii unei auto -
rizaţii de construire, iar documentaţia depusă o dată cu cererea de eliberare a
certificatului include şi o solicitare de derogare de la prevederile documenta ţiilor
de urbanism aprobate pentru zona respectivă, autoritatea publică emitentă poate să
precizeze în acest act administrativ şi cerinţa elaborării unui nou plan urbanistic zonal
(P.U.Z.) sau a unui nou plan urbanistic de detaliu (P.U.D.). După aprobarea noii
documentaţii de urbanism este posibilă întocmirea documentaţiei tehnice necesare
pentru obţinerea autorizaţiei de construire (art. 32 din Legea nr. 350/2001).
 B. Cine cere eliberarea certificatului de urbanism?

Orice persoană fizică sau juridică interesată în cunoaşterea regimului juridic,

economic şi tehnic al unui anumit imobil, teren sau construcţie, are dreptul să ceară
eliberarea certificatului de urbanism (art. 5, alin. 4 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29,
alin. 3 din Legea nr. 350/2001). Pentru acelaşi imobil pot fi eliberate mai multe
certificate de urbanism, la cererea unor persoane diferite, dar conţinutul acestor
certificate trebuie să fie identic, respectiv în acord cu documentaţiile de amenajare a
teritoriului şi de urbanism existente în momentul emiterii lor. Nu este necesar ca
persoana care solicită eliberarea certificatului să fie proprietarul imobilului sau să de-
pună la autoritatea publică emitentă actul de proprietate al imobilului respectiv (art.
30 din Legea nr. 350/2001). Reglementarea este raţională, întrucât numai în acest fel
se asigură accesul efectiv al tuturor persoanelor interesate la date le care alcătuiesc
regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului în cauză.
Dacă, în cele mai multe cazuri, cererea de eliberare a certificatului de urba-
nism este facultativă, există câteva situaţii în care certificatul de urbanism constituie
o condiţie pentru încheierea unei anumite operaţiuni juridice. Astfel, dispoziţiile
art. 5, alin. 6 din Legea nr. 50/1991 şi dispoziţiile art. 29, alin. 2 din Legea nr.
350/2001 menţionează ipotezele în care este obligatorie emiterea certificatului de
urbanism. Aceste dispoziţii sunt însă contradictorii şi confuze.
Astfel, în art. 29, alin. 2 din Legea nr. 350/2001 se prevede că „Eliberarea cer-
tificatului de urbanism este obligatorie pentru adjudecarea prin licitaţie a Iucrărilor

(342)

de proiectare şi de execuţie a lucrărilor publice şi pentru legalizarea actelor de

înstrăinare, partajare sau comasare a bunurilor imobile. În cazul vânzării sau
cumpărării de imobile certificatul de urbanism cuprinde informaţii privind
consecinţele urbanistice ale operaţiunii juridice, solicitarea certifica tului de
urbanism fiind în acest caz facultativă”.
Mai întâi, textul este impropriu redactat. Legiuitorul nu a avut în vedere le-
galizarea, ci autentificarea actelor de înstrăinare, partajare sau comasare a bunurilor
imobile. În plus, comasarea nu este prin ea însăşi un act juridic, ci o operaţiune juridică
făcută prin intermediul altor acte juridice. Totodată, se creează o confuzie în legătură
cu situaţiile în care este necesară forma autentică a unui act juridic de înstrăinare
imobiliară. În absenţa unei prevederi exprese, forma autentică este necesară numai
pentru actele juridice de înstrăinare a terenurilor.
În al doilea rând, textul pare să instituie o regulă cu privire la obligativita tea
certificatului de urbanism în situaţiile enumerate în prima frază şi o excepţie de la
această regulă în cazul vânzării sau cumpărării de imobile, caz în care solicitarea
certificatului de urbanism este facultativă. Această excepţie este însă ilogică, întrucât
ar însemna că certificatul de urbanism este obligatoriu în cazul donaţiei, al
schimbului sau al oricărui act translativ de proprietate, cu ex cepţia contractului de
vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, în art. 5, alin. 6 din Legea nr. 50/1991, astfel cum a fost mo-
dificată prin Legea nr. 401/2003, se prevede: „Certificatul de urbanism se emite,
potrivit legii, şi în vederea concesionării de terenuri, a adjudecării prin licitaţie a
proiectării lucrărilor publice în etapa «Studiu de fezabilitate» şi pentru ce reri în
justiţie şi operaţiuni notariale privind circulaţia imobiliară atunci când operaţiunile
respective au ca obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării
de lucrări de construcţii, precum şi constituirea unei servituti de trecere cu privire la
un imobil. Operaţiunile juridice menţionate se efectuează numai în baza
certificatului de urbanism, iar nerespectarea acestor prevederi se sancţionează cu
nulitatea actului.”
Acest text este şi mai confuz decât primul. Din el pare să rezulte că sunt două
situaţii în care certificatul de urbanism are valoarea unei condiţii prealabile, ad
validitatem, pentru încheierea unui act juridic.
Prima situaţie se referă la concesionarea de terenuri şi la adjudecarea prin
licitaţie a proiectării lucrărilor publice în etapa „Studiu de fezabilitate”.
A doua situaţie are în vedere cererile în justiţie şi operaţiunile notariale pri -
vind circulaţia imobiliară atunci când operaţiunile respective au ca obiect îm părţeli
ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcţii, precum şi
constituirea unei servituti de trecere cu privire la un imobil. În cadrul acestei situaţii,
legiuitorul pare să fi distins între două ipoteze.
În prima ipoteză, este vorba de cereri în justiţie şi operaţiuni notariale pri -
vind circulaţia imobiliară, având ca obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate
în scopul realizării de construcţii. A doua ipoteză are în vedere cererile în justiţie şi
operaţiunile notariale care au ca obiect constituirea unei servituti de trecere
(precizarea legiuitorului în sensul că servitutea se referă la un imobil este superfluă,
întrucât orice servitute este un drept real imobiliar).

(343)

În ambele ipoteze, noţiunea de operaţiuni privind circulaţia imobiliară având

ca obiect împărţeli sau comasări de parcele este absconsă, întrucât împărţeala, înţeleasă
ca partaj, respectiv ca sistarea stării de coproprietate sau de indiviziu- ne, nu este o
formă de circulaţie imobiliară. Legiuitorul pare să fi înţeles însă, în acest context,
într-un sens mai larg noţiunea de circulaţie imobiliară817, incluzând chiar şi partajul
propriu-zis în sfera acestei noţiuni. Tot astfel, nu se înţelege când şi cum se
precizează scopul realizării de construcţii cu ocazia cererilor în justiţie şi a
operaţiunilor notariale.
Oricum, în cea de-a doua situaţie, indiferent de ipoteză, nu este vorba de o
exigenţă care să aibă ca obiect toate actele juridice de înstrăinare sau de dez-
membrare a dreptului de proprietate privată asupra unui teren. Este de neîn ţeles de
ce legiuitorul a avut în vedere numai cazurile menţionate în cele două ipoteze ale
acestei situaţii. De exemplu, nu se poate înţelege din ce motiv certificatul de urbanism
nu este necesar când se înstrăinează un teren în întregime, fără să fie vorba de o
parcelare sau de o comasare. Tot astfel, este neexplicabil că se cere certificatul de
urbanism pentru constituirea unei servituti de trecere, dar el n-ar fi necesar când se
înstrăinează dreptul de proprietate asupra terenului.
Pentru a mări şi mai mult confuzia, în art. 30, alin. 3 din Normele metodo -
logice de aplicare a Legii nr. 50/1991 se precizează că „Operaţiunile juridice având ca
obiect dezmembrarea prin lotizare sau împărţeală, alipirea sau dezlipirea de parcele,
constituirea unei servituti de trecere, precum şi înstrăinarea unui teren destinat
construcţiilor se îndeplinesc numai în formă autentică şi cu obţinerea prealabilă a
certificatului de urbanism. Operaţiunile juridice sus-menţionate, îndeplinite fără
respectarea acestor prevederi, sunt nule de drept”.
Pe de o parte, Ordinul nr. 1943/2001 prin care au fost aprobate aceste nor me
a adăugat la Legea nr. 50/1991 în forma existentă la data adoptării acestui Ordin
(deci înainte de modificarea ei prin Legea nr. 401/2003). Într-adevăr, înainte de această
817
În sprijinul acestei interpretări, dispoziţiile Capitolului 7, F. 1, pag. 2, pct. 4.2 din Ordinul nr.
1943/2001, în care se arată că operaţiunile notariale privind circulaţia imobiliară includ în sfera lor
vânzări, cumpărări, concesionări, cesionări, dezmembrări, parcelări, comasări, partaje, succesiuni etc.
modificare, Legea nr. 50/1991 nu prevedea nici un caz în care certificatul de
urbanism ar fi constituit o condiţie ad validitatem pentru încheierea unui act juridic.
Or, ţinând seama de ierarhia actelor normative, legea nu poate fi completată printr-
un ordin al unui minister. Instituirea sancţiunii nulităţii absolute a actului juridic
prin ordin al ministerului respectiv este ilegală cât timp legea în aplicarea căreia a
fost emis ordinul nu conţine o asemenea prevedere. S-ar putea cel mult aprecia că
această prevedere a fost emisă şi în aplicarea art. 29, alin. 2 din Legea nr. 350/2001,
caz în care ea şi-ar păstra caracterul ilegal, întrucât şi în raport cu acest text legal, pe
de o parte, adaugă forma autentică, iar pe de altă parte, omite să menţioneze
excepţia prevăzută în textul legal respectiv.

(344)

În concluzie, de lege ferenda, este necesară mai întâi o precizare a scopului urmărit
de legiuitor. Sub acest aspect, cerinţa certificatului de urbanism ca o condiţie necesară
pentru încheierea unui act juridic este de natură să protejeze pe dobânditorul unui teren cu
construcţii sau care este sau poate fi destinat construcţiilor. Ca urmare, certificatul de
urbanism ar trebui să aibă valoarea unei condiţii prealabile pentru încheierea unui act juridic
ori de câte ori se înstrăinează sau se dezmembrează dreptul de proprietate privată asupra
unui asemenea teren situat în intravilan sau se constituie un drept de concesiune asupra unui
teren proprietate publică situat în intravilan. Desigur, cu respectarea cerinţelor legale, este
posibil să se construiască şi pe un teren situat în extravilan818. Certificatul de urbanism va fi
însă în acest caz necesar numai pentru obţinerea autorizaţiei de construire, iar nu şi pentru
înstrăinarea sau dezmembrarea dreptului de proprietate.

818
Mai mult, este posibil ca, după aprobarea planului general de urbanism, anumite terenuri din
extravilan să fie introduse în intravilanul localităţilor, dar numai pe baza unor noi planuri urbanistice
zonale, aprobate potrivit legii. Totodată, scoaterea terenurilor din circuitul agricol, temporar sau
definitiv, şi afectarea lor pentru efectuarea unor lucrări de construire se poate face numai potrivit legii
(art. 20, alin. 2 şi 3 din Legea nr. 50/1991). În acest sens, în Anexa 2 la această lege, intravilanul
localităţii este definit astfel: „(1) Teritoriul care constituie o localitate se determină prin Planul
urbanistic general (PUG) şi cuprinde ansamblul terenurilor de orice fel, cu/fără construcţii, organizate
şi delimitate ca trupuri independente, plantate, aflate permanent sub ape, aflate în circuitul agricol sau
având o altă destinaţie, înăuntrul căruia este permisă realizarea de construcţii, în condiţiile legii.
(2) Intravilanul se poate dezvolta prin extinderea în extravilan numai pe bază de planuri urbanistice
zonale (PUZ), legal aprobate, integrându-se ulterior în Planul general urbanistic (PUG) al localităţii.”
Pe de altă parte, în aceeaşi anexă se precizează că extravilanul localităţii este „Teritoriul cuprins între
limita intravilanului şi limita administrativ-teritorială a unităţii de bază (municipiu, oraş, comună),
înăuntrul căruia autorizarea executării lucrărilor de construcţii este restricţionată, în condiţiile prezentei
legi”.
 Cât priveşte sancţiunea încheierii, în absenţa certificatului de urbanism, a actului
juridic de înstrăinare sau de dezmembrare, sancţiunea nulităţii relative apare mai potrivită
decât sancţiunea nulităţii absolute. Într-adevăr, interesul protejat în acest caz este unul
privat, iar nu unul public. Rostul certificatului de urbanism este unul de informare în legătură
cu regimul juridic, economic şi tehnic al unui imobil, fără a conferi dreptul de a executa
lucrări de construire ori de desfiinţare a construcţiilor. Interesul public care are ca obiect
concordanţa dintre modul de exercitare a unui asemenea drept şi documentaţiile de ame-
najare a teritoriului şi de urbanism este protejat prin autorizaţia de construire sau de
desfiinţare a construcţiilor, iar nu prin certificatul de urbanism. Desigur, dobânditorul
dreptului de proprietate sau al dezmembrământului poate să solicite anularea actului
încheiat în absenţa certificatului de urbanism, întrucât numai acesta, ca persoană protejată
prin norma juridică respectivă, are calitate procesuală activă într-o asemenea acţiune.

C. Cine eliberează certificatul de urbanism?

Conform art. 5, alin. 2 din Legea nr. 50/1991 şi art. 33, alin. 1 din Legea nr.
350/2001, certificatul de urbanism

(345)

se emite de autorităţile competente să emită autorizaţiile de construire 819. În cazul

obiectivelor cu caracter militar, certificatul de urbanism se eliberează numai în
temeiul şi cu respectarea documentaţiilor aferente acestor obiective, elaborate şi
aprobate de autorităţile centrale competente (art. 29, alin. 6 din Legea nr. 350/2001).
Certificatul trebuie să fie eliberat în termen de 30 de zile de la data înregis-
trării cererii solicitantului. Este de discutat dacă în acest caz sunt aplicabile pre-
vederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27 din 18 aprilie 2003 privind
procedura aprobării tacite820. Răspunsul este afirmativ în măsura în care se apreciază că
acest certificat, deşi are doar valoare informativă, face parte din cate goria

819
Infra, nr. 164, lit. C.
820
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2003, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 486 din 18 noiembrie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 827 din 22 noiembrie 2003.
autorizaţiilor, concluzie desprinsă din art. 3, alin. 1, lit. a din această ordonanţă de
urgenţă.
Certificatul de urbanism trebuie să fie semnat de către preşedintele consi -
liului judeţean, primarul general al Municipiului Bucureşti sau de primar, după caz,
precum şi de către secretarul general, respectiv secretarul autorităţii emi tente şi de
către arhitectul şef ori de către persoana cu responsabilitate în do meniul amenajării
teritoriului şi urbanismului. Preşedintele consiliului judeţean sau primarul nu îşi
poate delega atribuţiile privind semnarea certificatului. Lipsa unei semnături
atrage nulitatea actului (art. 5, alin. 3 din Legea nr. 50/1991 şi art. 34 din
Normele metodologice de aplicare).

D. Conţinutul certificatului de urbanism.

Conform art. 29, alin. 5 şi art. 31 din Legea nr. 350/2001, acest act
administrativ trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, scopul eliberării lui, precum şi
elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului821.

(346)

164. Autorizaţia de construire.

A. Cerinţa autorizării lucrărilor de construcţii şi natura juridică a autorizaţiei
de construire.
821
Conform art. 31 din Legea nr. 350/2001, „Certificatul de urbanism cuprinde următoarele elemente
privind:
- regimul juridic al imobilului - dreptul de proprietate asupra imobilului şi servitutile de utilitate
publică care grevează asupra acestuia; situarea terenului în intravilan sau în afara acestuia; prevederi
ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului - zone protejate, zone
în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive sau temporare de
construcţie sau dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România, precum
şi altele prevăzute de lege;
- regimul economic al imobilului - folosinţa actuală, destinaţii
admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice
aplicabile în zonă, reglementări fiscale specifice localităţii sau
zonei;
- regimul tehnic al imobilului - procentul de ocupare a terenului, coeficientul de uti lizare a terenului,
dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor, echiparea cu utilităţi, edificabil admis pe parcelă,
circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare, alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de
străzile adiacente terenului, înălţimea minimă şi maximă admisă”.
 Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor destinate construcţiilor şi
asupra construcţiilor este limitat prin instituirea cerinţei legale a autorizării
lucrărilor de construcţii. Această noţiune trebuie înţeleasă în sens larg, în sfera ei
intrând toate lucrările de construire prevăzute în art. 3 din Legea nr. 50/1991,
precum şi lucrările de demolare, dezafectare ori dezmembrare a construcţiilor şi
instalaţiilor prevăzute în art. 61 din acelaşi act normativ. Nu sunt supuse autorizării
lucrările menţionate în art. 8 din Legea nr. 50/1991, respectiv lucrările care nu
modifică structura de rezistenţă, caracteristicile iniţiale ale construcţiilor şi ale
instalaţiilor aferente sub aspectul arhitectural al acestora.
Pentru simplificare, sintagma autorizaţie de construire va fi utilizată în legătură
cu toate lucrările pentru care este necesară procedura de autorizare, indi ferent că
este vorba de lucrările de construire propriu-zise sau de lucrări de desfiinţare sau
modificare a construcţiilor.
Ca natură juridică, autorizaţia de construire este un act administrativ emis de
autoritatea publică locală competentă pentru a asigura concordanţa dintre
activităţile de construcţii şi conţinutul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi
de urbanism (art. 2 din Legea nr. 50/1991).

B. Cine cere eliberarea autorizaţiei de construire?

Orice persoană fizică sau juridică trebuie să ceară eliberarea autorizaţiei de

construire înainte de începerea oricărei lucrări de construcţii, cu excepţia acelora
prevăzute în art. 8 din Legea nr. 50/1991.
Cererea de eliberare a autorizaţiei trebuie să fie însoţită de certificatul de ur-
banism, dovada titlului asupra terenului şi/sau construcţiilor, proiectul pentru
autorizarea executării lucrărilor de construcţii, avizele şi acordurile legale necesare,
stabilite prin certificatul de urbanism şi de dovada privind achitarea taxelor legale
(art. 6, alin. 1 din Legea nr. 50/1991). Totodată, solicitantul are obligaţia să prezinte o
declaraţie pe proprie răspundere în care să precizeze că imobilul în legătură cu care
se cere autorizarea lucrărilor de construcţii nu formează obiectul unui litigiu în curs de
judecată (art. 6, alin. 8 din Legea nr. 50/1991).
Pe lângă această documentaţie, mai sunt necesare avizele legale în vederea
autorizării. Legiuitorul a instituit obligaţia emitentului autorizaţiei de a organiza
structuri de specialitate în vederea obţinerii, în numele solicitantului, a tuturor
avizelor prealabile necesare, integrate într-un acord unic (art. 4 1). Pe lângă aceste
avize, în situaţia zonelor care au un regim legal de protecţie pre văzut în planurile
de amenajare a teritoriului şi în documentele de urbanism, autorizaţia de construire
se va elibera numai după obţinerea avizelor speciale prevăzute în art. 7 din Legea
nr. 50/1991.

C. Cine emite autorizaţia de construire?

În funcţie de natura investiţiilor şi a lucrărilor de construcţii, autorizaţia de

construire se emite fie de preşedinte le consiliului judeţean, cu avizul primarilor, fie
de primarul general al municipiului Bucureşti ori de primarul municipiului, oraşului,
sectorului sau comunei unde se efectuează lucrarea de construcţie (art. 4).

(347)

Autorizaţia trebuie să fie emisă în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii
solicitantului. Şi în acest caz sunt aplicabile prevederile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 27/2003. Autorizaţia trebuie să cuprindă o perioadă de valabilitate de cel
mult 12 luni de la data emiterii ei pentru începerea lucrărilor de construcţie, precum şi
durata maximă necesară pentru executarea acestor lucrări.
Deşi formularea art. 6, alin. 5 din Legea nr. 50/1991 nu este suficient de clară, totuşi
se poate trage concluzia că, dacă executarea lucrărilor de construcţie a început în intervalul
de 12 luni de la data emiterii autorizaţiei, termenul prevăzut în autorizaţie pentru finalizarea
lucrărilor începe să curgă din momentul respectiv.
Autorizaţia de construire se semnează de preşedintele consiliului judeţean sau de
primar, după caz, de secretarul autorităţii publice locale şi de arhitectul şef sau de
persoana care răspunde de amenajarea teritoriului şi de urbanism în structura respectivei
autorităţi publice locale (art. 6, alin. 11).
Dacă lucrările nu au fost începute sau nu au fost finalizate în termenele prevăzute în
autorizaţie, aceasta îşi pierde valabilitatea, fiind necesară o nouă autorizaţie de construire,
dar fără a se mai depune un nou certificat de urbanism. Eliberarea unei noi autorizaţii nu
mai este necesară dacă beneficiarul autorizaţiei iniţiale a solicitat prelungirea valabilităţii
acesteia cu cel puţin 15 zile înaintea expirării termenelor de valabilitate (fie cel de începere a
lucrărilor, fie cel de finalizare a acestora). Prelungirea poate fi acordată o singură dată,
pentru o durată maximă de 12 luni (art. 6, alin. 6 şi 61 din Legea nr. 50/1991).
Autorizaţia de construire se semnează, după caz, de preşedintele consiliului
judeţean sau de primar, precum şi de secretar şi de arhitectul şef sau de persoana cu
responsabilitate în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului din aparatul propriu
al autorităţii publice emitente (art. 6, alin. 11).

D. Conţinutul autorizaţiei de construire.

Potrivit art. 47, alin. 1 din Normele metodologice, autorizaţia de construire,

respectiv de desfiinţare a construcţiilor trebuie să cuprindă elementele prevăzute în
formularul model prevăzut pentru fiecare autoritate emitentă (preşedintele consiliului
judeţean, primarul Municipiului Bucureşti sau al sectorului, primarul municipiului,
oraşului sau comunei). Astfel, autorizaţia trebuie să cuprindă descrierea lucrărilor de con-
struire sau de desfiinţare a construcţiilor, precizarea imobilului unde se fac lucrările şi a
adresei acestuia, indicarea datelor extrase din cartea funciară sau din fişa bunului imobil,
după caz, a valorii lucrărilor declarate de solicitant şi a proiectului care stă la baza
lucrărilor. De asemenea, în cuprinsul autorizaţiei se precizează că documentaţia tehnică
(proiectul de construire sau proiectul de desfiinţare a lucrărilor), vizată spre neschimbare,
face parte integrantă din actul administrativ, iar nerespectarea acesteia constituie
contravenţie, menţio-nându-se totodată termenul în care trebuie să fie începute lucrările,
durata de execuţie a lucrărilor şi obligaţiile titularului autorizaţiei din momentul începerii
lucrărilor şi până în momentul finalizării acestora.
În plus, emitentul poate impune, prin autorizaţia de construire, anumite condiţii
rezultate din normele generale şi locale în legătură cu utilizarea domeniului

(348)

public, a mediului, a proprietăţilor particulare învecinate etc. (art. 47, alin. 2 din
Norme).

E. Sancţiuni.
 Fiind un act administrativ, autorizaţia de construire poate fi atacată în faţa
instanţelor de contencios administrativ, conform Legii nr. 29 din 7 noiembrie 1990 a
contenciosului administrativ822, în măsura în care a fost emisă cu încălcarea
dispoziţiilor legale. Acţiunea în contencios administrativ poate fi formulată de
persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim823 prin emiterea
autorizaţiei de către autoritatea administrativă competentă. De asemenea, potrivit art.
91, alin. 1 din Legea nr. 50/1991, anularea autorizaţiei de construire poate fi cerută şi de
către prefect, din oficiu sau la sesizarea expresă a organelor de control ale
Inspectoratului de Stat în Construcţii.
Introducerea acţiunii pentru anularea autorizaţiei de construire sau de des-
fiinţare are efect suspensiv cu privire la efectele autorizaţiei. Ca urmare, con form
art. 91, alin. 2 din aceeaşi lege, instanţa va dispune oprirea lucrărilor până la
soluţionarea în fond a cauzei. Aşadar, instanţa nu poate să aprecieze în legă tură cu
oprirea lucrărilor. Mai mult, chiar dacă instanţa ar omite să dispună oprirea lucrărilor,
titularul autorizaţiei nu are dreptul să continue aceste lucrări, putându-i-se aplica
sancţiunile contravenţionale sau penale prevăzute pentru executarea lucrărilor
fără autorizaţie.
Nerespectarea prevederilor legale privind autorizarea şi executarea lucră -
rilor de construire sau de desfiinţare a construcţiilor atrage răspunderea pe nală sau
contravenţională a persoanelor vinovate, conform art. 21-24 din Legea nr. 50/1991.
Executarea sau desfiinţarea, totală sau parţială, a lucrărilor de construire, cu
excepţia acelora referitoare la monumente istorice, fără autorizaţie de construire sau
cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi a proiectului tehnic, atrage, în cadrul
răspunderii contravenţionale, pe lângă aplicarea unei amenzi, şi oprirea executării
lucrărilor, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau
desfiinţarea lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor
acestora într-un termen stabilit în procesul verbal de stabilire a contravenţiei (art.
25, alin. 1, art. 23, alin.l, lit. a şi b şi art. 3, lit. b din Legea nr. 50/1991).

822
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 122 din 8 noiembrie 1990, modificată prin
Legea nr. 59 din 23 iulie 1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a
Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993 şi prin
Legea nr. 146 din 24 iulie 1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997.
823
În redactarea actuală, după revizuirea Constituţiei, dispoziţiile art. 52, alin. 1 prevăd expres că
vătămarea poate consta nu numai în încălcarea unui drept, ci şi a unui interes legitim de către
autoritatea publică.
 Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile se prescrie în
termen de doi ani de la săvârşirea faptei (art. 26). în legătură cu acest text, instanţa

(349)

supremă a decis, în Secţii Unite, că dreptul de a constata aceste contravenţii şi de a aplica

amenzile corespunzătoare se prescrie în termenul prevăzut în acest text legal, iar nu în
termenul prevăzut în reglementarea care constituie dreptul comun în materia
contravenţiilor824. Totodată, s-a precizat că, în cazul construcţiilor în curs de executare, data
săvârşirii faptei este data constatării contravenţiei, în cazul construcţiilor finalizate, data
săvârşirii faptei este considerată data terminării construcţiei. Instanţa supremă a mai decis
că obţinerea autorizaţiei de construire în timpul executării lucrărilor sau după finalizarea
acestora nu înlătură caracterul ilicit al faptei. O atare împrejurare ar putea fi avută în
vedere numai la individualizarea sancţiunii contravenţionale825.
Împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se poate
face plângere de către persoana interesată în termen de 15 zile de la data înmânării sau
comunicării acestuia. Din momentul introducerii plângerii la instanţa judecătorească, se
suspendă executarea sancţiunii amenzii, dar rămâne aplicabilă măsura de oprire a
executării lucrărilor. În completarea dispoziţiilor speciale cuprinse în Legea nr. 50/1991
sunt aplicabile prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001826, care constituie drept comun
în materie.

824
Instanţa supremă a avut în vedere, la data soluţionării acestei probleme, Legea nr. 32 din 12
noiembrie 1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, publicată în Buletinul oficial al
României nr. 148 din 14 noiembrie 1968. Această lege a fost abrogată prin Ordonanţa
Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001. Textul ordonanţei a fost
modificat prin Rectificarea nr. 2 din 12 iulie 2001, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 584 din 18 septembrie 2001, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16 din 20
februarie 2002 pentru reglementarea unor măsuri fiscale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 145 din 26 februarie 2002, Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002 pentru
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată
în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, Ordonanţa Guvernului nr.
61 din 29 august 2002 privind colectarea creanţelor bugetare, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, Legea nr. 357 din 11 iulie 2003 pentru
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003 şi prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108 din 24 octombrie 2003 pentru desfiinţarea
închisorii contravenţionale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26
octombrie 2003.
825
C.SJ., secţii unite, dec. nr. 7 din 20 noiembrie 2000, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 84 din 19 februarie 2001.
826
Supra, nr. 164, lit. E, nota 130.
 Dacă persoanele sancţionate contravenţional, deşi au oprit executarea lucrărilor, nu
s-au conformat în termen celorlalte măsuri dispuse prin procesul verbal de constatare a
contravenţiei, autoritatea administrativă care a aplicat sancţiunea va cere instanţei
judecătoreşti să dispună încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea
construcţiilor efectuate nelegal, după caz. În cazul în care admite cererea, instanţa va stabili
termenele limită pentru executarea măsurilor dispuse. Nerespectarea acestor termene are
drept consecinţă aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de instanţa de judecată prin

(350)

grija primarului, cu sprijinul organelor de poliţie, pe socoteala contravenien ţilor

(art. 27, alin. 1-3 din Legea nr. 50/1991).
Întrucât legiuitorul nu precizează că această acţiune este de competenţa in-
stanţelor de contencios administrativ, rezultă că ea se va judeca după procedura şi
conform competenţei de drept comun.
În situaţia în care nerespectarea dispoziţiilor legale privind autorizarea sau
executarea lucrărilor de construire constituie infracţiune, organul de control poate să
ceară organului de urmărire penală sesizat sau instanţei de judecată să dispună oprirea
executării lucrărilor pe tot parcursul procesului penal, cu titlu de măsură provizorie.
De asemenea, instanţele de control vor putea cere instanţei penale să dispună, prin
hotărârea de condamnare, încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau
desfiinţarea construcţiilor autorizate nelegal (art. 27, alin. 4 şi art. 21).
Construcţiile executate fără autorizaţie pe terenuri care fac parte din domeniul
public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor vor pu tea fi
desfiinţate pe cale administrativă de către autoritatea publică locală competentă,
pe cheltuiala contravenientului, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti (art. 28, alin.
1). Această dispoziţie este constituţională numai în măsura în care lucrările au fost
executate de o autoritate publică fără autorizaţie, iar nu şi în cazul în care lucrările
au fost executate fără autorizaţie de o persoană fizică, sau de o persoană fizică sau de
o persoană juridică, pe baza dreptului de concesiune având ca obiect un teren dintre
cele menţionate în acest text legal.
O altă sancţiune aplicabilă în situaţia în care construcţiile sunt executate fără
autorizaţie sau cu nerespectarea prevederilor acesteia ori în situaţia în care nu a fost
efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, este aceea că, potrivit legii, acestea nu se
consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară (art. 32 alin. 5 din Legea
nr. 50/1991). Aşadar, pe această cale, actul de înstrăinare a construcţiilor nefinalizate
nu va putea fi la rândul său intabulat, cu consecinţe ir privinţa asigurării
opozabilităţii faţă de terţi a dreptului real constituit sau transmis, în acest sens, trebuie
să se ţină seama că lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate numai
dacă au fost realizate toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat
recepţia la efectuarea lucrărilor, inclusiv în situaţia în care acestea au fost realizate în
regie proprie (art. 32, alin. 2). Este de observat că finalizarea lucrărilor este
condiţionată de recepţia la terminarea lucrărilor, iar nu de recepţia finală827.

(351)

Capitolul V
Rechiziţia, exproprierea şi confiscarea

Secţiunea I
Rechiziţia, limită a exercitării dreptului de proprietate privată

165. Sediul materiei.

Rechiziţia este reglementată în Legea nr. 132 din 15 iulie 1997 privind
rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public 828, în aplicarea legii, au
fost emise norme metodologice aprobate prin Hotărârea nr. 11 din 19 ianuarie 1998
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 132/1997 privind
rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public; de asemenea, tot în
aplicarea legii au fost adoptate Hotărârea Comisiei Centrale de Rechizitii nr. 482 din
25 ianuarie 2001 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes
public, Hotărârea Comisiei Centrale de Rechizitii nr. 1194 din 22 august 2002 pentru
827
În Legea nr. 10 din 18 ianuarie 1995 privind calitatea în construcţii, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 12 din 24 ianuarie 1995 (modificată prin Legea nr. 58” din 29 octombrie 2002
pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 817 din 12 noiembrie 2002), în art. 21, lit. f, se face distincţie între
recepţia la terminarea lucrărilor şi recepţia la expirarea termenului de garanţie. Reglementarea în
detaliu a acestor două tipuri de recepţie este cuprinsă în Hotărârea Guvernului nr. 273 din 14 iunie 1994
privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora,
publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 193 din 28 iulie 1994. în această reglementare
recepţia la expirarea perioadei de garanţie este denumită şi recepţie finală.
828
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 iulie 1997.
aprobarea Nomenclatorului bunurilor rechizitionabile şi Hotărârea Comisiei Centrale
de Rechizitii nr. 245 din 25 februarie 2003 pentru aprobarea Listei ce cuprinde
preţurile unitare pe întreaga ţară, folosite la plata despăgubirilor pentru
principalele bunuri consumptibile rechizitionabile 829.

166. Natura juridică a rechiziţiei.

Rechiziţia este o limită a exercitării dreptului de proprietate privată, cu

caracter excepţional, care poate fi luată numai de organele autorităţii publice
împuternicite, în cazurile şi cu respectarea condiţiilor expres prevăzute de lege,
având ca obiect cedarea temporară a folosinţei unor bunuri mobile sau imobile de
către agenţii economici, instituţiile publice, precum şi alte persoane fizice şi juridice,
care au calitatea de proprietari sau de deţinători legali (art. 1 şi art. 5, alin. 2 şi 3 din
Legea nr. 132/1997). Aşadar, rechiziţia nu este o lipsire de dreptul de proprietate
privată, ci numai o lipsire de atributul folosinţei pe durata prevăzută de lege.
Titularul dreptului de folosinţă este statul, prin organele autorităţii publice
împuternicite.
Ca excepţie, bunurile consumptibile şi cele perisabile sunt preluate în pro -
prietate de către stat, cu plata despăgubirilor legale (art. 2, alin. 2).
Caracterul excepţional al rechiziţiei limitează luarea acestei măsuri numai la
cazurile de declarare a mobilizării generale sau parţiale ori a stării de război,

(352)

de instituire a stării de asediu sau de urgenţă, precum şi la cazurile de

concentrări, exerciţii şi antrenamente de mobilizare, ori în scop de prevenire,
localizare şi înlăturare a urmărilor unor dezastre. Măsura rechiziţiei poate fi
dispusă nu numai la începutul, ci şi pe toată durata acestor situaţii excepţio nale
(art. 2, alin. 1).

829
Hotărârea de aprobare a Normelor metodologice a fost publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 52 din 6 februarie 1998. Hotărârea nr. 482/2001 a fost publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 130 din 15 martie 2001, Hotărârea nr. 1194/2002 a fost publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 873 din 4 decembrie 2002, iar Hotărârea nr. 245/2003 a fost publicată
în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 154 din 11 martie 2003.
 Pe durata rechiziţiei, proprietarii sau deţinătorii sunt scutiţi de plata impozi-
telor şi taxelor pentru bunurile rechiziţionate, iar obligaţiile născute din contractele
legal încheiate cu privire la aceste bunuri se suspendă (art. 19, alin. 2).

167. Procedura aplicării măsurii rechiziţiei.

În cazurile excepţionale prevăzute de lege, rechiziţia se ia prin actul

organului competent să constate aceste cazuri şi să dispună măsurile adecvate (art.
4). Legiuitorul a prevăzut atât bunurile care pot fi rechiziţionate (art. 5), cât şi
bunurile care nu sunt supuse rechiziţionării (art. 31).
Executarea măsurii rechiziţiei se face de către centrele militare judeţene şi al
municipiului Bucureşti, cu excepţia navelor, a mijloacelor plutitoare şi por tuare care
sunt rechiziţionate de către Statul Major al Marinei Militare, precum şi cu excepţia
aeronavelor, instalaţiilor şi tehnicilor de aerodrom, care se rechiziţionează de către
Statul Major al Aviaţiei şi al Apărării Antiaeriene. În timp de război, orice
comandant de subunitate sau unitate militară similară sau superioară batalionului
care acţionează independent în luptă este autorizat să hotărască rechiziţionarea de
bunuri, dar numai prin autorităţile administraţiei publice locale şi cu asumarea
răspunderii proprii (art. 6).
Rechiziţionarea se face numai pe baza ordinului de predare emis de auto -
rităţile militare competente. Cu ocazia predării bunurilor rechiziţionate, se în-
tocmeşte un proces verbal, în care sunt înscrise datele de identificare menţionate în
ordinul de predare, precum şi starea şi valoarea bunurilor la data rechiziţiei (art.
14 şi 15).

168. Restituirea bunurilor rechiziţionate şi despăgubirile cuvenite

proprie tarilor.

După expirarea perioadei pentru care este făcută rechiziţia sau, în ab senţa
unor termene fixate iniţial, la încetarea cauzelor care au determinat rechiziţia, bunurile se
restituie celor de la care au fost rechiziţionate, pe baza unui proces verbal (art. 29).
Deşi legea nu prevede expres, trebuie să li se recunoască proprietarilor şi
deţinătorilor legali o acţiune specială în restituire. Proprieta rii au deschisă şi calea
unei acţiuni în revendicare.
 Dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări, proprietarii au dreptul la
despăgubiri, conform legii. Dacă bunurile neconsumptibile nu mai pot fi restituite
din motive obiective, proprietarii pot fi despăgubiţi fie prin acordarea unui bun
similar, fie prin plata contravalorii bunului, calculată în funcţie de starea tehnică sau
de gradul de uzură la momentul rechiziţionării. Pentru bunuri le consumptibile, se
plătesc preţurile în vigoare la momentul despăgubirii, dar în funcţie de calitatea lor
în momentul preluării. Chiria pentru clădiri şi terenuri fără culturi sau plantaţii va fi
acordată la nivelul aprobat prin hotărâre a Guvernului.

(353)

Pentru culturile şi plantaţiile existente pe terenurile rechiziţionate, proprietarul sau

deţinătorul are dreptul la echivalentul producţiei nerealizate, în funcţie de preţurile
publicate în Monitorul oficial al României, echivalent din care se scad cheltuielile care
ar fi fost necesare pentru obţinerea recoltei. Dacă plantaţiile au fost distruse, se va plăti
suma de bani necesară refacerii acestora. Plata despăgubirilor se face de către
autorităţile publice abilitate de lege (art. 25 şi art. 27). În vederea despăgubirilor,
trebuie să se prezinte procesul verbal de rechiziţie la lichidare. Operaţiunea
lichidării proceselor verbale de rechiziţie se face pe baza procedurii prevăzute de
lege. Neprezentarea procesului verbal de rechiziţie în vederea lichidării în termen de
trei ani de la publicarea în Monitorul oficial al României a datei începerii plăţii atrage
prescrierea dreptului la despăgubire pentru bunurile rechiziţionate (art. 28).
Reclamaţiile privind despăgubirile se soluţionează de comisia mixtă de rechiziţii care
a făcut rechiziţia în 90 de zile de la data încheierii procesului verbal de restituire a
bunului rechiziţionat. Hotărârile comisiei mixte de rechiziţii pot fi contestate, în
termen de 90 de zile de la primirea lor, la Comisia Centrală de Rechiziţii. Dacă
admite contestaţia, Comisia Centrală de Rechiziţii fixează, prin hotărârea
pronunţată, valoarea despăgubirilor. Hotărârea Comisiei Centrale de Rechiziţii
poate fi atacată în justiţie în termen de 30 de zile de la comunicare. Acest ultim
termen este unul de decădere (art. 30).

Secţiunea a II-a Exproprierea

§ 1. Sediul materiei, principii, obiectul, natura juridică şi definirea exproprierii

 269. Sediul materiei.

În prezent830, exproprierea este reglementată în art. 44, alin. 3 şi 6 din

Constituţie, art. 481 C. civ., Legea nr. 33/1994831 şi Hotărârea Guvernului nr. 583 din
31 august 1994 de aprobare a Regulamentului privind procedura de lucru a comisiilor
pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru
lucrări de interes naţional sau de interes local832. Aceste reglementări alcătuiesc
dreptul comun în materia exproprierii.

(354)

O reglementare specială a exproprierii este cuprinsă în Legea nr. 198 dir 22 mai
2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri
naţionale833 şi în Normele metodologice de aplicare a aceste: legi, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 941 din 10 iunie 2004834. În măsura în care aceste acte normative nu cuprind
dispoziţii derogatorii, se aplică: completare normele de drept comun din materia
exproprierii (art. 18 din Legea nr. 198/2004).
Numeroase texte din legi şi alte reglementări speciale fac trimitere la expropriere, fără
a cuprinde însă, de cele mai multe ori, norme care să intre, într-un fel sau altul, în instituţia
exproprierii. Totuşi, există şi câteva excepţii. Aceste norme de excepţie privesc, în primul
rând, împrejurările care pot fi considerate cauze de utilitate publică, cum se întâmplă în
cazul art. 83, alin. 4 din Legea nr. 18/1991835, art. 321 din Legea nr. 50/1991836, art. 6 din Legea
nr. 238/2004 (Legea petrolului)837, art. 29 din Legea nr. 107/1996 (Legea apelor) 838, art. 19,
alin 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 81 din 25 august 1998 privind unele măsur. pentru

830
Pentru o privire istorică asupra reglementării exproprierii, L. Giurgiu, „Consideraţii în legătură cu
Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică”, în Dreptul nr. 2/1995, p. 17 şi
18; FI. Baias, B. Dumitrache, „Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică”, în Dreptul nr. 4/1995, p. 19. Pentru tratarea de ansamblu a problemei
exproprierii, V. Stoica, „Exproprierea pentru cauză de utilitate publică", în Dreptul nr. 5/2004, pp. 28-
76.
831
Supra, nr. 21, nota 148.
832
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 271 din 26 septembrie 1994.
833
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004.
834
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 596 din 1 iulie 2004.
835
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
836
Supra, nr. 162, nota 119.
837
Supra, nr. 130, nota 6.
838
Supra, nr. 1, nota 3.
ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate 839, art. 12, alin. 2 din Ordonanţa
Guvernului nr. 16 din 24 ianuarie 2002 privind contractele de parteneriat public-privat840
şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernulu. nr. 149 din 31 octombrie 2002 privind
unele măsuri pentru finalizarea construcţiilor începute înainte de data de 1 ianuarie 1990 şi
neterminate până la data de 1 iulie 2002841. În al doilea rând, sunt norme cuprinse în legi
speciale care

(355)

circumstanţiază anumite elemente ale exproprierii ca operaţiune juridică: art. 8 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92 din 30 decembrie 1997 privind stimularea
investiţiilor directe842 şi art. 9, alin. 3 şi art. 55 din Legea nr. 422 din 18 iulie 2001
privind protejarea monumentelor istorice 843. Ca instituţie juridică, exproprierea
cuprinde atât norme juridice de drept public, cât şi norme juridice de drept privat.
Altfel spus, instituţia juridică a exproprierii are caracter complex.

170. Principiile exproprierii.

839
Publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 313 din 27 august 1998, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 107 din 16 iunie 1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 81/1998
privind unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurile: degradate, publicată în Monitorul
oficial la României, Partea I, nr. 304 din 29 iunie 1999.
840
Publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 94 din 2 februarie 2002, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 470 din 9 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2002
privind contractele de parteneriat public-privat, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr.
559 din 30 iulie 2002, modificată ulterior prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15 din 20 martie
2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de
parteneriat public-privat, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 204 din 28 martie
2003 şi prin Legea nr. 2 din 27 iunie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
15/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2002 privind contractele ce
parteneriat public-privat, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 501 dir 10 iulie 2003.
841
Publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 825 din 14 noiembrie 2002, aprobată cu
modificări prin Legea 254 din 10 iunie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
149/2002 privind unele măsuri pentru finalizarea construcţiilor începute înainte de data de 1 ianuarie
1990 şi neterminate până la data de 1 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I,
nr. 429 din 18 iunie 2003.
842
Publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 386 din 30 decembrie 1997, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 241 din 14 decembrie 1998 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, publicată în Monitorul oficial la României,
Partea I, nr. 483 din 16 decembrie 1998, modificată ulterior prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
127 din 10 septembrie 1999 privind instituirea unor măsuri cu caracter fiscal şi îmbunătăţirea realizării şi
colectării veniturilor statului, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 455 din 20 septembrie
1999.
843
Supra, nr. 1, nota 4.
 În art. 44, alin. 3 din Constituţie, se statuează că „Nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Această despăgubire se stabileşte, potrivit art.
44, alin. 6 din Constituţie, „de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie”. Într-un sens asemănător, în art. 481 C. civ. se precizează că
„Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de
utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Ideile conţinute în
aceste texte sunt reluate în art. 1 din Legea nr. 33/1994, în care se arată că
„Exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de
utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre
judecătorească”.
Din aceste reglementări rezultă principiile exproprierii, care se înfăţişează
ca adevărate condiţii fundamentale ale acestei operaţiuni juridice.

A. Existenţa unei cauze de utilitate publică.

Mai întâi, exproprierea se poate face numai pentru lucrări de utilitate publică,
adică numai în împrejurări excepţionale. Sublinierea caracterului excepţional al
exproprierii este necesară întrucât această operaţiune juridică nu determină doar
limitarea sferei de exercitare a dreptului de proprietate privată, ci chiar lipsirea de
acest drept. Este motivul pentru care tratarea instituţiei exproprierii trebuie să se
facă separat de reglementările care instituie diferite limite ale exercitării dreptului de
proprietate privată. Acest caracter excepţional al exproprierii impune ca stabilirea
lucrărilor de utilitate publică să se facă potrivit legii, iar, în cazuri cu totul deosebite,
chiar prin lege.
Este de observat că, deşi în toate textele menţionate mai sus, se face vorbi re
de o cauză de utilitate publică, în art. 5 din Legea nr. 33/1994 se precizează că
„Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local”.
În acelaşi sens, în legile speciale care menţionează diferite cauze de utilitate publică
se foloseşte întotdeauna expresia lucrări de utilitate publică. Aşadar,

(356)
sfera noţiunii de cauză de utilitate publică este limitată de legiuitor, deocamdată, la
lucrările de utilitate publică. În absenţa împrejurărilor care să învedereze necesitatea
efectuării unor asemenea lucrări, nu se poate invoca şi declara o altă cauză de utilitate
publică, cu excepţia ipotezei în care cauza de utilitate publică este declarată chiar prin lege.
Chiar şi într-o asemenea situaţie de excepţie, trebuie să fie vorba de o lege organică, pentru
că numai astfel se poate deroga de la regula cuprinsă în art. 5 din Legea nr. 33/1994, normă
care are caracter organic, întrucât priveşte condiţiile exproprierii şi deci regimul juridic
general al proprietăţii, în sensul art. 73, lit. m din Constituţie.
În articolul 6 din Legea nr. 33/1994 sunt menţionate lucrările de utilitate
publică844. Fără să fie limitativă în sensul categoriilor de lucrări de utilitate publică, această
enumerare are totuşi o semnificaţie juridică deosebită, întrucât, „Pentru orice alte lucrări
decât cele menţionate în art. 6, utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în parte, prin
lege” (art. 7, alin. 3). Altfel spus, enumerarea este limitativă în ceea ce priveşte lucrările
pentru care utilitatea publică se poate declara prin procedura administrativă. În ce priveşte
caracterul legii prin care se poate declara utilitatea publică a unei lucrări, alta decât cele
menţionate în art. 6, este vorba de o lege ordinară. Două argumente conduc la această
concluzie. Mai întâi, când nu se precizează că este vorba de o lege organică, de regulă,
măsura respectivă poate fi adoptată printr-o lege ordinară Acest argument nu este însă
suficient, întrucât, dacă măsura respectivă ţine de domeniul legii organice, ea n-ar putea fi
luată printr-o lege ordinară. Or, şi acesta este al doilea argument, în cazul prevăzut de art.
7, alin. 3 din Legea nr. 33/1994, este vorba de o măsură cu caracter individual, iar nu de
una normativă. Ca urmare, deşi este vorba de o măsură de expropriere, ea nu priveşte
regimul general al proprietăţii, neavând caracter normativ. Dacă însă utilitatea publică se
declară cu caracter generic, deci pentru o anumită categorie de lucrări, iar nu pentru o
lucrare determinată, legea are caracter organic.

844
Potrivit acestui text legal, „Sunt de utilitate publică lucrările privind: prospecţiunile şi explorările
geologice; extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile; instalaţii pentru producerea energiei
electrice; căile de comunicaţii, deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu
energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru protecţia
mediului; îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă şi atenuarea
viiturilor; derivaţii de debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor; staţii
hidrometeorologice, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase şi
de alarmare a populaţiei, sisteme de irigaţii şi desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime;
clădirile şi terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale şi altor obiective sociale de învăţământ,
sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, precum şi de administraţie publică şi pentru
autorităţile judecătoreşti; salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi
siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii;
prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale - cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri;
apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională”.
 Aceeaşi concluzie este valabilă şi în situaţiile prevăzute în art. 7, alin. ultim.
Conform acestui text, „Tot prin lege se poate declara utilitatea publică în

(357)

situaţii excepţionale, în cazul în care - indiferent de natura lucrărilor - sunt supuse

exproprierii lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire,
alte aşezăminte de valoare naţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în
întregime”.
În legătură cu acest ultim text legal, s-a apreciat că monumentele, ansam -
blurile şi siturile istorice fac parte din domeniul public, potrivit art. 5, alin. 1 din
Legea nr. 18/1991 şi, ca urmare, nu s-ar mai pune problema exproprierii lor845. Într-
o altă interpretare, s-a considerat că legiuitorul a dorit doar să indice calea prin care
asemenea bunuri pot fi dezafectate pentru realizarea unor lucrări de utilitate
publică, fără să se pună problema exproprierii lor 846. În realitate, dispoziţiile art. 5,
alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referă numai la bunurile care se află în patrimoniul
titularului domeniului public. Pentru a vorbi de apartenenţa unui bun la domeniul
public sau la domeniul privat este necesar ca bunul respectiv să se afle în
patrimoniul titularului acelui domeniu. Or nu este exclus ca anumite monumente,
ansambluri şi situri istorice să se afle în proprietate privată a altor persoane decât
statul şi comunităţile locale 847.
Cum am văzut, în diferite legi speciale sunt precizate anumite lucrări de
utilitate publică. Indiferent dacă aceste lucrări se încadrează sau nu în vreuna dintre
categoriile enumerate în art. 6 din Legea nr. 33/1994, menţionarea lor într-o lege
specială nu echivalează cu însăşi declararea utilităţii publice. Dim potrivă, pentru
declararea utilităţii publice trebuie să fie urmată procedura prevăzută în Legea
exproprierii. Această concluzie include şi ideea potrivit căreia, dacă este vorba de alte

845
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 21.
846
M.-L. Belu-Magdo, „Exproprierea pentru utilitate publică şi efectele juridice ale exproprierii”, în
Revista de drept comercial nr. 4/1995, p. 84.
847
Într-adevăr, conform alin. 1 al art. 4 din Legea nr. 422/2001, „Monumentele istorice aparţin fie
domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată
a persoanelor fizice sau juridice”. Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, în sfera noţiunii de
monumente istorice intră monumentele, ansamblurile şi siturile.
categorii de lucrări decât cele menţionate în art. 6, declararea utilităţii publice
trebuie să se facă prin lege 848.
Exproprierea monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie a acestora poate
fi iniţiată numai cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, iar nesocotirea acestei
exigenţe constituie infracţiune, aşa cum se prevede în mod expres în art. 9, alin. 3
şi în art. 55, alin. 1 din Legea nr. 422/2001.

(358)

O situaţie specială este reglementată în Legea nr. 198/2004. Prin această lege conform
art. 2, alin. 1, „Se declară de utilitate publică toate lucrările de construcţii de autostrăzi şi
drumuri naţionale”849. Aşadar, în această situaţie, declaraţia de utilitate publică este făcută
chiar prin lege, în mod generic, pentru orice fel de lucrări viitoare din această categorie.
Întrucât această declaraţie are ca obiect o categorie de lucrări, în mod generic, norma
legală respectivă are caracter organic.

B. Existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile.

Acest al doilea principiu al exproprierii impune existenţa unei despăgubiri drepte

şi prealabile. Cauza de utilitate publică poate justifica măsura exproprierii, dar nu îl
scuteşte pe expropriator de plata unei compensări pentru pierderea pe care o suferă proprie-
tarul şi, eventual, ceilalţi titulari de drepturi reale cu privire la bunul expropriat Altfel spus,

848
În această ordine de idei, în art. 321 din Legea nr. 50/1991 s-a prevăzut că „(1) Sunt de utilitate
publică lucrările privind construcţiile care nu mai pot fi finalizate conform prevederilor autorizaţiei de
construire, inclusiv terenurile aferente acestora.
(2) În vederea realizării lucrărilor prevăzute la alin. (1), autoritatea administraţiei publice locale pe
teritoriul căreia se află construcţiile va aplica prevederile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, iar imobilele pot fi trecute din proprietatea publică în proprietatea privată şi
valorificate, în condiţiile legii”. Întrucât aceste lucrări nu se încadrează în categoriile menţionate în art.
6 din Legea nr. 33/1994, rezultă că utilitatea publică ar putea fi declarată numai prin lege. De
asemenea, ţinând seama de noţiunea de utilitate publică, rezultă că lucrările ar trebui să fie mai întâi
realizate de expropriator, iar apoi să fie trecute în proprietate privată şi valorificate.
849
În următoarele două alineate se precizează că „(2) în înţelesul prezentei legi, prin lucrări de
construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, denumite în continuare lucrări, se înţelege lucrări de
construire, reabilitare, dezvoltare, modernizare or extindere a autostrăzilor şi drumurilor naţionale.
(3) Fac parte integrantă din autostrăzi şi drumuri naţionale podurile, viaductele, pasajele denivelate,
tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare, locurile de parcare, oprire şi staţionare, indicatoarele
de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, precum şi orice alte lucrări de
construire ori amplasare de clădiri, instalaţii şi alte amenajări necesare apărării şi/sau exploatării
acestora”.
exproprierea se poate face numai pe baza unei despăgubiri. Aceasta trebuie să fie dreaptă,
adică să acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii.
Astfel, conform art. 26, alin. 1 din Legea nr. 33/1994, „Despăgubirea se compune din
valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane
îndreptăţite”. Nuanţând această dispoziţie de principiu, legiuitorul a adăugat în alineatul 2
al acestui articol că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi
instanţa vor ţine seama de preţui cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel
în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi
de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în
considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
În ipoteza exproprierii parţiale, valoarea părţii expropriate dintr-un imobil nu va
putea fi redusă nici dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de
valoare ca urmare a lucrărilor care se vor realiza. Sporul de valoare respectiv ar putea să
fie dedus numai din valoarea daunelor, adică din valoarea prejudiciului suferit de
proprietar sau de alte persoane îndreptăţite în urma exproprierii, valoare distinctă de
aceea a bunului expropriat Această deducere nu este însă obligatorie, ea fiind lăsată la
latitudinea instanţei de judecată, cum rezultă din art. 26, alin. 4 din Legea nr. 33/1994.
Caracterul just al despăgubirii exclude orice fel de plafonare a acesteia850.

(359)

Dar despăgubirea trebuie să fie nu numai dreaptă, ci şi prealabilă. Caracterul prealabil

al despăgubirii este o garanţie importantă acordată persoanelor îndreptăţite la despăgubire. Într-
adevăr, numai în acest fel persoana expropriată nu numai că îşi păstrează aceeaşi valoare a
activului patrimonial, dar are posibilitatea efectivă să înlocuiască, în patrimoniul său, dreptul
real pierdut în urma exproprierii cu o lichiditate, iar nu cu o simplă creanţă a cărei realizare
ar fi incertă.

C. Exproprierea se dispune şi despăgubirea se stabileşte prin hotărâre

judecătorească.

850
Practica plafonării legale a despăgubirii pentru imobilele expropriate a fost specifică regimului
totalitar comunist. Decretul nr. 467 din 28 decembrie 1979 privind evaluarea construcţiilor, terenurilor
şi plantaţiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute
de lege, publicat în Buletinul oficial al României nr. 3 din 4 ianuarie 1980, este un exemplu elocvent în
acest sens.
 Principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat expres în actualul alin. 4 al art. 1 din
Constituţie, este una dintre cele mai eficiente bariere în calea abuzului de putere. Or, în
materia exproprierii, abuzul de putere ar produce consecinţe extrem de grave, fiind un
pericol pentru dreptul de proprietate privată, drept fundamental al omului. Iată de ce
exproprierea este posibilă numai prin convergenţa dintre acţiunile celor trei puteri ale
statului: puterea legislativă care emite reglementarea generală a exproprierii şi, în unele
cazuri, stabileşte chiar cauza de utilitate publică; puterea executivă, care declanşează
procedura exproprierii şi, de cele mai multe ori, declară, în condiţiile legii, utilitatea publică
a unor lucrări; puterea judecătorească, chemată să aprecieze dacă sunt îndeplinite toate
cerinţele legale ale exproprierii, fără de care n-ar putea fi înfrântă opoziţia proprietarului
la luarea acestei măsuri.
Într-adevăr, dacă există acordul părţilor, respectiv acordul încheiat între o anumită
autoritate publică şi titularii drepturilor reale cu privire la un anumit imobil, transferul
dreptului de proprietate şi sumele cuvenite acestor titulari sunt efectul convenţiei încheiate
cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de publicitate, fără a
mai fi necesară procedura exproprierii. Această ipoteză este expres prevăzută în art. 4, alin.
1 din Legea nr. 33/1994851. În alineatul 2 al aceluiaşi articol se precizează că „în cazul în
care acordul de voinţă al părţilor priveşte numai modalitatea de transfer al dreptului de
proprietate, dar nu şi cuantumul sau natura despăgubirii, instanţele judecătoreşti vor lua
act de înţelegerea părţilor şi vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii”. Nici în
această a doua ipoteză nu mai este necesară parcurgerea întregii proceduri a exproprierii,
fiind aplicabile numai dispoziţiile care reglementează etapa judiciară a exproprierii, sub
aspectul stabilirii cuantumului sau naturii despăgubirii, precum şi sub aspectul efectelor
juridice ale exproprierii. Această soluţie este echitabilă, iar faptul că în art. 4, alin. 2 se face
trimitere numai la „cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit capitolului 4 din prezenta
lege” se explică prin obiectul de reglementare

(360)

851
Este de observat că în acest caz nu se cunoaşte încă reprezentantul expropriatorului, care va fi
desemnat prin actul de declarare a utilităţii publice (intra, nr. 174, lit. A). Dacă iniţiatorul exproprierii
nu are, potrivit competenţei legale, atribuţia de a reprezenta expropriatorul, el poate solicita un mandat
special pentru încheierea convenţiei având ca obiect trecerea imobilului din proprietatea privată în
proprietatea publică.
al textului, iar nu prin intenţia legiuitorului de a înlătura aplicarea prevede rilor
legale care reglementează celelalte efecte juridice ale exproprierii.
Dacă a fost deja declanşată procedura exproprierii, înţelegerea părţilor poate
interveni în orice etapă, fie atât cu privire la expropriere, cât şi la cuantumul
despăgubirilor, fie numai cu privire la expropriere, urmând ca, în acest al doi lea caz,
despăgubirile să fie stabilite de instanţa de judecată. Această soluţie este valabilă şi în
etapa administrativă a procedurii exproprierii (art. 18, alin. 2 din Legea nr. 33/1994),
cât şi în etapa judiciară a exproprierii (art. 24, alin. 1 şi 2). în toate cazurile,
convenţia are natura juridică a unui contract de tranzacţie, cu caracter extrajudiciar
sau judiciar, în funcţie de etapa în care se încheie 852.
În absenţa înţelegerii părţilor, exproprierea se dispune şi despăgubirea se
stabileşte prin hotărâre judecătorească. Această concluzie rezultă din interpretarea
sistematică a dispoziţiilor art. 44 alin. 3 şi alin. 6 din Constituţie, în for ma revizuită.
Conform ultimului alineat, „Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se
stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie". Pe
de altă parte, în alin. 3 se prevede că despăgubirea trebuie să fie prealabilă. Aşa
fiind, exproprierea nu poate opera în caz de divergenţă a părţilor decât după
rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, în lumina acestui
principiu, ar fi neconstituţionale dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, potrivit
cărora „transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a
statului şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii
despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în
condiţiile prezentei legi”, în măsura în care ar fi interpretate ca statuând o excepţie
de la caracterul judiciar al exproprierii în ipoteza în care nu se încheie o convenţie
între părţi. În situaţia în care există divergenţă între expropriat şi expropriator,
stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de proprietate publică
cu privire la imobilul supus exproprierii sunt posibile numai pe baza hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile. Ca urmare, dispoziţiile art. 5-9 şi 15 din Legea nr.
198/2004 trebuie să fie interpretate în sensul că, în caz de divergenţă între părţi,
exproprierea se dispune şi despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească
852
Cu referire la situaţia prevăzută în art. 4 din Legea nr. 33/1994, s-a apreciat că este vorba despre un
contract de tranzacţie extrajudiciar, fiind aplicabile prevederile art. 1704-171” C. civ. (FI. Baias, B.
Dumitrache, loc. cit., p. 21). În privinţa convenţiei încheiate în condiţiile art. 24, alin. 1 şi 2 din acelaşi
act normativ, s-a apreciat ci sunt aplicabile prevederile art. 271-273 C. proc. civ. referitoare la hotărârile
de expedient dar numai dacă înţelegerea părţilor rezolvă şi chestiunea exproprierii, şi chestiunea des-
păgubirii (M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 86).
definitivă şi irevocabilă, iar efectele exproprierii se produc la data plăţii despă-
gubirilor pentru expropriere sau la data consemnării acestora, potrivit legii. O altă
interpretare, care ar permite producerea acestor efecte înainte de rămâne rea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de expropriere, ar fi contrară
dispoziţiilor art. 44, alin. 3 şi 6 din Constituţie. Aşa fiind, în caz de divergenţă, singura
diferenţă faţă de reglementarea de drept comun se referă la iniţiatorul

(361)

procedurii prevăzute în art. 21-27 din Legea nr. 33/1994; în ipoteza de drept comun,
iniţiatorul este expropriatorul, iar în ipoteza specială, iniţiatorul este expropriatul sau orice
altă persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubiri (art. 9, fraza I din Legea nr.
198/2004).

171. Obiectul exproprierii.

În art. 2 din Legea nr. 33/1994, se arată că „Pot fi expropriate bunurile imobile
proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi
cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor”.
Aşadar, în primul rând, numai bunurile imobile pot forma obiectul exproprierii. S-a
pus problema dacă legiuitorul a avut în vedere nu numai bunurile imobile prin natura lor,
ci şi bunurile imobile prin destinaţie, respectiv bunurile imobile prin obiectul la care se
aplică853. În al doilea caz, răspunsul este dat chiar de către legiuitor. într-adevăr,
dezmembrămintele dreptului de proprietate se sting ca efect al exproprierii, cu excepţia
servitutilor naturale şi legale, precum şi a servitutilor stabilite prin fapta omului în măsura
în care acestea din urmă sunt compatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului
urmărit prin expropriere (art. 28, alin. 2), deci care nu sunt veritabile dezmembră-minte854.
Deci bunurile imobile prin obiectul la care se aplică formează obiectul exproprierii, dar
numai într-un sens larg. Într-adevăr, finalitatea exproprierii priveşte în egală măsură bunul
imobil prin natura lui şi drepturile reale constituite asupra acestui bun. Dezmembrămintele
în sens larg, incluzând deci şi nuda proprietate, sunt afectate de expropriere în dublu sens:
pe de o parte, dezmembrămintele în sens restrâns îşi încetează existenţa; pe de altă parte,

853
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 21; M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 83.
854
Infra, nr. 197, 226 şi 227.
expropriatorul va dobândi nu numai nuda proprietate, ci dreptul de proprietate asupra
imobilului cu toate atributele sale.
S-a apreciat că bunurile imobile prin destinaţie prevăzute în art. 468-470 C. civ. nu
formează obiectul exproprierii, pentru că, prin natura lor, aceste bunuri sunt în realitate
mobile. Numai afectaţiunea lor le transformă în bunuri imobile prin destinaţie. Desigur,
valoarea lor nu va mai fi avută în vedere în calculul despăgubirii acordate pentru
expropriere855. Această opinie este, în general, raţională. În mod mai nuanţat, s-a considerat
că această soluţie este echitabilă, cu excepţia cazurilor în care aceste bunuri nu mai pot fi
dezafectate, întrucât s-au încorporat ireversibil în fondul căruia i-au fost destinate856. Mai
mult, în cazul bunurilor imobile prin destinaţie menţionate în art. 469 şi 470 C. civ., dacă
lucrările de utilitate publică sunt compatibile cu păstrarea construcţiei în forma iniţială,
bunurile imobile prin destinaţie nu mai pot fi păstrate de expropriat, chiar dacă nu s-au
încorporat ireversibil în fond, dar vor fi avute în vedere la calculul despăgubirii.

(362)

Din cele de mai sus rezultă că, o dată cu exproprierea, cel expropriat are, în
ipotezele precizate, posibilitatea de a face să înceteze afectaţiunea bunurilor mobile şi deci
calitatea lor de imobile prin destinaţie. Într-adevăr, afectaţiunea este stabilită chiar de către
proprietar şi, conform principiului simetriei, acesta poate face să înceteze legătura de
afectaţiune. Aşa fiind, expropriatul are doar facultatea, iar nu obligaţia să preia, ca urmare
a exproprierii, imobilele prin destinaţie care au redevenit mobile.
Această concluzie este în concordanţă şi cu soluţia expres prevăzută în art. 31, alin.
2, în care se arată că „Punerea în posesie asupra terenurilor cultivate sau a celor cu
plantaţii se va face numai după ce recolta a fost culeasă, cu excepţia cazului în care în
valoarea despăgubirii a fost cuprinsă şi valoarea estimativă a recoltei neculese”. Desigur,
includerea valorii estimative a recoltei în valoarea despăgubirii este posibilă numai dacă
expropriatul este de acord cu această soluţie. Singura situaţie în care voinţa expropriatului ar
putea fi ignorată de instanţa care dispune punerea în posesie a expropriatorului este pre-
văzută în art. 32. Este vorba de o situaţie de extremă urgenţă, impusă de executarea
imediată a unor lucrări ce interesează apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională,

855
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 21.
856
M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 83.
şi în caz de calamităţi naturale. În această situaţie, instanţa poate dispune punerea de
îndată în posesie a expropriatorului, fără a mai aştepta culegerea recoltei.
În al doilea rând, numai bunurile imobile proprietate privată pot fi expropriate.
Aceste bunuri pot fi expropriate indiferent de titularul lor, cu excepţia cazului în care
aparţin statului. Într-adevăr, dacă este vorba de bunuri aflate în domeniul privat al statului,
transformarea dreptului de proprietate privată în drept de proprietate publică se poate
realiza în mod direct, fără a se face apel la expropriere, prin trecerea bunurilor din
domeniul privat în domeniul public al starului, conform legii 857. Dacă bunurile imobile se
află în proprietatea privată a unei comunităţi locale, exproprierea se justifică numai atunci
când expropriator este statul sau, în cazul comunei, oraşului sau municipiului, când
expropriator este judeţul. În celelalte cazuri, când chiar comunitatea locală ar urma să fie
expropriator, afectarea bunului respectiv pentru lucrarea de utilitate publică se poate face
prin trecerea bunului din proprietatea privată în proprietatea publică a comunităţii locale
respective858.
În al treilea rând, prin interpretarea logică a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr.
33/1994, precum şi prin interpretarea teleologică a întregii reglementări a exproprierii,
rezultă că această operaţiune juridică nu poate fi aplicată cu privire la bunurile proprietate
publică, indiferent dacă este vorba de domeniul public al statului sau al unei comunităţi
locale859.

(363)

172. Natura juridică şi definirea exproprierii.

În mod surprinzător, discuţiile privind natura juridică a exproprierii nu fac,

uneori, distincţia necesară între cele două sensuri fundamentale ale exproprierii:
instituţie juridică şi operaţiune juridică. Astfel, exproprierea a fost definită ca „o
instituţie juridică de drept public care constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros,
pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor
bunuri imobile proprietate privată”860. În contextul naturii juridice a exproprierii,
interesează operaţiunea juridică, iar nu instituţia exproprierii. Cele două sensuri sunt

857
L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
51.
858
L. Pop, op. cit., p. 51.
859
Supra, nr. 170, lit. A.
inconfundabile. Cum am văzut861, instituţia juridică a exproprierii este alcătuită din
totalitatea normelor juridice de drept public şi de drept privat care reglementează
operaţiunea juridică a exproprierii. Deci, nici privită doar ca instituţie juridică,
exproprierea nu poate fi redusă la normele juridice de drept public.
Dintr-un alt punct de vedere, există în doctrină o ezitare în legătură cu în-
ţelegerea exproprierii ca o restricţie sau ca o limită a exercitării dreptului de
proprietate privată, pe de o parte, ori ca o stingere a acestui drept 862. Este evident că
operaţiunea juridică a exproprierii este mai mult decât o restricţie a dreptului de
proprietate privată. În acelaşi timp, s-a apreciat că nu este o simplă stingere a
dreptului de proprietate privată, ci o transformare a acestui drept în drept de
proprietate publică 863. Nu se poate însă contesta că, din momentul exproprierii,
dreptul de proprietate privată încetează 864 şi se naşte dreptul de proprietate publică
asupra bunului imobil expropriat. În acest sens, în art. 7, lit. c din Legea nr. 213/1998
se precizează expres că exproprierea este un mod de dobândire a dreptului de
proprietate publică. Ideea de transformare exprimă, într-un mod oarecum
metaforic, nu perpetuitatea dreptului de proprietate privată, ci perpetuitatea bunului
imobil care trece din proprietate privată în proprietate publică. Din această
perspectivă, este justificată înţelegerea exproprierii ca o excepţie de la caracterul
perpetuu al proprietăţii sau ca o limitare legală a acestui caracter865.
Cât priveşte conţinutul operaţiunii juridice a exproprierii, s-a pus accentul
când pe ideea actului de putere publică 866, când pe ideea hotărârii judecătoreşti 867

(364)

860
E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 26;
Idem, „Efectele juridice al exproprierii pentru cauză de utilitate publică”, în Dreptul nr. 4/1998, p. 14.
861
Supra, nr. 169.
862
Pentru opiniile divergente exprimate în doctrină sub acest aspect, FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit.,
p. 20, text şi notele 7-9.
863
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 20; M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 89 şi 90; E. Chelaru, op.
cit., p. 26.
864
I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti,
1996, p. 184.
865
G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor.
Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, p. 263. Supra, nr. 126.
866
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 20, text şi nota 10; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 61.
867
L. Pop, op. cit., p. 49.
ca temei al trecerii bunului imobil din proprietate privată în proprie tate publică. În
realitate, exproprierea este o operaţiune juridică în conţinutul căreia intră mai multe
acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns, de drept public şi de drept privat, de
drept substanţial şi de drept procesual. Caracterul complex al exproprierii ca
operaţiune juridică împiedică reducerea acestei operaţiuni doar la unul dintre actele
juridice componente, cum ar fi actul legislativ sau administrativ, după caz, de
declarare a utilităţii publice sau hotărârea judecătorească prin care se decide
exproprierea. Tot astfel, nu trebuie să fie ignorate efectele juridice de drept privat,
cum ar fi stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de creanţă
având ca obiect despăgubirea şi nici actul juridic al plăţii despăgubirii, ca act juridic
de drept civil868.
Oricum, în mod judicios a fost pus în evidenţă caracterul forţat al trecerii
bunului imobil din proprietate privată în proprietate publică 869.
Ţinându-se seama de aceste consideraţii, exproprierea este o operaţiune ju-
ridică în structura complexă a căreia intră acte juridice şi fapte juridice în sens
restrâns (acte materiale) de drept public şi de drept privat, operaţiune care are ca
efecte principale trecerea forţată a unui bun imobil din proprietate privată în
proprietate publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum
şi plata unei despăgubiri.
Aşadar, exproprierea este un izvor complex de raporturi juridice concrete.
Caracterul complex al acestui izvor este determinat de reunirea în structura sa a mai
multor acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns. Ca urmare, exproprierea nu
poate fi redusă la ideea unui contract forţat, la care voinţa expropriatului este înlocuită
prin voinţa instanţei de judecată. Efectele juridice al exproprierii se produc nu numai ca
urmare a unui asemenea contract forţat, ci ca urmare a acţiunii conjugate a tuturor
actelor şi faptelor juridice integrate în structura exproprierii. Astfel se explică de ce
exproprierea nu se mai poate finaliza ori de câte ori unul dintre actele juridice care
intră în structura acestei operaţiuni juridice este desfiinţat într-una dintre etapele
procedurii exproprierii.

868
În sensul că plata este un act juridic de drept civil, respectiv o convenţie, C. Bîrsan, „Efectele
obligaţiilor”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 310.
869
L. Giurgiu, loc. cit., p. 18 şi 19; FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 20; E. Chelaru, op. cit., p. 26;
L. Pop, op. cit., p. 49; G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 10 edition,
Montchrestien, Paris, 2001, p. 546.
 În plus, structura juridică a exproprierii nu este întotdeauna aceeaşi. De exem-
plu, uneori, utilitatea publică se declară prin lege, iar alteori, prin act administrativ.
Tot astfel, este posibil ca hotărârea judecătorească să lipsească din structura acestui
izvor complex. Mai mult, dacă părţile se înţeleg de la bun început, prin înţelegerea
comună a necesităţii efectuării lucrărilor publice şi a trecerii bunului imobil, cu
plată, din proprietatea privată în proprietatea publică, procedura exproprierii poate
să lipsească în totalitate, dar vor fi avute în vedere toate efectele exproprierii.
Chiar dacă în acest caz nu mai este vorba despre

(365)

o expropriere propriu-zisă, lipsind caracterul forţat al trecerii imobilului din

proprietate privată în proprietate publică, totuşi, libertatea de voinţă a pro-
prietarului este afectată de perspectiva declanşării procedurii exproprierii, ceea ce
justifică recunoaşterea şi în acest caz a tuturor efectelor pe care legea le dă
exproprierii propriu-zise.

§2. Procedura exproprierii

173. Etapele procedurii exproprierii.

Uneori s-a apreciat că procedura exproprierii se declanşează prin actul de

declarare a utilităţii publice, deşi se recunoaşte că şi elementele anterioare acestui act
sunt integrate într-o aşa-numită fază administrativă a procedurii exproprierii870, ceea ce
este o contradicţie în termeni. Alteori s-a considerat că primele două etape sunt
integrate într-o aşa-numită etapă administrativă871. Ideea nu poate fi primită pentru că,
în unele situaţii, chiar dacă excepţionale, utilitatea publică este declarată prin lege,
ceea ce exclude caracterul administrativ.
Iată de ce este judicioasă sistematizarea acestei proceduri în trei etape: etapa
declarării utilităţii publice, etapa administrativă şi etapa judiciară872. Este de preferat
această sistematizare, pentru că, deşi etapa declarării utilităţii publi ce are, de cele

870
L. Giurgiu, loc. cit., p. 19 şi p. 20, text şi nota 10.
871
M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 86.
872
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 21.
mai multe ori, ea însăşi caracter administrativ, totuşi, uneori, în mod excepţional,
utilitatea publică se declară prin lege.

174. Etapa declarării utilităţii publice.

A. Cine iniţiază declararea utilităţii publice?

Legea nr. 33/1994 nu conţine o prevedere expresă cu privire la acest aspect.

Este adevărat că în art. 12, alin. 2 se prevede că expropriator este statul, prin
organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, sau o
comunitate locală (judeţ, municipiu, oraş, comună) pentru lucrările de inte res local.
Dar, în art. 3 din Regulamentul privind procedura de lucru a comisi ilor pentru
efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de
interes naţional sau de interes local, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
583/1994873, se precizează că „Cercetarea prealabilă se face pe baza unei
documentaţii numită dosar pentru cercetarea prealabilă, întocmit de iniţiatorul
lucrării, având conţinutul prevăzut în anexa nr. 1 la prezentul regulament”, în plus,
în art. 27 din Regulament se adaugă că „Prin actul de declarare a utilităţii publice
se desemnează expropriatorul”.
Din aceste reglementări rezultă, mai întâi, că iniţiatorul exproprierii este ini-
ţiatorul lucrării de utilitate publică. Ca urmare, de cele mai multe ori, iniţiatorul

(366)

lucrării de utilitate publică nu se confundă cu expropriatorul. Într-adevăr, când

expropriator este statul, Guvernul trebuie să desemneze organismul care reprezintă
statul în calitate de expropriator. Este posibil, dar nu obligatoriu, ca Guvernul să
desemneze ca reprezentant al statului chiar pe iniţiatorul lucrării de utilitate
publică.
În al doilea rând, art. 27 din Regulament nu se referă la expropriator, întrucât
expropriatorul este cel prevăzut în art. 12, alin. 2 din Legea nr. 33/1994, adică fie
statul, fie o comunitate locală. în realitate, textul din Regulament se referă la
reprezentantul expropriatorului, care poate să fie chiar iniţiatorul lucrării de utilitate
publică. Altfel spus, prin acest text s-a creat posibilitatea ca şi comu nitatea locală
873
Supra, nr. 169, nota 5. Acest act normativ va fi denumit în continuare Regulament.
care are calitatea de expropriator să aibă un reprezentant în procedura de
expropriere.
Aşadar, iniţiatorul lucrării de utilitate publică este şi cel care solicită de -
clararea utilităţii publice, urmând ca în final, prin actul de declarare a utilită ţii
publice, să se stabilească dacă acest iniţiator sau alt organism (altă entitate juridică)
îl va reprezenta pe expropriator în continuare, până la finalizarea procedurii de
expropriere.
În cazul lucrărilor de construcţii de autostrăzi şi drumuri naţionale, nu mai
este necesară o declarare a utilităţii publice prin act administrativ, întrucât această
declarare a fost făcută, în mod generic, prin dispoziţiile art. 2, alin. 1 din Legea nr.
198/2004. în cazul acestor lucrări, expropriatorul este Statul Român prin Compania
Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. de sub autoritatea
Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. Această companie nu mai
trebuie să iniţieze declararea utilităţii publice, dar este singura îndreptăţită să
declanşeze procedura exproprierii prin identificarea concretă a lucrărilor de
construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, conform art. 3 din Legea nr.
198/2004.

B. Condiţiile declarării utilităţii publice.

Trei condiţii sunt necesare pentru declararea utilităţii publice a lucrărilor care
justifică exproprierea.
În primul rând, este necesară efectuarea unei cercetări prealabile. Această
cercetare se face de către comisii, având componenţa prevăzută de lege, numite de
Guvern, pentru lucrările de interes naţional. Cercetarea prealabilă pentru lucrările de
interes local se face de către comisii, în componenţa prevăzută de lege, numite de
delegaţia permanentă a consiliului judeţean sau de primarul general al Municipiului
Bucureşti (art. 9 din Legea nr. 33/1994). Deşi legea nu prevede ce se întâmplă în
ipoteza în care lucrările de interes local se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe,
soluţia este menţionată în 4, alin. 1 din Regulament, în această ipoteză, comisia se
numeşte prin decizia delegaţiei permanente a consiliului judeţean, respectiv prin
dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti, pe al cărui teritoriu
administrativ se află ponderea cea mai mare a imobilelor propuse pentru
expropriere, pe baza solicitării iniţiatorului lucrării şi a acordului celorlalte
delegaţii permanente ale consiliilor judeţene pe al căror teritoriu se desfăşoară
lucrarea. Potrivit art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 583/1994, „(1) în caz de
extremă urgenţă impusă de executarea

(367)

imediată a unor lucrări ce interesează apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională
şi în caz de calamităţi naturale, situaţie prevăzută de art. 32 din Legea nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, comisiile pentru efectuarea cercetării
prealabile în vederea declarării utilităţii publice se numesc prin decizia primului-ministru,
indiferent dacă lucrarea este de interes naţional sau de interes local.
(2) Componenţa comisiei va fi supusă spre aprobare în prima şedinţă a Guvernului.”
Procedura după care se desfăşoară activitatea comisiilor a fost prevăzută în
regulamentul menţionat mai sus.
În al doilea rând, trebuie să existe interesul naţional sau local care să confere
lucrărilor caracter de utilitate publică, interes concretizat în avantaje economico-sociale,
ecologice sau de altă natură, avantaje care n-ar putea fi realizate pe alte căi decât prin
expropriere. Cercetarea prealabilă are ca principal obiectiv aprecierea existenţei interesului
naţional sau local (art. 10, alin. 1).
În al treilea rând, lucrarea în legătură cu care se apreciază utilitatea publică trebuie
să fie înscrisă în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform
legii, pentru localitatea sau zona unde urmează să se execute lucrarea respectivă. Tot
cercetarea prealabilă urmează să stabilească dacă lucrarea de interes naţional sau local se
încadrează în aceste planuri (art. 8 şi art. 10, alin. 1).
Rezultatul cercetării prealabile, conţinând concluziile, pozitive sau negative, în
legătură cu existenţa interesului naţional sau local şi cu încadrarea lucrării în planurile
urbanistice şi de amenajare a teritoriului, se consemnează într-un proces verbal.
Acest proces verbal se înaintează autorităţii publice competente să declare
utilitatea publică (art. 10, alin. 2).

C. Cine declară utilitatea publică?

 Cum am văzut874, utilitatea publică se declară prin lege când este vorba de alte lucrări
decât cele prevăzute în art. 6 şi se declară numai prin lege 875 când, indiferent de natura
lucrărilor, sunt supuse exproprierii bunurile imobile menţionate în art. 7, alin. ultim din Legea
nr. 33/1994.
În cazul lucrărilor de utilitate publică prevăzute în art. 6 şi dacă nu este vorba de
bunurile imobile menţionate în art. 7, alin. ultim, utilitatea publică se declară de către Guvern
pentru lucrările de interes naţional. Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti declară utilitatea publică pentru lucrările de interes local. Dacă lucrările de
interes local se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe, utilitatea publică trebuie să fie
declarată de o comisie compusă de preşedinţii consiliilor locale respective. Dacă nu există
consens între aceştia, utilitatea publică poate fi declarată de către Guvern (art. 7, alin. 1 şi
2).

(368)

Autoritatea competentă să declare utilitatea publică va lua decizia pe baza

concluziilor conţinute în procesul verbal încheiat de comisia care a efectuat cercetarea
prealabilă. Întrucât aceste concluzii sunt însă numai consultative, autoritatea publică
nu este obligată să urmeze aceste concluzii. Dacă este necesar, autoritatea publică
poate dispune completarea cercetării prealabile.
Dacă autoritatea competentă hotărăşte declararea utilităţii publice, actul res-
pectiv se aduce la cunoştinţa publică. Dacă este vorba de o lege, ea se publică în
Monitorul oficial al României, în temeiul art. 78 din Constituţie. Dacă utilitatea
publică a fost declarată prin act administrativ, acesta se aduce la cunoş tinţă publică
prin afişare la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială este situat imobilul şi
prin publicare în Monitorul oficial al României, dacă este vorba de o lucrare de
interes naţional, respectiv se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază
teritorială este situat imobilul şi se publică în presa locală. Sunt exceptate de la
publicitate actele prin care se declară utilitatea publică în vederea executării unor
lucrări privind apărarea ţării şi siguranţa naţională (art. 11 din Legea nr. 33/1994).

874
Supra, nr. 170, lit. A.
875
În mod judicios s-a apreciat, printr-o interpretare teleologică şi printr-o interpretare sistematică a
dispoziţiilor în materie, că expresia tot prin lege are sensul de numai prin lege (FI. Baias, B.
Dumitrache, loc. cit., p. 23).
 Actul de declarare a utilităţii publice poate fi atacat, după caz, fie la Curtea
Constituţională876, fie la instanţele de contencios administrativ. În ambele cazuri însă
este vorba doar despre un control de legalitate, iar nu unul de oportunita te a actului
de declarare a utilităţii publice877. Dacă autoritatea de control admite sesizarea,
procedura exproprierii nu mai poate continua, cu excepţia cazului în care ar interveni
un acord între părţi878. Dacă însă sesizarea este respinsă, chestiunea utilităţii publice nu
mai poate forma obiect de analiză în procedurile ulterioare de control. Într-adevăr,
dacă utilitatea publică a fost declarată prin act administrativ, hotărârea
judecătorească pronunţată de instanţa de contencios administrativ are autoritatea de
lucru judecat. Dacă este vorba despre alte persoane, care nu au participat în procesul
iniţial, ele nu mai pot ataca actul administrativ

(369)

de declarare a utilităţii publice după expirarea termenului prevăzut în Legea nr.

29/1990879. Într-adevăr, actul administrativ de declarare a utilităţii publice este, cum am
văzut, adus la cunoştinţă publică, astfel încât el poate fi atacat de orice persoană interesată în
termenele prevăzute de lege880. Totuşi, dacă se schimbă împrejurările de fapt care stau la
baza aprecierii utilităţii publice, această soluţie poate să devină inechitabilă. De lege
ferenda, ar fi util să se recunoască celor interesaţi posibilitatea de a ataca actul de utilitate
876
Este de discutat dacă, pe lângă controlul constituţional declanşat la iniţiativa parla mentarilor înainte
de intrarea în vigoare a legii, se poate recurge şi la controlul constituţional ulterior intrării în vigoare a
legii, întrucât, în această situaţie, în mod atipic, legea nu este un act normativ, ci un act individual.
Răspunsul trebuie să fie însă afirmativ, pentru că altfel tocmai cei cărora urmează să li se aplice
procedura exproprierii nu ar putea declanşa controlul de constituţionalitate. Dar, în această ipoteză,
controlul de constituţionalitate nu ar putea fi declanşat decât după ce începe etapa judiciară a procedurii
de expropriere, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi invocată decât în cadrul unui
proces judiciar. în ambele cazuri, legea de declarare a utilităţii publice va fi raportată la prevederile
constituţionale, inclusiv la dispoziţiile art. 44, alin. 3 din Constituţie, în acest caz aşa-numitul control
de legalitate fiind de fapt un control de constituţionalitate. Altfel spus, Curtea Constituţională va
aprecia dacă sunt îndeplinite condiţiile formale de adoptare a legii şi condiţiile prealabile declarării
utilităţii publice. Deşi aceste condiţii sunt prevăzute în Legea nr. 33/1994, iar nu în Constituţie,
ignorarea lor ar avea semnificaţia modificării unei legi organice printr-o lege ordinară, ceea ce ar
încălca ierarhia legilor prevăzută în Constituţie.
877
L. Giurgiu, loc. cit., p. 20 (text şi notele 11 şi 12); FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 23; C.
Bîrsan, op. cit., p. 65.
878
Ibidem.
879
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24.
880
Este de observat că procedura administrativă prealabilă prevăzută în Legea nr. 29/1990 are caracter
facultativ, cel puţin după intrarea în vigoare a legii de revizuire a Constituţiei, într-adevăr, conform art.
21, alin. 4 din Constituţie, în forma revizuită, „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi
gratuite”. Afortiori procedurile prealabile administrative n-ar mai putea avea caracter obligatoriu. În
sens contrar, C.-L. Popescu, „Jurisdicţiile administrative potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite”,
în Dreptul nr. 5/2004, p. 87 şi 88.
publică într-un anumit termen de la data schimbării împrejurărilor de fapt, în măsura în
care procedura exproprierii nu a fost finalizată între timp. Dacă utilitatea publică a fost
declarată prin lege, aceasta nu poate fi atacată decât în faţa Curţii Constituţionale, iar
procedurile ulterioare de control, cu caracter judiciar, nu ar putea fi utilizate, indiferent
dacă sesizarea a fost admisă sau respinsă, decât pentru invocarea excepţiei de
neconstituţionalitate.
În toate cazurile, controlul priveşte numai actul de declarare a utilităţii publice, iar
nu şi actele materiale preparatorii, care nu sunt acte de autoritate, cum ar fi actele
săvârşite în cadrul cercetării prealabile, inclusiv procesul verbal care finalizează această
cercetare881.
Dacă declararea utilităţii publice s-a făcut prin act administrativ, acesta nu poate fi
supus controlului de legalitate în contencios administrativ dacă este vorba despre lucrări
privind apărarea ţării şi siguranţa naţională, ţinând seama de prevederile art. 22 din Legea
nr. 29/1990882.

175. Etapa administrativă a procedurii exproprierii.

A. Procedura de drept comun.

Actul de declarare a utilităţii publice, în măsura în care nu a fost desfiinţat în

cadrul procedurii de control, este urmat de măsurile premergătoare exproprierii. Aceste
măsuri formează substanţa etapei administrative a procedurii exproprierii. Această etapă
este formată din trei părţi (subetape), una propriu-zis administrativă, alta administrativ-
jurisdicţională şi alta de contencios administrativ. Este posibil ca etapa administrativă să
fie epuizată numai prin parcurgerea etapei propriu-zis administrative. Într-adevăr,
desfăşurarea celorlalte două subetape depinde fie de voinţa titularilor drepturilor reale
asupra imobilelor expropriabile, fie de voinţa expropriatorului, prin formularea
întâmpinării

(370)

881
M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 86. Această concluzie, judicioasă în principiu, nu vizează însă şi
actele de numire a comisiei de cercetare prealabilă, acestea fiind manifestări de voinţă ale unor organe
administrative şi având deci caracter de acte administrative.
882
Supra, nr. 164, lit. E, nota 128.
 sau a căilor de atac împotriva hotărârii comisiei înfiinţate pentru soluţionarea
întâmpinării. Prima subetapă are ca obiect propunerile de expropriere, a doua
are ca obiect formularea şi soluţionarea întâmpinării, iar a treia se referă la
formularea şi la soluţionarea căilor de atac împotriva hotărârii comisiei.
a) Propunerile de expropriere. Mai întâi, expropriatorul883 va întocmi propune-
rile de expropriere a imobilelor. Aceste propuneri conţin planurile cuprinzând
terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui pro -
prietarilor, precum şi ofertele de despăgubire. Dacă este vorba de lucrări privind
apărarea ţării şi siguranţa naţională, propunerile de expropriere includ nu mai
lista cu imobilele ce urmează a fi expropriate, proprietarii acestora şi ofertele de
despăgubire.
Aceste propuneri se depun la consiliul local al comunei, oraşului sau mu -
nicipiului pe teritoriul cărora sunt situate imobilele expropriabile, în vederea
consultării de către cei interesaţi (art. 12, alin. 1 din Legea nr. 33/1994 884). Cât
priveşte noţiunea de persoane interesate, sfera ei este mai largă decât aceea a
titularilor drepturilor reale asupra imobilelor supuse exproprierii.
Propunerile de expropriere, împreună cu procesul verbal de cercetare pre-
alabilă, se notifică persoanelor fizice sau juridice care sunt titularele drepturi lor
reale asupra imobilelor supuse exproprierii. Notificarea trebuie făcută „în termen de
15 zile de la publicare” (art. 13). Deşi legea nu prevede expres, re zultă că
propunerile de expropriere trebuie să fie cel puţin afişate de către consiliul local,
numai astfel putând fi consultate de către cei interesaţi. Desigur, cea mai eficientă
formă de publicitate este publicarea propunerilor de expropriere în presă, concluzie
la care conduce chiar termenul de publicare folosit de legiuitor, într-adevăr, pe lângă
titularii drepturilor reale asupra imobilelor supuse exproprierii, mai pot exista şi alte
persoane interesate (creditori, vecini etc.) cărora trebuie să li se asigure, prin această
publicitate, posibilitatea reală de a consulta propunerile de expropriere de la sediul
consiliului local. Această concluzie este susţinută şi de dispoziţiile art. 22 din lege,
în care se precizează că în etapa judiciară vor fi citate şi toate persoanele cunoscute
„care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate”
(art. 22).

883
Se subînţelege că expropriatorul va fi prezent în cadrul procedurii prin reprezentantul său.
884
Deşi în acest text legal nu se foloseşte sintagma propuneri de expropriere, ea este utilizată în textele
următoare, cu referire implicită la prevederile art. 12, alin. 1 din Legea nr. 33/1994.
 b) Întâmpinarea împotriva propunerilor de expropriere. În termen de 45 de zile
de la publicarea notificării, proprietarii şi titularii altor drepturi reale asupra
imobilelor expropriabile pot depune o întâmpinare la primarul comunei, ora şului
sau al municipiului unde se află imobilul. Aşadar, numai aceste persoa ne enumerate
în mod limitativ de lege au calitatea de a formula o asemenea întâmpinare, iar nu
şi alte persoane interesate.

(371)

Întâmpinarea, împreună cu contraofertele de despăgubire885 şi celelalte pretenţii ale

titularilor drepturilor reale, sunt înregistrate de către primar şi depuse într-un dosar care
cuprinde şi propunerile de expropriere. În termen de 30 de zile de la expirarea termenului
pentru depunerea întâmpinărilor886, primarul va înainta dosarul de expropriere la Secretariatul
General al Guvernului, pentru lucrările de interes naţional, sau la consiliul judeţean ori la
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pentru lucrările de interes local (art.
14).
Conform art. 15, alin. 1 din lege, „întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 de
zile de o comisie constituită prin hotărâre a Guvernului pentru lucrările de interes naţional,
prin decizia delegaţiei permanente a consiliului judeţean sau prin dispoziţia primarului
municipiului Bucureşti pentru cele de interes local”.
Aşadar, legea prevede că termenul de 30 de zile se referă la soluţionarea în-
tâmpinării. Se poate trage de aici concluzia că această secvenţă a etapei administrative a
procedurii exproprierii se parcurge numai dacă s-a formulat o întâmpinare? Acceptarea
acestei concluzii ar însemna că, în absenţa oricărei întâmpinări, aici se epuizează etapa
administrativă, nemaifiind necesară înfiinţarea comisiei, şi este deschisă calea etapei
judiciare, prin sesizarea de către expropriator a instanţei competente.
O altă concluzie posibilă ar fi aceea că termenul de 30 de zile se referă la
soluţionarea dosarului de expropriere, inclusiv în situaţia în care nu s-au făcut
întâmpinări. În această ordine de idei, înfiinţarea comisiei ar fi necesară indiferent dacă
există sau nu întâmpinare. Această concluzie pare să fie susţinută de dispoziţiile art. 17-20
885
Deşi în art. 14, alin. 3 se menţionează ofertele de despăgubire, în realitate ofertele de despăgubire
sunt făcute de expropriator, iar persoanele care fac întâmpinare formulează contraoferte de
despăgubire.
886
Legea nu prevede expres momentul de la care curge acest termen, dar interpretarea sistematică a
prevederilor art. 14 conduce la concluzia că el curge de la data expirării termenului de 45 de zile pentru
depunerea întâmpinărilor.
din lege, în care se menţionează, fără distincţie în funcţie de existenţa sau absenţa
întâmpinărilor, că analiza dosarului de expropriere şi admiterea sau respingerea
propunerilor de expropriere se fac de către comisie, cu participarea proprietarilor şi a
titularilor altor drepturi reale, fără a se preciza că este vorba numai despre persoanele care
au făcut întâmpinare. Tot astfel, hotărârea comisiei poate fi contestată de proprietari sau de
titularii altor drepturi reale asupra imobilului expropriabil. Nici în acest caz legea nu
precizează că este vorba numai de persoanele care au făcut întâmpinare.
Prima concluzie este mai judicioasă, ea neputând fi infirmată cu suficient temei prin
invocarea unor inadvertenţe sau a unor formulări imprecise în redactarea art. 17-20 din
lege. Trei argumente susţin această concluzie.
Mai întâi, dacă desfăşurarea procedurii în faţa comisiei prevăzute în art. 15 din lege
ar trebui să fie parcursă şi în cazul în care nu există nici o întâmpinare, s-ar pierde orice
relevanţă juridică a întâmpinării. Într-adevăr, chiar în absenţa

(372)

acesteia, comisia ar fi datoare să analizeze toate apărările şi susţinerile expropriatorului,

ale proprietarului şi ale titularilor celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate.
În al doilea rând, întâmpinarea este o facultate acordată celor îndreptăţiţi, iar nu o
obligaţie. Ca urmare, înfiinţarea comisiei şi procedura administrativă în faţa comisiei
depind de existenţa întâmpinării, adică de manifestarea de voinţă a celui îndreptăţit să solicite
şi această formă de protecţie împotriva eventualelor abuzuri ale expropriatorului. Cei
îndreptăţiţi nu pot fi însă obligaţi să recurgă la această formă de protecţie. Acest argument
nu mai poate fi ignorat după intrarea în vigoare a legii de revizuire a Constituţiei. Cum am
văzut, conform art. 21, alin. 4 din Constituţie, „Jurisdicţiile speciale administrative sunt
facultative şi gratuite”.
În al treilea rând, în art. 21, alin. 2 din lege se prevede în mod expres că sesizarea
instanţei competente de către expropriator este posibilă fie în cazul în care nu s-a făcut
întâmpinare împotriva propunerii de expropriere, fie în cazul în care această cale de atac a
fost respinsă.
Aşadar, în absenţa întâmpinării se încheie etapa administrativă a procedurii
exproprierii şi se deschide posibilitatea începerii etapei judiciare.
 Dacă însă s-a făcut întâmpinare, ea va fi soluţionată de comisia înfiinţată potrivit
art. 15, alin. 1 din lege. Componenţa comisiei şi procedura ei de lucru sunt prevăzute în art.
15, alin. 2 şi 3,16-18 din lege.
Conform art. 17 din lege, „Comisia analizează documentele prezentate, putând cere
informaţii şi date suplimentare la solicitarea celor care i s-au adresat sau din oficiu. Oferta
expropriatorului, pretenţiile proprietarilor şi ale titularilor altor drepturi reale, precum şi
susţinerile acestora se vor formula şi se vor depune în scris, consemnându-se într-un proces
verbal”. Aşadar, întâmpinarea făcută de oricare dintre persoanele îndreptăţite profită şi
titularilor de drepturi reale asupra imobilelor expropriabile care nu au făcut întâmpinare.
Mai rezultă de aici că trebuie să fie citaţi în faţa comisiei, pe lângă expropriator, toţi titularii
drepturilor reale asupra imobilelor expropriabile. Desigur, în această etapă nu mai poate fi
atacat actul administrativ de declarare a utilităţii publice.
În faţa comisiei este posibilă încheierea unei înţelegeri între părţi, care are valoarea
unei tranzacţii extrajudiciare (art. 17, alin. 2 din lege). Comisia trebuie să consemneze această
înţelegere sub semnătura părţilor (art. 17, alin. 2 din lege).
În absenţa înţelegerii părţilor, comisia trebuie să hotărască asupra întâmpinării şi
asupra propunerilor de expropriere. Numai dintr-o deficienţă de redactare în art. 18, alin. 1 se
face referire numai la punctul de vedere al expropriatorului. Hotărârea comisiei trebuie să fie
motivată şi comunicată părţilor în termen de 15 zile de la adoptare.
Dacă a fost admisă întâmpinarea şi, pe cale de consecinţă, au fost respinse
propunerile expropriatorului, acesta are posibilitatea să formuleze noi propuneri de
expropriere, ceea ce înseamnă şi refacerea planurilor menţionate în art. 12, alin. 1 din
lege. Legea nu prevede un termen în care se pot formula noi propuneri de expropriere. în
realitate, este vorba de o reluare a etapei administrative

(373)

a procedurii exproprierii, dar numai în măsura în care expropriatorul aduce elemente noi.
Dacă nu se formulează alte propuneri, hotărârea iniţială de respingere a propunerilor
expropriatorului nu poate fi atacată de acesta în contencios administrativ, potrivit
prevederilor Legii contenciosului administrativ, într-adevăr, conform art. 20, alin. 1 din lege,
expropriatorul poate ataca numai soluţia de respingere de către comisie a noilor propuneri
de expropriere.
 Oricum, noile propuneri de expropriere trebuie să respecte, cum se prevede expres
în art. 19, alin. 2 din lege, reglementarea întregii etape administrative a procedurii
exproprierii. Pe cale de consecinţă, se ajunge din nou în faţa comisiei numai dacă
persoanele îndreptăţite formulează întâmpinare.
c) Acţiunea în contencios administrativ. Dacă această comisie se pronunţă printr-o
nouă hotărâre, admiţând a doua întâmpinare şi respingând noile propuneri de expropriere,
expropriatorul poate contesta hotărârea comisiei, în termen de 15 zile de la comunicare, la
curtea de apel în a cărei rază teritorială sunt situate imobilele expropriabile, potrivit Legii
nr. 29/1990.
Textul art. 20, alin. 1 este redactat defectuos. Din această redactare ar rezulta că
titularii drepturilor reale asupra imobilelor expropriabile trebuie să atace hotărârea
comisiei chiar şi atunci când le-a fost admisă întâmpinarea. Or, în realitate, aceştia au interes
să conteste hotărârea comisiei numai dacă au fost admise propunerile de expropriere.
Acest interes există în egală măsură indiferent dacă propunerile de expropriere au fost
admise prin prima sau prin a doua hotărâre a comisiei887. Într-o asemenea situaţie, întrucât
legea nu distinge, contestaţia poate fi formulată de oricare dintre titularii drepturilor reale,
iar nu numai de către autorul sau autorii întâmpinării. Dar alte persoane, în afara titularilor
drepturilor reale, nu au calitatea de a contesta hotărârea comisiei prin care au fost admise
propunerile de expropriere. Întrucât numai aceşti titulari pot formula întâmpinare, celelalte
persoane interesate nu participă la procedura în faţa comisiei şi, cu atât mai mult, nu pot
ataca hotărârea comisiei.
Dacă întâmpinarea a fost admisă, iar expropriatorul nu contestă hotărârea comisiei,
ceilalţi titulari de drepturi reale care nu au formulat întâmpinare nu au dreptul să conteste
hotărârea comisiei, întrucât procedura exproprierii poate fi continuată numai prin voinţa
expropriatorului, ţinând seama de caracterul excepţional al operaţiunii juridice a exproprierii.
Chiar dacă exproprierea ar fi convenabilă unuia dintre titularii drepturilor reale, procedura
exproprierii nu poate continua la cererea acestuia, întrucât interesul său privat nu se poate
substitui interesului de utilitate publică, pe care îl poate exprima numai expropriatorul.
Potrivit art. 20, alin. 2 din lege, contestaţia formulată în contencios administrativ se
soluţionează de urgenţă şi cu precădere şi este scutită de taxa de timbru.
Instanţa de contencios administrativ nu poate cenzura însă, în acest cadru, declararea
utilităţii publice888. Într-adevăr, dacă este vorba de declararea utilităţii

887
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 23 şi 24; M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 87.
888
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24; M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 87 şi 88.
 (374)

publice prin lege numai Curtea Constituţională are competenţă, iar dacă utilitatea publică a
fost declarată printr-un act administrativ, el trebuia să fie atacat în mod separat, în
termenul prevăzut în Legea nr. 29/1990.
În mod judicios s-a considerat că instanţa de drept administrativ se poate
pronunţa în legătură cu problemele de fond şi de formă specifice etapei administrative a
procedurii exproprierii, cum ar fi concordanţa dintre propunerile de expropriere şi
documentaţia care a stat la baza declarării utilităţii publice sau respectarea condiţiilor de
formă specifice acestei etape889.
Hotărârea pronunţată de curtea de apel poate fi atacată cu recurs la înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, potrivit Legii nr. 29/1990. Soluţia definitivă şi irevocabilă
pronunţată conform acestei legi va putea fi opusă în etapa judiciară instanţelor de drept
comun, dar numai în legătură cu aspectele avute în vedere de instanţele de contencios
administrativ.

B. Procedura specială prevăzută în Legea nr. 198/2004.

În situaţia lucrărilor de autostrăzi şi drumuri naţionale, există o reglementare

specială a fazei administrative a procedurii exproprierii. Statul Român, prin Compania
Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S. A. (C.N.A.D.N.R.), în-
tocmeşte o documentaţie tehnico-economică pentru fiecare lucrare care cuprinde date privind
încadrarea în planurile de urbanism şi de încadrare a teritoriului, planuri cu amplasamentul
lucrării, vizate de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, care includ
delimitarea terenurilor şi a construcţiilor propuse spre expropriere, cu indicarea numelor
proprietarilor şi a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, stabilite de către
persoane autorizate în evaluare (art. 3 din Legea nr. 198/2004).
Pe baza acestei documentaţii, Guvernul aprobă, prin hotărâre, amplasamentul
lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală exprimată a
despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.N.R. şi
sursa de finanţare. Planul cu amplasamentul lucrării, întocmit pentru fiecare unitate

889
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24.
administrativ-teritorială, se afişează la sediul consiliului local al unităţii respective până la
finalizarea procedurii de despăgubire şi va fi publicat într-un ziar local (art. 4, alin. 1 şi 2).
În termen de 5 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prin care a
fost declanşată procedura exproprierii, la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale
în care se află imobile supuse exproprierii se constituie o comisie care verifică dreptul de
proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formulează cereri de despăgubire de
către persoanele care justifică un interes legitim (art. 5, alin. 1 şi 2 şi art. 6 din Legea nr.
198/2004 şi art. 4 din Normele metodologice).
Dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor
expropriabile se face prin mijloacele de probă admise de lege. Dacă persoanele interesate nu
depun cerere de despăgubiri sau documentele doveditoare, expropriatorul va notifica
acestora sumele propuse pentru plata despăgubirilor

(375)

şi le va consemna într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului (art. 5, alin. 3 şi

4 din Legea nr. 198/2004 şi art. 5 şi 6 din Normele metodologice).
Dacă există litigii între persoanele îndreptăţite la despăgubiri, despăgubirile vor fi
consemnate pe numele tuturor, urmând a fi eliberate titularilor drepturilor dovedite prin
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Litigiile dintre aceste persoane nu suspendă
transferul dreptului de proprietate către expropriator (art. 5, alin. 5 din Legea nr. 198/2004
şi art. 7 din Normele metodologice). Dacă litigiul este declanşat între expropriator şi
expropriaţi în legătură cu exproprierea sau cuantumul despăgubirilor, efectele exproprierii
se vor produce numai după pronunţarea hotărârii judecătoreşti de expropriere definitive şi
irevocabile (art. 5, alin. 5-7 din Legea nr. 198/2004 şi art. 7 şi 8 din Normele metodologice).
În cazul în care există o înţelegere între părţi cu privire la cuantumul despăgubirii,
consemnată într-un proces verbal, comisia numită de expropriator la nivelul fiecărei
unităţi administrativ-teritoriale în care se află imobile supuse exproprierii va emite o
hotărâre care se comunică persoanelor care au făcut cerere de despăgubire şi se afişează, în
extras, la sediul expropriatorului şi la sediul consiliului local al unităţii respective (art. 6 şi
7 din Legea nr. 198/2004 şi art. 9, alin. 9 din Normele metodologice).
În cazul în care nu există înţelegere între părţi, comisia întocmeşte un proces verbal
în care arată că persoanele îndreptăţite se pot adresa instanţei de judecată în condiţiile
prevederilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Dar, chiar şi în acest caz, comisia va emite o
hotărâre în care va preciza valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, concluzie
care rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 9 şi 10, alin. 1 din Legea nr.
198/2004 şi art. 9, alin. 10 şi 11 şi art. 10, alin. 1 din Normele metodologice.
Această hotărâre a comisiei încheie etapa administrativă a procedurii speciale de
expropriere prevăzute pentru lucrările de construcţii de autostrăzi şi drumuri naţionale.
Este de observat că, în această situaţie, nu mai este deschisă calea unei acţiuni în contencios
administrativ împotriva hotărârii comisiei, aceasta putând fi contestată numai în faţa
instanţelor judecătoreşti de drept comun, potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, cum se
precizează expres în art. 9 din Legea nr. 198/2004. După comunicarea hotărârii comisiei sau
după data consemnării sumelor stabilite ca despăgubiri, nu se mai pot încheia acte juridice
pentru constituirea sau transferul de drepturi reale cu privire la imobilele expropriabile, sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 12 din Legea nr. 198/2004).

176. Etapa judiciară a procedurii exproprierii.

A. Procedura de drept comun.

Dispoziţiile legale care reglementează această etapă judiciară alcătuiesc o pro-

cedură civilă specială, ele urmând a fi completate cu dispoziţiile legale care alcătuiesc
procedura civilă de drept comun.
a) Sesizarea instanţei de judecată. Aşa cum am văzut, etapa administrativă a
procedurii exproprierii se finalizează fie în momentul în care dosarul de expropriere

(376)

este primit de expropriator, în cazul în care nu s-a depus întâmpi nare, fie în
momentul epuizării subetapei administrativ-jurisdicţionale, daci nu a fost atacată
hotărârea comisiei în faţa instanţei de contencios adminis trativ, fie în momentul
epuizării subetapei de contencios administrativ. Indiferent de situaţie, etapa
judiciară poate să înceapă numai dacă a fost epuizaţi etapa administrativă a
procedurii de expropriere.
De asemenea, tot indiferent de situaţie, etapa judiciară începe prin sesiza rea
instanţei competente de către expropriator, cum se precizează în art. 21. alin. 2.
Desigur, sesizarea se face printr-o cerere de chemare în judecată (denumită, în art. 23,
cerere de expropriere) a proprietarilor sau, după caz, a posesorilor, a titularilor
drepturilor reale asupra imobilelor expropriate, precum şi a oricăror „persoane cunoscute
care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate” (art.
22).
Chiar dacă expropriatorul nu a chemat în judecată toate aceste persoane,
preşedintele instanţei judecătoreşti competente are obligaţia să dispună cita rea
tuturor persoanelor interesate. Sub acest aspect, principiul disponibilităţii care
guvernează procedura civilă, suferă o excepţie, în forma citării din oficiu
îndeplinirea acestei obligaţii de citare din oficiu este posibilă în privinţa pro -
prietarilor şi a celorlalţi titulari de drepturi reale, întrucât datele cu privire la aceste
persoane trebuie să fie precizate în dosarul de expropriere.
Cât priveşte persoanele care pot justifica un interes legitim asupra imobi -
lelor propuse a fi expropriate (de exemplu, chiriaşii imobilelor propuse spre
expropriere), legea menţionează doar că este vorba de persoanele care sunt cu-
noscute în momentul introducerii cererii de expropriere, fără a preciza moda litatea
în care instanţa de judecată ia cunoştinţă de existenţa acestor persoane Datele
referitoare la aceste persoane pot exista chiar în dosarul de exproprie re sau pot fi
furnizate chiar de către cei interesaţi. Oricum, legea nu prevede o obligaţie în
sarcina instanţei de judecată de a efectua investigaţii speciale in legătură cu aceste
persoane. Sub aspect procedural, consecinţa este importantă, într-adevăr, necitarea
titularilor drepturilor reale şi a persoanelor care pot justifica un interes legitim
asupra imobilelor supuse exproprierii, persoane cunoscute în momentul sesizării
instanţei de judecată, constituie un viciu de procedură care poate fi invocat în căile
de atac formulate împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele competente.
Citarea persoanelor care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor pro-
puse spre expropriere este necesară sub un dublu aspect: pe de o parte, titularii
drepturilor reale principale pot să îşi valorifice dreptul de primi o parte din des-
păgubirea acordată pentru expropriere; pe de altă parte, titularii drepturilor re ale
accesorii, ai altor sarcini reale şi chiar ai unor drepturi de creanţă cu privire la imobilul
supus exproprierii îşi pot preciza pretenţiile în raport cu titularii drepturilor reale
principale. În acest fel, se asigură soluţionarea definitivă, chiar în cadrul procedurii de
expropriere, a problemelor litigioase cu privire la imobil890.

(377)
890
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 25.
 Celelalte persoane care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi
expropriate, dar care nu erau cunoscute în momentul sesizării instanţei de judecată de către
expropriator, au posibilitatea să utilizeze căile prevăzute în procedura de drept comun
pentru a interveni în proces, în măsura în care sunt respectate termenele şi celelalte cerinţe
legale. Dacă asemenea persoane apar după epuizarea etapei judiciare a procedurii
exproprierii, ele au calea unor acţiuni separate în justiţie împotriva persoanelor care au
beneficiat pe nedrept de despăgubiri.
Neprezentarea persoanelor legal citate în faţa instanţei de judecată nu împiedică
desfăşurarea etapei judiciare a procedurii exproprierii, instanţa putând să hotărască în lipsa
acestora (art. 24, alin. 3).
Întrucât legea nu distinge, rezultă că este necesară nu numai citarea titularilor
drepturilor reale principale, ci şi citarea titularilor drepturilor reale accesorii asupra
imobilelor supuse exproprierii.
În măsura în care nu sunt cunoscuţi proprietarii imobilelor, vor fi citaţi posesorii.
Legiuitorul a instituit în această situaţie obligaţia de citare a posesorilor, întrucât aceştia
pot invoca uzucapiunea891 sau pot indica persoanele care au calitatea de proprietar.
b) Competenţa de soluţionare a cererii de expropriere. Această competenţă aparţine
tribunalului judeţean sau Tribunalului Bucureşti, în funcţie de locul unde este situat
imobilul propus pentru expropriere (art. 21, alin. 1). Participarea procurorului este
obligatorie (art. 23, alin. 1).
Întinderea competenţei tribunalului este precizată în art. 23, alin. 2, în care se arată
că „Instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru
expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită fiecărei părţi”.
Formularea acestui text este însă prea generală.
Mai întâi, cum am văzut, actul de declarare a utilităţii publice nu poate fi cenzurat de
instanţa de drept comun. Dacă este vorba despre un act administrativ, el trebuia să fie atacat
în contencios administrativ, cu respectarea termenelor prevăzute în Legea nr. 29/1990. Dacă
utilitatea publică a fost declarată prin lege, persoanele interesate pot invoca în faţa
instanţelor de drept comun excepţia de neconstituţionalitate, asupra căreia se va pronunţa
însă Curtea Constituţională. Astfel trebuie să fie înţeleasă şi ideea exprimată în
jurisprudenţa şi doctrina din perioada interbelică, idee potrivit căreia instanţa de drept

891
Uzucapiunea poate fi invocată nu numai pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie, în acest sens,
C. Bîrsan, op, cit., p. 334, text şi nota 1. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 1842 C. civ.
comun are competenţa materială de a cerceta îndeplinirea condiţiilor de formă ale expro-
prierii, dar nu este îndreptăţită să cerceteze fondul exproprierii892. Deşi nu rezultă clar ce se
înţelege prin fondul exproprierii, această noţiune pare să fi fost restrânsă la accepţia ei
substanţială, adică la declararea utilităţii publice; altfel

(378)

spus, este vorba de o condiţie de fond a operaţiunii juridice a exproprier. Instanţa de drept
comun nu este competentă să se pronunţe în legătură cu această chestiune nici sub aspectul
oportunităţii893, nici sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de formă (existenţa cercetării
prealabile, încadrarea în categoriile prevăzute de lege), tocmai pentru că actul de declarare
a utilităţii publice este supus unor căi de atac specifice894. Într-un sens procedural, care ţine
de procesul declanşat prin sesizarea instanţei competente de către expropriator, toate
condiţiile exproprierii, indiferent de natura lor, sunt chestiuni de fond, ca s stabilirea şi
distribuirea despăgubirilor. Este de necontestat că instanţa de drept comun poate şi trebuie
să se pronunţe, în absenţa unei înţelegeri, cu privire la aceste chestiuni.
În al doilea rând, condiţiile, inclusiv cele de formă, cerute de lege pentru expropriere
care au fost analizate de instanţa de contencios administrativ, potrivit art. 20 din Legea nr.
33/1994, nu mai pot fi obiect de judecată în faţa instanţei judecătoreşti de drept comun.
Aşadar, instanţa de drept comun va verifica toate condiţiile cerute de lege pentru
expropriere, cu excepţia acelora care au fost sau ar fi trebuit să fie analizate de instanţa de
contencios administrativ sau de Curtea Constituţională.
În toate cazurile, instanţa de drept comun este competentă să decidă daci cererea
de expropriere este sau nu întemeiată, iar, în caz afirmativ, să stabilească valoarea
despăgubirilor şi modul de distribuire a acestora între persoanele îndreptăţite. Chiar dacă
expropriatorul a solicitat numai exproprierea unei părţi dintr-un teren sau dintr-o
construcţie, instanţa este competentă să aprecieze la cererea proprietarului şi în raport cu
situaţia reală, dacă este posibilă exproprierea parţială, iar în caz contrar va dispune exproprierea
892
Doctrina şi jurisprudenţa menţionate de L. Giurgiu, loc. cit., p. 21, text şi notele 14-16 şi de FI.
Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24, text şi notele 22-24.
893
Nici instanţa de contencios administrativ nu este competentă să se pronunţe asupra oportunităţii
actului de declarare a utilităţii publice, dar este competentă să se pronunţe asupra tuturor chestiunilor
de legalitate a acestui act. Principiul separaţiei puterilor în stat poate fi invocat numai în legătură cu
oportunitatea actului administrativ (doctrina menţionată de FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24,
text şi nota 24) iar nu şi în legătură cu legalitatea acestui act.
894
În această ordine de idei, nu împărtăşim opinia (FI. Baias, B. Dumitrache loc. cit., p. 24) potrivit
căreia condiţiile de formă necesare pentru declararea utilităţii publice (cercetarea prealabilă) ar mai
putea fi analizate de instanţa de drept comun.
totală (art. 24, alin. 4) Dacă expropriatorul apreciază că soluţia este prea oneroasă, el are
posibilitatea să renunţe la cererea de expropriere în calea de atac împotriva hotărârii
instanţei de fond, cu respectarea cerinţelor procedurale.
Cum am văzut, părţile pot încheia o tranzacţie în faţa instanţei cu privire la
expropriere şi la despăgubiri, caz în care instanţa va lua act de învoială şi

(379)

va pronunţa o hotărâre de expedient. Dacă părţile s-au învoit numai cu privire la

expropriere, instanţa va lua act de această înţelegere parţială printr-o încheiere
interlocutorie şi va continua judecata pentru stabilirea şi distribuirea despăgubirilor.
În toate cazurile, stabilirea şi distribuirea despăgubirilor de către instanţa de
judecată presupune şi dovedirea drepturilor celor care solicită să fie despăgubiţi. Este
deci cel puţin îndoielnică soluţia jurisprudenţială potrivit căreia instanţa nu poate să
cerceteze problema dreptului de proprietate895 şi, pe cale de consecinţă, nici problema
celorlalte drepturi pe care se întemeiază cererile de despăgubire. Fără dovedirea tuturor
acestor drepturi nu se poate stabili cine şi în ce măsură este îndreptăţit la despăgubire. Mai
mult, chiar în caz de litigiu între persoanele care formulează cereri de despăgubire,
drepturile lor trebuie să fie stabilite în cadrul etapei judiciare a procedurii exproprierii 896,
chiar dacă, într-o asemenea ipoteză, procesul dobândeşte caracter complex, cererea de
expropriere fiind dublată cu acţiuni reale sau personale, în funcţie de drepturile pretinse
prin cererile de despăgubire. Soluţia suspendării procedurii exproprierii şi a soluţionării pe
cale separată a litigiilor legate de aceste drepturi ar bloca, pe termen nelimitat,
operaţiunea juridică a exproprierii.
c) Procedura stabilirii despăgubirilor. Evaluarea despăgubirilor nu se face în mod
discreţionar de către instanţa de judecată. Pentru a proteja interesele tuturor părţilor care
participă la procedura exproprierii, legiuitorul a instituit obligaţia instanţei de judecată de
constitui o comisie formată din trei experţi, dintre care unul numit de instanţă, unul
desemnat de expropriator şi al treilea, de persoanele care sunt supuse exproprierii (art. 25).
Deşi legea nu prevede, în caz de divergenţă între aceste persoane, este raţional să fie aplicată
regula majorităţii. În caz de balotaj, se poate recurge la tragere la sorţi, sub supravegherea
instanţei de judecată.
895
Pentru această soluţie jurisprudenţială din perioada interbelică, L. Giurgiu, loc. cit., p. 21, text şi
nota 16. În acelaşi sens, M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 88.
896
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 25.
 O dată ce a fost constituită, comisia de experţi trebuie să ţină seama, la calcularea
cuantumului despăgubirilor, de criteriile prevăzute în Legea nr. 33/1994. Mai întâi,
despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din valoarea prejudiciului
cauzat proprietarului sau altor persoane care au un interes legitim asupra imobilelor
propuse a fi expropriate. În al doilea rând, valoarea reală a imobilului se stabileşte ţinând
seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, la data întocmirii raportului de expertiză,
imobilele de acelaşi fel în localitatea în care ele sunt situate. În al treilea rând, daunele
suferite de persoanele îndreptăţite trebuie să fie evaluate în raport cu dovezile prezentate de
acestea, în al patrulea rând, experţii trebuie să stabilească dacă partea de imobil rămasă
neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a realizării lucrărilor de utilitate
publică, caz în care vor putea propune instanţei o eventuală reducere a daunelor, nu şi a
valorii imobilului propus spre expropriere.

(380)

În al cincilea rând, experţii trebuie să repartizeze despăgubirile între proprietar

(sau nud proprietar) şi titularii celorlalte drepturi reale asupra imobilului (art. 26). Deşi
legea nu distinge, este vorba numai de titularii drepturilor reale principale, întrucât
titularii drepturilor reale accesorii (de garanţie) beneficiază de subrogaţia reală cu titlu
particular, conform art. 28, alin. 2 din Legea nr. 33/1994. În categoria drepturilor reale
principale, intră în acest context, dreptul de proprietate privată şi dezmembrămintele sale,
precum şi dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă constituite cu privire la un
imobil din domeniul privat al unei comunităţi locale897. Este echitabil ca în aceeaşi cate-
gorie să fie incluse, indiferent de fundamentarea juridică, şi drepturile constructorilor pe
terenul altei persoane, precum şi drepturile chiriaşilor care au făcut îmbunătăţiri la
locuinţa supusă exproprierii.
Defalcarea despăgubirilor între titularii diferitelor drepturi reale principale asupra
imobilului propus spre expropriere trebuie să se facă, în primul rând, pe baza unor criterii
economice, ţinând seama de natura şi durata drepturilor reale principale, precum şi de toate

897
Într-adevăr, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă se constituie nu nu mai pe temeiul
dreptului de proprietate publică, ci şi pe temeiul dreptului de proprietate privată aparţinând statului sau
unei comunităţi locale. În cazul exproprierii, au relevantă numai dreptul de concesiune şi dreptul real
de folosinţă constituite cu privire la un bun imobil din domeniul privat al unei comunităţi locale,
întrucât bunurile imobile din domeniul privat al statului nu sunt supuse exproprierii, trecerea lor în
domeniul public al statului fiind posibilă pe cale administrativă, în condiţiile Legii nr. 213/1998 (infira,
nr. 190, lit. B şi 194; pentru Legea nr. 213/1998, supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74).
celelalte circumstanţe ale situaţiei de fapt. Numai în subsidiar, dacă nu există criterii
economice sigure pentru evaluarea tuturor drepturilor reale principale constituite asupra
imobilului propus spre expropriere experţii ar putea recurge la soluţiile procentuale
prevăzute în legislaţia taxe; de timbru898. Prevalenta criteriilor economice rezultă din
dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care obligă experţii să stabilească despăgubirile în
funcţie de criterii economice. Pe cale de consecinţă, defalcarea acestor despăgubiri între
titularii drepturilor reale trebuie să se facă, în principal, tot în funcţie de criterii
economice899.

(381)

Rezultatul expertizei nu este însă, prin el însuşi, obligatoriu pentru instanţa de

judecată. Ea are obligaţia să compare acest rezultat cu oferta expropriatorului şi cu cererile
de despăgubire formulate de titularii drepturilor reale principale, fiind suverană în
stabilirea valorii despăgubirilor. O singură restricţie este instituită de legiuitor. Instanţa nu va
putea să acorde o despăgubire mai mică decât aceea oferită de expropriator şi nici mai mare
decât aceea cerută de titularii drepturilor reale principale (art. 27).
d) Hotărârea judecătorească de expropriere şi căile de atac împotriva acesteia.
Hotărârea judecătorească de expropriere pronunţată de prima instanţă se poate înfăţişa fie ca
o hotărâre de expedient, respectiv o hotărâre definitivă prin care se ia act de înţelegerea
intervenită între părţi atât cu privire la expropriere, cât şi cu privire la despăgubire, fie ca o
hotărâre prin care se soluţionează litigiul dintre părţi. În acest ultim caz, instanţa de
judecată se poate pronunţa cu privire la expropriere şi la despăgubire sau, dacă părţile s-au
înţeles asupra exproprierii, numai în legătură cu despăgubirea. Hotărârea care pune capăt
litigiului trebuie să cuprindă atât valoarea despăgubirii, termenul de plată a acesteia, cât
şi, dacă este cazul, defalcarea despăgubirii între nudul proprietar şi titularii celorlalte
drepturi reale principale asupra imobilului expropriat. De asemenea, hotărârea trebuie să
898
Potrivit alin. 6 al art. 5 din Normele metodologice nr. 443/C din 7 iulie 1999 pentru aplicarea
Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială, publicate în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 381 din 11 august 1999, prin Hotărârea Guvernului nr. 1278
din 13 noiembrie 2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei
Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 875 din 4 decembrie 2002, „La constituirea unui drept real imobiliar, altul decât dreptul de
proprietate, şi anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi
drepturi de superficie, taxa de timbru se stabileşte la valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de
20% din valoarea de circulaţie a imobilului”.
899
Pentru criteriile repartizării despăgubirii datorate în caz de expropriere între titularii drepturilor reale
principale, V. Stoica, „Situaţii speciale în legătură cu despăgubirile pentru construcţiile ce se preiau în
proprietate socialistă de stat prin expropriere de la persoanele fizice”, în Dreptul nr. 4/1986, p. 27 şi 28.
cuprindă dispoziţii privitoare la situaţia chiriaşilor şi a altor persoane care ocupă în mod
legal clădirile cu destinaţie de locuinţă supuse exproprierii, la situaţia creditorilor privilegiaţi
şi ipotecari şi la punerea în posesie, când este vorba de un caz de extremă urgenţă sau de o
calamitate naturală.
Hotărârea judecătorească prin care se pune capăt litigiului este supusă căilor de
atac prevăzute de lege (art. 23, alin. 2, teza finală), respectiv apelului şi recursului.

B. Procedura specială prevăzută în Legea nr. 198/2004.

Spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în care etapa judiciară

este declanşată de expropriator, în procedura specială prevăzută în Legea nr. 198/2004,
etapa judiciară este declanşată de către persoanele îndreptăţite la despăgubiri nemulţumite de
hotărârea pronunţată de comisia înfiinţată la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale
în raza teritorială a căreia se află imobile expropriabile. Astfel, conform art. 9 fraza I din
această lege, „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8,
precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea
imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de trei ani de la data
intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 (1) sau în termen de 15 zile de
la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în
parte, cererea de despăgubiri”.
Aşadar, termenul pentru formularea acţiunii în justiţie diferă în funcţie de împrejurarea
dacă persoana care se consideră îndreptăţită la despăgubiri a primit sau nu hotărârea
comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubiri. Dacă a primit
această hotărâre, termenul este de 15 zile de la data comunicării, iar în caz contrar, de trei ani
de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prin care s-a aprobat declanşarea
procedurii exproprierii. Întrucât,

(382)

în ambele cazuri, este vorba despre o manifestare particulară a dreptului material la

acţiunea în justiţie, termenul este unul de prescripţie, iar nu de decădere, în absenţa unei
prevederi a legii prin care să se dispună chiar stingerea dreptului substanţial.
Cât priveşte competenţa şi procedura aplicabilă acestei acţiuni în justiţie, ea este
aceea prevăzută în art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 „în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii”,
cum se precizează în art. 9, fraza a II-a din Legea nr. 198/2004. Această precizare nu exclude
însă posibilitatea persoanelor îndreptăţite la despăgubiri de a contesta însăşi exproprierea,
în măsura în care nu sunt îndeplinite condiţiile legale. O altă interpretare a dispoziţiilor art. 9
din Legea nr. 198/2004 ar fi contrară dispoziţiilor art. 42, alin. 3 şi 6 din Constituţie.
Cererile în justiţie având ca obiect stabilirea dreptului la despăgubire pentru
expropriere şi a cuantumului acesteia în contradictoriu cu Statul Român sunt scutite de taxa
judiciară de timbru. Dacă cererile au ca obiect însă stabilirea dreptului de proprietate sau a
altui drept real, scutirea nu se aplică (art. 10, alin. 1 din Legea nr. 198/2004). Această
ultimă idee are în vedere litigiile dintre persoanele fizice sau juridice care îşi dispută dreptul
de proprietate sau alte drepturi reale asupra imobilelor expropriabile.

§3. Efectele juridice ale exproprierii

177. Complexitatea efectelor juridice ale exproprierii.

Complexitatea operaţiunii juridice a exproprierii explică şi complexitatea efectelor

juridice ale acesteia. Exproprierea produce efecte multiple, atât în planul drepturilor reale,
cât şi în planul obligaţional. Altfel spus, exproprierea nu este doar un izvor complex de
raporturi juridice civile concrete, în sensul că în structura sa intră mai multe acte juridice şi
fapte juridice în sens restrâns, ci şi izvorul unei situaţii juridice complexe, în sensul că dă
naştere atât unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi reale, cât şi unor
raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă. Cronologic, aceste ultime
raporturi juridice se nasc, de regulă, înaintea primelor raporturi juridice, ceea ce explică
ordinea prezentării lor în continuare.
Efectele juridice ale exproprierii, indiferent că privesc raporturile reale sau pe cele
obligaţionale, se produc în momente diferite. Efectele juridice imediate ale exproprierii se
disting de efectele juridice care se produc numai în măsura în care imobilul expropriat nu
este utilizat o perioadă mai mică sau mai mare de timp în scopul pentru care a fost
expropriat. Deşi, în al doilea caz, pe lângă expropriere, care este ea însăşi un izvor
complex de raporturi juridice, mai este necesar şi faptul juridic în sens restrâns constând
în neutilizarea bunului de către expropriator o anumită perioadă de timp, totuşi, efectele
juridice se produc şi ca efect al exproprierii. În acest caz, efectele juridice ale exproprierii
sunt deci mediate.
 Efectele juridice ale exproprierii, indiferent de planul şi de momentul în care se
produc, sunt comune pentru toate ipotezele în care se realizează finalitatea

(383)

urmărită prin expropriere. Aşadar, aceste efecte se produc nu numai în cazul în care există
o hotărâre judecătorească de expropriere, definitivă şi irevocabilă, ci şi în cazul în care
există o înţelegere a părţilor încheiată anterior etapei judiciare a procedurii exproprierii ori
chiar în faţa instanţei de judecată.

178. Efecte juridice imediate ale exproprierii.

A. Efecte juridice care se produc în planul raporturilor obligaţionale.

a) Despăgubirea şi executarea ei. Primul efect al exproprierii este naşterea unor

raporturi juridice obligaţionale între expropriator, în calitate de debitor, şi persoanele
îndreptăţite la despăgubiri, respectiv proprietarul şi titularii celorlalte drepturi reale
principale constituite asupra imobilului expropriat, în calitate de creditori. Aşadar, este
posibil să se nască un singur raport juridic obligaţional, dacă nu s-au constituit drepturi reale
principale asupra imobilului, sau mai multe raporturi juridice obligaţionale, în ipoteza în
care au fost constituite asemenea drepturi. În conţinutul fiecărui raport juridic obligaţional
intră dreptul de creanţă al titularului dreptului real principal, în calitate de creditor, şi
datoria expropriatorului, în calitate de debitor, având ca obiect despăgubirea.
Aşadar, exproprierea nu este doar un izvor al dreptului de proprietate publică, ci şi
un izvor de obligaţii civile900.
Care este însă momentul naşterii acestor raporturi obligaţionale? În situaţia în care
între părţi s-a încheiat o convenţie cu privire la expropriere şi la despăgubire înaintea etapei
judiciare a procedurii exproprierii, aceste raporturi obligaţionale se nasc în momentul
realizării acordului părţilor. Desigur, dacă este vorba de un teren, înţelegerea trebuie să fie
exprimată în formă autentică. Dacă o asemenea convenţie s-a încheiat în etapa judiciară,
raporturile obligaţionale se nasc în momentul pronunţării hotărârii de expedient. în
absenţa unei înţelegeri a părţilor în legătură cu despăgubirea, aceste raporturi se nasc în
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost stabilită şi, dacă
este cazul, defalcată despăgubirea.
900
V. Stoica, loc. cit., p. 25.
 Nu trebuie să se confunde însă momentul naşterii dreptului de creanţă şi al datoriei
având ca obiect despăgubirea cu momentul plăţii despăgubirii. Potrivit art. 30 din Legea nr.
33/1994, „Plata despăgubirilor se va face în orice mod convenit între părţi; în lipsa
acordului părţilor, instanţa va hotărî, stabilind şi termenul de plată, care nu va depăşi 30
de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii”. Deşi textul este lacunar, totuşi, el trebuie
să fie interpretat în sensul că, în absenţa acordului părţilor în legătură cu modul şi
momentul plăţii despăgubirilor, instanţa trebuie să stabilească termenul de plată chiar prin
hotărârea de expropriere. Această concluzie se sprijină pe partea finală a textului citat, în
care se precizează că termenul de plată trebuie să fie înăuntrul unei perioade de 30 de zile de
la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere.
Dacă expropriatorul nu plăteşte despăgubirile, creditorii pot recurge, în măsura în
care au interes, la procedura executării silite. într-adevăr, cât timp nu

(384)

s-au stins dreptul de proprietate asupra imobilului şi celelalte drepturi reale principale,
iar expropriatorul nu a fost pus în posesie, creditorii ar putea să prefere prelungirea
acestei situaţii de fapt. Dacă însă prin hotărârea de expropriere s-a dispus chiar punerea în
posesie a expropriatorului, ca urmare a constatării unuia dintre cazurile de extremă urgenţă
prevăzute în art. 32 din Legea nr. 33/1994, iar expropriatorul nu consemnează
despăgubirile pe numele expropriaţilor în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă
a hotărârii de expropriere, creditorii au interesul să pornească executarea silită împotriva
expropriatorului, întrucât au fost lipsiţi de folosinţa imobilului.
Oricum, indiferent de situaţie, dreptul de creanţă având ca obiect despăgubirea se
prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani, care începe să curgă din momentul
naşterii dreptului material la acţiune, respectiv din ziua următoare datei stabilite prin
hotărârea judecătorească de expropriere ca termen de plată.
Expropriatorul este îndreptăţit să nu plătească despăgubirile către titularii
drepturilor reale principale numai dacă „există creditori privilegiaţi sau alţi creditori stabiliţi
prin hotărâre judecătorească”, caz în care despăgubirea va fi consemnată de către
expropriator la dispoziţia executorului judecătoresc, care o va distribui potrivit legii (art. 33).
Deşi se vorbeşte de creditori în general, prin hotărârea de expropriere nu pot fi reţinute decât
creanţele creditorilor privilegiaţi şi ipotecari, întrucât numai în legătură cu aceşti creditori
operează subrogaţia reală cu titlu particular, potrivit art. 28, alin. 2. Este de observat că, în
această situaţie, exproprierea are efecte juridice în planul raporturilor obligaţionale, nu
numai în sensul că naşte asemenea raporturi, ci şi în legătură cu stingerea unor raporturi
obligaţionale. Desigur, sumele consemnate de expropriator vor fi plătite de executorul
judecătoresc pe măsura ajungerii la scadenţă.
Deşi, în principiu, titularii drepturilor reale principale asupra imobilului expropriat,
aşadar creditorii despăgubirilor, sunt stabiliţi prin hotărârea judecătorească de expropriere
sau prin înţelegerea părţilor, în practica judiciară şi în doctrină au fost puse în lumină mai
multe ipoteze în care identificarea creditorilor despăgubirilor nu s-a făcut în mod corect sau
complet. În alte ipoteze, există controverse în legătură cu aplicarea unor dispoziţii legale
necesare pentru stabilirea calităţii de titulari ai unor drepturi reale asupra imobilului
expropriat901.
Astfel, în ipoteza proprietăţii comune pe cote-părţi, prin hotărârea de expropriere
trebuie să se defalce despăgubirea în raport cu cotele-părţi ale coproprietarilor. Dacă
unora dintre coproprietari nu li s-a acordat despăgubirea cuvenită, ei se pot îndrepta
împotriva coproprietarilor care au încasat întreaga despăgubire. Mutatis mutandis, soluţia
poate fi aplicată în orice alt caz în care despăgubirea sau o parte din despăgubire a fost
încasată de o persoană neîndreptăţită, în măsura în care expropriatorul a făcut plata cu
bună-credinţă; în caz contrar, persoana îndreptăţită poate solicita despăgubirea chiar de

(385)

la expropriator, urmând ca acesta să se îndrepte împotriva celui care a primit plata fără
just temei. Dacă este expropriată o clădire ridicată de constructor pe terenul proprietatea
altei persoane, constructorul, în calitate de proprietar sub condiţie rezolutorie 902, este
creditorul obligaţiei de despăgubire, în măsura în care exproprierea a intervenit înainte ca
proprietarul terenului să îşi manifeste voinţa de a prelua clădirea. În schimb, dacă un
imobil a fost stăpânit, până în momentul exproprierii, de beneficiarul unui antecontract de
vânzare-cumpărare, acesta nu beneficiază de despăgubire, întrucât nu este titularul unui
drept real asupra imobilului.
901
V. Stoica, loc. cit., p. 26-31.
902
Pentru chestiunea proprietăţii rezolubile, cu referire la art. 494 C. civ., C. Stă-tescu, „în legătură cu
practica judiciară privind partajul unor construcţii clădite fără autorizaţie legală”, în Revista română de
drept nr. 12/1982, p. 23-25; V. Stoica, „Admisibilitatea acţiunii în constatare cu privire la drepturile
constructorului asupra clădirii edificate pe terenul altei persoane”, în Revista română de drept nr.
12/1985, p. 28-35; D. Chirică, „Natura juridică şi valorificarea drepturilor constructorului pe terenul
unui terţ”, în Revista română de drept nr. 1/1987, p. 3-121; V. Stoica, „Momentul în care se naşte
dreptul de accesiune imobiliară artificială (II)”, în Revista română de drept nr. 9/1987, p. 33-39.
 b) Situaţia chiriaşilor şi a altor persoane care ocupă în mod legal imobilul
supus exproprierii. Al doilea efect important al exproprierii în planul raporturilor juridice
obligaţionale este încetarea oricărei locaţiuni903 la data rămânerii definitive a hotărârii de
expropriere (art. 29, alin. 1).
Dacă au fost expropriate clădiri cu destinaţia de locuinţă, deşi locaţiunea a încetat
la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere, evacuarea chiriaşilor nu se va putea
face decât după asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, cu respectarea
criteriilor legale în materie, la cererea chiriaşilor, în modalitatea prevăzută în hotărârea
judecătorească de expropriere. Această obligaţie a expropriatorului se naşte însă numai
dacă locaţiunea a fost încheiată în mod legal, înainte de înscrierea lucrării în planurile
urbanistice şi de amenajare a teritoriului.
În această situaţie, dreptul chiriaşului de a continua să folosească locuinţa
expropriată până când i se pune la dispoziţie o altă locuinţă de către expropriator îmbină
elementele dreptului locativ cu elementele dreptului de retenţie, întrucât realizează
finalitatea ambelor drepturi904. În ipoteza în care chiriaşii au făcut lucrări de îmbunătăţire la
locuinţa supusă exproprierii, prin hotărârea de expropriere ar trebui să li se stabilească
partea de despăgubire care li se cuvine. În această situaţie, chiriaşii vor avea dreptul să
folosească locuinţa supusă exproprierii până când li se va plăti de către expropriator suma
datorată. Dacă dreptul lor nu a fost însă stabilit prin hotărârea de expropriere, ei vor
putea folosi locuinţa expropriată numai până când li se pune la dispoziţie o altă locuinţă,
dar se pot îndrepta împotriva celor care au încasat despăgubirile,

(386)

în măsura în care în cuantumul acestora a fost inclusă şi valoarea îmbunătăţirilor905.

De regulă, evacuarea chiriaşului se poate face numai după ce imobilul a trecut în
patrimoniul expropriatorului. Înainte de acest moment, expropriatorul nu ar avea calitate
procesuală activă, cu excepţia unuia dintre cazurile de extremă urgenţă sau de calamitate
prevăzute în art. 32. Desigur, nici în acest caz de excepţie chiriaşul nu poate fi evacuat
înaintate de a i se asigura un spaţiu de locuit corespunzător. Pe cale de consecinţă, până la
903
S-a apreciat că, fiind o varietate de locaţiune, arenda va înceta. în acest sens, E. Chelaru, loc. cit., p.
16.
904
Dacă ar fi vorba doar de un simplu drept de retenţie, titularul acestuia nu ar avea beneficiul
folosinţei bunului care formează obiectul acestui drept.
905
Pentru o discuţie în legătură cu această ipoteză, V. Stoica, „Situaţii speciale...”, cit. supra, p. 29 şi
30.
evacuare, chiria va fi plătită expropriatorului şi, în cazurile de extremă urgenţă sau de
calamitate, locatorului iniţial, care păstrează dreptul real asupra imobilului supus expro-
prierii până la încasarea despăgubirii.
Dreptul la asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, potrivit legii, se
naşte nu numai în favoarea chiriaşilor, ci şi în favoarea altor persoane care ocupă în mod legal
clădirile cu destinaţie de locuinţă supuse exproprierii. Este vorba, cum se prevede expres în
art. 29, alin. 2 din Legea nr. 33/1994, despre proprietari. Noţiunea de proprietari trebuie să
fie însă interpretată într-un sens larg, astfel încât în sfera ei să fie incluse toate persoanele
care exercită, cu titlul de drept real, acele atribute ale dreptului de proprietate care implică
ocuparea uneori clădiri cu destinaţie de locuinţă. Nu este nici o îndoială că superficiarul
beneficiază de un asemenea drept. Finalitatea urmărită de legiuitor este asigurată însă şi în
situaţia în care de acest drept profită titularul unui drept de uzufruct sau de abitaţie906. Nici
aceste persoane nu pot fi evacuate înainte de a li se asigura o altă locuinţă, nici măcar în
cazurile de extremă urgenţă sau de calamitate prevăzute în art. 32.
Dreptul la asigurarea spaţiului de locuit, potrivit legii, se naşte tot ca efect al
hotărârii judecătoreşti de expropriere, în momentul rămânerii definitive a acestei
hotărâri. Este adevărat că proprietarii şi chiriaşii pot să ceară în etapa judiciară a
procedurii exproprierii să li se constituie acest drept, în măsura în care instanţa
judecătorească va dispune exproprierea şi va aprecia că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 29, alin. 2. O asemenea cerere este manifestarea dreptului la acţiune pe
care îl au proprietarii şi chiriaşii. Prin excepţie de la regula potrivit căreia dreptul la acţiune
este elementul procesual din conţinutul juridic al unui drept subiectiv civil, deci presupune
existenţa unui asemenea drept, în situaţia analizată, legiuitorul a înţeles să apere prin
dreptul la acţiune un interes, iar nu un drept subiectiv civil. Acest drept la acţiune poate fi
exercitat însă numai în etapa judiciară, în faţa primei instanţe, prin cerere reconvenţională,
dacă persoanele respective au fost de la bun început citate ca părţi în proces sau, în caz
contrar, printr-o cerere de intervenţie în interes propriu, până la rămânerea definitivă a
hotărârii de expropriere, deci şi în apel, dacă există învoirea părţilor, potrivit art. 50, alin. 3 C.
proc. civ. în caz contrar,

(387)

906
E. Chelaru, loc. cit., p. 16 şi 17.
cei care ocupă clădirea cu destinaţie de locuinţă, deşi o ocupă în mod legal, sunt decăzuţi
din dreptul de a cere asigurarea unui alt spaţiu de locuit.

B. Efecte juridice în planul drepturilor reale.

a) Încetarea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de proprietate

publică asupra bunului imobil expropriat. Conform art. 28, alin. 1 din Legea nr. 33/1994,
„Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul
expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin hotărâre judecătorească
au fost îndeplinite”. Ideea transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse
exproprierii este inexactă. Însăşi raţiunea exproprierii este incompatibilă cu ideea unui simplu
transfer al dreptului de proprietate privată. Este adevărat că bunul expropriat trece din
proprietatea privată în proprietatea publică. Sub acest aspect, se poate vorbi cel mult de un
transfer al bunului dintr-o formă de proprietate în alta. Dreptul de proprietate privată
asupra bunului se stinge, iar în acelaşi moment se naşte dreptul de proprietate publică
asupra aceluiaşi bun907. Aceste două efecte juridice sunt generate de o cauză comună:
exproprierea908. Numai în mod metaforic se poate vorbi despre o transformare a dreptului
de proprietate privată în drept de proprietate publică909. În realitate, ca o excepţie de la ideea
perpetuităţii, dreptul de proprietate privată se stinge ca efect al exproprierii, în acest caz,
continuitatea existenţei bunului imobil nu mai are drept corolar perpetuitatea dreptului de
proprietate privată910. „Dobândirea” dreptului de proprietate publică pe temeiul
exproprierii este expres prevăzută în art. 7, lit. c din Legea nr. 213/1998. În realitate, nu este o
dobândire, în accepţia sa restrânsă, corelativă noţiunii de transmitere sau de înstrăinare, ci o
naştere a dreptului de proprietate publică. Este însă adevărat că noţiunea de dobândire are şi
o accepţie mai largă, care nu mai este legată, în mod necesar, de noţiunea de transmitere. Astfel,
există moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată, cum sunt ocupaţiunea şi
uzucapiunea, care nu presupun transmiterea, respectiv înstrăinarea dreptului, chiar dacă
uneori, în mod corelativ dobândirii, se stinge dreptul fostului proprietar. Dreptul de proprietate

907
În acest sens, s-a apreciat că hotărârea de expropriere definitivă are caracter constitutiv de drepturi în
favoarea expropriatorului (M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 89). Într-un sens mai general, hotărârea este
constitutivă de drepturi şi în plan obligaţional.
908
În acest sens, exproprierea a fost asimilată cu distrugerea juridică a obiectului dreptului de
proprietate, întrucât acest obiect este scos afară din comerţ (infra, nr. 218).
909
Supra, nr. 172, nota 36.
910
Nu se poate vorbi de o perpetuitate a dreptului de proprietate în general, indiferent de caracterul
public sau privat al proprietăţii. În sens contrar, E. Chelaru, loc. cit., p. 15.
publică este inalienabil atât în sensul că nu poate fi transmis, cât şi în sensul că nu poate fi
dobândit, în cea mai largă accepţie a acestei noţiuni.
Dispoziţiile art. 8, alin. 1 din Legea nr. 84/1996, conform cărora „Terenurile
expropriate pentru realizarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare aparţin domeniului privat
al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale” nu trebuie

(388)

să ducă la o concluzie contrară. Chiar şi în acest caz dreptul de proprietate privată se

stinge şi se naşte dreptul de proprietate publică. Singura semnificaţie admisibilă a acestui
text legal este aceea că, după naşterea dreptului de proprietate publică asupra imobilului
expropriat, trebuie să se urmeze în mod obligatoriu procedura administrativă a trecerii
bunului din domeniul public în domeniul privat al statului sau al comunităţii locale.
Care este însă momentul în care se produc aceste două efecte juridice, respectiv
stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de proprietate publică
asupra bunului expropriat? Din art. 28, alin. 1, citat mai sus, rezultă că aceste efecte
juridice se produc în momentul (îndată ce) în care sunt îndeplinite obligaţiile impuse
expropriatorului prin hotărâre judecătorească. Deşi cea mai importantă obligaţie impusă
expropriatorului prin hotărârea judecătorească este obligaţia de plată a despăgubirii, în
mod unitar sau în mod defalcat, aceasta nu este singura obligaţie pe care instanţa de
judecată o poate stabili în sarcina expropriatorului. Cum am văzut, expropriatorul poate fi
obligat să asigure spaţiul de locuit pentru persoanele care ocupă în mod legal clădirile cu
destinaţie de locuinţă supuse exproprierii. De asemenea, el poate fi obligat să consemneze
la executorul judecătoresc sumele stabilite prin hotărârea judecătorească în favoarea
creditorilor privilegiaţi sau ipotecari.
Stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de proprietate
publică se produc numai dacă toate aceste obligaţii au fost îndeplinite de expropriator911.
Dovada îndeplinirii acestor obligaţii trebuie să fie făcută de expropriator. Plata
despăgubirilor este un contract şi este supusă regulilor de probă din materia contractelor.
Îndeplinirea obligaţiei de consemnare se dovedeşte prin înscrisul eliberat de executorul

911
S-a apreciat că, până în momentul producerii acestor efecte, imobilul nu este indisponibilizat, astfel
încât el ar putea fi înstrăinat chiar între momentul rămânerii definitive a hotărârii de expropriere şi
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în această hotărâre. În acest sens, E. Chelaru, loc. cit., p. 17. în timpul
fazei judiciare a exproprierii imobilul nu ar putea fi însă înstrăinat, ţinând seama de prevederile art. 15
din Legea nr. 54/1998.
judecătoresc din care rezultă că a primit suma de bani sau redpisa care atestă depunerea
sumei la o instituţie bancară, la dispoziţia organului de executare. Dovada îndeplinirii
obligaţiei de asigurare a spaţiului de locuit pentru persoanele care ocupă în mod legal clădiri
cu destinaţia de locuinţă se face prin înscrisul care atestă constituirea titlului de folosinţă al
noului spaţiu în favoarea acestor persoane sau, cel puţin, formularea ofertei cu privire la
un asemenea spaţiu, cu respectarea exigenţelor legale.
În această materie nu se pune problema evicţiunii, întrucât exproprierea nu poate
fi asimilată unui contract de vânzare-cumpărare, nici măcar cu o vânzare silită. O dată ce s-
a născut dreptul de proprietate publică asupra imobilului, orice alte persoane care ar avea
pretenţii în legătură cu imobilul pot să se îndrepte numai împotriva celor care au încasat
despăgubirile. Soluţia este şi echitabilă, întrucât procedura exproprierii presupune
îndeplinirea unor formalităţi

(389)

de publicitate, astfel încât nu se poate invoca necunoaşterea acestei proceduri.

b) Punerea în posesie a expropriatorului. Naşterea dreptului de proprietate pu-
blică nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru punerea în posesie a expropriatorului.
El trebuie să obţină mai întâi titlul executoriu, adică hotărârea judecătorească definitivă
de expropriere, învestită cu formulă executorie. Conform art. 31, alin. 1 din Legea nr.
33/1994, „Eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului
vor putea fi făcute numai pe baza unei încheieri a instanţei, care constată
îndeplinirea obligaţiilor privind despăgubirea, nu mai târziu de 30 de zile de la
data plăţii acesteia”. Eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie a
expropriatorului se dispun de instanţa de executare 912 printr-o încheiere care constată
îndeplinirea obligaţiilor privind despăgubirea. Chiar dacă punerea în posesie se face
după expirarea termenului de 30 de zile, fostul proprietar nu datorează chirie sau
despăgubiri expropriatorului, cât timp acesta nu i-a pus la dispoziţie, la cerere, un
spaţiu de locuit corespunzător, o altă soluţie fiind inechitabilă 913.
Legiuitorul a reglementat două situaţii speciale, ca excepţii de la această
regulă.

912
În noua redactare a dispoziţiilor art. 373, alin. 2 C. proc. civ., instanţa de executare este judecătoria
în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
913
Pentru aplicarea acestei soluţii fără nici o nuanţare, FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 27.
 Într-o primă situaţie, dacă este vorba despre terenuri cultivate sau cu plan -
taţii, punerea în posesie este amânată până după momentul culegerii recoltei.
Această excepţie nu este operantă dacă valoarea estimativă a recoltei necule se a
fost inclusă în valoarea despăgubirii (art. 31, alin. 2).
În cea de-a doua situaţie, când intervine un caz de extremă urgenţă, adică
este necesară executarea imediată a unor lucrări ce interesează apărarea ţării,
ordinea publică şi siguranţa naţională, ori în caz de calamităţi naturale, pune rea în
posesie este devansată, în sensul că ea poate fi făcută de îndată, adică imediat după
rămânerea definitivă a hotărârii de expropriere. Cazul de extremă urgenţă sau de
calamitate naturală trebuie să fie constatat prin hotărârea judecătorească de
expropriere, care va conţine atât menţiunea punerii de îndată în posesie a
expropriatorului, cât şi obligaţia acestuia de a consemna, în termen de 30 de zile,
sumele stabilite drept despăgubire pe numele expropriaţilor. Chiar şi în acest caz,
excepţia priveşte numai punerea în posesie, iar nu şi stingerea dreptului de
proprietate privată, respectiv naşterea dreptului de proprietate publică, aceste
ultime efecte producându-se tot în momentul îndeplinirii tuturor obligaţiilor
prevăzute în hotărârea judecătorească 914.
c) Situaţia celorlalte drepturi reale principale constituite asupra bunului supus
exproprierii. Întrucât servitutile naturale şi legale nu sunt veritabile
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, ele sunt compatibile cu
dreptul

(390)

de proprietate publică, astfel încât nu se sting ca efect al exproprierii 915. Această

concluzie se sprijină şi pe două argumente de text. Mai întâi, în art. 28, alin. 2, teza a
II-a din Legea nr. 33/1994 se prevede că „Servitutile stabilite prin fapta omului se
sting în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a
obiectivului urmărit prin expropriere”. Per a contrario, celelalte servituti, adică cele
914
E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
915
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 27; E. Chelaru, loc. cit., p. 16. Acest ultim autor îşi întemeiază
concluzia şi pe dispoziţia finală a art. 28, alin. 2 din Legea nr. 33/1994 („Raporturile obligaţionale
dintre vechiul şi noul proprietar rămân supuse dreptului comun”). În realitate, servitutile naturale şi
legale nu pot fi încadrate în sfera raporturilor obligaţionale decât într-un sens foarte general. Mai
degrabă, această dispoziţie legală trebuie interpretată în sensul că raporturile dintre expropriator şi
titularul servitutii rămân supuse dreptului comun, dacă servitutea se menţine (FI. Baias, B. Dumitrache,
loc. cit.).
naturale şi legale, nu se sting ca efect al exproprierii. In plus, în art. 13, alin. 1 din
Legea nr. 213/1998 se precizează că, indiferent de natura lor, „Servitutile asupra
bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste
servituti sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate
bunurile afectate”. Aşadar, nu numai servitutile naturale şi legale rămân valabile
(întrucât acestea sunt întotdeauna compatibile cu dreptul de proprietate publică,
fiind simple limite de exercitare a dreptului de proprietate în raporturile de
vecinătate), ci şi servitutile stabilite prin fapta omului, dacă acestea sunt compatibile
cu uzul sau interesul public. Chiar şi în acest ultim caz, este vorba de servituti
stabilite prin fapta omului care nu sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului
de proprietate 916.
Potrivit art. 28, alin. 3, „Uzul, uzufructul, abitaţia şi superficia, precum şi
orice alte drepturi reale, cât şi concesionarea şi atribuirea în folosinţă se sting prin
efectul exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri”. Tex tul este însă
deficitar redactat. Sintagma orice alte drepturi reale ar putea duce la concluzia că se
sting toate drepturile reale de garanţie, or ipotecile şi privilegiile doar îşi schimbă
obiectul ca efect al subrogaţiei reale cu titlu particular.
Desigur, momentul în care se sting aceste drepturi este tot momentul în care se
stinge şi dreptul de proprietate privată, respectiv de nudă proprietate, adică
momentul în care sunt îndeplinite obligaţiile impuse prin hotărârea judecă torească
de expropriere. Aşadar, pe lângă alte obligaţii, trebuie să fie îndeplinită şi obligaţia
expropriatorului de a plăti părţile din despăgubire cuvenite titula rilor acestor
drepturi reale principale, inclusiv a titularilor servitutilor consti tuite prin fapta
omului care au caracterul unor veritabile dezmembrăminte 917.
d) Subrogaţia reală cu titlu particular. Ca efect al exproprierii, legiuitorul a
instituit un caz de subrogaţie reală cu titlu particular 918. Astfel, conform art. 28,
alin. 2, teza I din Legea nr. 33/1994, „Ipoteca şi privilegiul se strămută de drept
asupra despăgubirilor stabilite, dispoziţiile art. 22 rămânând aplicabi le”.
Trimiterea la dispoziţiile art. 22 este de natură să înlăture orice echivoc în

(391)

916
Infra, nr. 197.
917
E. Chelaru, loc. cit., p. 16.
918
E. Chelaru, loc. cit., p. 15 şi 16.
legătură cu obligaţiile instanţei de judecată de a cita în procesul de expropriere pe titularii
acestor drepturi de garanţie. Cât priveşte privilegiile, este vorba de privilegiile imobiliare
speciale, întrucât privilegiile imobiliare generale nu sunt adevărate drepturi de garanţie, ci
simple cauze de preferinţă legală.
Elementele subrogaţiei reale cu titlu particular se regăsesc integral în această ipoteză.
Astfel, bunul imobil cu privire la care operează subrogaţia este privit ut singuli, iar regimul
său juridic particular, respectiv acela de a fi grevat de un privilegiu sau de o ipotecă se
strămută asupra despăgubirii numai pentru că acest efect este prevăzut de lege şi numai în
măsura precizată de aceasta.
Pentru a asigura funcţionarea subrogaţiei reale cu titlu particular, legiuitorul a
instituit un mecanism special de plată a creanţelor creditorilor care beneficiază de
privilegii sau ipoteci. Mai întâi, chiar prin hotărârea judecătorească de expropriere trebuie să
fie menţionaţi creditorii privilegiaţi sau ipotecari. În plus, tot prin această hotărâre va fi
instituită obligaţia expropriatorului de a consemna suma pentru plata acestor creditori.
Formularea este echivocă, întrucât, pe de o parte, nu distinge între titularii drepturilor reale
principale împotriva cărora există creanţe privilegiate sau ipotecare şi ceilalţi titulari. Pe de
altă parte, ea lasă să se înţeleagă că este vorba nu de întreaga despăgubire cuvenită
titularilor de drepturi reale principale împotriva cărora există asemenea creanţe, ci numai de
suma necesară pentru plata creditorilor privilegiaţi sau ipotecari, urmând ca restul
despăgubirii, dacă aceasta este mai mare decât suma respectivă, să fie remis de
expropriator acestor titulari. Sub primul aspect, prin hotărârea judecătorească trebuie să se
dispună consemnarea numai a acelei părţi de despăgubire cuvenită titularilor drepturilor
reale principale împotriva cărora există creanţe privilegiate sau ipotecare. O altă soluţie ar
echivala cu instituirea unei garanţii reciproce între titularii de drepturi reale principale, ceea
ce este împotriva literei şi spiritului legii. Sub cel de-al doilea aspect, chiar dacă partea de
despăgubire cuvenită titularilor drepturilor reale principale împotriva cărora există creanţe
privilegiate sau ipotecare este mai mare decât suma datorată creditorilor respectivi, prin
hotărârea judecătorească de expropriere se va dispune consemnarea întregii părţi de
despăgubire la dispoziţia executorului judecătoresc, întrucât creditorii privilegiaţi sau
ipotecari au dreptul nu numai la plata creanţelor lor, ci şi la cheltuielile de executare. Numai
dacă după plata creanţelor şi deducerea cheltuielilor de executare mai rămâne un rest,
suma respectivă va fi remisă de executor celor îndreptăţiţi.
 C. Efectele juridice imediate ale exproprierii realizate prin înţelegerea
părţilor.

Înţelegerea părţilor nu este rezultatul voinţei libere, întrucât cel puţin titularii
drepturilor reale asupra imobilului supus exproprierii nu pot ignora, în luarea hotărârii
lor, iminenţa declanşării procedurii exproprierii şi incertitudinea juridică instalată pe durata
acestei proceduri. Ca urmare, este echitabil ca efectele exproprierii să se producă nu numai
sub aspectul stingerii dreptului de proprietate privată şi al naşterii dreptului de proprietate
publică, ci să cuprindă şi naşterea obligaţiilor expropriatorului cu privire la plata
despăgubirii, în mod integral sau defalcat, ori la asigurarea unei locuinţe pentru
persoanele

(392)

care ocupă în mod legal clădirea cu destinaţie de locuinţă, precum şi corelaţia dintre toate
aceste efecte. Totuşi, nu se poate pune semnul unei perfecte egalităţi între efectele juridice
imediate ale exproprierii realizate prin parcurgerea întregii proceduri, finalizate prin
hotărârea judecătorească, şi efectele juridice imediate ale exproprierii realizate prin
înţelegerea părţilor.
De exemplu, înţelegerea se poate realiza numai cu unii dintre titularii drepturilor
reale principale asupra imobilului supus exproprierii. Tot astfel, este posibil ca înţelegerea să
ignore existenţa unor creditori privilegiaţi sau ipotecari, în toate situaţiile, în măsura în care
despăgubirea a fost plătită în întregime titularilor drepturilor reale principale participanţi la
încheierea înţelegerii de expropriere, celelalte persoane îndreptăţite pot invoca principiul
relativităţii efectelor convenţiei de expropriere sau se pot îndrepta fie împotriva acestor
titulari, fie chiar şi împotriva expropriatorului, dacă acesta a fost de rea-credinţă, pentru
valorificarea drepturilor lor.
Înţelegerea de expropriere ar putea fi atacată, în mod eficient, în justiţie, pentru o
cauză de nulitate absolută sau relativă numai dacă nu a început efectuarea lucrării de
utilitate publică şi dacă reclamanţii invocă şi motive care ar fi putut duce la blocarea procedurii
de expropriere. Expropriatul şi expropriatorul nu s-ar putea apăra, într-o asemenea acţiune,
invocând îndeplinirea formalităţilor de publicitate a actului de utilitate publică sau a
propunerilor de expropriere, întrucât aceste formalităţi nu se referă la încheierea înţelegerii
de expropriere. Dacă nu există însă motive de nulitate absolută sau relativă şi motive care
să justifice respingerea cererii de expropriere, înţelegerea de expropriere rămâne valabilă,
iar cei interesaţi au doar calea unei acţiuni în despăgubire pe temei delictual sau pe
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, după caz, împotriva persoanelor care au încasat
despăgubirea. O acţiune delictuală ar putea fi introdusă şi împotriva expropriatorului, dacă
se poate reţine în sarcina acestuia culpa delictuală.

D. Efectele juridice imediate ale exproprierii în ipoteza reglementată în

Legea nr. 198/2004.

În ipoteza lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, dacă părţile

nu s-au înţeles, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de treizeci de
zile de la data la care cel îndreptăţit solicită această plată pe baza hotărârii judecătoreşti
definitive şi irevocabile prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii (art. 9, fraza a treia din
Legea nr. 198/2004).
Conform art. 15 din acelaşi act normativ, „Transferul imobilelor din proprietatea
privată în proprietatea publică şi în administrarea expropriatorului operează de drept, la
data plătii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în
condiţiile prezentei legi”. Cum am văzut, acest text trebuie să fie interpretat în toate
cazurile în sensul că efectele exproprierii, în ansamblul lor, aşadar nu numai încetarea
dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de proprietate publică, se produc, în
absenţa înţelegerii părţilor, numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a stabilit despăgubirea. O altă interpretare ar fi contrară dispo-
ziţiilor art. 44, alin. 3 şi 6 din Constituţie, în forma revizuită.

(393)

Tot astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 15 din Normele metodologice,

care prevăd că dovada trecerii imobilelor supuse exproprierii din proprietatea
privată în proprietatea publică a statului şi în administrarea expropriatorului se
face prin hotărârea comisiei administrative şi cu dovada plătii sau consem nării
despăgubirii, ele trebuie să fie avute în vedere numai în ipoteza în care părţile s-au
înţeles cu privire la expropriere şi la despăgubire. În caz contrar, această dovadă
trebuie suplimentată cu hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care
s-a dispus exproprierea şi a fost stabilită despăgubirea.
 Dispoziţiile art. 15, alin. 2 şi 3 din Normele metodologice sunt nelegale, în-
trucât ele prevăd termene de punere în posesie mai scurte decât termenul de
treizeci de zile prevăzut în art. 31 din Legea nr. 33/1994. Punerea de îndată în
posesie poate fi dispusă numai de instanţa de judecată, în condiţiile art. 32 din
acest ultim act normativ.

179. Efecte juridice mediate ale exproprierii.

Este posibil ca lucrarea de utilitate publică în vederea căreia s-a efectuat

exproprierea să nu fie realizată imediat. Neutilizarea imobilului expropriat în scopul
pentru care s-a făcut exproprierea este un fapt juridic care generează efecte diferite, în
funcţie de durata neutilizării, la care se adaugă, uneori, şi voinţa expropriatorului de a
închiria sau de a înstrăina imobilul expropriat.

A. Retrocedarea imobilului expropriat.

Astfel, conform art. 35 din Legea nr. 33/1994, „Dacă bunurile imobile
expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au
fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari
pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate
publică”.
Aşadar, temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de
raporturi juridice în structura căruia intră exproprierea şi neutilizarea imobilului
expropriat în termen de un an potrivit scopului de utilitate publică. Cât priveşte
noţiunea de neutilizare, legiuitorul precizează că este vorba de neînceperea
lucrărilor de utilitate publică. Deci dacă lucrările au început, nu se mai poate
vorbi de neutilizarea imobilului expropriat potrivit scopului de utilitate publică. Ce
se înţelege însă prin începerea, respectiv neînceperea lucrărilor de utilitate publică?
Răspunsul la această întrebare nu se găseşte în dispoziţiile Legii nr. 33/1994. În două
cazuri particulare de expropriere, legiuitorul a prevăzut că întocmirea proiectului
pentru lucrările de utilitate publică (art. 4, alin. 2 din Legea nr. 1/2000919) sau
demolarea construcţiilor expropriate (art. 11, alin. 2 din Legea nr. 10/2001 920) nu

919
Supra, nr. 114, nota 37.
920
Supra, nr. 99, nota 185.
echivalează cu începerea acestor lucrări. De aici, se poate trage concluzia că
momentul începerii lucrărilor este marcat de punerea în operă a proiectului
lucrărilor de utilitate publică pentru care a operat exproprierea.

(394)

Termenul de un an începe să curgă de la data luării în posesie a imobilului921.

Acest termen măsoară durata neutilizării imobilului potrivit scopului de utilitate publică,
durată care are valoarea unei condiţii pentru naşterea şi exercitarea dreptului de
retrocedare.
Ca natură juridică, dreptul la retrocedare este unul potestativ, întrucât titularul său,
prin manifestarea sa unilaterală de voinţă, modifică o situaţie juridică existentă şi obţine
restituirea dreptului de proprietate asupra imobilului, expropriatorul având obligaţia să se
supună voinţei expropriatului. Ca urmare, dreptul la retrocedare este imprescriptibil922. Dar
o nouă declarare de utilitate publică are ca efect stingerea acestui drept potestativ 923.
Declararea de utilitate publică trebuie să intervină însă înainte de introducerea cererii de
retrocedare la instanţa competentă. Declararea utilităţii publice în timpul procesului de re-
trocedare ar avea caracter abuziv924. Dreptul de retrocedare se stinge şi în situaţia în care
imobilul a fost înstrăinat de expropriator conform art. 37 din Legea nr. 33/1994, fără ca
expropriatul să îşi exercite dreptul prioritar la dobândire925.
Dreptul de retrocedare se naşte, de regulă, în favoarea persoanei care a avut calitatea
de proprietar exclusiv al imobilului expropriat. Dacă a fost vorba de coproprietate, se
poate accepta naşterea dreptului de retrocedare, dar exercitarea lui se poate face numai
potrivit regulii unanimităţii. Dacă dreptul de proprietate era dezmembrat, retrocedarea
poate fi recunoscută doar în favoarea nudului proprietar, în măsura în care el plăteşte
întregul preţ al imobilului, astfel încât el va dobândi un drept de proprietate exclusivă. S-a

921
E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
922
În sensul că dreptul de retrocedare este un drept de creanţă, prescriptibil în termen de trei ani, care
începe să curgă la expirarea termenului de un an, M. Nicolae, „Discuţii cu privire la aplicarea în timp
a art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică”, în Dreptul nr.
11/2000, p. 23-25; C. Bîrsan, op. cit., p. 71. în sensul că cererea de retrocedare poate fi formulată
oricând, întrucât legea nu prevede un termen, ceea ce înseamnă, implicit, acceptarea ideii
imprescriptibilităţii, E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
923
Nu se poate vorbi de decădere, pentru că nu se poate vorbi de o neexercitare a drep tului într-o
perioadă de timp fixată de lege, astfel încât să se aplice o sancţiune.
924
Cu acelaşi argument s-a apreciat chiar că declararea utilităţii publice trebuie să intervină cel târziu
până la împlinirea termenului de un an. Această soluţie este în contradicţie cu litera şi spiritul legii.
925
E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
recunoscut că de dreptul de retrocedare beneficiază şi succesorii universali sau cu titlu
universal ai acestor persoane926.
Realizarea dreptului de retrocedare este posibilă fie prin înţelegerea părţilor, în
măsura în care expropriatorul acceptă să restituie de bunăvoie imobilul, la cererea
expropriatului, fie pe cale judecătorească.
În această ultimă situaţie, competenţa de soluţionare a cererii de retrocedare
aparţine tribunalului în raza teritorială a căruia este situat imobilul. Tribunalul va verifica
îndeplinirea condiţiilor retrocedării şi, dacă ajunge la o

(395)

concluzie afirmativă, va stabili preţul imobilului potrivit procedurii de la expropriere,

adică va numi o comisie de experţi care va ţine seama de valoarea de circulaţie a
imobilului. Preţul imobilului nu va putea fi însă mai mare decât despăgubirea actualizată
încasată de expropriat (art. 36). Acţiunea în retrocedare nu se confundă cu acţiunea în
revendicare. În timp ce acţiunea în revendicare presupune că reclamantul a pierdut doar
posesia bunului, iar instanţa este chemată să îi recunoască dreptul de proprietate şi, pe cale
de consecinţă, să dispună restituirea posesiei de la pârâtul neproprietar, acţiunea în
retrocedare vizează atât renaşterea dreptului de proprietate privată, cât şi restituirea
posesiei, întrucât, în urma exproprierii, reclamantul a fost lipsit şi de dreptul de
proprietate, iar nu numai de posesie.
În toate cazurile, nu este vorba despre restituirea propriu-zisă a dreptului de
proprietate privată, ci de încetarea dreptului de proprietate publică şi de naşterea, în acelaşi
moment, a dreptului de proprietate privată. Acest efect se va produce fie în momentul
încheierii convenţiei de retrocedare, în formă autentică dacă este vorba de un teren, fie în
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de retrocedare927.
Ca urmare, întrucât dreptul de proprietate publică încetează, nu se produce o
încălcare a regulii constituţionale care consacră inalienabilitatea acestui drept. În practică,

926
L. Giurgiu, loc. cit., p. 23.
927
Într-o altă opinie, s-a apreciat că bunurile imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de
un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de expropriat, respectiv dacă lucrările nu au fost
începute, trec, ope legis, din domeniul public în domeniul privat (M. Nicolae, „Consideraţii asupra
Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia”, în Dreptul nr. 6/1999, p.
21). Într-o asemenea concepţie, ar în semna ca o nouă declarare de utilitate publică ar avea ca efect
reîntoarcerea imobilelor în domeniul public, dacă nu au fost retrocedate celor expropriaţi. Este
preferabil să se considere că în momentul retrocedării efective se stinge dreptul de proprietate publică,
fără a se mai vorbi de trecerea bunurilor respective din domeniul public în domeniul privat.
pentru a nu pune în nici un fel în pericol această regulă constituţională, s-ar putea recurge
la trecerea din domeniul public în domeniul privat al expropriatorului, anterior
retrocedării către expropriat.
Operaţia juridică a retrocedării are o natură juridică proprie, neputând fi asimilată
altor figuri juridice928.

B. Dreptul de prioritate la închiriere.

Indiferent de durata neutilizării bunului de către expropriator în scopul de utilitate

publică stabilit conform legii,

(396)

dacă expropriatorul îşi manifestă intenţia de a închiria imobilul, expropriatul are un drept
de prioritate la închiriere, în condiţiile legii.
Acest drept se naşte în momentul în care expropriatorul îşi manifestă voinţa de a
închiria, cu condiţia să nu fi început lucrările de utilitate publică. Ca natură juridică,
dreptul de prioritate la închiriere este un drept potestativ, imprescriptibil. El se stinge însă
în momentul în care începe efectuarea lucrărilor.
Noţiunea de expropriat este echivocă în cuprinsul legii. Uneori, prin expropriat este
avut în vedere titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, cum se întâmplă în
ipoteza art. 35 şi 36 din Legea nr. 33/1994, indiferent că este vorba de proprietate
exclusivă, de nudă proprietate sau de coproprietate. Alteori însă, în sfera noţiunii de
expropriat intră toţi titularii drepturilor reale principale îndreptăţiţi la despăgubire, aşa
cum se precizează în ipoteza art. 32 din acelaşi act normativ.
Ţinând seama de finalitatea urmărită de legiuitor, finalitate comună tuturor
efectelor juridice mediate ale exproprierii, rezultă că şi în ipoteza art. 34 în sfera noţiunii

928
Este imprecis şi inutil să se califice retrocedarea ca o cesiune cu titlu oneros a dreptu lui de
proprietate asupra imobilului expropriat (pentru această opinie, E. Chelaru, loc. cit., p. 18).
Retrocedarea ar putea fi comparată, fără a putea fi însă asimilată, cu o vânzare forţată. De asemenea,
este inexact să se considere că dreptul de proprietate publică asupra imobilului expropriat este afectat
de condiţia suspensivă a preluării lui efective şi de începerea lucrărilor de utilitate publică (pentru
această concepţie, M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 91; într-un sens asemănător, dar cu referire la
exproprierile făcute anterior Legii nr. 33/1994, M. Şcheaua, „Comentariu la dec. nr. VI/1999 a Curţii
Supreme de Justiţie, s. civ.”, în Juridica nr. 1/2000, p. 34-35; pentru critica judicioasă a acestei
concepţii, dar fără trimitere la autorii care o împărtăşesc, E. Chelaru, loc. cit., p. 18).
de expropriat intră proprietarul exclusiv (ceea ce presupune şi superficiarul),
coproprietarii şi nudul proprietar al imobilului expropriat.

C. Dreptul de prioritate la înstrăinare.

Dacă nu a început efectuarea lucrărilor de utilitate publică, iar expropriatorul îşi

manifestă voinţa de a înstrăina imobilul, expropriatul are un drept prioritar la dobândire,
conform art. 37 din Legea nr. 33/1994929.
Deşi legiuitorul foloseşte noţiunile generice de înstrăinare şi dobândire, este evident
că dreptul de prioritate are ca obiect numai contractele translative de proprietate cu titlu
oneros930 şi comutative. Mai mult, întrucât textul foloseşte expres noţiunea de preţ, rezultă că
este vorba de un contract de vânzare-cum-părare931. Dreptul de prioritate la dobândire este
deci, în realitate, un drept de prioritate la cumpărare932.

(397)

Oricum, fiind vorba de o înstrăinare, rezultă că imobilul trebuie să fie mai întâi
trecut din domeniul public în domeniul privat, pe cale administrativă, întrucât dreptul de
proprietate publică este inalienabil933.

929
Acest drept este distinct de dreptul de retrocedare, nefiind justificată considerarea ambelor drepturi
ca drept de retrocedare. Pentru o asemenea opinie, E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
930
În sensul că prioritatea la dobândire nu se referă doar la vânzare, Fr. Deak, op. cit., p. 37, text şi nota
4. Din notă pare să se înţeleagă că prioritatea la dobândire ar opera şi în cazul actelor cu titlu gratuit.
Această soluţie este greu de primit, întrucât actele cu titlu gratuit sunt intuitu personae şi nu pot deci fi
supuse unor priorităţi.
931
E. Chelaru, loc. cit., p. 19. De altfel, cu excepţia schimbului, alte contracte translative de proprietate
imobiliară (contract de întreţinere, contract de rentă viageră) nu au caracter comutativ, ci aleatoriu. Cât
priveşte schimbul, el se face în considerarea bunurilor care se schimbă.
932
În doctrină se face distincţie între dreptul de preempţiune şi dreptul de prioritate la cumpărare.
Criteriul acestei distincţii este însă diferit. Uneori, se apreciază că izvorul dreptului (legea sau
contractul) justifică această distincţie: dreptul de preempţiune s-ar naşte din lege, iar dreptul de
prioritate dintr-un contract (L. Pop, op. cit., p. 59). Alteori, distincţia este întemeiată pe întinderea
preferinţei acordate titularului dreptului; dreptul de preempţiune ar opera numai la preţ egal,
neplafonat, în timp ce dreptul de prioritate la dobândire acordă titularului său beneficiul preferinţei la
un preţ plafonat, chiar dacă alte persoane oferă un preţ mai mare (Fr. Deak, op. cit., p. 38, nota 1). Mai
întâi, este de observat că legea nu este, prin ea însăşi, izvorul dreptului de prioritate la dobândire. Cum
am văzut, exproprierea şi neutilizarea bunului constituie izvorul complex al acestui drept, izvor de care
este adevărat că legea leagă producerea unui asemenea efect. În al doilea rând, aceste criterii nu disting
între dreptul de preempţiune şi dreptul de prioritate, ci între diferite forme ale dreptului de preempţiune.
Aşadar, dreptul de prioritate este şi el un drept de preempţiune, cu anumite particularităţi (în sensul că
dreptul de prioritate la dobândire este un drept de preempţiune, FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p.
27; L. Pop, op. cit.).
933
E. Chelaru, loc. cit., p. 19.
 Acest drept are natura juridică a unui drept potestativ. El se naşte numai dacă nu
au început lucrările de utilitate publică, iar expropriatorul îşi manifestă voinţa de a
înstrăina imobilul.
Expropriatorul are obligaţia să notifice oferta de înstrăinare fostului proprietar.
Aşadar, expropriatorul trebuie să fixeze şi preţul, care nu trebuie să fie însă mai mare decât
despăgubirea actualizată. Dacă expropriatul refuză oferta de vânzare sau dacă a trecut un
termen de 60 de zile de la primirea notificării, dreptul de prioritate se stinge, astfel încât
expropriatorul poate înstrăina imobilul oricărei alte persoane. Termenul de 60 de zile este
un termen de decădere. Dacă acceptarea ofertei s-a făcut în termenul de 60 de zile, dar a
ajuns la expropriator după expirarea acestui termen, ea este valabilă.
În concurs cu alte drepturi de preempţiune, dreptul de prioritate la cumpărare
prevăzut în art. 37 din Legea nr. 33/1994 are un rang superior934.
Dacă expropriatorul nu respectă dreptul de prioritate la dobândire al ex-
propriatului, înstrăinând bunul altei persoane, fie înainte de notificare, fie înainte de
primirea acceptării ofertei de vânzare, acceptare făcută în termenul de 60 de zile,
expropriatul are dreptul să introducă o acţiune pentru nulitatea relativă a contractului de
vânzare-cumpărare935.

D. Aplicarea legii în timp cu privire la efectele juridice mediate al

exproprierii.

Deşi această problemă s-a pus în practica judiciară şi în doctrină, în primul rând,
în legătură cu dreptul de retrocedare, ea este comună tuturor efectelor mediate ale
exproprierii.
Altfel spus, s-a pus întrebarea dacă aceste efecte se produc numai în cazul
exproprierilor efectuate sub imperiul Legii 33/1994 sau şi exproprierilor efectuate înainte
de intrarea în vigoare a acestei legi, fără însă ca imobilele expropriate să fi fost utilizate
potrivit scopului de utilitate publică până în acel moment şi nici până în momentul
cererii de retrocedare întemeiate pe dispoziţiile art. 35 şi 36 din Legea nr. 33/1994?
Problema a primit răspunsuri diferite în practica judiciară şi în doctrină.

(398)

934
E. Chelaru, loc. cit., p. 19.
935
C. Bîrsan, op. cit., p. 70; E. Chelaru, loc. cit., p. 19.
 Într-o primă soluţie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 35 şi 36 se aplică numai
exproprierilor efectuate după intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994 936. Într-o altă soluţie,
s-a considerat că aceste prevederi se aplică şi exproprierilor efectuate anterior, dar numai
dacă lucrările de utilitate publică nu au început până în momentul introducerii cererii de
retrocedare, cerere formulată ulterior intrării în vigoare a legii937.
A doua soluţie se întemeiază pe o aplicare judicioasă a principiilor care guvernează
conflictul de legi în timp, respectiv principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate
a legii noi938.
Deşi chiar şi autorii care împărtăşesc prima soluţie prezintă în mod corect
semnificaţia acestor principii, situaţia analizată la care acestea se aplică este prezentată ca fiind
o situaţie juridică născută sub imperiul legii vechi, ale cărei efecte juridice s-au consumat
integral în trecut. Această situaţie juridică s-ar încadra în ceea ce se numeşte fada praeterita,
astfel încât aplicarea legii noi în acest caz ar însemna o retroactivare, ceea ce este inadmisibil,
întrucât principiul neretroactivităţii legii este consacrat nu numai legal, ci şi constituţional.
Aşadar, diferenţa dintre cele două soluţii nu constă în înţelegerea diferită a
principiilor care guvernează aplicarea legii civile în timp, ci în calificarea contradictorie a
situaţiei juridice la care se aplică aceste principii.
Cheia rezolvării problemei în discuţie este deci tocmai în modul de interpretare a
ipotezei analizate: faptul juridic al neutilizării unui imobil expropriat anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 33/1994, fapt care dă naştere efectelor juridice mediate ale

936
C.S.J., s. civ., dec. nr. 2157/1996, în Dreptul nr. 6/1997, p. 113; dec. nr. 2159/1996, în Dreptul nr.
6/1997, p. 113; dec. nr. 2198/1996, în Buletinul jurisprudenţei peanule 1996, p. 44 şi urm.; dec. nr.
2255/1996, în Dreptul nr. 6/1997, p. 111 şi 112; s. cont., dec. nr. 102/1998, în Dreptul nr. 11/1998, p.
147.. Nicolae, „Discuţii cu privire la aplicarea în timp...”, loc. cit., p. 25-33; C. Bîrsan, op. cit., p. 72-
75.
937
În acest sens, C.S.J., s. unite, dec. nr. VI/1999, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr. 636 din 27 decembrie 1999 şi în Dreptul nr. 2/2000, p. 162-165; s. civ., dec. nr. 1332/1999 şi dec. nr.
1815/1999, în Dreptul nr. 6/2000, p. 165-167; dec. nr. 2985/1999 şi dec. nr. 3093/1999, în Dreptul nr.
8/2000, p. 161-164; dec. nr. 234/2000 (nepublicată), citată de M. Nicolae, loc. cit., p. 26, nota 8. M.-L.
Belu-Magdo, loc. cit., p. 91; M. L. Harosa, M. D. Bocşan, „Notă la dec. civ. nr. 651/A/1996, pronunţată
de Trib. Cluj, s. civ. cont.”, în Dreptul nr. 7/1998, p. 133-136; L. Pop, op. cit., p. 58, nota 1; B.
Dumitrache, „Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent”, în B. Dumitrache, FI. Baias,
M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată,
vol. I, ed. a II-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 163.
938
Pentru aceste principii, M. Eliescu, „Aplicarea legii civile în timp şi spa ţiu. Conflictele de legi”, în
T. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 77-
133; O. Căpăţână, „Aplicarea legii în timp şi spaţiu”, în P. Cosmovici (coord.), Tratat de drept civil,
Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 107-143; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p.
57-59; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 18-25.
exproprierii, constituie o situaţie trecută (intrând în sfera noţiunii de facta praeterita) sau
o situaţie în curs de desfăşurare în momentul

(399)

intrării în vigoare a legii noi (intrând în sfera noţiunii de fada pendentia)! Tot astfel,
efectele juridice mediate ale exproprierii trecute intră în sfera noţiunii defacta
praeterita sau în sfera noţiunii de facta fatum?
Din această perspectivă, ceea ce trebuie să fie calificat nu este operaţiunea
juridică a exproprierii care, în măsura în care s-a consumat integral sub im periul
legii vechi, intră în sfera noţiunii defacta praeterita, cu consecinţa neaplicării legii
noi în respectul principiului neretroactivităţii, ci faptul juridic al neutilizării bunului
expropriat conform scopului de utilitate publică, fapt care a început sub imperiul
legii vechi şi continuă şi sub imperiul legii noi. Acest fapt juridic intră deci în sfera
noţiunii defacta pendentia. Cât priveşte efectele juridice mediate ale exproprierii
(dreptul de retrocedare, dreptul de prioritate la închiriere şi dreptul de prioritate la
cumpărare), acestea sunt efecte produse integral sub imperiul legii noi, deci intră în
sfera noţiunii defactafutura. Ca urmare, legea nouă, respectiv dispoziţiile art. 34-37
din Legea nr. 33/1994 se aplică atât faptului neutilizării imobilului potrivit
scopului de utilitate publică, cât şi, cu atât mai mult, efectelor pe care le generează
acest fapt. Concluzia nu poate fi infirmată nici dacă aceste drepturi sunt privite
nu numai ca efecte juridice ale faptului neutilizării, ci ca efecte juridice ale unui
izvor complex în care intră atât exproprierea trecută, ca f acta praeterita, cât şi
neutilizarea bunului, ca facta pendentia. Chiar şi în această perspectivă, drepturile
menţionate sunt efecte viitoare (facta futura) născute integral sub imperiul legii noi.
Desigur, cu referire la ipoteza prevăzută în art. 35 şi 36 din Legea nr. 33/19994,
termenul de un an începe să curgă, cum s-a precizat în mod judi cios, de la data
intrării în vigoare a acestui act normativ 939.
În concluzie, dispoziţiile art. 34-37 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile şi
în cazul în care neutilizarea bunului expropriat anterior intrării în vigoare a acestei legi
a început sub imperiul legii vechi, dar continuă şi sub imperiul legii noi. În toate
cazurile, neutilizarea imobilului conform scopului de utilitate publică are înţelesul
neînceperii lucrărilor respective. Dacă lucrările respective au început, dar nu au fost
939
M.-L. Harosa, M. D. Bocşan, loc. cit., p. 135; L. Pop, op. cit., p. 58, nota 1.
terminate, dispoziţiile legale menţionate nu sunt aplicabile, dar nu doar pentru
considerente care ţin de aplicarea legii în timp, ci şi pentru că nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute pentru ipoteza aplicării legii noi.
Împrejurarea că, anterior şi ulterior Legii nr. 33/1994, au fost emise acte nor-
mative cu privire la reconstituirea sau restituirea dreptului de proprietate asu pra
unor imobile preluate în mod abuziv de stat în timpul regimului comunist nu
infirmă această concluzie, întrucât nu este exclus ca, în legătură cu acelaşi imobil,
să existe mai multe tipuri de măsuri reparatorii, unele cumulative, iar altele
alternative, în funcţie de condiţiile cerute de lege pentru fiecare caz în parte şi de
termenele instituite de lege pentru realizarea acestor măsuri 940.

(400)

În sfârşit, aplicarea dispoziţiilor art. 34-37 nu a rămas lipsită de interes nici în

prezent941, întrucât, în măsura în care nu au fost valorificate drepturile de reconstituire sau
restituire a dreptului de proprietate prevăzute în legile reparatorii cu privire la un imobil
expropriat în perioada regimului comunist, cu respectarea termenelor şi procedurilor
precizate în aceste legi, drepturile reglementate prin dispoziţiile art. 34-37 în favoarea
celui expropriat pot fi în continuare realizate, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale942.
Într-adevăr, conform art. 39 din Legea nr. 18/1991943, „Persoanele fizice ale căror
terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949,
precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere
reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea
statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de
familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la
autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9”. Aşadar, reconsti-
tuirea dreptului de proprietate conform acestui text legal nu se confundă cu retrocedarea

940
M. Nicolae, loc. cit., p. 30-33; C. Bîrsan, op. cit, p. 74 şi 75.
941
C. Bîrsan, op. cit., p. 75.
942
Dispoziţiile art. 47, alin. 1 din Legea nr. 10/2001 nu sunt un temei clar pentru concluzia că acţiunea
în retrocedare prevăzută în art. 35 din Legea nr. 33/1994 ar putea fi valorificată după data intrării în
vigoare a Legii nr. 10/2001 numai dacă a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a acestui act
normativ, fără a fi însă soluţionată până la data respectivă, în sens contrar, B. Dumitrache, op. cit., p.
163. Este de menţionat că restricţia prevăzută în art. 6, alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu este aplicabilă
în ipoteza exproprierii, pentru că acest text legal se referă la bunurile preluate de stat fără titlu valabil,
respectiv la revendicarea acestora de către foştii proprietari sau succesorii acestora, dar care nu fac
obiectul unor legi speciale de reparaţie.
943
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
dreptului de proprietate conform art. 36 şi 36 din Legea nr. 33/1994. Reconstituirea dreptului
de proprietate are ca obiect terenuri agricole, astfel încât nu se pune problema începerii
unor lucrări de utilitate publică. Obiectul reconstituirii este diferit de obiectul retrocedării,
întrucât, în primul caz, există o limită a suprafeţei de teren până la care se poate face
reconstituirea, iar terenul poate să fie diferit ca amplasare de acela care a aparţinut iniţial
persoanei fizice îndreptăţite. În plus, există un termen pentru formularea cererii de
reconstituire, în timp ce, în cazul cererii de retrocedare, limitarea temporală există numai
în cazul unei noi declarări de utilitate publică. Condiţiile şi procedura realizării dreptului
de reconstituire sunt diferite de condiţiile şi procedura realizării dreptului de retrocedare.
Conform art. 4, alin. 2 din Legea nr. 1/2000 944, „în cazul în care lucrările pentru care
suprafaţa de teren a fost expropriată nu au fost executate sau se află în stadiu de proiect,
suprafaţa preluată se restituie, la cerere, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora”.
Ipoteza din acest text legal este asemănătoare cu aceea reglementată prin art. 35 şi 36 din
Legea nr. 33/1994. În ambele cazuri este

(401)

vorba despre exproprierea unui imobil pentru efectuarea unor lucrări de utilitate publică,
iar realizarea dreptului de restituire sau de retrocedare se face numai în măsura în care nu
au început lucrările de utilitate publică, chiar dacă au fost întocmite proiectele de execuţie.
Diferenţa constă în aceea că, în prima ipoteză, este vorba întotdeauna despre o suprafaţă
de teren, iar restituirea se face cu respectarea termenului, condiţiilor şi procedurii
prevăzute în Legea nr. 1/2000 şi numai în favoarea persoanelor care au formulat cereri de
reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, Legea nr. 10/2001945 prevede măsuri speciale de restituire, printre care şi măsuri privind
restituirea imobilelor expropriate. Prin ipoteză este vorba despre imobile compuse din terenuri şi
construcţii. Conform art. 11, alin. 1-3 din acest act normativ, imobilele expropriate se
restituie integral, în natură, dacă nu au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale şi
dacă nu au fost demolate construcţiile. În acest caz, dacă persoana îndreptăţită a
beneficiat de o despăgubire, ea trebuie să ramburseze, în prealabil, suma reprezentând va-
loarea despăgubirii, actualizată cu indicele inflaţiei. În situaţia în care construcţiile

944
Supra, nr. 114, nota 37.
945
Supra, nr. 99, nota 185.
expropriate au fost demolate, parţial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a
dispus exproprierea, terenul se restituie în natură împreună cu construcţiile rămase, iar
dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, ea trebuie să ramburseze diferenţa
dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea construcţiilor demolate actualizată cu
indicele inflaţiei. În situaţia în care construcţiile expropriate au fost demolate integral, iar
lucrările de utilitate publică ocupă terenul doar parţial, fostul proprietar are drept la
restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă. Aşadar, în ipoteza reglementată de art.
11, alin. 3 din Legea nr. 10/2001, spre deosebire de aceea reglementată în art. 35 şi 36 din
Legea nr. 33/1994, restituirea este posibilă chiar şi în situaţia în care au început sau au fost
executate lucrările de utilitate publică, dar numai pentru partea de teren rămasă liberă.
Desigur, terenul nu va fi considerat liber în cazul în care, deşi nu se află pe el lucrări de
construcţie (subterane sau supraterane), totuşi el este indispensabil pentru accesul la
construcţiile realizate sau pentru utilizarea acestora946. În plus, din dispoziţiile art. 11, alin. 2
rezultă că demolarea construcţiilor nu se confundă cu începerea lucrărilor de utilitate
publică, fiind doar o operaţie prealabilă acestora.

E. Efectele juridice mediate ale exproprierii în ipoteza înţelegerii părţilor.

În situaţia în care părţile s-au înţeles cu privire la expropriere şi la despăgubire,

indiferent de momentul în care a intervenit înţelegerea, se pune problema dacă se mai
produc efectele mediate ale exproprierii, respectiv dacă fostul proprietar

(402)

mai beneficiază, în condiţiile legii, de dreptul de retrocedare, de dreptul de prioritate la

închiriere şi de dreptul de prioritate la cumpărare. Deşi în practica judiciară pare să se fi dat
un răspuns negativ acestei probleme947, în măsura în care înţelegerea a fost realizată ţinând
seama de iminenţa declanşării sau continuării procedurii exproprierii, voinţa persoanelor
supuse exproprierii nu mai este liberă. Ca urmare, se justifică şi în această situaţie nu
numai producerea efectelor imediate, ci şi a efectelor mediate ale exproprierii.
946
Această interpretare se sprijină pe dispoziţiile alin. 3 şi 4 din acelaşi articol, în care se precizează că
măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent pentru partea de teren ocupată de construcţii şi pentru
cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora sau pentru întregul teren, dacă acesta este ocupat
funcţional în întregime de lucrările de utilitate publică. B. Dumitrache, op. cit., p. 164-166.
947
C.S.J., s. civ., dec. nr. 973/1999, în Dreptul nr. 2/2000, p. 183 şi 184. C. Bîrsan, op. cit., p. 62 şi 63,
text şi nota 2.
 Secţiunea a IlI-a
Confiscarea

180. Temeiul constituţional al confiscării.

Ca şi exproprierea, măsura confiscării presupune chiar lipsirea titularului de dreptul

său de proprietate privată. Ca urmare, această măsură este reglementată în Constituţie.
Astfel, potrivit art. 44, alin. 9 din Constituţie, în forma revizuită, „Bunurile destinate,
folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile
legii”.
Aşadar, cazurile şi condiţiile în care poate să intervină confiscarea unor bunuri
trebuie să fie expres prevăzute în lege. Legea nu ar putea să prevadă însă confiscarea decât
pentru bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii. În caz
contrar, legea ar fi neconstituţională.
Ca o măsură specială de protecţie, în art. 44, alin. 8 din Constituţie, în forma revizuită,
se precizează că „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii
se prezumă”.
În legislaţia penală şi în legislaţia contravenţională sunt prevăzute cazurile şi
condiţiile în care se poate dispune confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate
din infracţiuni sau contravenţii.

(403)

Capitolul VI
Dreptul de proprietate publică

Secţiunea I
Bunurile domeniale şi dreptul de proprietate publică

181. Aproprierea comunitară a bunurilor şi dreptul de proprietate publică.

 Cum am văzut, aproprierea comunitară şi aproprierea privată a bunurilor definesc
structura polară a dreptului de proprietate. Proprietatea privată şi proprietatea publică sunt
expresia aproprierii private, respectiv a aproprierii comunitare a bunurilor.
Aproprierea comunitară nu cuprinde însă orice formă de stăpânire comună sau
colectivă a bunurilor. Într-adevăr, aproprierea comunitară se face prin intermediul
structurilor de putere, care sunt expresia juridică de drept public a unei comunităţi,
indiferent dacă este vorba de dreptul internaţional public, de dreptul constituţional ori de
dreptul administrativ. Persoanele juridice de drept public, care sunt expresia structurilor de
putere ale unei comunităţi naţionale sau locale, respectiv statul şi unităţile administrativ-
teritoriale, au în mod obligatoriu în patrimoniu un drept de proprietate publică. Nu este
însă exclusă aproprierea privată a unor bunuri de către aceste persoane juridice, astfel în-
cât, în patrimoniul lor, dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată pot
coexista.
Dreptul de proprietate publică este expresia juridică a aproprierii comunitare a
bunurilor. Pentru ca aproprierea să fie comunitară, nu este suficientă referirea la subiectul
aproprierii. Comunitatea naţională, reprezentată de stat, şi comunitatea locală (denumită, de
cele mai multe ori, în legislaţie, ca unitate administrativ-teritorială), reprezentată prin
organisme specifice, apropriază bunurile nu numai într-o formă comunitară, ci şi într-o formă
privată. Întrucât dreptul de proprietate publică şi aproprierea comunitară au fost înţelese,
deseori, numai prin referire la subiectul aproprierii, s-a creat o confuzie între bunurile apro-
priate cu titlu comunitar şi bunurile apropriate cu titlu privat de către stat sau de către o
unitate administrativ-teritorială. Pentru a înlătura această confuzie, care există uneori şi la
nivel legislativ948, se impune clarificarea noţiunilor de bunuri

(404)

domeniale, domeniu public, domeniu privat şi drept de proprietate publică, în corelaţie

cu noţiunea de patrimoniu. Această clarificare este posibilă pe baza distincţiei de

948
În acest sens, conform art. 477 C. civ., bunurile fără stăpân şi bunurile dintr-o moştenire vacantă
aparţin domeniului public. În realitate, prin acest text legal legiuitorul a intenţionat să spună că aceste
bunuri aparţin statului. Dar, în patrimoniul statului, aceste bunuri se află în domeniul privat, iar nu în
domeniul public. Iată de ce, prin art. 25 din Legea nr. 213/1998, s-a prevăzut că „în accepţiunea
prezentei legi, prin sintagma domeniu public din art. 477 din Codul civil se înţelege domeniul privat al
statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, după caz”. Nici această formulă a legiuitorului nu este
exactă, întrucât, în absenţa unei prevederi legale exprese, bunurile respective aparţin statului, iar nu
unei unităţi administrativ-teritoriale.
principiu între aproprierea comunitară şi aproprierea privată a bunurilor, ţinând seama
de cadrul constituţional şi legislativ existent.

182. Cadrul constituţional şi legislativ.

Pentru a ordona numeroasele reglementări referitoare la dreptul de

proprietate publică, s-a făcut distincţie între reglementările cu caracter general şi cele
cu caracter special949. Dreptul comun în această materie este alcătuit, între altele, din
dispoziţiile cuprinse în: art. 136, alin. 1-4 din Constituţie, în forma revizuită; art. 475,
alin. 2,476,478,499 şi 1844 din Codul civil; Legea nr. 213/1998950; Legea nr. 219 din
25 noiembrie 1998 privind regimul concesiunilor 951; art. 4-6, art. 29, alin. 9 şi art. 35
din Legea nr. 18/1991; art. 121-126 din Legea nr. 215/2001 952; art. 1,4 şi 5 din
Ordonanţa Guvernului nr. 15 din 9 august 1993 privind unele măsuri pentru
restructurarea activităţii regiilor autonome953; Legea nr. 33/1994954 şi Hotărârea
Guvernului nr. 841 din 23 octombrie 1995 privind procedurile de transmitere fără
plată şi de valorificare a bunurilor aparţinând instituţiilor publice955. Reglementări
speciale cu privire la dreptul de proprietate publică au fost adoptate prin
numeroase acte normative956.

283. Bunuri domeniale.

A. Originile noţiunii de bunuri domeniale.

949
M. Nicolae, „Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia”, în Dreptul nr. 6/1999, p. 5 şi 6.
950
Supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74.
951
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 459 din 30 noiembrie 1998, modificată prin
Legea nr. 47 din 17 martie 2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003
pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin
reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România”, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie 2004.
952
Supra, nr. 3, nota 26.
953
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 202 din 23 august 1993, mo dificată prin
Ordonanţa Guvernului nr. 3 din 14 ianuarie 1994 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr.
15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 18 din 24 ianuarie 1994.
954
Supra, nr. 21, nota 148.
955
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 253 din 7 noiembrie 1995, modificată prin
Hotărârea Guvernului nr. 966 din 23 decembrie 1998 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 841/1995 privind procedurile de transmitere fără plată şi de valorificare a bunurilor
aparţinând instituţiilor publice, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 525 din 31
decembrie 1998.
956
Pentru asemenea reglementări, M. Nicolae, loc. cit., p. 6.
 În dreptul roman, se făcea distincţie între două categorii de bunuri.
Bunurile destinate uzului public, considerate ca aparţinând tuturor membrilor
comunităţii, erau denumite res que sunt in usu publico; bunurile care erau utilizate
exclusiv de stat erau denumite res que sunt in patrimonio fisei.

(405)

Această distincţie a fost preluată în vechiul drept francez şi adaptată regi -

mului feudal. Pe lângă bunurile destinate uzului public (căi de comunicaţie terestre şi
fluviale, ţărmurile mării), exista domeniul coroanei sau al regelui, a cărui valoare era
dată nu numai de bunurile componente, ci şi de veniturile produ se de acestea957.
Întinderea acestui domeniu al coroanei a făcut posibilă confuzia dintre ideea de
suveranitate şi ideea de proprietate 958. Revoluţia franceză a afirmat nu numai
caracterul sacru şi inviolabil al dreptului de proprietate privată, ci şi necesitatea
trecerii domeniului coroanei în proprietatea naţiunii, practic în proprietatea statului.

B. Sensurile noţiunii de domeniu public.

Într-un sens larg, toate bunurile aparţinând statului formau domeniul public.
Acest sens larg al noţiunii de domeniu public a fost preluat de redactorii Codului
civil francez şi se regăseşte şi în art. 475-478 din Codul civil român. Ulterior, s-a
făcut însă distincţia dintre sensul larg al noţiunii de domeniu public şi sensul
restrâns al acestei noţiuni, în opoziţie cu domeniul privat959. Ca urmare a acestei
distincţii, cea mai mare parte a bunurilor care făcuseră parte din fostul domeniu al
coroanei au intrat în domeniul privat al statului. Totodată, textele din Codul civil
francez (art. 538-540) re feritoare la bunurile domeniale, ca şi textele
corespunzătoare din Codul civil român (art. 475-478) au fost interpretate în sensul
acestei distincţii, chiar dacă ele au fost în continuare sursa confuziei dintre noţiunea
957
Pentru originea noţiunii de bunuri domeniale în dreptul roman şi în vechiul drept fran cez, G.N.
Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile
reale principale, Bucureşti, 1947, p. 155.
958
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3 edition, Dalloz, Paris, 1985, p. 475. Supra,
nr. 118 şi 152.
959
Această distincţie a fost făcută de doctrina franceză în prima jumătate a secolului al XlX-lea, în
principal de Victor Prudhon. Jurisprudenţa şi legiuitorul au preluat această distincţie în dreptul francez,
iar normele legale care reglementează domeniul public şi domeniul privat au fost codificate în dreptul
francez în a doua jumătate a secolului XX. Pentru aceste aspecte, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op.
cit., p. 475 şi 476.
de domeniu public în sens larg (cuprinzând toate bunurile statului) şi noţiunea de
domeniu public în sens restrâns (cuprinzând numai bunurile de uz sau de interes
public, în opoziţie cu bunurile din domeniul privat) 960. Este motivul pentru care s-a
apreciat că distincţia dintre domeniul public şi domeniul privat, precum şi
consecinţele practice ale acestei distincţii sunt opera doctrinei şi a jurisprudenţei 961.

C. Clarificări conceptuale.

O altă confuzie creată în legătură cu noţiunea de domeniu public rezultă din

extinderea sferei acestei noţiuni, astfel încât să cuprindă

(406)

şi bunurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, bunuri care, prin natura lor ori în
temeiul unei dispoziţii exprese a legii, trebuie să fie păstrate şi transmise generaţiilor
viitoare, reprezentând valori destinate uzului public sau folosirii lor în interes public962. Pe
bună dreptate s-a apreciat că acest sens foarte larg al noţiunii de domeniu public nu are
consistenţă juridică963. Într-adevăr, regimul juridic special al unor bunuri proprietate privată
nu este un argument suficient pentru a construi o punte de legătură viabilă, sub aspect
conceptual, între aceste bunuri şi bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate
publică.
În acelaşi sens, nu trebuie să se confunde diferitele fonduri sau patrimonii care
reunesc bunuri cu un regim juridic special, indiferent de forma dreptului de proprietate
care se exercită asupra lor, cu domeniul public. Existenţa unui regim juridic special privind
păstrarea, conservarea, gospodărirea şi administrarea bunurilor din aceste fonduri nu
înlătură diferenţa dintre dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată964.

960
Această confuzie rezultă atât din art. 475, alin. 2 C. civ., în care există sintagma bunurile care nu
sunt ale particularilor, ceea ce trimite la noţiunea de domeniu public în sens larg, cât şi din art. 477 C.
civ., care, cum am văzut, include averile vacante şi fără stăpân în domeniul public, înţeles însă tot în
sens larg. Dacă este avut însă în vedere sensul restrâns al noţiunii de domeniu public, averile vacante şi
fără stăpân nu sunt incluse în acesta, ci în domeniul privat al statului. Supra, nr. 181, nota 1.
961
G.N. Luţescu, op. cit., p. 156. Pentru noţiunile de domeniu public şi domeniu privat, înţelese ca
mase patrimoniale, supra, nr. 7, lit. D, c. Pentru corelaţia cu noţiunea de patrimoniu, infra, lit. F.
962
A. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol. III, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p.
53. în acelaşi sens, L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 69 şi 70.
963
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 97 şi 98.
964
C. Bîrsan, op. cit., p. 95-97. Autorul face trimitere la reglementările privind fondul arhivistic
naţional al României, fondul forestier naţional şi la patrimoniul cultural naţional mobil. M. Nicolae,
 O confuzie rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 1845 C. civ. Potrivit acestui
text, nu numai statul şi comunele (comunităţile locale) au domeniu privat, deci şi domeniu
public, ci şi stabilimentele publice. Preluată din Codul civil francez (art. 2227)965, această
soluţie este însă infirmată prin formularea dată art. 136, alin. 2 din Constituţie, în forma
revizuită, în care se precizează expres că proprietatea publică aparţine numai statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale (comunităţilor locale). Ca urmare, delimitarea dintre
domeniul public şi domeniul privat se poate face numai în legătură cu starul şi comunităţile
locale, iar nu şi în legătură cu alte subiecte de drept public.
O altă confuzie ar putea rezulta din alăturarea noţiunii de bunuri domeniale cu
noţiunile economice de sector public şi sector privat. Noţiunea economică de sector public
are în vedere, de regulă, tocmai activităţile economice desfăşurate prin intermediul
domeniului privat al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, în timp ce sectorul
privat cuprinde activităţile economice desfăşurate de particulari, pe temeiul dreptului de
proprietate privată, în acest context, noţiunea de privatizare966 este, de asemenea,
înşelătoare. În realitate,

loc. cit., p. 8, text şi nota 8. Pentru diferite accepţii ale termenului de patrimoniu, supra, nr. 1.
965
Soluţia, deşi criticată în doctrină, a fost consacrată de Consiliul de Stat. Al. Weill, F. Terre, Ph.
Simler, op. cit., p. 477, text şi nota 20.
966
Mecanismele juridice ale procesului de privatizare fac parte din obiectul de studiu al ştiinţei
dreptului comercial. Pentru principalele reglementări succesive în domeniul privatizării, Legea nr. 58
din 14 august 1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 169 din 16 august 1991, abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88
din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, aprobată prin Legea nr. 44 din 20 februarie 1998
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor
comerciale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998,
ordonanţă modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3 din 1 februarie 1999
pentru completarea alin. (1) al art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind
privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 50 din 3
februarie 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37 din 2 aprilie 1999 pentru completarea art. 9
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 137 din 2 aprilie 1999, Legea nr. 99 din 26 mai
1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98 din 24 iunie
1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute
ca urmare a concedierilor colective, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 303 din 29
iunie 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150 din 14 octombrie 1999 pentru modifica rea art.
14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 501 din 18 octombrie 1999 Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 251 din 30 noiembrie 2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 647 din 12 decembrie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 296 din
30 decembrie 2000 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor
Starului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000 şi prin
Legea nr. 137 din 28 martie 2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002.
 (407)

această noţiune nu înseamnă transformarea proprietăţii publice în proprietate privată, ci

transferul bunurilor corporale sau incorporale, inclusiv a acţiunilor, din proprietatea
privată a statului sau a unei unităţi administrativ-teritoriale în proprietatea particularilor.
Aşadar, prin procesul de privatizare nu se schimbă natura dreptului de proprietate asupra
bunurilor, acesta fiind de la bun început un drept de proprietate privată, ci numai subiectul
dreptului de proprietate.

D. Definirea bunurilor domeniale.

În concluzie, bunurile domeniale sunt bunurile, imobile sau mobile967, care aparţin
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, bunuri asupra cărora aceste subiecte de drept
public exercită fie un drept de proprietate publică, fie un drept de proprietate privată.
Noţiunea de bunuri domeniale este deci definită în funcţie de două criterii: pe de o
parte, aceste bunuri sunt obiectul dreptului de proprietate publică sau privată; pe de altă
parte, dreptul de proprietate, indiferent de forma sa, aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.

(408)

E. Calitatea de bun domenial, premisă a apartenenţei la domeniul public

sau la domeniul privat.

În absenţa dovedirii titlului de proprietate al statului sau al unităţii administrativ-

teritoriale asupra unui bun nu se poate discuta chestiunea apartenenţei bunului respectiv
la domeniul public sau la domeniul privat. Altfel spus, dacă un anumit bun nu are natura
juridică de bun domenial, este fără sens calificarea lui ca bun aparţinând domeniului
public sau domeniului privat. Acesta este înţelesul art. 6, alin. 1 din Legea nr. 213/1998, în
care se precizează că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 -
22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu

967
Jurisprudenţa şi doctrina franceză au apreciat că din domeniul public fac parte nu numai bunurile
imobile, ci şi bunurile mobile. Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 477, text şi nota 21.
respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în
vigoare la data preluării lor de către stat”. Împrejurarea că un anumit bun este posedat şi
folosit de către stat sau de către o unitate administrativ-teritorială, creându-se aparenţa că
bunul face parte din domeniul public, nu este suficientă pentru a stabili apartenenţa reală a
bunului respectiv la domeniul public, întrucât această aparenţă nu are valoarea unui titlu de
proprietate. Mai mult, chiar dacă statul sau o anumită unitate administrativ-teritorială ar
înfăţişa un titlu de proprietate, dar acesta nu este valabil potrivit criteriilor menţionate în
textul citat, nu este posibilă stabilirea apartenenţei bunului la domeniul public968. Ideea
cuprinsă în acest text legal are valoare de principiu, astfel încât este aplicabilă nu numai
în legătură cu bunurile luate în posesie de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, ci şi cu privire la orice alte bunuri aflate în posesia statului sau a unei unităţi
administrativ-teritoriale. Această idee este consacrată la nivel de principiu în partea finală a
art. 3, alin. 1 al Legii nr. 213/1998, în care, după ce sunt enumerate criteriile pentru
stabilirea apartenenţei unui bun la domeniul public, se adaugă că el trebuie să fi fost
dobândit de către stat sau de o unitate administrativ-teritorială prin modurile prevăzute de
lege. în acelaşi sens, în legătură cu bunurile din domeniul privat, se precizează că ele
trebuie să se afle mai întâi în proprietatea statului sau a unităţii administrativ-teritoriale (art.
4).

F. Bunurile domeniale şi patrimoniul.

Din această perspectivă, bunurile domeniale nu se confundă cu noţiunea de

patrimoniu al statului sau al unei unităţi administratativ-teritoriale. Mai întâi, cum am
văzut, în noţiunea de patrimoniu sunt cuprinse numai drepturile şi obligaţiile patrimoniale, iar
nu şi bunurile care formează obiectul acestor drepturi. În plus, în patrimoniu sunt incluse
nu nu mai drepturile de proprietate asupra bunurilor, ci şi toate celelalte drepturi reale,
drepturile de creanţă şi datoriile corespunzătoare, precum şi drepturile patrimoniale
atipice. În acest sens, cu referire la patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale, în art.
121 din Legea nr. 215/2001 se precizează că acesta este compus din „bunurile mobile şi
imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului
privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial”.

(409)
968
Pentru interpretarea acestui text legal, M. Nicolae, loc. cit., p. 9-12.
 G. Categorii de bunuri domeniale. Domeniul public şi domeniul privat.

Astfel înţelese, bunurile domeniale constituie o noţiune cu o sferă foarte largă, în

cuprinsul căreia trebuie să se facă însă două distincţii: prima - între domeniul public şi
domeniul privat, a doua - între domeniul public al statului şi domeniile publice ale
comunităţilor locale. Aceste distincţii sunt necesare pentru că natura dreptului de
proprietate asupra bunurilor apropriate depinde chiar de natura acestor bunuri şi de
scopul aproprierii lor. Altfel spus, dacă este vorba despre bunuri din domeniul public,
asupra lor se exercită un drept de proprietate publică. Dimpotrivă, asupra bunurilor din
domeniul privat se exercită un drept de proprietate privată. Aşadar, pentru a stabili natura
dreptului de proprietate, este necesar să stabilim mai întâi natura bunurilor apropriate şi
scopul aproprierii.

H. Interesul delimitării domeniului public de domeniul privat.

Completarea regimului juridic de drept comun al bunurilor din domeniul
privat cu elemente de drept public.

Delimitarea domeniului public de domeniul privat aparţinând statului sau unei

unităţi administrativ-teritoriale este necesară pentru că numai bunurile din domeniul public
au un regim juridic specific, fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Bunurile
din domeniul privat sunt supuse regimului juridic de drept comun. Sub acest aspect, statul
şi unităţile administrativ-teritoriale, „în ceea ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la
aceleaşi prescripţii ca particularii şi, ca şi aceştia, le pot opune” (art. 1485 C. civ.). Altfel
spus, „Proprietatea privată este ocrotită şi garantată în mod egal de lege, indiferent de titular”
(art. 44, alin. 2, fraza I din Constituţie, în forma revizuită), în acelaşi sens, în legătură cu
terenurile din domeniul privat al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, în art. 6,
fraza finală din Legea nr. 18/1991, se precizează că ele sunt supuse dispoziţiilor de drept
comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. În mod asemănător, în legătură cu bunurile din
domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, în art. 123, alin. 2 din Legea nr. 215/2001
se arată că ele sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede
altfel.
Aşadar, nu este exclus ca, în anumite privinţe, bunurile din domeniul privat să
cuprindă în regimul lor juridic şi unele elemente de drept public. Deci regimul juridic de
drept comun al dreptului de proprietate privată se completează, în privinţa bunurilor din
domeniul privat, cu dispoziţii legale speciale, cum ar fi cele referitoare la constituirea
dreptului real de folosinţă pe temeiul dreptului de proprietate privată al statului sau al unei
unităţi administrativ-teritoriale (art. 17 din Legea nr. 213/1998 şi art. 126 din Legea nr.
215/2001)969 sau cele privind acceptarea donaţiilor şi legatelor cu sarcini de către unităţile
administrativ-teritoriale (art. 124; alin. 3 din Legea nr. 215/2001).

(410)

Cea mai importantă dispoziţie derogatorie de la regimul juridic de drept

comun al dreptului de proprietate privată, dispoziţie aplicabilă în legătură cu
bunurile din domeniul privat, este cuprinsă în art. 8, alin. 1 din Legea nr.
213/1998. Potrivit acestui text legal, „Trecerea bunurilor din domeniul privat al
statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora,
potrivit art. 7, litera e), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului
judeţean, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului
local”. În art. 7, litera e) din acelaşi act normativ, se precizea ză că această trecere se
poate face „pentru cauză de utilitate publică”. Spre deosebire de dreptul comun, în
această ipoteză este posibilă trecerea în domeniul public nu numai a unui bun
imobil, ci şi a unui bun mobil, iar această trecere nu este efectul exproprierii, ci al
unui act administrativ emis de autoritatea competentă. Actul administrativ poate fi
atacat, conform Legii contenciosului administrativ, la instanţa competentă în a cărei
rază teritorială se află bunul (art. 8, alin. 2 din Legea nr. 213/1998).
Această dispoziţie derogatorie nu se aplică însă în privinţa bunurilor din
patrimoniul societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ-
teritorială este acţionar, indiferent de cota de participare la capitalul social. Chiar dacă
statul sau unitatea administrativ-teritorială este acţionar unic al unei societăţi
comerciale, calitatea de acţionar nu se confundă cu calitatea de titular al dreptului
de proprietate al bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale respective.
Acţionarul nu poate dispune în mod direct asupra bunurilor din patrimoniul
societăţii comerciale, ci numai în mod indirect, prin intermediul mecanismelor

969
Acest drept real de folosinţă se constituie nu numai asupra bunurilor din domeniul public, ci şi
asupra bunurilor din domeniul privat, întrucât textele menţionate trimit la bunurile din patrimoniul
statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, fără a face distincţie între domeniul public şi
domeniul privat.
instituţionale care exprimă voinţa juridică a societăţii. Ca urmare, bunurile din
patrimoniul societăţilor comerciale la care statul sau o unita te administrativ-
teritorială este acţionar pot fi trecute în domeniul public „numai cu plată şi cu acordul
acţionarilor societăţii respective. În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii
comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura
exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă
despăgubire” (art. 8, alin. 3 din Legea nr. 213/1998).

184. Distincţia dintre domeniul public şi domeniul privat. Obiectul drep-

tului de proprietate publică.
A. Izvorul distincţiei.

Sursa acestei distincţii, dincolo de criteriile logice şi juridice, se află chiar în

forma diferită de apropriere care determină diferenţierea dreptului de proprietate
publică de dreptul de proprietate privată. Pe de altă parte, dificultatea acestei
distincţii constă în situaţia specială a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
care sunt singurele subiecte de drept apte să aproprieze bunurile atât în formă publică,
cât şi în formă privată. Altfel spus, statul şi unităţile administrativ-teritoriale apropriază
bunurile nu numai într-o formă comunitară (publică), ci şi într-o formă privată. Este
însă posibilă o asemenea dedublare a aproprierii bunurilor de către aceste subiecte
de drept public? Este posibil ca statul şi unităţile administrativ-teritoriale să
acţioneze şi în interes comunitar, şi în interes privat? Încetează starul şi unităţile
administrativ-teritoriale să mai reprezinte comunitatea, naţională sau locală, după
caz, când apropriază bunurile într-o formă privată?

(411)

Aceste întrebări îşi găsesc răspuns în diferenţierea activităţilor pe care le des-

făşoară aceste subiecte de drept public. în esenţă, aproprierea comunitară a bunurilor
operează ori de câte ori bunurile sunt destinate uzului sau interesului întregii
comunităţi, fiind indispensabile pentru păstrarea identităţii, coeziunii şi siguranţei
interne şi externe ale acesteia. Desigur, aprecierea acestor criterii este diferită în
timp şi spaţiu. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale apropriază bunurile într-o
formă privată pentru desfăşurarea activităţilor care nu au ca scop principal şi
imediat păstrarea identităţii, coeziunii şi siguranţei interne şi externe ale
comunităţii. De cele mai multe ori, este vorba despre acti vităţi economice, despre
activităţi cu caracter lucrativ970. Chiar în cazul aproprierii private a bunurilor, statul şi
unităţile administrativ-teritoriale nu încetează, într-o formă derivată, mediată, să
acţioneze în interesul comunităţii. Dar, în această ipoteză, interesul comunităţii are o
reprezentare fluctuantă, dependentă de politicile economice şi sociale ale unui
guvern sau altul, în timp ce, în prima ipoteză, există o reprezentare
cvasiconsensuală la nivelul comunităţii asupra scopului urmărit prin aproprierea
publică, respectiv păstrarea identităţii, coeziunii şi siguranţei interne şi externe ale
comunităţii. Oricum, oricât de larg ar fi înţeleasă funcţia economică a statului sau a
unei comunităţi locale, cu consecinţa extinderii domeniului său privat, nu trebuie să
se uite că supradimensionarea acestei funcţii poate să pună în pericol însuşi
principiul economiei de piaţă liberă, întemeiată pe dreptul de proprietate privată,
respectiv pe sectorul privat.
Dar sursa distincţiei dintre domeniul public şi domeniul privat nu este su-
ficientă pentru a înţelege această distincţie şi pentru a o face operantă logic şi
juridic. Iată de ce s-a pus problema criteriilor logice şi juridice care fac posibi lă, în
concret, această distincţie.

B. Criteriile logice şi juridice ale distincţiei dintre domeniul public şi

domeniul privat.

Multă vreme, aceste criterii au fost controversate, întrucât textele din Codul
civil referitoare la bunurile domeniale sunt, cum am văzut, neclare, imprecise 971.
Textele constituţionale şi legale în vigoare în prezent, dincolo de cele existen te în
Codul civil, permit desprinderea şi formularea acestor criterii. Mai întâi, din articolul
136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, rezultă criteriul destinaţiei bunurilor
(interesul public, respectiv interesul naţional) şi criteriul voinţei legiuitorului, numit şi
criteriul declaraţiei legii (alte bunuri stabilite de legea organică). În al doilea rând, în
art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 se precizează, cu referire la terenuri, ideea utilităţii

970
Această idee explică de ce, în momentul trecerii domeniului coroanei în proprietatea naţiunii, în
timpul Revoluţiei franceze, Legea domenială din 22 noiembrie 1790 făcea distincţie între bunurile
producătoare de venit şi bunurile care nu produc venituri. Pentru această problemă, G.N. Luţescu, op.
cit., p. 156.
971
Pentru evoluţia doctrinei franceze şi române în materie, G.N. Luţescu, op. cit., p. 156-160.
publice, precum şi criteriile uzului şi interesului public, stabilite fie potrivit naturii
bunurilor, fie potrivit legii. În al treilea rând, cu referire la unităţile administrativ-
teritoriale, prin art. 122, alin. 1

(412)

din Legea nr. 215/2001 se arată că domeniul public al acestora este compus din bunuri care,
„potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin
lege de uz sau de interes public naţional”. În sfârşit, prin art. 1 din Legea nr. 213/1998 se
statuează că obiectul dreptului de proprietate publică este format din bunuri care, „potrivit
legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”.
Aceste texte constituţionale şi legale duc la concluzia că principalul criteriu pentru
stabilirea apartenenţei la domeniul public a bunurilor aflate în proprietatea statului şi a
unităţilor administrativ-teritoriale este destinaţia acestor bunuri. Această destinaţie este
formulată fie într-o formă sintetică, precizându-se că aparţin domeniului public bunurile
afectate unei utilităţi publice, fie într-o formă descriptivă, statuându-se că aparţin
domeniului public bunurile de uz sau de interes public.
Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toţi membrii
comunităţii (naţiunea sau comunitatea locală, după caz), indiferent de momentul şi durata
acestei utilizări972. De exemplu, drumurile naţionale sau locale, bibliotecile publice naţionale
sau locale pot fi utilizate de către toţi membrii comunităţii (naţiunea sau comunitatea
locală).
Bunurile de interes public sunt bunurile care, deşi nu sunt accesibile uzului public,
sunt afectate funcţionării serviciilor publice (clădirile ministerelor şi ale altor instituţii
publice, echipamente şi instalaţii în domeniul apărării naţionale etc.) sau sunt destinate să
realizeze în mod direct un interes naţional sau local (bogăţiile subsolului, operele de artă
etc.)973.
Cum se poate stabili însă că un bun este de uz sau de interes public? în textele
legale menţionate mai sus se precizează, mai întâi, că un bun este de uz sau de interes
public în funcţie de natura sa. Acest criteriu, complementar criteriului principal de stabilire
972
Într-o formulare asemănătoare, „Prin bunuri de uz public se înţeleg bunurile de folosinţă generală,
adică bunurile care pot fi folosite în acelaşi timp, în mod actual sau eventual, de toţi membrii societăţii”
(M. Nicolae, loc. cit., p. 8.). Desigur, autorul are în vedere bunuri din domeniul public al statului,
pentru bunurile din domeniul public al unei comunităţi locale fiind suficient accesul la utilizarea lor de
către toţi membrii comunităţii locale.
973
Ibidem.
a apartenenţei unui bun la domeniul public, presupune însă întotdeauna, în aplicarea lui
de către justiţie sau administraţia publică, o marjă mare de apreciere, deci o doză de
subiectivitate. Pentru a diminua sau a înlătura această marjă de apreciere, legiuitorul, în
sens larg, poate interveni, precizând că anumite categorii de bunuri sau chiar anumite bunuri
individual-determinate aparţin domeniului public. Voinţa legiuitorului este deci al doilea
criteriu complementar criteriului principal de stabilire a apartenenţei unui bun la
domeniul public. Indiferent dacă acest criteriu este formulat în forma voinţei legiuitorului
sau în forma declaraţiei legii, în sens larg, este important să se reţină că voinţa legiuitorului
sau legea poate să îmbrace nu numai forma unui act normativ, ci şi pe aceea a unui act
individual.

(413)

Aşadar, criteriul principal al stabilirii apartenenţei unui bun la domeniul public este
criteriul destinaţiei sau al afectaţiunii. Desigur, acest criteriu este el însuşi rezultatul voinţei
legiuitorului, dar prin această voinţă a fost stabilită o categorie foarte generală, respectiv
categoria bunurilor de uz sau de interes public. Calificarea unui bun ca făcând parte din
această categorie este însă o operaţie logică subsecventă. Această operaţie de calificare se
poate face în funcţie de cele două criterii complementare. Astfel, criteriul destinaţiei
bunului se completează cu criteriul naturii bunului, în absenţa unei declaraţii a legii, sau cu
criteriul voinţei legiuitorului. Între aceste două criterii complementare se poate crea o
confuzie. Într-adevăr, s-a afirmat că însăşi precizarea uzului public şi a interesului public
aparţine legiuitorului, astfel încât bunurile de uz public sau de interes public aparţin
domeniului public în baza declaraţiei legii 974, într-o asemenea viziune, se confundă
criteriul destinaţiei bunului, care şi el are o consacrare constituţională şi legală, cu criteriul
voinţei legiuitorului, care intervine pentru a preciza care bunuri sunt de uz sau de interes
public. Această intervenţie se poate face fie prin precizarea unor categorii de bunuri, aşa-
dar tot într-o formă generică, chiar dacă mai puţin generală decât aceea în care este consacrat
criteriul destinaţiei bunului (uzul sau interesul public) 975, fie prin precizarea unor bunuri

974
Ibidem.
975
În acest sens, în art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, sunt precizate ca tegoriile de
bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice; în art. 5, alin. 1 din Legea nr. 18/1991 sunt
precizate terenurile care aparţin domeniului public; în Anexa la Legea nr. 213/1998 este precizată Lista
cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale (această listă urmează a fi citită însă în raport cu dispoziţiile art. 136, alin. 3 din Constituţie,
în forma revizuită).
individual-determinate, prin întocmirea unor inventare, pentru a stabili apartenenţa
acestor bunuri la domeniul public. Întrucât prima formă de intervenţie a legiuitorului nu
exclude aprecierea subiectivă, prin calificarea unui bun ca făcând parte dintr-o categorie
sau alta (altfel spus, în locul stabilirii naturii juridice generale de bun de uz public sau de
interes public, interpretul trebuie să stabilească natura juridică specială a bunului respectiv
ca făcând parte dintr-o categorie menţionată de legiuitor). Prin Legea nr. 213/1998 s-a
instituit obligaţia întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat, cât şi
pentru comunităţile locale (art. 19-21)976. Mai

(414)

mult, potrivit art. 124, teza I din Legea nr. 215/2001, „Toate bunurile aparţinând unităţilor
administrativ-teritoriale sunt supuse inventarierii anuale”.
Astfel, în prezent, ţinând seama de termenul de 9 luni de la data intrării în vigoare a
Legii nr. 213/1998 prevăzut pentru întocmirea inventarului bunurilor din domeniul public
(art. 19, alin. l)977, criteriul voinţei legiuitorului a devenit cu adevărat dominant. Criteriul
naturii bunului mai este operant numai în acele cazuri în care anumite bunuri nu au fost
incluse în inventare, deşi sunt de uz sau de interes public. Criteriul naturii bunului poate fi
aplicat fie prin încadrarea directă a acestuia în categoria bunurilor de uz sau de interes
public, fie prin încadrarea sa într-o categorie mai puţin generală, cum ar fi categoria bo-
găţiilor de interes public ale subsolului (art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită).

976
În legătură cu întocmirea acestui inventar, Hotărârea Guvernului nr. 548 din 8 iulie 1999 privind
aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al
comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
334 din 15 iulie 1999 şi Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 618 din 13 mai 2002 pentru
aprobarea Precizărilor privind inventarierea bunurilor din domeniul public al statului, publicat în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 392 din 7 iunie 2002, modificat prin Ordinul Ministerului
Finanţelor Publice nr. 555 din 24 aprilie 2003 privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului
finanţelor publice nr. 618/2002 pentru aprobarea Precizărilor privind inventarierea bunurilor din
domeniul public al statului, publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 294 din 25 aprilie
2003.
977
Chiar dacă acest termen nu a fost respectat în practică, totuşi inventarele bunurilor din domeniul
public au fost întocmite şi aprobate de organele competente, fiind modificate de mai multe ori de la
data întocmirii lor şi până în prezent. În acest sens, Hotărârea Guvernului nr. 1045 din 6 noiembrie
2000 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 566 din 15 noiembrie 2000, Hotărârea Guvernului nr. 1326 din 27
decembrie 2001 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 17 din 15 ianuarie 2002, Hotărârea Guvernului nr. 45 din 16
ianuarie 2003 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 82 din 10 februarie 2003 şi Hotărârea Guvernului nr. 15 din
8 ianuarie 2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 49 din 20 ianuarie 2004.
 Întrucât, în timp, anumite bunuri intră, iar altele ies din domeniul public, s-a
stabilit obligaţia organelor administrative competente de a înregistra aceste schimbări în
inventarele întocmite (art. 22).
Actele administrative prin care se delimitează domeniul public al statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv prin care au fost aprobate inventarele bunurilor
din domeniul public, pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ, potrivit
normelor de drept comun în materie (art. 23).
Înscrierea unui anumit bun într-un asemenea inventar dă naştere unei prezumţii de
apartenenţă la domeniul public, iar nu unei prezumţii de proprietate în favoarea statului sau
a unei unităţi administrativ-teritoriale978. Dacă actul

(415)

de aprobare a inventarului nu a fost atacat în termen, potrivit Legii contenciosului

administrativ, forţa probantă a înscrierii nu mai poate fi combătută decât dacă a intervenit
un fapt juridic nou, în sens larg, cum ar fi un act administrativ prin care bunul a fost trecut
ulterior din domeniul public în domeniul privat. Dacă modificarea survenită în urma unui
asemenea act administrativ nu a fost înregistrată, conform art. 22, în inventar, prezumţia
apartenenţei la domeniul public poate fi răsturnată făcându-se tocmai dovada actului
administrativ respectiv.
Neînscrierea unui bun într-un asemenea inventar nu înlătură însă posibilitatea
calificării acelui bun ca făcând parte din domeniul public, fie prin aplicarea criteriului naturii
bunului, fie prin declaraţia legii. De exemplu, împrejurarea că unele dintre bunurile care fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice nu au fost menţionate în inventarul domeniului
public al statului nu înlătură apartenenţa bunurilor respective la acest domeniu, ţinând
978
Nu trebuie să se confunde prezumţia născută din înscrierea unui bun în inventarul domeniului public
cu titlul de apartenenţă la domeniul public reprezentat de declaraţia legii, în sens restrâns (în sens larg,
inventarul aprobat de autorităţile competente constituie tot o declaraţie a legii). Printr-o asemenea
declaraţie, se precizează apartenenţa unei categorii de bunuri sau a anumitor bunuri individual-
determinate la domeniul public. Deşi titlurile de proprietate, ele însele, dau naştere unor prezumţii
relative în mecanismul probatoriu al dreptului de proprietate, efortul probatoriu pentru răsturnarea lor
este mai mare decât în cazul prezumţiei născute din simpla înscriere în inventar. În cazul declaraţiei le-
gii, nu este necesară doar dovada că înscrierea s-a făcut eronat, ci şi dovada că un anumit bun nu face
parte din categoria prevăzută de lege sau că o altă persoană are un titlu de proprietate valabil şi
preferabil asupra bunului respectiv. Prezumţia apartenenţei la domeniul public este însă absolută în
ipoteza categoriilor de bunuri menţionate în art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, dacă
este îndeplinită condiţia apartenenţei unui anumit bun la una dintre categoriile respective. Altfel spus,
chiar în acest caz se poate face dovada că un anumit bun nu aparţine categoriilor menţionate în textul
constituţional. în legătură cu prezumţia de apartenenţă la domeniul public, E. Chelaru, Curs de drept
civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 48.
seama de declaraţia legii, adică de dispoziţiile art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma
revizuită. Tot astfel, neînscrierea unora dintre bunurile menţionate în Lista anexă la Legea
nr. 213/1998 sau în alte texte legale ca făcând parte din domeniul public nu înlătură
apartenenţa acestor bunuri la domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-
teritoriale, după caz. Actele administrative sau civile prin care bunurile au fost înstrăinate,
ca urmare a aprecierii eronate că ele fac parte din domeniul privat, sunt nule absolut,
întrucât ele încalcă principiul inalienabilităţii bunurilor din domeniul public.
Astfel înţelese, bunurile care aparţin domeniului public formează obiectul dreptului de
proprietate publică. Aceste bunuri sunt, cum se precizează în art. 3, alin. 1 din Legea nr.
213/1998, cele prevăzute în art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, cele stabilite
în anexa la lege, precum şi orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de
uz sau de interes public şi sunt dobândite de către stat sau de către unităţile administrativ-
teritoriale prin modurile prevăzute prin lege.

185. Distincţia dintre domeniul public al statului şi domeniul public al unităţilor

administrativ-teritoriale.

La prima vedere, delimitarea domeniului public al statului de domeniul public la

unităţilor administrativ-teritoriale nu ar trebui să ridice nici o problemă, ea făcându-se în
mod clar, pe baza criteriului apartenenţei dreptului de proprietate. Cât timp titularii
dreptului de proprietate publică sunt diferiţi, apartenenţa bunurilor care fac obiectul
dreptului de proprietate la un domeniu public sau altul se face în funcţie de titularul
domeniului respectiv. Acest mod de a privi lucrurile este însă valabil numai pentru
bunurile dobândite de stat şi de unităţile administrativ-teritoriale după

(416)

consacrarea treptată, mai întâi legală, iar apoi constituţională a noţiunii de bu nuri
domeniale, a distincţiei dintre domeniul public şi domeniul privat, pre cum şi a
diferenţei dintre dreptul de proprietate publică al statului şi dreptul de proprietate
publică al unităţilor administrativ-teritoriale. În acest fel, a fost abolită concepţia
comunistă cu privire la dreptul de proprietate socialistă de stat. Într-adevăr, potrivit
acestei concepţii, unităţile administrativ-teritoriale nu aveau un drept de proprietate,
ci numai un drept de administrare directă asupra bunurilor care le erau repartizate,
titularul dreptului de proprietate socialistă de stat fiind, cum rezultă chiar din
denumire, numai statul. Tot astfel, întreprinderile economice de stat şi instituţiile
publice nu aveau un drept de proprietate asupra bunurilor repartizate pe cale
administrativă sau dobândite prin mijloace de drept civil, ci tot un drept de
administrare directă 979.
Pe măsură ce au fost create noile instituţii economice, specifice economiei de
piaţă libere, bazate pe dreptul de proprietate privată (societăţi comerciale şi regii
autonome)980 şi s-a făcut diferenţierea dintre administraţia publică centrală

(417)

şi administraţia publică locală, pe baza principiului autonomiei comunităţilor

locale981, s-a pus problema repartizării bunurilor care au format obiectul dreptului de
proprietate socialistă de stat. Aceste bunuri au fost distribuite în trei direcţii

979
Pentru o prezentare de ansamblu a dreptului de proprietate socialistă de stat şi a drep turilor reale
corespunzătoare acestui drept, C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile
reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 549-613; T. Ionaşcu, S. Brădeanu,
Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 19-
70; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 44-98.
980
În acest sens: Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale (publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8
august 1990, modificată prin Legea nr. 80 din 23 decembrie 1991 privind decontarea prin compensare a
plăţilor restante din economie, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 263 din 23
decembrie 1991, Ordonanţa Guvernului nr. 15 din 9 august 1993 privind unele măsuri pentru
restructurarea activităţii regiilor autonome, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 202
din 23 august 1993, Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 a concurenţei, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 1996, Legea nr. 219 din 25 noiembrie 1998 privind regimul
concesiunilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 459 din 30 noiembrie 1998);
Legea nr. 31 /1990 (supra, nr. 3, nota 25); Ordonanţa Guvernului nr. 15/1993 (supra, nr. 182, nota 6);
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30 din 16 iunie 1997 privind reorganizarea regiilor autonome
(publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 125 din 19 iunie 1997, modificată prin:
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53 din 24 septembrie 1997 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 253 din 25 septembrie 1997; Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 59 din 27 septembrie 1997 privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de
Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997; Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997; Legea nr. 103 din 26 mai 1998
pentru modificarea unor prevederi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind
reorganizarea regiilor autonome, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 198 din 28
mai 1998; Ordonanţa Guvernului nr. 70 din 25 august 1998 pentru modificarea art. 1 alin. (1) din Or -
donanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 313 din 27 august 1998).
981
Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administraţiei publice locale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 79 din 18 aprilie 1996, abrogată prin Legea nr. 215/2001 (pentru această din
urmă lege, supra, nr. 3, nota 26). Pentru o tratare monografică a acestui principiu, C.-L. Popescu,
Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura AII Beck, Bucureşti, 1999, passim.
principale: unele au rămas în patrimoniul statului, altele au trecut în patrimoniul
unităţilor administrativ-teritoriale cu titlu de proprietate, publică sau privată, altele au
trecut în patrimoniul societăţilor comerciale de stat, cu titlu de proprietate privată
sau în patrimoniul regiilor autonome, cu titlu de proprietate privată sau de
administrare. În toate cazurile, s-a pus mai întâi problema apartenenţei bunurilor la
domeniul public al statului, întrucât acestea nu puteau fi transferate direct în
proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, a societăţilor comerciale sau a
regiilor autonome, apoi problema domeniului public al unităţilor administrativ-
teritoriale, deoarece bunurile din acesta nu puteau fi înstrăinate direct către societăţi
comerciale şi regii autonome, precum şi problema distincţiei dintre domeniul
public al statului şi domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.
Din această perspectivă istorică se explică de ce în Legea fondului funciar, în
reglementările referitoare la administraţia publică locală şi în Legea nr. 213/1998, s-a
făcut distincţie între uzul sau interesul public naţional şi uzul sau interesul public
judeţean sau local. Într-adevăr, această distincţie era necesară în momentul distribuirii
iniţiale a bunurilor din fondul unitar al proprietăţii socialiste de stat. Pe această cale,
s-a putut face delimitarea iniţială între domeniul public al statului şi domeniul public
al unităţilor administrativ-teritoriale. În plus, s-a adăugat că bunurile de uz sau interes
public judeţean sau local aparţin domeniului public al unei unităţi administrativ-
teritoriale numai dacă nu au fost declarate prin lege bunuri de uz sau de interes
public naţional (art. 3, alin. 3 şi 4 din Legea nr. 213/1998, art. 122, alin. 1 din Legea
nr. 215/2001).
În orice caz, formularea din aceste texte legale nu trebuie să fie înţeleasă în sensul
că ar fi posibil ca un bun care face parte din domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale să treacă prin simpla declaraţie a legii în domeniul public al
statului. Pe de o parte, bunurile (imobilele) din domeniul public al unităţilor
administrativ-teritoriale nu pot fi nici măcar expropriate, pe de altă parte, trecerea din
domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului
se face potrivit unei proceduri expres prevăzute în art. 9, alin. 2 din Legea nr. 213/1998,
pe baza voinţei liber exprimate de fiecare parte interesată.

286. Situaţia specială a bunurilor care formează obiectul exclusiv al dreptu-

lui de proprietate publică.
 Potrivit art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, „Bogăţiile de
interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu

(418)

potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele

naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri
stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.
Mai întâi, importanţa acestui text constituţional nu constă, în primul rând, în
exprimarea criteriului voinţei legiuitorului pentru determinarea apartenenţei unor bunuri
la domeniul public. Desigur, acest aspect este relevant, pentru că, în acest caz, voinţa
legiuitorului îmbracă cea mai înaltă formă, respectiv pe aceea a voinţei exprimate în
Constituţie. Ca urmare, prin legi organice sau ordinare nu se poate deroga de la acest
text constituţional.
Dar, dincolo de acest aspect, importanţa textului se află pe tărâm probatoriu,
în legătură cu categoriile de bunuri expres menţionate în Constituţie sau în legi
organice ca formând obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică este
suficientă dovada apartenenţei unui bun la o asemenea categorie pentru a se face şi
proba apartenenţei lui la domeniul public, desigur, în măsura în care bunul se
găseşte în patrimoniul statului sau al unei unităţi administra tiv-teritoriale. Altfel
spus, nu mai trebuie să se facă dovada trecerii bunului din domeniul privat în
domeniul public pe cale administrativă.
Dispoziţia art. 136, alin. 3 din Constituţie nu trebuie să fie interpretată însă ca
fiind titlul de proprietate al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale
pentru un anumit bun domenial, ci numai ca fiind titlul de apartenenţă a bunului
respectiv la domeniul public, iar nu la domeniul privat, în măsura în care bunul
respectiv a intrat în patrimoniul statului sau al unei unităţi admi nistrativ-teritoriale
pe baza unui titlu valabil. Într-adevăr, nici prin voinţa exprimată în Constituţie, nici
prin voinţa exprimată în legi organice nu ar fi posibil ca anumite bunuri ale
particularilor să fie trecute direct în domeniul public, fără a se recurge la procedura
exproprierii. Împrejurarea că însăşi instituţia exproprierii este o creaţie a voinţei unei
majorităţi politice calificate exprimate în Constituţie nu trebuie să ducă la altă concluzie.
Într-adevăr, democraţia constituţională şi statul de drept se întemeiază nu numai pe
principiul majorităţii, ci şi pe principiul respectării drepturilor omului şi principiul
protecţiei minorităţilor, ca limite de manifestare a principiului majorităţii. A admite că
voinţa unei majorităţi politice, fie ea şi calificată, exprimată în Constituţie nu are nici
o limită înseamnă a nega chiar fundamentele democraţiei şi ale statului de drept. Cu
atât mai mult nu s-ar putea accepta ca, prin lege organică, să se treacă în
proprietate publică bunuri ale particularilor, fără garanţiile oferite de procedura
exproprierii. Altfel ar fi vorba de o naţionalizare, iar nu de o expropriere. Or naţio -
nalizarea, chiar dacă a fost utilizată uneori nu numai în statele totalitare, ci şi în
regimurile democratice, contravine tocmai fundamentelor democraţiei con-
stituţionale şi ale statului de drept.
Din această perspectivă, prima raţiune a dispoziţiei cuprinse în art. 136,
alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, ca şi raţiunea dispoziţiei cuprinse în art.
135, alin. 4 din Constituţie, în forma iniţială, se regăseşte în politica de distribuire a
bunurilor care au format fondul unitar al dreptului de proprietate de stat,
moştenire a regimului totalitar comunist. Potrivit acestei politici,

(419)

cum am văzut, anumite categorii de bunuri, care se aflau deja în proprietate de stat, au
alcătuit domeniul privat al starului şi domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale,
iar altele au alcătuit domeniul public al statului şi domeniul public al unităţilor
administrativ-teritoriale. În interiorul domeniului public, anumite bunuri au fost
considerate ca obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică. Pe cale de consecinţă,
celelalte bunuri erau susceptibile de a fi trecute din domeniul public în domeniul privat. Este
de observat că, în urma revizuirii Constituţiei, a fost restrânsă sfera bunurilor care formează
obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În măsura în care anumite bunuri imobile, excluse
din această sferă, vor fi trecute în domeniul privat, iar apoi înstrăinate către particulari, ele
n-ar mai putea intra în domeniul public printr-o simplă declaraţie a legii, ci numai prin
expropriere.
În al doilea rând, este de observat că dispoziţiile art. 136, alin. 3 din Constituţie, în
forma revizuită, enumera anumite categorii de bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice, iar apoi trimite la legile organice în legătură cu alte asemenea categorii de bunuri.
Bunurile din primele categorii nu pot fi scoase din domeniul public prin legi organice
sau ordinare ori prin acte administrative. Numai voinţa exprimată în Constituţie poate
exclude asemenea bunuri din domeniul public, trecându-le în domeniul privat. În schimb,
dacă asemenea categorii de bunuri, obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică, au
fost stabilite prin legi organice, tot prin astfel de legi este posibilă trecerea acestor bunuri
în domeniul privat. De exemplu, în art. 5, alin. 1 din Legea nr. 18/1991 sunt precizate
terenurile care fac parte din domeniul public, iar în art. 5, alin. 2, teza a Ii-a se arată că aceste
terenuri „nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate
din domeniul public”.
Bunurile care, deşi sunt în domeniul public, nu fac obiectul exclusiv al acestuia pe
baza dispoziţiei constituţionale menţionate sau a unor dispoziţii din legile organice pot fi
trecute în domeniul privat potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 213/1998.
Aşadar, a doua raţiune a dispoziţiei cuprinse în art. 136, alin. 3 din Constituţie, în
forma revizuită, constă în îngrădirea posibilităţilor de a transfera bunurile care fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice din domeniul public în domeniul privat.
În al treilea rând, în textul constituţional nu se precizează dacă este vorba de
bunuri care fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică aparţinând statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale. Din punctul I al Listei Anexă la Legea nr. 213/1998 se
poate însă trage concluzia că bunurile enumerate expres în art. 136, alin. 3 din Constituţie
fac parte din domeniul public al statului. Bunurile considerate însă prin legi organice ca
făcând obiectul exclusiv al proprietăţii publice ar putea să aparţină, în funcţie de voinţa
legiuitorului, fie domeniului public al statului, fie domeniului public al unităţilor adminis-
trativ-teritoriale .

(420)

187. Subiectele dreptului de proprietate publică.

Prin dispoziţiile art. 136, alin. 2 din Constituţie, în forma revizuită, s-a
statuat, fără echivoc, că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale. Ideea a fost subliniată şi în art. 1 din Legea nr. 213/1998, unde
se arată că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale. Cum am văzut, aceste dispoziţii constituţionale şi legale limitează, fără echivoc,
sfera subiectelor dreptului de proprietate publică, în care sunt cuprinse numai statul şi
unităţile administrativ-teritoriale. Ca urmare, dispoziţiile art. 1845 C. civ. nu mai pot fi
interpretate în sensul că stabilimentele publice, respectiv alte persoane juridice de
drept public decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ar fi subiecte ale dreptului de
proprietate publică. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot constitui drepturi
reale asupra bunurilor din domeniul public în favoarea unor persoane juridice de
drept public sau de drept privat sau chiar în favoarea unor persoane fizice, dar
calitatea de titular al unui asemenea drept real nu se confundă cu aceea de titular al
dreptului de proprietate publică 982.
Statul Român este nu numai subiect de drept public, ci şi subiect de drept
privat. În această ultimă calitate, ca persoană juridică, Statul Român are patri moniu
propriu. Această calitate a statului este expres prevăzută în art. 25, alin. 1 din Decretul
nr. 31/1954, în care se arată că „Statul este persoană juridică în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii”. Potrivit
celui de-al doilea alineat al acestui text legal, în astfel de raporturi, regula este că
statul participă prin Ministerul Finanţelor. Prin lege pot fi stabilite excepţii de la
această regulă, astfel încât statul să fie reprezentat prin alte organe. În patrimoniul
statului, pe lângă alte drepturi şi datorii patrimoniale, se află şi dreptul de
proprietate publică. Chiar dacă bunurile care formează obiectul acestui drept se
află în administrarea generală a Guvernului, în litigiile privind dreptul de
proprietate publică, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, cum se precizează
în art. 11, alin. 5 din Legea nr. 213/1998. Potrivit art. 3, alin. 3 din Constituţie,
„Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În
condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”. În acelaşi sens, în art. 18, alin. 1-
4 din Legea nr. 215/2001 se precizează: „(1) Comunele, oraşele şi judeţele sunt unităţi
administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se
organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale.
Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate.
Unele oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii.
În municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale, a căror
delimitare şi organizare se fac potrivit legii.” în art. 19 din aceeaşi lege se ada ugă:
„Comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. Acestea au
patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.” Conform art. 121 din Legea nr.
215/2001, „Constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale

(421)

982
M. Nicolae, loc. cit., p. 6 şi 7; C. Bîrsan, op. cit., p. 92 şi 93, text şi nota 3.
bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii admi nistrativ-
teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obli gaţiile cu
caracter patrimonial”.
Aceste texte legale conduc la concluzia că unităţile administrativ-teritoriale
au în patrimoniul lor, pe lângă alte drepturi şi datorii patrimoniale, un drept de
proprietate asupra bunurilor din domeniul public. Ca titulare ale dreptului de
proprietate publică, unităţile administrativ-teritoriale gestionează bunurile din
domeniul public pin intermediul consiliilor locale, judeţene sau al Consi liului
General al Municipiului Bucureşti. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate
publică, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de către consiliile
judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale,
după caz. În fiecare litigiu, aceste organe dau mandat scris preşedintelui consiliului
judeţean sau primarului, iar acesta poate delega un funcţionar public983 sau un avocat
pentru a-l reprezenta în faţa instanţei (art. 12, alin. 5 din Legea nr. 213/1998)984.
Deşi, fără îndoială, noţiunea de patrimoniu este strâns legată de noţiunea de
persoană fizică sau juridică, ca subiect de drept civil, totuşi, cum am văzut 985, în
conţinutul patrimoniului intră nu numai drepturile şi obligaţiile patrimo niale cu
caracter civil, ci şi drepturi şi obligaţii patrimoniale specifice altor ra muri de drept,
cum ar fi cele de natură fiscală. Mai mult, dreptul de proprietate publică este el însuşi
un concept interdisciplinar. El nu poate fi privit, după cum rezultă chiar din
denumirea sa, ca un simplu element patrimonial civil. Pe cale de consecinţă, în
legătură cu dreptul de proprietate publică, statul sau o unitate administrativ-teritorială
nu acţionează doar ca persoană juridică, respectiv ca subiect de drept civil, ci şi ca
subiect de drept public. De exemplu, constituirea drepturilor reale asupra bunurilor din
domeniul public al statului se face, de regulă, prin acte juridice de drept
administrativ. În acest context, sunt puse în evidenţă ideea unităţii sistemului de
drept, precum şi ideea relativităţii segmentării acestui sistem în ramuri de drept.
Zonele de interferenţă dintre ramurile dreptului dau coeziune sistemului juridic, dar
înţelegerea lor presupune întotdeauna o abordare interdisciplinară. Cu atât mai mult o

983
În mod judicios s-a observat (M. Nicolae, loc. cit., p. 7, nota 8) că sintagma funcţionar de stat
utilizată în art. 12, alin. 5 din Legea nr. 213/1998 este eronată, întrucât, prin ipoteză, este vorba despre
un funcţionar public local sau de un salariat.
984
În legătură cu aceste probleme, M. Nicolae, „Consideraţii asupra calităţii de subiect de drept civil a
unităţilor administrativ-teritoriale”, în Dreptul nr. 5/2002, p. 26-49; „Discuţii privind calitatea şi
reprezentarea procesuală a unităţilor administrativ-teritoriale”, în Dreptul nr. 6/2002, p. 75-95.
985
Supra, nr. 5, lit. A, nota 28.
asemenea abordare este necesară pentru a înţelege legătura dintre dreptul substanţial
şi dreptul procesual.

188. Conţinutul, limitele şi caracterele specifice ale dreptului de proprie -

tate publică.
A. Conţinutul dreptului de proprietate publică.

Ce drept se exercită asupra bunurilor din domeniul public? întrebarea s-a pus
pentru că, potrivit

(422)

unei prime concepţii, aceste bunuri au o destinaţie specifică, fiind afectate uzului sau
interesului public, nu pot fi înstrăinate şi, în principiu, nu produc venituri986. Altfel spus, s-a
contestat iniţial ideea de proprietate în legătură cu dreptul asupra bunurilor din domeniul
public, întrucât acest drept nu ar include, în conţinutul său, prerogativele posesiei,
folosinţei şi dispoziţiei care se regăsesc în cazul dreptului de proprietate privată.
Ulterior, s-a apreciat că şi asupra bunurilor din domeniul public se exercită tot un
drept de proprietate, dar unul limitat de scopul, de afectaţiunea acestui drept; s-a vorbit
astfel de o proprietate de afectaţiune, care poate fi apărată, în mod direct, prin acţiunea în
revendicare sau, în mod indirect, prin acţiunile posesorii, este producătoare de venituri,
în anumite împrejurări, ca urmare a concesiunilor de exploatare în favoarea unui
particular, este însoţită de dreptul de accesiune şi este limitată în exercitarea sa prin
intermediul servitutilor şi a altor restricţii stabilite de lege, decurgând din raporturile de
vecinătate987.
Mai recent, după intrarea în vigoare a Constituţiei adoptate în anul 1991, s-a
apreciat că exerciţiul prerogativelor dreptului de proprietate, adică al posesiei, folosinţei şi
dispoziţiei, se regăseşte, dar într-o formă specifică, şi în ipoteza dreptului de proprietate
publică988.

986
Pentru evoluţia concepţiilor cu privire la natura juridică a dreptului asupra bunurilor din domeniul
public, G.N. Luţescu, op. cit., p. 166-168.
987
Pentru doctrina referitoare la proprietatea de afectaţiune, G.N. Luţescu, op. cit., p. 167, text şi nota 1.
988
C. Oprişan, „Regimul general al proprietăţii în România”, în Studii de drept românesc nr. 1/1995, p.
7; M. Nicolae, „Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998...”, cit. supm, p. 14; C. Bîrsan, op. cit., p. 91.
 Această concepţie a fost consacrată de legiuitor. Într-adevăr, în art. 2 din Legea nr.
213/1998, s-a statuat în mod limpede că „Statul sau unităţile administrativ-teritoriale
exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în
limitele şi în condiţiile legii”.
Aceste prerogative, care au, în general, acelaşi înţeles ca şi în ipoteza dreptului de
proprietate privată989, se înfăţişează totuşi într-o formă particulară, întrucât

(423)

dreptul de proprietate publică, spre deosebire de dreptul de proprietate privată, este

expresia juridică a aproprierii comunitare a bunurilor.
Astfel, jus utendi, în situaţia bunurilor de uz public, nu se mai realizează, în mod
direct, de titularul dreptului de proprietate publică, ceea ce nu exclude însă posesia
asupra acestor bunuri, adică aproprierea şi stăpânirea lor la nivel comunitar990. Mai mult,
este posibil ca accesul publicului la utilizarea unor bunuri să fie cu titlu oneros, cum se
întâmplă în cazul muzeelor sau al autostrăzilor, indiferent dacă exploatarea se face
direct de către titularul dreptului de proprietate publică sau ea este concesionată unor
particulari, într-o asemenea situaţie, bunurile din domeniul public sunt producătoare de
venit.
Jus abutendi, în forma dispoziţiei materiale, se poate realiza prin modificarea şi
transformarea unor bunuri, prin demolarea unor construcţii cu respectarea prevederilor
legale sau prin exploatarea subsolului, productele rezultate intrând, de regulă, în circuitul
civil991. Deşi dispoziţia juridică nu se poate realiza prin mijloace de drept civil, sens în care
bunurile din domeniul public sunt inalienabile, totuşi transmiterea acestor bunuri este
posibilă prin mijloace de drept public.
Faptul că prerogativele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei nu se exercită în roate
formele posibile cu privire la toate bunurile din domeniul public nu este de natură să ducă
989
Supra, nr. 118-122.
990
Aşadar, jus possidendi se exercită direct de către titularul dreptului de proprietate publică, iar nu prin
intermediul altora. Jus possidendi, ca atribut al dreptului de proprietate publică, nu se confundă cu
animus, ca element psihologic al posesiei ca stare de fapt. Chiar şi în cazul posesiei ca stare de fapt,
elementul animus se poate exercita numai în mod excepţional prin intermediul altei persoane. Numai
elementul material al posesiei ca stare de fapt poate fi exercitat corpore alieno. Iată de ce este inexactă
afirmaţia potrivit căreia „Dreptul de posesiune (jus possidendi) se exercită prin intermediul altora,
statul sau unităţile administrativ-teritoriale stăpânind aceste bunuri corpore alieno, prin mijlocirea
persoanelor fizice sau juridice care folosesc, administrează sau exploatează acele bunuri” (M. Nicolae,
loc. cit., p. 14).
991
Este inexplicabil de ce dreptul de a culege fructele (jusfruendi) a fost privit (M. Nicolae, loc. cit.) în
relaţie nu numai cu bunurile frugifere, ci şi cu cele care furnizează producte.
la concluzia inexistenţei acestor prerogative. Nu trebuie uitat că şi în ipoteza dreptului de
proprietate privată titularul dreptului poate exercita prerogativele posesiei, folosinţei şi
dispoziţiei în forme multiple, pozitive sau negative, alternative sau cumulative; altfel spus,
titularul dreptului de proprietate privată nu trebuie să săvârşească toate faptele juridice în
sens restrâns şi să încheie toate actele juridice prin care se obiectivează prerogativele drep-
tului său. Mai mult, ca şi în cazul dreptului de proprietate publică, şi în cazul dreptului de
proprietate privată există, cum am văzut, îngrădiri ale exercitării unora sau altora dintre
prerogativele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei. Aceste îngrădiri nu au fost înţelese însă ca
argumente pentru a trage concluzia inexistenţei posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, ca
prerogative ale dreptului de proprietate privată.

(424)

B. Limitele exercitării dreptului de proprietate publică.

Exercitarea dreptului de proprietate publică se face în limitele şi în condiţiile

legii, cum se precizează expres în partea finală a art. 2 din Legea nr. 213/1998. Dar,
pe lângă limitele legale, exercitarea acestui drept este ţărmurită şi de limitele
materiale şi de cele judiciare. Limitele materiale ale exercitării dreptului de
proprietate publică sunt, de regulă, mai largi decât cele ale exercitării dreptului de
proprietate privată, în sensul că ele acoperă, de cele mai multe ori, întreaga
corporalitate a obiectului dreptului de proprietate. De exemplu, în legătură cu
terenurile, statul nu este îngrădit în exercitarea dreptului său de proprietate publică
de existenţa bogăţiilor de interes public ale subsolului.
Limitele juridice (legale şi judiciare) ale exercitării dreptului de proprietate
privată sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în cazul dreptului de proprietate publică.
De exemplu, regimul juridic special al unor categorii de bunuri se aplică, de regulă,
indiferent de forma dreptului de proprietate asupra bunurilor. Servitutile legale şi
naturale sunt compatibile şi cu dreptul de proprietate publică, limitând exercitarea
acestuia. Limitele exercitării dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate
privată ţărmuresc, în principiu, şi exercitarea dreptului de proprietate publică.

C. Caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică.

 Acest drept este absolut, exclusiv şi perpetuu, ca şi dreptul de proprietate
privată, dar prezintă şi caractere specifice. Astfel, dreptul de proprietate publică
este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. Aceste caractere specifice pot fi
privite şi ca accentuări ale caracterului absolut, exclusiv sau perpetuu.
În art. 136, alin. 4, teza I din Constituţie, în forma revizuită, se precizează că
„Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. În preambulul primului alineat al
art. 11 din Legea nr. 213/1998 se statuează că „Bunurile din domeniul public sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”. În art. 5, alin. 2 din Legea nr. 18/1991 se
menţionează că „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile”. Potrivit art. 1844 C. civ., „Nu se poate prescrie
domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot
fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”. Textul trimite tocmai
la bunurile din domeniul public. Cu referire la unităţile administrativ-teritoriale, art.
122, alin. 2 din Legea nr. 215/2001 prevede că „Bunurile ce fac parte din domeniul
public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”.
Deşi în aceste texte cele trei caractere specifice sunt asociate bunurilor din
domeniul public, în realitate, ele se referă în primul rând la dreptul de proprietate
publică. Numai în mod derivat aceste caractere sunt aplicabile şi bunurilor care fac
obiectul acestui drept.
Caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică nu justifică ideea
apărării sau ocrotirii preferenţiale a acestui drept în raport cu dreptul de proprietate
privată. Atât proprietatea privată, cât şi proprietatea publică sunt garantate şi
ocrotite prin lege, cum rezultă din art. 44, alin. 2, fraza I şi art. 136, alin. 2 din
Constituţie, în forma revizuită. Diferenţele de regim juridic dintre dreptul de
proprietate publică şi dreptul de proprietate privată nu exprimă

(425)

o poziţie preferenţială a primului drept în raport cu cel de-al doilea 992. Dimpotrivă,
primatul dreptului de proprietate privată în raport cu dreptul de proprietate publică
992
E. Lupan, „Reevaluarea principiilor dreptului civil român”, în Dreptul nr. 5-6/1994, p. 83. în
condiţiile existenţei proprietăţii socialiste de stat, aceasta se bucura de un regim juridic preferenţial de
apărare, inclusiv prin recunoaşterea unei prezumţii de proprietate, chiar în condiţiile în care statul
pierduse posesia bunului, fiind suficient să se facă dovada că 1-a posedat anterior şi că a pierdut
posesia printr-o cale de fapt (C. Stătescu, op. cit., p. 747-760; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 212-
217).
este, cum am văzut993, unul dintre fundamentele democraţiei constituţionale, ale
statului de drept şi ale economiei de piaţă liberă. Dar acest primat nu se traduce într-o
diferenţă de garantare sau de ocrotire juridică a celor două forme de proprietate, ci în
ponderea diferită a acestora, respectiv în dezvoltarea prioritară a sferei dreptului de
proprietate privată în raport cu sfera dreptului de proprietate publică. Din această
perspectivă, s-a apreciat în mod judicios că decizia nr. 132/1994 a Curţii
Constituţionale994, conform căreia textul art. 41, alin. 2 din Constituţie (devenit art. 44,
alin. 2 după revizuirea Legii fundamentale) nu pune semnul egalităţii între cele două
forme de proprietate sub aspectul protecţiei juridice, trebuie să fie interpretată doar în
sensul recunoaşterii diferenţelor de regim juridic, iar nu în sensul apărării preferenţiale
a dreptului de proprietate publică995.
a) Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Textele evocate mai sus
afirmă caracterul inalienabil al acestui drept. Noţiunea de inalienabilitate trebuie
înţeleasă însă în accepţia ei de drept civil. Dreptul de proprietate publică nu poate fi
înstrăinat şi dobândit prin mijloace de drept privat, respectiv prin fapte juridice în sens
restrâns şi prin acte juridice de drept privat. Din această perspectivă, trebuie să se facă
diferenţa între bunuri inalienabile şi bunuri inapropriabile, acestea din urmă nefiind
susceptibile nici de apropriere privată, nici de apropriere publică. Bunurile din
domeniul public sunt apropriabile, dar sunt inalienabile 996. Menţiunea cuprinsă în art.
1844 C. civ. în legătură cu bunurile ce „sunt scoase afară din comerţ” evocă tocmai
inalienabilitatea bunurilor din domeniul public prin mijloace de drept privat. Cât
priveşte actele juridice de drept privat, în art. 12, alin. 3 din Legea nr. 54/1998 se
precizează expres că „Terenurile agricole proprietate publică, indiferent de titularul
care le administrează, nu pot face obiectul schimbului”.

(426)

S-a apreciat totuşi că, în mod excepţional, terenurile din fondul forestier
proprietate publică de stat pot fi înstrăinate în cazul ocupării lor definitive pe bază de
993
Supra, nr. 113 şi 114.
994
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 34 din 15 februarie 1995.
995
E. Chelaru, op. cit., p. 47.
996
Pentru distincţia între ideea de inalienabilitate sau extracomercialitate (necomercialitate), care se
referă la bunurile scoase afară din comerţ, şi ideea de neapropriabilitate, T. Revet, „Propriete et droits
reels. Choses hors commerce”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/2004, p. 117-120. Pentru
aceeaşi problemă, supra, nr. 58, text şi nota 48. Pentru ideea de accesibilitate la schimb, supra, nr. 5,
lit. B.
schimb cu alte terenuri apte de a fi împădurite, caz în care, ca efect al subrogaţiei reale
cu titlu particular, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului cu care se schimbă
(art. 54 şi 55 din Legea nr. 26/1996)997. În realitate, nu este vorba de o excepţie de la regula
inalienabilităţii bunurilor din domeniul public. Textul art. 54 din Legea nr. 26/1996 prevede
că schimbul se face în condiţiile legii, ceea ce presupune inclusiv aplicarea dispoziţiilor din
Legea nr. 213/1998 privind trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat
al statului.
Tot astfel, nu este o excepţie de la regula inalienabilităţii nici dispoziţia art. 45 din
Legea nr. 18/1991, potrivit căreia persoanele fizice sau moştenitorii lor ale căror terenuri cu
vegetaţie forestieră sau păduri au fost trecute în proprietatea statului prin efectul unor acte
normative speciale pot cere şi obţine reconstituirea dreptului de proprietate. Este de
observat însă că reconstituirea dreptului de proprietate privată în această ipoteză, ca şi
restituirea unor bunuri imobile în diferite ipoteze reglementate prin legile speciale
reparatorii, presupune prealabila trecere a bunurilor respective în domeniul privat998. Pentru
ca o asemenea interpretare să fie posibilă este însă necesar ca legile speciale să conţină
prevederi din care să rezulte că obiectul restituirii include în sfera sa nu numai bunuri din
domeniul privat, ci şi bunuri din domeniul public, cel puţin prin precizarea categoriilor
de bunuri, dacă nu prin individualizarea lor.
De altfel, cât timp inalienabilitatea bunurilor din domeniul public este o regulă
constituţională, ea nu poate fi înfrântă prin dispoziţii din legi organice sau ordinare,
întrucât asemenea dispoziţii sunt neconstituţionale şi deci fără efect.
Dacă nu există o prevedere legală care să fie interpretată în sensul trecerii prealabile a
unor bunuri din domeniul public în domeniul privat, bunurile din domeniul public, fiind
inalienabile, nu pot forma obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate a unei
societăţi comerciale cu capital de stat, în temeiul

(427)

997
M. Nicolae, loc. cit., p. 4. Pentru Legea nr. 26/1996, supra, nr. 9, lit. C, nota 93.
998
Cu referire la dispoziţiile art. 6, alin. 1 din Legea nr. 213/1998, Curtea Constituţională a statuat prin
decizia nr. 136/1998, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie
1998, că „Deoarece restituirea în natură foştilor proprietari ai unor asemenea bunuri ar urma să fie
stabilită prin lege, ea ar urma să fie asimilată, pentru bunurile care aparţin domeniului public al statului,
cu o prealabilă trecere a bunurilor respective în domeniul privat... aşadar, simpla apartenenţă a unui bun
la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar şi, cu atât
mai puţin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent”. Într-un sens asemănător, L. Pop, op. cit., p.
76. Autorul face referire şi la ipoteza reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor silvice în
favoarea foştilor composesori sau a moştenitorilor acestora, conform art. 46 din Legea nr. 18/1991.
 Hotărârii Guvernului nr. 834/1991999 şi nici obiectul reconstituirii dreptului de
proprietate în condiţiile Legii nr. 18/19911000.
Inalienabilitatea se referă nu numai la interdicţia înstrăinării şi dobândirii dreptului
de proprietate publică în ansamblul său prin mijloace de drept privat, ci şi la interdicţia
dezmembrării acestui drept1001. Dispoziţia art. 13 din Legea nr. 213/1998 pare să infirme
această idee. Conform acestui text legal, „(1) Servitutile asupra bunurilor din domeniul
public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau
interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
(2) Servitutile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se
menţin în condiţiile prevăzute la alin. (1)”.

(428)

Deşi textul nu distinge între servitutile naturale şi cele legale, pe de o parte, şi

servitutile constituite prin fapta omului, pe de altă parte, el are în vedere, în primul rând,

999
E. Chelaru, op. cit., p. 46, text şi nota 2. în practica judiciară s-a statuat că o societate comercială nu
poate certificat de atestare asupra terenurilor din domeniul public sunt terenurile pe care sunt amplasate
porturile (CS.J., s. cont., dec. nr. 1514/1997, în Dreptul nr. 6/1998, p. 133 şi 134) sau pieţele
agroalimenţare (C.S.J., s. cont., dec. nr. 512/1998, în Dreptul nr. 127Î9W,p. 151 şi 152), Hotărârea
Guvernului nr. 834 dinl4 decembrie 1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de
societăţile comerciale cu capital de stat a fost publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
259 din 20 decembrie 1991 şi modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 170 din 23 martie 1995 pentru
completarea Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de
societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 58 din
29 martie 1995, Hotărârea Guvernului nr. 95 din 31 martie 1997 pentru modificarea articolului 5
alineatul 2 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute
de societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 58
din 8 aprilie 1997, Hotărârea Guvernului nr. 468 din 11 august 1998 pentru modificarea şi completarea
Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile
comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 296 din 13 august
1998, Hotărârea Guvernului nr. 540 din 17 mai 2003 pentru completarea art. 5 din Hotărârea
Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale
cu capital de stat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 352 din 22 mai 2003 şi prin
Legea nr. 47 din 17 martie 2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003
pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin
reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România”, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie 2004.
1000
E. Chelaru, op. cit., text şi nota 3. C.S.J., s. cont., dec. nr. 194/1994, în Dreptul nr. 1/1995, p. 97;
dec. nr. 790/1994 şi dec. nr. 1036/1994, în Dreptul nr. 9/1995, p. 89 şi 90; dec. nr. 1104/1994, în
Dreptul nr. 7/1994, p. 86; dec. nr. 181/1995, în Dreptul nr. 4/1996, p. 121.
1001
Noţiunea de inalienabilitate, înţeleasă ca un atribut specific al dreptului de proprietate publică,
include în sfera sa nu numai înstrăinarea, respectiv dobândirea integrală a acestui drept, ci şi
înstrăinarea unor prerogative ale acestuia, respectiv dezmembrarea. În materia dreptului de proprietate
privată, noţiunea de inalienabilitate se reduce la înstrăinarea, respectiv dobândirea dreptului (supra, nr.
157). Pentru o înţelegere nediferenţiată a noţiunii de inalienabilitate, E. Chelaru, op. cit., p. 46. Pentru
corelaţia dintre noţiunile de inalienabilitate, necomercialitate, neapropriabilitate şi accesibilitate la
schimb, supra, nr. 5, lit. B şi nr. 58 text şi nota 48.
acele servituti care nu sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, fiind
doar limite normale de exercitare a acestui drept în raporturile de vecinătate. În această
ordine de idei, pot fi compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate
bunurile din domeniul public nu numai servitutile naturale şi legale, ci şi unele servituti
stabilite prin fapta omului. Chiar dacă ar fi de imaginat o ipoteză în care servitutile stabilite
prin fapta omului care constituie veritabile dezmembrăminte ale proprietăţii ar fi
compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile din domeniul
public1002, o asemenea interpretare a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/1998 ar fi în
contradicţie cu prevederile art. 136, alin. 4 din Constituţie, în forma revizuită, în care sunt
menţionate, în mod limitativ, modurile de exercitare a dreptului de proprietate publică.
Încălcarea regulii inalienabilităţii prin acte juridice de drept privat atrage nulitatea
absolută a acestora, sancţiune expres prevăzută în art. 11, alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
Regula inalienabilităţii bunurilor din domeniul public nu este infirmată de
posibilitatea constituirii unor drepturi reale specifice asupra acestor bunuri, cum sunt dreptul
de administrare, dreptul de concesiune sau dreptul real de folosinţă, şi nici de posibilitatea
închirierii acestor bunuri. În acest caz nu este vorba de înstrăinarea sau dobândirea bunurilor
din domeniul public, ci de modalităţi specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică,
în regim de drept public1003.
Transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat nu este o excepţie de
la regula inalienabilităţii. Acest transfer nu se face prin mijloace juridice de drept privat, ci
prin acte administrative. Astfel, conform art. 10, alin. 2 şi 3 din Legea nr. 213/1998,
„Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
(3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile
art. 8 alin. (2)”.
Mai mult, este posibil transferul din domeniul public al unei unităţi administrativ-
teritoriale în domeniul public al statului sau din domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale în domeniul public al statului. Acest transfer se face însă tot prin

1002
În doctrină, servitutile stabilite prin fapta omului par să fie considerate în toate cazurile ca
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (E. Chelaru, op. cit., p. 45 şi 46). În realitate, aceste
servituti nu sunt întotdeauna veritabile dezmembrăminte; în unele cazuri (infra, nr. 226 şi 227), ele
sunt, ca şi servitutile naturale şi cele legale, limite de exercitare a dreptului de proprietate în raporturile
de vecinătate; desigur, în aceste cazuri, izvorul servitutilor nu este legea, ci fapta omului.
1003
M. Nicolae, loc. cit., p. 4; C. Bîrsan, op. cit., p. 102 şi 103.
acte juridice de drept administrativ. Conform art. 9 din Legea nr. 213/1998, „(1) Trecerea
unui bun din domeniul public al statului în

(429)

domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea con siliului

judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului
local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.
(2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-te -
ritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin ho tărâre a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau
a consiliului local”.
b) Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Insesizabilitatea bunurilor din
domeniul public este o consecinţă a inalienabilităţii lor. Într-adevăr, aceste bunuri nu
pot fi înstrăinate sau dobândite prin nici un mijloc de drept privat, deci nici prin
vânzare silită. Aceste bunuri nu pot fi deci urmărite de creditori pen tru realizarea
creanţelor lor, adică nu pot forma obiect de executare silită.
Insesizabilitatea bunurilor din domeniul public presupune şi imposibili -
tatea constituirii garanţiilor reale asupra acestor bunuri. Într-adevăr, dacă s-ar
accepta constituirea unor asemenea garanţii, s-ar admite şi consecinţa realiză rii
acestora, adică urmărirea bunurilor din domeniul public. Această consecinţă ar fi
contrară atât insesizabilităţii, cât şi inalienabilităţii bunurilor din domeniul public1004. În
acest sens, în art. 11, alin. 1, lit. b din Legea nr. 213/1998 se arată că bunurile din
domeniul public „nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui
garanţii reale”.
c) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Acest caracter specific al
dreptului de proprietate publică este consacrat legal, fără a se face distincţie între
prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă.
Ca urmare, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate
publică este imprescriptibilă, putând fi introdusă oricând, indiferent de pe rioada
de timp care a trecut de la data deposedării titularului dreptului. Pâ râtul nu ar
putea să opună prescripţia extinctivă nici în situaţiile de excepţie prevăzute în art.
498 C. civ. (avulsiunea terenurilor) şi în art. 520 C. proc. civ.
1004
E. Chelaru, loc. cit.; C. Bîrsan, op. cit., p. 104.
 Pârâtul nu poate să opună reclamantului în acţiunea în revendicare înte -
meiată pe dreptul de proprietate publică nici prescripţia achizitivă, respectiv
uzucapiunea. Soluţia contrară ar încălca ideea inalienabilităţii. Cum am vă zut,
inalienabilitatea presupune nu numai excluderea actelor juridice de drept privat ca
mijloace de înstrăinare, respectiv de dobândire, ci şi excluderea fap telor juridice în
sens restrâns, ca mijloace de dobândire. Or uzucapiunea este un fapt juridic în sens
restrâns, respectiv un mijloc de drept privat pentru dobândirea dreptului de
proprietate1005. În mod expres, în art. 11, alin. 1, lit. c din

(430)

Legea nr. 213/1998 se prevede că bunurile din domeniul public nu pot fi dobândite
de către alte persoane prin uzucapiune.
Dacă acţiunea în revendicare are ca obiect bunuri mobile, pârâtul nu poate să
opună posesia de bună-credinţă în condiţiile art. 1909 şi 1910 C. civ. În acest sens, în
textul legal evocat mai sus se precizează că bunurile mobile din domeniul public nu pot fi
dobândite prin efectul posesiei de bună-credinţă.

189. Definirea dreptului de proprietate publică.

Pe baza elementelor precizate mai sus, se poate defini dreptul de proprietate publică.
Acesta este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil care conferă
titularului său, starul sau o unitate administrativ-teritorială, atributele de posesie, folosinţă şi
dispoziţie (jus possidendi, jus utendi, jusfruendi şijus abutendi) asupra unui bun care,
prin natura sa sau prin declaraţia legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care
pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi
a limitelor juridice.
În cuprinsul acestei definiţii nu mai este necesară precizarea formei publice de
apropriere a bunurilor, întrucât ea rezultă din menţiunea privind titularul dreptului şi din

1005
Noţiunea de dobândire are o dublă accepţie. într-o primă accepţie, ea este corelativă noţiunii de
înstrăinare sau transmitere, ceea ce presupune un contract translativ de proprietate. Transmiterea şi
dobândirea dreptului de proprietate sunt faţetele noţiunii de circulaţie juridică a acestui drept, dar tot
într-o accepţie restrânsă. Într-o accepţie largă, dobândirea are în vedere toate mijloacele de dobândire a
dreptului de proprietate, privată sau publică, fără a presupune în mod necesar în toate cazurile o
înstrăinare sau o transmitere. Tot într-o accepţie largă, noţiunea de circulaţie juridică a dreptului de
proprietate privată include toate modurile de dobândire a acestui drept.
caracterizarea bunurilor apropriate care trebuie să fie, prin natura lor sau prin declaraţia
legii, de uz sau de utilitate publică.

Secţiunea a II-a
Exercitarea dreptului de proprietate publică

190. Specificul exercitării dreptului de proprietate publică.

A. Dubla calitate a titularilor dreptului de proprietate publică.

Calitatea de titular al dreptului de proprietate publică poate să aparţină, cum am

văzut, numai statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Aceste subiecte de drept se
manifestă cu precădere, dar nu în mod exclusiv, în sfera dreptului public. Ele au, pe
lângă calitatea de subiect de drept public, şi calitatea de subiect de drept privat, inclusiv
calitatea de subiect de drept civil1006. În exercitarea dreptului de proprietate publică, statul şi
unităţile administrativ-teritoriale se manifestă şi în calitate de subiecte de drept public, şi în
calitate de subiecte de drept privat. Chiar dacă uneori această distincţie este greu de făcut,
dificultăţile practice nu anulează această dublă calitate în care acţionează titularii
dreptului de proprietate publică. Deşi, de regulă, aceşti titulari se manifestă fie în calitate de
subiecte de drept public, fie în calitate de subiecte de drept privat, nu este exclus ca, în
anumite situaţii de exercitare a atributelor dreptului de proprietate publică, aceste calităţi
să se manifeste în mod concomitent.
În doctrină s-a făcut distincţie între administrarea generală a bunurilor proprietate
publică şi exercitarea atributelor din conţinutul juridic al dreptului

(431)

de proprietate publică. În această concepţie, drepturile reale, ca drepturi civile, aparţin

numai subiectelor de drept civil. Pe cale de consecinţă, administrarea generală a bunurilor
din domeniul public presupune drepturi şi obligaţii de natură administrativă, respectiv
atribuţii cuprinse în sfera competenţei administrative a starului şi unităţilor administrativ-
teritoriale şi se realizează prin acte de putere, în timp ce exercitarea atributelor dreptului de
proprietate publică se face în planul dreptului civil. Este adevărat că în această concepţie

1006
În legătură cu calitatea de subiect de drept civil, respectiv cu calitatea şi reprezentarea procesuală a
unităţilor administrativ-teritoriale, supra, nr. 187, nota 37.
se recunoaşte că planul administrării generale interferează cu planul dreptului civil,
administrarea generală fiind o activitate de organizare a exercitării dreptului de proprietate
publică în planul dreptului civil1007.
Deşi, de regulă, drepturile reale sunt drepturi subiective civile, substanţa
dreptului de proprietate publică nu poate fi redusă la un drept subiectiv civil. Cum am
văzut, înţelegerea dreptului de proprietate publică este posibilă numai dintr-o perspectivă
interdisciplinară. Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este o sinteză
inseparabilă de elemente de drept public şi de drept privat. Ca urmare, dreptul însuşi nu
mai aparţine doar dreptului civil, iar exercitarea atributelor sale nu mai este posibilă doar
prin fapte şi acte juridice de drept privat. Iată de ce, chiar dacă administrarea generală a
bunurilor din domeniul public poate fi privită ca o premisă a exercitării în concret a
dreptului de proprietate publică, această exercitare se face nu numai în planul dreptului
civil, ci, în primul rând, prin acte de drept public. Posesia, folosinţa şi dispoziţia, ca atribute
ale dreptului de proprietate publică, nu presupun doar voinţa statului şi a unităţii
administrativ-teritoriale ca subiecte de drept civil, ci şi voinţa lor ca subiecte de drept
public.
Întrucât administrarea generală nu se referă la un anumit bun, ea este expresia
puterii pe care statul şi unităţile administrativ-teritoriale o au asupra propriului patrimoniu1008.
Sub acest aspect, statul şi unităţile administrativ-teritoriale acţionează, în primul rând, ca
titulare ale patrimoniului lor, iar nu doar titulare ale dreptului de proprietate publică
asupra anumitor bunuri. În această ordine de idei, administrarea generală se referă nu
numai la bunurile din domeniul public, ci şi la bunurile din domeniul privat. Chiar şi în
legătură cu acest din urmă domeniu, administrarea generală se realizează tot prin acte de
putere, fie normative, fie individuale. Calitatea de administrator general al domeniului
public şi al domeniului privat al statului aparţine Guvernului României, în acest sens, în
art. 1, alin. 5, lit. c din Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor1009
1007
L. Pop, op. cit., p. 77 şi 78.
1008
Pentru discuţia privind puterea asupra patrimoniului, supra, nr. 10.
1009
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, modificată prin
Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 64 din 28 iunie 2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea,
reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a
ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 464 din 29 iunie 2003, Legea nr. 23 din 3 mar-
tie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 187 din
 (432)

se prevede că Guvernul are „funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se

asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea
serviciilor pentru care statul este responsabil”. În acelaşi sens, în art. 11, lit. m se precizează
că Guvernul are atribuţia de a asigura administrarea proprietăţii publice şi private a
statului. Calitatea de administrator general al domeniului public şi al domeniului privat al
unităţilor administrativ-teritoriale aparţine, după caz, consiliului local sau consiliului judeţean,
respectiv Consiliului General al Municipiului Bucureşti, conform art. 38, alin. 1, lit. f, art. 104,
alin. 1, lit. f şi art. 96 din Legea nr. 215/2001.
Esenţial este că exercitarea propriu-zisă a dreptului de proprietate publică, ceea ce
presupune un anumit obiect, iar nu întregul domeniu public, se face nu numai în planul
dreptului civil, ci şi, în mod preponderent, în planul dreptului public. Această exercitare
presupune, în principal, acte juridice de drept public cu caracter individual şi, în subsidiar,
acte juridice de drept privat1010. De altfel, ramurile dreptului nu pot fi delimitate în mod
strict, întrucât coeziunea sistemului de drept este realizată tocmai în zonele de interferenţă,
în care se combină, în mod inseparabil, elementele mai multor ramuri de drept. Din
această perspectivă, nu numai dreptul de proprietate publică, ci şi patrimoniul a devenit
un concept interdisciplinar1011, astfel încât el este nu numai un atribut esenţial al persoanei
ca subiect de drept civil, ci tinde să devină un atribut legat de calitatea de subiect de drept
în general, chiar dacă în dreptul public existenţa patrimoniului nu condiţionează
întotdeauna această calitate.

B. Exercitarea directă şi exercitarea indirectă a atributelor dreptului de

proprietate publică.

Atributele dreptului de proprietate publică pot fi exercitate în mod direct de

titularul dreptului, prin autorităţile competente. Unităţile administrativ-teritoriale exercită
în mod direct aceste atribute, prin intermediul consiliului local sau al consiliului judeţean,
3 martie 2004 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11 din 23 martie 2004 privind stabilirea
unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 266 din 25 martie 2004.
1010
În acest sens, chiar autorul concepţiei care separă planul dreptului public de planul dreptului civil
precizează că drepturile reale principale întemeiate pe dreptul de proprietate publică „se constituie prin
acte sau contracte administrative, între proprietari şi titularii lor existând raporturi juridice
administrative, de subordonare. De aceea, nu se încalcă regula inalienabilităţii dreptului de proprietate
publică” (L. Pop, op. cit., p. 80).
1011
Supra, nr. 5, lit. A, nota 28.
respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, asupra bunurilor din domeniul
public cu privire la care nu s-au constituit drepturi reale specifice sau care nu au fost
închiriate. Teoretic, statul poate exercita în mod direct atributele dreptului de proprietate
publică

(433)

prin autoritatea publică competentă, respectiv Ministerul de Finanţe. Într-adevăr, ca

persoană juridică de drept civil, statul participă în raporturile juridice în mod nemijlocit, în
nume propriu, prin Ministerul Finanţelor, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954. De cele
mai multe ori, statul nu exercită însă în mod direct atributele dreptului de proprietate decât în
momentul în care constituie drepturile reale specifice sau închiriază bunurile din domeniul
public, ulterior, aceste atribute fiind exercitate indirect, prin intermediul titularilor acestor
drepturi reale sau de creanţă. Tot astfel, este posibil ca unităţile administrativ-teritoriale să
constituie drepturi reale specifice sau să închirieze bunuri din domeniul public, caz în care
atributele dreptului de proprietate publică se exercită în mod indirect, prin intermediul
titularilor acestor drepturi reale ori de creanţă.
În acest sens, potrivit art. 136, alin. 4, fraza a Ii-a din Constituţie, în forma
revizuită, bunurile proprietate publică, în condiţiile legii organice, „pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”.
Este de observat că ultima parte a acestui text a fost introdusă în urma revizuirii Constituţiei,
pentru a se pune de acord textul legii fundamentale cu diferite texte din legi organice care
reglementează dreptul real de folosinţă gratuită.
În art. 12, 13 şi 15-17 din Legea nr. 215/2001 sunt cuprinse dispoziţii prin care
sunt reglementate dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul real de folosinţă
gratuită asupra bunurilor din domeniul public, precum şi închirierea unor astfel de bunuri.
Potrivit art. 125, alin. 1, fraza I din Legea nr. 215/2001, „Consiliile locale şi consiliile
judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sau domeniului privat, de interes
local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor
publice, să fie concesionate ori să fie închiriate”. În art. 126 din acelaşi act normativ se ada-
ugă că aceleaşi autorităţi publice „pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri
mobile şi imobile, proprietate publică sau privată, locală ori judeţeană, după caz, persoanelor
juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau utilitate publică ori
serviciilor publice”.
În legătură cu dreptul de concesiune, trebuie să fie avute în vedere şi dispoziţiile
Legii nr. 219/19981012.
Dacă dreptul de administrare se poate constitui numai pe temeiul dreptului de
proprietate publică, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă gratuită, precum şi
închirierea, cum rezultă din textele legale evocate mai sus, pot avea ca obiect şi bunuri din
domeniul privat. Altfel spus, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă gratuită
sunt drepturi reale care se constituie atât pe temeiul dreptului de proprietate publică, cât şi
pe temeiul dreptului de proprietate privată, dar numai asupra bunurilor din patrimoniul
statului sau al unităţilor administra tiv-teritoriale. Aceste drepturi reale se constituie,

(434)

se exercită şi încetează în regim de drept public, completat cu unele elemente de

drept privat. Preponderenţa regimului de drept public explică de ce aceste drepturi
nu pot fi privite ca dezmembrăminte nici atunci când se constituie pe temeiul
dreptului de proprietate privată 1013. Nu este însă mai puţin adevărat că, în acest ultim
caz, ele trebuie să fie avute în vedere alături de dezmembrămin te, ca drepturi reale
specifice constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată aparţinând statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Asupra aceluiaşi bun din domeniul public nu pot fi constituite, în mod simul-
tan, mai multe drepturi reale ca modalităţi de exercitare a dreptului de proprie tate
publică. Constituirea unui anumit drept real exclude posibilitatea constituirii simultane
a unui alt drept real. Dacă asupra unui bun din domeniul public asupra căruia
există deja un drept real se constituie un alt drept real ca moda litate de exercitare a
dreptului de proprietate publică, se poate aprecia, cel mult, că a fost revocat dreptul
real constituit anterior, în măsura în care o asemenea revocare este posibilă, potrivit
legii.
În cele ce urmează, vor fi analizate drepturile reale constituite pe temeiul
dreptului de proprietate publică, ca modalităţi indirecte de exercitare a aces tuia,
întrucât închirierea nu dă naştere unui drept real, este suficient să se re ţină
1012
Supra, nr. 182, nota 4.
1013
În sensul că drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică nu sunt
dezmembrăminte, L. Pop, op. cit., p. 80.
dispoziţiile art. 14-16 din Legea nr. 213/1998. Conform acestor dispoziţii, închirierea
bunurilor proprietate publică se aprobă, după caz, prin Hotărâre a Guvernului, a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local. În contractul de închiriere trebuie să se prevadă clauze care să
asigure exploatarea bunului închiriat potrivit specificului acestuia. Contractul de
închiriere se încheie de către titularul dreptului de proprietate publică sau al dreptului
de administrare cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, pe bază de
licitaţie publică, în condiţiile legii. Sumele încasate din închiriere se fac venit la
bugetul de stat sau la bugetele locale, în cazul în care contractul de închiriere a fost
încheiat de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din
chirie o cotă-parte între 20 şi 50%, stabilită de autoritatea administrativă care a
aprobat închirierea.

192. Dreptul de administrare.

A. Sediul materiei.

Pe lângă textele constituţionale şi legale evocate mai sus, dreptul de

administrare este reglementat şi prin unele dispoziţii din acte normative speciale, cum
sunt art. 4-6 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/19931014 şi art. 4, alin. 2 şi 3 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/19971015.

B. Titularii dreptului de administrare.

Din textele constituţionale şi legale care reglementează acest drept rezultă că

el se poate constitui numai în favoarea regiilor autonome şi a instituţiilor publice.

(435)

a) Regiile autonome. Acestea au fost înfiinţate prin Legea nr. 15/1990 1016. Fiind
adoptată înainte de intrarea în vigoare a actualei Constituţii, această lege nu conţine
prevederi cu privire la dreptul de administrare. În art. 5, alin. 1 se prevede doar că regia
autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. După intrarea în vigoare a
1014
Supra, nr. 182, nota 6.
1015
Supra, nr. 185, nota 33.
1016
Supra, nr. 185, nota 33.
Constituţiei, acest text legal a fost interpretat în mod constant în sensul că se referă la
bunurile cu privire la care regia are un titlu de proprietate, iar nu la bunurile din
domeniul public pe care le are în administrare. În legătură cu aceste bunuri, regia
autonomă are doar un drept de administrare, ca drept real. Această idee a fost consacrată,
după intrarea în vigoare a Constituţiei, prin dispoziţiile art. 4-6 din Ordonanţa Guvernului
nr. 15/1993.
Deşi, iniţial, numărul regiilor autonome era foarte mare, prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 30/1997, numărul acestora a fost redus la strictul necesar,
creându-se astfel posibilitatea privatizării marilor entităţi economice, într-adevăr, prin
această ultimă ordonanţă a fost creat cadrul legal al transformării celor mai multe regii
autonome în societăţi comerciale. Conform art. 2, alin. 1, „... regiile autonome care nu
sunt supuse procedurii de dizolvare şi lichidare vor fi reorganizate ca societăţi
comerciale, în formele prevăzute de lege la data reorganizării”. În alineatul 2 al acestui
text legal se adaugă că „Societăţile comerciale pe acţiuni rezultate în urma reorganizării
regiilor autonome având ca obiect activităţi de interes public naţional vor fi denumite
companii naţionale sau societăţi naţionale, după caz, şi vor fi supuse procesului de
privatizare”. Au fost exceptate de la aplicarea dispoziţiilor privind transformarea în
societăţi comerciale numai regiile autonome menţionate în art. 12 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 30/1997, cu modificările ulterioare1017. Dincolo de semnificaţia lui
juridică, acest act normativ este expresia economică şi politică a principiilor economiei de
piaţă liberă, întemeiată pe proprietatea privată. Aplicarea acestui act normativ, prin
transformarea efectivă a regiilor autonome în societăţi comerciale, iar apoi prin
privatizarea acestora, a deschis calea restabilirii raportului normal dintre proprietatea
publică şi proprietatea privată, în sensul afirmării primatului acesteia din urmă.
Regiile autonome au patrimoniu propriu, condiţie esenţială pentru a fi per-
soane juridice. Dreptul de administrare nu este însă singurul drept real din patrimoniul
regiilor autonome. Alături de acest drept real, regiile autonome pot avea în patrimoniul lor
dreptul de proprietate privată şi drepturile reale constituite pe temeiul acestuia. Cu ocazia
transformării regiilor autonome în societăţi comerciale, bunurile proprietate publică, obiect al
dreptului de administrare,

1017
Dispoziţiile art. 12 au fost modificate prin Legea nr. 207 din 12 decembrie 1997 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 366 din 18 decembrie 1997 şi prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997.
 (436)

au fost atribuite noilor societăţi comerciale, în baza unor contracte de conce siune,
pe un termen stabilit prin actul administrativ individual de reorganiza re; în acest
sens, societăţile comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome au
încheiat, prin intermediul administratorilor lor, contractele de concesiune în termen de
30 de zile de la data înmatriculării în Registrul comerţului1018 (art. 4, alin. 3 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997). Nu este exclus însă ca bunurile
obiect al dreptului de administrare, respectiv al dreptului de proprietate publică să
fie trecute din domeniul public în domeniul privat, potrivit legii, şi să fie aduse de stat
sau de unităţile administrativ-teritoriale ca aport la capitalul social al societăţilor
comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome. Într-o asemenea situaţie,
societăţile comerciale au chiar un drept de proprietate privată asupra acestor bunuri. În
practică, aceasta a fost soluţia adoptată de regulă. O asemenea soluţie nu a putut şi
nu poate fi însă aplicată cu privire la bunurile care formează obiectul exclusiv al
dreptului de proprietate publică, potrivit art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma
revizuită (fostul art. 135, alin. 4). în acest sens, în art. 4, alin. 2 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 s-a prevăzut în mod expres că „în capitalul social
al societăţilor comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome nu se includ
bunuri de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie”. Cu privire la
aceste bunuri, societăţile comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor
autonome pot beneficia doar de un drept de concesiune. Este însă de observat că, în
urma revizuirii Constituţiei, restrângându-se sfera bunurilor care formează obiect
exclusiv al dreptului de proprietate publică, este posibil ca unele bunuri cu privire la
care s-a constituit dreptul de concesiune să fie trecute din domeniul public în
domeniul privat, potrivit legii, şi, pe cale de consecinţă, să fie aduse de către stat sau
unităţile administrativ-teritoriale ca aport la capitalul social al societăţilor comerciale

1018
În măsura în care este vorba despre o atribuire directă, altfel spus, dacă se încheie contractul de
concesiune cu încălcarea regulilor concurenţiale ale economiei de piaţă, s-ar încălca dispoziţiile art.
135 alin. 1 şi alin. 2, lit. a din Constituţie, în forma revizuită (art. 134, alin. 1 şi 2, lit. a din Constituţia
în forma iniţială). Curtea Constituţională s-a pronunţat expres în acest sens prin decizia nr. 136 din 3
mai 2001 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind
regimul concesiunilor (decizie publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 647 din 16
octombrie 2001), în legătură cu dispoziţiile art. 40, alin. (1) fraza I din Legea nr. 219/1998.
respective. Astfel, aceste societăţi vor avea un drept de proprietate privată asupra
bunurilor din această categorie.
b) Instituţiile publice. Mai întâi, statul şi unităţile administrativ-teritoriale nu
pot avea calitatea de subiecte ale dreptului de administrare, întrucât ele sunt chiar
titularele domeniului public, respectiv titularele dreptului de proprietate publică.
Din această perspectivă, statul şi unităţile administrativ-teritoria le nu sunt simple
instituţii publice şi nici autorităţi publice, ci sunt subiecte colective de drept, de
sinteză 1019, a căror personalitate se exprimă prin diferite

(437)

autorităţi publice sau alte instituţii publice. Instituţiile publice sunt subiecte de drept
public care sunt expresia juridică a diferitelor structuri ale puterilor statului, ale
administraţiei publice centrale sau locale. Ele iau naştere în procesul democratic de
constituire a autorităţilor publice1020, fiind înfiinţate prin Constituţie, prin legi sau prin acte
administrative, normative sau individuale1021. Deşi nu au scop lucrativ şi sunt finanţate, în
principal, de la bugetul de stat1022, aceste instituţii publice, întrucât au un patrimoniu
propriu, au şi calitatea de subiecte de drept privat. Dreptul de administrare asupra
bunurilor din domeniul public, atribuite acestor instituţii publice, face parte din
patrimoniul lor. Existenţa unei instituţii publice, care are şi calitatea de subiect de drept
privat, deci de persoană juridică în sensul dreptului civil, nu este posibilă fără constituirea
unui patrimoniu. De regulă, acest patrimoniu ia naştere prin constituirea dreptului de
1019
Ideea de subiecte colective de drept, de sinteză subliniază caracterul complex al acestor subiecte,
întrucât chiar autorităţile publice şi alte instituţii publice prin care se exprimă personalitatea lor juridică
sunt, ele însele, subiecte de drept public şi de drept privat.
1020
Autorităţile publice, în măsura în care au un patrimoniu, sunt ele însele instituţii publice, fără a
epuiza însă sfera acestei noţiuni. Noţiunea de instituţie publică este legată de ideea de persoană juridică
de drept public, ceea ce presupune existenţa patrimoniului ca element constitutiv al personalităţii
juridice. Noţiunea de autoritate publică exprimă, în primul rând, raporturile de putere în mecanismul
democraţiei constituţionale, fără a presupune cu necesitate existenţa unui patrimoniu. De exemplu,
primarul este o autoritate publică, fără a avea un patrimoniu propriu. De asemenea, Parlamentul este
subiect de drept public, dar patrimoniu propriu au doar Senatul şi Camera Deputaţilor. Numai în dreptul
privat personalitatea juridică nu poate fi concepută fără existenţa unui patrimoniu, ca atribut esenţial al
persoanei, fizice sau juridice. Nu s-a cristalizat încă o teorie generală a subiectelor de drept şi a
personalităţii juridice, motiv pentru care, de multe ori, conceptele dreptului civil sunt aplicate în mod
impropriu în alte ramuri ale dreptului. Această afirmaţie nu infirmă însă ideea dreptului civil ca drept
comun pentru întregul sistem de drept. Aplicarea regulilor de drept comun în diferite ramuri de drept şi
instituţii juridice particulare trebuie să se facă însă cu respectarea aspectelor specifice.
1021
Aşadar, nu toate subiectele dreptului de administrare sunt înfiinţate prin acte individuale ale
autorităţilor publice competente (în sens contrar, C. Bîrsan, op. cit., p. 107). De exemplu, autorităţile
judiciare cu personalitate juridică sunt înfiinţate prin lege. Parlamentul şi Guvernul sunt instituţii
publice reglementate prin Constituţie.
1022
L. Pop, op. cit., p. 82.
administrare asupra bunurilor atribuite din domeniul public. Nu este însă exclus ca
instituţiile publice să aibă în patrimoniul lor, pe lângă dreptul de administrare, un drept de
proprietate privată, precum şi oricare dintre drepturile reale constituite pe temeiul
acestuia.
Între instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau local care pot beneficia de
dreptul de administrare, în art. 12, alin. 1 din Legea nr. 213/1998 sunt menţionate, cu
titlu de exemplu, prefecturile şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
Titularii dreptului de administrare acţionează şi în calitate de subiecte de drept
public, şi în calitate de subiecte de drept privat în legătură cu acest drept real, în funcţie de
natura raporturilor juridice. De exemplu, în procesul de constituire sau de încetare a
dreptului de administrare, regiile autonome şi instituţiile publice se înfăţişează ca subiecte
de drept public, iar în raporturile juridice civile născute în legătură cu acest drept real, ele
acţionează ca subiecte de drept privat.

(438)

Titularii dreptului de administrare au calitate şi capacitate procesuală în

litigiile privitoare la acest drept real. Dacă litigiul poartă însă chiar asupra dreptului de
proprietate asupra bunului care constituie şi obiect al dreptului de administrare,
titularul acestui din urmă drept are obligaţia să precizeze în faţa instanţei de
judecată titularul dreptului de proprietate, cu respectarea prevederilor Codului de
procedură civilă (art. 12, alin. 4, primele două fraze din Legea nr. 213/1998).

C. Constituirea dreptului de administrare.

Dreptul de administrare se constituie, după caz, conform art. 12, alin. 2 din
Legea nr. 213/1998, prin hotărârea Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. Aşadar, în
procesul de constituire a acestui drept real, între titularul domeniului public,
respectiv statul sau unitatea administrativ-teritorială, şi titularul dreptului de
administrare există, de regulă1023, raporturi de subordonare, iar nu raporturi de drept
civil, iar atribuirea bunurilor se face prin acte de putere, respectiv prin acte

1023
Într-adevăr, atribuirea unor bunuri (clădiri) de către Guvern către Parlament sau către înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie nu se face în cadrul unor raporturi de subordonare.
administrative cu caracter individual, iar nu prin acte juridice de drept privat1024. Chiar
dacă există iniţial o solicitare din partea regiei autonome sau a instituţiei publice
pentru constituirea dreptului de administrare asupra unui anumit bun din domeniul
public, actul de constituire rămâne un act unilateral de drept public, iar nu unul de
natură contractuală; acordul titularului dreptului de administrare nu este necesar1025.

D. Caracterele juridice ale dreptului de administrare.

În raporturile juridice de drept privat, dreptul de administrare se bucură de

caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate publică, fiind deci
inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil. Caracterul inalienabil al bunurilor care
formează obiectul dreptului de administrare rezultă şi din prevederile art. 4, alin.
2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997, evocate mai sus. Cum am
văzut, cu ocazia reorganizării regiilor autonome în societăţi comerciale, bunurile
aflate în administrarea regiilor şi care fac parte din categoria bunurilor care formează
obiectul exclusiv al proprietăţii publice, potrivit dispoziţiilor constituţionale, nu pot fi
aduse ca aport la capitalul social al societăţilor comerciale, ci pot fi doar
concesionate către acestea. Altfel spus, nu numai dreptul de proprietate publică, ci
şi dreptul de administrare este inalienabil. În acelaşi sens, în art. 24 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
99/1999, se precizează că regiile autonome pot vinde numai active aflate în
patrimoniul lor, adică bunuri care sunt proprietatea lor;

(439)

per a contrario, bunurile aflate în administrare nu pot fi înstrăinate, indiferent dacă este
vorba de subiecte de drept privat ori de regii autonome sau instituţii publice. Cu alte
cuvinte, nici dreptul de proprietate publică, nici dreptul de administrare n-ar putea forma
obiect de înstrăinare. Tocmai pentru că dreptul de administrare este inalienabil, licenţa de
dare în administrare în domeniul minier nu este transmisibilă, interdicţie prevăzută expres
în art. 24, alin. 4 din Legea nr. 85/2003. Aşadar, dreptul de administrare, ca şi cel de
proprietate publică, nu se află în circuitul civil, adică nu poate fi înstrăinat prin mijloace
1024
C. Bîrsan, op. cit., p. 107.
1025
M. Nicolae, „Nota II la dec. nr. 1899/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, s. cont.”, în Dreptul nr.
6/2001, p. 137 şi 138.
de drept privat. El poate fi doar constituit sau revocat prin acte de drept administrativ.
Chiar atunci când se vorbeşte de acordul titularului dreptului de administrare în vederea
revocării de către titularul dreptului de proprietate publică, nu este vorba despre un
contract, ca act juridic de drept civil, ci de două manifestări unilaterale de voinţă.
Caracterul inalienabil al dreptului de administrare nu ar putea fi asigurat dacă el
nu ar fi insesizabil şi imprescriptibil.
Cu referire la caracterul insesizabil, în art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr.
15/1993 se precizează expres că „(1) În cazul angajării răspunderii contractuale sau
delictuale a regiei autonome, creditorii pot cere executarea silită numai asupra bunurilor
din proprietatea regiei.
(2) Bunurile proprietate publică fiind, potrivit art. 135 alin. (5) din Constituţia
României, inalienabile, se interzice regiilor autonome să constituie garanţii de orice fel cu
privire la aceste bunuri” (art. 135, alin. 5 a devenit art. 136, alin. 4 după revizuirea
Constituţiei).

E. Conţinutul juridic al dreptului de administrare.

Potrivit art. 12, alin. 3 din Legea nr. 213/1998, „Titularul dreptului de administrare
poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-
a fost dat bunul în administrare”. Rezultă din acest text legal că posesia, folosinţa şi
dispoziţia sunt atributele care formează conţinutul juridic al dreptului de administrare.
Aceste prerogative se înfăţişează însă într-o formă specifică. Ele nu se confundă cu
posesia, folosinţa şi dispoziţia ca prerogative ale dreptului de proprietate publică.
Posesia este, în acest caz, doar expresia juridică a stăpânirii, iar nu a aproprierii
bunului. Într-adevăr, numai dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate
privată presupun o apropriere a bunurilor, iar nu şi drepturile reale constituite pe temeiul
acestor drepturi de proprietate. Mai mult, stăpânirea nu se face în calitate de proprietar, ci
în calitate de titular al dreptului de administrare1026.

1026
În doctrină, posesia ca atribut al dreptului de administrare este descrisă prin elementul material şi
elementul psihologic, făcându-se astfel trimitere, implicit, la posesie ca stare de fapt (E. Chelaru, op.
cit., p. 50; C. Bîrsan, op. cit., p. 109; L. Pop, op. cit., p. 85). Or între posesia ca stare de fapt şi posesia
ca prerogativă care intră în conţinutul juridic al oricărui drept real principal nu există identitate
conceptuală (supra, nr. 55 şi 119). Cu referire la dreptul de administrare, posesia ca element juridic se
reduce la dreptul de stăpânire a bunului, dar ca stare de fapt acoperă toate actele şi faptele juridice prin
care se obiectivează dreptul de administrare, cu toate prerogativele sale; posesia ca stare de fapt include
deci şi actele şi faptele juridice prin care se exercită atributele folosinţei şi dispoziţiei, iar nu doar
atributul posesiei.
 (440)

Folosinţa este cel mai important atribut al dreptului de administrare, chiar dacă nu
acoperă întreaga substanţă a acestuia. Pe baza acestui atribut, titularii dreptului de
administrare pot utiliza bunurile care le-au fost atribuite, ţinând seama atât de destinaţia
generală a bunurilor (uzul sau utilitatea publică), cât şi de destinaţia lor specială, stabilită
prin actul de atribuire. Potrivit art. 14 din Legea nr. 213/1998, titularii dreptului de
administrare pot să închirieze bunuri care formează obiectul acestui drept, dar numai cu
aprobarea Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti
sau a consiliului local şi cu obligaţia de a include în contractele de închiriere clauze care să
asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia. Chiria cuvenită pe baza
contractului de închiriere, ca fruct civil, va fi reţinută însă numai într-o cotă-parte, între
20 şi 50%, stabilită de autoritatea administrativă care a aprobat contractul respectiv,
restul chiriei urmând a se vărsa la bugetul de stat sau la bugetele locale, conform art. 16
din Legea nr. 213/1998. Cât priveşte fructele în general, regiile autonome, care, prin natu-
ra lor, au caracter lucrativ, le pot folosi pentru acoperirea cheltuielilor şi pentru desfăşurarea
activităţilor economice necesare producerii profitului1027. Altfel spus, regiile autonome
dobândesc fructele cu titlu de proprietate privată. În schimb, instituţiile publice, întrucât
sunt, exclusiv sau în cea mai mare parte, finanţate de la buget, au obligaţia să verse
veniturile realizate la buget. Cu caracter excepţional, prin actul de înfiinţare sau prin lege,
instituţiile publice pot să dispună de anumite venituri ca surse extrabugetare de finanţare
a activităţii lor1028. Deşi textul art. 12, alin. 3, fraza I din Legea nr. 213/1998 nu face dis-
tincţie, dispoziţia nu se poate exercita decât în forma dispoziţiei materiale, dar numai cu
condiţia respectării destinaţiei bunurilor1029. De exemplu, instituţiile publice pot
transforma anumite clădiri, iar regiile autonome pot culege productele bunului aflat în
administrarea lor. Dispoziţia juridică este exclusă, întrucât dreptul de administrare este
inalienabil.
În mod aparent, Hotărârea Guvernului nr. 841/1995, cu modificările ulterioare1030,
ar reglementa o excepţie de la această regulă.

1027
E. Chelaru, op. cit., p. 51; C. Bîrsan, op. cit., p. 109.
1028
E. Chelaru, ibidem; C. Bîrsan, ibidem.
1029
E. Chelaru, ibidem; C. Bîrsan, ibidem.
1030
Supra, nr. 182, nota 8.
 Într-adevăr, pe de o parte, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 1 şi în Anexa 1 din
acest act normativ, este permis transferul bunurilor aflate în administrarea unei instituţii
publice, în măsura în care nu mai sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii acesteia,
către o altă instituţie publică. Este însă de observat că, în această ipoteză, bunurile se
transmit nu numai pe baza procesului verbal încheiat de instituţiile publice interesate, ci şi pe
baza aprobării acestui

(441)

proces verbal de către ordonatorii de credite, principali sau secundari, ai celor două
instituţii publice. Aşadar, transferul bunurilor nu se face printr-un act de drept privat, ci tot
prin acte de drept public. Ca o consecinţă a acestui transfer, trebuie să se modifice inventarul
bunurilor din domeniul public, conform art. 22 din Legea nr. 213/1998.
Pe de altă parte, dispoziţiile cuprinse în art. 2 şi 3 şi în Anexa 2 din acelaşi act
normativ reglementează valorificarea bunurilor scoase din funcţiune aflate în administrarea
instituţiilor publice. în această ipoteză, bunurile nu sunt transmise către o altă instituţie
publică, ci către persoane fizice sau juridice de drept privat. Nici în acest caz nu este însă
vorba despre o excepţie de la caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică şi al
dreptului de administrare, întrucât bunurile scoase din funcţiune sunt bunuri care nu mai
au destinaţia de interes public. Altfel spus, ele nu mai sunt bunuri de uz sau de utilitate pu-
blică, în momentul în care se constată că a încetat destinaţia de interes public a unor
bunuri, trebuie să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 213/1998 şi să se modifice
inventarul bunurilor din domeniul public. Pe cale de consecinţă, din momentul modificării
inventarului, bunurile respective trec din domeniul public în domeniul privat şi pot fi
valorificate potrivit dispoziţiilor cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 841/1995.
Tot în acelaşi moment încetează dreptul de administrare, iar instituţia publică
acţionează practic ca un mandatar al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale care are
calitatea de titular al dreptului de proprietate privată asupra bunurilor ce urmează a fi
înstrăinate. În acest sens, în art. 6.2, fraza I din Anexa 2 a Hotărârii Guvernului nr. 841/1995
se precizează că „Sumele rezultate din vânzarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune sau,
după caz, a materialelor sau pieselor rezultate în urma demolării sau dezmembrării acestora
constituie, potrivit legii, venituri ale bugetului de stat sau ale bugetelor locale, după caz”.
Numai dacă este vorba despre instituţii publice finanţate integral din venituri
extrabugetare acestea îşi vor reţine veniturile obţinute din vânzarea bunurilor scoase din
funcţiune. Practic, în această ipoteză este vorba de o finanţare nebugetară făcută de stat sau
de unitatea administrativ-teritorială în favoarea instituţiei publice respective.
Ambele proceduri prevăzute în acest act normativ presupun şi exprimarea voinţei
instituţiei publice, titulara dreptului de administrare. Dar această voinţă se exprimă în
forma unui act juridic de drept public, iar nu în forma unui act juridic de drept privat. În
cadrul celei de-a doua proceduri, înstrăinarea bunului se poate face printr-un act juridic de
drept privat, în condiţiile speciale prevăzute de lege (de regulă, organizarea unei licitaţii
publice), dar numai după ce se constată, printr-un act de drept public, că a încetat uzul sau
utilitatea publică şi după ce bunul a fost trecut în domeniul privat prin modificarea in-
ventarului bunurilor din domeniul public.
Desigur, dacă este vorba de bunuri care formează obiectul exclusiv al dreptului de
proprietate publică, fie pe baza dispoziţiilor art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma
revizuită, fie pe baza altor dispoziţii din legi organice, procedurile reglementate prin Hotărârea
Guvernului nr. 841/1995 nu pot fi aplicabile.

(442)

F. Încetarea dreptului de administrare.

a) Revocarea dreptului de administrare. Potrivit art. 12, alin. 3, fraza a Ii-a din
Legea nr. 213/1998, „Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul
său nu îşi exercită drepturile şi nu îşi execută obligaţiile născute din actul de
transmitere”. În aplicarea acestei dispoziţii legale de principiu, în art. 12, alin. 4,
fraza finală, se prevede că neîndeplinirea obligaţiei titularului dreptului de
administrare de a arăta instanţei cine este titularul dreptului de proprietate publică, în
litigiile referitoare la acest drept, poate atrage revocarea dreptului de administrare. În
ambele texte legale se reglementează revocarea dreptului de administrare cu titlu de
sancţiune, care constituie însă o simplă facultate pentru titularul dreptului de
proprietate publică.
În acord cu principiul simetriei, revocarea se va face, după caz, prin hotă -
rârea Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, sau a consiliului local.
b) Trecerea bunului în administrarea altuia sau redistribuirea bunurilor.
Soluţia revocării dreptului de administrare numai cu titlu de sancţiune a fost
criticată în doctrină 1031, apreciindu-se că titularul dreptului de proprietate publică
trebuie să aibă posibilitatea de a revoca dreptul de administrare şi în situaţii în
care nu se poate reţine în sarcina titularului acestui din urmă drept o faptă
culpabilă, respectiv neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute în actul de transmi tere,
noţiune care include în sfera sa şi actul de constituire 1032.
Chiar de lege lata, încetarea dreptului de administrare este posibilă şi pe alte
căi decât revocarea, dar cu acordul părţilor interesate. Important este însă dacă,
împotriva voinţei titularului dreptului de administrare şi în absenţa oricărei fapte
culpabile a acestuia, o asemenea încetare este posibilă. Într-adevăr, pot exista situaţii
în care titularul dreptului de proprietate publică apreciază că este necesară o
redistribuire a bunurilor între regiile autonome sau între instituţiile publice. Cât timp
titularul dreptului de proprietate publică poate să reorganizeze regiile autonome sau
instituţiile publice sau chiar să le desfiinţeze, este firesc să poată redistribui bunurile
atribuite acestora, indiferent de constatarea unei fapte culpabile1033.
Aşa-numita trecere a bunului în administrarea altuia 1034 nu este, în realitate,
decât tot o încetare, respectiv o retragere 1035 a dreptului de administrare, urmată

(443)

de constituirea unui nou drept de administrare. În practică, o asemenea măsură se

dispune, după caz, tot prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, deşi Legea nr.
213/1998 nu reglementează o asemenea posibilitate. De lege ferenda, este necesară
completarea Legii nr. 213/1998 în acest sens1036, astfel încât încetarea dreptului de
administrare să fie posibilă nu numai prin revocare, adică cu titlu de sancţiune, ci şi în
situaţiile în care este necesară redistribuirea bunurilor atribuite regiilor autonome sau

1031
C. Bîrsan, op. cit., p. 110 şi 111.
1032
Ibidem, p. 110.
1033
În practică, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, Guvernul a emis, în repetate rânduri,
hotărâri prin care a transferat anumite bunuri din administrarea unor regii autonome sau instituţii
publice în administrarea altor asemenea entităţi juridice. Pentru o prezentare a acestei practici
administrative, E. Popa, „Regimul juridic al dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din
domeniul public”, în Dreptul nr. 3/2000, p. 90-93.
1034
Pentru această noţiune, M. Nicolae, „Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998...”, cit. supra, p. 17.
1035
Pentru utilizarea noţiunii de retragere, alături de noţiunea de revocare a dreptului de ad ministrare,
M. Nicolae, „Notă...”, cit. supra, p. 138; L. Pop, op. cit., p. 83. Deşi autorii nu precizează, din context
pare să rezulte că retragerea este actul administrativ unilateral prin care dreptul de administrare
încetează în absenţa faptei culpabile a titularului acestuia.
1036
C. Bîrsan, op. cit., p. 111.
instituţiilor publice1037. O asemenea măsură ar putea fi numită redistribuirea bunurilor sau
trecerea bunurilor în administrarea altuia. Este de preferat o asemenea soluţie, întrucât
noţiunea de revocare are o conotaţie care trimite la ideea de sancţiune, deci la ideea de
faptă culpabilă.
Chiar şi în această ipoteză, încetarea dreptului de administrare nu trebuie să fie
rezultatul unei măsuri arbitrare, ad nutum, a titularului dreptului de proprietate publică,
respectiv a administratorului general al bunurilor din domeniul public. Măsura de încetare
(retragere) a dreptului de administrare trebuie să fie rezultatul aprecierii autorităţii
publice competente în sensul că titularul iniţial al dreptului de administrare nu mai are
nevoie de bunul respectiv sau există un motiv de interes public mai puternic pentru
atribuirea bunului altei regii sau altei instituţii publice; s-a considerat chiar că, dacă există o
asemenea apreciere, statul sau unitatea administrativ-teritorială are nu numai dreptul, ci
şi obligaţia de a redistribui bunul în cauză; în absenţa unui asemenea motiv, retragerea
dreptului de administrare ar fi posibilă numai cu acordul titularului dreptului de
administrare1038. Tocmai pentru a îngrădi abuzul de putere s-a recunoscut posibilitatea
atacării nu numai a actului administrativ de revocare, ci şi a actului administrativ de
trecere a bunului în administrarea altuia sau de redistribuire a bunurilor, în cazul în care nu a
fost respectată competenţa legală1039 sau au fost încălcate alte cerinţe prevăzute de lege.
c) Încetarea dreptului de administrare în condiţiile Hotărârii Guvernului nr.
481/1995. Am văzut mai sus că dreptul de administrare încetează în ipoteza transmiterii

(444)

fără plată a bunurilor atribuite instituţiilor publice sau în ipoteza scoaterii lor din
funcţiune, urmată de valorificarea lor. Cum am văzut, specificul acestei modalităţi

1037
Pentru reglementarea printr-o normă legală specială a unei asemenea situaţii, dispoziţiile art. 166,
alin. 5 din Legea nr. 84 din 24 iulie 1995 a învăţământului, republicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificările ulterioare, în care se arată că, pentru
motive temeinice, de interes public, pot fi transferate construcţii şi terenuri aferente procesului
instructiv-educativ, cu aprobarea Guvernului, la propunerea ministrului educaţiei şi cercetării. Acest
transfer nu are însă semnificaţia unei revocări, ci a unei retrageri a dreptului de administrare; deşi s-a
afirmat că această retragere este ad nutum (M. Nicolae, loc. cit., p. 139), în realitate, acest caracter nu
există, tocmai pentru că retragerea trebuie să fie motivată (pentru semnificaţia locuţiunii ad nutum, H.
Roland, L. Boyer, Locutions latines de droit frangais, 34 edition, Litec, Paris, 1993, p. 16). Fiind vorba
de o normă specială, dispoziţiile art. 166, alin. 5 din Legea nr. 84/1995 subzistă chiar şi după intrarea în
vigoare a Legii nr. 213/1998, care face parte din reglementarea de drept comun a dreptului de
proprietate publică.
1038
M. Nicolae, loc. cit., p. 138.
1039
L. Pop, op. cit., p. 84.
de încetare a dreptului de administrare stă în aceea că ea presupune şi
manifestarea voinţei titularului dreptului de administrare, chiar dacă această voinţă
se exprimă prin acte de drept public.
d) Reorganizarea sau desfiinţarea regiei autonome sau instituţiei publice. Am văzut
mai sus că, în situaţia reorganizării regiilor autonome în societăţi comerciale, dreptul
de administrare încetează, societăţile comerciale primind în patrimoniul lor fie un
drept de proprietate asupra bunurilor, fie un drept de concesiune. în mod asemănător,
este posibilă reorganizarea instituţiilor publice, precum şi desfiinţarea regiilor
autonome sau instituţiilor publice, cu consecinţa încetării dreptului de administrare.
Trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat. Cum am văzut,
bunurile din domeniul public pot fi trecute în domeniul privat prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune
altfel (art. 10, alin. 2 din Legea nr. 213/1998). Desigur, ca efect al încetării
dreptului de proprietate publică, încetează şi dreptul de administra re constituit pe
temeiul acestuia1040.

G. Natura juridică a dreptului de administrare.

Acest drept este un drept real principal care, ca şi fundamentul său, dreptul de
proprietate publică, se constituie şi se exercită în regim de drept public. Specificul
acestui drept real principal constă în opozabilitatea sa diferită în raporturile de
drept public şi în raporturile de drept privat.
În principiu, dreptul de administrare, constituit printr-un act de drept public
de către titularul dreptului de proprietate publică, statul sau o unitate administrativ-
teritorială, nu este opozabil în raporturile de drept public stabilite între titularul său
şi titularul dreptului de proprietate publică.
În cazul statului, ca titular al dreptului de proprietate publică, raporturile
stabilite între Guvern, ca administrator general al bunurilor din domeniul public, şi
diferiţii titulari ai dreptului de administrare nu sunt întotdeauna raporturi de drept
administrativ şi, cu atât mai puţin, de subordonare. De exemplu, raporturile dintre
Guvern, Senat şi Camera Deputaţilor sau dintre Guvern şi înalta Curte de Casaţie şi

1040
În legătură cu această ipoteză, L. Pop, op. cit., p. 83, deşi acest autor o con sideră ca fiind tot un caz
de revocare a dreptului de administrare.
Justiţie nu sunt raporturi de drept administrativ şi cu atât mai mult nu se poate
concepe că ultimele două instituţii publice s-ar subordona primei instituţii. În aceste
situaţii particulare, dreptul de administrare se constituie tot printr-un act de drept
public, din care nu se nasc însă raporturi de subordonare. Dar, în aceste situaţii
particulare, sunt importante nu numai raporturile stabilite între titularii dreptului de
administrare şi Guvern, ca administrator general al bunurilor din domeniul public,
ci şi, mai ales, raporturile stabilite între aceşti titulari şi stat, ca titular al dreptului
de proprietate publică.

(445)

În aceste ultime raporturi, dreptul de administrare nu este opozabil titularului dreptului de

proprietate publică.
De regulă însă, dreptul de administrare se constituie prin acte juridice de drept
administrativ în cadrul unor raporturi de subordonare. Mai ales în asemenea cazuri dreptul
de administrare nu este opozabil titularul dreptului de proprietate publică, în sensul că acest
titular poate să îl revoce sau să ia alte măsuri de încetare prevăzute de lege pentru încetarea
dreptului de administrare.
În aceste raporturi juridice de drept public, născute între titularul dreptului de
administrare şi titularul dreptului de proprietate publică, respectiv administratorul general
al bunurilor din domeniul public, primul titular nu îşi poate apăra dreptul său prin
mijloace de drept civil, respectiv prin acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea
posesorie sau acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară1041. Actul administrativ ilegal
prin care s-ar aduce atingere dreptului de administrare poate fi însă atacat potrivit Legii
contenciosului administrativ1042.
În schimb, în raporturile de drept privat, dreptul de administrare este opozabil erga
omnes, ca orice drept real. în aceste raporturi, părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. Ca
urmare, dreptul de administrare poate fi apărat, în aceste raporturi, prin mijloace de drept

1041
E. Chelaru, op. cit., p. 49; C. Bîrsan, op. cit., p. 108; L. Pop, op. cit., p. 84.
1042
C.S.J., s. cont., dec. nr. 92 şi dec. nr. 393/1994, în Dreptul nr. 6/1996, p. 92 şi 93; dec. nr. 741/1994,
în Dreptul nr. 6/1995, p. 92; dec. nr. 1889/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p. 132-134, cu „Nota I”, critică,
de Al. Negoiţă (p. 134 şi 135), şi „Nota II”, explicativ-aprobativă, de M. Nicolae (p. 135-144). Este de
observat că toate aceste decizii se referă la acte administrative emise înainte de intrarea în vigoare a
Legii nr. 213/1998.
civil1043, respectiv prin acţiunea în revendicare1044, acţiunea posesorie, acţiunea în grăniţuire
sau acţiunea negatorie.
În concluzie, dreptul de administrare, ca drept real principal, este un concept
interdisciplinar, de drept public şi de drept privat, ca şi dreptul de proprietate publică1045.
În acest înţeles, dreptul de administrare este una dintre cele mai importante
modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică1046.

(446)

H. Definirea dreptului de administrare.

În raport cu cele de mai sus, dreptul de administrare este dreptul real

principal inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, constituit de autoritatea
competentă, în mod gratuit, asupra unui bun din domeniul public în favoarea unei
regii autonome sau a unei instituţii publice, ca modalitate de exercitare a dreptului
de proprietate publică, drept care conferă titularului său atributele posesiei,
folosinţei şi dispoziţiei, cu respectarea obligaţiilor prevăzute în actul de constituire,
precum şi a limitelor materiale şi juridice.

192. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică.

A. Precizări terminologice. Sediul materiei.

Dreptul de concesiune este un drept cu geometrie variabilă, în funcţie de obiectul

său. Mai întâi, el poate avea ca obiect bunuri, activităţi economice sau servicii publice.

1043
C. Bîrsan, op. cit., p. 108; L. Pop, op. cit., p. 85.
1044
Deşi acţiunea în revendicare este acţiunea prin care se apără dreptul de proprietate, se admite că
acţiunea prin care se apără în mod direct dreptul de administrare este tot o acţiu ne în revendicare. în
absenţa unei prevederi exprese a legii, o asemenea soluţie este acceptabilă, după cum, tot prin
asemănare, s-ar putea utiliza denumirea de acţiune confesorie, chiar dacă dreptul de administrare nu
este un dezmembrământ al dreptului de proprietate. De lege ferenda, este utilă precizarea denumirii
acţiunii prin care se apără dreptul de administrare.
1045
Într-un sens asemănător, s-a vorbit de natura juridică mixtă a dreptului de adminis trare (în acest
sens, E. Chelaru, op. cit., p. 49). Natura de drept public a dreptului de administrare nu poate fi însă
redusă la o natură pur administrativă.
1046
Fără a nega importanţa dreptului de administrare, el nu este singura modalitate ju ridică de
exercitare, în planul dreptului civil, a dreptului de proprietate publică (pentru opinia contrară, L. Pop,
op. cit., p. 82). În realitate, dreptul de proprietate publică poate fi exercitat şi în mod direct, adică fără
constituirea unui alt drept real, de către titularul său, mai ales când acesta este o unitate administra tiv-
teritorială. În mod indirect, dreptul de proprietate publică mai poate fi exercitat şi prin intermediul
dreptului de concesiune, al dreptului real de folosinţă gratuită şi al închirierii.
În al doilea rând, cât priveşte bunurile, acestea pot să aparţină domeniului public sau
domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Iată de ce, ca
modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, poate fi avut în vedere
numai dreptul de concesiune asupra bunurilor aparţinând domeniului public.
Deşi există o diferenţă clară, cel puţin sub aspectul obiectului, între dreptul
de concesiune asupra bunurilor din domeniul public şi dreptul de concesiune asupra
bunurilor din domeniul privat, totuşi reglementarea lor este comună, indiferent
dacă este vorba de reglementarea generală sau de reglementarea specială a acestor
drepturi. Ca urmare, regimul juridic al dreptului de concesiune asupra bunurilor
proprietate publică trebuie să fie desprins din aceste reglementări, reţinând atât ceea
ce este comun pentru ambele drepturi de concesiune, cât şi ceea ce este particular
pentru dreptul real analizat.
Normele juridice care reglementează, la modul general, dreptul de conce -
siune asupra bunurilor proprietate publică, dezvoltând dispoziţia de princi piu
cuprinsă în art.136, alin.4, teza a II-a din Constituţie, în forma revizuită, sunt
cuprinse în legea nr. 213/19981047 şi în Legea nr. 219/19981048. Această ultimă lege este
reglementarea generală nu numai pentru concesiunea de bunuri, ci şi pentru
concesiunea de servicii publice şi de activităţi economice. Pentru aplicarea acestei
legi au fost adoptate Normele metodologice cadru prin Hotărârea Guvernului nr. 216
din 25 martie 19991049. Pe lângă aceste reglementări

(447)

cu caracter general, există reglementări speciale, derogatorii, privind concesiunea unor

bunuri, activităţi economice ori servicii publice în Legea nr. 50/19911050, Legea 84 din

1047
Supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74.
1048
Supra, nr. 182, nota 4.
1049
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 140 din 6 aprilie 1999, modificată prin
Hotărârea Guvernului nr. 129 din 6 februarie 2003 pentru modificarea anexei nr. 1 la Normele
metodologice-cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 216/1999, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 88 din 12
februarie 2003.
1050
Supra, nr. 162, nota 119.
2ilulie 1992 privind regimul zonelor libere 1051, Legea nr. 238/2004 a petrolului1052,
Legea nr. 85/2003 a minelor1053.

B. Clasificarea drepturilor de concesiune şi obiectul dreptului de

concesiune asupra bunurilor proprietate publică.
a) Clasificarea drepturilor de concesiune. Deşi, de regulă dreptul de
concesiune este privit ca un drept real, având ca obiect fie bunuri din domeniul
public, fie bunuri din domeniul privat, în realitate, dreptul de concesiune are o
geometrie variabilă, întrucât el se constituie nu numai în legătură cu anumite bunuri,
ci şi în legătură cu activităţi economice şi servicii publice de interes naţional sau
local, cum se prevede expres în art. 1 din Legea nr. 219/1998.
Acest temei legal permite distincţia între concesiunea de bunuri, concesiu nea
de servicii publice şi concesiunea activităţilor economice 1054. Această distincţie este
operantă nu numai în legătură cu contractul de concesiune 1055, ci şi în legătură cu
drepturile şi obligaţiile care se nasc din contractul de concesiune. Nu este exclus ca
acelaşi contract de concesiune să aibă ca obiect atât bunuri, cât şi servicii publice
sau activităţi economice 1056.
b) Obiectul dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică. În
acest context interesează însă numai dreptul de concesiune „asupra bunurilor pro-
prietate publică.
1051
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 182 din 30 iulie 1992, modificată prin
Legea nr. 414 din 26 iunie 2002 privind impozitul pe profit, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 456 din 27 iunie 2002 şi prin Legea nr. 244 din 9 iunie 2004 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 543 din 17 iunie 2004.
1052
Supra, nr. 130, nota 6.
1053
Supra, nr. 130, nota 7.
1054
Pentru noţiunile de concesiune a serviciilor publice, concesiune a bunurilor şi concesiune a
activităţilor economice, A. Sebeni, „Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia”, în
Dreptul nr. 8/1999, p. 5-13; L. Pop, op. cit., p. 87-89.
1055
Pentru contractul de concesiune în reglementarea cuprinsă în Legea nr. 15/1990, S. David,
„Contractul de concesiune”, în Dreptul nr. 9/1991, p. 36-52. Prin Legea nr. 219/1998 au fost
abrogate dispoziţiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 care reglementau contractul de concesiune,
la nivel general. Pentru contractul de concesiune reglementat de Legea nr. 219/1998, A. Sebeni, loc.
cit.; p. 3-20; S. Gherghina, A. Sebeni, „Efectele şi încetarea contractului de concesiune”, în Dreptul
nr. 11/1999, p. 3-22. Aceşti autori analizează, în primul rând, aspectele legate de contractul de
concesiune, fără a insista asupra naturii juridice a drepturilor născute din contractul de
concesiune. Mai ales problema naturii juridice a drepturilor născute din contractul de concesiune
de servicii publice şi din contractul de concesiune de activităţi economice ar trebui să constituie
obiectul cercetărilor ulterioare.
1056
Concesiunea de activităţi economice nu se confundă cu proiectarea, finanţarea, construcţia,
exploatarea, întreţinerea şi transferul oricărui bun public pe baza parteneriatului public-privat. Ca
urmare, Ordonanţa Guvernului nr. 16/2002 (supra, nr. 169, nota 13) nu a abrogat dispoziţiile legale
care reglementează concesiunea de activităţi economice.
 (448)

se poate constitui numai asupra, bunmilor, proprietate publică din domeniile

menţionate în art. 2, alin. 2 din Legea nr. 219/1998, cum sunt transporturile publice;
autostrăzile, podurile şi tunelurile rutiere cu taxă de trecere; infrastructurile rutiere,
feroviare, portuare şi aeroportuare civile terenurile proprietate publică1057, plajele,
cheiurile şi zonele libere; reţelele de transport şi de distribuţie a energiei electrice şi
termice, a petrolului şi gazelor combustibile şi a apei potabile etc.
S-a observat că majoritatea bunurilor din aceste domenii sunt afectate unor
servicii publice, astfel încât concesionarea lor se va face în acelaşi timp cu con-
cesionarea serviciului public. Mai mult, concesionarea bunurilor va fi în acest caz
un accesoriu al concesionării serviciului public. În mod autonom, conce siunea de
bunuri din domeniul public priveşte numai anumite terenuri proprietate publică,
plajele, cheiurile şi zonele libere 1058.
În legătură cu bunurile precizate în art. 2, alin. 2 din Legea nr. 219/1998, tre-
buie să se ţină seama că ele nu pot fi concesionate dacă nu există autorităţi de
reglementare ale căror avize sunt obligatorii în ceea ce priveşte preţurile sau tarifele
practicate de concesionari în legătură cu asemenea bunuri (art. 2, alin. 3).
Cât priveşte bunurile din domeniul public, pot fi concesionate numai bu -
nurile din domeniile menţionate. într-adevăr, posibilitatea concesionării altor
bunuri decât cele din aceste domenii este recunoscută de lege numai în pri vinţa
bunurilor din domeniul privat 1059.
Bunurile din domeniul public asupra cărora se constituie dreptul de conce -
siune fac parte din categoria aşa-numitor bunuri dereţut. Conform art. 29, alin. 2, lit. a,
fraza a II-a din Legea nr. 219/1998, „Sunt bunuri de retur bunurile care au făcut
obiectul concesiunii, precum şi cele care au rezultat în urma investiţiilor impuse prin

1057
Conform art. 12 din Codul silvic, terenurile din fondul forestier proprietate publică de stat nu pot
forma obiectul dreptului de concesiune; în acest sens, M. Nicolae, loc. cit., p. 18.
1058
A. Sebeni, loc. cit., p. 15.
1059
Aceasta este concluzia care se desprinde din interpretarea sistematică a art. 2, alin. 1, lit. t şi art. 3
din Legea nr. 219/1998. Interpretarea conform căreia ar putea fi concesionate orice alte bunuri din
domeniul public, fără nici o hotărâre prealabilă a Guvernului, consiliilor judeţene sau locale ar crea un
regim juridic mai restrictiv pentru bunurile din domeniul privat decât pentru bunurile din domeniul
public, ceea ce este inadmisibil. Oricum, dispoziţiile art. 3 din lege sunt redactate în mod impropriu,
întrucât consiliile judeţene sau locale nu ar putea aproba concesionarea unor bunuri din domeniul privat
al statului, ci numai din domeniul lor privat. Ca urmare, aceste dispoziţii trebuie să fie înţelese ca având
în vedere domeniul privat în general, iar nu numai domeniul privat al statului.
caietul de sarcini”. Aşadar, nu trebuie să se confunde bunuri le care au făcut obiectul
concesiunii cu bunurile rezultate în urma investiţiilor. Bunurile de retur au fost
clasificate în bunuri de retur propriu-zise şi bunuri de retur rezultate din investiţii1060.
Dreptul de concesiune, ca drept real, are ca obiect numai bunurile care aparţin, chiar din
momentul încheierii contractului de concesiune,

(449)

domeniului public1061. Aceste bunuri rămân în patrimoniul concedentului, formând

obiectul dreptului de proprietate publică. Dreptul de concesiune nu neagă dreptul de
proprietate publică al statului ori al unităţii administrativ-teritoriale, ci se constituie
pe temeiul acesteia. Dimpotrivă, bunurile de retur rezultate din investiţii formează
obiectul dreptului de proprietate privată al concesionarului până în momentul
încetării contractului de concesiune1062.
Bunurile de retur se deosebesc de bunurile de preluare, care sunt destina te
realizării serviciilor publice şi asupra cărora concesionarul are un drept de
proprietate până la încetarea contractului de concesiune, în măsura în care con-
cedentul îşi manifestă intenţia de a dobândi aceste bunuri cu plata unei com pensaţii
egale cu valoarea contabilă actualizată, conform dispoziţiilor caietului de sarcini. De
asemenea, bunurile de retur sunt distincte de bunurile proprii, care rămân în
proprietatea concesionarului şi după încetarea contractului de concesiune (art. 29,
alin. 2 din Legea nr. 219/1998)1063.
1060
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 10.
1061
Din această perspectivă, includerea tuturor bunurilor de retur, precum şi a bunurilor de preluare şi a
bunurilor proprii în obiectul concesiunii (S. Gherghina, A. Se-beni, loc. cit., p. 8) are în vedere un
înţeles mai general al noţiunii de concesiune, privită nu ca drept real, ci ca operaţiune juridică în care
sunt incluse elementele prealabile încheierii contractului de concesiune, contractul de concesiune şi
efectele sale, inclusiv efectele încetării contractului de concesiune.
1062
În acest sens, ibidem, p. 10. Autorii precizează că transferul gratuit al bunurilor de retur din
investiţii către concedent se face numai dacă încetează concesiunea prin ajungere la termen (expirarea
concesiunii); dacă încetarea concesiunii s-a produs înainte de expirarea termenului, din alte cauze,
concedentul are obligaţia, pe temeiul răspunderii contractuale sau ca modalitate de împărţire a riscului
contractual, să plătească o compensaţie către concesionar în raport cu valoarea neamortizată a
investiţiilor realizate. Deşi autorii nu precizează, transferul bunurilor de retur rezultate din investiţii în
patrimoniul concedentului se va produce în domeniul public sau în domeniul privat, în funcţie de
natura juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor concesionate. Transferul nu se produce însă
prin efectul legii, pur şi simplu, ci în temeiul contractului de concesiune, care cuprinde şi clauza
referitoare la acest transfer. Această clauză este cuprinsă în contractul de concesiune, chiar dacă părţile
nu au prevăzut-o expres. Mai mult, părţile nici nu ar putea să deroge, prin voinţa lor, de la o asemenea
clauză.
1063
Din aceste dispoziţii legale nu rezultă însă în mod clar diferenţa dintre bunurile de preluare şi
bunurile proprii. De lege ferenda, ar trebui să se precizeze că bunurile de preluare sunt bunurile care
aparţin concesionarului şi sunt necesare sau utile desfăşurării activităţii care formează obiectul
 C. Titularii dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică.

Conform arf. 5, alin. 2 din Legea nr. 219/1998, „Calitatea de concesionar o

poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică de drept privat, română ori
străină.” Întrucât legea nu distinge, această dispoziţie legală se aplică şi con cesiunii
de bunuri din domeniul public. Ca urmare, calitatea de titular al drep tului de
concesiune asupra acestor bunuri nu o poate avea decât o persoană fizică sau o
persoană juridică de drept privat, inclusiv o societate comercială cu capital integral
sau majoritar de stat, română sau străină, iar nu şi o persoană juridică de drept
public1064.

(450)

În unele situaţii, persoanele fizice nu pot avea calitatea de concesionar. De

exemplu, în cazul operaţiunilor petroliere, numai persoanele juridice pot să aibă
calitatea de concesionar (art. 2.7 din Legea nr. 238/2004).

D. Constituirea dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate

publică.

Acest drept de concesiune se constituie prin contractul de concesiune.

Conform art. 1, alin. 2 din Legea nr. 219/1998, contractul de concesiune este un
„contract prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă
determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care
acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui
bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe”.
În măsura în care contractul de concesiune are ca obiect bunuri din domeniul
public1065, el este considerat un contract administrativ. Specificul acestui contract

concesiunii, în timp ce bunurile proprii sunt utilizate doar în mod accidental.

1064
M. Nicolae, loc. cit., p. 18; C. Bîrsan, op. cit., p. 112.
1065
Contractul de concesiune având ca obiect bunuri din domeniul privat este considerat un contract
civil, supus regulilor de drept comun (A. Sebeni, loc. cit., p. 17; L. Pop, op. cit., p. 89). Această
afirmaţie este numai parţial exactă. Într-adevăr, regulile de drept comun din materia contractului civil
sunt aplicabile numai în măsura în care nu există dispoziţii legale sau contractuale derogatorii.
Dispoziţiile legale derogatorii din Legea nr. 219/1998 şi din alte legi speciale referitoare la concesiune
au, în cea mai mare parte, caracter imperativ, indiferent dacă bunurile concesionate aparţin domeniului
administrativ constă nu numai în coexistenţa unei aşa-numite părţi reglementare,
conţinând clauzele obligatorii, indiferent dacă acestea sunt sau nu incluse ex pres în
contract, cu o parte propriu-zis contractuală, ci şi în faptul că regulile de drept comun
din materia contractelor civile nu sunt aplicabile contractului administrativ ca întreg,
ci numai părţii propriu-zis contractuale. Prevederile din caietul de sarcini referitoare la
organizarea, funcţionarea şi condiţiile de exploatare ale serviciului public formează
partea reglementară a contractului de concesiune (art. 31, alin. 1 din Legea nr.
219/1998 şi art. 49 din Normele metodologice cadru), în timp ce clauzele financiare şi
cele referitoare la durata concesiunii sunt rezultatul voinţei părţilor, pe baza
negocierii1066.
Contractul de concesiune este în acest caz, intuitu personae, solemn,
sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi constitutiv de
drepturi reale1067.
Dreptul de concesiune se constituie, prin contractul de concesiune, de că tre
concedent. Conform art. 5, alin. 1 din Legea nr. 219/1998, „Au calitatea de
concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei:

(451)

a. ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,

pentru bunurile proprietate publică sau privată a statului ori pentru activităţile şi
serviciile publice de interes naţional;
b. consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de interes local, pentru
bunurile proprietate publică ori privată a judeţului, oraşului sau comunei ori pentru
activităţile şi serviciile publice de interes local”. Deşi formularea este improprie, totuşi
intenţia legiuitorului a fost aceea de a preciza că statul sau o unitate administrativ-teritorială
are calitatea de concedent, ca titular al dreptului de proprietate publică asupra bunului în
legătură cu care s-a constituit dreptul de concesiune. Celelalte autorităţi publice
public sau domeniului privat. De asemenea, modificarea părţii reglementare în mod unilateral şi
denunţarea unilaterală de către autoritatea concedentă operează, conform art. 31, alin. 1 şi art. 35, lit. b,
în toate cazurile, iar regulile de drept comun se aplică şi contractului de concesiune în partea
nereglementară, indiferent dacă bunurile concesionate aparţin domeniului public sau domeniului privat
(S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 6). Aşa fiind, diferenţa dintre contractul administrativ de
concesiune şi contractul de drept comun de concesiune constă în aceea că, în primul caz, regulile de
drept comun se aplică numai părţii nereglementare, în timp ce, în al doilea caz, aceste reguli se aplică
întregului contract, în măsura în care nu există dispoziţii legale sau contractuale derogatorii.
1066
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 4 şi 5.
1067
A. Sebeni, loc. cit., p. 17.
menţionate în acest text legal acţionează „în numele statului, judeţului, oraşului sau
comunei”, iar nu în nume propriu.
Încheierea contractului de concesiune de către ministere, organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale sau instituţii publice de interes local nu presupune
existenţa unui drept de administrare în patrimoniul acestor autorităţi publice. Dreptul de
concesiune se întemeiază direct pe dreptul de proprietate publică, iar nu pe dreptul de
administrare. Dreptul acestor autorităţi de a încheia contractul de concesiune în numele
titularului dreptului de proprietate publică se întemeiază pe dispoziţiile art. 5, alin. 1 din Legea
nr. 219/1998, iar nu pe dreptul de administrare. Dreptul de administrare nu cuprinde dis-
poziţia juridică, astfel încât titularul său nu poate constitui, în mod direct, un drept de
concesiune.
Încheierea contractului de concesiune este precedată de un studiu de oportunitate
efectuat de către concedent, conform art. 7 din Legea nr. 219/1998, iar, potrivit art. 8 din
acelaşi act normativ, „Concesionarea bunurilor proprietate publică ori privată a statului, a
activităţilor sau serviciilor publice se aprobă, pe baza caietului de sarcini al concesiunii,
prin hotărârea Guvernului, a consiliului judeţean, orăşenesc sau comunal, după caz”.
Contractul de concesiune se încheie, de regulă, pe baza unei proceduri de licitaţie
publică deschisă sau de licitaţie publică deschisă cu preselecţie, potrivit art. 11-25. Dacă
prima licitaţie nu a condus la desemnarea unui câştigător, se poate organiza o nouă licitaţie
(art. 19, alin. 2). Numai dacă nici a doua licitaţie nu a condus la desemnarea unui câştigător
se recurge, conform art. 26 şi 27, la procedura negocierii directe.

(452)

În termen de 30 de zile de la data la care concedentul a informat ofertantul

despre acceptarea ofertei sale trebuie să se încheie contractul de concesiune, dacă
prin caietul de sarcini nu s-a stabilit altfel (art. 28, alin. 1). Nerespectarea acestui
termen atrage obligarea la daune-interese a părţii aflate în culpă, iar refuzul
ofertantului declarat câştigător de a încheia contractul de concesiune este
sancţionată cu pierderea garanţiei depuse pentru participare şi cu daune-interese (art.
28, alin. 2 şi 3).

E. Caracterele dreptului de concesiune.

 Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică este inalienabil,
insesizabil şi imprescriptibil, dar temporar.
Potrivit art. 28, alin. 6 din Legea nr. 219/1998, „în toate cazurile contractul
de concesiune va menţiona interdicţia pentru concesionar de a subconcesiona, în
tot sau în parte, unei alte persoane obiectul concesiunii”. Aşadar, nu numai
transmiterea dreptului de concesiune, dar şi subconcesionarea este prohibită de lege.
Această dispoziţie legală subliniază regula caracterului intuitu personae al
contractului de concesiune1068. Pe cale de consecinţă, dreptul de concesiune este
insesizabil; concesionarul nu poate să constituie garanţii reale asupra bunurilor
proprietate publică primite în concesiune 1069. De asemenea, dreptul de concesiune
este imprescriptibil sub aspect extinctiv şi sub aspect achizitiv. în cazul bunurilor
mobile, nu poate fi opusă posesia de bună-credinţă în cazul art. 1909 şi 1910 C.
civ.
În schimb, dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică are
caracter temporar. El se poate constitui pentru o perioadă de cel mult 49 de ani, cum se
precizează expres în art. 1, alin. 2 şi în art. 30, alin. 1 din Legea nr. 219/1998, începând de
la data semnării contractului de concesiune. La stabilirea duratei concesiunii, se ţine
seama de perioada de amortizare a investiţiilor care urmează să fie realizate de către
concesionar.
Întrucât contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă ega lă
cu cel mult jumătate din durata sa iniţială, prin acordul de voinţă al părţi lor,
rezultă că durata maximă a dreptului de concesiune poate fi de 73 de ani şi şase
luni.1070 Prelungirea contractului de concesiune nu poate fi decisă chiar
1068
Pentru excepţiile de la această regulă, intra, lit. F, text şi nota 132.
1069
în legătură cu sarcinile constituite asupra bunurilor de retur rezultate din investiţii, S. Gherghina, A.
Sebeni, loc. cit., p. 17 şi 18.
1070
Această durată maximă a dreptului de concesiune este aplicabilă şi în ipoteza în care el se constituie
cu privire la terenuri, indiferent dacă acestea aparţin domeniului public sau domeniului privat. Într-
adevăr, prin Legea nr. 453 din 18 iulie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991
privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor
(publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 431 din 1 august 2001) a fost modificat art. 19
din Legea nr. 50/1991, fiind înlăturată prevederea care statua că dreptul de concesiune asupra
terenurilor destinate construcţiilor se constituie pe durata existenţei construcţiei clădite pe teren.
Această soluţie legislativă este însă criticabilă în ipoteza dreptului de concesiune asupra terenurilor
aparţinând domeniului privat, drept constituit în vederea construirii unor clădiri proprietate privată. De
lege ferenda, ar trebui să se revină la ideea constituirii dreptului de concesiune pe durata de existenţă a
construcţiei; mai mult, într-o asemenea situaţie, dreptul de concesiune ar trebui să fie un accesoriu al
dreptului de proprietate privată asupra construcţiei, astfel încât să se transmită, de drept, o dată cu
transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiei. Nici de lege lata asemenea clădiri nu ar putea
fi considerate ca bunuri de retur de investiţie, astfel încât concedentul să le poată dobândi în mod
gratuit la expirarea termenului de concesiune, ci cel mult ca bunuri de preluare, pentru care concedentul
trebuie să plătească o despăgubire. Pentru contractele de concesiune încheiate anterior acestei
 (453)

în momentul încheierii contractului de concesiune, ci numai prin acordul ulterior al

părţilor; de asemenea, părţile nu pot stipula în contractul de concesiune o clauză privind
obligaţia concedentului de a prelungi concesiunea sau o clauză referitoare la o condiţie
suspensivă a cărei îndeplinire să determine prelungirea contractului; în caz contrar, s-ar
încălca dispoziţia art. 30, alin. 1 cu privire la durata maximă de încheiere a contractului de
concesiune1071.

F. Conţinutul juridic al drotului de concesiune.

Deşi, în cazul dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică, Legea

nr. 213/1998 nu reia dispoziţiile art. 12, alin. 3, fraza I, în care se precizează că titularul
dreptului de administrare poate să posede, să folosească şi să dispună de bunul încredinţat,
totuşi, mutatis mutandis, aceste dispoziţii se aplică şi dreptului de concesiune.
În conţinutul juridic al acestui drept intră şi atributul posesiei ca element de drept,
iar nu ca stare de fapt, adică dreptul de a stăpâni bunul în calitate de concesionar. Folosinţa
bunului (usus şi fructus) trebuie să se facă în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul de
concesiune1072. În acest sens, s-a recunoscut dreptul concesionarului de a culege în
proprietate fructele bunului concesionat. Mai mult, s-a apreciat că în conţinutul juridic al
dreptului de concesiune intră şi atributul dispoziţiei materiale, concesionarul putând să
dobândească în proprietate productele1073.
Cât priveşte dispoziţia juridică, deşi regula este aceea a inalienabilităţii dreptului de
concesiune, totuşi, în mod excepţional, legea recunoaşte posibilitatea transferului
drepturilor şi obligaţiilor născute dintr-un acord petrolier către o altă persoană juridică, cu
aprobarea scrisă a autorităţii competente (art. 34 din Legea nr. 238/2004). Tot astfel,
conform art. 24, alin. 1 din Legea nr. 85/2003 a minelor, titularul unei licenţe de concesiune
poate să transfere unei alte persoane juridice drepturile şi obligaţiile născute din contractul

modificări, durata dreptului de concesiune rămâne durata existenţei construcţiei, întrucât, pe de o parte,
efectul naşterii dreptului de concesiune cu o anumită durată s-a născut anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 453/2001 şi, pe de altă parte, oricum această lege nu conţine o prevedere expresă privind
modificarea acestui efect.
1071
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 19.
1072
M. Nicolae, loc. cit., p. 18.
1073
L. Pop, op. cit., p. 92.
de concesiune, cu aprobarea scrisă a autorităţii competente1074. De asemenea, conform art.
24,

(454)

alin. 3 din acest ultim act normativ, „în cazul în care titularul licenţei îşi modifică
statutul prin reorganizare, vânzare sau orice alte motive, licenţa, aşa cum a fost
negociată, va fi acordată prin act adiţional succesorilor legali ai titularului, în baza
contractului dintre părţi sau a hotărârii judecătoreşti, prezentată autorităţii
competente”. Aparent, în toate aceste cazuri, contractul de concesiune îşi pierde
caracterul intuitu personae. În realitate, concluzia este valabilă numai în a doua
situaţie, pentru că, în prima situaţie, aprobarea autorităţii competente presupune
selectarea cesionarului de către concedent, selectare care exprimă caracterul intuitu
personae.

G. Încetarea dreptului de concesiune.

În art. 35 din Legea nr. 219/1998 sunt menţionate cauzele de încetare a

contractului de concesiune: expirarea termenului concesiunii, denunţarea unilaterală
de către concedent, rezilierea şi intervenţia unui caz fortuit sau de forţă majoră.
Aceste cauze de încetare a contractului de concesiune sunt obligatorii, indiferent
dacă ele au fost menţionate sau nu de către părţi, dar nu şi limitative. Părţile pot să
prevadă şi alte cazuri de încetare a concesiunii. Mai mult, s-a apreciat că acordul
părţilor şi renunţarea concesionarului la concesiune (renunţare valabilă însă numai în
cazul imposibilităţii obiective de a continua concesiunea) sunt cauze de încetare a
concesiunii chiar dacă nu au fost prevăzute de părţi în contract 1075.
Este evident că încetarea contractului de concesiune determină şi încetarea
dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică. Acest moment diferă
în funcţie de cauza de încetare. Este simplu de determinat momentul încetării
dreptului de concesiune în cazul acordului părţilor şi în cazul expirării termenului
1074
M. Nicolae, loc. cit., p. 18 şi 19, nota 33. Este de observat că transferul priveşte nu numai
drepturile, ci şi obligaţiile concesionarului. Este vorba deci de o adevărată cesiune a contractului, ca o
excepţie de la regula din dreptul civil român conform căreia este permisă numai cesiunea de creanţă, iar
nu şi cesiunea de datorie. Pentru cesibilitatea elementelor patrimoniale, supra, nr. 5, lit. A şi nr. 19, nota
137.
1075
L. Pop, op. cit., p. 92 şi 93.
pentru care a fost încheiat contractul de concesiune, ţinând, desigur, seama şi de
eventuala prelungire.
În ipoteza denunţării unilaterale de către concedent, încetarea contractului
de concesiune şi deci a dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate
publică se produce însă numai după plata unei despăgubiri juste către conce sionar,
într-adevăr, conform art. 35, lit. b din Legea nr. 219/1998, această despăgubire, care
cuprinde atât prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), cât şi beneficiul
nerealizat (lucrum cessans)1076, trebuie să fie prealabilă încetării contractului şi
dreptului de concesiune. Este de observat că denunţarea unilate rală nu este
expresia arbitrară a voinţei concedentului, ea fiind legitimă numai în cazul în care
interesul naţional sau local o impune. Dreptul de denunţare unilaterală nu trebuie să
fie confundat cu rezilierea contractului cerută de către concedent, care poate opera
numai în cazul culpei concesionarului; denunţarea unilaterală se deosebeşte şi de
refuzul de a prelungi concesiunea, în acest ultim caz, concedentul neputând fi
obligat la plata unei despăgubiri 1077.

(455)

Rezilierea contractului de concesiune poate fi cerută de oricare dintre părţi dacă

cealaltă nu îşi îndeplineşte, în mod culpabil, obligaţiile prevăzute în con tractul de
concesiune. Rezilierea are caracter judiciar 1078, dar părţile pot insera în contractul de
concesiune un pact comisoriu expres. În acest sens, în art. 28, alin. 5 din Legea nr.
219/1998 se precizează că părţile vor putea să introducă în contractul de concesiune
clauze specifice referitoare la reziliere. În toate cazurile, partea îndreptăţită poate să
ceară şi daune-interese, dacă sunt îndeplinite condiţiile de acordare a acestora.
încetarea dreptului de concesiune în ipoteza rezilierii depinde de natura rezilierii 1079.
În cazul rezilierii judiciare, contractul încetează cu efecte numai pentru viitor la data
expirării termenului de graţie sau la data rămânerii definitive şi irevocabile a
hotărârii prin care s-a admis acţiunea. În cazul rezilierii convenţionale, dacă, prin

1076
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 21, text şi nota 60.
1077
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 20, text şi notele 53 şi 54. Pentru diferite exemple de aplicare a
acestei cauze de încetare a concesiunii în jurisprudenţa franceză, ibidem, text şi notele 56-59.
1078
Caracterul judiciar al rezilierii, în absenţa unui pact comisoriu expres, este expres menţionat în art.
70 din Normele metodologice cadru.
1079
Pentru momentul în care operează rezoluţiunea şi rezilierea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor civile, Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 161-164.
pactul comisoriu expres, s-a înlăturat rolul instanţei de judecată în aplicarea acestei
sancţiuni civile, încetarea contractului are loc în momentul în care debitorul a luat
cunoştinţă de punerea în întârziere, dacă aceasta a rămas necesară, sau în momentul
emiterii declaraţiei unilaterale de reziliere. În momentul încetării contractului,
încetează şi dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică.
Imposibilitatea fortuită de executare determinată fie de un caz de forţă ma -
joră, fie de un caz fortuit, duce la încetarea contractului, fără posibilitatea obligării
concesionarului la despăgubiri. Interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 35, lit. e
din Legea nr. 219/1998 şi a dispoziţiilor art. 71, alin. 1 din Normele metodologice
cadru permite concluzia că nu numai forţa majoră, ci şi cazul fortuit determină
încetarea contractului de concesiune. într-adevăr, noţiunea de imposibilitate
obiectivă de executare include în sfera sa atât forţa majoră, cât şi cazul fortuit1080. De
asemenea, din aceste dispoziţii legale mai rezultă că aşa-zisa renunţare la concesiune
din partea concesionarului este, în realitate, o declaraţie de notificare a forţei
majore ori a cazului fortuit care trebuie să fie făcută imediat după apariţia acestor
împrejurări 1081. Momentul încetării dreptului de concesiune asupra bunurilor
proprietate publică este momentul comunicării notificării cazului de forţă majoră
sau a cazului fortuit.

H. Natura juridică a dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate

publică.

Dreptul de concesiune este un drept real, constituit, ca şi dreptul de ad -

ministrare, pe temeiul dreptului de proprietate publică. El nu dezmembrează
dreptul de proprietate publică. Caracterele juridice, conţinutul, constituirea,
exercitarea şi încetarea sa conturează elementele specifice care îl individualizează

(456)

ca o figură juridică distinctă în materia drepturilor reale. Regimul juridic al

dreptului de concesiune este, în primul rând, unul de drept public. Conţi nutul şi

1080
În sensul că aceste dispoziţii au în vedere numai forţa majoră, iar nu şi cazul fortuit, S. Gherghina,
A. Sebeni, loc. cit., p. 22. Autorii apreciază că, dacă este vorba de caz fortuit, concedentul ar putea cere
rezilierea contractului de concesiune şi obligarea concesionarului la despăgubiri.
1081
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 22.
condiţiile de exercitare a dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică
sunt stabilite, în primul rând, prin partea reglementară a contractului de
concesiune. Dreptul de control pe care ministerele de resort şi Ministerul Finanţelor
îl au asupra concesiunilor de interes naţional, iar direcţiile generale ale finanţelor
publice şi controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti asupra
concesiunilor de interes local accentuează specificul dreptului de concesiune ca drept
real. Exercitarea sa în regim de drept public este accentuată de dreptul concedentului
de a modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, din motive
excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz, cu notificarea prealabilă
a concesionarului şi cu plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate, conform art.
31 din Legea nr. 219/1998. In raporturile juridice de drept privat, dreptul de
concesiune este însă opozabil erga omnes, ca oricare alt drept real principal.

I. Definirea dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică.

În cele de mai sus au fost conturate elementele necesare pentru definirea

acestui drept real. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică este
dreptul real principal, inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, constituit, cu titlu
oneros, pe baza contractului de concesiune încheiat între autoritatea concedentă şi
o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat cu privire la un bun din
domeniul public, ca modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică şi
care conferă titularului său, în mod temporar, atributele posesiei, folosinţei şi
dispoziţiei, cu respectarea obligaţiilor prevăzute în actul de constituire, precum şi
a limitelor materiale şi juridice.

193. Dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică.

A. Precizări terminologice. Sediul materiei.

Ca şi dreptul de concesiune, dreptul real de folosinţă gratuită asupra unor

bunuri din patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se
înfăţişează în două forme, în funcţie de natura bunurilor care constituie obiectul lui:
bunuri din domeniul public sau bunuri din domeniul privat. Astfel, potrivit art. 17 din
Legea nr. 213/1998, „Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din
patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop
lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor
publice”. Această dispoziţie legală, cu valoare generală, este reluată cu referire
specială la unităţile administrativ-teritoriale, în art. 126 din Legea nr. 215/2001:
„Consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat,
bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz,
persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de
utilitate publică ori serviciilor publice.” Ultima dispoziţie legală a lărgit însă sfera
obiectului dreptului real de folosinţă gratuită, întrucât, în cazul unităţilor
administrativ-teritoriale, a permis constituirea acestui drept nu numai cu privire la
bunurile imobile, ci şi cu privire la bunurile mobile.

(457)

Ambele texte legale au fost însă adoptate fără un temei constituţional. Cu

toate acestea, s-a apreciat că prin lege poate fi creat un drept real, ca modali tate de
exercitare a dreptului de proprietate publică, independent de orice temei
constituţional1082.
Cât timp însă normele constituţionale prevăd expres că bunurile proprieta te
publică sunt inalienabile şi precizează limitativ modalităţile de exercitare a dreptului de
proprietate publică, este greu de admis că pot fi create noi asemenea modalităţi prin
lege, fie ea şi organică. Diferenţa dintre dreptul de proprietate publică şi dreptul de
proprietate privată, sub aspectul reglementării constituţionale, constă, între altele, în
precizarea modalităţilor de exercitare, la nivelul legii fundamentale, numai în
legătură cu dreptul de proprietate publică.
Iată de ce revizuirea Constituţiei a înlăturat neconcordanţa dintre cele două
dispoziţii legale şi normele constituţionale care reglementează dreptul de pro prietate
publică. Într-adevăr, prin art. 136, alin. 4, fraza a II-a, teza a Ii-a din Constituţie, în
forma revizuită, s-a precizat expres că bunurile proprietate publică pot fi date în
folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Noul text constituţional permite o nouă lectură a dispoziţiilor cuprinse în art.
17 din Legea nr. 213/1998 şi în art. 126 din Legea nr. 215/2001, prin delimitarea

1082
În acest sens, M. Nicolae, loc. cit., p. 19 (acest autor apreciază că reglementarea legală a dreptului
real de folosinţă gratuită asupra unor bunuri proprietate publică nu intră în coliziune cu normele
constituţionale, întrucât, deşi aceste norme nu prevăd un asemenea drept, nici nu-1 interzic în mod
expres); C. Bîrsan, op. cit., p. 116 şi 117.
dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor din domeniul public de dreptul
real de folosinţă gratuită asupra bunurilor din domeniul privat.

B. Obiectul dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate pu-

blică.

Textul constituţional evocat mai sus nu limitează sfera bunurilor pro-

prietate publică asupra cărora se poate constitui dreptul real de folosinţă
gratuită. Ca urmare, după revizuirea Constituţiei, acest drept real se poate
constitui nu numai asupra bunurilor imobile, ci şi asupra bunurilor mobile,
indiferent dacă este vorba de domeniul public al statului sau al unităţilor ad -
ministrativ-teritoriale. Limitarea cuprinsă în art. 17 din Legea nr. 213/1998 nu mai
este operantă deci nici în legătură cu domeniul public al statului. Chiar dacă în
art. 136, alin. 4, teza a II-a din Constituţie, în forma revizuită, se precizează că
modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică se re alizează în
condiţiile legii, ele nu pot limita sfera de aplicare a dreptului real de folosinţă
gratuită asupra bunurilor din domeniul public, ci au în vedere numai constituirea,
durata, încetarea şi alte asemenea aspecte ale acestui drept. Important este ca bunul
asupra căruia se constituie dreptul real de folosinţă gratuită să nu fie, în acelaşi
timp, obiectul unei alte modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate
publică.
Titularii dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate pu-
blică, între textul constituţional şi textele legale care consacră dreptul real de
folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică există o diferenţă de

(458)

formulare cu privire la titularii acestui drept. În art. 17 din Legea nr. 213/1998 şi în art. 126
din Legea nr. 215/2001 se precizează că acest drept real se poate constitui în favoarea
persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau
de utilitate publică, ori a serviciilor publice. Pe de altă parte, în art. 136, alin. 4, fraza a
II-a, teza a II-a din Constituţie, în forma revizuită, se menţionează că dreptul real de
folosinţă gratuită se poate constitui în favoarea instituţiilor de utilitate publică. Afirmă
această diferenţă de formulare şi o diferenţă de sens în legătură cu titularii acestui drept
real? Sfera instituţiilor în favoarea cărora se poate constitui acest drept este mai restrânsă
sau mai largă în formularea constituţională decât în cea legală? Într-adevăr, în cele două
texte legale se precizează că acest drept real de folosinţă se poate constitui numai în
favoarea persoanelor juridice fără scop lucrativ, în timp ce în textul constituţional nu există o
asemenea limitare. Dar în primele două texte sunt menţionate şi serviciile publice ca
posibile beneficiare ale dreptului real de folosinţă gratuită.
Mai întâi, indiferent de formularea constituţională sau legală, este evident că
dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică se poate constitui
numai în favoarea persoanelor juridice de drept privat, iar nu şi în favoarea persoanelor
juridice de drept publice. Altfel spus, instituţiile publice nu au de ce să beneficieze de
constituirea dreptului real de folosinţă gratuită cât timp în favoarea lor se constituie, tot în
mod gratuit, dreptul de administrare. De asemenea, pentru acelaşi considerent, dreptul de
folosinţă gratuită nu se poate constitui în favoarea regiilor autonome. Dreptul real de folosinţă
gratuită asupra bunurilor din domeniul public, spre deosebire de dreptul de concesiune având
ca obiect asemenea bunuri, nu are ca finalitate exploatarea economică a acestora, ci
încurajarea desfăşurării unor activităţi de utilitate publică.
În al doilea rând, dincolo de diferenţa de formulare dintre textul constituţional
şi textele legale, scopul constituirii dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor
proprietate publică rămâne acelaşi, respectiv încurajarea desfăşurării unor activităţi de
utilitate publică. Din această perspectivă, ambele formulări trimit la noţiunea de utilitate
publică în definirea dată prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/20001083. Conform art. 381 din
acest act normativ, „Prin utilitate publică se înţelege orice activitate care vizează
atingerea unor scopuri benefice în domenii de interes public general şi/sau comunitar”.
Prin ipoteză, acest text legal are în vedere numai persoanele juridice fără scop lucrativ. Pe
lângă criteriul definit în art. 381, persoanele juridice fără scop lucrativ pot fi considerate că
desfăşoară o activitate de utilitate publică în măsura în care îndeplinesc şi celelalte criterii
prevăzute în art. 38 din acelaşi act normativ1084.

1083
Supra, nr. 6, lit. C, nota 52.
1084
Conform acestui text legal, „(1) O asociaţie sau fundaţie poate fi recunoscută de către Guvernul
României ca fiind de utilitate publică, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau comunitar, după caz, şi funcţionează cel
puţin 3 ani, anterior datei depunerii cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;
b) a realizat majoritatea obiectivelor stabilite;
c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi ante rioare
semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului sau însoţit de situaţiile
financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii
privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;
 (459)

Dar, spre deosebire de textul constituţional, textele art. 17 din Legea nr.
213/1998 şi art. 126 din Legea nr. 215/2001 adaugă şi serviciile publice ca beneficiare ale
dreptului real de folosinţă gratuită. Noţiunea de serviciu public are un sens organic,
având în vedere chiar organismul stabilit de stat ori de autorităţile administraţiei publice
locale pentru satisfacerea unui interes public, şi un sens material, prin care sunt
desemnate activităţile desfăşurate în vederea realizării unui asemenea interes public1085. În
acest ultim înţeles, serviciul public poate fi exercitat nu numai de o persoană juridică de
drept public, ci şi de o persoană juridică de drept privat căreia i se concesionează un
asemenea serviciu pe care îl exploatează sub controlul autorităţii concedente. Aceste
două texte legale au în vedere numai persoane juridice de drept privat care exploatează,
prin concesionare, servicii publice. Cum am văzut, dacă ar fi vorba de persoane juridice
de drept public, respectiv de instituţii publice, ele ar putea beneficia de dreptul de
administrare, iar nu de dreptul real de folosinţă gratuită. Dar, în raport cu formularea
restrictivă a textului constituţional, dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor
din domeniul public se poate constitui numai în favoarea instituţiilor de utilitate
publică, adică a persoanelor juridice de drept privat fără scop lucrativ care desfăşoară
activităţi de utilitate publică, în sensul art. 38 şi 38 1 din Ordonanţa Guvernului nr.
26/2000. În favoarea persoanelor juridice de drept privat care exploatează în regim de
concesiune servicii publice se poate constitui numai dreptul real de folosinţă gratuită
asupra bunurilor din domeniul privat.

D. Constituirea dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor

proprietate publică.

d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori este cel puţin egală cu valoarea
patrimoniului iniţial.
(2) Guvernul României, prin organul său de specialitate, poate, la propunerea autorităţii
administrative competente, să acorde o dispensă de la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) lit.
a) şi b), dacă:
a) asociaţia sau fundaţia solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai multe asociaţii ori fundaţii
preexistente; şi
b) fiecare dintre asociaţiile sau fundaţiile preexistente ar fi îndeplinit cele două condiţii, dacă ar fi
formulat solicitarea în mod independent.”
1085
Pentru noţiunea de servicii publice, A. Sebeni, loc. cit., p. 5-7, text şi notele 12-23.
 Deşi nu există prevederi legale în legătură cu constituirea acestui drept, se aplică
prin asemănare regulile care guvernează dreptul de administrare1086.

(460)

Ca urmare, dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică se

constituie, după caz, prin Hotărârea Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, aplicându-se prin
asemănare dispoziţiile art. 12, alin. 2 din Legea nr. 213/1998. În actul administrativ de
constituire se va preciza durata acestui drept real de folosinţă. Atât în art. 17 din Legea nr.
213/1998, cât şi în art. 126 din Legea nr. 215/2001 este prevăzut expres caracterul
temporar al dreptului real de folosinţă. De asemenea, în actul de constituire vor fi men-
ţionate obligaţiile beneficiarului folosinţei, ţinând seama de activitatea de utilitate publică
căreia îi este afectat bunul care formează obiectul dreptului real de folosinţă.
Ca şi în cazul dreptului de administrare, între autoritatea care constituie dreptul de
folosinţă şi beneficiarul acestui drept se stabilesc raporturi de subordonare, iar nu raporturi
de drept privat. Chiar dacă există o solicitare iniţială din partea instituţiei de utilitate
publică, constituirea dreptului real de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică nu are
caracter contractual. Actul de constituire rămâne un act unilateral, cu caracter administrativ.
Totuşi, spre deosebire de dreptul de administrare, acest drept real de folosinţă nu se poate
constitui împotriva voinţei instituţiei beneficiare. Mai mult, este necesară solicitarea
acestei persoane juridice de drept privat sau cel puţin acordul prealabil al acesteia în
legătură cu constituirea dreptului real de folosinţă gratuită asupra unui anumit bun din
domeniul public. Solicitarea sau acordul prealabil al persoanei juridice care desfăşoară o
activitate de utilitate publică nu are însă semnificaţia unei oferte sau unei acceptări în
sensul mecanismului de încheiere a contractului, ci semnificaţia voinţei oricărei persoane
îndreptăţite să declanşeze o anumită procedură administrativă. Emiterea actului
administrativ de constituire a acestui drept real de folosinţă nu constituie o obligaţie pen-
tru autoritatea publică, ci o simplă facultate.

E. Caracterele juridice ale dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate
publică.
1086
În acest sens, s-a apreciat că regimul juridic al acestui drept de folosinţă este asemănător cu acela al
dreptului de administrare (M. Nicolae, loc. cit., p. 20), cu precizarea că dreptul de folosinţă, spre
deosebire de dreptul de administrare, are caracter temporar (C. Bîrsan, op. cit., p. 117).
 Ca şi dreptul de administrare, acest drept real împrumută trăsăturile dreptului de
proprietate publică, fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil. Ţinând seama de
destinaţia acestui drept, titularul său nu poate nici măcar să închirieze sau să cedeze, cu titlu
de drept de creanţă, folosinţa bunului care constituie obiectul dreptului său real. Spre
deosebire însă de dreptul de administrare şi prin asemănare cu dreptul de concesiune,
dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică are un caracter
temporar, chiar dacă legea nu precizează durata maximă a acestui drept.

F. Conţinutul juridic al dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate

publică.

Dispoziţia art. 12, alin. 3, fraza I din Legea nr. 213/1998 referitoare

(461)

la dreptul de administrare se aplică prin asemănare. Astfel, titularul dreptului real de

folosinţă gratuită poate să posede şi să folosească bunul proprietate publică care formează
obiectul acestui drept. Desigur, posesia, ca element de drept, va însemna în acest caz
stăpânirea bunului, dar nu în calitate de proprietar, ci în calitate de titular al dreptului de
folosinţă. Folosinţa include şi jus fruendi, astfel încât titularul poate să culeagă în
proprietate fructele bunului care formează obiectul dreptului său real. Mai mult, în
condiţiile prevăzute în actul de constituire, titularul dreptului real de folosinţă poate să
exercite dispoziţia materială, respectiv să culeagă anumite producte sau să construiască pe
terenul dat în folosinţă1087. În nici un caz însă titularul acestui drept nu poate să exercite
dispoziţia juridică.

G. Încetarea dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor

proprietate publică.

Expirarea duratei prevăzute în actul de constituire este modalitatea firească de

încetare a acestui drept real. În măsura în care titularul său nu îşi execută obligaţiile

1087
În sensul că titularul acestui drept este cu desăvârşire lipsit nu numai de atributul dispoziţiei
juridice, ci şi de atributul dispoziţiei materiale, L. Pop, op. cit., p. 95.
prevăzute în actul de constituire, dreptul real de folosinţă poate fi revocat, cu titlu de
sancţiune, de autoritatea administrativă competentă. Este de discutat dacă revocarea poate
fi dispusă de către autoritatea care a constituit dreptul real chiar şi în ipoteza în care titularul
acestui drept nu îşi încalcă obligaţiile. Ţinând seama că folosinţa a fost acordată cu titlu
gratuit, o asemenea revocare este posibilă, dar nu în mod discreţionar, ci numai în măsura
în care interesul public o cere. Actul administrativ prin care s-ar dispune revocarea abuzivă
a dreptului real de folosinţă ar putea fi atacat în justiţie, conform Legii contenciosului
administrativ.

H. Natura juridică a dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor

proprietate publică.

Acest drept este un drept real, constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică,
ca modalitate de exercitare a acestuia, cu caracter intuitu personae, temporar şi cu titlu
gratuit1088. Întrucât se naşte în cadrul unor raporturi juridice de drept public, opozabilitatea
acestui drept real este însă limitată în raport cu autoritatea administrativă care l-a constituit.
În schimb, dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică este
opozabil în raporturile juridice de drept privat, ca orice alt drept real principal.

I. Definirea dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor

proprietate publică.

Pe baza elementelor prezentate mai sus, se poate defini acest drept ca fiind dreptul
real principal, inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, constituit de autoritatea competentă
asupra unui bun din domeniul public, ca modalitate de exercitare a dreptului de proprietate
publică, în favoarea unei persoane juridice de drept privat de utilitate publică, drept care
conferă titularului său atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, cu respectarea obligaţiilor
prevăzute în actul de constituire, precum şi a limitelor materiale şi juridice.

(462)

Secţiunea a IIl-a
Dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate publică
1088
Pentru aceste elemente definitorii ale dreptului real de folosinţă, L. Pop., op. cit., p. 94 şi 95.
 194. Dobândirea dreptului de proprietate publică.

Conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, „Dreptul de proprietate publică se

dobândeşte:
 pe cale naturală;
 prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
 prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
 prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de
consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
 prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate
publică;
 prin alte moduri prevăzute de lege.”
Câteva precizări sunt necesare în legătură cu această enumerare a modurilor de
dobândire a dreptului de proprietate publică.
Mai întâi, dobândirea acestui drept pe cale naturală nu este explicată de lege. În
măsura în care dispoziţia art. 7, lit. a din Legea nr. 213/1998 ar avea în vedere bogăţiile de
interes public ale subsolului care s-ar forma în viitor pe teritoriul ţării, s-a apreciat că ea ar fi
inutilă, întrucât asemenea bunuri sunt proprietate publică pe baza art. 136, alin. 3 din
Constituţie, în forma revizuită, sau al unor dispoziţii cuprinse în legi speciale1089. În realitate,
legea, în sens de act normativ, nu poate fi niciodată prin ea însăşi izvorul concret al unui
raport juridic şi temeiul dobândirii unui drept. Situaţiile în care legea este considerată ca
mod de dobândire a dreptului de proprietate privată sau publică cuprind fapte juridice în
sens restrâns. Aceste fapte juridice sunt izvorul concret al raportului juridic pe temeiul
căruia se dobândeşte dreptul de proprietate, efect care se produce, este adevărat, tocmai
pentru că legea, ca act normativ, îl prevede. Aşadar, dobândirea dreptului de proprietate
publică pe cale naturală se referă, în primul rând, la momentul iniţial al transformării
dreptului de proprietate socialistă de stat, specific regimului comunist, în drept de proprietate
publică şi în drept de proprietate privată asupra bunurilor din domeniul public şi asupra
bunurilor din domeniul privat, ca efect al instaurării principiilor democraţiei

1089
M. Nicolae, loc. cit., p. 15.
constituţionale şi ale economiei de piaţă liberă1090. În al doilea rând, acest mod de dobândire
este operant în legătură cu bogăţiile de interes public ale subsolului şi cu alte resurse
naturale menţionate în art. 136, alin. 3 din Constituţie şi în alte legi organice ca obiect
exclusiv al proprietăţii publice, care s-ar forma în viitor pe teritoriul ţării.

(463)

În legătură cu dobândirea dreptului de proprietate publică prin acte de donaţie, s-a

apreciat1091 că forma autentică este necesară, chiar dacă ea nu este menţionată în art. 7, lit.
b din Legea nr. 213/1998.
Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local, conform art. 8, alin. 1 din Legea nr. 213/1998. Actul administrativ prin care
se face această trecere din domeniul privat în domeniul public poate fi atacat la instanţa de
contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul, conform Legii
contenciosului administrativ (art. 8, alin. 2). Al treilea alineat al acestui text legal a fost menit
să pună capăt unei practici administrative ilegale prin care anumite bunuri aflate în
patrimoniul societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială era
acţionar au fost preluate în domeniul public fără acordul societăţilor comerciale, prin acte
administrative. Acest text legal prevede fără echivoc că, într-o asemenea situaţie, trecerea
acestor bunuri în domeniul public se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a
societăţii comerciale respective. În absenţa acordului societăţii comerciale, bunurile cu privire
la care aceasta are un drept de proprietate privată pot fi trecute în domeniul public numai
prin procedura exproprierii. Chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, Curtea
Constituţională a decis că, în cazul în care anumite imobile formează obiectul dreptului de
proprietate al unor persoane juridice de drept privat, ca urmare a privatizării unor societăţi
comerciale, singura modalitate de trecere a acestor imobile în proprietate publică este
exproprierea, în condiţiile legii1092.
1090
Într-un sens asemănător, s-a afirmat că bunurile pot fi incluse în domeniul public datorită naturii lor
sau prin acte juridice (E. Chelaru, op. cit., p. 43).
1091
M. Nicolae, loc. cit., p. 15. Forma autentică a contractului de donaţie este menţionată expres în art.
16 din Metodologia de achiziţionare, prin cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în
fondul forestier proprietate publică a statului (supra, nr. 159, lit. C, c).
1092
Curtea Constituţională, dec. nr. 121/1996, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nf.
101 din 27 mai 1997.
 Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte moduri de dobândire a dreptului de
proprietate publică. Aceste legi trebuie să aibă însă caracter organic, întrucât modurile de
dobândire a dreptului de proprietate publică sau privată fac parte din regimul juridic
general al proprietăţii. Or legile care au ca obiect acest regim juridic general au caracter
organic, conform art. 73, lit. m din Constituţie, în forma revizuită. Astfel, dreptul de
proprietate publică ar putea fi dobândit prin contracte civile sau comerciale, când acestea sunt
încheiate pentru cauză de utilitate publică1093, prin accesiune (art. 488 şi urm. C. civ.) sau prin
trecerea

(464)

unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale sau invers (art. 9 din Legea nr. 213/1998) 1094.

295. Încetarea dreptului de proprietate publică.

Conform art. 10, alin. 1 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică
încetează fie prin pieirea bunului care formează obiectul său, fie prin trecerea acestui
bun în domeniul privat.
Pieirea bunului include în sfera sa nu numai dispariţia sau distrugerea bu-
nului ca efect al unor cauze naturale, ci şi ca efect al acţiunii voluntare sau in -
voluntare a omului.
Trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat se face, după caz,
prin hotărârea Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului Ge neral al
Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin legi nu
se dispune altfel (art. 10, alin. 2). Constituţia nu conţine o dispoziţie referitoare la
trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat. În schimb, dispoziţiile art.
45,46 şi 48 din Legea nr. 18/1991, republicată, care reglementează retrocedarea către
1093
De exemplu, art. 93 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 66/2002 (supra, nr. 21, nota 149) şi art. 36 din Metodologia de achiziţionare, prin
cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin
Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a
starului (supra, nr. 159, lit. C, c, nota 71). Deşi din textul art. 93 din ordonanţa menţionată ar părea să
rezulte că terenurile sunt dobândite prin cumpărare, schimb sau donaţie în proprietatea privată a sta-
tului, urmând a fi trecute apoi în domeniul public, în condiţiile legii, prin art. 36 din Metodologia
menţionată se prevede expres că terenurile sunt dobândite pe această cale direct în proprietatea publică
a starului.
1094
M. Nicolae, op. cit., p. 17.
foştii proprietari persoane fizice sau către moştenitorii acestora a terenurilor cu
vegetaţie forestieră, a pădurilor, zăvoaielor, tufărişelor, păşunilor şi fâneţelor
împădurite trecute în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale,
prevăd că trecerea acestor terenuri din domeniul public al statului în domeniul
privat se face ope legis, în limita suprafeţelor ce urmează a fi restituite celor
interesaţi1095.
Un mod special de încetare a dreptului de proprietate publică este prevăzut
în art. 35 din Legea nr. 33/1994, care reglementează retrocedarea imobi lelor
expropriate către foştii proprietari în situaţia în care ele nu au fost utilizate potrivit
scopului de utilitate publică timp de un an de la data exproprierii. Cum am văzut,
retrocedarea are ca efect încetarea dreptului de proprietate publică şi naşterea
dreptului de proprietate privată 1096.

(465)

Capitolul VII
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Secţiunea I
Consideraţii generale

196. Aspecte istorice.

În dreptul roman, jura in re, denumite apoi jura in re aliena1097, erau drepturile
constituite cu privire la bunul altei persoane. Altfel spus, titularul unui asemenea drept nu era
proprietarul bunului. Servitutile constituiau cea mai importantă categorie de jura in re
aliena, fiind clasificate în servituti prediale şi servituti personale1098. Servitutile prediale erau
constituite în favoarea unei persoane ca proprietară a unui imobil în calitate de fond dominant,
1095
Pentru această ipoteză, şi M. Nicolae, loc. cit., p. 20 şi 21.
1096
Pentru această ipoteză, supra, nr. 179, lit. A.
1097
Deşi mai explicită, formula jura in re aliena nu este o expresie autentică a dreptului roman (în acest
sens, C. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 189). Pentru
aceste drepturi, şi RE Girard, Manuel elementaire de droit romain, Arthur Rousseau Editeur, Paris,
1906, p. 354-385; I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a II-a, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1924, p. 248-264; J.PH. Levy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz,
Paris, 2002, p. 346-363.
1098
Pe lângă servitutile personale şi servitutile prediale, mai erau considerate jura in re aliena dreptul de
emfiteoză, dreptul de superficie, dreptul de gaj şi dreptul de ipotecă (F. Girard, op. cit., p. 354).
în timp ce servitutile personale erau constituite în favoarea unei persoane independent de
calitatea acesteia de proprietară a unui imobil. în categoria servitutilor personale erau
incluse dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi serviciile sclavilor (operae
seworum).
În legătură cu servitutile a apărut noţiunea de possessio juris, distinctă de posesia
propriu-zisă (possessio, possessio corporis), făcându-se distincţia între posesia drepturilor ca
bunuri incorporale şi posesia bunurilor corporale. În realitate, cum am văzut, possessio
juris era doar o intuiţie juridică a posesiei ca stare de fapt corespunzătoare
dezmembrămintelor dreptului de proprietate, având însă ca obiect tot un bun corporal1099.

297. Conceptul modem de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată.

În dreptul modern însă, drepturile asupra bunului altuia au început să fie privite nu
numai în relaţie cu bunul care forma obiectul dreptului de proprietate al altei persoane, ci
în relaţie directă cu dreptul de proprietate respectiv. Această nouă perspectivă a condus la
noţiunea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. Drepturile reale asupra
bunului altuia, jura in re aliena, sunt rezultatul dezmembrării atributelor care intră în
conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Cu privire la acelaşi bun se exercită mai
multe drepturi

(466)

reale. Dreptul de proprietate, ca drept complet, care include în conţinutul său juridic
plenitudinea atributelor posesiei, folosinţei şi dispoziţiei 1100, este divizat în mai multe
drepturi reale. Fiecare dintre aceste drepturi reale include în conţinutul său juridic unele
dintre atributele care formau conţinutul juridic al dreptului de proprietate iniţial.
Proprietarul iniţial păstrează întotdeauna o parte din atributele dreptului de
proprietate. El se înfăţişează, de regulă, ca nud proprietar. Această idee exprimă lipsirea
proprietarului de dreptul de folosinţă asupra bunului. Altfel spus, de regulă, atributele
usus şi fructus, reunite în prerogativa mai generală a folosinţei, sunt transferate către unul
sau altul dintre titularii dezmembrămintelor constituite. Totuşi, în cazul servitutilor, chiar
şi atunci când acestea sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate,

1099
Pentru această problemă, supra, nr. 50, 54 şi 57.
1100
Supra, nr. 118-121.
proprietarul fondului aservit poate fi privit ca nud proprietar numai într-un sens foarte
general, într-adevăr, în acest caz, ca urmare a particularităţilor dreptului de servitute,
proprietarul fondului aservit este lipsit de unele atribute ale dreptului său de proprietate,
dar numai în legătură cu o parte din bunul său. Mai mult, uneori, titularul fondului
aservit nu este lipsit în totalitate de aceste atribute, el având dreptul să le exercite în
comun cu titularul fondului dominant.
Deşi, de obicei, descrierea dezmembrămintelor se face prin menţionarea separării
folosinţei (usus şi fructus) din conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată,
această descriere este incompletă şi imprecisă.
Este incompletă pentru că, în această viziune, atributul posesiei ca element de drept
(jus possidendi) ar rămâne în totalitate la nudul proprietar. Or o asemenea concluzie ar fi
eronată. Jus possidendi este el însuşi divizat între nudul proprietar şi titularul
dezmembramantului. Nudul proprietar păstrează dreptul de a apropria lucrul, precum şi
dreptul de a stăpâni lucrul, dar, în acest ultim caz, doar în calitate de nud proprietar, iar
titularul dezmembrământului dobândeşte dreptul de a stăpâni şi el bunul, dar nu ca
proprietar, ci ca titular al dezmembrământului respectiv. Aşadar, dintre cele două elemente
care definesc jus possidendi, respectiv aproprierea şi stăpânirea1101, aproprierea rămâne
integral la nudul proprietar, dar stăpânirea se împarte între acesta şi titularul
dezmembrământului constituit. Ca urmare, orice dezmembrământ al dreptului de
proprietate include, în conţinutul său juridic, atributul posesiei. Acest atribut nu se
confundă însă cu jus possidendi care intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate
privată, ci constituie numai o parte din acesta, ca rezultat al divizării lui între nudul
proprietar şi titularul dezmembrământului.
Este imprecisă pentru că, deşi atributul dispoziţiei rămâne la nudul proprietar, totuşi
acest atribut este diminuat sub un dublu aspect. Cât priveşte dispoziţia juridică, ea este
păstrată, dar numai în legătură cu nuda proprietate. Adagiul nemo plusjuris ad alium
transferre potest quam ipse habet explică de ce nudul proprietar nu poate să transmită
decât dreptul de nudă proprietate, iar dobânditorul

(467)

acestui drept va fi ţinut să respecte şi el dezmembrământul constituit, împreună cu toate

celelalte persoane care formează subiectul pasiv, general şi nedeterminat specific
1101
Pentru definirea posesiei ca element de drept (jus possidendi), supra, nr. 119.
oricărui drept real principal. Cât priveşte dispoziţia materială, nudul proprietar o poate
exercita, dar numai în măsura în care nu este stânjenit exerciţiul dezmembrământului.
Rezultă că, prin constituirea unui dezmembrământ, atributul dispoziţiei materiale este
restrâns, uneori, până la golirea lui de orice conţinut.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate au fost definite ca „drepturi reale
principale derivate asupra bunurilor altora, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului,
care se constituie sau se dobândesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din
conţinutul juridic al dreptului de proprietate”1102. Această definiţie trebuie să fie amendată
în lumina consideraţiilor făcute mai sus, în sensul că limitarea unor atribute din
conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată nu are semnificaţia constituirii unor
dezmembrăminte. Este motivul pentru care aşa-numitele servituti naturale şi legale nu
sunt veritabile dezmembrăminte. În plus, unele servituti constituite prin fapta omului sunt
veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată chiar dacă anumite atribute
ale dreptului de proprietate asupra fondului aservit nu sunt desprinse şi transmise
exclusiv către proprietarul fondului dominant, ci sunt exercitate în mod concurent de
către cei doi proprietari. De asemenea, menţiunea referitoare la opozabilitate nu mai este
necesară, întrucât această idee este conţinută chiar în noţiunea drepturilor reale.
Ca urmare, dezmembrămintele dreptului de proprietate pot fi definite ca drepturi reale
principale derivate asupra bunului altuia care se constituie sau se dobândesc prin
transferarea unor elemente din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra bunului
respectiv către o altă persoană sau prin exercitarea concurentă a acestor elemente de către
proprietarul bunului şi o altă persoană. Astfel înţelese, dezmembrămintele dreptului de
proprietate sunt limitate ca număr prin lege. Într-adevăr, toate drepturile reale, deci şi
dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, au această caracteristică1103.
Dezmembrămintele sunt incompatibile cu dreptul de proprietate publică. Această
concluzie se întemeiază pe dispoziţiile art. 136, alin. 4 din Constituţie, care precizează în
mod limitativ modurile de exercitare a dreptului de proprietate publică, precum şi pe
caracterul de drept privat al reglementării acestor drepturi reale principale, care nu poate

1102
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea din Bucureşti,
1980, p. 224. În acelaşi sens, E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII
Beck, Bucureşti, 2000, p. 156; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 158.
1103
Pentru explicaţia acestei trăsături a drepturilor reale, supra, nr. 31, lit. H. Pentru o discuţie în
doctrina franceză privind acest aspect, pornind de la o soluţie a Curţii de Casaţie a Franţei, E. Chelaru,
op. cit., p. 157, text şi notele 2-5 şi p. 158, text şi notele 1 şi 2.
deroga de la regimul de drept public al dreptului de proprietate publică. împrejurarea că
în art. 13, alin. 1 din Legea

(468)

nr. 213/19981104 nu se face diferenţa între servitutile naturale şi legale, pe de o parte, şi

servitutile constituite prin fapta omului, pe de altă parte, nu este relevantă. Textul precizează
însă foarte clar că servitutile asupra bunurilor din domeniul public trebuie să fie compatibile
cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Altfel spus, distincţia
la care obligă acest text nu este aceea dintre servitutile legale şi naturale pe de o parte, şi
servitutile stabilite prin fapta omului, pe de altă parte, ci distincţia dintre servitutile care
sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate şi servitutile care sunt simple
limite de exercitare a acestui drept. Numai servitutile din ultima categorie, indiferent de
izvorul lor, fie el şi fapta omului, sunt compatibile cu dreptul de proprietate publică. O altă
interpretare ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 136, alin. 4 din Constituţie1105.

298. Dezmembrăminte în sens restrâns şi dezmembrăminte în sens larg.

Dezmembrămintele propriu-zise ale dreptului de proprietate privată sunt dreptul

de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie1106.
În sens larg, nuda proprietate poate fi privită şi ea ca un dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată, întrucât conţinutul său juridic este tot rezultatul separării atributelor
dreptului de proprietate iniţial. Conţinutul juridic al nudei proprietăţi nu se confundă cu
acela al dreptului de proprietate, înţeles ca drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Totuşi, nuda
proprietate rămâne numai în sens larg un dezmembrământ al dreptului de proprietate,
1104
Supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74.
1105
În sensul că dezmembrămintele sunt incompatibile cu dreptul de proprietate publică, C. Alunaru,
„Noi aspecte teoretice şi practice ale dreptului de superficie”, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 72 şi 73; L.
Pop, op. cit., p. 158 şi 159. În sensul că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/1998 au creat posibilitatea
dezmembrării dreptului de proprietate publică prin constituirea unor servituti ca veritabile
dezmembrăminte, E. Chelaru, op. cit., p. 45, 46 şi 156; C. Bîrsan, op. cit., p. 270. Dintr-o altă
perspectivă, s-a apreciat că drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, respectiv
dreptul de administrare, dreptul de folosinţă şi dreptul de concesiune sunt veritabile dezmembrăminte
(M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 379); această idee acordă
noţiunii de dezmembrăminte un sens foarte larg, astfel încât în sfera ei ar intra toate drepturile reale
constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată şi pe temeiul dreptului de proprietate publică;
această extindere a sferei noţiunii de dezmembrăminte nu se justifică, pentru că se pune semnul
egalităţii între drepturi care au o substanţă juridică diferită şi un regim juridic diferit.
1106
În această accepţie, este justificată opinia potrivit căreia nuda proprietate nu este un dez-
membrământ al dreptului de proprietate (E. Chelaru, op. cit., p. 158, text şi nota 3).
deoarece, spre deosebire de dezmembrămintele propriu-zise, ea păstrează aptitudinea
reîntregirii tuturor atributelor care au format obiectul separării, deci aptitudinea
transformării în drept de proprietate privată ca drept absolut, exclusiv şi perpetuu 1107. Altfel
spus, nuda proprietate rezultată în urma

(469)

dezmembrării dreptului de proprietate iniţial păstrează caracterul perpetui tăţii în

acest înţeles specific, care îngăduie reîntregirea dreptului iniţial după încetarea
dezmembrămintelor 1108.

299. Corelaţia dintre dezmembrătnintele dreptului de proprietate privată

şi posesia ca stare de fapt.

Ca urmare a dezmembrării dreptului de proprietate privată, se modifică şi

configuraţia posesiei ca stare de fapt. Posesia, înţeleasă ca manifestare exterioară, ca
obiectivare a tuturor atributelor dreptului de proprietate privată, este înlocuită cu o
posesie privită ca manifestare exterioară, ca obiectivare a atributelor care rămân în
conţinutul juridic al nudei proprietăţi şi cu o posesie care reprezintă obiectivarea
atributelor unuia sau altuia dintre dezmembrămintele propriu-zise. Această nouă
realitate juridică este importantă pentru a înţelege modul în care se produc efectele
juridice ale posesiei ca stare de fapt în raport cu fiecare dintre dezmembrămintele în
sens larg ale dreptului de proprietate.

1107
Acesta este motivul pentru care Codul civil consideră că nudul proprietar este un proprietar (F.
Zenati, „Pour une renovation de la theorie de la propriete”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
2/1993, p. 315).
1108
Plecând de la această aptitudine a nudei proprietăţi de a se reîntregi prin recâştigarea atributelor
pierdute, s-a contestat diferenţierea ei de dreptul de proprietate exclusiv, afirmându-se că „Nuda
proprietate este totuşi proprietate, precum un om adormit... este totuşi un om” (Marquis de Vareilles-
Sommieres, „La definition et la notion juridique de la propridte”, în Revue de droit civil nr. IV, 1904, p.
468 - trad. ns.). Mai mult, acest autor neagă însăşi cate goria dezmembrămintelor, întrucât drepturile
reale prin care se restrânge dreptul proprietarului de a beneficia de serviciile lucrului său nu aduc
atingere potenţialităţii dreptului de proprietate de a se reîntregi în momentul încetării acestor drepturi
reale. În concepţia acestui autor, ideea de dezmembrare este incompatibilă cu ideea de reîntregire a
serviciilor la care lucrul dă dreptul, iar usus şifructus specifice dreptului de uzufruct sunt diferite de
usus şi fructus specifice dreptului de proprietate (loc. cit., p. 480, 487-495).
 200. Diferenţierea dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată de
raporturile juridice obligaţionale conexe şi de drepturile de creanţă, în
general.

Dezmembrarea dreptului de proprietate privată, indiferent dacă rezultă

dintr-un fapt juridic în sens restrâns sau dintr-un act juridic, are ca rezultat nu
numai fragmentarea dreptului iniţial de proprietate în mai multe drepturi reale, ci
şi naşterea unor raporturi juridice obligaţionale între nudul proprietar şi titularul
dezmembrământului. Neînţelegerea acestui dublu efect al dezmembrării dreptului de
proprietate privată, în planul drepturilor reale şi în planul obligaţiilor, explică, în bună
măsură, controversele născute în legătură cu natura juridică a dezmembrămintelor şi
includerea acestora, ca obligaţii reale, cu un sens specific, în sfera raporturilor juridice
obligaţionale1109. De aceea, este necesară diferenţierea

(470)

drepturilor şi obligaţiilor nudului proprietar şi ale titularilor dezmembrămintelor care apar ca

o manifestare a conţinutului juridic al drepturilor reale rezultate în urma fragmentării
dreptului de proprietate de drepturile de creanţă şi obligaţiile care intră în conţinutul
raporturilor juridice obligaţionale. În acest context, noţiunea de obligaţii are un sens larg, în
sfera ei intrând atât raporturile juridice obligaţionale propriu-zise, care au în conţinutul
lor drepturi de creanţă, cât şi raporturile juridice care au în conţinutul lor drepturi
potestative sau drepturi corelative unor obligaţii propter rem.
În general, este necesară diferenţierea dintre dezmembrăminte ca drepturi reale
principale şi drepturile de creanţă. Chiar în situaţia în care drepturile de creanţă au ca
obiect o prestaţie referitoare la un anumit bun, ele pot fi privite numai într-un sens foarte
general ca drepturi asupra bunului altuia. În realitate, în sens propriu-zis, obiectul
dreptului de creanţă este prestaţia la care s-a obligat debitorul, chiar dacă această prestaţie
se desfăşoară în legătură cu un -anumit bun al debitorului. Astfel, locatarul unui imobil,
1109
Este vorba de concepţia conform căreia toate drepturile patrimoniale sunt drepturi de proprietate. în
această concepţie, patrimoniul se compune numai din drepturi de proprietate, ca drepturi absolute.
Aceste drepturi de proprietate se diferenţiază în funcţie de obiectul lor: bunuri corporale şi bunuri
incorporale. Bunurile corporale se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile, iar bunurile incorporale
cuprind drepturile relative şi drepturile intelectuale. Drepturile relative, numite şi drepturi de obligaţie,
pot fi personale (când debitorul este obligat personal), reale (când debitorul este obligat din cauza unui
lucru) sau personale şi reale (când debitorul este obligat şi personal, şi din cauza unui lucru). Pentru
această concepţie şi critica ei, supra, nr. 32, lit. C.
chiar dacă are un drept de folosinţă asupra imobilului respectiv, nu are un drept real, întrucât
asigurarea acestei folosinţe nu se face în mod direct, ci în mod mediat, prin intermediul
prestaţiei locatorului, care are obligaţia să asigure pentru locatar folosinţa bunului
închiriat1110.

201. Posibilitatea coexistenţei mai multor dezmembrăminte ale dreptului de

proprietate privată cu privire la acelaşi bun.

De regulă, nu este posibilă co existenţa mai multor dezmembrăminte ale dreptului

de proprietate cu privire la acelaşi bun. Excepţia de la această regulă se referă la dreptul de
servitute, care poate coexista cu unul dintre celelalte dezmembrăminte propriu-zise ale drep-
tului de proprietate privată. Într-o asemenea ipoteză, dacă s-a constituit un drept de servitute
asupra unui bun, nu este exclusă constituirea ulterioară a unui drept de uzufruct, uz, abitaţie
sau superficie (în acest ultim caz, numai dacă este vorba de un teren), fără a se aduce
atingere conţinutului juridic al dreptului de servitute. Dacă s-a constituit însă mai întâi un
drept de uzufruct, uz, abitaţie sau superficie, constituirea ulterioară, prin act juridic, a unui
drept de servitute asupra aceluiaşi bun este posibilă nu numai cu acordul nudului proprietar,
ci şi cu acordul titularului dezmembrământului respectiv. Desigur, este posibilă dobândirea
dreptului de servitute prin uzucapiune, în măsura în care este vorba de o servitute
continuă şi aparentă, chiar dacă s-a constituit anterior un alt dezmembrământ. În acest
caz, uzucapiunea operează atât împotriva nudului proprietar, cât şi împotriva titularului
dezmembrământului constituit anterior.

202. Evaluarea dezmembrămintelor.

Ca drepturi patrimoniale, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată au

o anumită valoare economică.

(471)

Dar, spre deosebire de valoarea economică a dreptului de proprietate privată, care se

poate stabili, de regulă, pe baza jocului cererii şi al ofertei, precum şi pe baza unor criterii

1110
În acest sens, G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea
bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, p. 483.
stabilite de legiuitor în completarea acestei reguli, valoarea economică a
dezmembrămintelor nu se poate stabili în mod direct prin raportare la mecanismele
economiei de piaţă.
De cele mai multe ori, valoarea bănească a acestor dezmembrăminte este rezultatul
aplicării unor criterii economice proprii altor drepturi patrimoniale.
Astfel, când dezmembrămintele presupun folosinţa întregului bun, cum se
întâmplă în cazul uzufructului, uzului, abitaţiei şi dreptului de folosinţă asupra terenului
inclus în dreptul de superficie, valoarea economică se stabileşte pe bază de expertiză1111, în
funcţie de durata dezmembrămintelor şi de contravaloarea folosinţei pe unitate de timp (de
obicei, o lună sau un an), aplicându-se criteriile din materia contractului de locaţiune1112.
În mod excepţional, dacă nu pot fi aplicate aceste criterii economice, se poate recurge
la soluţia adoptată de legiuitor în materie fiscală 1113. Astfel, potrivit alin. 6 al art. 5 din
Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 12/19981114, „La
constituirea unui drept real imobiliar, altul decât dreptul de proprietate, şi anume: dreptul
de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de
superficie, taxa de timbru se stabileşte la valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de
20% din valoarea de circulaţie a imobilului”. Soluţia este raţională pentru
dezmembrămintele care includ în conţinutul lor juridic prerogativa folosinţei întregului
bun, dar nu se justifică în cazul dreptului de servitute. Chiar atunci când este un veritabil
dezmembrământ

1111
Pentru un caz particular de stabilire a valorii economice a dezmembrămintelor pe bază de expertiză
în materia exproprierii, supra, nr. 176, lit. A, c; V. Stoica, „Situaţii speciale în legătură cu despăgubirile
pentru construcţiile ce se preiau în proprietate socialistă de stat prin expropriere de la persoanele
fizice”, în Dreptul nr. 4/1986, p. 27 şi 28.
1112
Necesitatea preţuirii uzufructului, uzului şi abitaţiei este exclusă în ipoteza prevăzută în art. 844 C.
civ. (deşi acest text legal se referă numai la uzufruct şi la renta viageră, în literatura de specialitate şi în
practica judiciară a fost aplicat şi la uz şi la abitaţie; în acest sens, C. Hamagiu, N. Georgean, Codul
civil adnotat, vol. VII, Editura Librăriei „Universala” Alcalay&Co., Bucureşti, 1931, p. 107, pct. 3 şi 4;
Trib. reg. Timişoara, dec. civ. nr. 1548/1958, în Legalitatea popularăm:. 6/1960, p. 120). În această
ipoteză, eredele rezervatar are facultatea de a executa dispoziţia cu titlu gratuit prin care s-a constituit
un uzufruct sau o rentă viageră „a cărei valoare trece peste cantitatea disponibilă” sau de a „abandona
proprietatea cantităţii disponibile”. În celelalte cazuri, această preţuire, „fără a fi legată de dispoziţiile
legii timbrului” a fost considerată însă necesară, deşi „evaluarea în capital a unui drept având ca obiect
venituri este anevoioasă şi nesigură, de natură, prin urmare, să păgubească pe una din părţi”, cazuri în
care trebuie să se ţină seama „de toate circumstanţele cauzei şi în special de vârsta uzufructuarului” (M.
Eliescu, Moştenirea şi devolufiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei,
Bucureşti, 1966, p. 380). În acelaşi sens, literatura juridică indicată în C. Hamagiu, N. Georgean, op.
cit., p. 107, pct. 13.
1113
În doctrina franceză, s-a apreciat că dispoziţiile legale prevăzute în materie fiscală nu au valoare
obligatorie în dreptul civil, iar judecătorul poate să ţină seama de ele doar cu valoare informativă. În
acest sens, L. Josserand, Cours de droit civil positivfrangais, tome premier, 3 edition, Recueil Sirey,
Paris, 1938, p. 1033.
1114
Supra, nr. 176, lit. A, c, nota 72.
 (472)

al dreptului de proprietate privată, servitutea stabilită prin fapta omului nu poate fi

asimilată cu celelalte dezmembrăminte sub aspectul valorii economice, întrucât nu
întotdeauna presupune folosirea fondului aservit, iar atunci când conţine o asemenea
prerogativă, folosinţa nu se exercită asupra întregului fond aservit, ci numai asupra
unei părţi din acesta. Iată de ce, în cazul dreptului de servitute, cota de 20% trebuie
să fie raportată nu la valoarea de circulaţie a întregului imobil, ci, eventual, în
măsura în care este posibil, la valoarea de circulaţie a părţii din fondul aservit asupra
căruia se exercită efectiv acest dezmembrământ. De lege ferenda, în materie fiscală,
taxa de timbru pentru constituirea dreptului de servitute ar trebui să fie o sumă fixă
sau, dacă se păstrează cota procentuală, aceasta ar trebui să fie redusă în mod
semnificativ. Evaluarea dezmembrămintelor propriu-zise implică şi evaluarea nudei
proprietăţi. O dată ce a fost evaluat un anumit dezmembrământ, prin scăderea va lorii
sale din valoarea de circulaţie a bunului care formează obiectul dreptului de
proprietate se obţine valoarea nudei proprietăţi. Nu este însă exclus ca valoarea
economică a nudei proprietăţi să fie diferită de rezultatul acestei operaţiuni
aritmetice, caz în care, tot pe bază de expertiză, se poate stabili o altă valoare.

203. Situaţia specială a dreptului de concesiune şi a dreptului real de folosin-

ţă gratuită.

Cum am văzut, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă gratuită

constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată, în condiţiile prevăzute în art.
136, alin. 4 din Constituţie, în forma revizuită, precum şi în Legea nr. 213/1998, în
Legea nr. 219/19981115 şi în Legea nr. 215/20011116 nu sunt dezmembrăminte, întrucât
regimul lor juridic conţine nu numai elemente de drept privat, ci şi elemente de
drept public în ceea ce priveşte constituirea, exercitarea şi încetarea lor1117. Cu toate
acestea, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă gratuită constituite pe
temeiul dreptului de proprietate privată trebuie să fie avute în vedere în contextul
tipologiei drepturilor reale principale. Într-adevăr, aceste două drepturi sunt drepturi
1115
Supra, nr. 182, nota 4.
1116
Supra, nr. 3, nota 26.
1117
Supra, nr. 190, lit. B, 192, lit. A şi 193, lit. A.
principale distincte, cu o configuraţie juridică proprie. Ele nu vor mai fi însă analizate
în continuare, întrucât, mutatis mutandis, regimul juridic de drept public aplicabil
dreptului de concesiune şi dreptului real de folosinţă gratuită constituite pe temeiul
dreptului de proprietate publică se aplică şi în acest caz. Aceeaşi concluzie este
valabilă şi în cazul dreptului de concesiune reglementat prin dispoziţiile art. 10
din Legea nr. 50/19911118, precum şi în cazul dreptului real de folosinţă gratuită în
forma reglementată în art. 12 din acelaşi act normativ sau în forma reglementată
în art. 19 din Legea nr. 18/19911119. Deşi, potrivit acestor reglementări, aceste drepturi

(473)

reale se constituie numai pe temeiul dreptului de proprietate privată al statului sau al

unităţilor administrativ-teritoriale, regimul lor juridic conţine ele mente de drept
public, care le diferenţiază de dezmembrămintele dreptului de proprietate
privată 1120. De asemenea, nu poate fi considerat dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată, respectiv drept de superficie, dreptul de folosinţă atribuit pentru
construirea de locuinţe proprietate a persoanelor fizice, pe temeiul unor
reglementări anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 50/1991, în măsura în care
acest drept de folosinţă nu s-a transformat în drept de proprietate pe temeiul art. 36,
alin. 2,3 şi 5 din Legea nr. 18/1991. El rămâne cu un regim juridic propriu, distinct de
acela al dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată 1121.

Secţiunea a II-a Dreptul de uzufruct

1118
Supra, nr. 162, nota 119.
1119
Pentru acest drept real de folosinţă, C. Bîrsan, op. cit., p. 301-304. Autorul face referire însă la
dispoziţiile art. 18, alin. 3 din forma iniţială a legii. Pentru Legea nr. 18/1991, supra, nr. 9, lit. C, nota
92.
1120
Totuşi, în doctrină s-a apreciat că dreptul real de folosinţă reglementat în art. 19, alin. 3 din Legea
nr. 18/1991 este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, deşi autorii care au exprimat această
opinie nu fac abstracţie de elementele de drept public cuprinse în regimul juridic al acestui drept real.
În acest sens, E. Chelaru, op. cit., p. 156 şi 183-186 (acest autor întocmeşte şi lista drepturilor reale de
folosinţă constituite în favoarea persoanelor fizice sau în favoarea unor persoane juridice în temeiul
unor reglementări anterioare Legii nr. 18/1991, precizând că dreptul de folosinţă constituit în favoarea
persoanelor fizice s-a transformat fie în drept de proprietate asupra terenurilor respective, conform art.
36, alin. 2 şi 3 din acest ultim act normativ, fie în drept de superficie. Ca urmare, a rămas în fiinţă
numai dreptul de folosinţă constituit în favoarea unor persoane juridice, având ca obiect terenuri cu alte
destinaţii decât edificarea de construcţii sau alte lucrări); C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 269 şi 301-304; M. Nicolae, op. cit., p. 379.
1121
În sens contrar, C. Alunaru, loc. cit., p. 70-72; L. Pop, op. cit., p. 187 şi 188.
 §1. Noţiunea, caracterele juridice, obiectul şi dobândirea dreptului de uzufruct

204. Dreptul de uzufruct. Noţiune şi conţinut juridic.

Potrivit art. 517 C. civ., „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de

lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu
îndatorirea de a le conserva substanţa”1122. Această definiţie legală a fost criticată pentru
că nu precizează natura juridică a dreptului de uzufruct şi nici caracterul temporar al
acestuia1123. Cea mai importantă critică de care este susceptibilă această definiţie
legală se referă la caracterul incomplet al enumerării atributelor juridice care intră
în

(474)

conţinutul juridic al acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, într-

adevăr, cum am văzut, dezmembrarea acestui drept presupune întotdeauna divizarea
atributului posesiei (jus possidendi), astfel încât titularui dezmembrământului, indiferent
care ar fi acesta, are dreptul să stăpâneasca bunul, dar nu ca proprietar, ci potrivit
dreptului său.
Dreptul de uzufruct ia naştere aşadar prin dezmembrarea dreptului de proprietate
privată, respectiv prin divizarea atributului posesiei şi prin pierderea de către proprietar a
elementelor usus (jus utendi) şifructus (jusfruendi), care formează atributul folosinţei. Ca
urmare, rezultă două drepturi, respectiv dreptul de nudă proprietate şi dreptul de uzufruct.
Nudul proprietar păstrează o parte din atributul posesiei, el continuând să aproprieze
bunul şi să îl stăpânească, dar numai ca nud proprietar, precum şi atributul dispoziţiei.
Uzufructuarul preia o parte din atributul posesiei, precum şi atributul folosinţei, inclusiv
posibilitatea de a ceda emolumentul acestei folosinţe. Dreptul de uzufruct şi dreptul de nudă
proprietate sunt distincte şi autonome, fiecare având propria sa opozabilitate ca drept

1122
Această definiţie legală, cuprinsă şi în art. 578 C. civ. fr., reia definiţia cuprinsă în In stitutele lui
Iustinian: usus fructus est jus alienis rebus utendi, fruendi salva rerum substantia (lustiniani.
Institutiones, recognovit Paulus Krueger, Liber secundus, IV 1, De usu fructu în Corpus iuris civilis,
volumen primum, Berolini, MCMXXII, p. 13).
1123
G.N. Luţescu, op. cit., p. 484.
real1124. Nudul proprietar şi uzufructuarul nu sunt coproprietari ai bunului, astfel că nu se
pune problema partajării bunului între ei1125.
Uzufructuarul exercită prerogativele sale în mod direct şi nemijlocit asupra
bunului, fără a avea nevoie de o prestaţie specifică din partea nudului proprietar sau a
oricărei alte persoane. Chiar dacă este un drept asupra bunului altuia, uzufructul
presupune o legătură directă între titularul său şi bunul respectiv. Uzufructul este deci un
drept real, cu caracter principal, întrucât are o existenţă autonomă, independent de orice drept
de creanţă. Dar, în sfera drepturilor reale principale, uzufructul este inclus în categoria
dezmembrămintelor, astfel cum au fost definite mai sus. Genul proxim al uzufructului este
categoria dezmembrămintelor, ceea ce presupune, desigur, apartenenţa sa la sfera dreptu-
rilor reale principale. Din această perspectivă, definirea dreptului de uzufruct trebuie să
surprindă specificul său în raport cu alte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Exercitarea prerogativelor uzufructuarului are o dublă limită. Mai întâi, uzufructuarul
trebuie să conserve substanţa bunului care formează obiectul bunului său. Această
îndatorire de a conserva substanţa lucrului este însă relativă, pentru că ea nu îl împiedică pe
uzufructuar să diminueze substanţa bunului ca urmare a uzurii determinate de folosinţa
normală a bunului. Apoi, atributele care au făcut parte iniţial din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate şi care au fost preluate de uzufructuar nu pot fi exercitate dincolo de
limitele până la care proprietarul însuşi era îndreptăţit să le exercite. Cu alte cuvinte,
limitele materiale şi juridice ale exercitării dreptului de proprietate sunt totodată şi limite
ale exercitării dreptului de uzufruct, desigur, cu referire la atributele care intră în conţinutul
juridic al acestui dezmembrământ.

(475)

Caracterul esenţialmente temporar al dreptului de uzufruct, deşi nu este precizat în art.

517 C. civv rezultă în mod neechivoc din dispoziţiile art. 557 şi art. 559 C. civ. Potrivit primului
text legal, uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului, deci el poate fi constituit cel
mult pe durata vieţii acestuia când este vorba de o persoană fizică. În acest sens, se spune
că dreptul de uzufruct este viager. Al doilea text limitează durata uzufructului constituit în
favoarea unei persoane juridice la 30 de ani.

1124
În legătură cu independenţa uzufructuarului şi a nudului proprietar, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler,
Droit civil. Les biens, 3 edition, Dalloz, Paris, 1985, p. 684 şi 685.
1125
L. Josserand, op. cit., p. 1031.
 Aceste consideraţii permit definirea dreptului de uzufruct. El este dezmembrământul
dreptului de proprietate privată, cu caracter temporar, care conferă titularului său atributul
de a stăpâni bunul altuia în calitate de uzufructuar, precum şi atributul folosinţei (jus
utendi şi jus fruendi) asupra acelui bun, inclusiv posibilitatea cedării emolumentului
acestei folosinţe, cu îndatorirea de a-i conserva substanţa, atribute care trebuie să fie
exercitate cu respectarea limitelor materiale şi juridice.

205. Caracterele juridice ale dreptului de uzufruct.

A . Dreptul de uzufruct este un dezmembrământ al dreptului de proprietate
privată.

Această calificare juridică presupune că dreptul de uzufruct este un drept real

principal. În categoria mai largă a drepturilor reale principale, dezmembrămintele
dreptului de proprietate privată ocupă un loc special. Ele au toate caracterele juridice ale
drepturilor reale principale, dar se disting în cadrul acestora prin modul lor de naştere şi
prin conţinutul lor juridic. O menţiune specială este necesară în legătură cu dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă. Cum am văzut, aceste prerogative aparţin, în sens
procesual, tuturor drepturilor reale, iar prerogativa preferinţei, în acelaşi sens procesual,
aparţine tuturor drepturilor patrimoniale1126.

B. Dreptul de uzufruct este un drept esenţialmente temporar.

Când uzufructul este constituit în favoarea unei persoane fizice, durata maximă a
uzufructului este durata vieţii uzufructuarului. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art.
557 C. civ. Din această cauză, s-a apreciat în mod tradiţional în doctrină că uzufructul
constituit în favoarea persoanelor fizice are caracter esenţialmente viager 1127. Altfel spus, în
cazul persoanelor fizice, caracterul temporar al uzufructului îmbracă forma caracterului
viager. Această sintagmă nu exclude posibilitatea ca uzufructul să fie constituit pe o durată
mai mică decât aceea a vieţii uzufructuarului,

1126
Supra, nr. 31, lit. E. În doctrină, s-a apreciat că dreptul de preferinţă al uzu fructuarului îi permite
acestuia să reducă executarea pornită de creditorii nudului proprietar numai la nuda proprietate (G.N.
Luţescu, op. cit., p. 485). În realitate, această limitare este consecinţa circumscrierii dreptului de gaj al
creditorilor chirografari numai la patrimoniul debitorului. în absenţa unei garanţii reale sau personale,
creditorii nu pot urmări alte persoane decât debitorul.
1127
L. Josserand, op. cit., p. 1031 şi 1032; AI. Weill, F. Terre, Ph. Simler,op. cit., 1985, p. 681; E.
Chelaru, op. cit.,p. 159, text şi nota 4.
 (476)

dar stabileşte că durata maximă a uzufructului este durata vieţii uzufructuarului.

Potrivit art. 560, „Uzufructul constituit până ce o altă persoană va ajunge la o
vârstă hotărâtă, ţine până la acea epocă, chiar de ar muri zisa persoană îna intea
vârstei hotărâte”. Textul acesta nu instituie o excepţie de la caracterul viager al
uzufructului. În realitate, este vorba numai de o modalitate de stabilire a duratei
uzufructului. Chiar dacă s-a utilizat această metodă de stabilire a duratei
uzufructului, dezmembrământul va înceta în momentul decesului uzufructuarului,
dacă acest deces intervine înainte de împlinirea duratei uzufructului calculate
potrivit acestei metode.
Când uzufructul este constituit în favoarea unei persoane juridice, durata ma-
ximă este de 30 de ani, cum se precizează expres în art. 559 C. civ.
Deşi caracterul temporar al uzufructului poate genera inconveniente econo-
mice în exploatarea bunurilor care formează obiectul unui asemenea dezmem -
brământ, întrucât există riscul ca uzufructuarul să fie preocupat doar de
exploatarea bunului, iar nu de creşterea valorii economice a acestuia, s-a apreciat
utilitatea socială a acestui dezmembrământ, prin intermediul căruia se pot crea
avantaje mai ales în raporturile de rudenie, fără a se pune în pericol vocaţia
succesorilor asupra bunurilor date în uzufruct de către autorul lor 1128.

C. Dreptul de uzufruct este un drept cu caracter intuitu personae, incesibil.

Nu există un text în Codul civil care să precizeze expres că dreptul de

uzufruct nu este transmisibil. Totuşi, această concluzie rezultă din interpretarea
sistematică a mai multor texte din acest cod. Astfel, uzufructul constituit în favoarea
unei persoane fizice nu se transmite la moştenitori, faţă de prevederea expresă din
art. 557 C. civ. în plus, în art. 534, fraza I C. civ. se precizează că „Uzufructuarul se

1128
G.N. Luţescu, op. cit., p. 486 şi 487. în legătură cu avantajele şi dezavantajele economice ale
dreptului de uzufruct, L. Josserand, op. cit., p. 1032; G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes.
Les biens, 10ăme edition, Montchrestien, Paris, 2001, p. 503 şi 504; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op.
cit., p. 681-683; L. Pop, op. cit., p. 160.
poate bucura el însuşi, sau închiria altuia, sau ceda exerciţiul dreptului său” 1129.
Rezultă din acest text că uzufructuarul poate ceda doar emolumentul

(477)

dreptului său. Per a contrario, el nu poate ceda chiar dreptul de uzufruct. în sfârşit, în
materia dreptului de uz, se precizează expres nu numai că uzuarul nu poate închiria
dreptul său altuia, ceea ce diferenţiază acest dezmembrământ de dreptul de uzufruct, ci
şi că uzuarul nu poate ceda dreptul său altei persoane. Caracterul incesibil al dreptului
de uzufruct implică aşadar caracterul său intuitu personae1130. Legiuitorul a apreciat astfel
că, la constituirea dreptului de uzufruct prin acte juridice, proprietarul a avut în vedere
calităţile personale ale uzufructuarului. Ca urmare, viciul constând în eroare asupra
persoanei (error in persona1131) va fi motiv de nulitate relativă a actului juridic.
Când uzufructul se dobândeşte prin uzucapiune de către o persoană fizică, el va
avea caracter viager, cu excepţia cazului în care se poate proba că elementul anintus al
posesiei care întemeiază uzucapiunea în această situaţie include reprezentarea subiectivă a
unei durate mai mici. Această probă este, de regulă, mai uşor de făcut în ipoteza
uzucapiunii scurte, întrucât justul titlu conţine menţiuni cu privire la durata uzufructului.
Mutatis mutandis, când uzufructul se dobândeşte de către o persoană juridică, el va avea
durata de 30 de ani, cu excepţia menţionată mai sus.
Durata iniţială a uzufructului nu este însă un impediment pentru încetarea acestui
dezmembrământ înainte de termen, dacă intervin alte cauze de încetare.

1129
Redactorii Codului civil român s-au îndepărtat de textul corespunzător din Codul civil francez (art.
595), în care se vorbeşte expres de donarea, vânzarea sau cedarea dreptului de uzufruct. În textul art.
534 C. civ. român s-a folosit expresia cedarea exerciţiului dreptului, pe această bază făcându-se
distincţia dintre cedarea dreptului de uzufruct, care este, de regulă, prohibită, şi cedarea emolumentului
uzufructului. Pentru cesibilitatea dreptului de uzufruct în dreptul civil francez, L. Josserand, op. cit., p.
1056; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 711 şi 712; G. Cornu, op. cit., p. 513; C. Atias, Droit
civil. Les biens, Litec, Paris, 2002, p. 197. Totuşi, aceşti autori apreciază că uzufructul este cesibil într-
un înţeles special, întrucât caracterul său temporar şi caracterul său personal explică de ce cesionarul va
beneficia de dreptul de uzufruct numai în condiţiile şi pe durata prevăzute pentru cedent; de exemplu,
dacă cedentul decedează, dreptul de uzufruct se stinge, chiar dacă cesionarul este în viaţă. Aceste
soluţii sunt relevante şi în dreptul civil român în situaţiile de excepţie când este posibilă cedarea
uzufructului, respectiv în cazul vânzării silite şi a ipotecării uzufructului. în asemenea situaţii, chiar
dacă cesionarul decedează înaintea cedentului, uzufructul nu se stinge, el continuând până la decesul
cedentului.
1130
În acelaşi sens, s-a apreciat că dreptul de uzufruct are un caracter pur personal (G. Cor- nu, op. cit.,
p. 507 şi 508).
1131
În literatura juridică sunt folosite, pentru a desemna eroarea asupra persoanei, atât termenul error in
persona, cât şi termenul error in personam. Pentru forma error in persona, H. Roland, L. Boyer,
Locutions latines de droitfrangais, 34me edition, Litec, Paris, 1993, p. 113.
 De la regula caracterului incesibil al uzufructului există însă o excepţie. Dispoziţiile
art. 1750 pct. 2 C. civ. permit ipotecarea uzufructului asupra imobilelor şi accesoriilor lor, deci
inclusiv vânzarea silită a acestui dezmembrământ. În mod complementar, conform art. 488,
alin. 2 C. pr. civ., dreptul de uzufruct asupra unui lucru imobil poate forma obiectul unei
urmăriri silite imobiliare. În materia urmăririi silite mobiliare nu mai este prevăzută însă o
asemenea excepţie. Ca urmare, dreptul de uzufruct constituit asupra bunurilor mobile nu
poate forma obiect de urmărire1132.

D. Uzufructuarul poate ceda emolumentul dreptului său.

Caracterul incesibil al dreptului de uzufruct nu exclude însă posibilitatea

uzufructuarului de a

(478)

ceda emolumentul dreptului său1133. Altfel spus, cum se prevede expres în art. 354, fraza IC.
civ., uzufructuarul poate ceda exerciţiul dreptului său, inclusiv prin închirierea bunului
care formează obiectul uzufructului. Chiar dacă nu poate dispune de dreptul său,
uzufructuarul se poate bucura astfel de beneficiile exploatării economice a bunului.

206. Obiectul dreptului de uzufruct.

A. Consideraţii generale.

Mai întâi, fiind un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, dreptul

de uzufruct nu se poate constitui cu privire la bunurile din domeniul public. Dacă însă
este vorba de dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale, acesta este dezmembrabil, inclusiv prin constituirea unui drept de uzufruct.
În al doilea rând, potrivit art. 520 C. civ., „Uzufructul se poate stabili pe tot felul de
bunuri mobile şi imobile”. Evocarea clasificării bunurilor în funcţie de -natura lor şi de
1132
În doctrină, chiar înainte de introducerea acestei dispoziţii în Codul de procedură civilă s-a
considerat că dreptul de uzufruct poate forma obiect de executare silită, fără a se face distincţie după
cum a fost constituit asupra unor bunuri mobile sau imobile (G.N. Luţescu, op. cit., p. 486). În absenţa
unei excepţii legale de la caracterul incesibil al dreptului de uzufruct, o asemenea soluţie nu poate fi
primită.
1133
În mod impropriu s-a apreciat uneori că posibilitatea cedării emolumentului exprimă caracterul
cesibil al uzufructului (G.N. Luţescu, op. cit., p. 486). Chiar acest autor precizează însă că actul de
dispoziţie nu atinge dreptul de uzufruct.
calificarea dată de lege poate crea o confuzie. Într-adevăr, s-a apreciat că această clasificare
ar opera numai cu privire la bunurile corporale, astfel încât s-ar putea crede, în mod eronat,
că bunurile incorporale nu pot forma obiectul dreptului de uzufruct1134. În realitate,
clasificarea în bunuri mobile şi imobile nu este redusă la sfera bunurilor corporale,
întrucât, pe lângă bunurile mobile şi imobile prin natura lor, există şi bunuri mobile prin
determinarea legii (art. 474 C. civ.), precum şi bunuri imobile prin obiectul la care se
aplică (art. 471 C. civ.), adică bunuri incorporale. Ca urmare, referirea la bunuri mobile şi
imobile în textul art. 520 C. civ. nu exclude, prin ea însăşi, posibilitatea constituirii
dreptului de uzufruct asupra unor bunuri incorporale. Totuşi, în mod riguros, delimitarea
obiectului dreptului de uzufruct trebuie să ţină seama de obligaţia uzufructuarului de a
conserva substanţa bunului. Pe cale de consecinţă, dreptul de uzufruct se poate constitui
asupra oricărui bun, cu excepţia bunurilor consumptibile.
A şadar, ca orice drept real, uzufructul are ca obiect bunuri. în măsura în care
anumite lucruri incorporale, fie ele drepturi patrimoniale1135, obiecte de creaţie intelectuală,
universalităţi de fapt sau chiar de drept, sunt susceptibile de apropriere, ele devin bunuri
şi constituie obiectul dreptului de proprietate. În acest sens, drepturile patrimoniale în
general şi mai ales drepturile reale sunt

(479)

instrumentele juridice prin care lucrurile se transformă în bunuri. Pe această cale, în

anumite condiţii şi cu anumite limite legale, prin dezmembrarea dreptului de proprietate,
aceste bunuri pot să constituie şi obiectul dreptului de uzufruct1136. Din această perspectivă, se
poate depăşi dificultatea logică a înţelegerii dreptului de uzufruct asupra bunurilor
incorporale. Multă vreme s-a considerat că există o contradicţie între ideea dreptului de
uzufruct ca dezmembrământ al dreptului de proprietate şi ideea extinderii sferei de aplicaţie
a dreptului de uzufruct dincolo de sfera de aplicaţie a dreptului de proprietate. Cât timp

1134
G.N. Luţescu, op. cit., p. 487 şi 488.
1135
Deşi drepturile patrimoniale sunt considerate ele însele bunuri, această concepţie se justifică juridic
numai în măsura în care anumite drepturi patrimoniale sunt ele însele, pe o cale sau alta, susceptibile de
apropriere. Aşadar, numai acele drepturi patrimoniale care pot forma obiectul unui drept de proprietate
sunt bunuri propriu-zise. În asemenea cazuri, ne aflăm în prezenţa unor drepturi patrimoniale
suprapuse, cu consecinţe importante în privinţa modului de exercitare a conţinutului lor juridic. Pentru
dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor incorporale, supra, nr. 39-42.
1136
În această ipoteză, nu se pune problema dreptului de abitaţie, întrucât acesta are ca obiect numai o
locuinţă, adică numai un bun corporal. N-ar fi exclusă însă posibilitatea constituirii unui drept de uz.
Întrucât dreptul de servitute şi dreptul de superficie au ca obiect bunuri corporale, nici acestea nu intră
în sfera ipotezei avute în vedere în text.
sfera bunurilor asupra cărora se poate constitui uzufructul este mai întinsă decât sfera
bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate privată, ar exista situaţii în care
uzufructul nu mai apare ca rezultatul dezmembrării acestui din urmă drept1137. Altfel spus, ar
exista un drept de uzufruct căruia nu îi corespunde un drept de nudă proprietate. În
realitate, contradicţia este numai aparentă pentru că, în această concepţie, sfera bunurilor
care formează obiectul dreptului de proprietate privată este redusă la bunurile corporale.
Dacă însă această sferă include şi bunurile incorporale, sfera bunurilor care formează obiectul
dreptului de uzufruct nu va fi mai extinsă decât sfera bunurilor care formează obiectul
dreptului de proprietate privată. Nu este însă obligatoriu ca întotdeauna dreptul de
proprietate asupra unui bun incorporai să poată fi dezmembrat. Legiuitorul poate stabili
moduri specifice de exercitare a prerogativelor acestui drept, excluzând posibilitatea
dezmembrării. De asemenea, chiar atunci când este posibilă, o asemenea dezmembrare se
produce numai în forma dreptului de uzufruct sau a dreptului de uz, fiind excluse alte tipuri
de dezmembrăminte.
Chiar şi atunci când este vorba de bunuri consumptibile, acestea pot forma, cum
vom vedea mai departe, obiectul unui cvasiuzufruct, distinct ca natură juridică de dreptul
de uzufruct propriu-zis şi care nu constituie, în realitate, un dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată.
Aceste consideraţii de principiu permit înţelegerea uzufructului constituit asupra
bunurilor incorporale, inclusiv asupra unei universalităţi de fapt sau de drept, precum şi
distincţia dintre uzufruct ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată şi
cvasiuzufruct.

B. Bunurile incorporale ca obiect de uzufruct.

În măsura în care lucrurile incorporale au devenit, prin apropriere, obiectul unor

drepturi reale, adică au dobândit semnificaţia juridică de bunuri, acestea pot forma şi
obiectul dreptului de uzufruct, ca urmare a dezmembrării dreptului de proprietate privată.
a) Uzufructul asupra drepturilor de creanţă. Conform art. 474 C. civ., „Sunt
mobile prin determinarea legii, obligaţiile şi acţiunile care au de obiect sume

(480)

1137
Pentru această problemă, G.N. Luţescu, op. cit., p. 488; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p.
694 şi 695.
exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de
comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile.
Aceste acţiuni sau interese se socot ca mobile numai în privinţa fiecăruia
din asociaţi şi pe cât ţine asociaţia.
Sunt asemenea mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe
viaţă asupra statului sau asupra particularilor.”
În toate aceste cazuri, este vorba de drepturi de creanţă care, prin încorpo -
rarea lor, într-un grad mai mic sau mai mare, în substanţa înscrisului constata tor,
sunt susceptibile de apropriere o dată cu acest înscris. Mai mult, chiar atunci când
asemenea drepturi de creanţă rămân în totalitate incorporale, cum este cazul
acţiunilor dematerializate, particularităţile transmiterii lor le creează un statut
propriu, fiind apropriabile ca bunuri incorporale.
Într-un mod asemănător, titularul dreptului de rentă viageră poate fi privit nu
numai ca un creditor, ci şi ca un proprietar al rentei. În acest sens, în art. 527 C. civ. se
prevede că „Uzufructul unei rente pe viaţă dă uzufructuarului, pe durata uzufructului
său, dreptul de a percepe veniturile, fără de a fi obligat la nici un fel de restituire”. În
acest caz, uzufructul se stinge nu numai la moartea uzufructuarului, ci şi la moartea
nudului proprietar, adică a credirennerului.
Întrucât, prin această construcţie juridică, anumite drepturi de creanţă pot forma
obiectul dreptului de proprietate privată, pe cale de consecinţă, prin dezmembrarea
acestui drept, ele devin şi obiect de uzufruct 1138.
b) Situaţia creaţiilor intelectuale. Deşi acestea sunt susceptibile de apropriere
în forma dreptului de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de
proprietate industrială) 1139, legiuitorul a prevăzut modalităţi restrictive de exercitare a
acestui drept. Ca urmare, deşi în doctrină s-a apreciat că proprietatea literară sau
artistică, mărcile de fabrică şi brevetele de invenţie sunt suscepti bile de un drept de
uzufruct1140, în realitate, exercitarea atributelor dreptului de proprietate intelectuală în
sens larg de către o altă persoană decât titularul dreptului se poate face numai pe
1138
Pentru dreptul de uzufruct asupra drepturilor de creanţă, G.N. Luţescu, op. cit., p. 496; Al. Weill, F.
Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 694 şi 695. Pentru uzufructul asupra drepturilor asociatului sau
acţionarului într-o societate comercială, T. Revet, „Propriete et droits reels. Usufruit des droits
sociaux”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/2004, p. 318-323; autorul analizează jurisprudenţa
franceză recentă şi trage concluzia că uzufructuarul drepturilor sociale nu are calitatea de asociat,
această calitate rămânând nudului proprietar.
1139
Supra, nr. 42.
1140
G.N. Luţescu, op. cit., p. 493.
căile speciale prevăzute expres în legislaţia care reglementează proprietatea
intelectuală 1141.
c) Uzufructul asupra unei universalităţi de drept. Deşi în doctrină se vorbeşte
de uzufructul asupra unui patrimoniu sau asupra unei fracţiuni dintr-un patrimoniu1142,
adică despre uzufructul universal sau uzufructul cu titlu universal,

(481)

exemplul avut în vedere este patrimoniul succesoral. Dar, cum am văzut,

patrimoniul succesoral este o masă patrimonială, adică o parte din patrimoniul
eredelui. În sens larg, masele patrimoniale sunt şi ele universalităţi de drept 1143. Aşadar,
uzufructul universal este constituit asupra patrimoniului succesoral care are un singur
moştenitor, iar uzufructul cu titlu universal este constituit asupra unei fracţiuni dintr-
un patrimoniu succesoral de către unul dintre moştenitorii autorului. Cât timp
moştenitorul sau moştenitorii pot înstrăina patrimoniul succesoral1144, trebuie să li se
recunoască acestora şi posibilitatea constituirii unui drept de uzufruct. În acest fel,
patrimoniul succesoral este privit el însuşi ca un bun, în întregul său, dreptul asupra
sa fiind susceptibil de înstrăinare sau de dezmembrare în forma uzufructului sau a
dreptului de uz 1145.
Distincţia dintre uzufructul universal şi uzufructul cu titlu universal, care au
ca obiect o universalitate sau o fracţiune dintr-o universalitate, pe de o parte, şi
uzufructul cu titlu particular, care are ca obiect un bun individual determinat, pe de
altă parte, este relevantă juridic întrucât, în primul caz, uzufructuarul îşi exercită
prerogativele nu numai asupra activului, ci şi asupra pasivului, ceea ce presupune
contribuţia la plata acestui pasiv, conform art. 552 C. civ., iar în doilea caz
uzufructuarul nu este ţinut în nici un fel de datoriile existente în patrimoniul
nudului proprietar.
d) Uzufructul asupra unei universalităţi de fapt. În mod impropriu s-a apreciat
uneori că uzufructul universal poate avea ca obiect şi o universalitate de fapt,
respectiv fondul de comerţ sau o turmă de animale 1146. În mod propriu, uzufructul
1141
Legea nr. 64/1991 (supra, nr. 37, lit. D, e, nota 72).
1142
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 691 şi 692.
1143
Pentru corelaţia dintre patrimoniu şi masele patrimoniale, supra, nr. 6, lit. B.
1144
Supra, nr. 10.
1145
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, loc. cit.
1146
E. Chelaru, op. cit., p. 160; L. Pop, op. cit., p. 161.
universal se constituie numai asupra unei universalităţi de drept, ceea ce explică
faptul că uzufructuarul este ţinut să contribuie şi la plata datoriilor. Spre deosebire de
universalităţile juridice, cele de fapt nu conţin datorii1147. Din acest punct de vedere,
uzufructul asupra universalităţilor de fapt se apropie mai degrabă de un uzufruct cu
titlu particular, în ambele cazuri uzufructuarul nefiind ţinut să contribuie la plata
datoriilor nudului proprietar.
Uzufructul asupra fondului de comerţ presupune că uzufructuarul are pre -
rogativa folosinţei asupra tuturor bunurilor componente, precum şi chiar drep tul de
proprietate asupra bunurilor consumptibile. Cu toate acestea, este vorba de un
uzufruct, iar nu de un cvasiuzufruct, întrucât trebuie să se ţină seama că fondul de
comerţ se deosebeşte de elementele componente. În acest caz, fondul de comerţ, iar
nu elementele componente privite separat formează obiectul dreptului de uzufruct.
Nu trebuie uitat însă că fondul de comerţ rămâne o universalitate de fapt, ca bun
incorporai1148, astfel încât obligaţia uzufructuarului

(482)

de a conserva ansamblul ca atare nu este o aplicaţie a ideii de subrogaţie reală generală1149, ci

o aplicaţie a obligaţiei de a conserva substanţa lucrului (salva rerum substantia). În acest caz
însă, fiind vorba de un bun incorporai, această obligaţie nu presupune conservarea
substanţei fiecărui bun component al ansamblului care este fondul de comerţ, ci păstrarea
ansamblului ca atare. Reînnoirea stocurilor de bunuri consumptibile din fondul de comerţ
nu se face prin mecanismul juridic al subrogaţiei reale generale 1150, ci prin mecanismele eco-
nomice ale exploatării fondului de comerţ. Dacă ar fi vorba de subrogaţia reală generală,
nu s-ar mai justifica posibilitatea culegerii fructelor civile de către uzufructuar, respectiv
însuşirea profitului. De asemenea, nu s-ar mai putea explica de ce, în caz de faliment al
uzufructuarului, creditorii uzufructuarului vor putea urmări venitul produs de
exploatarea fondului de comerţ, dar nu vor putea urmări chiar fondul de comerţ.

1147
Pentru distincţia dintre universalitatea de drept şi cea de fapt, supra, nr. 6, lit. A.
1148
Pentru această calificare a fondului de comerţ, supra, nr. 6, lit. A, text şi nota 49 şi nr. 41.
1149
Pentru această funcţie a patrimoniului, supra, nr. 16-22.
1150
Pentru o asemenea explicaţie, G.N. Luţescu, op. cit., p. 494 şi 495; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler,
op. cit., p. 693; E. Chelaru, op. cit., p. 160; L. Pop, op. cit', p. 161 şi 162.
 Numai dacă s-ar accepta calificarea fondului de comerţ ca un patrimoniu de
afectaţiune1151, respectiv ca o masă patrimonială, deci ca o universalitate de drept s-ar putea
vorbi de subrogaţie reală generală.
Tot astfel, când este vorba de uzufructul asupra unei turme de animale, uzufructuarul
are obligaţia să conserve substanţa bunului incorporai care este această universalitate de fapt.
Aşa fiind, unele animale pot fi înstrăinate, dar ele vor fi înlocuite nu cu suma de bani
obţinută, ci cu animalele obţinute ca spor prin prăsilă. Nu este vorba deci de subrogaţia
reală generală întemeiată pe ideea de fungibilitate juridică, ci de conservarea
universalităţii de fapt pe cale naturală, în această ordine de idei, la stingerea uzufructului,
uzufructuarul este dator să înlocuiască animalele înstrăinate sau care au pierit cu animalele
obţinute ca spor prin prăsilă, conform art. 556, alin. 2 C. civ. Uzufructuarul poate păstra
însă produsele animalelor din turmă (lână, lapte, îngrăşăminte organice), precum şi
sporul obţinut din prăsilă care nu este utilizat pentru înlocuirea animalelor înstrăinate sau
pierdute fără culpa uzufructuarului. Dacă animalele au pierit fără culpa uzufructuarului,
acesta nu va fi obligat decât să restituie pieile sau contravaloarea lor.
e) Problema uzufructului asupra drepturilor reale. În doctrină s-a apreciat că
uzufructul se poate constitui şi asupra unor drepturi reale, de exemplu, uzufructul asupra
unui alt uzufruct1152 sau uzufructul asupra unui drept de nudă proprietate1153. De
asemenea, s-a apreciat că dobândirea unui drept de uzufruct asupra unui fond dominant,
adică asupra unui imobil în favoarea căruia s-a constituit anterior o servitute, presupune
că uzufructul are ca obiect şi servitutea1154, în realitate, în primul exemplu este vorba de
uzufructul legal al părinţilor

(483)

asupra averii copiilor lor minori, avere în componenţa căreia intră şi un drept de uzufruct.
Cum am văzut, dispoziţiile legale care instituiau acest drept de uzufruct au fost abrogate. În
plus, obiectul acestui drept de uzufruct era o universalitate juridică. De asemenea, în al
doilea exemplu este vorba de nuda proprietate aflată într-o moştenire, înţeleasă ca
universalitate juridică. În aceste cazuri, dreptul de uzufruct are ca obiect direct
universalitatea juridică, privită ea însăşi ca un bun incorporai. Numai în mod indirect

1151
Pentru o asemenea calificare, G.N. Luţescu, op. cit., p. 495.
1152
G.N. Luţescu, op. cit., p. 492; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 689, text şi nota 18.
1153
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, loc. cit., text şi nota 19.
1154
G.N. Luţescu, op. cit., p. 492 şi 493.
dreptul de uzufruct are ca obiect şi fiecare element component al universalităţii juridice1155.
Cât priveşte uzufructul asupra unui fond dominant, uzufructuarul exercită anumite pre-
rogative asupra fondului aservit deoarece servitutea este, sub aspect activ, un accesoriu al
fondului dominant. Această idee este suficientă pentru a explica din punct de vedere juridic
această situaţie, fără a se face apel la construcţia artificială a uzufructului asupra unui drept
de servitute. În acest sens trebuie să fie înţelese dispoziţiile art. 536 C. civ., în care se
precizează că uzufructuarul „se foloseşte de drepturile de servitute şi în genere de toate
drepturile de care se poate folosi proprietarul, şi se foloseşte întocmai ca însuşi
proprietarul”.

C. Cvasiuzufructul.

Ce se întâmplă în situaţia bunurilor consumptibile? Una dintre trăsăturile esenţiale

ale dreptului de uzufruct, respectiv obligaţia uzufructuarului de a păstra substanţa
lucrului, nu mai este prezentă într-o asemenea situaţie. În realitate, nu se mai
dezmembrează dreptul de proprietate, ci se transmite chiar dreptul de proprietate asupra
bunurilor consumptibile. În acest sens, conform art. 526 C. civ., „Dacă uzufructul cuprinde
lucruri cu care nu se poate cineva servi fără a le consuma, precum bani, grâne, băuturi,
uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu îndatorire de a le înapoia în aceeaşi
cantitate, calitate şi valoare, sau preţul, la sfârşitul uzufructului”. Aşadar,
cvasiuzufructuarul este chiar proprietarul bunurilor consumptibile.
Totuşi, acest drept de proprietate este îngrădit, întrucât cvasiuzufructuarul poate
consuma el însuşi bunurile, fără a avea însă dreptul să le înstrăineze, concluzie la care obligă
împrejurarea că cvasiuzufructul este reglementat în capitolul referitor la uzufruct,
aplicându-i-se deci regula incesibilităţii1156 bazată pe interpretarea sistematică a dispoziţiilor
art. 534 şi 571 C. civ. Această trăsătură distinge cvasiuzufructul de împrumutul de
consumaţie (mutuum). Pe de altă parte, deşi se aseamănă şi cu depozitul neregulat,
cvasiuzufructul se deosebeşte de acesta, întrucât nu permite proprietarului iniţial să ceară
restituirea bunurilor înainte de expirarea duratei uzufructului1157. Proprietarul iniţial nu are
1155
Totuşi, în doctrină s-a apreciat că uzufructuarul poate constitui un drept de uzufruct asupra
uzufructului său (L. Pop, op. cit., p. 165). Din această opinie pare să rezulte că dreptul de uzufruct se
constituie asupra altui uzufruct privit ca bun individual determinat, iar nu ca element al unei
universalităţi, fără a se preciza însă în ce fel uzufructul se transformă în bun apropriabil şi care este
interesul acestei aproprieri.
1156
Supra, nr. 205, lit. C.
1157
Pentru delimitarea dintre împrumutul de consumaţie şi depozitul neregulat, Fr. Deak, Tratat de drept
civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 396.
 (484)

calitatea de nud proprietar după constituirea cvasiuzufructului, ci calitatea de creditor,

cvasiuzufructuarul având, la încetarea uzufructului, o obligaţie de a da şi o obligaţie de a face,
care se execută, de regulă, simultan prin predarea bunurilor de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate,
de aceeaşi calitate şi valoare cu cele primite1158.
Aşadar, noţiunea de cvasiuzufruct nu mai desemnează un dezmembrământ al
dreptului de proprietate sau un alt drept patrimonial, ci fie contractul constitutiv, fie
situaţia juridică alcătuită din ansamblul raporturilor juridice dintre proprietarul iniţial şi
cvasiuzufructuar. Practic, cvasiuzufructul are ca izvor înţelegerea părţilor, deci un contract,
chiar dacă teoretic se poate imagina un cvasiuzufruct dobândit prin testament, prin
uzucapiune sau prin posesia de bună-credinţă.

207. Dobândirea dreptului de uzufruct.

Conform art. 518 C. civ., „Uzufructul se stabileşte prin lege sau prin voinţa omului”.
Ca urmare a abrogării dispoziţiilor art. 285,338,684 şi 1242 C. civ.1159, au fost desfiinţate
drepturile de uzufruct legal, respectiv dreptul de uzufruct al părinţilor asupra bunurilor
copiilor, dreptul de uzufruct al soţului asupra bunurilor dotale ale soţiei şi dreptul de uzu-
fruct al văduvei fără avere asupra masei succesorale rămase de la soţul său predecedat. În
prezent, în dreptul civil român nu mai există cazuri de uzufruct legal. Oricum, chiar înainte
de a interveni această abrogare, aceste drepturi de uzufruct nu se năşteau numai prin lege,
ci dintr-un anumit fapt juridic de care legea lega constituirea acestor dezmembrăminte.
Aşadar, uzufructul se dobândeşte1160 prin voinţa omului, conform art. 518 C. civ.
în plus, se recunoaşte că uzufructul se dobândeşte prin prescripţie achi-zitivă, adică prin

1158
Sunt situaţii în care individualizarea bunurilor se face anterior predării, caz în care obligaţia de a
face se execută după obligaţia de a da.
1159
Art. 285,338 şi 1242 C. civ. au fost abrogate prin art. 49 al Decretului nr. 32 din 30 ianuarie 1954
pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, publicat în Buletinul oficial nr. 32 din 31 ianuarie 1954; art. 684 a fost abrogat implicit prin
Legea nr. 319 din 10 iunie 1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 133 din 10 iunie 1944.
1160
Termenul de dobândire este folosit în sens larg, incluzând în sfera sa nu numai ideea de dobândire
în sens restrâns, corespunzătoare unei transmiteri, ci şi ideea de naştere sau constituire a unui drept.
Pentru această accepţie a noţiunii de dobândire, supra, nr. 178, lit. B, a. De altfel, întrucât uzufructul
este incesibil, accepţia restrânsă a noţiunii de dobândire nici nu este relevantă.
uzucapiune, precum şi prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile în condiţiile
art. 1909-1910 C. civ.1161.

A. Dobândirea dreptului de uzufruct prin voinţa omului.

Voinţa juridică prin care se dobândeşte dreptul de uzufruct îmbracă fie forma
testamentului, fie forma contractului.
Astfel, testatorul poate să instituie uzufructul în favoarea unui legatar, moştenitorii
legali primind nuda proprietate, sau să lase legatarului nuda proprietate,

(485)

moştenitorii legali rămânând cu uzufructul. De asemenea, este posibil ca testatorul să

lase unui legatar dreptul de uzufruct şi altui legatar nuda proprietate, în toate cazurile,
trebuie să se ţină seama de limitele libertăţii de voinţă ale testatorului.
Prin convenţie, uzufructul se poate constitui în mod direct sau în mod indirect, în
mod direct, uzufructul se constituie prin transmiterea de către proprietar a prerogativelor
care constituie dreptul de uzufruct unei alte persoane (dobândire per translationem). În
mod indirect, uzufructul se constituie prin transmiterea nudei proprietăţi unei alte
persoane, proprietarul iniţial rezervându-şi dreptul de uzufruct (dobândire per
deductionem).
Întrucât cerinţa formei autentice priveşte numai contractele prin care se înstrăinează
chiar dreptul de proprietate, dobândirea dreptului de uzufruct prin convenţie în mod direct
(per translationem) nu trebuie să îndeplinească această cerinţă formală1162, cu excepţia
cazului în care este vorba de donaţia uzufructului, în schimb, constituirea indirectă a
uzufructului (per deductionem) asupra unui teren prin act juridic între vii obligă la încheierea
contractului în formă autentică, întrucât se transmite nuda proprietate, iar, în final, atributele
dreptului de proprietate se vor întregi în persoana dobânditorului.
Problema dobândirii dreptului de uzufruct printr-un contract de partaj1163 este
impropriu formulată. În realitate, cum s-a precizat, înţelegerea părţilor are o dublă
semnificaţie, respectiv nu numai valoarea juridică a partajului voluntar, ci şi valoarea

1161
L. Pop, op. cit., p. 163.
1162
L. Pop, op. cit., p. 163. Totuşi, pentru înscrierea actului de constiuire în cartea funciară, este
necesară forma autentică (supra, nr. 158).
1163
E. Chelaru, op. cit., p. 161, text şi notele 1-3; L. Pop, op. cit., p. 164, text şi notele 1-3.
juridică a dobândirii uzufructului prin convenţia părţilor. Altfel spus, este vorba mai întâi de o
transformare a stării de coproprietate sau de indiviziune în proprietate exclusivă în
beneficiul unui coproprietar sau al unui co-moştenitor, iar apoi de constituire a dreptului
de uzufruct în favoarea celuilalt coproprietar sau comoştenitor, în contul cotei sale părţi
din dreptul de proprietate, cu eventuala suplimentare prin plata unei sulte 1164. În cazul
partajului judiciar, deci în absenţa înţelegerii părţilor, nu s-ar putea decide încetarea stării
de coproprietate sau de indiviziune prin atribuirea nudei proprietăţi unei părţi şi a
uzufructului celeilalte părţi1165.
În toate cazurile în care uzufructul se dobândeşte prin convenţie, aceasta este supusă
formalităţilor de publicitate imobiliară, pentru ca dreptul real al dobânditorului (uzufructul
sau nuda proprietate, după caz) să fie opozabil tuturor.
Uzufructul constituit prin voinţa omului, indiferent dacă este vorba de testament
sau convenţie, poate fi pur şi simplu, cu termen sau sub condiţie, cum se precizează expres
în art. 519 C. civ.

(486)

În plus, persoana care constituie dreptul de uzufruct trebuie să fie proprie -

tarul bunului şi să aibă capacitate deplină de exerciţiu 1166.

B. Uzufructul dobândit prin uzucapiune sau prin posesia de bună-

credinţă asupra bunurilor mobile.

Întrucât manifestarea exterioară a atributelor care intră în conţinutul juridic

al dreptului de uzufruct este tocmai posesia ca stare de fapt corespunzătoare
acestui dezmembrământ, rezultă că uzufructul poate fi dobândit prin uzucapiune,
iar dacă are ca obiect bunuri mobile, prin posesia de bună-credinţă în condiţiile art.
1909 şi 1910 C. civ. în ambele cazuri, trebuie să fie îndeplinite condiţiile legale
necesare pentru dobândirea prin uzucapiune sau prin posesie de bună-credinţă. În
ambele ipoteze, posesia trebuie să corespundă uzufructului, iar uzufructuarul
trebuie să aibă reprezentarea subiectivă că stăpâneşte bunul în această calitate, iar nu

1164
Pentru această ipoteză, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 758/1976, în Revista româna de drept nr.
10/1976, p. 64.
1165
Trib. jud. Cluj, dec. nr. 384/1980, în Revista română de drept nr. 11/1980, p. 64.
1166
G.N. Luţescu, op. cit., p. 500.
în calitate de proprietar. Este motivul pentru care s-a considerat că această
modalitate de dobândire a uzufructului este mai mult teoretică întrucât, din punct
de vedere practic, cel care stăpâneşte bunul va prefera să îl stăpânească în calitate
de proprietar, iar nu în calitate de uzufructuar 1167. Observaţia este numai parţial
întemeiată, pentru că, în ipoteza uzucapiunii scurte sau a posesiei de bună-credinţă
asupra bunurilor mobile, este necesar un just titlu, iar dacă justul titlu priveşte numai
dobândirea uzufructului, el nu poate fi extins pentru dobândirea dreptului de proprietate.
De asemenea, chiar în ipoteza uzucapiunii lungi, este posibil să existe un contract de
dobândire a uzufructului, dar nul absolut, suficient însă pentru a dovedi că posesorul
stăpâneşte bunul în calitate de uzufructuar, iar nu în calitate de proprietar.

§ 2. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar

208. Diferenţierea drepturilor şi obligaţiilor uzufructuarului şi ale nudului

proprietar în funcţie de natura lor.

Dreptul de uzufruct şi dreptul de nudă proprietate sunt drepturi reale

independente, fiecare cu un conţinut juridic propriu. Absolutizarea acestei idei ar putea
duce la concluzia că între uzufructuar şi nudul proprietar nu există nici raporturi
obligaţionale, nici interese comune. „Fiecare pentru sine, în limitele dreptului său” a fost
formula care, în concepţia tradiţională, a definit situaţia uzufructuarului şi pe aceea a
nudului proprietar1168.
O asemenea concepţie nu ţine însă seama de faptul că, dincolo de inde -
pendenţa acestor dezmembrăminte în sens larg, originea şi finalitatea lor se află în
dreptul de proprietate privată. Pe de o parte, dreptul de uzufruct şi dreptul de
nudă proprietate iau naştere prin dezmembrarea dreptului de proprietate

(487)

privată. Pe de altă parte, la încetarea dreptului de uzufruct, atributele nudei

proprietăţi sunt completate cu acelea care făceau parte din conţinutul juridic al
uzufructului, refăcându-se structura completă a dreptului de proprietate privată.
1167
E. Chelaru, op. cit., p. 161.
1168
Pentru prezentarea acestei concepţii tradiţionale şi pentru critica ei, L. Josserand, op. cit., p. 1010 şi
1041.
 Originea şi finalitatea comună a dreptului de uzufruct şi a dreptului de nudă
proprietate explică de ce, pe lângă drepturile şi obligaţiile care se înfăţişează ca o
simplă manifestare a prerogativelor care formează conţinutul juridic al acestor două
dezmembrăminte în sens larg şi a obligaţiei generale negative, corelative oricărui
drept real principal, există şi drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice
obligaţionale. De regulă, aceste raporturi juridice obligaţionale sunt legate fie de
naşterea, fie de încetarea dreptului de uzufruct. În mod excepţional, ele se pot naşte
şi pe durata existenţei dreptului de uzufruct, mai ales din fapte juridice în sens
restrâns, fără a fi exclusă însă posibilitatea naşterii unor raporturi obligaţionale între
nudul proprietar şi uzufructuar pe temeiul unor acte juridice.
Încă din dreptul roman, prin edictul pretorului, uzufructuarul era constrâns să
promită, cu garanţia unei cauţiuni (cautio usufructuaria), că va exercita dreptul său ca
un bun părinte de familie şi că va restitui bunul la încetarea uzufructului. Ulterior,
aceste obligaţii au dobândit o consacrare legală, soluţie păstrată în dreptul modern,
astfel încât naşterea lor este legată de naşterea uzufructului, indiferent dacă acesta se
dobândeşte printr-un act juridic sau prin uzucapiune, în acest ultim caz
nemaipunându-se problema cauţiunii 1169. În mod complementar, nudul proprietar
este ţinut de anumite obligaţii.
În plus, în actele juridice de conservare pe care le încheie uzufructuarul, se
presupune că acesta îl reprezintă pe nudul proprietar, iar în cazul uzufructului
dobândit prin voinţa omului, actul juridic de constituire poate să prevadă şi alte
drepturi şi obligaţii între părţi 1170.
Ca urmare, prezentarea drepturilor şi obligaţiilor uzufructuarului şi ale nu -
dului proprietar trebuie să diferenţieze drepturile şi obligaţiile care sunt o simplă
manifestare a celor două drepturi reale, respectiv uzufructul şi nuda proprietate, de cele
care intră în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale.

209. Drepturile uzufructuarului.

A. Drepturile uzufructuarului, ca manifestare a atributelor uzufructului.

Ca drept real, dreptul de uzufruct are, cum am văzut, în conţinutul său juridic,
în latura substanţială, atributul posesiei specific acestui dezmembrământ şi
1169
Pentru cautio usufructuaria, P.F. Girard, op. cit., p. 366-368; CSt. Tomulescu, op. cit., p. 192; L.
Josserand, op. cit., p. 1040.
1170
L. Josserand, op. cit., p. 1040 şi 1041.
atributul folosinţei (usus şifructus). Latura procesuală a conţinutului juridic al
acestui dezmembrământ include dreptul material la acţiune. Cele mai multe dintre
aşa-numitele drepturi ale uzufructuarului sunt, în realitate, simple manifestări ale
acestor atribute ale uzufructului.
a) Protecţia juridică a uzufructului prin acţiunea confesorie. Indiferent de modul
său de constituire, dreptul de uzufruct permite titularului său să dobândească

(488)

sau să redobândească stăpânirea materială a bunului specifică acestui

dezmembrământ prin intermediul unei acţiuni reale, denumite acţiunea confesorie.
Aşa-numitul drept pe care îl are uzufructuarul de a cere predarea bunu lui de către
nudul proprietar este doar o manifestare a dreptului material la acţiune prin care se
asigură protecţia juridică a acestui dezmembrământ. Dreptul material la acţiune se
poate exercita fie împotriva nudului proprietar, dacă acesta întârzie sau refuză să
predea bunul după constituirea uzufructului, fie împotriva oricărei alte persoane,
ţinând seama că uzufructul este un drept real.
b) Acţiunile posesorii. În mod indirect, dreptul de uzufruct este apărat prin
protecţia juridică acordată posesiei ca stare de fapt corespunzătoare acestui
dezmembrământ. Uzufructuarul poate să utilizeze acţiunile posesorii pentru a
redobândi stăpânirea materială a bunului 1171.
c) Posesia şi folosinţa bunului. În conţinutul juridic al dreptului de uzufruct intră
şi atributul posesiei specific acestui dezmembrământ. Uzufructuarul are dreptul să
stăpânească bunul, dar în calitate de uzufructuar, iar nu de proprietar.
Folosinţa bunului include elementele usus şi fructus. Aşadar, uzufructuarul
are dreptul să utilizeze bunul şi să îi culeagă fructele, fără a-i consuma însă
substanţa. Această idee nu exclude însă scăderea valorii bunului ca urmare a
folosinţei normale. Într-adevăr, prin natura sa, dreptul de uzufruct are o dura tă
îndelungată. Este firesc ca bunul folosit să îşi piardă din valoare ca urmare a uzurii
normale1172. În funcţie de natura bunului, uzura este lentă sau accelerată. Important
este ca această uzură să nu fie determinată de o folosinţă necorespunzătoare a
bunului. În acest sens, chiar dacă uzura este accelerată, bunurile îşi păstrează

1171
Pentru acţiunile posesorii, supra, nr. 89-95.
1172
E. Chelaru, op. cit., p. 162, text şi nota 5.
caracterul neconsumptibil. Ca urmare, asupra acestora se consti tuie un uzufruct, iar
nu un cvasiuzufruct. În acest sens, conform art. 528 C. civ., „Dacă uzufructul cuprinde
lucruri care, fără a se consuma îndată, se strică după o vreme prin întrebuinţarea lor,
precum rufele, mobilele casei, uzufructuarul are dreptul de a se sluji de dânsele
pentru întrebuinţarea la care ele sunt destinate, şi nu este obligat de a le înapoia la
sfârşitul uzufructului decât în starea ce se vor afla, însă nestricate din doi sau
culpă”. În orice caz, cum rezultă din acest text, uzura nu se confundă cu distrugerea
sau cu deteriorarea bunului ca urmare a faptei culpabile a uzufructuarului.
Aprecierea culpei se face în funcţie de un criteriu obiectiv, întrucât uzufructuarul
trebuie să se folosească de lucru ca un bun proprietar (art. 541 C. civ.).
S-a discutat dacă uzufructuarul are dreptul să schimbe destinaţia bunului
Stabilită de proprietar. La prima vedere, răspunsul la această problemă ar tre bui să
fie negativ, ţinând seama că dispoziţiile art. 517 C. civ. îl obligă pe uzu fructuar să se
folosească de lucrurile care formează obiectul uzufructului „întocmai ca însuşi
proprietarul lor”. Totuşi, acest răspuns a fost diferenţiat în funcţie de concepţia
împărtăşită în legătură cu înţelesul limitei pe care o are uzufructuarul

(489)

în exercitarea prerogativelor sale - de a conserva substanţa bunului. Potrivit concepţiei

materiale, conservarea substanţei înseamnă conservarea materiei din care se compune bunul
şi a formei sale constitutive. În această concepţie, schimbarea destinaţiei bunului este
posibilă. Dimpotrivă, în concepţia funcţională, conservarea substanţei bunului implică şi
păstrarea destinaţiei acestuia stabilită de proprietar1173. Ambele concepţii sunt criticabile,
pentru că absolutizează o soluţie sau alta. În cea de-a treia concepţie, fără a se exclude
posibilitatea schimbării destinaţiei bunului de către uzufructuar, se restrânge totuşi
această posibilitate la situaţiile în care se asigură o creştere a valorii bunului sau cel puţin
nu se prejudiciază în nici un fel interesele proprietarului1174, în sprijinul acestei concepţii,
pot fi invocate dispoziţiile art. 539, alin. 2 C. civ., în care se arată că „Uzufructuarul nu
poate, la încetarea uzufructului, cere vreo despăgubire pentru îmbunătăţirile ce ar

1173
Pentru prezentarea acestor concepţii, C. Atias, op. cit., p. 188. Codul civil german dă expresie
concepţiei funcţionale. Într-adevăr, potrivit art. 1036 C. civ. german, uzufructuarul trebuie să păstreze
destinaţia economică anterioară a lucrului şi să respecte regulile unei bune exploatări. Pentru o opinie
întemeiată pe concepţia materială, G.N. Luţescu, op. cit., p. 539 şi 540.
1174
C. Atias, op. cit., p. 185-189; E. Chelaru, op. cit., p. 162 şi 163; C. Bîrsan, op. cit., p. 272 şi 273.
pretinde că a făcut, chiar când printr-însele ar fi sporit valoarea lucrului. El sau
moştenitorii săi pot însă ridica oglinzi, tablouri şi alte ornamente, pe care le-ar fi aşezat, cu
îndatorire de a restabili localul în starea ce a fost mai înainte”.
Folosinţa bunului se întinde şi asupra accesoriilor acestuia. Acesta este înţelesul art.
535 şi 536 C. civ., în care se precizează că uzufructuarul se foloseşte de adăugirile făcute
prin aluviune la terenul care formează obiectul dreptului de uzufruct, precum şi de
servitutile şi de toate drepturile de care se poate folosi proprietarul.
Folosinţa bunului poate fi exercitată direct de către uzufructuar sau indirect, adică
prin intermediul altei persoane. Astfel, conform art. 534, fraza IC. civ., „Uzufructuarul se
poate bucura el însuşi, sau închiria altuia, sau ceda exerciţiul dreptului său”. În primul
caz, uzufructuarul poate exercita folosinţa prin săvârşirea unor fapte juridice în sens
restrâns (acte materiale) sau prin încheierea unor acte juridice de conservare sau de
administrare. Când uzufructul are ca obiect o universalitate, actele de administrare
trebuie să fie privite în raport cu universalitatea, iar nu în raport cu fiecare bun în parte.
Uzufructuarul nu are dreptul să facă acte de dispoziţie, respectiv să înstrăineze bunul care
formează obiectul uzufructului, iar creditorii uzufructuarului nu pot urmări bunul
respectiv. Vânzarea bunului va fi supusă sancţiunilor care operează în materia vânzării
bunului altuia. Oricum, nudul proprietar are o acţiune în revendicare împotriva terţului
dobânditor, care ar putea opune însă uzucapiunea sau, în materie mobiliară, posesia de
bună-credinţă1175. În al doilea caz, se

(490)

vorbeşte de dreptul uzufructuarului de a ceda emolumentul uzufructului. Această cedare a

emolumentului uzufructului presupune încheierea unor acte juridice, cum ar fi locaţiunea,
arenda şi comodatul. Uneori, această cedare este cu titlu oneros, alteori, cu titlu gratuit. În
prima situaţie, uzufructuarul obţine în schimbul cedării folosinţei bunului fructe civile. Altfel
spus, în această situaţie, cedarea emolumentului nu este un drept distinct de dreptul de a
culege fructele bunului. Oricum, cedarea emolumentului uzufructului nu se confundă cu
transmiterea dreptului de uzufruct, acest dezmembrământ fiind întotdeauna incesibil.
Dreptul de a culege fructele naturale, industriale şi civile ale bunului este expres
menţionat în art. 521 C. civ. Semnificaţia acestor noţiuni este precizată în art. 522 şi 523 C.
1175
Pentru problema vânzării lucrurilor supuse uzufructului, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi
practică a dreptului civil român, ed. a doua, vol. III, partea I, Atelierele Grafice Socec&Co., Bucureşti,
1909, p. 481 şi 482.
civ.1176 Modul de percepere a fructelor este reglementat în art. 524 şi 525 C. civ. Astfel,
fructele naturale şi industriale neculese în momentul dobândirii dreptului de uzufruct se
cuvin uzufructuarului. În mod simetric, la încetarea uzufructului, dacă aceste fructe nu au
fost culese până în acel moment de uzufructuar, se cuvin proprietarului. În ambele ipoteze,
cel care culege fructele naturale şi industriale nu datorează celuilalt cheltuielile făcute
pentru producerea fructelor. Fructele civile se dobândesc zi cu zi şi se cuvin
uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului său.
Uzufructuarul nu are însă dreptul să culeagă productele bunului1177, întrucât acestea
consumă substanţa lucrului. În materia uzufructului, delimitarea dintre fructe şi producte
este făcută prin câteva reglementări speciale care fac aplicarea ideii că, prin voinţa
proprietarului, anumite elemente care, de regulă, sunt considerate producte, îşi schimbă
semnificaţia juridică şi devin fructe1178. Astfel, potrivit art. 529, alin. 1 C. civ., dacă obiectul
uzufructului este o pădure mică, neajunsă la maturitate1179, destinată unor tăieri periodice
chiar de către proprietar,

(491)

uzufructuarul poate să culeagă arborii tăiaţi în calitate de fructe în măsura în care păstrează
ordinea şi câtimea tăierii, conform regulilor stabilite de proprietar sau potrivit uzului locului.
Aşadar, în aceste condiţii, arborii tăiaţi nu sunt producte, ci fructe. Ca o aplicaţie a regulii
înscrise în art. 524 C. civ., nici uzufructuarul, nici moştenitorii acestuia nu pot pretinde o
despăgubire de la proprietar pentru acest tip particular de fructe neculese în timpul

1176
Pentru această problemă, supra, nr. 103.
1177
Pentru delimitarea generală dintre fructe şi producte, supra, nr. 102.
1178
Pentru această idee, G.N. Luţescu, op. cit., p. 511 şi 512. Autorul precizează că „noţiunea de fruct
este legată nu numai de calitatea intrinsecă a ceea ce lucrul produce în mod periodic, dar şi de voinţa
omului, care, după cum poate strânge şi capitaliza veniturile, tot aşa de bine poate amenaja lucrul în
vederea unei producţii mai mult sau mai puţin regulate, pentru ca astfel să se ajungă la o asimilare a
productelor cu fructele”. În doctrina franceză s-a făcut distincţie între fructe prin natura sau esenţa lor şi
fructe prin amenajarea proprietarului, în prima categorie intrând fructele naturale, industriale şi civile,
adică toate fructele care păstrează caracterul periodicităţii şi al nealterării substanţei lucrului, în a doua
categorie intrând fructele a căror periodicitate nu este naturală, ci izvorăşte din fapta omului, respectiv
a proprietarului, iar perceperea lor consumă substanţa materială a bunului (G.N. Luţescu, op. cit., p.
512, nota 1).
1179
În sensul că dispoziţiile art. 529, alin. 1 C. civ. se referă la pădurile mici, neajunse la maturitate,
G.N. Luţescu, op. cit., p. 516. Această concluzie este justă. într-adevăr, art. 529 şi 530 C. civ. român
constituie o traducere a art. 590 şi 591 C. civ. fr. Cum s-a observat, cu ocazia traducerii acestor texte,
redactorii Codului civil român nu au păstrat sensul exact al ipotezelor reglementate în Codul civil
francez, întrucât nu erau familiarizaţi cu sistemul de tăiere a pădurilor în Franţa (C. Nacu,
Comparaţiune între Codul civil român şi Codul Napoleon, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, f.
a., p. 251).
uzufructului. în al doilea alineat al aceluiaşi text legal, se precizează că arborii din
pepiniere1180 pot fi scoşi de uzufructuar şi dobândiţi în calitate de fructe dacă nu se degra-
dează pepiniera şi dacă uzufructuarul înlocuieşte arborii scoşi, potrivit obiceiului locului.
Chiar atunci când este vorba de păduri înalte, ajunse la maturitate, uzufructuarul
poate tăia părţile de pădure care au fost puse în tăiere regulată chiar de către proprietar,
indiferent dacă tăierea se face periodic, pe o întindere de pământ determinată, sau priveşte
numai o câtime oarecare de arbori aleşi de pe toată suprafaţa pădurii, în măsura în care
sunt respectate regulile stabilite de proprietar (art. 530 C. civ.). Dacă nu sunt îndeplinite
aceste condiţii, uzufructuarul nu poate tăia arborii înalţi, dar va putea utiliza, pentru a
efectua reparaţiile la care s-a obligat prin contractul de constituire a uzufructului, arborii
dezrădăcinaţi sau sfărâmaţi în accidente; de asemenea, el va putea tăia arborii necesari
pentru îndeplinirea aceluiaşi scop, dar necesitatea tăierii va fi apreciată în raport cu nevoile
proprietarului.
Uzufructuarul poate, de asemenea, conform art. 532 C. civ., să ia araci din păduri
pentru vii, după regulile stabilite de proprietar sau după obiceiul locului, dar numai dacă
viile sunt şi ele obiect al uzufructului1181.
Uzufructuarul dobândeşte în proprietate pomii roditori care se usucă şi pe cei care
sunt dărâmaţi sau dezrădăcinaţi în mod accidental, dar cu îndatorirea de a planta alţi pomi
în locul acestora (art. 533 C. civ.).
În Constituţie, în forma revizuită, în art. 136, alin. 3, se prevede că, dintre bogăţiile
subsolului, numai cele de interes public fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Ca
urmare, au redevenit aplicabile dispoziţiile art. 537 C. civ. Aceste dispoziţii consacră şi ele
ideea că proprietarul, prin voinţa sa, poate să asigure un mod de exploatare a productelor
care conferă acestora semnificaţia juridică de fructe. Potrivit primului alineat al acestui text,
„Uzufructuarul se foloseşte

(492)

1180
În mod eronat în text este utilizată sintagma seminar de pomi, în realitate, fiind vorba despre orice
fel de arbori, iar nu numai despre cei roditori. în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 452, nota 3.
1181
În acest sens, G.N. Luţescu, op. cit., p. 517. Cât priveşte precizarea, conţinută în acelaşi text, cu
privire la culegerea „productelor anuale sau periodice ale pomilor”, este vorba în realitate de fructe, art.
532 făcând, sub acest aspect, o aplicare particulară a principiului conţinut în art. 521 C. civ. în acest
sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 453, nota 1. Autorul mai precizează că, deşi în text se face referire la
pomi, este vorba, în realitate, despre arbori, termen utilizat în 593 C. civ. fr. şi semnalează eroarea
săvârşită atât de legiuitorul francez, cât şi de cel român prin reglementarea, în acelaşi articol, a două
probleme distincte.
asemenea întocmai ca proprietarul de minele, pietrăriile şi nisipurile ce sunt în
exploatare la deschiderea dreptului de uzufruct”. Minele şi pietrăriile nedeschise încă,
precum şi nisipurile a căror exploatare nu este încă începută în momentul deschiderii
uzufructului îşi păstrează însă caracterul de producte şi, ca urmare, nu pot fi culese de
uzufructuar, cum se precizează în art. 538 C. civ. Acest text mai prevede că
uzufructuarul nu are dreptul nici asupra comorii descoperite în timpul uzufructului.
Dacă bogăţiile subsolului sunt de interes public, fiind deci obiect al proprietăţii
publice, exploatarea lor se poate face numai pe bază de concesiune, cum se precizează
expres în art. 537, alin. 2 C. civ.

B. Drepturile uzufructuarului care intră în conţinutul unor raporturi juridice

obligaţionale.

Când uzufructul este dobândit prin contract, uzufructuarul are, pe lângă

acţiunea confesorie, o acţiune contractuală pentru predarea bunului, acţiune care
poate fi utilizată însă numai împotriva nudului proprietar, adică împotriva
celeilalte părţi contractante. Întrucât dreptul material la acţiune întemeiat pe
contract este supus prescripţiei de trei ani, iar acţiunea poate fi utilizată numai
împotriva nudului proprietar, cea mai eficientă protecţie juridică a acestui
dezmembrământ se realizează prin acţiunea confesorie. Nu este exclus ca în
contractul de constituire a uzufructului să se prevadă şi alte drepturi de creanţă în
favoarea uzufructuarului, în funcţie de voinţa părţilor şi scopul urmărit de acestea.

220. Obligaţiile uzufructuarului.

Aceste obligaţii sunt fie o manifestare a obligaţiei generale negative pe care

uzufructuarul trebuie să o respecte, împreună cu toate celelalte persoane care
formează subiectul pasiv, general şi nedeterminat al raportului juridic în conţinutul
căruia intră dreptul de nudă proprietate, fie intră în conţinutul unor raporturi civile
obligaţionale. Deşi unele obligaţii ale uzufructuarului sunt uneori considerate
obligaţii propter rem1182, în realitate, ele nu sunt din cauza lucrului, ci sunt expresia
raporturilor speciale dintre uzufructuar şi nudul proprietar. Ele nu se transmit o
dată cu lucrul, pentru simplul motiv că dreptul de uzufruct este incesibil. Desigur,
1182
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 684.
veritabilele obligaţii propter rem, în măsura în care sunt legate de folosinţa şi
deţinerea lucrului, se vor transmite de la nudul proprietar la uzufructuar o dată cu
predarea bunului. Dar aceste obligaţii propter rem nu fac parte din categoria
obligaţiilor uzufructuarului faţă de nudul proprietar. Dacă obligaţiile propter rem
sunt legate de nuda proprietate, ele se vor transmite o dată cu nuda proprietate 1183.

A. Obligaţiile uzufructuarului ca expresie a obligaţiei generale negative.

Cât timp dreptul de proprietate privată nu este dezmembrat, toate persoanele

care formează subiectul pasiv, general şi nedeterminat au obligaţia de a nu aduce
nici o atingere exerciţiului dreptului de proprietate şi de a nu vătăma în nici un
fel bunul care formează obiectul acestui drept.

(493)

Prin dezmembrarea dreptului de proprietate privată, titularul

dezmembrâmântului, inclusiv uzufructuarul, beneficiază de o restrângere a
obligaţiei negative. Altfel spus, el dobândeşte anumite drepturi asupra bunului care
constituie conţinutul juridic al dezmembrământului, dar rămâne în continuare ţinut
de obligaţia negativă restrânsă corespunzătoare nudei proprietăţi. Respectarea
dreptului de nudă proprietate de către toate persoanele care formează subiec tul
pasiv, general şi nedeterminat corespunzător acestui drept presupune atât abţinerea
de la încheierea unor acte juridice de dispoziţie, cât şi abţinerea de la săvârşirea
actelor materiale care ar vătăma substanţa bunului.
Salvarea substanţei bunului (salva rerum substantia), care presupune şi păs-
trarea destinaţiei lucrului, cu precizările făcute anterior 1184, apare deci nu numai ca
obiectul unei obligaţii specifice, care revine uzufructuarului, conform art. 517 C. civ.,
ci şi ca obiectul obligaţiei generale negative care revine subiectului general, pasiv şi
nedeterminat. Tot astfel, obligaţia uzufructuarului de a se în griji de lucru ca un bun
proprietar, respectiv ca „un bun părinte de familie”, cum se precizează expres în
art. 541 C. civ., este legată nu numai de îndatorirea de a conserva substanţa bunului,
ci şi de obligaţia generală negativă corespunzătoare nudei proprietăţi. Obligaţia de a

1183
Supra, nr. 37, lit. D, b.
1184
Supra, nr. 209, lit. A, c.
se folosi de lucru ca un bun părinte de familie este, totodată, fundamentul criteriului
abstract sau obiectiv de apreciere a culpei uzufructuarului în cazul în care nudul
proprietar pretinde despăgubiri pentru daunele pe care le-a suferit în timpul
uzufructului. În mod asemănător, obligaţia de a respecta şi de a continua modul de
folosinţă stabilit de proprietar, expres prevăzută în art. 517 C. civ., ale cărui
dispoziţii îl obligă pe uzufructuar să se folosească de lucrurile care formează obiectul
acestui dezmembrământ „întocmai ca însuşi proprietarul lor” 1185, are ca finalitate
salvarea substanţei bunului, dar apare şi ca o limitare a prerogativelor folosinţei
dictate tocmai de obligaţia generală negativă corespunzătoare nudei proprietăţi 1186.

(494)

Mai mult, chiar şi celelalte obligaţii ale uzufructuarului, chiar dacă nu mai sunt o
expresie directă a obligaţiei generale negative, au ca finalitate conservarea substanţei
lucrului şi protecţia juridică a nudei proprietăţi, fie că se nasc în momentul constituirii
uzufructului sau la stingerea acestuia, fie că îşi au izvorul tocmai în încălcarea
obligaţiei generale negative de către terţe persoane sau chiar de către uzufructuar.
Aceste obligaţii ale uzufructuarului nu mai sunt o simplă manifestare a obligaţiei generale
negative, izvorul lor fiind un fapt juridic în sens larg, adică fie un act juridic (testamentul
sau contractul de constituire a uzufructului), fie un fapt juridic în sens restrâns, licit sau
ilicit. În plus, aceste obligaţii sunt pozitive, având ca obiect o prestaţie de a face. Această
convertire a obligaţiei generale negative în obligaţii speciale de a face se explică prin aceea
că uzufructuarul, preluând o parte din atributele dreptului de proprietate privată, se

1185
Pentru posibilitatea schimbării destinaţiei bunului, supra, nr. 209, lit. A, c.
1186
Chiar atunci când uzufructul este constituit prin contract sau prin testament, izvorul obligaţiilor
uzufructuarului de a salva substanţa lucrului şi de a se comporta ca un bun proprietar nu îşi au temeiul
în actul juridic respectiv, ci în faptul juridic al naşterii dreptului de uzufruct de care legea leagă naşterea
acestor obligaţii. Altfel spus, actul juridic are ca efect naşterea dreptului de uzufruct, dar, la rândul lui,
acest efect devine el însuşi un fapt juridic de care legea leagă naşterea celor mai multe dintre obligaţiile
uzufructuarului, în primul rând, a celor două obligaţii menţionate mai sus. Dispoziţiile din materia
dreptului de uzufruct nu pot fi confundate cu dispoziţiile care reglementează un anumit contract
special, astfel încât, chiar dacă acest dezmembrământ s-a constituit prin contract, regulile legale
menţionate nu fac parte automat din contract. Codul civil nu reglementează un contract de uzufruct, ci
situaţia uzufructuarului şi a nudului proprietar în general, indiferent de izvorul dezmembrământului.
Contractul prin care se constituie uzufructul poate să fie unul de vânzare-cumpărare, de donaţie sau de
schimb. Regulile din Codul civil, în măsura în care părţile nu derogă, vor fi considerate ca făcând parte
din unul sau altul dintre aceste contracte, după caz. Dispoziţiile legale care reglementează situaţia
uzufructuarului şi a nudului proprietar nu pot fi considerate însă, pe temeiul art. 970, alin. 2 şi art. 981
C. civ., ca parte integrantă a contractului prin care se constituie uzufructul. Efectele prevăzute în aceste
dispoziţii legale nu sunt generate de contract, ci de faptul juridic al naşterii uzufructului de care legea
leagă producerea acestor efecte.
situează parţial în situaţia proprietarului care, pentru a conserva bunul şi pentru a-i asigura
o durată cât mai mare de folosinţă, trebuie să săvârşească anumite acte materiale şi acte
juridice, deci prestaţii pozitive.

B. Obligaţiile uzufructuarului care intră în conţinutul unor raporturi

juridice obligaţionale.

Aceste obligaţii pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de momentul naşterii lor:
obligaţii născute în momentul constituirii uzufructului, obligaţii născute în timpul
uzufructului şi obligaţii născute în momentul stingerii uzufructului. Toate aceste obligaţii
ale uzufructuarului, în sensul de datorii, presupun existenţa drepturilor de creanţă
corespunzătoare în favoarea nudului proprietar. Altfel spus, aceste datorii şi drepturi de
creanţă intră în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale propriu-zise.
a) Obligaţii născute în momentul constituirii uzufructului. Aceste obligaţii re-
vin uzufructuarului numai în cazul în care dreptul său este dobândit printr-un act juridic -
testament sau convenţie. Dacă uzufructul este dobândit prin uzucapiune, situaţia juridică
specifică acestui mod de dobândire a uzufructului este incompatibilă cu aceste obligaţii.
i. Obligaţia uzufructuarului de a întocmi inventarul bunurilor mobile şi de a
constata starea bunurilor imobile. Prima obligaţie din această categorie este reglementată în
art. 540 C. civ., în care se arată că „Uzufructuarul ia lucrurile în starea în care se află; el însă
nu poate intra în folosinţa lor decât după ce va face în prezenţa proprietarului, sau după
ce-l va chema formal, inventarul lucrurilor mişcătoare şi constatarea stării în care se vor
afla cele nemişcătoare, supuse uzufructului”.
Rezultă din acest text că nudul proprietar, spre deosebire de locatar, nu are obligaţia
să asigure o stare bună a lucrului, respectiv obligaţia de a preda lucrul închiriat în starea
necesară pentru a putea fi întrebuinţat (art. 1421 C. civ.)1187.

(495)

Raţiunea obligaţiei uzufructuarului de a efectua inventarul bunurilor mobile sau

de a constata starea nemişcătoarelor este în strânsă legătură cu obligaţia de a salva
substanţa lucrului, respectiv materia şi forma acestuia, dar numai în raport cu starea

1187
Altfel spus, „nudul proprietar trebuie numai să lase pe uzufructuar să se folosească: tenetur in
abstinendo, set non infaciendo” (D. Alexandresco, op. cit., p. 483 şi 484).
lucrurilor din momentul constituirii uzufructului. În raport cu această stare vor putea fi
apreciate şi eventualele pretenţii ale părţilor în momentul încetării uzufructului, inclusiv
îndeplinirea obligaţiei de restituire a bunului de către uzufructuar.
Deşi textul art. 540 C. civ. foloseşte pluralul nu numai când este vorba de bunuri
mobile, ci şi când este vorba de bunuri imobile, această obligaţie subzistă şi în ipoteza în
care dreptul de uzufruct are ca obiect un singur bun imobil. Dacă este însă vorba de un
singur bun mobil, problema inventarului nu se mai pune, iar denumirea şi descrierea bunului
mobil vor fi oricum precizate chiar în actul de constituire a uzufructului.
Temeiul acestei obligaţii nu este actul juridic prin care se constituie uzufructul,
obligaţia născându-se indiferent dacă părţile au urmărit sau nu acest efect juridic.
Naşterea uzufructului, deşi este un efect al unui act juridic, testament sau convenţie, este
privită ea însăşi ca un fapt juridic în sens restrâns de care legea leagă naşterea acestei
obligaţii.
Executarea acestei obligaţii condiţionează chiar intrarea uzufructuarului în
folosinţa lucrurilor care formează obiectul dreptului de uzufruct.
Textul are în vedere două ipoteze distincte. Dacă este vorba de bunuri mobile,
uzufructuarul trebuie să facă inventarul acestor bunuri, precizând nu numai cantitatea, ci şi
natura acestora1188, iar dacă este vorba de bunuri imobile, el trebuie să constate starea în care
acestea se află.
În ambele ipoteze, nudul proprietar trebuie să fie prezent sau, cel puţin, să fi fost
chemat formal de uzufructuar la întocmirea inventarului mobilelor şi la constatarea stării
imobilelor. Deşi textul nu precizează, chemarea formală are semnificaţia notificării nudului
proprietar prin intermediul executorului judecătoresc. Dacă nudul proprietar este prezent,
aceste operaţiuni se consemnează într-un înscris sub semnătură privată. Când uzufructul
este dobândit prin convenţie, este posibil ca părţile să consemneze inventarul mobilelor sau
constatarea stării imobilelor chiar în înscrisul constatator al convenţiei1189. Dacă nudul
proprietar a fost chemat formal de uzufructuar, dar nu s-a prezentat la efectuarea acestor
operaţiuni, uzufructuarul va putea consemna inventarul mobilelor sau starea
nemişcătoarelor chiar în absenţa nudului proprietar. În acest caz, nudul proprietar nu va
mai putea să invoce eventualele erori din înscrisul constatator1190. Pentru a mări forţa
probantă a înscrisului întocmit în absenţa nudului proprietar, astfel încât el să poată fi

1188
G.N. Luţescu, op. cit., p. 527.
1189
În acest sens, dar numai cu privire la inventar, G.N. Luţescu, op. cit., p. 527 şi 528.
1190
G.N. Luţescu, op. cit., p. 528.
utilizat şi în raporturile cu terţii, uzufructuarul poate cere executorului judecătoresc sau
notarului să ateste inventarul

(496)

bunurilor mobile sau starea bunurilor imobile. Desigur, această soluţie poate fi aplicată şi
în ipoteza în care ambele părţi sunt prezente la întocmirea înscrisului. Dacă una dintre părţi
nu are capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, ea trebuie să fie
reprezentată sau asistată potrivit legii.
Numai dacă nu s-a făcut inventarul bunurilor mobile sau nu s-a constatat starea
nemişcătoarelor aceste împrejurări de fapt pot fi dovedite cu orice mijloc de probă de către
nudul proprietar, el fiind interesat să dovedească, în momentul restituirii bunurilor, care era
starea acestora din momentul începerii uzufructului. Această soluţie este privită, pe de o parte,
ca o sancţiune a uzufructuarului1191 care nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în art. 540 C. civ.,
precum şi ca o aplicare a regulii înscrise în art. 1169 C. civ, conform căreia „cel ce face o
propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”1192.
Cheltuielile pentru îndeplinirea operaţiilor prevăzute în art. 540 C. civ. revin
uzufructuarului. Soluţia este o aplicare a principiului înscris în art. 1105 C. civ, conform
căruia cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului.
Această obligaţie poate fi adusă la îndeplinire pe cale silită, nudul proprietar având
interesul să predea bunul, întrucât el nu mai are dreptul la fructe după naşterea uzufructului.
În acest caz, nudul proprietar poate să ceară şi daune, în măsura dovedirii lor1193.
Sancţiunea nerespectării obligaţiei înscrise în art. 540 C. civ. este dublă. Pe de o
parte, operează o sancţiune preventivă, nudul proprietar putând să refuze predarea bunului
înainte de îndeplinirea operaţiunilor referitoare la inventarul bunurilor mobile sau la
constatarea stării nemişcătoarelor; mai mult, s-a apreciat că nudul proprietar are un drept
de retenţie, astfel încât nu ar putea fi obligat să predea bunurile, soluţie întemeiată pe
modul de redactare al textului art. 540 C. civ., în care se arată că uzufructuarul „nu poate
1191
G.N. Luţescu, op. cit., p. 530.
1192
D. Alexandresco, op. cit., p. 487 şi 488. Acest autor precizează că nu este aplicabilă prezumţia
prevăzută în art. 1432 C. civ. în materia locaţiunii imobilelor în conformitate cu care, în lipsa
inventarului, se consideră că locatarul a primit lucrul în stare bună, întrucât prezumţiile sunt de strictă
interpretare (în acelaşi sens, G.N. Luţescu, op. cit., p. 530 şi 531; în sens contrar, M.B. Cantacuzino,
Curs de drept civil, Editura „Ramuri”, Craiova, f.a., p. 181); deşi afirmă că sarcina probei revine
nudului proprietar, acest autor contestă posibilitatea utilizării prezumţiilor şi martorilor, ceea ce însă, în
absenţa înscrisurilor, echivalează cu imposibilitatea probei; este deci rezonabilă opinia potrivit căreia
nudul proprietar poate utiliza orice mijloc de probă.
1193
D. Alexandresco, op. cit., p. 487.
intra în folosinţa lucrurilor decât după ce va face... inventarul lucrurilor mişcătoare şi
constatarea stării în care se vor afla cele nemişcătoare”. Pe de altă parte, dacă bunul s-a
predat de către nudul proprietar fără ca uzufructuarul să îşi fi îndeplinit obligaţia,
operează o sancţiune represivă, nudul proprietar având, cum am văzut, dreptul să
dovedească ulterior starea bunurilor din momentul începerii uzufructului prin orice
mijloc de probă, iar nu doar prin înscrisuri1194.

(497)

În orice caz, uzufructuarul nu pierde dreptul la fructe în perioada dintre naşterea

uzufructului şi momentul îndeplinirii obligaţiei prevăzute în art. 540 C. civ. Fructele se
cuvin uzufructuarului chiar din momentul în care a luat naştere dreptul său, soluţie expres
prevăzută în art. 524 şi 525 C. civ. în plus, chiar dacă se referă la cauţiune, textul art. 544 C.
civ. justifică, pentru identitate de raţiune, această soluţie. Potrivit acestui ultim text,
„întârzierea de a da cauţiune nu ridică uzufructuarului dreptul de a se folosi de fructele la
care el avea drept; ele i se cuvin din momentul de când s-a deschis uzufructul”1195.
Problema renunţării nudului proprietar la dreptul de a cere întocmirea inventarului
bunurilor mobile sau constatarea stării bunurilor imobile este controversată. Deşi s-a
apreciat că dispoziţiile art. 540 sunt de ordine publică, astfel încât uzufructuarul nu ar putea fi
eliberat de această obligaţie1196, o asemenea soluţie este exagerată şi este contrazisă în mod
evident în situaţia în care nudul proprietar acceptă să predea bunul fără îndeplinirea
obligaţiei corespunzătoare a uzufructuarului. Într-o asemenea situaţie, nudul proprietar
practic îl eliberează pe uzufructuar de îndeplinirea acestei obligaţii, chiar dacă, teoretic, el
ar putea cere totuşi executarea silită. Iată de ce este îndreptăţită opinia care recunoaşte
posibilitatea nudului proprietar de a dispensa pe uzufructuar de întocmirea inventarului
bunurilor mobile sau de constatarea stării bunurilor imobile, întrucât dispoziţiile art. 540 C.
civ. protejează un interes personal, respectiv interesul nudului proprietar, acesta fiind
singurul chemat să aprecieze dacă beneficiază sau renunţă la această protecţie a legii1197.
ii. Obligaţia uzufructuarului de a da cauţiune. Această obligaţie este reglementată
în art. 541-544 C. civ. Conform art. 541 C. civ., „Este dator a da cauţiune că se va folosi ca un
bun părinte de familie, de nu va fi scutit prin actul constitutiv al uzufructului; cu toate

1194
Pentru aceste sancţiuni, G.N. Luţescu, op. cit., p. 529 şi 530.
1195
Pentru această problemă, D. Alexandresco, op. cit., p. 486 şi 487.
acestea,...1198, vânzătorul sau donatorul care şi-au rezervat uzufructul, nu sunt obligaţi a da
cauţiune”.
Aşadar, această obligaţie are scopul de a asigura salvarea substanţei lucrului şi
conduita uzufructuarului de bun proprietar („bun părinte de familie”) ca un mijloc
necesar pentru salvarea acestei substanţe. Totodată, cauţiunea este o garanţie pentru
obligaţia de restituire a bunului, precum şi pentru eventualele obligaţii de despăgubire
care vor apăsa în sarcina uzufructuarului pentru degradarea sau distrugerea culpabilă a
bunului.
Deşi s-a afirmat că această obligaţie este imprescriptibilă, întrucât izvorăşte din
lege1199, soluţia nu mai are nici o justificare după intrarea în vigoare a Decretului

(498)

nr. 167/19581200. Potrivit acestui act normativ, drepturile de creanţă sunt, în principiu,
prescriptibile indiferent dacă se nasc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic în
sens restrâns. Dreptul nudului proprietar, corelativ acestei obligaţii a
uzufructuarului, este un drept de creanţă care, în absenţa unei excepţii legale, se
prescrie în termenul general de trei ani.
Cauţiunea este persoana care se obligă pentru altul. Este vorba însă de o ca-
uţiune personală sau de o cauţiune reală 1201? Altfel spus, persoana care se obligă
încheie un contract de fideiusiune cu nudul proprietar sau un contract de ipotecă
ori de gaj? Întrucât legea nu distinge, rezultă că uzufructuarul poate da fie o cauţiune
personală, adică un fideiusor, fie o cauţiune reală. În primul caz, fideiusorul trebuie
să fie o persoană capabilă de a contracta, să aibă domiciliul în raza teritorială a
tribunalului judeţean unde se va da cauţiunea şi să fie solvabil, fiind aplicabile

1196
D. Alexandresco, op. cit., p. 488 şi 489.
1197
G.N. Luţescu, op. cit., p. 528, nota 1. Acest autor apreciază că nudul proprietar are posibilitatea să
întocmească el însuşi aceste formalităţi, dacă uzufructuarul refuză să îşi îndeplinească obligaţia. Soluţia
este admisibilă numai dacă, în mod simetric cu situaţia refuzului nudului proprietar, uzufructuarul este
chemat formal, adică notificat prin executorul judecătoresc, să participe la îndeplinirea acestor
formalităţi.
1198
În pasajul suprimat se face referire la uzufructul legal al părinţilor asupra bunurilor copiilor, care nu
mai este în vigoare ca urmare a abrogării dispoziţiilor art. 388 C. civ.
1199
D. Alexandresco, op. cit., p. 494.
1200
Supra, nr. 159, lit. K, nota 89.
1201
Pentru distincţia dintre cauţiunea personală şi cauţiunea reală, C. Stătescu, „Garantarea
obligaţiilor”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 399.
dispoziţiile art. 1659 şi 1660 C. civ.1202 Dacă, ulterior constituirii garanţiei, fideiusorul
devine insolvabil, uzufructuarul trebuie să dea o altă cauţiune (art. 1661, alin. 1 C.
civ.). În al doilea caz, bunul constituit garanţie de persoana adusă de uzufructuar
trebuie să aibă o valoare suficientă pentru a acoperi daunele pe care le-ar putea suferi
nudul proprietar. Dacă uzufructul are ca obiect bunuri mobile, valoarea garanţiei
trebuie să acopere practic valoarea acestor bunuri, întrucât este posibilă sustragerea
lor, dar în cazul bunurilor imobile, această valoare nu trebuie să fie egală cu
valoarea imobilului, întrucât se presupune că degradările nu vor egala această
ultimă valoare 1203.
S-a admis că uzufructuarul poate să constituie el însuşi o garanţie reală asupra
unui bun din patrimoniul său, adică un gaj sau o ipotecă, făcându-se apli carea
dispoziţiilor art. 1676 C. civ., potrivit căruia „Cel ce e dator să dea garanţie, e liber să
dea un amanet sau altă asigurare, care să se găsească suficientă pentru asigurarea
creanţei”1204.
Obligaţia de a da cauţiune apasă şi în sarcina cvasiuzufructuarului, dar în
acest caz ea nu mai are ca finalitate salvarea substanţei lucrului, ci asigurarea
executării obligaţiei de a da şi de a face având ca obiect bunuri consumptibile de
acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele transmise de
proprietarul iniţial1205.
Numai în cazul în care uzufructul s-a constituit per deductionem vânzătorul
sau donatorul care şi-a rezervat dreptul de uzufruct nu mai are obligaţia

(499)

de a da cauţiune, soluţie prevăzută expres în art. 541 C. civ. Se recunoaşte că această

obligaţie nu apasă în sarcina uzufructuarului ori de câte ori el a fost scutit, chiar prin actul
constitutiv al uzufructului de către nudul proprietar, cu excepţia cazului în care bunurile
supuse uzufructului ar forma obiectul unei rezerve ereditare, întrucât, în acest caz, nudul

1202
D. Alexandresco, op. cit., p. 495.
1203
Deşi aceste criterii au fost luate în consideraţie (ibidem) numai pentru aprecierea solvabilităţii
fideiusorului (cauţiunea personală), ele sunt cu atât mai mult aplicabile în ipoteza cauţiunii reale.
1204
Pentru controversa din doctrina franceză generată de faptul că soluţia prevăzută în art. 1676 C. civ.
român nu se regăseşte în textul corespunzător din art. 2041 C. civ. francez, D. Alexandresco, op. cit., p.
496, text şi notele 1-3; G.N. Luţescu, op. cit., p. 532.
1205
D. Alexandresco, op. cit., p. 496, text şi nota 5.
proprietar nu poate aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari1206. Chiar
uzufructuarului scutit iniţial de cauţiune i se va putea cere această garanţie dacă, în timpul
uzufructului, devine insolvabil, este declarat în stare de faliment sau comite abuzuri de fo-
losinţă1207. Soluţia este desprinsă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 1025 C. civ.,
potrivit căruia debitorul pierde beneficiul termenului ori de câte ori a ajuns în stare de
faliment sau a micşorat, prin fapta sa culpabilă, garanţiile pe care le-a constituit în
favoarea creditorului, precum şi a dispoziţiilor art. 558 C. civ., care permit nudului
proprietar să ceară încetarea uzufructului în cazul abuzului de folosinţă. Dar şi în această
situaţie obligaţia de a da cauţiune este prescriptibilă, termenul general de prescripţie de
trei ani începând să curgă de la data producerii faptului juridic care a determinat renaşterea
acestei obligaţii.
Dacă uzufructuarul întârzie să dea cauţiunea, nudul proprietar poate refuza
predarea bunului, dar nu îl poate lipsi pe uzufructuar de dreptul de a culege fructele chiar
din momentul naşterii dezmembrământului (art. 544 C civ.), dar numai în cazul uzufructului
constituit prin convenţie. Dacă uzufructul este constituit prin legat, dreptul de a culege
fructele se naşte din momentul cererii de chemare în judecată pentru predarea legatului sau
din momentul în care predarea s-a făcut de bunăvoie (art. 899, alin. 2 C. civ.). În toate
cazurile, dacă fructele au fost culese de nudul proprietar ulterior momentului naşterii lui
jus fruendi în favoarea uzufructuarului, acesta are dreptul să ceară restituirea lor sau a
contravalorii lor, iar nudul proprietar nu este îndreptăţit să refuze această plată sub motiv că
uzufructuarul nu a îndeplinit obligaţia de a da cauţiunea 1208, într-adevăr, dacă dispoziţiile
art. 544 C. civ. prevăd expres că uzufructuarul are dreptul să culeagă fructele chiar în caz
de întârziere în darea cauţiunii, acest drept presupune şi posibilitatea de a cere, chiar înainte
de darea cauţiunii, restituirea fructelor culese de nudul proprietar sau contravaloarea
acestora.
În situaţia în care nu găseşte cauţiune şi nici nu poate constitui el însuşi o garanţie
reală, uzufructuarul nu este lipsit de beneficiile dreptului său, dar le va culege într-o
manieră particulară, reglementată prin dispoziţiile art. 543 şi 544 C. civ. Astfel,
nemişcătoarele se dau în arendă sau se închiriază, sumele de bani se pun în depozit cu
dobândă, productele se vând, iar preţul lor se pune, de asemenea, în depozit cu
dobândă. Uzufructuarul are dreptul să încaseze

1206
D. Alexandresco, op. cit., p. 497, text şi nota 2. în nota 1, autorul citează doctrina franceză care s-a
pronunţat în sens contrar.
1207
D. Alexandresco, op. cit., p. 500, text şi notele 1-3; G.N. Luţescu, op. cit., p.533.
1208
G.N. Luţescu, op. cit., p. 532.
 (500)

caseze chiriile, dobânzile şi arenzile, ca fructe civile. De asemenea, instanţa judecătorească

va putea dispune, la cererea nudului proprietar, vânzarea mobilelor perisabile, preţul lor
urmând a se pune în depozit cu dobândă, care va fi culeasă de uzufructuar; în acest caz,
uzufructuarul va putea cere instanţei de judecată să păstreze o parte din mobilele perisabile
pentru nevoile proprii, sub prestare de jurământ că le va restitui la încetarea uzufructului. În
prezent, dispoziţia referitoare la prestarea jurământului este abrogată implicit, ca urmare
a abrogării exprese a dispoziţiilor referitoare la jurământ din Capitolul IX al Cărţii a treia
din Codul civil1209. Când obiect al uzufructului este un fond de comerţ, se va putea trece la
vânzarea mărfurilor sau chiar la cesiunea fondului respectiv1210.
b) Obligaţii născute în timpul uzufructului. Aceste obligaţii se nasc, de regulă, din
fapte juridice în sens restrâns de care legea leagă producerea acestor efecte juridice. Ele sunt
fie o manifestare a obligaţiei generale de a salva substanţa lucrului şi a obligaţiei de a se
folosi de lucru ca un bun proprietar (art. 517 şi 541 C. civ.), fie rezultatul preluării parţiale
a sarcinilor şi cheltuielilor pe care orice proprietar trebuie să le facă, în mod obişnuit, cu
bunul său.
Din prima categorie fac parte obligaţia de conservare, prin care se apără, în primul
rând, substanţa juridică a uzufructului şi a nudei proprietăţi, precum şi obligaţia de
întreţinere a lucrului în bună stare, prin care se asigură substanţa materială a bunului, iar din
cea de-a doua categorie fac parte obligaţia de a plăti sarcinile anuale ale fondului şi
sarcinile extraordinare impuse de proprietate, obligaţia de a plăti cheltuielile privitoare la
folosinţă şi obligaţia uzufructuarului universal sau cu titlu universal de a plăti datoriile în caz de
constituire a uzufructului cu titlu gratuit.
i. Obligaţia uzufructuarului de conservare a lucrului. Această obligaţie are în
vedere, în primul rând, conservarea substanţei juridice atât a dreptului de uzufruct, cât şi a
dreptului de nudă proprietate.
Din această perspectivă, sub un prim aspect, uzufructuarul are nu numai dreptul,
ci şi obligaţia de a exercita acţiunea confesorie, acţiunile posesorii, precum şi orice alte acţiuni

1209
Dispoziţiile art. 1207-1222 C. civ. privind jurământul au fost abrogate prin Decretul nr. 205 din 12
august 1950 pentru modificarea art. 1206 şi 1906 din Codul civil, pentru abrogarea art. 1200 punctul 3
şi art. 1207-1222 din acelaşi Cod, precum şi pentru abrogarea art. 53 din codul comercial, publicat în
Buletinul oficial nr. 68 din 12 august 1950.
1210
D. Alexandresco, op. cit., p. 504, text şi nota 2.
civile prin care poate fi apărat dreptul de uzufruct. Altfel spus, întrucât, la încetarea
uzufructului, se va reîntregi dreptul de proprietate în persoana nudului proprietar,
uzufructuarul are obligaţia faţă de acesta să conserve substanţa juridică a dreptului de
uzufruct. Uzufructuarul nu poate să rămână deci indiferent când este încălcat dreptul de
uzufruct, ci este obligat să folosească toate mijloacele juridice pe care le are la dispoziţie
pentru a apăra acest drept.
Sub un al doilea aspect, potrivit art. 554 C. civ., „Dacă în cursul uzufructului, o a
treia persoană face vreo uzurpare asupra fondului, sau vreo altă încercare

(501)

spre a călca drepturile proprietarului, uzufructuarul este ţinut a-l denunţa proprietarului,
căci la din contră uzufructuarul rămâne răspunzător pentru toate daunele ce ar putea rezulta
pentru proprietar, precum ar fi răspunzător pentru orice stricăciune s-ar face de el însuşi”.
Cum s-a observat, deşi comunicarea poate fi şi verbală, totuşi, pentru a putea dovedi
ulterior mai uşor că şi-a îndeplinit obligaţia1211, este preferabil ca uzufructuarul să aducă la
cunoştinţa nudului proprietar aceste cazuri de tulburare printr-o notificare adresată prin
intermediul executorului judecătoresc sau printr-o altă modalitate eficientă din punct de
vedere probator, cum ar fi scrisoarea recomandată cu confirmare de primire.
Mai mult, întrucât uzufructuarul trebuie să se folosească de lucruri „întocmai ca
însuşi proprietarul lor”, el are obligaţia să săvârşească actele de întrerupere a prescripţiei
care ar curge împotriva nudului proprietar, să exercite servitutile care prin neîntrebuinţare
s-ar putea pierde, să ia inscripţiile ipotecare pentru a garanta creanţele care sunt obiect al
uzufructului1212.
Deşi finalitatea acestei obligaţii de conservare este, în primul rând, păstrarea
substanţei juridice a dreptului de uzufruct şi a dreptului de nudă proprietate, totuşi, în al
doilea rând, această obligaţie tinde şi la asigurarea substanţei materiale a lucrului. În acest
sens, uzufructuarul trebuie să înştiinţeze de îndată pe nudul proprietar când lucrul are
nevoie de reparaţii care sunt în sarcina acestuia din urmă1213.
Rezultă că obligaţia de conservare presupune şi o reprezentare a nudului proprietar
de către uzufructuar. S-a invocat astfel ideea de mandat tacit 1214. Această idee nu ar mai avea
însă aplicare dacă nudul proprietar s-ar împotrivi la săvârşirea anumitor acte de către
uzufructuar. Or uzufructuarul are obligaţia de conservare, indiferent de atitudinea nudului
1211
D. Alexandresco, op. cit., p. 505, text şi notele 4 şi 5.
proprietar. Iată de ce este preferabil să se recurgă la ideea mandatului legal, întemeiat pe
dispoziţiile art. 554 C. civ.
Trebuind să se comporte „întocmai ca însuşi proprietarul”, îndeplinirea obligaţiei de
conservare de către uzufructuar va fi apreciată în funcţie de un criteriu concret, ca excepţie
de la regula care se aplică în toate celelalte cazuri în care conduita uzufructuarului va fi
apreciată pe baza criteriului obiectiv, abstract, prevăzut în art. 541 C. civ. (bonus pater
familias)1215.
Cum se precizează în partea finală a art. 554, dacă uzufructuarul nu îşi îndeplineşte
obligaţia de conservare, el va răspunde pentru toate daunele suferite din această cauză de
nudul proprietar.

(502)

ii. Obligaţia uzufructuarului de întreţinere a lucrului. Această obligaţie are ca

finalitate asigurarea substanţei materiale a bunurilor care formează obiectul
uzufructului.
Potrivit art. 545 C. civ., „Uzufructuarul nu este obligat decât la reparaţiile de
întreţinere. Reparaţiile cele mari rămân în sarcina proprietarului, afară numai dacă
acestea s-ar fi cauzat din lipsa reparaţiilor de întreţinere de la deschide rea
uzufructului, în care caz uzufructuarul este obligat a le face şi pe acestea”.
Legiuitorul face aşadar distincţie între reparaţiile de întreţinere şi reparaţiile
mari. Numai reparaţiile de întreţinere revin uzufructuarului, în timp ce repa raţiile
mari sunt în sarcina proprietarului, cu excepţia cazului în care aceste reparaţii ar fi
rezultatul neîndeplinirii obligaţiei uzufructuarului de a efectua reparaţiile de
întreţinere necesare după data deschiderii uzufructului. În acest caz, uzufructuarul
are obligaţia să efectueze şi reparaţiile mari. Noţiunea de deschidere a uzufructului
nu coincide cu noţiunea de dobândire a uzufructului, chiar dacă, de cele mai multe ori,

1212
G.N. Luţescu, op. cit., p. 535 şi 536.
1213
D. Alexandresco, op. cit., p. 505.
1214
D. Alexandresco, op. cit., p. 505, text şi nota 2,542 şi 543 (împărtăşind ideea mandatului tacit, acest
autor respinge atât concepţia potrivit căreia între uzufructuar şi nudul proprietar ar exista o societate
sau o comunitate, cât şi concepţia mandatului general pe care l-ar avea uzufructuarul din partea nudului
proprietar); G.N. Luţescu, op. cit., p. 536.
1215
G.N. Luţescu, op. cit., p. 536 şi 537.
cele două momente se suprapun1216. Sunt însă cazuri în care deschiderea uzufructului
este ulterioară dobândirii acestuia 1217.
Distincţia dintre reparaţiile mari şi cele de întreţinere este făcută în art. 546 C.
civ. Potrivit acestui text, „Reparaţiile cele mari sunt acele ale zidurilor celor mari şi
ale boitelor, restabilirea grinzilor şi acoperişului întreg, acelea ale zăgazelor şi ale
zidurilor de sprijinire şi de împrejmuire în total; toate celelalte reparaţii sunt de
întreţinere”. Din punct de vedere logic, noţiunea de reparaţii mari este definită prin
enumerarea tipurilor de reparaţii care intră în sfera acestei noţiuni, iar noţiunea de
reparaţii de întreţinere este definită prin excludere, astfel încât orice reparaţie, dacă
nu este calificată ca reparaţie mare, este de întreţinere. Dar textul se referă numai
la repararea clădirilor şi a zăgazurilor. Cu toate acestea, el este aplicabil prin
analogie şi în legătură cu alte bunuri. S-a apreciat astfel că reparaţiile mari
presupun modificarea sau refacerea substanţei lucrului, iar reparaţiile de întreţinere
nu ating substanţa lucrului şi sunt periodice1218.
Uzufructuarul poate fi însă scutit de reparaţiile de întreţinere prin actul con-
stitutiv, caz în care ele vor fi efectuate de nudul proprietar. Soluţia este întemeiată pe
caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 545 C. civ., astfel încât părţile pot deroga de la
ele1219.
Obligaţia de întreţinere poate fi adusă la îndeplinire de nudul proprietar prin
executare silită, inclusiv prin aplicarea art. 1077 C. civ., cerând autorizarea instanţei
să execute el lucrările pe cheltuiala uzufructuarului. În schimb, nudul proprietar nu
poate fi obligat, la cererea uzufructuarului, să facă reparaţiile

(503)

mari, cu excepţia cazului în care s-a angajat prin titlul constitutiv al uzufructului, întrucât
dispoziţiile art. 545 instituie numai o obligaţie în sarcina uzufructuarului privind reparaţiile
de întreţinere, dar în legătură cu nudul proprietar precizează doar că reparaţiile mari rămân
în sarcina acestuia. Cum am văzut, nudul proprietar nu are obligaţia faţă de uzufructuar de
a asigura o stare bună a lucrurilor. Dacă însă uzufructuarul efectuează el reparaţiile mari,
1216
G.N. Luţescu, op. cit., p. 538.
1217
Este, cum am arătat mai sus (lit. B, a, ii), cazul uzufructului dobândit prin legat, când uzufructuarul
are dreptul să culeagă fructele numai din momentul cererii de chemare în judecată pentru predarea
legatului.
1218
D. Alexandresco, op. cit., p. 513, text şi notele 1-3; G.N. Luţescu, op. cit., p. 537 şi 538.
1219
D. Alexandresco, op. cit., p. 513 şi 514.
la încetarea uzufructului, va avea dreptul să ceară contravaloarea acestora pe temeiul
gestiunii de afaceri, întrucât, fiind vorba de reparaţii mari, ele sunt necesare, iar nu doar
utile. Dispoziţiile art. 539, alin. 2 fraza IC. civ. nu infirmă această soluţie, întrucât
reparaţiile mari nu se confundă cu îmbunătăţirile1220.
Uzufructuarul se poate libera de această obligaţie renunţând la uzufruct, întrucât, din
momentul încetării uzufructului, încetează şi obligaţiile uzufructuarului, chiar dacă bunul nu
este predat imediat nudului proprietar1221. Rezultă că această obligaţie a uzufructuarului nu
este propter rem, ci are caracter personal, cu executare succesivă. Oricum, renunţarea la
uzufruct produce efecte numai pentru viitor, uzufructuarul fiind dator să execute lucrările
de întreţinere a căror necesitate este anterioară încetării uzufructului1222.
Conform art. 547 C. civ., „Nici proprietarul, nici uzufructuarul nu sunt obligaţi a
reclădi ceea ce a căzut de vechime sau s-a distruit din caz fortuit”. Textul a fost criticat,
întrucât el este inutil. Pe de o parte, uzufructuarul are doar obligaţia de a efectua reparaţiile
de întreţinere. Pe de altă parte, nudul proprietar nu are faţă de uzufructuar obligaţia de a
efectua reparaţiile mari1223.
iii. Obligaţia uzufructuarului de a plăti sarcinile anuale şi sarcinile extraordinare
ale fondului. Dezmembrarea dreptului de proprietate şi distribuirea atributelor sale între
uzufructuar şi nudul proprietar justifică şi o distribuire a sarcinilor care apasă asupra
bunului. În acest sens, art. 548 C. civ. prevede că „Uzufructuarul este obligat, în cursul
folosinţei sale, la toate sarcinile anuale ale fondului, precum contribuţiile şi altele ce după
obicei sunt considerate ca sarcini ale fructelor”. Intră în această categorie sarcinile publice,
cum sunt impozitele, cheltuielile pentru întreţinerea bunurilor impuse de legiuitor,
precum

(504)

1220
D. Alexandresco, op. cit., p. 517-520. Acest autor pare să împărtăşească însă soluţia potrivit căreia
uzufructuarul ar putea cere numai sporul de valoare al bunului, ceea ce ar întemeia pretenţiile pe
principiul îmbogăţirii fără justă cauză. Această soluţie inechitabilă nu poate fi justificată însă de
împrejurarea că plata integrală a contravalorii lucrărilor ar fi un mijloc indirect de a-1 constrânge pe
nudul proprietar, chiar în absenţa unei prevederi legale, să efectueze reparaţiile mari în timpul
uzufructului.
1221
D. Alexandresco, op. cit., p. 515; G.N. Luţescu, op. cit., p. 538 şi 539.
1222
D. Alexandresco, op. cit., p. 515, text şi notele 4 şi 5, p. 516, text şi nota 1. Uzufructuarul nu s-ar
putea libera pentru trecut nici dacă ar restitui toate fructele percepute nudului proprietar; soluţia este o
aplicare a adagiului nemo potest proprio facto se ab obligatione liberare.
1223
D. Alexandresco, op. cit., p. 521, unde se precizează că „unii autori se trudesc în zadar de a da un
sens acestui text”.
cum şi sarcinile particulare, născute din convenţie şi care au caracterul unor
drepturi reale, cum sunt servitutile şi ipotecile 1224. Aşadar, când este vorba de un
imobil, uzufructuarul nu numai că beneficiază de servitutile constituite în favoarea
fondului, dar este şi obligat să respecte servitutile care apasă asupra acestuia.
Aceste sarcini anuale care decurg din dreptul uzufructuarului de a culege
fructele sunt datorate însă numai proporţional cu durata uzufructului. Întin derea
obligaţiei de a suporta aceste sarcini este întotdeauna integrală, întrucât, chiar şi în
cadrul sarcinilor particulare, dacă ele întrec emolumentul uzufructului,
uzufructuarul poate să nu accepte de la bun început acest dezmembră mânt sau să
renunţe la el pe parcurs1225. Sarcinile extraordinare ce pot fi impuse pe proprietate în
cursul uzufructului vor fi suportate parţial de proprietar, în raport cu capitalul său,
iar de către uzufructuar, în raport cu valoarea dobânzilor, iar dacă proprietarul a
suportat integral aceste sarcini, el va avea dreptul să ceară de la uzufructuar suma
corespunzătoare dobânzilor (art. 549 C. civ.).
iv. Obligaţia uzufructuarului de a plăti cheltuielile privitoare la folosinţă.
Potrivit art. 553 C. civ., „Uzufructuarul e dator a plăti numai cheltuielile proceselor
ce privesc folosinţa şi celelalte condamnaţiuni la care procesele arătate pot da naş-
tere”, întrucât textul nu distinge, rezultă că el se aplică atât în cazul în care uzufructul
s-a constituit cu titlu gratuit, cât şi în cazul în care el s-a constituit cu titlul oneros1226.
Dacă însă cheltuielile sunt generate de procese care au ca obiect nuda proprietate, ele
vor fi suportate de nudul proprietar. Dacă procesele sunt generate atât împotriva
nudului proprietar, cât şi împotriva uzufructuarului, cheltuielile se vor distribui în
raport cu valoarea capitalului şi a fructelor, prin analogie cu soluţia prevăzută în art.
549 C. civ.1227, cu excepţia cazului în care uzufructuarul se bucură de garanţia
împotriva oricărei evicţiuini, nudul proprietar având obligaţia corespunzătoare 1228.
v. Obligaţia uzufructuarului universal sau cu titlu universal de a plăti datoriile
în cazul constituirii cu titlu gratuit a uzufructului. Această obligaţie este reglementată
în art. 550-552 C. civ. Această obligaţie nu revine însă oricărui uzufructuar. Mai
întâi, din domeniul de aplicaţie al acestei obligaţii este exclus uzufructuarul cu
1224
D. Alexandresco, op. cit., p. 507 şi 508.
1225
D. Alexandresco, op. cit., p. 508, text şi nota 7. în sensul că, pentru sarcinile particulare,
uzufructuarul răspunde numai până la concurenţa emolumentului uzufructului, doctrina menţionată de
acelaşi autor în nota 5.
1226
Limitarea aplicării acestui text la uzufructul cu titlu gratuit (D. Alexandresco, op. cit., p. 521) nu are
nici o justificare.
1227
D. Alexandresco, op. cit., p. 522.
1228
G.N. Luţescu, op. cit., p. 546, text şi nota 1.
titlu particular, cum se prevede expres în art. 531 C. civ. în al doilea rând,
uzufructul universal şi uzufructul cu titlu universal se pot constitui nu numai prin
moştenire testamentară, ci şi prin donaţie. Într-adevăr, în art. 550 C. civ. român
este folosită sintagma titlu gratuit, în sfera acestei noţiuni

(505)

intrând deci nu numai legatul1229, ci şi donaţia1230. Rezultă însă de aici că din sfera de
aplicaţie a acestei obligaţii este exclus chiar şi uzufructul universal sau cu titlu universal
dacă este constituit cu titlu oneros, întrucât, în acest caz, uzufructuarul nu se îmbogăţeşte
cu nimic1231.
Potrivit art. 550 C. civ., uzufructuarul universal sau cu titlu universal, dacă
uzufructul este cu titlu gratuit, are obligaţia să plătească, în raport cu folosinţa sa, pensiile
alimentare şi veniturile rentelor perpetue sau pe viaţă care apasă asupra universalităţii1232.
Această soluţie este impusă de echitate, chiar dacă ea se abate de la logica juridică. Într-
adevăr, potrivit logicii juridice, numai moştenitorul universal sau cu titlu universal este
obligat la plata datoriilor autorului, conform art. 774 şi 775 C. tiv. 1233 Echitatea justifică însă
obligaţia uzufructuarului universal sau cu titlu universal de a plăti pensiile şi veniturile rentelor
din universalitate.
Mai mult, întrucât uzufructuarul universal sau cu titlu universal se foloseşte de
venitul averii, iar nudul proprietar are, pe durata uzufructului, numai capitalul, fără nici
un venit, este echitabil ca acesta din urmă să plătească numai capitalul datoriilor, dobânda
acestora fiind suportată de uzufructuar, soluţie expres prevăzută în art. 552 C. civ. Deşi

1229
Înainte de abrogarea dispoziţiilor art. 684, care instituiau dreptul de uzufruct legal al văduvei fără
avere asupra moştenirii bărbatului, era posibilă constituirea uzufructului universal sau cu titlu universal
şi prin moştenire legală (D. Alexandresco, op. cit., p.527).
1230
Redactorii Codului civil român au împărtăşit părerea lui Marcade, care a criticat formularea textului
corespunzător din Codul civil francez (art. 610), în care este utilizat termenul testament (D.
Alexandresco, op. cit., p. 522, nota 4).
1231
D. Alexandresco, op. cit., p. 525, text şi nota 1.
1232
Deşi, în art. 550 C. civ. român, în obiectul acestei obligaţii sunt incluse şi legatele, în realitate, este
vorba de o simplă eroare de traducere a textului corespunzător din Codul civil francez (art. 610), în care
se precizează că este vorba despre legatele având ca obiect o pensie alimentară sau o rentă, iar nu şi
despre obligaţia uzufructuarului de a plăti toate legatele (datoriile) moştenirii (D. Alexandresco, op.
cit., p. 523, nota 4, p. 525, nota 3). Această datorie revine moştenitorilor universali sau cu titlu
universal. Este însă justificată renunţarea legiuitorului român la restrângerea obiectului acestei obligaţii
numai la pensia alimentară sau renta lăsate prin testament, astfel încât, potrivit art. 550 C. civ. român,
este vorba de orice pensie sau rentă.
1233
În acest sens trebuie înţeleasă formularea „echitatea a fost pusă de astă dată mai presus decât
dreptul” (D. Alexandresco, op. cit., p. 526). Altfel spus, echitatea este mai presus de logica juridică, iar
nu mai presus de drept, întrucât jus est ars boni et aequi.
acest text vorbeşte de preţuirea valorii fondului supus uzufructului pentru a se stabili
proporţia în care uzufructuarul contribuie la plata dobânzilor, soluţia este aplicabilă
numai în cazul în care uzufructul are ca obiect toate imobilele sau toate mobilele ori numai o
parte nedeterminată din acestea; în celelalte cazuri, fiind vorba de un uzufructuar
universal sau de unul cu titlu universal a cărui cotă din universalitate este stabilită,
stabilirea contribuţiei la plata dobânzilor nu mai necesită o preţuire a obiectului
uzufructului. Uzufructuarul poate să plătească atât capitalul, cât şi dobânda, caz în care, la
încetarea uzufructului, are dreptul să ceară

(506)

restituirea capitalului de la nudul proprietar, fără dobândă. Dacă uzufructuarul nu avansează

plata capitalului, proprietarul poate să plătească el datoria în întregime, având dreptul să
ceară de la uzufructuar dobânzile sau să pună în vânzare o parte din bunurile
universalităţii asupra căreia s-a constituit uzufructul până la concurenţa sumei datorate.
Creditorii universalităţii vor putea cere plata pensiilor alimentare şi a veniturilor
rentelor, precum şi plata dobânzilor celorlalte datorii, dar nu şi a capitalului, direct de la
uzufructuar, ei având dreptul să urmărească chiar bunurile care formează obiectul dreptului
de uzufruct1234.
c) Obligaţiile uzufructuarului la încetarea uzufructului. În general, la încetarea
uzufructului, în sarcina uzufructuarului se nasc mai multe obligaţii în momentul în care se
produce această încetare. Aceste obligaţii îşi au temeiul fie în simplul fapt al încetării
dreptului de uzufruct, fie în acest fapt şi un fapt adiacent, de regulă, un delict civil, ori de
câte ori bunul a pierit sau a fost deteriorat din culpa uzufructuarului. Obligaţia de restituire
a lucrului are o natură specială, întrucât ea apare, cum vom vedea mai jos, şi ca o
manifestare indirectă a obligaţiei generale negative corespunzătoare dreptului de
proprietate, şi ca obligaţie corelativă dreptului de creanţă al proprietarului având ca obiect
restituirea bunului.
Aceste obligaţii sunt analizate, de cele mai multe ori, în legătură cu problema
lichidării uzufructului, întrucât sunt privite ca efecte ale încetării uzufructului1235.
Când uzufructul încetează prin consolidare, pieire totală fortuită sau uzucapiune, nu
se mai pune problema naşterii obligaţiei de restituire. Situaţia celorlalte obligaţii se va
1234
D. Alexandresco, op. cit., p. 528, text şi notele 2-4.
1235
D. Alexandresco, op. cit., p. 579-588; G.N. Luţescu, op. cit., p. 574-584; E. Chelaru, op. cit., p. 167
şi 168; C. Bîrsan, op. cit., p. 276; L. Pop, op. cit., p. 169 şi 170.
rezolva de la caz la caz, în funcţie de izvorul lor. De exemplu, în ipoteza consolidării se
produce şi o confuziune, astfel încât, pe lângă stingerea uzufructului, se vor stinge şi
raporturile juridice cu caracter obligaţional dintre uzufructuar şi nudul proprietar.
Dacă uzufructul încetează ca urmare a desfiinţării titlului de proprietate al
persoanei care a constituit uzufructul sau ca urmare a desfiinţării actului juridic prin care
s-a constituit uzufructul, nu se mai nasc obligaţiile specifice încetării uzufructului, ci
obligaţiile corespunzătoare fiecărui mod de desfiinţare a unuia sau altuia dintre aceste
titluri.
i. Obligaţia uzufructuarului de a restitui bunul care a format obiectul dreptului de
uzufruct. Această obligaţie rezultă, în mod implicit, din dispoziţiile art. 517 C. civ.
Obligaţia de a salva substanţa lucrului are ca raţiune tocmai asigurarea restituirii acestui
lucru în momentul încetării uzufructului. Dar, dincolo de semnificaţia explicită şi
implicită a acestui text, obligaţia de restituire a lucrului este şi consecinţa prerogativei,
inclusă în conţinutul juridic al dreptului

(507)

de proprietate, care permite proprietarului să ceară restituirea lucrului de la oricare

persoană, precum şi consecinţa obligaţiei generale negative care revine subiectului
pasiv, general şi nedeterminat. Într-adevăr, în momentul încetării dreptului de
uzufruct, atributele dreptului de proprietate se întregesc în persoana nudului
proprietar, care devine proprietar exclusiv. Ca urmare, proprietarul poate introduce
fie o acţiune personală, fie o acţiune în revendicare împotriva uzufructuarului.
Acţiunea în revendicare poate fi introdusă şi împotriva oricărei alte persoane la
care s-ar afla lucrul 1236.
Obligaţia de restituire se consideră îndeplinită dacă lucrul este înapoiat pro-
prietarului în starea în care se găsea la începutul uzufructului, ţinând, desigur, seama
de uzura determinată de folosinţa normală. Când uzufructul are ca obiect bunuri care
se degradează rapid prin întrebuinţare, ele vor fi restituite în starea în care se află
la sfârşitul uzufructului, dacă degradarea nu este cauzată prin fapta culpabilă a
uzufructuarului. Soluţia este expres prevăzută în art. 528 C. civ. In situaţia
cvasiuzufructului, obligaţia de restituire are ca obiect bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi
1236
Acţiunea personală nu ar mai putea fi însă folosită, întrucât nu există un raport juridic obligaţional
între proprietar şi persoana căreia bunul i-a fost încredinţat de uzufructuar. în sens contrar, G.N.
Luţescu, op. cit., p. 548.
calitate, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi valoare cu cele primite sau preţul acestora (art.
526 C. civ.); s-a apreciat că referirea la aceeaşi valoare este inechitabilă fie pentru
nudul proprietar, fie pentru uzufructuar, deoarece valoarea bunurilor consumptibile
este variabilă în timp, schimbându-se în momentul restituirii lucrurilor în raport cu
momentul stabilirii uzufructului1237; uzufructuarul nu are facultatea de a plăti preţul
bunurilor consumptibile decât dacă ele au fost evaluate fie prin actul constitutiv al
uzufructului, fie printr-un alt act ulterior, situaţie în care este vorba de o obligaţie
alternativă, în caz contrar, el trebuind să restituie bunurile în natură, întrucât bunurile de
gen nu pier1238.
Obligaţia de restituire a unui imobil are ca obiect şi îmbunătăţirile făcute de
uzufructuar în timpul uzufructului, chiar dacă ele au sporit valoarea lucrului, în
măsura în care ele nu mai pot fi desprinse de fond 1239, conform art. 539, alin. 2, fraza
I C. civ. în schimb, uzufructuarul are dreptul să ridice oglinzile, tablourile şi alte
ornamente, cu îndatorirea de a restabili starea anterioară a lucrului (art. 539, alin. 2,
fraza a doua). De asemenea, uzufructuarul are dreptul să ridice orice alte lucrări
care nu sunt o simplă îmbunătăţire a lucrului, cum ar fi construcţiile sau plantaţiile
făcute pe un teren. Mai mult, uzufructuarul are chiar obligaţia să ridice aceste
lucrări1240. Într-adevăr, el este în situaţia unui

(508)

constructor de rea-credinţă, ştiind de la bun început că nu a avut un drept de proprietate, ci

numai un drept de uzufruct asupra terenului. De aceea, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.
494, alin. 2, fraza a doua C. civ., proprietarul terenului neputând fi obligat să păstreze
construcţiile şi plantaţiile. Proprietarul ar putea cere, în acest caz, obligarea
uzufructuarului la readucerea lucrului în starea iniţială şi, dacă este cazul, şi la plata
daunelor interese. Totuşi, nudul proprietar nu ar putea păstra pentru el construcţiile şi
plantaţiile pe temeiul art. 494, alin. 1, întrucât, în materia uzufructului, sunt aplicabile,

1237
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura
„Naţionala”, Bucureşti, 1929, p. 414 şi 415.
1238
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 415 (autorii subliniază că termenul
preţ în textul art. 526 C. civ. român este traducerea eronată a termenului estimation din art. 587 C. civ.
francez); G.N. Luţescu, op. cit, p. 549, text şi nota 1.
1239
Pentru această precizare, D. Alexandresco, op. cit., p. 535. Acest autor apreciază că aceste
îmbunătăţiri rămân proprietarului, deoarece uzufructuarul a făcut doar ceea ce orice bun proprietar ar fi
făcut.
1240
D. Alexandresco, op. cit., p. 534.
printr-o interpretare extensivă, deci nu numai cu privire la imobile, ci şi cu privire la
mobile1241, dispoziţiile art. 539, alin. 2, fraza a doua C. civ.
În cazul uzufructului viager, deci constituit în favoarea unei persoane fizice pe
durata vieţii acesteia, obligaţia de restituire a bunului revine moştenitorilor
uzufructuarului1242. În ipoteza în care obiectul dreptului de uzufruct este o locuinţă, instanţa
de judecată va putea acorda, în funcţie de circumstanţe, un termen rezonabil moştenitorilor
uzufructuarului pentru procurarea altei locuinţe, dar cu plata contravalorii folosinţei către
proprietar din momentul încetării uzufructului şi până în momentul eliberării locuinţei1243.
Dacă bunul care formează obiectul uzufructului a pierit sau a fost degradat ca
urmare a unui fapt neimputabil uzufructuarului, acesta nu datorează despăgubiri
proprietarului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1156 C. civ. Aplicaţii particulare ale acestui
principiu se regăsesc şi în dispoziţiile legale care reglementează uzufructul, respectiv în art.
528,555 şi 556 C. civ. În măsura în care bunul a fost distrus doar parţial, ca urmare a unui
caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră, uzufructuarul va avea doar obligaţia să
restituie bunul în starea în care se găseşte la încetarea uzufructului.
ii. Obligaţia uzufructuarului de a plăti despăgubiri în cazul pieirii sau
deteriorării bunului din culpa sa. Pieirea sau deteriorarea lucrului care formează obiectul
dreptului de uzufruct cauzată prin fapta culpabilă a uzufructuarului va da naştere însă la
despăgubiri în sarcina acestuia. Temeiul acestei obligaţii este unul delictual. Obligaţia având
ca obiect plata despăgubirilor este corelativă unui drept de creanţă, astfel încât se va
prescrie în termen de trei ani de la data încetării uzufructului.

211. Drepturile nudului proprietar.

Drepturile nudului proprietar sunt fie o manifestare a prerogativelor care intră în

conţinutul juridic al dreptului său de proprietate, fie drepturi de creanţă cărora le corespund
obligaţiile uzufructuarului care intră în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale. Altfel
spus, toate obligaţiile uzufructuarului menţionate mai sus care intră în conţinutul unor
raporturi juridice obligaţionale presupun tot atâtea drepturi de creanţă ale nudului
proprietar, respectiv dreptul de a cere să se întocmească inventarul

(509)
1241
D. Alexandresco, op. cit., p. 537, text şi nota 2.
1242
G.N. Luţescu, op. cit., p. 547.
1243
D. Alexandresco, op. cit., p. 532, text şi nota 3.
bunurilor mobile sau să se constate starea bunurilor imobile, dreptul de a cere cauţiune,
dreptul de a cere conservarea lucrului, dreptul de a cere efectuarea reparaţiilor de întreţinere,
dreptul de a cere despăgubiri, dreptul de a cere restituirea lucrului când se foloseşte o acţiune
personală, iar nu acţiunea în revendicare. Aceste drepturi de creanţă ale nudului proprietar
nu mai necesită o tratare specială, substanţa lor rezultând din prezentarea obligaţiilor
corelative ale uzufructuarului. Ca urmare, vor fi avute în vedere, în primul rând, drepturile
nudului proprietar care sunt o manifestare a prerogativelor dreptului de nudă
proprietate. În plus, va fi prezentat dreptul nudului proprietar de a cere încetarea
uzufructului pentru abuz de folosinţă sau de a cere respectarea modului normal de
folosinţă a bunului.

A. Dreptul nudului proprietar de a poseda bunul.

Cum am văzut, dezmembrarea dreptului de proprietate privată în dreptul de

uzufruct şi dreptul de nudă proprietate are ca prim efect segmentarea atributului posesiei,
ca element de drept, între uzufructuar şi nudul proprietar. Nudul proprietar păstrează
prerogativa aproprierii şi stăpânirii bunului, dar numai în calitate de nud proprietar.

B. Dreptul nudului proprietar de a dispune de bun.

Cel mai important atribut pe care îl păstrează nudul proprietar este, desigur, atributul
dispoziţiei, sub aspect juridic şi sub aspect material. Dar dispoziţia juridică se exercită
numai cu privire la nuda proprietate, fără a aduce atingere în nici un fel dreptului de
uzufruct, ţinând seama atât de adagiul nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse
habet, cât şi de opozabilitatea erga omnes a dreptului de uzufruct. Aşadar, nudul proprietar
poate să vândă, să doneze, să schimbe, să ipotecheze sau să gajeze, în funcţie de natura
bunului, ori să greveze cu alte sarcini nuda proprietate. Nudul proprietar poate să
dobândească o servitute în folosul bunului, servitute de care va profita şi uzufructuarul; în
schimb, o servitute pasivă consimţită de nudul proprietar va produce, de regulă, efecte
numai după încetarea uzufructului1244. Dacă bunul piere, nudul proprietar va dispune de in

1244
D. Alexandresco, op. cit., p. 538.
demnizaţia de asigurare. Tot astfel, în cazul exproprierii, nudul proprietar are dreptul la o
parte din indemnizaţia acordată potrivit legii, parte apreciată pe bază de expertiză1245.
Dispoziţia materială, deşi rămâne la nudul proprietar, este limitată prin constituirea
dreptului de uzufruct. Practic, nudul proprietar poate să culeagă productele bunului, dar
fără a împiedica exercitarea uzufructului. El nu mai poate transforma sau distruge bunul,
pentru că o astfel de dispoziţie materială ar ştirbi folosinţa la care are dreptul
uzufructuarul.
C. Dreptul nudului proprietar la protecţia juridică a nudei proprietăţi.

Acţiunea în revendicare va putea fi exercitată în continuare de nudul proprietar ori

de câte ori terţii uzurpatori contestă chiar nuda proprietate. În mod indirect, nudul
proprietar îşi va putea apăra dreptul său şi prin acţiuni contractuale sau

(510)

delictuale. În plus, nudul proprietar poate exercita şi acţiunile posesorii. El păstrează nu

numai o parte din posesia ca element de drept, ci şi posesia ca stare de fapt
corespunzătoare nudei proprietăţi. Acţiunile posesorii vor putea fi utilizate împotriva
terţilor, iar nu împotriva uzufructuarului. Totuşi, la încetarea dreptului de uzufruct, nudul
proprietar, care devine proprietar pur şi simplu, va putea exercita acţiunea posesorie
generală şi împotriva uzufructuarului.

D. Dreptul nudului proprietar de a cere încetarea uzufructului pentru abuz

de folosinţă sau de a cere respectarea modului normal de folosinţă a
lucrului.

Potrivit art. 558 C. civ., nudul proprietar poate introduce o acţiune în justiţie,
cerând sancţionarea abuzului de folosinţă, respectiv încetarea dreptului de uzufruct.
Aşadar, această sancţiune nu operează de drept, ci are caracter judiciar1246.
Noţiunea de abuz de folosinţă are un sens larg. în sfera sa intră nu numai actele prin
care uzufructuarul îşi exercită în mod abuziv drepturile sale, ci şi actele prin care
uzufructuarul încalcă obligaţiile pe care le are faţă de nudul proprietar sau chiar obligaţia
1245
Supra, nr. 176, lit. A, c.
1246
Este deci improprie caracterizarea acestei sancţiuni ca o decădere (pentru această caracterizare,
G.N. Luţescu, op. cit., p. 570).
generală negativă corespunzătoare nudei proprietăţi, ca drept real. În toate cazurile, chiar şi
atunci când este vorba despre abuzul de drept propriu-zis, natura acestei acţiuni este
delictuală1247. Aprecierea asupra modului de reparare a prejudiciului suferit de nudul
proprietar aparţine însă, în mod suveran, judecătorului. Judecătorul va aprecia dacă se
justifică încetarea dreptului de uzufruct, cu acordarea unor despăgubiri, sau dacă este
suficientă acordarea despăgubirilor şi obligarea uzufructuarului la respectarea modului
normal de folosinţă a bunului1248. De la bun început nudul proprietar poate să ceară numai
respectarea modului normal de folosinţă a lucrului şi, eventual, despăgubiri, întemeindu-se
pe drepturile sale de creanţă corelative obligaţiilor uzufructuarului, distincte de dreptul de
a cere încetarea uzufructului1249. Mai mult, conform art. 558, alin. 2, teza a doua C. civ.,
judecătorul, fără a dispune încetarea dreptului de uzufruct, îl poate autoriza pe proprietar
să culeagă fructele bunului, dar cu îndatorirea de a plăti uzufructuarului sau
reprezentanţilor acestuia o anumită sumă de bani, cu caracter periodic, până la data
încetării uzufructului.
Conform art. 558, alin. 1, fraza a doua, creditorii uzufructuarului pot interveni în
procesul pornit de nudul proprietar prin acţiunea de încetare a uzufructului pentru abuz
de folosinţă. Pentru a împiedica stingerea dreptului de uzufruct

(511)

şi a-şi conserva astfel drepturile lor, creditorii pot propune să facă ei lucrările de reparare a
degradărilor pricinuite de uzufructuar, dând garanţii nudului proprietar pentru viitor. Şi în
acest caz judecătorul rămâne suveran să aprecieze dacă se impune sau nu sancţiunea
stingerii uzufructului1250.

212. Obligaţiile nudului proprietar.

A. Obligaţia nudului proprietar de a nu face ca manifestare a obligaţiei
generale negative corelative dreptului de uzufruct.
1247
Pentru alte opinii, exprimate în literatura juridică română şi franceză, privind natura juridică a
acestei sancţiuni, G.N. Luţescu, op. cit., p. 573 şi 574.
1248
Este deci întemeiată opinia potrivit căreia răspunderea uzufructuarului este imediată, nefiind
necesar ca nudul proprietar să aştepte încetarea uzufructului pentru a introduce acţiunea prin care
solicită obligarea uzufructuarului la despăgubiri şi la respectarea modului normal de folosinţă a lucrului
(pentru această opinie, doctrina română şi franceză menţionată de G.N. Luţescu, op. cit., p. 551, nota 2;
în sens contrar, a se vedea doctrina franceză menţionată în nota 3).
1249
Pentru aplicarea acestei idei în practica judiciară, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1122/1966, în
Revista română de drept nr. 3/1967, p. 164.
1250
D. Alexandresco, op. cit., p. 566, text şi notele 4 şi 5.
 De regulă, nudul proprietar are doar obligaţia generală negativă care revine su-
biectului general, pasiv şi nedeterminat al raportului juridic în conţinutul căruia intră
dreptul de uzufruct. Într-adevăr, ca drept real, dreptul de uzufruct este opozabil tuturor,
inclusiv nudului proprietar. În acest sens trebuie înţeles şi textul art. 539, alin. 1 C. civ., în
care se precizează că „Proprietarul nu poate prin faptul său nici cu orice chip vătăma
drepturile uzufructuarului”. Desigur, dacă bunul care formează obiectul uzufructului, mai
ales când este vorba de imobile, necesită reparaţii pentru a i se asigura conservarea, nudul
proprietar este îndreptăţit să le facă, iar uzufructuarul este ţinut să le suporte, fără a i se
putea reproşa, cu temei, că şi-a încălcat obligaţia generală negativă1251.
Cum am văzut, nudul proprietar nu are nici obligaţia de a face reparaţiile mari,
întrucât textul art. 545, fraza a Ii-a, teza IC. civ. („Reparaţiile cele mari rămân în sarcina
proprietarului”) a fost interpretat în sensul că el lasă această posibilitate nudului proprietar,
fără a-i crea însă o obligaţie1252.

B. Obligaţiile nudului proprietar care intră în conţinutul unor raporturi juridice

obligaţionale.

Când uzufructul s-a constituit per translationem, prin contract cu titlu oneros, nudul
proprietar are obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii. Mai mult, chiar şi atunci când
uzufructul s-a născut per translationem, prin contract cu titlu gratuit, nudul proprietar îşi
poate asuma această obligaţie.
Nu este exclus ca nudul proprietar să îşi asume faţă de uzufructuar şi alte obligaţii
prin contractul de constituire a uzufructului.
În toate aceste cazuri, obligaţia nudului proprietar nu mai intră în conţinutul unor
raporturi juridice reale, ci în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale.
Tot astfel, dacă nudul proprietar îşi încalcă obligaţia generală negativă şi produce
o vătămare dreptului de uzufruct, el va răspunde pe temei delictual faţă de uzufructuar,
adică pe teren obligaţional, deci dincolo de planul drepturilor reale.

C. Obligaţii propter rem.

1251
G.N. Luţescu, op. cit., p. 552, text şi notele 1 şi 2.
1252
Supra, nr. 210, lit. B, b. în acelaşi sens s-a pronunţat majoritatea doctrinei şi a jurisprudenţei (G.N.
Luţescu, op. cit., p. 555, text şi nota 2). În sens contrar, doctrina franceză indicată de G.N. Luţescu, op.
cit., p. 554, nota 2.
 Este posibil ca nudului proprietar să îi revină anumite obligaţii propter rem legate de
nuda proprietate şi care se transmit deci o dată cu aceasta. În schimb, obligaţiile propter
rem ale proprietarului iniţial legate

(512)

de folosinţa sau deţinerea bunului se vor transmite deci la uzufructuar sau la alţi
deţinători.

§ 3. Stingerea uzufructului

213. Modurile de stingere a uzufructului.

În art. 557-564 C. civ. se reglementează şapte moduri specifice de stingere a

dreptului de uzufruct: moartea uzufructuarului, expirarea termenului pentru care a fost
constituit uzufructul, consolidarea, neuzul sau prescripţia extinctivă, pierderea totală a
lucrului supus uzufructului, abuzul de folosinţă şi renunţarea uzufructuarului. Aceste
moduri specifice de stingere a uzufructului exprimă fie concepţia legiuitorului cu privire
la caracterul esenţialmente temporar al acestui dezmembrământ, fie legătura indisolubilă
care există între dreptul de uzufruct şi dreptul de proprietate din care acesta s-a născut.
Pe lângă aceste moduri specifice de stingere a uzufructului, există şi alte moduri
de stingere a acestui dezmembrământ care rezultă din aplicarea unor principii generale ale
dreptului. Astfel sunt desfiinţarea cu caracter retroactiv, pe orice cale, a titlului de
proprietate al celui care a constituit uzufructul, desfiinţarea pe orice cale a actului juridic
prin care s-a constituit uzufructul, uzucaparea şi dobândirea prin posesia de bună-
credinţă a dreptului de proprietate de către un terţ.

214. Moartea uzufructuarului (art. 557 C. civ.).

Caracterul esenţialmente temporar al dreptului de uzufruct se traduce, în cazul

persoanelor fizice, prin caracterul esenţialmente viager. Altfel spus, indiferent de termenul
pentru care a fost constituit uzufructul în favoarea unei persoane fizice, acest dezmem-
brământ se va stinge prin moartea uzufructuarului. Este posibil însă ca, de la bun început,
uzufructul să fi fost constituit pe durata vieţii uzufructuarului. În acest caz, contractul de
dobândire a acestui dezmembrământ are caracter aleator1253, dar numai dacă uzufructuarul
a efectuat o prestaţie globală, iar nu una periodică.
Orice clauză prin care s-ar mări durata uzufructului dincolo de limita vieţii uzu-
fructuarului este nulă absolut, pentru că încalcă o dispoziţie de ordine publică1254.
Este însă posibil ca nudul proprietar să constituie uzufructul în favoarea mai
multor persoane, care urmează a beneficia de acest dezmembrământ una după moartea
celeilalte, în măsura în care toate aceste persoane erau în viaţă sau cel puţin concepute în
momentul constituirii uzufructului1255.

(513)

215. Expirarea termenului pentru care a fost constituit dreptul de uzufruct

(art. 557 şi 559 C. civ).

Tot ca o consecinţă a caracterului esenţialmente temporar, uzufructul

încetează la expirarea termenului pentru care a fost constituit. Desigur, în cazul
persoanelor fizice, dacă moartea uzufructuarului sau altă cauză de stingere a
uzufructului intervine înainte de expirarea termenului prevăzut în actul de
constituire, uzufructul va înceta în momentul respectiv.
Întrucât persoanele juridice au, de cele mai mute ori, o durată nedetermi -
nată, legiuitorul a prevăzut că dreptul de uzufruct constituit în favoarea lor nu
poate avea o durată mai mare de 30 de ani. În acest sens, în art. 559 C. civ., se
prevede că „Uzufructul care nu e acordat particularilor nu poate trece peste 30 de
ani”.
Termenul de constituire a uzufructului poate fi unul cert sau unul incert.
Termenul este cert nu numai când se precizează în actul de constituire un anu mit
număr de ani, ci şi atunci când durata uzufructului se poate stabili în mod cert
printr-un mod de calcul prevăzut în actul de constituire. De exemplu, se poate
preciza că uzufructul va dura până când uzufructuarul sau o terţă per soană

1253
D. Alexandresco, op. cit., p. 547.
1254
D. Alexandresco, op. cit., p. 546; G.N. Luţescu, op. cit., p. 558; E. Chelaru, op. cit., p. 166; L. Pop,
op. cit., p. 167.
1255
D. Alexandresco, op. cit., p. 547; G.N. Luţescu, op. cit., p. 558; E. Chelaru, op. cit., p. 166; L. Pop,
op. cit., p. 167 şi 168.
împlineşte o anumită vârstă. În acest ultim caz, uzufructul nu se stinge dacă terţa
persoană decedează înainte de vârsta precizată în actul de constituire, ci va continua
până în momentul în care s-ar fi împlinit această vârstă dacă terţa persoană ar fi rămas în
viaţă. Soluţia este expres prevăzută în art. 560 C. civ., care prezumă că aceasta a fost
voinţa reală a părţilor. Ca urmare, dacă în actul de constituire există o prevedere
contrară, se va ţine seama de aceasta 1256.
Termenul pentru care a fost constituit uzufructul începe să curgă în funcţie
de prevederile actului constitutiv, deci în funcţie de voinţa părţilor. Când
uzufructul a fost constituit prin testament, deşi legatarul are drept la fructe numai de
la data cererii de intrare în posesiune sau din ziua predării benevole a legatului,
termenul curge din ziua morţii testatorului, întrucât din acest mo ment legatarul
este uzufructuar de drept, chiar dacă nu şi de fapt 1257.

226. Consolidarea (art. 557 C. civ.).

La prima vedere, consolidarea şi con-fuziunea sunt termeni sinonimi, întrucât

ambii termeni descriu situaţia în care aceeaşi persoană întruneşte două calităţi
incompatibile, respectiv calităţile de uzufructuar şi nud proprietar sau calităţile de
creditor şi debitor 1258. La o analiză mai atentă, s-a observat însă că, în timp ce
confuziunea se poate realiza fie în persoana creditorului, fie în persoana debitorului,
consolidarea se poate realiza numai în persoana uzufructuarului 1259. Această
concluzie este întemeiată

(514)

pe ideea incesibilităţii dreptului de uzufruct. Într-adevăr, numai uzufructuarul poate

dobândi nuda proprietate, prin succesiune sau prin acte juridice între vii. Uzufructul nu se
poate dobândi prin succesiune sau prin acte juridice între vii, cu excepţia vânzării silite.
1256
G.N. Luţescu, op. cit., p. 559.
1257
D. Alexandresco, op. cit., p. 549, text şi nota 2.
1258
Pentru echivalenţa dintre consolidare şi confuziune, D. Alexandresco, op. cit., p. 550.
1259
Pentru această idee, cunoscută încă din dreptul roman în expresia finitur ususfructus... sifructuarius
proprietatem rei adquisierit, que res consolidatio apelatur, doctrina menţionată de G.N. Luţescu, op.
cit., p. 562, nota 1; L. Josserand, op. cit., p. 1075; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 731; în sens
contrar, doctrina menţionată de G.N. Luţescu, op. cit., p. 563, nota 1, dar şi în acest caz se apreciază
că se produce consolidarea numai dacă este vorba de un act de transmisiune a uzufructului; argumentul
contravine însă tocmai incesibilităţii acestui dezmembrământ. În sensul că operează consolidarea şi
atunci când nudul proprietar îl moşteneşte pe uzufructuar, G. Cornu, op. cit., p. 524.
Când nudul proprietar îl moşteneşte pe uzufructuar, nu se produce o consolidare, ci pur şi
simplu încetează dreptul de uzufruct, care este esenţialmente viager. Tot astfel, când o terţă
persoană dobândeşte prin acelaşi act nuda proprietate şi uzufructul, este vorba, în
realitate, de renunţarea cu titlu oneros sau cu titlu gratuit a uzufructuarului la dreptul
său, dar efectele acestei renunţări se produc nu în persoana nudului proprietar, ci în
persoana terţului dobânditor1260. În această ipoteză, drepturile dobândite de terţi de la
uzufructuar rămân neştirbite până în momentul în care ar fi trebuit să înceteze uzufructul
dacă n-ar fi intervenit această împrejurare1261.
Consolidarea propriu-zisă este însoţită întotdeauna şi de o confuziune. Altfel spus,
pe lângă stingerea uzufructului, se sting şi raporturile juridice obligaţionale dintre părţi,
întrucât uzufructuarul întruneşte calităţile de creditor şi debitor. Când uzufructul încetează
ca urmare a decesului uzufructuarului care este moştenit de nudul proprietar, chiar dacă nu
se mai produce o consolidare propriu-zisă, se produce totuşi o confuziune, în sensul că
raporturile juridice obligaţionale dintre părţi se sting ca urmare a întrunirii calităţilor de
creditor şi debitor în persoana nudului proprietar.
Chiar atunci când este vorba de o consolidare propriu-zisă, efectele ei sunt retroactiv
desfiinţate dacă dispare cauza care a determinat-o. De exemplu, este desfiinţat actul prin
care uzufructuarul a dobândit nuda proprietate. Într-o asemenea situaţie, nuda proprietate şi
uzufructul îşi vor recâştiga existenţa autonomă. Din această perspectivă, consolidarea
constituie mai mult un obstacol în calea exercitării uzufructului decât un mod de stingere
a acestui dezmembrământ. Altfel spus, consolidarea nu are întotdeauna caracter
definitiv1262.
Oricum, consolidarea nu are aplicare în cazul cvasiuzufructului, pentru simplul motiv
că, în această situaţie, nu există un nud proprietar şi un uzufructuar, astfel încât nu se poate
vorbi de reunirea acestor două calităţi în aceeaşi persoană1263, în realitate, stingerea raportului
obligaţional dintre proprietarul iniţial şi uzufructuar se poate produce prin confuziune.

217. Neuzul dreptului de uzufruct în decurs de treizeci de ani (art. 557 C. civ.).

Această formulare trimite la ideea de prescripţie extinctivă. Deşi, de regulă,

1260
Într-un sens asemănător, G.N. Luţescu, op. cit., p. 563 şi 564.
1261
D. Alexandresco, op. cit., p. 551, text şi nota 1; G.N. Luţescu, op. cit., p. 564.
1262
D. Alexandresco, op. cit., p. 552; G.N. Luţescu, op. cit., p. 564 şi 565.
1263
D. Alexandresco, op. cit., p. 552; G.N. Luţescu, op. cit., p. 565.
 (515)

prescripţia extinctivă are ca efect numai stingerea dreptului material la acţiune, în cazul
uzufructului, textul art. 557 C. civ. precizează expres că acest dezmembrământ se stinge
în cazul în care titularul său nu uzează de el timp de treizeci de ani. Aşadar, fiind vorba
de un drept real, nu se aplică termenul general de prescripţie extinctivă din materia
drepturilor de creanţă de trei ani, ci termenul general de prescripţie din materia
drepturilor reale prevăzut în art. 1890 C. civ. Aşadar, termenul de treizeci de ani prevăzut în
art. 557 C. civ. este aplicaţia, într-o materie particulară, a termenului prevăzut în art.
1890 C. civ., cu precizarea că, în materia drepturilor reale, acest termen se aplică, în
egală măsură, pentru prescripţia extinctivă şi pentru prescripţia achizitivă, cu excepţia
dreptului de proprietate care, sub aspect extinctiv, este imprescriptibil.
Neuzul dreptului de uzufruct semnifică neexercitarea nici unuia dintre atributele
dreptului de uzufruct1264. Altfel spus, nu este necesar ca uzufructuarul să exercite, în acelaşi
timp, toate prerogativele uzufructului. Este suficient ca el să exercite unul sau altul dintre
atributele acestui dezmembrământ, adică să îl obiectiveze în acte materiale sau juridice. De
exemplu, cât timp uzufructuarul exercită atributul posesiei ca element de drept, adică
obiectivează acest atribut prin acte materiale sau acte juridice de stăpânire a lucrului, nu se
pune problema prescripţiei extinctive, chiar dacă el nu utilizează bunul şi nici nu îi culege
fructele1265. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de neuz dacă uzufructuarul utilizează bunul cu
altă destinaţie sau în altă modalitate decât aceea stabilită de proprietar, caz în care se va
pune, eventual, problema încetării uzufructului ca urmare a abuzului de folosinţă1266. De
asemenea, nu există neuz ori de câte ori uzufructuarul exercită folosinţa prin intermediul altei
persoane, care are doar calitatea de detentorprecar1267.
Pe de altă parte, pentru a opera prescripţia extinctivă, nu este relevantă durata
posesiei terţelor persoane, care poate fi mai mică de treizeci de ani. O asemenea durată a
posesiei este cerută, cum vom vedea, numai pentru prescripţia achizitivă. Important este ca
uzufructuarul să fi pierdut posesia ca stare de fapt corespunzătoare dreptului de uzufruct
1264
În acest sens, s-a afirmat că lipsa de exerciţiu a uzufructului trebuie să fie completă (G.N. Luţescu,
op. cit., p. 568).
1265
Intuiţia acestei idei exista şi în dreptul roman, în sensul că uzufructuarului nu i se cerea să culeagă
toate fructele sau să exercite integral folosinţa asupra lucrului. În această formă, ideea s-a păstrat şi în
dreptul modern (D. Alexandresco, op. cit., p. 554, text şi nota 1). Ideea nu este dusă însă până la capăt
pentru că, de regulă, nu s-a înţeles că dreptul de uzufruct include în conţinutul său juridic nu numai
atributele usus şi fructus, ci şi atributul posesiei corespunzătoare acestui dezmembrământ, ca urmare a
segmentării atributului jus possidendi din conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
1266
D. Alexandresco, op. cit., p. 554.
1267
D. Alexandresco, op. cit., p. 553, text şi nota 2.
şi să nu o recâştige timp de treizeci de ani. În cazul prescripţiei extinctive, este necesară
continuitatea neuzului

(516)

lui timp de treizeci de ani1268, iar nu continuitatea posesiei unui terţ pe o asemenea
durată1269.
Din această perspectivă, distincţia dintre neuzul voluntar, care este rezul -
tatul simplei voinţe a titularului dezmembrământului, nefiind deci cauzat de
intervenţia altei persoane, şi neuzul determinat de tulburarea de către nudul
proprietar sau de către o terţă persoană este lipsită de relevanţă juridică. În primul
caz, sancţiunea ar fi decăderea, iar în al doilea caz, prescripţia extinctivă 1270. Această
distincţie este întemeiată pe înţelegerea neuzului ca o simplă neexer-citare a lui jus
utendi, or, cum am precizat mai sus, neuzul presupune neexercitarea tuturor
atributelor dezmembrământului. Chiar dacă nu exercită jus utendi, uzufructuarul
păstrează jus possidendi specific acestui dezmembrământ. Numai dacă abandonează
bunul, ceea ce echivalează cu o renunţare la dreptul de uzufruct, se pierde în mod
voluntar jus possidendi, fără intervenţia altei persoane. Dar renunţarea la dreptul de
uzufruct este un mod distinct de stingere a acestui drept, diferit de stingerea prin
neuz. Ca urmare, diferenţa dintre neuz, care ar fi sancţionat cu decăderea titularului
dezmembrământului din dreptul său, şi prescripţia extinctivă nu se justifică în
situaţia dreptului de uzufruct şi a celorlalte dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate privată.
Cât priveşte calculul termenului de treizeci de ani pentru prescripţia extinc-
tivă care poate fi opusă în acţiunea confesorie, se aplică regulile generale din
materia prescripţiei extinctive. Aşa fiind, introducerea acţiunii confesorii înainte de
expirarea termenului de treizeci de ani va avea ca efect întreruperea prescripţiei
extinctive, dacă acţiunea va fi admisă.

1268
G.N. Luţescu, op. cit., p. 568.
1269
Interesul invocării prescripţiei extinctive există şi în situaţia în care un terţ a exercitat posesia
asupra bunului, dar numai într-un anumit interval din termenul de treizeci de ani, astfel încât, deşi nu
poate invoca în favoarea sa prescripţia achizitivă, are interes să invoce împotriva uzufructuarului
prescripţia extinctivă. Este deci inadecvată cerinţa, precizată în doctrină (G.N. Luţescu, op. cit., p. 569),
ca, în timpul neuzului de trei zeci de ani, un alt terţ să nu săvârşească nici un act de posesiune asupra
bunului.
1270
M. Nicolae, op. cit., p. 396-398. Pentru această problemă, supra, nr. 73 şi 120 lit. A şi infra, nr. 231,
lit. C, b.
 Prescripţia extinctivă de treizeci de ani nu se aplică în cazul
cvasiuzufructului, întrucât cvasiuzufructuarul are nu doar folosinţa, ci chiar dreptul
de proprietate asupra lucrurilor.
Pe lângă prescripţia extinctivă de treizeci de ani, în raporturile juridice
obligaţionale dintre uzufructuar şi nudul proprietar se aplică termenul general de
prescripţie de trei ani din materia drepturilor de creanţă, precum şi, dacă este cazul,
termenele speciale de prescripţie din această materie. În acest context, obligaţia de
restituire pe care o are uzufructuarul la stingerea uzufructului, precum şi obligaţia de
a da şi de a preda pe care o are cvasiuzufructuarul la expirarea termenului se prescriu în
termenul general de prescripţie de trei ani, întrucât aceste obligaţii corespund unor
drepturi de creanţă. Dar după încetarea uzufructului, cum am văzut, proprietarul poate
exercita şi acţiunea în revendicare, care este

(517)

imprescriptibilă, nu numai împotriva uzufructuarului, ci şi împotriva oricărei alte

persoane.

218. Pieirea totală a bunului care formează obiectul uzufructului (art. 555-
557, 563 şi 564 C. civ.).

Conform art. 557, teza finală, uzufructul se stinge „prin totala desfiinţare a lucrului
asupra căruia uzufructul era constituit”. Cu referire la uzufructul care are ca obiect un
animal sau o turmă, această idee îşi găseşte aplicare în art. 555 şi 556 C. civ.
Din aceste texte rezultă că numai pieirea totală a bunului are ca efect încetarea
dreptului de uzufruct. Dar pieirea totală a bunului are o triplă semnificaţie juridică.
Mai întâi, este vorba de distrugerea lucrului în totalitate, astfel încât se pierde
întreaga sa substanţă.
În al doilea rând, chiar dacă substanţa nu a pierit în totalitate, dar a fost transformată,
adică i s-a schimbat în totalitate forma, uzufructul se va stinge. În acest sens, conform art. 564
C. civ., „de va fi uzufructul constituit numai asupra unei clădiri, şi această clădire va arde
sau se va distrui din altă întâmplare, sau se va dărâma de vechime, uzufructuarul nu va
avea drept de a se folosi de pământul pe care a fost clădirea, nici de materialele rămase”.
În mod asemănător, dacă un iaz ar seca sau un teren ar fi inundat şi transformat în lac,
uzufructul constituit asupra iazului sau asupra terenului va înceta 1271. În asemenea ipoteze,
uzufructul nu renaşte chiar dacă bunul supus uzufructului redobândeşte destinaţia sa
iniţială, fie prin fapta omului, fie în mod natural, cu excepţia cazului în care părţile au
prevăzut o clauză contrară1272.
În al treilea rând, chiar dacă nu piere sau nu se transformă substanţa materială, este
posibil să piară substanţa juridică a dreptului. S-a făcut aşadar distincţie între distrugerea
fizică şi distrugerea juridică a obiectului uzufructului, în acest ultim caz, obiectul
uzufructului este scos afară din comerţ, ceea ce are semnificaţia distrugerii sale juridice 1273.
De exemplu, exproprierea nu este un mod distinct de stingere a uzufructului 1274, ci are
semnificaţia scoaterii bunului afară din comerţ, cu consecinţa stingerii dreptului de
proprietate privată şi a dezmembrămintelor sale1275.
Dacă lucrul a pierit numai parţial, uzufructul se stinge doar în parte. Astfel, conform
art. 563 C. civ., „Dacă o parte numai a lucrului supus la uzufruct s-a distruit, uzufructul se
păstrează asupra numai a părţii rămase”.

(518)

Când uzufructul s-a constituit asupra unei universalităţi, de fapt sau de drept,
pierderea unui element al universalităţii nu determină stingerea uzufructului în întregime.
Acesta este sensul frazei finale a art. 564 C. civ., în care se precizează că „Dacă uzufructul
s-ar afla constituit asupra unui domeniu din care făcea parte şi clădirea, uzufructuarul se
va folosi de pământ”. Noţiunea de domeniu are înţelesul de universalitate de fapt, iar
clădirea este doar un element al acestei universalităţi1276.
Pieirea lucrului duce la stingerea uzufructului indiferent dacă este determinată de un
caz fortuit sau de un caz de forţă majoră ori de fapta culpabilă a uneia dintre părţi sau a unui
terţ. În acest ultim caz însă se va pune problema despăgubirii nudului proprietar sau a

1271
D. Alexandresco, op. cit., p. 557. Autorul trimite la adagiul din dreptul roman rei mutatione interire
usufructum placet.
1272
D. Alexandresco, op. cit., p. 557 şi 558, text şi nota 1; G.N. Luţescu, op. cit., p. 560, text şi nota 1
(acest ultim autor apreciază că stingerea uzufructului ca urmare a pieirii totale a lucrului este absolută
şi definitivă).
1273
D. Alexandresco, op. cit., p. 555 şi 556, text şi notele 1 şi 2; G.N. Luţes- cu, op. cit., p. 560.
1274
Pentru considerarea exproprierii ca un mod distinct de stingere a uzufructului, E. Chelaru, op. cit.,
p. 167; C. Bîrsan, op. cit., p. 276.
1275
Supra, nr. 178, lit. B; D. Alexandresco, op. cit., p. 556; G.N. Luţescu, op. cit., p. 562; L. Pop, op.
cit., p. 168.
1276
D. Alexandresco, op. cit., p. 559; G.N. Luţescu, op. cit., p. 560 şi 561.
uzufructuarului ori a amândurora1277. Evaluarea nudei proprietăţi şi a uzufructului se va
face potrivit modalităţilor de evaluare a dezmembrămintelor nudului proprietar1278.
Pieirea lucrului nu constituie un mod de stingere a cvasiuzufructului. Riscul pieirii
fortuite a lucrului aparţine cvasiuzufructuarului, întrucât acesta este chiar proprietar al
bunurilor consumptibile. În plus, aceste bunuri sunt de gen, iar aceste bunuri nu pier din
punct de vedere juridic. Ca urmare, chiar dacă bunurile de gen au pierit ca urmare a unei
fapte culpabile, cvasiuzufructuarul va avea dreptul la despăgubiri sau la predarea unor
bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, iar obligaţia sa de restituire
faţă de proprietarul iniţial va subzista.

219. Stingerea uzufructului ca urmare a abuzului de folosinţă (art. 558 C. civ.).

Cum am văzut1279, abuzul de folosinţă, în sens larg, dă naştere dreptului nudului

proprietar de a cere încetarea dreptului de uzufruct sau respectarea de către uzufructuar a
modului normal de folosinţă a lucrului. Sancţiunea încetării uzufructului se aplică de către
instanţa de judecată, iar acţiunea introdusă de nudul proprietar are o natură delictuală.
S-a admis că instanţa de judecată poate dispune numai stingerea parţială a
dreptului de uzufruct, deci numai cu privire la lucrul asupra căruia s-a produs abuzul de
folosinţă1280. Dacă, înainte de pronunţarea acestei sancţiuni de către judecător, se constituise
o ipotecă asupra uzufructului potrivit art. 1750, pct. 2

(519)

C. civ., sancţiunea le va fi opozabilă creditorilor numai dacă au participat în

proces1281.

220. Renunţarea la dreptul de uzufruct (ort. 561 şi 562 C. civ.).

1277
În sensul că uzufructul nu se stinge în cazul faptei culpabile, ci se strămută asupra despăgubirii,
G.N. Luţescu, op. cit., p. 561, text şi nota 2. O asemenea subrogaţie reală cu titlu particular nu operează
în absenţa unei prevederi legale exprese. Într-o altă opinie, s-a apreciat că în acest caz şi în altele
asemănătoare, cum este cazul indemnizaţiei de expropriere şi cel al indemnizaţiei de asigurare,
subrogaţia reală are ca efect nu doar transferarea uzufructului de la lucru la indemnizaţia primită în
schimb, ci chiar transfor marea uzufructului în cvasiuzufruct; în acest sens, L. Josserand, op. cit., p.
1071 şi 1072.
1278
Supra, nr. 202.
1279
Supra, nr. 211, lit. D.
1280
D. Alexandresco, op. cit., p. 565, text şi nota 3.
1281
Pentru controversa privind efectele acestei sancţiuni judiciare cu privire la creditorii ipotecari, D.
Alexandresco, op. cit., p. 567, text şi notele 1-4.
 Aceste texte evocă renunţarea la uzufruct, fără a o reglementa însă în mod
expres. Renunţarea fiind un act juridic, este necesară capacitatea de exerciţiu deplină a
uzufructuarului.
De regulă, renunţarea la uzufruct este un act juridic unilateral. Efectul stin-
gerii uzufructului se va produce independent de voinţa nudului proprietar şi chiar
împotriva acestei voinţe, întrucât numai în materia drepturilor de crean ţă renunţarea
la drept care are semnificaţia iertării de datorie presupune acor dul debitorului. În
materia drepturilor reale nu există un debitor propriu-zis, atributele acestor drepturi
exercitându-se direct asupra bunurilor care formează obiectul lor. Ca urmare,
renunţarea la un drept real nu este condiţionată de acordul altei persoane1282.
Ca act juridic unilateral, renunţarea este irevocabilă. Deşi are caracter uni -
lateral, testamentul nu poate cuprinde o renunţare la uzufruct, întrucât, la moartea
testatorului, oricum uzufructul se stinge 1283.
Dacă uzufructuarul a constituit o ipotecă asupra uzufructului, conform art.
1750, pct. 2 C. civ., se presupune că el a renunţat la dreptul său de a renunţa la
uzufruct1284. În schimb, dacă nudul proprietar înstrăinează dreptul său, această
înstrăinare nu produce nici un efect asupra dreptului de uzufruct. Uzufructua rul
„continuă a se folosi de uzufructul său, de nu a renunţat la dânsul în mod formal”
(art. 561 C. civ.). Rezultă din acest text că, în cazul înstrăinării nudei proprietăţi,
chiar dacă uzufructuarul a consimţit la actul de înstrăinare, acest consimţământ nu
are semnificaţia renunţării la uzufruct.
Numai dacă în actul de înstrăinare consimţit de uzufructuar s-a prevăzut o
clauză expresă de renunţare la uzufruct se va stinge acest dezmembrământ. De
asemenea, renunţarea nu poate să fie tacită în cazul uzufructului imobiliar, întrucât
renunţarea nu va fi opozabilă terţilor decât în urma efectuării formalităţilor de
publicitate imobiliară, ceea ce presupune renunţarea expresă 1285, în celelalte cazuri
însă renunţarea la uzufruct poate să fie şi tacită, dacă voinţa uzufructuarului este
însă fermă şi neechivocă 1286.

1282
D. Alexandresco, op. cit., p. 568, text şi notele 3 şi 4.
1283
D. Alexandresco, op. cit., p. 570, text şi nota 6.
1284
D. Alexandresco, op. cit., p. 569, text şi nota 3.
1285
D. Alexandresco, op. cit., p. 570 şi 571; G.N. Luţescu, op. cit., p. 566.
1286
D. Alexandresco, op. cit., p. 570, text şi notele 3 şi 4. Voinţa clară şi neîndoielnică a uzufructuarului
este necesară întrucât renunţările nu se presupun.
 Renunţarea la uzufruct se poate produce deci şi prin contract, uzufructuarul
renunţând la dreptul său fie cu titlu gratuit, ceea ce are semnificaţia unei dona ţii
indirecte, astfel încât actul nu trebuie să fie încheiat în formă solemnă1287, fie cu

(520)

titlu oneros1288. Renunţarea prin contract este denumită translativă, spre a fi deosebită
de denunţarea abdicativă, care se produce prin act juridic unilateral 1289. Indiferent de
forma renunţării, creditorii uzufructuarului pot să ceară revocarea acrului juridic
dacă acesta a fost încheiat în mod fraudulos. Soluţia este expres prevăzută în art. 562
C. civ., text care este o aplicare a dispoziţiilor de principiu din art. 975 C. civ. care
reglementează acţiunea pauliană în general. Ca urmare, acţiunea prevăzută în art.
562 C. civ. trebuie să îndeplinească toate condiţiile de admisibilitate a acţiunii
pauliene.

221. Uzucapiunea şi posesia de bună-credinţă.

Este posibil ca un terţ să posede bunul asupra căruia s-a constituit uzufructul în
tot timpul cerut de lege pentru prescripţia achizitivă. Această situaţie este total
diferită de situaţia stingerii uzufructului ca efect al prescripţiei extinctive. În cazul
prescripţiei achizitive sau al uzucapiunii este vorba de posesia îndelungată asupra
bunului de către o terţă persoană, iar în cazul prescripţiei achizitive este sancţionată
neexercitarea dreptului de către uzufructuar. Terţul poate să posede lucrul în
calitate de uzufructuar, ceea ce va avea ca efect stingerea vechiului uzufruct şi
dobândirea unui uzufruct nou, sau în calitate de proprietar, caz în care el va dobândi
chiar dreptul de proprietate, ceea ce are ca efect şi stingerea uzufructului în
persoana uzufructuarului iniţial 1290.
Uzufructul constituit asupra bunurilor mobile se stinge dacă terţul posesor
îndeplineşte condiţiile necesare pentru funcţionarea prezumţiei irefragrabile de

1287
G.N. Luţescu, op. cit., p. 566; Fr. Deak, op. cit., p. 145 şi 146.
1288
Pentru posibilitatea renunţării la uzufruct printr-un contract cu titlu oneros (vânzare sau schimb), D.
Alexandresco, op. cit., p. 572.
1289
G.N. Luţescu, op. cit., p. 565, text şi nota 2.
1290
Pentru aceste două ipoteze de stingere a uzufructului prin uzucapiune, D. Alexandresco, op. cit., p.
576, text şi notele 1 şi 2.
proprietate în oricare dintre ipotezele prevăzute în art. 1909 şi 1910 C. civ. 1291 Terţul
posesor de bună-credinţă va dobândi, după caz, uzufructul sau dreptul de
proprietate asupra bunului mobil, în funcţie de reprezentarea subiectivă pe care o
are.
Stingerea uzufructului se produce numai dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru uzucapiunea lungă, de treizeci de ani, sau pentru uzu-
capiunea scurtă, de la zece la douăzeci de ani.
Cvasiuzufructul nu se stinge ca urmare a uzucapiunii sau a posesiei de bu nă-
credinţă, întrucât obligaţia uzufructuarului de restituire a lucrurilor subzistă, având
ca obiect bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate cu cele
primite1292.

222. Desfiinţarea titlului persoanei care a constituit uzufructul sau

desfiinţarea actului juridic prin care s-a constituit uzufructul.

Principiul resoluto

(521)

iure dantis, resolvitur ius accipientis explică de ce uzufructul se stinge atunci când a fost
desfiinţat, pe orice cale (nulitate, rezoluţiune, imposibilitate fortuită totală de executare
etc), titlul persoanei care a constituit uzufructul prin testament sau prin contract. Desigur,
în această situaţie, trebuie să se ţină seama şi de excepţiile de la principiul exprimat prin
adagiul menţionat mai sus1293. Este posibil să fie desfiinţat, pe orice cale, chiar titlul prin
care s-a constituit dreptul de uzufruct. Şi în acest caz dreptul de uzufruct este desfiinţat1294.
În ambele ipoteze, efectul desfiinţării titlului este mai degrabă desfiinţarea decât
stingerea uzufructului. Aşadar, se consideră că uzufructul nici nu a existat, întrucât efectul
desfiinţării titlului este retroactiv. Într-adevăr, constituirea uzufructului presupune

1291
Pentru aplicarea acestor texte în legătură cu stingerea uzufructului, D. Alexandresco, op. cit., p. 576,
text şi notele 4-6.
1292
D. Alexandresco, op. cit., p. 577.
1293
Pentru excepţiile de la acest principiu, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 206
şi 207; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 247-
250.
1294
Pentru aceste două ipoteze de stingere a uzufructului, D. Alexandresco, op. cit., p. 573-575; E.
Chelaru, op. cit., p. 167; L. Pop, op. cit., p. 168 şi 169.
întotdeauna o prestaţie uno ictu din partea celui care constituie uzufructul. Astfel se
explică de ce în aceste două ipoteze nu se aplică regulile de la stingerea uzufructului, ci
regulile specifice fiecăruia dintre modurile de desfiinţare a titlului.

223. Aplicarea modurilor de stingere a uzufructului în situaţia cvasiuzufructului.

Am văzut că unele dintre modurile de stingere a uzufructului nu îşi găsesc

aplicarea în situaţia cvasiuzufructului. Aşadar, sunt moduri de stingere a
cvasiuzufructului numai decesul cvasiuzufructuarului, expirarea termenului pentru care s-a
constituit cvasiuzufructul, confuziunea (am văzut că, în cazul cvasiuzufructului, este vorba
de confuziune, iar nu de consolidare), renunţarea cvasiuzufructuarului şi desfiinţarea
titlului de proprietate al persoanei care a constituit cvasiuzufructul sau desfiinţarea titlului
de constituire a cvasiuzufructului1295.

Secţiunea a IlI-a
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie

224. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt manifestări particulare ale drep-

tului de uzufruct.

Astfel cum sunt reglementate în art. 565-574 C. civ., aceste două

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate se deosebesc de dreptul de uzufruct numai
prin extinderea caracterului incesibil şi la emolumentul uzului sau abitaţiei. Aşadar, titularul
dreptului de uz sau de abitaţie nu numai că

(522)

nu poate ceda dreptul său, dar el trebuie să îl exercite, de regulă, numai pentru nevoile lui
şi ale familiei sale.
Distincţia dintre dreptul de uz şi dreptul de abitaţie rezultă din obiectul lor.
Dreptul de abitaţie se constituie asupra unei locuinţe. Dreptul de uz are ca obiect bunuri
mobile şi bunuri imobile, cu excepţia locuinţei1296.

1295
Pentru modurile de încetare a cvasiuzufructului, şi D. Alexandresco, op. cit., p.579.
1296
V. Stoica, loc. cit., p. 27, nota 27.
 Fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de
abitaţie sunt supuse regulilor din materia uzufructului, atât în ce priveşte constituirea1297,
exercitarea şi stingerea lor, cum se precizează expres în art. 565-567 C. civ.
Prin derogare de la aceste reguli, în art. 570 C. civ. este inclusă dispoziţia care
limitează atributul culegerii fructelor de către uzufructuar la cele cuvenite pentru
trebuinţele sale şi ale familiei sale, inclusiv pentru cele ale copiilor născuţi după
constituirea dreptului de uz. în plus, în art. 571C. civ. se arată că „Uzuarul nu poate ceda
nici închiria dreptul său altuia”.
Într-un sens asemănător, în art. 572 C. civ. este limitată exercitarea dreptului de
abitaţie la folosirea locuinţei de către titularul acestui dezmembrământ în interesul său şi al
familiei sale; chiar dacă n-ar fi fost căsătorit la data naşterii dreptului de abitaţie, titularul
acestui drept poate extinde exercitarea abitaţiei în folosul familiei constituite ulterior. Spre
deosebire de dreptul de uz, în cazul dreptului de abitaţie se recunoaşte o excepţie de la
regula incesibilităţii emolumentului dezmembrământului. Conform art. 572, alin. 2 C. civ.,
„Cel ce are dreptul de abitaţiune poate închiria partea casei ce nu locuieşte”. În art. 573 C.
civ. se prevede că „Dreptul de abitaţiune nu poate fi nici cesionat, nici închiriat, afară de
excepţia adusă la art. 572”.
Deşi dispoziţiile art. 574 se referă la uzuar, ele se aplică, cum rezultă din conţinutul
acestui text, şi titularului dreptului de abitaţie. Conform acestor dispoziţii, dacă titularul
uzului sau abitaţiei foloseşte întregul bun în interesul său şi al familiei sale, va fi ţinut de
toate obligaţiile uzufructuarului. Dacă el foloseşte însă numai o parte din bun, va contribui
la cheltuieli în mod proporţional.

225. Dreptul de abitaţie reglementat în art. 4 din Legea nr. 319/19441298.

Această reglementare a recunoscut un drept de abitaţie, cu caracter special, în fa-

voarea soţului supravieţuitor care nu are în proprietate o locuinţă.
Conform acestei reglementări, acest drept succesoral special al soţului su-
pravieţuitor este recunoscut dacă sunt îndeplinite două condiţii: casa de locuit

1297
Dreptul de abitaţie se poate constitui prin convenţie separată sau printr-o convenţie consemnată
printr-un înscris care include mai multe contracte. Aşadar, trebuie să se facă distincţie între actul juridic
în sens de negotiorum gestor şi înscrisul privit ca instrumentum probationis. Pentru aplicarea acestei
idei în practica judiciară, C.S.J., s. civ., dec. nr. 1767/1992, în Dreptul nr. 10-11/1992, p. 114. De
asemenea, dreptul de abitatie se poate constitui, ca şi uzufructul, nu numai per translationem, ci şi per
deductionem. În acest sens, C. Bîrsan, op. cit., p. 278 şi 279, text şi nota 1.
1298
Supra, nr. 207, nota 63.
 (523)

să fie inclusă în masa succesorală rămasă de la soţul decedat, iar soţul supravieţuitor să nu
fie unicul moştenitor al defunctului1299; soţul decedat să nu deţină în proprietate o altă
locuinţă. Durata dreptului de abitaţie este limitată la momentul ieşirii din indiviziune, dar
nu mai puţin de un an de la decesul soţului sau la momentul recăsătoririi soţului
supravieţuitor.
Prin derogare de la dreptul comun, soţul supravieţuitor nu va fi obligat să dea
cauţiune.
Folosinţa locuinţei este limitată la nevoile soţului supravieţuitor. Acesta nu
beneficiază de excepţia prevăzută în art. 572, alin. 2 C. civ., deci nu va putea închiria partea
din casă în care nu locuieşte. Într-o asemenea situaţie, moştenitorii au dreptul să ceară
limitarea dreptului de abitaţie la partea de locuinţă necesară soţului supravieţuitor. Mai mult,
ei pot să ofere soţului supravieţuitor o altă locuinţă, corespunzătoare nevoilor acestuia.

Secţiunea a IV-a
Dreptul de servitute

§ 1. Noţiunea dreptului de servitute

226. Servitutile în sens larg şi dreptul de servitute ca dezmembrământ al

dreptului de proprietate.

Termenul de servitute este folosit în dreptul modern, spre deosebire de dreptul

roman, într-un sens mai puţin cuprinzător. În dreptul roman, servitutile, înţelese ca o
categorie de jura in re aliena1300, includeau în sfera lor nu numai servitutile prediale, ci şi
servitutile personale. în dreptul modern, uzufructul, uzul şi abitaţia nu mai sunt privite ca
servituti. Ca urmare, a dispărut interesul distincţiei, utilizate în dreptul roman, între
servitutile personale şi servitutile prediale, astfel încât termenul de servitute este utilizat nu-

1299
În mod judicios s-a precizat că, dacă soţul defunctului este unicul moştenitor, el are calitatea de
proprietar exclusiv, fiind exclusă ipoteza dezmembrării proprietăţii. în acest sens, Fr. Deak, Tratat de
drept succesoral, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 136 şi 137; C. Bîrsan, op. cit., p. 279.
1300
Supra, nr. 196.
mai în legătură cu acele jura in re aliena constituite în favoarea unui imobil ca fond
dominant.
Mai exact, servitutile presupun existenţa a două imobile aparţinând unor
proprietari diferiţi. Proprietarul fondului dominant, în favoarea căruia se constituie
servitutea, beneficiază fie de o limitare a exercitării dreptului de proprietate asupra
fondului aservit, fie chiar de anumite prerogative din conţinutul juridic al acestui drept de
proprietate. De regulă, unul dintre imobile are calitatea de fond dominant, iar celălalt are
calitatea de fond aservit. Nu este însă exclus ca servitutile să aibă caracter reciproc, caz în
care fiecare imobil are atât calitatea de fond dominant, cât şi calitatea de fond aservit.

(524)

Astfel înţelese, servitutile au în dreptul modern o sferă mai restrânsă decât în

dreptul roman. Cu toate acestea, sfera acestei noţiuni este eterogenă, ea reunind elemente
cu o configuraţie juridică foarte variată. S-au conturat astfel două sensuri ale acestei
noţiuni. într-un sens larg, servitutile acordă titularului fondului dominant fie beneficiul
limitării exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit, fie chiar posibilitatea
exercitării unora dintre prerogativele care intră în conţinutul juridic al acestui drept. În
prima situaţie, servitutile nu constituie veritabile dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate privată, întrucât ele au doar rostul de a stabili o anumită graniţă între sferele
de exercitare a drepturilor de proprietate asupra imobilelor aparţinând unor proprietari
diferiţi. Numai în a doua situaţie este vorba de veritabile dezmembrăminte ale dreptului
de proprietate privată.
În general, cum este cunoscut, drepturile subiective civile, aparţinând unor titulari
diferiţi, trebuie să fie exercitate astfel încât nici unul dintre aceşti titulari să nu sufere un
prejudiciu mai mare decât inconvenientele normale care rezultă din coexistenţa
drepturilor. Mai ales în cazul dreptului de proprietate privată limitarea exercitării este
necesară, întrucât acest drept constituie structura principală a organizării spaţiului de
libertate al fiecărei persoane în condiţiile coexistenţei sociale. Este motivul pentru care
limitarea exercitării dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară, este nu numai
rezultatul intervenţiei legiuitorului, ci şi rezultatul intervenţiei judecătorului, ceea ce
justifică distincţia dintre limitele legale şi limitele judiciare în această materie1301. Mai mult,
uneori chiar proprietarii, prin înţelegerea lor, limitează exercitarea dreptului de proprietate.
1301
Supra, nr. 127,128 şi 141.
 Servitutile sunt, în cea mai mare parte, un instrument juridic prin care se
restrânge exercitarea dreptului de proprietate asupra unor imobile în raporturile de
vecinătate. Această idee este valabilă nu numai pentru aşa-numitele servituti naturale şi
servituti legale, ci şi pentru anumite servituti stabilite prin fapta omului în măsura în care
nu au semnificaţia dezmembrării dreptului de proprietate privată. Din acest considerent,
servitutile care au această funcţie de limitare a exercitării dreptului de proprietate
imobiliară în raporturile de vecinătate au fost prezentate în capitolul referitor la limitele exer-
citării acestui drept1302.
Numai în măsura în care servitutile permit titularului fondului dominant să
exercite anumite prerogative din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra
fondului aservit ele constituie veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate
privată. Dar, spre deosebire de drepturile de uzufruct, uz şi abitaţie, care au un conţinut
juridic fix, predeterminat de lege, servitutile, înţelese ca dezmembrăminte ale dreptului
de proprietate privată, ca şi dreptul de superficie, au un conţinut juridic variabil. Întrucât
numai unele dintre servitutile stabilite prin fapta omului se înfăţişează ca veritabile
dezmembrăminte,

(525)

rezultă că prerogativele care formează conţinutul lor juridic sunt stabilite, de la caz la caz,
tocmai printr-o anumită faptă a omului. Numai cercetarea acestei fapte a omului permite
desluşirea conturului juridic al fiecărei servituti ca dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată.
Dar, întrucât nu există un conţinut juridic predeterminat al fiecărui drept de
servitute, cum se poate stabili dacă o anumită servitute are sau nu semnificaţia juridică a
dezmembrării dreptului de proprietate privată?
Criteriul evocat mai sus, respectiv posibilitatea exercitării de către titularul fondului
dominant a unor atribute din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului
aservit, trebuie aplicat ţinând seama de tipologia extrem de diversă a servitutilor în sens
larg. Aplicând acest criteriu la fiecare servitute, se poate stabili dacă ea constituie un
veritabil dezmembrământ al dreptului de proprietate privată. Clasificarea servitutilor în sens
larg este o operaţie logică şi juridică menită, în primul rând, să permită distincţia între ser-
vitutile care sunt moduri normale de exercitare a dreptului de proprietate în raporturile de
1302
Supra, nr. 134-140 şi 148.
vecinătate, respectiv limite ale exercitării acestui drept, şi servitutile care sunt veritabile
dezmembrăminte.

227. Clasificarea servitutilor în sens larg.

A. Clasificarea servitutilor în sens larg în funcţie de conţinutul lor juridic.

Cel mai important criteriu de clasificare a servitutilor în sens larg este conţinutul lor
juridic. Acest criteriu permite o dublă delimitare: pe de o parte, în funcţie de conţinutul
lor juridic, se disting servitutile care sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate privată imobiliară de servitutile care sunt doar modalităţi de limitare a
exercitării acestui drept în raporturile de vecinătate; pe de altă parte, servitutile care sunt
veritabile dezmembrăminte pot fi grupate în mai multe categorii, în funcţie de atributele pe
care titularul fondului dominant le poate exercita asupra fondului aservit.
a) Servitutile care sunt doar modalităţi de limitare a exercitării dreptului de pro-
prietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate. În această categorie intră toate
servitutile naturale şi legale reglementate în Codul civil în articolele 578-619. În mod
judicios s-a observat că între servitutile naturale (art. 578-585 C. civ.) şi servitutile legale (art.
586-619 C. civ.) nu există nici o diferenţă, ele fiind în egală măsură moduri normale de
limitare a exercitării dreptului de proprietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate. În
plus, chiar aşa-numitele servituti naturale constituie o asemenea limitare tocmai pentru că
sunt prevăzute de lege. Este motivul pentru care, deşi prevăzută expres în art. 577 C. civ.,
clasificarea servitutilor în funcţie de izvorul lor în servituti naturale, servituti legale şi
servituti stabilite prin fapta omului a fost considerată inexactă şi inutilă1303, în plus,
împrejurarea că aşa-numitele servituti naturale şi legale sunt prevăzute de lege nu
înseamnă că izvorul acestora este numai legea. În realitate,

(526)

legea leagă doar anumite efecte juridice de situaţia de fapt în care sunt integrate imobilele
care au calitatea de fond dominant şi de fond aservit. Dacă în realitate nu se regăseşte
situaţia de fapt descrisă în ipoteza normelor juridice care reglementează aşa-numitele
servituti naturale şi servituti legale, legea nu este suficientă, prin ea însăşi, ca să dea naştere

1303
D. Alexandresco, op. cit., p. 623-625; G.N. Luţescu, op. cit., p. 603-607; C. Stătescu, op. cit., p.
812-814; C. Bîrsan, op. cit., p. 283 şi 284; L. Pop, op. cit., p. 175-177.
acestor servituti. Aşadar, raporturile juridice stabilite între titularul fondului dominant şi
titularul fondului aservit se nasc pe temeiul unui fapt juridic simplu sau complex, în sens
restrâns, tocmai pentru că legea a prevăzut aceste efecte juridice. În acest context, este pusă
în evidenţă inexactitatea delimitării servitutilor naturale şi legale, pe de o parte, de
servitutile stabilite prin fapta omului, întrucât cel puţin unele dintre servitutile legale îşi au
izvorul într-un fapt juridic complex în care este integrată şi o acţiune omenească. Chiar
sintagma fapta omului este inexactă, pentru că ea acoperă atât unele fapte juridice în sens
restrâns (acţiuni omeneşti), cât şi acte juridice.
În această categorie de servituti care sunt doar moduri normale de exercitare a
dreptului de proprietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate intră însă nu numai
aşa-numitele servituti naturale şi servituti legale, ci şi unele dintre servitutile stabilite prin
fapta omului. Într-adevăr, este posibil ca proprietarii unor imobile vecine să consimtă la
limitarea reciprocă a exerciţiului drepturilor lor sau să se înţeleagă numai cu privire la
limitarea exercitării dreptului de proprietate asupra unuia dintre cele două imobile fără ca
prin această limitare să se transfere vreunul din atributele dreptului de proprietate asupra
fondului aservit către titularul dreptului de proprietate asupra fondului dominant. De
exemplu, prin înţelegerea lor, proprietarii a două terenuri vecine se pot obliga să nu
planteze arbori înalţi în raport cu hotarul la o distanţă mai mare decât aceea prevăzută de
lege; tot astfel, numai unul dintre proprietari poate consimţi să mărească această distanţă,
chiar dacă celălalt nu-şi ia un angajament corespunzător. Altfel spus, dincolo de servitutea
legală prevăzută în art. 607 C. civ., proprietarii pot conveni să instituie o servitute mai
severă.
b) Servituti care permit titularului fondului dominant să-şi lărgească sfera de
exercitare a dreptului său, cu limitarea corespunzătoare a exercitării dreptului de
proprietate asupra fondului aservit. Pe cale contractuală, proprietarii fondurilor vecine pot
stabili ca unul dintre ei, care are calitatea de proprietar al fondului dominant, să îşi extindă
sfera de exercitare a dreptului său, în timp ce celălalt, care are calitatea de proprietar al
fondului aservit, îşi restrânge sfera de exercitare a dreptului său în mod corespunzător.
Astfel de servituti au o dublă valenţă: uneori, ele sunt tot moduri de limitare a exercitării
dreptului de proprietate imobiliară în raporturile de vecinătate, întrucât extinderea sferei de
exercitare a unui drept şi restrângerea sferei de exercitare a celuilalt drept nu are semnificaţia
juridică a transferului unui atribut din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra
fondului aservit către proprietarul fondului dominant; alteori însă, prin extinderea sferei de
exercitare a dreptului de proprietate asupra fondului dominant, titularul acestui drept
dobândeşte, într-o formă atipică, o parte din atributul dispoziţiei materiale asupra
fondului aservit, ceea ce are semnificaţia juridică a unui veritabil dezmembrământ.

(527)

În prima ipoteză, proprietarul fondului dominant are dreptul, pe baza în-

ţelegerii părţilor, să planteze la o distanţă mai mică faţă de hotar decât aceea
prevăzută de lege; consecinţa este că proprietarul fondului aservit nu va mai putea
cultiva, în mod normal, din cauza umbrei lăsate de plantaţiile vecinului, o parte din
terenul său, ceea ce înseamnă o restrângere a lui jus utendi. Această servitute nu este
însă un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, ci numai un mod de
amenajare a exercitării dreptului de proprietate imobiliară în raporturile de
vecinătate.
În cea de-a doua ipoteză, proprietarul fondului aservit consimte, renunţând la
beneficiul acordat de art. 615 C. civ., ca proprietarul fondului dominant să-şi facă
streaşină casei sale astfel încât apele să se scurgă pe terenul vecinului său. În acest
fel, proprietarul fondului dominant exercită într-o formă atipică o parte din dreptul
de dispoziţie asupra fondului aservit, întrucât scurgerea apelor din ploi
deteriorează terenul. Se constituie astfel o servitute ca dezmembrământ al
dreptului de proprietate privată.
c) Servituti care permit titularului fondului dominant să exercite parţial anumite
prerogative din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului aservit.
Aceste servituti sunt în mod evident dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate. În mod normal, aceste servituti se constituie numai prin fapta omului, cel
mai adesea prin convenţia încheiată între proprietarul fondului dominant şi
proprietarul fondului aservit. Numai în mod excepţional dreptul legal de trecere,
reglementat în art. 616-619 C. civ., are atât semnificaţia juridică a unei modalităţi
normale de exercitare a dreptului de proprietate imobiliară în raporturile de
vecinătate, cât şi aparenţa unui dezmembrământ al dreptu lui de proprietate.
Servitutile din această categorie se înfăţişează într-o dublă ipostază. Titu-
larul fondului dominant are fie dreptul exclusiv de a exercita parţial anumite
prerogative din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului aservit,
fie numai dreptul de a exercita în comun cu proprietarul fondului aservit aceste
prerogative. De exemplu, o servitute de trecere constituită prin convenţia părţilor
poate fi temeiul folosirii exclusive a căii de trecere pe fondul aservit de către
proprietarul fondului dominant sau temeiul folosirii în comun de către cei doi
proprietari a acestei căi de trecere. Tot astfel, în cazul unei servituti de apeduct,
proprietarul fondului aservit poate utiliza apa transportată prin conductă sau
poate consimţi ca apa să fie utilizată exclusiv de către proprietarul fondului
dominant.
d) Concluzie. Rezultă din cele de mai sus că, dintre servitutile în sens larg,
numai servitutile care permit titularului fondului dominant să exercite, în mod tipic
sau atipic, exclusiv sau în comun, anumite prerogative din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate asupra fondului aservit constituie dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate privată. Calificarea unei servituti ca dezmembrământ
depinde deci de analiza conţinutului său juridic. Această calificare este importantă
pentru că servitutile care au semnificaţia juridică de dezmembrăminte nu sunt
compatibile cu dreptul de proprietate publică, cu

(528)

excepţia dreptului legal de trecere, care, deşi are semnificaţia juridică de mod
normal de exercitare a dreptului de proprietate privată, apare şi ca un
dezmembrământ al proprietăţii.
Servitutile care sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate mai sunt
denumite servituti pozitive, pentru că ele permit proprietarului fondului dominant
să exercite anumite prerogative din conţinutul juridic al dreptului de proprietate
asupra fondului aservit. Servitutile care sunt doar moduri de limitare a exercitării
dreptului de proprietate imobiliară în raporturile de vecinătate, care presupun deci
o obligaţie de a nu face, sunt denumite servituti negative1304.

B. Clasificarea servitutilor în funcţie de caracterul raporturilor dintre cele

două fonduri.

1304
Totuşi, s-a afirmat, în mod impropriu, că distincţia între servitutile pozitive şi cele negative se face
în funcţie de obiectul lor, iar nu în funcţie de conţinutul lor juridic (C. Stătescu, Drept civil. Persoana
fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 814 şi
815; L. Pop, op. cit., p. 175).
 În funcţie de acest criteriu, se poate distinge între servituti cu carac ter
unilateral şi servituti cu caracter reciproc 1305.
a) Servituti cu caracter unilateral. Aceste servituti presupun existenţa unui
raport cu caracter unilateral între cele două fonduri, astfel încât un imobil are
numai calitatea de fond dominant, iar celălalt numai calitatea de fond aservit, în
cazul dreptului legal de trecere, unul dintre fonduri, care este loc închis, are numai
calitatea de fond dominant, iar fondul pe care se trece are numai cali tatea de fond
aservit. De regulă, servitutile cu caracter unilateral se constituie prin fapta omului,
cel mai adesea prin convenţia părţilor.
b) Servituti cu caracter bilateral. Alteori, raporturile specifice stabilite între cele
două fonduri acordă fiecăruia dintre acestea dubla calitate de fond dominant şi
fond aservit. Cele mai multe dintre servitutile naturale şi servitutile legale au
caracter reciproc. Nimic nu împiedică însă ca servitutile stabilite prin fap ta omului
să aibă caracter reciproc.

C. Clasificarea servitutilor în funcţie de natura fondului dominant.

Aşadar, criteriul acestei clasificări este natura fondului dominant 1306, iar nu
natura localităţii în care sunt situate fondurile. în funcţie de acest criteriu, servitutile
sunt urbane sau rurale. Oricare dintre aceste servituti se poate constitui în intra -
vilanul oricărei localităţi, urbane sau rurale, sau chiar în extravilanul locali tăţilor.
Acest criteriu este expres prevăzut în art. 621 C. civ. Deşi acest text este

(529)

inclus în capitolul referitor la servitutile stabilite prin fapta omului, totuşi el

operează în întreaga sferă a servitutilor în sens larg.
a) Servituti urbane. Aceste servituti se constituie în folosul clădirilor. Aşadar,
fondul dominant este întotdeauna o clădire, indiferent de natura fondului aservit.

1305
S-a apreciat uneori că acest criteriu operează numai în privinţa servitutilor naturale şi legale (L.
Pop, op. cit., p. 177, G. Cornu, op. cit., p. 577-582). În realitate, acest criteriu operează în întreaga sferă
a servitutilor în sens larg, deci inclusiv în privinţa servitutilor stabilite prin fapta omului.
1306
Dintr-o perspectivă asemănătoare, obiectul servitutii a fost considerat criteriul acestei clasificări (E.
Chelaru, op. cit., p. 172; L. Pop, op. cit., p. 175). Totuşi, noţiunea de obiect al servitutii este imprecisă.
Ea se referă mai degrabă la fondul aservit decât la fondul dominant. Ca urmare, în legătură cu această
clasificare, este mai exact criteriul naturii fondului dominant decât criteriul obiectului servitutii.
 b) Servituti rurale. Servitutile constituite în folosul terenurilor sunt rurale,
indiferent de natura fondului aservit.

D. Clasificarea servitutilor în funcţie de modul de exercitare.

Acest criteriu este temeiul distincţiei între servitutile continue şi servitutile

necontinue. Ca şi criteriul anterior, acest criteriu este prevăzut în capitolul referitor
la servitutile stabilite prin fapta omului (art. 622, alin. 1 şi 2 C. civ.), dar el are
aplicare în întreaga sferă a servitutilor în sens larg.
a) Servituti continue. Potrivit art. 622, alin. 2, fraza IC. civ. „Servitutile con-
tinue sunt acelea ale căror exerciţiu este sau poate fi continuu, fără să aibă tre buinţă
de faptul actual al omului; astfel sunt apăducele 1307, scursurile apelor, ferestrele şi
alte asemenea”. Denumirea acestor servituti este înşelătoare. Contrar denumirii lor,
exercitarea lor nu presupune o activitate continuă a titularului fondului dominant, ci
doar posibilitatea continuă de a săvârşi o asemenea activitate. Altfel spus, o dată ce
au fost stabilite, aceste servituti permit titularului fondului dominant să se
folosească oricând de ele.
b) Servituti necontinue. În fraza a doua a aceluiaşi text legal se precizează că
„Servitutile necontinue sunt acelea care au trebuinţă de faptul actual al omului spre a
fi exercitate, astfel este dreptul de trecere, de a lua apă din fântână, de a paşte vite şi
altele asemenea”. Aşadar, dincolo de înţelesul imediat al denumirii lor, servitutile
necontinue presupun exercitarea lor actuală, altfel spus continuă, printr-o activitate
a omului. Desigur, ideea de continuitate nu trebuie să fie absolutizată. Caracterul
actual sau continuu al activităţii titularului fondului dominant există în măsura în
care servitutea este exercitată în mod normal, cu intermitenţele fireşti impuse de
conţinutul unei asemenea servituti, precum şi de împrejurările de fapt.

E. Clasificarea servitutilor în funcţie de manifestarea lor externă.

Acest criteriu este prevăzut în art. 622, alin. 3 C. civ. în capitolul referitor la
servitutile stabilite prin fapta omului, dar se aplică în întreaga sferă a servitutilor
în sens larg. În funcţie de acest criteriu, servitutile pot fi aparente sau neaparente.

1307
Termenul este încercarea de traducere, prin termeni specifici limbii române de la data elaborării
Codului civil român, a expresiei franceze Ies conduites d'eau, cuprinsă în art. 688, alin. 2 C. civ. fr.
 a) Servituti aparente. Potrivit primei teze din fraza a doua a art. 622, alin. 3
C. civ., „Servitutile aparente sunt acelea care se cunosc prin lucrări exterioare
precum: o uşă, o fereastră, o apăducere” 1308. Servitutile aparente se recunosc aşadar
nu numai în măsura exercitării lor de către titularul fondului dominant,

(530)

ci şi prin semnele exterioare care sunt vizibile indiferent de activitatea de exercitare a

servitutii. Pe lângă exemplele menţionate în text, în această categorie intră şi servitutea de
trecere în măsura în care calea de acces este marcată prin anumite semne.
b) Servituti neaparente. În a doua teză din fraza a doua a aceluiaşi text legal se
precizează că „Servitutile neaparente sunt acelea ce n-au semn exterior de existenţa lor,
precum spre exemplu, prohibiţiunea de a zidi pe un fond sau de a nu zidi decât până la o
înălţime determinată”. În această categorie intră servitutile care nu pot fi recunoscute în
funcţie de anumite semne exterioare. Confirmarea existenţei lor este posibilă numai prin
titlul (izvorul) de constituire a servitutii. Servitutea de trecere, dacă nu este marcată prin
semne exterioare, are caracterul unei servituti neaparente.

F. Calificarea servitutilor în funcţie de fiecare criteriu de clasificare.

Fiecare servitute poate fi calificată în funcţie de oricare dintre criteriile de

clasificare menţionate mai sus. Astfel, o servitute poate fi constituită prin fapta omului,
poate fi pozitivă, urbană, continuă şi aparentă. O altă servitute poate fi naturală sau legală,
negativă, rurală, necontinuă şi neaparentă. Combinând diferitele criterii de clasificare,
rezultă servituti cu diferite caractere. Dintre toate acestea, servitutile continue şi aparente se
disting prin aceea că, potrivit art. 623 C. civ., ele pot fi dobândite nu numai prin titlu, ci şi prin
uzucapiune. În art. 624 C. civ. se precizează expres că „Servitutile continue neaparente şi
servitutile necontinue şi neaparente nu se pot stabili decât prin titluri”. Printr-o interpretare
sistematică a dispoziţiilor art. 623 şi 624 C. civ. se ajunge la concluzia că nici servitutile
necontinue şi aparente nu se pot dobândi prin uzucapiune.

1308
Termenul este o încercare de traducere în româneşte a cuvântului franţuzesc aqueduc, cuprins în art.
689, alin. 2 C. civ. fr. Termenul utilizat astăzi este acela de apeduct.
 228. Dreptul de servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată.
Definiţie şi caractere juridice.

Clasificarea servitutilor în sens larg a fost utilă, între altele, pentru a identifica acele
servituti care constituie dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. Numai în
legătură cu aceste servituti este potrivită folosirea termenului de drept real principal.
Drepturi de servitute propriu-zise sunt numai servitutile care sunt dezmembrăminte.
Definirea şi caracterizarea dreptului de servitute, în contextul analizării dezmembrămintelor
dreptului de proprietate privată, trebuie să ţină seama deci numai de ceea ce este esenţial
pentru existenţa servitutilor ca dezmembrăminte. Pe de altă parte, definirea dreptului de
servitute, în acest înţeles, întâmpină o dificultate mai mare decât definirea celorlalte drepturi
reale principale. Chiar atunci când este un dezmembrământ al dreptului de proprietate
privată, servitutea nu are un conţinut juridic predeterminat prin lege, cu excepţia dreptului
legal de trecere, care, deşi apare ca un dezmembrământ, este în realitate un mod normal de
exercitare a dreptului de proprietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate. Altfel
spus, dreptul de servitute are un conţinut juridic variabil. Prerogativele dreptului de servitute
sunt stabilite, în fiecare caz în parte, chiar prin izvorul raportului juridic concret în
conţinutul căruia intră acest drept real principal.

(531)

În acest sens, în art. 635 teza I C. civ. se precizează că titularul dreptului de

servitute „nu-l poate întrebuinţa decât după cuprinderea titlului său”. Această idee a fost
privită ca un principiu fundamental de interpretare în materia servitutilor1309. Cu toate
acestea, dreptul de servitute nu pierde caracterul legal, comun tuturor drepturilor reale
principale. El există ca drept real principal numai pentru că legea prevede ca atare această
figură juridică şi îi fixează coordonatele principale, chiar dacă printre aceste coordonate
nu se numără şi conţinutul juridic predeterminat prin lege. Chiar dacă legea nu predeter-
mină conţinutul dreptului de servitute în general, ea prevede, în art. 629, alin. 1 C. civ., o
prezumţie în legătură cu prerogativele pe care le conferă acest drept: „Când se stabileşte o
servitute, se înţelege că se acordă totdeodată şi toate mijloacele spre întrebuinţarea ei.” În al
doilea alineat al aceluiaşi text legal, se face o aplicare a acestei prezumţii în cazul particular
1309
D. Alexandresco, op. cit., p. 625. Altfel spus, servitutile sunt de strictă interpretare, întrucât ele apar
ca excepţii de la regula exercitării plenitudinii atributelor dreptului de proprietate de către titularul
acestuia.
al servitutii de a lua apă din fântână, care presupune şi existenţa dreptului de trecere, chiar
dacă acest drept nu a fost prevăzut expres de către părţi.
Din această perspectivă se înţelege mai bine de ce elementele cuprinse în art. 576
C. civ. nu sunt suficiente pentru definirea dreptului de servitute. Potrivit acestui text legal,
„Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil
având un alt stăpân”. Această definiţie legală este criticabilă, mai întâi, pentru că, utilizând
termenul de sarcină, pune accentul pe latura pasivă a raportului juridic în conţinutul
căruia intră dreptul de servitute. Or definirea dreptului de servitute trebuie să cuprindă
elementele esenţiale care configurează acest dezmembrământ, iar nu elementele care
configurează obligaţia sa corelativă. În plus, termenul sarcină are multiple semnificaţii
juridice în dreptul civil. Dezmembrămintele dreptului de proprietate, din perspectiva
obligaţiilor corelative, sunt şi ele privite ca sarcini ale proprietăţii, într-un înţeles larg al
noţiunii de sarcină. Dar, în acest context, nu interesează noţiunea de sarcină în general,
nici obligaţia corelativă dreptului de servitute, ci noţiunea de dezmembrământ al
dreptului de proprietate privată, adică un drept real principal distinct de celelalte drepturi
reale principale1310. Genul proxim al dreptului de servitute este tocmai noţiunea de
dezmembrământ. În al doilea rând, definiţia legală este incompletă, întrucât, pentru a de-
osebi dreptul de servitute de celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, este
necesară precizarea că prerogativele conferite proprietarului fondului dominant cu privire
la fondul aservit sunt stabilite prin titlul de constituire a acestui drept; în acest sens, în art.
620, alin. 2 C. civ. se arată că titlul

(532)

de constituire determină conţinutul juridic al dreptului de servitute 1311. În al treilea

rând, utilizarea termenului de sarcină nu permite distincţia între servitutile care
sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate şi servitutile care sunt doar moduri
de exercitare ale acestui drept în raporturile de vecinătate1312.

1310
În mod judicios s-a remarcat că „Servitutea este un drept numai din punctul de vedere activ, adică:
în privinţa fondului dominant sau stăpânitor; cu privire la fondul şerbitor, ea este o sarcină care
mărgineşte şi restrânge proprietatea acestui fond în folosul fondului dominant” (D. Alexandresco, op.
cit., p. 609).
1311
Acest text legal are în vedere o accepţie restrânsă a noţiunii de titlu, înţeles ca act juridic. În
realitate, conţinutul juridic al dreptului de servitute este determinat tot prin titlu şi în celelalte cazuri,
înţelegând prin titlu orice fel de izvor concret al acestui drept, iar nu doar actul juridic.
1312
Într-un sens asemănător, G.N. Luţescu, op. cit., p. 595 şi 596.
 În lumina acestor consideraţii, dreptul de servitute este dezmembrământul
dreptului de proprietate privată asupra unui imobil care are calitatea de fond
aservit, constituit în favoarea proprietarului unui imobil vecin, care are calitatea de
fond dominant, dezmembrământ cu caracter indivizibil care conferă titularului
fondului dominant anumite prerogative, stabilite prin titlul de constituire, asupra
fondului aservit.
Din definiţia menţionată mai sus rezultă principalele caractere juridice ale
dreptului de servitute.

A. Dreptul de servitute este un dezmembrământ al dreptului de proprietate pri-

vată.

Altfel spus, dreptul de servitute este un drept real asupra lucrului altuia (jus
in re aliena). Dreptul de servitute nu este doar o restrângere a prerogativelor
dreptului de proprietate asupra fondului aservit, ci şi un transfer, mai redus sau
mai amplu, al unor prerogative din conţinutul juridic al acestui drept de proprietate
către titularul fondului dominant. Numai în măsura în care se produce operaţia
juridică a dezmembrării dreptului de proprietate privată ia naştere un adevărat
drept de servitute.

B. Dreptul de servitute este un drept real imobiliar.

Dreptul de proprietate care se dezmembrează, cu consecinţa naşterii dreptului

de servitute, are ca obiect un imobil prin natura sa. Ca urmare, dreptul de servitute
are de asemenea, ca obiect, un imobil prin natura sa1313. Acest imobil are calitatea de
fond aservit.

C. Dreptul de servitute presupune existenţa a cel puţin două imobile vecine,

aparţinând unor proprietari diferiţi.

Dreptul de servitute nu numai că se constituie prin dezmembrarea dreptului

de proprietate asupra unui imobil prin natura sa, dar presupune existenţa unui al
1313
S-a precizat însă că arborii, chiar dacă sunt încă prinşi în rădăcini, având deci calitatea de bunuri
imobile, nu pot forma obiectul unei servituti; în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 608, text şi nota
1.
doilea imobil pentru uzul şi utilitatea căruia s-a născut dezmembrământul. Mai
mult, este necesar ca cele două imobile să fie vecine. Noţiunea de vecinătate are
un sens larg. Ea nu se reduce la ideea de proximitate imediată, ci include şi ideea
de proximitate mediată. Nu este deci necesar ca imobilele între care se stabileşte
relaţia de servitute să aibă un hotar comun. De exemplu, o servitute de apeduct se
poate stabili în favoarea unui fond dominant şi poate apăsa asupra mai multor
imobile aservite, dintre care numai unul are hotar comun cu fondul dominant.
Totuşi, proximitatea mediată nu poate fi acceptată decât în limite rezonabile,
compatibile

(533)

cu ideea de vecinătate. În plus, imobilele vecine trebuie să aparţină unor proprietari

diferiţi. Noţiunea de dezmembrare a dreptului de proprietate privată nu are sens decât
dacă prerogativele unui proprietar sunt transferate către o altă persoană. În cazul
dreptului de servitute, această altă persoană are ea însăşi calitatea de proprietar al unui
imobil vecin.
Deşi, de regulă, dreptul de servitute presupune existenţa a două imobile vecine
aparţinând unor proprietari diferiţi, este posibil ca relaţia de servitute să se stabilească între
trei sau mai multe imobile vecine. Dreptul de trecere constituit pe cale convenţională poate
apăsa asupra mai multor fonduri aservite sau poate beneficia mai multor fonduri
dominante. Tot astfel, în cazul servitutii de apeduct, pot exista mai multe fonduri
dominante, mai multe fonduri aservite, sau mai multe fonduri dominante şi mai multe
fonduri aservite. Tocmai pentru că dreptul de servitute nu are un conţinut juridic
predeterminat prin lege este posibilă, în practică, constituirea unei reţele de servituti care
să lege numeroase imobile vecine aparţinând unor proprietari diferiţi.

D. Dreptul de servitute este un accesoriu al dreptului de proprietate asupra fon-

dului dominant.

Întrucât se constituie pentru uzul şi utilitatea fondului dominant, dreptul de

servitute este un accesoriu al dreptului de proprietate asupra acestui fond. Ca urmare,
dreptul de servitute urmează soarta dreptului de proprietate asupra fondului dominant.
Dreptul de servitute nu va putea fi înstrăinat, urmărit sau ipotecat decât împreună cu
dreptul de proprietate asupra fondului dominant. Transmiterea dreptului de proprietate
asupra fondului dominant este însoţită de transmiterea dreptului de servitute chiar dacă
nu s-a făcut o menţiune în acest sens în actul de înstrăinare.
Sub aspect pasiv, restrângerea dreptului de proprietate asupra fondului aservit nu
încetează prin transmiterea acestui drept de proprietate către o altă persoană. Deşi noţiunea
de nud proprietar pare improprie în cazul dreptului de servitute, totuşi, în legătură cu
partea din fondul aservit asupra căreia apasă efectiv servitutea, proprietarul acestui fond
are doar calitatea de nud proprietar. Dobânditorul fondului aservit va primi un drept de
proprietate parţial dezmembrat. Principiul exprimat în adagiul nemo plus juris ad alium
transferre potest quam ipse habet, precum şi obligaţia negativă generală corelativă oricărui
drept real îl împiedică pe dobânditor să pretindă exerciţiul complet al dreptului de
proprietate asupra fondului aservit. Aceste două idei sunt suficiente pentru a explica
păstrarea restrângerii dreptului de proprietate asupra fondului aservit în cazul înstrăinării
către o altă persoană, fără a se mai recurge la ideea accesorietăţii. Caracterul accesoriu
priveşte dreptul de servitute, iar nu obligaţia generală negativă corelativă acestuia.
Caracterul accesoriu al dreptului de servitute poate crea o confuzie. Pentru a evita
orice confuzie, este importantă formularea completă a acestei idei. Nu este vorba de orice
fel de caracter accesoriu, ci de unul în raport cu dreptul de proprietate asupra fondului
dominant. Aşa fiind, dreptul de servitute rămâne totuşi un drept real principal, întrucât el
nu este accesoriu în raport cu un drept de creanţă, ci în raport cu un alt drept real
principal.

(534)

E. Conţinutul juridic al dreptului de servitute nu este predeterminat de lege, ci

este stabilit chiar prin titlul de constituire a servitutii.

Aşa cum am văzut, legea prevede doar posibilitatea şi coordonatele

constituirii dreptului de servitute, fără a preciza însă care sunt prerogativele care
intră în conţinutul juridic al acestui dezmembrământ. Totuşi, oricât de variabil ar
fi conţinutul dreptului de servitute1314, el include întotdeauna atributul posesiei, ca
element de drept, dar limitat la partea din fondul aservit asupra căreia apasă efectiv
1314
Conţinutul juridic variabil al dreptului de servitute nu se confundă cu caracterul variabil al limitelor
materiale ale exercitării dreptului de proprietate ca urmare a modificării formei sau substanţei bunului
(supra, nr. 129, nota 4).
acest dezmembrământ. Pe lângă atributul posesiei, servitutea mai include în
conţinutul său dreptul de a utiliza o anumită parte din fondul aservit, dar numai
pentru uzul şi utilitatea fondului dominant. Cum am văzut, în mod excepţional,
dreptul de servitute poate să includă în conţinutul său şi o parte din prerogativa
dispoziţiei materiale asupra fondului aservit. Conţinutul juridic al dreptului de
servitute poate fi determinat prin titlul de constituire, ţinând însă seama de restricţiile
legale care au fost instituite în legătură cu anumite categorii de imobile.

F. Dreptul de servitute are caracter perpetuu.

Spre deosebire de dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie,

dreptul de servitute are caracter perpetuu. Totuşi, trebuie să se facă distincţie între
caracterul perpetuu al dreptului de servitute şi caracterul perpetuu al dreptului de
proprietate privată. În timp ce dreptul de proprietate este perpetuu în sensul că el
durează atât timp cât există bunul care este obiectul său, dreptul de servitute are
caracter perpetuu în sensul că durează cât există nu numai fondul dominant, ci şi
fondul aservit şi numai în măsura în care nu intervine o altă cauză de stingere a
servitutii. Acesta este motivul pentru care s-a afirmat că dreptul de servitute are
caracter perpetuu prin natura, iar nu prin esenţa sa 1315. Ca urmare, acest caracter nu
este menţionat în definiţia dreptului de servitute.

G. Dreptul de servitute este indivizibil.

Acest caracter exprimă aptitudinea dreptului de servitute de a profita

întregului fond dominant şi de a apăsa asupra întregului fond aservit.
Indivizibilitatea dreptului de servitute explică de ce, în ipoteza coproprietarii, este
necesar consimţământul tuturor copărtaşilor asupra fondului aservit în momentul
constituirii acestui drept prin act juridic. În practica judiciară s-a decis însă că nu
este necesar acordul tuturor coproprietarilor fondului dominant pentru constituirea
dreptului de servitute, întrucât actul de constituire profitând tuturor, este suficient
consimţământul coproprietarului care l-a încheiat1316. Mai mult, chiar în urma
partajului fondului dominant sau
1315
D. Alexandresco, op. cit., p. 612, text şi nota 3 (acest autor subliniază diferenţa faţă de dreptul
roman în care caracterul perpetuu era de esenţa, iar nu de natura servitutii); G.N. Luţescu, op. cit., p.
600, text şi nota 2; L. Pop, op. cit., p. 173; C. Bîrsan, op. cit., p. 281.
 (535)

a fondului aservit, servitutea se va păstra în beneficiul sau în sarcina oricăruia dintre cei care
au primit în natură imobilul sau o parte determinată din acesta 1317, în legătură cu partajul
fondului dominant, soluţia este expres prevăzută în art. 633 C. civ.
Aşadar, spre deosebire de celelalte drepturi reale afectate de modalitatea comunităţii,
a căror exercitare este indivizibilă între copărtaşi numai atât timp cât durează comunitatea,
partajul făcând să înceteze starea de indivizibilitate, în cazul servitutilor, partajul fondului
dominant sau a fondului aservit nu aduce nici o schimbare în ce priveşte modul de
exercitare a servitutii.

§2. Naşterea, exercitarea şi stingerea dreptului de servitute

229. Naşterea dreptului de servitute.

A. Principiul libertăţii de constituire a servitutilor.

Am văzut că, dintre toate servitutile, numai cele stabilite prin fapta omului,
reglementate în art. 620-643 C. civ., au vocaţia de a fi veritabile dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate privată. Am precizat totodată că nu toate servitutile stabilite prin
fapta omului sunt asemenea dezmembrăminte. Numai în măsura în care o servitute stabilită
prin fapta omului acordă proprietarului fondului dominant, în mod direct sau indirect,
anumite prerogative asupra fondului aservit, ea constituie un veritabil dezmembrământ
al dreptului de proprietate privată.
Naşterea dreptului de servitute este guvernată de principiul libertăţii de
constituire a servitutilor. Acest principiu este înscris în art. 620, alin. 1 C. civ., în care se
precizează că: „Este iertat proprietarilor a stabili pe proprietăţile lor, sau în folosul
proprietăţilor lor, orice servitute vor găsi de cuviinţă, pe cât timp aceste servituti nu vor
impune persoanei proprietarului fondului servient obligaţia unui fapt personal, şi pe cât
timp aceste servituti nu vor fi contrarii ordinii publice.”

1316
Trib. jud. Bistriţa-Năsăud, dec. civ. nr. 423/1971, în Revista română de drept nr. 6/1972, p. 165;
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1168/1982, în Revista românit de drept nr. 8/1983, p. 60; dec. nr.
385/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 127. În sensul că şi în această situaţie ar fi necesar acordul tuturor
coproprietarilor, G.N. Luţescu, op. cit., p. 600.
1317
G.N. Luţescu, op. cit., p. 600.
 Rezultă însă din acest text legal şi limitele principiului libertăţii de constituire a
servitutilor. Mai întâi, servitutea nu trebuie să fie contrară ordinii publice. Practic, sub acest
aspect, dispoziţia art. 620, alin. 1C. civ. reia principiul înscris în art. 5 C. civ., potrivit căruia nu
se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri. În al doilea rând, servitutile trebuie să apese asupra unui
imobil, iar nu asupra unei persoane, limită care rezultă din însăşi definiţia dreptului de
servitute, inclusiv din definiţia legală cuprinsă în art. 576 C. civ. Reluarea acestei idei în art.
620, alin. 1C. civ. este expresia preocupării legiuitorului de a împiedica stabilirea de servicii
personale cu caracter perpetuu, acestea având semnificaţia unor servituti feudale. Desigur,
această limită a principiului libertăţii de constituire

(536)

a servitutilor nu exclude posibilitatea asumării unor obligaţii personale cu caracter

pozitiv, ca elemente ale unor raporturi civile obligaţionale, de către titularul fondului
aservit. Mai mult, conform art. 631 C. civ. este posibilă chiar asumarea unei obligaţii
propter rem de către titularul fondului aservit, fără ca prin aceasta să fie încălcată restricţia
prevăzută în art. 620, alin.l C. civ.1318.
Deşi art. 620, alin. 1C. civ. se referă la limitele libertăţii de constituire a dreptului de
servitute prin convenţii, aceste limite sunt valabile şi în cazurile în care acest
dezmembrământ ia naştere prin uzucapiune sau prin destinaţia proprietarului.
Noţiunea de faptă a omului este imprecisă, întrucât cuprinde, în sfera sa, nu
numai acte juridice, ci şi fapte juridice în sens restrâns. Uzucapiunea intră în această
ultimă categorie.
Important este de reţinut că dreptul de servitute, ca dezmembrământ al dreptului
de proprietate privată, se poate constitui prin convenţie, prin destinaţia proprietarului
sau prin uzucapiune.

B. Constituirea dreptului de servitute prin act juridic.

În art. 623-625 C. civ. se foloseşte termenul titlu în locul termenului act juridic.
Termenii sunt sinonimi, în aceste texte legale, spre deosebire de art. 628 C. civ., termenul
1318
G.N. Luţescu, op. cit., p. 620-625. Autorul trece în revistă opiniile exprimate în jurisprudenţa
franceză şi română în legătură cu calificarea dreptului de a vâna sau de a pescui ca drept de uz sau ca
drept de servitute (p. 40, text şi notele 1-5).
de titlu nu are înţelesul de înscris (instrumentum probationis), ci pe acela de act juridic
(negotium juris). Servitutile nu se pot naşte din acte juridice unilaterale1319, cu excepţia
testamentului. Când autorul are în proprietate două imobile, el poate testa către persoane
diferite, stabilind un raport de servitute între cele două imobile. Altfel, prin act unilateral
nu este posibilă constituirea dreptului de servitute, întrucât este nevoie de acordul
proprietarilor celor două fonduri.
Actul juridic este un mod general de dobândire a servitutilor, cum rezultă din
interpretarea sistematică a art. 623 şi 624 C. civ. Altfel spus, prin act juridic pot lua naştere
nu numai servituti continue şi aparente, ci şi servituti continue şi neaparente, necontinue
şi neaparente şi necontinue şi aparente.
Dreptul de servitute se poate constitui atât prin contract cu titlu oneros, cât şi prin
contract cu titlu gratuit. Pentru a fi valabil, contractul trebuie să fie încheiat chiar cu
proprietarul fondului aservit sau cu reprezentanţii acestuia. În plus, acesta trebuie să aibă
capacitatea de a înstrăina, corespunzătoare capacităţii proprietarului fondului dominant
de a dobândi.
Forma convenţiei este supusă regulilor care guvernează tipul de contract prin care s-a
constituit servitutea. Dacă servitutea a fost constituită prin donaţie, contractul trebuie să fie
încheiat în formă autentică. Dacă dreptul de servitute este constituit prin contract cu titlu
oneros, acesta nu trebuie încheiat în formă autentică

(537)

chiar dacă fondul aservit este un teren, întrucât constituirea dezmembrămintelor nu are
semnificaţia juridică a transmiterii însuşi dreptului de proprietate. Dar pentru proba
contractului cu titlu oneros trebuie să se respecte cerinţele înscrise în art. 1191 şi 1198 C.
civ. Fiind un drept real principal, servitutea trebuie să fie înregistrată în cartea funciară, în
foaia de sarcini1320.
În cazul în care se pierde înscrisul constatator al convenţiei prin care s-a constituit
dreptul de servitute, el poate fi înlocuit printr-un act recognitiv. Acesta este înţelesul art.
628 C. civ., text criticat pentru redactarea lui confuză. Într-adevăr, deşi acest text se referă la
servitutile ce nu se pot dobândi prin prescripţie achizitivă, în realitate, el are o aplicare

1319
Totuşi, s-a apreciat că servitutea poate fi inserată într-un testament (G.N. Luţescu, op. cit., p. 626 şi
627).
1320
L. Pop, op. cit., p. 182. Pentru această înscriere în cartea funciară, este necesară forma autentică
(supra, nr. 158).
generală, inclusiv pentru servitutile continue şi aparente. Dar, în înţelesul precizat, textul
art. 628 reia pur şi simplu dispoziţia cuprinsă în art. 1189 C. civ.1321

C. Dobândirea dreptului de servitute prin destinaţia proprietarului.

Ipoteza avută în vedere prin acest mod de dobândire a dreptului de servitute este
următoarea: proprietarul stabileşte între două imobile care îi aparţin sau între două părţi ale
aceluiaşi imobil1322 pe care îl are în patrimoniu o stare de fapt care ar constitui o servitute în
ipoteza în care imobilele sau părţile de imobil ar aparţine unor persoane diferite; în
momentul în care proprietarul înstrăinează un imobil sau o parte din imobilul său către o
altă persoană sau când înstrăinează ambele imobile sau părţile aceluiaşi imobil către
persoane diferite, ia naştere o servitute. Până în momentul înstrăinării nu se poate vorbi de o
servitute, potrivit adagiului netnini res sua servit. Deşi, de regulă, partajul nu este asimilat cu
înstrăinarea, în această materie se recunoaşte că servitutea poate să ia naştere şi în situaţia
în care imobilele sau părţile de imobil se află în coproprietate, iar, prin partaj, ele sunt
atribuite unor persoane diferite1323.
Acest mod de dobândire a dreptului de servitute este reglementat în art. 625-627
C. civ. Analiza atentă a acestor texte legale duce la concluzia că destinaţia proprietarului
este o aplicaţie particulară a ideii de titlu. Astfel, în art. 625 C. civ. se precizează expres că
„Destinaţiunea proprietarului ţine loc de titlu în privinţa servitutilor continue şi aparente”1324.
La prima vedere, ar fi vorba de un act de voinţă unilateral, altfel spus, izvorul dreptului de
servitute ar fi manifestarea de voinţă a proprietarului iniţial. Această idee pare să fie în-
tărită de dispoziţiile art. 626 C. civ., prin care se statuează că dovada existenţei dreptului
de servitute în această situaţie presupune dovada împrejurării

(538)

că imobilele au aparţinut aceluiaşi proprietar şi că acesta a creat starea de fapt între cele
două imobile: „Nu poate fi destinaţiunea proprietarului decât numai când se va dovedi
1321
G.N. Luţescu, op. cit., p. 627 şi 628.
1322
În sensul că destinaţia proprietarului are în vedere nu numai imobile diferite, ci şi părţi distincte ale
aceluiaşi imobil, D. Alexandresco, op. cit., p. 808, text şi nota 3; L. Pop, op. cit., p. 182.
1323
D. Alexandresco, op. cit., p. 814, text şi nota 1.
1324
Această dispoziţie legală este reluarea unei cutume din vechiul drept cutumiar francez, în formula
dată de Loysel: „Destination du pere de familie vaut titre”. În vechiul drept scris francez, se aplica
soluţia contrară, exprimată în adagiul „Pas de servitude sans titre” (D. Alexandresco, op. cit., p. 809,
text şi nota 3).
că cele două fonduri acum despărţite au fost averea aceluiaşi proprietar, şi că printr-
însul s-au pus lucrurile în starea din care a rezultat servitutea.” În realitate, existenţa
acestei servituti depinde nu numai de elementele expres precizate în art. 626 c. civ., ci şi
de absenţa unei dispoziţii contrare în actul de transmitere având ca obiect un imobil sau
ambele imobile, o parte sau ambele părţi din imobil, după caz. Ca urmare, se prezumă, în
absenţa unei asemenea dispoziţii contrare, că, în momentul transmiterii, a existat voinţa
juridică de a nu schimba starea de fapt existentă şi de a da naştere, prin însuşi faptul
transmiterii, unei servituti. Într-adevăr, servitutea nu se naşte doar prin destinaţia
proprietarului, adică prin voinţa acestuia de a amenaja într-un anumit fel raporturile dintre
bunurile sale şi prin înfăptuirea acestei amenajări, ci şi prin transmiterea efectivă a bunului
sau bunurilor imobile către o altă persoană sau către două persoane diferite, după caz. Or
este posibil ca, prin însuşi actul de transmitere, să se precizeze că nu ia naştere un drept
de servitute. Aşadar, naşterea dreptului de servitute prin destinaţia proprietarului se
deosebeşte de naşterea dreptului de servitute prin titlu doar prin existenţa mecanismului
probatoriu al existenţei titlului. În primul caz, trebuie să se facă dovada voinţei exprese a
părţilor de a da naştere unui drept de servitute, în al doilea caz, legea a instituit, prin art. 625-
627 C. civ., prezumţii pentru a dovedi voinţa tacită a părţilor de a naşte un drept de
servitute1325.
Această idee a fost implicit afirmată în jurisprudenţa franceză, urmată de
jurisprudenţa română, în încercarea de a rezolva problema diferenţei dintre sfera de
aplicare a dispoziţiilor art. 625 şi sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 627 C. civ. Deşi ambele
texte se referă la dobândirea dreptului de servitute prin destinaţia proprietarului, primul
text se aplică numai în cazul servitutilor continue şi aparente, în timp ce al doilea text se
aplică tuturor servitutilor aparente, inclusiv acelora care nu sunt continue. În efortul de a
interpreta aceste texte astfel încât ele să nu fie contradictorii, jurisprudenţa franceză a ajuns
la concluzia că, de regulă, destinaţia proprietarului este un mod de dobândire a dreptului
de servitute numai pentru servitutile continue şi aparente, iar în mod excepţional, acest
mod de dobândire poate fi extins la întreaga sferă a servitutilor aparente, în condiţii
speciale. În primul caz, chiar dacă nu mai există actul de transmitere, se prezumă că, în
momentul în care încetează apartenenţa imobilelor la un proprietar unic, există şi voinţa
tacită de naştere a servitutii, respectiv de păstrare a situaţiei de fapt dintre fondul

1325
D. Alexandresco (op. cit., p. 810) a avut intuiţia acestei idei în următoarea formulare: „Dacă părţile
s-au rostit în mod expres asupra constituirii servitutii, în momentul împărţirii sau înstrăinării fondurilor,
atunci ea nu mai e stabilită prin destinaţia proprietarului, adică: prin voinţa tacită şi presupusă a părţilor
contractante, ci prin voinţa lor expresă, adică: prin titlu.”
dominant şi fondul aservit. În al doilea caz, actul de transmitere poate fi prezentat pentru
a se verifica expres dacă nu s-a prevăzut o dispoziţie contrară, adică dacă părţile

(539)

nu au convenit să împiedice naşterea servitutii, indiferent de starea de fapt existentă

iniţial între cele două imobile. În primul caz, în absenţa posibilităţii de a verifica
actul de transmitere, destinaţia proprietarului duce la naşterea dreptului de servitute
numai în ipoteza servitutilor continue şi aparente; dacă servitutile ar fi doar
aparente, continuarea stării de fapt dintre cele două imobile şi după încetarea
apartenenţei la un proprietar unic ar putea fi considerată ca un simplu act de
toleranţă, nefiind suficientă pentru a prezuma tacit voinţa părţilor în legătură cu
naşterea dreptului de servitute; cerându-se şi condiţia continuităţii, este înlăturată
incertitudinea cu privire la existenţa unor simple acte de toleranţă, întrucât starea de
fapt specifică servitutilor continue este incompatibilă cu ideea actelor de toleranţă.
În al doilea caz, întrucât se poate verifica actul de transmitere şi se poate constata
că nu a existat o voinţă contrară a părţilor, se prezumă că a existat voinţa tacită de
a se naşte dreptul de servitute, cu condiţia ca servitutea să fie aparentă, fără a se mai
cere însă şi condiţia continuităţii; întrucât servitutea este aparentă, iar în actul de
constituire nu există o voinţă contrară, se poate prezuma că părţile au consimţit la
naşterea dreptului de servitute. Diferenţa dintre sferele de aplicare ale art. 625 şi 627 C.
civ. se justifică prin diferenţa dintre mecanismele probatorii, respectiv din prezumţiile
instituite prin aceste texte în legătură cu dovedirea dreptului de servitute născut din
destinaţia proprietarului; într-adevăr, necesitatea prezentării contactului de
transmitere rezultă, în ipoteza art. 627 C. civ., din precizarea expresă a absenţei unei
clauze contrare în contractul de înstrăinare a imobilului sau imobilelor; astfel, în acest
text se arată că „Dacă proprietarul a două proprietăţi, între care există un semn văzut
de servitute, înstrăinează una din proprietăţi, fără ca contractul să conţină nici o
convenţie atingătoare de servitute, ea urmează de a exista în tr-un mod activ sau
pasiv în favoarea fondului înstrăinat sau asupra fondului înstrăinat”1326.
1326
Pentru diferenţa dintre soluţia dată în jurisprudenţa belgiană, pornind de la o idee a lui Laurent, pe
de o parte, şi soluţia dată în jurisprudenţa franceză şi cea română, pe de altă parte, în legătură cu
aparenta contradicţie dintre sferele de aplicare ale art. 625 şi 627 C. civ., G.N. Luţescu, op. cit., p.
643-648. Acest autor precizează şi corelaţia, concordantă cu soluţia dată în jurisprudenţa franceză şi
cea română, dintre sintagma urmează de a exista şi sintagma fără ca contractul să conţină nici o
convenţiune stingătoare de servitute, ambele utilizate în art. 627 C. civ.
 Dreptul de servitute dobândit prin destinaţia proprietarului este opozabil
terţilor chiar dacă nu este înscris în cartea funciară1327. Dacă se obţine însă o hotărâre
judecătorească prin care se constată destinaţia proprietarului, hotărârea este supusă
transcrierii în cartea funciară.

D. Dobândirea dreptului de servitute prin uzucapiune.

Ca drept real principal, dreptul de servitute are, întotdeauna, în conţinutul său

juridic prerogativa posesiei ca element de drept. Pe de altă parte, manifestarea
exterioară a dreptului de servitute acoperă nu numai prerogativa posesiei, ci şi
celelalte elemente din conţinutul juridic al acestui drept real principal. Pe cale de
consecinţă, posesia

(540)

ca stare de fapt este obiectivarea prerogativelor pe care dreptul de servitute le conferă

titularului său. Ce se întâmplă însă când această posesie ca stare de fapt este exercitată de
către o persoană care nu este titular al unui drept de servitute? În mod normal, prin
posesie îndelungată, persoana respectivă ar fi îndreptăţită să dobândească chiar dreptul
de servitute.
Totuşi, uzucapiunea nu este un mod de dobândire cu aplicabilitate generală în
domeniul dreptului de servitute. Mai întâi, numai uzucapiunea de treizeci de ani, iar nu şi
uzucapiunea scurtă, de zece până la douăzeci de ani, este admisă ca mod de dobândire a
dreptului de servitute. În al doilea rând, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 623 şi
624 C. civ. rezultă că numai servitutile continue şi aparente pot fi dobândite prin prescripţia
achizitivă de treizeci de ani. Această formulare duce la concluzia că uzucapiunea de treizeci
de ani se aplică nu numai cu privire la dreptul de servitute, ca dezmembrământ al dreptului de
proprietate, ci şi altor servituti continue şi aparente care nu au această semnificaţie juridică.
Deşi servitutile care sunt moduri normale sau speciale de exercitare a dreptului de
proprietate privată în raporturile de vecinătate au, de regulă, caracter negativ, neputându-
se pune problema exercitării prerogativelor unui drept asupra bunului altuia, totuşi, legea
recunoaşte posibilitatea schimbării echilibrului dintre sferele de exercitare a drepturilor de
proprietate asupra imobilelor vecine aparţinând unor persoane diferite chiar prin uzu-
1327
D. Alexandresco, op. cit., p. 810.
capiune, dacă pe această cale se nasc servituti, în sens larg, cu caracter continuu şi aparent. În
realitate, nu este vorba de o uzucapiune propriu-zisă, întrucât nu este vorba de o posesie
propriu-zisă asupra bunului altuia, ci de consfinţirea juridică a unor stări de fapt a căror
durată este mai mare de treizeci de ani.
Cum se explică aceste două restricţii legale referitoare la aplicarea uzuca-piunii în
materia servitutilor?
În art. 623 C. civ. se precizează expres că „Servitutile continue şi aparente se
dobândesc prin posesiune de treizeci de ani”. Per a contrario, uzucapiunea scurtă, de la zece
la douăzeci de ani, nu îşi găseşte deloc aplicarea în materia servitutilor. O aplicaţie
particulară a acestei limitări se regăseşte în dispoziţiile art. 579 şi 580 C. civ., care prevăd
posibilitatea dobândirii prin titlu sau prin prescripţia de treizeci de ani a servitutii contrare
servitutii reglementate în art. 578 C. civ. Potrivit art. 580 C. civ., în această ipoteză,
„Prescripţia nu se poate dobândi decât prin o folosinţă neîntreruptă în timp de treizeci de
ani, socotiţi din ziua când proprietarul fondului inferior a făcut şi a săvârşit lucrări
aparente destinate a înlesni trecerea şi scurgerea apei în proprietatea sa”. Această limitare a
fost explicată, în primul rând, prin considerente de ordin istoric, respectiv prin modul în
care au fost preluate în Codul civil francez anumite soluţii din vechiul drept scris, în
opoziţie cu soluţiile din vechiul drept cutumiar1328. În al doilea rând, s-a observat că, întrucât
dreptul de servitute se exercită numai asupra unei părţi din fondul aservit, uneori fără a se
stânjeni prea mult exercitarea

(541)

dreptului de proprietate asupra acestui fond, o perioadă de zece până la douăzeci de ani nu
ar fi suficientă ca proprietarul fondului aservit să reacţioneze pentru a constata şi curma
posesia întemeiată pe un act juridic încheiat cu un neproprietar1329. Ambele argumente sunt
discutabile, astfel încât, de lege ferenda, se poate opta pentru dobândirea dreptului de
servitute şi prin uzucapiunea scurtă.
Limitarea aplicării uzucapiunii numai la servitutile continue şi aparente este de
asemenea criticabilă. Dincolo de considerentele de ordin istoric referitoare la preluarea în
Codul civil francez a unor soluţii din vechiul drept francez 1330, această limitare se explică,

1328
D. Alexandresco, op. cit., p. 803 şi 804, text şi nota 1; G.N. Luţescu, op. cit., p. 635 şi 636.
1329
D. Alexandresco, op. cit., p. 805, text şi nota 1.
1330
G.N. Luţescu, op. cit., p. 629 şi 630.
mai întâi, nu prin faptul că servitutile neaparente nu ar putea fi exercitate public1331, ci prin
aceea că cele mai multe servituti neaparente au caracter negativ, nefiind susceptibile de
posesie, manifestarea lor exterioară îmbrăcând forma unor acte de pură facultate, adică a
unor acte prin care proprietarul fondului dominant exercită atributele dreptului asupra bu-
nului propriu într-o sferă mai largă decât în mod obişnuit. De exemplu, proprietarul unei
clădiri, profitând de faptul că proprietarul terenului vecin nu a construit încă, se bucură de
o vedere mai bună asupra peisajului înconjurător. Este vorba însă de un act de pură
facultate, care nu îl împiedică pe vecin să clădească ulterior pe terenul său, cu respectarea
regulilor de urbanism1332. În al doilea rând, cu privire la condiţia continuităţii, s-a apreciat că
manifestarea exterioară corespunzătoare servitutilor necontinue are semnificaţia unor
simple acte de toleranţă, iar nu a unei adevărate posesii, întrucât proprietarul pe fondul
căruia se exercită anumite acte de către proprietarul unui alt fond le îngăduie ca o expresie
a toleranţei în raporturile de vecinătate. Pe bună dreptate s-a obiectat însă că o asemenea
prezumţie simplă nu se justifică în toate cazurile, astfel încât, de lege ferenda, ar fi raţională
extinderea aplicării uzucapiunii în întregul domeniu al dreptului de servitute1333.
De lege lata, dreptul de servitute poate fi dobândit prin uzucapiune, dar numai dacă
este vorba de o servitute continuă şi aparentă şi dacă sunt îndeplinite condiţiile
uzucapiunii lungi. Prin interpretarea simetrică a dispoziţiilor art. 641 C. civ., cuprinse în
secţiunea referitoare la stingerea servitutilor, în care se precizează că „Modul servitutii se
poate prescrie ca şi servitutea şi cu acelaşi chip”, s-a tras concluzia că nu numai prescripţia
extinctivă, ci şi prescripţia achizitivă se aplică, în egală măsură, atât dreptului de servitute,
cât şi modului de exercitare a acesteia1334. Ca urmare, este posibilă, prin prescripţie
achizitivă,

(542)

schimbarea modului de exercitare a dreptului de servitute, cu consecinţa stingerii, prin

prescripţie extinctivă, a vechiului mod de exercitare a acestui drept.

1331
Pentru acest argument, D. Alexandresco, op. cit., p. 806, text şi nota 2.
1332
G.N. Luţescu, op. cit., p. 631, text şi nota 1, 638, text şi nota 1.
1333
G.N. Luţescu, op. cit., p. 632, text şi nota 2. în absenţa acestei extinderi, jurisprudenţa franceză a
aplicat o soluţie exorbitantă, admiţând că, dacă dreptul de trecere nu poate fi dobândit prin uzucapiune,
poate fi uzucapată, cu titlu de drept de proprietate, porţiunea de teren pe care se exercită trecerea
(ibidem, text şi nota 3).
1334
G.N. Luţescu, op. cit., p. 633 şi 634.
 Cât priveşte posesia cerută pentru a uzucapa, ea trebuie să îndeplinească toate
elementele utilităţii, adică să fie publică, paşnică şi continuă. În legătură cu servitutea
contrară servitutii reglementate în art. 578 C. civ., dobândită în condiţiile art. 580 C. civ,
pentru a fi vorba de un drept de servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, s-
a decis că este necesar, chiar dacă textul nu precizează expres, ca lucrările aparente să fie
executate pe fondul aservit, adică pe fondul superior1335.
Dreptul de servitute dobândit prin uzucapiune este opozabil terţilor chiar dacă nu
este înscris în cartea funciară1336. Dacă se obţine însă o hotărâre judecătorească prin care se
constată uzucapiunea, hotărârea este supusă transcrierii în cartea funciară.

230. Exercitarea dreptului de servitute.

A. Raporturile juridice dintre proprietarul fondului dominant şi proprietarul
fondului aservit.

Dreptul de servitute, înţeles ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată,

intră în conţinutul unui raport juridic care leagă proprietarul fondului dominant de
subiectul pasiv, general şi nedeterminat, specific oricărui drept real. Proprietarul fondului
aservit este doar una dintre persoanele care alcătuiesc acest subiect pasiv. Din această
perspectivă, proprietarul fondului dominant, ca titular al dreptului de servitute, exercită
atributele servitutii, aşa cum sunt ele configurate prin chiar izvorul raportului juridic
respectiv. Proprietarul fondului aservit are, ca şi celelalte persoane care alcătuiesc subiectul
pasiv, general şi nedeterminat, obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură a
stânjeni exerciţiul dreptului de servitute. Pe de altă parte, dreptul de proprietate asupra
fondului aservit, astfel cum a fost el dezmembrat prin naşterea dreptului de servitute, intră
în conţinutul unui alt raport juridic stabilit între proprietarul fondului aservit şi
subiectul pasiv, general şi nedeterminat corespunzător, în care este inclus şi proprietarul
fondului dominant. Acesta din urmă are şi el obligaţia generală negativă de a nu face
nimic de natură să ştirbească dreptul de proprietate asupra fondului aservit, astfel cum a
fost el restrâns după dezmembrare şi naşterea dreptului de servitute.
În cazul acestor două raporturi juridice, aşa-numitele drepturi şi obligaţii ale părţilor
nu sunt altceva decât expresia juridică a prerogativelor dreptului de servitute şi ale celor două

1335
Această soluţie a fost expres prevăzută cu ocazia modificării art. 642 C. civ. fr., corespunzător art.
580 C. civ. român. Chiar în absenţa unei asemenea modificări soluţia a fost aplicată, cu rare excepţii, în
doctrina şi jurisprudenţa română (G.N. Luţescu, op. cit., p. 640, text şi nota 1).
1336
D. Alexandresco, op. cit., p. 808.
drepturi de proprietate, pe de o parte, iar pe de altă parte, expresia obligaţiei generale
negative corespunzătoare drepturilor reale.
Este posibil însă ca, pe lângă aceste raporturi juridice reale, între părţi să se nască şi
raporturi juridice obligaţionale sau chiar obligaţii propter rem. De exemplu,

(543)

proprietarul fondului aservit îşi poate asuma obligaţia să îngrijească calea de acces pe care
o utilizează proprietarul fondului dominant, fie ca obligaţie corespunzătoare unui drept de
creanţă, fie ca o obligaţie propter rem.
În această lumină pot fi înţelese mai bine dispoziţiile art. 630-635 C. civ. care, deşi sunt
cuprinse în secţiunea intitulată „Despre drepturile proprietarului fondului cărui se cuvine
servitutea”, reglementează raporturile juridice dintre proprietarul fondului dominant şi
proprietarul fondului aservit în ansamblul lor.

B. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant.

a) Drepturile proprietarului fondului dominant. Cum am văzut, dreptul de

servitute are un conţinut juridic variabil. Înţeles ca dezmembrământ al dreptului de
proprietate, dreptul de servitute are prerogativele care sunt stabilite în izvorul juridic con-
cret din care s-a născut, fie acesta titlu, destinaţia proprietarului sau prescripţia acnizitivă.
Identificarea conţinutului juridic al dreptului de servitute este supusă unui principiu de
interpretare restrictivă. Astfel, conform art. 635 teza IC. civ., titularul dreptului de servitute
„nu-l poate întrebuinţa decât după cuprinderea titlului său”. Singura excepţie de la acest
principiu, excepţie care permite deci o interpretare extensivă, este cuprinsă în art. 629, alin.
1 C. civ., care instituie prezumţia că dreptul de servitute presupune şi toate mijloacele
necesare pentru exercitarea lui. Formularea acestei excepţii, precum şi exemplul dat în art.
629, alin. 2 C. civ., în care se arată că „servitutea de a lua apă din fântâna altuia trage cu sine
şi dreptul de trecere”, permit concluzia că mijloacele pentru exercitarea servitutii sunt
prezumate numai în măsura în care sunt necesare, prezentându-se ca un adevărat accesoriu al
dreptului de servitute. Uneori, aceste mijloace sunt ele însele o servitute, dar cu caracter
accesoriu în raport cu servitutea principală. Dacă este însă vorba de simple elemente care fac
mai comodă exercitarea servitutii, existenţa lor nu se prezumă ca accesoriu al dreptului de
servitute1337.
În ipoteza în care fondul dominant formează obiectul unui drept de coproprietate,
împărţirea acestui fond nu schimbă conţinutul juridic al servitutii, care va continua să
existe sub aspect activ şi pasiv în mod indivizibil, cum se precizează expres în art. 633 C.
civ. în urma partajului, „servitutea rămâne tot aceeaşi pentru fiecare parte, fără ca fondul
supus să se îngreuneze. Astfel, de va fi un drept de trecere, toţi devălmăşii vor fi îndatoraţi
a-1 exercita prin acelaşi loc”.
O dată ce a fost dobândit dreptul de servitute, titularul său, adică proprietarul
fondului dominant, „are dreptul de a face toate lucrările trebuincioase spre a se sluji cu
dânsa şi spre a o păstra” (art. 630 C. civ.). Dacă nu s-a stabilit altfel prin titlul de constituire
a servitutii, aceste lucrări se vor face pe cheltuiala proprietarului fondului dominant. Pe
lângă prerogativele care formează conţinutul juridic al dreptului său de servitute,
proprietarul fondului dominant poate dobândi, prin convenţia părţilor, un drept de creanţă
sau un drept corespunzător unei obligaţii propter rem având ca obiect efectuarea de către

(544)

proprietarul fondului aservit, pe cheltuiala acestuia, a lucrărilor necesare pentru exercitarea

servitutii. Această posibilitate este expres prevăzută în art. 631 şi 632 C. civ.
Ca drept real principal, dreptul de servitute include în conţinutul său juridic nu
numai elementele substanţiale, adică prerogativele pe care le poate exercita titularul său, ci şi
dreptul material la acţiune. Prin acesta, se asigură protecţia juridică directă a dreptului de
servitute. În acest sens, titularul dreptului de servitute poate utiliza acţiunea confesorie
pentru a obţine recunoaşterea şi respectarea acestui drept fie împotriva proprietarului
fondului aservit, fie împotriva oricărei alte persoane care i-a încălcat dreptul. Acţiunea
confesorie de servitute poate fi utilizată nu numai de proprietarul fondului dominant, ci şi de
titularul dreptului de uzufruct constituit asupra acestui fond, dar nu va profita unui
locatar1338.
Titularul dreptului de servitute are la dispoziţie o acţiune delictuală ori de câte ori i
s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său de către proprietarul fondului
aservit sau de către un terţ.

1337
G.N. Luţescu, op. cit., p. 650, text şi nota 2.
1338
D. Alexandresco, op. cit., p. 847, text şi nota 3; G.N. Luţescu, op. cit., p. 652.
 Cât priveşte acţiunile posesorii, la prima vedere, ele ar putea fi utilizate numai
pentru apărarea servitutilor continue şi aparente, întrucât numai acestea sunt susceptibile
de posesie utilă care să ducă la uzucapiune. Această concluzie este exactă însă numai în
privinţa acelora care exercită o posesie de natură să ducă la uzucapiune. Când însă este
vorba de un drept de servitute dobândit prin titlu sau prin destinaţia proprietarului, care este
asimilată titlului, el poate fi apărat prin acţiunea în complângere, indiferent dacă are sau nu
are caracterele continuităţii şi aparenţei1339. Deşi s-a negat această posibilitate pentru acţiunea în
reintegrare, chiar în privinţa servitutilor continue şi aparente, soluţia este inechitabilă şi
ignoră logica juridică. Într-adevăr, proprietarul fondului dominant are o posesie asupra
părţii din fondul aservit asupra căreia se exercită servitutea, posesie corespunzătoare
dreptului de servitute. Actele de violenţă se pot exercita împotriva proprietarului fondului
dominant chiar de către proprietarul fondului aservit. Nu s-ar putea spune deci cu temei că,
într-o asemenea ipoteză, ar fi vorba de o apărare a posesiei însăşi a fondului, iar nu a
posesiei corespunzătoare dreptului de servitute1340.
b) Obligaţiile proprietarului fondului dominant. Deşi beneficiază de dreptul de
servitute, proprietarul fondului dominant are, în raport cu dreptul de proprietate asupra
fondului aservit, astfel cum acesta a fost limitat după dezmembrarea sa, obligaţia
generală negativă care revine tuturor persoanelor care alcătuiesc subiectul general, pasiv
şi nedeterminat. Dispoziţia cuprinsă în art. 635 teza a doua C. civ., conform căreia
proprietarul fondului dominant nu va „putea face nici în fondul supus servitutii, nici în
fondul pentru care servitutea este înfiinţată, vreo schimbare împovărătoare celui dintâi
fond”, nuanţează

(545)

această obligaţie. Această precizare, care are în vedere numai proprietarul fondului
dominant, iar nu toate persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv, ge neral şi
nedeterminat al raportului juridic în conţinutul căruia intră dreptul de proprietate
asupra fondului aservit, a fost socotită necesară de către legiuitor pentru că
asemenea încălcări pot fi săvârşite, de regulă, chiar de către titularul dreptului de
servitute.

1339
D. Alexandresco, op. cit., p. 848-850; G.N. Luţescu, op. cit., p. 653, text şi notele 3 şi 4.
1340
G.N. Luţescu, op. cit., p. 654, text şi nota 1.
 Aşadar, proprietarul fondului dominant trebuie să exercite dreptul de ser-
vitute în limita prerogativelor conferite prin actul juridic sau faptul juridic de
constituire. Mai mult, trebuie să fie respectate şi limitele interne ale dreptului de
servitute, dincolo de care exercitarea sa ar fi abuzivă. Desigur, nu s-ar pu tea
accepta ca proprietarul fondului dominant să exercite alte prerogative decât acelea
care au fost cuprinse în conţinutul juridic al dreptului de servitute în momentul
naşterii acestuia. Dacă dreptul de servitute a fost constituit pentru realizarea unui
anumit scop, acesta nu poate fi schimbat ulterior de proprietarul fondului dominant
în mod unilateral, cu excepţia cazului în care o asemenea schimbare nu creează o
situaţie mai împovărătoare pentru fondul aservit1341. Când din actul juridic sau din
faptul juridic al constituirii dreptului de servitute nu rezultă un anumit scop sau un
anumit interes care trebuie să fie satisfăcut prin exercitarea servitutii, proprietarul
fondului dominant va putea beneficia de dreptul de servitute în funcţie de nevoile
sale, dacă ele sunt legate de exploatarea fondului său, dar fără ca această exercitare să
îmbrace forma unui abuz de drept.

C. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit.

a) Drepturile proprietarului fondului aservit. Constituirea dreptului de

servitute în favoarea proprietarului fondului dominant nu îl împiedică pe
proprietarul fondului aservit să îşi exercite propriul drept, desigur, în forma restrânsă
care a rezultat în urma dezmembrării. Prin exercitarea dreptului său, proprietarul
fondului aservit nu trebuie să stânjenească însă exercitarea dreptului de servitute. S-a
recunoscut însă că el poate să facă lucrările necesare pentru a diminua incomodităţile
create prin constituirea dreptului de servitute; de exemplu, în cazul unei servituti de
apeduct, pot fi făcute lucrări pentru prevenirea inundaţiilor, în măsura în care ast fel
nu se împiedică chiar exercitarea dreptului de servitute 1342.
Proprietarul fondului aservit poate utiliza toate acţiunile pentru apărarea
dreptului său, respectiv acţiunea în revendicare, acţiunile posesorii, acţiuni delictuale
sau contractuale. Mai mult, el poate utiliza acţiunea negatorie de ser vitute, în care
nu va avea decât sarcina de a dovedi existenţa dreptului său de proprietate,

1341
G.N. Luţescu, op. cit., p. 656.
1342
G.N. Luţescu, op. cit., p. 656 şi 657.
rămânând celui care pretinde existenţa unui drept de servitute să facă dovada
corespunzătoare, inclusiv în legătură cu conţinutul juridic al unui asemenea drept1343.

(546)

Dincolo de aceste prerogative care fac parte din conţinutul juridic al dreptului său
de proprietate, astfel cum a fost restrâns în urma dezmembrării, proprietarul fondului
aservit are un drept special prevăzut în art. 634 fraza a IlI-a C. civ. Conform acestui text
legal, „dacă acea stabilire primitivă (a dreptului de servitute - n.n.) a devenit mai
împovărătoare proprietarului fondului supus sau dacă îl opreşte a-şi face pe dânsul
reparaţii folositoare, va putea oferi proprietarului celuilalt fond un loc ce ar avea aceeaşi
înlesnire pentru exercitarea drepturilor sale şi acesta nu va putea refuza”. Rezultă că izvorul
acestui drept pe care îl are proprietarul fondului aservit este un fapt juridic în sens restrâns,
împrejurări obiective, cum ar fi schimbarea situaţiei locurilor sau trecerea timpului, ar putea
determina o creştere a poverii pe care o suportă proprietarul fondului aservit sau
efectuarea unor reparaţii folositoare (aşadar, nu necesare, ci doar utile). Un asemenea fapt
juridic în sens restrâns dă naştere dreptului proprietarului fondului aservit de a oferi
proprietarului fondului dominant un alt loc care i-ar permite exercitarea dreptului său de
servitute în aceleaşi condiţii pe care le oferea locul iniţial. În măsura în care acest fapt
juridic s-a produs, proprietarul fondului dominant nu se poate opune exercitării dreptului
proprietarului fondului aservit de a schimba locul exercitării servitutii. Acest drept este aşadar
un drept potestativ, imprescriptibil1344 şi la care nu se poate renunţa1345. Proprietarul
fondului dominant ar putea afirma în justiţie că nu s-a produs faptul juridic ca izvor al
dreptului potestativ, caz în care proprietarul fondului aservit trebuie să facă dovada
pretinsului fapt juridic.
b) Obligaţiile proprietarului fondului aservit. Conform art. 634 , fraza I şi fraza a
II-a C. civ., „Proprietarul fondului supus servitutii nu poate face nimic spre a-i scădea
întrebuinţarea sau a i-o îngreuna. Astfel, nu poate schimba starea locurilor, nici strămuta
exercitarea servitutii dintr-un loc în altul, decât acela unde servitutea a fost din început
1343
D. Alexandresco, op. cit., p. 845 şi 846, text şi nota 1 (autorul precizează că această soluţie este
întemeiată nu numai pe prezumţia că orice fond este presupus a fi liber de servitute - quilibet fundus
liber a servitutibus esse praesumitur -, ci şi pe regula exprimată în adagiul reus in excipiendo fit actor);
G.N. Luţescu, op. cit., p. 657.
1344
În sensul că acest drept este imprescriptibil, dar fără a se preciza natura sa potestativă, D.
Alexandresco, op. cit., p. 840, text şi nota 4; G.N. Luţescu, op. cit., p. 658.
1345
S-a apreciat că acest drept este recunoscut de legiuitor nu în interes particular, ci în interesul general
al societăţii; în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 840, text şi nota 5.
stabilită”1346. În realitate, această obligaţie este doar o formă particulară de manifestare a
obligaţiei generale care revine tuturor persoanelor care alcătuiesc subiectul pasiv, general şi
nedeterminat în raportul juridic în conţinutul căruia intră dreptul de servitute ca drept real
principal. Obligaţia prevăzută în textul legal menţionat mai sus nu funcţionează dacă sunt
îndeplinite cerinţele pentru naşterea dreptului potestativ al proprietarului fondului aservit
de a schimba locul exercitării iniţiale a dreptului de servitute.
Proprietarul fondului aservit îşi poate asuma, prin voinţa sa liberă, adică prin
contract, obligaţia de a efectua lucrările necesare pentru exercitarea dreptului de servitute
de către proprietarul fondului dominant. Această obligaţie poate fi corespunzătoare unui
drept de creanţă sau poate să aibă caracter propter

(547)

rem. În acest ultim caz, proprietarul fondului aservit se poate elibera de obligaţia propter rem
„lăsând fondul supus în dispoziţia proprietarului fondului căruia i se cuvine servitutea”,
cum se precizează expres în partea finală a art. 632 C. civ. Acest text legal se referă la o
obligaţie propter rem, întrucât foloseşte expres termenul sarcină, or obligaţia de a face care
este privită ca o sarcină legată de un bun are caracter propter rem, transmiţându-se deci o
dată cu transmiterea fondului aservit1347. Altfel spus, acest text legal reglementează un mod de
pierdere a dreptului de proprietate asupra fondului aservit, respectiv renunţarea la dreptul de
proprietate. Din text mai rezultă că fondul aservit este lăsat la dispoziţia proprietarului
fondului dominant. Sub acest aspect, textul reglementează şi un mod de dobândire a
dreptului de proprietate asupra fondului aservit de către proprietarul fondului dominant, tot
printr-un act unilateral1348. Pe această cale, se stinge nu numai obligaţia propter rem, ci şi
servitutea. Proprietarul fondului dominant nu poate refuza acest beneficiu decât dacă ar
renunţa el însuşi la dreptul său de servitute, caz în care titularul fondului aservit şi-ar păstra
dreptul său de proprietate reîntregit 1349. Printr-un argument a fortiori, s-a tras concluzia că

1346
Pentru alte exemple concrete ale obligaţiei negative care revine proprietarului fondului aservit, D.
Alexandresco, op. cit., p. 836, text şi notele 2-6; p. 837, text şi nota 1.
1347
D. Alexandresco, op. cit., p. 831, text şi notele 1-3. Autorul evocă doctrina franceză potrivit căreia,
dacă în actul de naştere a obligaţiei proprietarului fondului aservit nu se precizează expres că ea
corespunde unui drept de creanţă, se prezumă caracterul propter rem.
1348
Concluzia existenţei a două acte juridice unilaterale, unul de renunţare la dreptul de proprietate şi
altul de acceptare a acestui drept, poate fi desprinsă şi din doctrina franceză citată de D. Alexandresco,
op. cit., p. 832, nota 2. Tocmai de aceea s-a apreciat, în această concepţie, că acest mod de transmitere a
dreptului de proprietate este supus transcrierii.
1349
Într-o altă concepţie, refuzul de a accepta dreptul de proprietate asupra fondului aservit de către
proprietarul fondului dominant nu este condiţionat de renunţarea la dreptul de servitute (ibidem).
proprietarul fondului aservit se poate elibera nu numai de obligaţia propter rem, ci, în
absenţa unei asemenea obligaţii, chiar de servitute, renunţând la dreptul său de
proprietate în favoarea proprietarului fondului dominant1350.
Dacă proprietarul fondului aservit săvârşeşte o faptă ilicită prin care încalcă dreptul de
servitute şi cauzează un prejudiciu proprietarului fondului dominant, el are obligaţia de
natură delictuală de a repara prejudiciul respectiv.

231. Stingerea dreptului de servitute.

A. Clasificarea modurilor de stingere a servitutilor.

a) Criteriul temeiului juridic. În funcţie de acest criteriu, distingem între

modurile de stingere prevăzute în reglementarea legală specifică servitutilor şi moduri de
stingere care decurg din anumite principii ale dreptului1351. În

(548)

prima categorie intră imposibilitatea materială de exercitare a dreptului de servitute (art. 636
C. dv.), confuziunea (art. 638 C. dv.) şi neuzul sau prescripţia extinctivă (art. 639-643 C. dv.). În
cea de-a doua categorie intră îndeplinirea termenului sau a condiţiei în ipoteza în care servitutea
a fost constituită pentru un timp determinat sau sub o condiţie rezolutorie, renunţarea la
servitute, renunţarea la dreptul de proprietate asupra fondului aservit, desfiinţarea cu efect
retroactiv a titlului constitutiv al servitutii sau a titlului de proprietate al titularului
fondului dominant1352 ori al titularului fondului aservit1353, dacă acesta este anterior titlului de
constituire a servitutii, convenţia părţilor şi exproprierea fondului aservit1354. Acest ultim mod
de stingere a dreptului de servitute este, cum am văzut1355, asimilat pieirii juridice a bunului.
În ipoteza servitutilor urbane, pieirea clădirii care are calitatea de fond dominant duce de
asemenea la stingerea servitutii, în general, pieirea definitivă a unuia dintre fonduri, fie a
1350
D. Alexandresco, op. cit., p. 832 şi 833, text şi nota 1.
1351
Pentru acest criteriu de clasificare, D. Alexandresco, op. cit., p. 850. Acest criteriu este preferabil,
sub aspectul rigorii logicii juridice, criteriului sferei de aplicare, în funcţie de care se distinge între
moduri generale şi moduri specifice de stingere a servitutilor (pentru acest ultim criteriu, G.N. Luţescu,
op. cit., p. 659). De exemplu, prescripţia extinctivă nu este un mod specific de stingere a servitutilor, ea
aplicându-se şi dreptului de uzufruct, dreptului de uz şi dreptului de abitaţie.
1352
Pentru acest mod de stingere al dreptului de servitute, G.N. Luţescu, op. cit., p.659.
1353
D. Alexandresco, op. cit., p. 853.
1354
Dreptul de servitute, înţeles ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, este in compatibil cu
dreptul de proprietate publică, deci el se stinge ca efect al exproprierii. Pentru această problemă,
supra, nr. 197.
1355
Supra, nr. 218.
celui dominant, fie a celui aservit, duce la stingerea dreptului de servitute, în timp ce
imposibilitatea temporară de exercitare a dreptului de servitute duce doar la suspendarea
acestui drept.
În cazul dreptului de servitute, care, prin natura sa, este un drept perpetuu, moartea
persoanei fizice sau reorganizarea ori dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice nu
constituie un mod de stingere, spre deosebire de situaţia drepturilor de uzufruct, de uz şi
de abitaţie, care sunt drepturi esenţialmente temporare. De asemenea, abuzul de folosinţă
nu duce la stingerea dreptului de servitute1356, dar poate întemeia o acţiune în despăgubiri
pe temei delictual.
b) Criteriul obiectului modurilor de stingere. În funcţie de acest criteriu, distin-
gem între moduri prin care se stinge însuşi dreptul de servitute şi moduri prin care se
stinge numai o anumită formă de exercitare a dreptului de servitute. Acest criteriu este
expres prevăzut în art. 641 C. civ., dar numai în legătură cu prescripţia. În realitate, acest
criteriu poate fi aplicat şi altor moduri de stingere a dreptului de servitute. În prima categorie
intră acele moduri prin care dreptul de servitute se stinge integral, astfel încât nu mai poate fi
exercitat în nici un mod, în cea de-a doua categorie intră acele moduri care sting numai una
sau alta dintre formele de exercitare a dreptului de servitute, fără a se stinge însă acest drept
în ansamblul său. De exemplu, în cazul unei servituti de a nu construi pe un anumit teren,
dacă proprietarul fondului aservit a construit totuşi pe o parte din teren, iar proprietarul
fondului dominant nu a cerut demolarea lucrărilor timp de treizeci de ani, dreptul de
servitute va subzista numai în legătură

(549)

cu restul terenului, stingându-se însă în legătură cu partea de teren pe care s-a

construit1357.
Toate aceste moduri de stingere a dreptului de servitute, cu excepţia prescripţiei
extinctive, sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi servitutilor în sens larg, aşadar, chiar
şi servitutilor care sunt modalităţi legale sau voluntare de exercitare a dreptului de
proprietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate.

B. Moduri de stingere prevăzute în reglementarea specifică servitutilor.

1356
G.N. Luţescu, op. cit., p. 659.
1357
Pentru acest exemplu şi altele asemănătoare, D. Alexandresco, op. cit., p. 881-886.
 a) Imposibilitatea materială de exercitare a dreptului de servitute. Potrivit art.
636 C. civ., „Servitutile încetează când lucrurile se găsesc în astfel de stare, încât
servitutea nu se mai poate exercita”. În continuare, în art. 637 C. civ., se adaugă că „ele
renasc dacă lucrurile sunt restabilite într-un chip încât servitutile să se poată exercita,
afară numai de nu ar fi trecut un spaţiu de timp îndestulător spre a se putea presupune
că s-a desfiinţat servitutea, după cum se zice la art. 640”. O aplicaţie particulară a art.
637 C. civ., chiar dacă se referă la orice servitute în sens larg, inclusiv la cele care nu
sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, este prevăzută în art. 601
C. civ.: „Când se reclădeşte un zid comun sau o casă, toate servitutile active şi pasive
se perpetuă în privirea noului zid sau a noii case, fără a se putea însă îngreuna, dacă
reclădirea s-a făcut mai înainte de împlinirea prescripţiei.”
Interpretarea sistematică a acestor texte legale duce la concluzia că imposi-
bilitatea materială de exercitare a dreptului de servitute nu determină chiar stingerea
acestui drept, ci numai suspendarea sa. Altfel spus, este vorba de un efect temporar.
Într-adevăr, dacă împrejurarea de fapt care determină imposibilita tea materială de
exercitare a dreptului de servitute are valoarea pieirii totale şi definitive a bunului
care formează obiectul acestui drept, stingerea dreptului de servitute nu se mai
întemeiază pe dispoziţiile art. 636 C. civ., ci pe această cauză mai generală de
stingere a drepturilor reale principale. Pe de altă parte, dacă imposibilitatea
materială de exercitare a servitutii durează peste treizeci de ani, ea se stinge prin
prescripţie, conform art. 639 C. civ. (în mod eronat în art. 637 C. civ. se face trimitere
la art. 640 C. civ.)1358.
De exemplu, în situaţia în care este inundat terenul asupra căruia apasă o
servitute de trecere sau de păşunat, se suspendă exercitarea dreptului de ser vitute,
dar ea poate fi reluată în momentul în care apele se retrag. Dacă însă această situaţie
durează mai mult de treizeci de ani, servitutea se stinge prin prescripţie extinctivă. Cum
s-a observat, într-o asemenea ipoteză, deşi există un obstacol obiectiv de exercitare a
dreptului de servitute, cursul prescripţiei nu este oprit, întrucât nu este vorba de un
obstacol de drept, ci de unul de fapt 1359.
b) Confuziunea. Conform art. 638 C. civ., „Orice servitute este stinsă când
fondul către care este datorită şi acela ce o datoreşte cad în aceeaşi mână”. Spre

1358
G.N. Luţescu, op. cit., p. 660 şi 661.
1359
D. Alexandresco, op. cit., p. 859 şi 860, text şi nota 2.
 (550)

deosebire de consolidare, care operează numai în persoana titularului dreptului de

uzufruct, de uz sau de abitaţie, confuziunea presupune încetarea dreptului de servitute în
oricare dintre următoarele trei ipoteze: proprietarul fondului dominant dobândeşte şi
dreptul de proprietate asupra fondului aservit; proprietarul fondului aservit
dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra fondului dominant; o terţă persoană
dobândeşte atât dreptul de proprietate asupra fondului aservit, cât şi dreptul de
proprietate asupra fondului dominant1360. În măsura în care aceeaşi persoană are în
patrimoniu dreptul de proprietate asupra ambelor fonduri, dispare una dintre caracte-
risticile esenţiale ale dreptului de servitute, respectiv ca fondurile să aparţină unor
proprietari diferiţi. Cât timp este vorba de un proprietar unic, nu se mai pune problema
existenţei dreptului de servitute, întrucât nemini res sua servit.
Totuşi, în ipoteza confuziunii, dreptul de servitute poate să renască dacă se
desfiinţează cu efect retroactiv, pe orice cale, titlul de proprietate care a dus la confuziune.
Mai mult, în ipoteza în care persoana care a reunit în patrimoniul său ambele
fonduri înstrăinează apoi unul dintre ele, servitutea renaşte, dacă nu are caracter
neaparent şi dacă nu s-a prevăzut o clauză contrară în actul de înstrăinare. Această
concluzie este sprijinită pe dispoziţiile art. 627 C. civ. care, cum am văzut, precizează că, în
cazul servitutilor aparente, înstrăinarea uneia dintre proprietăţi duce la naşterea, respectiv
la renaşterea dreptului de servitute, în absenţa unei clauze contrare.
Aşadar, confuziunea este un mod de stingere a dreptului de servitute numai dacă
aceasta are caracter neaparent şi o împrejurare care suspendă dreptul de servitute când
aceasta are caracter aparent1361.
c) Prescripţia extinctivă. Conform art. 639 C. civ., „Servitutea este stinsă prin neuz în
curs de treizeci de ani”. Textul reglementează stingerea dreptului de servitute prin
prescripţie extinctivă (neuz). Termenul de prescripţie este de treizeci de ani, textul fiind sub
acest aspect o aplicaţie particulară a regulii înscrise în art. 1890 C. civ., potrivit căreia
drepturile reale principale, cu excepţia dreptului de proprietate, se prescriu, sub aspect
extinctiv, în termen de treizeci de ani.

1360
D. Alexandresco, op. cit., p. 862; G.N. Luţescu, op. cit., p. 661.
1361
D. Alexandresco, op. cit., p. 864-866; G.N. Luţescu, op. cit., p. 661 şi 662.
 Acest mod de stingere a dreptului de servitute se aplică tuturor servitutilor
constituite prin fapta omului, indiferent dacă acestea sunt sau nu veritabile
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. De asemenea, nu se face distincţie
în funcţie de caracterul aparent sau neaparent, continuu sau necontinuu1362. În schimb,
prescripţia extinctivă nu duce la stingerea ser-

(551)

vituţilor naturale şi legale, întrucât acestea sunt moduri normale de exercitare a dreptului
de proprietate în raporturile de vecinătate, cu caractere de limite legale ale exercitării
acestui drept1363. Ca urmare, nu este posibilă stingerea lor prin neuz. De altfel, neuzul este
legat de însăşi substanţa exercitării unui drept subiectiv civil, iar nu de ideea de limită a
acestei exercitări.
Neuzul duce la stingerea dreptului de servitute indiferent dacă este voluntar sau
silit. În primul caz, este vorba de pasivitatea titularului dreptului de servitute în legătură
cu exercitarea prerogativelor substanţiale pe care i le conferă acest dezmembrământ.
Stingerea dreptului de servitute a fost explicată în legătură cu neuzul silit, adică
determinat de o cauză obiectivă, prin pasivitatea titularului dreptului de servitute în
exercitarea prerogativei procedurale, adică a dreptului material la acţiune prin
intermediul căruia poate solicita obligarea proprietarului fondului aservit să readucă fondul
în starea iniţială, necesară pentru exercitarea dreptului de servitute1364. Este de observat că,
în ambele ipoteze, neuzul dreptului de servitute are fie semnificaţia de reîntregire a
atributelor proprietăţii în persoana titularului fondului aservit, fie semnificaţia preluării
posesiei, ca stare de fapt corespunzătoare dreptului de servitute, de către o terţă persoană.
Se confirmă şi în această situaţie ideea asocierii neuzului unui drept real cu preluarea
posesiei corespunzătoare de către o altă persoană decât titularul dreptului pentru a face
posibilă prescripţia extinctivă1365.
În legătură cu calculul termenului de prescripţie, în art. 640 C. civ. se precizează că
„Aceşti treizeci de ani se numără după osebite feluri de servituti, sau din ziua din care a

1362
D. Alexandresco, op. cit., p. 867, text şi nota 4; G.N. Luţescu, op. cit., p. 662, text şi nota 2.
1363
D. Alexandresco, op. cit., p. 867, text şi nota 3 (acest autor restrânge însă sfera aplicării acestui mod
de stingere la servitutile convenţionale, fără a ex plica însă de ce sunt înlăturate servitutile constituite
prin uzucapiune sau prin destinaţia proprietarului); G.N. Luţescu, op. cit., p. 662 şi 663.
1364
G.N. Luţescu, op. cit., p. 663, text şi nota 2.
1365
Pentru această problemă, supra, nr. 73,120, lit. A şi 217.
încetat de a se folosi de dânsa când este vorba de servituti necontinue, sau din ziua de
când s-a făcut un act contrar servitutii continue”.
Aşadar, acest text distinge în funcţie de caracterul continuu sau necontinuu al
dreptului de servitute.
În cazul unei servituti continue, deci care nu are nevoie de faptul continuu pozitiv
al titularului fondului dominant, termenul de treizeci de ani începe să curgă din ziua în
care s-a săvârşit un act contrar unei asemenea servituti, indiferent dacă acest act a fost
săvârşit pe fondul dominant sau pe cel aservit1366. De exemplu, în cazul unei servituti care
permite titularului fondului dominant să planteze arbori înalţi la o distanţă mai mică faţă
de hotar decât aceea prevăzută de lege, astfel încât i se îngăduie să exercite un adevărat
drept de dispoziţie materială asupra fondului aservit, dacă arborii sunt tăiaţi de
proprietarul

(552)

prietarul fondului dominant sau de o altă persoană1367 şi nu sunt replantaţi timp de

treizeci de ani, dreptul de servitute se stinge. Proba faptului contrar dreptului de servitute
trebuie să fie făcută de proprietarul fondului aservit.
Termenul de treizeci de ani începe să curgă, în cazul servitutilor necontinue, din
ziua în care proprietarul fondului dominant a încetat să exercite prerogativele pe care i le
conferă asemenea servituti. De exemplu, în cazul unei servituti de trecere constituită prin
convenţia părţilor, termenul de prescripţie începe să curgă din ziua exercitării ultimului act
de trecere. Dacă dreptul de servitute nu a fost deloc exercitat, termenul de prescripţie
începe să curgă din ziua constituirii sale1368. În favoarea proprietarului fondului aservit
operează o prezumţie de neexercitare a servitutilor necontinue. Altfel spus, proprietarul
fondului dominant trebuie să dovedească actele materiale de exercitare a dreptului de ser-
vitute, astfel încât între momentul dobândirii dreptului de servitute şi momentul la care se
invocă prescripţia extinctivă să nu fi trecut o perioadă mai mare de treizeci de ani între
aceste acte de exercitare. Desigur, proprietarul fondului aservit poate administra probe prin
care să combată probele înfăţişate de proprietarul fondului dominant1369.
1366
D. Alexandresco, op. cit., p. 875, text şi nota 3.
1367
S-a apreciat că actul contrar exercitării servitutii poate fi săvârşit nu numai de proprietarul fondului
aservit, ci şi de proprietarul fondului dominant sau de către un terţ, ori poate consta chiar într-un caz
fortuit sau de forţă majoră. În acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 875, text şi nota 4.
1368
D. Alexandresco, op. cit., p. 872, text şi nota 1.
1369
G.N. Luţescu, op. cit., p. 666.
 Conform art. 641 C. civ., „Modul servitutii se poate prescrie ca şi servitutea şi cu
acelaşi chip”. Acest text legal este temeiul recunoaşterii stingerii parţiale a dreptului de
servitute în ipoteza în care neuzul acesteia este doar parţial1370. Deşi această soluţie
contrazice ideea indivizibilităţii dreptului de servitute, ea apare ca o excepţie legală de la
acest principiu. Întrucât excepţiile sunt de strictă interpretare, aplicarea soluţiei stingerii
parţiale a dreptului de servitute prin prescripţia extinctivă a fost restrânsă la situaţia
existenţei unui obstacol material, obiectiv, în calea exercitării acestui drept; dimpotrivă,
dacă neuzul parţial ar apărea ca o pură facultate, deci s-ar datora voinţei exclusive a
titularului dreptului de servitute, nu mai operează prescripţia parţială1371.
Regula indivizibilităţii servitutii sub aspect activ este însă consacrată în dispoziţiile
art. 642 şi 643 C. civ. Conform dispoziţiilor cuprinse în aceste texte, chiar dacă dreptul de
servitute este exercitat numai de către unul dintre coproprietari, prescripţia nu operează
împotriva nici unuia dintre aceştia, iar cauza de suspendare care operează în favoarea unuia
dintre coproprietari profită tuturor celorlalţi.

(553)

232. Noţiunea dreptului de superficie.

Calificarea dreptului de superficie ca dezmembrământ al dreptului de proprietate

privată1372 este, în dreptul modern, spre deosebire de dreptul roman1373, rezultatul unei
aproximări juridice, într-adevăr, în forma sa deplină, care este forma principală, dreptul de
superficie este un drept real complex, care include în conţinutul său juridic atributele
dreptului de proprietate asupra unei construcţii, plantaţii sau lucrări, precum şi prerogativa
folosinţei şi, în mod limitat, prerogativele posesiei şi dispoziţiei asupra terenului pe care se
află construcţia, plantaţia sau lucrarea, teren care se află însă în proprietatea altei persoane

1370
Pentru prescripţia modului servitutilor, D. Alexandresco, op. cit., p. 881-886.
1371
Această interpretare este rodul jurisprudenţei franceze. în acest sens, G.N. Luţescu, op. cit., p. 665 şi
666, text şi nota 1.
1372
Pentru această calificare, L. Pop, op. cit., p. 185. Implicit, această calificare este dată de toţi cei care
includ dreptul de superficie în categoria dezmembrămintelor proprietăţii (C. Hamangiu, I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 508-510; C. Stătescu, op. cit., p. 823-827; E. Chelaru, op. cit., p.
181-183; C. Bîrsan, op. cit., p. 297-301; L. Pop, op. cit., p. 185-190).
1373
În dreptul roman, dreptul de superficie a fost recunoscut pe cale pretoriană, dar nu ca o reunire a
dreptului de proprietate asupra construcţiei cu un drept de folosinţă asupra terenului, ci ca un drept de
folosinţă asupra terenului şi a construcţiei în schimbul unei redevenţe plătite proprietarului terenului,
care era şi proprietar al construcţiei în virtutea dreptului de accesiune. în acest sens, P.F. Girard, op.
cit., p. 382-384; I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 261 şi 262; C.St. Tomulescu, op. cit., p. 197. Pentru istoria
dreptului de superficie, J.-Ph. Levy, A. Castaldo, op. cit., p. 358-360.
decât titularul dreptului de superficie. Rezultă că, în realitate, nu dreptul de superficie, în
ansamblul său, este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată. Numai
prerogativa folosinţei şi, în mod limitat, prerogativele posesiei şi dispoziţiei asupra
terenului se înfăţişează ca efect al dezmembrării dreptului de proprietate privată asupra
acestui bun.
Această situaţie particulară a dreptului de superficie, concretizată în caracterul
complex al conţinutului său juridic, explică de ce, uneori, dreptul de superficie nu este
înţeles ca un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, ci ca o modalitate
juridică a acestuia. Într-o asemenea concepţie, dreptul de superficie este rezultatul
suprapunerii dreptului de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării aparţinând
unei anumite persoane şi a dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând altei
persoane1374. Suprapunerea celor două drepturi de proprietate nu exprimă însă nimic prin ea
însăşi sub aspect juridic. Dreptul de superficie nu este rezultatul unei simple suprapuneri
a celor două drepturi de proprietate, întrucât, în ipoteze diferite, această suprapunere
prilejuieşte, fără a fi însă şi cauza suficientă, efecte juridice diferite, într-o ipoteză, această
suprapunere permite aplicarea principiului accesiunii imobiliare artificiale, în timp ce, în
ipoteza analizată, se naşte un drept de superficie. Acest efect juridic este posibil nu numai
datorită suprapunerii dreptului

(554)

de proprietate asupra unei construcţii, plantaţii sau lucrări aparţinând unei anumite persoane
cu dreptul de proprietate asupra unui teren aparţinând unei alte persoane, ci şi, în primul
rând, datorită dezmembrării acestui ultim drept1375. Ideea de dezmembrare, iar nu ideea de
suprapunere explică diferenţa dintre dreptul de superficie şi dreptul de accesiune
imobiliară artificială. De asemenea, această idee explică de ce nu este posibilă încetarea
dreptului de superficie prin partaj. Drepturile suprapuse nu pot fi pur şi simplu separate cât
timp există dezmembrarea. În plus, chiar ideea de suprapunere a drepturilor nu se
confundă cu ideea de coproprietate1376.
În concluzie, dreptul de superficie, în forma sa deplină, este dreptul real principal
imobiliar care reuneşte, în conţinutul său juridic, dreptul de proprietate asupra unei

1374
G.N. Luţescu, op. cit., p. 376-387; M. Nicolae, op. cit., p. 398.
1375
C. Bîrsan, op. cit., p. 297 şi 298.
1376
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 509; G.N. Luţescu, op. cit., p. 386,
text şi nota 4; C. Stătescu, op. cit., p. 824.
construcţii sau plantaţii, precum şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra
unui teren aparţinând altei persoane decât titularul dreptului de superficie,
dezmembrământ care reuneşte folosinţa şi, în mod limitat, posesia şi dispoziţia asupra
terenului sau a unei părţi din acesta. Exercitarea dreptului de superficie va fi ţărmurită nu
numai de limitele materiale şi juridice ale dreptului de proprietate asupra construcţiei sau
plantaţiei, ci şi de cele ale dreptului de proprietate asupra terenului care au legătură cu exer-
citarea dreptului de servitute.
Deşi, de regulă, este evocat numai dreptul de folosinţă asupra terenului ca atribut
care intră în conţinutul juridic al dreptului de superficie, am văzut 1377 că orice
dezmembrământ al dreptului de proprietate privată presupune existenţa lui jus possidendi,
dar într-o formă specifică fiecărui dezmembrământ, care nu se confundă cu jus possidendi din
conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată. Ca urmare, acea parte din conţinutul
juridic al dreptului de superficie care este un dezmembrământ al dreptului de proprietate
asupra terenului nu se reduce la dreptul de folosinţă, ci cuprinde şi posesia specifică asupra
terenului. Altfel spus, şi în acest caz jus possidendi, ca atribut al dreptului de proprietate
privată, este divizat între nudul proprietar şi superficiar, cum mai este denumit titularul
dreptului de superficie.
Mai mult, dreptul de superficie include în conţinutul său juridic şi o parte din
atributul dispoziţiei asupra terenului, nu numai sub aspect material, ci şi sub aspect
juridic. Astfel, sub primul aspect, titularul dreptului de superficie poate amenaja terenul
în vederea construirii sau a plantării, ceea ce presupune o transformare materială a bunului.
Sub cel de-al doilea aspect, partea care este dezmembrată din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate asupra terenului şi care este inclusă în conţinutul juridic al
dreptului de superficie poate fi transmisă o dată cu dreptul de superficie către terţe
persoane.

(555)

Pe lângă forma sa deplină, care este forma sa principală, dreptul de superficie se

înfăţişează şi într-o formă incipientă, care este forma sa secundară. Este posibil ca dreptul de
superficie să se constituie înainte de existenţa construcţiei sau a plantaţiei1378. Proprietarul
terenului constituie dreptul de superficie în favoarea unei alte persoane, respectiv

1377
Supra, nr. 197.
1378
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 824.
dezmembrează dreptul său de proprietate asupra terenului, transmiţând persoanei respective
folosinţa şi, în mod limitat, posesia şi dispoziţia asupra terenului, urmând ca lucrările de
construire sau plantare să se desfăşoare ulterior. Toate aceste prerogative transmise
superfi-ciarului au în vedere deci construirea sau/şi plantarea pe teren în condiţiile
prevăzute în actul juridic de constituire a dreptului de superficie. În această formă
incipientă, dreptul de superficie se prezintă ca un dezmembrământ propriu-zis al dreptului
de proprietate privată asupra terenului.

233. Temeiul legal al dreptului de superficie.

Drepturile reale, spre deosebire de drepturile de creanţă, trebuie să fie consacrate de

legiuitor1379. Această trăsătură a drepturilor reale stă la baza controversei privind existenţa
dreptului de superficie în sistemul drepturilor reale principale din dreptul civil român.
Iniţial, existenţa dreptului de superficie a fost contestată, întrucât nu există în Codul
civil român o reglementare specială a acestui drept real principal. Mai mult, s-a observat că,
în momentul în care a fost tradus în limba română art. 553 din Codul civil francez1380, al
cărui corespondent este art. 492 din Codul civil român, a fost omisă dispoziţia finală, care
împiedică accesiunea imobiliară artificială în ipoteza în care un terţ ar putea să fi dobândit
proprietatea asupra subsolului unei clădiri sau asupra oricărei alte părţi din clădire. S-a tras
deci concluzia că legiuitorul român nu a dorit să recunoască existenţa dreptului de
superficie, concluzie întărită şi prin refuzul legiuitorului de a prelua în Codul civil român
dispoziţiile art. 664 din Codul civil francez, care reglementează situaţia clădirilor cu mai
multe etaje aparţinând unor proprietari diferiţi1381.
De fapt, opţiunea legiuitorului român în momentul în care nu a preluat partea finală a
art. 553 şi nici textul art. 664 din Codul civil francez nu are semnificaţia nerecunoaşterii
existenţei dreptului de superficie1382. În realitate, dispoziţiile

1379
Supra, nr. 31, lit. H.
1380
Pentru dreptul de superficie în sistemul dreptului civil francez, L. Josserand, op. cit., p.
799,836,1014-1016; Al. Weill, E Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 821-827; G. Cormi, op. cit., p. 598 şi
599; C. Atias, op. cit, p. 66.
1381
C. Nacu, op. cit., p. 237 şi 373. În sprijinul tezei că legiuitorul român nu a dorit să recunoască
existenţa dreptului de superficie au fost invocate şi dispoziţiile art. 471, 479, 494 şi 1750 din Codul
civil român. Pentru critica aprofundată a argumentelor extrase din aceste texte legale, G.N. Luţescu, op.
cit., p. 377-385; totuşi, nu poate fi acceptată ideea acestui autor potrivit căreia pot fi create şi alte
drepturi reale pe lângă cele recunoscute de legiuitor.
1382
În legătură cu partea finală a art. 553 C. civ. fr., s-a apreciat că ea este inutilă, redac torii Codului
civil român însuşindu-şi observaţiile lui Marcade (C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., p. 509; G.N. Luţescu, op. cit., p. 379). într-adevăr, partea finală a art. 553 C. civ. fr. cuprinde
doar un exemplu, ca aplicaţie a ideii că se poate face dovada contrară dreptului de accesiune imobiliară
 (556)

art. 492 din Codul civil român, corespondentul art. 553 din Codul civil francez, constituie
temeiul legal al existenţei dreptului de superficie. Potrivit art. 492 C. civ., „Orice construcţie,
plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de
către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa, şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte
din contra”. Acest text conţine aşadar o regulă şi o excepţie. Regula consacră dreptul de
accesiune imobiliară artificială, iar excepţia permite dovedirea existenţei dreptului de
superficie. Dovada contrară dreptului de accesiune înseamnă tocmai dovada dreptului de
superficie. Legiuitorul recunoaşte deci că, în anumite situaţii, proprietarul terenului nu
este şi proprietarul construcţiei sau plantaţiei. Altfel spus, din suprapunerea dreptului de
proprietate asupra terenului aparţinând unei persoane cu dreptul de proprietate asupra
construcţiei sau plantaţiei aparţinând unei alte persoane nu mai rezultă dreptul primului
proprietar de a beneficia de accesiunea imobiliară artificială, dobândind şi dreptul de
proprietate asupra construcţiei sau plantaţiei, ci chiar dreptul de superficie, care reuneşte
în conţinutul său juridic dreptul de proprietate asupra construcţiei sau plantaţiei şi un
dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului1383.
Ulterior, legiuitorul a recunoscut existenţa dreptului de superficie. Astfel, în art. 11
din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile
funciare1384 şi în art. 21 din Legea nr. 7/19961385, dreptul de superficie este menţionat alături
de celelalte drepturi reale imobiliare care trebuie să fie intabulate în cartea funciară. Tot
astfel, în art. 22 din Decretul nr. 167/1958 este amintit şi dreptul de superficie. Este
adevărat că în toate aceste texte legale dreptul de superficie a fost doar evocat, fără a fi
însă reglementat, cel puţin la nivel de principiu. Totuşi, ţinând seama de structura juridică
a dreptului de superficie, care reuneşte dreptul de proprietate asupra construcţiei sau

artificială. Cât priveşte renunţarea la dispoziţiile art. 664 C. civ. fr., ea este explicabilă prin aceea că
redactorii Codului civil român nu au anticipat dezvoltarea urbană ulterioară prin creşterea numărului
clădirilor cu mai multe etaje (G.N. Luţescu, op. cit., p. 380).
1383
D. Alexandresco, op. cit., p. 334, text şi notele 3 şi 4, şi 335; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 166; C.
Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 509; G.N. Luţescu, op. cit., p. 379 şi 380; C.
Stătescu, op. cit., p. 824 şi 825; E. Chelaru, op. cit., p. 181; C. Bîrsan, op. cit., p. 297; L. Pop, op. cit.,
p. 185.
1384
Publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, abrogat prin Legea nr.
7/1996.
1385
Supra, nr. 37, lit. C, nota 64.
plantaţiei şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului, practica
judiciară1386 şi doctrina au conturat atât noţiunea,

(557)

cât şi caracterele, modurile de naştere, exercitarea şi modurile de stingere ale acestui drept
real principal.

234. Caracterele juridice ale dreptului de superficie.

Din definiţia dreptului de superficie rezultă caracterele juridice care ţin de

esenţa sa: este un drept real principal imobiliar; este rezultatul dezmembrării
dreptului de proprietate privată şi, în forma sa deplină, al suprapunerii dreptului de
proprietate asupra terenului şi a dreptului de proprietate asupra construcţiei sau/şi
plantaţiei sau lucrării; are un conţinut juridic variabil, în funcţie de forma sa incipientă
sau deplină şi în funcţie de întinderea dezmembrării dreptului de proprietate asupra
terenului; este imprescriptibil. La aceste caractere care ţin de esenţa dreptului de
superficie, se adaugă caracterul perpetuu, care ţine însă numai de natura sa 1387. Cât
priveşte posibilitatea dobândirii dreptului de superficie prin prescripţie achi-zitivă,
aceasta nu se referă la un caracter specific al acestui drept real principal 1388, ci la un mod
de dobândire a drepturilor reale principale în general.

A. Dreptul de superficie este un drept real principal imobiliar.

Atât în forma sa deplină, cât şi în forma sa incipientă, dreptul de superficie, ca

drept real principal, se poate constitui numai asupra unor bunuri imobile. El poate
avea ca obiect, în forma incipientă, terenul, iar apoi, în forma deplină, şi construcţia
sau/şi plantaţia sau lucrarea. Este posibil ca proprietarul terenului să cedeze
prerogativele sale asupra subsolului terenului, păstrându-le pe cele asupra solului,
1386
Pentru jurisprudenţa mai veche, G.N. Luţescu, op. cit., p. 383 şi 384, text şi nota 1. Pentru
jurisprudenţa mai recentă, Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 19/1960, în Culegere de decizii
1960, p. 26; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1681/1977, în Revista română de drept nr. 3/1978, p. 61; dec.
nr. 556/1979, în Revista română de drept nr. 8/1979, p. 55; dec. nr. 903/1983, în Revista română de
drept nr. 5/1983, p. 73; dec. nr. 1261/1982, în Revista română de drept nr. 7/1983, p. 58; C. S. ]., s. civ.,
dec. nr. 893/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 62.
1387
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 509; L. Josserand, op. cit., p. 1015.
1388
G.N. Luţescu, op. cit., p. 386.
sau să păstreze prerogativele asupra subsolului şi să le cedeze pe cele asupra
solului1389.

B. Dreptul de superficie este rezultatul dezmembrării dreptului de proprietate asu-

pra terenului şi, informa sa deplină, al suprapunerii acestui drept cu dreptul de
proprietate asupra construcţiei sau/şi plantaţiei sau lucrării.

Indiferent de forma sa, dreptul de superficie este, în primul rând, rezultatul

dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului. întinderea dezmembrării este
diferită, în funcţie de circumstanţe. Sub aspect juridic, această dezmembrare vizează
întotdeauna folosinţa şi, în mod limitat, posesia şi dispoziţia asupra terenului. Sub aspect
material însă, întinderea exercitării acestor prerogative este diferită. Ele pot fi exercitate
numai asupra solului sau numai asupra subsolului sau atât asupra solului, cât şi asupra
subsolului, asupra integralităţii acestora sau asupra unei părţi din acestea1390.

(558)

În momentul în care construcţia, plantaţia sau altă lucrare este realizată pe sol sau
în subsol, dreptul de superficie apare şi ca rezultat al suprapunerii dreptului de proprietate
asupra terenului cu dreptul de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării.

C. Dreptul de superficie are un conţinut juridic variabil, în funcţie

deforma sa incipientă sau deplină, precum şi în funcţie de întinderea
dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului.

Acest conţinut juridic variază, mai întâi, în funcţie de forma incipientă sau deplină a
dreptului de superficie. Am văzut că în forma sa incipientă, adică înainte de realizarea
construcţiei, plantaţiei sau lucrării, dreptul de superficie se prezintă doar ca un
dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului. Ulterior, în forma sa
1389
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 824.
1390
S-a spus astfel că dreptul de superficie este fie complet când poartă asupra tuturor construcţiilor,
plantaţiilor sau lucrărilor aflate pe suprafaţa terenului, fie incomplet când este restrâns la o anumită
lucrare, construcţie sau plantaţie sau la o parte din aceasta (G.N. Luţescu, op. cit., p. 377). Sub primul
aspect, ar fi de adăugat că dreptul de superficie este complet când poartă nu numai asupra suprafeţei, ci
şi asupra subsolului terenului. în plus, dreptul de superficie nu poartă atât asupra suprafeţei terenului,
cât asupra a ceea ce se află pe această suprafaţă, întinzându-se deci asupra spaţiului situat deasupra
terenului, în limitele materiale şi legale admise (C. Bîrsan, op. cit., p. 297, nota 1).
deplină, dreptul de superficie include în conţinutul său juridic şi dreptul de proprietate
asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării. În ambele sale forme, dreptul de superficie
presupune dezmembrarea dreptului de proprietate asupra terenului. Această
dezmembrare priveşte prerogativa folosinţei şi, în mod limitat, prerogativele posesiei şi
dispoziţiei. Superficiarul stăpâneşte terenul în această calitate, având deci o posesie, ca
element de drept, corespunzătoare dreptului de superficie. Totodată, el exercită folosinţa
şi dispoziţia asupra terenului în limitele stabilite prin izvorul de constituire a acestui drept.
Toate aceste prerogative asupra terenului pot fi exercitate de superficiar numai în scopul
realizării construcţiei, plantaţiei sau lucrării şi, ulterior, al exercitării dreptului de
proprietate asupra acesteia. Dispoziţia juridică, ca atribut al dreptului de superficie,
presupune nu numai încheierea actelor juridice de înstrăinare sau de grevare cu sarcini a
construcţiei, plantaţiei sau lucrării, ci şi a părţii din dreptul de superficie care constituie o
dezmembrare a dreptului de proprietate asupra terenului. Chiar înainte de realizarea
construcţiei, plantaţiei sau lucrării, dreptul de superficie poate fi transmis sau grevat cu
sarcini, spre deosebire de dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie, care este incesibil.
Întotdeauna, nudul proprietar păstrează cel puţin dreptul de a stăpâni bunul în această
calitate, având o posesie specifică, şi de a dispune juridic de nuda proprietate. În plus, el
poate păstra o parte din prerogativa folosinţei şi o parte din prerogativa dispoziţiei
materiale.
Dintr-un alt punct de vedere, dreptul de superficie are un conţinut juridic variabil,
în funcţie de limitele materiale ale dezmembrării dreptului de proprietate asupra
terenului. Această întindere este stabilită în momentul constituirii dreptului de superficie,
în mod specific, ca efect al actului sau faptului juridic în sens restrâns din care se naşte
acest drept. Astfel, titularul dreptului de superficie poate exercita prerogativele care îi
revin în urma dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului, în mod complet
sau parţial.

(559)

În primul caz, aceste prerogative sunt exercitate asupra întregului teren, adi-
că asupra subsolului şi solului (adică a suprafeţei şi spaţiului suprateran), în
limitele materiale şi juridice. În cel de-al doilea caz, prerogativele sunt exercitate
numai asupra unei părţi din teren, respectiv asupra solului sau a sub solului1391 sau
a unei părţi din sol sau subsol.
Prin conţinutul său juridic, dreptul de superficie se diferenţiază de toate
celelalte drepturi reale principale.

D. Dreptul de superficie este imprescriptibil sub aspect extinctiv.

Acest caracter are în vedere forma deplină a dreptului de superficie. Într-

adevăr, întrucât dreptul de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau
lucrării este perpetuu şi deci imprescriptibil sub aspect extinctiv, acest caracter se
întinde şi asupra părţii din dreptul de superficie care apare ca o dezmembrare a
dreptului de proprietate asupra terenului1392.
Este însă de discutat dacă, în forma sa incipientă, dreptul de superficie ră-
mâne imprescriptibil sub aspect extinctiv. Altfel spus, dacă superficiarul nu re-
alizează construcţia, lucrarea sau plantaţia în termen de treizeci de ani, nudul
proprietar poate invoca prescripţia extinctivă? Răspunsul trebuie să fie afirmativ în
măsura în care imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv a dreptului de superficie
decurge din perpetuitatea dreptului de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau
lucrării. Cât timp aceasta nu a fost realizată, nu există un asemenea drept de
proprietate a cărui perpetuitate să se extindă şi asupra elementelor care apar ca un
dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului.

E. Dreptul de superficie este un drept perpetuu prin natura sa.

De regulă, dreptul de superficie se întinde pe întreaga durată de existenţă a

construcţiei, plantaţiei sau lucrării. Perpetuitatea dreptului de proprietate asupra
construcţiei, plantaţiei sau lucrării determină perpetuitatea dreptului de superficie
în ansamblul său. Acest caracter diferenţiază, alături de conţinutul juridic, dreptul

1391
În acest caz, denumirea de superficie pare să fie improprie. În realitate, această denumire trebuie să
fie înţeleasă în cel mai larg sens cu putinţă, întrucât dreptul de superficie nu se reduce la ipoteza în care
are ca obiect o construcţie sau o lucrare realizată pe sol, ci include şi ipoteza în care aceasta este
realizată în subsol.
1392
În sensul că dreptul de superficie este imprescriptibil sub aspect extinctiv, M. Nicolae, op. cit., p.
398 şi 401.
de superficie de dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie, precum şi de dreptul de
concesiune constituit pe temeiul dreptului de proprietate privată1393.

(560)

Caracterul perpetuu al dreptului de superficie ţine însă numai de natura, iar nu de

esenţa sa. Acest caracter subzistă numai în absenţa unei dispoziţii con trare. O
asemenea dispoziţie este posibilă mai ales când dreptul de superficie este constituit
prin act juridic. Acesta poate să prevadă o anumită durată a dreptului de superficie.
Când actul juridic este încheiat sub condiţie rezolutorie sau, dacă este vorba de un
contract sinalagmatic, conţine anumite obligaţii în sarcina superficiarului a căror
neîndeplinire poate duce la rezoluţiune, nu este afectat, de la bun început, caracterul
perpetuu al dreptului de superficie, ci însăşi existenţa actului juridic. Numai ca
urmare a desfiinţării actului juridic este desfiinţat şi dreptul de superficie, în principiu,
cu efect retroactiv. In asemenea cazuri, pe această cale indirectă, este înlăturat
caracterul perpetuu al dreptului de superficie. Caracterul temporar poate fi prevăzut
pentru oricare dintre formele dreptului de superficie, incipientă sau deplină. De
exemplu, prin contractul de constituire a dreptului de superficie în formă
incipientă se poate prevedea un termen la împlinirea căruia dreptul de superficie
se stinge, indiferent dacă s-a realizat sau nu construcţia, plantaţia sau lucrarea.
Dacă dreptul de superficie, în forma sa deplină, este temporar, este necesar
ca părţile să prevadă ce se întâmplă cu plantaţia, construcţia sau lucrarea la încetarea
acestui drept. Dacă în actul de constituire a dreptului de superficie sau într-o
înţelegere ulterioară nu există asemenea clauze, ar urma să se aplice dispoziţiile care
reglementează dreptul de accesiune imobiliară artificială în ipoteza constructorului
de bună-credinţă. Când este temporar, dreptul de superficie funcţionează doar ca o
suspendare a dreptului de accesiune imobiliară artificială, iar nu ca o înlăturare
definitivă a acestuia1394. În practică, dreptul de superficie cu caracter temporar se
1393
Este motivul pentru care nu împărtăşim concepţia potrivit căreia dreptul de conce siune constituit pe
temeiul dreptului de proprietate privată al statului sau al comunităţilor locale este asimilabil dreptului
de superficie. Pentru această concepţie, L. Pop, op. cit., p. 187; M. Nicolae, op. cit., p. 379. Desigur,
aceasta nu înseamnă incompatibilitatea dreptului de proprietate privată al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale cu dezmembrămintele. Dimpotrivă, acest drept poate fi dezmembrat, ca orice
drept de proprietate privată. Dar, pe lângă dezmembrăminte, pe temeiul acestui drept se pot constitui şi
alte drepturi reale principale, cum sunt dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă gratuită.
1394
În acest sens, constituirea dreptului de superficie prin act juridic a fost privită ca o renunţare a
proprietarului terenului la dreptul său de accesiune sau ca o cesiune a dreptului de a construi sau de a
planta. în acest sens, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 824, text şi notele 59 şi 60.
întâlneşte cel mai frecvent în raporturile dintre proprietari şi chiriaşi sau arendaşi.
Proprietarul poate consimţi la realizarea, pe terenul său, a unor construcţii, plantaţii
sau lucrări de către chiriaş sau arendaş cu titlu de drept de superficie, de regulă,
numai pe durata contractului de închiriere sau arendare. La încetarea contractului
de închiriere sau arendare, încetează şi dreptul de superficie 1395.

235. Dobândirea dreptului de superficie.

Dreptul de superficie poate fi dobândit prin act juridic sau prin fapt juridic în
sens restrâns. Realizarea unei construcţii, plantaţii sau lucrări de către soţi, în timpul
căsătoriei, pe terenul bun propriu al unuia dintre ei, este o situaţie specială de
dobândire a dreptului de superficie. Noţiunea de dobândire are un sens larg,
incluzând în sfera sa atât naşterea dreptului de superficie, cât şi dobândirea corelativă
transmiterii dreptului de superficie.

(561)

A. Dobândirea dreptului de superficie prin act juridic.

Dreptul de superficie, în forma sa incipientă sau în forma sa deplină, poate fi

dobândit prin testament sau prin convenţie.
În primul caz, testatorul instituie un legat având ca obiect nuda proprietate sau
dreptul de superficie în favoarea unui moştenitor sau poate institui două legate, unul
având ca obiect nuda proprietate şi altul având ca obiect dreptul de superficie în
favoarea unor moştenitori diferiţi.
În cel de-al doilea caz, proprietarul terenului încheie un contract cu o altă persoană
prin care constituie dreptul de superficie în favoarea acesteia ori îi transmite nuda proprietate
asupra terenului, rezervându-şi dreptul de superficie. Superficiarul poate, la rândul său, să
încheie un contract cu o terţă persoană având ca obiect înstrăinarea dreptului de superficie.
Contractul poate să fie cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, pur şi simplu sau afectat de
modalităţi.

1395
Pentru această ipoteză, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 509 şi 510;
G.N. Luţescu, op. cit., p. 387; C. Stătescu, op. cit., p. 826; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p.
824-826.
 Forma autentică a contractului este necesară numai în ipoteza în care se transmite nuda
proprietate asupra terenului. În celelalte ipoteze, întrucât nu se transmite dreptul de
proprietate asupra terenului, nu este necesară forma autentică, înscrisul, indiferent de forma
sa, are doar valoare ad probationem1396. Ori de câte ori se înstrăinează un teren cu construcţii
sau plantaţii, fără a se îndeplini formalităţile de autentificare a contractului, contractul
trebuie să fie interpretat, potrivit principiului conversiunii actelor juridice, ca dând naştere
unui drept de superficie, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că, potrivit voinţei păr-
ţilor, dreptul de proprietate asupra construcţiei sau plantaţiei nu se putea transmite decât o
dată cu dreptul de proprietate asupra terenului. În cazul în care contractul este interpretat
ca temei al dreptului de superficie, el va fi considerat, în partea referitoare la dreptul de
nudă proprietate asupra terenului, ca un antecontract de înstrăinare1397.

B. Dobândirea dreptului de superficie prin fapt juridic în sens restrâns.

Dreptul de superficie poate fi dobândit prin uzucapiune, care este un fapt juridic
în sens restrâns, cu caracter complex.
Deşi mai mult teoretică, dobândirea dreptului de superficie prin uzucapiune este
posibilă în măsura în care posesorul terenului are, de la bun început, intenţia de a se
comporta ca un superficiar, iar nu ca un proprietar al terenului, întrucât dreptul de
superficie, ca orice drept real principal, se obiectivează în starea de fapt a posesiei,
uzucapiunea este posibilă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

(562)

C. Situaţia specială în care soţii realizează, în timpul căsătoriei, o

construcţie, o plantaţie sau o lucrare pe terenul care este bun propriu al
unuia dintre ei.

1396
C. Alunaru, loc. cit., p. 67-70 (discuţia privind situaţia dreptului de superficie în regiunile de carte
funciară a devenit inactuală ca urmare a unificării regimurilor de publicitate imobiliară prin Legea nr.
7/1996); E. Chelaru, op. cit., p. 182; C. Bîrsan, op. cit., p. 299. Pentru această problemă, supra, nr.
158.
1397
D. Chirică, „Consecinţele modificărilor legislative postrevoluţionare asupra circulaţiei imobilelor
proprietate particulară”, în Dreptul nr. 6/1991, p. 29; C. Alunaru, loc. cit., p. 73. Pentru înscrierea
dreptului de superficie în cartea funciară, este însă necesară forma autentică a actului juridic de
constituire. în acest sens, supra, nr. 158.
 În această situaţie, celălalt soţ dobândeşte un drept de superficie în conţinutul
juridic al căruia intră dreptul de proprietate devălmaşă asupra construcţiei, plantaţiei sau
lucrării şi prerogativele dezmembrate din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra
terenului1398. Este de observat însă că, în această situaţie, dezmembrarea se produce într-un
mod special, întrucât prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului vor fi exercitate
în comun de cei doi soţi în scopul exploatării construcţiei sau plantaţiei, unul având însă
calitatea de proprietar, iar celălalt, de superficiar. Care este însă izvorul juridic al dreptului
de superficie în această situaţie specială? În mod constant, s-a apreciat că acest drept de
superficie se naşte direct din lege1399. În realitate însă, legea nu este niciodată, prin ea însăşi,
un izvor de raporturi juridice concrete. Legea produce efecte juridice numai indirect,
legându-le de anumite fapte juridice în sens restrâns, fie că acestea sunt în curs de
desfăşurare în momentul apariţiei legii, fie că apar ulterior. Ca urmare, izvorul dreptului
de superficie este pur şi simplu faptul juridic în sens restrâns al realizării de către soţi, în
timpul căsătoriei, pe terenul bun propriu al unuia dintre ei, a unei construcţii, plantaţii sau
lucrări, fapt de care legea (art. 30 C. fam.) leagă producerea acestui efect juridic. E adevărat
că între soţi există o înţelegere pentru realizarea construcţiei, lucrării sau plantaţiei şi s-ar
putea spune că dreptul de superficie se constituie prin convenţie. Această soluţie ignoră însă
interdicţia vânzării bunurilor între soţi, precum şi necesitatea formei autentice pentru donaţie şi
caracterul revocabil al acesteia între soţi. Iată de ce dobândirea dreptului de superficie în
această situaţie este posibilă nu doar pe temeiul unei convenţii tacite sau exprese între soţi,
ci pe temeiul unui fapt juridic în sens restrâns, cu caracter complex, de care art. 30 din
Codul familiei leagă producerea acestui efect juridic.

236. Exercitarea dreptului de superficie.

Întrucât dreptul de superficie presupune suprapunerea prezentă sau viitoare a

dreptului de proprietate asupra unui teren aparţinând unei anumite persoane cu dreptul
de proprietate asupra unei construcţii, plantaţii sau lucrări aparţinând altei persoane,
exercitarea sa trebuie să ţină seama de această situaţie. În acest sens, există o anumită
legătură între nudul proprietar al terenului şi titularul dreptului de superficie. Drepturile
şi obligaţiile nudului proprietar şi ale superficiarului nu sunt altceva decât drepturile şi

1398
Petru practica judiciară care a consacrat dobândirea dreptului de superficie în această ocazie,
supra, nr. 233, nota 290.
1399
E. Chelaru, op. cit., p. 182; C. Bîrsan, op. cit., p. 299 şi 300; L. Pop, op. cit., p. 188 şi 189.
obligaţiile specifice raporturilor juridice în conţinutul cărora intră dreptul de nudă
proprietate, pe de o parte, şi dreptul de superficie, pe de altă parte.
În forma incipientă a dreptului de superficie, titularul său are toate atributele
necesare pentru realizarea construcţiei, plantaţiei sau lucrării, în limitele

(563)

prevăzute în actul de constituire. El are dreptul să stăpânească terenul ca superficiar, să îl

folosească şi să dispună material de el în măsura necesară pentru realizarea construcţiei,
plantaţiei sau lucrării. O dată ce aceasta a fost realizată, superficiarul poate exercita toate
atributele dreptului de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării, precum şi
prerogativele dezmembrate din dreptul de proprietate asupra terenului. Sub acest ultim
aspect, superficiarul poate să culeagă productele terenului, dacă a dobândit o asemenea
prerogativă prin izvorul de constituire a dreptului de superficie. În plus, superficiarul are
dispoziţia juridică asupra dreptului său, el putând să îl înstrăineze sau să îl greveze cu
sarcini reale (drept de uzufruct, de uz sau de abitaţie, drept de servitute, drept de ipotecă) 1400.
Exercitarea tuturor acestor atribute trebuie să se facă însă cu respectarea dreptului de nudă
proprietate asupra terenului, în forma în care acesta a fost restrâns după constituirea
dreptului de superficie. Titularul acestui ultim drept este una dintre persoanele care
constituie subiectul pasiv, general şi nedeterminat al raportului juridic în conţinutul căruia
intră dreptul de nudă proprietate asupra terenului. Ca urmare, superficiarul are obligaţia
generală negativă de a nu împiedica nudul proprietar să îşi exercite dreptul său.
Indiferent de formele sale, dreptul de superficie poate fi apărat prin acţiunea
confesorie de superficie. În forma deplină a dreptului de superficie, această acţiune se
confundă practic cu acţiunea în revendicare, fiind imprescriptibilă, în forma incipientă a
dreptului de superficie, această acţiune se aseamănă cu acţiunea confesorie de uzufruct,
de uz, de abitaţie sau de servitute şi are caracter prescriptibil.
Întrucât conţinutul juridic al dreptului de superficie este variabil, nuda proprietate
asupra terenului va avea şi ea un conţinut variabil. În măsura în care dreptul de superficie
este complet, dreptul de nudă proprietate va avea un conţinut juridic restrâns. Titularul
acestui drept va păstra o parte din jus pos-sidendi, o parte din dispoziţia materială şi
dispoziţia juridică, dar numai în ceea ce priveşte nuda proprietate. Când dreptul de
superficie este incomplet, proprietarul terenului va avea prerogative extinse, el fiind
1400
L. Pop, op. cit., p. 190.
practic nud proprietar numai în legătură cu partea de teren (sol, subsol) asupra căreia s-a
constituit dreptul de superficie. În privinţa restului terenului, el îşi va păstra toate pre-
rogativele. Oricum, exercitând aceste prerogative, mai restrânse sau mai extinse,
proprietarul terenului are obligaţia generală şi negativă de a nu împiedica în nici un fel
exercitarea dreptului de superficie.

237. Încetarea dreptului de superficie.

Când a fost constituit pe o durată determinată, dreptul de superficie încetează la

împlinirea termenului. În celelalte cazuri, întrucât are caracter perpetuu, dreptul de
superficie durează, în principiu, cât timp există construcţia, plantaţia sau lucrarea. Întrucât
caracterul perpetuu ţine doar de natura, iar nu de esenţa dreptului de superficie, nimic
nu împiedică încheierea unei înţelegeri între părţi pentru încetarea dreptului

(564)

de superficie, caz în care se va preciza şi soarta construcţiei, plantaţiei sau lucrării. Aceasta
poate fi ridicată de către superficiar de pe teren sau poate să profite proprietarului
terenului. Desfiinţarea, cu efect retroactiv, pe orice cale, a titlului de constituire a dreptului
de superficie este un alt mod de încetare a acestui drept.
Dreptul de superficie mai poate înceta prin pieirea ori desfiinţarea construcţiei,
plantaţiei sau lucrării. Ca şi în cazul dreptului de uzufruct, exproprierea are ca efect
scoaterea bunului afară din comerţ, ceea ce echivalează cu pieirea juridică1401 a obiectului
dreptului de superficie. Confuziunea duce, de asemenea, la încetarea acestui drept. În acest
caz, calitatea de superficiar şi calitatea de nud proprietar se reunesc în aceeaşi persoană, care
poate să fie nudul proprietar sau superficiarul iniţial sau o terţă persoană. Confuziunea este
efectul moştenirii sau al unui contract.
Încetarea dreptului de superficie are semnificaţia reîntregirii prerogativelor
dreptului de proprietate asupra terenului, indiferent dacă proprietarul terenului devine şi
proprietarul construcţiei sau plantaţiei sau dacă se adoptă o altă soluţie juridică pentru
rezolvarea problemei statutului juridic al acestor bunuri. Se confirmă şi în cazul dreptului de
superficie - ca şi în cazul celorlalte dezmembrăminte -, vocaţia nudei proprietăţi de a se
reîntregi ca drept de proprietate privată. Dezmembrarea acestui drept este, de cele mai
1401
Pentru această problemă, supra, nr. 218.
multe ori, un proces temporar. Starea normală a dreptului de proprietate presupune
plenitudinea atributelor jus possidendi, jus utendi, jusfruendi şi jus abutendi. Dreptul de
superficie şi celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sunt instrumente juridice
prin care se autonomizează anumite atribute din conţinutul juridic al dreptului de
proprietate privată, pe perioade mai lungi sau mai scurte, în scopul realizării unor
interese multiple.
Oricare ar fi aceste interese, ele nu înlătură interesul nudului proprietar de a
redobândi, la un moment dat, monopolul exercitării prerogativelor dreptului de
proprietate privată.