UNIVERSITATEA “AL. I.

CUZA” FACULTATEA
IAŞI DE FILOSOFIE

Coordonator ID:
Prof. dr. Petru BEJAN

ASISTENłĂ SOCIALĂ
Volumul III

ÎnvăŃământ la distanŃă
Anul II
Semestrul I

Editura UniversităŃii “Al. I. Cuza”

Iaşi – 2010
POLITICI SOCIALE ...................................................................7
Prof. dr. George POEDE

TEHINICI DE INTERVENłIE ÎN
ASISTENłA SOCIALĂ .......................................................... 87
Conf. dr. Gabriela IRIMESCU
Lect. dr. Nina Mihaela – MIHALACHE

METODOLOGIA ELABORĂRII PROIECTELOR

DE INTERVENłIE .................................................................. 163
Conf. dr. Ştefan COJOCARU

DEONTOLOGIA PROFESIEI DE
ASISTENT SOCIAL ............................................................... 213
Prof. dr. Carmen COZMA

PSIHOSOCIOLOGIA ORGANIZAłIILOR ...................... 301

Prof. dr. Doina BALAHUR
 POLITICI SOCIALE

Prof. dr. George POEDE

CUPRINS

I. Introducere în studiul politicilor sociale

II. Perspective istorice asupra politicilor

şi programelor sociale

III. Sistem politic şi politici sociale

IV. Agenţi ai politicilor sociale

V. Analiza problemelor sociale

VI. Ghidul de analiză pentru un program social

VII. Cadrul general de analiză a unei politici sociale

VIII. Politici sociale în perioada de tranziţie

VIII.1. Politici sociale centrate pe copil
VIII.2. Cadrul de lucru pentru controlul serviciilor sociale
VIII.3. O perspectivă britanică asupra standardelor şi criteriilor
în managementul serviciilor sociale pentru copii
(reglementări guvernamentale)
VIII.4. Politici sociale destinate combaterii sărăciei
Probleme fundamentale ale unităţii de curs :

(a) sistem politic şi politici sociale ;

(b) agenţi ai politicilor sociale ;
(c) ghidul de analiză a unei politici sociale ;
(d) politici sociale în perioade de tranzitie ;
(e) politici sociale centrate pe copil ;
(f) politici sociale destinate combaterii sărăciei ;

Scopul şi obiectivele unităţii de curs :

(a) familiarizarea studenţilor cu conceptele fundamentale legate de teoria politicilor

sociale ;
(b) formarea deprinderilor de elaborare a unor programe sociale ;
(c) iniţierea studenţilor in practica politicilor sociale din România ;
(d) participarea studenţilor la organizarea politicilor sociale legate de sarăcie,
abandon, droguri ;

Modalităţi de evaluare :

(a) aprecierea cunoştintelor teoretice în domeniul politicilor sociale ;

(b) elaborarea de documentaţii prtactice pe probleme de politică socială ;
 Politici sociale

I. Introducere în studiul politicilor sociale

Preocupările sociale ale diverselor sisteme politice au fost determinate de nevoia

de a rezolva o serie de probleme sociale. Răspunsurile date acestor probleme au fost
influenţate de tipul de societate, tradiţională sau modernă, de gradul de dezvoltare
economico-socială şi tehnologică şi de sistemul de valori şi credinţe religioase
dominante. Soluţiile găsite de diverse societăţi s-au caracterizat prin eforturile de a
realiza o schimbare instituţională pentru a veni în întâmpinarea unor nevoi, pentru a
rezolva o problemă socială sau a corecta o injustiţie ori pentru a ameliora calitatea vieţii.
Aceste eforturi s-au tradus prin acţiuni ale unor grupuri şi instituţii, legitimate prin
valori religioase sau moderne printr-un dispozitiv social creat de grupuri sau de state.
Intrucât sistemul economic nu poate asigura satisfacerea tuturor nevoilor sociale, statul
trebuie să asigure servicii sociale orientate spre realizarea unor obiective care depăşesc
pe cele strict economice.

În acest sens, politica socială cuprinde activităţi şi principii ale societăţii care
orientează modul în care statul intervine şi reglementează relaţii între indivizi, grupuri,
comunităţi şi instituţii sociale.
Aceste principii şi activităţi determină distribuţia resurselor şi nivelul bunăstării
membrilor societăţii. Astfel, politica socială include planuri şi programe pentru a
asigura securitatea economică şi bunăstarea socială, accesul la educaţie şi sănătate,
combaterea criminalităţii şi efectelor negative ale crizelor economice identificate în
şomaj, sărăcie şi excludere socială.
În literatura româneasca de specialitate, Liliana Mihuţ precizează că: ,,Politica socială este, sau
ar trebui să fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor
grupuri expuse în mai mare masură diferitelor riscuri"1

Cartea ce a marcat perioada de debut a fundamentării politicii sociale in România aparţine

profesorul Catalin Zamfir , ce afirma că politica socială poate fi înţeleasă ca ansamblul reglementărilor,
măsurilor şi activităţilor întreprinse în principal de stat în scopul modificării parametrilor vieţii sociale a
unei comunităţi, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat .2 Altfel spus, politica socială se
concretizează în prevederi legislative specifice, hotărâri şi reglementări administrative, programe
sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocaţii, îndemnizaţii, burse, etc. din cadrul
sistemelor de asigurări şi asistenţă socială) finanţarea, producerea şi furnizarea de bunuri şi servicii
sociale pentru populaţie, conform unei definiţii ,,de dicţionar" formulată de I. Marginean3 .

1 Mihut, L., Lauritzen, B.- Modele de politici sociale = Models of social policy , Editura Didactica si Pedagogica ,
Bucuresti, 1999 ,p4
2 Zamfir,E.,Zamfir,C(coordonatori)- Politici sociale.Romania in context european,Editura Alternative,
Bucuresti,1995 ,p 23
3 Marginean,I.- Proiectarea cercetarii sociologice,Editura Polirom,Iasi,2000 ,p 15

7
 George POEDE

Politicile sociale îndeplinesc o serie de funcţii care, la rândul lor, sunt influenţate
de contextul social, economic şi cultural al societăţii.
Funcţiile reglative sunt legate de faptul că mecanismele de reglare specifice pieţei nu
pot prin ele însele să asigure bunăstarea socială fiind nevoie de intervenţia
statului. Prin caracterul lor, intervenţiile caută să reglementeze o serie de
disfuncţii sau conflicte prin mecanisme de negociere contribuind astfel la
menţinerea ordinii sociale.
Funcţiile compensatorii se mobilizează împotriva unor consecinţe negative asupra
societăţilor care-şi au originea într-un anumit tip de dezvoltare ce nu utilizează
în totalitate forţa de muncă şi nu poate contracara inegalitatea social-economică.
Funcţiile de apărare caută să lupte împotriva unor perturbări interne cauzate de o
rată înaltă a criminalităţii, folosirea drogurilor, violenţă.
Funcţiile protective au în vedere protejarea populaţiei în raport cu anumite situaţii de
risc care au devenit din ce în ce mai numeroase în societăţile contemporane. Aici
intră asigurările de bătrâneţe, de boală sau incapacitate de muncă. Tot în acest
context se înscrie şi politica de protecţie a unor grupuri sociale defavorizate cum ar
fi persoanele cu handicap, familiile numeroase, adolescenţii şi tinerii.
Funcţiile de satisfacere a unor nevoi colective sunt legate de acele nevoi colec-
tive care nu pot fi acoperite eficient prin mecanismele de funcţionare specifice
pieţei. Învăţământul, sănătatea, cultura , ştiinţa întră în sfera politicilor sociale
prin acele programe care au drept obiectiv asigurarea accesului la servicii
educaţionale, medicale, la ceea ce reprezintă dezvoltare tehnologică şi ştiinţifică
Dezvoltarea politicii sociale în statele moderne este motivată şi prin modul în
care documente importante internaţionale au prezentat o serie de drepturi economice şi
sociale. Spre exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Organizaţia Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948 a proclamat o serie de drepturi
politice, sociale, economice şi culturale inerente persoanei umane recomandând statelor
membre să le transpună în practică alături de alte drepturi integrate în unele documente
ale Consiliului Europei.

Astfel, Declaraţia Universală prevede că orice persoană, în calitatea sa de membru al

societăţii, are dreptul la securitate socială precum şi pe acela de a obţine satisfacerea
drepturilor economice sociale şi culturale. De asemenea, orice persoană are dreptul la
muncă, la protecţie împotriva şomajului, la condiţii de muncă echitabile şi
satisfăcătoare precum şi la o remuneraţie care să asigure fiecărui individ şi familiei
sale o existenţă corespunzătoare demnităţii umane. În cazul absenţei resurselor
necesare, statul trebuie să asigure servicii sociale necesare pentru a contracara
consecinţele negative ce decurg din funcţionarea nesatisfăcătoare a pieţei muncii sau a
altor politici publice ca cele de sănătate, educaţie, de apărare a securităţii indivizilor.

8
 Politici sociale

Asemenea drepturi au intrat în constituţiile statelor contempoane reprezentând o

componentă însemnată a secţiunii dedicate drepturilor omului.
Asistenţa medicală, educaţia, eliminarea sau diminuarea sărăciei au devenit obiective
ale unor politici sociale, statul asumându-şi funcţii tot mai largi în aceste domenii.
Politicile sociale reprezintă un teren al confruntărilor dintre diferite curente
ideologice şi practici politice care au promovat fie creşterea rolului statului în reglarea
unor fenomene economice cu rezultate sociale negative, fie reducerea implicării statului
atât în economie cât şi în intervenţiile sociale.
Perspectiva critică la adresa amplificării politicilor sociale în societate decurge
din unele abordări de esenţă liberală sau neoliberală potrivit cărora politica socială are
un impact negativ asupra dinamismului economic.
Mulţi economişti neoliberali consideră că marile programe sociale au generat transferuri
de fonduri din sfera productivă şi au produs o reducere semnificativă a creşterii
economice. Totodată, s-a apreciat că politica socială activă de redistribuire a veniturilor
prin impozite progresive constituie o nedreptate pentru cei care produc venituri întrucât
acestea se îndreaptă spre persoane care devin dependente de politicile şi programele
sociale. Injustiţia provine din faptul ca indivizii activi economic sunt demotivaţi în
performanţele pe care pot să le producă. Apoi, nu există mecanisme eficiente de a
transforma beneficiarii serviciilor sociale în persoane active, responsabile pentru a
reveni în sfera productivă. O altă critică pune accentul pe efectele negative ale unor
politici şi programe care în loc să reducă amploarea unor fenomene negative din
societate contribuie la amplificarea lor prin stabilirea a unor intervenţii care au efecte
contrare subminând atât eforturile cât şi resursele financiare mobilizate în scopul
respectiv. Rolul statului este contestat de economiştii neoliberali din cauza uriaşelor
deficite bugetare pe care le-au generat politicile sociale precum şi din perspectiva
eficienţei reduse în raport cu costurile uriaşe implicate.
Există însă o serie de argumente prin care politicile sociale legitimează acţiunea
statului în societăţile democratice. Astfel, politicile sociale de suport pentru grupurile
defavorizate bazate pe valori de dreptate socială şi solidaritate contribuie la un nivel mai
înalt al aspiraţiilor sociale evitîndu-se „căderea unor grupuri în sărăcie” fenomen asociat
cu resemnare şi lipsa motivaţiei depăşirii acestei situaţii. În acelaşi timp, politicile şi
programele sociale dezvoltă o motivaţie ce susţine comunitatea şi societatea în general.

Prin mecanismele solidarităţii, grupurile sociale sprijinite prin diverse programe

sociale evită pericolul excluziunii sociale care generează clivaje sociale şi inegalităţi
profunde. Apoi, politicile sociale coerente promovează un climat social destins
caracterizat prin reducerea tensiunilor şi conflictelor sociale acţionând pozitiv asupra
performanţelor vieţii economice şi politicilor de investiţii. Investiţiile şi viaţa
economică eficientă vor genera noi locuri de muncă, oferte salariale, noi posibilităţi de
consum.
Din toate aceste aspecte rezultă că politica socială nu trebuie considerată ca o
activitate publică de consum de fonduri şi resurse umane ci ca pe un instrument esenţial
al dezvoltării economice echilibrate în care pot fi planificate pe termen lung efectele
sociale dorite şi chiar cele negative în sensul prevederii acestora. Politica socială
9
 George POEDE

constituie astfel un potenţial important prin feed-back-ul produs în cadrul sistemului de

creştere economică şi de ocupare a forţei de muncă.
Dezvoltarea analizei politicilor sociale se integrează în contextul raţionalizării
statului şi a activităţii politice ca „producătoare de strategii”. Presupunerea că lumea
este un ansamblu de probleme care ar putea fi rezolvate prin cunoaşterea umană
constituie fundamentul politicilor publice, deci şi a celor sociale. Dezvoltarea civiliza-
ţiei industriale a condus la căutarea unor forme mult mai raţionalizate de organizare a
activităţilor statului. În acest mod au apărut politicile publice în administrarea
problemelor sociale precum şi specialiştii din diverse domeni ca sociologia, ştiinţa
politică, psihologia, ştiinţa economică şi management-ul administraţiei publice. Potrivit
opiniei lui H. Laswell (The Emerging Conceptions of the Policy Sciences, 1970)
specialistul contemporan în politici publice se concepe pe sine ca pe un integrator de
cunoştinţe, acţiuni, deci ca pe un specialist ce aduce la lumină raţionalitatea de care
indivizii şi grupurile sunt capabile la un moment dat. El este un mediator între cei ce
s-au specializat în diferite arii de cunoaştere şi cei care au responsabilităţi publice.
Politicile sociale se structurează pe selectarea unei serii de probleme care prin
rezolvarea lor determină atingerea unor scopuri bine definite de actori politici şi sociali.

Dimensiunea socială a Europei

Europa socială. Deoarece statele compomente prezintă modelele diferite de politici

sociale, autorităţile de la Bruxelles au încercat să formuleze şi să pună în aplicare o politică socială

comună la nivelul Uniunii Europene. Această reprezintă practic dimensiunea socială a integrării
comunitare, fiind sintetizată prin conceptul relativ recent de Europa socială . Este un adevar binecunoscut
faptul că, în procesul de construcţie a Comunităţii Europene, obiectivele economice au fost întotdeauna
prioritare. Însuşi Tratatul de la Roma (1957), prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică Europeană,
vorbea de necesitatea unei pieţe europene unice -SEM - Single European Market- în care concurenţa şi
comerţul liber să fie principiile de bază şi se dorea ca acestea să nu fie afectate de bariere naţionale.
Aspectele sociale au fost încă de la început trecute într-un plan secundar. Totuşi, odata cu relansarea
integrării la mijlocul anilor ’80 preocupările pentru dimensiunea socială s-au intensificat şi au culminat cu
elaborarea Chartei Sociale, care a fost semnată în decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece
membri ai Comunităţii. Anii '90 au marcat o nouă dezvoltare a politicii sociale la nivel supranaţional, cel
mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu în tratatele de bază ale Uniunii Europene,
respectiv Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997).

Existată patru argumente majore în favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene:
libera circulaţie a muncitorilor, dumpingul social şi turismul social, eficienţa economică şi coeziunea
socială.4

Coeziunea socială - cel mai recent şi mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale, conform
Tratatului de la Amsterdam (1997), susţine în fapt o politică mult mai largă a Uniunii Europene: politica
de coeziune . Acest uriaş domeniu de activitate este finantat din 3 fonduri structurale: - Fondul European

4 Naumescu,V.- Introducere in studiul politicilor sociale, Editura EFES,Cluj-Napoca

10
 Politici sociale

pentru Dezvoltare Regională ( ERDF ) - Fondul European Social ( ESF ) - Fondul European pentru
,,Ghidare" (asistenta) si Garantare Agricola (FAGGF)

Libera circulaţie a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se referă la toate categoriile de lucrători,
indiferent de domeniu şi de nivelul de calificare) decurge în mod evident din principiul fundamental al
liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană. Pentru ca acest principiu să fie deplin funcţional
era nevoie să se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucrătorilor dincolo de graniţele naţionale"5 astfel
încât persoanele care se angajează într-o altă ţară să nu-şi piardă securitatea socială de care s-au bucurat
în ţara lor de origine. Această mobilitate în domeniul pieţei muncii este poate singura măsură socială
importantă pe care o prevedea Tratatul de la Roma în art. 48-51, în sensul că muncitorii care se mută
dintr-o ţara în alta vor beneficia de drepturile sociale existente în ţara gazdă. Fireşte, în anii '60, sub
efectul Tratatului de la Roma, înca nu se punea problema unei politici sociale supranaţionale, ci doar a
,,coordonării" sistemelor naţionale de securitate socială în sensul reducerii incompatibilităţilor.

Eficienţa economică. Deşi poate părea paradoxal, eficienţa economică a constituit un argument
serios în favoarea dezvoltării politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile specifice pe care le
asigura, politica socială poate însemna, pe lânga legitimitate politică pentru regimul industrial-capitalist, o
forţă de muncă mai sănătoasă şi mai bine educată, ceea ce se traduce într-o creştere a eficienţei
economice. Acest argument, în mod evident de inspiraţie neo-marxista, a sensibilizat totuşi factorii de
decizie din Europa occidentală şi a condus în timp la adoptarea unui buget sporit şi a unor măsuri
stimulative care au crescut considerabil performanţele în educaţie şi medicină.

Dumpingul social şi turismul social, ca riscuri majore ale inegalităţilor privind standardele de
viaţă din ţările membre, au apărut in anii '60 şi s-au intensificat în anii '70-'80 tocmai ca urmare a
realizării liberei circulaţii a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene. Aceste situaţii au fost semnalate
de ţările puternic dezvoltate din nord-vestul continentului, care s-au văzut nevoite să facă faţă unui val de
muncitori din regiunile sudice ale Europei. În contextul dispariţiei frontierelor, ţările cu nivele joase de
protecţie socială puteau efectiv să-şi ,,exporte" surplusul de forţă de muncă internă spre ţările puternic
dezvoltate, prin această formă de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei şi Portugaliei în anii '80 în
Comunitatea Economică Europeana a sporit teama ţărilor bogate din nord-vestul Europei şi a facut ca,
prin reprezentanţii lor în Comisia Europeană, acestea să exercite presiuni pentru adoptarea unei politici
sociale rezonabile la nivel comunitar. Este de prevazut ca lărgirea spre Est a Uniunii Europene, în
deceniul următor, să produca un nou val de dumping social, dacă nu se adoptă din timp măsurile necesare
pentru reducerea inegalităţilor socio-economice existente în prezent.

Modelul social european

Conceptul de model social european este astăzi un concept răspândit la nivel european şi recunoscut
oficial, find menţionat frecvent în documentele oficiale ale Uniunii Europene. Deşi i se acordă diferite
responsabilităţi, modelul social european nu este definit explicit, ci doar caracterizat prin sisteme sociale
capabile să le ofere cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie socială şi coeziune socială. Coeziunea socială,
concept european promovat la acelaşi nivel cu cele de piaţă unică şi monedă unică, reprezintă răspunsul

5Mihut, L, Lauritzen, B, Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica,
1999 ,p 25
11
 George POEDE

european la problema inegalităţilor sociale şi economice. Coeziunea socială a fost considerată principala
caracteristică a modelului social european. Prin promovarea coeziunii economice şi sociale, statele
membre au în vedere implementarea seturilor de acţiuni care să asigure oportunităţi pentru toţi cetăţenii
UE şi, în consecinţă, să reducă riscul excluziunii sociale.

Acest concept este întâlnit în mod curent atât în mediul academic cât şi în discursul politic, este
folosit pentru a descrie experienţa europeană în încercarea de promovare simultană a creşterii economice
şi a coeziunii sociale, dar şi pentru a se marca o delimitare faţă de modelul american. În percepţia multor
analişti economici şi decidenţi politici, termenul de model social european face referire în mod implicit
sau explicit la modelul american, pe care aceştia îl consideră ca un contraexemplu6 (mai exact un exemplu
negativ) faţă de care Europa îşi declină orice apropiere.

Termenul de „model social european” (MSE) a fost folosit iniţial de Jacques Delors la mijlocul
anilor ’907 pentru a defini o alternativă la forma americană a capitalismului pur de piaţă. Ideea
fundamentală a MSE este că progresul economic şi social trebuie să meargă „mână în mână”;

Una dintre primele definiţii formulate pentru MSE apare în „Carta Albă a Politicii Sociale”
(Comisia Europeană 1994), care face referire la termen mai mult într-o formă normativă. Cu acest prilej,
termenul este definit printr-un set de valori comune ce trebuie respectate, şi anume: militare pentru
democraţie, libertate personală, dialog social, oportunităţi egale pentru toţi, solidaritate şi securitate
socială exprimată faţă de indivizii defavorizaţi din societate.

Printre cele mai clare definiţii oficiale ale termenului se numără însă, cea menţionată în
Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, şi anume în Anexa 1, unde
descrierea Agendei Sociale Europene stipulează: „modelul social european – caracterizat în particular de
un sistem care oferă un nivel ridicat al protecţiei sociale, de importanţa dialogului social şi de serviciile de
interes general care acoperă activităţile vitale pentru coeziunea socială – se bazează în ciuda diversităţii
sistemelor sociale ale Statelor Membre – pe un fundament comun de valori”8.

În definiţia enunţată se regăsesc deci elementele esenţiale ale modelului social european:

- un nivel ridicat al protecţiei sociale cu servicii de interes general

- existenţa dialogului social, care presupune coordonarea politicilor cu acordurile colective, negociate de
partenerii sociali

- o atenţie deosebită acordată coeziunii sociale

- un set de valori esenţiale comune, ca de pildă: pluralismul politic, politica nediscriminatorie, toleranţa,
solidaritatea şi egalitatea între femei şi bărbaţi, un nivel cât mai ridicat al ocupării, creşterea durabilă şi
neinflaţionistă, competitivitatea economică, calitatea vieţii şi a mediului înconjurător.

6 Maria Jepsen, Amparo S.Pascual, „The European Social Model: an exercise în deconstruction” 2005

7Mihut,L,Lauritzen,- op.cit,p 30
8 Concluziile Preşedenţiei Consiliului European de la Nisa, decembrie 2000, Anexa 1, Agenda Socială Europeană, §11 in
MODELUL SOCIAL EUROPEAN – IMPLICAŢII PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4 Institutul European
din România – Studii de strategie şi politici2006

12
 Politici sociale

Modelul Social European este în acelaşi timp un concept normativ difuz, cu abordări diferite. O
definire europeană a sa este strâns legată de clarificarea modelului european de societate, pe măsura
validării opţiunilor constituţionale şi promovării schimbărilor anticipate. În prezent există o varietate de
accepţiuni, a căror grupare pe criterii de omogenitate evidenţiază9:

• trăsături comune (instituţii, valori …) inerente Statelor Membre, percepute a impregna moduri
diferite de reglementare ca şi un regim distinctiv de competiţie,
• exemple pozitive ce se regăsesc în diferitele modele naţionale,
• proiect european şi instrument de modernizare/adaptare la condiţii economice în
schimbare,

• un instrument de coeziune cu privire la extindere şi emergenţa modelelor noilor

membri.

Accepţiunea modelului social pentru care optăm în cele ce urmează este cea a unui proiect politic
vizând o identitate europeană, nu atât prin instituţii şi valori, cât prin politici sociale comune, adică o
soluţie europeană pentru probleme ce sunt comune într-o măsură variată.

La scara economiei, Europa încearcă să combine dinamica creşterii economiei de piaţă cu

coordonarea dialogului social dintre partenerii colectivi. La scara statului, ţările Europene nu reprezintă
doar democraţii libere ci şi state ale redistribuirii, adică state ale bunăstării, în care se încearcă să fie
ajutate persoanele dezavantajate – care şi-au pierdut capacitatea de a muncii, din diferite motive: boală,
şomaj, etc. La scara societăţii, pe lângă oferire oportunităţilor individuale de atingere a împlinirii
(fericirii), societăţile Europene promovează solidaritatea dintre indivizi care întăreşte de altfel, coeziunea
socială. Esenţa obiectivelor Europene (care denotă în opinia multor specialişti însăşi superioritatea
societăţii Europene) a fost surprinsă magistral de Anthony Giddens (2005), când a afirmat că „modelul
social European combină dinamica economică cu justiţia socială”10

Temă
Realiza i un eseu cu tema: Problemele curente ale MSE

9 Mihut,L,Lauritzen,- Op.cit,p. 45
10 Jens Alber, „The European Social Model and the USA”, Working Paper, pg. 2 in MODELUL SOCIAL
EUROPEAN – IMPLICAŢII PENTRU ROMÂNIA, Studiul nr. 4 Institutul European din România – Studii de
strategie şi politici2006

13
 George POEDE

II. Perspective istorice asupra politicilor

şi programelor sociale

Preocuparea societăţilor pentru asigurarea unui anumit standard material astfel

încât să se prevină grave disfuncţii sociale se regăseşte, din punct de vedere istoric,
chiar în societăţile arhaice sub forma unor modele de comportament induse printr-o
socializare specifică societăţilor tradiţionale sau printr-o codificare sub forma normelor
de drept. Astfel, în codul Hamurrapi se includea obligaţia oamenilor de ase ajuta între ei
ei în momentele de cumpănă. Filantropia este instituţionalizată în Oraşele-State greceşti,
cetăţenii fiind încurajaţi să doneze bani pentru scopuri publice. La Roma tradiţia annona
civica este astfel reglementată încât familiile patriciene sunt încurajate să distribuie
cereale la costuri mici sau gratuit.
Instituţiile religioase au reprezentat multă vreme cadrul teoretico-ideologic şi
acţional în eforturile de a găsi o rezolvare problemelor sociale dificile. Apar cunoscutele
„spitale” mai întâi în India apoi în Orinetul Apropiat şi Europa (primul la Lyon, Hotel
Dieu – 542 e.n.). Ele aveau rolul de a asigura un acoperiş pentru săraci şi persoanele cu
handicap. La anul 1100, Biserica Romană publică Decretum, document ce cuprinde
legi canonice precum şi o interpretare a teoriei şi practicii carităţii, afirmându-se că
bogaţii au obligaţia morală de a-i ajuta pe cei săraci. În înţelegerea problemelor sociale
din Anglia se face distincţia dintre „worthy poor” – persoane în vârstă, cu handicap,
văduve şi copii abandonaţi - şi „unworthy poor” – persoane capabile dar care nu găsesc
de lucru.
În Europa evului mediu se imaginează planuri pentru ajutorul organizat, fapt ce
presupunea înregistrarea celor săraci, strângerea de fonduri şi crearea de locuri de
muncă pentru cei capabili de a muncii. Multe din ideile lui Juan Luis Vives au fost
folosite mai târziu în oraşele europene sau au influenţat acele Poor Laws din Anglia sau
din America în perioada colonială. În 1531 apar primele reglementări în Anglia cu
privire la ajutorul destinat celor săraci. Acestea împuternicesc judecătorii locali să
elibereze”certificate de cerşetor” pentru anumite categorii precum bătrânii şi persoanele
cu handicap, stabilind în acelaşi timp grave pedepse pentru ceilalţi cerşetori. In a doua
parte a secolului al XVI-lea se introduce în Anglia pentru prima dată un impozit
denumit Parish Poor Rate pentru a acoperi cheltuielile determinate de întreţinerea celor
săraci. Procedurile stabilesc întocmirea unui registru al persoanelor care au nevoie de
ajutor, recunoscându-se că nu toţi cei săraci îşi datorează lipsei dorinţei de a munci.
Fondurile astfel colectate erau folosite pentru crearea de locuri de muncă.
Anul 1601 marchează apariţia unei reglementări juridice extrem de importante,
Elisabethan Poor Law ce va codifica pentru aproximativ două sute de ani tratamentul
social al celor săraci şi dezavantajaţi. Ea stabilea administrarea ajutorului pentru săraci
14
 Politici sociale

la nivel local prin taxe plătite de toţi membrii unei parohii, organizează programe de
ucenicie pentru copiii săraci, dezvoltă ateliere de lucru pentru persoanele dependente.
Problemele sociale extrem de dificile conduc la sporirea atenţiei Bisericii faţă de
problemele unei populaţii aflate la periferia societăţii. Vincent de Paul înfiinţează
organizaţii de caritate, reorganizează activitatea unor ordine şi seminarii religioase
pentru a face faţă problemelor cauzate de sărăcie. În acest context apar workhouses şi
almhouses ca expresie a specificităţii dispozitivului social de luptă împotriva sărăciei,
bolilor şi consecinţelor handicapului. În 1795 este inaugurat în Anglia sistemul
Speenhamland prin care se introduce un prag al sărăciei. Ori de câte ori veniturile
gospodăriilor se plasau sub acest prag se ofereau unele subsidii în funcţie de preţul
pâinii şi de numărul persoanelor dependente din respectiva gospodărie.
În prima parte a secolului al XIX-lea apar unele modificări în interpretarea
măsurilor cu caracter social cât şi în legătură cu responsabilitatea guvernanţilor pentru
grupurile defavorizate. Accentul începe să se deplaseze spre „autoajutorare”, iar
guvernele nu se mai simt responsabile faţă de cei care nu au condiţii de viaţă
corespunzătoare. Darwinismul social începe să inspire din ce în ce mai mult perspectiva
de interpretare a problemelor sociale.
În Germania, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Otto von Bismarck pune bazele
unui sistem de asigurare a sănătăţii (1883), urmat de unul de asigurări în caz de
accident. Apar programe de asigurare în caz de bătrâneţe şi invaliditate. Sistemul
german va deveni un model pentru programele de politică socială pentru multe ţări
europene.
Perioada de după primul război mondial se caracterizează prin crize sociale şi
economice de o mare extensiune, afectând grupuri mari de oameni şi categorii de vârstă
dintre cele mai diverse. Se remarcă , după Marea Criză dintre 1929-1933, o nouă
politică lansată de preşedintele Roosevelt prin denumirea de New Deal caracterizată
prin obiectivele de combatere a sărăciei şi şomajului în rândul americanilor.
În acţiunile de protecţie socială un loc aparte îl ocupă Raportul Beveridge din
Marea Britanie (1941). El recomanda un sistem integrat de securitate socială prin care
se încerca o protecţie globală a individului (from cradle-tograve).
Etape ale procesului de integrare socială11:
• 1957 – in Tratatul de la Roma se găsesc articole referitoare la libera circulaţie a
muncitorilor şi la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieţei
Comune .Instrument de finanţare : Fondul Social European
• 1986 – in Actul Unic European (The Single European Act) se pune accentul pe
sănătate şi siguranţa la locul de muncă, introduce dialogul social şi conceptul de
coeziune economică şi socială . Instrument de finanţare : Fondul de coeziune
economică şi socială
• 1989 - se adopta primul document programatic al politicii sociale – Carta
Socială, ce stabileşte drepturile sociale fundamentale şi direcţiile de acţiune ale
politicii sociale.
• 1990 - in Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) se stabileşte unul dintre

11Mai multe detalii se gasesc in lucrarea POLITICA SOCIALĂ elaborată în cadrul proiectului Phare RO
0006.18.02 i disponibilă pe : http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20sociala.pdf
15
 George POEDE

obiectivele Uniunii : atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi

protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi [...] creşterea standardelor de viaţă şi a
calităţii vieţii...”
• 1991 – in Protocolul Social (Social Policy Protocol) se clarifică
obiectivele politicii sociale: combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea
resurselor umane, promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă şi de muncă
• 1993- Cartea Verde (Green Paper)- discu ii despre viitorul politicilor
sociale
• 1994 - Cartea Albă (White Paper) – se stabilesc priorităţile politicii
sociale până în anul 2000
• 1997- prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat
Protocolul Social, este lansat Acordul Social (Social Policy Agreement)
şi este integrat un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocuparea
forţei de muncă şi cunoscut ca Titlul VIII
• 2000 - Strategia de la Lisabona (Lisbon Strategy), prin care este stabilit
obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea
economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe
cunoaştere.
• 2000 - Agenda Politicii Sociale preia obiectivele specifice şi elemente
ale strategiei ce ţin de politica socială şi le converteşte într-un program
de acţiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale
• 2007- Constitutia europeana, Lisabona : "Uniunea combate excluziunea
socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale,
egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia
drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială
şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre"

Temă
Accesati Jurnalul Oficial al Uniunii Europene : http://eur-lex.europa.eu/JOIndex.do i
faceti o fi ă de lectură (pentru fiecare tratat in parte) cu reglementarile specifice
politicii sociale.

16
 Politici sociale

III. Sistem politic şi politici sociale

Studiul sistemului politic contribuie la înţelegerea modului în care societăţile

contemporane adoptă reglementările de politică socială dar şi a acţiunii unor agenţi
politici importanţi care mediază între diversele grupuri şi instituţiile politice.
Modelul sistemic în analiza fenomenelor politice a fost lansat de David Easton
în anii ’60. Analiza sistemică se centrează pe tranzacţiile dintre sistem şi mediul său.
Aici apare ruptura teoretică faţă analiza tradiţională a proceselor politice politice. David
Easton arată că ştiinţa politică s-a preocupat mai ales de studiul structurii interne a
sistemului politic şi de mecanismele de luare a deciziilor.
Easton propune considerarea sistemului politic ca o „cutie neagră”, analiza
centrându-se pe relaţiile dintre sistem cu mediul său. Mediul sistemului cuprinde
două categorii, mediul intra-societal şi extra-societal. Mediul intra-societal este
compus din sistemul social, ecologic, biologic, al sistemelor de personalitate, iar
cel extra-societal este compus din sistemele ecologice, sociale şi politice
internaţionale.
Din acest mediu provin o serie de intrări (input) împărţite de Easton în doua
categorii, exigenţe şi sprijin. Spre exemplu, un grup profesional cere autorităţilor să
voteze o lege prin care să satisfacă unele cerinţe formulate de muncitori aflaţi în pericol
de a fi licenţiaţi. Aceasta reprezintă o cerinţă, o exigenţă exprimată faţă de puterile
publice. Sprijinul (support) reprezintă o manifestare favorabilă faţă de puterile publice.
Dacă exprimarea unor exigenţe numeroase şi contradictorii reprezintă o probabilitate
destul de mare de „stress” pentru sistemul politic, suportul nu face decât să întărească
capacitatea sistemului de a răspunde diverselor cerinţe care vin din partea grupurilor şi
instituţiilor sociale. Ieşirile (output) conţin diverse decizii şi acţiuni ale autorităţilor
politice ca răspuns la intrări.
Suportul ca întărire a sistemului provine dintr-un răspuns corect pe care acesta îl
elaborează faţă de exigenţele ce provin din mediul social, răspuns perceput printr-o
evaluare a impactului prin studiul feed-back-ului.
Funcţionarea sistemului politic evidenţiază o serie de probleme grupate de
Easton în patru probleme specifice unui sistem politic:
ƒ formularea cerinţelor,
ƒ reducerea cerinţelor,
ƒ problema susţinerilor,
ƒ retroacţiunea.

17
 George POEDE

Problemele sociale ca obiect al studiului politicilor sociale pot constitui o sursă

de suprasarcină calitativă şi cantitativă pentru sistem. Aspectul calitativ provine din
complexitatea cerinţelor prezentate sistemului, iar cel cantitativ din coagularea numerică
a problemelor încât sistemul nu le mai poate trata. Abordarea sistemică a fenomenelor
politice arată că există un prag de absorbţie a problemelor care nu poate fi depăşit fără
punerea în pericol a capacităţii de reglare societală. De aceea există două mecanisme de
reglare a conversiunii nevoilor sociale în cerinţe politice, structurală şi culturală. Prin
reglarea structurală, o cerinţă politică apare ca rezultat al exprimării ei în sistem prin
existenţa unor roluri specializate, parlamentari, notabili, partide politice, grupuri de
presiune, chiar autorităţi politice. Reglarea culturală pune accentul pe caracterul
admisibil al conţinutului unor exigenţe. Spre exemplu, folosirea violenţei în formularea
cerinţelor este limitată în societăţile democratice prin valorile acestora şi prin
prevederile constituţionale referitoare la manifestarea forţei în societate.

Reducerea exigenţelor constituie procesul prin care cerinţele sunt reduse la câteva
alternative pe care sistemul le poate trata. Structurile de reducere sunt
reprezentate de partidele politice care formulează o exigenţă unică, parlament,
guvern. Capacitatea de reducere depinde de natura partidistă a sistemului
politic. Sistemele bi-partidiste contribuie în modul celor mai eficient la
procesul de reducere pe când sistemele multipartidiste prin capacitatea mai
redusă de reducere (coaliţii care impun compromisuri politice) se
caracterizează printr-un grad mare de instabilitate.
Susţinerile sistemului reprezintă un fenomen de compensare a cărui intensitate
diferă în funcţie de exigenţele adresate sistemului.Există trei elemente de
susţinere în sistemul politic, comunitatea, regimul şi autorităţile. Socializarea
politică, amenajări constituţionale în favoarea unor grupuri sociale, „regulile
jocului” democratic cu valorile sale, structura puterii, normele de legitimitate,
sunt răspunsuri frecvente la „provocările” mediului.

În lucrarea sa „Welfare State in Transition – National Adaptations in Global Economies”,12

Gϑsta Esping-Andersen analizează o serie de schimbări care au loc în diverse modele ale statului
bunăstării13.. Sunt trecute în revistă modelele consacrate ale statelor bunăstării, însă nu se ignoră nici

12 Esping-Andersen,G - Welfare State in Transition – National Adaptations in Global Economies

13 ,,Esenţa statului bunăstării este garantarea guvernamentală a unor standarde minime privind venitul,
alimentaţia, sănătatea, educaţia şi locuinţa, asigurate fiecarui cetaţean ca drepturi sociale"13 . Securitate socială
a luat forma unei asigurări sociale contra riscurilor de baza ale vieţii industriale: accidente la locul de muncă,
boli profesionale, şomaj, bătrâneţe" Standardele sociale minime, asigurări sociale contra riscurilor de bază ale
vieţii industriale , accidente la locul de munca, boli profesionale, şomaj, bătrâneţe, nu pot fi periclitate decât în
cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele rămase fără loc de muncă.
Denumirea ,,Welfare State" este relativ recentă, fiind legată de perioada anilor '40, de Marea Britanie şi
de numele economistului J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Aceştia au dat o replică modelului
războinic ,,Warfare State" şi au prefigurat evoluţia democraţiilor occidentale după încheierea războiului.

18
 Politici sociale

noile state apărute care dezvoltă, uneori, modele particulare; sunt avute în vedere state din Europa
Centrală şi de Est, ţările asiatice, Statele Americii Latine .

Conform clasificarii lui Gϑsta Esping-Andersen, se pot distinge trei mari tipuri de regimuri
politice ale bunăstării (Welfare State Regimes): regimul liberal (american), regimul conservator (german)
şi regimul social-democrat (scandinav). Mă voi opri puţin asupra acestor modele, nu înainte de a
menţiona că exista şi alte clasificări în domeniu, poate mai puţin utilizate în studiul politicii sociale dar la
fel de utile, cum ar fi : modelul nordic şi anglo-saxon (corespunzator regimului social-democrat
scandinav), modelul continental (corespunzator regimului conservator german) şi modelul sudic
(,,rudimentar", corespunzător statelor mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene).

Modelul social-democrat se bazeaza pe spiritul keynesian al anilor`40-50 şi încorporează

următoarele elemente: universalitatea drepturilor sociale, egalitatea beneficiilor sociale (indiferent de
nivelul veniturilor realizate în timpul vietii active), intervenţia planificatoare a statului în economie pentru
asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, finanţarea predominant bugetară a beneficiilor sociale (pe
baza unui nivel general înalt de impozitare) şi o puternică birocraţie care să deservească reţeaua
serviciilor publice.

Modelul conservator, aplicat în majoritatea ţărilor europene în frunte cu Germania, are o

pronunţată bază ocupaţională şi asigură proporţionalitatea beneficiilor sociale cu veniturile directe
obţinute din muncă. Având în centrul său sistemul tradiţional al asigurărilor, securitatea socială este
finanţată nu din impozite plătite statului ci din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor la fondurile
autonome de asigurări. Fiscalitatea este rezonabilă iar politicile economice au un pronunţat caracter
liberal.

Modelul liberal este caracterizat de o responsabilitate mai redusă a statului în garantarea

bunăstării, ponderea dominantă revenind sectorului privat (sănătate, învăţământ, asigurări), sectorului
non-guvernamental (servicii sociale personale sau comunitare) şi evident individului însuşi. Filosofia
beneficiilor sociale este selectivă şi restrictivă, bazată pe testarea riguroasă a veniturilor, urmând ca statul
să intervină de o maniera minimală, numai în ajutorul celor efectiv săraci, prin acordarea de asistenţă
socială non-contributivă. Nivelul general de impozitare este scăzut iar managementul serviciilor publice a
fost debirocratizat şi orientat spre eficienţă. Marea Britanie şi Irlanda au adoptat modelul Beveridge, în
cadrul căruia transferurile sociale merg îndeosebi spre cei angajaţi în muncă (de vârstă activă), care
realizează venituri salariale relativ mici; acest sistem este complementat cu existenţa unei plase de ultim
resort social, sub forma unei scheme de asistenţă socială relativ dezvoltată ; este vorba de o abordare

Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se năştea: statul-providenţă
sau asistenţial. Autorii germani, mult mai reticenţi în a atribui denumiri entuziaste s-au limitat la a aprecia acest
model drept ,,stat social", utilizând mai putin termenul de stat al bunăstării. În Statele Unite domina
interpretarea republicană, conceptul de Workfare condiţionând beneficiile sociale de muncă.13
“Statul bunăstării” pune in evidenţă dificultatea ideei că statul bunăstării îmbină relaţiile derulate în
sistemul public cu cele din domeniul privat, relaţii ce se subordonează obiectivului primordial al bunăstării
oamenilor, consta in punerea în practică.

19
 George POEDE

liberală a bunăstării, de un minim model social. Prototipul acestui model îl reprezinta Statele Unite, însă
repere importante de liberalism întâlnim şi în Marea Britanie, Canada, Australia, respectiv în cazul ţărilor
din Asia de Sud-Est.

Modelul Scandinav, denumit adesea şi Modelul Nordic, definit de experienţele din Danemarca,
Finlanda, Suedia, ţări care efectuează cele mai ridicate cheltuieli relative şi acordă beneficiile sociale pe
principiul cetăţeniei. Acestea practică totodată impuneri publice relativ ridicate şi utilizează o varietate
largă de instrumente şi politici sociale active.

Modelul Continental – cunoscut şi sub denumirea de Modelul Corporatist sau de Modelul

Renan, regăsit în Austria, Belgia, Franţa, Germania, care au adoptat modelul Bismark, bazat extensiv pe
scheme de asigurări sociale, finanţate prin contribuţiile celor angajaţi în muncă care au dezvoltat o
puternică protecţie socială; dintre noile membre ale UE, adepte ale acestui « puternic model social
european » se numără Ungaria, Cehia sau Polonia.

Modelul mediteranean, regăsit în ţările sud-europene - Grecia, Italia, Spania, Portugalia, care
au generat un model bazat extensiv pe sisteme de asigurări sociale, în cadrul cărora beneficiile acordate
sunt larg segmentate, potrivit statusurilor contribuabililor. În cadrul acestor ţări se practică cheltuieli
sociale reduse combinate cu reţele de sprijin obţinut prin intermediul familiei. Acest lucru este posibil în
opinia specialiştilor, ca urmare a păstrării în această zonă a Europei a caracteristicilor societăţii agrare.

Modelul « catching-up », nu este încă elaborat, dar se referă la caracteristicile noilor state
membre ale UE, care au aderat în 2004. În aceste ţări au fost înfiinţate unele instituţii sociale abia după
perioada de tranziţie. Eforturile acestor ţări pentru realizarea unei bunăstări sociale sunt îngreunate de o
serie de dificultăţi financiare, ceea ce însă nu le opreşte să aspire la o atingere a nivelului de viaţă din
vechile membre UE , prin diverse metode. Tocmai datorită acestor eforturi, s-a născut şi această denumire
de model « catching-up ».

Temă
Analiza i caracteristicile celor 3 modele consacrate : Liberal modern – SUA, Social
democrat- Suedia, Conservator modern -Germania

20
 Politici sociale

IV. Agenţi ai politicilor sociale

Rolul statului în formularea, adoptarea şi implementarea politicilor sociale

reprezintă un domeniu privilegiat al studiului acestuia din perspectiva politicilor sociale.
Intrebarea fundamentală este aceea legată de condiţiile care legitimează intervenţia
statală în viaţa socială, valorile politice care stau la baza acţiunii politice. Literatura de
specialitate a structurat studiul statului pe două ipostaze ale acestuia, statul protector şi
statul bunăstării generale.

Statul protector reprezintă o formulă de a defini acele instituţii statale care se

caracterizează prin minimum de intervenţie în viaţa socială şi economică, activitatea
acestuia limitându-se la asigurarea ordinii interne şi la garantarea şi apărarea
proprietăţii private.
Susţinerile ideologice ale statului protector pot fi găsite în două perioade distincte în
lucrările filosofilor contractului (Hobbes, Locke) şi în liberalismul non-intervenţionist.
Liberalismulnon-intervenţionist este ilustrat de Adam Smith şi F.A. Hayek. In lucrările
sale, mai ale în Avuţia naţiunilor, Smith consideră că libera concurenţă, liber-
schimbismul produce, printr-un joc al „mâinii invizibile”, prosperitate şi realizează
echilibrul pieţei. Orice intervenţie statală în economie este o atingere a liberei
concurenţe. De aceea, statul trebuie să aibă în vedere funcţii precise cum ar fi acelea de
a asigura ordinea, de a respecta justiţia şi de a proteja proprietatea. Hayek a fost
principalul adversar al lui Keynes care promova în anii ’30 o extindere a rolului statului.
Apărător al iniţiativei private şi a libertăţii individuale, Hayek este un promotor al pieţei
în reglarea fenomenelor sociale şi economice. De aceea statul este doar un garant al
democraţiei definită ca metodă de organizare socială a cărei funcţie este aceea de a
asigura apărarea libertăţii fiecăruia împotriva oricărei puteri arbitrare.

Statul bunăstării generale sau Statul Providenţă este definit ca un ansamblu de

activităţi, servicii, de reglementare a veniturilor provenite din transferuri exercitate de
puterea publică în vederea creşterii bunăstării colectivităţii naţionale sau modificării
repartiţiei bunăstării în cadrul populaţiei. Serviciile publice, politica socială şi politica
economică constituie dimensiunile specifice ale Statului Bunăstării Generale.
Primul serviciu public instituit a fost acela al instrucţiei publice. El este
considerat ca un bun public, ca o nevoie a tuturor. Sunt asumate pe rând şi alte activităţi
încât Statul Bunăstării produce de-a lungul timpului o vastă reţea de servicii publice.
Politica socială are un rol central între cele trei dimensiuni şi dă nota definitorie
pentru Statul Bunăstării sau, cum mai apare adesea, Statul Providenţă. Ea se exercită

21
 George POEDE

printr-un sistem de servicii sociale şi asigurări prin care sunt puse la adăpost grupuri
sociale defavorizate ale căror drepturi social-economice sunt ameninţate de mecanis-
mele concurenţiale ale pieţei.
Dimensiunea economică se înscrie în perspectiva macro-economică deschisă de
John Maynard Keynes în care controlul central necesar asigurării unei depline ocupări a
forţei de muncă implică în mod automat o extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului.
Prima mare experienţă economico-socială a fost politica New Deal-ului a preşedintelui
F. Roosevelt. Elementele politicii economice specifice formei bunăstării generale a
statului contemporan sunt politica preţurilor, acţiunea asupra ratei dobânzii, cheltuielile
publice în măsura în care ele implică activităţi economice, subvenţiile acordate
sectoarelor în dificultate sau în dezvoltare şi naţionalizarea întreprinderilor sau preluarea
cotelor de participare la capitalul întreprinderilor.

Extinderea rolului economic al statului transformă economia capitalistă într-o econo-

mie mixtă.
Consecinţele activităţilor specifice statului bunăstării generale se manifestă prin creşte-
rea sectorului public în economie într-o proporţie neatinsă până acum în societăţile
contemporane, printr-o deplasare a maselor monetare din sfera productivă în aceea a
politicilor şi programelor sociale, prin creşterea raportului dintre cheltuielile publice
raportate la produsul intern brut şi prin apariţia unui deficit curent în finanţele publice
care se corelează cu o creştere a prelevărilor fiscale raportate la produsul intern brut.
Legitimarea ideologică a statului bunăstării este preluată de doctrinele social-
democrate contemporane care şi-au propus o „îmblânzire a capitalismului” potrivit unei
expresii a lui Willi Brandt. Spre exemplu, Adolf Wagner promovează în lucrarea sa un
socialism în care rolul statului progresează în aceeaşi măsură ca şi democraţia. În
„Fundamentul economiei politice”, Wagner constată că extinderea rolului statului este
legată de progresul civilizaţiei şi de dezvoltarea nevoilor colective. Amplificarea
serviciilor publice răspunde apariţiei nevoilor colective (educaţie, sănătate, transporturi,
poştă) a căror satisfacere nu este rentabilă pentru o întreprindere privată dar care este un
imperativ moral. Temele pe care Wagner le lanseză în dezbaterea politică şi socială sunt
cele de civilizaţie asociate cu justiţia distributivă, cu serviciile publice şi democraţia.
Reprezentantul tipic al formei Statului Bunăstării Generale este John Maynard
Keynes.

Ideea fundamentală este aceea că redistribuirea bogăţiei naţionale prin intermediul

transferurilor sociale este profitabilă pentru creşterea economică.
În lucrarea sa Teoria generală a utilizării forţei de muncă, a dobânzii şi a monedei,
Keynes preconizează o largă extindere a funcţiilor statului, fapt ce implică o politică
economică (acţiunea asupra ratei dobânzii pentru a încuraja investiţiile şi cheltuieli
publice sub forma lucrărilor publice care creează locuri de muncă, stimulând prin salarii
„cererea efectivă”) şi o politică socială (transferuri sociale sub forma prestaţiilor de

22
 Politici sociale

securitate socială, creşteri salariale care măresc puterea de cumpărare şi favorizează

cererea efectivă). Cele două politici au drept consecinţă o stimulare a a producţiei şi o
creştere a economiei globale care resoarbe forţa de muncă neutilizată.
Critica Statului Bunăstării Generale este axată pe trei direcţii:
¾ Protestul împotriva fiscalităţii excesive; atunci când impozitele cresc prea mult
încasările fiscale tind spre zero.
¾ O politică de relansare graţie unei creşteri salariale nu favorizează în mod
necesar producţia naţională astfel încât să producă acele efecte din teoria lui
Keynes.
¾ Costul factorului muncă la care se adaugă sarcinile sociale constituie o frână în
calea competiţiei şi un handicap în concurenţa internaţională.

Partidele politice

Partidele politice reprezintă unul din actorii politici cu rol fundamental în

identificarea şi definirea problemelor sociale. Partidele reprezentate în parlament
precum şi partidele aflate la guvernare utilizează analiza problemelor sociale pentru a
formula politici şi programe sociale. Dimensiunea socială din activitatea partidelor este
explicabilă prin necesitatea de a da un răspuns problemelor sociale cu care se confruntă
societăţile contemporane. Definiţiile date partidelor politice pun accent pe acţiunea
politică a acestora care are drep obiectiv participarea la guvernare şi medierea dintre
guvernanţi şi guvernaţi. De aceea, partidul politic reprezintă o organizaţie cu caracter
permanent, structurat ierarhic şi geografic a cărui finalitate este exercitarea puterii
politice pe baza unui program pentru care a primit un sprijin din partea electoratului în
cadrul unei competiţii politice libere. Există o varietate de partide dar majoritatea dintre
ele poate intra într-una din cele două tipuri generale propuse de Maurice Duverger,
partide de origine parlamentară şi partide de origine exterioară parlamentelor.
Primul tip apare în contextul existenţei instituţiei parlamentului în care grupurile parla-
mentare s-au format pe baza afinităţilor politice. Extinderea sufragiului popular a
generat necesitatea de a constitui comitete electorale precum şi legături între acestea la
nivel naţional. Ele au permis organizarea unei structuri cu caracter permanent sub forma
partidelor politice.
Partidele exterioare parlamentelor reprezintă dintr-un punct de vedere chiar
rezultatul presiunii sociale pe care diverse sindicate, asociaţii, societăţi de gândire au
exercitat-o asupra parlamentelor pentru reprezentarea intereselor lor predominant
sociale. Există o multitudine de clasificări în cadrul partidelor politice dar evoluţiile
sociologice din societăţile contemporane explică apariţia unui tip de partid denumit
„catch-all parties „care se ridică dincolo de clivajele sociale care au marcat multă vreme
realităţile socio-politice din secolul al XX-lea. Un astfel de partid implică o relativizare
a rigorii ideologice şi o creştere a preocupării pentru pragmatismul abordării proble-
melor politice inclusiv a celor sociale devenite probleme de interes major.

23
 George POEDE

Mişcările sociale

Alain Touraine în „Sociologie de l’action” defineşte mişcările sociale ca

organizaţii structurate care apără sau promovează interesele membrilor săi care pot fi
dintre cele mai diverse, cu mijloace care pleacă de la simpla publicitate pînă la
presiunea morală şi violenţa fizică. Acelaşi autor stabileşte trei principii şi trei funcţii
ale mişcărilor sociale. Principiul identităţii ne arată pe cine reprezinţă o mişcare, ce
interese apără sau promovează, dacă sunt grupuri specifice sau grupuri cu caracter
global (asociaţia consumatorilor). Principiul opoziţiei reflectă faptul că o mişcare luptă
întotdeauna împotriva unui blocaj, rezistenţe, inerţii, iar principiul totalităţii evidenţiază
tipul de valori în numele cărora o mişcare acţionează, valori considerate ca fiind ale
întregii societăţi. Touraine apreciază faptul că mişcările sociale reprezintă un spaţiu în
care se creează noi valori. De aceea orice studiu al schimbării sociale trebuie să ia în
considerare şi valorile noi apărute în legitimarea acţiunii mişcărilor sociale. Mişcările
sociale înddeplinesc funcţii de mediere, de clarificare a conştiinţei colective şi de
presiune aupra autorităţilor publice.

Grupurile de interes şi grupurile de presiune constituie deja o realitate

tradiţională a sistemelor politice moderne

Grupurile de interes se transformă în grupuri de presiune atunci când încearcă să

obţină de la puterile publice unele reglementări cu caracter pozitiv pentru interesele lor.
Organizaţiile profesionale sau organizaţiile cu vocaţie ideologică intră în categoria
grupurilor de interes care pot desfăşura şi presiuni în sistemul politic. Există unele
condiţii de eficacitate a acţiunii grupurilor de interese enumerate de Jean Meynaud în
„Les groupes de pression”. În cadrul lor reţinem numărul membrilor, capacitatea
financiară, capacitatea instituţională şi statutul social.

Temă
Alcătuiţi un text de trei pagini în care să analizaţi politica socială a unui partid
politic din Romania.

24
 Politici sociale

V. Analiza problemelor sociale

Întrucât analiza unei politici sociale este dependentă de modul de definire a

problemei sociale este important să stabilim parametrii problemei sociale ce se situează
în centrul politicii sociale şi care determină, în principal, obiectivele politicii. O astfel de
analiză (Rosenberg) se structurează pe următoarele componente:
1. natura problemei;
2. cauzele acesteia;
3. politici sociale operaţionale centrate pe respectiva problemă;
4. scopuri obiective şi tipuri de intervenţii;
5. concordanţa dintre intervenţiile sociale şi valorile profesionale;

Natura problemei

Lămurirea naturii problemei ce constituie preocuparea unei politici publice

implică un efort de definire a acesteia. Într-un prim stadiu, analistul va căuta să
investigheze semnificaţia respectivei probleme în spaţiul public, indivizii şi grupurile
afectate precum şi modalităţile de identificare a grupurilor de risc. Apoi, este important
să ştim cine o defineşte ca fiind o problemă socială precum şi motivaţia acestei acţiuni
sau cine nu o ia în considerare ca o preocupare deosebită pentru autorităţile publice.
Aici, pot interveni factori şi valori personale, elemente ideologice sau credinţa în
inutilitatea rezolvării problemei. În acest context, trebuie identificate grupurile care
controlează puterea în cadrul unei comunităţi, societăţi, dar şi resursele ce influenţează
evoluţia şi caracteristicile problemei studiate.

Cauzele problemei

În abordarea cauzelor problemelor sociale, analistul va reliefa două tipuri de

cauze: surse structurale ale problemei şi cauze legate de situaţia indivizilor afectaţi de
acea problemă. În prima categorie intră valorile şi normele sociale, ideologiile politice,
distribuţia puterii, politici şi programe destinate rezolvării problemei. În cea de-a doua,
cauzele sunt reprezentate de factori socio-psihologici, cunoştinţe, deprinderi, valori
personale. De asemenea, este interesant de ştiut, măsura în care unele fenomene
tranzitorii cum ar fi crize internaţionale, factori sezonieri sau alţi factori, pot constitui
cauze ale unor probleme sociale.

Politici şi programe sociale operaţionale

În acest stadiu al analizei problemei, analistul politic este preocupat de

cunoaşterea acelor politici şi programe care au avut sau vizează ca obiectiv, rezolvarea

25
 George POEDE

problemei. Ştiut fiind faptul că definirea problemei este deosebit de importantă în

încercarea de evaluare a diverselor politici şi programe , analistul va căuta să reliefeze
atât încercările de definire cât şi practicile de evaluare a rezultatelor programelor şi
politicilor sociale precum şi aspectele concrete de utilizare a rezultatelor.
Cel mai dificil fapt este acela de a aprecia gradul în care programele şi politicile
existente au redus dimensiunile generale ale problemei analizate, au contribuit la
agravarea ei sau nu au reuşit să determine schimbarea în sensul indicat de obiectivele
urmărite.

Scopuri , obiective şi intervenţii

Analistul este preocupat de scopul general al politicii şi de măsura în care acesta

reprezintă un ideal sau unul ce poate fi atins prin implementare şi funcţionare corectă a
politicii sau programului analizat. El va urmări acele obiective ce pot fi atinse, obiective
a căror determinare trebuie să ia în considerare constrângerile raţionale şi non-raţionale.
Obiectivele pot fi formulate în raport cu globalitatea problemei, cu câteva aspecte ale
acesteia, cu grupul–ţintă şi grupurile de risc sau în funcţie de un sub-grup al populaţiei
studiate. Întrucât cauzele ce determină apariţia şi formele de manifestare a problemei
analizate au fost împărţite în două categorii – structurale şi individuale – este important
de precizat natura şi tipul de intervenţii la nivel structural şi individual care vor conduce
la atingerea obiectivelor formulate în etapa iniţială. Analiza problemei sociale va
identifica instituţiile, organizaţiile şi centrele de decizie responsabile pentru rezolvarea
problemei. Analiza va evidenţia sursele majore de sprijin pentru realizarea scopurilor şi
obiectivelor fixate. Ele pot fi personalităţi politice influente, parlamentari, mass-media,
opinia publică, persoane cu vizibilitate socială.
În corelaţie cu sursele de sprijin, analistul va investiga şi găsi acele surse majore
de rezistenţă la schimbare, pentru că raţiunea intervenţiilor la nivel structural şi
individual vizează o schimbare profundă în situaţia celor afectaţi de natura problemei
sociale. Cunoaşterea elementelor ce constituie o rezistenţă faţă de schimbarea avută în
vedere de program sau de politica publică are semnificaţii profunde, conducând spre
alegerea unuia din tipurile posibile de strategie. Strategiile consensuale vizează schim-
barea prin utilizarea informării publice, schimbarea valorilor şi atitudinilor, strategiile
politice fac apel la negocieri şi compromis, iar strategiile conflictuale se centrează mai
ales pe confruntare şi protest.
Ultima parte a analizei problemei se concentrează asupra concordanţei dintre
caracterul acţiunilor şi strategiilor cu valorile profesionale, cu deontologia profesiei

Temă
Alegeţi o problemă socială pe care să o definiţi prin modelul analizei problemei
prezentat anterior. (maximum 5 pagini ).

26
 Politici sociale

VI. Ghidul de analiză pentru un program social

Scopul acestui paragraf este acela de a sugera câteva îndrumări pentru analiza
unui program social. În analiza programului trebuie ţinut cont de câteva elemente
printre care reţinem caracterul programului (naţional, zonal sau local) şi stadiul în care
se află acesta (recent implementat, în stadiu de formulare, un program mai vechi sau o
problemă pentru care nu s-a sugerat încă nici un program) . Structura unui astfel de
cadru ar putea avea următoarele componente:

Scopul şi obiectivele programului

A. Care sunt problemele umane specifice pe care programul încearcă să le rezolve?

1. Cum este definită esenţa problemei abordate de către indivizi, familii, grupuri,
comunităţi, etc.);
2. În ce constă programul de ajutorare în interiorul populaţiei ţintă ?- o mai buna
profesionalizare a individului, un venit mai ridicat pentru familiile cu venit
scăzut, maximizarea participării cetăţeneşti, etc.?
3. Care sunt caracteristicile persoanelor afectate de problema socială ?
4. Care sunt dimensiunile problemei (indicatori cantitativi, calitativi, arie de
răspândire, etc.) si ce proporţie din grupul ţintă va fi acoperită de program?
5. Care sunt obiectivele dorite ale programului formulate în raport cu grupul ţintă?
B. Care este nivelul la care intervine programul?
1. Prevenţie – atenuare sau eliminarea condiţiilor care generează sau agravează
dificultăţile sau lipsurile definite de analiza problemei
2. Intervenţie – limitarea si stabilizarea posibilităţii de a face faţă contextului ;
C. Care sunt obiectivele declarate oficial? Dacă există mai multe obiective la nivele
diferite (plan local, zonal, naţional) este necesară identificarea diferenţelor în
orientarea grupurilor în raport cu soluţiile la problema socială vizată de program.
D Care sunt obiectivele programului pe termen scurt şi pe termen lung ?
E Care sunt cunoştinţele fundamentale (relaţiile cauză-efect) pe care se bazează
obiectivele programului? Cât de realiste sunt obiectivele programului ţinând cont
de volumul de cunoştinţe referitoare la problema dată?

Factori istorici si sociali

A. În ce context istoric (social, cultural, legal) a evoluat problema?

B. Care este semnificaţia problemei pentru societate?

27
 George POEDE

C. Care sunt factorii majori care au generat problema sau care au contribuit la
agravarea ei?
D. Ce soluţii au fost aplicate, dintr-o perspectivă istorică, problemei aflate în
centrul programului social?
E. În ce măsura soluţiile aplicate au avut succes?

Natura programului

A. Care sunt serviciile ce urmează a fi incluse în program?

B. Care sunt planurile privitoare la utilizarea resurselor existente, la facilităţi si
folosirea si coordonarea facilităţilor deja existente?
C. Sub ce auspicii se va administra programul(locale, naţionale, private, publice,
etc.)?
D. Care sunt responsabilităţile atribuite fiecărui nivel, atunci când sunt implicate
mai multe nivele în administrarea, reglementarea şi evaluarea programului ?
E. Care este modul de finanţare? Care sunt cerinţele si mărimea angajamentului
financiar a diferitelor surse de finanţare?
F. Care este distribuţia planificată a resurselor financiare în cadrul programului
(construcţie, antrenarea mâinii de lucru, servicii directe, etc.)?

Implementarea programului

A. Care sunt cerinţele referitoare la personal ?

1. Cum va fi utilizată forţa de munca existentă?
2. Ce forţă de muncă suplimentară va trebui să fie angajată?
3. Accentul programului cade pe utilizarea resurselor tradiţionale de forţă de
muncă sau pe folosirea liderilor din alte domenii şi surse non-profesionale?
4. Având în vedere constrângerile existente, care sunt alternativele utilizării
eficiente a forţei de muncă?
5. În ce zone programul poate fi slab, cu forţa de muncă limitată sau nepregătită şi
în ce zone poate rămâne relativ puternic?
B. Cum este finanţat programul?
1. Care este proporţia cu care fiecare grup contribuie la bugetul total?
2. Care sunt cerinţele acestor grupuri şi în ce mod interacţionează (antagonist sau
complementar) cu desfăşurarea programului şi atingerea obiectivului?
3. Care sunt alternativele posibile pentru diferitele modele de finanţare?
4. Pentru anumite activităţi şi funcţii, este necesar suport guvernamental? Daca da,
este suficient interesul naţional pentru a justifica ajutorul guvernamental?
5. Care au fost schimbările semnificative în cadrul bugetului total, din momentul
iniţial al conceperii programului?
6. Ce alte agenţii, organizaţii, etc. au fost finanţate în vederea împlinirii unor
scopuri similare?

28
 Politici sociale

C. Care sunt relaţiile externe cu instituţiile, agenţiile, grupurile de interes, deja

existente?
1. Care sunt sursele externe de care depinde programul ?
2. Ce surse externe sunt dependente de serviciile, forţa de muncă, (altele) oferite
prin intermediul programului?
3. În ce măsură încearcă programul să coopteze lideri locali şi persoane ce
demonstrează antagonism faţă de program; în ce măsură această cooptare
înregistrează un succes semnificativ ?
D. Care sunt serviciile specifice pe care le oferă programul?
1. Până în prezent, ce proporţie a populaţiei ţintă a atins programul si ce servicii a
primit?
2. Care este dimensiunea discrepanţei dintre serviciile actuale oferite – în ceea ce
priveşte tipul, numărul lor şi către cine sunt îndreptate – şi cele care au declarate
ca obiective ale programului? Dacă discrepanţa este semnificativă, cum a
apărut?
3. Care este coeficientul de risc şi care sunt implicaţiile acestuia asupra eficacităţii
sau eficienţei întregului program?
4. Sunt serviciile oferite realiste în ceea ce priveşte nevoile şi caracteristicile
clienţilor?
5. Livrarea serviciilor se bazează pe o singură orientare teoretică sau încorporează
o abordare multidisciplinară a problemei?

Influenţe politice

A. Care sunt principalele grupuri care influenţează şi controlează activităţile

programului ?. Care activităţi sunt cel mai mult constrânse de influenţa acestor grupuri?
B. Care sunt principalele influenţe politice de la nivel local, zonal, statal care
influenţează eficienţa programului?
1. În ce măsură, diversele paliere ale puterii politice sunt complementare sau
antagonice cu obiectivele programului ?
2. În ce mod a încercat personalul programului să minimalizeze sau să maximizeze
influenţa politică a unui grup?
C. Problema tratată prin program, a avut un aspect politic major? Daca da, ce interese
au fost reprezentate şi care a fost rezultatul programului în raport cu aceste interese?

Constrângeri majore şi factori favorizanţi

A. Care sunt principalii factori de constrângere pentru implementarea programului

şi atingerea obiectivului (lipsa cunoştinţelor privitoare la relaţiile cauză-efect,
grupul-ţintă, disputele politice, factorii administrativi, etc.)?
B. Ce factorii pot avea un impact pozitiv în abordarea planificării iniţiale a
programului?

29
 George POEDE

C. Ţinând cont de constrângerile existente, care sunt strategiile alternative pentru

optimizarea serviciilor prezente?
D. Care au fost principalii factori responsabili în construirea cu succes programului
sau a unor părţi ale acestuia?

Evaluarea

A. Ce criterii au fost folosite de către personalul programului, pentru a stabili

măsura în care au fost îndeplinite scopurile propuse de program? Evaluarea este
stabilita direct sau dedusă indirect?
B. Tehnica de evaluare este una realistă, validă?
C. Ce criterii folosesc grupurile externe în evaluarea eficienţei programului? Cât de
realiste şi valide sunt aceste criterii ?

Temă
Analizaţi un program social la alegere prin prisma modelului prezentat.

30
 Politici sociale

VII. Cadru general de analiză a unei politici sociale

Una din cele mai semnificative dimensiuni ale stiinţei politice este analiza unei
politici publice. Ea se bazează în parte pe ştiinţa management-ului şi în special pe
analiza sistemelor. Scopul său este acela de a asigura o metodă euristică pentru
identificarea unor alternative politice preferabile. (Yehezkel Dror – Design for Policy
Science-New York: American Elsevier, 1971.)

Identificarea unor politici alternative preferabile implică două elemente distincte dar,
totodată, aflate în relaţie: inovarea alternativelor şi alegerea celor mai bune alternative
din cele aflate la dispoziţie. În condiţiile unor transformări sociale rapide, inovarea
alternativelor politice este, în mod semnificativ, mai importantă decât selecţia celor
relativ mai bune dintr-o serie de alternative.
În management, analiza politică aduce următoarele componente:
1. pătrunderea în universul valorilor, supoziţiilor şi teoriilor tacite, fapt ce
presupune explorarea valorilor ce determină politicile publice, studiul
scopurilor pe termen lung;
2. luarea în considerare a variabilelor politice, incluzându-se aici analiza
fezabilităţii politice, a implicaţiilor puterii sociale asupra politicilor alternative
şi analiza consensului politic şi a structurii coaliţiilor, atunci când acest fapt se
impune;
3. tratarea unor aspecte mai largi şi mai complexe (noi scale de cuantificare,
necesitatea satisfacerii unor scopuri diverse şi multidimensionale, schimbarea
instituţională ca mod principal de schimbare a politicii, sensibilizarea celor ce
elaborează politicile, educarea acestora, impactul major al politicii publice;
4. încurajarea creativităţii în inovarea politicilor ;
5. implicaţiile unor fenomene sociale cum ar fi ideologiile, fenomenele de masă.

Explorarea valorilor include un număr de aspecte importante, adesea ignorate

in componentele practice ale implementării politicilor. Între acestea se regăsesc
următoarele:
1. aspectele ideologice;
2. valori latente şi nevoi ce servesc drept motiv fundamental pentru activităţi şi
politici, dar care nu pot fi explicate: emoţii, întărirea solidarităţii;
3. semnificaţii şi dimensiuni ale valorilor sociale de bază cum ar fi libertatea,
democraţia, egalitatea, participarea, drepturile omului şi altele asemănătoare.

Fără tratarea acestora este aproape imposibilă abordarea problemelor pe care le

presupune orice politică publică.

31
 George POEDE

Fezabilitatea politică

În raport cu analiza politicii, fezabilitatea politică poate fi definită în trei maniere

interdependente: a) în raport cu un actor, b) în raport cu o alternativă a politicii, c) în
raport cu o regiune a politicii.

Din punctul de vedere al unui actor (individ, grup, organizaţie) fezabilitatea politică se
referă la spaţiul unei acţiuni politice efective în care actorul este capabil cu o oarecare
probabilitate, să influenţeze realitatea, politicile publice şi implementarea lor.
Din această perspectivă, fezabilitatea politică este strâns legată de conceptele de
influenţă, şi putere. Termenul de political leverage se referă la capacitatea unui actor de
influenţa, între alte fenomene, atât politici cât şi implementarea lor.

Din perspectiva unei politici alternative clar definite, fezabilitatea politică se referă la
probabilitatea ca aceasta să primească un suport politic suficient pentru a putea fi
aprobată şi implementată iar în raport cu o problemă politică sau cu un spaţiu politic,
fezabilitatea politică are în vedere o arie în interiorul cărora diversele alternative sunt
fezabile din punct de vedere politic.
Termenul de domeniu al fezabilităţii politice poate fi utilizat ca referent pentru această
întreagă arie de alternative. Fezabilitatea politică este implicată în evaluarea iniţială a
succesului unei politici publice, spre exemplu socială, pentru a estima grupurile care o
vor sprijini sau se vor opune acesteia, structura si organizarea lor cât şi puterea fiecărui
grup. Fezabilitatea politică se află într-o relaţie strânsă cu conceptul de raţionalitate
politică. Acesta pare a fi un tip fundamental de raţiune deoarece trateaza problematica
păstrării şi îmbunătăţirii structurilor de decizie, elemente ce se află la baza tuturor
deciziilor.
Lumea politicii sociale are o mare încărcătură politică cu o competiţie dură între
diversele agenţii şi instituţii sociale centrate pe diferite ţinte sociale sau grupuri cu un
risc social ridicat sau în situaţii dificile. În anumite cazuri, instituţii administrative pot
implementa o politică în aşa fel încât să o conducă spre un eşec. De aceea, analistul
trebuie să ia în considerare posibilitatea ca unităţile administrative să se opună sau să
sprijine o politică socială propusă sau aflată deja în funcţiune.
Pentru a evalua fezabilitatea politică, analistul trebuie să cunoască atitudinea publică faţă de
politica socială, mărimea segmentului de populaţie preocupat de problema socială aflata în
centrul politicii sociale, modul în care se percepe influenţa consecinţelor implementării
politicii asupra situaţiei diverselor grupuri sociale, importanţa politică acordată problemei
sociale respective, compatibilitatea dintre climatul economico-social cu cel politic şi cu
valorile sociale. Analistul va trebui să estimeze, totodată, posibilităţile de reacţie negativă faţă
de politica publică analizată din partea unor grupuri care îşi reprezintă ameninţările faţă de
unele avantaje deţinute până în acel moment.

32
 Politici sociale

Fezabilitatea economică

Majoritatea, dacă nu chiar toate politicile sociale fac apel la surse directe şi
indirecte de finanţare. În aprecierea fezabilităţii economice a unei politici sociale
analistul trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii:
¾ care ar fi nivelul minim de finanţare pentru implementarea cu succes a politicii
publice ;
¾ dacă există surse adecvate de finanţare;
¾ în cazul absenţei acestor surse, care ar fi atitudinea cetăţenilor faţă de realocarea
resurselor din buget;
¾ nevoi viitoare de finanţare a politicii sociale

Dat fiind deficitul bugetar destul de mare, este evident faptul că iniţiativele de
politică socială vor fi bazate mai ales pe realocarea resurselor existente decât pe
obţinerea altora noi. Pericolul care apare este acela al finanţării insuficiente a tuturor
politicilor şi programelor sociale şi, de aici un grad scăzut de eficacitate a acestora
precum şi o probabilitate mai mare a eşecului.

Fezabilitatea administrativă

Chiar dacă o politică publică, socială are o valoare potenţială deosebită, perspec-
tivele sale viitoare de evoluţie depind, într-o măsură apreciabilă, de existenţa unor
instituţii capabile să o implementeze, să o dezvolte în practică. În acest sens, instituţiile
trebuie să aibă personalul necesar, resurse, deprinderi, experienţă. Directorii de program
şi coordonatorii acestora la nivele mai înalte trebuie să manifeste înţelegere şi simpatie
pentru scopurile programului, obiectivele acestuia cât şi pentru grupul ţintă sau
grupurile aflate într-o relaţie strânsă cu acesta.

Cadrul general de analiză a politicilor sociale elaborat de David Gill (David Gill,
A Systematic Approach to Social Policy Analysis, în Social Service Review: Vol: 44, Nr.
4, December 1970, 421-425.) constă dintr-un set de elemente standardizate cu scopul de
a asigura acoperirea sistematică a tuturor aspectelor considerate ca relevante pentru
înţelegerea politicilor sociale şi a consecinţelor complexe ale acestora asupra societăţii.
În acest sens, autorul sugerează necesitatea de a lua în considerare câteva
prevederi referitoare la existenţa sau non-existenţa unor reglementări juridice în sensul
exprimării unei politici sociale sub o formă juridică sau a unor reglementări administra-
tive ori sub forma unor propuneri legislative.
Cadrul analitic fixat de autor este destinat examinării unor sarcini distincte, dar
care trebuie privite într-o strânsă interdependenţă:
1. O primă sarcină constă în înţelegerea problemei ce se află în centrul unei
politici sociale, fapt ce implică investigarea repartiţiei acelei probleme pe o
anumită arie geografică şi în cadrul anumitor grupuri sociale. Această

33
 George POEDE

sarcină impune găsirea unor modele explicative şi fixarea obiectivelor avute

în vedere de respectiva politică socială;
2. Totodată, este necesar să se identifice lanţul de efecte concrete rezultate din
implementarea politicii sociale;
3. Apoi, atenţia trebuie să se concentreze şi asupra dezvoltării unor politici
alternative, analizată la rândul lor în aceeaşi termeni pentru a permite
comparaţii din perspectiva atingerii obiectivelor sau a implicaţiilor pentru
sistemul general al politicilor sociale.

Analistul poate decide limitarea analizei sale la una, două sau trei sarcini, având în
vedere faptul că analiza creşte în complexitate în raport cu numărul de aspecte abordate.
Tipul de analiză şi acurateţea acesteia depind de gradul de cunoaştere pe care îl posedă
analistul asupra structurii şi funcţionării societăţii şi asupra sistemului curent de politică
socială. Un element important care acţionează în direcţia întăririi capacităţii descriptive,
analitice şi predictive a cadrului de analiză este reprezentat de tipurile de date precum şi
de tehnicile utilizate în investigarea problemei aflate în centrul politicii sociale. Aceasta
impune utilizarea indicatorilor demografici, biologici, psihologici, sociali, economici,
culturali-educaţionali, inclusiv dezvoltarea şi testarea unor noi indicatori dacă acest
lucru se impune cu necesitate.

Cadrul de analiză

Secţiunea A va cuprinde o analiză a naturii şi distribuţiei problemei cu referire la

teoriile şi ipotezele explicative privitoare la evoluţia problemei supuse investigaţiei.
Secţiunea B se focalizează pe obiectivele şi valorile politicii precum şi pe
consecinţele unei politici publice specifice. Analistul va prezenta obiectivele politicii,
premisele axiologice pe care se fundamentează acestea, teorii şi ipoteze referitoare la
strategia şi prevederile concrete ale politicii. Tot în această secţiune, se va urmări o
radiografie a segmentului sau grupului ţintă, utilizându-se o serie de indicatori şi
caracteristici demografice, biologice, psihologice, sociale, economice, politice, culturale
precum si dinamica grupului-ţintă, analizată pe o perioadă distinctă de timp. Politica
publică va căuta să precizeze consecinţele pe termen lung sau scurt ale politicii
respective asupra grupului ţintă dar şi asupra grupurilor care au relaţii complexe cu
acesta, în domeniul demografic, biologic, psihologic, social, economic, politic, cultural,
consecinţe intenţionate în raport cu obiectivele politicii, consecinţe neintenţionate dar
şi costuri şi beneficii, (sociale şi economice)
Secţiunea C reliefează implicaţiile politicii sociale asupra structurii sociale şi
sistemului general de politică socială aşa cum se reflectă ele în determinarea sistemului
de alocare a resurselor, bunurilor şi serviciilor, în schimbările intervenite în priorităţile
fixate de obiective şi în distribuţia drepturilor şi echivalentelor acestora către grupuri şi
indivizi. Finalitatea acestor intervenţii se reflectă în calitatea vieţii sau în bunăstarea
grupurilor-ţintă interpretate printr-o serie de indicatori demografici, biologici,
psihologici, economici, sociali, culturali, politici. Premisele axiologice care au
34
 Politici sociale

fundamentat politica socială se raportează la noile schimbări intervenite în calitatea

vieţii sau în bunăstarea grupului-ţintă. Una din problemele mari cu care se confruntă
iniţiatorii programelor sociale este reprezentată de dinamica valorilor care iniţial au
constituit o legitimare a programului dar care se confruntă, peste timp, cu posibile
neconcordanţe cu noile reprezentări despre valorile sociale fundamentale, cu conflicte
chiar generate de conţinutul diferit al valorile emergente, cu tensiuni între ideologii,
sisteme de credinţă, obiceiuri, tradiţii pe de o parte, si sistemul politicilor sociale. In
funcţie de valorile dominante la un moment dat în societate, interesele unor grupuri pot
fi mai uşor apărate sau, dimpotrivă, unele politici nu mai primesc sprijinul public
necesar la nivelul la care acesta s-a remarcat la începutul iniţierii politicii sau
programului. Totodată, pot apărea interacţiuni şi consecinţe contrare în raport cu scopul
şi obiectivele formulate în fondarea politicii sociale la început, în raport cu alte
componente ale sistemului de politică socială, cu sistemul legislativ, cu politicile sociale
externe sau cu reflexe în planul politicilor publice ce-şi au originea în credinţe, aspecte
relevante ce ţin de domeniul religios. De o deosebită importanţă pare a fi relaţia şi
rezultatele interacţiunii dintre politica socială şi gradul de dezvoltare economică,
socială, tehnologică a unei societăţi. Deşi valorile sociale sunt favorabile intervenţiilor
sociale în sprijinul unor grupuri şi categorii multă vreme excluse de la includerea în
cadrul unor programe şi politici sociale, resursele aflate la dispoziţia celor ce se ocupă
de astfel de programe pot fi limitate ca rezultat al unui anumit tip de dezvoltare
economică.
Secţiunea D se ocupă cu determinarea forţelor sociale implicate în implemen-
tarea şi dezvoltarea politicii sociale. Analiza se centrează pe două direcţii:
¾ aspecte legislative şi administrative ale politicii sociale;
¾ tipul, mărimea, structura organizaţională, puterea politică, mărimea intere-
sului, şi motivaţia forţelor politice implicate în politica socială respectivă.
În secţiunea E, analiza se centrează pe politicile sociale alternative în raport cu
obiectivul politicii sociale supuse studiului. Fiecare alternativă trebuie supusă analizei
prin aceeaşi indicatori, pornind de la aceleaşi premise axiologice. Apoi, analistul va
putea compara politica socială cu celelalte politici alternative în termeni de:
1. Grad de atingere a obiectivelor stabilite;
2. Implicaţii pentru structura socială şi pentru sistemul politicilor sociale;
3. Efecte posibile adiţionale;
4. Costuri totale.

Temă
Alegeţi un aspect din modelul de analiză a unei politici sociale şi aplicaţi-l la
analiza legii venitului minim garantat.

35
 George POEDE

VIII. Strategii, reforme, politici

VIII.1. Coeziune socială, Securitate socială, Inegalitate socială

Coeziunea sociala - Termenul de „coeziune sociala” a apărut pentru prima dată în Tratatul de
la Roma (art. 130 a) unde se precizează că «Comunitatea va dezvolta şi accentua acţiunile care sa conducă la
sporirea coeziunii sale economice si sociale».
Prin coeziunea socială se urmăreşte ca cetăţenii tuturor ţărilor participante să perceapă relativ la fel,
avantajele procesului inflaţionist. În acest sens Tratatul de la Maastricht a reiterat importanţa introducerii de
măsuri care să permită tuturor cetăcenilor din Uniunea Europenă să perceapă că sunt beneficiarii direcţi ai
adâncirii şi integrării. În tratat se specifică că «Uniunea va şi îşi va propune ca obiective viitoare promovarea
progresului economic şi social care să fie echitabil şi susţinut… prin întărirea coeziunii economice şi sociale»
(Art. 13 TEU) şi respectiv «Uniunea va avea ca deziderate proprii… un înalt nivel de ocupare a forţei de
muncă şi protecţia socială, creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială
între statele membre» (art. 2 TEU).
În acest sens în 1989 s-a adoptat Cartea Drepturilor Sociale Fundamentale (Carta Socială) care
garantează o serie de drepturi fundamentale care se referă la locuinţe, sănătate, educaţie, locuri de muncă,
protecţie socială cât şi la nediscriminare. Acestea pot fi clasate în două categorii: a) condiţii de muncă şi b)
coeziunea socială.
Coeziunea socială garantează:
- dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială şi dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul de
a beneficia de serviciile sociale;
- dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie împotriva pericolelor fizice şi morale;
- dreptul familiilor şi al indivizilor care le compun la o protecţie juridică, socială şi economică;
- dreptul muncitorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă;
- dreptul persoanelor în vârstă la o protecţie socială.
Promovarea coeziunii sociale se realizează ţinând cont de următoarele elemente:
- amplitudinea inegalităţii în termen de venituri, îngrijire medicală şi condiţii de viaţă, care afectează diferite
categorii de populaţie precum persoanele în vârstă, copii, femeile, şomerii pe timp îndelungat, handicapaţii,
imigranţii;
- eficacitatea cu care sistemul instituţional de protecţie socială, de învăţământ, de îngrijire medicală, poate
reduce aceste inegalităţi;
- evoluţia participării cetăţenilor la viaţa socială, mai bine zis, modul în care contribuie direct la construcţia şi
consolidarea coeziunii sociale luând mereu parte la viaţa politică şi socială;
- efectele asupra mecanismelor actuale ale inegalităţilor determinate de noile evoluţii macro-economice cum
sunt introducerea de noi tehnologii, globalizarea;

36
 Politici sociale

- individualizarea în creştere conduce la fragmentarea socială sau creează la indivizi posibilitatea şi dorinţa de a
se angaja în activităţi care să întărească coeziunea socială.
Este posibil să se analizeze evoluţia coeziunii sociale examinând tendinţele din cel trei mari domenii 14–
venituri, educaţie, sănătate – care influenţează calitatea vieţii cetăţenilor.
O importanţă deosebită la nivelul comunităţii europene se acordă muncitorilor emigranţi, astfel prin
intermediul Cartei sociale europene le sunt garantate anumite drepturi de bază, atât pentru a înlesni accesul la
muncă cât şi pentru a-i proteja, pe ei şi pe familiile lor, împotriva unor anumite forme de discriminare odată
ce sunt angajaţi. Securitatea socială a muncitorilor emigranţi presupune respectarea următoarelor principii de
bază: principiul egalităţii, principiul cumulului – muncitorul emigrant poate beneficia într-o ţară, de aceleaşi
prestaţii sociale (boală, invaliditate, bătrâneţe, şomaj, deces) ca în ţara de provenienţă; principiul
exportabilităţii – prestaţiile sociale pot fi vărsate în alte state comunitare; interdicţii ale prestaţiilor duble –
oricine a cotizat la regimul de securitate socială în două sau mai multe state membre, în aceeaşi perioadă, nu
poate beneficia de prestări similare. Toate acestea au fost necesare, pentru că, muncitorii emigranţi sunt prea
adesea victime ale discriminării în ceea ce priveşte locul de muncă.
„Coeziunea socială” presupune: armonizarea unor măsuri în domeniul social pentru a face posibilă
circulaţia lucrătorilor în interiorul grupării; un obiectiv general: de a proteja lucrătorii de potenţialele efecte
negative ale realizării pieţei europene integrate şi liberalizate; accentuarea consensului ţărilor membre cu
privire la problemele specifice ale grupărilor sociale mai puţin favorizate într-o piaţă integrată. Această
prevedere se referea la tinerii în căutarea de loc de muncă, femei, persoanele în vârstă etc.
Dezideratul „coeziune sociala” rămâne încă retoric pentru că acţiunile guvernelor naţionale au un
aport limitat în raport cu acţiunile comunitare, în primul rând ca urmare a implicaţiilor politice ale transferului
de responsabilităţi şi, în al doilea rând, ca urmare a posibilelor consecinţe economice şi chiar fiscale.

Securitatea sociala15

Securitatea socială este, evident, unul dintre aspectele majore ale politicii sociale în prezent şi,
totodată, o preocupare constantă a statelor moderne. Una dintre principalele preocupări ale oamenilor este să
se apere împotriva diverselor riscuri. Pentru o lungă perioadă de timp s-a optat, ca soluţie, fie pentru sprijinul
familial, fie pentru cel al bisericii sau al întreprinderilor.Această formă de acoperire a riscurilor a variat de la o
epocă la alta, de la un context cultural la altul16. Însă dimensiunea riscurior şi nevoilor sociale a impus crearea
şi dezvoltarea altor forme de protecţie socială, bazate pe o solidaritate mai amplă, precum securitatea socială.
Cu toate acestea, formele tradiţionale de protecţie împotriva riscurilor nu au
dispărut complet.
În opinia lui J. H. Richardson, scopul esenţial al securităţii sociale este acela de „a asigura sprijin
comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza căreia sunt lipsiţi, temporar sau
permanent, de resurse suficiente pentru subzistenţă sau îngrijire medicală de bază”17. Colectivitatea strânge de

14 O abordare comună întăreşte coeziunea socială în Europa, Bruxelles, 19 februarie 2007, www.europa.eu
15 Sinteza de materiale disponibile pe www.biblioteca.ase.ro
16 John Henry Richardson: „Economic and Financial Aspects of Social Security: An International Survey”, London,

George Allen&Unwin, 1960, apud THE AMERICAN POLITICAL SCIENCE REVIEW, American
Political Science Association, 2003, disponibil pe http://links.jstor.org/journals
17 ibidem
37
 George POEDE

la membrii săi, pe cât posibil proporţional cu capacitatea contributivă a acestora, cotizaţii care alimentează
fondurile de ajutor, securitate şi pensii, în beneficiul respectivilor membri şi al persoanelor care fac parte din
familiile acestora .
Acest sistem permite o compensare între riscurile şi costurile inegale care privesc fiecare membru al
respectivei colectivităţi şi, prin aceasta, acordarea unor prestaţii mai mari decât cele care ar putea fi obţinute
din economii individuale. Totodată, contribuţiile fiecărui membru sunt mai mici decât într-un sistem
individualist. Fiind responsabilitatea statului, sistemele de securitate socială au la bază legislaţia care
îndreptăţeşte anumite categorii de persoane, în anumite condiţii, să primească prestaţii. Aceste sisteme sunt
gestionate de obicei de instituţii ale statului, ceea ce nu exclude, însă, existenţa şi funcţionarea în acest
domeniu şi a unor societăţi de asigurare private.
Securitatea socială reprezintă un obiectiv de atins al societăţii. Aşa cum arătau Jacques Doublet şi
Georges Lavau 18, „scopul securităţii sociale este acela de a asocia tot avutul social unei acţiuni sistematice de
acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi bătrâneţe”. În Preambulul Constituţiei
franceze19 din 1946 se arăta: „Naţiunea asigură individului şi familiei condiţiile necesare dezvoltării. Ea
garantează tuturor şi în special copilului, mamei şi lucrătorului vârstnic, protecţia sănătăţii, securitate materială,
pauze de lucru şi concedii. Orice persoană care, datorită vârstei, stării sale fizice sau psihice, situaţiei
economice se află în incapacitate de muncă are dreptul de a obţine de la colectivitate mijloace convenabile
pentru existenţă.”
De asemenea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului20 din 10 decembrie 1948 menţionează:
„ Art.22 – Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială; aceasta este
îndreptăţită să obţină satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile demnităţii şi
dezvoltării libere a personalităţii sale, datorită efortului naţional şi cooperării internaţionale, ţinând cont de
organizarea şi resursele fiecărei ţări.
Art. 23 – 1. Orice persoană are dreptul la muncă (...) şi la protecţie împotriva şomajului (...) 3. Orice muncă
are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare (...) întregită, dacă este cazul, de orice alte mijloace de
protecţie socială.
Art. 25 – 1. Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea sa şi a
familiei sale, în special în ceea ce priveşte hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirile medicale, precum şi
serviciile sociale necesare; are dreptul la securitate în caz de boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau alte
cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, ca urmare a unor circumstanţe independente de voinţa sa. 2.
Maternitatea şi copilul au dreptul la sprijin şi asistenţă specială. Toţi copiii, născuţi din sau în afara căsătoriei se
bucură de aceeaşi protecţie socială.”
Unii autori au încercat să definească securitatea socială ca o compilaţie a prestaţiilor în bani
şi în natură, inclusiv servicii, acordate unor persoane. Se poate înţelege că este vorba despre acoperirea totală a
unor riscuri; ori securitatea socială nu ia în considerare doar riscuri (discuţia ar porni, deci, de la aspecte
terminologice). Este vorba nu doar de riscuri, de pierderi, ci şi de spijin acordat în cazul unor evenimente
care, deşi fericite, conduc la diminuarea veniturilor lucrătorului, putând coborî sub un anumit nivel de viaţă
garantat. Societatea în sine este cea care trebuie să se protejeze, intern, prin scheme obligatorii, împotriva

18Ştefănescu, Tudor (coord.), Politicile Sociale ale Uniunii Europene, Institutul European din România, Bucureşti,
2002
19 idem
20 idem
38
 Politici sociale

efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor membrii, împotriva voinţei sau responsabilităţii
acestora. Cetăţenii sunt încurajaţi sau chiar obligaţi de guvern să se asigure împotriva unor riscuri sociale. Şi
aceasta nu numai pentru a asigura veniturile cetăţenilor, ci şi pentru a evita transformarea acestora într-o
povară pentru restul societăţii21. Aceste efecte negative nu privesc doar individul, ci se reflectă asupra întregii
societăţi: de la influenţe culturale şi motivaţionale asupra copiilor celor aflaţi în astfel de situaţii, până la
instabilitate politică şi mişcări sociale. Acesta este motivul pentru care statele caută să se apere împotriva
acestor riscuri sociale, de aceea astfel de riscuri se numesc „sociale” şi de aceea trebuie acoperite prin sisteme
de asigurare obligatorii.
O definiţie de lucru destul de cuprinzătoare a fost formulată de Danny Pieters care considera
securitatea socială drept „corpul aranjamentelor vizând solidaritatea cu persoana care se confruntă cu o lipsă
de venituri sau cu costuri speciale.” În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne industrializate,
legislaţia privind securitatea socială reprezintă un set de prevederi care reglementează asigurările sociale,
asistenţa socială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale. Aceste reglementări stabilesc reguli care vizează
transferul în bani sau în natură de la unităţile publice către cetăţeni.22
În esenţă, securitatea socială este reglementată în dreptul intern. Fiecare stat stabileşte nivelul
prestaţiilor, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea dreptului sau perioadele pentru care se
plătesc prestaţiile. Deci, sistemele de securitate socială sunt administrate de instituţii naţionale, guvernate de
reguli şi reglementări naţionale, iar eventuale litigii care pot apărea în acest domeniu sunt soluţionate în cadrul
sistemului judecătoresc naţional. Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de securitate socială este limitată,
de obicei, la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumită regiune din acesta. În cadrul teritoriului
respectiv se pot stabili reguli care să dea dreptul la prestaţii doar cetăţenilor sau rezidenţilor statului în cauză.
Se conturează, deci, două principii care pot genera dificultăţi în ceea ce priveşte obţinerea drepturilor de
securitate socială: teritorialitatea şi naţionalitatea.
Sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice fiecărui stat, ceea ce înseamnă că
reflectă caracteristicile economice, sociale, politice, istorice sau chiar geografice ale statului respectiv. Chiar
dacă au existat condiţii asemănătoare sau influenţe reciproce între două state, sistemele lor de securitate
socială nu sunt identice.23 Cele două principii care au ca rezultat diversitatea securităţii sociale pot determina
anumite probleme în cazul persoanelor care circulă, din diverse motive, dintr-un stat în altul.
Un cetăţean comunitar poate, în principiu, să se stabilească pe teritoriul oricărui alt stat din
Comunitate pentru a-şi desfăşura activitatea, în căutarea unui loc de muncă, pentru studii sau doar pentru a-şi
petrece o parte din viaţă. De aceea, mobilitatea lucrătorilor nu trebuie să fie limitată de obstacole artificiale.
Desigur, în prezent, această mobilitate nu este aceeaşi la nivel comunitar ca pe pieţele naţionale ale muncii.
Există diferenţe lingvistice, de nivel şi mod de viaţă etc., însă acestea nu împiedică un număr mare de
persoane să-şi desfăşoare activitatea, într-o anumită perioadă a vieţii, pe teritoriul unui alt Stat Membru.
În cadrul Uniunii Europene, necesitatea dezvoltării securităţii sociale s-a impus de la început. Libera
circulaţie a lucrătorilor a fost unul dintre pilonii Comunităţii Economice Europene, chiar de la crearea
acesteia. Libera circulaţie a fost şi este considerată favorabilă pentru dezvoltarea economică a Statelor
Membre. În prezent, ca urmare a evoluţiei permanente, securitatea socială reprezintă un domeniu principal al

21 ibidem
22 Esping-Andersen,Op.cit.,
23 Consiliul Europei: “Short Guide: Coordination of Social Security in the Council of Europe”, draft, CSCR

(2003) 2 Rev 1, septembrie 2003

39
 George POEDE

politicii sociale comunitare. Datorită legăturii determinante care există între libera circulaţie a lucrătorilor şi
securitatea socială, protecţia lucrătorilor migranţi reprezintă o parte importantă a securităţii sociale europene.

Inegalitate şi schimbare socială

Dincolo de analizele de politică socială, paleta largă a inegalităţilor sociale reprezintă

o imagine a schimbărilor sociale. Astfel, deşi integrarea femeilor pe piaţa muncii este mult
mai pregnantă acum, cel puţin statistic, faptul în sine nu conduce la dispariţia diferenţierilor
dintre femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte salariul şi locul de muncă. În momentele de criză
economică ponderea femeilor în totalul şomerilor este superioară în raport cu aceea a
bărbaţilor, integrarea socio-economică a tinerelor absolvente pe piaţa muncii este mult mai
dificilă, iar contractul de muncă cu durată determinată este mult mai frecvent în angajarea
femeilor. Inegalitatea reprezintă spaţiul de întâlnire dintre accesul la un loc de muncă,
structurile de încadrare socială şi fenomene complexe cum ar fi divorţialitatea sau disoluţia
familiei. În scopul diminuării inegalităţii femeilor în raport cu bărbaţii, legislaţia europeană
îşi propune realizarea unor acţiuni pozitive în favoarea femeilor, afirmarea obligativităţii
negocierii statutului femeilor pe baza principiului egalităţii, dreptul de a introduce recurs în
mod colectiv în faţa tribunalelor muncii în situaţii caracterizate ca discriminare faţă de
femei. În '' Manifeste pour une Europe sociale ''24 se afirmă fără echivoc faptul că
diviziunea muncii între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte sarcinile domestice şi timpul
petrecut de acestea din urmă în cadrul căminului nu s-a schimbat prea mult ceea ce
conduce la o atenţie mai mare pentru elaborarea unor strategii care să vizeze o
compatibilitate mai mare între viaţa profesională şi imperativele şi nevoile pe care le
presupune munca menajeră, concilierea funcţiilor profesionale şi parentale într-un model
nou de diviziune a muncii în domeniul angajării remunerate şi a vieţii de familie. O altă
formă a inegalităţii ce se manifestă pe piaţa muncii îşi are originea în diversitatea
contractuală ce determină un statut precar pentru unele categorii de angajaţi. Aceasta
înseamnă că piaţa muncii trebuie analizată în termeni de deosebiri între persoane care au un
loc de muncă şi persoane neangajate şi, de asemenea, în funcţie de diferenţe între grupuri
de salariaţi în cadrul cărora unii au contracte atipice cu durată determinată. Apare astfel, o
protecţie inegală a angajaţilor care nu sunt utilizaţi potrivit reglementărilor legale ce privesc
aspectul folosirii depline a forţei de muncă.

24Ulrich Muckenberger, Brian Bercusson, Simon Deakin, Pertti Koistinen, Yota Kravaritou,Alain Soupiot,
Bruno Veneziani- Manifeste pour une Europe sociale, Edition Desclée de Brouwer, Paris, 1996.
40
 Politici sociale

Există apoi caracteristici geografice care ilustrează forme inegale de acces la

diversele servicii sociale. Statisticile actuale arată faptul că o prezenţă mai accentuată a
persoanelor cu statut social precar în unele colectivităţi se asociază cu o structură mai puţin
diversificată a acestor servicii în plan teritorial Faptul este explicabil prin diferenţele de
fiscalitate de la o colectivitate la alta, zonele mai puţin echipate solicitând o contribuţie
financiară mai redusă din partea locuitorilor. Inegalităţile geografice constituie astfel una din
dimensiunile majore ''a matricei moderne a inegalităţilor'' potrivit unei expresii care aparţine
lui Jean-Paul Fitoussi şi Pierre Rosanvallon. Inegalităţile geografice se asociază cu
inegalităţi de acces la serviciile financiare ce pot influenţa profund posibilităţile de investiţii
personale mai ales în domeniul educaţiei şi locuinţei, cu inegalităţi de acces la echipamente
publice, la diverse forme de transport. Inventarul inegalităţilor se poate lărgi în funcţie de
natura şi intensitatea acestora, de probabilitatea cumulării lor în cadrul anumitor populaţii.
In final, multiplicarea formelor de inegalitate ridică problema redefinirii egalităţii, principiu
fundamental pentru funcţionarea societăţii precum şi pentru înţelegerea coeziunii acesteia.
Potrivit opiniei exprimată de Amartya Sen în '' Inequality Reexamined '', ideea
egalităţii se raportează la două categorii diferite de diversităţi, eterogenitatea fiinţelor umane
şi multiplicitatea variabilelor ce definesc o situaţie egalitară. De aici rezultă preocuparea de a
stabili variabila de referinţă, întrucât egalitatea este un concept multidimensional ceea ce
înseamnă că este posibilă manifestarea unei egalităţi într-un anumit cadru dar şi apariţia,
într-un alt context social, a unor inegalităţi specifice unor indivizi şi grupuri sociale.

VIII.2. Strategia europeană de OFM

VIII.2.1 Ocuparea- obiectiv UE25

Ocuparea forţei de muncă se numără printre cele mai serioase probleme cu care se confruntă lumea
de astăzi, indiferent de gradul de dezvoltare al diferitelor ţări, pentru că, pe de o parte, nivelul, structurile şi
eficienţa ocupării reflectă performanţele macroeconomice, precum şi capacitatea sistemului economic de a
valoriza şi valorifica resursele disponibile, iar pe de altă parte munca este singura măsură a contribuţiei
individului la activitatea productivă, iar prin aceasta, individul îşi găseşte şi îşi defineşte rolul şi statusul în
societate.
Preocupările Uniunii Europene pentru ocuparea forţei de muncă s-au manifestat odată cu Tratatul de
la Maastricht din 1991, unde s-au anticipat obiectivele viitoarei Strategii Europene de Ocupare a Forţei de
Muncă, conturând cadrul necesar elaborării unei politici sociale europene. Numit şi Tratatul Uniunii

25 Adaptare după Daniela VARJAN- Economie si politici sociale

41
 George POEDE

Europene acesta a urmărit două obiectiv: promovarea ocupării forţei de muncă şi îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă şi muncă şi să facă posibilă armonizarea lor, astfel încât, să se asigure o dezvoltare a resurselor umane şi
combaterea şomajului. Apoi, în 1994 Consiliul European de la Essen a identificat cinci domenii prioritare de
acţiune pentru promovarea ocupării forţei de muncă:
- îmbunătăţirea posibilităţilor de ocupare a forţei de muncă prin promovarea investiţiilor în formarea
profesională;
- creşterea importanţei ocupării pentru creşterea economică;
- reducerea costurilor salariale indirecte;
- creşterea eficienţei politicilor privind piaţa muncii;
- îmbunătăţirea asistenţei acordate grupelor celor mai afectate de şomaj.
În decembrie 1996 la Consiliul European de la Dublin s-a prezentat un raport comun cu privire la
acţiunile lansate pentru atingerea celor 5 obiective, astfel încât, ocuparea forţei de muncă să devină o
problemă de interes comun la nivel european şi să încorporeze lupta împotriva şomajului într-o viziune pe
termen mediu şi lung. O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, în octombrie 1997, oferta
forţei de muncă a devenit unul din obiectivele Comunităţii Europene şi introduce conceptul de strategii
coordonate pentru ocuparea forţei de muncă. Pentru prima dată, politica de ocupare a forţei de muncă a fost
declarată ca fiind o sarcină europeană comună, iar şomajul este recunoscut ca „o problemă de îngrijorare
generală” pentru Europa şi subiect de maximă prioritate în toate Statele Membre. În termeni practici,
Consiliul trasează liniile directoare pentru ocuparea forţei de muncă, care sunt compatibile cu liniile politicii
economice, urmăreşte să existe o coordonare a mecanismelor stabilite la nivel comunitar şi consiliul poate
face recomandări statelor membre în baza raportului anual asupra politicilor de ocupare a forţei de muncă,
acţionând cu majoritate calificată pe baza recomandărilor Comisiei. Summitul de la Luxemburg din 21
noiembrie 1997 a lansat punerea în practică a noii metode, adoptând primele linii directoare (22 în prezent)
privind ocuparea, structurate în patru grupe de acţiune, numite pilonii liniilor directoare pentru ocupare: I
capacitatea de inserţie profesională, II-promovarea iniţiativei şi spiritului întreprinzător; III-încurajarea adaptabilităţii dintre
sectoarele de activitate şi angajaţii lor; IV-promovarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei. Consiliul European de la Cologne
din iunie 1999 a adoptat Pactul Economic European care are la bază trei piloni:
I coordonarea politicii economice şi îmbunătăţirea dintre evoluţia salariilor şi politica monetară, bugetară şi fiscală;
II- dezvoltarea şi continuarea implementării strategiei ocupării forţei de muncă;
III-reforma structurală şi modernizări pentru îmbunătăţirea capacităţii inovative şi a eficienţei pieţei muncii, bunurilor şi
serviciilor, şi capitalurilor (acces la internet în toate şcolile, dezvoltarea comerţului electronic, modificarea
modului de organizare a muncii şi a timpului de muncă, crearea de noi locuri de muncă prin inovaţii şi
societatea informaţională).
Consiliul European de la Lisabona (martie 2000) şi-a propus ca ţintă strategică pentru următorul
deceniu să devină cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere
economică durabilă, cu mai multe locuri de muncă şi o mai mare coeziune socială. A insistat pe un effort
susţinut în vederea reducerii numărului crescut de şomeri, a definit totala ocupare ca obiectiv prioritar pe
termen lung pentru noua economie europeană, sub forma 60% pentru femei).
Adaptările ulterioare ale liniilor directoare pentru ocupare au fost în principal motivate de concluziile
Summitului de la Stockholm, unde Consiliul European a completat obiectivele de la Lisabona cu altele
intermediare privind rata şomajului de atins în 2005: 67% pe ansamblu şi 57% pentru femei. Mai mult, a fost
fixat un nou obiectiv privind o rată a şomajului de 50% pentru persoanele în vârstă (2010).

42
 Politici sociale

Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a probat Agenda Socială Europeană, care
defineşte priorităţile de acţiune pentru următorii 5 ani, identificate în 6 linii directoare majore: locuri de muncă
mai multe şi mai bune; crearea unui echilibru între flexibilitate şi securitate; lupta împotriva sărăciei şi a
tuturor formelor de excludere socială; modernizarea protecţiei sociale; promovarea egalităţii de gen;
accentuarea aspectelor de politică socială ale integrării şi relaţiilor externe ale Uniunii. Ceea ce a introdus nou
este aspectul calităţii ca punct central al agendei politicii sociale şi, în special, calitatea muncii ca obiectiv
important al Strategiei Economice Europene. Consiliul european de la Barcelona, din martie 2002, a reafirmat
importanţa luptei împotriva sărăciei şi excluderii sociale şi a invitat Statele Membre să stabilească măsuri
pentru reducerea, până în anul 2010 a numărului de persoane expuse riscului sărăciei şi excluderii sociale.
Priorităţile se îndreaptă spre politicile active de ocupare a forţei de muncă. Programul multianual va include:
adaptabilitatea firmelor la concedierile colective; moderarea salariilor; productivitate; pregătire continuă; noi
tehnologii; organizarea flexibilă a muncii etc.
Cu toate aceste preocupări privind ocuparea forţei de muncă, Uniunea Europeană nu a reuşit să
rezolve unul din obiectivele sale de bază, acela de a crea oportunităţi de muncă pentru toţi. În acest sens există
mai multe motive care au condus la situaţia actuală, printre care amintim dificultăţile de a face faţă şocurilor
macroeconomice (1970, 1980 – criza petrolului şi tulburările de la începutul anilor ′90), şi lipsa de politici
economice coordonate, orientate spre realizarea creşterii şi stabilităţii economice; incapacitatea de a face faţă
transformărilor actuale de pe piaţă muncii, pentru că, pe de o parte mulţi şomeri, datorită educaţiei şi uzurii
abilităţilor şi calificărilor nu mai reuşesc să se reîncadreze sau să facă faţă noilor posturi care le sunt oferite, iar
pe de altă parte adaptarea Europei la noile tehnologii este relativ redusă, atât în termenii organizării muncii,
cât şi a lipsei de oportunităţi de reînnoire a abilităţilor de-a lungul perioadei active de viaţă.
De asemenea, la Summitul de la Lisabona (martie 2000) au fost identificate principalele caracteristici
ale deficitului de ocupare a forţei de muncă în Europa. Acestea sunt: capcana serviciilor (Uniunea Europeană
are un nivel mai mic al angajaţilor în sectorul serviciilor decât SUA); capcana generată de gen (numai jumătate
din femeile UE sunt angajate spre deosebire de 2/3 în SUA); capcana vârstei (rata angajării în grupa de vârstă
55-65 ani este scăzută); capcana abilităţilor (abilităţile UE nu corespund suportului tehnic existent); şomajul
structural pe termen lung (mai mult de un an); dezechilibrul pieţelor regionale atât în Europa cât şi în statele
membre (sudul Italiei, Spania, Grecia).

VIII.2.2 Metoda deschisa de coordonare

Metoda deschisă de coordonare (MDC) integrată, introdusă în 2006, întăreşte
capacitatea UE de a sprijini statele membre în calea lor către o mai mare coeziune socială în
Europa. Aceasta începe să aibă un impact din ce în ce mai mare în domeniu, făcând
ataşamentul UE faţă de valorile sociale mai vizibil pentru cetăţenii europeni. MDC ajută la
aprofundarea învăţării reciproce şi la creşterea implicării părţilor interesate la nivel
european şi la nivel naţional.
Întocmirea MDC a urmat în mare măsură modelul Strategiei Europene pentru Ocuparea
Forţei de Muncă (European Employment Strategy); obiectivele acesteia din urmă pentru anul 2010
sunt:
- o rată de ocupare de 70%;
- o rată de ocupare în rândul femeilor de 60%;
- o rată de ocupare de 50% în rândul celor peste 50 de ani;
- Accentul pus pe creşterea productivităţii muncii, caracterul inclusiv şi integrat al pieţei forţei de
muncă, prestaţii sociale pentru cei care muncesc (trecerea de la welfare la workfare).

43
 George POEDE

- Obiectivul MDC pentru 2010: injumătăţirea ratei de sărăcie în UE, de la 18% în 2000 la
9%. Rata de sărăcie se referă la deprivarea financiară, măsurată la nivel de gospodărie relativ la pragul de
60% din venitul median pe gospodărie într-o anumită ţară.
- Combaterea sărăciei în rândul copiilor: în Irlanda, Regatul Unit, Germania şi Austria rata de
sărăcie în rândul copiilor este cu 20% mai mare decât rata de sărăcie la nivel de populaţie, în Franţa, cu
10% mai mare; ratele de sărăcie în rândul copiilor sunt mai scăzute decât cele în rândul adulţilor doar în
ţările nordice (scandinave);
După cum reiese din obiectivele MDC, promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi este un
element esenţial în abordarea acestor chestiuni. În ansamblu, statele membre îşi asumă mai
eficient preocupările privind genul şi datele sunt mai des analizate având în vedere sexul.
Consiliul european de la Lisabona, martie 2000, stabileşte ca obiectiv strategic, pentru următorii 10 ani,
transformarea UE în cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe cunoaştere,
asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă şi a unei mai mari coeziuni sociale (growth, stability,
cohesion).
Obiectivele Strategiei Lisabona (SL):
Dezvoltarea unei economii dinamice, bazate pe cunoaştere,
Intensificare ratei de creştere economică;
Creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă;
Modernizarea sistemului de protecţie socială/ MSE;
Promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei mediului.
Open Method of Coordination (OMC) – Metoda dechisă de coordonare ,reprezintă un
nou instrument, caracterizat prin:
- Determinarea unor ghiduri pentru politicile naţionale;
- Stabilirea unor indicatori care să măsoare performanţele naţionale în raport cu
cele mai bune evoluţii;
- Solicitarea adresată statelor de a adopta planuri naţionale de acţiune prin care să
fie implementate aceste ghiduri;
- Monitorizarea şi evaluarea rezultatelor.
OMC reprezintă deci instrumentul folosit pentru a coordona acţiunile decidenţilor
politici din statele membre în vederea asigurării coerenţei cu obiectivele comune. Se
porneşte de la premiza că în timp, decidenţii vor stabili un dialog fructuos,de
coordonare deschisă (în sensul că nu se va urmări atingerea unui singur tip de rezultate);
Deşi SL a identificat un număr important de obiective politice, în cazul majorităţii
responsabilităţile rămân la nivelul statelor membre şi multe din acţiunile necesare
depind de comportamentul agenţilor economici. In fapt, SL se aplică unor domenii care
au rămas pana acum în afara procesului IE, precum educaţia, cercetarea, inovarea,
crearea de noi firme, piaţa muncii, bunăstarea populaţiei.

VIII.3. Politici sociale destinate combaterii sărăciei

Sărăcia: o privire istorică generală

Gândirea vestică, în aceasta privinţă, oscilează între plasarea responsabilităţii

pentru sărăcie în intregime asuprea oamenilor săraci şi localizarea ei în condiţiile
sistemice, dincolo de controlul indivizilor. Distincţia este vizibilă în dezbaterile recente
despre dificultatea războiului împotriva sărăciei, liberalii adoptând o perspectivă
sistemică, iar conservatorii mergând pe linia individualistă.

Liberalii consideră că oamenii săraci sunt în această condiţie nefericită datorită unor
circumstanţe dincolo de controlul lor. Deoarece sursa sărăciei se află în sistemul socio-

44
 Politici sociale

economic, soluţia ei trebuie să fie deasemenea la nivelul societal, prin intervenţii pe

scară mare în rectificarea inechităţilor sistemice. Reducerile drastice din bugetele
programelor şi politicilor sociale au facut imposibilă victoria asupra sărăciei.26
Conservatorii consideră că războiul a fost greşit conceput încă din start, născut din
neînţelegerea situaţiei şi a naturii adversarului. Ei insista asupra faptului că sărăcia are
la bază o problemă individuală. Săracii ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru
propriile vieţi şi să se debaraseze singuri de sărăcie prin obţinerea şi păstrarea unei
slujbe. Intervenţii pe scară largă ca programele guvernamentale de genul celor din
războiul cu sărăcia nu ar reuşi decât să înrăutăţească situaţia prin întreţinerea
dependenţei persoanelor sărace faţă de donaţii.27
Simpla oscilaţie între cauzele sistemice sau individualiste nu este suficientă,
totuşi, să capteze istoria mult mai larga a sărăciei. Încă din evul mediu, fiecare din cele
două puncte de vedere principale au dominat pe rând, însă fiecare moment a avut
caracteristicile sale unice.

Similarităţile şi diferenţele existente în versiunile sărăciei pot fi surprinse în diversele

forme ale pietăţii medievale, individualismului sălbatic, sistemului bunăstării şi
individualismului contemporan.
În Evul Mediu timpuriu condiţia sărăciei sau faptul de a fi “sărac” (pauperes)
nu era în mod necesar definit în termeni de lipsuri economice. În Anglia şi Franţa de
nord din secolele IX şi X categoria pauperi se referea la persoanele libere fără rang,
oameni care nu erau nici nobili nici apartinind clerului. Fiind în circumstanţe eonomice
precare, trasatura lor distinctă era că nu purtau arme. Din această cauză, aveau nevoie de
protectie. Aceasta era datoria regelui şi a oamenilor de arme din Franta de a-i apăra, în
timp ce în Anglia regele era dator să-i protejeze de “violenţa cavalerească”28.
Deşi sărăcia a devenit asociată cu suferinţele economice, nu era privită drept o
patologie socială. Din contră, sărăcii formau o parte intrinsecă a unei societăţi organice,
cele trei ordine sau stări —razboinicii, clerul, agricultorii saraci si alti muncitori — care
se credeau a fi reflectarea ordinii din ceruri.29

Dată fiind originea divină a ordinii sociale, săracii nu erau consideraţi în mod indivi-
dual ca responsabili pentru condiţia lor. Prosperitatea şi sărăcia, deopotrivă, erau
atribuite graţiei lui Dumnezeu, şi toţi trebuie să-şi accepte soarta cu umilinţă. Săracii
nu erau stigmatizaţi şi se considerau superiori din punct de vedere moral celor bogaţi,
în special daca ar fi renunţat voluntar la avere şi putere.

26
Quadagno J (1994) - The Colour of Welfare: How Racism Undermined the War on Poverty, New York,
Oxford University Press.
27
Murray C. (1984 ) - Losing Ground: American Social Policy, 1950-1980, New York, Basic Book, p.
218.
28
Mollat M. – The Poor in the Middle Age, New Haven, Yale University Press, 1986, p. 95, 98-99;
Hyams P.R. – Kin, Lords and Peasants in Medieval England, Oxford, Clarendon Press, 1980, p. 261-262.
29
Duby G. – The Three Orders: Feudal Society Imagined, Chicago, University of Chicago Press, p. 3-4,
1980.
45
 George POEDE

Călugari, nobili şi persoane avute, vor spăla picioarele săracilor şi-i vor invita să cineze.
St. Louis, rege al Frantei în secolul al XIII-lea, a tăiat piine şi a turnat vin el insuşi
pentru săracii pe care i-a hrănit la chiar masa lui. Intr-o societate care condamna
lucrurile lumesti, săracii reprezentau un ideal religios. Mai mult chiar, ei erau folositori
celor bogati, ca instrument spre ispasirea pacatelor prin crestineasca oferire de
pomeni.30

Individualismul
Tranziţia la următorul „construct social” al sărăciei a fost una lungă, terminată în
linii mari în secolele XVIII-XIX. Probabil că procesul a început când oamenii au
început să confere semnificatie relaţiei strânse dintre sărăcie şi lipsa locurilor de muncă,
proces care poate fi situat spre sfârşitul secolului al XIII-lea. Recoltele slabe, foametea,
ciuma, iernile grele au condus la piederea pamântului, mulţi ţărani nemaifiind capabili
să-şi hrănească famiile. Aceşti indivizi formeaza un proletariat rural care s-a mută dintr-
un loc într-altul în cautare de lucru. Mollat a apreciat în „The Poor in the Middle Age”
că numărul lor era atât de mare încât în 1300, jumătate din familiile de ţărani din Anglia
necesitau salarii din exterior cistigate de capul familiei pentru a supravietui şi cam 35
până la 40% din populaţia Europei putea fi clasificată drept săracă. Când nu se mai
găsea de lucru, săracii itineranţi aveau puţine opţiuni în afară de cerşit şi criminalitate.
Perspectiva unor hoarde de vagabonzi cerşind, jefuind şi atacând cu violenţă pe
drumurile ţinutului, îi determina pe oamenii pentru prima dată să considere că sărăcia
era patologie socială. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, imaginea
săracului pios şi umil suferea o transformare profundă, marcată de contrastul dintre
idealizarea sărăciei spirituale şi realitatea mundană a sărăciei materiale... Ce aveau în
comun cu Christ haimanale hidoase şi bandiţi de temut? Cum puteau tolera oamenii
rebeliunea şi violenţa împotriva ordinii stabilite şi a voinţei lui Dumnezeu? Ce
justificare permitea unor oameni capabili din punct de vedere fizic să cerşească, contrar
legii naturale a muncii? Oamenilor le era teamă de indolenţa, grosolănia şi anonimitatea
cerşetorilor. Nu mai ştiau de acum cu cine aveau de a face.

Numărul de pauperi itineranţi se măreşte foarte mult odată cu inflaţia incontrolabilă a

secolului XVI ceea ce conduce multe municipalităţi să scoată în afara legii cerşitul şi
darea de pomeni.31 Până la această perioadă noţiunea de sărăcie ca stare morală şi
spirituală superioară fusese de mult abandonată. Se practica deja diferenţa dintre
săracii de drept (vârstnicii, infirmii, orfanii, văduvele cu copii) şi cei care nu meritau
să fie consideraţi ca atare (pauperii capabili de a munci). În timp ce se manifesta
bunăvoinţă în asistarea celor din prima categorie, cea de-a doua era dispreţuită pentru
lene şi corupţie morală.

30
Geremek B. – Poverty: A History, Oxford, Blackwell 1994, p.7, 17-20, 42; Waxman C.I. – The Stigma
of Poverty: A Critique of the Poverty Theories and Policies, New York, Pergamon Press, 1977, p. 73-77;
Mollat M. – The Poor in the Middle Age, New Haven, Yale University Press, 1986, p. 44.
31
Geremek B. – Poverty: A History. Oxford, Blackwell, 1994, p. 133-134, 146-147, 211.
46
 Politici sociale

Un al doilea ingredient în redefinirea sărăciei o constituia filosofia umanistă a

Renaşterii. Imaginea pauperului umil exemplifica splendid idealul medieval al supunerii
pioase faţă de soarta dată de Dumnezeu, dar era în dezacord cu noua viziune umanistă a
efortului, aspiraţiei individuale şi autorealizării. Din perspectiva acestor idealuri „săracii
capabili de a lucra au început să fie văzuţi ca incompetenţi, ridicoli şi epave umane
periculoase care nu meritau nici respectul faţă de sine şi nici respectul celorlalţi”32

Un al treilea ingredient, legat de umanism, era dezvoltarea capitalismului şi filosofia

politică a secolelor XVII şi XVIII. Relaţia dintre individ şi societate se schimbă de la o
comunitate organică în care grupurile erau mai importante decât indivizii spre o
societate formată din indivizi independenţi ce acţionau pentru realizarea interesele
personale, fiecare ordonându-şi relaţiile prin mijloacele contractelor formale explicite.
În contextul noilor valori ale individualismului nu mai exista loc pentru săraci spre
deosebire de epoca evului mediu timpuriu.

Al patrulea şi ultimul component în transformarea semnificaţiei sociale a sărăciei este

legat noţiunea de lege naturală. Potrivit acesteia, doar cei care se adaptează vor
supravieţui. Din acest punct de vedere pauperes aparţin categoriei de neadaptaţi şi ar
putea fi mai bine, după cum spunea Ebenezer Scrooge într-o lucrare scrisă înainte de
opera fundamentală a lui Darwin, ca ei să moară şi să reducă volumul populaţiei.
Cu aceste patru dezvoltări, condiţia sărăciei a fost în întregime transformată de la
reprezentarea ei din evul mediu ca pietate ideală şi superioritate morală, până la plasarea
în intregime a responsabilităţii sărăciei asupra săracilor înşişi.33

Sistemul bunăstării generale

Viziunea sistemică a sărăciei urmăreşte subordonarea drepturilor şi intereselor indivi-

duale politicii publice şi binelui public prin articularea, planificarea şi administrarea
lor de către agenţii guvernamentale34.
Cu această transformare vine şi ideea că problemele sociale au cauze şi soluţii
sistemice. Elemente ale gândirii sistemului bunăstării sunt clar vizibile la gânditorii
sfârşitului secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ca Jean-Jacques
Rousseau şi Henri de Saint-Simon, însă primul teoretician care a dezvoltat o perspectivă
articulată asupra sărăciei a fost Karl Marx. Procesele interne ale capitalismului produc
în mod inerent sărăcie. Din aceasta cauză, responsabilitatea pentru sărăcie trebuie
căutată în natura sistemului economic şi nu în eşecurile personale ale oamenilor săraci.
32
Waxman C.I. – The Stigma of Poverty: A Critique of Poverty. Theories and Policies. New York,
Pergamon Press, 1977, p.256
33
Gans H. J. – „Culture and Class in the Study of Poverty: An Approach to Anti-Poverty Research”, în
Daniel P. Moynihan (editor), On Understanding Poverty: Perspectives from Social Sciences, New York,
Basic Books, 1968, p. 201.
34
Kamenka E. şi Tay A. – „Beyond Bourgeois Individualism: The Contemporary Crisis in Law and Legal
Ideology”, în Kamenka E. şi Neale R.S. editori, Feudalism, Capitalism and Beyond, Edward Arnold
London, 1975, p. 126.
47
 George POEDE

În timp ce pietatea medievală şi sistemul bunăstării împărtăşesc ideea potrivit

căreia sărăcia nu-şi are cauza în pauperi ca indivizi, ele se deosebesc prin câteva
elemente cruciale. Pietatea medievală are o fundamentare teologică şi, prin procesele de
modernizare, face loc secularismului în sistemul bunăstării. Viziunea rigidă asupra
societăţii din pietatea medievală este înlocuită de idealurile fondate pe egalitate. Mai
mult, în timp ce în Evul Mediu sărăcia era privită ca o condiţie ideală de apropiere de
divinitate, teoria sistemului bunăstării consideră că sărăcia poate fi rezolvată cu alte
mijloace.
O importantă componentă a modului de gândire a sistemului bunăstării o
constituia dezvoltarea, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, sociologiei şi
antropologiei. Obiectul de studiu al acestor discipline se constituie din investigarea
sistemului social astfel încât rezultatele şi interpretările sociologilor reprezintă sinteze
utilizabile în proiecţiile sociale cu caracter novator. Ilustrativă aici este “cultura
sărăciei” introdusă de antropologul Oscar Lewis (1959). Potrivit acestui concept, sărăcia
este un întreg mod de viaţă marcat nu numai prin lipsuri economice ci şi prin absenţa
unei copilării prelungite şi protejate, iniţiere timpurie în sex, rata scăzută a mariajului
formal, abandonul frecvent al soţiilor şi copiilor, dominanţa maternală şi sentimente
puternice de marginalitate, dependenţă şi inferioritate. Cultura sărăciei este rezistentă la
schimbare, deoarece, “până când copiii săracilor (slum children) ajung la vârsta de şase
sau şapte ani, au absorbit deja valorile de baza şi atitudinile subculturii lor şi nu sunt
capabili psihologic să profite din plin de condiţiile în schimbare sau de oportunităţile
crescute care se pot ivi in timpul vietii lor” 35
Această idee are importante implicaţii pentru distincţia dintre săracii numiţi
astfel pe drept şi cei care nu merită să fie numiţi săraci. Din perspectiva individualistă,
pauperii capabili din punct de vedere fizic de a munci sunt vinovaţi de propria sărăcie şi
nu merită să beneficieze de asistenţa publică. Dacă, după cum pretinde Lewis cultura
sărăciei se autoreproduce în indivizi până la vârsta de şase sau şapte ani, este injust sa-i
considerăm ca fiind responsabili de condiţia în care se află.

Michael Harrigton cu “Cealaltă Americă” (1962), aplică noţiunea de cultură a sărăciei

oamenilor săraci din Statele Unite. El reuşeşte să sensibilizeze mulţi americani să
pledeze cauza celor care trăiesc printre noi şi care, datorită unor circumstanţe dincolo
de controlul lor, sunt condamnaţi să trăiască vieţi de neîmpliniri şi mizerie.
Altă lucrare cu influenţă în paradigma sistemului bunăstării a fost “The Negro
Family: The Case for National Action “. Acest raport confidenţial al guvernului a fost
realizat de Daniel Patrick Moynihan (1967), pe atunci secretar asistent la Office of
Policy Planning and Research de la the Departmentul Muncii, si a fost prezentat
preşedintelui Lindon B. Johnson în martie 1965. El susţinea că cercul sărăciei negrilor
nu va fi rupt atâta timp cât modelele patologice ale naşterilor ilegitime, ale divorţului şi
ale abandonului familial vor ramâne încă stabile. Acest raport a avut un impact major

35
Lewis O. – „The Culture of Poverty”, în Daniel P. Moynihan (editor) - On Understanding Poverty :
Perspectives from the Social Sciences, New York, Basic Books, 1968, p. 188.
48
 Politici sociale

asupra politicii publice, iar preşedintele a ţinut cont de el în discursul de început ţinut la
Universitatea din Harvard asupra sărăciei negrilor în 1965.36
Toate aceste idei au produs o schimbare majoră în abordarea sărăciei ajungându-
se la un consens intelectual asupra caracterului demodat şi reacţionar al explicaţiei
individualiste a sărăciei. Sărăcia nu mai era privită ca un rezultat al indolenţei şi a unei
funcţionări incorecte a sistemului social.37

Cauza sărăciei se află în structura instituţională care neagă oportunităţi egale claselor
şi grupurilor sociale cu statut social scăzut confruntate adesea cu discriminări rasiale.
Din această perspectivă, soluţia sărăciei este furnizarea de mai multe oportunităţi
legate de programe de formare profesională, locuri de muncă şi sprijin financiar.
Strategia avea la bază o idee simplă şi anume aceea că prin aceste oportunităţi
grupurile defavorizate vor căuta să-şi îmbunătăţească situaţia.
Expresia extremă a acestui punct de vedere a venit din partea unui oficial al
administratiei Johnson citat de Marvin Olasky: “Calea pentru eliminarea sărăciei este să
dai săracilor bani îndeajuns astfel încât să nu mai fie săraci de acum înainte.” 38
În ciuda neînţelegerilor asupra naturii unei asemenea chestiuni cum ar fi cultura
sărăciei, promotorii sistemului bunăstării sunt de acord că vina pentru săracie nu
aparţine oamenilor săraci. Această opinie face ca sărăcia să-şi recâştige respectabilitatea
pierdută în timpul dominaţiei intelectuale a individualismului sălbatic. Săracii nu au
atins integral poziţia de respectabilitate pe care au avut-o în timpul pietăţii medievale,
scopul stării de bunăstare nefiind să se ajungă din nou la sărăcie, ci să scape de ea.
Întrucât vina existenţei sărăciei aparţine sistemului, soluţia vine din ameliorarea
sistemului în care să se gândească şi să se susţină o schimbare atât de importantă. De
aici, planificarea şi administraţia centralizată şi ridicarea politicilor sociale la rang de
interes fundamental de stat. Acest punct de vedere a dominat desigur, în ţările
comuniste, însă a prevalat deasemenea şi în democraţiile sociale ale Europei de Vest. In
Statele Unite conduce la stabilirea Social Security şi a sistemului de bunăstare federală
în anii 1930, iar treizeci de ani mai tirziu era reprezentat în legislaţia drepturilor civile,
acţiunea afirmativă şi Războiul împotriva Sărăciei.

Concepţii asupra sărăciei

Abordarea biologică

36
Katz M.B. – The underserving Poor: from the War on Poverty to the War on Welfare, New York,
Pantheon, 1989, p. 24,
37
Chrales Murray - Losing Ground: American Social Policy 1950-1980, New York, Basic Books, 1984,
p.29.
38
Marvin Olasky - The Tragedy of the American Compassion, Washington, Regnery Gateway, 1992. p.
174.
49
 George POEDE

Amartya Sen îl citează pe Seebohm Rowntree (1901) care defineşte familiile aflate în
sărăcie primară atunci când totalul veniturilor lor sunt insuficiente pentru pentru a
obţine minimum de necesităţi pentru a-şi menţine eficienţa fizică.
Faptul că aprecierile de natură biologică au fost puse în relaţie cu supravieţuirea
sau cu eficienţa în muncă nu trebuie să ne mire pentru că ele au fost frecvent utilizate în
definirea pragului sărăciei. Abordarea biologică a fost supusă unei critici aspre în ultima
perioadă.
Iată câteva probleme legate de acest subiect:
¾ există variaţii semnificative legate de caracteristici fizice, condiţii climaterice şi
îmbrăcăminte. În realitate este greu să defineşti necesităţile nutriţionale pentru
un anumit grup într-o regiune specifică.Traducerea necesităţilor nutriţionale
minime în necesităţi alimentare minime depinde de alegerea articolelor de
vânzare.
¾ itemii -non-food- sunt şi ei greu de definit. Problema poate fi parţial rezolvată
prin aprecierea părţii din bugetul unei persoane sau a unei familii care va fi
cheltuită pe mâncare. Această proporţie variază însă şi ea nu numai în relaţie cu
cultura şi obiceiurile regiunii dar şi cu preţurile relative şi cu existenţa bunurilor
şi serviciilor. De aceea, se pare că este corectă presupunerea lui Martin Rhein
potrivit căreia aproape orice procedură de definire a sărăciei prin nivelul de
subzistenţă poate fi pusă uşor sub semnul întrebării39.
Problema care rămâne de rezolvat după ce am pus sub semnul întrebării
procedurile de definire prin abordarea biologica este fie de a ignora fie de a vedea ce
anume se poate realiza prin această abordare. Conceptul de necesităţi nutriţionale nu
trebuie interpretat ca unul ce poate trasa cu o claritate deosebită sărăcia. Exista un
caracter vag în ambele concepte, atât în cel de sărăcie cât şi în cel de necesităţi
nutriţionale. Apoi, nu trebuie neapărat să studiem nivelul venitului acelei persoane
pentru a controla dacă cineva are necesarul nutriţional.

Sărăcia ca judecată de valoare

Opinia potrivit căreia sărăcia este o judecată de valoare a apărut destul de

frecvent şi cu o insistenţă deosebită în studiile mai multor autori. Sărăcia este condam-
nată din perspectiva moralităţii care inspiră diverse tipuri de comportamente şi de
acţiune socială. Mollie Orshanski afirma că „sărăcia ca şi frumuseţea se află în ochii
spectatorului”40
Este important de reliefat diferitele modalităţi prin care rolul principiilor morale
se poate acomoda cu exerciţiul măsurării sărăciei. Este o diferenţă în a spune că faptul
măsurării sărăciei este unul prescriptiv şi alta de a spune că exerciţiul trebuie să ţină
cont de opiniile membrilor comunităţii. Aşa cum arată Eric Hobsbawn, aceasta este
39
Martin Rhein – „Problems in the Definition and Measurement of Poverty”, în The Concept of Poverty,
Peter Townsend (editor), London, Heinemann, 1971, 61.
40
Mollie Orshanski - How Poverty is Measured, Monthly Labor Review , 1969.
50
 Politici sociale

întotdeauna definită în raport cu convenţiile societăţii în care se manifestă. Pentru

cineva care studiază şi măsoară sărăcia, convenţiile societăţii sunt fapte şi nu probleme
de moralitate sau de investigaţie subiectivă.

Sărăcia ca inegalitate

Ideea ca sărăcia este în mod esenţial legată de inegalitate a căpătat o anumit

caracter de plauzibilitate. De altfel, transferurile de la cei bogaţi spre cei săraci au dus
aproape întotdeauna la o scădere a sărăciei. Chiar pragul sărăciei folosit pentru a
identifica pe cei săraci trebuie stabilit în acord cu standardele contemporane ale
comunităţilor respective, astfel încât sărăcia poate fi privită ca inegalitate între grupul
cel mai sărac şi restul comunităţii. Miller şi Roby41 au folosit argumente semnificative
în prezentarea sărăciei ca inegalitate. Ei spun ca tratarea problemelor sărăciei în termeni
de stratificare conduce la examinarea sărăciei ca o problemă a inegalităţii. În această
abordare, ne îndepărtăm de eforturile de măsurare a sărăciei şi căutăm mai mult să
vedem care sunt diferenţele dintre cei 20% sau 10% cei mai bogaţi şi restul societăţii.
Preocuparea noastră, spun autorii citaţi, este aceea a reducerii diferenţelor dintre cei de
sus şi cei mai puţin favorizaţi din fiecare dimensionare a stratificării sociale. Pot exista
însă şi opinii potrivit cărora inegalitatea este o problemă fundamental diferită de aceea
a sărăciei. Cele două concepte sunt în legatură dar nici unul nu-l subsumează pe
celălalt. Un transfer de la cei din vârf, cei 10% sau 20% spre un grup cu venituri medii
trebuie să reducă inegalitatea dar lasă neschimbată problema sărăciei. De asemenea, o
scădere generală a venitului ce păstrează neschimbate diferenţele de inegalitate poate în
fapt să conducă la o scădere generală a resurselor grupurilor din chintilele inferioare
aducându-le într-o stare gravă de înfometare şi malnutriţie.
Nici inegalitatea şi nici sărăcia nu pot fi reduse una la alta. Recunoaşterea naturii
distincte a sărăciei permite tratarea acesteia ca o problemă de interes în sine insăşi.
Inegalitatea poate fi prezentă în analiza sărăciei dar aceasta nu înseamnă că cele două
concepte pot fi puse într-un raport de echivalenţă. Este cu totul o altă problemă să se
afirme că inegalitatea şi sărăcia sunt asociate una cu cealaltă şi, în consecinţă, să se
reţină faptul că o schimbare în sistemul de distribuţie poate trata sărăcia.

Deprivarea relativă

Conceptul „deprivării relative” a fost fructificat cu succes în analiza sărăciei din

perspectivă sociologică. A fi sărac are o legătură puternică cu „a fi lipsit de o serie de
nevoi”. În cadrul termenului de „deprivare relativă” există câteva aspecte distincte. Una
din ele priveşte contrastul dintre „sentimentul de a fi deprivat” şi „condiţiile deprivării”.
Peter Townsend consideră că ultimul aspect ar putea fi utilizat într-o manieră
semnificativă pentru studiul sărăciei în relaţie cu „ deprivarea relativă”. El apreciază42

41
Miller S.M, Roby P. – „Changing Social Stratification”, în The Concept of Poverty, Peter Townsend
(editor), Heinemann, London, 1971.
42
Wedderburn (editor) – Poverty, Inequality and Class Structure, Cambridge University Press, 1974, p. 4.
51
 George POEDE

că termenul de „deprivare relativă” poate fi folosit într-un sens obiectiv pentru a descrie
situaţii în care oamenii posedă mai puţin decât alţii dintr-un atribut dorit, fie acesta un
venit, un loc de muncă sau putere.
Pe de altă parte, accentul pus pe condiţiile deprivării nu poate fi independent de
sentimentele de deprivare. Obiectele materiale nu pot fi evaluate în acest context fără
referinţă faţă de modul în care ele sunt privite de oameni. Chiar dacă sentimentele nu
pot fi introduse într-o manieră explicită în acest cadru ele au însă un rol important în
selecţia „atributelor „. Townsend a subliniat importanţa „ dorinţei de a defini stilul de
viaţă care este în general impărtăşit sau aprobat în fiecare societate şi de a găsi un punct
pe scala de distribuţie a resurselor sub care familiile considera că este dificil să
împărtăşească în comun activităţi şi regimuri legate de acel stil de viaţă''43.
Disocierea dintre condiţii şi sentimente este dificil de realizat şi de aceea o
diagnoză obiectivă a condiţiilor înseamnă şi o înţelegere obiectivă a sentimentelor.
Un al doilea contrast priveşte alegerea “grupului de referinţă” pentru a realiza
comparaţii. Trebuie să identificăm grupul cu care cei analizaţi de noi se compară.
Acesta poate fi unul din aspectele cele mai complicate în studiul sărăciei bazate pe
deprivare relativă. Orizontul de comparaţie nu poate fi separat de activitatea politică
dintr-o comunitate de vreme ce sentimentul de deprivare trăit de un individ este legat de
aşteptări şi de opinia asupra a ceea ce este corect, echitabil. De aceea, noţiunea generală
de deprivare relativă are o considerabilă influenţă asupra analizei sociale a sărăciei. Este
important de reţinut faptul că analiza sărăciei prin conceptul de deprivare relativă nu
este singura bază a conceptului de sărăcie. Într-adevăr, există un miez ireductibil al
deprivării absolute în ideea de sărăcie, fapt ce ne dă imaginea foametei, a malnutriţiei
translate în diagnoza sărăciei fără a mai fi nevoie de demonstrarea atributelor acesteia.
Abordarea prin deprivarea relativă vine mai mult să suplimenteze în termeni de absenţă
a posesiei, decât să fundamenteze analiza sărăciei. Abordarea sărăciei prin conceptul de
deprivare lasă însă neatinse unele chestiuni. Prima, atunci când se compară sărăcia din
două societăţi cum poate fi găsit un standard comun de necesităţi de vreme ce astfel de
standarde diferă de la o ţară la alta. Există de altfel două tipuri distincte de exerciţiu în
astfel de comparaţii intercomunitare. Unul are drept scop compararea măsurii deprivării
din fiecare comunitate în relaţie cu standardele de necesităţi minime, iar celălalt priveşte
condiţia celor două societăţi în termeni de anumite stardarde minime date.

Perspectiva politicilor publice în combaterea a sărăciei

Măsurarea sărăciei este bazată pe anumite standarde, dar problema care apare
este aceea a tipului de afirmaţii conţinute în aceste standarde. Ele sunt standarde de
politică publică ce reflectă fie obiectivele politicii aflate în funcţiune, fie opinii asupra
modului în care ar trebui să funcţioneze politica.44

43
Peter Townsend – „Poverty as Relative Deprivation: Resources and Styles of Living”, in Wedderburn,
1974
44
În raportul Poverty amid Plenty, (1969) Preşedintele Comisiei de Menţinere a Venitului din Senatul
Statelor Unite afirma că:
52
 Politici sociale

Apar aici două dificultăţi. Mai intâi, procesul de elaborare a unei politici depinde
de un număr de influenţe dincolo de noţiunile care trebuie să prevaleze într-un
asemenea caz. (natura guvernului, sursele puterii sale, forţele exercitate de alte
organizaţii). Se au în vedere de asemenea o serie de factori ce pot influenţa eficienţa
unei politici publice, factori legaţi de slăbiciuni ale pieţei şi guvernării. Analiştii
recunosc că procesele democratice nu oferă întotdeauna o adevărată imagine a valorilor
sociale, fie că ele nu au consistenţa necesară impunerii unor politici publice care să aibă
rolul de a corecta unele nedreptăţi, fie că procesul electoral nu permite pătrunderea lor
în configurarea politicilor.
Există trei factori care influenţează modul în care acţionează reprezentanţii
politici ai comunităţilor. Ar fi o naivitate dacă am ignora că ei nu iau în considerare
bunăstarea lor personală precum şi pe aceea a familiilor lor.

Geneza unei politici implică confruntarea cu o problemă, recunoaşterea ei ca o

preocupare majoră socială. Acest fapt va influenţa dezbaterea publică ulterioară. O
problemă trebuie să fie definită, structurată şi localizată. Modul în care are loc acest
proces va determina formularea viitoarei politici publice.
Ruth Lister în '' Concepts of Poverty '', publicat în 1991 în Social Studies Review
nr. 6, subliniază aspectul dinamic al concepţiilor asupra sărăciei şi faptul că felul în
care noi definim sărăcia are un impact crucial asupra răspunsurilor date de acţiunea
politică. În definirea problemei s-au conturat mai multe abordări.
Abordarea pozitivistă exprimă preocuparea pentru problemele sociale, cunoaş-
terea acestora reprezentând posibilitatea rezolvării lor şi îmbunătăţirii sorţii umanităţii.
Activitatea reformatorilor sociali din secolul al XIX-lea şi dezvoltarea unei analize
empirice a problemelor sociale cum ar sărăcia, folosirea copiilor în activităţile
economice, sănătatea şi închisorile formează miezul pozitivist al cercetărilor de politică
socială. Cercetători ca Henry Mayhew, Edwin Chadwick. Florence Nightingale,
Octavia Hill, Beatrice şi Sidney Webb, Charles Booth credeau cu fervoare că
problemele pot fi rezolvate, în ultimă instanţă, prin cunoaşterea empirică a datelor
sociale. De aici avea să se dezvolte o tradiţie a cercetării sociale centrată pe '' probleme''
şi pe ameliorarea şi soluţionarea acestora.

Abordarea sociologică porneşte de la recunoşterea disfuncţiilor sociale şi de la

posibilitatea identificării condiţiilor care le-au dat naştere pentru a le rezolva astfel
încât societatea să revină la echilibrul iniţial.

„Dacă societatea crede că poporului nu i se poate permite să moară de foame, atunci ea va defini
sărăcia ca o lipsă a unei nutriţii minime şi a acoperişului, necesare pentru a supravieţui. Dacă societatea
simte o anumită responsabilitate pentru a asigura tuturor persoanelor un nivel stabilit de bunăstare dincolo
de existenţa mizeră, de exemplu, o bună sănătate fizică , atunci va adauga la lista sa de necesităţi resursele
cerute de prevenirea sau tratarea unei boli. În orice moment, o bună definiţie a unei politici reflectă
echilibrul dintre capacităţile şi dorinţele comunitatii. În societăţile cu venituri scăzute, comunitatea se află
în situaţia de a nu se preocupa prea mult de altceva decât supravieţuirea fizică. Alte societăţi, mai capabile
de a-şi sprijini cetăţenii săi dependenţi, încep să ia în considerare efectele pe care pauperismul le va avea
asupra celui sărac şi non-sărac.” (US President’s Commission on Income Maintenance, 1969, p. 8).
53
 George POEDE

Sursele acestei abordări pot fi găsite la Emile Durkheim şi Talcott Parsons. Din
perspectiva lui Durkheim problemele sociale sunt inevitabile şi necesare; cele care se
depărtează de aşteptările comune asupra comportamentului ''normal'' contribuie la
definirea a ceea ce este '' acceptabil '' sau '' non-acceptabil'', bun sau rău. Recunoaşterea
acestor îndepărtări de la normă poate conduce la promovarea schimbării precum şi la
întărirea noţiunilor dominante asupra comportamentului acceptabil. Problema formulată
de Durkheim era legată de păstrarea gradului de devianţă la un nivel care să nu pună în
pericol ordinea socială şi funcţionarea societăţii.
Influenţa lui Durkheim asupra analizei problemelor sociale ca formă de devianţă
a fost extrem de puternică. Problemele sociale impuneau dezvoltarea unor forme de
analiză socială ce puteau să conducă la un control efectiv al nivelului comporta-
mentului deviant.
Talcott Parsons este privit ca reprezentant tipic al abordării funcţionaliste a
problemelor sociale. Din perspectiva sa, societăţile tind spre echilibru iar problemele
sociale constituie ajustări şi posibile disfuncţii în interiorul sistemului social. Conti-
nuând această direcţie, Merton şi Nisbet (Contemporary Social Problems, 1961)
considerau că problemele au o dimensiune subiectivă şi subiectivă; problemele sociale
pot fi analizate în termeni de cunoaştere obiectivă – probleme sociale ca dezorganizare
socială – sau de comportament deviant ca depărtare de la normele sociale acceptate
instituţionalizate.
Abordarea istoric-naturală a problemelor sociale se caracterizează printr-o
abordare specific subiectivă a problemelor sociale. O problemă socială – afirmă
Richard Fuller şi Richard Myers în „A Natural History of a Social Problem”, 1941 –
reflectă o preocupare socială atunci când valorile sociale par a fi ameninţate, urmată
apoi de dezbateri asupra opţiunilor de politică publică pentru ca în final, politica
formulată să fie transpusă în practică. Ideea explorării istoriei naturale a problemei în
„stadii” a fost dezvoltată de J.H. Bossard în American Sociological Review nr. 6 din
1941 în care dezvoltă cele trei stadii – preocupare socială, dezbateri asupra opţiunilor
politice, transpunerea politicii în acţiune – într-o versiune cu douăsprezece etape:
1. recunoşterea unei probleme;
2. discuţii asupra gravităţii ei;
3. încercări de reformă;
4. sugestii de investigare socială;
5. câteva schimbări de personal;
6. accent pus pe factori largi de bază;
7. studiul cazurilor individuale;
8. alte schimbări de personal;
9. program stabilit inductiv;
10. rafinarea tehnicilor de studiu;
11. rafinarea conceptelor,
12. o altă schimbare de personal;

54
 Politici sociale

La începutul anilor '70, Herbert Blumer (Social Problems as Collective

Behaviour în Social Problems, nr. 18 din 1971) a dezvoltat un model constructivist al
problemelor sociale prin rafinarea stadiilor ''formării problemei'' considerând că
problemele există atunci când ele sunt privite ca ''nedorite de către un grup social'' . În
această situaţie o problemă socială intră într-un ciclu de definire cu următoarele etape:
1. apariţia unei probleme sociale;
2. legitimarea problemei ;
3. iniţierea unor acţiuni;
4. formarea unui plan oficial;
5. implementarea planului oficial.

În 1977 Spector şi Kitsuse45 au contribuit la abordarea constructivistă prin

reformularea modelului istoric natural propus de Fuller şi Myers şi dezvoltat de
Blumer. Ei s-au concentrat pe construcţia problemei ca activitate de exprimare a unor
cerinţe. Contribuţia lor se remarcă prin luarea în considerare a ceea ce se întâmplă după
ce politicienii au recunoscut o problemă socială şi au înţeles şi impactul implementării
politicii asupra problemelor curente. Stadiul al doilea din abordarea lui Spector şi
Kitsuse reprezintă exact stadiul la care ramân Fuller şi Myers. Stadiul al treilea şi al
patrulea implică o a doua existenţă a problemei odată ce ea a fost determinată şi
implementată ca politică:
1. Grupurile încearcă să formuleze existenţa unei anumite condiţii, pe care să o
definească fie ca nedezirabilă, fie ca generatoare de efecte negative pentru
comunitate sau societate, să o facă publică, să stimuleze dezbaterea de idei
asupra acesteia, să creeze o problemă publică sau politică;
2. Recunoaşterea legitimităţii acestor grupuri de către o organizaţie oficială,
agenţie sau instituţie. Aceasta poate conduce la declanşarea unei investigaţii
oficiale, la propuneri de reformă şi la înfiinţarea unei agenţii sau instituţii care
să răspundă acestor exigenţelor formulate;
3. Reapariţia cerinţelor formulate de grupurile iniţiale sau de altele noi, faţă de
modul de rezolvare a condiţiilor considerate ca nedorite în primul stadiu, faţă de
eşecul înregistrat în producerea încrederii în procedurile stabilite pentru
rezolvarea problemei sau a condiţiei sociale ce a generat preocuparea publică
sau politică;
4. Respingerea de către grupurile nemulţumite a răspunsului agenţiei sau instituţiei
sau a lipsei de răspuns faţă de cerinţe şi dezvoltarea unor activităţi pentru a crea
alternative, instituţii paralele sau contra-instituţii ca reacţie la procedurile
stabilite.

Definirea problemelor sociale, a sărăciei în primul rând, reprezintă un element

important dar nu este decât un pas în formularea politicilor publice. Capacitatea siste-
mului de a combate eficient sărăcia, efectele sale asupra grupului ţintă, a beneficiarilor,

45
Spector M., Kitsuse J.I. - Constructing Social Problems, Cummings, Menlo Park, California, 1977.
55
 George POEDE

trebuie să depăşească greutăţi numeroase şi complexe. Adoptarea politicilor capătă forţă

prin implementare. Adoptarea unei legi, a unor reguli administrative înseamnă, printre
altele, stabilirea scopurilor politicii, specificarea mijloacelor necesare pentru atingerea
lor. Implementarea descrie eforturile întreprinse pentru realizarea obiectivelor, eforturi
care nu conduc întotdeauna la atingerea scopurilor propuse. Eugene Bardach exprimă
metaforic rolul implementării ca proces de asamblare şi păstrare a tuturor elementelor
necesare unei maşinării.46 Esenţa problemei implementării constă în distribuţia
elementelor politicii astfel încât aceasta să producă efectele intenţionate. O autoritate
publică ineficientă şi externalităţi fiscale într-un mediu marcat de distribuţia inegală a
bunurilor publice reprezintă ameninţări majore pentru funcţionarea unei politici publici
de combatere a sărăciei. În al doilea rând, chiar dacă politica înseamnă doar recoman-
dări pentru o politică publică, apar totuşi probleme în înţelegerea şi tratarea sărăciei
pentru că recomandările politicii depind de evaluările politice, economice şi administra-
tive. Exista o diferenţă clară între ceea ce se înţelege prin noţiunea de deprivare şi ceea
ce se poate elimina prin acea politica publică aşa cum este formulată şi implementată.
Dacă această abordare este acceptată, atunci măsurarea sărăciei trebuie văzută ca un
exerciţiu de descriere a evaluării oamenilor în termeni de standarde de necesităţi. În
mod preponderent, procesul reprezintă mai mult un exerciţiu factual mai degrabă decât
unul etic.

Operaţionalizarea conceptului de sărăcie

Operaţionalizarea adecvată a conceptului de sărăcie depinde parţial de modul în

care are loc identificarea problemei. Conceptul trebuie să fie tradus în termeni
utilizabili, adică să fie operaţionalizat, selectându-se indicatorii ce vor reflecta cât mai
bine conceptul de sărăcie. Aici începe greul în domeniul cercetării întrucât sarcina de a
găsi cei mai potriviţi indicatori este una complicată, fapt ce explică diversitatea de
poziţii teoretice şi metodologice. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în Marea
Britanie este utilizarea standardului de sărăcie denumit tested-means benefit. El a
devenit, datorită autorităţii ştiinţifice a lui Townsend, un standard naţional care a fost
apoi adoptat şi în alte ţări. Unul din motivele care a dus la acceptarea şi adoptarea
acestui standard poate fi explicat prin faptul că utilizarea unui prag de venituri pentru a
defini sărăcia nu implică efectuarea unei cercetări fundamentale. Apoi, un al doilea
motiv este legat de faptul că, fiind un element convenţional, constituie un cadru constant
de referinţă ce permite reliefarea altor chestiuni cum ar fi cauzele sărăciei sau
categoriile cele mai vulnerabile fără a mai fi necesare eforturi de definire a problemei
sau de identificare a indivizilor şi grupurilor afectate de sărăcie. Familiile personelor cu
handicap, spre exemplu, se găsesc într-o mai mare probabilitate de a se situa sub pragul
de sărăcie. Aceasta nu ne spune cu exactitate câte persoane cu handicap se află sub
pragul de sărăcie sau cât de mare este sărăcia acestora, dar criteriul este suficient pentru

46
Eugene Bardach - The Implementation Game: What Happens after a Bill Becomes Law, Cambridge,
MIT Press, 1977.
56
 Politici sociale

a identifica persoanele cu handicap ca grup vulnerabil din perspectiva sărăciei. În al

treilea rînd, oferă o bază de analiză pentru alte aspecte sociale ale gospodăriilor.
Aceleaşi tipuri de argument ne trimit spre metoda utilizată de Luxemburg
Income Study (LIS). Acest studiu se bazează pe o serie de date luate din statistici din
diferite ţări, procesate apoi într-un format standard. În cadrul acestui studiu, sărăcia este
definită pe o bază strict comparativă, in termeni de ''distanţă economică''. Standardul
sărăciei este calculat ca jumătate din venitul mediu al unui individ. Utilizarea acestui
standard asigură informaţii importante. Spre exemplu, se poate identifica poziţia relativă
a tipurilor de gospodărie din diferite ţări precum şi măsura în care sistemele de protecţie
socială reduc dezavantajele cu care se confruntă unităţile luate în studiu. Autorii stu-
diului LIS au incercat să clarifice şi problemele legate de definirea sărăciei. Ei consideră
că grupul cu cel mai scăzut nivel al veniturilor poate fi considerat sărac chiar şi în
societăţile bogate. Chiar dacă există rezerve faţă de o astfel de tratare a problemelor
sărăciei, atenţia se concentreaza întotdeauna asupra caracteristicilor grupului cu cel mai
mic venit.
Nivelul venitului de sprijin sau raportul faţă de venitul mediu sunt utilizaţi ca
indicatori nu neapărat ca o măsură precisă a problemei studiate ci mai degrabă ca un
punct de referinţă faţă de o arie de probleme asociate. Dacă nu este posibil întotdeauna
să măsurăm cu precizie o problema specifică, prin utilizarea indicatorilor putem să ne
facem o imagine asupra dimensiunilor sau caracteristicilor problemei.
Criterii pentru indicatori

Validitatea
Un indicator valid reflectă problema sau condiţia pe care se presupune ca o
reflectă. Există multe dificultăţi legate de validitatea indicatorilor deoarece
majoritatea indicatorilor nu sunt decât aproximări ale problemei studiate.
Statisticile asupra venitului sunt utilizate pe larg ca indicatori ai sărăciei sau, mai
precis, ca un ghid asupra probabilităţii apariţiei sărăciei întrucât venitul este un
indicator al consumului. Cu toate acestea, o identificare prea puternică a sărăciei
cu un venit scăzut nu este prea satisfăcătoare pentru că există persoane cu
venituri scăzute care nu sunt sărace.

Credibilitatea (Reliability)
Indicatorii sunt reliable dacă ei reflectă acelaşi lucru în acelaşi mod. Aceasta
înseamnă că în condiţiile în care un indicator nu este chiar o oglindire plină de
acurateţe asupra problemei studiate, cel puţin există sentimentul că respectiva
problemă este una serioasă sau că ea se transformă într-un mod sau altul. Din
păcate, multe din datele care sunt utilizate în mod larg sunt necredibile. Una din
problemele referitoare la valorile monetare este modificarea lor ca urmare a
inflaţiei. Este posibil să se controleze într-o oarecare măsură inflaţia, dar
metodele prin care se realizează aceasta se referă la valoarea bănească. Retail
Price Index reflectă cât de fidel poate ''basket of goods'' cumpărat de un
consumator mediu. El va include, spre exemplu, costul locuinţei sau benzina
57
 George POEDE

pentru automobil. Deşi majoritatea persoanelor îşi cumpără locuinţele în Marea

Britanie, cei săraci nu-şi pot permite acest lucru şi atunci ei vor fi direct afectaţi
de chiria locuinţelor; mai mult, hrana şi încălzirea reprezintă o mare parte din
bugetul celor săraci deoarece nevoile de hrană şi de încălzire nu se diminuează
în proporţie cu venitul cuiva. De aceea, rata inflaţiei calculată prin RTP nu va
reflecta în mod necesar creşterea în costuri căreia trebuie să-i facă faţă cei săraci.
Cercetarea lui Bradshow asupra ''bugetelor standard '' identifică itemii pe care
cei săraci îi include în costuri şi semnificaţia lor din perspectiva inflaţiei.

Disponibilitatea
Indicatorii care sunt deja disponibili au fost construiţi pentru un scop particular
şi de aceea ei pot fi adecvaţi sau neadecvaţi pentru evaluarea sărăciei. Statisticile
asupra bunăstării se bazează pe definiţii asupra bunurilor. Această evaluare este
complicată de posibilitatea existentă de a plăti impozitele şi de preocuparea
pentru a determina potenţialul celor care plătesc impozitele de evita această
posibilitate.
În mod efectiv, orice analiză se bazează pe nişte aproximaţii ce folosesc date
disponibile pentru alte fapte.

Plauzibilitatea
Este de dorit ca orice indicator folosit să aibă semnificaţie. Cu toate încercările de a
măsura sărăcia, rezultatele obţinute sunt destul de modeste. Studiul lui Townsend asupra
sărăciei, spre exemplu, este bazat pe descrierea stilurilor de viaţă ale indivizilor săraci.
El arată că oamenii săraci nu pot servi, probabil, trei mese pe zi, iar copiii săraci nu-şi
pot permite să organizeze o petrecere de ziua lor de naştere. Acest fapt poate fi adevărat
dar este greu de acceptat că aceşti factori în sine pot fi consideraţi ca sărăcie. Aceste
elemente au apărut în contextul descris de Townsend pentru că el a folosit o analiză
statistică pentru a alege itemii care caracterizează cel mai bine sărăcia în loc să utilizeze
un model explicativ. Rezultatul poate fi valid din punct de vedere ştiinţific, dar foarte
adesea nu poate fi acceptat de '' simţul comun''. În fine, orice indicatori trebuie să fie
folositori ceea ce înseamnă că ei trebuie să poată fi aplicaţi la problema care se află în
centrul analizei. Cercetarea asupra sărăciei nu are loc într-un vacuum politic sau
administrativ, ci se desfăşoară în conformitate cu scopuri precise. De exemplu, analiza
implicaţiilor distributive ale unor politici se poate fonda pe date referitoare la venit
considerându-se că veniturile aflate la baza distribuţiei pot reflecta sărăcia chiar dacă ele
nu sunt echivalente cu sărăcia. Cercetarea asupra distribuţiei spaţiale a resurselor, lucru
important pentru alocarea resurselor, tinde să se centreze pe alte tipuri de indicatori,
cum ar fi spre exemplu tipuri de probleme asociate cu sărăcia întrucât ele sunt accesibile
în plan local. Cercetarea care va căuta să reflecte sistemul de beneficii impune
identificarea unităţii de analiză, de obicei, gospodăria sau în alte cazuri indivizii (spre
exemplu sărăcia femeilor în interiorul gospodăriei). În acest context, problema este
aceea de a găsi acei indicatori care sunt adecvaţi scopului investigaţiei.

58
 Politici sociale

Identificarea sărăciei

Sărăcia poate fi identificată, în general, prin două mari aspecte: prezenţa deprivării şi
lipsa de control asupra resurselor. Identificarea deprivării poate fi abordată direct şi
indirect. Identificarea directă este realizată prin clasificarea anumitor tipuri de
probleme ca serioase atingeri la adresa bunăstării unui tip asociat cu sărăcia.
Identificarea indirectă este legată de asocierea sărăciei cu factori, cauze şi
consecinţe cum ar fi şomajul, boala, nivel scăzut educaţional. Această abordare a fost
utilizată în studiile asupra deprivării dar poate fi extinsă la studiile referitoare la indivizi
sau gospodării. Constituie în acelaşi timp şi o bază pentru o strategie distinctă ca
răspuns la sărăcie (indicator de ţintă -indicator targeting)
Este complicat sa se evalueze identificarea directă ca fiind superioară celei
indirecte. Amândouă se bazează mai mult pe indicatori decât pe măsurări precise.
Controlul asupra resurselor este mult mai greu de identificat în mod direct. Prin
natura sa, ea se referă la un set potenţial de circumstanţe. Resursele includ venitul care
semnifică un flux de resurse şi sănătatea care este o valoare importantă.. Venitul este
utilizat în general ca un indicator al sărăciei sau ca un ghid al probabilităţii apariţiei
sărăciei, dar o identificare prea strânsă a sărăciei cu venitul nu este prea satisfăcătoare.
Sărăcia este un fapt multidimensional şi nu poate fi descris doar prin venitul
scăzut. Un al doilea motiv este legat de faptul că mărimea venitului este mai puţin
importantă decât regularitatea şi stabilitatea sa. În al treilea rând, utilizarea acestui
indicator include prea multe persoane în categoria săracilor, persoane care nu pot fi
descrise ca sărace. În al patrulea rând, venitul este greu de măsurat într-o manieră
credibilă.
Bunăstarea se dovedeşte a fi o măsură a sărăciei greu de convins. Bogăţia este
măsurată în termeni monetari numai că banii sunt importanţi pentru ceea ce poti
cumpăra cu ei. In ciuda neajunsurilor lor, statisticile referitoare la venit sunt un ghid mai
bun pentru sărăcie decât statisticile asupra bunăstării. Venitul este important pentru că
arată, pentru majoritatea persoanelor nivelul consumului altfel spus, ceea ce ei pot
folosi. Statisticile asupra venitului nu pot reflecta consumul unui individ sau al unei
familii.
O alternativă la utilizarea venitului sau bunăstării este folosirea consumului ca o
măsură adevărată a controlului asupra resurselor. Din păcate informaţiile referitoare la
consum nu sunt accesibile întrucât ele impun o înregistrare adecvată. Aparenta imposi-
bilitate a măsurării sărăciei într-o manieră obiectivă şi de necontestat provoacă o
nemulţumire specialiştilor din domeniu.

Definiţii operaţionale

Cercetarea supra sărăciei se bazează pe o serie de presupoziţii şi definiţii asupra

unor aspecte sau probleme ce par a traduce conceptul în practică şi a-l face operaţional.

59
 George POEDE

Cercetătorii au produs o mare cantitate de materiale de ordin primar despre

sărăcie în scopul operaţionalizării conceptului de sărăcie, dar adesea, s-a spus acest
lucru şi cu intenţia de a viza un rezultat politic.

Booth: descrierea calitativă a sărăciei

Charles Booth a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării Şcolii de
Sociologie de la Chicago şi a inspirat numeroase anchete sociale de la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi de la începutul secolului a XX-lea. El a folosit cercetările sale pentru a
reforma viaţa şi legislaţia socială. Se consideră, din motive variate, că studiul modern al
sărăciei începe cu studiul lui Booth – Life and Labour of the People of London – început
în 1886 şi terminat în 1903. La acea dată era considerată a fi cea mai complexă analiză a
sărăciei. În raport cu predecesorii săi, metodele lui Booth erau distincte din cel puţin trei
privinţe: mai întâi, el a încercat să ''stabilească faptele'', să descopere cât mai multe din
aspectele sărăciei fără nici o prejudecată; în al doilea rând, el a căutat să folosescă
evidenţa empirică pentru a cuantifica amplitudinea problemelor; în al treilea rând, a
utilizat o varietate de metode pentru a identifica problemele, considerând că acest fapt ar
întări descrierea sărăciei.
Booth nu a încercat să definească sărăcia în raport cu un standard prescris ci a
căutat mai degrabă să descrie condiţia oamenilor săraci. El şi-a fundamentat analiza sa
asupra sărăciei pe împărţirea dintre opt clase: clasa cea mai de jos a muncitorilor
ocazionali, posesorii de venituri nesigure, venituri intermitente, venituri regulate mici,
venituri regulate standard, clasa muncitoare superioară, clasa de mijloc inferioară, clasa
de mijloc superioară. Raţiunea acestei clasificări nu este destul de clară la prima vedere
deşi putem identifica criteriul veniturilor sau cel al statutului social. Se pare că Booth nu
a utilizat un criteriu bine definit în stabilirea claselor. Ele reprezintă mai mult rodul unor
observaţii care au permis diferenţierea grupurilor potrivit stilurilor de viaţă. Ceea ce a
atras cel mai mult la studiul lui Booth a fost faptul că a utilizat un ''prag al sărăciei'' prin
care distingea individul sărac de ceilalţi. El a stabilit acest prag la 18-21 de şilingi pe
săptămână dar nu l-a determinat în funcţie de nevoi. Pragul reprezintă mai mult o
estimare a nivelului de venit care să prevină sărăcia.
Ideea unui prag al sărăciei a fost întărită de încercările lui Rowntree de a
identifica nivelele minime de venit. Încercarea de a descoperi sărăcia mai mult prin
descrierea condiţiilor acesteia decât prin definirea ei, a revenit în actualitate. Lucrarea
lui Bradshaw şi Holmes ia în considerare experienţa familiilor atinse de şomaj prin
identificarea modelelor de cheltuieli, a bugetelor, dietei şi circumstanţelor financiare.
Acest lucru ne întoarce la tipul de muncă iniţiat de către Booth prin studiul bugetelor.
Accentul cade pe evaluarea calitativă a experienţei sărăciei. Pe linia lui Booth se
remarcă studiul lui Bradshaw şi Holmes care merită atenţie nu pentru că ar fi original
cât mai ales combinaţiei de tipuri diferite ale metodei calitative. Autorii combină studii
ale bugetelor de gospodărie şi cheltuieli cu interviuri, observaţie şi analiză. Rezultatul
intenţionează să reflecte o anumită experienţă în profunzime şi mai puţin evidenţierea
caracteristicilor oricărei persoane sărace. În descrierea '' circumstanţelor şi condiţiilor
vieţii'' şomerilor, Bradshaw şi Holmes găsesc o serie de itemi ce includ un regim
60
 Politici sociale

alimentar limitat, un stoc neadecvat de haine, un stoc limitat de bunuri de consum

durabile sau într-o stare degradată, acces limitat la transport, o mare parte a timpului
petrecută în faţa televizorului. Itemii nu includ, în mod surprinzător şi condiţii proaste
de locuit ceea ce poate să semnifice faptul că familiile şomerilor nu sunt atât de sărace
ca celelalte sau că standardele de locuit din Marea Britanie sunt relativ înalte.

Rowntree şi ''abordarea biologică''

Definiţia dată de Seebohm Rowntree pragului sărăciei a fost puternic influenţată
de dezbaterile asupra cercetărilor lui Booth.El şi-a propus să contribuie la dezbaterea
publică asupra naturii şi extinderii sărăciei în York mai ales în ''Poverty: A Study of a
Town Life'' din 1901, ''The Human Needs of Labour'' din 1937, ''Poverty and Progress''
din 1941, ''Poverty and the Welfare State'' 1951, ''English Life and Leisure: A Social
Study'', 1951 Rowntree practică distincţia dintre sărăcia primară şi secundară. Sărăcia
primară caracterizează persoanele care nu au un minimum de venituri prin care să-şi
asigure nevoile minime de subzistenţă. Sărăcia secundară apare atunci când veniturile
indivizilor deşi nominal fac faţă nevoilor minime, ele nu ating standardele din cauza
modelelor lor de comportament şi cheltuieli. Distincţia dintre sărăcia primară şi
secundară a fost criticată pentru implicaţiile sale în condamnarea persoanelor aflate în
situaţia de sărăcie secundară. Alocaţia a fost calculată pentru hrană, chirie şi întreţinerea
locuinţei, cheltuieli de gospodărie legate de haine, lumină şi încălzire. Pe această bază,
Rowntree a găsit aproape 10% din cei investigaţi ca trăind în sărăcie primară. Rowntree
a stabilit prin acest proces nu numai că un număr substanţial de oameni aveau venituri
atât de mici încât erau inevitabil săraci, dar şi că o mare proporţie de indivizi erau
aproape de pragul sărăciei. Ei se aflau în sărăcie secundară. Nu există doar un prag al
sărăciei în studiul lui Rowntree. Ca şi Booth, el este preocupat de mărimea segmentului
ce poate fi considerat vulnerabil la sărăcie. El conchide că un număr mare de indivizi
aflaţi în sărăcie secundară îşi datorează situaţia incapacităţii de a-şi dimensiona în mod
chibzuit bugetul sau unor vicii legate de jocuri de noroc, alcool.
Utilizarea ideii lui Rowntree despre sărăcia primară a constituit un test pentru
indicatori. Ea a fost considerată ca un prag al subzistenţei, al menţinerii eficienţei fizice.
Deşi a fost criticată, ideea este reconsiderată în mediile academice. Amartya Sen scrie,
spre exemplu, că '' mult criticata abordare biologică ce merită o substanţială reformulare
dar nu o respingere, este legată de acest miez ireductibil al deprivării ce păstrează
aspecte ca foametea în centrul conceptului de sărăcie''.
Există două obiecţii principale ce pot fi aduse acestei abordări. Mai întâi, o
măsură (indicator) ce se bazează în mod primar pe hrana oamenilor poate să nu ia în
considerare alte nevoi. Potrivit acestei logici, o familie nu este săracă dacă are ce
mânca, dar totuşi nu-şi poate permite haine, încălzirea locuinţei sau un acoperiş. A doua
obiecţie, o măsură a subzistenţei biologice nu reflectă modul în care oamenii trăiesc şi
un standard al sărăciei primare poate fi o bază pentru a judeca pe cei săraci pentru
modul în care îşi folosesc resursele. Obiectivul definirii regimului alimentar general

61
 George POEDE

pentru subzistenţă nu trebuie să sugereze că oamenii trebuie să mănânce într-un anumit

fel deşi, foarte adesea, pare că face acest lucru.

Abel-Smith şi Townsend: utilizarea nivelelor de beneficiu

Deşi descrierea sărăciei din ''The Poor and the Poorest'' nu este asemănătoare
aceleia din lucrarea lui Booth sau Rowntree, ea oferă dimensiuni importante asupra
conceptualizării şi analizei sărăciei. Argumentul se bazează pe o analiză secundară a
statisticilor obţinută de la Family Expenditure Survey, o anchetă guvernamentală ce
descrie în detaliu venitul şi modelele de consum ale unei game largi de familii. ''Sărăcia''
a fost considerată a fi echivalentul nivelului de beneficii oferit de Asistenţa Naţională.
Ei cred că orice s-ar spune despre cât de adecvat este nivelul de beneficii acordat în caz
de sărăcie, are cel puţin avantajul de a fi, într-un anume sens, o definiţie operaţională
''oficială'' a nivelului minim de trai într-un moment dat. Autorii s-au gândit să identifice
nu numai numărul persoanelor aflate la nivelul de bază, dar şi pe cei cu 20-40% mai
mult. Motivele pentru care au făcut asta erau parţial legate de necesitatea luării în calcul
a unor nevoi ce nu erau cuprinse în minimum de bază dar şi de a a aduce în studiu pe cei
ce erau la marginea sărăciei, a căror mod de trai nu era diferit de cei ce erau acoperiţi de
definiţia operaţională. Justificarea titlului lor era legat[ de abordarea lor ce distinge ]ntre
mai multe nivele la care indivizii pot fi consideraţi săraci.

Townsend – sărăcia ca ''deprivare relativă''

Studiul lui Peter Townsend, Poverty in the United Kingdom, este considerat ca
unul din cele mai importante după cel al lui Rowntree. Townsend explică cercetarea sa
în termenii unei analize conceptuale dezvoltate asupra sărăciei. Pentru a stabili cine este
sărac, Townsend pune în opoziţie pe cei care au suferit o serie de deprivări cu cei care
nu au fost puşi în situaţii complicate. Abordarea lui Townsend se bazează pe observarea
circumstanţelor şi comportamentelor. Importanţa acestui studiu constă în faptul că, spre
deosebire de alte studii care se concentrau pe venit sau pe pragul sărăciei, accentul cade
pe descrierea în detaliu a experienţei sărăciei în rândul unei mari categorii de oameni şi
pe găsirea unei unei baze cantitative pentru comparaţii. În unele privinţe, analiza sa
teoretică precum şi examinarea detaliată a oamenilor în diverse tipuri de circumstanţe,
par a fi mai interesante decât procesul de a stabili cine este sărac.Townsend începe cu
60 de factori care par a fi asociaţi cu sărăcia şi apoi foloseşte o analiză statistică pentru a
selecta 12 factori care par a fi cel mai puternic asociaţi cu venitul scăzut:
1. nu a avut o săptămână de vacanţă departe de casă în ultimele 12 luni.
2. (Doar adulţii). Nu a avut nici o rudă şi nici şi nici un prieten invitat acasă
pentru o masă sau o gustare în ultimele două săptămîni.
3. (Doar adulţii). Nu a ieşit în ultimele patru săptămâni la un prieten sau o rudă
pentru o masă sau o gustare.
4. (Doar copiii). Nu a venit nici un prieten să se joace sau la un ceai în ultimele
patru săptămâni.
5. (Doar copiii). Nu a avut o petrecere la ultima aniversare.

62
 Politici sociale

6. Nu a avut o după-amiază sau o seară în afara căminului pentru distracţie în

ultimele două săptămâni.
7. Nu are carne proaspătă patru zile pe săptămână.
8. În ultimele două săptămâni a trecut printr-o zi sau două fără prânz gatit.
9. Nu a avut micul dejun gătit în majoritatea zilelor săptămânii.
10. Gospodăria nu are frigider.
11. Gospodăria nu are de obicei un Sunday joint (trei din patru)
12. Gospodăria nu are pentru ea singură patru amenuităţi: toaletă cu apă,
chiuvetă, baie fixă sau duş, maşină de gătit cu gaz sau electrică.
Indexul pare caraghios pentru că analiza statistică are consecinţe importante
pentru forma pe care o ia indexul.. Mai întâi, factorii selectaţi nu sunt în mod necesar
cel mai puternic asociaţi cu sărăcia, dar ajută cel mai bine la descrierea acestei
probleme. Motivul este determinat de faptul că unii factori puternic asociaţi cu sărăcia
sunt frecvent însoţiţi de alţii cu care sunt de asemenea puternic legaţi, dar includerea
ambelor tipuri nu ajută mai mult la identificarea celor săraci. Fiecare item din index
reprezintă un număr de alţi factori asociaţi.
Apoi, factorii care sunt selectaţi nu sunt în mod necesar semnificativi din
perspectiva ''simţului'' comun. Itemi care sunt mai plauzibili legaţi de sărăcie cum ar fi
supraaglomerarea locuinţelor sau lipsa energiei pentru locuinţă sunt eliminaţi în
favoarea unora care sunt, aparent mai puţin importanţi, ca spre exemplu, cel referitor
dacă copiii au avut o petrecere de ziua de naştere.
În al treilea rând, poate cel mai important, asocierile care s-au realizat în acest
fel depind de circumstanţele în care s-a desfăşurat ancheta. Tehnica utilizată de
Townsend poate fi utilizată şi generalizată dar nu si rezultatele.Mai recent, Townsend a
extins factorii. În particular el s-a gîndit la distincţia dintre factori ''subiectivi'' şi cei
''obiectivi''. Cei subiectivi sunt legaţi de percepţiile publice despre itemii esenţiali pentru
studiul sărăciei.

Bradshaw: bugetele standard

Cercetările lui Jonathan Bradshaw au avut un caracter eclectic, fiind mai mult
preocupat de identificarea problemelor sărăciei decât de elaborarea unei definiţii a
acesteia. Ideea unui buget standard s-a bazat pe lucrările lui Rowntree, Piachaud şi
Townsend precum şi pe cele apărute în Statele Unite, cu scopul de stabili nivele minime
de venit cu care oamenii să poată supravieţui în mod rezonabil.
Definiţia ''bugetelor standard'' nu este direct echivalentă cu modul în care au fost
stabilite standardele de subzistenţă. Definiţiile lui Rowntree asupra subzistenţei au
permis conturarea unor normative privind nevoile oamenilor la un nivel minim. Apar
însă probleme majore atunci cînd se încearcă specificarea unor bugete fără impunerea
neadecvată a unor standarde deoarece tipurile de cheltuieli se schimbă pe măsură ce
veniturile cresc. Atunci cînd oamenii au resurse reduse vor trebui să cheltuiască în mod
proporţional pe anumiţi itemi cum ar fi mâncarea, trebuie să decidă între diversele
cheltuieli, să echilibreze diferitele cerinţe asupra bugetului lor.

63
 George POEDE

Utilizarea unui buget normativ ar depăşi aceste dificultăţi, constituind un bun

indicator. Comitetul Watts sugerează că este posibil să se utilizeze modelele de
cheltuieli, evitându-se multe din judecăţile normative asociate cu această metodă.
Bradshaw şi colaboratorii săi au avut în vedere în continuare studiul proporţiilor
diferitelor tipuri de cheltuieli ale persoanelor cu venituri mici.
Tipurile de cheltuieli au fost comparate în bugetele studiate în raport cu itemi
referitori la hrană, haine sau energie, trecându-se apoi la utilizarea lor în calculul
bugetelor de familie. Autori sunt modeşti în legătură cu potenţialul cercetării
standardelor de buget, din cel puţin două motive. Mai întâi, nu toate cheltuielile
oamenilor sunt legate de bunăstarea materială. Apoi, în al doilea rând, există încă un
element normativ în selecţia comodităţilor luate în considerare. Dar abordarea diferă de
aceea a lui Rowntree precum şi de aceea a tradiţiei generale a bugetelor normative prin
evitarea oricărei prescripţii asupra a ceea ce oamenii trebuie să cheltuiască pe un item
anume. Măsura în care oamenii cheltuiesc reprezintă atât ceea ce este rezonabil să
cheltuiască cât şi ceea ce oamenii aşteaptă să cheltuiască. Măsura ia în consideraţie
atunci, comportamentul oamenilor, costurile atingerii nevoilor de bază, cât şi normele
sociale dominante. Această perspectivă diferă de aceea a lui Townsend prin luarea în
considerare nu a ceea ce oamenii fac ci ceea ce oamenii îşi permit să facă, definind prin
aceasta, un prag al sărăciei bazat pe modele comune de comportament la diferite nivele
de venit. Ea permite, totodată, identificarea modelelor de deprivare ca efect al nivelelor
diferite de venit.

Mack and Lansley: standarde consensuale

Una din importantele dezvoltări înregistrate în progresul cunoaşterii empirice
este standardul consensual al sărăciei . Problema centrală a majorităţii metodelor ce se
bazează pe definiţia socială a sărăciei este dificultatea determinării normelor aplicabile.
Modul în care oamenii trăiesc nu duce în mod necesar la ceea ce ei cred despre stilurile
de viaţă. Mack şi Lansley au încercat să stabilească norme pornind de la aprecierile
oamenilor asupra aceea ce este necesar şi nu de la studiul comportamentului acestora.
Tabelul următor arată itemii consideraţi necesari de către mai mult de două treimi din
cei chestionaţi.
Indexul deprivării
Itemi % considerate ca necesare % privaţi de…….
1983 1999 1983 1990

Locuinţă
Incălzire 97 97 5 3
Toaletă în
interiorul locuinţei 96 97 2 0
Baie 94 95 2 0
Starea decentă a
aspectului locuinţei – 92 – 15
Camere destule pentru
copii 77 82 3 7

64
 Politici sociale

Locuinţă sănătoasă 96 98 7 2
Locuinţă cu statut
independent 79 – 3 –

Hrană
Două mese pe zi
pentru adulţi 64 90 3 1
Trei mese pe zi
pentru copii 82 90 2 0
Fructe proaspete şi
legume zilnic – 88 – 6
Carne, peşte şi legu-
me la două zile 63 77 8 4

Îmbrăcăminte
Haină călduroasă 87 91 7 4
Două perechi de
încălţăminte pentru
toate anotimpurile 78 74 9 5

Bunuri gospodăreşti
Pat pentru fiecare 94 95 1 1
Frigider 77 92 2 1
Covoare 70 78 2 2
Maşina de spălat 67 73 6 4
Securitate financiară
Asigurare – 88 – 10
Economii de 10 lire
pe lună – 68 – 30

Calitatea vieţii
Transport public 88 – 3 –
Jucării pentru copii 71 82 2 2
Sărbătoriri (Crăciun) 69 74 4 4
Cadouri(o data pe an) 63 69 5 5
Activităţi extra-şcolare – 69 – 10
Hobby sau loisir 64 67 7 7
Sursa: J. Mack şi S. Lansley, 1985, Poor Britain, London, Allen and Unwin, şi H. Frayman –
Breadline Britain 1990s –, London, Domino-London Weekend Television.

Efortul celor doi cercetători caută să rezolve controversele legate de standardele

care ar trebui aplicate în acord cu opinia publică. Prin acest efort, apare avantajul de a
identifica, în acelaşi timp, atât normele sociale dominante cât şi unui stabilirea unui
standard extern care poate fi apoi aplicat cercetării circumstanţelor oamenilor săraci.
Lista factorilor accentuează natura socială a definiţiei sărăciei, unele preferinţe
fiind culturale cum ar fi, aprecierea covoarelor şi hobby-urilor ca necesare. Altele

65
 George POEDE

reflectă schimbarea unor standarde faţă de acelea de acum şaizeci de ani prin
considerarea toaletelor în interiorul locuinţei ca un aspect esenţial al locuirii.
Importanţa abordării lui Mack şi Lansley rezidă în încercarea de a stabili un
standard al sărăciei ce reflectă procesul unei definiri sociale. Metoda lui Bradshaw ajută
la stabilirea unei relaţii dintre deprivare şi lipsa resurselor pe cînd aceea a lui Mack şi
Lansley ajută la identificarea persoanelor din asemenea circumstanţe

Patrick Valtriani: sărăcia disjunctivă

Patrick Valtriani subliniază faptul că sărăcia poate fi înţeleasă ca un fenomen cu
un cost economic şi social pentru comunitate reflectată în situaţia indivizilor şi
gospodăriilor, marcată prin insuficienţa resurselor, excluderea de la un mod de viaţă
material şi cultural dominant şi precaritatea statului social . precaritatea evocă ideea
fragilităţii statutului într-unul sau în mai multe domenii legate de venit, locuinţă,
sănătate, loc de muncă sau altele cu potenţial important în viaţa indivizilor şi grupurilor
sociale.
Această situaţie47 exprimă existenţa a trei sărăcii, monetară, sociologică şi
psihologică reflectate în insuficienţa capitalului economic (venituri, patrimoniu, loc de
muncă), a capitalului cultural (educaţie, formare profesională), a capitalului social
(relaţii), a capitalului psiho-sociologic (sănătate). Autorul consideră că sărăcia contem-
porană se poate caracteriza prin absenţa sau insuficienţa veniturilor, a patrimoniului, a
unei remunerări mulţumitoare a muncii, a capitalului cultural, a relaţiilor, sănătăţii,
consumului, timpului personal, a unei profesii care să valorizeze calităţile individului, a
loisir-ului, longevităţii, mobilităţii sociale, libertăţii şi calităţii vieţii. Lipsurile evocate
sunt prezente deja în unele definiţii ale sărăciei cum ar fi cele elaborate de Peter
Townsend şi Lionel Stoleru. Acesta din urmă a inclus în mod metodologic în categoria
lipsurilor, capitalul cultural, social şi pe cel al sănătăţii. Ar trebui poate, studiate mai
profund semnificaţia timpului personal sau potenţialul valorizator al meseriei pentru
calităţile personale ori rolul unei remuneraţii stimulante pentru creşterea eficienţei
activităţii profesionale a unui individ. Intersectând spaţiile precarităţii cu cele ale
insuficienţei şi cu cele ale excluderii, Valtriani găseşte şapte categorii de populaţii atinse
de una sau mai multe forme de sărăcie.
În centru se găseşte populaţia care reuneşte toate lipsurile, condiţiile şi atributele
sărăciei. Istoric, este populaţia ce are un caracter de universalitate, fiind compusă din
victimele '' marilor reforme '', lumpen-proletariatul, cei fără adăpost, etc. Robert Castel a
căutat să descrie elementele configuraţiei săracului începând cu secolul al XII-lea şi al
XIII-lea precum şi pe acelea ale dispozitivului de luptă impotriva sărăciei, compus din
acţiuni de clasificare şi selecţie a beneficiarilor ajutoarelor sociale, pluralismul
instanţelor responsabile laice şi religioase, publice şi private, centrale şi locale. Apariţia
a două categorii de populaţie, aceea a săracilor ''fără ruşine'' şi aceea a cerşetorilor
autorizaţi semnifică faptul că societăţile din acea perioadă cunosc deja fenomene de

47
Patrick Valtriani - Un concept de pauvrete disjonctif. Economie appliquee. Grenoble, Presse
Universitaire de Grenoble, tom XLVI nr. 4, 1993 p. 151
66
 Politici sociale

declasare socială cum ar fi mobilitatea descendentă48 sau subutilizarea forţei de muncă.

Statutum Serventibus din 1349 a lui Edward al III-lea cuprinde dispoziţii pentru toţi
cei care trebuie să-şi câştige existenţa prin muncă procedând la o demarcaţie clară între
cei fixaţi în structuri rigide şi cei grupurile mobile, care migrează dintr-un loc într-
altul.Asupra acestora din urmă se concentrează efortul de reglementare, reîntegrându-i
sub autoritatea colectivităţilor.
În Portugalia, Aragon şi Castilia se stabilesc pedepse pentru cei care se
deplasează în căutarea unui loc de muncă. În Bavaria şi Tirol, servitorii şi muncitorii
zilieri sunt obligaţi, prin decretul lui Ludwig von Wittelsbach din 1357, să rămână în
serviciul patronilor fără nici creştere de salar. Incălcarea acestui decret prevede
confiscarea bunurilor.
În majoritatea ţărilor în care începe să se afirme o putere centrală se iau măsuri
pentru a impune un cod rigid al muncii precum şi pentru a reprima mobilitatea mâinii de
lucru. Acesta pare a fi şi politica marilor oraşe din Europa ''civilizată'', Orvieto (1350),
Florenţa (1355), Metz (1356), Amiens (1359), demonstrându-se o voinţă de închidere a
muncii în cadrele tradiţionale, limitând cât mai mult posibil mobilitatea profesională şi
geografică a muncitorilor manuali
A doua populaţie suferă de excludere şi precaritate. Ea este compusă din indivizi
cu handicap, cu precaritate fizică sau mentală, dar care nu cunosc neapărat insuficienţa
resurselor. Spre deosebire de prima categorie, aceasta are un domiciliu.
A treia populaţie suferă de insuficienţa resurselor şi de excluderea determinată
de inegalitate. Aici intră în special şomerii de lungă durată.
A patra populaţie este afectată de excludere fără ca statutul său să fie neapărat
precar. Aici avem majoritatea populaţiilor sărace, muncitori, persoane în vârstă ieşite la
pensie care iau contact cu sărăcia, diminuarea patrimoniului, inconfortul locuinţei,
absenţa timpului liber sau de recreere, calitatea mediocră a vieţii.
A cincea populaţie este afectată de precaritatea şi insuficienţa resurselor.
Populaţia este ilustrată de de tineri care şi-au terminat studiile şi care rămân în mod
voluntar la părinţi, ţinând cont de situaţia lor instabilă şi de viitorul lor incert.
A şasea populaţie cuprinde pe cei care pot cădea în sărăcie absolută ca urmare a
falimentului întreprinderii lor. Situaţia lor este relativ bună atâta timp cât locul de
muncă este asigurat.
A şaptea populaţie este afectată de limitări a resurselor monetare. Populaţiile
atinse de sărăcie pot intra în această categorie

Practici existente în construcţia nivelelor de sărăcie

Definirea unui tip de sărăcie se află în relaţie strânsă cu angajamentul unei

comunităţi de a-i lua în sarcină pe cei care se găsesc sub nivelul considerat a fi un prag
al sărăciei. Desemnarea acestui nivel reprezintă o mare provocare pentru oamenii
politici şi profesioniştii care formulează implementează şi evaluează politicile sociale
48
Robert Castel - Les methamorphoses de la question sociale. Une chronique du salariat, Librairie
Fayard, Paris, 1995, p. 71.
67
 George POEDE

din acest domeniu. Dilema în care se află oamenii de ştiinţă, aşa cum arată Serge
Milano49 este aceea de a stabili un nivel convenţional sau unul bazat pe norme
ştiinţifice. Specialiştii consideră că acest nivel poate fi determinat în mod obiectiv, prin
recurgerea la norme dietetice, la teoria economică sau la nivele subiective. Normele
dietetice permit definirea subnutriţiei şi a malnutriţiei iar teoria economică ia în discuţie
relaţia dintre venituri şi sărăcie. Nivelul subiectiv este definit prin percepţiile şi
reprezentările sociale despre sărăcie. Măsura nivelului de sărăcie nu e un fapt lipsit de
semnificaţie pentru că ea izolează o masă destul de importantă de persoane care pot
formula revendicări fondate pe opoziţia dintre bogaţi sau săraci sau pe diferenţa dintre
condiţiile concrete de trai şi standardele moderne elaborate în societate şi cuprinse în
documente ale politicilor publice.
O altă problemă este aceea referitoare la caracterul relativ sau absolut al
pragurilor. Un nivel absolut, constant în timp nu are legitimitate decât pe o perioadă
relativ scurtă, de ordinul unui deceniu. El este actualizat pe baza creşterii preţurilor, fapt
ce permite corelarea fluctuaţiilor conjuncturii economice cu evoluţia sărăciei şi cu
modificările din domeniul protecţiei sociale.Un nivel relativ are drept rezultat măsurarea
mai degrabă a inegalităţii decât a sărăciei pentru că este raportat adesea la procentaj de
venit.
Una din dilemele implementării politicilor publice cu care se confruntă admi-
nistraţiile publice este legată de întrebarea, dacă este bine să se folosească unul sau mai
multe nivele ale identificării sărăciei. Se preferă de obicei, un nivel unic ca nivel de
intervenţie. Administraţia americană foloseşte două nivele, unul absolut şi unul relativ.
Comunitatea academică, preocupată de cunoaşterea fenomenului mai mult decât de
acţiune, recomandă folosirea mai multor nivele. Apoi, se operează adesea cu distincţia
dintre aspectele sintetice şi cele analitice ale pragurilor sărăciei.Cel mai frecvent, venitul
este considerat ca un indicator sintetic, dar numeroase studii definesc un indice
compozit al sărăciei care combină mai multe caracteristici socio-economice.

Metode de calcul a pragului sărăciei

Prima metodă poate fi descrisă ca un standard politic. Parlamentul, guvernul sau

oricare autoritate relevantă stabileşte pragul sărăciei şi îl ajustează în mod discreţionar
sau pe baza unor calcule. În stabilirea acestui prag autorităţile pot utiliza mai multe
metode dar, în final, decizia asupra unuia sau altuia dintre praguri capătă un caracter
politic.
Există două tipuri de praguri ale sărăciei stabilite dintr-o perspectivă politică.
Primul este un instrument pur de măsurare, deci nu este legat de plăţile de susţinere a
venitului – income maintenance payments – către toţi indivizii care se află sub acest
prag. Un astfel de prag există în Statele Unite. Studiile comparative internationale ar fi

49
Serge Milano – „La Pauvrete”, în Dictionnaire Encyclopedique des Finances Publiques, Economica,
Paris, 1991, p.1119.
68
 Politici sociale

posibile pe aceasta bază dacă toate statele ar utiliza astfel de instrumente de măsurare.
Ar fi de asemenea interesant să vedem căt de mult diferă pragurile naţionale ale sărăciei
ca procent din venitul naţional mediu. Transferând instrumentul de măsurare dintr-o ţară
în alta, fie acesta un nivel absolut ce utilizează paritatea puterii de cumpărare sau unul
cu caracter relativ, ar însemna să ignorăm rolul deciziei politice în acest proces. Al
doilea tip poate fi numit un prag politic al cvasi-sărăciei – a political quasi-poverty line.
El provine din nivelul plăţilor minime stabilite într-o ţară (spre exemplu, salariul minim,
pensia minimă.) În final, aceste praguri ale quasi-sărăciei sunt întotdeauna dependente
de capacităţile financiare ale ţării şi fluctuează în mod tipic în funcţie de venitul mediu.
Dacă este folosit un astfel de sistem atunci numai cei ale căror venituri se situează sub
aceste plăţi minime sunt considerati săraci. Rezultatele vor fi distorsionate de vreme ce
nu este deloc sigur ca aceste plăti minime pot fi acordate tuturor.

O a doua metodă este descrisă ca standard expert. Experţii naţionali calculează un

coş de bunuri într-o cantitate adecvată pentru o perioada dată de timp, o lună sau o
săptămână. Acesta este coşul pe care specialiştii îl consideră a fi necesar pentru a
atinge nivelul minim socio-cultural de subzistenţă.
Bunurile din acest coş sunt luate în considerare dintr-o perspectivă monetară
pentru a se ajunge la suma necesară. Întrucât şi experţii au o rază mare de interese şi pot
fi expuşi influenţelor politice şi culturale, ne putem aştepta ca şi această metodă să nu
poată fi utilizată în compararea internaţională a pragurilor de sărăcie. Numai dacă
metodele de stabilire a coşurilor de bunuri ar fi uniforme şi exhaustive atunci ele ar
putea fi privite ca o opţiune reală în astfel de comparaţii.50, (şi Bradshow Jonathan-
Rediscovering budgets standards, în Berghman Jos/ Cantillon Bea (editori) – The
European Face of Social Security, Essays in honour of Herman Deleeck, Aldershot,
Avebury 1993.

A treia metodă este aceea a stabilirii unui venit standard relativ sau standard
relativ al cheltuielilor de consum. Întrucât el poate fi stabilit de corpurile politice sau
de către cercetători se apropie de ceea ce am numit un standard politic sau de un
standard expert. Cu acest standard, un anumit procentaj din venitul net mediu sau o
medie a cheltuielilor de consum se stabileste ca prag al sărăciei.
Un nivel de 50% este folosit cel mai frecvent, dar se utilizează totodată 40% şi
5o%. Cât de adecvat este acest prag se poate vedea atunci cand se calculează coşul de
bunuri ce se pot cumpăra cu sumă rezultată în fiecare ţară cuprinsă în studiu.

Este dificil de stabilit media ce urmează a fi folosită în diferitele calcule.

Cercetătorul are la dispoziţie următoarele alternative:
¾ media aritmetică a venitului net sau cheltuielile de consum dintr-un sondaj;
¾ mediana venitului dintr-un sondaj sau a cheltuielilor de consum:
50
Ruggles Patricia - Drawing the line, Alternative Poverty Measures and their Implications for Public
Policy, 1990, Wahington DC, Urbana University Press;
69
 George POEDE

¾ media aritmetica a venitului personal disponibil sau de consum din sectorul

gospodariilor luate in evidentele nationale.
Avantajele mediei aritmetice bazate pe sondaje ţin de o mai bună compara-
bilitate cu alte medii aritmetice asigurate de statistici şi sunt mai uşor de calculat.
Dezavantajul constă în eşantioane nereprezentative, cu prea puţini posesori de venituri
înalte, cu categorii ce subraporteaza veniturile distorsionând astfel rezultatele.
Avantajele medianei se reflectă în scăzuta sa dependenţă de veniturile înalte ale
unor grupuri care se reflectă infidel în înregistrările oficiale. Dezavantajul său constă în
faptul că nu există prea multe posibilităţi pentru a o compara cu medii publicate. O
medie aritmetică ce derivă din date asupra venitului naţional beneficiază de faptul de a
fi fondată pe metode standardizate internaţionale de calcul. Calculul unor medii reclamă
o decizie clară asupra unităţii de referinţă. Se ştie acum că această unitate trebuie să fie
individul şi nu gospodăria sau familia nucleară ori cea extinsă. Cu toate acestea, dacă
folosim o „resource definition” obligaţiile mutuale dintre membrii familiei de a-şi
acorda sprijin nu pot fi ignorate. Viaţa comună şi nevoile diferite ale adulţilor şi copiilor
trebuie translate într-o scală de echivalenţă ce conferă capului familiei ponderea 1 şi
fiecărui alt membru, mai puţin de 1. Nu există metode obiective de determinare a
scalelor de echivalenţă. Când se alege o scală este nevoie de o altă judecată de valoare.
Apar probleme şi atunci când o singură scală este utilizată pentru toate ţările.Atunci
când se alege o scală de echivalenţă, venitul net al gospodariei este divizat de suma
ponderilor membrilor gospodariei, ajungându-se astfel la un nivel de bunăstare conferit
fiecărui membru al gospodăriei. Media aritmetica sau mediana este determinată prin
luarea în calcul a nivelelor individuale de bunăstare. Scala de echivalenţă va avea, de
aceea, un efect dublu, atât asupra pragului sărăciei cât şi asupra poziţiei fiecărui individ
din distribuţie, fie el sub ori peste pragul de sărăcie. Atât nivelul ratei calculate a
sărăciei cât şi structura populaţiei sărace depind de scala de echivalenţă utilizată.
Utilizarea scalei uniforme de echivalenţă este preferabilă în comparaţiile internaţionale.
Pentru OECD vechea scală era de 1.0, 0.7, 0.5; noua scală este de 1.0, 0.5., 0.3.
Alternativa este aceea de a determina o metodă de a deriva scalele de echivalenţă
astfel încât ele să poată compara situaţia diverselor ţări. Scalele specific naţionale ar fi
utilizate în studiile comparative asupra sărăciei.
Tot aşa de important ca şi identificarea populaţiei sărace prin utilizarea
pragurilor de sărăcie este şi stabilirea gradului de sărăcie. Această problemă poate fi
rezolvată atunci când se utilizează resource definition cu conceptul de poverty gap ori
cu măsurări speciale de distribuţie în cadrul săracilor. In teorie, aceste măsurători pot fi
aplicate şi cu definiţia living condition dacă diferitele dimensiuni sunt măsurate prin
indicatori ce pot fi consideraţi ca numere cardinale. Sărăcia uşoară va putea fi atunci
diferenţiată de sărăcia extremă

O a patra metodă poate fi descrisă ca behavioral mixed citizen-expert standard.

Ea fost dezvoltată de Peter Townsend in „Poverty in UK „1979. El utilizează elementele
din living condition pentru a determina pragul sărăciei în sensul unei resource
70
 Politici sociale

definition, adică a celui mai mic nivel al venitului la care nu apare marginalizare. El
defineşte un număr de aproape 60 de indicatori pentru a fi precis. Iată cateva exemple de
indicatori propuşi de autorul britanic:
¾ posesia unui apartament de o marime adecvată şi cu un sisteme de încalzire
precum şi cu alte facilităţi interne.
¾ posibilitatea copiilor de a invita ocazional prietenii de şcoală.
¾ dacă ei pot oferi mici cadouri atunci când sunt invitaţi în casele prietenilor;
¾ dacă pot merge în vacanţă cel puţin o săptămână.
¾ Dacă îşi permit sa fie membrii unui club.
Aceasta abordare impune contributia expertilor.

A cincea metodă poate fi descrisă ca standardul pur al cetăţeanului. Ea foloseşte

evaluarea cetăţeanului asupra nivelului venitului lui de bază. In literatura de
specialitate, acest standard este adesea denumit ca “standard subiectiv:” Prin aceasta
metodă, un prag al sărăciei poate fi derivat din răspunsul la întrebarea „Care este
venitul minim cu care familia dumneavostra ar putea face faţă nevoilor sale?”
Leyden poverty line este bazat pe răspunsurile date la evaluarea venitului:
“În condiţiile gospodăriei dumneavoastră, ce venit lunar ar fi considerat ca foarte
puţin;puţin: insuficient; suficient; bun; foarte bun”
Metoda CPS utilizează şi ea răspunsul la întrebarea legată de venitul minim dar în
plus pune urmatoarea întrebare: Cu venitul dumneavoastra actual va descurcaţi : cu mari
dificultăţi; cu dificultăţi; cu oarecare dificultăţi; destul de uşor; uşor; foarte uşor.

În construcţia acestor praguri s-au conturat două mari tendinţe. Una este reprezen-
tată de optica cheltuielilor, iar cealaltă de aceea a veniturilor. În cadrul primei tendinţe,
preocuparea esenţială este legată de definirea unui buget familial care să permită
acoperirea cheltuielilor considerate indispensabile. Guvernul american a definit încă din
1964 prin bugetul minim ştiinţific un nivel absolut al nevoilor minime pornind de la
minimum alimentar fixat de Ministerul Agriculturii în funcţie de studiile asupra nutriţiei
raportată la preţul produselor.Valoarea acestui minimum se multiplică cu trei pentru a
determina nivelul de sărăcie în ipoteza că familiile sărace cheltuiesc o treime din
veniturile lor pe alimentaţie. Apoi, nivelul obţinut este ponderat în funcţie de diferitele
caracteristici ale gospodăriilor. Incepând cu 1969, minimum alimentar stabilit nu a mai
fost recalculat, ci doar idexat la nivelul preţurilor bunurilor alimentare.
Tot în optica cheltuielilor poate fi integrat şi bugetul minim convenţional speci-
fic politicilor anti-sărăcie din Germania. Ajutorul social, Hilfe zum Lebensunterhalt,
poate fi considerat ca un venit minim garantat. Venitul minim este determinat după
sumele de referinţă calculate într-o manieră convenţională potrivit unei scheme ''
cantitative a nevoilor'' identice pentru toţi indivizii şi apoi majorate după situaţia
specifică a fiecărei persoane în funcţie de vârstă, profesie şi după alte costuri efective
legate de locuinţă. Apoi există studii asupra bugetelor normale sau curente conven-

71
 George POEDE

ţionale. Ele pot fi considerate ca bugete de nevoi care au fost utilizate iniţial la
determinarea indicelui costului vieţii. Ele permit măsurarea în funcţie de un context dat
economic şi social a sumelor necesare în fiecare lună familiilor tip pentru satisfacerea
nevoilor considerate a fi normale.
Din perspectiva veniturilor se defineşte un nivel de venit ca prag al sărăciei.
Prin utilizarea metodei statistice, nivelul de sărăcie corespunde venitului maxim al
primelor x % din gospodării (10%, 25%) clasate în ordinea crescătoare a veniturilor. Se
verifică ulterior pertinenţa identificării celor din grupul delimitat prin compararea
veniturilor acestuia cu acelea ale grupului imediat superior. Se apreciază că prin această
metodă se evidenţiază mai ales '' cei mai săraci'' şi nu cei săraci în general.
Apoi, pragul de sărăcie se poate exprima şi în procente ale venitului naţional,
mediu, median sau modal, or disponibil, net sau brut, repartizat pe unitate de consum
sau gospodărie. Decizia de a alege un procent din venitul naţional este un fapt
convenţional şi este mai mult legat de corespondenţa cu diferite minime ale protecţiei
sociale sau de a recunoaşte plafoane mai mici sau mai mari în funcţie de interesele
politice. Spre exemplu, începând cu 1965 guvernul federal al Statelor Unite a calculat
un nivel relativ de sărăcie fixat atunci la 44% din venitul median. Uniunea Europeană a
utilizat în 1978 trei praguri de sărăcie pentru pregătirea raportului asupra sărăciei: 40%,
50% şi 60% din venitul mediu pe unitatea de consum, înainte de reţine în raportul său
un prag intermediar de 50 %. Acelaşi prag utilizat în anii ’90 a condus la concluzia
potrivit căreia în Europa există 44 de milioane de săraci.
Există totodată, un prag al sărăciei exprimat în procente ale salariului minim, iar
în ţările în care s-a calculat un salar minim garantat, acesta serveşte drept referinţă
pentru nivelul de sărăcie. Acesta este cazul Olandei unde nivelul venitului mediu
garantat, care nu este în mod oficial un nivel de sărăcie, este derivat din salariul minim
garantat pe economie. În Franţa, studii locale au utilizat un nivel de sărăcie raportat la
SMIC, considerând drept săraci persoanele ale căror venituri sunt inferioare SMIC-ului.

Atât cu minimum fizic cât şi cu cel socio-cultural de subzistenţă putem diferenţia

între definiţia living condition, ce pune accentul pe existenţa bunurilor şi serviciilor
pentru orice individ în dimensiunile selectate ale bunăstării sale şi definiţia resource
care se bazează pe resursele economice existente, venit şi posesii monetare şi fizice.
Definiţia centrată pe living condition impune o decizie asupra dimensiunilor bunăstării
individului considerate ca relevante (hrană, îmbrăcăminte, îngrijire medicală, locuinţă,
condiţii de locuit, educaţie, securitate în raport cu riscurile sociale, transport şi comuni-
caţii, securitate legală şi protecţie faţă de infracţiuni şi oportunităţi de a participa la
activităţi sociale, culturale şi politice din societate. Aici, minimum fizic de subzistenţă
diferă de minimum socio-cultural de subzistenţă prin faptul că este restrâns la câteva
dimensiuni ale bunăstării. Cu definiţia centrată pe resurse, trebuie să se hotărască ce fel
de factori economici trebuie luaţi în considerare însă cu siguranţă cei legaţi de venit şi
bunuri (assets)

72
 Politici sociale

O definiţie centrată pe resurse se bazează de asemenea pe judecata de valoare

potrivit căreia responsabilitatea pentru deciziile de cheltuieli trebuie să aparţină acelora
care le iau.
O gospodărie trebuie să poarte responsabilitatea pentru o realizare echilibrată a
nevoilor membrilor săi. Definiţia condiţiei de trai a minimului socio-cultural de subzis-
tenţă impune determinarea unor standarde minime în toate dimensiunile bunăstării
considerate ca relevante. Aceste standarde minime care vor fi sub medie vor trebui puse
în relaţie cu pragul de marginalizare care şi el este dificil de stabilit. Cu o definiţie
living condition este totuşi necesar să se folosească judecăţi de valoare pentru a stabili
un set de standarde minime în oricare din dimensiunile avute în vedere. Mai mult, va
trebui să se stabilească dacă sărăcia este confirmată doar prin situarea sub standarde
într-un singur domeniu sau trebuie să se acumuleze anumite eşecuri în atingerea mai
multor standarde minime pentru a aprecia gradul sau statutul de sărăcie. Cu o definiţie
centrată pe resource, o anumită fracţiune a resurselor medii (spre exemplu, 40% or 50%
sau 60% este stabilită în mod uzual ca o linie a sărăciei. Pentru că acesta este un
standard prea abstract, este greu sa se justifice un procentaj ca prag al marginalizării.
Calcularea unei medii implică totuşi o distincţie clară a indivizilor. Media se poate
raporta la populaţiile din anumite regiuni şi se obţin atunci mai multe praguri ale
sărăciei, câte unul pentru fiecare regiune. Media poate cuprinde întreaga populaţie a
unui teritoriu national. O astfel de decizie poate fi justificată prin cunoscutul obiectiv al
atingerii standardelor egale de trai în diferitele regiuni ale teritoriului naţional invo-
cându-se solidaritatea tuturor membrilor societăţii. Apoi, calculul mediei poate să se
bazeze pe o delimitare mai largă a populaţiei relevante, spre exemplu populaţia din toate
statele membre ale Uniunii Europene.

Cazul Germaniei şi Marii Britanii

Abordarea sărăciei în aceste ţări se bazează pe unele prevederi legale care de

altfel reprezintă şi cadrul general al sistemelor de protecţie socială. Conform acestora,
cei consideraţi săraci primesc o alocaţie diferenţiată ce le permite atingerea unui nivel
de resurse determinat.
În Germania, studiile despre sărăcie se referă la sistemele de asistenţă socială,
instrument guvernamental principal în lupta împotriva sărăciei. Legea federală a
ajutorului social din 1962 a instaurat un ajutor un ajutor de subzistenţă garantat tuturor
rezidenţilor care nu au resurse suficiente pentru a atinge un minimum socio-cultural de
subzistenţă. Suma garantată reprezintă nivelul german al sărăciei. El a fost fixat prin
raportarea la venitul considerat necesar pentru a satisface nevoile esenţiale considerate
normale şi a fost elaborat pe baza unor anchete asupra bugetelor de gospodărie.
Raportarea la un coş de consum zilnic ridică în acelaşi timp problema percepţiei sociale
a nevoilor. Analistul trebuie să aibă în vedere bunurile care intră în compoziţia coşului
alimentar, precum şi preţurile acestora. Lista bunurilor normale este stabilită de

73
 George POEDE

Asociaţia germană pentru asistenţa publică şi privată – Deutscher Verein für öffentliche
und Private Fürsorge- şi transmisă guvernului. Costul real al vieţii este fixat guvernul
landului.
În Marea Britanie exista în 1948 o alocaţie de asistenţă 51 denumită national
assistance, transformată în supplemetary benefit în 1966 şi apoi în income support în
1988. Cu excepţia celor care au un loc de muncă, income support garantează tututor
persoanelor un nivel minim.
Spre deosebire de studiile de început asupra sărăciei care aveau drept ţintă
veniturile mici, în prezent ele se interesează de gospodăriile ale căror venituri sunt mai
mici decât venitul mediu. In acest mod are loc trecerea de la abordarea juridică a
sărăciei la una în conformitate cu normele comunitare europene, fapt ce are drept
rezultat, printre altele, schimbarea unităţii de analiză, a modului de măsurare a venitului
şi a scalei de echivalenţă. Familia (benefit unit) a fost înlocuită cu gospodăria pentru că
ea subestima economiile scalei potenţiale în cadrul unei unităţi mai mari.
Metoda juridică nu permite decât o percepţie parţială a sărăciei fiindcă benefi-
ciarii sunt persoane care pot avea acces numai în măsura în care invocă anumite
drepturi. Unii indivizi nu apelează la serviciile la care ar avea dreptul pentru că găsesc
umilitor acest lucru. De aceea, unii autori fac distincţia dintre sărăcia combătută
(combatted poverty ) şi sărăcia disimulată (concealed poverty). Sărăcia combătută poate
subestima numărul săracilor prin omiterea beneficiarilor potenţiali, diminuând cunoaş-
terea compoziţiei populaţiei sărace. Spre exemplu, minimum socio-cultural de existenţă
definit de legea federală nu mai este garantat în măsura în care nivelul pragului este
prost ajustat în raport cu alte surse de venit. Astfel, ar trebui introdus în categoria
săracilor, grupul persoanelor aflate chiar puţin peste prag. Din punct de vedere politic şi
financiar acest fapt este greu de realizat.

Temă
Comparaţi criteriile de eligibilitate din Legea venitului minim garantat cu
metodele de calcul al pragului sărăciei practicate în alte state (10 pagini).

51
Anthony Atkinson, Sandrine Cazes - Mesures de la pauvrete et politiques sociales : une etude
comparative de la France, de la RFA et du Royaume-Uni, revue de l'OFCE, Paris, Presse de la Fondation
nationale des sciences politiques, nr. 33, octobre 1990, p. 122.
74
 Politici sociale

VIII.4 Globalizarea politicilor sociale

Critica adusă politicilor economice ale ţărilor bogate care le-au transformat pe cele sărace în surse de
materii prime şi pieţe de desfacere a generat apariţia conceptului de politici sociale de redistribuire între state.
Potrivit lui B.Deacon, globalizarea politicilor sociale presupune, la nivel internaţional, următoarele:
redistribuire socială globală, reglementări sociale globale şi resurse sociale globale şi empowerment52. Astfel,
statele devin din promotori ai politicilor sociale interne subiecţi ai politicilor sociale supranaţionale.
În politicile sociale globale nu se mai operează cu indivizi săraci, ci cu state sărace, cu redistribuirea
bunăstării între state şi categorii de state etc. Statele contribuie cu sume importante la fonduri regionale sau
mondiale, iar cele care se confruntă cu probleme (crize economice sau sociale, războaie, calamităţi naturale)
primesc ajutoare nerambursabile din aceste fonduri. În plus există forme regionale de reprezentare politică
(Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri al UE, Parlamentul European) sau mondiale (ONU), organisme
financiare regionale sau mondiale (BERD, FMI, Banca Mondială), forţe militare regionale (NATO, viitoarea
organizaţie militară a UE) cu misiuni de intervenţie (din partea ONU) în ţări din lumea întreagă, tribunale
regionale sau mondiale şi legislaţie internaţională care prevalează celei naţionale în anumite domenii. Deşi în
politicile sociale, comparativ cu economia, de exemplu, globalizarea nu este suficent de avansată, există
acorduri internaţionale privitoare la anumite domenii precum protecţia copilului, drepturile refugiaţilor şi
altele care se fundamentează pe Declaraţia Drepturilor Omului şi care completează adesea măsurile de
protecţie socială naţională devenind astfel o sursă de protecţie şi un furnizor de bunăstare pentru anumite
grupuri sociale din ţările în dificultate. În acest proces global de redistribuire a bunăstării sunt angrenate atât
organizaţii politice , cât şi organizaţii neguvernamentale cu acoperire internaţională precum Salvaţi Copiii,
Medicii Fără Frontiere etc. care sprijină cu resurse colectate în ţările dezvoltate filialele din ţările aflate în
dificultate.
În ciuda unor dezvoltări pozitive, nu putem vorbi doar de constituirea unui sistem global de
protecţie socială a indivizilor. Pe de o parte, nu se poate transfera total responsabilitatea guvernelor naţionale
asupra unor organisme internaţionale (şi implicit a ţărilor bogate) pentru că nu sunt nici resurse suficente, şi
nici cadrul politic adecvat, iar pe de altă parte, generozitatea ţărilor bogate faţă de cele sărace este extrem de
limitată datorită intereselor interne şi adesea condiţionată politic, fapt neacceptat întotdeauna de ţările sărace.
În plus, procesul de armonizare a modelelor de protecţie socială chiar între ţările dezvoltate (de exemplu, în
interiorul UE) este anevoios şi datorită diferenţelor importante dintre ele, şi datorită intereselor naţionale
uneori divergente care fac foarte dificilă unificarea.
Şi România, ca ţară fostă comunistă aspirantă la un destin capitalist aflată în plin proces de integrare
în structurile politico-economice şi militare occidentale, dar în acelaşi timp în plină criză a tranziţiei, resimte
acut problemele sociale majore şi nevoia unui sistem coerent. După părerea noastră, măsurile pe care ar trebui
să le ia România în perioada următoare trebuie să îmbine priorităţile legate de problematica internă, specifică,
de problemele sociale majore anterior ignorate sau rezolvate prost, cu priorităţile legate de integrarea sa
treptată în spaţiul nou european şi mondial marcat de alte reguli la care trebuie de asemenea să ne adaptăm.
Pe plan intern, suntem de părere că în mod evident politicile sociale puternic redistributive, universaliste (la

52 B. Deacon, M. Hulse, P. Stubbs, Global Social Policy, Sage Publications, Londra, 1997 disponibil pe
www.biblioteca.ase.ro
75
 George POEDE

care iată şi Suedia începe să renunţe) nu sunt viabile pentru România, unde nu sunt nici resurse suficente
pentru o astfel de abordare. Pe de altă parte, costurile enorme ale tranziţiei afectează şi vor afecta negativ
segmente largi de populaţie pe care politicile sociale trebuie obligatoriu să le protejeze, aduncâdu-le la un nivel
minim de subzistenţă prin utilizarea eficentă, focalizat şi condiţionat, a puţinelor resurse de care dispunem.
Potenţialul de resurse dinspre UE şi Banca Mondială va trebui, de asemenea, valorificat maximal. Deci, în ţara
noastră este necesară schimbarea culturii guvernamentale a sărăciei, bazată pe o economie bolnavă, ineficentă,
cu modelul bunăstării bazate pe muncă.
De asemenea, sunt necesare măsuri de adaptare externă a sistemului de politici sociale, de adaptare la
imperativele şi logica europenizării şi a globalizării, cum ar fi53:
• mutarea accentului pe creşterea eficenţei şi renunţarea la obiectivul reducerii inegalităţii sociale
• crearea de bunăstare prin muncă pentru a reduce cheltuielile bugetare şi implicit ratele de impozitare,
deci costurile cu forţa de muncă, şi a deveni astfel competitivi pe plan extern cu companiile noastre;
• privatizarea rapidă a companiilor de stat şi atragerea de companii străine multinaţionale pe piaţa
românească pentru a integra economia noastră în cea mondială şi a întări prin asocieri şi preluări
avantajoase ale unor firme româneşti de către mari companii poziţiile companiilor noastre (desigur
fără a pierde complet controlul asupra unor zone strategice din economie).
Probabil numai adoptând astfel de măsuri (poate surprinzătoare pentru unii, deoarece schimbă
paradigma tradiţională a abordării politicilor sociale), care să ia în calcul imperativul eficenţei în politicile
sociale şi îmbinarea determinărilor interne legate de sărăcie şi excluziune socială, cu cele externe, legate de
europenizare şi globalizare, România are şanse să treacă pe termen mediu şi lung de la situaţia actuală,
caracterizată de cultura guvernamentală a sărăciei, la un model al unei bunăstări sociale, bunăstare bazată pe
muncă şi participare socială din partea tuturor.

Tema: Scrieti un eseu cu tema: Influenţa globalizării economiei asupra

domeniului social

53 idem

76
 Politici sociale

IX. Modul de viata european - AnaMaria Popovici

Modul de viata european

Prezentarea nivelului de trai în Europa

Calitatea vieţii - pe primul loc în agenda Uniunii Europene. Condiţiile favorabile de viaţă depind
de o largă gamă de factori, ca de pildă: calitatea serviciilor medicale, oportunităţi de educaţie şi pregătire
profesională sau facilităţi de transport, asta ca să numim doar câteva dintre aspectele care afectează viaţa de zi
cu zi a cetăţenilor. Uniunea Europeană şi-a propus să sporească constant nivelul de viaţă în toate Statele
Membre, şi să ia în consideraţie provocările lansate de o Europă contemporană, cum ar fi: excluderea din
punct de vedere social sau numărul ridicat al populaţiei bătrâne.

Locuri de muncă în Europa.

Imbunătăţirea oportunităţilor de angajare în Europa reprezintă o prioritate pentru Comisia

Europeană. Avându-se în vedere tratarea problemei şomajului şi a creşterii mobilităţii între locurile de muncă
şi regiuni, o gamă largă de iniţiative ale Uniunii Europene sunt dezvoltate şi implementate pentru a sprijini
strategia de Angajare Europeană. Acestea includ Serviciul European de Angajare (EURES) şi programul ce se
va dezvolta în viitor numit Progres (2007-2013). Ultimul va înlocui toate programele actuale ale Comunităţii,
precum şi fondurile de buget din domeniile angajării, includere socială şi protecţie, condiţii de muncă, egalitate
între sexe şi anti-discriminare.

Sănătate şi sistem medical în Uniunea Europeană.

Sănătatea reprezintă o componentă esenţială, influenţând viaţa de zi cu zi a oamenilor şi, în consecinţă, o

prioritate pentru toţi Europenii. Un mediu sănătos este crucial pentru dezvoltarea noastră individuală şi
profesională, iar cetăţenii Europeni sunt din ce în ce mai pretenţioşi când vine vorba de sănătate şi siguranţă la
locul de muncă, dar şi în ceea ce priveşte furnizarea la nivel superior a serviciilor medicale. Comisia
Europeană a dezvoltat o strategie bine pusă la punct în ceeea ce priveşte asigurarea de sănătate, punând în
aplicare o serie de iniţiative care vin în ajutorul eforturilor autorităţilor publice naţionale. Acţiunile şi
obiectivele comune ale Uniunii sunt incluse în programele şi strategiile de sănătate Europene. Actualul
Program de Sănătate Publică a Uniunii Europene doreşte să îmbunătăţească capacitatea Uniunii Europene de
a răspunde unei serii de ameninţări în ceea ce priveşte domeniul medical şi să crească nivelul de informare
privind ultimele schimbări în sectorul public medical. O nouă strategie a fost abordată în sectorul protecţiei
sănătăţii şi consumatorilor, care subliniază mai departe nevoia de a îmbunăţi sistemul de sănătate al cetăţenilor
şi de a răspândi informaţiile de tip medical.
Educaţia în Uniunea Europeană.
Educaţia în Europa prezintă deopotrivă, rădăcini adânci şi diversitate. Incă din anul 1976, miniştrii
educaţiei au decis să implementeze o reţea de informare cu scopul de a înţelege mai bine politicile şi sistemele
educaţionale ale celor 9 state ce constituiau pe atunci Comunitatea Europeană. Acest lucru reflecta faptul că
principala trăsătură a sistemului educaţional în oricare din Statele Membre ar trebui să fie respectată în
totalitate, în vreme ce interacţiunea coordonată între sistemele de educaţie, training şi angajare ar trebui

77
 George POEDE

îmbunătăţite. Eurydice, reţeaua de informare asupra educaţiei în Europa, a fost lansat propriu-zis în 1980. In
1986, atenţia s-a îndreptat dinspre schimburile de informaţie spre schimburile de studenţi, o dată cu lansarea
programului Erasmus, de multe ori considerat a fi una dintre cele mai de succes iniţiative ale Uniunii
Europene. Experienţa dobândită în mai mult de un sfert de secol a fost consolidată şi pusă în aplicare în
cadrul programului Socrates, acoperind toate ariile de educaţie pentru toate vârstele şi la toate nivele de
abilitate. Pentru a facilita introducerea studiilor Europene în universităţi, Comisia sprijină, de asemenea,
proiectul Jean Monnet, oferind subvenţii pentru instituirea locaţiei celor ce prezidează Jean Monnet-ul, cursuri
permanente, module legate de legea Europeană, economia Europeană, studii politice despre construcţia
Europeană, şi istoria integrării Europene. Proiectul sprijină, de asemenea, înfiinţarea Centrelor de Excelenţă
Jean Monnet.

Transportul în Uniunea Europeană.

Transportul a reprezentat una dintre cele mai comune politici ale Comunităţii Europene. Incă din
1958, atunci când Tratatul de la Roma a intrat în vigoare, politica transporturilor în Uniunea Europeană s-a
concentrat asupra îndepărtării obstacolelor privind trecerea peste graniţă în cadrul Membrelor State, în
consecinţă, îngăduind persoanelor şi bunurilor să circule rapid, eficient şi ieftin. Principiul este strâns legat de
scopul principal al Uniunii Europene, de a stabili o economie dinamică şi o societate unită.

Privire generală asupra condiţiilor de muncă în Europa

Calitatea muncii şi angajărilor – o problemă vitală, cu un puternic impact economic şi umanitar
Condiţiile bune de muncă sunt importante pentru bunăstarea angajaţilor Europeni. Acestea contribuie
la:
ƒ bunăstarea fizică şi psihologică a Europenilor, precum şi la
ƒ performanţa economică a Uniunii Europene.
Din punct de vedere umanitar, calitatea mediului de muncă are o influenţă puternică asupra muncii în
general, precum şi a satisfacţiei asupra vieţii a muncitorilor Europeni.
Din punct de vedere economic, condiţiile de muncă la standarde înalte reprezintă o forţă generatoare
de creştere economică şi o temelie în ceea ce priveşte poziţia competitivă a Uniunii Europene.
In consecinţă, a promova crearea şi menţinea unui mediu de muncă solid şi plăcut este o problemă
fundamentală pentru Uniunea Europeană – o problemă care promovează sănătatea şi bunăstarea angajaţilor
Europeni şi crează un echilibru perfect între orele de muncă şi cele de relaxare.
Imbunătăţirea condiţiilor de muncă în Europa: un obiectiv important pentru
Uniunea Europeană. Asigurarea de condiţii favorabile de muncă pentru cetăţenii
Europeni reprezintă o prioritate pentru Uniunea Europeană. Prin urmare, Uniunea
Europeană colaborează împreună cu guvernele naţionale pentru a asigura un mediu de
muncă plăcut şi securizant. Membrele State sunt sprijinite prin:
ƒ schimbul de experienţă între diferite ţări şi acţiuni comune;
ƒ stabilirea unor cerinţe minime în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, sănătatea şi siguranţa la
locul de muncă, acestea aplicându-se la nivelul întregii Uniuni Europene.

Criterii în ceea ce priveşte calitatea muncii şi angajarea. In scopul dezvoltării unor condiţii de

muncă bine puse la punct, este important să determinăm care sunt principalele caracteristici ale unui mediu de
muncă favorabil şi în consecinţă, criteriile privind calitatea condiţiilor de muncă.

78
 Politici sociale

Fundaţia Europeană privind Imbunătăţirea Condiţiilor de Trai şi Muncă (Eurofound) cu sediul în

Dublin, reprezintă o agenţie Europeană ce asigură informaţii, consilieri şi expertize asupra, aşa cum şi numele
sugerează, condiţiilor de viaţă şi muncă. Această agenţie a stabilit o serie de criterii privind calitatea locului de
muncă şi angajarea, printre care:
ƒ sănătatea şi bunăstarea la locul de muncă – acesta este un criteriu esenţial, din moment ce
condiţiile bune de muncă presupun prevenirea problemelor de sănătate la locul de muncă, scăderea
riscului de expunere şi îmbunătăţirea organizării muncii;
ƒ echilibru între viaţa profesională şi cea privată – cetăţenilor ar trebui să li se acorde şansa de
a stabili un echilibru între timpul petrecut la locul de muncă şi timpul liber;
ƒ dezvoltarea calităţilor – un loc de muncă de calitate este acela care asigură posibilităţi de
pregătire şi avansare profesională
Eforturile depuse de Eurofound vor contribui la planificarea şi îmbunătăţirea vieţii, precum şi a
condiţiilor de muncă în Europa.
Sănătate şi siguranţă la locul de muncă.
Comisia Europeană a recurs la o gamă largă de activităţi pentru a promova un mediu de muncă sănătos
în Statele Membre ale Uniunii Europene. Dintre acestea, a dezvoltat Strategia Comunitară pentru Sănătate şi
Siguranţă la Locul de Muncă pentru perioada 2002-2006. Această strategie a fost iniţiată cu ajutorul
autorităţilor naţionale, a partenerilor sociali şi NGOs. Strategia vizează promovarea cooperării Internaţionale
şi necesitatea unei puternice culturi de prevenire. O nouă strategie pentru perioada 2007-2012 urmează a fi
pusă în aplicare. Politica Comunităţii Europene în ceea ce priveşte sănătatea şi siguranţa la locul de muncă
urmăreşte îmbunătăţirea pe termen lung a bunăstării muncitorilor Uniunii Europene. Aceasta ia în
consideraţie dimensiunile fizice, morale şi sociale ale condiţiilor de muncă, ca şi provocările aduse de
extinderea Uniunii Europene către ţările din Centrul şi Estul Europei. Introducerea standardelor Uniunii
Europene privind nivelul de sănătate şi siguranţă, a contribuit enorm la îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor
din aceste ţări.

Recunoaşterea diplomelor şi a gradului de calificare.

Importanţa transparenţei şi a recunoaşterii reciproce a diplomelor - un factor crucial al gradului de

libertate al muncitorilor. Posibilitatatea de a obţine recunoaşterea gradului de calificare şi a competenţelor
unei persoane poate juca un rol important în decizia de a căuta un loc de muncă în altă ţară a Uniunii
Europene. Prin urmare, este necesară dezvoltarea unui sistem care să garanteze acceptarea reciprocă a
competenţelor profesionale în diferitele State Membre. Doar un asemenea sistem ar putea asigura că acea
lipsă de recunoaştere a calificărilor profesionale nu va deveni un obstacol în calea mobilităţii muncitorilor în
cadrul Uniunii Europene.

Principii de bază pentru recunoaşterea calificărilor profesionale în Uniunea Europeană . Ca

un principiu de bază, orice cetăţean European ar trebui să aibă libertatea de a-şi practica profesia, în orice Stat
Membru. Din păcate, implementarea practică a acestui principiu este adeseori împiedicată de cerinţele
naţionale privind accesul la anumite profesii în ţara gazdă. In scopul depăşirii acestor probleme, Uniunea
Europeană a elaborat un sistem în scopul recunoaşterii calificărilor profesionale. In cadrul acestor termeni ai
sistemului, se face o distincţie între profesii sistematice (profesii pentru care anumite calificări sunt necesare
din punct de vedere legal) şi profesii care nu sunt sistematice din punct de vedere legal în Statul Membru
gazdă.

79
 George POEDE

Măsuri în vederea transparenţei calificărilor în Uniunea Europeană Uniunea Europeană a

făcut paşi importanţi în direcţia atingerii unei transparenţe a calificărilor în Europa:
ƒ cooperare crescută în educaţia şi pregătirea profesională, cu scopul de a combina
toate instrumentele necesare transparenţei certificatelor şi diplomelor, într-un instrument unic şi
prietenos;
ƒ dezvoltarea de acţiuni concrete în domeniul recunoaşterii acestora şi calitatea în
educaţia şi pregătirea profesională.

Depăşirea diferenţelor în sistemul educaţional şi cel de pregătire din întreaga Europă.

Sistemele educaţionale şi de pregătire în Statele Membre ale Uniunii Europene indică încă diferenţe
substanţiale. Ultima lărgire a Uniunii Europene, incluzând diferite sisteme educaţionale tradiţionale, a avut
drept urmare sporirea diversităţii. Aceasta necesită stabilirea unui set de reguli comune pentru a garanta
recunoaşterea competenţelor. In scopul depăşirii acestei diversităţi privind standardele naţionale de calificare,
metodele educaţionale şi structurile pregătitoare, Comunitatea Europeană a propus o serie de instrumente,
dorind să asigure o transparenţă mai bună şi recunoaşterea calificărilor din motive atât academice, cât şi
profesionale.

Cadrul European al Calificărilor. Cadrul European al Calificărilor reprezintă o prioritate pentru

Comisia Europeană în procesul recunoaşterii competenţelor profesionale. Obiectivul principal al acestui

cadru îl constituie crearea de legături între diferitele sisteme naţionale de calificare, şi garantarea unui transfer
calm şi recunoaşterea diplomelor.
Centrele de Informare Naţională privind Recunoaşterea Academică (NARICs) .O reţea denumită
NARICs a fost înfiinţată în 1984 la iniţiativa Comisiei Europene. NARICs oferă sprijin în vederea
recunoaşterii academice ale perioadelor de studiu în străinătate. Localizate în toate Statele Membre ale Uniunii
Europene, la fel ca şi în ţările din Zona Economică Europeană, NARICs joacă un rol important în procesul
recunoaşterii calificărilor în Uniunea Europeană.

Sistemul European de Transfer a Creditelor (ECTS). Acest sistem îşi propune facilitarea perioadelor

de studiu în străinătate. Introdus în 1989, acesta funcţionează prin descrierea unui program educaţional şi
ataşarea de credite la componentele sale. Reprezintă o completare esenţială la binecunoscutul program
studenţesc Erasmus.

Europass. Europass-ul reprezintă un instrument ce asigură transparenţa aptitudinilor profesionale. Este

alcătuit din cinci documente standardizate: un CV (Curriculum Vitae); atestat de limbă; Înlocuitor de
certificate; înlocuitor de diplomă; un document de mobilitate Europass. Sistemul Europass are rolul de a face
aptitudinile şi calificările clare şi uşor de înţeles în diferitele părţi ale Europei. In fiecare ţară a Uniunii
Europene şi a Ariei Economice Europene, au fost înfiinţate centre naţionale de tip Europass, având rolul de a
clarifica orice nedumerire în legătură cu sistemul Europass.

Auto-angajarea.

Cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să îndeplinească muncă bazată pe auto-

angajare, permanent sau temporar, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii italieni.
Următoarele categorii de auto-angajaţi sunt incluse:
ƒ ce ce conduc propria afacere;
ƒ cei ce lucrează în cadrul uneia dintre profesiile individuale;
80
 Politici sociale

ƒ cei ce lucrează ca persoane liber-profesioniste.

Finanţările pentru auto-angajare sunt dirijate de către Titlul 2 din Decretul Legislativ 185/2000, şi sunt
controlate de către Compania Italiană de Dezvoltare (Societa Sviuppo Italia). Finanţarea este disponibilă
persoanelor peste 18 ani care nu sunt angajaţi în momentul aplicării şi sunt rezidenţi în Uniunea Europeană –
ariile 2 ale Obiectivului Fondului Structural. Sunt 3 tipuri de activităţi finanţate de către Titlul 2:
a. angajare pe cont propriu;
b.micro-întreprinderi;
c.francize.

Pregătire profesională. Termenul Educaţie şi Pregătire profesională se referă la activităţi şi

cursuri practice, strâns legate de o anumită profesie sau vocaţie, rolul lor fiind de a pregăti participanţii
pentru carierele lor viitoare. Pregătirea profesională reprezintă un mijloc esenţial de a atinge recunoaştere
profesională, îmbunătăţindu-ţi şansele de a găsi un loc de muncă. Aşadar, este absolut necesar ca sistemele
de pregătire profesională din Europa să răspundă la nevoile cetăţenilor şi ale pieţii muncii, în scopul
facilitării accesului la locuri de muncă. Educaţia şi pregătirea profesională a reprezentat o parte esenţială a
politicii Uniunii Europene încă de înfiinţarea Comunităţii Europene. De asemenea, reprezintă un element
crucial din aşa-zisa Strategie a Uniunii Europene de la Lisabona, care doreşte să transforme Europa în cea
mai competitivă şi dinamică societate bazată pe cunoaştere. In 2002 Cosiliul European a acccentat şi mai
mult acest rol vital, stabilindu-şi un alt ţel ambiţios – educaţia şi pregătirea Europeană să fie recunoscută pe
plan mondial până în anul 2010 – prin susţinerea a numeroase iniţiative mondiale, şi în special prin întărirea
cooperării în zona pregătirii profesionale.

Iniţiative Europene pentru promovarea cooperării în domeniul pregătirii profesionale . In

eforturile sale de a promova o strânsă colaborare în scopul dezvoltării sistemelor de pregătire
profesională în Europa, Uniunea Europeană se foloseşte de o gamă largă de instrumente şi
implementează o serie de programe şi iniţiative.

I) Socrates. Socrates pledează pentru cooperare Europeană în toate domeniile educaţiei.

Această cooperare se desfăşoară sub diferite forme:
1. mobilitate ( în întraga Europă);
2. organizarea de proiecte în comun;
3. înfiinţarea de reţele Europene (promovănd idei şi practică excelentă) şi
4. realizare de cercetări şi analize comparative.
In practică, Socrates oferă persoanelor în cauză, facilităţi cu privire la studii, predare, însuşirea
unui loc de muncă sau urmarea unui curs de pregătire în altă ţară. Asigură sprijin pentru iniţiative educaţionale
ce vizează organizarea de proiecte de predare şi schimburi de experienţă. Ajută asociaţiile şi NGOs la
organizarea de activităţi cu tematică educaţională etc.

II) Leonardo da Vinci

Programul Leonardo da Vinci, adoptat în 1994, are ca obiectiv principal implementarea politicii de
pregătire a Uniunii Europene. Constituie unul dintre instrumentele principale de susţinere a mobilităţii
trans-naţionale în Europa şi asigură sprijin financiar organizaţiilor publice şi private, active în problemele

81
 George POEDE

privind pregătirea educaţională. Leonardo sprijină, de asemenea, locaţii şi proiecte de schimb, vizite de
studio şi reţele trans-naţionale, printe altele.
Educaţia pentru adulţi şi Invăţământul de lungă durată în Europa Invăţarea de lungă durată
este un process care implică toate formele de educaţie – formal, informal şi non-formal – începând din
perioada pre-şcolară şi ţinând până după pensionare. Are rolul de a ajuta persoanele în procesul dezvoltării şi
păstrării competenţelor esenţiale de-a lungul vieţii, precum şi încurajarea acestora în a se deplasa cu uşurinţă
între locuri de muncă, regiuni şi ţări. Invăţarea de lungă durată este, de asemenea, un element esenţial al
Strategiei de la Lisabona, dar are un rol esenţial şi în dezvoltarea personală şi în creşterea competitivităţii şi
locurilor de muncă. Uniunea Europeană a adoptat numeroase instrumente pentru promovarea educaţiei
pentru adulţi în Europa.
Gruntving. Gruntving-ul constituie una dintre initiativele programului educaţional European
Socrates şi vizează în primul rând îmbunătăţirea calităţii educaţiei profesionale destinate adulţilor. De
asemenea, urmăreşte să promoveze schimburi şi cooperări care să faciliteze oportunităţi şi accesul la învăţarea
de lungă durată pentru cetăţenii Uniunii Europene.

Carduri de sănătate.

Cardul European de Asigurare Medicală: acesta reprezintă un pas important către simplificarea

multiplelor noastre sisteme de sănătate. Introdus în iunie 2004, cardul facilitează substanţial accesul la
asistenţa medicală pentru cetăţenii Uniunii Europene care călătoresc către alt stat membru. Mai mult decât
atât, acesta garantează o rambursare rapidă şi eficientă a cheltuielilor realizate pe plan local, sau la scurt timp
după întoarcerea în locul de reşedinţă. Incepând cu 1 ianuarie 2006, Cardul European de Asigurare Medicală
este folosit şi recunoscut de către toate ţările implicate în acest proces, el înlocuind formularele utilizate până
atunci, cum ar fi binecunoscutul E111.
Cine are dreptul de a folosi EHIC-ul? Cardul European de Asigurare Medicală este utilizat de către:
ƒ cetăţenii Uniunii Europene;
ƒ cetăţenii Zonei Economice Europene (EEA);
ƒ cetăţenii elveţieni;
ƒ membrii familiei regale, indiferent de naţionalitatea lor;
ƒ cetăţenii altor ţări, care deţin un sistem de securitate social în una din statele
membre ale Uniunii Europene, EEA sau Suedia.
EHIC-ul ar trebui solicitat de către una dintre instituţiile de sănătate înainte de a pleca către altă ţară europeană.
Toţii cetăţenii Uniunii Europene sunt sfătuiţi să poarte la ei cardurile europene de asigurare de sănătate atunci
când călătoresc către alte ţări.
Avantaje: In timp ce scopul principal al Cardului European de Asigurare Medicală este de a asigura
accesul la serviciile medicale în timpul şederilor temporare în altă ţară, acesta asigură totodată, şi o serie de
avantaje suplimentare, de care pot beneficia cei ce se ocupă cu furnizarea, dar şi pacienţii. Principalele avantaje
ale EHIC-ului pot fi rezumate astfel:
ƒ facilitează accesul la îngrijire medicală în strainătate;
ƒ rambursare rapidă şi eficientă a cheltuielilor;
ƒ asigurarea datelor;
ƒ încredere sporită;
ƒ mai puţină administraţie;

82
 Politici sociale

ƒ proceduri simplificate şi rapide în obţinerea de servicii medicale.

In general, acest “card inteligent” conţine doar informaţii elementare cum ar fi numele şi prenumele
deţinătorului şi data naşterii, însă nu şi date medicale. Este simplu de utilizat, şi usor de recunoscut. De
asemenea, informaţia este prezentată într-o formă standardizată, astfel încât să poată fi citit indiferent de
limbă.
Ce reprezintă un “card inteligent”?: “Cardul inteligent” este un card de plastic, de mărime
obişnuită, fiind identic cu cardurile bancare. Cardurile ineligente au un cip minuscul plasat pe partea din faţă.
Atunci când este introdus într-un dispozitiv specific, cip-ul face contact cu conectorii electrici care citesc
informaţia de pe cip şi scriu informaţia înapoi. Ce tip de informaţii sunt păstrate pe card-ul de sănătate?
Singurele informaţii personale introduse pe Cardul European de Asigurare Medicală sunt: numele şi
prenumele deţinătorului, număr de identificare personal şi data naşterii. Cardul nu conţine informaţii
medicale. Unde este acest card acceptat? EHIC-ul poate fi folosit pentru a obţine orice tip de serviciu
medical, fie că e vorba de un medic profesionist, un spital sau o farmacie. Statele membre ale Uniunii
Europene sunt responsabile cu introducerea şi răspândirea cardurilor de sănătate, dar şi cu aprovizionarea
tuturor centrelor de sănătate cu bancomate de citire a cardurilor. Folosirea Cardului European de
Asigurare Medicală în străinătate: Este important de reţinut că acest card nu acoperă acele cazuri în care
pacientul hotărăşte în mod intenţionat să se trateze în străinătate. Mai degrabă, este folosit pentru a asigura
persoanele care călătoresc în alte ţări pentru o perioadă limitată şi astfel, să acopere îngrijirea medicală care
devine necesară în timpul şederii pe teritoriul unui alt stat membru. Când se iveşte necesitatea de a apela la
îngrijire medicală, tratamentul este aplicat în conformitate cu regulile respectivei ţări (de exemplu, dacă
îngijirea medicală este gratuită în acel Stat Membru, pacientul va avea acces liber la îngrijiri medicale, în cazul
în care prezintă Cardul European de Asigurare Medicală).

Certificatul de înlocuire provizorie: In cazul în care persoana care are nevoie de îngrijiri medicale nu

se află în posesia unui Card European de Asigurare Medicală, el poate prezenta ca alternativă un certificat
provizoriu, care poate fi expediat cu uşurinţă prin intermediul faxului sau prin e-mail, de către Instituţia
Naţională de Sănătate din ţara de origine. Acest certificat reprezintă echivalentul EHIC-ului, şi oferă accesul
pacientului la aceleaşi condiţii de tratament şi rambursare.

83
 TEHNICI DE INTERVENŢIE
ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

Conf. dr. Gabriela IRIMESCU

Lect. drd. Nina – Mihaela MIHALACHE

CUPRINS

I. Perspective practice în asistenţa socială (Gabriela Irimescu)

II. Teorii şi modele ale practicii în asistenţa sociala (Gabriela Irimescu)

III. Tehnici de bază în practica asistenţei sociale (Gabriela Irimescu)

IV. Procesul de ajutor (Gabriela Irimescu)

V. Managementul de caz în asistenţa socială (Nina – Mihaela Mihalache)

VI. Metode şi tehnici specifice asistenţei sociale (Gabriela Irimescu)

VII.Supervizarea (Gabriela Irimescu)

Finalităţile cursului:

Prin conţinutul său, cursul prezintă studenţilor cunoştinţele necesare abordării

problematicii asistenţei sociale şi a metodelor şi tehnicilor specifice acestui domeniu.
Cursul se focalizează pe principalele valori pe care asistentul social trebuie să le respecte
în practică, pe dezvoltarea abilităţilor de relaţionare, pe evaluare corectă a nevoilor
clientului, pe întocmirea planului de intervenţie şi aplicarea acestuia în cadrul practicii de
specialitate. Cursul „Tehnici de intervenţie în asistenţa socială” se corelează cu celelalte
cursuri care vizează asistenţa socială acordată diferitelor categorii de persoane
defavorizate.

Obiectivele urmărite de curs:

- analiza conceptelor fundamentale ce stau la baza acţiunii în practica asistenţei sociale;

- cunoaşterea principalelor valori privind teoria şi practica asistenţei sociale;
- familiarizarea studenţilor cu metodele şi tehnicile specifice din asistenţa socială.

Evaluare:

Condiţii: Prezenţa şi participarea activă la tutoriale

Criterii: modul de înţelegere şi aplicare a cunoştinţelor în practică
Forme: realizarea aplicaţiilor 3 şi 4 şi test grilă

Formula notei finale:

- aplicaţia 3 studiu de caz - 2 puncte;

- aplicaţia 4 prezentarea cadrului teoretic privind realizarea unui grup de intervenţie - 2
puncte;
- prezenţa şi participarea activă la tutoriale – 1 punct;
- test grilă - 4 puncte;
- din oficiu – 1 punct
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

I. INTRODUCERE

Asistenţa socială uzează de anumite aparate teoretice care o ajută să-şi creeze o
imagine de sine stătătoare. Folosind teorii ale comportamentului uman şi ale sistemelor
sociale, dar şi teorii specifice, asistenţa socială intervine acolo unde oamenii
interacţionează cu mediile proprii.
Teoria poate avea variate semnificaţii şi statusuri în cadrul diferitelor discipline
ce ocupă poziţii particulare în câmpul academic, în cercetare sau în practica asistenţei
sociale. Cunoştinţele ştiinţifice, ca bază de reflexie şi argumentare, sunt adesea formale
şi abstracte, în timp ce în cercetare teoria poate fi punctul de plecare, ce trebuie testat,
sau obiectivul final, iar în practică teoriile sunt adesea transformate în studii de caz.
În literatura de specialitate se remarcă un interes crescut pentru modul în care
este folosită teoria în asistenţa socială, pentru modul de organizare şi sistematizare a
unor concepte în scheme şi modele practice. Un model poate fi în mod diferit asociat
anumitor teorii, dar el trebuie redactat, învăţat şi repetat în situaţii specifice.
Teoriile despre asistenţa socială sunt rezultatul contextului cultural şi social în
care ele apar, influenţând acest context şi prin aceasta modificând atitudinile sociale faţă
de asistenţii sociali, ideile şi valorile lor, pe de o parte, iar pe de altă parte contribuind la
pregătirea continuă a practicienilor, transformându-i în „practicieni reflexivi”, pentru
care lucrul direct cu clientul este un proces intuitiv şi creativ, fondat teoretic.

Perspective practice

Asistenţa socială este construită social prin intermediul interacţiunilor cu

clienţii, prin formarea ca profesie într-o reţea de profesii înrudite şi prin forţele
sociale care o definesc prin contextul ei organizaţional şi social.
Asistenţă socială susţine schimbarea socială, rezolvarea problemelor de
relaţionare şi împuternicirea oamenilor pentru a spori bunăstarea acestora. Un
element al cadrului de lucru al asistentului social îl constituie perspectiva practică,
perspectivă ce direcţionează asistentul social spre factorii specifici intervenţiei
sociale.
Orice construcţie teoretică îl obligă pe practician să adopte una sau mai multe
tehnici de lucru prin care să delimiteze şi să respecte etapele intervenţiei. Asistenţa
socială fiind în mod prioritar o activitate practică şi mai puţin una teoretică este
necesară cunoaşterea diferitelor moduri de a gândi şi motiva activitatea practică.
Chiar dacă efectele practice prevalează, asistenţa socială nu numai că se bazează pe
teorii derivate din baza de cunoştinţe sociale, ci este ea însăşi generatoare de
construcţii teoretice.
Un bun practician nu se va limita la o acţiune simplistă, ci va încerca să
înglobeze în schema de intervenţie atât modelele şi teoriile necesare înţelegerii
fenomenului, cât şi pe cele necesare acţiunii practice.

87
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

I.1. Perspectiva generalistă

Presupune abordarea de către asistentul social a clientului şi a fiecărei situaţii

într-o manieră deschisă folosirii diverselor metode, teorii şi tehnici, axându-se pe mai
multe niveluri de intervenţie de la micro la macro.
Practica în asistenţa socială a fost descrisă ca fiind inerent generalistă de către
Landon (1995). Conform lucrării American Heritage Dictionary, un generalist este
„o persoană care are cunoştinţe şi abilităţi complexe în general în anumite discipline,
domenii sau arii”. Astfel, termenii practică generalistă şi asistent social generalist se
referă la un practician în asistenţa socială care are o serie completă de cunoştinţe şi
deprinderi, se bazează pe anumite teorii şi modele practice şi care poate trece cu
minimă dificultate de la un domeniu de practică la altul.
Opusul practicii generaliste este una caracterizată pe specializare, fie prin
tipul de client, fie prin metoda utilizată, fie prin nivelul de intervenţie, fie prin rolul
principal asumat de către asistentul social.
Asistentul social utilizând perspectiva generalistă este dispus şi capabil să se
centreze asupra unei varietăţi de factori care pot contribui la problematizarea
funcţiilor sociale. Acestea includ conflicte între valori şi credinţe, relaţii distruse,
distorsiuni de gândire, lipsa unor cunoştinţe şi informaţii, modele individuale şi de
familie distructive, opresiune, rasism, sărăcie, lipsa resurselor de bază, folosirea
defavorabilă a puterii de către autorităţi, programe şi politici sociale greşit orientate
sau fără aplicabilitate în practică etc.
Asistentul social generalist este pregătit să lucreze cu o varietate de sisteme-
client: persoană, familie, grup formal (grupul de sprijin), o organizaţie, o agenţie sau
o reţea de agenţii etc.
Dată fiind seria largă de activităţi, generalistul trebuie să fie pregătit să-şi
asume o varietate de roluri. Acestea includ, spre exemplu, roluri de consilier,
manager de caz, terapeut, moderator de grup, iniţiator al activităţilor de strângere de
fonduri, cercetător.
Generalistul urmăreşte schimbarea şi îşi fixează atenţia asupra situaţiei unice a
clientului şi a relaţiilor acestuia, dar şi asupra caracteristicilor comunităţii locale. În
consecinţă, generalistul evită să aleagă o metodă sau un demers anume înainte ca el
şi clientul să fi lucrat împreună la completarea atentă a unei fişe privind problema
sau nevoia clientului şi să fi avut în atenţie anumite modalităţi în care problema sau
nevoia clientului să poată fi definită şi conceptualizată.
Flexibilitatea oferită de această perspectivă este utilă mai ales atunci când
descrierea muncii asistentului social necesită îndeplinirea unor roluri multiple.
Perspectiva generalistă este, poate, cea mai cunoscută şi mai abordată de către
asistenţii sociali.

I.2. Perspectiva sistemică

Un sistem este un tot identificabil ce constă dintr-o serie de părţi şi procese

interdependente aflate în interrelaţie. Teoria sistemelor caută să descrie principiile pe
baza cărora sistemele funcţionează, se dezvoltă şi interacţionează cu alte sisteme.
Aceste principii sunt atât aplicate pentru a diagnostica comportamentul sistemelor
sociale cât şi pentru a formula strategii de schimbare a sistemului. Teoria sistemelor
atrage asistenţii sociali deoarece se foloseşte de o anumită terminologie pentru a

88
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

descrie sistemele (spre exemplu, indivizi, familii, organizaţii) şi procesul de

schimbare.
După cum am precizat, un sistem conţine numeroase părţi. Dacă, de exemplu,
o familie este primul sistem luat în atenţie – un sistem central, este posibil să se
identifice câteva subsisteme: subsistemul soţilor, subsistemul parental, subsistemul
fraţilor. Fiecare sistem este parte a unui macrosistem.
Între părţile unui sistem se cere să existe o relaţie de simbioză. Fiecare
componentă este, la un anumit nivel şi într-o anumită măsură, afectată de toate
celelalte părţi ale sistemului. O schimbare a unei părţi le va afecta pe toate celelalte.
Din această cauză, asistentul social trebuie să anticipeze cum anume o intervenţie îi
va afecta pe cei din anturajul imediat şi din mediul clientului. De exemplu, asistenţii
sociali care lucrează de obicei atât cu soţul cât şi cu soţia când se centrează pe o
problemă de căsnicie recunosc că o schimbare a unuia îl va afecta şi pe celălalt.
Toate sistemele tind să funcţioneze în maniere care prezervă un echilibru
dinamic sau o stare stabilă. Deşi sistemele, în mod natural, se dezvoltă şi cresc, ele
rezistă la schimbări radicale, încercând să menţină un grad suficient de asemănare.
Când se produce o schimbare semnificativă, sistemul tinde să se îndrepte repede spre
un nivel mai stabil de funcţionare, stabilind astfel un nou stadiu de echilibru. Un
model de schimbare de stare tinde, aşadar, să fie una de platou mai degrabă decât
progresul într-un ritm constant. Este util pentru fiecare asistent social să recunoască
rezistenţa inerentă a oricărui sistem pentru o schimbare rapidă sau extensivă.
Această modalitate de a privi clientul şi situaţiile în care se află este mai utilă
la începutul procesului de ajutor, în special, în timpul acomodării. Dat fiind
principiul că fiecare parte este influenţată de fiecare altă parte, această perspectivă
aminteşte asistentului social că există, de obicei, câteva moduri de intervenţie care
pot ajuta clientul să se schimbe.

I.3. Perspectiva ecosistemică

Accentuează menţinerea atenţiei asistentului social asupra contextului în care

se află persoana – în mediul său, într-o situaţie practică.
Această viziune conceptuală ajută la înţelegerea modalităţilor variate prin
care un client poate să se adapteze la mediul de schimbare în vederea depăşirii
nevoilor. Această abordare este mai utilă în timpul etapelor de acomodare şi
planificare, deoarece, din punct de vedere conceptual, plasează clientul într-un
context situaţional. Spre exemplu, se reaminteşte faptul că familia trebuie să
funcţioneze în cadrul şi să se adapteze la o anumită vecinătate, comunitate şi mediu
cultural, iar instituţiile de asistenţă socială şi programele sociale desemnate să
servească familiile trebuie să opereze şi să caute resurse într-un context economic şi
politic particular.
Perspectiva ecologică aminteşte că mediul în care trăim se schimbă în mod
constant, iar indivizii, comunităţile şi societatea trebuie să se adapteze acestor
schimbări. În plus, gândirea ecologică ajută asistenţii sociali să nu definească
problema clientului exclusiv ca un proces psihologic sau ca un factor de mediu.
Germain şi Gitterman (1987: 488) explică acest fapt din perspectiva ecologică:
„nevoile şi greutăţile oamenilor sunt văzute ca rezultat ale schimbărilor dintre
indivizi şi mediu, nu doar ca produşi ai personalităţii sau mediului”. În mod evident,
perspectiva ecosistemică şi-a găsit aplicabilitate în teoria asistenţei sociale şi s-a
dovedit utilă, ajutând asistenţii sociali să-şi vadă scopurile şi clienţii din noi unghiuri
de vedere.

89
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Modelul ecologic aplicat în asistenţa socială a fost preluat din teoria

sistemelor având ca bază analiza şi înţelegerea relaţiei dintre individ şi propriul său
mediu.

I.4. Perspectiva etnică

Această perspectivă este necesară ori de câte ori în practică este implicat un
client care are un mediu de provenienţă diferit de cel al asistentului social şi, mai
ales, când există motive să se creadă că opresiunea socială şi discriminarea pot fi
legate de problema sau situaţia clientului. Aceasta este relevantă pe durata tuturor
etapelor procesului de ajutor.
Perspectiva conceptuală etnică atrage atenţia asupra faptului că mulţi dintre
clienţii instituţiilor de asistenţă socială sunt membri ai unui grup etnic şi, de aceea,
practica de asistenţă socială şi sistemul de servicii trebuie să fie în acord cu realitatea.
Clasa socială, culturală, etnică şi credinţa religioasă au un impact semnificativ asupra
comportamentului din timpul ajutorării şi asupra unui demers particular – sau chiar a
unui tip specific de serviciu – ce va fi perceput necesar, relevant şi util. Acesta oferă
informaţii despre cum defineşte clientul o situaţie particulară ca o problemă, ce
posibile soluţii ar putea avea, cum se aşteaptă clientul să fie tratat de către sistemul
de servicii şi de către cei care-i oferă serviciile.
Dolores Norton (1978) observă faptul că fiecare persoană este parte, simultan:
a sistemului de sprijin, care include atât influenţele educaţionale, politice, legale şi a
subsistemului de dezvoltare, care se constituie din majoritatea relaţiilor apropiate pe
care le are o persoană, cum sunt cele stabilite cu familia, cu reţelele de sprijin şi cu
vecinii. Dacă nu există congruenţă între valorile şi credinţele reprezentate de sistemul
de dezvoltare al unei persoane şi acelea ale sistemului de sprijin, atunci pot rezulta
conflicte, tensiuni etc. O astfel de incongruenţă apare mai ales la populaţiile
minoritare şi la imigranţii noi.
Este important ca asistenţii sociali să cunoască mediul social şi modelul
cultural al clientului, ceea ce Green şi Leigh (1989: 9) descriu ca fiind: „a acorda
ajutor sau asistenţă clienţilor în moduri care sunt acceptabile şi utile pentru ei,
deoarece ei sunt în congruenţă cu mediul cultural şi aşteptările clientului.
Competenţa etnică se referă şi la abilitatea celui care oferă un serviciu de a
învăţa despre contextul cultural al unei probleme prezentate şi de a adapta şi aplica
toate cunoştinţele necesare într-o expunere, diagnoză şi intervenţie profesională”.
Dacă grupul etnic al unui client poate fi suspectat de agresiune şi
discriminare, asistentul social trebuie să aibă în atenţie frica şi neîncrederea clientului
bazate pe experienţele sale (în cadrul grupului).

I.5. Perspectiva feministă

Perspectiva aceasta este necesară ori de câte ori există un motiv să se creadă
că discriminarea de gen este în măsură să atragă atenţia asistentului social. Este
aplicabilă de-a lungul etapelor procesului de ajutor, dar este importantă mai ales în
timpul expunerii şi definirii problemei.
Din perspectivă feministă, credinţele societale referitoare la diferenţele de gen
şi sex afectează modul în care problema unui client este definită de către un
profesionist, natura relaţiilor dintre cel ce-i oferă ajutor şi client şi tipul de asistenţă
adecvată clientului. Centrală pentru această perspectivă este prezumţia că problemele

90
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

unui client femeie şi problemele femeilor, în general, au întotdeauna o dimensiune

culturală şi politică. Asistenţii sociali trebuie să fie atenţi mai ales la impactul
valorilor societale şi a ideologiilor care conduc la dominarea şi exploatarea femeilor
de către bărbaţi.
Iată câteva dintre credinţele şi principiile ce au importanţă pentru această perspectivă
practică:
- relaţia client - asistent social este egalitaristă. Cel ce acordă ajutorul este
văzut ca un partener sau un coleg pentru client, nu ca un expert sau o figură
autoritară;
- problemele şi nevoile clientului sunt urmărite într-un context socio-politic. O
atenţie specială se acordă relaţiilor de putere din viaţa clientului;
- ajutorul nu se limitează doar la un demers clinic; în plus, se mai adaugă
acţiuni politice şi de consiliere pentru a schimba instituţiile societale (şi,
implicit, acţiunile acestora);
- cel ce oferă ajutor trebuie să prezinte experienţe personale relevante;
- procesul de ajutor presupune „împuternicire” şi are o componentă
educaţională puternică, incluzând lecţii despre sexism, stereotipuri privind
rolul sexului, discriminarea după gen, precum şi factori istorici care au
influenţat atitudinile faţă de femei, dar şi cum anume se văd femeile pe ele
însele;
- se aşteaptă ca şi clientul să fie un participant activ în cadrul procesului de
ajutor, iar atenţia se centrează mai degrabă pe forţa clientului decât pe
deficienţă;
- un accent deosebit se pune pe reţelele sociale creative ale femeilor şi pe
grupurile de suport.
Perspectiva feministă are în intenţie lucrul cu femeile, dar are multe
caracteristici – cum ar fi accentul pus pe putere, dreptate socială şi acţiune politică –
care pot fi aplicate în practică în toate situaţiile. Această perspectivă trebuie să fie
însuşită ca parte a cadrului practic de referinţă atât pentru asistenţii sociali bărbaţi,
cât şi pentru femei.

I.6. Perspectiva puterii

După Saleebey (1992: 6), perspectiva puterii cere asistentului social să fie
„ghidat mai întâi şi în principal de conştiinciozitate şi profund respect faţă de
abilităţile şi atributele pozitive ale clientului, de talentul, resursele şi aspiraţiile
acestuia”. Se presupune că toţi indivizii şi grupurile au depăşit rezervele de energie,
capacitate, curaj, putere, integritate şi alte evaluări. Dacă aceste procese sunt
recunoscute şi folosite în procesul de schimbare, ele sporesc motivaţia clientului şi
potenţialul pentru schimbarea pozitivă.
Dennis Saleebey (1992: 7) mai explică faptul că prin evaluarea puterii se
încearcă să se explice cum anume clientul „a fost condus să supravieţuiască, poate
chiar să prospere într-un mediu agresiv sau chiar catastrofal”.
Weick, Rapp, Sullivan şi Kisthardt (1989: 353) consideră că: „faptul că
oamenii au lipsuri este cunoscut, dar cea mai bună strategie pentru a păstra
câştigurile suplimentare este o accentuare conştientă asupra câştigurilor deja
realizate... Problema nu se referă la ce fel de viaţă a avut cineva, ci la ce fel de viaţă
vrea, apoi care sunt toate resursele individuale şi sociale disponibile pentru atingerea
scopului propus... Capacităţile, forţele cuiva nu sunt gândite pentru a desemna
simptome care reprezintă patologia. De aceea, nu e nevoie de un diagnostic clinic.

91
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Aspiraţiile exprimate de un client sunt considerate a fi sincere. Acceptarea şi

validarea înlocuiesc scepticismul despre ce pot realiza efectiv clienţii”.
Se ştie că în fiecare mediu, oricât ar fi de ostil, există indivizi şi organizaţii care
au grijă şi contribuie să facă ceva pozitiv. Pentru că perspectiva aceasta vede clienţii
drept nişte experţi rolul profesionistului este mai mult de intermediere sau de
consultant.
Această perspectivă este necesară în lucrul cu clienţii şi pe toată durata
fazelor procesului de ajutor.

II. TEORII ŞI MODELE ALE PRACTICII ÎN

ASISTENŢA SOCIALĂ

Asistenţa socială este complexă şi o putem înţelege doar în contextul social şi

cultural al participanţilor (asistent social, client). Teoriile despre asistenţa socială
trebuie să fie rezultatul contextului în care ele apar. De asemenea, trebuie să
influenţeze acel context şi prin aceasta să modifice atitudinile sociale faţă de
asistenţii sociali, ideile şi valorile lor.
Fiecare profesie încercă să-şi creeze propriul câmp de acţiune, este interesată
de anumite fenomene şi uzează de anumite aparate teoretice care o ajută să-şi creeze
o imagine de sine stătătoare.
Butrym (1976) consideră că “asistenţii sociali nu-şi mai pot permite folosirea
şi formularea de generalizări, dacă vor în mod serios să-şi îmbunătăţească atât
calitatea serviciilor oferite, cât şi procesul de pregătire profesională.”
Teoriile sunt unelte de lucru care le ghidează comportamentul şi intervenţia.
“Funcţia cunoaşterii în asistenţa socială - notează Polansky - este de a creşte
capacitatea practicianului de a-şi controla conştient şi deliberat mediul de lucru”.
Evans (1976) oferă o tipologie a teoriilor care pot fi regăsite în practică şi
face distincţie între baza ştiinţifică şi cea experimentală de desfăşurare a asistenţei
sociale. El consideră că această distincţie implică o alta între teoriile implicite şi cele
explicite. „Teoriile explicite mai sunt cunoscute şi ca teoriile ale practicii, derivate
din baza de cunoştinţe de ştiinţe sociale a asistenţei sociale, iar teoriile implicite sunt
teoriile practice rezultate din munca directă de asistenţa socială”.
Howe (2001:18-22) vede această formulă de prezentare a teoriilor din
asistenţa socială ca teorii ale practicii şi teorii practice, mai degrabă seducătoare,
decât folositoare. Autorul menţionat descrie procesul de cristalizare a bazei teoretice
în asistenţa socială în şapte etape:
- investigarea – asistentul social era un culegător de fapte, un investigator,
neexistând o recunoaştere explicită a teoriei;
- psihanaliza – singura teorie folosită de asistenţii sociali era cea psihanalitică. În
această etapă, accentul s-a mutat de pe practic / material, pe psihologic /
terapeutic;
- Şcoala de diagnoză şi Şcoala funcţionalistă – asistenţii sociali şi-au dat seama că
trebuie să-şi exercite profesia împreună cu clientul şi nu asupra clientului. Pe
această bază, practica ia în considerare prezentul “aici şi acum”, realităţile
situaţiei curente care includ implicarea terapeutică a serviciilor sociale. În şcoala

92
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

de diagnoză, centrul de greutate al procesului de schimbare era asistentul social

care diagnostica problema, prescria şi efectua tratamentul, în timp ce în şcoala
funcţionalistă centrul de greutate al procesului de schimbare este clientul, iar
asistentul social este cel care facilitează şi încurajează potenţialul de dezvoltare
al clientului (Goldstein, 1973);
- achiziţionarea – folosirea pe scară din ce în ce mai largă a ideilor inspirate din
sociologie şi psihologie, fără o sistematizare;
- inventarierea – s-a realizat o listare a teoriilor din punctul de vedere al eficienţei
practice, s-a remarcat prezenţa abordărilor teoretice ale studiilor de caz şi s-a
încercat o descriere a câmpului de aplicare practică a fiecărei teorii;
- scopul comun şi unificarea teoriilor – exista convingerea că teoriile asistenţei
sociale şi metodele practice de intervenţie aveau un scop comun, încercându-se
definirea unei teorii unificante şi a unei abordări practice unitare, era înţeles
eronat substratul cunoaşterii fiinţei umane în contextul societăţii şi se deschidea
drumul spre ultima etapă de:
- clasificare a teoriilor de asistenţă socială ca: teorii pentru asistenţa socială -
încearcă să explice oamenii şi situaţiile în care aceştia se află şi teorii ale
asistenţei sociale – caută să precizeze natura, scopul şi caracterul asistenţei
sociale.
O perspectivă practică nu poate fi aplicată singură. Ea se foloseşte împreună
cu diferite teorii şi modele practice. Spre exemplu, un asistent social operând din
perspectiva generalistă poate alege să folosească tehnici comportamentale, teorii
asupra micro-grupurilor şi / sau teorii privind schimbarea organizaţională, în funcţie
de rolurile ce pot duce la performanţă şi cerinţele impuse de situaţia practică.
Practicienii mai specializaţi pot acţiona după un număr mic de teorii sau modele, dar
aplicându-le cu profundă abilitate şi conştiinţă.

II.1. Practica bazată pe modelul interacţionist

Modelul a fost dezvoltat de către şi pentru asistenţii sociali. Poate fi utilizat

într-o mare varietate de cazuri, este aplicabil în lucrul cu indivizii, familiile şi
grupurile mici, iar participarea clienţilor poate fi voluntară sau involuntară.
Acest model este asociat în asistenţa socială cu numele lui Shulman şi se
centrează pe patru elemente majore: oamenii / clienţii / beneficiarii serviciilor
sociale, interacţiunile cu şi între oameni, sistemele sociale şi oamenii cu care clientul
interacţionează şi pe durata şi etapele procesului de ajutor (vezi din capitolul II,
Procesul de ajutor).
Orientat asupra procesului de ajutor, modelul se centrează pe interacţiune ca
experienţă curentă a clientului. Se presupune că atât clientul cât şi cei cu care acesta
interacţionează fac eforturi pentru a se implica tot mai mult şi a păstra cât mai strânse
relaţiile interpersonale, chiar dacă uneori pot apărea conflicte în cadrul acestor relaţii.
Un mare accent se pune pe contextul social. Nici relaţiile clientului cu ceilalţi,
nici problemele clientului nu pot fi înţelese în afara contextului social şi de mediu.
Şi, desigur, asistentul social face parte din acel context aflat mereu în schimbare.
Modelul interacţionist cere asistentului social să fie foarte activ, responsabil şi uman
– o „a treia forţă” care acţionează ca mediator între oameni şi între oameni şi sisteme.
Lawrence Shulman (1992:21) descriere procesul de ajutor ca un triunghi: „în
stânga este clientul cu tot ce deţine el, încercând să negocieze cu sistemele
importante în timp ce, adeseori, se şi apără, îndepărtându-le pe cele de care nu are
nevoie. În dreapta, se află sistemele (familie, şcoală, spital etc.) căutând să

93
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

încorporeze şi clientul, dar, adesea, acţionând ambivalent. În centru stă asistentul

social ale cărui direcţii de acţiune şi abilităţi sunt mobilizate în efortul de a ajuta
clientul şi sistemul să depăşească obstacolele care îi blochează angajamentul.”

II.2. Practica bazată pe teoria behavioristă

Pentru a folosi această abordare cu succes, trebuie să se specifice şi să se

definească în mod operaţional un comportament care are nevoie fie să sporească, fie să
diminueze în frecvenţă, durată sau intensitate. Apoi, sau clientul, sau profesionistul
trebuie să fie capabil să controleze schimbarea de comportament dorită. Acest model
poate fi folosit şi în cazul unui client involuntar dacă profesionistul are abilitatea de a
monitoriza îndeaproape comportamentul clientului şi autoritatea de a recompensa
clientul. Are o aplicabilitate mai restrânsă dacă nevoile clientului se centrează în primul
rând pe procesele mentale, cum sunt luarea deciziilor, conflictele de valori.
Premisa principală a teoriei behavioriste este aceea că oamenii repetă
comportamentele care sunt recompensate şi le abandonează pe cele pentru care nu sunt
recompensaţi sau pentru care sunt pedepsiţi. Cu alte cuvinte, comportamentul este
determinat de consecinţele sale. Prin întărire, asistentul social poate ajuta clienţii să
elimine comportamentele disfuncţionale şi îi învaţă modele dezirabile de acţiune.
Procesul de schimbare cere modificarea mediului înconjurător imediat al
clientului în aşa fel încât elimină şi recompensează comportamentele dorite şi nu
întăreşte comportamentele disfuncţionale.
Această modalitate, mai multe decât oricare alta, pune accentul pe observaţia
behavioristă, adunarea datelor şi evaluarea datelor înaintea, în timpul şi după
intervenţie. Deciziile care conduc procesul la schimbare se iau pe baza datelor şi nu pe
baza presupunerilor despre cum ar trebui să se comporte oamenii şi cum o fac de fapt.
Tehnica behavioristă a fost preferată de profesioniştii ce lucrează asupra
comportamentului rezidenţial şi a cazurilor de corecţie atunci când este posibilă
observarea recompenselor pe care ei le primesc. În multe aplicaţii, clientul este învăţat
cum să-şi modifice comportamentul în funcţie de capacitatea sa de a se autocontrola.

II.3. Practica bazată pe modelul structural

Modelul este destinat intervenţiilor la nivel individual şi familial. Dat fiind că

atenţia asistentului social este centrată pe persoana aflată într-un mediu anume şi că
este inerentă dificultatea de a acorda atenţie ambelor dimensiuni (persoană şi mediu),
asistenţii sociali au tendinţa de a alege fie o orientare clinică, fie o orientare de
schimbare socială.
Metoda structurală pretinde ca practicienii să ia în considerare, mai întâi,
mediul social. În timp ce majoritatea celorlalte orientări au în atenţie mai mult
ajutarea indivizilor să se adapteze situaţiilor, metoda structurală vrea să modifice în
primul rând mediul înconjurător pentru ca, astfel, să descopere mai bine nevoile
individului.
Gale Goldberg şi Ruth Middleman (1989:16) explică faptul că această metodă
se sprijină pe două supoziţii:
- „problemele nu sunt văzute drept patologie individuală, ci drept o manifestare a
unor ordonări sociale inadecvate. În acest fel, clienţii [...] nu sunt [...] văzuţi ca
indivizi cu deficienţe [...];

94
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

- schimbarea socială este obligaţia tuturor asistenţilor sociali, indiferent de locul

pe care îl ocupă în ierarhia birocratică. În fapt, [schimbarea socială] începe cu
modul în care practicienii direcţi conceptualizează răspunsurile lor unui anumit
client. Schimbarea socială nu este [...] transmisă sau ordonată de către asistenţii
sociali ci mai degrabă este urmată la fiecare nivel de lucru, în fiecare zi, de către
toţi asistenţii sociali şi, în special, de aceia care trebuie să se întâlnească direct
cu clienţii.”

Acest model identifică patru roluri pentru un asistent social (educator,

mediator, consilier şi broker) şi afirmă că acesta poate trece de la un rol la altul în
funcţie de nevoile clientului. Modelul structural este construit pe baza câtorva
principii fundamentale: să se adreseze clientului, să întreprindă acţiuni prin care să
identifice şi să-i aibă în atenţie pe alţii care au nevoi similare clientului, să
maximizeze suporturile care există în mediul ambiant al clientului, să-l înveţe şi să-i
reamintească comportamente şi abilităţi care vor ajuta clientul să-şi controleze
propria viaţă (vezi din capitolul II Rezolvarea problemelor).

II.4. Practica bazată pe teoria centrată pe client

Accentuează asigurarea activităţii sociale prin sporirea auto-înţelegerii şi

sentimentelor de auto-apreciere printr-un proces non-directiv de ajutor care
accentuează asupra ascultării active şi reflectării asupra gândurilor şi sentimentelor
clientului.
Metoda cere clientului să fie voluntar, puternic motivat, altruist şi despovărat de
factori externi sau de mediu. Avându-şi originile în tradiţiile umaniste şi filosofice
existenţiale, această metodă arată unicitatea fiecărei persoane, percepţiile de sine şi
înţelesurile date experienţei personale. Este construită pe o imagine pozitivă şi
optimistă – oamenii sunt fundamentali buni, pro-sociali, străduindu-se spre auto-
depăşire şi căutarea sensului vieţii.
Schimbarea se produce când sunt identificate şi examinate anumite bariere
psihologice auto-impuse, în felul acesta împiedicându-se dezvoltarea personală
pozitivă, a potenţialului înnăscut al clientului. Asistenţii sociali caută să demonstreze
deschidere, empatie, uzând frecvent de parafrazare, reflectare şi alte tehnici de
ascultare activă. Practicianul trebuie să nu emită judecăţi de valoare, să nu dea
sfaturi şi să evite etichetările şi diagnosticările. Atenţia se centrează pe „aici şi acum”
mai degrabă decât pe experienţa trecută.

II.5. Practica bazată pe modelul intervenţiei în caz de criză

Modelul de intervenţie în caz de criză este aplicabil ori de câte ori acţiunea
unui individ sau a unei familii a fost afectată dramatic de o pierdere personală sau de
o tragedie. Se foloseşte timp de 4-6 săptămâni după evenimentul care a provocat
criza.
Modelul arată importanţa unei intervenţii focalizate şi limitate ca timp asupra
unei persoane care este incapabilă să acţioneze din cauza unei crize personale.
Howard Parad şi Libbie Parad (1990:4) explică faptul că intervenţia în caz de criză
este un proces pentru „a acţiona activ influent psiho-social pe durata unei perioade
de dezechilibru pentru a aplana impactul imediat al unor evenimente stresante,

95
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

neplăcute şi pentru a ajuta la mobilizarea [...] capacităţilor psihologice şi a resurselor

sociale ale persoanelor direct afectate de această criză [...].”
Eforturile de intervenţie au două scopuri principale:
- să liniştească sau să tempereze evenimentele;
- să susţină persoana şi să o ajute [...] prin clarificare terapeutică imediată şi
orientare pe perioada crizei.
Această metodă diferă de celelalte deoarece presupune:
- luarea legăturii imediat cu clientul şi răspuns rapid din partea celui care oferă
ajutor;
- lucrul într-un timp limitat;
- atenţia focalizată pe configuraţia crizei (natura producerii evenimentului şi
sensul subiectiv al cestuia pentru client);
- accentuarea deciziilor luate pentru ajutora clientului şi trecerea la acţiune;
- mobilizarea resurselor de ajutor din cadrul reţelei sociale a clientului.
Malcolm Payne (1997:95) defineşte intervenţia în criză ca “o acţiune menită
să întrerupă derularea unei serii de evenimente care ar duce la perturbări în
funcţionarea normală a persoanei“. După Robert W. Roberts şi Robert H. Nee, criza
reprezintă o “tulburare în creştere“. Individul încearcă să-şi menţină echilibrul, iar în
momentul când acesta dispare, se instalează “situaţia de criză“. Caplan o consideră
drept o “perturbare situaţională acută“ iar L. Rapoport o defineşte ca fiind o “
tulburare stabilizată“.
O criză nu înseamnă, în mod necesar, un eveniment tragic sau neobişnuit, ci
poate fi o componentă normală a dezvoltării şi maturizării noastre. În asemenea
momente însă, modalităţile noastre obişnuite de a reacţiona, resursele utilizate nu
sunt eficiente. Incapacitatea de adaptare derivă fie din faptul că ne confruntăm cu o
situaţie nouă, fie pentru că nu am putut-o anticipa, fie pentru că evenimentele ne-au
depăşit. Dacă un individ este “depăşit“ de forţe externe sau interne (intrapsihice) sau
interpersonale, atunci, o vreme, echilibrul este pierdut.
În situaţiile de criză, individul reacţionează în funcţie de posibilităţile proprii
de rezolvare a problemei, încercând să revină la vechiul echilibru. După o situaţie de
acest gen, individul, familia, grupul pot să-şi regăsească vechiul echilibru sau să
atingă unul nou ce poate fi calitativ superior sau inferior celui iniţial.
Cercetările arată că persoanele care au reuşit să facă faţă unor situaţii de criză
anterioare şi să le rezolve într-un mod satisfăcător vor trece mai uşor peste o situaţie
asemănătoare ulterioară, decât cei ce nu au reuşit să le rezolve mulţumitor pe cele
dinainte.
Naomi Golan (1978) prezintă un studiu considerat printre cele mai complete
legate de intervenţia în criză. Principalele puncte reliefate de aceasta au fost:
- fiecare persoană, grup sau organizaţie trece prin perioade de criză de-a
lungul existenţei;
- cauzele declanşării crizelor pot fi evenimente neobişnuite sau situaţii dificile
(evenimentele neobişnuite pot fi previzibile - probleme ale adolescenţei,
căsătoria etc. - sau neprevăzute - decese, incendii, inundaţii etc.);
- perioadele vulnerabile apar când aceste evenimente ieşite din comun duc la
pierderi importante;
- echilibrul persoanelor se referă la capacitatea acestora de a face faţă
problemelor;
- evenimentele stresante pot fi văzute în trei ipostaze: ameninţare, pierdere sau
încercare / provocare - cu cât problemele din trecut au fost rezolvate cu
succes, cu atât sunt mai la îndemână diverse soluţii viabile de rezolvare a
noii probleme şi cu atât este mai puţin probabilă apariţia unei noi stări de

96
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

criză; nerezolvarea cu succes a problemelor din trecut scade şansa rezolvării

problemelor actuale şi, prin urmare, posibilitatea instalării crizei este mai
mare;
- toate crizele îşi găsesc o modalitate de soluţionare în 6-8 săptămâni;
- persoanele aflate în situaţii de criză sunt mai deschise la sugestii, adică mai
cooperante;
- persoanele care au trecut cu succes peste o perioadă de criză învaţă noi
metode de rezolvare a problemelor care le măresc astfel capacitatea de a face
faţă problemelor viitoare.
Golan (1986) prezintă nivelurile intervenţiei în criză:
- primul nivel este acela în care asistentul social evidenţiază simptomele,
readuce clientul la stadiul funcţional anterior crizei sau încearcă să-i
amelioreze situaţia actuală, ajută familia şi comunitatea să asigure suportul
necesar clientului;
- cel de-al doilea nivel presupune o intervenţie mult mai complexă, şi anume:
asistentul social ajută clientul să înţeleagă legătura dintre situaţia de criză din
prezent şi cele din trecut, îi ajută să dezvolte noi modalităţi eficiente de
rezolvare a problemei.
Deşi este foarte greu de delimitat şi de tratat fiecare fază a procesului de
intervenţie în parte, literatura de specialitate arată că intervenţia în criză poate fi
împărţită în trei faze: faza iniţială, de mijloc şi faza finală.

O schemă condensată a fazelor intervenţiei în criză ar putea fi următoarea:

I. Faza iniţială
1. focalizarea pe situaţia de criză (concentrată pe “aici şi acum“, concentrată pe
starea emoţională a clientului şi pe evenimentele care au condus la apariţia ei);
2. evaluarea (se evaluează tulburările determinate de criză, se evaluează priorităţile
clientului şi decide care sunt problemele cele mai importante de abordat);
3. contractul (se definesc scopurile, sarcinile pentru client şi pentru asistentul social).

II. Faza de mijloc

1. culegerea datelor (obţinerea datelor care lipsesc, clarificarea unor informaţii,
selectarea subiectelor de discuţie mai importante);
2. schimbări comportamentale (verificarea mecanismelor de învăţare a noi
comportamente în aria de interes pentru caz, stabilirea scopului, stabilirea
obiectivelor specifice, combinarea de sarcinilor cognitive cu sarcinile
comportamentale).

III. Faza finală

1. decizii finale (verificarea perioadei care a trecut de la primul interviu şi stabilirea
/sau reamintirea datei ultimei şedinţe, propunerea de întâlniri mai rare pentru
pregătirea clientului în vederea încheierii contractului de asistare);
2. evaluarea (sumarizarea progreselor făcute, revederea celor mai importante subiecte
atinse, revederea sarcinilor, obiectivelor stabilite şi a modului în care au fost
îndeplinite sau nu);
3. planificarea pentru viitor (discutarea problemelor actuale, discutarea planului de
viitor al clientului, ajutarea clientului să se acomodeze cu ideea întreruperii situaţiei
de asistare/ a contractului, ajutarea clientului să accepte ideea reîntoarcerii la
agenţie/organizaţie cu alte probleme dacă va mai fi cazul).

97
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

II.6. Practica bazată pe modelul centrat pe sarcină

Această metodă poate fi folosită în cazul indivizilor, cuplurilor, familiilor şi

grupurilor mici şi poate fi adaptată şi pentru lucru cu un client involuntar. Din cauza
accentului pus pe acţiune şi pe încheierea acordului, metoda este mai utilă clienţilor
care încearcă să-şi rezolve problema provocată de resursele insuficiente (loc de
muncă, locuinţă, grija zilei de mâine, transport etc.).
După discutarea problemei sau a situaţiei lor, unii clienţi ştiu de ce au ei
nevoie să facă, dar sunt incapabili să acţioneze şi să ia măsurile necesare pentru a-şi
schimba situaţia în mod semnificativ. Accentul în cadrul acestui model este pus pe
ajutorarea clientului să acţioneze, acţiunile specifice fiind numite sarcini.
Sarcinile ce trebuie îndeplinite / realizate pot lua mai multe forme: luarea unei
decizii într-un anumit interval de timp, asigurarea resurselor de care este nevoie,
învăţarea unei deprinderi, exprimarea grijii pentru cineva implicat etc. Sarcinile mai
mari sunt transformate în sarcini mai mici în aşa fel încât clientul să aibă succes şi să
fie motivat. Prioritare sunt preocupările pentru limitarea numărului de sarcini la două
sau trei pe săptămână. O astfel de structurare şi limitare temporală ajută clientul să
rămână focalizat şi să-şi mobilizeze resursele proprii. Modelul este unul empiric,
accentuând monitorizarea şi măsurarea sau evaluarea îndeplinirii sarcinilor.
Accentul pus, în cadrul acestui model, pe acţiune şi pe îndeplinirea sarcinilor
nu ar trebuie interpretat ca o lipsă de interes pentru sentimentele şi gândurile
clientului. Cu toate acestea, această metodă se bazează pe credinţa că oamenii sunt
mult mai dispuşi pentru schimbare ca rezultat al unei acţiuni decât al simplei discuţii
privind gândurile şi sentimentele lor.
Intervenţia centrată pe sarcină vizează următoarele domenii problematice:
conflictele interpersonale, insatisfacţia în relaţiile sociale, dificultăţi în performanţele
de rol, probleme comportamentale (Coulshed, Veronica, 1993: 76).
Etapele procesului de ajutor sunt :
- explorarea problemei – selectarea, clarificarea, definirea problemei în termeni
comportamentali şi stabilirea priorităţilor. (ex. “Când îţi duci fiul la şcoală, cine
te ajută? Cum reacţionezi? Ce se întâmplă după aceea?”)
- acordul cu clientul – stabilirea împreună cu clientul a obiectivelor schimbării.
(ex., “Ai putea face asta până la următoarea întâlnire? / Este clar pentru tine ce
am convenit împreună?”)
- formularea obiectivului imediat de intervenţie (“Se pare că soţul tău nu te ajută
în rezolvarea problemelor casnice. Ce s-ar putea face ca să te ajute mai mult?”)
- realizarea sarcinilor (ex. “Cine – ce are de făcut?”)
- încheierea este programată de la începutul procesului de ajutor şi se realizează
prin analiza rezultatelor, a eforturilor realizate de client, a eforturilor asistentului
social, ale membrilor reţelei de ajutor (ex. “De cât timp crezi că avem nevoie?” /
“Timpul nostru se apropie de sfârşit, am convenit că…” )

II.2. Practica bazată pe modelul focalizat pe soluţie

Metoda se foloseşte în cazul indivizilor şi al familiilor şi este utilizată în

situaţiile în care clientul şi asistentul social sunt limitaţi în ceea ce priveşte timpul
acordat întâlnirilor lor.

98
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

O serie de influenţe, unele dintre ele economice, obligă asistenţii sociali să

pună mare accent pe eficienţă şi să limiteze numărul întâlnirilor cu clientul. Acest
fapt a dat naştere la noi modele ce presupun o limitare a timpului, modele de
consiliere şi terapie realizate în intervale scurte de timp. Intervenţia focalizată pe
soluţie se bazează pe câteva supoziţii şi principii:
- schimbarea rapidă şi rezolvarea rapidă a problemelor sunt posibile
(cercetările nu au demonstrat încă că terapia de lungă durată este mai
eficientă decât terapia de scurtă durată);
- toţi clienţii (indivizi, familii) au ideile necesare, forţa şi resursele pentru a
începe rezolvarea problemelor lor, acestea trebuiesc identificate, mobilizate
şi susţinute de către asistentul social;
- nu este necesar să se înţeleagă cauza unei probleme pentru a o rezolva.
Deoarece problemele sunt construcţii sociale, există mai multe moduri de a
vedea şi de a defini o situaţie şi multe modalităţi de a rezolva o problemă.
Nu există doar o cale de a aborda o situaţie neplăcută;
- schimbările pozitive mici sunt necesare deoarece, în timp, au un impact
pozitiv asupra tuturor celorlalte părţi ale sistemului client.
Acest modele se focalizează mai mult pe natura soluţiilor date de client la o
problemă decât pe natura problemei. Soluţia găsită de client este mai importantă
decât rezolvarea problemei de către profesionist. Sarcina profesionistului este de a
ajuta clientul să identifice şi să aplice propriile soluţii. Sunt folosite diferite tehnici
pentru a ajuta clientul să recunoască faptul că el deţine un oarecare control asupra
problemei şi are unele idei aplicabile pentru a o rezolva cel mai bine.

II.8. Practica bazată pe terapia familială

Condiţia necesară pentru a se folosi diferite modele de terapie familială este

ca membrii familiei să aibă cel puţin un nivel minim de interes unul pentru celălalt şi
să dorească prezervarea sau întărirea familiei lor. Cel puţin unul dintre membri ar
trebui să fie clienţi voluntari, deşi se aşteaptă ca şi ceilalţi să fie cooptaţi şi să
participe.
În acest cadru larg de lucru există numeroase teorii şi modele care au foarte
multe în comun: sistemul familial este unitatea supusă atenţiei, toţi sau majoritatea
membrilor familiei sunt angajaţi în procesul de schimbare, atenţia este îndreptată
spre interacţiunea membrilor în interiorul sistemului familial, accentul este pus pe
„aici şi acum” şi se utilizează tehnici active (spre exemplu, sculptura familială, jocul
de rol etc.). Practicianul, în terapia familială, trebuie să fie eclectic. Pentru a lucra cu
familiile practicianul trebuie să cunoască o serie de metode cum ar fi:
- metoda comunicării (Satir, 1988) presupune că problemele familiei sunt cauzate
mai ales de comunicarea deficitară. Schimbarea se produce atunci când membrii
familiei învăţă să-i asculte realmente pe ceilalţi şi se exprimă ei înşişi deschis şi
onest. Practicianul modelează comunicarea şi foloseşte diferite exerciţii pentru
a-i ajuta pe membrii familiei să se exprime;
- metoda structuralistă (Minuchin, 1993) se centrează mai ales pe structurile
familiale. O atenţie aparte este acordată interacţiunii dintre subsistemele
conjugal, parental şi frăţesc, precum şi interacţiunii din interiorul fiecărui
subsistem. Alianţele neacceptate dintre aceste subsisteme şi orice alte neajunsuri
constituie surse majore pentru disfuncţiile familiale. Schimbarea intervine doar
atunci când rolurile şi responsabilităţile membrilor familiei sunt clarificate şi
acceptate de toţi;

99
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

- metoda sistemelor familiale (Papero, 1990) este focalizată pe lupta membrilor

familiei de a fi simultan şi parte a grupului familial, dar şi indivizi separaţi de
sistemul familial. Apar probleme atunci când un individ fie îşi anihilează
propriul eu şi este implicat în familia lui, fie, la cealaltă extremă, refuză
conexiunea sau legătura cu familia lui. Metoda aceasta recunoaşte şi tendinţa
unei familii de a respecta modelele stabilite de generaţia anterioară (transmiterea
intergeneraţională a disfuncţiei) şi este sensibilă să urmeze ciclul vieţii de
familie;
- metoda terapiei familiale strategice (Haley, 1987) acordă atenţie în principal
regulilor de familie (credinţele sau convingerile familiei despre cum anume
trebuie să fie şi să gândească membrii acesteia) şi distribuţiei şi folosirii puterii.
Termenul strategic are înţelesul de rol activ şi directiv din partea terapeutului în
alegerea strategică a intervenţiilor care vor schimba familia după un model de
comportament considerat de dorit de către terapeut;
- metoda învăţării sociale (Sanders, 1993) îşi ia conceptele şi tehnicile din terapia
behavioristă. Se presupune că problemele şi conflictele familiale apar deoarece
membrii acesteia nu au învăţat abilităţile şi deprinderile fundamentale, cum sunt
comunicarea, rezolvarea conflictelor, interrelaţionarea, iar comportamentul
propriu fiecăruia nu este încadrat în sistemul familial. De aceea, practicianul
pune mare accent pe învăţarea deprinderilor. Terapia familială funcţională
(Alexander, 1982) se aseamănă cu metoda învăţării sociale, dar mai examinează
şi contextul social în care apar problemele familiale şi disfuncţiile cauzate de
comportamentele problemă. Comportamentele problemă sunt văzute drept
eforturi fără succes ale membrilor familiei pentru a trece de la dependenţă la
independenţă, de la libertate la control şi de la intimitate la distanţă;
- metoda narativă (Gilligan, Price, 1993) se focalizează pe povestirile şi istoriile
comunităţii sau culturii (spre exemplu, biografii, documentare, filme etc.) pe
care oamenii le folosesc drept cadre de referinţă pentru a descrie situaţiile lor şi
pentru a le da sens şi valoare. Este recunoscută forţa limbajului şi modelele de
gândire înrădăcinate în societatea noastră pentru a arăta modul în care noi
gândim despre noi înşine, ne construim „realitatea” şi definim problemele
noastre individuale şi de familie. Tehnicile speciale de intervievare se folosesc
pentru a ajuta membrii familiei să reexamineze modul lor de a gândi şi să
construiască povestiri alternative care să conducă la noi modele de
comportament.

Majoritatea metodelor de terapie familială au fost dezvoltate în urma lucrului

cu familiile din clasele de mijloc şi de sus, clasele mai înstărite. Nu se poate lucra la
fel de bine cu familiile sărace sau cu membrii grupurilor minoritare. Asistenţii
sociali sunt determinaţi să aleagă metodele care se pot adapta practicii de bază şi să
accentueze mai mult pe acţiunea socială şi pe construcţia mediului înconjurător
persoanei.
Pentru a-i ajuta să facă această alegere, Allie Kilpatrick şi Thomas Holland
(1995) oferă un model integrativ care leagă folosirea diferitelor metode sau tipuri de
intervenţie asupra familiei de patru nivele de funcţionare a familiei. În mod
consecvent, metoda recomandată pentru o familie care se confruntă cu nevoi de bază
diferă de metodele recomandate pentru familiile care au probleme economice, ca şi
cele ce apar în urma unor limitări sau lipsei de intimitate din cadrul relaţiilor
familiale.

100
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

II.9. Practica bazată pe modelul păstrării unite a familiei

Metoda se aplică atunci când copilul se află se află în situaţii de risc şi când
există motive de a crede că o intervenţie intensă şi bine focalizată, precum şi
monitorizarea frecventă vor reduce suficient de mult şansele ca acel copil să fie
abandonat, neglijat sau abuzat.
Există câteva modele desemnate intervenţiei în familiile disfuncţionale unde
există risc de abandon şi / sau risc de neglijare şi care au următoarele caracteristici:
- asistentul social stabileşte şi menţine o relaţie de suport, educativă cu
familia;
- serviciul de asistenţă socială este disponibil 24 de ore pentru apeluri în caz
de criză sau pericol;
- numărul de cazuri pentru un asistent social este mic (2-6);
- serviciul are o durată limitată de cel mult 4 luni;
- domiciliul este locul principal pentru oferirea serviciilor;
- se oferă o mare varietate de servicii;
- accentul cade pe identificarea şi consolidarea puterii familiale;
- se folosesc resursele informale şi formale de ajutor (familia extinsă, biserica,
vecinătatea, grupurile de suport etc.);
- părinţii rămân responsabili pentru familia lor ca principali îngrijitori.

II.10. Practica bazată pe teoriile privind microgrupurile

Propune optimizarea activităţii sociale a indivizilor sau grupurilor prin

participarea la experienţa unui grup mic sub conducerea unui profesionist.
Clientul trebuie să dorească să participe la discuţii şi la activităţile micro-
grupului şi să se comporte în aşa fel încât să nu se rupă de grup sau să-i rănească pe
ceilalţi membri. Experienţele grupului pot fi desemnate pentru un anumit număr de
scopuri (spre exemplu: educativ, terapeutic, sprijin mutual, acţiune socială). Un
conducător de grup abilitat va fi capabil să angajeze clienţi ce nu sunt participanţi
voluntari.
Lucrul cu grupurile presupune o mare varietate de situaţii pentru o
multitudine de scopuri. Cu toate că sunt unele diferenţe de metodă, aceste diferenţe
sunt, de obicei, o manieră de accentuare sau stimulare. Diferenţele sunt legate de
scopul grupului (spre exemplu, liderul grupului, terapeutul, profesorul, mediatorul,
persoana care oferă anumite facilităţi) şi atenţia, care este focalizată mai mult pe
comportamentul indivizilor ce formează grupul sau pe activitatea grupului ca sistem
social.
Numeroase teorii privind grupurile mici oferă asistenţilor sociali cunoştinţe
temeinice, cum ar fi cele legate de relaţiile de grup, scopuri, structură şi norme,
coeziunea de grup, conflict, stadii de dezvoltare a grupului şi comunicarea în cadrul
grupului. Pentru ilustrare, este util să identificăm câteva căi prin care poate diferi
munca cu grupul şi câteva cadre de lucru care influenţează practica.
Sarcina grupurilor sunt comune pentru practica serviciilor indirecte. Aceste
grupuri orientate spre un scop tind să fie doar structurale sau formale. Astfel de
grupuri sunt comitetele, personalul agenţiilor, grupurile de întâlnire şi grupurile de
planificare din comunitate. Grupurile acestea lucrează după un orar, o agendă de

101
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

lucru şi clarifică sarcinile şi rolurile conducătorilor sau liderilor de grup, dar şi

responsabilităţile membrilor.
Modelul de mediere plasează asistentul social în rolul unui mediator între
membrii grupului şi între grup şi mediul său, incluzând şi agenţia care a aprobat
formarea grupului. Această metodă pune o mare valoare pe auto-determinarea
clientului.
Metoda tratamentului de grup vede grupul ca un mediu terapeutic cu o
influenţă pentru schimbarea comportamentului membrilor săi. Atenţia este centrată
mai mult pe membrii ca indivizi şi pe problemele pe care le au ei în afara grupului.
Cu toate acestea, comportamentul unui client în interiorul grupului poate fi luat ca o
modalitate de exprimare şi ilustrare a atitudinii sale şi a modelelor sale
comportamentale. În cadrul acestor grupuri, asistentul social îşi asumă rolul de
terapeut, expert şi lider de grup.
În unele grupuri, cum ar fi acelea destinate tratamentului persoanelor abuzate
sexual şi a celor dependente de alcool şi droguri, este greu să se facă apel la
confruntare, iar membrilor li se cere să respecte cu stricteţe regulile. În astfel de
grupuri, auto-determinarea nu constituie o prioritate. În alte situaţii, grupurile sunt
folosite pentru a susţine creşterea normală şi dezvoltarea, dar şi învăţarea
deprinderilor obişnuite pentru a trăi, mai degrabă decât pentru a depăşi problemele
serioase sau corectarea comportamentului disfuncţional.
Multe grupuri sunt părţi ale unor programe, tabere de vară, programe în afara
şcolii şi programe oferite adulţilor.
Grupurile acestea folosesc metoda dezvoltării. Lucrătorul social îşi asumă, de
regulă, rolul de lider, planificator şi organizator al activităţilor de grup.
Când grupurile sunt destinate învăţării şi educaţiei, ele sunt bine orientate, iar
asistentul social îşi asumă rolul de lider şi de profesor.
În funcţie de destinaţie (de exemplu, educaţia părinţilor învăţarea abilităţilor
de comunicare etc.) şi de numărul întâlnirilor cu grupul, există sau nu o mulţime de
accente puse pe interacţiunea membrilor, construirea adevărului şi dezvoltarea unui
sentiment de apartenenţă la grup.
O serie de influenţe teoretice din afara profesiei de asistent social au avut
impact asupra modului în care asistenţii sociali acţionează în practică cu grupurile şi,
desigur, cu indivizii şi familiile.
Este vorba despre teoria gestaltistă, analiza tranzacţională, grupurile de
conflict, psihodrama, modificarea comportamentului şi cultura pozitivă a
membrilor/sentimentul apartenenţei la grup (Encyclopedia of Social Work, 1995).

II.11. Practica bazată pe modelul de auto – ajutor

Această metodă se sprijină pe convingerea că un individ poate fi ajutat de

aceia care au experimentat probleme similare şi prin care, în procesul de ajutor a
celorlalţi, oamenii învăţă să depăşească propriile probleme. Alcoolicii anonimi,
părinţii singuri, părinţii adoptivi sunt doar unii dintre cei care formează grupuri de
auto-ajutor. Grupurile au reguli şi un lider. Rolul de conducător este preluat pe rând
de către toţi membrii grupului.
Majoritatea grupurilor de auto-ajutor sunt desemnate pe baza a cinci supoziţii
şi convingeri:
- oamenii au nevoie să-şi spună povestea şi să fie ascultaţi de către ceilalţi. Ei
sunt receptivi mai ales la sugestiile celor care au probleme şi experienţe de
viaţă similare;

102
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

- toţi oameni au forţe care pot fi mobilizate – oamenii pot primi ajutor după
cum pot şi oferi ajutor celorlalţi;
- oamenii se simt mai confortabil în cadrul grupurilor mici care sunt
informale, necompetitive, nebirocratice, neelitiste;
- oamenii vor şi pot folosi reguli şi principii simple care oferă un ghid practic
despre cum se pot rezolva problemele zilnice;
- ajutorul şi grija pentru ceilalţi este o activitate umană necesară şi nu o marfă
de schimb.
Pentru ca această metodă să fie eficientă, clientul trebuie să aibă o participare
voluntară, să dorească să participe la o serie de întâlniri de grup, să îi asculte pe
ceilalţi şi să ofere informaţii şi păreri personale. Asistenţii sociali pot avea legături cu
grupurile de auto-ajutor în câteva moduri: apropierea clienţilor de grupurile potrivite,
acordarea consultaţiilor atunci când este nevoie, activitate în sprijinul comitetului
consultativ al grupului.

Concluzii

Metodele de intervenţie în asistenţa socială pot avea asemănări sau pot fi

diferite în funcţie de ceea ce au în atenţie. Unele diferă în termenii supoziţiilor
principale prin modul şi cauza pentru care se produce schimbarea, iar altele diferă
prin caracteristicile clienţilor. O activitate de lungă durată a asistentului social este
alegerea atentă a schemei de perspective, teorii şi modele care marchează stilul său
practic şi care satisfac cel mai bine nevoile clienţilor.
Nu se poate afirma că o metodă este superioară alteia şi că asistentul social
trebuie să stăpânească doar câteva. O practică bună trebuie să includă perspective
multiple şi un număr crescut de teorii şi modele de practică.
Asistentul social trebuie să se orienteze spre perfectarea instruirii şi educării
profesionale prin intermediul cunoaşterii fundamentelor teoretico-metodologice. În
afara gamei de cunoştinţe acumulate în timpul pregătirii academice, practica este
inoperabilă fără cunoaşterea tehnicilor specifice fiecărei etape din cadrul procesului
de ajutor.

Bibliografie

1. Alexander, J., Parsons, B., Functional Family Therapy, California, Brooks /

Cole, 1982
2. Bricker-Jenkins, Mary, Lockett, Patricia, Women: Direct Practice în
Encyclopedia of Social Work, vol 3, Washington, D.C.: NASW., 1995
3. Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative,
Bucureşti,1993
4. Encyclopedia of Social Work, 19th, Washington, D.C.: N.A.S.W., 1995
5. Germain, Carel, Gitterman, A., „Ecosystems Perspective” în Encyclopedia of
Social Work, vol 1, Washington, D.C.: N.A.S.W. 1987
6. Gilligan, S., Price, R., eds. Terapeeutic Conversation, N.Y. W.W. Norton, 1993
7. Golan, Naomi, „Crisis Theory” în Social Work Treatment. Interlocking
Theoretical Approaches, third edition, Free Press, S.U.A., 1986
8. Goldberg, G., Midellman, Ruth, The Structural Approach to Direct Practice in
Social Work, N.Y., Columbia University Press, 1989
9. Greene, Roberta, Ephross, P., Human Behavior Theory and Social Work
Practice, N.Y., Aldine,1991
103
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

10. Haley, Jay, Problem-Solving Therapy, 2nd edition, San Francisco, 1987
11. Howe, D., Introducere în teoria asistenţei sociale. Importanţa aplicării teoriei
în practică, Editura MarLink, Bucureşti, 2001
12. Irimescu, Gabriela, Tehnici specifice în asistenţa socială. Curs, Editura Univ.
„Al.I.Cuza” Iaşi, 2002
13. Klipatrick, A., Holland T., Working with Families: An Integrative Model by
Level of Functioning, Allyn & Bacon , 1991
14. Landon, Pamela, „Generalist and Advanced Generalist Practice” în
Encyclopedia of Social Work, vol 2, Washington, D.C.: N.A.S.W., 1995
15. Midellman, Ruth, Goldberg, G., Skills for Direct Practice in Social Work, N.Y.,
Columbia University Press, 1990.
16. Miftode, V. (coord.) Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza’ Iaşi, 2004
17. Minuchin, S., Nichols, M., Family Healing, N.Y. Free Press, 1993
18. Papero, D., Family Sistem Theory, Allyn & Bacon, 1990
19. Parad, H., Parad, L., Elements of Crissis Intervention, Pacific Grove, California,
1990
20. Payne, M.S., Modern Social Work Theory, 2nd edition, Macmillan Press, S.U.A.
1997
21. Perlamn, Helen Social Casework: A Problem Solving Process. Chicago,1957
22. Rodway, Margaret, „Systems Theory” în Social Work Treatment, coord. Turner
F., N.Y. Free Press., 1986
23. Saleebey, D. The Streghts Perspective in Social Work Practice, N.Y. Longman,
1992
24. Sanders, M., Dadds, M., Behavioeral Family Intervention, Allyn & Bacon ,
1993
25. Satir, V., Conjoint Family Therapy, 3rd, Editura Palo Alto, California, 1983
26. Schlesinger, E. Devore, Wynetta, „Ethinic Sensitive Practice” în Encyclopedia
of Social Work, vol 1, Washington, D.C.: N.A.S.W. 1995
27. Sheafor, W.B. , Horejsi, R.C., Horejsi A. Gloria, Techniques and guidelines for
Social Work Practice, 4th Edition, Allyn and Becon, S.U.A., 1997
28. Shulman, L., International Scial Work Practice: Toward an Empirical Theory,
Itasca, 1991
29. Smith, R., Elements of Ecology, N.Y. Harper & Row, 1986
30. Weick, Ann, Rapp C., Sullivan, P., A „Streghts Perspective for Social Work
Practice” în Social Work Journal, nr. 35, 1989
31. Woods, Mary, Hollis Florence Casework: A Psychosocial Therapy, 4th Editura
N.Y., Mc.Graw-Hill, 1990

Aplicaţia 1
Recitiţi teoriile asistenţei sociale din manualul ID, anul I.

104
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

III.TEHNICI DE BAZĂ ÎN PRACTICA

ASISTENŢEI SOCIALE

Delimitări practice

Asistenţa socială este o activitate profesională centrată pe ajutorul indivizilor,

grupurilor şi comunităţilor, orientată spre sporirea şi restabilirea capacităţilor de
adaptare socială şi crearea condiţiilor favorabile din punct de vedere social pentru a-
şi îndeplini scopurile. (N.A.S.W., 1973: 4-5 )
Asistenţii sociali întâlnesc în activitatea lor oameni ce provin din diverse
medii şi categorii sociale, trebuind să dea dovadă de flexibilitate. De asemenea, ei
trebuie să fie deschişi spre acţiune şi să înveţe să acorde atenţie modului în care
comportamentul personal afectează alţi oameni. Întâlnirea cu clientul, faptul că le
este permis să cunoască trecutul clientul, să le exploreze viaţa îi ajută pe de o parte să
înţeleagă lumea clientului, ce a determinat decizia lor, dar şi să contribuie la
dezvoltarea lor personală.
Uneori, asistenţii sociali, şi în speciali debutaţii, se aşteaptă să existe modele
de intervenţie, metode şi tehnici universal aplicabile, neglijând unicitatea persoanei şi
faptul că ei trebuie să aleagă dintre mai multe variante pe cea mai potrivită. Adesea,
ei doresc să motiveze clientul pentru a-şi extinde reţeaua de suport, deşi, la rândul
lor, au nevoie de o reţea de profesionişti capabilă să ofere feed-back şi susţinere.
Munca asistenţilor sociali este ghidată de un cod etic, de valori şi norme
deontologice .

III.1. Construirea relaţiei de ajutor

Pepinsky & Pepinsky definesc relaţia de ajutor ca o construcţie ipotetică

necesară pentru a desemna caracterul implicit al interacţiunii observabile dintre doi
indivizi, în timp ce Sheizer & Store o definesc drept începutul interacţiunii cu o altă
persoană / client ce contribuie într-un mod uşor şi pozitiv la îmbunătăţirea situaţiei
acestuia, iar C. Rogers o defineşte ca pe o relaţie în care cel puţin una dintre persoane
are intenţia de a-şi promova, creşte, dezvolta şi îmbunătăţi viaţa.

III.2. Concepte ce caracterizează relaţia de ajutor

- congruenţa – abilitatea persoanelor care ajută de a fi ei înşişi fără necesitatea de a

prezenta o mască profesională clientului. În relaţia cu clientul suntem autentici fiind
conştienţi de sentimentele şi reacţiile clientului aşa cum le-a trăit el;
- empatia – abilitatea de a adopta sistemul de referinţă al clientului;
- înţelegerea empatică - răspundem sincer şi precis la sentimentele şi experienţele
clientului;

105
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

- atitudinea pozitivă - clientul este stimat ca o persoană cu valoare şi demnitate; nu se

emit judecăţi la adresa clientului, ci se acceptă atitudinile, valorile, comportamentele
acestuia;
- concreteţe – răspunsul dat clientului trebuie să fie foarte aproape de sentimentele şi
experienţele clientului, ajutându-l pe acesta să opereze cu domeniile problemei şi cu
conflictele emoţionale pe care le are.

III.3. Deprinderei de comunicare folosite în relaţia ajutor

Prezenţa efectivă, deprindere folosită pentru dezvoltarea relaţiilor inter-

personale şi a relaţiei de ajutor în asistenţa socială. În practică este folosită împreună
cu ascultarea activă, dar în scopul învăţării acestor deprinderi, în acest capitol, vor fi
prezentate separat.
A fi prezent efectiv se referă la modul în care asistentul social, care oferă ajutor,
poate fi împreună cu clientul din punct de vedere fizic şi psihologic. A fi prezent
efectiv implică:
- a sta cu clientul faţă în faţă sau cu corpul orientat la 900 fără bariere fizice între
client şi asistentul social;
- a adopta o poziţie deschisă, nondefensivă care poate fi citită de client ca semn de
încredere şi implicare;
- a sta aplecat, cu interes, a da corpului flexibilitate şi un grad de răspuns care
întotdeauna este gândit ca favorizând şi uşurând relaţia cu clientul;
- a menţine contactul vizual cu clientul.
Este important să ţinem seama de modul în care corpul nostru este folosit ca sursă
de comunicare, să fim conştienţi de acest lucru. Citirea reacţiilor propriului corp este un
pas important pe care trebuie să-l facem înaintea citirii reacţiilor clientului.
Încercaţi să fiţi relaxaţi şi naturali în comportament, să nu aveţi mişcări rapide,
compulsive care să-l facă pe client să se gândească “Ce vă face să fiţi aşa de nervos?”
Oamenii sunt diferiţi din punct de vedere cultural şi individual şi modul în care-şi arată
unul altuia atenţia este diferit. De aceea trebuie să fiţi cu clientul prin întreaga
dumneavoastră atitudine, trebuie să arătaţi clientului că vă este familiar procesul de
ajutor şi că sunteţi capabil să lucraţi cu el.
Calitatea prezenţei dumneavoastră împreună cu clientul, atât în comunicarea verbală
cât şi în cea non-verbală, trebuie să indice foarte clar clientului că sunteţi dornic să
lucraţi cu el şi credeţi că puteţi să-l ajutaţi. Nu trebuie să existe neconcordanţe între
mesajele verbale şi cele non-verbale pe care le transmiteţi clientului. Comunicarea non-
verbală este strâns legată de comunicarea verbală, în diferite moduri( Knapp, 1972) :
- prin repetare, atunci când unele indicaţii verbale privind direcţia sunt acompaniate
de indicaţii gestuale;
- prin contradicţie, ca în cazul unei persoane care spune: ”Ce, eu nervos?” înainte de
un examen, deşi respiră agitat şi îşi frânge degetele. Acesta poate fi un bun exemplu
despre faptul că mesajele non-verbale pot exprima cu mult mai mare claritate
adevăratele trăiri pe care le încearcă o persoană la un moment dat;
- prin substituirea mesajelor verbale cu cele non-verbale, ca în cazul unui manager
care se reîntoarce la birou având o expresie necăjită, ce spune: “Am avut o întâlnire
oribilă”, fără ca vorbele să fie rostite;
- prin completarea mesajelor verbale cu sublinieri non-verbale, ca în cazul
managerului care pune mâna pe umărul colaboratorului său, utilizând o anumită
tonalitate a vocii pentru a indica importanţa ataşată mesajului;

106
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

- accentuarea - mesajele non-verbale le pot accentua pe cele verbale, adesea pot mări
impactul mesajului verbal. Ex., dacă se comunică clientului îngrijorarea, mesajul
poate fi mai puternic dacă este însoţit de indicii non-verbale (ridicarea sprâncenelor,
încruntare);
- reglarea – mesajul non-verbal ajută la reglarea cursului conversaţiei. Dacă aprobăm
din cap o persoană care vorbeşte, ea continuă să vorbească, dar dacă ne uităm în altă
parte persoana poate, momentan, să-şi întrerupă discursul.

Ascultarea activă

Abilitatea asistentului social de a formula întrebări este complementară abilităţii de a

asculta activ; aceste calităţi definesc un bun practician care acordă sprijin clientului încurajându-
l să accepte forme active ale schimbării.
Ascultarea poate fi prezentată prin intermediul a trei procese: receptarea mesajului,
interpretarea mesajului, transmiterea mesajului.
Receptarea reprezintă un proces închis, eşecul în receptare intervenind în momentele
când asistentul social încetează să asculte cu atenţie.
Interpretarea mesajului este, de asemenea, un proces închis, presupunând analiza
mesajului receptat şi înţelegerea semnificaţiei acestuia. Erorile se pot instala datorită
distorsiunilor care împiedică înţelegerea cu acurateţe a mesajului transmis de client. Problemele
apărute se centrează pe tendinţa asistentului social de a asculta ceea ce doreşte să audă de la
client (se anulează comunicarea bidirecţională).
Transmiterea mesajului reprezintă secvenţa finală a ascultării. Se consideră că un
asistent social poate recepta corect un mesaj, dar, datorită lipsei abilităţilor de comunicare, poate
avea dificultăţi în transmiterea mesajului; oricum, aceste probleme par a fi mai uşor de corijat
decât în procesele anterioare.

Se poate vorbi de patru tipuri de răspuns specific ascultării:

- clarificarea
- parafrazarea
- reflectarea
- rezumarea

Clarificarea

Are următoarele scopuri:

- face explicit mesajul clientului;

- confirmă acurateţea perceperii mesajului de către asistentul social;
- verifică corectitudinea înţelegerii mesajului.
În conexiune cu clarificarea trebuie să se realizeze distincţia dintre partea cognitivă şi
cea afectivă a mesajului. Partea din mesaj care oferă informaţii despre situaţie sau eveniment,
care include referinţe la persoane, obiecte reprezintă secvenţa cognitivă a mesajului. Iar partea
din mesaj care poate releva sentimente, emoţii şi se caracterizează prin folosirea unor expresii
semnificative pentru trăirile emoţionale reprezintă secvenţa afectivă a mesajului.

107
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Parafrazarea

Reprezintă o reformulare a mesajului clientului de către asistentul social care utilizează

propriile expresii; scopul parafrazării constă în a ajuta clientul să se concentreze asupra ideilor
pe care le-a formulat incoerent şi să încerce o analizare a acestora.

Reflectarea

Poate fi considerată sinonimă cu răspunsul la partea afectivă a mesajului. Scopul reflectării

constă în:
a) a încuraja clientul să exprime cât mai multe dintre sentimentele sale;
b) a sprijini clientul în a experimenta stări emoţionale intense;
c) a ajuta clientul să devină conştient de sentimentele care l-ar putea domina.

Rezumarea

Poate fi definită ca un ansamblu de două sau mai multe parafrazări şi reflectări care
exprimă, în mod concentrat, mesajul clientului. Scopul constă în a realiza legătura dintre
elementele mesajului, a oferi şi a asigura feed-back, a identifica teme repetate în
mesajul clientului. ( Carkhuff, R., 1986)

Bariere

- Ascultarea neadecvată - în conversaţie este foarte uşor ca atenţia să ne fie distrasă.

Adesea ne trezim implicaţi în propriile gânduri, preocupaţi de propriile nevoi, prea
dornici de a ajuta clientul, atraşi de clientul care are probleme asemănătoare cu ale
noastre.
- Ascultarea evaluativă - pe măsură ce clientul spune problema instinctiv, clasificăm,
ierarhizăm faptele sale: “Ceea ce spune acum clientul este bun / rău; acceptat /
neacceptat; important / neimportant; plăcut / neplăcut”. A înţelege punctul de
vedere al clientului nu este acelaşi lucru cu a accepta punctul de vedere. Sunt
momente când nu putem face o judecată de valoare decât după ce a fost înţeles
complet şi apoi trebuie ajutat clientul să-şi depăşească punctul de vedere
neproductiv pentru el. Nu emitem judecăţi decât după ce am înţeles clientul şi
punctul său de vedere. Forme ale ascultării evaluative:
a) Ascultarea filtrantă - în procesul socializării, în familie sau în grupul de prieteni
ne dezvoltăm diferite filtre prin care ne ascultăm pe noi înşine şi îi ascultăm pe
alţii. Modelul cultural propriu desemnează lucrurile cărora le acordăm atenţie şi
cele ignorate. Filtrele noastre personale introduc prejudecăţile (proces care
acţionează uneori inconştient) ce influenţează abilitatea de a asculta. Cu cât
filtrul cultural este mai puternic, cu atât este mai mare posibilitatea ca ascultarea
să fie influenţată sau supusă prejudecăţilor. Fiecare avem prejudecăţi (în legătură
cu sexul, rasa, naţionalitatea, statutul social, convingerea religioasă, preferinţele
politice, stilul de viaţă) care distorsionează înţelegerea despre client şi, de aceea,
clientul, pentru a fi ajutat, trebuie ascultat. Teoriile studiate pot acţiona ca un
filtru ce distorsionează percepţiile. Teoriile ne ajută să vedem clientul în toată
complexitatea, dar nu trebuie să anihileze abilitatea de a asculta pentru că ceea
ce spune clientul nu se încadrează în nici una din teoriile studiate.

108
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

b) Ascultarea centrată pe fapte mai mult decât pe persoane – este o problemă a

începătorilor care cer foarte multe informaţii clientului. O posibilă soluţie ar fi
ascultarea în mod contextual prin introducerea faptelor în sistemul social şi
concentrarea pe temele şi mesajele cheie transmise de client.
c) Ascultarea simpatetică - majoritatea profesioniştilor ştiu că, dacă lucrează cu
simpatie, devin simpatici, sentiment care poate deveni foarte puternic, iar
percepţia asupra situaţiei clientului să fie deformată. Ex., simpatia =
complicitate: dacă simpatizez cu o clientă care spune că soţul ei este oribil fără
să-mi dau seama, sunt, de fapt, de partea ei şi s-ar putea ca soţul să nu fie chiar
aşa de rău precum îl descrie.
d) Întreruperea – situaţia în care întreruperea este bine venită este în timpul unui
monolog al clientului (excepţie - clientul vorbeşte despre sentimentele/ emoţiile
sale) sau pentru clarificare. ( Carkhuff, R., 1986)

Empatia (Egan, 1986) este abilitatea de a pătrunde şi de a înţelege lumea clientului

şi de a comunica acest fapt şi clientului.
Printr-un răspuns empatic, ascultătorul comunică vorbitorului faptul că el înţelege şi
acceptă sentimentele clientului ca şi motivele care stau la baza acestor sentimente.
Pentru a comunica empatic, ascultătorul trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe: (Turock, A., 1993)
- (de) receptare: evitarea elementelor personale de distragere a atenţiei; ascultarea,
atât a ceea ce se spune, cât şi a modului în care se spune; repetarea de către
ascultător a ceea ce clientul a spus;
- (de) procesare: identificarea sentimentelor dominante; luarea în considerare a
motivelor care stau la baza sentimentelor clientului; luarea în considerare a
motivelor pentru care un anume eveniment este atât de important pentru client;
- (de) răspuns: răspunsul va utiliza termeni puternici legaţi de descrierea
sentimentelor, termeni precişi şi concişi; termeni noi (în măsura posibilului) când va
descrie semnificaţia evenimentului aşa cum îl vede clientul; pentru a începe să
răspunzi empatic, întrebuinţează următoarea structură: Te simţi... (cuvântul care
exprimă sentimentul) pentru că... (conţinutul).

Pentru a răspunde empatic trebuie să identificăm: esenţa mesajului transmis, să

ascultăm contextul în care a fost formulat mesajul şi să răspundem selectiv la unul
din cele trei domenii (comportament/ sentiment/ experienţă).
Atunci când ascult clientul îmi pun întrebarea dacă mesajele de bază sunt
transmise în termenii unor experienţe, sentimente sau comportamente care subliniază
sentimentele. Este foarte important să verific înţelegerea mesajului cu clientul, să mă
asigur că percepţiile sunt corecte. Folosim formula:
“Simţiţi că…pentru că…”
“Vreţi să spuneţi că…pentru că…”
Când începem răspunsul cu “Simţiţi că…,” trebuie urmat de categoria corectă
de sentimente şi cu intensitatea corectă. Declaraţii ca: “Vă simţiţi deranjată, supărată,
furioasă”, îmbracă grade diferite de emoţii din aceeaşi categorie.
Când clientul vă împărtăşeşte emoţii, sentimente, s-ar putea ca sentimentele să
fie sau nu asociate cu situaţia lor problemă. Ex., un client îşi exprimă supărarea din
cauza faptului că este cuprins de teamă când vorbeşte cu tatăl său. Dacă în reacţia
empatică selectăm frica şi nu supărarea, clientul se va simţi neînţeles. În această
situaţie, reacţia empatică corectă ar putea fi: “Vă simţiţi supărat pentru că lăsaţi teama
să vă învingă când discutaţi cu tatăl dumneavoastră.” – Arătăm clientului că am înţeles
că teama = supărare pe sine însuşi.

109
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Formularea în sine nu este atât de importantă, ci doar ne furnizează cadrul

pentru a comunica înţelegerea clientului. Mulţi dintre începători folosesc una din
formulările descrise mai sus pentru a comunica esenţa mesajului. Profesioniştii
experimentaţi au tendinţa de a evita formulările tip.

Ascultarea contextului – o reacţia empatică se bazează şi pe contextul în care a

fost formulat mesajul.
Ex., Iulian este un tânăr adolescent acuzat că a bătut un copil de ţigani pentru că acesta a
îndrăznit să vină în cartierul lui. Iulian este acum în spital, iar medicii au hotărât că este
bine ca Iulian să discute cu un consilier.
- contextul trebuie să includă atitudinile sale care implică prejudecăţile fată de
minorităţi, şi manifestările de violenţă care apare în mod normal în cartierul său.
Tatăl său a murit când era în şcoala elementară, iar mama sa consumă frecvent
alcool.
Asistentul social trebuie să ţină seama de factorii de mediu şi trebuie să-l provoace şi să-
l ajute să-şi dea seama dacă el controlează mediul sau dacă mediul îl controlează pe el.

Răspunsul selectiv la unul din cele trei domenii: comportamente, sentimente,

experienţe.
Asistentul social a ales să se concentreze pe sentimentele clientului, deoarece a
considerat că frustrarea şi iritarea sunt sentimente care predomină la client şi că ar fi
foarte bine dacă acesta şi le-ar exterioriza.
Uneori este foarte drăguţ cu mama, dar majoritatea timpului este îngrozitor. Îi
cere tot timpul ceva, este morocănos şi sarcastic.”
Asistentul social pune accentul pe experienţă, pe inconsistenţa comportamentală
a tatălui, pentru că aceasta este esenţa mesajului pe care-l transmite clientul.
Profesioniştii eficienţi nu se cantonează de o anumită formulare şi atunci când vor să
transmită empatia ei se gândesc la contextul în care apare situaţia evocată de client.
Pentru unii clienţi, frica de intimitate face relaţia de ajutor foarte dificilă, se simt
ameninţaţi de discutarea sentimentelor lor, iar în aceste cazuri este bine ca asistentul
social să se concentreze pe experienţe şi, comportamente şi gradual, să treacă la
explorarea sentimentelor.

Când asistentul social a încercat să se concentreze pe sentimente, a fost

întâmpinat de rezistenţa clientului, iar când a ales să reacţioneze în mod selectiv la
experienţă, i-a dat spaţiu clientului să reacţioneze. Acest mod de a aborda discursul
funcţionează atunci când clientul nu intră în profunzime în timpul unui moment sensibil.
În mesajul empatic vom evita:
- să nu avem nici o reacţie sau să nu spunem nimic;
- să răspundem cu un clişeu;
- să răspundem cu o interpretare;
- să dăm sfaturi;
- să pretindem că înţelegem dacă nu înţelegem;
- să repetăm ca papagalul cele spuse de client.

Avantajele empatiei

Empatia construieşte o relaţie de comunicare interpersonală, stimulează

dezvăluirea despre sine, vă ajută să verificaţi dacă aţi înţeles cele spuse de client, este un
mod de a rămâne în contact cu experienţele, sentimentele şi comportamentele clientului.

110
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Explorarea situaţiei problemă

Formulări de genul “Problema clientului nu este chiar atât de serioasă.”/

“Clientul acesta ar trebui să-şi rezolve singur problema”./ “Nu am timp pentru probleme
atât de simple”, nu sunt folositoare în timpul unui proces de ajutor. Profesioniştii
experimentaţi nu optează pentru extreme, ci mai degrabă, rămân în domeniul empatic,
aproape de experienţa clientului, de hotărârea clientului de a cere ajutor şi explorează
situaţia problemă.
Dacă problema este complexă, are mai multe dimensiuni, atât clientul cât şi
asistentul social se vor confrunta cu situaţia de debut a relaţiei de ajutor, de stabilire a
priorităţilor.
- Dacă clientul este într-o situaţie de criză, mai întâi ajutăm clientul să depăşească
situaţia de criză (există o formă specială de intervenţie în caz de criză).
- Începem cu problemele pe care clientul le vede importante (chiar dacă noi am ajuns
la concluzia că acestea nu ar fi adevăratele probleme) şi arătăm, astfel, clientului că
problemele sale sunt importante pentru noi.
- Începem cu problemele care par să cauzeze cea mai mare durere, care-i fac
vulnerabili şi, în acelaşi timp, deschişi procesului de ajutor. Trebuie să fim atenţi că,
în astfel de situaţii, clienţii cer foarte mult de la asistenţii sociali.
- Concentraţi-vă pe problema pe care clientul doreşte să o rezolve (indiferent de
gravitatea ei). Cooperarea clientului este importantă şi nu trebuie insistat prea
devreme pe problemele sensibile.
- Începeţi cu o sub-problemă rezolvabilă dintr-o situaţie problemă mai gravă. Iată
cum ajutăm clientul să se concentreze pe problema esenţială (Lazarus, 1978, 1981):
1. cerem clientului să folosească doar un cuvânt pentru a-şi descrie problema şi 2.
cerem clientului să formuleze cu acest cuvânt o propoziţie simplă care să descrie
problema sa.

Provocarea clientului – ajutarea clientului de a găsi noi perspective care să-l

facă să treacă la acţiune. Pentru a fi eficienţi, trebuie să înţelegem punctul de vedere al
clientului şi modul în care clientul îşi vede propria lume. Uneori înţelegerea empatică a
clientului nu este suficientă, de aceea, clienţii trebuie provocaţi pentru a se schimba.
Provocarea într-o anumită formă este folosită pentru a induce schimbarea şi văzută ca
element central al procesului de ajutor.
Farrelly & Brandsma (1974) au formulat următoarele ipoteze legate de
provocare:
- clientul se poate schimba dacă alege schimbarea;
- clienţii au mai multe resurse de a se descurca cu problemele de viaţă decât îşi dau ei
seama sau presupun majoritatea asistenţilor sociali;
- atitudinile şi comportamentele mal-adaptative şi antisociale ale clientului pot fi
alterate în mod semnificativ indiferent de gradul de severitate sau cronicitate.
Dacă Egan a folosit conceptul de provocare, alţi specialişti au folosit conceptul de
confruntare, căruia i-au dat semnificaţii apropiate. Egan (1986) spunea că confruntarea
pune clientul într-o situaţie neplăcută, o situaţie care trebuie evitată şi, de aceea,
foloseşte cuvântul de provocare ca o invitaţie făcută clientului să-şi examineze
comportamentul interior şi exterior care pare să fie autodescurajator sau să cauzeze rău
altora.

111
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Domenii ce trebuie provocate la client (Carkhuff, R., 1986):

- Întotdeauna clientul trebuie provocat în a-şi asuma răspunderea pentru propriile lor
probleme.
Este foarte obişnuit pentru client să refuze să-şi asume răspunderea pentru propriile
probleme. De obicei, există o întreagă listă de forţe externe şi persoane pe care îi place
să dea vina.
De aceea, unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le facem este să aducem aminte
clientului că problema este a sa. (ex., clienţii din închisoare ne pot convinge cu mare
uşurinţă că nu au făcut nimic grav)
- Clientul trebuie provocat atunci când nu reuşeşte să-şi definească problema. Este
ceva foarte obişnuit ca un client să-şi formuleze problema astfel încât nici asistentul
social să nu vadă rezolvarea şi este probabil ca acest client să solicite milă şi
simpatie din partea asistentului social.
- Clienţii trebuie provocaţi când fac greşeli sau distorsiuni în interpretarea pe care o
dau sentimentelor sau comportamentelor de importanţă majoră. Motivul pentru care
trebuie să provocăm clienţii aflaţi în această situaţie este acela că, adesea, ei nu
reuşesc să se descurce în situaţii problemă din cauza modului în care interpretează,
înţeleg sau etichetează experienţa, comportamentul, sentimentele lor. Numim
aceasta greşeală sau distorsiune de interpretare.
- Trebuie provocaţi întotdeauna clienţii care folosesc evaziunea, evadarea şi micile
jocuri în timpul intervenţiei.
- Trebuie provocaţi clienţii care nu reuşesc să identifice sau să înţeleagă consecinţele
comportamentelor lor. Mulţi clienţi au probleme cu modul de a gândi pozitiv.
Modul de gândire negativ stă în calea rezolvării problemelor clientului.
- Dacă clientul se simte bine în propriile iluzii şi profită de ele, înseamnă că încearcă
să şi le păstreze. Dacă sunt recompensaţi pentru micile jocuri din timpul intervenţiei,
vor continua să aibă o abordare în joacă a vieţii.
- Funcţia acestui pas de ajutor este crearea unei atmosfere care să descurajeze aceste
mici jocuri ale clientului cu asistentul social. Trebuie transmisă următoarea atitudine
- dacă clientul încearcă să spună non-sensuri, o să provocaţi acest lucru în timpul
interviului. Motivul pentru care trebuie procedat astfel este că jocurile sunt moduri
cheie în care clientul îşi manifestă reluctanţa şi rezistenţa. Unii profesionişti au
sugerat că e posibil ca în timpul jocului clientul să aibă o încercare de a limita
reacţia asistentului social. Profesioniştii care sunt antrenaţi în astfel de jocuri sunt
foarte uşor distraşi de client de la adevăratele probleme.
- Clientul joacă rolul de victimă a împrejurărilor, a celorlalţi, a vieţii. Victima este
aceea care câştigă întreaga atenţie şi întregul sprijin. Clientul care joacă rolul de
victimă nu trebuie să fie responsabil de comportamentul său, iar opresorii victimei
sunt văzuţi ca răul suprem. În realitate, clientul, prin rolul de victimă, îşi exercită
controlul.
- Clientul se scuză mereu – Wiheeler & Janis (1980) au stabilit patru categorii de
scuze care trebuie provocate:
Complezenţa – clienţii nu reuşesc să vadă cât de serioasă este situaţia în care se află.
Raţionalizarea – clienţii care se bazează pe presupuneri ce nu sunt adevărate sau pe
informaţii distorsionate. Dacă nu provocăm acest lucru înseamnă că permitem clientului
să evite ceea ce nu vrea să facă.
Amânarea – formularea de tipul “asta nu trebuie făcut acum” – trebuie provocată
Clientul spune “Nu sunt eu acela care trebuie să acţioneze” – clientul aşteaptă ca
asistentul social să-i rezolve problema.

112
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Aplicaţia 2

Folosiţi aceste deprinderi în timpul practicii de specialitate. Pentru a vă

verifica încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Cât de atent sunt să nu suprainterpretez comportamentul non-verbal?

2. Cât de bine observ comportamentul non-verbal al clientului şi cât de bine
sesizez discrepanţele dintre comportamentul verbal ş acel non-verbal?
3. Cât de atent ascult ceea ce spune clientul remarcând experienţele,
comportamentul, sentimentele?
4. Cât de eficient ascult punctul de vedere al clientului în special când simt că
acest punct de vedere trebuie contrazis, provocat, modificat?
5. Cât de uşor mă acordez la mesajele de bază transmise de client?
6. Cât de eficient sunt în identificarea unor teme în povestea clientului?
7. Ce mă distrage în a-l asculta cu mai multă atenţie şi ce pot să fac pentru a
elimina distragerile?
8. Cât de eficient observ indiciile care să–mi arate diferenţa dintre realitate şi
ceea ce spune clientul?
9. În ce măsură pot identifica modurile în care clientul exagerează, se
contrazice, interpretează greşit realitatea ?
10. Cât de eficient ascult ceea ce se petrece în interiorul meu, pe măsură ce
interacţionez cu clientul?

IV. PROCESUL DE AJUTOR

În literatura de specialitate, prima referire la procesul de ajutor aparţine lui

Richmond (1917), mai târziu (1957) Perlman descrie fazele de rezolvare a unei
probleme de către client: studierea problemei şi a contextului care a declanşat
problema, diagnosticul rezultat în urma analizării problemei, tratamentul care
presupune schimbarea şi rezolvarea problemei.
Plecând de la fazele procesului de ajutor descrise de Perlman, specialiştii în
domeniu au detaliat şi nuanţat etapele parcurse de către client împreună cu asistentul
social după semnalarea problemei. Acestea sunt: identificarea şi definirea problemei
clientului şi a situaţiei problemă, culegerea datelor şi analiza situaţiei, evaluarea
problemei, stabilirea scopului şi a obiectivelor, elaborarea planului de viitor, iniţierea
acţiunii pe baza planului stabilit (intervenţia), monitorizarea progresului, atingerea
scopului. Procesul de ajutor, deşi prezentat ca o suită de paşi, în realitate are forma

113
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

unei spirale, cu reveniri la fazele anterioare şi reajustarea obiectivelor propuse pentru

atingerea scopului (Sheafor, Horejsi & Horejsi, 1997)

Caracteristici ale procesului de ajutor

- confidenţialitate – toate informaţiile pe care le oferă clientul sunt

confidenţiale, secrete;
- creştere şi schimbare – relaţie dinamică ce se modifică pe măsura
interacţiunii cu clientul;
- sprijin – se oferă clientului un sistem de sprijin ce asigură stabilitatea
necesară asumării propriei probleme şi schimbării comportamentului;
- onestitate – comunicare cinstită şi directă, astfel încât climatul stabilit între
client şi asistentul social să fie caracterizat de încredere şi acceptare.

Bariere în construirea procesului de ajutor

- a sfătui – asumarea răspunderii de a ghida şi a rezolva problemele clientului

determină neimplicarea acestuia în procesul de schimbare, neasumarea
răspunderii personale, crearea dependenţei de serviciile sociale;
- a moraliza – când facem aceasta, evaluăm comportamentul şi indicăm ceea
ce ar trebui sau nu să facă, cum ar trebui să se simtă, inducând un sentiment
de vinovăţie. Dacă procedăm astfel, schimbăm valorile clientului în direcţia
propriului sistem de valori, uitând să evaluăm şi să înţelegem clientul din
perspectiva lui;
- a judeca şi a critica – comunicarea ineficientă şi neacceptată pune asistentul
social în poziţia de a vedea problemele clientului dintr-un sistem de referinţă
exterior. În aceste situaţii nu mai suntem obiectivi, nu mai căutăm să
identificăm comportamentele non-adaptative ale clientului, ci îl obligăm să
renunţe la relaţia de ajutor, inducând sentimentul de vinovăţie;
- a lăuda şi aproba excesiv – se foloseşte de profesionişti cu precauţie.
Răspunsul pozitiv dat clientului nu trebuie să fie o încercare de a face
clientul să se simtă mai bine. În acest mod nu facem ca problema clientului
să dispară, ci, dimpotrivă, lăudând în mod superficial, emitem un mesaj prin
care negăm problema.

Etape ale procesului de ajutor

În literatura de specialitate se pot regăsi mai multe modele ale procesului de

ajutor specifice asistenţei sociale. Propun spre analiză modele Egan (1990), Shulman
(1991), Ivey (1988) şi Sheafor, Horejsi, & Horejsi (1997), Perlman (1957) şi
Doremus (1976) aplicabile în situaţii diferite şi cu clienţi diferiţi, dar şi metodele şi
tehnicile folosite în practică în diferite etape ale procesului de ajutor. Delimitarea
etapelor şi subetapelor procesului de ajutor se realizează în special din considerente
didactice, în practică etapele / subetapele se corelează şi se întrepătrund.
În procesul de ajutor se porneşte de la dorinţele clientului, deşi, adesea, el se
află într-o situaţie dificilă şi are o reţea minimă de susţinere, iar sarcina asistentului
social este aceea de a-l informa pe acesta de diversele posibilităţi, de a încerca să
ajute clientul să-şi analizeze propria situaţie, de a găsi argumente pro şi contra şi
astfel să-l ajute să ia decizii corecte.

114
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Modelul Shulman (1991)

1. Faza de început: faza în care asistentul social clarifică rolurile şi tipul de servicii
pe care poate să le ofere. În această fază sunt folosite următoarele deprinderi care
ajută la orientarea clientului spre relaţia de ajutor:
- Clarificarea scopului – afirmaţii clare din partea asistentului social care ajută la
definirea aşteptărilor reciproce;
- Clarificare rolului – afirmaţii făcute de asistentul social prin care se oferă clientului
informaţii despre modalitatea în care poate fi susţinut, sprijinit şi ajutat;
- Încurajarea feed-back-ului - această deprindere oferă ocazia clientului de a-şi
exprima diferitele puncte de vedere prin care răspunde asistentului social;
- Stimularea încrederii în acţiunea socială – se referă la demersul întreprins de
asistentul social prin care se stimulează încrederea clientului faţă de posibilele
dimensiuni pozitive ale strategiei de ajutor.

1. Faza de lucru cuprinde trei subetape, iar asistentul social va folosi pentru fiecare
dintre acestea următoarele deprinderi care ajută la constituirea relaţiei de ajutor şi
sprijin:

1.1. Într-o primă etapă se stabileşte numărul, frecvenţa şi conţinutul întâlnirilor

clientului cu asistentul social. Chiar şi acolo unde s-a stabilit un acord asupra
numărului şi conţinutului întâlnirilor este necesar să se verifice, deoarece o
schimbare în situaţia clientului poate anula unele priorităţi. În această fază se
încheie acorduri sau contracte între asistentul social şi client;

1.2. A doua etapă vizează:

- comunicarea verbală şi non-verbală dintre cele două părţi şi demonstrarea
capacităţii asistentului social de a identifica şi înţelege sentimentele
clientului;
- articularea de către asistentul social a ceea ce clientul a dorit să exprime, dar
nu a reuşit;
- ajutorul oferit clientului pentru a face o legătură între sentimentele sale,
comportament şi acceptarea obiectivelor;
- manifestarea deschisă, fără bariere, de către asistentul social, a sentimentelor
pozitive sau negative;
- împărtăşirea gândurilor şi sentimentelor personale (reflectă preocupare
pentru încrederea acordată de client);
- sprijinirea punctelor puternice ale clientului exprimarea încrederii în
capacitatea clientului de a învinge o situaţie dificilă.
- particularizarea preocupărilor clientului – abilitatea asistentului social de a
diviza o problemă care pare insolvabilă în mai multe componente uşor de
abordat. Adesea, clienţii sunt imobilizaţi în faţa unor probleme complexe, iar
asistentul social rezolvă cu greu o situaţie caracterizată prin amploare şi
complexitate. De aceea, este recomandată divizarea problemelor majore;
- orientarea spre concret – încercarea asistentului social de a ţine gândurile
clientului orientate spre o preocupare sau sarcină. Această deprindere se
utilizează în mod special în relaţiile cu clienţii care au tendinţa de a nu vorbi
despre situaţii specifice;
- confruntarea dintre real şi iluzoriu asistentul social demonstrează clientului
că între comportamentul său şi exprimările verbale / non-verbale nu există
115
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

concordanţă. Lipsa concordanţei dintre exprimarea verbală şi modul de

acţiune conduce asistentul social la identificarea formelor de rezistenţă la
schimbare ale clientului. Clientul poate avea tendinţa să evite anumite
discuţii referitoare la propriile sentimente (dependenţa de alte persoane, jenă,
ruşine pentru un anumit comportament sexual), la relaţiile familiale etc.; în
acest caz, discrepanţele dintre ceea ce gândeşte clientul şi modul de
comportament sunt semnificative;
- identificarea obstacolelor afective – se referă la mesajele prin care clientul
este stimulat să conştientizeze obstacolele de natură emoţională din relaţia sa
cu asistentul social.
Clienţii, adesea, sunt marcaţi de modul în care asistentul social le identifică
obstacolele din comunicare şi, de aceea, ei trebuie să conştientizeze natura
obstacolului, cauzele, pentru ca, în acest astfel, să fie implicaţi în identificarea
soluţiilor.

2.3. A treia etapă vizează următoarele deprinderi:

- abilitatea asistentului social de a ajuta clientul să-şi exprime nemulţumirile
referitoare la procesul de ajutor;
- a furniza repere – se referă la fapte, convingeri, valori pe care asistentul social le
cunoaşte ca rezultat al achiziţiilor cognitive din timpul pregătirii sale;
- a încerca să modifici percepţia altora faţă de client;
- efortul realizat de asistentului social pentru a stabili contactul între client şi alte
persoane.

3. Faza finală poate fi dificilă pentru client, fiind identificată uneori cu separarea /
pierderea. În această fază, clientul are nevoie de timp pentru a se obişnui cu ideea de
sfârşit. Se folosesc următoarele deprinderi:
- evidenţierea sfârşitului – se anunţa clientul cât timp a mai rămas până la
finalizarea relaţiei;
- solicitarea unui registru cu cele învăţate;
- capacitatea înţelegerii sentimentelor legate de terminarea relaţiei de ajutor,
vizează abilitatea asistentului social de a stimula clientul pentru a-şi exprima
sentimentele legate de sfârşitul relaţiei.

Modelul Egan de rezolvare a problemelor (1990)

1.Scenariul prezent. Clientul identifică, explorează si clarifică situaţia-problemă

şi oportunităţile neutilizate. În acest stadiu se realizează înţelegerea corectă a
problemei folosindu-se:
- expunerea – clientul trebuie să-şi spună povestea, să expună şi să discute
situaţiile problematice şi oportunităţile ratate din viata lui. Unii clienţi întâmpină
dificultăţi în acest demers, de aceea trebuie ajutaţi, acest pas fiind crucial
pentru întregul proces de ajutor;
- identificarea – clientul este ajutat să dezvolte noi perspective asupra problemelor
prin utilizarea imaginaţiei şi părăsirea cadrelor rigide prin care s-a raportat la
situaţiile problematice până atunci;
- căutarea oportunităţilor – dacă problema clientului este complexă, clientul este
ajutat să stabilească priorităţi şi relaţii între părţile componente ale problemei
(modul în care rezolvarea unei părţi a problemei contribuie la rezolvarea întregii
probleme).
116
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

1. Scenariul preferat
Clientul stabileşte obiective şi scopuri bazate pe înţelegerea situaţiei-problemă.
Se urmăresc:
- efectele scenariului preferat – noul scenariu nu este idealist, ci arată cum va fi
situaţia problemă după ce se vor realiza ameliorările necesare. Unul dintre
motivele eşecului clienţilor în rezolvarea problemelor este faptul că nu-şi
imaginează scenarii diferite de cel prezent, ci rămân ancoraţi în situaţia-
problemă;
- acţiuni posibile – clientul este ajutat să aleagă câteva obiective realiste, clare şi
realizabile într-o durată determinată de timp. Obiectivele trebuie să fie bine
definite si corelate cu comportamente dorite;
- alegerea acţiunilor şi hotărârea aplicării lor – ajutarea clienţilor să identifice
suporturile care îi vor susţine în realizarea acţiunilor în stilul lor propriu (de ex.,
dorinţa de a dobândi o slujbă nouă reprezintă un mod de a susţine
comportamentul dorit - încetarea consumului excesiv de alcool ).

Planul de acţiune
Clientul este ajutat în această etapă să dezvolte strategia de acţiune pentru a-şi
atinge scopurile, pentru a trece de la situaţia prezentă la scenariul dorit prin:
- identificarea unor strategii diferite pentru acţiune – ajutarea clientului în vederea
identificării unei multitudini de strategii pentru a-şi atinge obiectivele propuse.
Strategiile sunt cu atât mai eficiente cu cât sunt alese dintr-un număr mai mare
de posibilităţi. Dacă persoana se grăbeşte să pună în aplicare primul plan care îi
vine în minte, acesta poate fi ineficient sau imprudent. Strategia reprezintă un set
de acţiuni necesare pentru atinge obiectivului propus. Dacă scenariul preferat
este complex, acesta trebuie divizat în componente mai mici, fiecare având
propria strategie;
- alegerea celei mai bune strategii – ajutorul oferit clientului de a alege strategia
care este cea mai adecvată mediului în care se va desfăşura acţiunea şi resursele
clientului. Strategiile sunt evaluate în funcţie de realismul lor şi trebuie să ţină
seama de necesităţile, preferinţele, şi valorile clientului;
- formularea unui plan de acţiune pe baza strategiei – clientul este ajutat să-şi
stabilească un plan prin intermediul căruia să atingă treptat fiecare obiectiv din
cadrul scenariului preferat, fiind necesare stabilirea unor durate de timp realiste
pentru fiecare acţiune. Clientului i se cere disciplină şi responsabilitate.

Scopurile stabilite trebuie să fie scopurile clientului, strategia trebuie să fie

strategia clientului, iar planul de acţiune trebuie să fie creat de client. Sarcina
consilierului constă în suportul acordat clientului pentru realizarea acestor paşi. Modelul
este sistematic şi cumulativ – succesul în stadiul 2 depinde de calitatea muncii în stadiul
1 iar succesul în stadiul 3 depinde de stadiile 1 şi 2. Fiecare stadiu are trei paşi, dar în
practică aceştia nu sunt aşa bine delimitaţi.

Modelul 4 P 4R 4M

Perlman (1957) şi apoi Doremus (1976) identifică 4P (persoana, problema,

plasamentul clientului, procesul de ajutor), 4R (roluri, reacţii, relaţii, resurse) şi 4M
(motivaţii, măsuri de securizare a sistemului de valori, management şi monitorizare).

117
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

4P
P1 – persoana. Întrebări:
- Care aspecte ale structurii personalităţii sunt relevante pentru rezolvarea problemei
clientului?
- Care este relaţia dintre personalitatea clientului şi relaţiile sale de rol?
- Care este raportul dintre client - Altul semnificativ?
P2 – problema. Întrebări:
- Care este natura problemei clientului (intensitatea, frecvenţă, durata)?
- Cum defineşte clientul probleme în comparaţie cu alţii?
- Poate fi schimbată, ameliorată sau soluţionată problema?
- Care ar fi consecinţele pentru client dacă asistentul social nu ar interveni?
P3 – plasamentul clientului într-o agenţie sau instituţie de asistenţa socială. Întrebări.
- Ce semnificaţie atribuie clientul relaţiei sale cu instituţia?
- Instituţia poate să ofere servicii necesare clientului?
- Politica instituţiei permite rezolvarea problemelor clientului?
P4 – procesul de ajutor. Întrebări:
- Ce proces de ajutor este considerat de client ca acceptabil?
- Ce abordare este mai eficientă?
- Care este impactul cerinţelor procesului de ajutor asupra performanţelor de rol ale
clientului?

4R
R1 – roluri. Întrebări:
- Ce roluri are clientul (părinte, angajat etc.)?
- Ce aşteaptă alţii(familia, colegii de serviciu etc.) de la rolurile clientului?
- Ce capacităţi utilizează clientul pentru performanţele de rol?
- Cât de mulţumit este clientul de performanţele sale de rol?
R2 – reacţii. Întrebări:
- Care sunt reacţiile (fizice, emoţionale, comportamentale, psihologice) subiectului
faţa de problemele existente?
- Comparaţi aceste reacţii cu alte reacţii ale clientului?
- Este pentru client o situaţie de criză?
R3 – relaţii. Întrebări:
- Care persoane (familie, prieteni etc.) sunt semnificative pentru client?
- Cum influenţează relaţia socială situaţia clientului?
- Care este raportul dintre comportamentul persoanei semnificative (Altul
semnificativ) pentru client şi problemele clientului?
R4 – resurse. Întrebări:
- Ce resurse formale/informale a folosit clientul în trecut pentru rezolvarea
problemei?
- Ce alte resurse sunt necesare în prezent pentru rezolvarea problemei?
- Clientul are acces la resurse?

4M
M1 - motivaţii. Întrebări:
- Ce doreşte să realizeze clientul în legătură cu problema sa?
- Cât doreşte să realizeze clientul în legătură cu problema sa?
- Cum poate fi sporită motivaţia clientului?
M2 – măsuri de securizare a sistemului de valori. Întrebări:
- Ce valori (morale, etice, religioase, sociale, economice) au relevanţă în sistemul
clientului?

118
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

- Cum sunt ele respectate?

M3 – management. Întrebări:
- Cum poate să-şi utilizeze asistentul social timpul, energia, resursele pentru a-l
ajuta pe client să depăşească problema?
- Care este planul de acţiune şi strategia folosită?
- Cum afectează relaţia asistent social - client responsabilitatea profesională?
M4 – monitorizarea. Întrebări:
- Cum va supraveghea asistentul social intervenţia sa în situaţia clientului?
- Cum va evalua asistentul social intervenţia sa în situaţia clientului?
Este folosită de asistentul social pentru a-şi ordona ideile despre client şi situaţia
acestuia şi despre intervenţia profesională.

Modelul Ivey (1988)

1. Stabilirea raportului
În aceasta etapă se construieşte o colaborare cu clientul care să permită
acestuia să se simtă în largul lui împreună cu asistentul social. Se stabileşte scopul şi
rolul fiecăruia în parte, furnizându-se clientului informaţii despre ce poate şi ce nu
poate asistentul social să facă.
2. Strângerea de informaţii, definirea problemei, identificarea posibilităţilor
şi a punctelor tari ale clientului.
În această etapă aflaţi de ce are clientul nevoie de ajutor şi cum vede el
problema. Dacă folosiţi mai multe deprinderi în definirea problemei, acestea vă vor
ajuta să evitaţi trecerile de la un subiect la altul şi să identificaţi punctele tari,
pozitive ale clientului.

3. Determinarea rezultatelor (Ce doriţi să se întâmple?)

În această etapă aflaţi care ar fi universul ideal pentru client. Cum ar dori
acesta să fie? Care ar fi situaţia dacă problema ar fi rezolvată? Această etapă permite
asistentului social să ştie ce doreşte clientul. Direcţia dorită de client şi cea adoptată
de asistentul social trebuie să se împletească armonios.
4. Explorarea alternativelor şi confruntarea clientului cu discrepanţele şi
incongruenţele.
În cadrul acestei etape, se avansează în direcţia problemei sau preocupării
clientului. Aceasta poate să implice o abordare creativă a generării alternativelor şi a
deciziei în favoarea uneia dintre acestea. De asemenea, poate implica o explorare mai
atentă a dinamicii personale a clientului. Această etapă poate fi cea mai lungă.
5. Generalizarea şi transferul învăţării (Va face clientul asta? Va aduce el
schimbările necesare?)
Această etapă facilitează schimbări în gândire, sentimente şi comportamente în
viaţa zilnică a clientului. Mulţi clienţi nu fac nimic după întâlnirea cu asistentul social,
nu realizează schimbarea în viaţa lor.

Modelul Sheafor, Horejsi & Horejsi (1997)

1. Întâlnirea iniţială identificarea şi definirea problemei clientului. Maniera în care

debutează procesul de ajutor este foarte importantă. Prima experienţă, impresia
începutului îşi pun amprenta pe desfăşurarea ulterioară a procesului de ajutor.

119
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Pentru început, asistentul social va încerca să înţeleagă motivele ce l-au determinat

pe client să solicite ajutor, aşteptările acestuia faţă de procesul de ajutor şi faţă de
serviciile sociale, va defini problema împreună cu clientul şi va referi cazul.

2. Culegerea datelor şi evaluarea iniţială - analiza problemei şi a situaţiei -problemă (ce

trebuie schimbat, când se poate realiza schimbarea; cât de mult se poate schimba).
Prin parcurgerea acestei etape, asistentul social urmăreşte explorarea următoarelor
domenii:
- voliţional: capacitatea persoanei de a lua decizii, maniera de îndeplinire a deciziei,
impactul deciziei asupra clientului / altor persoane;
- familial: modul de interacţiune dintre membrii familiei, maniera de funcţionare ca
un grup, loialitatea, puterea etc.;
- social: interacţiunea cu grupul de prieteni, locul ocupat în comunitate, rolul, statutul
social, etnia, maniera în care foloseşte resursele sociale în rezolvarea problemelor;
- spiritual: religia, credinţa;
- emoţional: sentimentul de apartenenţă, dragostea, furia, frica, ruşinea şi cum
generalizează clientul aceste sentimente;
- intelectual: idei, cunoştinţe, modul cum sunt folosite pentru a lua o decizie,
înţelegerea de sine, abilitatea de a oferi semnificaţii anumitor evenimente, situaţii;
- economic: resurse materiale, capacitatea persoanei de se îngriji, de a-şi căuta /
menţine un serviciu, de a-şi administra banii;
- fizic: starea de sănătate, alimentaţia, bolile, mobilitatea, capacitatea vizuală, auditivă
etc.;
- legal: drepturi, responsabilităţi, protecţie, implicarea ca cetăţean.
În această etapă, asistentul social îşi propune să înţeleagă problema clientului,
motivaţia cu care se angajează în procesul de ajutor, capacitatea de a se schimba şi
dorinţa de schimbare.

3. Planificare şi contract - formularea obiectivelor, evaluarea posibilelor strategii,

elaborarea planului de viitor. Planificarea este o etapă intermediară între culegerea
datelor şi intervenţie şi presupune implicarea clientului alături de asistentul social în
stabilirea planului de acţiune şi analiza diferitelor strategii. În timpul elaborării
planului, clientul şi asistentul social se concentrează asupra scopului procesului de
ajutor şi elaborării strategiilor de acţiune şi se propun alternative şi posibilităţi de
rezolvare a problemelor. Pentru o desfăşurare optimă a planului de ajutor este
necesară încheierea unui contract. Barker (1995) defineşte contractul în asistenţa
socială ca fiind un act scris sau o înţelegere verbală între client şi asistentul social în
care sunt prezentate obiectivele, durata intervenţiei, rolurile şi responsabilităţile
clientului şi asistentului social.

4. Intervenţie şi monitorizare - aplicarea planului, schimbarea planului în caz de eşec.

În această etapă, de transformare a planului în acţiune, rolul asistentului social este
de acompaniere a clientului în schimbările comportamentale şi de relaţionare cu
mediul. Asistentul social poate ajuta şi încuraja schimbarea doar în situaţia în care
clientul îşi asumă responsabilitatea schimbării. Tehnicile folosite de asistentul social
sunt diferenţiate în funcţie de caracteristicile şi nevoile clientului şi în concordanţă
cu specificul serviciului social.
Monitorizarea este un proces continuu de evaluare a eficienţei intervenţiei. În
funcţie de rezultatele preliminare, intervenţia continuă sau se renegociază contractul
şi planul de intervenţie.

120
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

5. Evaluare finală - evaluarea progresului, evaluarea relaţiei asistent social-client,

evaluarea serviciilor sociale.
Pentru parcurgerea fiecărei etape a procesului de ajutor asistentul social va utiliza
metodele şi tehnicile specifice care se vor adapta cel mai bine clientului şi situaţiei
problemă.

V. IMANAGEMENTUL DE CAZ IN
ASISTENŢA SOCIALĂ

Termenul deja cunoscut la noi cu înţelesul de autoritate în sensul de a conduce,

îşi găseşte utilitate dar şi necesitate în activităţile şi acţiunile asistenţei sociale.Dacă
odinioară managementul era asociat cu organizarea şi funcţionarea instituţională, astăzi
îl regăsim ca metodă de lucru pentru gestionarea activităţilor.
NASW (1992:1) defineşte managementul de caz în asistenţă socială “o metodă
de a oferi servicii, prin care asistenţii sociali profesionişti evaluează nevoile clientului şi
ale familiei clientului în colaborare cu acesta, coordonează, monitorizează, evaluează şi
susţin clientul pentru a accesa servicii sociale care să corespundă acestor
nevoi.”(Cojocaru ,Cojocaru,2008:24)
Pentru Weil şi Karls(1985:2) managementul de caz este definit ca “un set logic
de paşi şi un proces de interacţiune în cadrul reţelei de servicii prin care se asigură că
beneficiarii primesc serviciile de care au nevoie într-o formă de sprijin eficace, eficientă
şi la un cost acceptabil”(idem)
Nicoleta Neamţu (2001:13), făcând apel la teorii contemporane, descrie
managementul ca “proces prin care se realizează lucrurile” , printr-o serie de activităţi
relaţionate între ele , concentrate asupra realizării scopurilor şi îndeplinite prin
intermediul oamenilor şi a resurselor organizaţionale(Certo:1989)
În asistenţa socială românească, doar pentru managementul de caz privind
protecţia copilului aflat în dificultate managementul de caz este definit prin Ordinul
nr.288/2006, în mod restrâns ca “metodă de coordonare a tuturor activităţilor de
asistenţă socială şi protecţie specială desfăşurate în interesul superior al copilului de
către profesionişti din diferite servicii sau instituţii publice private”.
Pentru managementul de caz privind protecţia copilului aflat în dificultate există
standarde şi norme metodologice de implementare a acestora , care să asigure o
monitorizare standardizată a cazurilor.Standardizarea se referă la:
• stabilirea cu exactitate a condiţiilor pentru utilizarea metodei,
• responsabilităţile părţilor implicate,
• respectarea etapelor managementului de caz,
• utilizarea unor tehnici şi instrumente tip ,
• perioadele de evaluare şi de realizare a rapoartelor precum şi a planurilor
de servicii (PS) precum şi a planului individualizat de protecţie(PIP,PIS)
• monitorizarea şi postmonitorizarea
Într-un sens mai larg, conform Standardului 1/Ord.288/2006,managementul de
caz este o” metodă de lucru obligatorie utilizată în domeniul protecţiei copilului şi
reprezintă ansamblul de tehnici, proceduri şi instrumente de lucru care asigură
coordonarea tuturor activităţilor de asistenţă socială şi protecţie specială desfăşurate în
121
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

interesul superior al copilului de către profesionişti din diferite servicii/instituţii publice

ţi private”.
Obiectivul utilizării acestei metode constă în asigurarea unei intervenţii
multidisciplinare şi interinstituţionale, organizată, riguroasă, eficientă şi coerentă pentru
copil, familie, reprezentant legal şi alte persoane importante pentru copil.
Pentru utilizarea corectă a managementului de caz furnizorul împreună cu
coordonatorii serviciilor vor stabili criteriile de eligibilitate(de admitere)pentru accesul
clienţilor la serviciile propuse dar şi metodologiile şi procedurile de lucru pentru fiecare
tip de serviciu.

Tipologie

Definiţiile managementului de caz în asistenţă socială sunt dependente de tipul

de intervenţie şi de coordonarea acesteia , de implicarea şi răspunsurile beneficiarilor
dar şi de modelul promovat de asistenţa socială.
În funcţie de strategia folosită în utilizarea resurselor pentru realizarea
obiectivelor putem evidenţia patru forme ale managementului de caz inspirate de
modelul analizei SWOT(Cojocaru, 2005:165-170):
1)managementul de caz centrat pe resurse- se referă la utilizarea resurselor
beneficiarului dar şi a resurselor serviciilor sociale.Acest tip de management vizează
suplimentarea resurselor lipsă a beneficiarului;
2)managementul de caz centrat pe rezultate – are în vedere atingerea
obiectivelor stabilite prin activarea celei mai importante resurse a beneficiarului.Constă
în stimularea şi motivarea beneficiarului sau reducerea / îndepărtarea barierelor care ar
putea împiedica atingerea obiectivelor;
3)managementul de caz centrat pe problemă – se referă la analiză problemei, la
identificarea punctelor slabe ale problemei clientului , a disfuncţionalităţilor şi a
barierelor în rezolvarea situaţiei sale;
4)managementul de caz apreciativ – este un management centrat pe utilizarea
punctelor forte şi a oportunităţilor clientului.(Cojocaru,Cojocaru,2008)

Funcţiile managementului

Principalele funcţii ale managementului sunt: (Nemţu,N., coord Neamţu,

2003:369-371)
• Planificarea, prin intermediul careia sunt stabilite scopurile organizaţiei ,
metodele de lucru pentru realizarea acestora.Este un proces critic
deoarece toate celelalte funcţii depind de ea.În cadrul planificării se
realizează o serie de acţiuni:colectarea datelor, identificarea resurselor,
evaluare,stabilirea scopurilor, politici şi standarde de lucru, proceduri de
lucru, planuri de acţiune, de activitate.
Planificarea poate fi: strategică(politicile şi scopurile pe termen lung) şi
operaţională(planurile pe termen scurt şi intervenţia conform planului
strategic);
• Organizarea, presupune abilităţi pentru colectarea resurselor, stabilirea
echipei, a responsabilităţilor acestora, relaţiile şi autoritatea pentru
fiecare poziţie în parte;
• Coordonarea, se referă la orientarea resurselor umane dar şi la
coordonarea activităţilor acestora;

122
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

• Dirijarea, este procesul de dirijare, ghidare, îndrumare a activităţilor

membrilor organizaţiei spre realizarea scopurilor .Pe lângă aceste
activităţi dirijarea mai presupune rezolvarea problemelor pentru luarea
deciziilor, rezolvarea conflictelor, conducerea pozitivă , monitorizarea
progresului.
• Evaluarea , se referă atât la performanţele personalului angajat prin
tehnici specifice cât şi a serviciilor oferite beneficiarilor.
Evaluarea serviciilor sociale se realizează prin:
-comisii şi organizaţii care evaluează standardele profesionale şi calitatea
serviciilor, utilizarea resurselor dar şi evaluarea riscului proceselor de
îngrijire.

Dacă managementul clasic se caracteriza prin eficacitate şi eficienţă, pentru

managementul serviciilor sociale care lucrează cu valori umane, în acord cu respectarea
drepturilor omului, se impune calitatea serviciilor şi nu cantitatea acestora.

Acest aspect a determinat apariţia unor noi concepte asociate managementului:

a)Managementul calităţii (Quality Management-QM)
b))Managementul calităţii totale(TQM)

Cristina D. Bodi descrie cele două tipuri de management (coord.Muntean,

Sagebiel, 2007:42-49):

Managementul calităţii (QM) sau quality management este o disciplină nouă

apreciată în cele mai dezvoltate tări ale lumii.
Primele standarde referitoare la calitate sunt publicate de ISO (Organizaţia
Internaţională de Standardizare) cu sediul la Geneva, începând cu anii 1980.
Începând cu primele standarde ISO 8402/1994 până la cele din 2000 cu ISO
9000, managementul calităţii este definit ca “ansamblul activităţilor funcţiei generale de
management, ce determină politica în domeniul calităţii, obiectivele şi responsabilităţile
şi le implementează prin mijloace ca planificarea , controlul, asisgurarea şi
îmbunătăţirea calităţii, în cadrul sistemului calităţii”(Butu, Mihai, Mihăilescu
Pinţia,2000:273)
Pentru beneficiar calitatea înseamnă:
• Timpul si atenţia acordată de către profesionişti în ceea ce priveşte
furnizarea serviciilor, momentul dar şi durata acestora;
• Stabilitatea serviciilor, conform contractului stabilit;
• Deferenţa – atitudinea personalului faţă de beneficiar;
• Finalitatea- obtinerea rezultatelor aşteptate de beneficiar.

Criteriile de bază pentru acordarea unor servicii calitative, sunt corelate cu

drepturile omului dar şi cu principiile etice ale muncii asistentului social.Acestea se
referă la: respect şi simpatie pentru beneficiar, nondiscriminare, promptitudine,
angajarea de personal calificat precum şi capacitatea acestuia de a utiliza deprinderile
de comunicare îndreptate în special spre atenţie/ascultare activă şi claritatea
informaţiilor.
Funcţiile managementului calităţii serviciilor sociale sunt corelate cu funcţiile
managementului clasic dar accentul cade pe calitatea îndeplinirii scopurilor şi
obiectivelor.

123
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Pentru a putea realiza aceste funcţii, este necesar ca serviciul social să

funcţioneze după căteva principii ce vizează standardele calităţii în asistenţă
socială.Aceste standarde ale serviciului trebuie să fie vizibile şi cunoscute atât de
profesionişti cât şi de beneficiari.
Managementul calităţii totale (TQM) , dezvoltat de Dr.W.E.Deming,
este”bazat pe participarea tuturor membrilor organizaţiei, prin care se urmăreşte
asigurarea succesului pe termen lung, prin satisfacerea clientului şi obţinerea de
avantaje pentru toţi membrii organizaţiei ţi pentru societate” (Butu, Mihai, Mihăilescu
Pinţia,2000:283)
Principiile de bază ale TQM au în vedere orientarea pe client, calitatea
serviciilor, îmbunătăţirea continuă, viziunea sistematică şi argumentarea cu date.
În asistenţă socială , pentru oferirea de servicii de calitate există modelul celor
şapte etape, utilizat ca instrument al calităţii.
Modelul celor şapte etape
Etape:
1.Crearea unui climat prietenos, prin prezentarea personală şi a serviciului , prin
utilizarea corectă a deprinderilor de comunicare;
2.Obţinerea de informaţii necesare prin ascultare şi întrebări, pentru a clarifica
situaţia/problema clientului(să nu fie necesară o altă întâlnire pentru completarea datelor
pe care am omis să le obţinem);
3.Verificarea pentru înţelegerea completă, atât din partea asistentului social cât
şi a clientului.Trebuie să ne asigurăm că beneficiarul a înţeles explicaţiile asistentului
social dar şi că problema lui a fost bine înţeleasă de profesionist.
4.Propunerea unui plan de acţiune, se referă la explicaţii legate de ceea ce
urmează să întreprindem precum şi procedurile de lucru.Se explorează împreună cu
clientul alternativele şi se explică abordările sugerate;
5.Obţinerea unui acord asupra a ceea ce trebuie să se facă :
cine?unde?când?cum? Se referă la o înţelegere detaliată , importanţa acestui acord
pentru a preveni acţiunile negative ale clientului.
6.Asigurarea asistenţei asupra căreia s-a convenit, prin respectarea contractului
şi explicarea situaţiilor nou apărute sau a celor neaşteptate.Dacă beneficiarii se declară
toleranţi faţă de întârzierea îndeplinirii sarcinilor care le-au fost atribuite, nu vor
manifesta toleranţă faţă de întârzieri ale serviciului şi se vor putea simţi “părăsiţi”.
7.Monitorizarea în vederea asigurării de rezultate, prin asigurarea de-a lungul
intervenţiei că beneficiarul a primit sprijinul aşteptat.

Etapele managementului de caz

Managementul de caz în asistenţă socială este utilizat pentru toate categoriile de

beneficiari, dar principiile managementului calităţii şi cele ale calităţii totale au fost
definite în România prin standarde obligatorii doar pentru domeniul protecţiei
drepturilor copilului .
Managementul de caz este un proces care implică parcurgereea unor etape
interdependente, care sunt aceleaşi pentru fiecare caz în parte(standard 2/ord.288/2006)
Etapele managementului de caz sunt:
1.Identificarea, evaluarea iniţială şi preluarea cazurilor;
2.Evaluarea detaliată a situaţiei beneficiarului;
3.Planificarea serviciilor şi intervenţiilor;
4.Furnizarea serviciilor şi intervenţiilor;
5. Monitorizarea şi reevaluarea periodică;
6.Închiderea cazului.
124
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Deşi aceste etape sunt aceleaşi pentru o anumită categorie de beneficiari ,

activităţile desfăşurate sunt supuse principiilor individualizării şi personalizării.

OBS:Pentru a concretiza managementul de caz pe o anumită categorie de

beneficiari, o să propunem o analiză pe domeniul protecţiei drepturilor copilului aflat
în dificultate.Această alegere este justificată prin faptul că pentru celelalte categorii de
beneficiari veţi parcurge managementul de caz la disciplinele aferente.

Luînd în considerare etapele managementului de caz şi problematica copilului în

dificultate , facem câteva precizări referitoare la acestea pentru care se va folosi suportul
legislativ :Ordin 286/2006 ,privind aprobarea Normelor metodologice pentru întocmirea
Planului de Servicii precum şi a Planului individualizat de protecţie;Ordin 288/2006,
referitor la Standardele minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul
protecţiei drepturilor copilului .

V.1. Identificarea, evaluarea iniţială şi preluarea cazurilor

Evaluarea iniţială are rolul de a confirma sau infirma , în cel mai scurt timp,
existenţa unui caz.Este realizată de către Serviciul Public de Asistenţă Socială (SPAS)
din cadrul primăriilor sau de serviciul de Serviciul de Evidenţă Intrări-Ieşiri(SEI) din
cadrul Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială pentru Protecţia Copilului(DGASPC).
În cazul în care copilul se află în risc de separare de familia sa, evaluarea iniţială
se va face diferenţiat(vezi secţiunea Planificarea serviciilor şi intervenţiilor).
Evaluarea iniţială se referă la;
• Confirmarea /infirmarea cazului;
• Cine?,când?,cum? Se realizează avaluarea;
• Instrumente de evaluare, documente;
• Factori de decizie;
• Termene;
• Relaţii între instituţii/servicii;
• Responsabili.

Identificarea cazurilor se realizează prin:

a)solicitare directă din partea beneficiarului(copil/familie/reprezentant legal);
b)referire din partea unei instituţii publice sau private;
c)semnalare/sesizare scrisă sau telefonică din partea altor persoane decât ele din
familie/reprezentant legal;
d)autosesizare.
Pentru situaţiile de urgenţă , evaluarea iniţială se realizează de către echipa
mobilă de intervenţie din cadrul telefonului copilului de la DGASPC,sau de către
persoanele cu atribuţii în asistenţă socială de la nivelul SPAS.Echipele mobile trebuie să
aibă în componenţă obligatoriu un asistent social/ psiholog şi un lucrător al poliţiei.
Pentru identificarea, înregistrarea şi evaluarea iniţială a cazurilor , furnizorul de
servicii trebuie să elaboreze proceduri în acord cu legislaţia în vigoare.Aceste proceduri
sunt necesare şi pentru preluarea şi repartizarea cazurilor precum şi de desemnarea
responsabililor de caz(RC)(vezi secţiunea Responsabilii de caz).
Evaluarea iniţială a copilului se realizează în maxim 72 ore de la sesizare , iar în
regim de urgenţă în maxim o oră.
Raportul de evaluare iniţială, este întocmit în maxim 24 ore de la efectuarea
evaluarii şi este înaintat şefului ierarhic pentru confirmare sau infirmare a cazului.
125
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Cazul confirmat este înregistrat la SEI /Primărie şi raportat directorului cu

atribuţii în domeniul protecţiei copilului care desemnează un Manager de caz (MC) sau
un Responsabil de caz(RC)-vezi secţiunea Manager de caz.Responsabil de caz.
Pentru cazurile infirmate şi înregistrate la DGASPC se fac referiri catre alte
instituţii pe baza unor adrese scrise şi telefonice.
Conţinurul raportului de evaluare precum şi decizia de confirmare/infirmare va
fi transmisă în maxim trei zile clienţilor, consemnându-se acest lucru.

V.2. Evaluarea detaliată / complexă

Prin utilizarea detaliată/complexă în cadrul managementului de caz clientul

beneficiază de o evaluare comprehensivă şi multidimensională a nevoilor sale speciale
şi individuale.
Acest tip de evaluare se realizează de Mangerul de caz(MC) / responsabilul de
caz(RC)împreună cu o echipă multidisciplinară din cadrul Serviciului de Evaluare
Complexă(SEC).În procesul evaluarii sunt implicaţi atât profesioniştii cât şi
beneficiarii.Informaţiile necesare evaluării detaliate sunt obţinute de la beneficiari,
familiile acestora, persoane apropiate/implicate, instituţii prin intermediul
vizitelor/întâlnirilor.Aceste informaţii sunt consemnate în rapoarte de vizită/întâlnire
care se referă la :
• Sinteza discuţiilor,
• Data
• Locul
• Scopul vizitei.
Rapoartele sunt prezentate în termen de trei zile şefului ierarhic de la data
efectuării vizitelor.Evaluarea detaliată finală apare în raportul de evaluare întocmit pe
baza rapoartelor tuturor specialiştilor implicaţi în evaluare, în 24 de ore de la ultima
evaluare.Acesta este transmis în termen de trei zile sefului ierarhic spre avizare,
familiei/beneficiarului şi membrilor echipei.

V.3. Planificarea serviciilor şi intervenţiilor

O etapă a managementului de caz o reprezintă planificarea serviciilor şi a

intervenţiilor.Pentru protecţia copilului planificarea serviciilor şi a intervenţiilor se
concretizează prin realizarea Planurilor de Servicii(PS), a Planurilor Individuale de
Protecţie(PIP) şi a Planurilor de Intervenţie Specifică(PIS).
Planurile de intervenţie sunt instrumente de planificare , organizare şi
structurare a activităţii cu scopul de a produce schimbări în situaţia
beneficiarului(Cojocaru,Cojocaru,2008)
Planificarea este un proces şi nu un rezultat final al activităţii profesionistului.
Planul de intervenţie reprezintă un consens al negocierii aşteptărilor şi acţiunilor
dintre beneficiar şi profesionişti.Este importantă participarea beneficiarului la realizarea
planurilor pentru responsabilizarea şi motivarea acestora în luarea deciziilor.
Planul de intervenţie reprezintă “un ghid , un instrument flexibil , util atât
beneficiarului, cât şi specialistului implicat , fiind supus unui proces periodic de
revizuire şi completare, în funcţie de progresele înregistrate, pe baza reevaluărilor
stabilite chiar în cadrul acestuia”(idem,2008:30).
Planul de Servicii(PS), reprezintă o etapă a managementului de caz şi se
realizează pe baza evaluării iniţiale a beneficirului.PS cuprinde informaţii despre

126
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

prestaţiile, serviciile şi tipurile de intervenţii atribuite beneficiarului şi este întocmit de

responsabilul de caz prevenire(RC)care a instrumentat/preluat cazul în maxim 30 zile de
la înregistrarea cazului.Aceştia au obligaţia de a completa Fişa de monitorizare a
copilului ce precede planul de servicii şi care se centralizează, semestrial de către SEI.
Planul de servicii se întocmeşte pe baza Normelor Metodologice stabilite prin
Ord.286/2006, Anexa nr.2, şi a Standardelor minime obligatorii din Ordinul 288/2006
din domeniul protecţiei drepturilor copilului, în scopul prevenirii separării copilului de
părinţi.
Prestaţiile şi serviciile cuprinse în PS se adresează atât copilului cât şi familiei,
reprezentantului legal, sau persoanelor faţă de care copilul a dezvoltat legături de
ataşament.
Prestaţiile pot fi în bani sau în natură şi se referă la alocaţii pentru copii,
alocaţiile familiale(complementare şi monoparentale), venitul minim garantat, alte
ajutoare speciale(transport la şcoală, centru de zi, tratament etc.).Aceste prestaţii sunt
acordate de primării , direcţii de dialog şi solidaritate socială, Organism Privat
Acreditat(OPA), instituţii publice şi centrale etc.

Planul Individualizat de Protecţie(PIP) este documentul prin care se planifică

măsura specială de protecţie pentru copilul separat de familia sa, precum şi a prestaţiilor
, serviciilor şi intervenţiilor.
Realizarea PIP începe în următoarele situaţii:
a)După ce cazul a fost referit din partea SPAS / persoanelor cu atribuţii în
asistenţă socială a consiliilor locale;
b)după ce directorul DGASPC a dispus plasamentul în regim de urgenţă.

Pentru protecţia copilului în dificultate, PIP poate avea ca finalitate :

a)reintegrarea familială a copilului;
b)adopţia;
c)integrarea socio-profesională;

PIP este un rezultat al evaluării detaliate a copilului şi cuprinde planurile de

intervenţie valabile pentru perioada cât copilul este scos din familie.Acesta este realizat
de managerul de caz împreună cu echipa multidisciplinară(vezi secţiunea Echipa
multidisciplinară).
Managerul de caz şi echipa multidisciplinară realizează PIP împreună cu
beneficiarul/reprezentantul legal al acestuia în maxim 30 de zile de la înregistrarea
cazului şi este prezentat Comisiei pentru Protecţia Copilului/instanţei judecătoreşti.
PIP poate fi revizuit trimestrial când copilul este reevaluat sau mai des , când
apar modificări în situaţia beneficiarului.
Planul Individual de Protecţie este realizat ca şi PS conform Normelor
Metodologice ale Ord.288/2006,Anexa nr.1, şi cuprinde următoarele secţiuni:
• date despre identitatea copilului ;
• date despre monitorizarea cazului;
• profesioniştii şi instituţiile responsabile;
• prestaţii;
• servicii pentru copil;
• servicii pentru familie;
• servicii pentru persoana faţă de care copilul a dezvoltat legături de
ataşament;

.
127
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Programele de Intervenţie Specifică(PIS), reprezintă activităţile realizate pe un

domeniu particular de intervenţie ce au în vedere următoarele aspecte:
• nevoi de sănătate;
• nevoi de îngrijire şi securitate;
• nevoi fizice şi emoţionale;
• nevoi educaţionale formale şi informale;
• nevoi de petrecere a timpului liber;
• nevoi de socializare;
• dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă;
• menţinerea legăturii cu familia;
• reintegrarea în familie.

Programele de intervenţie specifică trebuie să conţină obiective pe termen scurt,

mediu şi lung, activităţi corespunzătoare acestor obiective , care pot fi periodice, de
rutină sau ocazionate de anumite proceduri/evenimente, durata activităţilor, personalul
de specialitate responsabil, alte persoane implicate, modalităţile de monitorizare,
evaluare/reevaluare.Acestea vvin în completarea PS respectiv PIP pentru atingerea
obiectivelor stabilite.
Indiferent de planul utilizat , pentru elaborarea obiectivelor este nevoie de
clarificarea acestora.Obiectivele pot fi ;
a)de implementare – se referă la activităţile desfăşurate de profesionişti pe
parcursul intervenţiei pentru atingerea obiectivelor( nr. de şedinţe, a vizitelor, valoarea
prestaţiilor);
b)de impact – se referă la situaţia finală a beneficiarilor( presupune schimbarea
statusului beneficiarului)(Cojocaru,Cojocaru,2008)

Planul de Recuperare pentru copiii cu dizabilităţi, se realizează de către

Managerul de caz din cadrul SEC pentru copiii cu dizabilităţi din familie dar şi pentru
cei care necesită orientare şcolară şi profesională.Pentru copiii cu dizabilităţi aflaţi în
protecţie specială/ familie lărgită/familie substitutivă/servicii rezidenţiale PIP conţine
Planul de Recuperare şi este realizat tot de MC.

Planul de reabilitare/ reintegrare pentru copii abuzaţi, neglijaţi/exploataţi,

victime ale traficului, care rămân în familie , este realizat de MC din Compartimentul de
intervenţie în situaţii de abuz, iar pentru cei care beneficiază de o măsură specială de
intervenţie, PIP conţine şi Planul de Reabilitare/Reintegrare.

V.4. Furnizarea serviciilor şi intervenţiilor

Furnizorii de servicii pentru copiii aflaţi în dificultate sunt instituţiile de

asistenţă socială acreditate care utilizează metoda managementului de caz pentru toţi
copiii aflaţi în evidenţa lor.
Prin furnizorii de servicii se asigură resursele umane, financiare, materiale
necesare desfăşurării optime a managementului de caz.Împreună cu coordonatorii
serviciilor , furnizorii de servicii stabilesc criteriile de admitere a clienţilor precum şi
metodologiile şi procedurile de lucru caracteristic fiecărui tip de serviciu.
Tot furnizorii de servicii se asigură că toate documentele utlizate în
managementul de caz sunt evaluate periodic şi, după caz sunt revizuite în funcţie de
următorii factori: nevoile comunităţii, dinamica serviciilor, modificărilor legislative,
propuneri făcute de profesiniştii domeniului.
128
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Furnizorul de servicii asigură efectuarea demersurilor necesare pentru munca în

echipă multidisciplinară dar şi interinstituţională, precum şi a unor specialişti
colaboratori.
Furnizarea prestaţiilor, serviciilor şi a intervenţiilor cuprinse in planurile de
intervenţie pentru copil se face în baza contractului cu familia/reprezentantul legal,
conform Ord.73/2005, privind aprobarea modelului Contractului pentru acordarea de
servicii sociale de către furnizorii acreditaţi şi beneficiarii de servicii sociale.
Serviciile oferite de furnizorii de servicii sunt servicii primare care se referă la
toate serviciile de prevenire şi sunt asigurate de autorităţile publice locale şi ONG, iar
serviciile specializate sunt acele servicii destinate protecţiei copilului şi sunt asigurate
de DGASPC şi ONG.(Cojocaru, Cojocaru,2008)

Echipa multidisciplinară

Echipa multidisciplinară în asistenţa socială se referă la totalitatea

profesioniştilor implicaţi în managementul de caz al unui beneficiar.
Echipa multidisciplinară reuneşte persoane care urmăresc un obiectiv comun ,
care îşi aduc aportul prin competenţa profesională personală şi colaborează pentru a
ajunge la un rezultat stabilit”(Miley, O”Melia, DuBois,2006)
Câteva caracteristici ale membrilor unei echipe multidisciplinare:
- cunoaşterea interpersonală;
- capacitatea de rezolvarea a conflictelor;
- respectarea valorilor şi a codului etic;
- capacităţi de autoorganizare.
Brill şi Levin,(2002) punctează câteva etape care eficientizează munca în echipă:
- identificarea problemei şi a limitelor acestora;
- stabilirea obiectivului echipei în scopul definirii problemei;
- stabilirea scopurilor;
- împărţirea şi atribuirea sarcinilor;
- evaluarea rezultatelor din prisma atingerii scopului şi a realizării obeictivelor
(idem,2006:427)
Managerii de caz” ghidează clienţii prin labirintul reţelelor de servicii, ajutându-
i să beneficieze de resursele necesare”(ibidem,2006:416).
Ca să fie eficienţi managerii de caz trebuie:
- să cunoască tipurile de resurse pe care le poate utiliza;
- să deţină informaţii sigure şi corecte despre servicii şi resurse;
- să deţină abilităţi de anticipare a unor situaţii sau crize pe care le pot avea
clienţii;
- să poată crea şi modifica resursele în funcţie de situaţia clientului;
să coordoneze resursele oferite de alţi furnizori.
Managerul de caz(MC)/responsabilul de caz prevenire, pentru protecţia copilului
aflat în dificultate, asigură implicarea şi conlucrarea unei echipe de specialişti
multidisciplinară şi/sau interinstituţională pe tot parcursul managementului de caz.

Managerul de caz (MC) este profesionistul care asigură coordonarea activităţilor

de asistenţă socială, având drept scop elaborarea şi implementarea:
• PIP, pentru copiii separaţi de familie;
• Planul de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi, orientare şcolară şi
profesională din familie ;PIP şi Plan de recuperare pentru aceleaşi
categorii de copii dar care beneficiază de o măsură de protecţie specială;

129
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

• Planul de reabilitare/ reintegrare pentru situaţii de abuz, neglijare,

exploatare, victime ale traficului pentru copiii care rămân în familie ; PIP
şi planul de reabilitare pentru aceleaşi categoriide beneficiari dar care
beneficiază de o măsură de protecţie specială;
Managerul de caz este numit în scris de către directorul adjunct al DGASPC şi
poate fi angajat al acesteia sau al unui OPA(Organism Privat Autorizat).
Poate fi manager de caz asistentul social cu studii de licenţă care o experienţă
de cel puţin doi ani în serviciile pentru protecţia copilului, sau cu un an vechime şi
cursuri de pregătire în managementul de caz.
În desemnarea MC, directorul DGASPC ia în considerare următoarele aspecte:
• Numărul de cazuri active;
• Complexitatea cazuisticii;
• Experienţa;
• Cunoaşterea problematicii respective;
• Relaţia cu copilul şi familia;
• Colaborarea cu reţeaua de servicii şi instituţii.

Atribuţiile Managerului de caz(MC) sunt, conform Stand. 10/Ord.288/2008:

a)Coordonează eforturile, demersurile şi activităţile de asistenţă socială şi
protecţie specială;
b)elaborează PIP/celelalte planuri prevăzute în legislaţie şi alcătuieşte echipa
multidisciplinară şi după caz interinstituţională şi organizează întâlnirile cu
echipa precum şi cele individuale cu profesioniştii implicaţi în rezolvarea
cazului;
c)asigură colaborarea şi implicarea activă a familiei/reprezentantului legal şi a
copilului şi îi sprijină pe aceştia în toate demersurile întreprinse pe tot parcursul
managementului de caz(ex.organizarea de întâlniri periodice sau la solicitarea
acestora, acompaniere, sprijin emoţional, consiliere;
d)asigură comunicarea între toate părţile implicate în rezolvarea cazului;
e)asigură respectarea etapelor managementului de caz;
f)întocmeşte şi reactualizează dosarul copilului;
g)coordonează metodologic responsabilii de caz prevenire;
h)comunică cu avizul superiorului ierarhic, la SEI, cazurile pentru care a fost
luată decizia de închidere.

Managerii de caz colaborează cu Responsabilii de caz din protecţia specială şi

din centrele maternale.

Responsabilii de caz din protecţia specială(RC) sunt profesioniştii din cadrul

serviciilor rezidenţiale(cu excepţia centrelor maternale)care prin delegarea atribuţiilor
de către MC asigură coordonarea activităţilor legate de elaborarea şi implementarea
tuturor progaramelor de intervenţie specifică(PIS).Aceştia colaborează cu responsabilii
de PIS, angajaţi ai serviciilor aflate în protecţia copilului(dezvoltarea deprinderilor,
consiliere,etc) sau în alte domenii(sănătate, educaţie).
Responsabilii de caz prevenire pot fi asistenţi sociali cu diplomă de licenţă dar şi
absolvenţi de liceu cu diplomă de bacalaureat cu o experienţă de muncă de cel puţin doi
ani în servicii sociale
Responsabilii de caz din centrele maternale sunt profesioniştii din cadrul acestor
centre care prin delegarea atribuţiilor de către MC asigură coordonarea activităţilor
legate de elaborarea şi implementarea programelor personalizate de intervenţie.

130
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Atribuţiile responsabilului de caz prevenire sunt(idem,stand.10)

a)coordonarea eforturilor, demersurilor şi activităţilor de prevenire a separării
copilului de familia sa;
b)elaborează PS;
c)asigură comunicarea între toate părţile implicate în rezolvarea cazului;
d)asigură respectarea etapelor managementului de caz;
e)întocmeşte şi reactualizează dosarul copilului.
De regulă, MC îşi deleagă o serie din responsabilităţi către responsabilii de caz
din protecţie specială şi din centrele maternale.Delegarea integrală a responsabilităţilor
se realizează către profesionişti care îndeplinesc aceleaşi condiţii minime ca şi
profesionistul care deleagă.
Acestea sunt atribuţiile specificate pentru fiecare MC respectiv RC prin
Ord.288/2006.Deoarece au existat mai multe confuzii în ceea ce priveşte utilizarea
acestor denumiri şi de inconsecvenţele instituţionale, DGASPC-urile optează pentru
unui CMC(Compartimentul Managerilor de Caz).Pe de altă parte aceştia optează pentru
responsabili cu intervenţii specifice , angajaţi în serviciile oferite copiilor din familie
sau care beneficiază de o măsură de protecţie specială, care asigură servicii pe arii
specifice de competenţă.
Între responsabilii de intervenţie specifică şi MC există o relaţie de cooperare,
primii făcând parte din echipa multidisciplinară.(Cojocaru,Cojocaru,2008)

V.5. Monitorizarea şi reevaluarea periodică

O altă etapă a managementului de caz este monitorizarea şi reevaluarea

periodică.
Monitorizarea se realizează asupra intervenţiilor dar şi asupra modurilor de
realizarea a acestora(Cojocaru,Cojocaru,2008:33)
Monitorizarea intervenţiilor este procesul de evaluarea a gradului de
implementare a planurilor elaborate după realizarea evaluării detaliate, a coerenţei şi
succesiunii activităţilor specialiştilor care lucrează la caz. Monitorizarea intervenţiilor
specifice se realizează de către managerul de caz prin întâlniri cu echipa
multidisciplinară , prin discuţii individuale cu profesioniştii implicaţi dar şi prin întâlniri
cu beneficiarii sau alte persoane reprezentative.

În această etapă a managementului de caz, pentru protecţia copilului în

dificultate, se are în vedere monitorizarea planului individual de protecţie sau a
celorlalte planuri prevăzute în legislaţie, dar şi a progreselelor obţinute de beneficiar.
Monitorizarea intervenţiilor presupune realizarea unor rapoarte lunare din partea
responsabililor intervenţiilor specifice:
- rapoarte statistice (se referă la imaginea de ansamblu a activităţilor);
- rapoarte narative (se referă la descrierea aspectelor particulare cu care s-au
confruntat participanţii).

Pentru monitorizare PIP, se are în vedere:

a)verificarea demarării serviciilor(în max.2 zile);
b)verificarea modului de furnizare a serviciilor, cel puţin lunar;
c)răspuns imediat în orice situaţie nou apărută;
d)asigurarea fluxului de informaţii către toate persoanele implicate în rezolvarea
cazului;
e)medierea relaţiei pe toate planurile părţilor implicate;

131
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

f)reevaluarea situaţiei copilului şi a modului de implementare a planului, cel

puţin o dată la trei luni precum şi revizuirea planului respectiv dacă situaţia impune;
g)înregistrarea informaţiilor, progreselor , evoluţiei cazului în dosarul
beneficiarului;
h)modificarea contractului cu familia atunci când se impune.

Pentru PIS, responsabilii de PIS au obligaţia de a întocmi rapoarte de

implementare lunar sau ori de câte ori este nevoie.Acestea sunt transmise în max trei
zile de la întocmirea lor către managerul de caz.
Managerul de caz/responsabilul de caz prevenire întocmeşte raportul de
reevaluare în maxim 24 de ore, de la data reevaluării.Acesta este avizat de şeful ierarhic
superior şi transmis în trei zile tuturor participanţilor .
Pentru cazurile extrem de dificile se pot organiza conferinţe de caz sau
teleconferinţe care să includă membrii echipei multidisciplinare cu experţi recunoscuţi
ai domeniului.

V.6. Monitorizarea postservicii şi închiderea cazului

Monitorizarea postservicii aste perioada de menţinere a contactului cu

beneficiarii pentru o anumită perioadă de timp şi de evaluare a situaţiei lor fără însă a
mai beneficia de servicii. Închiderea cazului se realizează în general la atingerea
scopului propus la începutul intervenţiei, când procesul de asistenţă socială nu mai este
necesar, iar beneficiarul îşi dobândeşte capacitatea optimă de autonomie.Pentru cazurile
de prevenire monitorizarea serviciilor se realizează pentru o perioadă de min trei luni,
iar pentru procesul de adopţie de doi ani.Monitorizarea postservicii se realizează pe
baza unui plan de monitorizare elaborat de managerul de caz/responsabil de caz
prevenire.Aceştia realizează lunar sau ori de câte ori este nevoie câte un raport de
monitorizare postservicii.Închiderea cazului se face prin decizia autorităţilor la
recomandarea managerului de caz/responsabilului de caz avizată de şeful ierarhic.La
DGASP închiderea cazului este înregistrată la SEI şi în CMTIS.

Bibliografie

1. Bodi, Cristina ,Diana,(2003), Managementul calităţii serviciilor sociale, în Muntean

Ana, Sagebiel, Julien,(coord), Practici în Asistenţa Socială, Polirom Iasi;
2. Butu, Mihai, Mihăilescu Pinţia,(2000:273),Managementul calităţii, în C.Vlădescu
(coord), Managementul serviciilor de sănătate, Expert, Bucureşti
3. Certo, S.C.,1989, Principle sof modern management: functions and system, Ed 4,
Needham Heights, Mass, Allyn and Bacon;
4. Cojocaru Ş.,Cojocaru Daniela, 2008, Managementul de caz în protecţia copilului,
Editura Polirom;
5. Cojocaru,Ş., 2005, Metode apreciative în asistenţa socială.Ancheta, supervizarea şi
managementul de caz, Polirom, Iaşi;
6. Miley,Krogsrud, Karla;O”Melia,M.,DuBois,Brenda,(2006), Practica asistenţei
sociale, Polirom, Iaşi;
7. Muntean,Ana;Sagebiel, Juliane,(2007), Practici în Asistenţa Socială. România şi
Germania.,Polirom, Iaşi;
8. Neamţu,G.,coord.,(2003), Tratat de Asistenţă socială, Polirom, Iaşi;

132
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

9. Neamţu, Nicoleta (2003), Dimensiunea managerială în Asistenţa socială, în Neamţu,

G.(coord), Tratat de asistenta socială, Polirom ,Iaşi;
10. Neamţu , Nicoleta, 2001, Managementul serviciilor de asistenţă socială, Editura
Motiv, Cluj Napoca;
11. National Associations of Social Workers, 1992, NASW Standards for Social Case
Management .Washington DC, NASW,iunie 1992,în
htpp:Jma10/ServiceDataDirectory;
***
***asistenţăsocială.ro
***avocat.net.ro
***Ordin 73/2005 privind aprobarea modelului contractuluipentru acordarea de servicii
sociale, încheiat de furnizorii de servicii sociale acreditaţi cu beneficiarii;
***Ordin 286/2006 pentru aprobarea normelor metodologice privind întocmirea
planului de servicii şi a normelor metodologice privind întocmirea planului
individualizat de protecţie.
***Ordin 288/2006 privind aprobarea standardelor minime obligatorii privind
managementul de caz pentru domeniul protecţiei drepturilor copilului.

133
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

VI. METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE

ASISTENŢEI SOCIALE

VI.1. Întâlnirea faţă în faţă

Valenţele acestei prime întâlniri pot garanta o interacţiune pozitivă între

asistentul social şi client. Nu întotdeauna intrăm în contact cu persoane cooperante
care să solicite voluntar ajutor şi să accepte consiliere; de aceea, o primă preocupare
a asistentului social este de a surprinde rezistenţa la schimbare a clientului. Etapele
rezistenţei la schimbare care pot induce disconfort şi teamă sunt: conflict, apărare,
rezolvare, integrare. Iniţial clientul conştientizează relaţia conflictuală manifestată
prin discrepanţe între vechi şi nou; aceste discrepanţe îl plasează pe client într-o
poziţie defensivă, prin care este apărat vechiul generator de siguranţă şi certitudine.
Unii se tem atât de mult de semnificaţia noului, încât îl resping pe asistentul social.
Dacă clientul se simte sprijinit şi înţeles de asistentul social, va decide să accepte
mici modificări în comportamentul său, urmând apoi renunţarea la lupta vechi-nou şi
integrarea într-un nou ciclu.
Întâlnirea faţă în faţă favorizează primele impresii reciproce – dincolo de
acest nivel empiric, impactul întâlnirii asupra celor doi membri ai relaţiei va
determina cel puţin o schimbare în comportamentul acestora. Asistentul social poate
declanşa o relaţie pozitivă (Sheaford, B., Horejsi & Horejsi, 1997: 283-305) dacă:
- pregăteşte o atmosferă plăcută şi propice comunicării în biroul său, va fi atent la
modul cum este aerisită camera, luminată, temperatura camerei şi la limbajul
corpului său;
- anticipează reacţiile clientului marcat de teamă sau confuzie – în acest sens,
asistentul social trebuie să fie pregătit să răspundă sentimentelor clientului
atenuând impresia acestuia că se află în faţa unei autorităţi;
- începe discuţia explicând cine este, pe cine reprezintă, care sunt regulile
confidenţialităţii şi ce demersuri trebuie să facă către alte autorităţi pe baza
informaţiilor obţinute de la client;
- nu se va arăta surprins de afirmaţiile clientului şi nici nu se va grăbi pentru a
elabora concluzii;
- respectă nevoia clientului de a avea timp pentru a lua o decizie;
- formulează întrebări care să nu-l oblige pe client să evite adevărul sau să devină
necooperant. Dacă clientul este suspicios faţă de această procedură, îi va fi
explicată necesitatea de a fi completate diferite formulare;
- planifică o următoare întâlnire asigurându-se de acordul clientului este de acord
şi că acesta are numărul de telefon şi adresa instituţiei / agenţiei.

134
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

VI.2. Convorbirea telefonică

Este des folosită în practica asistenţei sociale, atât pentru semnalarea

cazurilor, cât şi pe tot parcursul procesului de ajutor. Pentru că nu se păstrează o
înregistrare a convorbirilor şi pentru că nu se poate realiza o transcriere fidelă a
convorbirii, trebuie să: comunicaţi clar numele dvs., numele agenţiei / instituţiei şi
departamentul unde lucraţi, luaţi notiţe în timpul convorbirii telefonice şi, înainte de
a spune “la revedere”, faceţi un rezumat al informaţiilor recepţionate.

VI.3. Întocmirea listei de probleme

Pentru multe persoane, a exprima verbal sau non-verbal îngrijorările, a

întocmi împreună cu asistentul social o listă cu probleme, echivalează cu pierderea
demnităţii, cu crize de orgoliu, stări de disconfort psihic. Realizarea listei cu
probleme (Horejsi, 1979) determină obţinerea unui plus de informaţii de la client, iar
lista în sine constituie un instrument de lucru pe care asistentul social îşi structurează
ghidul de interviu. Unul dintre dezavantajele listei se referă la faptul că nu subliniază
punctele forte ale personalităţii clientului şi dezechilibrele create.
De ex., listă de probleme pentru o mamă adolescentă: cheltuieli de
spitalizare, îngrijorări în legătură cu sănătatea copilului, îngrijorări în legătură cu
propria sănătate, îngrijorări în legătură cu hrănirea şi îngrijirea copilului,
posibilităţile financiare de creştere a copilului, frica pentru faptul că ar reprezenta o
povară pentru părinţi, sentimentul de tristeţe faţă de situaţia lor, locuinţa, dizarmonia
familială provocată de apariţia copilului, finalizarea studiilor, îngrijorări pentru că
prietenii nu o vor accepta cu un copil, îngrijorări faţă de tatăl copilului, îngrijorări în
legătură cu posibila lipsă de ataşament faţă de copil, teama că îşi va pierde
independenţa şi libertatea. Se poate completa lista şi cu alte probleme. Se mulţumeşte
clientului pentru colaborare.

VI.4. Obţinerea informaţiilor de la alte agenţii / instituţii

Aceste informaţii constau în fişe medicale, rapoarte de examinare psihologică

şi psihiatrică, proces-verbal întocmit de poliţie, sentinţe penale etc., pe care asistentul
social le va solicita numai după ce a primit o aprobare din parte clientului, iar pentru
o mai bună securizare se vor folosi aprobările scrise.
În culegerea informaţiilor, pe tot parcursul procesului de ajutor, asistentul social
va fi atent la: 1) respectarea confidenţialităţii, 2) concentrarea asupra contextului
problemei / urmărirea „firului roşu”, fără a se pierde în aspecte de mică importanţă, fără
relevanţă pentru caz, 3) analiza datelor, evitându-se o supraîncărcare cu documente care
nu oferă ajutor în vederea rezolvării problemei, 4) argumentarea deciziilor prin
documentele ataşate la dosar.

VI.5. Vizita la domiciliul clientului

Pentru majoritatea asistenţilor sociali, vizita la domiciliul clienţilor provoacă

nervozitate datorită imprevizibilităţii reacţiilor clientului.
Asistentul social va avea în vedere următoarele aspecte:

135
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

- schimbările de comportament ale clientului în cadru familial corespund realităţii

familiale studiate mai mult decât schimbările dintr-un cadru neutru;
- cunoaşterea clientului în propria locuinţă constituie premisa înţelegerii nuanţate
a personalităţii clientului pentru care casa reprezintă un spaţiu sacru;
- această tehnică nu trebuie confundată cu o vizită de curtoazie sau de prietenie.
Vizita trebuie programată din timp, deşi pot fi şi situaţii când clientul nu poate fi
contactat telefonic, nu poate citi scrisorile sau orice altă încercare de a-l întâlni
eşuează;
- primul impact cu locuinţa clientului nu trebuie să determine exteriorizarea
impresiilor negative;
- de asemenea, este important să fie apreciate lucrurile semnificative pentru
personalitatea clientului chiar dacă ele nu reprezintă o valoare;
- clientul poate fi surprins în timpul vizitelor discutând cu prietenii, ascultând sau
vizionând programe radio - TV, supraveghind copiii. Chiar dacă aceste aspecte
par a distrage atenţia clientului, ele descriu viaţa reală de familie;
- clientul are dreptul ca în timpul interviului să opteze pentru prezenţa unei rude
foarte apropiate pentru a se simţi protejat din punct de vedere emoţional. Dacă
clientul locuieşte într-un cartier periferic, planificaţi vizita de comun acord cu
clientul la o oră când pot fi evitate riscurile.

VI.6. Observaţia

Observaţia directă oferă informaţii cu valoare de fapte şi constituie materialul cel mai
bogat, divers, nuanţat şi susceptibil de analize calitative.
Scopul observaţiei constă în identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care se
stabilesc între client şi alte persoane semnificative pentru relaţia de ajutor.
Kohn, R. şi Negre, P. (1971) notau că termenul de observaţie desemnează o etapă
iniţială a cunoaşterii (faza exploratorie), un tip de acţiune realizată de cel care observă
(colectarea datelor), datele colectate şi produsul final (apud Chelcea, S., 2001:146).
Utilizarea unui ghid de observaţie, ca şi în cazul interviului, reprezintă o necesitate
pentru abordarea coerentă, logică şi organizată a tehnicii.
Observaţia presupune formularea unor întrebări premergătoare: Ce vom
observa? Cum o vom face? Cum să se înregistreze faptele de observaţie? Cum să le
interpretăm în vederea teoretizării?
Caplow (1970) formulează câteva reguli de observare incluzând condiţii prealabile,
procedura, conţinutul şi modul de notare. În ceea ce priveşte condiţiile prealabile, autorul
menţionat notează: cunoaşterea obiectivelor, cunoaşterea tehnicilor de observare şi a
procedeelor de notare. Notele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei,
locul desfăşurării, circumstanţele observării, factorii de mediu care pot influenţa
comportamentele, precum şi modificările care au survenit în timpul observării. De exemplu,
estre corect să notăm doar expresia facială, paloarea, contracţia musculară, fără a ne exprima
opiniile, cum ar fi aceea că …persoana era emoţionată.
Un alt exemplu, observarea unui copil în mediul familial presupune urmărirea
receptivităţii părintelui la nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la
exprimarea atenţiei faţă de copil, crearea unei atitudini afectuoase, calde sau,
dimpotrivă, a uneia reci, distante şi eventual ameninţătoare. La acestea se pot adăuga
informaţii privind tonul şi exprimarea facială în cadrul comunicării, precum şi
atitudinile gestuale şi corporale manifestate de părinte şi răspunsurile copilului la
aceste manifestări non-verbale menţionate. Responsabilitatea asistentului social este
de a observa copilul identificat, fraţii, părinţii, familia şi mediul.

136
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

VI.7. Interviul

Este, deopotrivă, mijloc de comunicare şi metodă de intervenţie. Asistenţa

socială face apel la interviul nondirectiv sau nedirijat şi se pleacă de la premisa că
subiectul interogat este în măsură să ofere un discurs coerent cu privire la problemele
şi experienţele trăite.
Postulatul pe care se sprijină maniera non-directivă de intervievare este acela
că elementele de ordin afectiv, exprimate liber de către subiect, sunt mai profunde şi
mai semnificative decât informaţiile pe care clientul ni le oferă într-un context de
auto-cenzură şi raţionalizare, non-directivitatea fiind nu numai o problemă de
intervievare, ci şi o problemă de atitudine generală faţă de interlocutor (Neamţu, G.,
Bocancea, C., 1999).
Metoda non-directivă presupune comunicarea autentică, bazată pe încredere
şi înţelegere, este o proces de ajutor în vederea dezvoltării şi maturizării persoanei,
pentru o mai bună înţelegere a experienţei subiective proprii şi pentru sporirea
capacităţii de confruntare cu viaţa.
În cadrul acestei relaţii clientul este tratat ca persoană, nu ca „entitate
clinică”, ceea ce determină ca opiniile şi atitudinile faţă de sine să devină
predominant pozitive, creşte stima de sine, nervozitatea scade, şocurile emoţionale
devin acceptabile, personalitatea se adaptează mai bine situaţiilor sociale. Interviul
clinic reprezintă o formă a interviului nestructurat şi ilustrează cel mai bine specificul
interviului nondirectiv. Interviul clinic nu se utilează numai în scop terapeutic, ci şi pentru
psihodiagnoză, pentru orientarea profesională şi în activitatea de asistenţă socială în vederea
cunoaşterii personalităţii. Se utilizează şi cu scop explorator, în faza iniţială, pentru culegerea
informaţiilor şi orientarea demersului intervenţiei (Chelcea, S., 2001:131).

După modul în care sunt structurate şi conduse, interviurile folosite în asistenţa

socială se împart în (Spânu, 1998):
- interviul informaţional - desemnat să obţină materialul necesar realizării istoricului social al
clientului. Scopul acestui tip de interviu constă în obţinerea informaţiei care să-l ajute pe
asistentul social să înţeleagă mai bine clientul şi problemele lui;
- interviul de diagnostic - natura întrebărilor din acest al doilea tip de interviu este orientată
spre decizii specifice care pot justifica tipuri de servicii oferite clientului în funcţie de
problemele evidenţiate;
- interviul terapeutic - scopul acestuia este de a sprijini clienţii pentru a produce schimbări în
modul în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea sau în propriul comportament.

Realizarea interviului fără un ghid reprezintă una dintre gravele erori pe care le
înregistrează mulţi dintre asistenţii sociali, îndeosebi cei fără experienţă. În planificarea
interviului sau realizarea ghidului de interviu, prezintă importanţă următoarele întrebări
(Schubert, M., 1991):
- Care sunt obiectivele intervenţiei asistentului social şi cum vor fi ele atinse prin intermediul
întâlnirilor lui cu clientul ?
- Ce decizii sunt vizate pentru a fi formulate în timp?
- Sunt implicaţi în procesul ajutorării clientului şi alţi profesionişti ?
- Cât timp va dura interviul ?
- Unde se va desfăşura ?
- Ce aranjamente sunt necesare pentru interviu (transport, îngrijirea copiilor clientului etc.) ?
- Ce tehnici pot fi aplicate în timpul interviului ?

137
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

- Ce factori trebuie luaţi în consideraţie pentru pregătirea interviului (culturali, etnici, religioşi
etc.) ?
- Ce stări ale clientului trebuie avute în vedere pentru pregătirea interviului? (anxietate, furie,
confuzie etc.) Ce date medicale trebuie apreciate înainte de interviu? (stare de sănătate
fizică şi psihică, tratamente şi efecte)
- Ce documentaţie este necesară pentru pregătirea interviului ?

Watts, J., Dickens, J. (1996) prezintă câteva reguli pe care asistenţii sociali
trebuie să le respecte în timpul interviului:
- eliminarea barierelor potenţiale pentru a crea o atmosferă în care clientul să se simtă
respectat, ascultat şi implicat;
- poziţie a corpului relaxată, care să exprime deschidere şi nu una de confruntare sau
defensivă;
- limbajul şi tonul vocii folosite pe toată durata interviului să nu fie agresive,
acuzatoare sau ameninţătoare;
- ascultarea activă prin: menţinerea contactului vizual (nu într-o manieră
provocatoare) şi folosirea limbajul non-verbal şi verbal pentru a demonstra că
sunteţi atent la ce spune clientul, dar şi cum spune. Fiţi atenţi, de asemenea, la
pericolul pe care-l reprezintă ascultarea selectivă (ne formăm o anumită părere
despre client bazată pe stereotipuri iar apoi auzim doar lucrurile care vin să
întărească acel stereotip – celelalte aspecte le ignorăm sau le adaptăm stereotipului)
şi “efectul de halou” (se manifestă când întâlnim un client care seamănă cu noi, la
care observăm doar lucrurile care vin în sprijinul imaginii pozitive, ignorând orice
alt aspect care nu se potriveşte cu această imagine);
- întrebările folosite: de obţinere a informaţiilor, de explorare a sentimentelor,
gândurilor, ideilor, opiniilor şi punctelor de vedere, de a-l ajuta pe client dar şi pe
asistentul social să ajungă la o înţelegere privind acţiunile viitoare care urmează să
fie întreprinse.
Formularea întrebărilor eficiente constituie o abilitate esenţială iar
următoarele tehnici pot ajuta asistenţii sociali să evite ca acestea să semene a
interogatoriu sau acuzare:
- Folosiţi întrebări deschise în loc de întrebări închise, ori de câte ori acest lucru
este posibil. Ex., “Cum v-aţi simţit când s-a întâmplat acest lucru?” lasă
clientului mai mult loc pentru a răspunde decât o întrebare de genul :”V-a
enervat?”
- Evitaţi să folosiţi întrebarea “De ce?” care sună mai degrabă a interogatoriu. Ex.,
întrebarea “Care au fost motivele care v-au determinat să fugiţi de la
maternitate?” oferă ocazia unui răspuns mai complet decât întrebarea “De ce aţi
fugit de la maternitate?”
- Evitaţi întrebările multiple - pentru client ar putea fi dificil să-şi amintească
prima întrebare în momentul în care aţi adresat-o pe ultima. Ex., “Cum v-aţi
simţit când aţi aflat că sunteţi însărcinată, unde se află tatăl copilului acum şi
unde locuiţi?” –
- Evitaţi întrebările cu răspuns sugerat – clientul se va simţi fie obligat să fie de
acord cu propunerea, fie supărat că aţi făcut o prezumţie. Ex., întrebarea “ Cred
că v-aţi simţit foarte supărat atunci. Nu-i aşa?” conduce clientul spre un anumit
răspuns în timp ce o întrebare mai deschisă de genul “Cum v-aţi simţit când s-a
întâmplat asta?” nu îi sugerează clientului un răspuns anume.
- Evitaţi folosirea jargoului profesional. Folosiţi un limbaj direct. Verificaţi
împreună cu clientul dacă a înţeles ceea ce aţi spus.
- Oferiţi clientului timp să se gândească şi să vorbească.

138
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

- Clarificaţi împreună cu clientul un anume subiect dacă aveţi nelămuriri.

- Dacă clientul face o afirmaţie care vine în contradicţie cu o alta anterioară,
reţineţi următoarele aspecte: nu ignoraţi contradicţia aparentă – explorând
subiectul veţi câştiga mai multă înţelegere legată de client şi situaţia sa, păstraţi
un limbaj, ton al vocii şi poziţie a corpului care să nu fie agresive, gândiţi-vă
care au fost lucrurile care au dus la contradicţia aparentă. Ex., Clientul este
nesigur sau încurcat? Îi este clientului frică de consecinţele pe care le-ar putea
avea spunerea adevărului? Este vreo neînţelegere care a apărut în comunicarea
dintre dvs. şi client?
- Dacă clientul face aluzie la o problemă şi apoi trece repede la alt subiect, nu
trebuie să ignoraţi aluzia. Reîntoarceţi-vă la subiect, mai târziu, în cadrul
aceluiaşi interviu, pentru a permite clientului să vorbească mai mult despre
subiect dacă doreşte.
- Amintiţi-vă importanţa pe care o are acceptarea experienţei clientului ca
fundamentală pentru înţelegerea situaţiei şi a modului de acţiune. Simpla
contrazicere a modului în care clientul percepe situaţia nu este de nici un ajutor.
Dacă îi oferiţi o altă perspectivă, bazată pe înţelegere şi experienţa sa, eficienţa
va fi mai mare. Ex., un client ar putea spune că “copilul meu este întotdeauna
obraznic”. În loc ca asistentul social să-l contrazică spunând “El nu este
întotdeauna obraznic – uitaţi-vă la el acum, este cuminte”, ar fi mult mai eficient
dacă asistentul social ar explora problema şi ar aborda subiecte legate de
experienţa pe care o are clientul privind creşterea copilului.
- Numai atunci când asistentul social începe să înţeleagă experienţa clientului va
putea oferi acestuia o altă perspectivă – cum ar fi înţelegerea comportamentului
copilului în contextul experienţelor trăite de copil şi a nevoilor acestuia, precum
şi a modului în care adult le satisface.
Încheierea - clientul şi-a notat: numele dumneavoastră, adresa organizaţiei şi
numărul de telefon, se planifică întâlnirea viitoare. Asiguraţi-vă că ştie cum să vă
contacteze.

Finn şi Rose (1982), în lucrarea Development and validation of interview

skills role – play test, prezintă abilităţile de care trebuie să dea dovadă asistentul
social în timpul unui interviu terapeutic, dar şi greşelile pe care le poate face acesta şi
care pot conduce la eşec.
1. Introducerea – primele câteva minute ale interviului în care întâlneşti
clientul şi relaţia de ajutor
Abilităţi - trebuie să:
- te prezinţi ( numele);
- afli numele clientului;
- spui pentru ce agenţie sau instituţie lucrezi;
- indici scopurile şi obiectivele unui interviu;
- faci clientul să se simtă confortabil prin punerea în act a abilităţilor
anterioare într-o manieră relaxată, prietenească.
Greşeli absenţa oricăreia dintre abilităţile de mai sus.
2. Aşteptarea - comportament non-verbal şi verbal care suscită interesul şi
atenţia
Abilităţi :
- o pauză de 2 până la 5 secunde se interpune între sfârşitul unei intervenţii a
clientului şi începutul unei intervenţii a asistentului social;

139
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

- o pauză urmează după o intervenţie a asistentului social, dând clientului

suficient timp pentru a-şi formula răspunsurile ( în general de la 3 la 5
secunde);
- asistentului social foloseşte o varietate de procedee verbale care încurajează,
dar nu cer clientului să continue să vorbească, şi nu implică acordul,
judecarea sau evaluarea celor spuse;
- asistentul social foloseşte o varietate întreagă de procedee non-verbale;
- asistentul social menţine un contact vizual adecvat;
- asistentul social are o voce clară, inteligibilă.
Greşeli:
- asistentul social întrerupe conversaţia clientului;
- nu există nici o pauză între intervenţiile clientului şi ale asistentului social;
- o pauză de 5 secunde sau mai lungă duce la crearea unei anxietăţi inutile sau
a disconfortului;
- asistentul social nu încurajează clientul să vorbească;
- procedee verbale sau non-verbale folosite inadecvat (ex. propoziţii
neterminate, exemple verbale inadecvate, privirea fixă, lipsa contactului
vizual, agitaţia.)
3. Întrebările - utilizate cu scopul de a dobândi sau clarifica informaţii
Abilităţi:
- majoritatea întrebărilor exploratorii sunt deschise;
- se pune doar o singură întrebare o dată;
- întrebările sunt clare şi succinte;
- întrebările închise sunt diseminate printre cele deschise pentru dobândirea de
informaţii specifice.
Greşeli:
- se pun două întrebări deodată;
- întrebarea este o afirmaţie deghizată;
- sunt puse trei întrebări deschise la rând;
- întrebarea este neclară.
4. Urmărirea verbală - un răspuns al asistentului social la o intervenţie a
clientului care e legată de ceea ce tocmai a spus.
Abilităţi - asistentul social trebuie să :
- răspundă printr-o parafrazare a conţinutului sau o reflectare a sentimentelor;
- atunci când introduce un nou subiect în discuţie specifică clar schimbarea
făcută;
- corelează subiectul de discuţie nou introdus de unul vechi;
- cere clientului să continue discuţia folosind încurajările deschise precum
“Spune-mi mai multe despre …..“ sau “ Ce s-a întâmplat ?”
Greşeli :
- asistentul social introduce un nou subiect fără să specifice acest lucru sau
fără să-l coreleze / lege de materialul anterior;
- asistentul social schimbă subiectul de la preocuparea centrală la una
periferică.
5. Căutarea concretului - încercarea de a dobândi informaţii mai detaliate,
specifice, legate de persoana / persoanele vizate, despre ariile de discuţie.
Abilităţi - asistentul social face următoarele:
- caută informaţii detaliate , incluzând “ CUM, CE , CÂND , UNDE , CÂT
DE DES ?”
- încearcă să aducă discuţia abstractă, filosofică, la descrieri mai concrete,
relevante.

140
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Greşeli:
- se permite clientului să vorbească despre un material relevant într-o manieră
impersonală;
- detaliile relevante nu sunt urmărite;
- se permite ca exprimarea clientului să rămână vagă, abstractă sau universală.
6. Raţionament neevaluativ – un răspuns al asistentului social fără nici o
componentă evaluativă / de judecare.
Abilităţi :
- asistentul social răspunde la verbalizarea clientului prin întrebări sau
afirmaţii desemnate să exploreze înţelesul comportamentelor sau
evenimentului (“ Ce ai simţit ? “ );
- asistentul social foloseşte confruntarea pentru a indica discrepanţele între
sentimentele clientului şi ale asistentului social sau ale percepţiilor
clientului.
Greşeli:
- asistentul social enunţă o judecată morală negativă sau critică la verbalizările
clientului (ex. consilierul poate ameninţa, dojeni, dăscăli, minimaliza);
- asistentul social sfătuieşte discret clientul ce să facă sau oferă o soluţie fără o
explorare extensivă a problemei.
7. Reflectarea sentimentelor – abilitatea asistentului social de a fi sensibil şi
de a verbaliza către client experienţa subiectivă a clientului.
Abilităţi:
- asistentul social reflectă sentimentele pe care clientul încă nu le-a
identificat;
- asistentul social reflectă cu acurateţe intensitatea sentimentelor;
- asistentul social identifică stimulii din mediu care provoacă / determină
sentimentele;
- asistentul social reflectă sentimentele subînţelese / care însoţesc / existente
atunci când sumarizează mai multe afirmaţii făcute de client.
Greşeli:
- asistentul social ignoră sentimentele;
- asistentul social etichetează/numeşte/identifică greşit sentimentele;
- asistentul social etichetează/numeşte/identifică greşit intensitatea
sentimentelor;
- asistentul social se angajează în rezolvarea problemei fără identificarea
sentimentelor.
8. Implicarea – proporţia timpului cât vorbeşte clientul şi cât vorbeşte
asistentul social.
Abilităţi: clientul vorbeşte majoritatea timpului.
Greşeli: asistentul social vorbeşte majoritatea timpului.

Ex. Ghid pentru interviul de explorare a problemelor şi resurselor

- Ce se întâmplă acum?
- Ce simţi în legătură cu ceea ce se întâmplă acum?
- Cum îi poate afecta aceasta pe ceilalţi?
- Ce ai făcut până acum?
Concentrarea asupra problemei celei mai importante:
- Ce te deranjează mai mult?
- La ce consideri că ar trebui să lucrezi mai întâi?
- Ce este mai urgent / presant/ critic ?
- Care ar fi obiectivul cel mai uşor de îndeplinit, pentru început?

141
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

- Ce ţi-ar plăcea să iei în considerare mai întâi?

- Care problemă, o dată rezolvată, ţi-ar prinde cel mai bine?
Noi perspective:
- La ce alte lucruri trebuie să te gândeşti în privinţa acestei probleme?
- Ce informaţii te-ar ajuta?
- Ce ajutor ar fi posibil să primeşti?
- Ce gândesc ceilalţi oameni implicaţi în această problemă?
- Ce alte opţiuni mai sunt?

VI.8. Cartea vieţii

Este o tehnică individuală, se completează de copil cu propriile sale cuvinte,

acoperind perioada de la naştere până în prezent.
În general, cuprinde o descriere a ceea ce i se întâmplă copilului, unde, de ce, dar şi a
sentimentelor copilului despre ceea ce se întâmplă. În Carte pot fi incluse fotografii, desene,
premii, certificate, scrisori de la părinţii de îngrijire anteriori sau părinţii adoptivi şi părinţii
naturali, certificatul de naştere, genograma şi orice altceva care ar putea fi inclus de către
copil în mod particular. Este folosită cu scopul de a ajuta un copil, în special un copil
dat spre îngrijire sau adoptat, să-şi dezvolte un sens al identităţii şi de să-şi înţeleagă
experienţele generate de separare sau plasament, să reducă confuzia şi neînţelegerea
asupra acestor experienţe; să evite să folosească într-un mod nesănătos fanteziile în
încercarea de a coopera cu experienţele dureroase ale vieţii sale; să-şi amintească
persoane semnificative şi evenimente din copilărie; să menţină o evidenţă a celor mai
importante informaţii personale (certificat de naştere, informaţii medicale, fotografii
cu membrii familiei, premii şcolare).

VI.9. Matricea ciclului de viaţă

Este o tehnică semnificativă pentru lucrul cu familia ai căreir membri se află

în cicluri diferite de viaţă. Matricea ajută asistentul social să-şi ordoneze ideile
despre nevoile fizice, psihice, sociale ale membrilor familiei în raport cu ciclul de
viaţă al fiecăruia dintre ei (Spânu, 1999).
Stadii de dezvoltare
Membrii 0-1 2-4 5-7 8-12 13-17 18-22 23-34 35-60 61-75
familiei
Maria
(bunica) X
Ion (tata)
X
Iulia
(mama) X
Ionel X
Mariana X

VI.10. Genograma

Genograma sau arborele familial descrie tipurile de relaţii şi evenimentele

care s-au desfăşurat de-a lungul generaţiilor. Naşterea, decesele, divorţurile, crizele şi
alte evenimente semnificative de viaţă pot fi înregistrate pe scurt. O prezentare de
caz de câteva pagini poate fi condensată într-o genogramă (V. Coushead, 1993).

142
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Genograma se completează de către asistentul social împreună cu familia şi

ajută la dezvăluirea regulilor nescrise ale familiei, secretelor, tabu-urilor.
Citirea unei genograme pe mai multe generaţii poate conduce la sesizarea
anumitor evenimente care se repetă în familia respectivă cu o anumită frecvenţa
(creşterea copilului de către mame singure, abuzul fizic, divorţul etc.)
Pentru realizarea genogramelor, asistentul social trebuie să stabilească raporturi
autentice de comunicare cu membrii familiei, ceea ce conduce la diminuarea treptată a
semnificaţiei miturilor şi tabu-urilor aduse de generaţiile trecute care pot crea obstacole în
rezolvarea problemelor.

Exemple de coduri utilizate în realizarea genogramei:

34
Bărbat 75 Bărbat
34 ani decedat Separare

Femeie 30 Căsătorie
30 Divorţ
ani

Familie Familie
cu doi Avort cu un
copii copil natural
şi unul adoptat

VI.11. Harta eco

Precizează locul unei persoane sau a familiei sale în contextul social. Ca şi în

cazul genogramei, la întocmirea ei se va folosi un set de coduri - menţionat în
legendă. Harta eco oferă răspunsuri la următoarele întrebări (Hartman, A., 1983):
- Care sunt relaţiile dintre membrii familiei?
- Cum interacţionează familia cu rudele, prietenii şi vecinii?
- Membrii familiei au locuri de muncă?
- Copiii au acces la sistemul educaţional?
- Care sunt performanţele intelectuale ale membrilor familiei?
- Familia are un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de întreţinere, hrană,
transport, educaţie?
- Familia participă la activităţi religioase, sociale, politice, culturale?
- Membrii familiei sunt marcaţi de stres?

Realizarea hărţii eco:

- în centru se desenează persoana/ genograma familiei;
- se trasează celelalte sisteme cu care interacţionează persoana/ familia;
- se simbolizează natura relaţiilor dintre familie/ individ şi mediul extern: relaţiile
puternice cu o linie groasă, cele slabe cu o linie punctată, iar cele tensionate cu o
linie continuă haşurată vertical;
- se vizualizează sensul fluxului de resurse cu ajutorul săgeţilor (legăturile pot fi
dinspre şi spre sistemul familial, între anumiţi membri ai familiei şi sistemul exterior
etc.).
Harta eco – exemplu
relaţie solidă
persoana care se implică mai mult
relaţie tranzitorie
143
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

relaţie tensionată

Biserică
Loc de
muncă Familia
lărgită

Dan Ana
45 30

Serviciu Vecini
social Vlad
9

Doctor

Şcoală Prieteni

VI.12. Scala resurselor familiale

Această scală, elaborată de Hope E. Leet, Carl J. Dunst (1994), evaluează modul
de administrare a resurselor familiale (timp, bani, energie ş.a.m.d.) în concordanţă cu
nevoile familiei, dar şi cu ale fiecărui membru în parte şi evaluează preocupările şi
priorităţile familiale.
Scala oferă informaţii despre zonele de servicii unde familiile consideră că le
lipsesc resursele adecvate. Este un instrument de auto-testare ce conţine 30 de itemi.
Fiecare item se punctează pe o scară de la 1 la 5 (de la insuficient la aproape
întotdeauna suficient). Persoana căreia i se aplica scala este rugată să răspundă la
întrebarea: În ce măsură următoarele resurse sunt suficiente pentru dumneavoastră şi
familia dumneavoastră? şi să marcheze cu X răspunsul care descrie cel de bine situaţia
familiei sale.
Scorurile insuficiente sau rareori suficiente dovedesc faptul că acele nevoi nu
sunt satisfăcute şi că ar trebui întreprinse acţiuni pentru a oferi / susţine resursele pentru
o funcţionare normală a familiei.

În ce măsură Nu se Insuficiente Rareori Uneori Aproape Suficiente

următoarele aplică suficiente suficiente întotdeauna
resurse sunt suficiente
suficiente
pentru
dumneavoastră
şi familia
dumneavoastră?
Mâncarea
pentru 2 mese
pe zi
Casă sau
apartament
144
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Bani pentru a
cumpăra cele
necesare
Haine suficiente
pentru familia
dumneavoastră
Încălzire pentru
casă/
apartament
Instalaţii / apă
curentă
Bani pentru a
plăti cheltuielile
lunare
Slujbă bună
pentru dvs. sau
pentru soţ/
partener
Îngrijire
medicală pentru
familia dvs.
Transport
garantat (maşină
sau asigurat de
alţii)
Mobilă pentru
casă /
apartament
Timp pentru
somn / odină
suficient
Timp pentru
dvs. înşivă
Timp pentru
reuniuni
familiale
Timp pentru
copil(i)
Timp pentru soţ
/ partener sau
prieten apropiat
Telefon sau
acces la telefon
Dădacă pentru
copilul dvs.
Îngrijire pe
timpul zilei
pentru copilul
dvs.
O persoană cu
care să vorbiţi
Asistenţă
stomatologică
pentru familia
dvs.
Bani pentru a
cumpăra
echipamente/
obiecte speciale
pentru copil(i)

145
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Timp pentru
socializare
Timp pentru
întreţinere şi
îngrijire
Jucării pentru
copilul(ii) dvs.
Bani pentru a
cumpăra lucruri
pentru dvs.
Bani pentru
divertismentul
familiei
Bani pentru
economii
Timp pentru
călătorii/
vacanţe
Bani pentru
călătorii/
vacanţe

VI.13. Harta relaţiei sociale

Folosirea acestei tehnici are ca scop identificarea persoanelor care pot oferi
clientului suport social. Gottlieb (1983) definea suportul social ca o informaţie, un
sfat sau o acţiune cu efect asupra comportamentului şi stării emoţionale a clientului.
Suportul social presupune, de asemenea, existenţa unei reţele oameni, grupuri cu care
interacţionează clientul în mod constant – şi cunoaşterea impactului pozitiv pe care
aceste persoane le au asupra clientului.
În formarea reţelei sociale se parcurg următoarele etape (Whittaker, Tracy,
1989): completarea spaţiilor din hartă cu numele, prenumele persoanelor de suport
(persoane care îl pot susţine şi care pot fi contactate de client pentru a oferi ajutor,
persoane care-i sunt indiferente, dar care fac parte din viaţa sa).
Se începe de la segmentul gospodărie, se continuă cu alte familii, persoane de
la locul de muncă sau de la şcoală, persoane cunoscute la biserică/ organizaţii/ club,
alţi prieteni/ amici care nu au fost incluşi până acum, vecini, profesionişti de la
diferite agenţii/ fundaţii.

Organizaţii/ Gospodăria
Fundaţii

Vecinii
Alte familii

Prietenii Biserica Serviciu/

Şcoala

146
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Rugaţi clientul să facă un top alcătuit din 15 persoane pe care poate conta şi
ariile/ domeniile în care are nevoie de ajutor. Completaţi împreună cu clientul
numele persoanelor, tipul de ajutor pe care aceste persoane i-l pot oferi (direct,
emoţional, informaţii, sfaturi), dar şi de cine este criticat, direcţia de ajutor (de la cine
vine ajutorul şi pe cine poate el ajuta), gradul de apropiere, de cât timp se cunosc şi
cât de frecvent poate apela la ajutorul acestei persoane.

Nume şi prenume client: Numele şi prenumele persoanei suport

1. 2. 15.
Arii:
Gospodăria / alte familii / Serviciu/
Şcoala / Organizaţii / Alţi prieteni /
Vecini / Profesionişti / Alţii
Suport concret:
deseori /uneori / rareori
Suport emoţional:
deseori /uneori / rareori
Informaţii / Sfaturi:
deseori /uneori / rareori
Critici:
deseori /uneori / rareori
Direcţia de ajutor:
împreună cu clientul /de la client / spre
client
Gradul de apropiere:
nu prea apropiaţi / apropiaţi / foarte
apropiaţi
Cât de des se întâlnesc:
Deloc / uneori / o data pe luna /
săptămânal / zilnic
De când se cunosc:
1 an / 1-5ani / mai mult de 5 ani
Sursa: Elizabeth M. Tracy, James K. Whittaker - Universitatea din Washington, Departamentul de
Asistenţă Socială.

Este important să folosiţi harta şi grila reţelei sociale pentru a vedea modul de
raportare a clientului la situaţia-problemă, importanţa anumitor persoane şi detaliile
privind rezolvarea situaţiei-problemă.

VI.14. Scala de sprijin familial

Elaborată de Carl J. Dunst, Vicki Jenkins, Carol M. Trivette (1994) evidenţiază

rolul persoanele şi grupurile de ajutor pentru membrii unei familii care cresc un copil.
Este un instrument conceput pentru a evalua din punct de vedere calitativ nivelul
sprijinului social între familii. Scala de sprijin familial este un instrument de autotestare.
Cei care completează sunt rugaţi să noteze cu X răspunsul care descrie cel mai bine cât
de utile au fost aceste resurse pentru familia lor în ultimele 3-6 luni. Clienţii sunt rugaţi
să evalueze, pe o sacră de la 0 la 5 (0 = inutile, 5 = extrem de utile) utilitatea a 18
potenţiale surse de sprijin. Fiecare dintre aceste surse de sprijin poate aparţine unuia din
domeniile: rude, prieteni, colegi, organizaţii / fundaţii, servicii profesionale. Dacă o
sursă de ajutor nu a fost disponibilă pentru familia lor în această perioadă, se bifează
varianta NA (nu se aplică). Punctajele mari sugerează faptul că familiile beneficiază de
sprijinul adecvat.

147
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

În ce măsură a fost de ajutor, Nu se Inutile Uneori În Foarte Extrem

fiecare dintre următoarele aplică utile majoritate utile de utile
resurse, pentru familia utile
dumneavoastră, în creşterea
copilului?

Părinţii mei
Părinţii soţiei / partenerei mele
Rudele soţiei / partenerei mele
Soţia / partenera
Prietenii mei
Prietenii soţiei / partenerei
Copiii mei
Alţi părinţi
Colegi de serviciu
Grupuri de părinţi
Cluburi / Grupuri sociale
Preotul / membrii bisericii
Medicul de familie/ Pediatrul
Şcoala
Centrul de zi
Ajutor profesionist (asistent
social, terapeut etc.)
Agenţii profesioniste (servicii
sociale, sănătate mentală etc.)
Alte resurse

VI.15. Istoricul social

Cuprinde informaţii referitoare la: date cu valoare faptică şi interpretarea

semnificaţiei acestor date. Structura istoricului social (Spânu, 1998):
- informaţii de identificare a subiectului (nume, prenume, data naşterii, adresa,
telefon, statut marital, religie);
- motivarea întocmirii istoricului social de către asistentul social;
- prezentarea succintă a problemei subiectului;
- prezentarea familiei subiectului (relaţii între membrii familiei, raporturi inter-
generaţionale);
- date despre sănătatea fizică şi mentală a subiectului;
- date despre educaţia subiectului şi performanţa intelectuală;
- date despre situaţia economică a subiectului;
- date despre rezidenţă şi posibilitatea de deplasare a subiectului;
- date despre resursele comunităţii necesare sprijinirii subiectului;
- observaţii şi recomandări.
La realizarea istoricului social, asistentul social va utiliza atât observaţia, cât şi
documentarea folosind diverse surse de informaţii privitoare la client (instituţii, agenţii,
asociaţii etc.). Realizarea istoricului social satisface exigenţele metodologice ale muncii
asistentului social, întrucât cunoaşterea cu precizie a tuturor elementelor referitoare la viaţa
trecută şi prezentă a subiectului influenţează rezolvarea problemelor şi dificultăţilor acestuia.

148
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

VI.16. Grila istoricului social

Metodă de organizare grafică şi prezentare a datelor referitoare la diferitele

perioade ale vieţii. Se completează pe baza informaţiilor obţinute de la persoane, dar
şi cu informaţiile obţinute de la instituţiile de specialitate.
anul vârsta localitatea familia şcoala starea de sănătate activităţi probleme
anul naşterii

anul curent

VI.17. Analiza câmpului de forţe

Presupune identificarea forţelor care contribuie la rezolvarea unei probleme

sociale a unui singur client sau a unei familii. Este o tehnică de culegere a datelor
care ajută clientul să-şi canalizeze efortul pentru identificarea forţelor generatoare de
schimbare.
Etapele sunt:
- stabilirea obiectivelor;
- identificare factorilor/ forţelor pozitive şi negative care determină schimbarea;
- analiza forţelor în termeni de influenţă (puterea forţei de a produce schimbarea),
consecvenţă (stabilitatea în timp pe tot parcursul procesului de ajutor) şi oportunităţi
(depistarea forţelor favorabile/ vulnerabile care influenţează atingerea obiectivelor;
- identificarea actorilor sociali (persoane, grupuri, organizaţii) capabili să influenţeze
trecerea de la un nivel scăzut la unul ridicat;
- selectarea strategiei de schimbare în vederea atingerii obiectivelor.

(+) (-)
1. 1.
2 2
3 3

VI.18. Matricea procesului decizional

Contribuie la stimularea clientului pentru a găsi alternative. În timpul

întrevederii dintre asistentul social şi client, se notează într-un tabel costurile şi
beneficiile unei activităţi, tabel care se analizează la sfârşitul întrevederii de către
client, care va lua decizia finală.
Exemplu: Soţia victimă a violenţei domestice trebuie să aleagă dacă îşi
părăseşte soţul sau se întoarce acasă.

149
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

alternativa – întoarcerea acasă

COST
Abuzul poate continua
copiii pot fi traumatizaţi
pe viitor ar putea fi serios rănită
costuri medicale ridicate
BENEFICIU
se menţine reunită familia
deciziile dificile sunt amânate
soţul ar putea fi convins de importanţa
unui comportament pozitiv
privind creşterea şi educarea copiilor.

alternativă – separarea în fapt şi divorţul

COST BENEFICIU
frica de necunoscut frica, anxietatea au luat sfârşit
trauma divorţului copiii ar fi mai puţin speriaţi
lipsa banilor independenţă
cheltuielile de divorţ o nouă viaţă
cheltuieli pentru încredinţarea copilului

VI.19. Întruniri ale grupului familial

Întrunirile grupului familial reprezintă o întâlnire între părinţi, copii şi rude în cadrul
căreia sunt abordate dificultăţile cu care este confruntată familia, întrunirea fiind organizată şi
monitorizată de asistentul social. Responsabilitatea acestuia constă în colectarea informaţiilor
despre familia cu probleme de la instituţiile implicate în rezolvarea cazului. Pe lângă
membrii familiei, sunt invitaţi la întrunirea grupului familial o serie de profesionişti care îşi
expun punctul de vedere propriu din perspectivă profesională.
Întâlnirea familială presupune trei etape:
- în prima etapă - discutarea problemei în comun, de către membrii familiei;
- în etapa a doua - discutarea problemei în comun, de către profesionişti
(profesori, medici, avocaţi, logopezi, psihologi, poliţişti etc.);
- în etapa a treia, după retragerea profesioniştilor, sunt reluate discuţiile,
stabilindu-se strategiile de rezolvare a problemelor.
Întâlnirile grupului familial:
- accentuează discreţia şi, de obicei, nu se finalizează cu o trimitere a cazului
în instanţă, acolo unde pare a fi necesar;
- orientează familia spre detectarea şi utilizarea punctelor puternice şi a
resurselor pe care le deţine şi, în funcţie de acestea, se elaborează planuri
pentru ameliorarea situaţiei şi pentru noi abordări;
- permite organizarea întâlnirilor în mod corespunzător normelor culturii de
origine a familiei;
- maximizează responsabilitatea adulţilor, iar pentru copiii din familie are
valoare terapeutică;
- dezvoltarea capacităţii familiei de a decide asupra unor probleme proprii prin
utilizarea resurselor existente.
Modelul se fundamentează pe convingerea că familia are propria motivaţie de a-i
proteja pe membrii săi, mai mult decât orice instituţie, reechilibrându-se competenţa
cu încrederea acordată de membrii familiei unii altora.

150
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

Aplicaţia 3

Realizaţi un studiu de caz, utilizând metodele şi tehnicile specifice în

asistenţa socială şi respectând etapele managemntului de caz (vezi şi cap.
managementul de caz)

VI.20. Grupul în asistenţa socială

Asistenţa socială de grup este o “metodă esenţială de lucru în asistenţa socială,

prin care se urmăreşte sprijinirea indivizilor pentru a-şi îmbunătăţi funcţionarea
socială, pentru a face faţă mai bine problemelor personale, familiale şi comunitare,
prin intermediul experienţelor de grup” (Brown, 1992).
În practica asistenţei sociale grupurile pot fi folosite cu scopul de a ajuta
persoanele să dezvolte noi modalităţi de relaţionare sau să le întărească şi să le
îmbunătăţească pe cele deja dobândite. Grupul facilitează posibilitatea de a da şi a
primi ajutor de la ceilalţi membri, o mai bună comunicare, deprinderea unui
comportament asertiv etc. Grupul pune în contact oameni diferiţi, cu valori diferite,
aducând un beneficiu la nivel informaţional şi oferă modele cognitive şi
comportamentale noi, inclusiv noi modalităţi de rezolvare a problemelor. În grup,
oamenii pot să-şi dezvolte şi să îşi exerseze capacitatea de a asculta, de a lucra în
echipă, de a lua decizii individuale şi colective.
Asistenţa socială cu grupurile prezintă avantaje ca:
- majoritatea experienţelor umane se desfăşoară în cadrul grupurilor, ceea ce face din
grup un mediu “natural” de lucru pentru asistentul social;
- grupurile ai căror membri au nevoi similare pot deveni o sursă de sprijin reciproc şi
de rezolvare a problemelor;
- atitudinile, sentimentele şi comportamentele pot fi schimbate prin intermediul
situaţiilor de grup;
- în cadrul unui grup, fiecare membru poate fi o sursă de ajutor pentru ceilalţi;
- un grup poate fi o sursă de “exerciţiu democratic”;
- munca de grup poate fi mai economică în privinţa timpului şi a efortului depus de
asistentul social.
Dar pot fi şi dezavantaje, precum:
- confidenţialitatea, element esenţial al relaţiei de asistenţă socială, este mai greu de
păstrat în comparaţie cu munca individuală;
- organizarea, planificarea şi implementarea grupului necesită o muncă foarte
complexă;
- resursele necesare pentru realizarea grupului sunt mai mari;
- individul primeşte mult mai puţină atenţie din partea asistentului social decât în
cazul muncii individuale etc. (Brown, 1991).

151
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

Etape ale lucrului cu grupul în asistenţa socială

1. Selecţia membrilor
La selectarea membrilor, trebuie să se ţină seama de următorii factori: vârstă,
sistem de valori, probleme comune ale membrilor, interes comun, capacitate de a lucra
în structura grupului, sexul etc.
Deoarece, în cele mai frecvente situaţii, grupurile se formează pe baze
voluntare, unul dintre factorii ce trebuie luaţi în considerare este gradul în care
candidaţii doresc să facă anumite schimbări în propria viaţă şi sunt doritori să facă
eforturile necesare.
2. Recrutarea membrilor
Practica arată că un contact direct este cea mai bună soluţie de recrutare a
membrilor. Potenţialii membri ar trebui să aibă acces la următoarele informaţii:
- obiectivul grupului;
- tehnici şi proceduri folosite;
- calificarea liderului;
- serviciile care pot sau nu pot fi furnizate;
- riscurile potenţiale ale membrilor;
- modul de folosire a înregistrărilor din timpul sesiunilor;
- modul de distribuire a responsabilităţilor între lider şi participanţi.
3. Întâlnirile individuale preliminare
În astfel de întâlniri, liderul trebuie să se concentreze asupra următoarelor aspecte:
- identificarea şi stimularea dorinţei şi capacităţii potenţialilor membri de a face
parte din grup;
- determinarea gradului de potrivire a unui potenţial membru cu tipul de grup şi
cu scopul grupului;
- prezentarea procedeelor de lucru cu grupul, asumarea unor obligaţii reciproce
privind participarea la grup;
- clarificarea aşteptărilor liderului şi membrilor - oferă un cadru de referinţă
pentru modul de abordare a grupului de către membri, ce doresc ei de la grup şi
ce sunt dispuşi să ofere grupului pentru a avea succes. Este momentul
împărtăşirii ideilor liderului asupra grupului, ceea ce doreşte el să fie realizat,
responsabilităţile şi drepturile personale şi ale membrilor;
- stabilirea regulilor de bază - principiile etice ajută la stabilirea unui set minim
de reguli, ca, de exemplu: păstrarea confidenţialităţii, interdicţia de a consuma
alcool, prezenţa la sesiuni;
- explorarea avantajelor şi limitelor muncii de grup.
4. Compoziţia grupului
Compoziţia depinde de tipul grupului. Soluţia la problema heterogenitate versus
omogenitate se găseşte în scopurile particulare ale unui grup. În general, pentru o
anumită populaţie cu anumite nevoi, un grup omogen este mai potrivit decât unul
eterogen. Similaritatea membrilor poate conduce la un grad mai înalt de coeziune
(alcoolici, bătrâni, părinţi singuri, supraponderali etc.). De multe ori însă, este de
dorit o structură eterogenă, care să ofere experienţa unor noi comportamente,
deprinderi interpersonale, feed-back etc., care reproduc, de fapt, situaţii de viaţă
reală.
5. Mărimea grupului
Mărimea grupului depinde de factori ca: vârsta clienţilor, experienţa liderului, tipul
de grup, problemele explorate ş.a. Numărul de membri trebuie să fie suficient de mare
ca să ofere posibilitatea interacţiunilor în grup şi suficient de mic pentru ca toţi membrii
152
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

să fie implicaţi şi să participe. De exemplu, un grup de copii poate avea 3-4 membri, în
timp ce un grup de adolescenţi poate avea 6-8 membri, iar un grup de adulţi între 9-12
membri.
6. Frecvenţa şi durata întâlnirilor
Frecvenţa şi durata depind de stilul de conducere al liderului şi de tipul de
persoane din grup. În general, se foloseşte o frecvenţă de 1-2 întâlniri săptămânale,
timp de 90-120 minute. Durata grupului ar trebui stabilită şi anunţată încă de la
formarea grupului, pentru ca membrii să cunoască intervalul în care vor lucra (ex.,
pentru elevi sau studenţi 14 săptămâni, durata unui semestru).
7. Locul de desfăşurare a întâlnirilor
Este de preferat o cameră fără mult mobilier, care oferă posibilitatea formării
unui cerc, astfel încât membrii să se poată vedea reciproc, să se poată mişca în voie şi să
poată stabili un contact fizic. Intimitatea este esenţială, de aceea, trebuie eliminaţi
factorii perturbatori.
8. Participare voluntară şi involuntară
De dorit este o participare voluntară, dar, de multe ori, apar grupuri în care membrii
sunt "desemnaţi" să participe. În astfel de cazuri, furnizarea de informaţii despre grup,
învăţarea membrilor cum să participe, orientarea membrilor către procedurile de bază
sunt esenţiale. Este benefic să informăm membrii că deşi ei nu au de ales în ceea ce
priveşte participarea, ei vor decide în ceea ce priveşte modul de a-şi petrece timpul în
grup.
9. Tipul de grup propus - Grup deschis/Grup închis
Grupurile deschise sunt caracterizate de modificarea structurii membrilor. Grupul
continuă şi, în timp ce unii membri pleacă, alţii sunt admişi. Grupurile închise au de
obicei o limită de timp stabilit, iar membrii se aşteaptă să rămână până la sfârşit, fără a
mai apărea noi membri. Există avantaje şi dezavantaje pentru fiecare din cele două
tipuri. Din cauza unei mobilităţi prea ridicate, ar putea exista o lipsă de coeziune, iar o
mobilitate moderată ar putea aduce o stimulare mai intensă a membrilor.
10. Construirea unor scheme de evaluare
Evaluarea muncii realizate este o componentă importantă de care trebuie să se ţină
seama şi care trebuie concepută în funcţie de structura şi obiectivele grupului.
11. Rezolvarea problemelor în cadrul grupurilor
Rezolvarea problemelor în cadrul grupurilor urmează, de obicei, aceleaşi stadii
ca şi în alte domenii. Ex., un model de rezolvare a problemelor în cadrul grupurilor
sau a echipelor de lucru.
- Definirea problemei - cu cât o problemă este mai bine identificată şi definită, cu
atât este mai uşor să fie rezolvată. În cazul grupurilor, asistentul social împreună
cu membrii grupului definesc problema, se concentrează asupra acesteia în
vederea clarificării ei şi recunoaşterea diferitelor implicaţii Este important să se
evite presupunerea că problema este clară încă de la începutul discuţiilor, iar la
finalul discuţiilor problema ar trebui să fie definită printr-o propoziţie sau o
frază.
- Istoricul problemei - această etapă implică întrebări de genul: ”De cât timp
există problema?” / ”Ce contribuie la aceasta?” / “Ce încercări de rezolvare s-au
făcut?” / “Cum s-a acţionat?” Perspectiva asupra istoricului problemei schimbă
sau nu modul de definire a acesteia?
- Soluţii alternative - scopul etapei este de a obţine cât mai multe alternative de la
membrii grupului. Utilizarea tehnicii brainstorming este utilă.
- Evaluarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei alternative - se analizează
aspectele pozitive şi negative şi se iau în considerare fezabilitatea, relevanţa faţă

153
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

de problemă, posibilele efecte secundare, atitudinea membrilor şi relaţia cost-

beneficiu.
- Alegerea soluţiei - această etapă reprezintă procesul propriu-zis de luare a
deciziilor, prin alegerea unei singure alternative. Opţiunea selectată ar trebui să
ofere cea mai bună soluţie la problema definită. Selecţia este făcută, de obicei,
pe baza unor criterii referenţiale clare, stabilite de întreaga echipă.
- Planificarea aplicării deciziei luate - este important ca echipa să facă planuri
detaliate pentru aplicarea deciziei care să cuprindă modul în care să se trateze
implicaţiile oricărei acţiuni propuse (care pot uneori determina grupul/ echipa să
se întoarcă la etapa luării deciziei şi să îşi revizuiască decizia). Este util pentru
membri să împartă responsabilitatea pentru aplicarea deciziei. Această etapă
implică întrebări de genul: “Cine … / “Cum… / Când…/ Unde…?”
- Evaluarea rezultatelor - această etapă implică întrebări de genul: “Soluţia
aplicată a îmbunătăţit sau nu situaţia?” / “Au fost anticipate consecinţele?” / “A
coincis decizia cu valorile voastre?”.
- La acest moment se poate vedea modul în care s-a schimbat sau nu starea /
situaţia de la care s-a pornit. În funcţie de acest lucru se pot stabili eforturile
viitoare. De multe ori, evaluarea duce la un nou efort de rezolvare a unei
probleme, ceea ce înseamnă că etapele prezentate mai sus trebuiesc reluate.

Aplicaţia 4

Alegeţi un tip particular de grup şi o “populaţie ţintă” (copii, adolescenţi, adulţi

etc.) şi parcurgeţi următorii itemi:
- tipul de grup
- scopul grupului
- obiective
- recrutarea membrilor, încheierea contractului
- reguli ale grupului
- teme / întâlnire de grup
- activităţi specifice fiecărei temei/ întâlniri
- evaluare

Menţionaţi calităţile necesare unui asistent social pentru a lucra cu grupurile.

154
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

VII. SUPERVIZAREA

Odată cu dezvoltarea profesiei de asistent social a apărut tot mai evidentă

nevoia unei activităţi de supervizare a muncii. De-a lungul timpului s-au dat mai
multe definiţii supervizării. Astfel, în lucrarea Supervision in Social Work (1967),
supervizarea era definită ca fiind “procesul educaţional în care o persoană cu o
anumită pregătire şi experienţă îşi asumă răspunderea pregătirii unei persoane cu
mai puţină pregătire şi experienţă“. Prima ediţie a lucrării Encyclopedia of
Social Work (1965) consideră supervizarea ca fiind un proces educaţional, în timp ce
în ediţia a doua (1971) şi în cea de-a treia (1977) a aceleaşi lucrări se accentuează
rolul administrativ al supervizării.
Alte definiţii au venit în completarea acestora, aducând, pe lângă rolul
educativ, administrativ, pe cel de suport moral.
De-a lungul timpului celor trei roluri ale supervizării: administrativ (de
coordonare a activităţii în scopul menţinerii acesteia la standarde acceptabile),
educaţional (cu rol în stabilirea unui nivel informaţional - educaţional ridicat şi deci a
competenţei profesionale) şi suportiv (de acordare a sprijinului emoţional), li s-au
conferit niveluri de importanţă diferite.
Suportul emoţional, spre deosebire de rolul administrativ al supervizării care
duce la îmbunătăţirea performanţelor printr-o mai bună organizarea a muncii,
sporeşte performanţele prin mărirea eficienţei muncii datorate diminuării stresului şi
valorizării muncii persoanei în cauză.
Performanţele apar în funcţie de abilităţile persoanei şi de gradul de motivaţie
al acesteia. O supervizare administrativă şi educativă eficientă pot duce la
îmbunătăţirea abilităţilor persoanei în desfăşurarea unei activităţi, dar nu garantează
un randament crescut al muncii decât în cazul în care acestea sunt însoţite şi de o
motivaţie crescută pentru profesie şi aici un rol important îl are funcţia suportivă a
supervizării.
Concluzia care se desprinde este că toate elementele supervizării, atât cel
administrativ, cel educativ cât şi cel suportiv, sunt mai degrabă, componente care se
intercondiţionează, decât părţi distincte ale acesteia, iar randamentul muncii depinde
de toate cele trei aspecte amintite.
Dacă cu mult timp înainte supervizarea însemna control ierarhic, monitorizare,
evaluare etc., astăzi, profesionalizarea muncii a determinat mutarea accentului de pe
sarcină pe optimizarea personală pentru dezvoltarea competenţelor profesionale în
scopul eficientizării muncii şi creşterii calităţii intervenţiilor angajatului.
În munca socială supervizarea are şi funcţie de autocunoaştere şi de
perfecţionare, subiectul central al discuţiilor fiind: sentimentele, trăirile, conflictele,
problemele din sfera profesională cotidiană a supervizatului. Toate acestea vor fi
reflectate şi vor fi valorificate în activitatea profesională ulterioară.
Supervizarea s-a dovedit necesară în special pentru profesiile sociale şi
terapeutice ca instrument indispensabil, atâta timp cât subiectivitatea, unele conflicte
nerezolvate sau chiar unele situaţii aparent fără ieşire din planul profesional sunt
prelucrate şi corectate în cadrul unei discuţii cu caracter de reflecţie, de regulă, cu un
expert extern.

155
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

În concluzie, supervizarea are sarcina de a dezvolta capacitatea supervizatului de

a desfăşura activitatea profesională reflectată, astfel încât activitatea pur întâmplătoare
va trebui transformată în activitate conştientă prin teoriile practice disponibile şi
cunoştinţele despre propria persoană.
În instituţiile din cadrul sistemului serviciilor sociale scopul supervizării este de
eficientizare a muncii şi de creştere a calităţii implicării asistenţilor sociali în munca
socială.
Supervizarea se referă la planul strict profesional şi se realizează cu participarea
unui supervizor, care este o persoană cu un punct de vedere obiectiv asupra a ceea ce se
petrece.
Supervizarea ajutând supervizatul să-şi reflecteze propria situaţie sau atitudine într-o
situaţie dată, având rol de oglindă.
Etapele procesului de supervizare sunt similare celui terapeutic, având originile
în psihoterapie, dar diferenţiindu-se fundamental de aceasta prin problematica abordată
şi obiectivele procesului în sine. În supervizare sunt atinse doar acele laturi şi probleme
personale care au tangenţă cu cadrul profesional vizând îmbunătăţirea şi optimizarea
personală din perspectiva competenţelor necesare în plan profesional. Dar fiind
orientată pe individ (persoana supervizatului şi mai puţin pe sarcină şi obiective) şi
apelând la metode fondate prin teorii psihologice, există riscul transformării relaţiei
supervizat – supervizor în relaţie terapeutică.
Etape ale procesului de supervizare:
1. Cunoaştere prin:
- prezentarea conţinutului din sfera muncii sociale: situaţii, conflicte,
comportamente, atitudini, relaţii;
- reflecţie asupra conţinutului muncii sociale, prin prelucrarea descriptivă şi
raţională;
- autoreflecţie - în mod activ şi autentic asupra propriilor atitudini;
- crearea unor relaţii între efectele propriilor acţiuni, consecinţe şi ceilalţi;
- analiză şi autoanaliză.
2. Conştientizare: momentul în care supervizatul realizează anumite aspecte relevante
despre propria atitudine în contextul muncii sale. Aproape întotdeauna procesul de
conştientizare este însoţit de deblocarea tensiunilor emoţionale determinate de scoaterea
la iveală a unor aspecte ascunse până atunci planului conştient.
3. Autoacceptare: aducând-se în planul conştiinţei aspecte referitoare la propria
persoană, care până la acel moment au fost plasate în umbră, se pot mobiliza resursele
pozitive, iar limitele personale pot fi mult mai uşor acceptate. Această etapă este
marcată de creşterea gradului de acceptare a propriilor atitudini şi comportamente şi este
rezultatul proceselor de analiză şi reflecţie de pe parcursul întregii supervizări.
Supervizarea se poate realiza individual şi în grup.
În cadrul şedinţelor de supervizare individuală se întâlnesc două persoane:
supervizorul şi supervizatul şi se urmăreşte atingerea următoarelor obiective:
- dezvoltarea capacităţii de a percepe şi de a controla propriile sentimente şi atitudini ;
- descoperirea punctelor tari şi a punctelor slabe;
- dezvoltarea capacităţii de a lucra pe baza unei planificări şi reflecţii critice ;
- analiza tendinţelor de comportament ;
- prelucrarea imaginii despre sine în aspecte relevante ale muncii profesionale, pentru
ca aceasta să devină mai compatibilă cu realitatea.
În cadrul şedinţelor de supervizare de grup se întâlneşte un supervizor şi un grup
de aproximativ şase supervizaţi. Prin supervizarea de grup se urmăreşte atingerea
următoarelor obiective:

156
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

- conştientizarea propriilor trăiri, comportamente şi efectele acestora asupra

celorlalţi ;
- descoperirea punctelor tari şi a punctelor slabe;
- dezvoltarea competenţei sociale;
- dezvoltarea capacităţii de comunicare în grup;
- dezvoltarea capacităţii de a lucra în grup;
- dezvoltarea capacităţii de a folosi constructiv propunerile şi percepţia altora;
- dezvoltarea capacităţii de a se confrunta constructiv cu alte păreri;
- dezvoltarea capacităţii de analiză şi rezolvare a problemelor.

Supervizarea, ca metodă de dezvoltare profesională şi personală determină

realizarea unui management de caz corect, acumularea de noi cunoştinţe despre
teoria şi practica asistenţei sociale, oferă suport emoţional, prevenind stresul şi
epuizarea, face ca munca în echipă să fie mai eficientă şi, nu în ultim rând, realizează
o mai bună înţelegere a clientului şi prin aceasta o mai bună activitate practică.

În loc de concluzie

Procesul de ajutor presupune parcurgerea, împreună cu clientul, a fazelor de

rezolvare a unei probleme: studiere problemei şi a contextului care a declanşat-o,
elaborarea diagnosticului în urma analizării problemei, parcurgerea unei scheme de
intervenţie care presupune schimbarea şi rezolvarea problemei, şi nu în ultimul rând
evaluarea calităţii intervenţiei.
Metodele şi tehnicile ce pot fi utilizate în etapa de studiere a problemei şi a
contextului care a declanşat-o sunt: completarea listei cu probleme, povestea vieţii,
scrisori ale clientului pentru asistentul social (client din penitenciar), observarea
clientului în mediul său (vizita la domiciliul clientului, observarea copiilor la şcoală,
întâlniri cu toţi membrii familiei), observarea clientului în situaţii simulate de asistentul
social (joc de rol), auto-observarea, auto-monitorizarea (înregistrări video, jurnal),
intervievarea, genograma, harta eco, harta reţelei sociale, folosirea informaţiilor de la
alte agenţii / instituţii, ziare, şcoală, fişe medicale, rapoarte etc.
Folosirea acestor tehnici conferă asistentului social posibilitatea realizării
referatului iniţial de evaluare (cunoaşterea necesităţilor clientului şi a resurselor care
pot fi folosite în sprijinul lui) şi saltul la o altă etapă a procesului de ajutor - planificarea
intervenţiei.
Metodele de intervenţie în asistenţa socială pot avea asemănări sau pot fi diferite
în funcţie de ceea ce au în atenţie. Unele diferă în termenii supoziţiilor principale prin
modul şi cauza pentru care se produce schimbarea, iar altele diferă prin caracteristicile
clienţilor. Nu se poate afirma că o metodă este superioară alteia.
Tehnicile folosite de asistentul social sunt diferenţiate în funcţie de
caracteristicile şi nevoile clientului şi în concordanţă cu specificul serviciului social. De
exemplu, intervenţia poate fi centrată pe:
- client – prin sporirea auto-înţelegerii şi sentimentelor de auto-apreciere printr-un
proces non-directiv de ajutor cu accent pe ascultarea activă, reflectare şi explorarea
gândurilor şi a sentimentelor clientului. Schimbarea se produce când sunt
identificate şi examinate anumite bariere psihologice auto-impuse, în felul acesta
împiedicându-se dezvoltarea personală pozitivă, a potenţialului înnăscut al
clientului;
- sarcină – sarcinile ce trebuie îndeplinite pot lua mai multe forme: luarea unei decizii
într-un anumit interval de timp, asigurarea resurselor de care este nevoie, învăţarea
unei deprinderi, exprimarea grijii pentru cineva implicat etc. Sarcinile mai mari sunt
157
 Gabriela IRIMESCU & Nina – Mihaela MIHALACHE

transformate în sarcini mai mici în aşa fel încât clientul să aibă succes şi să fie
motivat. Prioritare sunt preocupările pentru limitarea numărului de sarcini la două
sau trei pe săptămână. O astfel de structurare şi limitare temporală ajută clientul să
rămână focalizat şi să-şi mobilizeze resursele proprii. Modelul este unul empiric,
accentuând monitorizarea şi măsurarea sau evaluarea îndeplinirii sarcinilor;
- soluţie - pe natura soluţiilor date de client la o problemă şi nu pe natura problemei.
Sarcina profesionistului este de a ajuta clientul să identifice şi să aplice propriile
soluţii. Sunt folosite diferite tehnici care ajută clientul să recunoască faptul că el
deţine un oarecare control asupra problemei şi are unele idei aplicabile pentru a o
rezolva cel mai bine;
- criză - a acţiona activ influent psiho-social pe durata unei perioade de dezechilibru
pentru a aplana impactul imediat al unor evenimente stresante, neplăcute şi pentru a
ajuta la mobilizarea capacităţilor psihologice şi a resurselor sociale ale persoanelor
direct afectate de această criză. Eforturile de intervenţie au două scopuri principale:
să liniştească sau să tempereze evenimentele, să susţină persoana şi să o ajute prin
clarificare terapeutică imediată şi orientare pe perioada crizei. Această metodă diferă
de celelalte deoarece presupune: luarea legăturii imediat cu clientul şi răspuns rapid
din partea celui care oferă ajutor, lucrul într-un timp limitat, atenţia focalizată pe
configuraţia crizei (natura producerii evenimentului şi sensul subiectiv al acestuia
pentru client), accentuarea deciziilor luate pentru ajutorarea clientului şi trecerea la
acţiune, mobilizarea resurselor de ajutor din cadrul reţelei sociale a clientului.
Evaluarea procesului de ajutor nu este o etapă finală, ci o sumă de evaluări şi
(re)evaluări ale schimbărilor la care clientul participă.
Şi, în final, să nu pierdem din vedere faptul că supervizarea conduce la un bun
management de caz, la dezvoltarea personală, la acumularea de noi cunoştinţe, la
introspecţie, oferă suportul emoţional şi previne stresul şi face ca munca în grup să
fie mai eficientă.

Bibliografie

Bibliografie selectivă
1. Alfred, B., The Helping Interview, Houghton Mifflin Company, 1974
2. Backhaus, K., Last book: Tools for Working with Children in Placement, Social
Work, 29, nov-dec., 1984
3. Barker, R., The Social Work Dictionary, 3rd, Editura N.A.S.W. Press, Washington,
D.C., 1995
4. Cannawaay, R. S., Sentri, M. Social Work Practice, Englawood Cliffs, H Y.
Prenlice Hall. 1988
5. Chelcea, S., Tehnici de cercetare sociologică, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001
6. Cormier, W., Cormier, S., Interviewing Strategies for Helpers, Brooks/Coole,
California, 1991
7. Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti,1993
8. Davies, M., The Essential Social Worker, London, Heinemann, 1994
9. Dunst, C. J., Trivette, C. M., & Deal, A. G. (eds.), Supporting and strengthening
families. Cambridge, MA: Brookline Books, 1994
10. Edwards, R. (coord), Enciclopedia of social work, 18th edition, NASW Press, 1987
11. Egan, Gerard, The Skilled Helper, A Systematic Approach to Effective Helping.
Loyola University of Chicago, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove,
California,1990

158
 Tehnici de intervenţie în asistenţa socială

12. Finn J. şi Rose S., „Development and validation of interview skills role – play test”
în Social Work Research and Abstracts, 1982
13. Gal, D., Metode de grup în asistenţa socială, suport curs, Universitatea Babeş –
Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, 2007
14. Goddlieb, B., Social Suport Strategies: Guidelines for Menthal Health Practice,
Sage, 1983
15. Hepwort ,D. H şi Laersen , J A., Direct Social Work Practice, Belmant California,
Wadswarth Publishing Company, 1990
16. Horejsi, Ch., Foster Family Care, Springfield, III: Charles C. Thomas, 1979
17. Irimescu, Gabriela, De la general la specific în practica asistenţei sociale, Revista
de cercetare şi intervenţie socială, 1/ 2003
18. Irimescu, Gabriela, Tehnici specifice în asistenţa socială. Curs. Editura Univ. „Al.I.
Cuza” Iaşi, 2002
19. Ivey, A.E. Intentional Interviewing and Counseling: Facilitating Client
Development. Pacific Grove, Ca., 1988
20. Miftode, V. (coord.), Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura Eidos, Botoşani,
1995
21. Miftode, V.(coord.), Acţiune socială în perspectivă interdisciplinară, Editura
Proema, Baia Mare, 1999
22. Miftode, V., Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de cercetare sociologică,
Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995
23. Miftode, V. (coord.) Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza” Iaşi, 2004
24. Neamţu, G., Bocancea, C., Elemente de Asistenţă Socială, Editura Polirom, Iaşi,
2000
25. Neamţu, N., Fabian, A., Metode şi tehnici de asistenţă socială a familiei – Ghid
practic, Editura Word System, Cluj-Napoca, 2001
26. Payne, M.S., Modern Social Work Theory, Second Edition, Macmillan Press, SUA,
1997
27. Pettes, Dorothy, Supervision in Social Work. A Method of student training and staff
development, Second Edition, N.I.S.W., London, 1969
28. Pincus, A., Minahan, Anne, Social Work Practice: Model and Methods, Itasca, III,
Editura Peacock, 1973
29. Shubert, M., Interviewing in Social Work Practice, New York Council in Social
Work Education, 1991
30. Sheafor, W.B., Horejsi, R.C., Horejsi, A. Gloria, Techniques and guidelines for
Social Work Practice, Fourth Edition, Allyn and Becon, SUA, 1997
31. Spânu, Mariana, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului,
Editura Tehnica, Chişinău, 1998

159
 METODOLOGIA ELABORĂRII
PROIECTELOR

Conf. dr. Ştefan COJOCARU

CUPRINS

Introducere
I. Forme de proiectare socială
II. Tipuri de intervenţie socială
III. Condiţii pentru realizarea schimbării
IV. Rezolvarea problemelor sociale prin intermediul
proiectelor de intervenţie
V. Elementele proiectelor de intervenţie

Anexa
Metodologia elaborării proiectelor de intervenţie
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

Introducere

Obiective:

Metodologia elaborării proiectelor de intervenţie are următoarele obiective:

• cunoaşterea şi utilizarea conceptelor disciplinei;
• înţelegerea rolului proiectelor de intervenţie în schimbarea socială;
• parcurgerea etapelor de proiectare a intervenţiei;
• învăţarea prin exerciţii a modului de concepere a unui proiect de intervenţie;
• aplicarea cunoştintelor teoretice acumulate la alte discipline într-un demers apli-
cativ coerent;
• conştientizarea rolului proiectelor în managementul contemporan şi a oportu-
nităţilor de a obţine un loc de muncă adaptat la nevoile actuale;
• experimentarea cunoştintelor la realitatea actuală.

Tematica

Disciplina “Metodologia elaborării proiectelor” are următoarea tematică:

• Definiri conceptuale: proiect de intervenţie, program, proiect de finanţare
• Intervenţie şi schimbare socială
• Proiectarea ca premisă a schimbării
• Tipuri de proiecte de intervenţie: de dezvoltare comunitară, proiecte globale,
proiecte parţiale, proiecte personalizate/individualizate
• Condiţii obligatorii pentru elaborarea unui proiect de intervenţie eficient
• Etapele elaborării proiectului de intervenţie
• Identificarea şi diagnoza problemei sociale
• Stabilirea obiectivelor proiectului şi operaţionalizarea acestora în activităţi şi acţiuni
• Delimitarea populaţiei ţintă şi a grupurilor de beneficiari
• Analiza SWOT a mediului intern şi extern
• Cooperare şi/ sau parteneriat: asemănări şi deosebiri
• Rezultate aşteptate şi factori de risc ale proiectului
• Procesul de evaluare
• Construirea bugetului proiectului

163
 Ştefan COJOCARU

Creditele acordate acestei discipline sunt prezentate în contractul de studii al

dumneavoastră pe care îl încheiaţi la începutul fiecărui an de studiu.

Modalitatea de evaluare a activităţii studenţilor

Evaluarea studenţilor la această disciplină va lua în considerare atât activitatea

de la seminar, cât şi cea legată de pregătirea în domeniul urmând portofoliul de lectură.
Evaluarea activităţii de la tutoriale se va face în funcţie de prezenţă şi de
participarea activă la întâlniri. Punctajul obţinut la seminar va fi 50% din nota finală.
Fiecare student va realiza 5 teme care îl vor ajuta pentru realizarea proiectului. Aceste
teme se predau profesorului în timpul semestrului (la a doua întâlnire de tutorat). Pentru
fiecare temă se stabileşte un termen limită de predare. Fiecare temă poate fi notată cu
maximum 20 de puncte. Astfel, în total, fiecare student poate acumula maxim 100
puncte pentru activitatea de seminar, ceea ce corespunde notei 10.
Temele sunt următoarele:
1. Identificarea unei probleme sociale şi analiza acesteia
2. Stabilirea obiectivelor proiectului şi verificarea acestora conform criteriilor
SMART
3. Stabilirea indicatorilor cantitativi şi calitativi pentru fiecare obiectiv în parte
4. Operaţionalizarea obiectivelor în activităţi şi identificarea factorilor de risc
pentru fiecare activitate în parte
5. Analiza SWOT şi calculul Bugetului estimativ

Evaluarea pregătirii teoretice prin parcurgerea portofoliului de lectură va consta

în prezentarea unui proiect de intervenţie, care urmează şi satisface cerinţele actualului
Ghid. Contribuţia notei la acesta este 50% din media finală.

Condiţii pentru pregătirea proiectelor

Dimensiunea costurilor proiectelor

În cadrul programului vor fi propuse proiecte cu un cost total de maxim 50.000
EURO.
În cadrul programului, finanţarea nu poate depăşi 90% din totalul proiectului.
Restul sumei va trebui să fie acoperită de partenerii acestuia (aşa cum apreciaţi ca
iniţiatori).
Suma: studenţii sunt liberi să decidă asupra costurilor totale ale proiectului. Cu
toate acestea, sumele solicitate nu trebuie să depăşească 50.000 EURO.

164
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

Cheltuielile de personal să nu depăşească 30% din bugetul total al proiectului.

Din suma totală necesară proiectului, 10% va fi asigurată de un virtual partener.
Durata proiectului nu trebuie să depăşească 12 luni.
Proiectele trebuie să se încadreze în unul din cele 15 domenii care sunt prezen-
tate mai jos.

Domenii
• Propunerile înaintate trebuie să se încadreze în următoarele domenii:
• Diminuarea fenomenului de violenţă domestică
• Integrarea socială a rromilor
• Dezvoltarea spiritului comunitar
• Reducerea abandonului şcolar
• Strategii pentru reducerea sărăciei dintr-o comunitate
• Integrarea socială a copiilor străzii
• Asistenta şi protecţia socială a persoanelor cu handicap
• Lupta împotriva drogurilor
• Prevenirea apariţiei sarcinilor nedorite în rândul tinerelor sub 18 ani
• Reducerea fenomenului cerşetoriei
• Strategii pentru stoparea traficului de carne vie
• Reintegrarea socială a foştilor deţinuţi
• Reintegrarea profesională a persoanelor disponibilizate
• Reducerea criminalităţii dintr-o comunitate.

Costuri eligibile

Costurile legate de personalul implicat în cadrul proiectului, corespunzând

salariilor plus plata asigurărilor sociale şi a altor sume aferente salariilor; salariile şi
costurile aferente.
Transport şi diurne pentru personalul care participă la derularea proiectului, cu
condiţia să corespundă sumelor de pe piaţă.
Costuri legate de achiziţionarea de echipament (nou sau folosit) şi servicii
(transport, închiriere etc.), cu condiţia să corespundă preţurilor de pe piaţă;
Costuri legate de consumabile şi birotică;
Costuri legate direct de cerinţele contractuale (diseminarea informaţiei, evalua-
rea proiectului, auditare, traducere, asigurare, instruirea specifică a persoanelor impli-
cate în proiect, etc.).
165
 Ştefan COJOCARU

Un fond de rezervă de maximum 5% din costurile directe eligibile.

Contribuţia partenerilor poate să fie în bani şi/sau în natură. Contribuţiile trebuie
să fie eligibile şi relevante pentru proiect. Contribuţia ‘în natură’ este evaluată în costul
total al proiectului.

Notă: costul total al proiectului include atât contribuţia cerută cât şi cea a partenerilor.
Dacă bugetul dumneavoastră include contribuţii în natură, explicaţi cum aţi calculat
valoarea lor financiară.

⎭ Vă rugăm completaţi formularul cu atenţie pentru a uşura procesul de evaluare.

Exprimaţi-vă clar şi oferiţi suficiente detalii pentru a vă asigura că ideile Dvs sunt
corect înţelese, în special în ceea ce priveşte modul în care vor fi atinse obiectivele
proiectului, beneficiile care vor rezulta de pe urma proiectului şi măsura în care
proiectul propus se încadrează în obiectivele programului de finanţare.
⎭ Proiectele şi anexele trebuie să fie tehnoredactate.
⎭ Proiectele trebuie să fie predate profesorului într-un dosar cu şină, pe care vor fi
trecute datele de identificare ale studentului şi titlul proiectului.

Precizare: Formularul de elaborare a proiectului reprezintă o adaptare a Formularului

utilizat pentru elaborarea cererilor de finanţare în Programul Phare a Uniunii Europene.
Alegerea acestei metodologii a fost determinată de faptul că aceasta este bine elaborată
şi reprezintăun instrument pentru exersarea practicilor de elaborare a proiectelor, pentru
adaptarea cunoştinţelor viitorilor profesionişti la nevoile existente şi viitoare în dezvol-
tarea managementului prin proiecte.

166
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

I. Forme de proiectare socială

Planificarea socială înseamnă pentru unii autori “dezvoltarea, expansiunea şi

coordonarea serviciilor sociale şi a politicilor sociale utilizând raţional resursele pentru
rezolvarea problemelor atât la nivel local, cât şi la cel societal” (Lauffer, 1981:583).
Acest proces de planificare se realizează prin proiectarea unei intervenţii sociale
pornind de la o analiză a nevoilor, evaluarea serviciilor existente, identificarea şi
analiza problemei sociale, găsirea unor soluţii pentru a conduce schimbarea într-un
sens dorit.
Proiectarea intervenţiei sociale doreşte să facă legătura între o situaţie prezentă
nedorită către o situaţie viitoare dezirabilă. De aceea, proiectul reprezintă o punte între
prezent şi viitor, o idee născută din analiza unei situaţii actuale pentru schimbarea
acesteia sau din previziunea unei situaţii viitoare nedorite. Procesul de proiectare este
unul complex, care presupune o bună cunoaştere şi înţelegere a problemelor, a
disfuncţionalităţilor existente în cadrul sistemului social. În funcţie de modul de abor-
dare a problemei actuale şi de raportare la viitor, întâlnim patru tipuri de abordare a
proiectării sociale (Brueggemann, 1996: 249-253): (1) proiectarea reactivă; (2) proiec-
tarea inactivă; (3) proiectarea proactivă; (4) proiectarea interactivă.

Proiectarea reactivă

Acest tip de proiectare urmăreşte restaurarea trecutului prin identificarea

disfuncţionalităţilor prezente şi înlăturarea acestora.
Cele mai multe dintre proiecte sunt gândite după această logică, de a interveni
pentru restabilirea echilibrului sistemului social. Din perspectiva acestor proiecte, o
problemă socială reprezintă o disfuncţie socială apărută datorită unor modificări
nedorite intervenite în sistem. Din acest punct de vedere, cele mai importante momente
ale proiectării sociale sunt reprezentate de identificarea problemei, a cauzelor care au
condus la apariţia acesteia, înlăturarea acestor cauze şi construirea soluţiilor pentru
restabilirea echilibrului. Ne amintim de primii ani de după 1989, când erau luate drept
modele pentru reconstrucţie socială cele din istoria interbelică, perioadă considerată de
referinţă pentru dezvoltarea societăţii româneşti.

167
 Ştefan COJOCARU

În domeniul asistenţei sociale, proiectele reactive gândesc rezolvarea unei

probleme sociale prin anularea cauzelor care au generat-o (de exemplu, un proiect de
diminuare a violenţei domestice generată de consumul de alcool, este conceput ca o
intervenţie pentru reducerea ratei de alcoolism).

Proiectarea inactivă

Proiectarea inactivă încearcă să conserve prezentul prin prevenirea schimbărilor

care ar putea conduce la apariţia unor disfuncţii sociale latente. Prezentul este
considerat ca o situaţie acceptabilă aşa cum este, iar intervenţia propusă în cadrul
proiectului are menirea de a păstra structura existentă.
Proiectarea inactivă nu înseamnă imobilitate socială, încremenirea într-o
structură considerată ideală, ci dimpotrivă, este văzută ca o modificare permanentă a
elementelor componente pentru păstrarea echilibrului existent. În asistenţa socială
aceste proiecte se centrează îndeosebi pe prevenirea apariţiei unei noi probleme sau
amplificării acesteia (de exemplu, în domeniu protecţiei copilului un proiect inactiv este
cel care urmăreşte reducerea numărului de copii instituţionalizaţi prin prevenirea intrării
lor în mediu rezidenţial).

Proiectarea proactivă

Această formă de proiectare este orientată către viitor, acesta fiind văzut ca o
sumă de oportunităţi. Schimbarea este concepută doar ca progres şi acesta poate
fi realizat numai în măsura în care se pregăteşte acest lucru.
Prin acest tip de proiectare se urmăreşte mereu dezvoltarea; ea este centrată mai
mult pe planificare, decât pe rezolvarea situaţiilor existente (Gharajedaghi şi Russel,
1986: 27), mai ales prin accelerarea evenimentelor pentru apariţia viitorului dorit. De
aceea, proiectarea proactivă presupune costuri ridicate legate de cercetare şi anticipare.

Proiectarea interactivă

Proiectarea interactivă este mai flexibilă şi inovativă. Prin acest tip de proiecte se
urmăreşte dizolvarea problemei, care reclamă o schimbare a sistemului care se
confruntă cu această problemă, fiind considerată uneori ca o modalitate de înlătu-
rare a problemei.

168
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

În domeniul asistenţei sociale, o proiectare de tip interactiv poate fi considerată

apariţia Ordonanţei de Urgenţă nr. 26/1997 şi, mai târziu, aprobată prin Legea nr.
108/1998 privind protecţia copilului aflat în dificultate, care reglementa modalităţile
prin care “o persoană fizică asigură la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea
necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament sau
încredinţare”*. Această modificare a legislaţiei, în urma argumentelor oferite de unele
programe pilot**, a condus la schimbarea sistemului. Pentru o lungă perioadă de timp
predecembristă, instituţionalizarea copiilor a fost văzută ca singură alternativă pentru a
asigura acestora condiţii de viaţă.
Schimbarea sistemului a însemnat apariţia unor noi programe sociale destinate
dezinstituţionalizării, pe de o parte, şi dezvoltarea unor servicii comunitare destinate
prevenirii, pe de altă parte. Protecţia copilului nu s-a mai concentrat pe instituţie, pe
problemele acesteia, ci a încercat dizolvarea problemei prin găsirea unor alternative care, în
final, vor distruge actualul sistem (Cojocaru Şt., în Miftode, coord., 2002: 254-291).

*
Hotărârea Guvernului, nr. 117/1999 cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurilor de
atestare şi statutului asistentului maternal.
**
Într-un Raport al Reprezentanţei Unicef în România, “Îşi poate permite România să refuze”, 1996, erau
prezentate rezultatele unui program pilot de îngrijire familială temporară a copiilor de vârstă mică, derulat
de către organizaţia Holt în Constanţa şi Bucureşti. Rezultatele au demonstrat eficacitatea socială şi
eficienţa economică a programului, pentru ca, mai târziu, să fie recunoscută profesia de asistent maternal.
169
 Ştefan COJOCARU

II. Tipuri de intervenţie socială

Aşadar, construirea viitorului şi schimbarea socială reprezintă puncte de plecare în

abordarea problemei vulnerabilităţii sociale şi a intervenţiei specializate. Vulnerabi-
litatea socială conduce la fenomene sociale conexe cum ar fi: marginalizare, excludere
socială şi stigmatizare. Situarea indivizilor pe poziţii marginale este dezavantajoasă
pentru ei şi disfuncţională pentru sistemul social; resursele neutilizate ale sistemului
social devin surse de apariţie a unor fenomene disfuncţionale.
Intervenţia socială poate fi exprimată în termeni de putere, influenţă şi
autoritate. Intervenţia presupune existenţa a două elemente:
• pe de o parte, cel care desfăşoară intervenţia (în cazul nostru asistentul social);
• pe de altă parte, cel care suportă intervenţia (în acest caz, clientul asistenţei
sociale, care poate fi individul, grupul sau comunitatea).

Intervenţia reprezintă o acţiune din partea unui actor social care acţionează şi
influenţează sistemul altui actor social (Cojocaru, Şt., 2002:140-147). Întotdeauna,
intervenţia presupune existenţa şi manifestarea agentului intervenţiei asupra mediului
de intervenţie.

• Agentul intervenţiei, pentru a avea influenţă asupra mediului, trebuie să

posede o serie de resurse de care clientul are nevoie (fie resurse informaţionale, fie
resurse materiale) şi posibilităţi reale de obţinere a legitimităţii din partea clientului în
ceea ce priveşte acţiunile sale care au drept scop realizarea intervenţiei la nivelul
sistemului client sau al relaţiilor acestuia cu mediu.
• Mediul de intervenţie poate fi reprezentat de client (incluzând toate carac-
teristicile şi resursele clientului), de mediu (familial, social, instituţional – abordare care
consideră clientul drept un sistem alcătuit din ansamblul relaţiilor pe care le întreţine cu
mediul). Astfel, specialistul intervine asupra clientului, considerat entitate singulară şi
asupra mediului acestuia (familie, grup, comunitate).

Intervenţia poate fi întreprinsă prin două strategii:

• strategia presiunii care se manifestă sub forma unei ameninţări atunci când un
actor social îl determină pe altul să facă un lucru împotriva voinţei sale;
• strategia legitimităţii atunci când un actor social determină alt actor social să-şi
schimbe voinţa, făcându-l să accepte sau să adere la ceea ce vrea primul.
170
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

Intervenţia este văzută în acest caz doar ca instituire a unui raport de dominare în
care un actor social încearcă să-l determine pe altul să acţioneze. În cazul strategiei
presiunii este vorba de un raport de influenţă datorat dependenţei. Aceasta se manifestă
prin faptul că “un actor social posedă unele lucruri pe care celălalt le doreşte sau de care
are nevoie” (Pfeffer, 1981:99). De obicei, sunt utilizate două mecanisme de presiune
(Bourgeois. si Nizet., 1995:34). În situaţia în care A controlează o singură resursă de
care B are nevoie pentru a-şi realiza obiectivele, A încearcă, prin folosirea ameninţării,
să-l determine pe B să facă lucruri împotriva voinţei sale. În situaţia în care A
controlează un obstacol pe care B trebuie să-l evite dacă doreşte să-şi atingă obiectivele,
B va fi, de asemenea, determinat să facă lucruri împotriva voinţei sale.
Cea de-a doua strategie are ca fundament legitimitatea, care reprezintă confor-
marea percepută ca o respectare a normelor sociale acceptate ca pozitive. Astfel, “un
comportament, o opinie, o decizie … sunt legitime pentru un actor social dacă ele sunt
percepute de el ca fiind în conformitate cu normele sociale pe care le consideră
pozitive” presiune (Bourgeois. si Nizet., 1995:35).
O situaţie este definită de relaţia care există între un individ şi ceilalţi indivizi,
între individ şi instituţii, valori, norme şi habitudini. Intervenţia presupune implicarea
unor factori externi pentru modificarea situaţiei date, factori care pot acţiona la nivelul
individului, al grupului, al structurii, la nivelul normelor şi al valorilor. Intervenţia
presupune manipularea condiţiilor de manifestare a situaţiei, de modificarea unor
elemente definitorii pentru situaţia dată. Unii autori identifică următoarele mai multe
forme de intervenţie (Miftode,. 1999: 167): a) intervenţia personalizată; b) intervenţia
structurală; c) dezvoltarea socială locală; d) intervenţia la nivelul mediului de origine.

Intervenţia personalizată

Intervenţia personalizată are drept obiectiv modificarea situaţiei clientului prin

acţiuni exterioare la nivelul individului. Aceste acţiuni sunt concepute astfel
încât să se obţină cel mai mare grad de participare a clientului la propria sa
schimbare (Cojocaru, Şt., 2003a: 30).
Depăşirea stării de vulnerabilitate presupune:
• identificarea tipului dominant de vulnerabilitate a persoanei;
• stabilirea contractului între specialist şi client;
• stimularea clientului pentru clarificarea propriului interes şi motivarea acţiunii
pentru urmărirea acestui interes;

171
 Ştefan COJOCARU

• acordarea sprijinului pentru evaluarea realistă a mijloacelor disponibile ale clien-

tului şi pentru trasarea unui plan în atingerea obiectivelor pe care şi le propune;
• sprijinirea clientului pentru adaptarea propriului principiu normativ la cele recu-
noscute social;
• sprijinirea clientului în a depăşi propriile obişnuinţe ineficiente social;
• stimularea clientului pentru realizarea unei proprii definiri a situaţiei într-o manieră
care să diminueze poziţionarea sa defavorizată.

Intervenţia structurală

Intervenţia structurală presupune acţiunea asupra structurii căreia îi aparţine

clientul. Fiecare client se găseşte pe o anumită poziţie în structura socială
(Cojocaru, Şt., 2003a: 34).

Caracteristica dominantă a clienţilor serviciilor sociale este aceea că se găsesc în

poziţii sociale defavorizate. Intervenţia structurală urmăreşte modificarea acestor
structuri prin crearea condiţiilor de acces la poziţii mai bine apreciate social.

Intervenţia sistemică

Intervenţia sistemică are la baza ideile teoriei sistemelor; conform acestei teorii,
un sistem este definit ca un ansamblu de elemente interdependente şi între care
există interacţiuni; aceste elemente sunt organizate şi formează o totalitate
ireductibilă la suma elementelor constitutive.
Dacă elementele sunt puternic interdependente vorbim de sisteme puternic
organizate (aşa cum este sistemul familial), dacă elementele sunt relativ independente
vorbim de sisteme slab organizate (aşa cum este o comunitate). Intervenţia sistemică
înseamnă manifestarea unei forţe exterioare sau interioare sistemului (de exemplu,
acţiunea asistentului social în cazul nostru) care are drept scop echilibrarea sistemului.
O caracteristică importantă a sistemului este tendinţa “naturală” spre menţinerea
echilibrului. În momentul în care acţionează o forţă exterioară sau interioară sistemului
se produce un dezechilibru, iar sistemul reacţionează pentru a-şi restabili echilibrul.
Restabilirea echilibrului existent înaintea oricărei intervenţii înseamnă atingerea
parametrilor iniţiali (de exemplu, în cadrul unei familii unul dintre soţi îşi pierde locul
de muncă – apariţia dezechilibrului – dar, la intervenţia specializată a asistentului social
soţul îşi găseşte din nou un loc de muncă – restabilirea vechiului echilibru). Acest tip de

172
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

echilibru se numeşte echilibru stabil. Sunt situaţii în care, însă, nu mai este posibilă
restabilirea vechiului echilibru al sistemului, deoarece modificările intervenite în cadrul
său sunt irepetabile (de exemplu, decesul unui soţ). În acest caz, intervenţia specia-
listului/asistentului social are rolul de a stabili un echilibru caracteritic unei noi stări
funcţionale care este, de aceasta dată, un echilibru dinamic. Din acest punct de vedere,
asistentul social poate fi privit ca un catalizator (Cojocaru, Şt., 2003a: 35): intervine în
momentul apariţiei unui dezechilibru, acţionează în interiorul sistemului, după care,
odată cu stabilirea unui echilibru iese din sistem. Cele două tipuri de intervenţie au
scopuri diferite. În cazul restabilirii echilibrului stabil, asistentul social intervine pentru
înlăturarea cauzei care a dus la apariţia dezechilibrului. Echilibrul dinamic poate fi
restabilit prin intervenţia asistentului social asupra efectelor pe care le are manifestarea
cauzei (în exemplul dat, decesul unuia dintre parteneri este ireversibil, de aceea,
asistentul social va interveni pentru diminuarea efectelor pe care le are această
pierdere).

Dezvoltarea socială locală

Dezvoltarea socială locală implică intervenţia de tip comunitar (Miftode, 1999:

167). Astfel, agenţii sociali pun în comun resurse pentru a atinge obiective
comunitare.
Este o nouă filosofie de abordare a problemelor sociale, probleme care trebuie rezolvate
prin responsabilizarea comunităţii. Problema nu mai este văzută doar ca o problema a
individului, ci a întregului complex social căruia îi aparţine. Dezvoltarea socială locală
reprezintă un proces lent, de durată care se obţine prin implicarea membrilor comunităţii
şi a instituţiilor puse în slujba cetăţeanului.

Intervenţia la nivelul mediului de origine

Intervenţia la nivelul mediului de origine urmăreşte activarea reţelei de sprijin a

familiei lărgite sau a mediului social din care provine clientul.
Acest lucru este destul de dificil în condiţiile unei persoane vulnerabile tradiţio-
nal. Asta se datorează vulnerabilităţii transmise din generaţie în generaţie şi, din punct
de vedere al habitus-ului primar, este practic imposibil modificarea acestuia. Ceea ce
poate duce la diminuarea acestui tip de vulnerabilitate este intervenţia care rupe clientul
de obişnuinţele sale, situându-l într-un mediu social diferit de cel de origine (de

173
 Ştefan COJOCARU

exemplu, centrul maternal care asigură găzduire şi asistenţa tinerelor mame pentru o
perioadă determinată – de obicei 6 luni – timp în care mama este ajutată să devină
independentă).

Intervenţia participativă

Intervenţia participativă este un tip de intervenţie actuală în serviciile sociale ce

urmăreşte diminuarea distanţelor sociale prin construirea/reconstruirea unor noi
relaţii sociale bazate pe participare.
Persoana vulnerabilă prezintă tendinţa de a se izola, de a se automarginaliza prin
trasarea unor noi frontiere, a unor noi limite pe care apoi singură nu le poate depăşi.
Altfel spus, persoana vulnerabilă îşi construieşte propriile obstacole pe care le
“consolidează” în practica socială prin refuzul de a adera la valorile, normele,
principiile recunoscute ca valide de către mediul social (Cojocaru, Şt., 2003a: 37).
Agentul intervenţiei, în cazul nostru asistentul social, încearcă să reintegreze clientul
serviciilor sociale în sistemul social folosind metode şi tehnici care diminuează
distanţele sociale. El urmăreşte motivarea clientului în a participa la noi relaţii sociale
care se construiesc în grupurile de suport, de exemplu, care sunt formate din indivizi
care au aceeaşi problemă, indiferent de caracteristicile personale şi status social.
Agregarea indivizilor în funcţie de problemă creează premisele participării şi implicării
pentru rezolvarea problemei. Indivizii participanţi îşi dau seama că nu sunt singuri, că
aceeaşi problemă o au şi alţii. Îmi aduc aminte că în urmă cu 3 ani, părinţii copiilor
seropozitivi erau izolaţi, atât datorită constrângerilor din partea comunităţii, cât şi ca
efect al unui act voluntar. Distanţele sociale existente între fiecare părinte şi comunitate
erau foarte mari datorită lipsei de comunicare şi ignoranţei comunităţii. Aşteptarea
părinţilor de a se produce de la sine o modificare în mentalitatea comunităţii a fost o
experienţă tragică, dureroasă şi fără rezultat. Cu timpul, s-au format grupuri de suport,
părinţii s-au cunoscut între ei şi au realizat că au aceleaşi probleme (stigmatizare din
partea comunităţii, refuzul cadrelor didactice şi al copiilor din şcoală de a avea colegi
copii seropozitivi, refuzul autorităţilor de a recunoaşte existenţa acestei probleme în
comunitate, refuzul vecinilor de a păstra relaţiile cu părinţii şi copiii seropozitivi,
refuzul anumitor medici de a oferi asistenţă medicală etc.). Întâlnirile periodice la care
au participat aceşti părinţi au marcat un proces benefic în stabilirea unor noi relaţii
sociale. După 2 ani, au realizat că aşteptările dorite nu puteau veni din partea mediului
şi pentru a influenţa şi accelera aceste schimbări s-au constituit în asociaţii ale
părinţilor. Astfel, au dobândit un nou statut, o nouă imagine de sine, o entitate care se

174
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

doreşte integrată în comunitate. Acest mod de cristalizare a societăţii civile a fost,

pentru toţi părinţii, o cale eficientă de a se face ascultaţi, de a se reintegra în societate
dar într-un raport diferit. Fiecare dintre ei nu se reprezintă doar pe sine, ci asociaţia de
părinţi. Astfel, prin participare au fost reduse distanţele sociale care păreau de netrecut
şi au devenit cei mai buni purtători de cuvânt ai problemei care i-au unit.

Intervenţia planificată

Intervenţia planificată urmăreşte realizarea unui plan de către asistentul social

împreună cu clientul (Cojocaru, Şt., 2003a: 39). Acest mod de intervenţie se
pliază pe valorile persoanei vulnerabile şi/sau marginalizate care percepe situaţia
în care se află ca un efect al necesităţii.
Asistentul social urmăreşte să schimbe această atitudine promovând o viziune
care explică apariţia situaţiei respective ca o întâmplare. Văzută ca efect al necesităţii,
problema este percepută de client ca un dat căruia trebuie să i se conformeze, iar orice
încercare de a depăşi această situaţie este sortită eşecului. Cantonarea într-o explicaţie
fatalistă distruge iniţiativa clientului de a depăşi situaţia. Uneori acesta foloseşte o
interpretare fatalistă tocmai pentru a sublinia caracterul unic al celor întâmplate, pentru
a scoate în evidenţă propria-i situaţie şi a impresiona pe cei din jur pentru a primi
sprijinul acestora. Asistentul social ajută clientul să înţeleagă că evenimentele care au
dus la apariţia problemei sunt întâmplătoare şi acestea pot fi depăşite printr-o serie de
activităţi planificate. Prin evaluarea situaţiei clientului se identifică unele resurse latente
ale sale care pot fi revalorizate şi valorificate. Astfel, acesta este sprijinit să-şi
construiască propriul plan pentru depăşirea situaţiei.

Intervenţia oportunistă

Intervenţia oportunistă are rolul de a construi împreună cu clientul o imagine

reală, adecvată şanselor pe care acesta le are. Ea urmăreşte crearea cadrului
pentru egalizarea şanselor sau chiar pentru maximizarea acestora.
Asistentul social intervine atât asupra mediului pentru a diminua efectele
discriminării şi marginalizării, cât şi asupra individului pentru pregătirea acestuia să
sesizeze şi să-şi construiască propriile oportunităţi. Clientul serviciilor sociale are
permanent imaginea unei predestinări în ceea ce priveşte accesul şi manifestarea
propriilor posibilităţi. Marginalizarea înseamnă, inevitabil intrarea pe un drum fără

175
 Ştefan COJOCARU

întoarcere, un drum pe care apar mereu probleme ce par de netrecut. Aceasta duce la
pasivitate şi resemnare. Însă, în momentul în care clientul este beneficiarul unei
asemenea intervenţii se produc modificări ale modului de percepere a mediului şi a
sinelui. Oportunitatea se construieşte la interacţiunea dintre mediu şi individ,
introducând o atitudine dinamică în ceea ce priveşte modul în care individul poate
modifica mediul şi, totodată, se poate adapta la ceea ce-i oferă acesta. Asistentul social
îi dezvăluie clientului posibilităţile pe care i le oferă mediul şi modul în care poate le
poate fructifica în interes personal.

Intervenţia globală

Intervenţia globală este o intervenţie care pune accentul pe rezolvarea

problemelor clientului (Cojocaru, Şt., 2003a: 40). Apariţia unei probleme
generează întotdeauna altele; asistentul social sprijină clientul pentru rezolvarea
întregului registru de probleme.
Acest tip de intervenţie este mai rar întâlnit deoarece implică o participare a
asistentului social pe mai multe domenii, sau câmpuri sociale. Ea poate avea rezultate
atunci când intervenţia este concepută ca o modalitate de educare, de modificare a
atitudinilor şi al modului de a gândi al clientului.

Intervenţia parţială

Intervenţia parţială se referă la situaţia în care asistentul social intervine pentru

rezolvarea unei anumite probleme cu care se confruntă clientul. În această
situaţie, asistentul social realizează împreună cu clientul o selecţie a problemelor
cu care acesta se confruntă, stabilind împreună cu clientul priorităţile pentru
rezolvarea acestora. În acest caz asistentul social participă împreună cu clientul
sau îl acompaniază pe acesta în rezolvarea unui registru mai redus de probleme.
Toate aceste tipuri de intervenţie vizează, în primul rând, o modificare a modului
de a gândi şi acţiona a persoanelor vulnerabile. Problemele fiecărui actor social se
plasează într-un context care are anumite coordonate. Intervenţia presupune acţiuni
convergente care urmăresc schimbarea contextului în care se află persoana vulnerabilă,
a naturii condiţionărilor exterioare, sau dacă acest lucru nu este posibil, plasarea
actorului social într-un alt context pe care-l poate manipula.

176
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

Intervenţia apreciativă

Intervenţia apreciativă este acel tip de intervenţie care urmăreşte modificarea

modului în care clienţii serviciilor sociale îşi definesc propria situaţie, punând
accent pe descoperirea, înţelegerea şi amplificarea situaţiilor de succes.
Acest tip de intervenţie presupune stabilirea unui plan, ca rezultat al evaluării
apreciative a situaţiei clientului de către sine însuşi. Condiţia clientului nu mai este
văzută din perspectiva disfuncţionalităţilor, a limitelor şi problemelor, ci sunt apreciate
resursele pe care le are clientul şi care au fost folosite pentru depăşirea unor situaţii de
criză. Asistentul social sau acompaniatorul social acţionează asupra sistemului de
gândire, asupra modului cum persoana vulnerabilă interpretează diferite situaţii.
Cererea de ajutor a clientului este în general exprimată utilizând un limbaj de
deficit, aşa cum în numeşte Gergen, un limbaj încărcat de emoţii negative. Limbajul de
deficit folosit de client este transferat şi asistentului social, care este tentat să abordeze
situaţia tot în termeni de deficienţă. Prin intervenţia apreciativă, asistentul social, încă
de la prima întâlnire a sa cu clientul, orientează clientul spre un limbaj pozitiv prin
încurajarea acestuia de a descoperi evenimente sau situaţii de succes. Acest tip de
intervenţie urmăreşte să identifice din limbajul clientului tipul dominant de vulnera-
bilitate şi contextul social care o generează. Pentru a produce o schimbare de durată şi
profunzime în comportamentul clientului, este necesară redefinirea modului cum clien-
tul îşi interpretează propria situaţie. Acest proces de descoperire apreiativă a situaţiilor
de succes ale clientului este destul de dificil, dar rezultatele pot fi sesizate în termen
scurt. Această descoperire ajută clientul să revalorizeze relaţiile pe care le întreţine cu
ceilalţi, situaţiile în care a simţit că este apreciat şi valorizat la rândul său.

177
 Ştefan COJOCARU

III. Condiţii pentru realizarea schimbării

Managementul programelor cuprinde practic elemente din toate sferele manage-

mentului. După 1989, managementul programelor s-a dezvoltat şi a cuprins aspecte
diverse ale socialului, mai ales datorită asistenţei Comunităţii Europene în domeniul
protecţiei persoanelor defavorizate. Poate acest lucru face să fie considerată drept “o
modă a proiectelor, legitimă în condiţiile tranziţiei” (Miftode, 2002: 313). Această
modă marchează o nouă paradigmă a intervenţiei, un nou model de management
eficient în condiţiile unei societăţi dinamice marcată de post modernism. Într-o discuţie
cu un director al unei instituţii rezidenţiale pentru copilul aflat în dificultate, care se
considera saturat de schimbările permanente care se produc în sistem şi care considera
că toate schimbările nu au decât scopul de a distruge ceea ce există. Această “distru-
gere” era văzută mai ales ca un efect stressat asupra sa, cu toate că în sine avea dreptate:
schimbările urmăreau distrugerea sistemului rezidenţial. De fapt, schimbările acestea
perpetue asigură dinamismul societăţii şi reprezintă un indicator al normalităţii sociale.

Proiectul presupune intervenţia în anumite sfere ale socialului, economicului şi

politicului cu scopul ameliorării unor probleme care se manifestă, datorita disfuncţio-
nalităţilor generate de criza în care se află societatea românească. Proiectul îşi propune
realizarea unei schimbări.
Pentru realizarea unei schimbări există 5 elemente (Cojocaru, Şt., 2003: 59-61)
absolut necesare care trebuie sa fie îndeplinite:
• viziunea, care orientează întreaga intervenţie pentru îndeplinirea obiectivelor;
• abilităţile, care se referă la capacităţile personalului implicat în desfăşurarea
activităţilor;
• stimulentele oferite angajaţilor;
• resursele disponibile pentru realizarea schimbării;
• planificarea întregii activităţi pentru toată perioada de derulare a proiectului.

Pentru realizarea şi desfăşurarea unui proiect eficient toate cele 5 elemente

trebuie să fie prezente. Viziunea are rolul de a orienta întreg demersul intervenţiei şi se
bazează pe o analiză a problemei existente, a contextului iniţial; totodată, viziunea
178
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

exprimă modul în care se doreşte schimbarea, indicând cu exactitate ceea ce se

urmăreşte a fi realizat. Lipsa viziunii duce, inevitabil, la confuzie, atât pentru personalul
implicat, cât şi pentru cei din exteriorul instituţiei iniţiatoare.
În afara unei viziuni, iniţiatorul schimbării trebuie să aibă abilităţi pentru a
conduce schimbarea. Schimbarea situaţiei populaţiilor defavorizate presupune utilizarea
abilităţilor profesionale ale personalului implicat. De aceea, atunci când se elaborează
un proiect de intervenţie trebuie avută în vedere etapa de construire şi de dezvoltare a
echipei de intervenţie. Omiterea perioadei de pregătire a personalului care va fi implicat
în proiect va conduce, pe termen mediu, la non-implicarea acestuia cauzată de apariţia
unor sentimente de anxietate generată de lipsa abilităţilor. Pentru a evita un asemenea
risc, iniţiatorul proiectului trebuie să includă în cadrul proiectului, încă pentru faza de
început, perioade de pregătire profesională a echipei de lucru.
Un alt element indispensabil pentru atingerea obiectivelor proiectului este
reprezentat de stimulentele oferite angajaţilor, care sunt agenţi ai schimbării. Personalul
este motivat prin factori extrinseci (existenţiali şi relaţionali) şi intrinseci (de
dezvoltare). Carenţele în asigurarea satisfacerii acestor trebuinţe (biologice, relaţionale
şi de dezvoltare) conduc la o schimbare parţială, de faţadă.
Orice proiect are nevoie de resurse. Niciodată nu poate fi gândit un proiect fără a
lua în calcul toate resursele necesare; lipsa acestora pentru realizarea activităţilor face să
apară şi să se dezvolte sentimente de frustrare pentru personal, clienţi, beneficiari
indirecţi.
Realizarea unei schimbări este o mare încercare pentru iniţiator. De aceea,
pentru a realiza schimbarea trebuie sa elaboreze un plan. Lipsa planificării înseamnă un
start fals. Planul sau proiectul de intervenţie porneşte de la analiza situaţiei iniţiale şi
urmăreşte realizarea obiectivelor. Pentru a şti unde vrei să ajungi trebuie să ştii cu
exactitate de unde pleci. Aceasta înseamnă o disciplinare a intervenţiei şi nu un răspuns
reactiv la situaţiile care apar care conduc la o falsă operaţionalizare.
Este necesară identificarea persoanelor care pot participa la elaborarea proiec-
tului şi realizarea unui grup de lucru pentru punerea în practică a acestuia; prin
implicarea persoanelor în etapa de concepţie se va obţine o participare mai activă a
acestora în derularea ulterioară a proiectului.

179
 Ştefan COJOCARU

IV. Rezolvarea problemelor sociale prin intermediul

proiectelor de intervenţie

Delimitări conceptuale: proiect de intervenţie, propunere

de finanţare, program pentru schimbare socială

Elaborarea proiectelor de intervenţie reprezintă o etapă firească înaintea oricărei

acţiuni raţionale. Folosirea termenilor proiect-program a generat întotdeauna polemici:
orientarea francofonă utilizează termenul de proiect în favoarea celui de program.
Această viziune consideră termenul de proiect drept cel mai potrivit pentru a delimita
întregul proces de planificare a unor acţiuni viitoare. În literatura anglo-saxonă
primează termenul de program, care desemnează tot o planificare a activităţilor, dar cu
conotaţii pragmatice. Diferenţele de terminologie nu sunt atât de importante, dar
considerăm că trebuie explicate şi, aceasta pentru a pune ordine în divergenţele de ordin
conceptual.

Din punctul nostru de vedere, termenul de proiect poate fi utilizat pentru a desemna
demersul intelectual de de concepere şi planificare a unei anumite intervenţii sociale,
pe când cel de program este adecvat atunci când ne concentrăm asupra modului
practic de aplicare a proiectului. Astfel, sunt depăşite dificultăţile legate de definirea
conceptului.
În plus, această delimitare acoperă ambele opţiuni. Pe de o parte, satisface
cerinţele definiţiei francofone, care pune accent în mod deosebit pe partea de concepţie,
respectiv de proiect-are, iar pe de altă parte, acceptarea celor două viziuni într-o definire
unitară satisface şi orientarea pragmatică anglo-saxonă, care afirmă faptul că programul
reprezintă punerea în practică a proiectului. De aceea, putem vorbi de elaborarea
proiectelor de intervenţie socială şi, separat, de managementul programelor de inter-
venţie socială.

Proiectul de intervenţie nu se confundă cu propunerea de finanţare. Proiectul de

intervenţie face parte din strategia de dezvoltare a organizaţiei, iar propunerea de
finanţare reprezintă doar o prezentare succintă a proiectului pentru atragerea de fonduri.

180
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

Multe dintre organizaţiile din România (fie ele guvernamentale sau non-
guvernamentale) nu au strategii de dezvoltare şi deseori reacţionează doar la
oportunităţile de finanţare care sunt la un moment dat pe piaţa finanţatorilor. Strategia
organizaţiei este susţinută de proiecte de intervenţie, iar propunerile sau cererile de
finanţare reprezintă doar moduri de a găsi finanţatori pentru ceea ce este în strategie.
Ceea ce este important este să ai ideea şi să realizezi proiectul de intervenţie care se
încadrează în strategia de dezvoltare a organizaţiei, pentru că, indiferent de formularul
cererii de finanţare, poţi să selectezi informaţiile dorite pentru a construi această
propunere de finanţare. Vânarea finanţărilor şi adaptarea permanentă a strategiei (acolo
unde există) în funcţie de cerinţele finanţatorului este dăunătoare pentru organizaţia care
reacţionează doar la condiţiile exterioare.
Lipsa unei strategii şi a unui proiect de intervenţie diminuează şansele de
dezvoltare a organizaţiei pe termen lung şi facilitează perpetuarea unei imagini haotice a
acesteia, lipsită de coerenţă. Unele organizaţii îşi construiesc strategia doar pe baza
acestor oportunităţi de finanţare şi nu reuşesc să-şi construiască o identitate; inexistenţa
unor proiecte de intervenţie la nivelul strategiei pune deseori organizaţiile în situaţii
dificile. Am întâlnit de multe ori organizaţii care au obţinut finanţare pentru anumite
propuneri, dar lipsa unui proiect intervenţie detaliat a generat multă confuzie, stress,
incertitudine şi ineficienţă. Chiar dacă se obţin banii pentru derularea unui program, dar
dacă acesta nu este un element al strategiei organizaţionale şi nu are la bază un proiect
de intervenţie, şansele de reuşită ale programului respectiv sunt puse permanent sub
semnul întrebării.
Orice proiect este un rezultat al conceperii şi planificării unei intervenţii pentru
atingerea unor obiective pornind de la o problemă reală. Pentru obţinerea rezultatelor
dorite, iniţiatorul unui proiect de intervenţie trebuie să parcurgă mai multe etape.

Etape ale schimbării sociale prin proiecte

Putem observa, în Fig. III.1, relaţiile care funcţionează între proiectul de

intervenţie, programul, şi propunerea de finanţare.
• proiectul de intervenţie stă la baza celorlalte şi reprezintă, aşa cum spuneam,
o concepţie despre modul cum se va realiza schimbarea; el este unic,
indiferent de finanţatori şi este independent de existenţa acestora;
• propunerea de finanţare este o modalitate de atragere de fonduri prin expri-
marea publică a unor elemente din proiectul de intervenţie;
• programul este etapa de derulare sau de punere în practică a proiectului după
ce propunerea de finanţare a fost acceptată.

181
 Ştefan COJOCARU

Evaluarea rezultatelor

Derularea programului

Acordarea finanţării

Selecţia propunerilor (de către

finanţator)
Propunerea de finanţare

Cercetarea pieţei finanţatorilor

Proiectul de intervenţie

Fig. III.1: Scara celor 7 trepte. De la proiect la rezultate

Se remarcă în Scara celor 7 trepte faptul că înaintarea pe o treaptă superioară în

obţinerea rezultatelor este condiţionată de succesul realizării etapei anterioare.
Primul nivel este cel al surprinderii unei probleme şi elaborarea proiectului de
intervenţie.

Proiectul de intervenţie socială reprezintă procesul de concepere şi planificare a unui

ansamblu coerent de activităţi şi acţiuni programate în timp, cu scopul de a modifica
situaţia dată, în sensul atingerii obiectivelor dorite, ţinând cont de resursele existente
sau posibile.
Orice organizaţie iniţiatoare are propria strategie şi propriul său domeniu de
activitate. De aceea, cercetarea pieţei finanţatorilor trebuie să se facă în funcţie de
domeniul în care organizaţia funcţionează; de exemplu, o organizaţie activă în domeniul
protecţiei mediului nu va căuta finanţatori în domeniul protecţiei copilului.

• Propunerea de finanţare este un document scris prin care un solicitant cere fonduri
unui finanţator pentru derularea unui proiect. Această propunere de finanţare
este, în fapt, o prezentare a proiectului de intervenţie, dar în formă redusă.
Iniţiatorul unei propuneri de finanţare trebuie să descrie, să argumenteze şi să
explice proiectul său de intervenţie adăugând elemente de identificare a
organizaţiei iniţiatoare, de recunoaştere a activităţii şi rezultatelor obţinute în
domeniul de aplicare a propunerii.

182
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

• Selecţia propunerilor este făcută de către finanţator sau, în unele cazuri, de către
firme specializate sau de către comisii speciale. Orice finanţator ţine cont de
câteva criterii atunci când trebuie să facă o selecţie a propunerilor primite.
Dintre acestea amintim:
– eligibilitatea propunerii – finanţatorul verifică dacă propunerea făcută se
încadrează în domeniul de finanţare, în obiectivele finanţatorului şi dacă
propunătorul intră în grupul celor care pot fi finanţaţi. De exemplu, o
organizaţie activă în domeniul protecţiei copilului care va face o cerere
pentru finanţare în domeniul protecţiei mediului va fi exclusă din
procesul de selecţie; sau, o propunere de reamenajare a spaţiului făcută
de către o instituţie rezidenţială pentru copiii aflaţi în dificultate către o
organizaţie non-guvernamentală care urmăreşte dezinstituţionalizarea şi
oferirea de servicii directe în familie, nu va putea obţine finanţare pentru
că potenţialul finanţator nu are ca obiectiv acest lucru; pentru a realiza un
proiect eligibil, iniţiatorul trebuie să verifice în primul rând restricţiile
impuse de finanţator (de exemplu, dacă acelaşi iniţiator poate propune
mai multe cereri de finanţare, dacă populaţia căreia se adresează este prevă-
zută în planul de finanţare, dacă activităţile propuse pot fi finanţate etc.).
– structura propunerii – orice finanţator are o serie de exigenţe legate de anu-
mite elemente ale propunerii; lipsa unui singur astfel de element duce la
excluderea propunerii pentru obţinerea finanţării; iniţiatorul trebuie să
verifice, înainte de a înainta propunerea de finanţare dacă a respectat
întocmai cerinţele finanţatorului, dacă a introdus în cerere toate cerinţele
finanţatorului, dacă a respectat formularul (în cazul în care finanţatorul a
elaborat unul special), dacă a respectat numărul de pagini etc.
– coerenţa propunerii – urmăreşte identificarea aspectelor logice ale propunerii
de finanţare, dacă scopurile propuse sunt realizabile, dacă activităţile
sunt adecvate scopurilor propuse, dacă bugetul este realist şi dacă
satisface condiţiile de finanţare;
– rezultatele obţinute şi impactul – finanţatorul este interesat în oferirea de
fonduri pentru programe care au un impact ridicat şi care pot obţine
rezultatele dorite; schimbarea pe care o doreşte finanţatorul trebuie să fie
urmărită de către iniţiator;
– raportul cost / beneficiu – măsoară eficienţa programului; unii finanţatori
utilizează un raport destul de simplu dintre bugetul programului şi numă-
rul de beneficiari; întotdeauna el alege propunerea care presupune costuri
mai mici raportate la beneficiar; de exemplu, un proiect care urmăreşte
183
 Ştefan COJOCARU

oferirea de servicii sociale pentru un grup de 2000 persoane cu un buget

de 50.000$ va avea mai mari şanse de finanţare decât unul care oferă
aceleaşi servicii, la acelaşi nivel de calitate, în aceeaşi perioadă de timp,
cu un buget de 100.000$;
– experienţa propunătorului – finanţatorii cer, de obicei, dovada experienţei
iniţiatorului în domeniul de finanţare, informaţii dacă acesta a mai
beneficiat de finanţări şi de la cine (aceasta pentru a aprecia şi credi-
bilitatea şi capacitatea managerială); experienţa iniţiatorului este un atuu
în cazul în care acesta a dovedit-o, iar interesul finanţatorului este ca
fondurile care vor fi alocate să fie distribuite unor organizaţii puternice
şi cu prestigiu;
– aspectul propunerii – este importantă forma de redactare a propunerii de
finanţare, ea trebuie să respecte cerinţele finanţatorului (de exemplu,
numărul de pagini) şi să exprime cât mai clar propunerea iniţiatorului.
– capacitatea de participare la finanţare a iniţiatorului – unii finanţatori cer
iniţiatorilor să participe cu o anumită cotă la finanţarea proiectului;
această participare este cerută de către finanţator şi poate fi sub formă de
bani sau dotări, personal etc.; este modalitatea prin care finanţatorul se
asigură de capacitatea organizaţiei de a administra bugetul pentru proiect
şi de a se implica în acesta; de exemplu, un finanţator poate cere
iniţiatorului, ca o condiţie de finanţare, ca acesta să participe la bugetare
cu 30% din valoarea totală a proiectului, aceasta înseamnând că pentru
un proiect de 100.000 $, iniţiatorul trebuie să participe cu o sumă de
30.000$. Astfel, finanţatorul se asigură de puterea financiară a
iniţiatorului. În logica finanţatorului, un iniţiator care nu are această cotă
de 30% nu va putea să administreze proiectul. Din punctul de vedere al
iniţiatorului, acesta se va orienta spre proiecte mai mici, la care poate
contribui cu cota parte propusă.
– durabilitatea proiectului – finanţatorul este interesat de continuarea proiectului
după perioada în care este bugetat de el; de aceea, el cere o descriere a
modului cum va continua proiectul, cine îl va finanţa în continuare, dacă
va fi preluat de organismele guvernamentale etc.

• Acordarea finanţării de către finanţator se face în urma unei selecţii şi este însoţită
întotdeauna de un contract de finanţare care stipulează obligaţiile fiecărei părţi.
Un program poate fi finanţat din mai multe surse şi în contractele de finanţare
sunt expuse clar aceste contribuţii şi scopul acestora.

184
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

• Derularea programului este etapa în care iniţiatorul urmăreşte realizarea scopurilor

propuse şi care au fost acceptate de către finanţator. Este etapa managementului
programului în care sunt urmărite pas cu pas obţinerea rezultatelor dorite în limitele
fondurilor alocate şi a timpului propus.

• Evaluarea rezultatelor urmăreşte să surprindă dacă proiectul şi-a atins scopurile

propuse. Atingerea scopurilor de către iniţiator reprezintă o garanţie pentru
obţinerea unor finanţări ulterioare, iar pentru finanţator înseamnă că fondurile pe
care le-a cheltuit au avut rezultate. Procesul de evaluare este complex şi
presupune nu numai evaluarea finală a proiectului, ci şi evaluările intermediare.
Obţinerea rezultatelor parţiale condiţionează obţinerea în continuare a tranşelor
de buget.

• Importanţa proiectului este dată de faptul că acesta participă la:

– economisirea timpului – faptul că înainte de a acţiona este util să ne
concentrăm asupra întregului demers praxiologic, face ca acţiunile să fie
eficiente, să fie anulaţi timpii morţi, să fie urmate anumite etape care
conduc, inevitabil, la reducerea bugetului de timp.
– obţinerea rezultatelor dorite – rezultatele pot fi obţinute atunci când ne este
foarte clar ceea ce dorim să realizăm în urma acţiunilor pe care le între-
prindem. Lipsa unei perspective orientatoare face de cele mai multe ori să
ne pierdem în realitate, preferând de cele mai multe ori o modalitate de
lucru reactivă, adică să răspundem cerinţelor exterioare şi nu de urmărire a
ceea ce ne-am propus. Astfel, reacţionând preponderent condiţiilor exte-
rioare obţinem rezultatele direcţionate de mediu şi nu de proiect.
– eliminarea şi reducerea incertitudinii – dacă ştim ce trebuie să facem
înseamnă că orizontul incertitudinii este foarte redus. Aceasta conduce la o
organizare eficientă a muncii întregii echipe, fiecare ştie ce trebuie să facă,
cum poate ajuta la atingerea obiectivelor şi la diminuarea unor conflicte
datorate lipsei de ataşament.
– ordonarea activităţilor conform priorităţilor – planificarea înseamnă, în
primul rând, organizare. Organizarea activităţilor se face în funcţie de
priorităţi. Mulţi manageri nu reuşesc să delimiteze foarte clar lucrurile
prioritare de cele urgente. Acest lucru generează stress şi pierderea din
obiectiv a rezultatelor pe termen lung. Nu toate cerinţele urgente sunt şi
prioritare. De aceea, ordonarea activităţilor trebuie să se facă în funcţie de

185
 Ştefan COJOCARU

ceea ce se doreşte să se obţină, pentru că priorităţile nu înseamnă ceea ce se

doreşte să se facă, ci ceea ce se doreşte să se obţină.
– asigurarea unei eficienţe sporite – dacă se urmăresc totdeauna obiectivele
trasate de proiectul de intervenţie, şansele de a obţine o eficienţă sporită
sunt net superioare. Proiectul reprezintă un ghid care orientează întreaga
activitate a personalului implicat.
– urmărirea şi controlul aplicării proiectului – proiectul vizează urmărirea unui
anumit scop. Inexistenţa unui proiect clar face ca personalul să lucreze
haotic iar controlul se poate transforma doar într-o verificare administrativă.

Paradoxal, un proiect eficient este un document pe care oricine îl citeşte are

impresia că îl poate elabora. Această impresie de familiaritate este dată de faptul că
proiectul este redactat într-o formă accesibilă, uşor de înţeles şi se referă la probleme
concrete, care ne înconjoară. Totuşi, pentru elaborarea unui proiect de intervenţie
socială trebuie multă experienţă şi un nivel înalt de pregătire teoretică. Proiectul se
prezintă ca un tot unitar, în care nu există nici un gol, în care fiecare element surprinde
viziunea de ansamblu a iniţiatorului.

186
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

V. Elementele proiectelor de intervenţie

Definirea problemei

Astfel, urmând indicaţiile pentru surprinderea problemelor sociale, ţinând cont

de cele patru perspective (vezi Fig. V.1: Modalităţi de abordare a socialului), vom putea
stabili relativ uşor, obiectivele şi activităţile proiectului de intervenţie. Aşa cum se poate
observa din tabel, obiectivele sunt mai generale, aparţinând nivelului abstract intersectat
cu cele două straturi (micro şi macro), matricea devenind:

Concret-micro Concret-macro Activităţi-micro Activităţi -macro

Abstract-micro Abstract-macro Obiective-micro Obiective-macro
Fig. V.1: Nivelul obiectivelor şi activităţilor din perspectiva complexă
de abordare a socialului

Obiectivele-macro vizează diminuarea problemei şi consecinţelor acesteia

asupra sistemului social global, în timp ce, obiectivele-micro urmăresc rezolvarea
problemei la nivelul grupurilor şi indivizilor aparţinând populaţiei ţintă.
La nivelul concret se stabilesc activităţile şi acţiunile care trebuie desfăşurate
pentru atingerea/realizarea obiectivelor. Acestea se constituie în modalităţi de inter-
venţie în straturile micro şi macro. Primele, activităţile-micro sunt activităţi şi acţiuni pe
care le desfăşoară asistentul social/acompaniatorul social/psihologul în parteneriat cu
individul client (ex: pregătirea şomerului pentru căutarea unui loc de muncă, reconver-
sia profesională, pregătirea psihologică înaintea susţinerii unui interviu pentru angajare
etc.), iar activităţile-macro urmăresc schimbarea mediului în care se desfăşoară primele
(ex.: propuneri pentru modificări legislative, întâlniri cu autorităţile locale etc.).
Etapa definirii problemei este una dintre cele mai dificile şi, în acelaşi timp,
importantă. O problemă bine definită înseamnă o garanţie în reuşita proiectului.

Scopul

Scopul indică stadiul în care va ajunge problema după implementarea proiec-

tului. Scopul trebuie să indice rezolvarea problemei pentru care se elaborează proiectul
de intervenţie. Enunţul scopului trebuie să fie clar şi concis şi se referă la valori

187
 Ştefan COJOCARU

generale (de exemplu, respectarea drepturilor omului, egalitatea şanselor în obţinerea

drepturilor etc.).

Stabilirea grupului ţintă şi beneficiarilor

Populaţia ţintă este populaţia căreia i se adresează proiectul (de exemplu,

şomerii, familiile sărace, copiii instituţionalizaţi, persoanele dependente de alcool etc).
Grupul ţintă reprezintă doar o parte a unei populaţii tinţă care este selectat în funcţie de
anumite criterii: răspândire geografică, vârstă, sex etc. Dacă selectăm un grup ţintă din
populaţiile care au fost exemplificate putem spune avea: şomeri tineri, absolvenţi de
studii superioare, de sex masculin, din judeţul Iaşi, din domeniul construcţiilor de
maşini, absolvenţi în anul 2001 etc.
Delimitarea grupului ţintă ne ajută în clarificarea obiectivelor şi a activităţilor.
Nu pot fi reţete de intervenţie pentru populaţii ţintă, iar intervenţia se construieşte în
funcţie de caracteristicile fiecărui grup ţintă. Delimitarea dintre populaţie şi grup ţintă
ne ajută să realizăm o delimitare între scop şi obiective. Scopul proiectului se referă la
populaţia ţintă, iar obiectivele sunt specifice grupului ţintă. De exemplu, scopul unui
proiect ar putea fi “reducerea numărului de şomeri din judeţul Iaşi”, iar unul dintre
obiective pentru grupul selectat ar putea fi exprimat astfel: “integrarea socio-profesio-
nală a tinerilor din judeţul Iaşi care au absolvit Facultatea de Mecanică în anul 2004”
În funcţie de participarea la desfăşurarea activităţilor, există 2 tipuri de
beneficiari:
- beneficiarii direcţi sau grupul ţintă –reprezintă persoanele, grupurile care
beneficiază în mod direct de asistenţă. Sunt cele care participă la
proiect, sunt destinatarii acţiunilor şi obiectivelor ;
- beneficiarii indirecţi - în funcţie de natura proiectului, beneficiarii indirecţi pot
fi : familiile celor implicaţi, vecinii, comunitatea etc. Aceasta
înseamnă că a acţiona asupra grupului ţintă înseamnă a acţiona
asupra comportamentului acestora.

O schimbare în bine a situaţiei în care se află persoanele asistate/ acompaniate se

propagă în toate relaţiile pe care acestea le întreţin cu ceilalţi. O problemă socială este
receptată de către subiecţi la un nivel tragic, în funcţie de nivelul de cultură al persoanei,
de caracteristicile personalităţii, de aptitudini, experienţă etc.
O problemă socială face ca indivizii să revină la unele probleme legate de
satisfacerea unor trebuinţe/nevoi. Insatisfacţia îndeplinirii acestor nevoi conduce în mod
implicit la obturarea canalelor de comunicare, la modificarea structurii relaţionare, la
188
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

exludere şi autoexcludere socială. O analiză a situaţiei în care se află clientul presupune

identificarea nevoilor nesatisfăcute, intervenindu-se prin :
• acţiuni de urgenţă – atunci când nu sunt satisfăcute nevoile de bază (cele
fiziologice, de hrană, apă, aer) ;
• acţiuni progresive – pentru satisfacerea celorlalte nevoi (afecţiune, stimă de
sine şi devenire).

Nici un proiect de intervenţie socială nu poate acoperi întreaga gamă de

probleme sau întreaga populaţie care se confruntă cu o anumită problemă socială. În
urma analizei resurselor, întreprinsă într-o etapă anterioară, se poate aprecia nivelul
resurselor disponibile şi necesare pentru a acţiona în rândul unui grup/unor grupuri de
persoane defavorizate. Pentru a avea cele mai mari şanse de reuşită, orice proiect trebuie
sa se concentreze asupra rezolvării unei probleme care afectează o populaţie cvasi-
omogenă sau, dacă este posibil, împărţirea populaţiei în grupuri ţintă omogene.
Este adevărat că, în desfăşurarea proiectului, se ţine cont de caracteristicile
individuale acţionându-se într-un cadru personalizat, dar foarte important este ca
iniţiatorul să selecteze grupul ţintă pe baza unor caracteristici comune. De exemplu, un
proiect de reconversie şi integrare profesională destinat tinerilor absolvenţi – şomeri de
nivel primar – se va desfaşura în condiţii diferite faţă de un acelaşi proiect destinat
şomerilor de grad secundar (persoane care au lucrat dar şi-au pierdut locul de muncă).

Titlul proiectul

Titlul proiectului trebuie să vorbească “despre sine”. El este o formulare scurtă,

uşor de ţinut minte şi se prezintă sub forma unei scurte descrieri. El trebuie să exprime
rezultatele proiectului şi nu o imagine a iniţiatorului. Sunt finanţatori care au reguli
stricte în privinţa numărului de litere folosite într-un titlu şi aceste reguli trebuie
respectate pentru a nu fi eliminaţi din competiţie. Enunţarea titlului poate satisface
cerinţele oricărui titlu a unui articol din presa scrisă, adică este:
• informaţie de actualitate (titlul trebuie să convingă de actualitatea problemei
care se propune a se rezolva prin proiect);
• umanizată (se pune accent pe elementul emoţional din problema pe care dorim
să o rezolvăm),
• exprimarea unui conflict (în care se exprimă situaţia fără ieşire, disperată a
grupului ţintă);
• prezentarea unicităţii (în care se subliniază orice trăsătură care face ca
proiectul să fie inovator, unic);

189
 Ştefan COJOCARU

• credibilă (se prezintă o informaţie corectă şi poate fi rapid verificată);

• exprimare numerică (finanţatorilor le plac cifrele, de aceea, se poate exprima
în titlul proiectului numărul de beneficiari, dacă acest lucru ne avantajează).

Locul de desfăşurare

Proiectul se desfăşoară pe o anumită arie geografică şi acest lucru trebuie

precizat. Finanţatorul poate alege anumite zone în care finanţează aceste proiecte şi se
asigură că în zona respectivă există o anumită problemă pe care doreşte să o diminueze.
De regulă, locul de desfăşurare a proiectului este locul unde se găsesc membrii grupului
ţintă.

Durata proiectului

Durata proiectului este perioada de derulare în care este finanţat proiectul. De

obicei, fiecare finanţator precizează perioada maximă în care poate acoperi finanţarea
unor proiecte. Iniţiatorul poate preciza perioada de derulare începând cu luna în care va
începe finanţarea. Astfel, el precizează că proiectul va începe imediat după ce va primi
banii şi va continua pe perioada de X luni…

Stabilirea obiectivelor

Un alt element este reprezentat de stabilirea obiectivelor, adică a ceea ce ne

propunem să realizăm. Din acest punct de vedere, putem vorbi proiecte de intervenţie
globală şi parţiale.
Proiectul de intervenţie globală (PIG) solicită din partea iniţiatorului o inter-
venţie complexă destinată rezolvării problemei prin acţiuni desfăşurate în mai multe
câmpuri sociale. Aceasta cere un grad ridicat de profesionalism, mari resurse materiale,
financiare şi umane, timp îndelungat şi experienţă. În acest caz, scopul proiectului va fi
rezolvarea problemei sub toate aspectele sale.
Proiectul de intervenţie parţială (PIP) presupune acţiuni destinate rezolvării unui
anumit aspect al problemei, considerat principal, neglijând celelalte elemente, fie
datorită inexistenţei resurselor, fie din neputinţa iniţiatorului de a acoperi întreaga arie
de cuprindere. Scopul proiectului este, în acest caz, acela de a rezolva un segment bine
definit al problemei.

190
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

Întotdeauna, scopul unui proiect de intervenţie este acela de a rezolva o anumitã

problemă. Proiectul se naşte din nevoia rezolvării problemei. A elabora un proiect
teoretic, fără a lua în consideraţie realitatea însăşi, înseamnă a investi fără sens.
Trasarea obiectivelor presupune viziunea iniţiatorului asupra modului cum se va
prezenta problema după perioada de intervenţie. În cadrul acestei etape, este utila
delimitarea obiectivelor în:
• obiective pe termen lung – reflectă modul cum ne propunem să rezolvăm
problema globală, unde se vor găsi beneficiarii şi ce foloase va înregistra
comunitatea, societatea pe o perioada mare de timp (3-10 ani), obiecti-
vele macro.
• obiective pe termen mediu – prin prisma valorilor generale afirmate şi urmărite
de obiectivele pe termen lung, acestea reprezintă o treaptă intermediară
în operaţionalizarea obiectivelor (6 luni-3 ani), obiectivele mezzo.
• obiective pe termen scurt – reprezintă ultima treaptă de operaţionalizare, iar
exprimarea lor trasează activităţile care sunt planificate (0-6 luni), obiec-
tive micro.

Între obiective, activităţi şi rezultate există relaţii de intercondiţionare (vezi Fig.

nr. 3.3). Obiectivele reprezintă rezultate scontate, care sunt urmărite pentru rezolvarea
problemei. “Un obiectiv este o stare imaginată, viitoare, selectată şi dorită coştient,
carepoate fi obţinută printr-o secvenţă de activităţi" (Mocanu şi Schuster, 2001:106).
Ele îndeplinească anumite cerinţe. De obiecei, cea mai frecventă metodă de verificare a
obiectivelor este metoda SMART (Mc Namara, 1999: 23), adică trebuie să fie speci-
fice, măsurabile, adecvate temporal, realist şi tangibile (SMART).
• Un obiectiv specific este un obiectiv care se referă la o anumită
problemă, şi enunţul său exprimă clar acest lucru.
• Un obiectiv este măsurabil dacă indică rezultate aşteptate care sunt
cuantificate, evaluate prin anumiţi indicatori de performanţă.
• Obiectivul indică obţinerea unor rezultate într-o perioadă de timp bine
determinată.
• Obiectivul este realist atunci când se referă la o problemă reală, şi nu
închipuită, iar rezultatele preconizate pot fi obţinute în condiţiile
derulării proiectului (resurse, timp, activităţi).
• Un obiectiv este tangibil în măsura în care poate fi operaţionalizat în
activităţi realizabile.

191
 Ştefan COJOCARU

Activităţile reprezintă ceea ce se desfăşoară pentru atingerea obiectivelor şi

pentru obţinerea rezultatelor. Aşa cum spuneam, fiecare obiectiv trebuie să fie
operaţionalizat, adică transformat în operaţii, activităţi care vor fi desfăşurate în
activităţi. Fiecare obiectiv trebuie să suporte acest proces, iar acesta la rândul său
reprezintă şi un mecanism imbatabil de verificare a formei de exprimare a obiectivului.
Dacă un obiectiv nu poate fi operaţionalizat, înseamnă pe de o parte, că este un obiectiv
care nu poate fi realizat şi este inadecvat rezulatelor dorite, fie exprimarea sa desem-
nează de fapt o activitate.
Dacă urmărim Fig. V.2., observăm că între începutul proiectului şi situaţia finală
există “trepte” intermediare care reprezintă atingerea rezultatelor intermediare. Pentru
realizarea rezultatelor se desfăşoară anumite activităţi care fac ca proiectul să înainteze,
să se dezvolte. Fiecare treaptă înseamnă obţinerea rezultatelor intermediare şi, implicit
atinegerea obiectivelor. După înaintarea pe fiecare treaptă se urmăreşte atinegerea
următorului obiectiv. Fiecare treaptă atinsă reprezintă şi un momemnt de respiro, de
reflecţie şi de evaluare a practicilor pozitive care au condus la obţinerea rezultatelor şi a
celor negative care au fost piedici în realizarea acestora. Imaginea acestei scări este o
reprezentare a întregului demers al realizării proiectului de intervenţie.

SCOP
Obiectiv

Rezultat Obiectiv 5

Obiectiv 4

Obiectiv 3

Obiectiv 2
Analiza resurselor
Obiectiv 1
Activităţi

Fig. V.3: Relaţia dintre scop, obiective, activităţi şi rezultate

Cea mai utilizată şi eficientă metodă de analiză a resurselor este intitulată

metoda SWOT (Mocanu şi Schuster, 2001: 116-118). În cazul acestei metode sunt luate
în consideraţie punctele tari, punctele slabe, oportunităţile şi ameninţările. Este o
metodă care ia în consideraţie atât mediul intern (al instituţiei, organizaţiei, agenţiei care
iniţiază proiectul), cât şi mediul extern (beneficiarii sau grupurile ţintă, contextul).

192
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

MEDIUL INTERN

AVANTAJE Puncte tari Puncte slabe DEZAVANTAJE

Oportunităţi Ameninţări

MEDIUL EXTERN

Fig. V.3.: Analiza SWOT

Aceasta analiză oferă o bună ocazie de evaluare a organizaţiei (din punct de

vedere a pregătirii personalului, motivaţia acestuia, resursele materiale şi financiare
disponibile etc .), a partenerilor (disponibilitatea de cooperare, resursele pe care le pot
pune la dispoziţie etc.) şi a beneficiarilor direcţi (starea acestora, gradul de implicare,
dorinţa de a-şi rezolva problema, resursele pe care le pot pune în slujba atingerii
obiectivelor proiectului, riscurile cărora le sunt expuşi etc.).

Analiza resurselor umane. În aceasta etapă se evaluează capacitatea organizaţiei

de a derula proiectul, ţinând cont de resursele umane existente. În cazul în care acestea
nu sunt suficiente, sunt cooptate şi alte persoane (angajate sau voluntare), se stabileşte
structura de personal şi fişele postului. Resursele umane sunt cea mai importantă resursă
a instituţiei. Aceasta poate conduce la obţinerea celorlalte resurse necesare programului.
De aceea, politica de personal a oricărei instituţii trebuie ghidată de acest principiu.

Analiza resurselor materiale. Orice organizaţie poate participa la derularea unui

program cu anumite resurse pe care le are disponibile. Aceasta reprezintă contribuţia în
natură şi de cele mai multe ori este cerută de către finanţator ca participare obligatorie
pentru obţinerea finanţării.

Analiza financiară. Pentru a obţine o finanţare, iniţiatorul trebuie să dovedească

că poate participa, atunci când se cere acest lucru, cu un procent din valoarea totală a
proiectului. În situaţia în care finanţatorul nu impune acest lucru se cere o prezentare a
valorii financiare a programelor derulate în trecut.

193
 Ştefan COJOCARU

Planificarea activităţilor

Activităţile sunt concepute astfel încât să conducă la realizarea obiectivelor, la

rezolvarea problemelor. Fiecare activitate este bine programată în timp, urmărind
coerenţa întregului proiect de intervenţie. În elaborarea proiectului, activităţile sunt
programate în ordine cronologică şi se urmăreşte realizarea lor în funcţie de actorii
sociali implicaţi.
• activităţi independente de beneficiari – acestea vizează realizarea cadrului de
derulare a proiectului (ex : amenajarea spaţiului, selecţia şi pregătirea perso-
nalului, elaborarea regulamentelor etc.
• activităţi în care sunt implicaţi beneficiarii – acestea se desfaşoară cu
acordul părţilor. Nu toate activităţile sunt desfaşurate de către personalul de
specialitate implicat în proiect. Cele mai multe dintre ele urmăresc
activizarea clientului acompaniat de asistentul social.

Este o etapă în cadrul proiectului, prin care se reprezintă grafic planificarea

operatională a activităţilor. Cea mai utilizată reprezentare este diagrama GANTT, după
numele autorului, fiind “un instrument simplu utilizat în gestionarea proiectului” (Ward,
1995, trad.rom. 1997: 76). Aceste instrumente oferă posibilitatea vizualizării planificării
activităţilor, durata acestora, raportul dintre activităţi, urmărirea modului de încadrare în
timp etc. În cadrul acestor grafice se reprezintă timpul aproximativ necesar fiecarei
activităţi, timpul de începere şi de sfârşit al fiecăreia, durata maximă şi durata minimă a
activităţii, suprapunerea în timp a unor activităţi etc.
Practic, o diagramă GANTT se prezintă astfel:

Luna
Nr crt Activitatea I II III IV V VI
1
2
3
4
5

Tab. V.1: Diagrama Gantt

Evidenţierea factorilor de risc şi durabilitate ale proiectului

Riscurile reprezintă ameninţările, piedicile care pot influenţa desfaşurarea

proiectului. Ele trebuie specificate pentru fiecare activitate în parte şi agentul de care

194
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

depind existenţa şi manifestarea lor (personalul angajat, beneficiarii direcţi, partenerii,

comunitatea etc.). În cadrul acestei etape este indicat să menţionăm modul cum vom
acţiona pentru reducerea acestor riscuri. Analiza riscurilor este benefică pentru că ne
ajută în anticiparea unor probleme legate de derularea activităţilor. Faptul că cel care
propune un proiect a analizat riscurile, înseamnă că le-a luat în calcul la programarea
întregii activităţi. Prevederea unor situaţii dificile, uneori critice pentru derularea pro-
gramului, face să reducă efectiv prezenţa acestora deoarece acţiunile sunt orientate fie
pentru evitarea riscurilor-piedicilor, fie pentru diminuarea acestora.
Propunerea unui proiect care are ca rezultat modificarea sistemului întâmpină
foarte mari piedici din partea sistemului care este dominat de inerţie şi conservatorism.
A propune, dintru început un proiect care urmăreşte închiderea unui centru de
plasament, de exemplu, va avea puţine şanse de reuşită pentru că aceasta este percepută
ca şi ameninţare la adresa sistemului de protecţie a copilului (care se va confrunta cu
disponibilizări). De aceea, proiectul trebuie să îşi propună ca şi obiectiv reducerea
numărului de copii instituţionalizaţi şi prevenirea instituţionalizării. Acest obiectiv,
odată atins, poate avea ca rezultat subiacent închiderea unui centru de plasament, dar nu
este perceput ca atare de către sistem pentru că obiectivele sunt orientate spre client şi
nu către sistem.

Durabilitatea – este important de precizat, încă de la elaborarea proiectului, ce

impact va avea acesta asupra beneficiarilor populaţiei ţintă şi beneficiarilor indirecţi şi
ce posibilităţi de susţinere/autosusţinere a proiectului există. Un proiect are şanse mai
mari de reuşită dacă are de la început o politică de susţinere după ce perioada de
implementare pilot este depăşită. Acest lucru va direcţiona activitatea şi implicarea
partenerilor în găsirea unor soluţii pentru continuarea sa. De cele mai multe ori, un
proiect pilot reprezintă un model, un tip experimental de servicii sociale care, dacă
urmăresc continuarea după perioada de implementare, au şanse de reuşită. Dovedite
eficiente, asemenea servicii sunt continuate fie de către instituţii ale statului, fie de către
organizaţii non-guvernamentale.

Evaluarea

Pentru a explica ce anume se urmăreşte evaluarea vom analiza proiectul

primordial care este prezentat în Vechiul Testament. În ziua întâi, Dumnezeu a zis : să
fie Lumină ! Şi a fost lumină. Dumezeu a văzut că lumina este bună şi Dumnezeu a
despărţit-o de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi şi întunericul noapte. Şi astfel a
fost o seară şi apoi o dimineaţă. După prima acţiune, Dumnezeu a realizat o evaluare a

195
 Ştefan COJOCARU

primului său obiectiv şi a văzut că este bine. Astfel, Dumnezeu este primul evaluator al
primului său proiect. În ziua a doua, Dumnezeu a făcut Cerul, şi a văzut că este bine.
Este îndeplinirea celui de-al doilea obiectiv care a fost urmat, binenţeles de evaluare. În
ziua a treia, Dumnezeu a făcut Pământul şi a despărţit pământul de ape. În plus a făcut
pîmântul să rodească, a făcut vegetaţia şi a văzut că este bine. În ziua a patra, Dumnezeu
a făcut Astrele, care au devenit un semn pentru a împărţi timpul în anotimpuri şi ani. A
făcut Soarele şi Luna şi a văzut că este bine. În ziua a cincea, Dumnezeu a creat
Vieţuitoarele din apă, păsările şi animalele şi a văzut că este bine. În ziua a şasea,
Dumnezeu a creat Omul, după chipul şi asemănarea sa, şi a văzut că este bine. Toate
criteriile pe care le-a folosit în atingerea obiectivelor pe care şi le-a propus au urmărit de
fapt, crearea omului şi asigurarea unei durabilităţi a propriului proiect. “Creşteţi şi vă
înmulţiţi, umpleţi pământul şi supuneţi-l”, a spus Dumnezeu femeii şi bărbatului. Astfel,
cu ultimele activităţi, Dumnezeu a încheiat proiectul pe care şi l-a propus. Iar în ziua a
şaptea, Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile pe care le-a făcut. Toate obiectivele
îndeplinite au urmărit de fapt binele omului. Toată această succesiune de obiective au
fost îndeplinite cu scopul creării omului şi asigurării acestuia condiţii pentru a duce mai
departe proiectul lui Dumnezeu.
Acest model cuprinde în sine toate elementele esenţiale ale unui proiect de
intervenţie. Criteriile pe care le avem în vedere atunci când urmărim atingerea
obiectivelor trebuie să urmărească îmbunătăţirea situaţiei grupului ţintă. Proiectul nu
este propus pentru iniţiator, ci acesta reprezintă doar instrumentul, agentul care intro-
duce schimbarea în beneficiul grupului ţintă.

Evaluarea reprezintă procesul prin care analizăm activitatea şi gradul de realizare a

obiectivelor pe care ni le-am propus; cu alte cuvintele rezultatele derulării proiectului.
Ea se desfaşoară periodic, fie pentru a menţine metodele, tehnicile, instrumentele de
intervenţie dovedite utile, fie pentru a le adapta în cazul în care considerăm că nu
prezintă garanţii în ceea ce priveşte obţinerea unor rezultate favorabile.

Evaluarea se face la nivelul fiecarei activităţi din mai multe perspective :

• conformităţii
• pertinenţei
• eficacităţii
• coerenţei
• eficienţei

196
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

Criteriu conformităţii urmăreşte să aprecieze dacă ceea ce se desfaşoară este

conform activităţii dorite. De multe ori, există tendinţa de a face o disociere între ceea
ce se face efectiv şi ceea ce se afirmă. Probabil acest lucru reprezintă una dintre
sechelele comunismului care, utilizând limbajul de lemn, a « distrus realitatea »,
construind o alta fără conţinut. De aceea, pentru derularea unui program eficient trebuie
respectat cu stricteţe acest criteriu. Încălcarea acestui principiu poate fi generată de
incompetenţă, de rea voinţa sau de interese meschine. Orice evaluator, din cadrul
instituţiei iniţiatoare sau din afara ei, trebuie să urmărească în detaliu dacă ceea ce se
desfăşoară este conform exigenţelor proiectului. Urmărirea acestui criteriu conduce, în
primul rând, la aprecierea calităţii serviciilor sociale propuse. Analiza modului cum
percep clienţii serviciile sociale oferite de către program este un indicator a oricărui
proces de evaluare.

Criteriul pertinenţei are ca efect adecvarea dintre acţiune şi obiectivul

propus. Orice acţiune socială are câteva elemente constitutive, cum ar fi : agentul
acţiunii, mijloacele şi scopul. Adecvarea mijloace-scop reprezintă un proces complicat
care urmăreşte : pe de o parte, propunerea unui obiectiv care poate fi atins cu mijloacele
existente, pe de altă parte, folosirea eficientă a mijloacelor pentru atingerea scopului.
Acţiunile întreprinse în cadrul unui program de intervenţie trebuie să urmărească
atingerea obiectivului. Din punctul de vedere al adecvării acţiune-obiectiv pot exista
mai multe situaţii :
• activităţile desfăşurate urmăresc şi reuşesc atingerea obiectivului propus;
• obiectivul propus este de neatins prin acţiunile care pot fi desfăşurate, acest
lucru generând o permanentă stare de frustrare, de ineficienţă şi un sentiment
de inutilitate a celor care acţionează;
• activităţile desfăşurate nu urmăresc atingerea obiectivului, fapt care conduce la
o inactivitate şi ineficienţă din punctul de vedere al programului.

Criteriul eficacităţii oferă modalitatea de evaluare a obţinerii rezultatelor sau

altfel spus, dacă activitatea produce rezultatele aşteptate. Este un criteriu orientat către
rezultate şi poate fi uşor operaţionalizat şi translatat în domeniul cantitativ al evaluării.
Având ca linie directoare acest criteriu, în acţiunile întreprinse de către iniţiatori se are
în vedere reducerea efectelor perverse sau în anticiparea acestora. Astfel, în cadrul unei
proiectări complexe, efectele perverse (indezirabile şi necunoscute) pot fi transformate
în efecte dezirabile şi cunoscute, sau indezirabile şi cunoscute.

197
 Ştefan COJOCARU

Criteriul coerenţei este utilizat pentru a analiza gradul de unitate al

proiectului. Cu alte cuvinte, acest criteriu urmăreşte să surprindă dacă activitatea
evaluată este strâns legată de celelalte activităţi. În cadrul unei instituţii există statusuri
şi sunt îndeplinite roluri sociale în funcţie de sistemul de relaţii stabilite. Nimeni care
face parte din instituţie nu poate fi izolat, aceasta fiind una dintre condiţiile de bază
pentru care putem spune că o persoană face parte dintr-un colectiv. Acţiunile pe care le
întreprinde nu sunt izolate de acţiunilke celorlalţi, de filosofia şi de politica instituţiei.
Programul oferă ghidul de joncţiune a fiecăruia la sistem. Acţiunea sa este dirijată de
obiectivele programului şi se desfăşoară in funcţie de a celorlalţi.

Criteriul eficienţei este poate cel mai cantitativist criteriu deoarece urmăreşte
măsurarea modului în care activitatea desfaşurată produce rezultatele aşteptate în cadrul
celui mai bun raport calitate /cost posibil. Astfel, evaluarea programului se face în
funcţie de întregul sistem acţional şi cel administrativ. Acesta este criteriul care pune în
balanţă activitatea profesională desfăşurată în cadrul serviciilor oferite şi costurile
necesare pentru derularea acestor servicii. De multe ori, criteriul eficienţei ia în
considerare totalul cheltuielilor efectuate pentru deservirea numărului de clienţi.
Uniievaluatori utilizează acest criteriu şi pentru determinarea efectelor pe care le au
serviciile sociale în reducerea unor cheltuieli a altor instituţii. De exemplu, evaluarea
eficienţei unui serviciu de prevenire a abandonului şi instituţionalizării poate fi calculat
intern prin raportarea valorii totale a cheltuielilor la număr total de clienţi deserviţi şi
extern prin calcularea reducerii de cheltuieli datorată prevenirii instituţionalizării, ţinând
cont de valoarea standard a acestora.

Stabilirea partenerilor

De la început, trebuie să se facă o distincţie clară între parteneriat şi colaborare.

Parteneriatul are câteva caracteristici:
• este o relaţie stabilită între două sau mai multe persoane, instituţii, grupuri
care pun în comun anumite resurse pentru atingerea unui scop comun.
Întotdeauna, acesta se naşte din dorinţa de a rezolva o anumită problemă
socială prin trasarea unor sarcini, obligaţii şi drepturiale fiecărui partener.
Acesta presupune aportul factorilor implicaţi, în funcţie de posibilităţile
reale ale fiecăruia în parte.
• este o relaţie de egalitate pentru că nu se stabilesc relaţii de subordonare.
• ambii parteneri evaluează gradul de realizare a obiectivelor comune şi modul
de gestionare a resurselor;

198
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

• se încheie pe o perioadă relativ mare de timp;

• există comunicare permanentă;
• responsabilităţile sunt asumate de către parteneri pentru indeplinirea obiecti-
velor programului comun;
• fiecare partener îşi asumă riscurile şi eşecurile programului;
• există o politică stabilită pentru promovare comună / imagine comună a pro-
gramului;
• este o relaţie care impune un grad ridicat de rigiditate în schimbarea obiec-
tivelor şi a activităţilor stabilite în cadrul programului;
• prezintă o stabilitate mare, un risc scăzut de dizolvare a parteneriatului până la
finalizarea programului;
• prezintă siguranţa unei strategii comune pe termen mediu sau lung în
momentul în care programul şi-a atins obiectivele.

Colaborarea se distinge de parteneriat prin câteva diferenţe semnificative:

• este o relaţie stabilită între două sau mai multe persoane, instituţii, grupuri care au
scopuri diferite dar pentru atingerea acestora au nevoie de sprijinul celorlalţi;
• este o relaţie inegală între cei care cooperează pentru că resursele nu sunt puse
în comun şi fiecare îşi gestionează resursele pentru atingerea propriului scop;
• în cadrul colaborării fiecare participant îşi evaluează propriile obiective şi
gestionarea propriilor resurse;
• cooperarea are un caracter punctual, nu are un caracter permanent;
• într-o relaţie de colaborare comunicarea este fragmentată;
• fiecare colaborator îşi asumă responsabilităţi din perspectiva propriului program
în derulare;
• fiecare colaborator îşi asumă riscurile şi eşecurile pentru activităţile proprii şi
nu pentru cele ale programului;
• fiecare practică o promovare invidualizată a programelor proprii;
• colaborarea presupune o flexibilitate mai ridicată oferită de existenţa obiecti-
velor diferite pentru fiecare participant;
• colaborarea este o relaţie instabilă şi există riscul de dizolvare a relaţiei atunci
când un participant nu-şi atinge obiectivele proprii;
• colaborarea este caracterizată de strategii pe termen scurt.

Lucrul în parteneriat are câteva avanjate:

• creşterea interesului şi implicarea partenerilor pentru rezolvarea problemei;
• sporirea resurselor prin participarea partenerilor şi a şanselor de realizare a
proiectului;
199
 Ştefan COJOCARU

• flexibilitate crescută în ceea ce priveşte modalităţile de intervenţie;

• evaluare periodică cerută de condiţia menţinerii parteneriatului;
• creşterea gradului de eficienţă socială;
• creşterea şanselor de acces la finanţare.

Ceea ce este dificil în stabilirea unui parteneriat, nu este construirea acestuia, ci

în menţinerea funcţionării acestuia. De aceea, atunci când se urmăreşte construirea unui
parteneriat trebuie identificate atât scopurile comune (ca şi puncte tari), cât şi cele
divergente. Fiecare instituţie îşi are propria filosofie, iar pentru a desfăşura activităţi în
comun cu altă instituţie trebuie găsite elementele care le leagă. Identificarea comună a
punctelor divergente face să reducă viitoarele conflicte care pot apărea şi pot ameninţa
derularea programului.

Calculul bugetului estimativ

Bugetul estimativ reprezintă un calcul prealabil al fondurilor necesare, cuprin-

zând cheltuielile legate de:
• personal (salarii pentru personalul propriu, taxe pe salarii, consultati sau
servicii contactate);
• spaţii (achiziţie, chirii, întreţinerea spaţiilor, utilităţi);
• echipament (calculatoare, imprimante, maşini etc);
• transport (diurne, cazare pentru deplasări, deplasări pentru populaţia ţintă);
• materiale (ajutor material acordat clienţilor);
• consumabile (hârtie, copii xerox etc);
• comunicaţii (fax, telefon, email, internet, poştă etc.);
• alte cheltuieli (de regie, etc).

Derularea proiectelor de intervenţie pare să însemne o mutaţie de paradigmă în

asistenţa socială românească, urmând un drum firesc de la proiectare la realizare prin
etape intermediare. Tipul managementului programelor începe să câştige tot mai mult
teren în domenii diverse (asistenţă socială, economie, politică etc.) şi în instituţii mai
puţin deschise schimbărilor. Reprezintă o modalitate flexibilă şi eficientă de manage-
ment şi de evaluare periodică a activităţii manageriale. Pentru exemplificarea modului
de concepere a unui proiect de intervenţie, putem vedea în detaliu Anexa, care prezintă
un proiect de intervenţie elaborat după metodologia Phare pentru instruirea practi-
cienilor în domeniul de referinţă al tezei noastre.

200
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

Anexa
METODOLOGIA ELABORĂRII PROIECTELOR DE INTERVENŢIE

Universitatea “Al.I. Cuza” Iaşi

Facultatea de Filosofie
Departamentul de Sociologie şi Asistenţă Socială

MEPI
Lect. drd. Ştefan COJOCARU

Formularul proiectului

2003-2004/ SEMESTRUL 2
Numele proiectului

Nr.PROIECTULUI:

Precizare: Formularul de elaborare a proiectului şi cel de evaluare reprezintă o adaptare a

Formularului utilizat pentru elaborarea cererilor de finanţare în Programul Phare a Uniunii
Europene. Alegerea acestei metodologii a fost determinată de faptul că aceasta este bine
elaborată, pe de o parte, şi reprezintă oportunităţi pentru adaptarea cunoştinţelor viitorilor
profesionişti la nevoile existente şi viitoare în dezvoltarea managementului prin proiecte.

201
 Ştefan COJOCARU

I. INIŢIATOR

Date de identificare (se completează cu majuscule)

Numele şi prenumele

Facultatea
Specializarea
Anul de studiu

Semestrul
Adresa de e-mail :
Punctajul obţinut Activitate la seminar Proiectul propus
(se completează de către
prof.):

Media :

II. PROIECTUL

1. DESCRIEREA
1.1 Titlu
1.2 Locul de desfăşurare (Judeţul, oraşul, sau comunitatea locală)
1.3 Suma totală a proiectului
Bugetul se exprimă în Euro

Euro % din suma totală

Contribuţia partenerilor
Contribuţia solicitată
Total

1.4. Rezumat
Maximum o pagină (includeţi informaţii cu privire la (a) obiectivele proiectului,
(b) grupul ţintă şi (c) activităţile principale).

202
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

1.5. Obiective
Maximum 5 obiective.

Nr.crt. Obiectiv
1
2
3
4
5

1.6 Justificare
Maximum o pagină. Oferiţi următoarele informaţii:
1.6.1. Argumentaţi de ce este necesar proiectul propus
1.6.2. Relevanţa proiectului în raport cu DOMENIILE PROPUSE.

1.7. Prezentarea problemei

Maximum 7 pagini
1.7.1. Identificarea cauzelor care au dus la apariţia problemei
1.7.2. Efectele nerezolvării problemei asupra grupului ţintă, asupra comunităţii,
asupra societăţii
1.7.3. Teorii care explică problema socială identificată
1.7.4. Posibile soluţii pentru rezolvarea problemei
1.7.5. Argumente pentru necesitatea intervenţie
1.7.6. Tipuri de intervenţie recomandate pentru rezolvarea problemei
1.7.7. Prezentaţi demersurile pe care le-aţi întreprins pentru documentare şi sursele
bibliografice

1.8. Populaţia şi grupurile ţintă

Maximum 3 pagini
1.8.1. Includeţi o listă a grupurilor ţintă anticipând numărul de beneficiari direcţi
şi indirecţi
1.8.2. Menţionaţi criteriile de selecţie a grupurilor ţintă
1.8.3. Menţionaţi motivele care au stat la baza alegerii grupurilor ţintă
Importanţa proiectului pentru grupurile ţintă

1.9. Descrierea detaliată a activităţilor

Maximum zece pagini. Includeţi titlul şi o descriere detaliată a fiecărei activi-
tăţi. Atenţie! – nu confundaţi descrierea detaliată a activităţilor cu planul de
acţiune (vezi punctul 1.10).

203
 Ştefan COJOCARU

Activităţile trebuie să descrie ceea ce trebuie făcut pentru fiecare obiectiv în

parte, cine va desfăşura activitatea şi cine este responsabil de îndeplinirea ei

1.10. Durata şi planul de acţiune

1.10.1. Durata de derulare a proiectului va fi de _____ luni.
Notă: Planul de acţiune nu trebuie să includă date (calendaristice), ci să
înceapă cu “luna 1”, “luna 2”, etc. Este recomandabil să se prevadă o marjă
de siguranţă pentru planul de acţiune. Planul de acţiune nu trebuie să conţină
o descriere detaliată a activităţilor, ci doar titlul acestora (vă rugăm să vă
asiguraţi că acestea sunt exact cele enumerate la punctul 1.9).
1.10.2. Planul de acţiune
Planul de acţiune de punere în practică a proiectului trebuie să fie
suficient de detaliat pentru a oferi informaţii cu privire la pregătirea şi
punerea în practică a fiecărei activităţi. Planul de acţiune trebuie să fie
redactat în următoarea formulă:

Activitatea Luna
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

204
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

2. REZULTATELE ANTICIPATE
Rezultatele trebuie să fie direct legate de obiectivele şi activităţile propuse (vezi
1.5; 1.8 şi 1.9)

2.1 Impactul estimat asupra grupurilor ţintă

Maximum două pagini. Includeţi informaţii cu privire la:
2.1.1. Modul în care proiectul va ameliora situaţia grupurilor ţintă
2.1.2. Modul în care proiectul va spori abilităţile manageriale şi/sau tehnice ale
grupurilor ţintă sau ale partenerilor (dacă este cazul).
2.1.3. Modul în care proiectul va contribui la dezvoltarea dvs. profesională

2.2. Factori de risc in obţinerea rezultatelor

Maximum trei pagini. Fiţi specifici şi cuantificaţi rezultatele folosind indica-
torii stabiliţi

2.3. Efectul de multiplicare

Maximum o pagină. Descrieţi posibilităţile de multiplicare a proiectului şi de
extindere a rezultatelor în alte comunităţi.

2.4. Auto-susţinere (durabilitatea proiectului)

Maximum trei pagini. Descrieţi astfel încât să faceţi deosebirea dintre urmă-
toarele aspecte ale auto-susţinerii:
• Auto-susţinerea financiară (cum va continua proiectul după încetarea
finanţării pe care o veti obtine?)
• Auto-susţinerea instituţională (în ce măsură vor exista la sfârşitul
proiectului structuri care să asigure continuarea acestui proiect? Vor
aparţine rezultatele proiectului comunităţii locale?
• Auto-susţinerea la nivelul politicilor (dacă este cazul) (care va fi impactul
proiectului la nivelul structural – de ex. Vor fi create o legislaţie mai
bună, coduri de bună practică, metodologii de lucru etc?)

2.5. Parteneri
Maximum trei pagini.
2.5.1. Precizaţi criteriile care au stat la baza alocării rolurilor fiecărui partener
2.5.2. Precizaţi modalităţile pe care le folosiţi pentru atragerea partenerilor
2.5.3. Justificaţi implicarea fiecărui partener în derularea proiectului

205
 Ştefan COJOCARU

2.6 Resurse umane necesare

Puteţi să folosiţi un număr nelimitat de pagini
2.6.1. Prezentaţi echipa propusă pentru punerea în practică a proiectului (faceţi
referire la poziţiile care vor exista în cadrul proiectului: nu este nevoie să
includeţi nume aici)
2.6.2. Prezentaţi organigrama cu toate posturile necesare derulării proiectului
2.6.3. Prezentaţi fişele post pentru fiecare poziţie pe care o propuneţi în cadrul
proiectului
2.6.4. Prezentaţi, în cazul voluntarilor, lista responsabilităţilor şi modul de
organizare a structurii acestora

2.7. Evaluarea proiectului

Puteţi să folosiţi un număr nelimitat de pagini
2.7.1. Precizaţi metodele pe care le veţi folosi pentru evaluarea impactului asupra
grupului ţintă
2.7.2. Precizaţi indicatorii cantitativi şi cei calitativi stabiliţi pentru fiecare
obiectiv în parte

Indicatori
Obiectiv Cantitativi Calitativi
1.

2.

3.

4.

5.

2.7.3. Precizaţi metodele pe care le veţi folosi pentru măsurarea gradului de

atingere a obiectivelor propuse
2.7.4. Precizaţi motivele care au stat la baza alegerii metodologiei propuse

206
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

3. BUGETUL PROIECTULUI
Puteţi să folosiţi un număr nelimitat de pagini
Oferiţi un buget pentru întreaga durată de desfăşurare a proiectului.
Notă: Bugetul trebuie să fie realizat în concordanţă cu cerintele formulate in tabel.

3.1. Bugetul
ATENŢIE! Din contribuţia solicitată se vor acoperi şi taxele pentru salarii

3. Bugetul Proiectului Perioada totala a proiectului

Unitatea Nr. de Valoare unitară Total
CHELTUIELI unităţi (Euro) pe proiect
1. Resurse umane
1.1 Salarii ( cheltuieli totale)
1.1.1 Personal full time
1.1.2 Personal part time
1.2 Diurne
Subtotal Resurse umane

2. Transport
2.1. Transport: benzina, deplasari
Subtotal Transport

3. Echipamente şi accesorii
3.1 Achiziţionare sau închiriere de
autovehicule
3.2 Mobilier, calculatoare
3.3 Piese de schimb/Echipamente
pentru maşini, unelte
3.4 Altele
Subtotal Echipamente şi accesorii

4. Sediu/costri strict aferente

proiectului
4.1 Costuri cu vehicule
4.2 Chiria pentru sediu
4.3 Consumabile – accesorii pentru
birou
4.4 Alte servicii (tel/fax,
electricitate/încălzire, întreţinere)
Subtotal Sediu/costuri strict aferente
proiectului

207
 Ştefan COJOCARU

5. Alte costuri/Servicii
5.1 Publicaţii
5.2 Studii, lucrări de cercetare
5.3 Costuri pentru audit
5.4 Costuri pentru conferinţe/seminarii
Subtotal Alte costuri/Servicii

6. Imobile şi construcţii
6.1 Achiziţionări de teren
6.2 Achiziţionări de clădiri
6.3 Lucrări de construcţii, amenajari,
renovari etc
Subtotal Imobile şi construcţii

7. Altele
Subtotal Altele

8. Costuri totale

3.2. Surse de finanţare anticipate pentru proiect

Oferiţi informaţii cu privire la sursele de finanţare anticipate pentru acest
proiect.
Notă: pentru contribuţiile partenerilor evaluaţi ceea ce pun în proiect în euro şi
realizaţi o descriere a contribuţiei acestora (exemplu: primăria pune la dispoziţie un
spaţiu evaluat la o contribuţie din partea acesteia la 75euro/luna; în total această
contribuţie pe 12 luni este de 900 euro).

% din suma totală a

Suma
BUGETUL AŞTEPTAT proiectului
1. contribuţia solicitată finanţatorului
2. contributţia partenerilor, din care:
2.1. partener 1
2.2. partener 2
2.3. partener 3
Total general

3.3. Detalierea categoriilor cuprinse în buget

Număr nelimitat de pagini.
Vă rugăm să detaliaţi şi să justificaţi costurile menţionate în buget (inclusiv
contribuţia din alte surse). Estimaţi în bani contribuţia în natură.

208
 Metodologia elaborării proiecelor de intervenţie

Bibliografie

Altheide D., Creating reality, 1974, Beverly Hills, California, Sage.

Baker P. & Anderson L., Social Problems. A critical thinking approach, 1987,
Wodsworth Inc., Belmont California.
Berger P. & Luckmann Th., 1967, The Social construction of reality, Garden City, N.J.
Doubleday.
Brearly C.P., Social Work, Ageing and Society, 1975, Routledge and Kegan Paul,
London.
Challis D. & Davies B., Case Management in Community Care, 1986, Grower
Publishing Company Limited.
Koontz H., Weinrich H., Management, 1988, London, Mc. Graw-Hill, IX.ed.
Palicari G. & Garber K., 1997, Aşezăminte sociale pentru copii. Repere manageriale,
Bucureşti.
Peterson T., Theorie du management, 1969, Paris, Gauthier-Villars.
Vasile Miftode, 2002, Teoria şi metoda proiectului de intervenţie, în vol. Populaţii
vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare, Iasi, editura Lumen, coord.
Vasile Miftode
Vasile Miftode, 2003, Tratat de metodologie sociologică, Iaşi, Editura Lumen.
Cojocaru Stefan, 2002, “Proiectul de intervenţie. De la teorie la practică”, în vol.
Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare, Iaşi, Editura Lumen,
coord. Vasile Miftode
Cojocaru Stefan, 2003, Elaborarea proiectelor, Iaşi, Editura Lumen.
Cojocaru Ştefan, 2004, Designul propunerilor de finanţare. Modele de proiecte comen-
tate, Iaşi, Editura Lumen.

209
 DEONTOLOGIA PROFESIEI DE
ASISTENT SOCIAL

Prof. dr. Carmen COZMA

CUPRINS

I. Circumscrierea Eticii şi Deontologiei

Asistenţei Sociale
1. Concepte operaţionale: 'etică'; 'deontologie'; 'morală'
2. Etica şi Deontologia Asistenţei Sociale - areal al Eticii aplicate
3. Asistentul social, ca personalitate morală
4. Necesitatea studierii Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale

II. Demersul areteic-deontic

1. Categoria etică: 'virtutea' / àreté
2. 'Datoria' - noţiune de bază a Deontologiei
3. Deontologismul. Contribuţia lui Immanuel Kant la consacrarea 'eticii datoriei'
4. Funcţionalitatea 'datoriei morale'; principii; coduri

III. Valori etico-deontologice referenţiale

în Asistenţa Socială
1. Responsabilitatea
2. Libertatea
3. Dreptatea
4. Utilitatea
5. Solidaritatea

IV. Normativitatea morală în Asistenţa Socială

1. Principii şi reguli etice generale
2. Noţiunea de 'cod etic' sau 'cod deontologic'
3. Codul etic al Asistenţei Sociale

Bibliografie
Probleme fundamentale ale unităţii de curs:
- Circumscrierea Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale
- Demersul areteic-deontic
- Valori etico-deontologice referenţiale în Asistenţa Socială
- Normativitatea morală în Asistenţa Socială

Scopul unităţii de curs:

- cunoaşterea şi însuşirea aparatului conceptual al Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale;

- cultivarea reflexivităţii şi sensibilităţii morale;
- dezvoltarea capacităţii de a înţelege semnificaţia dimensiunii etico-deontologice în
practicarea cu succes a activităţii profesionale;
- stimularea şi cultivarea motivaţiei de a valorifica potenţialul moral al personalităţii în
afirmarea competenţei profesionale.

Obiective operaţionale:
- să delimiteze corect spectrul semantic al Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale;
- să identifice valorile şi principiile etico-deontologice şi să descopere funcţia acestora în
orientarea, în evaluarea, în acţiunea performantă pe plan profesional;
- să probeze capacitate de a instrumentaliza conţinutul teoretic al disciplinei, şi, în mod
particular, conţinutul codurilor de etică profesională în raport cu diversitatea cazuisticii
praxiologice;
- să înţeleagă importanţa teoretico-epistemică şi practic-modelatoare a viziunii etico-deon-
tologice în asigurarea progresului individual şi social;
- să-şi dezvolte capacitatea de a discerne şi de a decide, avînd conştiinţa angajării faţă de
ceilalţi;
- să-şi formeze conştiinţa apartenenţei la un corpus profesional, ca actori ai unui anumit
mediu lucrativ, cu interes pentru optimizarea activităţii de specialitate.

Modalităţile de evaluare vor urmări:

- nivelul de înţelegere a problematicii etico-deontologice în fundamentarea reflecţiei şi
comunicării, cu impact asupra conduitei profesionale;
- capacitatea de a operaţionaliza cunoştinţele dobîndite în acţiunea socială;
- dispoziţia creativităţii în orizontul intervenţiei responsabile, pentru depăşirea stării
prezente de criză morală, (şi) prin sporirea prestigiului statutului profesional.
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

I. Circumscrierea eticii şi deontologiei asitenţei sociale

1. Concepte operaţionale: „etică”, „deontologie”, „morală”

Iniţierea în studiul Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale necesită lămurirea

termenilor de bază cu care disciplina în cauză operează; respectiv, a noţiunilor de:
„etică”, „deontologie”, „morală”.
Etimologic, noţiunea de etică se originează în grecescul ηθος (ethos) = cutumă,
obicei, morav / moravuri, caracter, comportament habitual. Corespunzător lui ηθος, în
latină avem mos – moris; şi, din aceeaşi familie, moralitas. Pe această filieră, în limba
română distingem termenii înrudiţi, dar nu sinonimi: etică, morală şi moralitate.
Dincolo de maniera în care, în vorbirea curentă, dar chiar în literatura de
specialitate, aceşti termeni sînt folosiţi, deseori ca interşanjabili, propunem – tocmai
pentru evitarea unor confuzii nedorite într-un tărîm oricum al ambiguităţilor –
următoarele înţelesuri:

Etica este o disciplină filosofică şi ştiinţifică, avînd ca obiect de studiu “morala”; cu

aplicabilitate la diferite domenii socio-profesionale, se impune, în formă particulară, ca
etică profesională. Morala constituie teoria care se ocupă cu cercetarea valorilor,
normelor, principiilor şi idealurilor etice.

Moralitatea desemnează sfera “moralei în acţiune”, respectiv “morala în curs de

realizare”; este atitudinea de conştiinţă şi practică faţă de morala socială şi cea
personală.
Cît priveşte conceptul deontologie, acesta îşi are rădăcina în grecescul δεον
(deon) = ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine; respectiv, datorie. În conjuncţie cu
λογος (logos) = studiu, teorie, deontologia este teoria datoriei; mai exact, teoria
îndatoririlor, deci a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în temeiul cărora
omul are a se manifesta.

Deontologia desemnează “teoria datoriilor morale; morală profesională; teorie a

datoriilor şi drepturilor în exercitarea unei profesiuni”1. Ca diviziune a eticii, la
frontiera dintre “morală” şi “drept”, dezvoltată în termenii eticii profesionale, în sens
restrîns deontologia acoperă cadrul de investigare a drepturilor, îndatoririlor şi
etaloanelor de acţiune, de apreciere şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile.

1
Encyclopédie générale, Hachette, Paris, 1987, tome 2, p.389.
213
 Carmen COZMA

Aşadar, etica este filosofie şi ştiinţă a ethosului în care, de la un moment al dezvoltării

social-istorice, intră şi preocupările privind ceea ce ar trebui să fie / să devină, ceea ce
se doreşte a fi / a deveni omul şi omenirea în înţeles de valoare-ideal, deopotrivă
imperativ şi aspiraţie întru depăşirea stării existente, apreciate ca nesatisfăcătoare.
Etica implică traiectul transformării raţional concepute, simţite, dorite, alese şi voite,
pe linie de acţiune a omului – concentrare de convingere, atitudine şi comportament;
este un demers care studiază conduita umană.
Parte integrantă a majorităţii contribuţiilor de marcă înregistrate de istoria
gîndirii filosofice, de la socrato-platonism şi, în special, de la Aristotel şi stoici care i-au
consacrat statutul teoretic, pînă în contemporaneitate, etica s-a dezvoltat în timp şi ca o
disciplină ştiinţifică axiologic-normativă, dispunînd de metode şi principii specifice de
cercetare a problematicii morale gravitînd în jurul valorilor de “bine” şi “rău” (sau, mai
corect, de “virtute” şi “vicii”). În corpus-ul eticii, alături de noţiuni de valoare precum:
“dreptate”, “responsabilitate”, “sinceritate”, “libertate”, “înţelepciune”, “solidaritate”,
“respect”, “onoare”, “demnitate”, “modestie”, “plăcere”, “fericire”, “omenie” etc. cu
opuşii lor – şi care interesează în procesul modelării şi afirmării omului ca personalitate
morală, sînt integrate norme şi principii – reflectare a ceea ce “trebuie” să fie, a
“imperativului” – ghid pentru buna acţiune umană. Fenomenele morale – de desluşit în
întreaga ţesătură a vieţii omului, la nivel de conştiinţă morală şi de comportament
moral, în complexul de moravuri, idei, sentimente şi convingeri, atitudini, deprinderi,
practici – stau sub semnul imperativului, al aprecierii responsabile, antrenînd – în
funcţie de gradul de respect al valorilor, normelor şi principiilor de viaţă civilizată –
recompensa şi / sau sancţiunea morală.
Situînd în cîmpul trecerii de la o stare de fapt la o alta proiectată, de la ceea ce
“este” la ceea ce “trebuie să fie” (concomitent, ca ceea ce “se doreşte să fie”), etica
implică idealul moral, ce esenţializează imaginea realizării personalităţii în “libertate” şi
în “respectul legii / al ordinii”; expresie a personalităţii în demnitatea ei, potenţare şi
manifestare a virtuţilor de care omul este capabil, pe care el trebuie să le dovedească,
conştientizînd propria valoare şi perseverînd în efortul de a satisface principiul devenirii
ca Om; un principiu – poruncă şi îndemn – cu funcţionalitate în plan individual şi
social, în viaţa privată ca şi în cea profesională.

Obiectul de studiu al eticii, morala acoperă o realitate deosebit de complexă, dinamică,

paradoxală, dificil de explicat, deşi aparent cunoscută de orice om, dar greu de desluşit
tocmai pentru că este atît de intim prinsă în viaţa şi activitatea acestuia. Ca experienţă
morală, omul se recunoaşte în interioritatea cea mai profundă a eu-lui, dar şi în
relaţionarea cu ceilalţi, în ansamblul raporturilor vieţii de familie, ale grupului
profesional, în raporturile de schimb, politice, cu mediul social şi natural.
Într-o accepţie largă, morala reprezintă tot ceea ce intră în sfera modelării şi
reglementării etice; este unitate dialectică a valorilor şi antivalorilor; ea cuprinde ceea ce
214
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

este pozitiv, dar şi ceea ce este negativ din punct de vedere moral; este unitate a
“binelui” şi “răului”; sensul restrîns al termenului trimiţînd doar la ceea ce este pozitiv,
acceptabil, la sfera “binelui” (ceea ce este “moral”). Conceptul desemnează ansamblul
de valori şi precepte fondate pe valenţele „binelui”; se referă la „virtute” (în chip
integrator, areteic şi deontic) - în rostul de ghid al alegerilor, deciziilor, actelor în
direcţia desăvîrşirii umane.
Fenomen de conştiinţă, dar şi al praxis-ului, morala se structurează la nivel
personal şi social. În dialogul “individ-societate”, se constată diferenţieri morale ce ţin
de apartenenţa la o comunitate, la un grup, la o categorie, sau explicabile la nivel de
individ, sub influenţa factorilor educaţional, cultural, istoric. Morala orientează către
latura afirmativă a vieţii, către puterea de transformare creatoare a omului în acord cu
aspiraţia realizării-de-sine, de fiinţă în libertate şi demnitate.
În legătură cu noţiunea de morală, se profilează termenii: amoral şi imoral (şi,
corelaţi acestora: „amoralitate”, „amoralism”, „amoralist”; respectiv, „imoralitate”,
„imoralism”, „imoralist”).
Privativul prefix „a” trimite la ceea ce este „fără morală”, „lipsit de morală, de
principiile morale”; care nu are noţiunea moralităţii; străin categoriei moralităţii;
indiferent faţă de morală; care nu este susceptibil de calificare normativă din punct de
vedere al „binelui” şi „răului”. Termenul amoral are două înţelesuri: 1.ceea ce este
neutru, indiferent sub aspect moral; 2.ceea ce este împotriva moralei, în afara moralei,
dar, prin indiferenţă naturală faţă de ideile de „bine” şi de „rău”, prin necunoaştere,
neglijenţă, ignoranţă condamnabilă. Semnifică „împotriva moralei”, dar fără intenţie; şi
poate ţine de nivelul insuficient de dezvoltare a conştiinţei morale, în situaţie de
normalitate la vîrstele copilăriei, sau în cazuri patologice; o fiinţă amorală este aceea
care ignoră valoarea imperativului etic, nu are conştiinţa existenţei judecăţilor morale.
În genere, amoralitate presupune o stare de suspendare a moralei; iar
amoralismul – situare dincolo de evaluarea pe baza criteriilor „bine-rău”, adoptare a
unui fel de imunitate la considerente de tip moral. Un ingenios comentariu cu privire la
amoralist face Bernard Williams, care îl înfăţişează „ca subiect derutant”, ca un
personaj nu neaparat lipsit de moralitate, ci unul cu o moralitate specială. „El e
indiferent la considerente morale, dar există şi lucruri de care îi pasă, are anumite
preferinţe şi ţeluri concrete. /…/ eventual, plăcerea sau puterea /…/ sau pasiunea de a
colecta diferite lucruri /…/ [scopuri care] nu exclud o anumită recunoaştere a
moralităţii”. Amoralistul nu este tocmai imun la morală; mai degrabă „parazitează pe
sistemul moral”, bazîndu-se pe presupoziţii false, absurde2.
Referitor la noţiunea de imoral, aceasta exprimă ceea ce este contra moralei,
ceea ce încalcă normele morale, ceea ce contravine regulilor de conduită dintr-un
context spaţio-temporal determinat. Îndeobşte, imoral înseamnă „împotriva moralei” în
cunoştinţă de cauză, în deplinătatea facultăţilor mintale; este „răul” moral săvîrşit cu
intenţie, în mod voluntar. O fiinţă imorală experimentează conflictul dintre conştiinţă şi

2
Bernard Williams, Introducere în etică. Moralitatea, Ed.Alternative, Bucureşti, 1993, pp.17, 18, 20.
215
 Carmen COZMA

conduită, în sensul spuselor celebrului personaj al lui Ovidiu, pasionata şi răzbunătoarea

Medeea: „video meliora proboque, deteriora sequor” / „văd pe cele bune şi le aprob, dar
urmez pe cele rele”.
În orizontul moralităţii, majoră semnificaţie prezintă “calitatea morală a
omului”, respectiv caracterul – ansamblu unitar de trăsături esenţiale şi relativ stabile,
de deprinderi de viaţă specific umană, în libertate şi demnitate –, poate capitalul cel mai
de preţ al individului, în mod cert unul dintre factorii decisivi ai progresului individual
şi social. Căci, a avea caracter înseamnă a demonstra integritate, principialitate,
înălţime morală; a proba facultatea de raportare la Adevăr şi la Bine, a arăta şi a
determina respect, a demonstra simţul datoriei, a avea conştiinţa importanţei atingerii
echilibrului, a intrării în ordine; a dovedi libertate şi responsabilitate, şi, prin acestea, a
dobîndi demnitate; a face onoare numelui de “om”. Şi, aşa cum putem lesne constata, o
societate care dispune de cît mai mulţi “oameni de caracter” îşi află, prin aceştia,
motorul dezvoltării şi afirmării plenare.
Componentă a eticii, nu de puţine ori desemnată prin chiar sintagma “etică
profesională”, deontologia s-a cristalizat treptat, începînd cu mutaţiile înregistrate de
evoluţia societăţii moderne, în legătură cu necesitatea unei reflexii centrate pe
conştientizare şi responsabilizare. Impus în vocabularul moral de către către Jeremy
Bentham (în Deontology or the Science of Morality), termenul deontologie poartă ideea
unui studiu empiric al diferitelor datorii, referitoare la o anumită situaţie socială.

Aşa cum s-a impus, cu deosebire, din a doua jumătate a sec. al XX-lea, deontologia
este o ramură axată pe structura moralei şi a moralităţii, în raport cu valoarea datoriei,
în plinătatea conceptului, a cărei funcţie socială este asigurată prin competenţă şi
autocontrol, în genere, aplicîndu-se “în interiorul unei profesii. Este adesea o tradiţie
nescrisă care stabileşte, prin consens, ceea ce se face şi ceea ce nu se face”3, orice
profesie întemeindu-se pe valorile împărtăşite de cea mai mare parte a membrilor săi –
chiar dacă acestea nu sînt redactate în scris, printr-un cod sau o chartă.
Cu prisosinţă, deontologia se dezvoltă, în prezent, ca rezultat al nevoii de a
reglementa mai ales conduita profesională în temeiul unor exigenţe morale, în
perspectivă umanistă; expresie a sesizării conflictelor de valori, a problemelor ridicate
de rezultatele cercetării ştiinţifice, de amploarea şi sofisticarea tehnicii şi a tehnolo-
giilor, cu efecte asupra vieţii şi sănătăţii, asupra mediului natural; expresie a înţelegerii
problemelor etice apărute prin contactul dintre anumite valori şi constrîngerile realităţii
economice, juridice, tehnice, a noilor probleme privind raporturile omului cu natura etc.
Îndeobşte, noţiunea de deontologie indică un ansamblu de reguli şi datorii, dar
include şi reflexia asupra acestor reguli, precum şi procesul de elaborare a lor, activînd
predilect funcţia de reglementare a diferitelor profesiuni. Şi, aceasta, printr-un set de
valori, precum: datorie, dreptate, respect, libertate, responsabilitate, utilitate, interes,

3
Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, p.45.
216
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

solidaritate, cooperare etc., ce îşi găsesc aplicabilitate în conturarea cadrului de desfă-

şurare a relaţiilor interpersonale, a relaţiilor individului cu instituţiile, cu societatea, cu
mediul natural-cosmic. Totodată, prin norme şi principii corelate acestora, prin care
fundamentează reperele generale în raport cu care se elaborează coduri de etică
profesională sau de deontologie, cu particularităţi pentru domeniile de activitate consi-
derate; scopul studierii lor ajutînd la înţelegerea a ceea ce reprezintă competenţa profe-
sională: stăpînire a cunoaşterii şi a mijloacelor tehnice de exercitare a unei profesii, ca
şi o serie de calităţi morale ale personalităţii, ce transpar în maniera punerii în act a
cunoştinţelor, în modul de a întreţine şi de a dezvolta relaţiile cu partenerii, beneficiarii
etc.; respectiv, componenta definitorie a umanului – concept sumativ şi elevat pentru
actualizarea potenţialului ethos-ului individului, a caracterului omului.
Iată de ce şi abordăm deontologia în cadrul mai larg al mişcării de investire a
spaţiului public (şi) cu referenţialul etic (prin principii directoare, repere de orientare şi
intervenţie, de acţiune), ca exerciţiu al responsabilităţilor concrete, pentru intervenţia
centrată pe om şi pe valorile vieţii, pentru rezolvarea problemelor singulare ale practicii.
Deontologia prezintă interes prin implicaţiile etice ale diferitelor domenii profesionale,
specializări, criteriul fiind: respectul pentru umanitatea omului şi pentru viaţă în
ansamblul ei – considerînd şi respectul pentru valoarea inerentă a naturii în întregul ei,
prin aprecierea deopotrivă a “datoriilor” pe care omul le are nu numai faţă de semenii
săi, ci şi faţă de comunitatea biotică, ca şi a “drepturilor” tuturor formelor de viaţă cu
care omul are a împărţi o aceeaşi planetă.
În chip evident, factorul uman este esenţial în cîmpul asistenţei sociale; iar
deontologia sintetizează, aici, teoria privind deservirea individului şi a colectivităţii,
asigurarea bunăstării şi a securităţii, a progresului personal şi social. În consecinţă,
primatul revine: unităţii de interese, respectării legii, satisfacerii utilităţii publice, stator-
nicirii unor relaţii de consultare şi decizie responsabilă, de colaborare într-un cadru-
sistem de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi a autorităţilor administrative în ideea
realizării “binelui comun”.
Prin norme şi valori – criterii pentru acţiunea colectivă –, deontologia oferă o
codificare convenţională care să le asigure un cadru relativ stabil şi aplicabilitate
durabilă; scopul fiind: solidarizarea indivizilor, construirea unei identităţi comune – dar,
cu recunoaşterea autonomiei participanţilor – în dinamica acţiunii sociale / a
interacţiunilor dintre indivizi, grupuri, întru favorizarea coeziunii sociale.

2. Etica şi Deontologia Asistenţei Sociale – areal al Eticii aplicate

Aşa cum am mai menţionat, termenul deontologie este uneori utilizat în loc de
etică profesională, tocmai pentru a se evidenţia rolul “datoriilor morale” în viaţa
personală şi de grup în orizontul muncii.

217
 Carmen COZMA

Parte a aşa-numitei “etici aplicate”, etica profesională reprezintă reflecţia asupra

aspectelor morale ale problemelor ridicate de domenii particulare (medicină, educaţie
şi învăţămînt, afaceri publice, justiţie, mass-media etc.).
Expresia cunoaşte, în principal, două sensuri:
“1) Reflecţia etică aplicată unui cîmp particular al activităţii umane. Este o determinare
ce permite un examen mai aprofundat al problemelor concrete legate de exerciţiul unei
profesiuni. Atare reflecţie se poate exprima în termeni de reguli, dar ea nu elimină
analiza fundamentelor şi justificărilor unor astfel de reguli. 2) Un ansamblu de reguli
etice produse de un grup de profesionişti şi concepute special pentru a dirija practica lor
profesională. În acest sens, expresia este deseori legată de termenul cod; spre exemplu:
cod de etică profesională, cod de etică medicală, cod de deontologie. Asemenea reguli
sînt justificate prin referinţă la principii generale sau la valori etice care nu sînt în mod
necesar explicitate în codul respectiv. /…/ În sens general, termenul etică profesională
se referă la reguli de conduită şi la moduri de comportament proprii realizării scopurilor
şi responsabilităţilor unei profesii”4.

Într-o cartografiere a spaţiului Eticii aplicate, aşa cum se înfăţişează aceasta în

prezent, distingem, în principal: etica afacerilor sau etica în afaceri (neexistînd,
deocamdată, un punct de vedere unanim acceptat pentru ceea ce s-a încetăţenit sub
titulatura anglo-americană de „business ethics”); etica biotehnologiilor şi a grijii pentru
sănătate; etica educării caracterului; etica guvernării; etica globală - arii de interes în
care se întîlnesc tradiţia filosofică a Eticii şi problemele concrete ale vieţii cotidiene.
Punctul nodal, de valorificat, fiind acela al înţelepciunii vieţii, în condiţiile în care
oamenii se confruntă cu tot mai numeroase probleme ce ridică serioase dileme morale5.
În atare cuprindere, sub spectrul eticii profesionale, angajînd elemente şi din domeniul
medical şi juridic, îşi află locul disciplina ce face atenţia acestui curs.
Rămînînd în sfera mai largă a eticii profesionale, se cuvine a observa că, în
genere, aceasta vizează angajarea experţilor din diverse domenii socio-profesionale de a
veni în întîmpinarea unor necesităţi precum: sănătatea, salvarea, protecţia drepturilor
legale, pregătirea şi difuzarea informaţiei publice, bunăstarea, dezvoltarea persoanei,
binele public etc. - în esenţă, valori care, supuse ameninţării, provoacă crize (la nivel
individual şi social). S-au dezvoltat, astfel: etica medicală, etica juridică, etica mass-
media, etica formatorului, etica militară, etica politică, etica administraţiei publice, etica
asistenţei sociale etc., care au o accentuată caracteristică deontologică, prin elaborarea
unor „coduri profesionale” cu funcţie de ghid în punerea în rol a „drepturilor” şi
„îndatoririlor” subiecţilor implicaţi, a normelor şi valorilor centrale ale practicii
profesionale, prin raportare la „idealul uman”, al respectului pentru autonomia şi
demnitatea omului; şi care conferă, totodată, un spor de respectabilitate profesiilor.
Disciplină reflexivă şi critică, etica profesională „precizează practicile, drepturile şi

4
Encyclopédie Philosophique Universalle, II.Les Notions Philosophiques, Dictionnaire, tome 1, P.U.F.,
Paris, 1990, p.876.
5
cf. Issues in Ethics, V.10, N.1, 1999, Makula Center for Applied Ethics.
218
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

datoriile membrilor unui grup profesional”, avînd caracter contractual (în temeiul
relaţiei „profesionist-client”, cu „problema alocării responsabilităţii şi autorităţii”)6.

Eficienţa activităţii profesionale este în dependenţă (şi) de coordonatele moralei ce

marchează întreg spaţiul social, în care actorii se manifestă individual şi colectiv, în
raporturi de concurenţă şi cooperare, de conflict şi înţelegere, conservînd dar şi
transformînd valori (economice, culturale), relaţionînd “structuri obiective” (poziţia în
diviziunea muncii) şi “construcţii subiective” (maniera de percepere şi apreciere, de
înţelegere). Morala, în dubla deschidere: “personală” şi “socială” intervine; iar această
intervenţie se dovedeşte a fi cu atît mai benefică şi utilă cu cît la nivel de individ şi de
societate, prin educaţie, se înregistrează un spor al conştiinţei şi acţiunii etice.
Un ansamblu de componente, de trăsături, îşi justifică rostul în cadrul eticii
profesionale – domeniu de revalorizare axiologic-normativă a diverselor activităţi în
care interacţionează agenţii sociali; anume: echilibrare a intereselor (iar în caz de
indiferenţă, chiar trezire a interesului personal şi public) şi a şanselor de putere, adaptare
adecvată la caracteristicile lumii, asistenţă şi securitate, mobilitate (între anumite limite,
însă) în muncă şi devotament, gestionare raţională a instrumentelor de intervenţie
financiară şi juridică etc.

Referenţialul etico-deontologic este necesar pentru a reglementa, în scop uman,

“cîmpul de putere” ce însoţeşte şi îşi pune amprenta asupra întregii evoluţii social-
economice din care unii sînt excluşi, condamnaţi la starea de acceptare / de supunere
în faţa forţei, a dominaţiei celor care dispun de “capital” (economic, cultural).
Căci, ce este “cîmpul de putere”? Noţiunea este explicată de către Pierre Bourdieu drept
“spaţiul raporturilor de forţă între diferitele specii de capital sau, mai precis, între
agenţii care sînt destul de înzestraţi cu una dintre diferitele specii de capital pentru a fi
în măsură să domine cîmpul corespondent şi ale căror lupte se intensifică de fiecare dată
cînd în discuţie este problema valorii relative a diferitelor specii de capital”7.
Se cuvine a conştientiza premisa potrivit căreia şi domeniul asistenţei sociale
există pentru oameni – iar nu invers; şi acest domeniu de activitate a fost instituit de om
spre beneficiul său, întru ajutorul, în interesul omului; de unde, necesitatea de a se
organiza după principii morale, care sintetizează exigenţa respectului omului (subiect
producător şi consumator), a protecţiei demnităţii sale, a dreptăţii sociale.
O societate viabilă necesită corelarea tuturor tipurilor de activitate (şi) cu norme
morale. Munca, pe lîngă mobilurile ţinînd de satisfacerea trebuinţelor materiale ale
existenţei, implică importante resorturi morale. Diferitele activităţi socio-profesionale
solicită şi au dreptul la o spiritualizare.

6
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Ed.Trei, 2001, pp.54, 56.
7
Idem, p.56.
219
 Carmen COZMA

În genere, luarea în considerare a referenţialului etico-deontologic permite o mai

corectă înţelegere a tuturor elementelor sociale, prin chiar scopul vizat de activităţile
socio-profesionale: bunăstarea generală, în cadrul unei ordini sociale; respectiv, “binele
public” / “binele comun” (cultural, umanitar, ecologic). Să observăm, aşadar, că sensul
moral autentic al bunăstării generale este, în fapt, “prosperitatea tuturor şi a fiecăruia”;
întrucît, “omul nu este numai un individ izolat, dar şi o parte integrantă a umanităţii; el
îşi găseşte adevărata bunăstare şi interesul pozitiv al vieţii atunci cînd se pune în slujba
cauzei obşteşti şi a folosului comun”8. În joc intră, în legătură cu acest concept al
“bunăstării generale”, şi o variantă a principiului utilitarist, ce exprimă exigenţa de a-i
ajuta pe ceilalţi, în limitele propriilor posibilităţi, de a sluji “binele altuia” ca pe
“propriul bine”, cu norma: “ajută-i pe ceilalţi şi, astfel, ajută-te şi pe tine!”. De
asemenea, în joc intră şi principiul comuniunii, al “respectului faţă de semen”, al
“tratării celuilalt aşa cum ai vrea să te trateze el pe tine”, al “regulii de aur”, al “iubirii
universale”. Propriu-zis, distingem, aici, o îmbinare a aşa-numitelor “postulate ale unei
etici proprii ştiinţelor sociale”, enunţate de către Gabriel Gosselin în felul următor:
“1. Eu sînt un altul”; “2. Umanitatea noastră comună” şi “3. O egalitate de principiu,
într-o pluriculturalitate acceptată”9 – identificare a ansamblului în care fiecare se
regăseşte în ceilalţi, şi toţi în fiecare. În consecinţă, adoptarea reînnoită a unei linii de
conduită oneste, printr-un exerciţiu demn al puterii publice trebuie să se manifeste şi în
domeniul comunicării şi al asistenţei sociale în mod augmentat, în contextul prezent al
recunoscutei crize morale în care se află lumea noastră, în conjunctura dereglărilor
brutale, a distorsiunilor înregistrate de evoluţia societăţii contemporane, cînd se “mani-
festă dispreţ faţă de om” şi se “favorizează ascensiunea unui iraţionalism social”10.
Se cuvine o organizare morală a vieţii materiale avînd ca principiu “respectul
pentru demnitatea umană”, cu atît mai mult cu cît politica economică actuală poartă
pecetea criteriilor de piaţă: concurenţă, productivitate, profit maxim, într-un joc liber al
intereselor egoiste ce adînceşte separarea între, pe de o parte, cei bogaţi, puternici, cu
forţă de decizie şi cu motivaţia accentuării plutocraţiei, iar pe de altă parte, cei săraci,
slabi, în care creşte nemulţumirea, invidia, dorinţa de a distruge şi de a găsi alte căi de
supravieţuire, urmare a dezinteresului faţă de muncă. În asemenea condiţii, recursul la o
serie de valori şi norme morale – legate de: “datorie”, “responsabilitate”, “merit”,
“corectitudine”, “dreptate şi drepturi”, “cooperare”, “solidaritate”, “comuniune” ş.a. –
se justifică din plin.
Integrarea referenţialului etico-deontologic în cîmp socio-profesional îşi are
justificare în chiar evaluarea costurilor şi avantajelor oricărei întreprinderi. Se recu-
noaşte – în S.U.A., de pildă, încă din deceniul 8 al sec. al XX-lea – succesul aşa-zisei
“investiţii etice” / “the ethical investment”. Despre ce anume este vorba? S-a constatat
că aplicarea unor standarde morale în firme, întreprinderi, companii, organizaţii etc.

8
Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui. Filozofia morală, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, pp.391; 170.
9
Gabriel Gosselin, Une éthique des sciences sociales. La limite et l'urgence, Editions L'Harmattan, Paris,
1992, pp. 146; 151.
10
Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Ed.Doina, Bucureşti, 1998, p.82.
220
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

este aducătoare de beneficii sporite la o aceeaşi sumă investită, prin comparaţie cu cele
în care nu s-a acţionat pentru un profil etic. La urma urmelor, ţine de “interesul bine
înţeles” al firmelor de a apela la norme şi valori morale pentru optimizarea relaţiilor
publice; şi, astfel, pentru creşterea profitului! Astfel, în domeniul afacerilor publice,
etica se dovedeşte a fi “o investiţie strategică şi comunicaţională în slujba imaginii de
marcă şi a creşterii pe termen lung”11.
În ţările dezvoltate, în economie, dimensiunea moralei este în plin reviriment;
etica a devenit semnul dinamismului, al progresului şi afirmării pe o piaţă marcată de
acerbă concurenţă pentru supravieţuire. O oarecare experienţă arată că apelul la valori şi
precepte care să introducă şi să menţină justa măsură în viaţa actorilor sociali este întru
totul îndreptăţit. Se mizează pe: calitatea morală în conduita actorilor; sesizarea şi
corectarea din mers a greşelilor (atunci cînd nu au putut fi evitate); diminuarea
arbitrariului în luarea deciziilor (de către manager, patron, angajat); evitarea ori
depăşirea conflictelor; recompensarea în acord cu meritul – şi astfel, stimularea
manifestării plenare, performante; grija pentru o dezvoltare durabilă, pe termen lung;
interes pentru demnitatea persoanei. În S.U.A. se poate vorbi chiar despre o tradiţie în
privinţa „eticii producţiei şi serviciilor, a managementului”; preocuparea morală
devenind „un supliment de rentabilitate”. S-a ajuns, în termenii „utilitarismului eticii
întreprinderii”, la punerea în joc a moralei ca factor de succes. Efectiv, în America de
Nord, se poartă zisa: „morala, drept cheie a reuşitei(!)”. Iar aceasta, în legătură mai ales
cu un capitol ce face obiectul tot mai multor conferinţe, colocvii, simpozioane, articole,
volume, intrate în atenţia publicului larg în ultimii ani: „etica afacerilor”. În deceniul 9
al veacului al XX-lea, aceasta a devenit un subiect frecvent abordat şi în Europa,
importat din S.U.A. unde „business ethics” reprezintă deja un domeniu bine conturat;
majoritatea întreprinderilor americane dispunînd de „coduri de conduită”.
În condiţiile economiei de piaţă planetare, ale complexităţii şi internaţionalizării
fenomenelor economice, ale mutaţiilor rapide şi profunde care se petrec, în condiţiile în
care „eficacitatea”, „performanţa” constituie criterii ale „meritului”, sînt tot mai evi-
dente gravitatea şi complicaţiile problematicii etice; respectiv: dimensiunea morală în
sectorul producţiei, al finanţelor; folosirea moralei ca instrument necesar strategiei
economice ori cu justificare comercială de tipul „good ethics is good business” / „o
bună morală înseamnă o bună afacere” (slogan mult vehiculat în America de Nord);
punerea în acord a „interesului economic” cu „morala”; fundamentarea etică a pragmatis-
mului contemporan; motivarea moralităţii vis-à-vis de dezvoltarea socio-economică etc.

Dezbaterile actuale pun în circulaţie noi accepţiuni pentru etică: “arta de a reuşi pe
termen lung” sau “etica = performanţă + deontologie” sau “etica e sinonimă cu
eficacitatea şi competitivitatea”12.

11
Gilles Lipovetsky, op.cit., p.294.
12
François Dermange, L' éthique des affaires doit-elle être efficace ?, în Revue Éducation Permanente,
nr. 121 / 1994 – 4, p.187.
221
 Carmen COZMA

Concluzionînd, se profilează, în cadrele dezvoltării actuale, însemnătatea unei etici a

praxis-ului pe domenii profesionale, angajînd în măsură sporită aspectele legate de
valoarea datoriei, de normativitate, de documente de reglementare.
Preocuparea pentru eficacitate şi performanţă se însoţeşte cu “responsabilitatea”
tot mai încărcată din punct de vedere moral. La atitudinea strict tehnică şi amorală (nu
de puţine ori, cinică), se vine cu replica necesităţii recuperării sau chiar a introducerii
unui conţinut moral. Căci, orice tip de relaţie implică şi: un minimum de încredere şi de
îndatorire între protagonişti; respectarea cuvîntului dat; principialitate şi fermitate;
anumite reguli de evitare a exceselor în competiţie, a nemăsuratei ambiţii, a exagerărilor
în libera iniţiativă, în adaptare. Este recunoscut adevărul conform căruia onestitatea şi
justeţea relaţiilor favorizează eficienţa, succesul, profitul, bunăstarea. În societăţile
dezvoltate, funcţionează o nouă paradigmă de organizare a muncii, în care performanţa
este corelată referenţialului etico-deontologic, demonstrîndu-se tot mai clar ideea că
“reuşita economică necesită într-adevăr primatul omului, eliminarea practicilor umili-
toare şi a formelor deresponsabilizante de muncă”13.
Integrarea referenţialului etico-deontologic în tărîm socio-profesional
ajută la: a conştientiza limitele acţiunii omului, ca bariere în faţa irepa-
rabilului; a evita căderea în excese şi a înţelege valoarea echilibrului
(fireşte, cu tensiunea, cu lupta implicată, dar orientate întru rezolvare, prin
împăcare a ceea ce “pare” antagonist; în esenţă, fiind vorba de “poli” ai
unei ordini); totodată, a nu exagera rupturile, discontinuităţile, ci a le
transforma în scop benefic, de progres; conştiinţa necesităţii ordinei,
armoniei, păcii, a corelării “datoriilor” cu “drepturile”, astfel garantîndu-se
însăşi evoluţia pozitivă; cunoaşterea şi controlul potenţialului (şi)
distructiv sau manipulator din om faţă de partenerii şi concurenţii cu care
relaţionează, avînd conştiinţa imperativului apelului la “cooperare”,
“solidaritate”, “ajutor mutual” pentru o cauză comună, a binelui.
“În interesul clientului”, pentru realizarea optimă a nevoilor şi dorinţelor sale,
trebuie să se desfăşoare activitatea de Asistenţă Socială.
Referenţialul etico-deontologic este implicat chiar elementelor definitorii acestui
domeniu, precum: “efortul deliberat” în stabilirea şi menţinerea “înţelegerii reciproce”,
a “cooperării” între o organizaţie şi publicul ei; “cercetarea şi comunicarea etică” în
vederea asigurării “încrederii” din partea publicului, a stabilirii “simpatiei”, a “prezicerii
consecinţelor” tendinţelor analizate, a stabilirii “responsabilităţii” factorilor de decizie
faţă de opinia publică; armonizarea intereselor clientului cu preocupările şi interesele
publicului, fiind mereu considerat “binele public”.
În timpul din urmă, se impune tot mai clar procesul de calificare etică a activi-
tăţii profesionale, care să contribuie la asigurarea unui mediu favorabil vieţii, la crearea
a ceea ce un exeget contemporan numeşte a fi „o societate etică”, problema de bază
fiind aceea referitoare la maniera în care „putem trăi împlinindu-ne ca persoane şi într-

13
Gilles Lipovetsky, op.cit., p.302.
222
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

un mod în care să se respecte alegerile celorlalţi şi diferenţele lor faţă de noi”14. Din
acest unghi, sursa principală este educaţia axată pe cultura morală, concepută şi
organizată, între altele, şi pentru: comprehensiune reciprocă în sistemul social;
convivialitate; respect şi consideraţie în relaţiile interpersonale; redescoperirea politeţei
(pierdute ?!), a bunelor maniere; colaborare; întrajutorare; toleranţă şi coeziune; mai
buna înţelegere a intereselor, nevoilor şi dorinţelor celorlalţi; stimă reciprocă; consens
asupra valorilor, prin identificarea şi activarea conceptelor de viaţă demne de trăit (între
care: înţelepciunea practică, temperanţa, plăcerea, utilitatea, binefacerea, împlinirea
datoriei, responsabilitatea, libertatea, dreptatea, solidaritatea, comuniunea, omenia);
compromis social, în temeiul principiului de a nu acţiona cu intenţia de a face rău(!);
asigurarea unei ordini în care fiecare participant să fie conştient că este dator „binelui”!
Este ceea ce vizează etica şi deontologia, prin angajarea unei înţelepciuni
practice, care presupune consensul „moralitate”–”legalitate”, ca un organon în viaţa
insului şi a grupului, contribuind la: îmbogăţirea şi aprofundarea cunoaşterii şi a
înţelegerii mecanismelor existenţei; justa apreciere a realităţii; îmbunătăţirea integrării
în praxis, prin reglementarea juridico-morală. Avem a desluşi, aici, funcţiile principale
ale disciplinei noastre: cognitivă, explicativă, comprehensivă, evaluativă, normativă,
practic-ameliorativă; nu în ultimul rînd, funcţia formativă, recunoscînd adevărul că
împlinirea profesională este un factor important al dezvoltării personale, al autodesă-
vîrşirii. Atare conţinut operaţionabil într-o cultură pragmatică precum cea a timpului
nostru, se poate mula pe scheletul noii etici „democratice” a respectării drepturilor
omului, cultivării responsabilităţii muncii, afirmării spiritului de pace civilă, sporirii
eficacităţii sistemului juridic - în cadrul mai amplu de impunere a exigenţei „moralizării
acţiunii publice”, al activării inteligenţei responsabile şi a umanismului aplicat15;
conducînd, în cele din urmă, la descoperirea şi dezvoltarea valenţelor „înţelepciunii
vieţii” ca ştiinţă superioară a ideilor, în stare a da omului şi directiva în viaţa activă,
întru aptitudinea de a realiza cel mai bine cele mai bune scopuri. Într-o foarte generală
apreciere, merită a sublinia faptul că etica şi deontologia se constituie în important
factor de susţinere a competenţei ocupaţionale, de sporire a prestigiului şi autorităţii
diferitelor domenii de activitate centrate pe relaţii interumane - precum este şi Asistenţa
Socială.
Cu asemenea determinări conceptuale, putem purcede la elaborarea unei Etici a
profesiei lucrătorilor sociali, fondate pe valori şi norme împărtăşite de aceştia avînd
drept principiu: „a face ce e mai bine pentru cît mai mulţi”. Asistenţa Socială are sorţi
de izbîndă dacă, în raportarea profesionistului (pregătit în această direcţie) la indivizi,
grupuri, societate, funcţionează valori şi precepte ale: respectului şi egalităţii, ale
colaborării şi recunoaşterii demnităţii intrinseci a persoanei, ale solidarităţii şi utilităţii,
ale libertăţii şi securităţii, participării şi reciprocităţii, onestităţii şi confidenţialităţii.
Responsabilitatea construită (şi) pe grijă şi cumpătare se justifică în efortul de a

14
A.C.Grayling, Viitorul valorilor morale, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 2000, p.79.
15
cf. Gilles Lipovetsky, op.cit.
223
 Carmen COZMA

echilibra standarde morale generale cu reuşita comunicării prin asigurarea unui impact
maxim al intervenţiei agenţilor profesionişti asupra clienţilor / pacienţilor, conform
criteriului satisfacerii binelui personal şi social.

Metodă şi practică, Asistenţa Socială este o activitate profesională de protecţie şi

ajutorare a indivizilor, grupurilor, comunităţilor „pentru a-şi restaura sau mări capaci-
tatea lor de funcţionare socială existentă şi de a crea condiţii (de către societate), care
să favorizeze acest scop”16.
Prin chiar profilul şi menirea definitorii Asistenţei Sociale, focalizînd pe: grija
faţă de semeni şi ajutorarea acestora, intervenţia întru îmbunătăţirea vieţii lor, promo-
varea „binelui” clienţilor, protejarea drepturilor şi intereselor acestora, prevenirea – atît
cît este posibil – a fenomenelor de marginalizare, sărăcie, stigmatizare, manipulare,
discriminare şi violentare a indivizilor, grupurilor sau comunităţilor sociale vulnerabile
(dependente, fără adăpost adevcat, cu boli speciale, în şomaj, cu risc la delincvenţă,
prostituţie, criminalitate, abandon şcolar etc.), activarea responsabilităţii pentru „terapia
clientului”, pentru refacerea funcţiei de integrare socială a persoanelor defavorizate în
limitele unui mod decent de viaţă, în genere, se impune dimensiunea morală a
Asistenţei Sociale. Lucrul temeinic sub semnul unor exigenţe ce sînt şi de factură
morală, în direcţia menţinerii unui climat de viaţă „normală”, „liniştită şi funcţională,
lipsită de violenţă, tensiuni psihice, mizerie materială şi morală”17, face miezul, chiar
raţiunea rol-statusului asistentului social.
La o privire de ansamblu asupra principalelor „zone de interes” ale Asistenţei
Sociale – la nivelul cerinţelor şi nevoilor proprii individului, comunităţii ori societăţii
globale –, de la chestiunile oarecum tradiţionale ale bătrînilor, copiilor orfani, invali-
zilor de război, săracilor, persoanelor cu deficienţe motrice, senzoriale şi neuropsihice,
infractorilor, şomerilor, pînă la probleme relativ noi şi / sau „re-elaborate” legate de
droguri, alcoolism, prostituţie, SIDA, stare de promiscuitate, „copiii străzii”, „adulţii
străzii”, „copii abuzaţi”, „copii internaţi” în diverse tipuri de stabilimente, „indivizi /
familii-problemă”, „bande de cartier”, „instituţii-problemă”, „cartiere-problemă” etc.,
coordonata etico-deontologică se justifică în orientarea, formarea şi împlinirea cu succes
a datoriei socio-profesionale în domeniul la care ne referim. În oricare dintre problemele
menţionate există, în esenţă, o formă de abandon moral; despre care, cei vizaţi, trebuie
cel puţin să capete conştiinţa gravităţii faptului şi a suferinţei profunde şi de durată
implicate. Îndeobşte, cazuistica aduce în prim plan indivizi aflaţi în situaţii de criză,
pentru a căror rezolvare – deloc facilă – este necesar, ca prim pas, încrederea în om. Or,
aici, „moralitatea” este cea care contează enorm, în conexiune cu legalitatea, tocmai
pentru o justă încadrare în viaţa socială.

16
Ruxandra Răşcanu, Psihologie medicală şi Asistenţă Socială, Societatea Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti,
1997, p.170.
17
Vasile Miftode, Teorie şi Metodă în Asistenţa Socială. - Elemente introductive -, Ed.Fundaţiei „Axis”,
Iaşi, 1995, p.54.
224
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Plecînd de la realitatea intrată în sfera de competenţă, sistemul de valori şi

principii specifice Asistenţei Sociale, cu deschidere spre drepturi fundamentale la:
demnitate, respect, intimitate, opţiune, autonomie, confidenţialitate, protecţie socială
(faţă de orice risc, abuz, violenţă), justiţie socială, bunăstare; în ultimă instanţă, spre
dreptul la „calitatea vieţii”, stă sub semnul asumării răspunderii (şi) morale pentru
operaţiile de evaluare, diagnosticare, luare a deciziilor, soluţionare a problemelor din
practica profesională. Nu mai puţin, „însuşirile monitoriale: de îndrumare, sfătuire,
mentor, conducere, supraveghere şi control”18 devin viabile şi eficiente funcţie şi de
structura morală a personalităţii asistentului social; care, între altele, trebuie nu doar să
înveţe despre „teoriile specifice” muncii sale, implicînd referenţialul etic în chiar
nucleul lor – teorii ale: îngrijirii, ataşamentului, pierderii, anxietăţii, identităţii, parti-
cipării şi cooperării19 –, ci şi să le dea cuvenita punere în act în „cîmpul de acţiune”,
pentru asigurarea echilibrului uman, socio-psiho-moral, a respectului persoanei umane
ca o identitate socială liberă, relaţionînd cu ceilalţi pe baza principiului egalităţii sociale.

3. Asistentul social, ca personalitate morală

În asigurarea unui coeficient sporit de performanţă, decisivă este personalitatea

profesional-morală a asistentului social, care se află la graniţa dintre artă şi meserie, în
calitate de „practician în Asistenţa Socială”, „manager de primă linie”, „manager
superior”, fiind şi consilier, şi analist, şi tehnician care îşi asumă roluri în vederea
recuperării şi reintegrării sociale a persoanelor ajunse în dificultate.
Cum deja am menţionat, Etica implică – pe lîngă un sistem de valori –
normativul care, în temeiul exigenţelor de validitate, posedă un tip de obiectivitate pe
care nu-l are constatativul valoric.
Regulile morale sînt repere ale condiţiei noastre umane, ale înţelegerii impor-
tanţei balansului dintre permisivitate şi interdicţie în spaţiul social, în ideea unei „vieţi
bune”, deopotrivă raţională şi pasionată, cu eforturi, riscuri, eşecuri, dar şi cu împliniri
şi satisfacţii. Socializarea presupune norme şi principii, a căror valoare poate fi
verificată zilnic, în funcţia lor de a ne ghida comportamentul „unora faţă de alţii /…/
astfel încît să ne simţim siguri unii în prezenţa altora, să ne ajutăm reciproc, să
cooperăm în pace şi să ne facă plăcere fiecăruia compania celorlalţi, o plăcere neîntinată
de teamă şi de suspiciune”20.
Însă, Etica presupune nu doar imperativul, exigenţa, „trebuie”-le; ci, deopotrivă,
voinţa, aspiraţia, ceea ce omul doreşte a fi / a deveni – ca acel ce e bine (implicînd şi
ceea ce e just) pentru sine / pentru toţi. Domeniul în discuţie este unitate a preferinţelor
şi deciziilor în raport cu exigenţele vieţii morale – fapt evidenţiat de către Lawrence
Kohlberg: „Deciziile personale sînt considerate ca fiind din punct de vedere cultural,

18
Idem, p.83.
19
cf.Martin Davies, The Essential Social Worker. A Guide to Positive Practice, Aldershot, Goner, 1985.
20
Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Ed.Amarcord, Timişoara, 2000, p.21.
225
 Carmen COZMA

istoric şi individual relative, după cum un anume grad de empatie, de sensibilitate şi de

comunicare este cerut pentru a rezolva asemenea chestiuni”21. De altfel, ideea este
prezentă şi la adepţii unei „etici deontologice”, şi care insistă asupra reglementării
relaţiilor interpersonale morale în perspectivă pragmatică, prin întemeierea şi aplicarea
normelor care fixează drepturile şi datoriile reciproce, într-un program realizabil –
răspuns la întrebarea: „Ce trebuie să fac / să facem?”. Obligaţiile pragmatice, aşteptările
de comportament legitime, alegerea raţională poartă pecetea unei pregătiri şi decizii
axiologice funcţie de posibilităţile de acţiune alternative, ca orientare a unei practici de
viaţă globale. Intră în joc ştiinţa de a interveni pentru a produce o stare de lucruri dorită.
„Evaluarea scopurilor, orientată în funcţie de valori, şi evaluarea mijloacelor avute la
dispoziţie, orientată în funcţie de un final, servesc decizia raţională”; „aprecierea morală
a maximelor şi acţiunilor” necesitînd şi „clarificarea chestiunilor empirice”22.
Adoptarea normelor înseamnă adeziune raţional motivată, dar şi acceptare
empirică; înseamnă convingere (ca trăire psihomorală complexă) asupra legitimităţii a
ceva la care se aderă; totul, în baza criteriului axiologic, în corelaţie cu un repertoriu de
valori admise şi recunoscute ca atare.
Exercitarea unei profesii implică nu doar „competenţă statutară şi tehnică
indispensabilă participării”23; ci, tocmai pentru că în act este „participarea” / relaţio-
narea agenţilor sociali în domenii ale praxis-ului, implică şi identificarea dimensiunii
etice a individului. Poziţia socio-profesională nu poate fi detaşată de trăsăturile de
caracter, de comportamentul subiecţilor care interacţionează pentru unitatea ansam-
blului, pentru o ordine necesară. În temeiul eticului, prin chiar reglementarea deonto-
logico-profesională, se poate asigura demersul întru ceea ce, în ultimă instanţă,
reprezintă progresul, bunăstarea, binele.

„Moralitatea” este domeniu al fenomenalităţii eticului; ea ţine de un prim contact cu

semnale ale vieţii morale care nu neaparat sau nu în totalitatea lor sînt semnificative.
Adunînd obiceiuri, tradiţii, diverse manifestări, „moralitatea” stă sub pecetea
efemerului, relativului; ea transmite ceva, esenţial, însă nu suficient pentru judecata
morală. Este necesară „morala” propriu-zisă, care aşează în profunzimea, în temeiul /
întemeierea experienţei morale; teoria constituită de-a lungul timpului stă mărturie
pentru eternizarea elementelor de valoare, avînd o importantă funcţie de organizare
integratoare a conţinuturilor moralităţii şi totodată de orientare a acestora; „morala”
fiind, totuşi, sistem de referinţă pentru orientarea şi desfăşurarea acţiunii morale.
„Moralitatea” presupune cunoaşterea şi acceptarea liberă a regulilor, principiilor
de conduită umană – şi care, alături de valori şi ideal, fac substanţa moralei. Nor-
mativitatea pe care o activează înseamnă tocmai asimilarea conţinutului unor asemenea
standarde de reglementare; trecerea prin convingere (înţelegerea şi recunoaşterea

21
Lawrence Kohlberg, The Psychology of Moral Development, San Francisco, 1984, p.232.
22
Jürgen Habermas, De l”éthique de la discussion, Éditions du Cerf, Paris, 1992, p.102.
23
Pierre Bourdieu, Raisons pratiques. Sur la théorie de l”action, Éditions du Seuil, Paris, 1995, p.18.
226
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

imperativului), trezirea nevoii interioare pentru normă, respectarea şi conformarea la

reguli. Astfel, individul regăsindu-se ca participant într-o ordine superioară, reuşind a se
adapta – tocmai prin conştientizarea datoriei – în mediul în care trăieşte şi profesează. În
act este manifestarea voinţei de a înţelege, de a accepta – cum observă Emile Durkheim – şi
regulile „datoriei”, „autorităţii”, „disciplinei”, tendinţele către „legea muncii”, „legea
ordinei”, „legea dreptăţii”, „legea solidarităţii”24. Ceea ce nu înseamnă atentat, prin
creaţii artificiale, la libertatea individului, ci tocmai cucerirea autonomiei morale –
depăşirea limitelor date de instincte, de opinii şi obişnuinţe, care contrapun insul
existenţei din afara lui, semn al imaturităţii sale; e cucerirea demnităţii ca personalitate
morală, a adevăratei libertăţi prin dezvoltarea capacităţii de autoreglare conştientă şi
responsabilă.
„Morală în act”, „moralitatea” îşi găseşte expresia cuprinzătoare în caracter /
ethos, ca ansamblu unitar de trăsături esenţiale şi stabile, cu semnificaţie prevalent
morală; respectiv, ansamblul deprinderilor de viaţă umană ce dau adevărata putere
omului, îi susţin forţa specifică, îl aşează întru afirmarea demnă. „Moralitatea priveşte
caracterul” – subliniază Immanuel Kant, sesizînd cu îndreptăţire că: „Lucrul cel mai
important este de a întemeia caracterul. Caracterul constă în tăria de hotărîre cu care
vrea cineva să facă ceva, şi acel ceva îl pune în adevăr în execuţie”, prin împlinirea, în
fond, a „datoriilor pe care omul le are către sine însuşi şi către ceilalţi”, întru afirmarea
dreptului său la „libertate” şi „demnitate”25.

Aşadar, caracterul desemnează calitatea morală a omului.

Se poate vorbi despre caracterul individului, dar – fără intenţia de a eticheta
generalizator – şi despre caracterul unei comunităţi, al unui neam, cu trimitere la ceea
ce-i conferă particularitate prin comparaţie cu alţii.
Nefiind de la natură, caracterul este o achiziţie – poate, cea mai de preţ! – pe
care omul o dobîndeşte; prin muncă susţinută cu sine, „înălţîndu-şi mintea pînă la ideile
de datorie şi de lege”26, cu raţiune clară asupra culmii la care poate atenta în edificarea
„marii opere”, ca auto-creator, anume: desăvîrşirea de sine în orizont moral.
Rod al educaţiei şi autoeducaţiei, necesitînd voinţă, perseverenţă, efort cu sine şi
cu semenii, caracterul este factor hotărîtor al dezvoltării individuale şi sociale,
cristalizîndu-se în element-ghid, în model de urmat pentru a cîştiga altitudine umană.
„Caracterul moral este singura fiinţă liberă şi creatoare în sfera experienţei morale”27.
Noţiunea de caracter cunoaşte, în limbajul cotidian, o apreciabilă extindere. Se
constată, sub aspect psiho-moral, diferenţieri între oameni din punct de vedere al unor
„trăsături de caracter”, ca predispoziţii, în raport cu temperamentul; uneori, eviden-
ţiindu-se tipuri-caz: persoane revoltate, tenace, taciturne, ferme, ostile, suspicioase,

24
cf.Emile Durkheim, L’Éducation morale, Alcan, Paris, 1925.
25
Immanuel Kant, Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Ed.”Agora” S.R.L., Iaşi, 1992, pp.62,
63; 64.
26
Immanuel Kant, op.cit., p.68.
27
Tudor Cătineanu, Elemente de etică, vol.1, Faptul moral, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.273.
227
 Carmen COZMA

viclene, mincinoase, perverse. De asemenea, se cunosc „caractere” slabe, fără contur,

instabile, incoerente, în derută, cu incapacitate de a se orienta ori de a manifesta anumite
aspiraţii, nevoi, de a lua hotărîri. Sînt, acestea, manifestări ale unor latenţe indecise, care
necesită cu atît mai mult modelare în sensul scopurilor morale, formare în direcţia
valorilor, a idealurilor şi imperativelor umane.
A avea caracter înseamnă a demonstra integritate, principialitate, înălţime
morală; a proba facultatea de raportare la Adevăr şi la Bine, a arăta şi a determina
respect, a demonstra simţul datoriei, a avea conştiinţa importanţei atingerii echilibrului,
a intrării în ordine; a dovedi libertate şi responsabilitate, şi, prin acestea, a dobîndi
demnitate; a face onoare numelui de „om”; în ultimă instanţă, folosind o noţiune mult
semnificantă în etica românească, am spune: a avea caracter înseamnă a fi om de
omenie. Şi, aşa cum putem lesne constata, o societate care dispune de cît mai mulţi
„oameni de caracter” îşi află, prin aceştia, motorul dezvoltării şi afirmării plenare.
Astfel, e de dorit, dar e şi imperios necesar ca în Asistenţa Socială – tocmai pentru ca ea
să-şi atingă scopul! – să activeze profesionişti-oameni de caracter.

După cum am văzut, „moralitatea” înseamnă şi socializare pozitivă, integrare într-un

ansamblu de relaţii şi reguli, armonizare cu o ordine superioară individului şi nu
contrapunere la aceasta. Aplicîndu-se mai ales la relaţiile interpersonale, „moralitatea”
se referă la ceea ce este permis şi interzis în sfera comportamentului individual şi de
grup, acoperind idealul moral în sens normativ.
Nivelurile moralităţii ţin de palierele psihicului omenesc: raţiune, afectivitate,
voinţă, în dubla deschidere a tendinţelor care se manifestă în fiecare persoană: altruiste
şi egoiste. Abordarea acestora necesită considerarea evoluţiei persoanei, în orizontul
culturii, considerarea procesului de maturizare în conştientizarea relaţiilor pe care omul
le întreţine cu sine, cu societatea, cu lumea; respectiv, identificarea stadiilor prin care
omul trece, marcat fiind nu atît de distincţia netă a rezultantelor naturii sale fie egoiste,
fie altruiste, cît mai ales de dominanţa uneia sau alteia; sînt, în esenţă, stadiile:
egocentrism, sociocentrism şi logocentrism – de surprins în traiectul urmat de formarea
şi dezvoltarea personalităţii.
Sentimentele cele mai înalte la care omul poate accede: simpatie, încredere,
cinste, generozitate, respect, îndrăzneală, înţelepciune, recunoştinţă, iubire, penetrează
inteligenţa şi voinţa, acţionînd într-un tot dinamic al cunoaşterii, înţelegerii şi acţiunii
morale. Se impune o viziune unitară asupra caracteristicilor morale de ordin intelectual,
afectiv şi volitiv, temelie pentru cristalizarea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor de
comportament uman, deschizînd şansa unui maximum de realizare, de împlinire a
individului în acord cu mediul social şi natural. Sentimentele morale sprijină recti-
tudinea judecăţii şi a voinţei, constituie suport pentru ideile cu funcţie de reglementare a
acţiunii, idei recunoscute în valoarea general-umană şi validate ca atare, ca elemente
esenţiale ale moralităţii. Se impun ca reguli fundamentale, precepte pentru limpezimea
şi obiectivitatea în judecată, pentru energie volitivă, pentru deliberare şi opţiune în
228
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

cunoştinţă de cauză, în spiritul libertăţii creatoare a omului, pentru consecvenţă şi

siguranţă în decizie şi rezolvare de probleme, pentru tenacitate şi curaj, responsabilitate,
pentru coerenţa şi eficacitatea determinării şi autodeterminării morale.
Din adîncurile sensibilităţii porneşte ierarhia formelor vieţii morale „ce se
caracterizează printr-o integrare tot mai profundă a valorilor etice în substanţa
conştiinţei”. Această ierarhie are la bază legalitatea – conformitatea la reguli cutumiare
sau instituţionalizate –, deasupra căreia, gradat, se disting: reprezentarea normelor
raţionale ale acţiunii, generozitatea – care începe prin simţul solidarităţii între membrii
unui grup –, sinceritatea, cinstea – concretizată în respectul legăturilor interpersonale, al
angajamentelor şi îndatoririlor –, dreptatea, devotamentul, civismul, patriotismul,
iubirea28. Toate conduc, în ultimă instanţă, la valoarea umanului, ca desăvîrşire a
sensului moral – individual şi social.
Judecată, simţ, voinţă, opinie, convingeri, atitudini sînt implicate în cristalizarea
şi manifestare moralităţii. Fluxul conştiinţei marchează (inclusiv prin percepţii, emoţii,
impresii) acţiunea morală care nu se desfăşoară doar sub semnul imperativului (cu
exigenţa coerenţei judecăţilor morale), ci şi sub semnul îndemnului (coroborat aprecierii
şi pe bază de sentimente, dorinţe). Evaluarea morală vine în întîmpinarea răspunsului la
întrebarea de ordin practic: „ce trebuie să fac?”; dar, în strînsă legătură, şi la întrebările:
„ce ştiu că trebuie să fac?”, „ce vreau să fac?”, „ce simt că trebuie şi doresc să fac?”,
„cum pot să fac?”.
În atare orizont, asistentul social va fi reuşind cu adevărat să-şi împlinească
„datoria” majoră, ce se suprapune insăşi misiunii sale profesionale: a preveni, a limita
sau a înlătura efectele temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera
marginalizarea sau excluderea socială a unei persoane29.

Personalitatea morală a asistentului social transpare, de altfel, în chiar notele clamate

de o bună practică în domeniu, funcţie de care profesionistul în cauză este evaluat; în
principal: calitatea relaţiilor cu clientul / pacientul; capacitatea de interrelaţionare şi
comunicare; iniţiativă, autocontrol, decizie, rezolvare; spirit critic şi responsabilitate
personală; corectitudine şi punctualitate în relaţii30.
Potrivit unei aprecieri comune, în Asistenţa Socială nu îşi are locul disimularea;
orice încălcare a exigenţelor ridicate de acest spaţiu profesional antrenează eşec. „Cel
care lucrează în AS trebuie să aibă faţă de problemele ce i se trasează o atitudine de
profund umanism, sentimentul unei răspunderi faţă de viaţa şi soarta celui pentru care
lucrează, nefiindu-i îngăduit să greşească”31. Asistentul social trebuie să demonstreze
sinceritate, optimism în viaţă, altruism, putere de muncă, seriozitate, capacitate de

28
cf.René Hubert, Esquisse d”une doctrine de la moralité, Paris, J.Vrin (ed.), 1938.
29
cf. Legea privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială, Monitorul Oficial, Partea I, nr.814 din 18
dec.2001.
30
cf.Vasile Miftode, Conţinutul şi dimensiunile AS, în vol. Vasile Miftode (coord.), Dimensiuni ale
Asistenţei Sociale. Forme şi strategii de protecţie a grupurilor defavorizate, Ed.Eidos, Botoşani, 1995, p.9.
31
Ruxandra Răşcanu, op.cit., p.308.
229
 Carmen COZMA

înţelegere, spirit de solidaritate etc.; pe scurt, „o conştiinţă profesională”, o autoritate

socio-morală în stare a practica „binefacerea” – în chip mai eficace, „din datorie”,
potrivit observaţiei unui Immanuel Kant. De altminteri, în tărîmul Asistenţei Sociale,
putem identifica totalitatea „virtuţilor” enunţate de către filosoful german, în triada: I.
de merit: mărinimia de suflet, binefacerea, stăpînirea de sine; II. de strictă obligaţie:
loialitatea, bunacuviinţă, blîndeţea; III. de nevinovăţie: buna credinţă, modestia şi
cumpătarea32. Le-am adus, aici, întru cunoaşterea şi însuşirea, pe baza înţelegerii
rostului lor, de către aspirantul la a profesa, cu succes, în Asistenţa Socială.

4. Necesitatea studierii Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale

Pornind de la constatarea că morala cu ansamblul de valori, norme, principii,

ideal reprezintă o dimensiune fundamentală şi definitorie pentru existenţa umană,
studiul acesteia devine o necesitate pentru: cunoaştere, înţelegere, orientare, alegere,
acţiune; în ultimă instanţă, pentru „dare de sens” existenţei.
Omul se afirmă esenţial ca “experienţă morală” (Fr.Rauh); el se manifestă plenar
prin ceea ce, la urma urmelor, îl defineşte cel mai grăitor: caracterul – ansamblu de
trăsături ale persoanei, ce suportă o estimare morală –, şi care-i este resortul de bază în
efortul realizării de sine. Fenomenele morale constituie o prezenţă în întreaga viaţă a
omului. Ele izvorăsc din realitate şi, totodată, acţionează decisiv asupra acesteia, avînd
rol de ghid pentru un curs ascendent la nivel personal şi comunitar.

Etica şi deontologia – ca disciplină de studiu – prezintă o importantă funcţie

formativă; asigură un minimum de cunoştinţe, fundamentale, absolut necesare, cu
caracter benefic şi util pentru dezvoltarea personalităţii, pentru împlinirea fiinţei
umane în termenii libertăţii şi ai integrării armonioase în mediu(l natural şi social),
ajutînd-o întru luminarea asupra propriului destin prin interiorizarea unor valori şi
principii, a idealului de muncă şi de viaţă; îndrumînd la asumarea acestora şi la
acţiunea în temeiul lor – factor de progres individual şi social.
Cultura morală înseamnă o putere în plus pentru om – fiinţă relativ fragilă, care
caută, se întreabă, optează, decide, acţionează ... Este acel gen de cultură care vine în
sprijinul omului în lămurirea sa asupra gravelor probleme: “încotro să se îndrepte?”,
“care să-i fie ţinta / idealul în viaţă?”, “dacă va ajunge undeva, şi unde anume?”, “cum
să se îndrepte către ideal?”, “dacă ceea ce el doreşte coincide cu ceea ce trebuie, cu ceea
ce e bine să aleagă şi să urmeze în viaţă?”, “cum să acţioneze în relaţiile cu semenii, cu
mediul?”, “cum să se comporte în domeniul profesional?” ş.a. Sînt, asemenea întrebări,
nelinişti cărora cunoaşterea şi formarea prin oferta Eticii şi deontologiei le vine în
întîmpinare, dînd orientarea cuvenită omului pentru destinaţia către care să privească şi
pentru calea propriu-zis de urmat; astfel încît, el să-şi descopere şi să-şi împlinească
potenţialul uman, înscriindu-se conştient într-o ordine, superioară lui, şi în care el este
doar un participant; dar nu unul oarecare, ci lucid şi responsabil, creator!
32
Immanuel Kant, op.cit., p.68.
230
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Statornicind, într-o îndelungă traiectorie istorică, legături intime cu filosofia, cu

religia şi teologia, cu arta, ca şi cu tehno-ştiinţa, în temeiul afirmării Binelui prin
conexiunile cu Adevărul, Frumosul, Sfinţenia, etica aşează în orizontul valorilor
supreme – valori-ideal – către care, din totdeauna, omul trăieşte o profundă tensiune.
Studiul Eticii şi deontologiei reprezintă, în fapt, o veritabilă propedeutică
morală – temelie pentru acţiunea bună în genere şi, în special în plan profesional, a
fiecărui individ. Căci, se oferă o cale pentru dezvoltarea capacităţilor şi deprinderilor
umane, dincolo de înclinaţiile lăuntrice atît spre “bine”, cît şi spre “rău”; acolo unde
cele dintîi sînt mai puternice în mod natural, este nevoie de cultivarea lor, de susţinerea
motivată; iar, în cazurile în care există, dimpotrivă, porniri mai tari către ipostazele
negativului, cu atît mai mult este nevoie de intervenţie hotărîtă, dar cu delicateţe – aşa
cum conţinutul acestei discipline îndeamnă – în scopul schimbării, prin educaţie, întru
“bine”. Ca natură primitoare şi de “bine” şi de “rău”, prin învăţătura etico-deontologică,
omul se poate modela, transforma, se poate dezvolta ca personalitate morală: cinstit cu
sine şi cu semenii, şi, astfel, folositor sieşi, precum şi celorlalţi; înţelegînd necesitatea
făptuirii pozitive, a manifestării sale ca ziditor, creator sau cel puţin apărător al
variatelor realizări, iar nicidecum ca demolator, ca distrugător.
Elocvente sînt, pentru însemnătatea moralei – obiect de studiu al eticii –
aprecierile lui Blaise Pascal, de pe poziţiile umanismului centrat pe ideea că morala
constituie problema filosofică de referinţă, axul tuturor preocupărilor şi spiritului
omului; scrie gînditorul cu vocaţie ştiinţifică, dar care a experimentat din plin credinţa
religioasă: “Ştiinţa lucrurilor exterioare nu mă va consola de ignorarea moralei, în
clipele de suferinţă; dar ştiinţa moralei mă va consola întotdeauna de necunoaşterea
lucrurilor exterioare”33; în strădania omului către “adevăr”, trebuind să fie adus
“principiul demnităţii umane”.
Explorînd conţinutul virtuţii şi al viciilor, studiul eticii oferă explicaţii şi
argumente care să întărească poruncile “inimii bune”, să încurajeze pentru a alege
virtutea, pentru a făptui binele, avînd înţelegerea şi a rostului răului în lume, avînd
capacitatea de a discerne nu numai în situaţii confuze, dar chiar în cele limpezi în care
însă viciile sînt înfăţişate ca virtute (iar exemple suficiente aflăm în lumea contempo-
rană, pe care le recunoaştem în partea lor de adevăr mai ales prin urmările pe care le au).
Mizînd pe funcţia de a convinge, iar nu de a constrînge, investigarea proble-
maticii etice reprezintă un ajutor în luarea de atitudine şi în actul desfăşurat astfel încît
să greşim cît se poate mai puţin (şi, în consecinţă, să suferim şi să provocăm suferinţă
cît mai puţin!).
Prin cunoaşterea celor mai importante contribuţii în domeniu, incluzînd o
varietate de observaţii şi o cazuistică bogată, studiul Eticii şi deontologiei este şi cadru
de consolare pentru om în situaţii, nu tocmai rare, în care făcînd binele, el are totuşi
parte de “nefericire”, de “nedreptate”, de “rău”; îi conferă, în genere, omului forţa de a
înţelege nuanţat, de a depăşi – iar nu de a dezarma în – momentele dificile ale vieţii,
inoculîndu-i conştiinţa datoriei de a pretinde, în primul rînd, de la sine, de a dărui
celorlalţi, şi de a aştepta mai puţin de la aceştia.

33
Blaise Pascal, Provinciale. Cugetări, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, Fragm.67.
231
 Carmen COZMA

Reflecţiile sistematice, critice, asupra fenomenelor morale – de la simple opinii,

pînă la concepţii şi doctrine cu caracter normativ – permit cunoaşterea şi justificarea
opţiunii pentru o anumită morală, necesitînd a lupta contra unei “morale” nesatisfă-
cătoare, şi de a preconiza şi a dezvolta o alta mai bună / mai adecvată trebuinţelor şi
aspiraţiilor legitime ale omului, în contextul practicilor sociale.
Ne interesează Etica şi deontologia mai ales în funcţia transformatoare, de a
oferi o matrice axiologic-normativă în procesul umanizării de sine a omului, cu inserţie
în social întru configurarea determinărilor “binelui ordinii publice”.
Domeniul disciplinei noastre, mult controversat, ridică serioase interogaţii cu
privire la subiectul moral în unitatea sa, cu structura sa spirituală, cu alegerile şi
deciziile, cu proiectele şi acţiunile derulate în perspectiva conferirii de sens vieţii;
totodată, în raport cu situaţiile concrete, antrenînd variabile individuale şi colective,
imaginare şi reale, prin împletirea principiului empiricităţii cu cel al analizei raţionale,
în dialectica universalizării şi a diferenţierii ce fac posibilă comunicarea.
Studierea Eticii şi Deontologiei înseamnă luarea de contact şi asimilarea unor
cunoştinţe (valori, norme, principii) fără de care sînt de neconceput instruirea şi
formarea omului ca veritabil candidat la o viaţă civilizată – în stare să respecte oamenii,
mediul social şi natural; şi astfel, să-şi cîştige respectul semenilor. Pe asemenea bază, se
petrece dezvoltarea conştiinţei morale, a spiritului civic, a convingerilor ce transpar în
comportamentul autentic uman. Pe drept cuvînt, teoria morală se dovedeşte a fi o
investiţie viabilă, odată ce studiul ei ne ajută a deveni producători şi consumatori
inteligenţi şi responsabili ai ofertei atît de amalgamate de valoare, falsă valoare şi
nonvaloare a societăţii contemporane; acţiunile morale putînd satisface – după cum o
arată experienţa unor firme de renume din lumea dezvoltată – chiar nevoia de a obţine
profit economico-financiar.
Apelul la reflecţia etică, la exercitarea voinţei morale, este un mijloc important
în afirmarea integrităţii profesiei, a dorinţei şi deciziei de a oferi prin Asistenţa Socială o
mai bună cunoaştere şi înţelegere a semnificaţiei vieţii umane, activînd ca primă
„datorie”: deservirea cît mai optimă a beneficiarului / clientului. Căci, care este menirea
asistentului social, dacă nu aceea de a ajuta persoanele defavorizate / în nevoie, într-un
grad cît mai mare cu putinţă? de a acorda asistarea celorlalţi pentru ca ei să devină fiinţe
autonome? De unde, exigenţa morală a cultului serviciului public şi al devotamentului
faţă de binele comun; cum observă Pierre Bourdieu, „oamenii publici sînt oameni
privaţi socialmente legitimaţi şi încurajaţi /…/ a se gîndi şi a se prezenta ca servitori
devotaţi publicului şi binelui public”34.
Studiu pentru specialişti, Etica şi Deontologia se justifică în vederea dobîndirii şi
dezvoltării conştiinţei importanţei integrării valorilor şi principiilor morale în
experienţa profesională cotidiană. Valorificarea culturii de această natură în perimetrul
comunicării publice şi al asistenţei sociale stă la baza reuşitei lucrătorului social,
angajat predilect în orizontul asigurării protecţiei mutuale, a atenuării răului / suferinţei,
a sporirii stării de bine.

34
Pierre Bourdieu, op. cit., p.243.
232
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Prin conţinut şi prin consecinţele activate, Etica şi Deontologia joacă rolul unei
filosofii practice – sistem de referinţă care poate îndruma opţiunile, alegerile, deciziile,
actele fiecăruia dintre noi; este vorba de o îndrumare lucidă, prin fundamentarea
reflecţiei şi acţiunii sociale pe factorii morali. Interesează impactul Eticii în sectoarele
practicilor sociale şi profesionale; încărcătura morală a problemelor sociale în context
instituţional; varietatea aspectelor morale generate de viaţa profesională.
Cum am încercat a arăta pînă aici, calificarea profesională a persoanei necesită şi
dimensiunea etico-deontologică. Mai exact, comportamentul moral al specialiştilor din
diversele sfere de activitate, caracterul, ethos-ul; deci: problema devenirii personale
prin „libertate”, „autocontrol”, „creativitate”, prin încorporarea idealului pozitiv al
vieţii, respectiv al virtuţii – în sens larg cuprinzător, ca definind „excelenţa umanului”35.
Aportul Eticii şi Deontologiei poate fi urmărit prin influenţa acestei discipline în
dezvoltarea „curajului” şi „conştiinţei profesionale”; în procesul de participare activă la
scopurile cotidiene şi de angajare responsabilă în realizarea acestora; în manifestarea
capacităţii omului de a descoperi, a învăţa, a însuşi valoarea muncii, de a integra
dimensiunea morală în toate opţiunile, deciziile şi actele sale, căci Etica implică o bună
luare în considerare a aspectelor umane; activarea, în orice întreprindere, a altruismului,
disponibilităţii, loialităţii, stimei, respectului, încrederii, cooperării, onestităţii, cinstei,
generozităţii.
Aşa cum deja experienţa demonstrează, Etica şi Deontologia oferă un capital
preţios pentru succes, pentru reuşită personală şi comunitară, pentru bunăstare. Anchete
efectuate în SUA şi Canada arată că investiţia în resurse umane crează valoare pentru a
acţiona eficient; exploatarea capacităţilor morale ale salariaţilor, indicele de capital
uman ridicat favorizează performanţa şi profitul; este vorba de oameni motivaţi, de
împlinire de sine, de „management etic”, de „echilibru”, în ultimă instanţă, de „fericire”
şi pentru salariaţi, şi pentru acţionari, şi pentru beneficiari…

Implementarea unui comportament etic în cîmp social-util face ca munca să fie

percepută drept cadru al autorealizării, al găsirii identităţii şi a capacităţii creatoare;
cadru de acutizare a simţului de a fi folositor societăţii, de instaurare a unor relaţii de
calitate între actorii sociali, de respectare a angajamentelor, de exersare a
responsabilităţii, de optimizare a competenţelor şi talentelor. Comportamentul etic,
presupunînd tocmai luarea de conştiinţă a “datoriei noastre de a integra dimensiunea
umană în fiecare dintre deciziile sau acţiunile noastre şi de a lucra în această direcţie”,
face ca oamenii să-şi valorifice cît mai just nivelurile de comunicare principale:
simţurile, emoţiile, inteligenţa, credinţa, forţa iubirii36.
În planul profesional al asistentului social, Etica şi Deontologia demonstrează un
rol esenţial în determinarea acestuia de a se manifesta ca o personalitate puternică,

35
am detaliat chestiunea „excelenţei umane” în vol. Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică,
Ed.Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001; ed. a 2-a. 2004.
36
Jacques Benoit, Graine d'éthique, Presses de la Renaissance, Paris, 2000, pp.24; 42-43.
233
 Carmen COZMA

competentă, demnă, care îşi asumă responsabilităţi ştiind că regula dintîi este înde-
plinirea datoriei, realizarea misiunii pe care o are.
Cu oferta livrescă, dar şi cu invitaţia la a desprinde din întreaga viaţă
elementele de preţ, capitalul de înţelepciune, studierea Eticii şi deontologiei are a rodi
în fiecare dintre noi, prin dezvoltarea trăsăturilor ce ne înnobilează şi ne susţin
făptuirea performantă. Etica şi deontologia funcţionează ca un organon în viaţă şi în
profesie, prin adîncirea în fenomenul moralităţii ce marchează ansamblul raporturilor
mundane ale omului; ghid al reflecţiei critice şi argumentării privind comunicarea
interumană în raport cu morala; instrument auxiliar întru instituirea unei necesare şi
dorite ordini în realitate, a unui climat de securitate, de satisfacere a eu-lui, de realizare
şi autonomie.
Domeniu al “libertăţii” şi “datoriei”, morala este ceea ce persistă în întregul
existenţei umane, fundamentînd comunicarea şi înlesnind-o – prin afirmarea semni-
ficaţiei sine-lui concomitent cu semnificaţia alterităţii celuilalt, luminînd orizontul
comunicării / comuniunii. De aceea şi trebuie considerată morala în context proble-
matic, prin surprinderea posibilităţilor de înţelegere reciprocă, dar şi a neînţelegerii;
căci, implică tensiunea sănătoasă întru echilibru, raportarea competitivă la ceea ce este
diferit, şi aflare a factorilor de coerenţă / coeziune.
Prin satisfacerea nevoii de definire a propriei identităţi şi de afirmare cît mai clar
cu putinţă tocmai prin înţelegerea conţinutului acestora în fundamentarea angaja-
mentului moral pentru liniile de conduită ale unei convieţuiri civilizate, valorile şi
principiile morale adună şi mobilizează oamenii în lumina unui ideal comun, al unei
lumi cît mai umane.

234
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

II. Demersul areteic-deontic

Cu Etica şi Deontologia Asistenţei Sociale, ne situăm, inevitabil, în cadrul unei

dezbateri mai ample, direcţionate de dualitatea „areteic”-”deontic”.
Îndeobşte, literatura de specialitate consemnează această această semnificativă
modulare etică în chip dihotomic: fie perspectiva areteică, fie cea deontică. Într-o
lămurire terminologică de prim contact, se constată că cea dintîi abordare priveşte
„trăsăturile de caracter în raport cu care o persoană este moralmente bună sau rea,
admirabilă sau nevrednică”; iar cea de-a doua ia în consideraţie „cerinţa morală de a
săvîrşi sau nu acte în funcţie de ceea ce este apreciat a fi „obligatoriu”, „permis” sau
„greşit”, /…/ scopul fiind evitarea faptei rele”37.
O delimitare justificată din unghi tehnic – în efortul de a aduce oarecare claritate
în operarea cu un limbaj al ambiguităţilor, precum limbajul moral –, separarea
„areteicului” de „deontic” şi chiar opunerea lor ridică, însă, o serioasă interogaţie: luînd
seama la complexitatea dinamică a eticului, ce se articulează concomitent în latură
axiologică şi normativă, o atare demarcaţie va fi venind în întîmpinarea unei adecvate
înţelegeri a acestuia? Credem că nu. Iar, în ultimă instanţă, punerea în disjuncţie a
aspectelor „areteic” şi „deontic” ale moralităţii se dovedeşte a fi păgubitoare pentru
cuprinderea a chiar telos-ului vieţii morale: fiinţarea şi făptuirea întru „bine”.
Totodată, plecînd de la maniera definirii uzuale a „areteicului” – precum în cele
de mai sus –, o cuvenită rezervă se impune; odată ce, în realitate, caracterul omului
transpare în ansamblul alegerilor, deciziilor, acţiunilor, în atitudinile şi comporta-
mentele sale. Nu impregnează caracterul totalitatea faptelor supuse evaluării morale, şi
a căror desfăşurare conjugă un set de valori şi principii comun împărtăşite?
O turnură în tratarea eticului ar fi binevenită; prin re-considerarea dimensiunii
areteice a moralităţii, re-amintind şi re-preţuind înţelesul originar al rădăcinii acestui
concept, anume: αρετη / àreté, aşa cum a fost consacrat termenul de către filosofii
Eladei: „capacitate a omului de a-şi îndeplini bine funcţia sa esenţială”38.
Grecescul „àreté” – transpus, ulterior, în latină, prin „virtus” – desemnează
vrednicia, meritul de care omul este în stare în procesul creaţiei-de-sine, al
autodesăvîrşirii în orizontul umanului. De àreté / virtute se leagă ceea ce este „bun şi
frumos”, „favorabil, avantajos, folositor, aducător de cîştig, ceea ce se cuvine”39.

37
E.J.Bond, Ethics and Human Well-being. An Introduction to Moral Philosophy, Blackwell Publishers
Ltd., Oxford, 1996, p.136.
38
Aram M.Frenkian, Note explicative şi comentarii, în Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele
filosofilor, Ed.Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963, p.520.
39
Platon, Cratylos, 418b.
235
 Carmen COZMA

În discuţie este, aşadar, configurarea pozitivă a devenirii omului, àreté / virtutea

dînd seama de trăsăturile merituorii ale personalităţii, precum şi de deprinderea de a le
pune în practică. Încă Aristotel atrăgea atenţia asupra menirii investigării acestei
categorii de valoare nu atît pentru a şti ce este ea, cît pentru a o practica40; ceea ce
înseamnă (şi) respect faţă de legea morală, faţă de imperativele, datoriile care ne
reglementează existenţa în direcţia binelui.
Dispoziţie dobîndită de a făptui binele, pentru Stagirit, virtutea este ceea ce
conservă principiul (în vreme ce viciul îl distruge)41 – o observaţie notabilă, de regăsit
în diverse variante şi în textele unor gînditori contemporani. În esenţă, „capacitatea de a
acţiona necondiţionat în acord cu principiile noastre morale este o capacitate ce
defineşte virtutea ca atare” – subliniază Anna-Teresa Tymieniecka42. Un obicei bun
reflectă şi satisfacerea unui „trebuie!”; „principiul etic rămînînd un cuvînt gol dacă nu
este interiorizat într-o virtute”; după cum, pentru a fi un îndrumar al acţiunii,
„imperativul pretinde întemeierea pe ceea ce este drept sau bun” – apreciază Harry
Gensler43.
În asemenea context, ne pronunţăm pentru o cuvenită resemantizare a „eticului” –
generic vorbind – funcţie de conceptul àreté-ei ca aspiraţie, îndemn şi poruncă – o
posibilitate de a răspunde urgenţei de a medita cu seriozitate asupra modului de a ne
împlini viaţa; evitînd căderea în nonsens şi lamentaţii, în superficial şi vulgar; desluşind
conceptul ca unul cheie cu care ne putem aşeza în nucleul eticului în rostul său
restaurator de uman; şi, cu posibilităţi sporite de captare a dimensiunii integrator-morale
a Asistenţei Sociale şi de operaţionalizare mai adecvată cu limbajul etic în acest spaţiu
profesional.

1. Categoria etică: „virtutea” / „àreté”

Gravitînd în jurul dispoziţiilor nobile de caracter, dimensiunea areteică pretinde

şi componenta deontică. Este provocarea areteicului întru performanţa în latura
umanităţii din om, „virtutea” contribuind decisiv la a garanta – dincolo de obstacole şi
limite, de riscuri şi eşecuri, de îndoieli şi conflicte – realizarea specific umană, ca
expresie sintetică elevată a ethos-lui, a caracterului omului în conţinutul său de valoare
şi în funcţia sa normativă.
Ceea ce Luc Ferry numeşte a fi particularitatea „primei vîrste a eticii: excelenţa
aristocratică” – în radiografierea istoriei filosofiei morale – şi căreia îi recunoaşte
prezenţa în postmodernitate, împreună cu „vîrstele meritului şi autenticităţii”44,

40
cf.Aristotel, Etica Nicomahică, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.
41
Ibidem, 1151a 15.
42
Anna-Teresa Tymieniecka, Logos and Life, Book 4, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht / Boston /
London, 2000, p.610.
43
Harry J. Gensler, Formal Ethics, Routledge, London and New York, 1996, p.26.
44
Luc Ferry, Homo aestheticus. Inventarea gustului în epoca democratică, Ed.Meridiane, Bucureşti,
1997, pp.313-327.
236
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

categoria „àreté”-ei dezvăluie un potenţial imens ce se cuvine a fi continuu resemnificat

întru chiar înţelegerea şi aproprierea valenţelor eticului; cu deosebire, astăzi, cînd
omenirea traversează o profundă criză morală, fiind tot mai acut resimţită nevoia unor
repere axiologic-normative pentru un curs constructiv-coeziv al existenţei, pentru o
evoluţie progresivă prin asigurarea „unui mediu etic al vieţii”45. Este nevoie de
„reformularea virtuţii /…/ în momentul de cotitură, /…/ în vremurile întunecate” în care
am ajuns, ea putînd restabili „inteligibilitatea şi raţionalitatea atitudinilor şi angajărilor
noastre morale şi sociale”46.
Temă „constantă în tot spaţiul gîndirii etice”, şi care trebuie „reinventată” ca
însăşi „necesitate a vieţii”47, „virtutea” / „àreté” prezintă sporită relevanţă pentru un
eficient, de profunzime şi pe termen lung organon al fiinţării umane. Defel întîm-
plătoare ne apare a fi stăruinţa unor autori ai vremii de a integra discursul areteic unei
perspective neoumaniste. Aşa procedează, spre exemplu, iniţiatoarea „fenomenologiei
vieţii”, Tymieniecka, în opera căreia explorarea virtuţii însoţeşte strădania de descifrare
a „logosului vieţii” în procesul „orchestrării creative a universului specific uman”, ca
element de susţinere a avansului vieţii în „situaţia dificilă, confuză” în care se
recunoaşte omul la acest început de veac XXI48. Pe o poziţie asemănătoare se situează şi
unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai virtuţii, André Comte-Sponville, care îşi
elaborează întreg demersul plecînd de la convingerea că „virtutea unui om este ceea ce
îl face uman. /…/ Virtutea apare la intersecţia umanizării ca fapt biologic, cu
umanizarea ca exigenţă culturală. Este felul nostru de a fi şi de a acţiona uman, /…/ este
capacitatea noastră de a acţiona bine”49.
Prin diferitele ei specii, „virtutea” poartă asupra însuşirilor alese de caracter, ce
se concretizează în acţiuni conduse de etaloane normative. Practic, nu putem eluda
funcţia de recomandare a „àreté”-ei, odată ce în conţinutul ei stăruie ceea ce e dezirabil
şi întrucît e ceva necesar calităţii vieţii; odată ce „àreté” desemnează ceva ce merită, se
cuvine, trebuie a fi urmărit, atins, cultivat. Întru totul îndreptăţită este intuiţia celor
Vechi de a identifica în „àreté” „lucrul cel mai de preţ”50, „pe potriva omului liber”51;
„un lucru care merită să fie ales pentru el însuşi, nu din speranţă sau teamă sau vreun alt
motiv din afară” – conform stoicilor52.
Un bogat repertoriu de valori areteice contribuie la structurarea umanului, între
care amintim: ordine, disciplină, temperanţă, înţelepciune, cumpătare, datorie, dreptate,
plăcere, comuniune, solidaritate, respect reciproc, încredere în capacitatea omului de a
transforma în sens pozitiv existenţa, de a asigura triumful raţiunii, al securităţii şi
controlului asupra brutalităţii, haosului, distrugerii. Lucrarea de umanizare a „àreté”-ei,

45
cf. A.C.Grayling, op.cit.
46
Alasdair MacIntyire, După virtute. Tratat de morală, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998, pp.266; 263.
47
Vasile Morar, Moralităţi elementare, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, pp.252, 257.
48
cf. Anna-Teresa Tymieniecka, op.cit., Part six.
49
André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, Ed.Univers, Bucureşti, 1998, p.10.
50
Platon, Criton, 53c.
51
Platon, Alcibiade, 135c.
52
Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, ed.cit., p.355.
237
 Carmen COZMA

potrivit unui ideal synbolematic, este susţinută de activarea unor principii fundamentale:
al justei măsuri, al vieţii în acord cu natura, al respectului faţă de persoane şi faţă de
viaţă în genere, al utilităţii, Regula de aur, Poruncile Divine.
Devenirea întru „virtute” înseamnă devenirea întru uman, întru acea transfi-
gurare creativă singulară în libertate şi demnitate, trecînd prin tensiunea contradictorie,
dar depăşind-o în echilibrul favorabil şi armonia vieţii. Chemare la o devenire în
matrice axiologic-normativă ascendentă, „àreté” dezvăluie „calea regală” pe care omul
este în stare şi totodată are datoria şi onoarea de a o institui în lume, ca subiect al
suveranităţii morale şi responsabilităţii, subiect al creativităţii specific umane. Ca om
„regal” sau „aristocratic” – după cum ne spune Platon –, el biruie nu în cele neînsem-
nate, superficiale, trecătoare, ci „în buna orînduire a vieţii, în frumuseţe şi în virtute”53.
Axis moral al vieţii omului, „àreté” înseamnă „justa medianitate” – definiţie
consacrată de către Aristotel, pentru care „virtutea este calea de mijloc între două vicii,
unul provocat de exces, celălalt de insufucienţă”54. Constituie, aceasta, poate cel mai
elocvent exemplu întru argumentarea unei viziuni integratoare asupra „àreté”-ei, ca
valoare-ghid, principiu orînduitor, ideal al vieţii morale.
Dificil de atins şi de menţinut, buna măsură face miezul „àreté”-ei. „A fi între” –
tendinţe excesiv polarizatoare / vicii / carenţă şi surplus –, ca proporţia care singură
„crează, dezvoltă şi conservă”55, justa medianitate reprezintă unul dintre principiile de
bază în spaţiul etic, înlesnind armonizarea individului în şi cu sine, acordul spiritului cu
acţiunea, interrelaţionarea sympathetică, solidaritatea cu semenii, cu societatea, cu
natura, într-o arhitectonică a pactului general.
Valoarea şi norma „dreptei măsuri” / „µεσοτης” care orientează şi reglemen-
tează întregul flux existenţial, probează o importanţă capitală pentru dezvoltarea
interioară a omului, ca şi pentru trans-acţiile acestuia cu tot ceea ce fiinţează dincolo de
stricta sa individualitate, prin conştientizarea şi asumarea limitelor (convenţionale sau
nu) tocmai întru menţinerea şi progresul vieţii.
Ca măsură, „àreté” / „virtutea” se profilează, în timpul din urmă, în legătură mai
ales cu „moderaţia şi prudenţa” – categorii admise aproape unanim într-o „nouă etică”,
a „compromisului just” între: privat şi public, eficacitate şi justiţie, drepturi şi datorii,
patimă pentru finalitatea imediată şi efort raţional pentru un scop îndepărtat, succes
tehnoştiinţific şi progres umanist. Se confirmă rostul „compromisului admirabil”56 între
ideal şi realitate, integrare a dinamicii inteligenţei, pasiunilor, intereselor cu o evaluare
adecvată a scopurilor şi mijloacelor, a deciziilor şi consecinţelor actelor derulate;
demonstrare a resorturilor benefice, utilitare, prin „concilierea eforturilor şi costurilor cu
satisfacţia şi profitul”; o problemă de acuitate fiind aceea de a găsi compromisurile juste
între cupluri polare de maximă gravitate: „om şi natură”, „prezent şi viitor”, „civilizaţie

53
Platon, Republica, 588a.
54
Aristotel, op.cit., 1106b 35-1107a.
55
Ibidem, 1104a 15.
56
cf. Vasile Morar, op.cit.
238
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

şi protecţie a mediului”57; tot mai evident fiind faptul că absenţa „bunei măsuri” duce la
degradare, vătămare, distrugere, des-fiinţare. În atare context, rămîne responsabilitatea
fiecăruia să îşi consolideze statutul de participant la umanitate, afirmîndu-se ca „om al
virtuţii” aşa cum l-a imaginat Platon: „ţesător regal” capabil „a realiza fuziunea
contrariilor”58, acela care urmează „calea de mijloc între ostentaţie şi sărăcie, /…/
potrivit dreptăţii”59.
Răspuns viabil – pentru aceia care-i cuprind înţelesul de generalitate şi
esenţialitate – la întrebarea: „cum să trăim?”, virtutea reprezintă valoarea-nucleu pentru
Etică; nu întîmplător, ea este readusă în prim-plan în ultimul timp, prin revitalizarea
unei importante tradiţii, a „Eticii virtuţii”, în care se impun cercetători contemporani de
marcă: Philippa Foot, John McDowell, Alasdair MacIntyre, Gary Watson.
Termenul de virtute, aşa cum am căutat a arăta, desemnează însăşi vrednicia
fiinţei umane. Altfel spus, prin virtute avem o cuprindere a umanului – expresie
sintetică elevată a trăsăturilor definitorii valorii intrinseci a omului; garanţie pentru
forţa, pentru realizarea-de-sine a omului, factor decisiv de investire valorică a
existenţei, de orientare – experimentînd şi limitele, riscurile, eşecurile – întru echilibrul
optim, prin depăşirea tensiunilor, a lipsurilor şi exceselor60.
Focalizarea asupra acestei categorii – prin care interogăm chiar modul de a trăi şi
de a acţiona – dă seama de plierea Eticii la caracteristicile lumii noastre, în tentativa de
a oferi o perspectivă pozitivă ca replică la sumbra imagine a prezentului, cu accentuata
polarizare: opulenţă şi mizerie, tehnoştiinţă avansată şi analfabetism, „infobogaţi” şi
„infosăraci” ai erei electronice, cu fenomene de regres spiritual, de angoasă socială, de
creştere a brutalităţii psihologice, de numeroase incertitudini şi noi inegalităţi, de
maladii la scară globală. Aflat „în centrul unui timp-răscruce”, omul trebuie să
reconsidere acele valori şi reguli cultural-morale „fundamentale, care dau ritm vieţii şi
gîndirii sale”61, care asigură raportarea la ideea de echilibru; el are nevoie de stimularea
disponibilităţii pentru viaţa interioară raţională, cu inserţie în sfera praxisului. Apelul la
raţiune, la bunele afecte şi, de ce nu, la credinţă, furnizează repere de coerenţă şi, pe cît
posibil, de certitudine pentru viaţa omului contemporan; îl ajută a valoriza întru
„pozitiv” semnalele barbare ale existenţei cotidiene.
Nefiind de la natură, dar nici contra naturii, după cum încă Aristotel preciza62,
virtutea se poate dobîndi prin învăţătură şi exerciţiu; important fiind ca omul să-şi
contureze cît mai clar scopul vieţii şi să probeze voinţă pentru activitatea de formare
adecvată, astfel încît „acţiunea morală” să fie una de succes, ca „devenire întru virtute”.
Majoră lecţie-îndrumar de viaţă reliefată de vechii filosofi, la care se cuvine a adera în
cadrele conceperii Eticii şi ca circumscriere responsabilă a „sensului vieţii”.

57
cf. Gilles Lipovetsky, op.cit.
58
Platon, Omul politic, 308b.
59
Platon, Critias, 112c, 112e.
60
pentru analize asupra valorii „umanului”, a se vedea Carmen Cozma, Studii de filosofie a educaţiei
umanităţii, Ed.Junimea, Iaşi, 1997.
61
Ignacio Ramonet, op.cit., pp.123, 124.
62
Aristotel, op.cit., 1103a20-35.
239
 Carmen COZMA

Dincolo de dualitatea „bine”-”rău”, funcţie de care îndeobşte se petrece

evaluarea etică, orientarea către valenţele epistemic-metodologice ale categoriei virtuţii
permite o mai susţinută analiză a eticului ca valoare ce-şi asociază şi norma, ca
antrenare deopotrivă a dimensiunii areteice şi a celei deontice (care îl definesc, de
altfel).
Ca termen mediu – dar, într-un nivel de realitate superior – între „vicii”, virtutea
se cuvine a fi privită drept concept referenţial pentru Etică, în funcţia de structurare,
ordonare, unificare, de în-fiinţare.
„Mijlocia între un exces şi un deficit”, „media între extreme” – în explicaţia lui
Aristotel –, virtutea ţine de ceea ce, în termenii „trieticii contradictoriului”, Stéphane
Lupasco numeşte a fi „starea T” sau „principiul T”: „o stare de echilibru şi de conflict
contradictoriu dintre cele mai intense ca şi de cea mai densă energie”, stare „a semi-
actualizării şi semi-potenţializării, /…/ centrul de control şi de necondiţionalitate, de
libertate”63. Şi, într-un orizont asemănător, virtutea este „culmea îngustă între două
abisuri contrarii”, fiind, pentru om, tocmai „ceea ce îl face uman”; făcîndu-şi apariţia „la
intersecţia umanizării ca fapt biologic, cu umanizarea ca exigenţă culturală, [virtutea]
este felul nostru de a fi şi de a acţiona uman, este capacitatea noastră de a acţiona bine” –
după cum observă André Comte-Sponville64.
Să nu gîndim, dar, existenţa ca fiind strict binomică, odată ce în starea ei de
etern şi simplitate ternarul o caracterizează; ternarul generat de polaritatea contradictorie
şi care este tocmai echilibru, armonie. E adevărat, lupta contrariilor îşi are locul în
perimetrul „virtuţii”; însă, numai întru unitate şi împăcare, întru compromisul just /
rezonabil – singurul cadru favorabil fiinţării şi progresului; căci în afara acestuia,
intervine jocul „viciilor”, ca tot ceea ce depreciază existenţa, fragilizează, divide,
împrăştie, dezorganizează, distruge.
În atare context, sfera virtuţii acoperă nivelurile axiologic şi normativ ale Eticii.
Conceptul în discuţie, „lucrul cel mai preţios”, ca unul dintre „cele mai frumoase, /…/
totodată bune, drepte, utile”65, „habitus lăudabil”66, poartă asupra umanului în
integralitatea componentelor de valoare şi de reglementare atitudinal-comportamentală,
cu raportare la dimensiunea „idealului” – imperativ şi deopotrivă deziderat pentru ceea
ce omul poate şi trebuie să devină, în temeiul unei conştiinţe proiectate asupra existenţei
în sens orînduitor; la urma urmelor, conştiinţă a vredniciei de care omul este în stare, de
care este el răspunzător, ca „dispoziţie armonioasă, ceva care merită a fi ales pentru
sine, nu din speranţă sau teamă sau vreun alt motiv din afară” – astfel spunînd precum
stoicii67.

63
Stéphane Lupasco, L”homme et ses trois éthiques, Éditions du Rocher, Jean-Paul Bertrand Éditeur,
Monaco, 1986, pp.20, 29, 32.
64
André Comte-Sponville, op.cit., pp.46; 10.
65
Platon, Criton, 53c; Lahes, 192c.
66
cf.Aristotel, op.cit.
67
apud Diogenes Laertios, op.cit., p.355.
240
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Principiu al meritului personal, virtutea dă seama de excelenţa omului ca raţiune

de a fi, sub pecetea unor valori, precum: „înţelepciunea”, „cumpătarea”, „plăcerea”,
„fericirea”, „dreptatea”, „libertatea”, „demnitatea”, „iubirea” etc., şi a unor precepte, de
felul „regulii de aur”, al „justei măsuri”, al „respectului pentru om”, „al împlinirii
datoriei”, al „comuniunii” etc. – forme ale stării-de-bine.
Virtutea luminează asupra semnificaţiei dezvoltării, a desăvîrşirii umanităţii
persoanei – esenţială pentru omul civilizaţiei tehnice; îl orientează în efortul de a
transcende diferenţa dintre facticitate şi proiect, de a înţelege condiţia umană în natura
sa şi în istoricitate, în intimitatea de profunzime a eului şi în relaţionarea cu ceilalţi,
mereu întru idealul înălţării, al sporului umanului.
Ca fază-culme în devenirea morală, umanul întruchipează întreg sensul virtuţii –
valoare intrinsecă supremă în creaţia-de-sine a omului, împlinire a ethos-ului. „Deve-
nirea întru virtute” înseamnă „devenirea întru uman”, întru transfigurarea singulară în
libertate şi demnitate, trecînd prin tensiunea către echilibrul şi armonia vieţii,
dezvăluind „calea regală” pe care omul este în stare şi are datoria, deopotrivă onoarea,
de a o înscrie în lume.
În unitatea virtuţii, avem a decripta fiinţarea onto-etică în dinamismul unei
deveniri în împlinire – télos pentru om de a fi àristerós / αριστερος, „nobil şi bun”, pe
un traseu anabasic, synbolematic; „cale de mijloc”, virtutea fiind „în planul excelenţei şi
al perfecţiunii, un pisc”68.
Ca „bun în sine”, virtutea este un „întreg” pozitiv care include şi existenţa a ceva
negativ – agentul tensiunii contradictoriale ce impulsionează întru mediere, prin
izvodirea unui al 3-lea termen, de echilibru între polii antagonici. A ajunge la virtute
presupune şi experimentarea „răului”; dar, o depăşire a acestuia, o trecere dincolo de
„rău”, ne-rămînere în captivitatea „răului”. Coexistenţă a polilor în tensiune, virtutea
este al 3-lea termen-pilon de refacere a întregului existenţial-moral prin armonizare,
„într-o situaţie de echilibru” – în care „nu mai există rău. Există numai binele acolo
unde cuplurile de contradictorii încep a se amortiza, a se echilibra”69.
Consubstanţial eticului, conflictul antagonismelor îşi are rostul, deci, numai
întrucît e dirijat spre conciliere, spre moderanţă, spre mediana superioară.
Înţelesul virtuţii ca măsură / compromis îşi găseşte, în prezent, concretizare în
abordarea predilectă a categoriilor de „moderaţie şi prudenţă” – aproape unanim admise
într-o „nouă etică”, a „compromisului just”. Discursul actual, al eticii aplicate spre
exemplu, angajează, ca definitoriu, ideea de „compromis” între: individual şi social,
eficacitate şi justiţie, drepturi şi datorii, privat şi public, pasiune pentru finalitatea
imediată şi efort raţional pentru un scop îndepărtat, succes tehnoştiinţific şi progres
umanist. Prin extindere, am spune: „compromis” între ideal şi realitate, integrare a
dinamicii inteligenţei, pasiunilor, intereselor cu o evaluare adecvată a scopurilor şi
mijloacelor, a deciziilor şi consecinţelor actelor derulate; demonstrare a unor resorturi

68
Aristotel, op.cit., 1107a 5-7.
69
Basarab Nicolescu, „Trialogue”, în Stéphane Lupasco, op.cit., p.154.
241
 Carmen COZMA

benefice, utilitare, prin „concilierea eforturilor şi costurilor cu satisfacţia şi profitul”. La

ordinea zilei, problema fiind a găsi compromisurile juste între cupluri polare de acută
semnificaţie: „om şi natură”, „prezent şi viitor”, „civilizaţie şi protecţie a mediului”.
Absenţa „compromisului”, a „bunei măsuri” ducînd la distrucţie; e ceea ce desfiinţează –
dovadă pentru ce înseamnă, la urma urmei, „absenţa virtuţii”, „nevrednicia”.
Apreciem virtutea ca fiind categoria de care depinde întreg studiul Eticii –
domeniu de analiză a „binelui şi răului”, a contradictoriului dinamic şi a echilibrului
optim. Se cuvine a reliefa valoarea intrinsecă a virtuţii, ca „întreg de înaltă comple-
xitate”, avînd caracteristici variabile, ca „obiect compus” de mare diversitate – aşa
zicînd după George Edward Moore70.
Virtutea este un concept cu largă instrumentalizare în spaţiul Eticii, ca: temei şi
scop, dispoziţie şi deprindere prin exerciţiu, calitate şi regulă de acţiune; este condiţie,
cadru, manieră de realizare morală.
Practicarea virtuţii este însăşi propria ei recompensă; aduce împlinire
sufletească, degajare de orice ar putea să tulbure echilibrul uman; iar, prin satisfacţia
trăită la nivel personal, are şi o utilitate socială. Virtutea acoperă, în fond, mult clamata
„bunăstare generală” – nimic altceva decît „prosperitatea tuturor şi a fiecăruia”;
„satisfacerea oricărui interes particular în limitele cuvenite”, însă71.
Valori şi precepte care le sînt asociate, precum cele prezentate anterior, sînt
articulaţii care capătă un sens confluent, rezonînd într-o aceeaşi tonalitate, într-o unică
structură: virtutea – despre care am putea spune că este „întruparea generalului-
individual” şi care „este centrul lumii noastre”72; un „general” integrator de determinări
concrete în toposul umanului – luînd aminte la învăţătura vechilor filosofi pentru care
„virtutea fiinţei umane este unică, şi cine are o vrednicie, le are pe toate”73.
La virtute, se ajunge prin asocierea părţilor ei, prin întreţeserea lor în arta „justei
măsuri” – „arta regală” care asigură „legătura cea mai divină a părţilor virtuţii”, în
spusa platoniană (Omul politic). Dincolo de dispersare, în unitate şi armonie, în ordine,
se comunică virtutea, ca realitate ultimă, ca axis moral al vieţii omului, a cărui
desăvîrşire „reclamă o educare armonioasă a tuturor forţelor binelui”74.
Speciile virtuţii există ca atare numai în solidaritate, în interdependenţa lor întru
apartenenţa şi în lucrarea lor comună la un acelaşi întreg. Ca noţiune etică integratoare,
virtutea se impune drept reper pentru o adecvată evaluare în situaţii particulare. Grija
pentru virtute fiind, în ultimă instanţă, grija pentru ceea ce poate şi trebuie să fie omul;
este grija pentru vrednicia lui, întru care îndemna Socrate: a fi, nu oricum, însă, ci „pe
măsura lucrurilor celor mai însemnate”: cugetul, adevărul, binele, cinstea, sufletul, „de
dragul legii şi al dreptăţii”, nicidecum pentru „lucruri de nimic”; odată ce „din virtute

70
cf. George Edward Moore, Principia Ethica, Ed.DU Style, 1997.
71
Vladimir Soloviov, op.cit., p.391.
72
Constantin Noica, Carte de înţelepciune, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993, p.53.
73
Aram M.Frenkian, Note explicative şi comentarii, în Diogenes Laertios, op.cit., p.637.
74
Nikolai Losski, Condiţiile binelui absolut. Bazele eticii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1997, p.205.
242
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

vin toate celelalte bunuri, pentru fiecare om în parte, ca şi pentru cetate”75. Prioritatea
preţuirii morale a existenţei sprijină omul în tentativa de a valoriza „în interesul bine
înţeles” proiecţia propriei desăvîrşiri; totul depinde, însă, de alegerea majoră pe care o
va fi făcînd: de partea virtuţii ori nu.

2. „Datoria” – noţiune de bază a Deontologiei

Filosofie şi ştiinţă a moralei, Etica deschide spre fondul comun al „virtuţilor

primordiale”; respectiv, spre acele însuşiri dobîndite prin educaţie, în temeiul acordului
înclinaţiilor egoiste şi altruiste ale omului.
Astfel generate şi cultivate, “virtuţile primordiale” formează un sistem de valori
comune, admise de societate de-a lungul evoluţiei istorice şi culturale. Recunoscute ca
atare prin conţinutul axiologic şi prin funcţia de reglare verificate în sănătatea lor
practică – deci, ca fiind benefice, ca bază pentru progresul individual şi social –, ele
reprezintă elementele esenţiale ale moralităţii. Sînt ideile şi sentimentele alese, către
care omul trebuie să se orienteze, de care el este în stare; căci, sînt valori şi, totodată,
principii de viaţă autentic umană; sînt instrumente în procesul complex al conştientizării
şi asumării sensului umanului.
În ansamblu, ele desemnează calităţile care determină şi întreţin moralitatea:
cinstea, curajul, libertatea şi responsabilitatea, judecata dreaptă şi simţul dreptăţii,
respectul, înţelepciunea, iubirea, consecvenţa şi coerenţa în alegere, cumpătarea,
întrajutorarea, solidaritatea, generozitatea, simţul datoriei şi acţiunea din datorie,
disciplina; pe scurt, însuşiri pozitive conducînd la demnitatea umană, ca maximum de
împlinire individuală în acord cu principiul moral-social. În fapt, sînt contraparte la
acele elemente-trăsături ce desemnează imoralitatea: minciuna, laşitatea, făţărnicia,
duplicitatea etc., ca semn al voinţei de a face „rău”, de a vătăma, de a distruge, de a
provoca suferinţă; întruchipare a îndrăznelii ignorantului (tupeul) şi a celei a ingratului
(nerecunoştinţa); semn al handicapului de persoanalitate – ca imposibilitate a realizării
de sine, a depăşirii unor limite ce ţin de natura individului -; exteriorizare a senti-
mentului de frustrare datorat unei deficienţe, propriu-zis trăire exagerată a frustrării ca
lipsă, privare de un bun ori de un drept, incapacitate de a înţelege funcţia pozitivă şi a
golului, a păgubirii; în fapt, o denaturare a esenţei umane, o viciere a fiinţei omului.
Este o diformitate psiho-socio-culturală rezultată dintr-o lipsă şi din voinţa de a ieşi în
evidenţă prin opoziţia cu orice preţ; de asemenea, rezultată dintr-o suferinţă sau o
refulare mentală, emoţională, socială – acea izolare defavorabilă omului, datorată
incapacităţii de adaptare prin încredere şi simpatie, ce apare ca un soi de compensare la
o falsă durere şi care devine o necesitate de a supravieţui prin exces al sine-lui (atitudine
de a fi „mai egal decît semenii în egalitate”).

75
Platon, Apărarea lui Socrate, 29e, 32c.
243
 Carmen COZMA

În ansamblul „moralităţii” înţelese (şi) ca o formă de socializare pozitivă, o

componentă importantă prin care se facilitează chiar semantica „datoriei” este disciplina –
trăsătură socio-morală, constînd în adaptarea liber consimţită la un anumit sistem de
relaţii, conformarea la un anumit tip mental şi normativ în societate.
Idee-sentiment, disciplina înseamnă supunere la o regulă ce se aplică existenţei
colective. Într-o asemenea regulă, respectată de către toţi, se traduce armonizarea
indivizilor; este semn al stabilităţii de ordin socio-moral în legătură cu care se
manifestă: dreptatea, echitatea.
Disciplina presupune respectarea regulilor. Este atitudine-răspuns la o nevoie a
omului – manifestată din primii ani de viaţă, pînă la deplina sa maturitate – de a afla în
societate îndrumare şi protejare, elemente-ghid după care să se orienteze, să se conducă
în viaţă; iar aceasta, prin reguli pe care omul trebuie să le înveţe şi să le respecte; numai
astfel reuşind a-şi cuceri autonomia morală, a se ridica în situaţia de a pune în acord
propriile interese, dorinţe, pasiuni, trebuinţe, cu cele identificate în plan social, de a
participa cu răspundere la tot ceea ce este dincolo de sine, dar de care aparţine.
Astfel are loc maturizarea personalităţii, ca dobîndire a conştiinţei nu doar a
drepturilor, ci şi a datoriilor.
Datoria este o categorie etică centrală, o categorie absolut necesară pentru
morală; practic, nu poate fi o morală fără “datorie”. Este un element, un moment
esenţial al moralităţii: momentul obligativităţii normelor de conduită morală.
Datoria reprezintă modalitatea necesităţii în sferă morală, fiind categoria referenţială a
deontologiei.
Conceptul datoriei trimite atît la esenţa, cît şi la fenomenalitatea moralei; presu-
pune: cerinţa, necesitatea; “trebuie”-le; imperativul. Mai precis, interiorizarea
acestora, implicînd adeziunea de conştiinţă a individului, autodeterminarea.
Datoria este o categorie complexă şi dinamică, ce integrează: identificarea
cerinţei; obiectivarea cerinţei în valoare şi constituirea normei, urmare a conştientizării
nevoii de normă; respect faţă de normă; recunoaşterea importanţei principiului, a legii –
expresie sintetică a necesităţii generale –, prin cristalizarea convingerii morale; trecerea
de la cerinţa-valoare-normă în planul acţiunii, al comportamentului moral.
Deşi există şi concepţii potrivit cărora datoria ar fi inutilă – în acest sens,
ilustrîndu-se Jean Marie Guyau (1854-1888), autorul unei doctrine etice vitaliste, cu
întemeierea motivului moral intern pe “pornirea vitalistă” –, realitatea vine cu
argumente puternice în direcţia afirmării datoriei ca o noţiune fundamentală a eticii. În
această perspectivă, întreaga istorie a filosofiei morale oferă puncte de vedere relevante.
Între primii gînditori europeni care au reliefat dezacordul dintre “trebuie” şi
“este”, Hesiod (sec.VIII-VII) abordează şi problema datoriei, a menirii omului de a
căuta ordinea justiţiei. Efectiv, introducerea noţiunii de datorie (δεον) în cultura morală
a Europei revine lui Democrit din Abdera (c.460-c.370), care enunţă principiul
“abţinerii de la delicte nu din frică, ci din simţul datoriei”76.

76
Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963,
Cartea a IX-a, Cap. VII.
244
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

În genere, la vechii greci, problema datoriei se desprinde din analiza “virtuţii”.

Astfel, pentru Socrate şi Platon, valoarea “datoriei” este în dependenţă cu valoarea
binelui absolut. În Etica Nicomahică, Aristotel apreciază “datoria” în legătură cu
“libertatea de voinţă”, ce prezintă importanţă în autodeterminarea conduitei şi
răspunderii morale, ca funcţie a alegerii morale; raportată la semantica virtuţii, “datoria”
apare ca cerinţa morală care ne determină să evităm extremele şi să alegem calea de
mijloc. Pentru stoici, virtutea conferă valoare datoriei, “binele” configurîndu-se şi ca
“datoria de a cultiva raţiunea”.

Într-o vedere de ansamblu, constatăm că în marea filosofie a grecilor antici şi în

perioada elenisto-romană, sensurile datoriei se dezvoltă în rezonanţă cu cele ale
virtuţii; în relief sînt aduse acele “îndatoriri” de a demonstra: “înţelepciune” şi
“prudenţă” în cercetarea adevărului, “dreptate” şi “binefacere” în relaţiile individului
cu cetatea, “curaj”, “cumpătare”, “modestie”.
Creştinismul aşează problema “datoriei” în perspectiva raportării omului la
divinitate. Datoriile etico-religioase sînt porunci divine. În esenţă, îndemnul central în
spiritualitatea creştină este ca omul să ajungă la înţelegerea datoriei de a urma binele şi
a evita răul; porunca-temelie fiind cea a iubirii – ca însăşi datorie de a trăi cu sens, în
comunitate, în “libertate”, “egalitate”, cu “responsabilitate”. În contactul nemijlocit cu
dezvoltarea religiei creştine, filosofia morală medievală centrează semantica “datoriei”
pe îngrijirea spiritului, educarea sufletului; accentul fiind pus pe efortul perfecţionării
interioare a omului, pe necesitatea unei mutaţii spirituale potrivit “verbului divin”.
În epoca modernă, “tema datoriei” este prezentă, în variate interpretări, în
legătură cu virtutea, în scrierile moraliştilor francezi (Jean de la Bruyère, Bernard Le
Bovier de Fontenelle). Pascal ia în discuţie idealul devenirii de sine, marcat de
“îndatorire”, ca aflîndu-se în om, cu celebrul balans al “iubirii de sine” şi al “dispreţului
de sine”. De pe poziţiile raţionalismului, René Descartes interpretează “datoria” în
cadrele încercării sale de a elabora o “morală provizorie”, prin proiectarea “maximelor”
după care omul trebuie să se conducă, iar Baruch Spinoza tratează “trebuie”-le în
ipostaza superioară, a “necesităţii”, prin care se explică “libertatea morală”; virtutea
însemnînd a acţiona conform legilor naturii noastre. Pentru gînditorii iluminişti
(Diderot, Helvétius, d”Holbach), “datoria” este în legătură cu “interesul”.

Întemeietorul utilitarismului, Jeremy Bentham, defineşte morala chiar prin noţiunea de

datorie – ce este mijloc de realizare a valorilor, ca scop al vieţii. Autorului britanic, de
altfel, îi datorăm consacrarea termenului de deontologie – ca ştiinţa moralei – ce
aşează în orizontul coexistenţei bine ordonate a indivizilor, antrenînd punctul de
vedere etic al convingerii; “datoria” – prin care se realizează binele moral – exprimînd
cerinţe obiective ale nevoilor sociale sau profesionale, precum şi cerinţe subiective, ca
răspuns la mobiluri interne.
În filosofia engleză a sec. al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii de la Cambridge
(R.Price, C.Clarke, R.Cudworth, R.A.Cumberland) apreciază “noţiunea datoriei” –
asemeni ideilor morale de “bine” şi “rău” – ca evidentă în sine, nederivată din alte idei.
245
 Carmen COZMA

Un moment decisiv în evoluţia teoriei morale a “datoriei” aparţine lui Immanuel

Kant – asupra căruia ne vom opri într-un subcapitol separat. Ulterior, o contribuţie de
nuanţă la lămurirea conceptului “datoriei” a adus G.W.Fr.Hegel, prin distincţia făcută
între planul juridic şi cel moral; în ultimă instanţă, deosebind “obligaţia” de “datorie”.
Deşi ambele noţiuni se exprimă prin “trebuie”, Hegel dezvăluie obligaţia ca fiind doar
un moment al datoriei, un imperativ exterior avînd o influenţă coercitivă în procesul
determinării conduitei. Or, datoria implică depăşirea sferei obligativităţii; este o
interiorizare a constrîngerii. Datoria antrenează voinţa şi sentimentele, este expresie a
convingerii, a autodeterminării raţionale, prin efortul individului cu sine; respectarea
datoriei bazîndu-se pe adeziunea de conştiinţă a individului. Obligaţia în ordine morală,
ca datorie, se naşte nu dintr-o convenţie, ci din însăşi natura omului în măsura în care el
este capabil de alegere, este fiinţă a libertăţii, în raport cu existenţa “binelui” şi “răului”.
Subliniind modul exterior al prescripţiilor în acţiunea juridică faţă de acţiunea morală
propriu-zisă, Hegel atribuie domeniului moral autodeterminarea – şi, libertatea;
respectiv, datoria – “esenţialitatea abstractă universală”; “punctul de vedere moral este
punctul de vedere al raportului, acela al datoriei, adică al cerinţei”; iar datoria este în
strînsă relaţie cu libertatea. “În datorie, individul se liberează, ridicîndu-se la libertate
substanţială. /.../ numai omul liber are datorii”77. În filosofia hegeliană, aflăm teoria
etică a datoriilor abordată în corelaţie cu problematica drepturilor. Este reliefată
identitatea dialectică “datorie-drept”, funcţie de care întregul se realizează ca identitate a
voinţei generale şi a celei particulare.
Corespondenţa între ştiinţa moralităţii şi cea a dreptului, în orizont deontologist,
face şi obiectul analizelor filosofului teolog Antonio Rosmini (1797-1855). El consideră
că noţiunea datoriei precede pe cea a dreptului, aceasta din urmă fiind generată de cea
dintîi pe care o şi implică. Manifestînd interes pentru etică în valoarea ei normativă –
“etica, în exigenţa ei absolută, /.../ [prin] acele adevăruri eterne ce impun respect şi
supunere”, Rosmini analizează conceptul datoriei în reciproca susţinere cu cel al
dreptăţii, antrenînd respectarea libertăţii în raportarea individului la Dumnezeu şi la
semeni. “Datoria mea, de exemplu, de a venera pe Dumnezeu dă naştere dreptului meu
de a venera pe Dumnezeu, un drept pe care ceilalţi au datoria de a-l respecta”; esenţa
chiar a dreptului ar ţine de “facultatea de a acţiona a persoanei, apărată de legea morală
care impune respect faţă de această facultate de la alţii”. Anterior dreptului, conceptul
datoriei este înţeles de către Rosmini numai în perspectiva oferită de religia creştină.
“Conceptul binecuvîntat al lui Dumnezeu constituie principiul suficient al activităţii
morale umane”; principiul religiei: “a simţi datoriile noastre faţă de Creator” transmite
şi înlesneşte cunoaşterea datoriilor morale pentru fiinţele umane78.
Demonstrînd unele afinităţi cu utilitarismul, Emile Durkheim (1858-1917)
discută categoria de “datorie” în unitate cu cea de “bine”. Gînditorul pozitivist apreciază

77
G.W.Fr.Hegel, Principiile Filozofiei Dreptului. Sau Elemente de Drept natural şi de Ştiinţă a Statului,
Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pp. 133;192.
78
Antonio Rosmini, The Philosophy of Right, vol. 1, Introduction – Moral System. The Essence of Right,
Rosmini House, Durham, 1993, pp.122; 114,117.
246
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

că actul moral este obligatoriu şi constrîngător – de unde şi atenţia deosebită acordată

de el disciplinei morale, prin care s-ar modera dorinţele egoiste, s-ar asigura stăpînirea
de sine. Conduita morală nu poate fi realizată în afara înţelegerii semnificaţiei datoriei;
ea presupune conformismul faţă de normele impuse de societate; nerespectarea lor
atrage sancţiunea, al cărei rost este tocmai de a repune la loc, în conştiinţă, sentimentul
de încredere în reguli. Pentru Durkheim, textura relaţională – normativ integrată – a
societăţii are, în ansamblu, un caracter moral. Fenomenul moral fundamental se
constituie prin forţa obligaţiei inerente normelor. Astfel, orice activitate reglementată
prin norme, are o dimensiune morală. Şi, ca atare, relaţiile sociale, prin trecerea în
interacţiunea condusă de norme, au caracter implicit moral. Regula de aur şi legalismul
sînt imperative etice; ele redescoperă ceea ce se află deja în rolurile sociale şi în norme,
imperative ce redescoperă complementaritatea aşteptărilor comportamentului şi simetria
drepturilor şi datoriilor79.

De asemenea, reprezentanţii pragmatismului american (William James, John Dewey)

orientează întru necesitatea armonizării diferitelor tendinţe, a concilierii tuturor ideilor,
propunînd o metodă eficientă în analiza relaţiei individ-societate privind morala; astfel
încît să poată fi valorificat întregul “bine”. Surprindem un principiu fundamental
pentru Etică şi deontologie, acela al “datoriei afirmării echilibrului” / “datoriei de a
ajunge la echilibru”. Recunoscîndu-se diferenţele, confruntarea trebuie alimentată în
sens pozitiv; încît, raportarea competitivă la diferit să permită, în final, evidenţierea şi
fructificarea a ceea ce este valoare.
Categoria “datoriei” intră şi în preocupările intuitiviştilor, fiind analizată ca o
categorie principală a eticii, în funcţie de valoarea “binelui”80.
Într-o vedere de ansamblu, apreciem că, în epoca modernă, se dezvoltă
deontologia în legătură cu schimbarea de perspectivă. Urmare a amplorii luate de
ştiinţele experimentale, se petrece o mişcare spre o nouă determinare a “raţiunii
practice”, marcată de: interpretările empiriste – ce exclud capacitatea judecăţii morale;
interpretările utilitariste – cu evaluarea consecinţelor în sensul raţionalităţii teleologice;
poziţia lui Immanuel Kant – care acordă judecăţii morale un loc privilegiat în domeniul
“raţiunii practice”. Problema moralei este pusă în dependenţă cu faptul de a şti cum să
se răspundă la întrebarea privind posibilitatea unei decizii raţionale cu referire la
chestiunile practice în general. Se trece de la întrebarea: “Ce e bun pentru mine / pentru
noi?”, la aceea legată de “just” / “corect” / “drept”, de tipul: “Ce trebuie făcut?”.

Sub aspect deontologic, dreptatea şi autonomia devin determinaţii morale pertinente.

Spre deosebire de eticile clasice, ale binelui, care, preocupate fiind de problema
“fericirii” prin includerea oricărui “bine” posibil, cuprindeau şi dreptatea asemeni

79
cf. Emile Durkheim, L' Éducation morale, Librairie Félix Alcan, Paris, 1925.
80
cf. George E.Moore, Principia Ethica, Ed.DU Style, 1997.
247
 Carmen COZMA

celorlalte ipostaze ale virtuţii, deontologia manifestă interes doar faţă de dreptate /
corectitudine şi autonomie, ca facultatea de a acţiona după legi pe care şi le dă omul
sieşi. O morală a ceea ce este drept / just se dezvoltă, punînd în opoziţie “trebuinţă” /
“datorie” şi “înclinaţie” – după cum remarcă filosoful contemporan Jürgen Habermas,
care se pronunţă pentru prioritatea teoriei morale a problemelor “justului” / “dreptăţii”
asupra celor privitoare la “viaţa bună”, separarea strictă între chestiunile de fondare şi
de aplicare, focalizarea asupra constituirii “punctului de vedere moral”, deci a judecăţii
permiţînd imparţialitate81.
Tot mai mult prezintă importanţă dezbaterea asupra unei “etici a convingerii şi a
responsabilităţii” ce pune în joc mobiluri utilitare, puncte de vedere rezultînd din
calculul consecinţelor şi interpretarea nevoilor umane.

Autor de prestigiu al timpului din urmă, Jürgen Habermas pledează pentru o morală
deontologică; explicaţia pe care o dă fiind următoarea: “deontologică, pentru că ea se
concentrează asupra problemei fondării validităţii prescriptive a obligaţiilor sau a
normelor de acţiune. /.../ Punctul de vedere moral se deschide din interiorul unei lumi
a vieţii, o lume a vieţii traversate de toate diferendele şi distorsiunile”82.
Habermas susţine ideea universalului pragmatic. Gînditorul german se pronunţă
pentru luarea în consideraţie nu a unui universal abstract, ci a contextului real, al
omului, cu implicarea diverselor interacţiuni, conflicte de interese, de putere, distorsiuni
ale comunicării reale; este un universal pragmatic ce presupune perspectiva fiecăruia, în
măsura în care fiecare poate să valorizeze propriile interese. Astfel, sînt reliefate
normele – exprimate sau tacite – care reglează relaţiile interpersonale cotidiene.
Spre deosebire de Kant, pentru Habermas – în termenii unei teorii a dezvoltării
morale –, “a şti dacă omul are forţa de a acţiona moral” nu depinde în primul rînd de
capacitatea de a judeca moral, nici de nivelul fondării judecăţilor morale, ci de structura
personalităţii şi a formei de viaţă. “Problema slăbiciunii voinţei nu este rezolvată prin
cogniţia morală”. Între conştiinţa morală şi identitatea de sine există un raport intern;
conştiinţa morală necesitînd a fi completată de o “autocomprehensiune existenţială”; în
acest mod, devenind posibilă estimarea de sine morală. Habermas oferă o reinterpretare
a “imperativului categoric”, kantian, într-o “pragmatică a discuţiei”; el dezvoltă studiul
condiţiilor validităţii prescriptive a normelor într-o concepţie ce pendulează între
universalism şi cognitivism. Filosoful contemporan apreciază că Immanuel Kant a luat
ca bază un concept restrîns al moralei: “Eticile clasice se raportau la toate chestiunile
privitoare la “viaţa bună”; etica lui Kant nu se mai raportează decît la problemele de a
acţiona just sau echitabil. Judecăţile morale explică în ce fel conflicte ale acţiunii pot fi
reglate pe baza unui acord raţional motivat”. Or, în cadrele unei “etici deontologice”,
Habermas cuprinde “justeţea normelor sau a comandamentelor ca analogă adevărului
unei propoziţii asertorice. /.../ imperativul categoric asumă rolul unui principiu de

81
Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, Éditions du Cerf, Paris, 1992, p. 78.
82
Mark Hunyadi, Liminaire, în Jürgen Habermas, op. cit., pp. 8, 9.
248
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

justificare ce permite a declara valide norme ale acţiunii universalizabile: ceea ce e

justificat dintr-un punct de vedere moral trebuie să poată fi voit de toate fiinţele
raţionale. În această perspectivă, noi vorbim de o etică formalistă. În etica discuţiei,
procedura argumentării morale ia locul imperativului categoric. Ea stabileşte principiul
«D» [faţă de principiul de universalizare «U», n.n.] după care pot pretinde validităţii
numai normele ce ar putea găsi acordul tuturor în măsura în care el participă la o
discuţie practică”83.
Acţiunea comunicaţională este abordată de către Jürgen Habermas în termenii
unei etici deontologice: “Angajîndu-se în atitudinea performativă a unei relaţii
interpersonale, subiecţii – locutori şi auditori – trebuie să se recunoască, simetric, ca
subiecţi responsabili putînd orienta acţiunea lor în funcţie de pretenţiile la validitate. Şi
în contextul normativ al lumii vieţii, aşteptările lor de comportament rămîn reciproc
încrucişate unele cu altele. Presupoziţiile necesare ale acţiunii comunicaţionale
constituie în această manieră o infrastructură de intercomprehensiune posibilă
cuprinzînd un nucleu moral”; anume: “ideea unei intersubiectivităţi ferite de
constrîngere”84. Raportîndu-se la “teoria psihologică a moralei” elaborată de către
Lawrence Kohlberg, Habermas arată că obiectivitatea aprecierii este dependentă “fie de
exigenţele adevărului conţinute în enunţurile descriptive (explicaţii şi predicţii incluse),
fie de justeţea enunţurilor normative (justificări ale acţiunilor şi normelor de acţiune
incluse)”85.
Pe o poziţie imperativistă decurgînd dintr-un “decizionism etic”, se situează
Richard M.Hare. Analizînd enunţurile prescriptive, în lucrarea consacrată “limbajului
moralei”, Hare este preocupat de intenţionalitatea cuprinsă în conţinuturile normative,
expresie a alegerii de către subiect a principiilor, ca formă de viaţă86.
Să completăm această imagine a contribuţiilor în etica şi deontologia contem-
porană şi cu accepţiunea “datoriei” din unghiul intersubiectivităţii, ca “responsabilitate”
a individului uman faţă de suferinţa semenului, conducînd la situarea altuia / a
“Celuilalt” înaintea sine-lui – aşa cum imaginează etica lui Emmanuel Levinas. Propriu-
zis, modul în care vederea “Celuilalt”, în singularitatea sa absolută şi în fragilitatea sa,
investeşte individul cu o “responsabilitate” ce-i hărţuieşte “libertatea de alegere”;
deschiderea către suferinţa “Celuilalt” fiind înţeleasă în detrimentul propriului interes, al
propriei împliniri / desăvîrşiri87.
Centrată pe normativ, deontologia deschide întru “acţiunea pe bază de principii”;
în ultimă instanţă, pe baza unui principiu cu valoare universală – de pildă, “principiul
umanului” –, presupunînd validitatea normei în măsura în care aceasta satisface
“interesele” fiecăruia, poate fi acceptată fără constrîngere de către toţi cei implicaţi.
Ideea unui principiu de universalizare, în sensul că normele morale pot fi universal
însuşite şi public justificate, este prezentă în lucrările unor autori, în tradiţia kantiană,

83
Jürgen Habermas, op.cit., pp.169; 17.
84
Idem, p.90.
85
Jürgen Habermas, Morale et communication, Éditions du Cerf, Paris, 1986, p. 54.
86
R.M.Hare, The Language of Morals, The Clarendon Press, Oxford, 1952.
87
cf. Emmanuel Levinas, Ėthique et infini, Paris, Le livre de poche, 1988.
249
 Carmen COZMA

precum: K.Baier (The Moral Point of View), J.Rawls (A Theory of Justice), B.Gert (The
Moral Rules), M.G.Singer (Generalization in Ethics).
Şi Lawrence Kohlberg, în From Is to Ought (De la este la s-ar cuveni), adoptă o
poziţie deontologică, prin evidenţierea exigenţelor conştiinţei morale. În spiritul
pragmatismului nord-american, autorul amintit dezvoltă o concepţie normativă
antrenînd, între criteriile morale, imperativele de validitate pentru a determina perti-
nenţa judecăţii morale – a cărei evoluţie o supune investigaţiei, identificînd “stadiile”
(pe nivelurile “preconvenţional”, “convenţional”, “postconvenţional şi bazat pe prin-
cipii”): de la cel al “pedepsei şi supunerii” (I), la cel al “principiilor etice universale”
(VI), în dimensiunile reversibilităţii, universalităţii şi reciprocităţii cu care se înscriu
participanţii în procesul înţelegerii treptate a structurilor unei evaluări juste a acţiunii
morale88. Stadialitatea dezvoltării judecăţii morale este urmărită de la egocentrism, prin
individualismul concret, relaţionarea interindividuală, înţelegerea interpersonală funcţie
de roluri şi reguli în sistemul social, raportarea la moralitate şi legalitate, pînă la
adoptarea punctului de vedere moral şi respectului faţă de ceilalţi ca scopuri în sine.
Dincolo de unele poziţii exprimate aproximativ în ultimele două decenii ale sec.
al XX-lea de respingere a rostului “datoriei” din spaţiul eticii şi de concepere a acesteia
ca “etică a postdatoriei”, se cuvine a observa productivitatea oricărui demers care
integrează valoarea deontologică centrală – atît în formă “pozitivă”, de autoritate ce
legitimează valorile umanităţii, devoţiunea faţă de scopuri superioare, cît şi în formă
“negativă” / “slabă”, de interzicere a acţiunilor ce aduc prejudicii (persoanei, grupului
etc.) –, mai ales pentru apărarea şi conservarea dimensiunii specific umane.
Conştiinţa datoriei – cultivate pe temeiul conştiinţei binelui moral – întreţine
posibilitatea de a respecta şi de a pune în rol conţinutul “imperativului”, prin convingere
cu privire la rostul reglementării etice a vieţii; este vorba de “imperativul” intim asumat,
acceptat raţional şi cu bună voinţă, în consecinţă realizabil; operant în situaţii concrete,
răspunzînd unor necesităţi, demonstrînd funcţia de a prescrie optimizarea stării de fapt,
şi de a aduce sporul în latura pozitivă, reuşita, succesul. Se justifică, astfel, preocuparea
unor autori pentru a argumenta aşa-numitele “virtuţi deontice”, aşezînd în orizontul
“trebuie”-lui ca “interzis-permis”, “necesar”, “legic”, precum: “dreptatea”, “corecti-
tudinea”, “responsabilitatea”, “recunoştinţa”, “onestitatea”, “respectul” etc89.
În contextul asumat, merită a valorifica – la modul general, dar şi cu aplicabi-
litate în cîmp profesional – contribuţia celui mai de seamă reprezentant al deontologis-
mului contemporan britanic, W.D.Ross. Acesta identifică şapte “datorii prima facie”, şi
le grupează astfel: 1.Datorii către alţii bazate pe actele noastre anterioare – a) datoria
fidelităţii, b) datoria reparaţiei morale, c) datoria gratitudinii; 2. Datorii către alţii care
nu se bazează pe actele noastre anterioare – a) datoria binefacerii, b) datoria de a nu
pricinui răul, c) datoria conformării la cerinţele dreptăţii; şi 3. Datorii către noi înşine –

88
Lawrence Kohlberg, Essays on Moral Development, vol.I, Harper and Rows Pubs, New York & San
Francisco, 1981.
89
Cf. E.J.Bond, Ethics and Human Well-Being. An Introduction to Moral Philosophy, Blackwell
Publishers Ltd., Oxford, 1996.
250
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

propriu-zis, o datorie: a) datoria autoperfecţionării90. Apreciem importanţa majoră a

acestei din urmă “datorii”, în sensul că împlinirea ei poate determina realizarea şi
eficacitatea tuturor celorlalte. Datoria autoperfecţionării circumscrie însuşi ţelul unei
vieţi autentic umane, al desfăşurării sub pecetea aspiraţiei şi exigenţei creaţiei-de-sine, a
desăvîrşirii în toate planurile în care agentul social şi moral se angajează. “Datoriile
prima facie” formulate de către Ross pot constitui un ghid deontologic şi pentru
practicianul în comunicare publică şi în asistenţa socială, cu adaptabilitate la situaţii
concrete în care se regăseşte.
Datoria, în esenţă, sintetizează marile afirmaţii fundamentale – din filosofie şi
religie – ale “bunătăţii”, “bunăvoinţei”, “nevătămării”, ale “protecţiei” şi “grijii” faţă de
tot ceea ce asigură textura vieţii; este expresie a cerinţei de a acorda cele cuvenite şi a
refuzului de a prejudicia, de a distruge. Sensul datoriei vine în întîmpinarea cunoaşterii,
înţelegerii şi punerii în act a valorilor vieţii şi creaţiei, valori care susţin raporturi de
încredere, de împăcare a diverselor interese şi motive, de (auto)conducere raţională, de
autodisciplină, de cooperare şi solidaritate, raporturi în cadrul cărora fiecare învaţă, în
dialogul “drepturi-datorii”, a fi “apărător al drepturilor celuilalt” şi nu “jandarm al
datoriilor celuilalt”91.
Prin conţinutul definitoriu normativ-prescriptiv, conceptul datoriei rezonează
concomitent etic şi juridic; şi, aşa cum decurge din literatura de profil a timpului nostru,
deontologia reprezintă “ştiinţa a ceea ce este just şi rezonabil”, antrenînd sfera
dreptului, dar cu intervenţia dezbaterii de conştiinţă morală. Spectrul deontologiei este
unul “în limitele legii”, activînd o “libertate” specifică – posibilitate de a alege, de a afla
soluţii adecvate situaţiilor particulare, avînd repere morale care pot ajuta hotărîtor, spre
exemplu, atunci cînd nici respectarea legalităţii, nici autoritatea ierarhică nu sînt
suficiente.
Numai subordonînd “datoria” “binelui moral” (ca sens, valoare şi finalitate),
totodată numai corelînd-o şi cu alte categorii etice: “dreptate”, “utilitate”, “respect”,
“onoare”, “cinste”, “responsabilitate”, “solidaritate”, “plăcere”, “fericire”, “comuniune”
etc., categoria-nucleu a deontologiei îşi demonstrează din plin rostul atît în devenirea de
sine, în autoîmplinirea continuă a individului, cît şi în progresul social. În genere, orice
concepţie etică este sau încorporează şi o concepţie asupra datoriilor (agentului faţă de
sine, faţă de semeni, faţă de societate, faţă de mediul natural), care, în ultimă instanţă,
sintetizează virtuţi (majoritatea, “virtuţi socio-morale”).

2. Deontologismul. Contribuţia lui Immanuel Kant

la consacrarea “eticii datoriei”

Doctrină centrată pe conceptul datoriei, deontologismul reprezintă una dintre

marile teorii ale gîndirii moderne, o teorie preponderent normativă. În perspectiva

90
W.D.Ross, The Right and the Good, Indianapolis, IN: Hackett, 1988, pp.21-22.
91
Vladimir Jankélévitch, Paradoxul moralei, Ed.Echinox, Cluj-Napoca, 1997.
251
 Carmen COZMA

deontologismului, aprecierea comportamentului, a unei alegeri, decizii şi acţiuni

depinde de imperative morale, respectiv de datorii.

Şi pentru profesionistul din domeniul Asistenţei Sociale, datoria – în corelaţie cu care

pot fi corect înţelese şi respectate dreptatea, libertatea, responsabilitatea, însăşi
legalitatea – prezintă o semnificaţie aparte, prin chiar angajarea consensului social, al
competenţei în muncă, susţinînd civilitatea şi progresul. Potrivit doctrinei
deontologiste, există anumite datorii sau principii (în esenţă, de viaţă moral-civică), în
raport cu care se evaluează corectitudinea unei acţiuni.
Teoria deontologistă “susţine că ceea ce ar trebui să facem este determinat
parţial şi de relaţiile noastre cu alţi oameni. Avem datorii care decurg din relaţia de tip
special pe care o avem faţă de familie, colegi, prieteni, faţă de oamenii cărora le-am
făcut promisiuni sau în raport cu care avem datorii”92. Conform principiului
deontologist, temeiurile acţiunii morale sînt “relative-la-agent”; corectitudinea depinde
de subiectul uman / agentul, aşa cum se găseşte el în lume, cu relaţiile pe care el le
întreţine, şi care întemeiază multe dintre datoriile sale; totodată, “responsabilitatea”
specială pe care el o are pentru felul în care acţiunile sale îl influenţează, dar îi afectează
şi pe alţii. Deontologismul vizează sistematizarea principiilor sau regulilor noastre de
acţiune în moduri care se presupune că ne vor ajuta să înţelegem ce să facem sau să
recomandăm în situaţii particulare, “relativitatea-la-agent” punîndu-şi amprenta asupra
datoriilor activate în orizontul întrebării-nucleu: “Ce trebuie făcut?” (fireşte, în ideea
“binelui”).
Un aport deosebit în teoretizarea datoriei (morale), în consacrarea deontologis-
mului, a adus Immanuel Kant (1724-1804). Cu precădere, în lucrările Întemeierea
metafizicii moravurilor (1785) şi Critica raţiunii practice (1788), el face din “datorie” o
categorie centrală a eticii. Pentru filosoful german, “datoria” – ca şi “binele” – are o
valoare absolută, este universală, necondiţionată.
Kant insistă asupra necesităţii ca omul să se depăşească pe sine ca
individualitate şi să-şi afirme tăria de voinţă; respectiv, să-şi
depăşească simţurile şi înclinaţiile egoiste, ca fiinţa al cărei
privilegiu este raţiunea. Şi astfel, să se conducă după “legea morală”
– un dat al raţiunii. “Fiinţa raţională” este concepută ca “fiinţă
legislatoare”; în aceasta ar sta chiar posibilitatea de perfecţionare a
omului.
Accentuînd caracterul normativ nepsihologic al moralei, Kant
dezvoltă teza potrivit căreia morala constă în subordonarea liber
consimţită a individului faţă de datorie; adevărata dispoziţie morală
ar fi îndeplinirea datoriei.

92
cf. David McNaughton, Deontologismul, în vol. Filosofia morală britanică, ed. Alan Montefiore,
Valentin Mureşan, Ed.Alternative, Bucureşti, 1998, pp.228-229.
252
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

În orizontul moralei, datoria, libertatea şi legile practice ţin de esenţa umană, de

omul ca inteligibilitate, ca “noumen”. Prin raţiune, omul se deschide spre necesitatea
universală, transcende realitatea empirico-fenomenală (lipsită de atributul universali-
tăţii). Raţiunea este aceea care poate da legi de conduită cu valabilitate generală;
respectarea lor ar conduce la o ordine morală ideală, în care omul şi umanitatea să fie,
fiecare, nu numai mijloc, ci şi scop.
Legea morală este legea supremă a libertăţii. “Deci legea morală, de care
sîntem nemijlocit conştienţi (de îndată ce formulăm maxime ale voinţei), este aceea care
ni se oferă mai întîi şi care, întrucît raţiunea o înfăţişează ca un principiu determinant
care nu poate fi dominat de nici o condiţionare sensibilă, ba chiar este total independent
de aceasta, ne duce direct la conceptul de libertate”93. Conceptul de “libertate” explică
autonomia voinţei; materia “voinţei bune” este scopul pe care şi-l pune “natura raţio-
nală”. Pentru Im.Kant, moralitatea înseamnă determinarea de sine a voinţei prin legea
morală. Principiul demnităţii naturii omeneşti ca natură raţională este autonomia.
“Legea morală este de fapt o lege a cauzalităţii prin libertate”94. Binele suprem este
corelat legii morale. În baza ideii că oamenii sînt supuşi unei “discipline a raţiunii”, este
înţeleasă personalitatea în intimă legătură cu legea morală – care este “pentru voinţa
oricărei fiinţe raţionale finite o lege a datoriei, a constrîngerii morale şi a determinării
acţiunilor ei prin respect pentru lege şi din veneraţie faţă de datoria sa”95.
Lucrarea Întemeierea metafizicii moravurilor expune concepţia privind legile
morale, a căror expresie autorul o identifică sub formă de “porunci” sau “imperative”;
acestea pot fi ipotetice şi categorice. Imperativul moralităţii este imperativul categoric –
poruncă a raţiunii, un principiu obiectiv, a priori, constrîngător pentru voinţă.
Există un singur “imperativ categoric”:
“acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea
să devină o lege universală. /.../ din acest imperativ unic pot fi deduse toate
imperativele datoriei ca din principiul lor. /.../ imperativul universal al datoriei ar
putea fi exprimat şi astfel: acţionează ca şi cînd maxima acţiunii tale ar trebui
să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii”96.

În completare, imperativul practic este formulat astfel: “acţionează astfel ca să

foloseşti umanitatea atît în persoana ta, cît şi în persoana oricui altuia totdeauna în
acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”97.
Întru atare “datorie”, credem că trebuie să mediteze, permanent, şi mai cu seamă
să acţioneze un adevărat profesionist din spaţiul comunicării publice şi al asistenţei
sociale; cu atît mai mult cu cît caracteristicile societăţii de consum contemporane – între

93
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. IRI, Bucureşti,
1995, p. 61.
94
Idem, p.79.
95
Idem, p.111.
96
Idem, p.231.
97
Idem, p.238.
253
 Carmen COZMA

care şi mercantilismul agresiv – îndepărtează aproape pînă la alienare indivizii de latura

umanităţii, inducînd punctul de vedere reducţionist, al “omului-mijloc”.
Rigorismul – pentru care morala kantiană şi-a atras critici aspre – se cuvine a fi
înţeles tocmai apreciind convingerea autorului privind înalta semnificaţie a umanului
întru care omul trebuie să se educe şi să se afirme. “Legea morală e sfîntă (inviolabilă).
Omul este în adevăr destul de profan, dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie
sfîntă. În întreaga creaţie, tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere, poate fi folosit
şi numai ca mijloc; numai omul şi, împreună cu el, orice creatură raţională este scop în
sine. El este subiectul legii morale, care e sfîntă, în virtutea autonomiei libertăţii lui”.
Libertatea omului – fiinţă fenomenală, dar şi noumenală –, poate fi: practică –
aparţinînd lumii sensibile – şi transcendentală – aparţinînd lumii inteligibile. A dispune
de propria libertate implică datoria morală al cărei sens este dat de “voliţia proprie
necesară a unui membru al lumii inteligibile şi este concepută de el ca datorie (Sollen)
numai întrucît se consideră în acelaşi timp membru al lumii sensibile”. Fericirea către
care omul tinde instinctiv trebuie să fie unită cu demnitatea de a fi fericit; ceea ce
antrenează datoria. Conţinutul moral susţine făptuirea acţiunii din datorie; iar regula,
semn al certitudinii universale, implică voinţa legii şi respectul faţă de legea morală în
formula: “tu poţi, fiindcă trebuie”98.
Valoarea datoriei este precizată în Critica raţiunii practice, în legătură cu
raţiunea – singura în stare a conferi condiţiei morale statut necesar şi universal. Kant
subliniază “primatul raţiunii practice”; aceasta, pentru el, coincide cu moralitatea;
“libertatea”, “Dumnezeu”, “fericirea” fiind “postulatele raţiunii practice”.

Imperativele morale sînt ale unei raţiuni a cărei esenţă se defineşte prin aspiraţia la
libertate şi universalitate umană.
Datoria îşi are sursa numai în “lumea noumenală”, a “lucrului în sine”; ea
comandă în chip absolut, independent de orice considerent afectiv sau utilitar. Datoria
este “necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege”. Moralitatea este
modul acţiunii din datorie, “adică din respect pentru lege; /.../ adică numai de dragul
legii”99. Singurul sentiment pe care îl admite Im.Kant, în etica sa, este sentimentul de
respect. Acesta reprezintă unicul sentiment care nu este provocat de impresii morale; el
este mijlocul cu care legea morală determină voinţa; respectul este mobil al acţiunilor
morale. Ca “sentiment moral /…/, este produs exclusiv de raţiune”. Subliniază autorul
“eticii datoriei”: “Respectul se referă totdeauna numai la persoane, niciodată la lucruri.
/.../ Respectul este un tribut pe care nu-l putem refuza meritului, fie că vrem, fie că nu;
dacă putem eventual să-l împiedicăm de a se exterioriza, nu putem împiedica totuşi să-l
resimţim interior. /.../ Respectul pentru legea morală este deci singurul şi în acelaşi timp
necontestatul mobil moral, tot aşa precum şi acest sentiment nu este îndreptat asupra
nici unui obiect decît exclusiv din principiul acestei legi”100.

98
Idem, pp.116, 263.
99
Idem, pp.211; 64.
100
Idem, pp.106;107;108.
254
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

În deontologismul kantian, datoria constituie obligaţia omului de a-şi determina

acţiunile exclusiv prin forma legii morale. Ea stă sub imperiul “legii morale” care este
condiţia prin care omul devine conştient de “libertate”. Împlinirea datoriei este posibilă
doar corelată ideii de libertate, ce înseamnă autonomia fiinţei, voinţa în stare a-şi da
legea morală, determinarea voinţei prin forma legii morale. “Treapta morală pe care se
află omul (şi pe cît putem noi scruta, şi orice creatură raţională) este respectul pentru
legea morală. Simţămîntul care-i este impus pentru a observa legea este: a observa din
datorie şi nu din afecţiune şi nici chiar dintr-o sforţare neporuncită şi rîvnită bucuros
prin ea însăşi, şi starea lui morală în care se poate găsi de fiecare dată este virtutea,
adică simţămîntul moral în luptă, şi nu sfinţenia, în pretinsa posesiune a unei perfecte
purităţi a simţămintelor voinţei”. Din punct de vedere moral, se cuvine a găsi pentru
acţiunile noastre “o lege a datoriei care porunceşte şi nu permite să depindă de bunul
nostru plac ceea ce ar putea fi plăcut tendinţei noastre”101.
Cum se observă, Immanuel Kant dezvoltă o adevărată etică a datoriei, concept
despre care scrie poate cea mai frumoasă pagină în literatura de profil: “Datorie! nume
sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă
insinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic ce ar trezi în suflet
o aversiune naturală şi l-ar înspăimînta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai
stabileşti o lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi cîştigă ea
însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie (deşi nu totdeauna ascultare), înaintea căreia amuţesc
toate înclinaţiile, deşi în taină acţionează împotriva ei, care ţi-e obîrşia demnă de tine şi
unde să găsim rădăcina descendenţei tale nobile, care respinge cu mîndrie orice înrudire
cu înclinaţiile, rădăcină din care trebuie să derive, ca din originea ei, condiţia
indispensabilă a acelei valori, pe care numai oamenii înşişi şi-o pot da?”102. Iată un
fragment-sinteză, elocvent pentru ideea lui Kant despre maiestatea datoriei, la care el
raportează totul în ordine etică, inclusiv în reperele metodologiei unei educaţii şi
practici morale. Filosoful subliniază însemnătatea “legii datoriei” în valoarea ei
pozitivă, şi care “găseşte un acces mai uşor prin respectul pentru noi înşine în conştiinţa
libertăţii noastre. Pe acest respect, dacă e bine întemeiat, /.../ putem altoi orice bun
simţămînt moral”103.
Legea morală, astfel concepută este cea prin care se afirmă personalitatea, în
virtutea raţiunii, conştientizare a legăturii omului cu lumea, în infinitatea ei, în chip
universal şi necesar; totodată, prin raportare şi la situarea omului în lumea sensibilă,
exterioară. De altfel, Concluzia la Critica raţiunii practice se deschide chiar cu o
precizare în această privinţă: “Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescîndă
admiraţie şi veneraţie, cu cît mai des şi mai stăruitor gîndirea se ocupă cu ele: cerul
înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”104.

101
Idem, pp.114; 115.
102
Idem, pp.115-116.
103
Idem, pp.184-185.
104
Idem, p.186.
255
 Carmen COZMA

Fără îndoială, este merituoriu efortul lui Immanuel Kant de a reliefa, în ultimă
instanţă, ideea demnităţii omului. Omul, “fiinţă raţională”, şi astfel “legislatoare” prin
“libertatea voinţei”, care acţionează din datorie într-un “imperiu al scopurilor”; ea însăşi
scop în sine. Omul – scrie autorul Criticii raţiunii practice –, acea fiinţă “care nu ascultă
de altă lege decît de aceea pe care şi-o dă în acelaşi timp ea însăşi”105.
Etica filosofului din Königsberg este o etică întru demnitatea omului – valoare
intrinsecă, al cărei principiu este autonomia, respectiv libertatea voinţei, “adică
proprietatea voinţei de a-şi fi sie însăşi lege. /…/ Dar aceasta este tocmai formula
imperativului categoric şi principiul moralităţii: astfel o voinţă liberă şi o voinţă supusă
legilor morale este unul şi acelaşi lucru”106. Concepţia lui Immanuel Kant poate fi
interpretată, şi ea, în sensul mutaţiei petrecute în etica modernă – de la referenţialul
“bine”, la “drept” / “just” / “corect”. Semnificaţia imperativă a comandamentelor etice
ar exprima o “datorie” ce nu depinde nici de scopuri şi preferinţe subiective, nici de
scopul, pentru individ, absolut al unei vieţi bune, reuşite. “Ceea ce “trebuie” moral a
face (soll), sau ceea ce “trebuie” necesar a face (muss), are aici mai curînd sensul că este
just şi, deci, că este o datorie de a acţiona astfel”, observă Habermas107.
Im.Kant a explicat punctul de vedere moral prin legea morală pe care subiectul
şi-o poate da în baza autonomiei – a capacităţii voinţei libere ce se constituie prin
discernămîntul moral; omul ghidîndu-se în acţiunea sa doar după judecata sa morală.
Dar, pretinzînd pentru “raţiunea practică” autoritatea superioară a unei lumi inteligibile,
el a dezvoltat o întemeiere-aplicaţie deductivă a maximelor dintr-un principiu abstract –
fundamentarea acţiunii morale sub un imperativ general –, dincolo de orice deter-
minare empirică, de situaţiile singulare.
Vulnerabilitatea teoriilor morale de tip kantian – de unde şi obiecţiile la adresa
lor – ţine de: accentuarea tocmai a importanţei datoriei ca fenomen moral fundamental –
ce duce la separaţia abstractă dintre “just” şi “bine”, dintre “trebuinţă” şi “înclinaţie”;
evidenţierea cognitivistă a judecăţii morale – considerîndu-se aspectul fundamentării,
dar nu şi al aplicării normelor; reliefarea formalistă a universalului în detrimentul
particularului – făcîndu-se abstracţie de o viaţă etică realizabilă, posibilă doar în forme
particulare (de viaţă). Propriu-zis, cade sub semnul întrebării “posibilitatea unei stricte
separări între formă şi conţinut, şi a unei conceptualizări independente”108.

3. Funcţionalitatea „datoriei morale”; principii; coduri

Problema datoriei implică cunoaşterea a ceea ce “trebuie”; dar, mai ales, înţele-
gerea “trebuie”-lui, înţelegerea necesităţii, a valorii cerinţelor, a semnificaţiei şi
importanţei acestora pentru individ şi pentru societate; astfel, reuşindu-se asumarea a
ceea “ce trebuie făcut”, angajarea întru “punerea în act a datoriei”.

105
Idem, p.243.
106
Idem, p.255.
107
Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, ed.cit., p.101.
108
Ibidem, p.81.
256
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Funcţionalitatea datoriei se cuvine a fi cercetată într-un demers integrator în

care distingem etape, de la cunoaştere pînă la acţiune. Sînt antrenate nivelurile
moralităţii; abordarea necesitînd captarea datoriei în lumina “idealului etic: starea-de-
bine”.
Problema în discuţie presupune punerea în relaţie a “datoriei” cu “binele moral”
şi cu alte categorii ale eticii. În atare perspectivă, datoria se află în intimă legătură cu
dreptatea, libertatea, cinstea, onoarea, respectul, modestia, sinceritatea, devotamentul,
curajul; se subordonează acelor categorii etice care conferă demnitate fiinţei omului în
lume. Îndeosebi, datoria presupune legătura cu valoarea responsabilităţii – trezire şi
cultivare a “conştiinţei pentru îndatoriri”, a “sentimentului datoriei” ca expresie afectivă
a personalităţii faţă de conţinutul şi normele datoriei; totodată, a “judecăţii şi voinţei
întru datoria morală”. Datoria înseamnă conştiinţa responsabilităţii pentru îndatoriri.
Legătura “datorie-responsabilitate” evidenţiază însemnătatea îndatoririlor individului
faţă de sine, în ansamblul relaţiilor interpersonale, sociale (în familie, grup socio-
profesional, societate, stat, omenire), faţă de mediul natural-cosmic.
De asemenea, se cuvine a considera dinamica datoriei. Ceea ce presupune
conştientizarea transformărilor înregistrate în situaţii concrete, dar şi a continuităţii, a
elementelor generale relativ stabile în perspectiva evoluţiei istorice; aşa cum se poate
constata raportîndu-ne la o serie de precepte morale cu valabilitate universală,
indiferent de cadrul concret existenţial şi temporal în care funcţionează; de exemplu:
“respectul faţă de viaţa şi creaţia umană”, “respectul pentru valoarea consacrată” etc.
În genere, ca sens, valoare şi finalitate, datoria se subordonează binelui moral.
Categoria “datoriei” trebuie înţeleasă în dimensiunea ei absolută, pe de o parte,
iar pe de altă parte, în aspectele ei relative, conform situaţiei morale concrete; prin
aflarea echilibrului, prin împăcarea între ceea ce constituie “datoria omului faţă de sine”
(dusă la exces de hiperindividualismul postmodern) şi “datoria faţă de ceea ce e dincolo
de stricta individualitate” (omul fiind “parte din şi participant la o ordine naturală şi
socială care-i transcende limitele personale”, şi faţă de care are o indiscutabilă
responsabilitate).
Conţinutul datoriei capătă funcţionalitate pe nivelurile moralităţii. Traiectul
presupune: a interioriza datoria – recunoaşterea datoriei, raţionalizarea ei; dobîndirea
sentimentului datoriei, consimţămîntul, asentimentul la normă, la lege(a morală);
alegerea în cunoştinţă de cauză, urmarea voită, deliberată a datoriei, respectul faţă de
datorie; pentru a se ajunge la acţiunea din datorie – ce echivalează cu activarea
comportamentului autentic uman: semn al respectului şi împlinirii “datoriei de a deveni
om”. Aşa poate fi înţeleasă norma: “Devino ceea ce eşti!”, ca datoria omului de a se
realiza pe măsura posibilităţilor sale, în libertatea sa creatoare, drept creatura cea mai
înnobilată din această lume.
Semnificaţia cea mai înaltă a “datoriei” aşează, iată, în orizontul trăirii vieţii
întru uman, al desăvîrşirii prin efort, prin educaţie, prin creaţie.

257
 Carmen COZMA

O serie de principii etice se profilează în temeiul funcţionalităţii datoriei; prin

valorizarea integrală a “trebuie”-lui, ce angajează pe de o parte: afirmarea şi
promovarea, impunerea unor ipostaze ale virtuţii, iar pe de altă parte: admonestarea şi
sancţionarea, interzicerea unor vicii.
Ne pronunţăm pentru o Etică şi deontologie canalizată pe semnificaţia
fundamentală, majoră a “pozitivului”, pe virtute; plecînd de la premisa – verificată în
timp – că “afirmarea” este mai puternică; întrucît, ea înseamnă şi îndemnul ce implică
libertatea, acordul subiectului, opţiunea lui, decizia proprie care îi dă încredere, tărie,
demnitate; căci este una “cu răspundere”, cu gîndirea cauzelor şi a mijloacelor, cu
imaginarea consecinţelor etc. “Fă...!”, “Fii...!”, “Urmează…!” (pilda demnă, exemplul
lăudabil; deci, şansa şi reuşita dovedite) – asemenea enunţări de comandamente
acţionează mult mai persuasiv şi cu mai mare succes decît cele de genul: “Nu fă...!”,
“Nu fi...!”, “Nu urma…!” etc.

Fundamental în viaţa omului este principiul împlinirii datoriei, centrat pe norma: “Fă-
ţi datoria!”. Acest principiu trimite la capacitatea omului de cunoaştere a identităţii (o
identitate dialectică, ce înseamnă recunoaşterea a ceea ce este specific, a tensiunii dar
şi a armonizării în şi cu sine, precum şi cu semenii, cu lumea), la facultatea de a
dezvolta un dialog cu tot ceea ce-l înconjoară; deci, capacitatea de afirmare cu
răspundere, şi astfel, de asigurare a libertăţii sale şi de înţelegere a necesităţii.
Principiu ordonator în viaţa omului, principiul împlinirii datoriei se poate
traduce prin pătrunderea imperativului făptuirii propriei meniri, a “responsabilităţii” în
acord cu potenţialul personal (ţinînd de pregătire, aspiraţii, trebuinţe) în orizontul de
aşteptare şi de ofertă al societăţii. Fireşte, aceasta implică educaţie şi autoeducaţie, cu
precădere cultură morală, antrenînd ipostaze normative ce ajută la pătrunderea sensului
deplin, între care: principiul datoriei de a şti să trăim, principiul datoriei bucuriei vieţii,
principiul datoriei de a trăi cu sens, principiul datoriei ca poruncă şi îndemn la omenie;
pe scurt, principiul umanului, ca deschidere faţă de celălalt, recunoaştere a altuia,
dăruire către şi grijă pentru altul / alţii; respectiv, a avea conştiinţa participării la
umanitate.
După cum remarcă Mircea Eliade, datoria bucuriei vieţii – un principiu
important! – nu înseamnă nicidecum optimism primitiv, nu înseamnă numai sănătate şi
confort, ci implică întregul zbucium, suferinţa, agonia, disperarea, obstacolele,
crucificările, umilinţele pe care omul are a învăţa să le poată trece şi, abia prin
experimentarea lor, să dovedească seninătate, frumuseţe, caritate, capacitate de a dărui,
de a depăşi hotarele egoismului între care s-au născut durerea, singurătatea şi tristeţea.
Datoria bucuriei de a fi viu înseamnă a face din viaţă o victorie continuă contra morţii,
contra răului, contra întunericului. “A face din viaţa şi cunoaşterea ta o permanentă
bucurie în pofida tuturor mizeriilor, şi întunecimilor, şi păcatelor, şi neputinţelor, şi
deznădejdilor – iată o datorie cu adevărat virilă, o datorie a omului şi a omeniei din

258
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

tine”109. Astfel se petrece o creştere a umanului; în plan spiritual, întîi, dar cu urmări
semnificative în plan atitudinal-acţional.
Într-o asemenea viziune, omul datoriei morale este “omul aristocratic” din
Republica lui Platon – omul suveranităţii morale şi de cunoaştere, care se aşează în
armonie cu cetatea; este omul care se conduce după principiul de a urma “calea
superioară” / principiul respectării Legii, acel extraordinar principiu al iubirii
universale – potrivit moralei creştine –, care luminează întru datoria de a trăi cu sens.

În contextul actual, raportîndu-ne la problema modului de amenajare a existenţei

umane, se profilează tot mai mult datoria cumpătării, datoria echilibrului.
Pragmatismul contemporan, a cărui uzanţă excesivă a scos la iveală noxe care pun în
pericol însăşi viaţa planetei noastre, trebuie să-şi găsească şi fundamentare etică, prin
activarea unor exigenţe satisfăcătoare pentru păstrarea armoniei (a unui grad de
armonie a) omului în mediu, pentru sancţionarea şi eliminarea “bunurilor negative”,
pentru prevenirea producerii şi proliferării lor (diverse flageluri create de viaţa
modernă, mizeria materială şi sufletească, tot soiul de agresori împotriva organismului,
prejudicii aduse condiţiei umane, suferinţe, boli, complexe, slăbiciuni omeneşti / vicii
exploatate în ideea obţinerii profitului indiferent de preţ şi de consecinţe).
Astfel, ca ipostază a principiului împlinirii datoriei apreciem a fi şi principiul
amenităţii (din lat. amoenitas = agrement, farmec al unei perspective); respectiv, grija-
necesitate / datoria pentru menţinerea şi pentru sporirea elementului de amenitate a
vieţii, pentru “a crea amenităţi” cadrului de viaţă, de locuit, la locul de muncă, în ritmul
cotidian al existenţei110. Principiul amenităţii exprimă cerinţa calităţii pe care dorim a o
imprima mediului de viaţă al omului, astfel încît acesta să nu semene cu un şantier
(zgomote, murdărie, calamităţi), ci să însemne securitate, linişte, ceva plăcut, bun şi
frumos; şi astfel fiind susţinută speranţa întru progresul uman. În fond, principiul
amenităţii trimite la datoria de a şti să trăim şi cu natura / mediul cosmic, şi cu semenii,
conferind calitate vieţii.

Datoria de respectat face conţinutul normei, al regulii. Funcţionalitatea acesteia –

adusă în cel mai înalt grad de generalitate ca lege – este expresie a conştiinţei datoriei
şi acţiunii din datorie.
Constatăm nevoia din totdeauna a omului pentru ordine, ce s-a concretizat în
elaborarea de norme, principii, legi; deseori, organizate, sistematizate şi unificate în
table normative, în culegeri, respectiv coduri – ansambluri de reguli, de precepte, de
prescripţii de conduită pentru diversele aspecte ale vieţii (morale, de drept, socio-
profesionale etc.). Recunoaştem nevoia perpetuă a omului întru ordonarea existenţei,

109
Mircea Eliade, Justificarea bucuriei, în Oceanografie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 131.
110
cf. Bertrand de Jouvenel, Progresul în om. Contribuţii la o critică a civilizaţiei puterii, Ed. Politică,
Bucureşti, 1983.
259
 Carmen COZMA

întru logos; alegerea de partea a ceea ce structurează principial, armonizează, dă

temeinicie fiinţării, ca veritabil semn al înţelepciunii vieţii.
Exemple de asemenea documente cu rol de orientare şi reglementare aflăm din
timpuri străvechi, de-ar fi să amintim: Codul lui Hammurabi – culegere de legi, în
scriere cuneiformă, din Regatul vechi babilonian, datată aprox. sec.XVIII-XVII; Legea /
Codul lui Manu – ce cuprinde legile civile şi religioase ale Indiei antice, aproximativ
sec.X III-VI; Decalogul sau “cele zece porunci” / “cele zece cuvinte” din Vechiul
Testament revelate lui Moise pe Muntele Sinai, cu aprox. 11 secole înaintea lui Hristos;
cele 7 sentinţe care au fost inscripţionate pe frontonul Templului lui Apollon din
Delphi, datate sec.VIII î.Hr.; Jurămîntul lui Hipocrat (din Cos), aprox. sec.V-IV ş.a.
Este evident interesul omului pentru lege, pentru ordine în viaţă, pentru norme
călăuzitoare în orice făptuire, pentru reguli generale de conduită; interes izvorît din
necesitatea cea mai intimă, din conştiinţa datoriei – cu putere de a structura imperativul
şi îndemnul privind ceea ce merită a fi ales, urmat, realizat.
Înscrisuri precum cele amintite – obiectivări ale normativităţii etice – demons-
trează puterea unui organon de viaţă folositor (şi) omului contemporan; fireşte, printr-o
interpretare actualizată a conţinuturilor activate, putînd fi adaptate şi la practici
profesionale – prin imperative morale generale ale “înţelepciunii”, “temperanţei”,
“dreptăţii”, “disciplinei”, “respectării legii”, “făptuirii binelui”, “evitării sau reducerii
răului”.
Puse pe seama vechilor înţelepţi, sentinţele-sfaturi de pe frontonul Templului lui
Apollon din Delphi implică dimensiunea ontologică prin angajarea celei etico-
deontologice – activare a comprehensiunii reciproce în cîmp socio-cosmic, acea convi-
vialitate ce înseamnă: recunoaştere, respect reciproc, grijă pentru confort şi securitate
împreună, încredere, conciliere, colaborare, întrajutorare, solidaritate întru acelaşi ideal:
”binele” (individual şi general); revăzute – aşa cum ne-au parvenit prin Pausanias –,
enunţurile respective pot juca rolul unui veritabil cod etic, de real folos, pentru orice om
interesat de problemele de fond ale vieţii: “Tu eşti. Zeului onoarea. Ascultă legilor.
Cruţă timpul. Cunoaşte-te pe tine însuţi. Nimic prea mult. Chezăşia poartă nenorocire”.
Sînt 7 maxime-sinteză a înţelepciunii, dînd expresie virtuţii în funcţia normativă; sînt
datorii orientînd întru: ordine, adevăr, dreptate, lege, măsură, credinţă, libertate,
armonie, întru cele pozitive şi utile – meritînd a fi exploatate din plin şi de către
operatorul în sfera relaţiilor publice.
Cu destinaţie precisă, Jurămîntul lui Hipocrat rămîne un document de referinţă
pentru deontologia medicală (putînd a fi interpretat, în prezent, şi cu raportare la
problemele bioeticii, spre exemplu):
“Jur pe Apolo, medicul, pe Asklepios, pe Higeia şi pe Panacheia, şi luînd ca martori pe
toţi zeii şi zeiţele, mă angajez să duc la îndeplinire după puterile şi după judecata mea,
acest jurămînt şi angajament scris. Jur să socotesc ca pe egalul părinţilor mei pe acela
care m-a învăţat arta medicinei; să împart cu el bunurile mele şi să îi asigur toate
nevoile în caz de lipsă; să consider copiii lui ca pe proprii mei fraţi şi dacă doresc să

260
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

studieze această artă să îi învăţ fără înţelegere scrisă şi fără plată; să împărtăşesc
preceptele generale, lecţiile prin grai viu şi tot restul doctrinei copiilor mei, copiilor
maestrului meu şi tuturor discipolilor care s-au înrolat şi au depus jurămînt să slujească
legea medicală şi nu alta. Voi dispune, după puterea şi după judecata mea ca regimul
dietetic să fie servit în folosul bolnavilor şi nu în dezavantajul sau spre răul lor. Şi nu
voi da, oricine mi-ar cere acest lucru, un drog ucigător şi nici nu voi lua iniţiativa ca să
sugerez vreodată aşa ceva. De asemenea, nu voi da niciodată unei femei un pesar
abortiv. Prin probitate şi prin castitate îmi voi menţine curată viaţa şi profesiunea mea.
Nu voi face incizia perineală la calculoşi, lăsînd această practică profesioniştilor. În
orice casă va trebui să intru, voi merge acolo numai spre binele bolnavilor evitînd orice
stricăciune voluntară sau act de corupere şi cu deosebire, orice raporturi venale, cu
femei sau bărbaţi, fie ei oameni liberi sau sclavi. Toate cele ce în decursul exerciţiului
sau în afara exerciţiului artei mele, aş putea vedea sau auzi, privind viaţa semenilor mei
şi care nu trebuie divulgate, le voi reţine pentru mine, socotind că toate acestea au
dreptul la cel mai deplin secret. Dacă voi îndeplini pînă la capăt acest jurămînt şi îl voi
onora tot timpul, să îmi fie permis să mă bucur de toate plăcerile vieţii şi ale artei, cinstit
fiind pentru totdeauna de către oameni. Dar dacă îl voi viola şi voi deveni sperjur, să mi
se întîmple tocmai contrariul.”

Textul acesta este înalt semnificativ pentru “datoriile” pe care medicul trebuie să le
onoreze, pentru “înţelepciunea” pe care el trebuie să o probeze în exercitarea profesiei,
în rezolvarea situaţiilor dilematice cu care se poate confrunta; mai ales, astăzi, datorită
progreselor ştiinţifico-tehnologice precum şi evoluţiei cadrului legislativ privind
“drepturile omului”. Pe de o parte, responsabilitatea faţă de dreptul natural la viaţă şi
sănătate al omului, de îngrijire; pe de altă parte, respectul absolut al persoanei umane, al
dreptului acesteia de a dispune de propriul corp, dreptul ei la integritate şi identitate, la
libertate şi demnitate – intrînd în sfera a ceea ce constituie bioetica în strădania de
conciliere a primordialităţii drepturilor persoanei cu nevoile comunităţii, în probleme
legate de viaţă, moarte, filiaţie.
Dinspre filosofia morală, elemente de valoare pentru susţinerea ideii de ghid
deontologic se desprind şi din opera unor autori moderni. În acest sens, am putea lua
aminte la “maximele” ce alcătuiesc “morala provizorie” conturată de către René
Descartes; avînd drept călăuză “bunul simţ sau raţiunea” care să ajute omul în a deosebi
“adevărul” de “fals”. Reguli de morală, aceste “maxime” sînt formulate în Discursul
asupra metodei ...:
“Cea dintîi /…/, să mă supun legilor şi obiceiurilor ţării mele, păstrînd cu stăruinţă
religia în care m-a hărăzit Dumnezeu /.../ şi să mă conduc în toate celelalte privinţe după
părerile cele mai cumpătate şi mai depărtate de exces, /.../ orice exces fiind de obicei
rău, /.../ să urmez părerile celor cu mai multă judecată, /.../ să mă potrivesc după cei cu
care voi avea să convieţuiesc, /.../ să iau seama la ceea ce fac decît la ceea ce spun. /…/
A doua mea maximă era de a fi cît mai nestrămutat şi mai hotărît cu putinţă în acţiunile
mele. /…/ A treia mea maximă era de a mă strădui întotdeauna să mă înving pe mine
însumi, mai degrabă decît soarta, şi de a-mi schimba mai curînd dorinţele decît ordinea
lumii. /…/ În sfîrşit, drept concluzie a acestei morale, m-am gîndit să trec în revistă
261
 Carmen COZMA

diferitele îndeletniciri pe care le au oamenii în această viaţă, pentru a căuta să o aleg pe

cea mai bună”111.

La distanţa a cîteva secole (lucrarea Discurs asupra metodei... fiind redactată,

aproximativ, la 1628), apreciem justeţea cu care Descartes a dat expresie unor norme
morale orientative, cu caracter general. Luciditatea, realismul şi o anume înţelepciune
caracteristice reputatului gînditor susţin actualitatea maximelor enunţate, valabilitatea
lor ca datorii demne de luat în seamă şi de respectat şi de către omul timpului nostru –
cu atît mai mult cu cît el se află într-o teribilă confuzie valorică, datorită bulversărilor ce
marchează evoluţia societăţii contemporane, cu fluctuaţia reperelor şi, în consecinţă, cu
lipsa unei oferte solide în plan etic. În esenţă, morala carteziană ne dă un util ansamblu
de idei călăuzitoare la care fiecare dintre noi avem a medita; căci, sînt idei-repere
pentru un stil demn de a ne purta, de a fi.
Aşa cum, un alt modern, d’Holbach, în opera sa Sistemul naturii, schiţează un
cod care l-ar putea îndrepta pe om întru “sensul vieţii: fericirea”, în armonie cu marea
învăţătură pe care el ar trebui să o desprindă din “morala naturii” / din “vocea naturii”:
“fii fericit, omule! /.../ numai dacă îi vei ferici pe toţi, vei fi fericit tu însuţi; /.../
Urmează calea ce ţi s-a deschis şi vei dobîndi fericirea la care poţi rîvni. /.../ omenia din
tine să te facă să te interesezi de soarta omului, semen al tău; /.../ Fii drept, /.../ Fii bun,
/.../ Fii îngăduitor, /.../ Fii blînd, /.../ Fii recunoscător, /.../ Fii modest, /.../ Iartă
nedreptăţile ce ţi se fac, /.../. Plăteşte răul cu binele şi astfel te vei situa mai sus decît cel
ce ţi-a pricinuit răul, /.../ Fii potolit, cumpătat, /.../ Fii bun cetăţean, /.../ Fii credincios şi
supus autorităţii legitime, /.../ Ascultă de legi, /.../ Cu un cuvînt, fii om; /.../ Fereşte-te,
aşadar, să te plîngi de soarta ta. Fii drept, fii bun, fii virtuos şi niciodată nu vei fi lipsit
de bucurii”112.

Asemenea “sfaturi”, puse în practică, mai ales prin consecinţele pe care le au în timp, îşi
dovedesc din plin funcţia unor datorii pe care omul merită să le activeze, neîncetat, dacă
vrea într-adevăr să dea sens uman propriei sale fiinţări în această lume. Pliate pe
caracteristicile profesiei, pot fi valorificate ca repere în elaborarea standardelor,
responsabilităţilor şi regulilor ce constituie conţinuturile codurilor deontologice;
facilitînd înţelegerea “profesionalismului” ca principală datorie morală.
Şi, odată ce un asemenea demers are ca valoare-nucleu “munca”, sugestiv găsim
a fi un “decalog” elaborat de către Simion Mehedinţi (într-o lucrare apărută prima dată
în 1919) – de asemenea, ca suport orientativ în reglementarea deontologică a activităţii.
Sînt 10 îndemnuri-porunci, care îşi dovedesc perenitatea ca un veritabil cod al muncii şi
pentru omul contemporan; în ultimă instanţă, un “decalog” pentru o viaţă în libertate şi
demnitate, pentru progresul uman prin resursele activităţii creatoare:
“1.Munceşte în adevăr. 2.Repetă munca pînă ce ajunge deprindere şi caracter. 3.Adaugă
muncii iubirea. 4.Înalţă munca ta pînă la creaţie. 5.Munceşte pînă la uitarea de tine.

111
René Descartes, Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea în a căuta adevărul în ştiinţe,
Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp.52-53, 54, 55, 56.
112
Holbach, Sistemul naturii, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp.609-611.
262
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

6.Munceşte pentru alţii. 7.Nu-ţi face ţie chip cioplit. 8.Nu crede că poţi să furi munca
altuia. 9.Nu risipi munca nimănui. 10.Şase zile să munceşti, iar ziua a şaptea odihneşte-
te cu gîndul la ceea ce-ai muncit şi mai ales la ceea ce-ţi rămîne de muncit, pentru a te
apropia de ideal şi a te îndruma spre marea armonie care stă dincolo de marginea vieţii
tale pămînteşti”113.

Nu vor fi putînd orienta, asemenea „maxime”, „porunci”, la urma urmei: datorii,

în direcţie optimă, de reuşită şi prestigiu, munca asistenţilor sociali? Nu vor fi putînd ei
accede, pe asemenea temeiuri teoretice, la o mai bună înţelegere a datoriei profesionale
şi a punerii ei în act? Anume, aceea de a fi un agent care se pune la dispoziţia persoa-
nelor pentru a le permite / a le susţine realizarea-de-sine; iar aceasta, în dublă deschi-
dere: „a apărării sociale” (de ceea ce vatămă, prejudiciază corpul social – prin fenomene
ca: delincvenţă, maltratare, abuzuri în consum / comportament) şi „a animaţiei” (contri-
buind, în calitate de animator, educator, consilier, la menţinerea şi dezvoltarea societăţii,
aducînd o perspectivă coerentă pentru refacerea unei ţesături relaţionale compromise,
dar şi pentru a preveni manifestarea fenomenelor negative, ruinătoare, distructive)114.

113
Simion Mehedinţi, Altă creştere – Şcoala muncii, ediţia a VII-a cu adăugiri, Ed.Cugetarea, Bucureşti.
1941.
114
Louis Fèvre, Le travail social. Théories et pratiques, Les Éditions de la Chronique Sociale, 1993,
p.175.
263
 Carmen COZMA

III. Valori etico-deontologice referenţiale

în asistenţa socială

Într-o privire de ansamblu, identificăm o serie de categorii de valoare

semnificative în arealul Eticii şi Deontologiei Asistenţei Sociale, satisfăcînd deopotrivă
dimensiunea areteică şi cea deontică a moralităţii.
Cu adaptare la practici socio-profesionale, se profilează, alături de categoria
“datoriei”, în mod pregnant: “dreptate”, “utilitate”, “interes”, “cumpătare”, “înţelep-
ciune practică”, “respect reciproc”, “simpatie”, “încredere”, “cooperare”, “libertate”,
“responsabilitate”, “solidaritate”. Sînt categorii inerente civilizaţiei; şi, numai încor-
porate în forme ale vieţii sociale, în contextul practicilor, ele demonstrează importanţă
majoră pentru devenirea omului ca fiinţă efectiv morală şi socială, pentru influenţarea
cursului unei societăţi bine ordonate, în continuu progres.
Ne interesează atare categorii de valoare în raţionalitatea instrumentală pe care
o probează atît pentru fiecare individ în parte – cu vocaţia cu care el vine în lume, pe
care el o poate realiza sau rata în procesul pendulării între ceea ce el „este” şi ceea ce
„poate şi trebuie să fie” conform telos-ului: devenirea întru uman –, cît şi pentru
individul considerat ca actor social, purtător al unei identităţi sociale – în puterea de a-şi
împlini rolul la realizarea ordinei socio-morale prin activarea unor standarde de adaptat
la ethos-ul societăţii căreia îi aparţine -; aici, asistentul social.
În cele ce urmează, prezentăm cîteva dintre categoriile enunţate, care marchează
definitoriu morala profesională a Asistenţei Sociale.

1. Responsabilitatea

Avînd plurale conotaţii semantice, categoria responsabilităţii prezintă o profundă

accepţiune morală şi juridică, fiind intim corelată categoriilor de “bine” şi “legalitate”,
de “datorie” şi “drept”. Se impune, ca latură a moralităţii personalităţii, în raport cu
reguli şi principii morale-ghid pentru actele comise în chip voluntar.
Responsabilitatea necesită reflexia anterioară asupra consecinţelor actelor
noastre, ea fiind proporţională cu previziunea. Atitudine de conştiinţă şi practică, prin
care ceea ce “trebuie” este asumat şi respectat, împlinit în temeiul convingerii,
responsabilitatea este măsură a libertăţii.

264
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Potrivit etimonului (lat. respondeo,-ere), termenul de responsabilitate exprimă

solidaritatea persoanei cu actele sale, achitarea de un angajament / o promisiune,
garanţie pentru ceva sau pentru cineva. Condiţie prealabilă a oricărei “datorii”, condiţie
a înţelegerii şi împlinirii datoriei ca şi a activării “libertăţii” şi “demnităţii”,
responsabilitatea poate fi “a individului” sau “a grupului” / “personală” sau “socială”.

Responsabilitatea desemnează caracteristica agentului (individual sau colectiv) de a

acţiona în cunoştinţă de cauză, dispunînd de competenţă, de maturitate şi pregătire, de
condiţii de libertate, astfel încît să se recunoască în actele săvîrşite şi să îşi asume
urmările acestora.
Faptul este subliniat şi de către Max Weber, în delimitarea unei “etici a responsa-
bilităţii” de o “etică a convingerii” – centrată, aceasta din urmă, pe acţiune ţinînd seama
de principii, fără teamă de consecinţele ce le poate avea; or, o “etică a responsabilităţii”
priveşte tocmai rezultatul acţiunii şi presupune ca agentul să fie răspunzător de cele
făptuite, indiferent dacă a vrut sau nu să săvîrşească acţiunea respectivă115.
Înţelegerea nuanţată a responsabilităţii este facilitată de distincţiile făcute în
cîmpul ei semantic.
Într-o sinteză a tipologiilor, se deosebesc: responsabilitatea “parţială” şi
“totală”, responsabilitatea “atenuată” şi “deplină”, funcţie de condiţiile care o susţin, îi
diminuează sau chiar îi anulează valoarea, cu raportare la situaţia agentului care poate
dispune sau nu de deplinătatea facultăţilor cognitive şi deliberativ-volitive.
În viziune postmodernistă, considerînd caracterul fragmentar al subiectului
moral – eul atomizat în diviziunea socială a muncii, în cadrul relaţiilor interpersonale,
precum şi în delimitarea între “eul ca totalitate” şi diversitatea de “roluri” pe care el le
îndeplineşte în cîmpul social –, responsabilitatea apare ca fiind parţială. Ea este
“navigantă”, “în stare de plutire”, ţinînd “de rol, nu de persoana care îl joacă. Iar rolul
nu este “eul”, ci doar hainele de lucru pe care le purtăm la slujbă şi pe care le dăm jos
din nou cînd ieşim din schimb”116.
De asemenea, se diferenţiază “responsabilitatea prospectivă” – expresia de con-
ştiinţă care anticipează conduita, subiectul actului fiind şi subiectul responsabilităţii – şi
“responsabilitatea retrospectivă / retroactivă” – caz în care subiectul faptei nu este şi
subiect liber al responsabilităţii, fiind supus judecăţii unei instanţe exterioare (în forma
tragerii la răspundere). Propriu-zis, acestor tipuri ale responsabilităţii le corespund aşa-
numitele sensuri: “pozitiv” – atunci cînd agentul conştientizează, anticipează şi îşi
asumă moral angajamente de acţiune – şi “negativ” – atunci cînd, neconştientizînd
greşeala proprie, subiectul este tras la răspundere de către altul / alţii. Există, însă, şi
situaţia intermediară, de “trecere de la sensul negativ la cel pozitiv al responsabilităţii”,
marcată de conştientizarea greşelii, de regretul pentru fapta comisă şi efortul de
remediere a acesteia; este situaţia în care agentul nu a manifestat responsabilitate

115
cf.Max Weber, Le Savant et le Politique, Presses Pocket, Paris, 1974.
116
Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Ed.Amarcord, Timişoara, 2000, p.24.
265
 Carmen COZMA

înainte şi în timpul săvîrşirii unei acţiuni, dar, date fiind consecinţele ei negative, ajunge
la starea de responsabilitate în final / după săvîrşirea actului, manifestate sub formă de
autojudecare, părere de rău, autosancţionare.
Literatura de specialitate mai înregistrează, ca tipuri, “responsabilitatea
obiectivă” şi “responsabilitatea subiectivă” (binom ce funcţionează, de exemplu la Paul
Fauconnet, Jean Piaget); prima fiind explicată în legătură cu “sancţiunea” şi
“solidaritatea colectivă mecanică”, iar cea de a doua prin identificarea individualizării.

Într-o vedere integratoare, am explica responsabilitatea morală ca exprimînd acea

autoritate a conştiinţei cu funcţia de a ajuta subiectul în a înţelege sensul, importanţa şi
urmările socio-morale ale faptelor sale, în a-l determina să-şi asume în cunoştinţă de
cauză deciziile, rol-statusurile profesionale şi cetăţeneşti, în asigurarea concordanţei
deciziilor cu actele, în a răspunde de calitatea acestora.
Apreciind vizualizarea atît cît se poate a consecinţelor îndepărtate ale între-
prinderii tehnologice ultraperformante, “în căutarea unei etici pentru era tehnologică”,
Hans Jonas enunţă “principiul responsabilitate”, ca o componentă de bază în spaţiul
moral al “acţiunii colective şi la distanţă”117. Sub atare influenţă, Zygmunt Bauman
insistă asupra necesităţii unei instituţionalizări a responsabilităţii morale în lumea
“high-tech” şi a dezmembrării Statului Bunăstării. Tocmai întrucît plasată între preocu-
pările personale ale indivizilor în raport cu evaluarea cîştigurilor şi costurilor, responsa-
bilitatea este considerată a fi ceva pentru care “trebuie plătit”; dar, e nevoie să şi “îţi
permiţi” aceasta; iar cei care pot să plătească, o fac pentru a scăpa de “responsabilitatea
colectivă” (în probleme de educaţie de stat, sănătate publică, transporturi în comun,
locuinţe etc.). Or, responsabilitatea morală are caracter necondiţionat şi infinit, consti-
tuind “una dintre cele mai personale şi inalienabile bogăţii umane şi cel mai valoros
drept al omului. Nu poate fi luată, împărţită, cedată, amanetată sau depusă în vederea
păstrării în siguranţă”118.
În orizontul “consensului raţional motivat”, Jürgen Habermas insistă asupra
responsabilităţii “pentru sine” şi “pentru comunitate”, desluşind “responsabilitatea
practică a fiecăruia” în chiar “marile sarcini politico-morale ale propriei noastre
existenţe: foametea şi mizeria din lumea a treia; ofensele la adresa demnităţii umane în
regimurile totalitare; şomajul în creştere şi disparităţile în repartizarea bogăţiilor sociale,
în ţările industrializate occidentale; riscul autodistrugerii datorat competiţiei atomice
pentru viaţă pe planeta noastră”, marcînd drept principii morale universale: “justiţia” şi
“bunăvoinţa” din punct de vedere al “respectului egal pentru toţi”119.
Responsabilitatea morală necesită a fi cultivată, în climatul actual, atît ca
“responsabilitate a noastră, colectivă”, cît şi ca “responsabilitate a fiecăruia dintre noi”.
Integrînd perspectiva reciprocităţii, în comunitate ea trebuie să funcţioneze în orizontul

117
cf.Hans Jonas, Le principe Responsabilité, Éditions du Cerf, Paris, 1993.
118
Zygmunt Bauman, op.cit., p.271.
119
cf. Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, ed.cit., pp.31, 32.
266
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

“proximităţii şi distanţei”, al “apropierii şi deschiderii”: “deschidere către Celălalt”,

cum spune Emmanuel Levinas: “a fi pentru Celălalt”, în sensul de “a acţiona pentru
Celălalt” dă conţinut lui “a fi responsabil”, ca “demnitate supremă a unicului”, ca “un
fel de a afirma tocmai identitatea eului moral pornind de la răspundere”120. Într-o “etică
a întîlnirii”, cu “trezirea Identicului către un Altul”, cu depăşirea în-sinelui în gratuitatea
lui dincolo-de-sine-pentru-altul, cu vocaţia acţiunii “pentru Celălalt” (care este “apără-
torul vieţii morale”), ce presupune responsabilitatea, conceptul acesta devine chiar
expresie a “umanităţii conştiinţei”, “întreaga gravitate a iubirii aproapelui”121. Intervine
o nuanţă în abordarea acestei categorii etico-deontologice: faptul că, uneori, funcţiona-
litatea ei demonstrează o structură asimetrică. Agentul poate avea o responsabilitate
pentru cineva, care la rîndu-i nu are în chip necesar o responsabilitate pentru el; în joc
este responsabilitatea bazată pe relaţia de dependenţă – precum aceea dintre părinte şi
copil, dintre om şi animal122; în genere, dintre agent şi o fiinţă neajutorată, în nevoie sau
în suferinţă, ca “datorie a grijii” pentru aceasta, ca răspuns la o comandă morală
rezultată dintr-o anume situaţie.

Cert, în ultimele decenii, spiritul de responsabilitate este invocat ca unul dintre

imperativele epocii. În societatea de consum, a celor mai sofisticate tehnoloogii
comunicaţional-informatice, într-o civilizaţie “a haosului”, “cu riscuri”, într-o cultură
postmoralistă, “a extradatoriei”, responsabilitatea cunoaşte noi ipostaze, fiind
valorificată pentru chiar realizarea de performanţă, pentru succes, pentru “a fi
cîştigător” în competiţia planetară. Se constată o creştere a “individualismului
responsabil” ce presupune (şi) “conştiinţă profesională, grijă faţă de celălalt, simţ al
interesului general şi al viitorului”123; rămînînd ca “înţelepciunea” omului
contemporan să poată face compatibil acest tip de responsabilitate cu reafirmarea
primatului respectului pentru om, într-o etică “a compromisului şi a excelenţei”.
Cu asemenea înţelesuri, se cuvine a aborda “datoria responsabilităţii sporite” a
individului faţă de actele sale profesionale; astfel, contribuind la ameliorarea generală,
prin impunerea “calităţii”. Conform observaţiei lui Claude-Jean Bertrand, “Calitatea
costă. Deontologia, bineînţeles, se integrează în cadrul mai larg al progresului general al
calităţii /.../ Calitatea poate în acelaşi timp să servească binele umanităţii şi să fie
profitabilă”124.
De altfel, importanţa conceptului de responsabilitate în aria Eticii şi
deontologiei rezultă şi din consacrarea, în ultima vreme, a sintagmei: “coduri de
responsabilitate profesională”; astfel denumite, “sugerează faptul că profesiile pot fi
ghidate în practica lor de norme speciale care exprimă valorile centrale ale fiecărei

120
cf. Emmanuel Levinas, Éthique et Infini, ed.cit.
121
cf. Emmanuel Levinas, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, ed.cit.
122
cf.Hans Jonas, op.cit.
123
Gilles Lipovetsky, op.cit., p.215.
124
Claude-Jean Bertrand, op.cit., p.168.
267
 Carmen COZMA

profesii şi care nesocotesc acele consideraţii ce ar putea ghida comportamentul

neprofesioniştilor în contexte similare de conflict sau potenţial conflict”125. (Este vorba
de conflictul dintre valorile dominante ale profesiilor particulare şi alte valori ce se
impun în cursul practicii).
Rămîne ca una dintre necesităţile timpului nostru cultivarea înţelepciunii şi a
responsabilităţii de a aprecia just posibilităţile, de a forma capacitatea accesului la
propriile resurse umane, de a stimula dezvoltarea-de-sine; în ultimă instanţă, de a
promova starea-de-bine-a-umanului (la nivel individual şi colectiv).
Rezultatul uman reprezintă însăşi misiunea lucrătorului social, responsabilitatea
etică a acestuia; precis formulată, “responsabilitatea asistentului social este de a ajuta
individul să găsească în societate binele care îi este destinat, atunci cînd nu-l poate găsi
singur, şi de a ajuta societatea să-şi împlinească mai bine rolul său cu privire la
individ”126.
Un concept de valoare intim legat celui de responsabilitate este acela de
libertate; în ultimă instanţă, expresie a angajării, a responsabilităţii asumate pentru
alegerile şi acţiunile derulate. Libertatea şi responsabilitatea sînt trăsături fundamentale
ale personalităţii, realizînd funcţiile respectului moral, ale implicării subiectului în
acţiune cu grija de a-fi-pentru-sine ca şi de a-fi-pentru-celălalt într-o atitudine de
reciprocitate, cu posibilitatea investirii valorice a existenţei în ansamblul complex al
interacţiunilor omului cu mediul social şi cosmic printr-o participare cu „înţelepciune”
şi „curaj” la organizarea cît mai favorabilă vieţii şi creaţiei, cu asumarea rezultatelor
opţiunilor, deciziilor, faptelor sale. Prin întreg conţinutul şi modul de aplicare,
deontologia „presupune faptul că libertatea şi responsabilitatea sînt inseparabile”127.

2. Libertatea

Concept major semnificativ în orice etică, în genere concept cardinal pentru

condiţia umană, pentru fiinţa ca proces de a fi cu vocaţia auto-înnobilatoare, libertatea
reprezintă o dimensiune esenţială a personalităţii (inclusiv ca manifestîndu-se în tărîm
profesional), o componentă de bază în ansamblul “problemei problemelor: sensul
vieţii”.
Conceptul este unul operant interdisciplinar, avînd sens psihologic, moral,
politic, religios, social, economic, juridic.
Caracteristică definitorie omului recunoscut în valoarea sa, libertatea trimite la
starea fiinţei care nu este supusă constrîngerii, care acţionează conform voinţei sale128,

125
Encyclopedia of Ethics, Lawrence C.Becker, editor, Garland Publishing, Inc., New York & London,
1992, volume II, p.1019.
126
Louis Fèvre, op.cit., p.174.
127
Claude-Jean Bertrand, op.cit., p.53.
128
cf. André Lalande, op. cit., p.558.
268
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

dar aşa cum se cuvine; ea presupune un grad de independenţă considerat firesc şi de

dorit, la care omul poate ajunge prin cucerire de sine, prin activarea raţiunii şi controlul
voinţei asupra impulsurilor, emoţiilor, pasiunilor.

Libertatea este o stare opusă ignoranţei, mobilurilor accidentale sau superficiale; este
starea omului care realizează, în actele sale, natura sa autentică, prin raţiune şi
moralitate; este atributul omului care nu e sclav / prizonier / dependent de ceva străin
fiinţei sale.
Încercînd a preciza modalitatea libertăţii de care omul poate dispune, se distinge
libertatea spiritului, ca libertate absolută, trăită în intimitatea cea mai adîncă, pe care
nimeni nu o poate lua. (Singur, subiectul ei o poate avea sau pierde). Este acea libertate
interioară ce adevereşte ideea obsesivă a întregii proze fantastice, de pildă, a lui Mircea
Eliade, cum că: deşi condiţionaţi şi îngrădiţi din toate părţile, nu sîntem asemenea
şoarecilor prinşi în cursă… Dar, atare libertate nu este dată în structura condiţiei
noastre, ci trebuie să o descoperim şi să lucrăm continuu întru cucerirea ei.

Valoarea libertăţii trebuie identificată, totodată, în relaţionarea omului cu semenii, cu

instituţiile, cu mediul social şi natural. În ansamblul interdependenţei sociale,
libertatea individuală cunoaşte limite, tocmai pentru asigurarea convieţuirii, a
înţelegerii comunitare. Este necesară acceptarea unor limite de comportament, a unui
acord reciproc asupra drepturilor indivizilor liberi care se găsesc legaţi între ei în
reţeaua socială.
Libertatea nu este un dar, ci presupune efort, chiar sacrificiu – înainte de toate,
în spirit, prin “înţelepciune”, conştiinţă a “datoriei”, simţ al “dreptăţii”, “respect”,
capacitate de “comuniune” –, implicînd, în praxis, condiţionarea de situaţii concrete, de
posibilităţi de realizare etc., consens şi ordine, echilibrare între aspiraţii şi necesităţi,
între dorinţe şi exigenţe, între interese personale şi interesul general, în chiar termenii
“paradoxului existenţei noastre” sintetizat de către James Buchanan astfel: “Oamenii
vor eliberarea de constrîngeri, dar, în acelaşi timp, recunosc necesitatea ordinii”129. De
aici, potrivit aceluiaşi autor, acceptarea unor limite – ce influenţează atît comporta-
mentul propriu, cît şi atitudinea faţă de comportamentul celorlalţi – după un set de
reguli de tipul “trăieşte şi lasă şi pe celălalt să trăiască”.
Din punct de vedere etico-deontologic, libertatea reprezintă puterea de a deveni
ceea ce omul trebuie să fie. Această teză s-a cristalizat în timpul istoric, constituindu-se
iniţial, în spaţiul european, în vechea Grecie. Platon şi, cu precădere, Aristotel, apoi
stoicii şi epicureii au marcat “certificatul de naştere” al ideii de libertate morală130,
insistînd asupra temei actului voluntar, a deliberării, a alegerii şi deciziei în ideea
“binelui”.

129
James M.Buchanan, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European, 1997, p.18.
130
cf. Petre Botezatu, Preludiul ideii de libertate morală, Ed.Junimea, Iaşi, 1976.
269
 Carmen COZMA

Categoria libertăţii i-a preocupat cu deosebire pe gînditorii moderni care au

impus conceptul de “necesitate” în evaluarea cognitivă, praxiologică şi etico-juridică a
libertăţii. B. Spinoza, spre exemplu, tratează libertatea ca autonomie raţională,
nicidecum la antipodul “necesităţii”, ci tocmai înţelegere a acesteia; libertatea de
conştiinţă fiind o axiomă morală. Pentru Im. Kant, libertatea este un postulat metafizic,
însuşire ontologică a “lumii noumenale / inteligibile / a lucrului în sine”, semn al
capacităţii fiinţei raţionale de a-şi stabili legea morală, ca necesară şi universală.
Teoretizînd libertatea individuală în raport cu societatea, J.St. Mill vede în ea o
condiţie indispensabilă a stării-de-bine a individului şi a comunităţii. Raportîndu-se la
instanţa etică: “utilitatea”, gînditorul britanic formulează principiul “afirmării spontanei-
tăţii individuale atît cît să nu afecteze, în interacţiunea socială, interesele celorlalţi”.
Pentru Mill, “singura libertate demnă de acest nume, este aceea de a-ţi urmări binele
propriu, în felul tău propriu, atîta timp cît nu încerci să lipseşti pe alţii de binele lor sau
să-i împiedici să şi-l dobîndească”131 – o perspectivă valoroasă, a limitării libertăţii
individuale doar prin avansarea imperativului de a nu provoca “răul”, de a nu încălca
drepturile celorlalţi, de a nu aduce prejudicii celorlalţi, fiecare fiind răspunzător
socialmente / avînd datorii faţă de alţii; perspectivă ce se cuvine a fi considerată şi într-o
etică profesională a comunicării publice şi asistenţei sociale. Aşa cum necesită optima
desfăşurare a oricărei activităţi profesionale ce angajează pregnant simţul “responsabi-
lităţii publice”, pentru lucrătorul social libertatea presupune a acţiona “cum se cuvine” –
adică, prin facultatea de a raţiona, iar nu sub directiva instinctului într-o vizualizare
simplistă de “a face orice”.
Exegeza contemporană accentuează ideea corespondenţei “libertate-necesitate”;
aceasta din urmă – ca “necesitatea din noi”, precum şi ca “necesitate exterioară”,
comportamentală şi social-relaţională –, fireşte, nu trebuie absolutizată, tocmai pentru a
se înlesni manifestarea diferenţelor morale, în ultimă instanţă a creativităţii pe care
fiecare om are a o cultiva. În atare perspectivă, conturăm determinarea libertăţii morale
printr-o suită de operaţii: afirmarea omului ca subiect moral şi ca autodeterminare în
situaţie de alegere a conduitei; deliberare / confruntare valorică a alternativelor, determi-
narea unei ierarhii a valorilor, identificarea – pe cît posibil – a urmărilor şi implicaţiilor
morale şi sociale; alegerea şi decizia morală (pentru ceea ce este mai bine în situaţia
considerată); acţiunea morală liberă – cadru de confirmare practică a libertăţii –, prin
echilibrarea antinomiilor interioare şi exterioare, prin integrare activă şi creatoare în
ordinea socio-morală.
În timpul din urmă, dezbaterile pe tema libertăţii se articulează mai ales în
direcţia aşa-ziselor “libertăţi publice” – la care s-a ajuns dinspre tema “drepturilor
omului”; dezvoltînd concepţia lui J.St.Mill cu privire la sfera libertăţii umane ce
cuprinde: “libertatea de conştiinţă”, “libertatea înclinaţiilor şi a năzuinţelor”, “libertatea
de asociere” – sub exigenţa de a nu afecta negativ pe ceilalţi, dar şi de a nu fi

131
John Stuart Mill, Despre libertate, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, p.21.
270
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

împiedicaţi de ceilalţi, într-un cadru de echilibrare între suveranitatea individului asupra

lui însuşi şi autoritatea societăţii.
Astfel, într-un tablou al “libertăţilor publice”, identificăm:
A) libertăţile individului – egalitatea în drepturi, libertatea de circulaţie,
protecţia vieţii particulare, dreptul de proprietate;
B) libertăţi ale grupurilor – de asociere, întrunire şi manifestare;
C) libertăţi de gîndire şi de exprimare – libertatea de opinie, religioasă, a mass-
media;
D) libertăţi “reale” – dreptul la muncă, la asigurări sociale şi de sănătate,
protecţia familiei, libertatea învăţămîntului;
E) o “nouă generaţie de libertăţi legate de progresul tehnic” (de informatizarea
societăţii): accesul la informaţii de interes public, transparenţa administraţiei,
libertăţi legate de etica profesională132.
În perspectivă socio-profesională, libertatea funcţionează (şi) prin necesitatea
selectării raţionale a regulilor pentru “lucrul bine făcut” într-o organizaţie / instituţie /
într-o societate “bună”; indivizii raportîndu-se la un set minim de norme de compor-
tament acceptate sub semnul “toleranţei”, “încrederii”, “respectului” şi “sprijinului
reciproc”, în vederea consensului la care pot ajunge ca actori care se întîlnesc în condiţii
de egalitate şi reciprocitate întru “maximizarea utilităţii muncii în beneficiul celor mai
mulţi” cu care interacţionează.

3. Dreptatea

Noţiune interdisciplinară, cu aplicaţii specifice în sfera economicului, politi-

cului, juridicului, psihologicului, ecologicului, dreptatea ne interesează, aici, în
accepţiune etico-deontologică – accepţiune ce preia, de altfel, parte dintre sensurile
menţionate. Vizînd raporturile interumane, precum şi raporturile omului cu întreg
mediul social şi natural, noţiunea aceasta presupune principiul distributiv; în genere, ea
“priveşte modalităţile în care sînt distribuite între fiinţele umane – ţinînd seamă de
raporturile dintre acestea, de caracteristicile lor individuale – avantajele şi restricţiile
care decurg din necesitatea utilizării în comun a unui bun deficitar”133.
Strîns legată de “datorie”, “libertate”, “corectitudine”, dreptatea contribuie la
starea-de-bine a individului şi a societăţii. Dreptatea înseamnă legalitate – respect al
legii, reglare a raporturilor prin lege – şi ceea ce corespunde egalităţii – expresie a
cerinţei realizării aceleiaşi situaţii între indivizi cu privire la drepturile şi îndatoririle pe
care le au.

132
cf. Alain Monchablon, Cartea cetăţeanului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991.
133
Adrian Miroiu, Introducere: Teorii contemporane ale dreptăţii sociale, în vol. Teorii ale dreptăţii
sociale, Ed.Alternative, 1996, p.10.
271
 Carmen COZMA

Dreptatea, la modul ei ideal, este echitate – principiu etic şi juridic ce exprimă

exigenţa întemeierii practice a raporturilor dintre oameni şi colectivităţi pe colaborare,
respect reciproc, justiţie socială, egalitate. Echitatea este valoare şi principiu de viaţă
morală, care presupune depăşirea, într-un plan superior, prin completare sau corectare,
a normelor scrise. În strînsă corelaţie cu dreptatea, accentuînd acesteia sensul de
egalitate, echitatea este mai suplă decît dreptatea scrisă în legi. Ea indică “sentimentul
sigur şi spontan al ceea ce este just şi injust, /.../ obişnuinţa de conformare a conduitei
la acest sentiment”134.
Asemenea valori se reliefează în contextul considerării dimensiunii sociale a
“binelui” moral, şi pun în act o serie de principii, precum: “principiul realizării
egalităţii oamenilor în drepturi şi îndatoriri”, “principiul condiţionării libertăţilor şi
drepturilor cu responsabilitatea”, “principiul egalităţii şanselor şi acordării fiecăruia
după ceea ce i se cuvine”, “principiul întemeierii drepturilor pe îndatoririle onorate
efectiv”, “principiul datoriei de a fi drept şi al datoriei de a face dreptate”.
Deşi preponderent o valoare teoretică, egalitatea prezintă importanţă pentru
procesul de creare a unui cadru real echitabil, ca expresie a “convingerii că toate
persoanele trebuie să se bucure de un tratament egal. /…/ să beneficieze de şanse egale
de a urma o formă de învăţămînt, de a munci şi de a fi remunerate, de a locui acolo unde
doresc şi de a deţine o funcţie publică”135.

Dreptatea desemnează promovarea raporturilor umane, individuale ori colective,

instituţionale sau organizaţionale, de grup sau comunitare etc., după criteriile
condiţionării drepturilor cu datoriile, cu meritele, cu ceea ce se cuvine, cu cerinţele
adevărului, ale corectitudinii, onestităţii şi probităţii, egalităţii şi proporţionării. Ca
stare de fapt, dreptatea este o ordine a relaţiilor umane care corespund unor asemenea
criterii. Nu întîmplător, asupra acestora au atras atenţia, încă din antichitate, marii
gînditori Socrate, Platon, Aristotel, subliniind caracterul necondiţionat al datoriei de a
respecta “dreptatea”.
Îndeobşte, în concepţia socrato-platoniană, dreptatea apare în legătură cu norma,
cu legea, fiind una dintre “virtuţile cardinale” (alături de “înţelepciune”, “temperanţă”,
“curaj”, “pietate”). “Cea mai bună cale a vieţii stă în practicarea dreptăţii şi a celorlalte
virtuţi” (Gorgias); “a urma calea dreptăţii şi a binelui”, iar nu cea a folosului aparent,
reprezintă norma după care să ne conducem (Alcibiade), conduita în spiritul dreptăţii
fiind aceea care respectă legile (Criton); în esenţă, dreptatea este o “artă”, considerînd
“acel lucru datorat şi cuvenit” a fi dat nu oricui, ci aceluia care merită (Republica).
Consecvent, imperativul socrato-platonian este că “nedreptatea nu trebuie săvîrşită cu
nici un chip”; mai mult, “trebuie să ne păzim să nu nedreptăţim mai degrabă decît să fim

134
André Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, vol. I, Quadrige / P.U.F., Paris,
1993, p.295.
135
Charles U.Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Ed.Polirom, 2003, p.265.
272
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

noi nedreptăţiţi”; căci, dreptatea este însăşi “virtutea”, armonizînd sufletul în întregul
părţilor (raţională, înflăcărată şi apetentă), contribuind la echilibrul în relaţiile
individului cu semenii şi la buna funcţionare a cetăţii, odată ce ea “face cu putinţă ca
celelalte să ia fiinţă şi ca, odată apărute, să se păstreze, atîta vreme cît şi ea s-ar afla
acolo”136.

În problema dreptăţii, o contribuţie de marcă a adus Aristotel, delimitînd conceptul ca:

reciprocitate, medietate, şi legalitate. Pentru autorul Eticii Nicomahice, noţiunea de
dreptate acoperă sfera “virtuţii”, a “justei măsuri”. Stagiritului îi revine meritul de a fi
făcut distincţie între: dreptatea distributivă – o proporţie, împărţire egală a părţilor – şi
dreptatea corectivă – punct intermediar între pierdere şi cîştig, între plus şi minus –,
impunîndu-se sensul dreptăţii ca “măsură de corectare şi depăşire a nedreptăţii137.
Reflecţiile celor vechi îşi găsesc dezvoltarea în teoriile moderne şi contem-
porane, centrate pe conceperea dreptăţii ca avantaj reciproc şi ca imparţialitate.
Pentru primul caz – ilustrat de Th.Hobbes, D.Hume, D.Gauthier –, importanţă
prezintă “cooperarea cu ceilalţi”, acordul în baza negocierii între persoane care îşi
urmăresc propriile interese.

În teoriile dreptăţii ca imparţialitate – precum cele elaborate de către Im.Kant sau

J.Rawls –, accentul cade pe “principii” rezonabil a fi alese, ca bază asupra căreia se
poate ajunge la un acord public dincolo de poziţiile diferite în care se găsesc
participanţii; recursul este la “imperativul categoric”, kantian, ori la principiul
“echităţii” – implicat în conceptul de “dreptate” ca “însuşire a instituţiilor sociale”138 –
angajînd ideea “poziţiei originare” (ca o situaţie de alegere privilegiată din punct de
vedere etic) şi a “vălului ignoranţei”(cu privire la capacităţile naturale, inteligenţa,
puterea, poziţia de clasă sau statusul social, concepţiile despre bine, preferinţele
psihologice speciale ale indivizilor)139.
Una dintre cele mai notabile teorii ale sec.al XX-lea elaborată de către John
Rawls – îmbinînd elemente deontologiste şi neocontractualiste –, teoria dreptăţii
distributive ca imparţialitate afirmă dreptul egal la libertate, datoria comportării
echitabile, fidelitatea şi recunoştinţa, empatia, grija pentru ceilalţi – cu intenţia de a
acţiona spre binele general, tocmai în ideea posibilităţii unui angajament ferm între
persoane. Este o viziune “inspiratoare pentru orice cod profesional”140, lămuritoare
pentru principiile care guvernează distribuirea drepturilor şi datoriilor, pentru maniera
de a stabili regulile propriei activităţi.

136
Platon, Criton, 49b; Gorgias, 527b; Republica, 433b.
137
Aristotel, Etica Nicomahică, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, Cartea a V-a.
138
John Rawls, Dreptatea ca echitate, în vol. Teorii ale dreptăţii, ed.cit., p.70.
139
cf. John Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1971.
140
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op.cit., p.40.
273
 Carmen COZMA

O altă paradigmă oferă Robert Nozick, prin teoria dreptăţii ca îndreptăţire – cu

referire la proprietate, în cadrul “statului minimal” – “singurul legitim din punct de
vedere moral, /…/ singurul tolerabil”, care tratează indivizii ca fiinţe inviolabile, ce nu
pot fi folosite de către alţii ca mijloace, cu respect pentru drepturile personale,
deschizînd posibilitatea de a-şi decide viaţa şi a-şi realiza propriile scopuri în măsura
posibilităţilor, “ajutaţi de către cooperarea voluntară a altor indivizi care posedă aceeaşi
demnitate”141.
Dincolo de deosebirile unor astfel de poziţii, merită a reţine preocuparea
manifestă pentru valoarea dreptăţii de a regla interacţiunile unor persoane libere şi
egale, înlesnind acceptabilitatea unor convenţii la nivel de societate. Şi, într-un fel,
nuanţînd înţelegerea dreptăţii sociale în legătură cu “virtutea”, prin îndeplinirea
cerinţelor ei “nu numai de teama unor sancţiuni, ci în mod voluntar”142, în vederea unei
cooperări reciproc avantajoase, în stare a susţine “solidaritatea”.
Verificate în evoluţia istorică, semnificaţiile etico-deontologice ale dreptăţii se
dovedesc a fi superioare în raport cu oricare altele; dreptatea fiind o importantă funcţie
a “binelui” (moral), cu caracter social-normativ – condiţionează ansamblul relaţiilor
dezvoltării şi afirmării materiale şi spirituale ale oamenilor, posibilităţile lor de
manifestare normală şi utilă, atît în plan individual, cît şi comunitar. Propriu-zis,
dreptatea este “binele pentru altul”; ea presupune altruismul, solicitînd omul în
capacitatea de a se detaşa de sine şi de a se deschide spre înţelegerea şi acţiunea
comună.

Prin excelenţă, dreptatea este o “datorie” pentru a satisface “drepturile” nu doar

personale, ci şi (mai ales) ale semenilor, pentru a le respecta şi, în cazul încălcării
acestora, pentru cuvenita corectare. Din punct de vedere semantic, cu precădere,
dreptatea condensează întreaga socialitate, sensul comunităţii, care este perceperea
existenţei grupului cu datoriile pe care membrii le au faţă de el, şi sensul indivi-
dualităţii, care este reprezentarea locului pe care fiecare membru îl ocupă.
Pe seama valorii dreptăţii se constituie diferenţierea în cadrul unei organizări
sociale complexe şi, astfel, se dezvoltă sentimentul “solidarităţii” şi al “cooperării”. Dar,
iniţial, este necesară conştientizarea însemnătăţii social-normative a dreptăţii – ce
presupune supunerea în faţa regulilor, împlinirea datoriilor care leagă între ei membrii
unui grup, sancţionarea celor care greşesc.
În esenţă, dreptatea presupune două “datorii” fundamentale: de a recunoaşte şi
de a face dreptate cuiva – ipostaze care structurează şi sistemul relaţiilor publice.
Împlinirea “datoriei de a fi drept” reprezintă sensul legitim superior al vieţii omului.
Cît priveşte drepturile (morale), definirea acestora poate fi făcută cel mai
adecvat în raport cu datoriile (morale). “Conţinutul unui drept poate fi cel mai bine

141
Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, Humanitas, Bucureşti, 1997, pp.393, 394.
142
Brian Barry, Dreptatea în societate, în vol. Teorii ale dreptăţii, ed.cit., p.249.
274
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

specificat în termenii datoriilor pe care le impune. A avea un drept impune celorlalţi fie
o datorie pozitivă, fie una negativă”143. Spre exemplu: X are dreptul moral al libertăţii
de expresie. Atunci, ceilalţi au o datorie morală de a nu-l împiedica în a-şi exprima
opiniile. Sau: Dacă X are dreptul moral la asistenţă socială, atunci ceilalţi au datoria de
a-l ajuta în asigurarea acesteia. În primul caz, în act este o “datorie negativă”, iar în al
doilea o “datorie pozitivă”. Fireşte, nu toate drepturile morale impun în întregime
datorii “pozitive” ori “negative”; unele drepturi presupun o combinaţie a acestora. De
exemplu, “dreptul la viaţă” angajează, în funcţie de conjunctură, “datoria negativă” de a
nu se justifica omorul, dar şi “datoria pozitivă” de a salva o viaţă (cînd ameninţarea este
gravă, şi stă în puterea noastră să o facem).
Ca “universale” şi “specifice”, în expresie protectiv-negativă şi protectiv-
pozitivă, drepturile au justificare preponderent etică, funcţionînd în relaţiile dintre fiinţe
morale, autonome, în probleme de interes public şi/sau privat; cu extindere şi la “fiinţe
non-umane”, la mediul natural. În ansamblu, “drepturile sînt esenţiale pentru orice
discurs etic şi pentru construirea oricărui cod etic democratic”144. Astfel, se cuvine a
înţelege integrarea în documentele de acest gen a prevederilor de bază ale Declaraţiei
universale a drepturilor omului – “dreptul la viaţă”, “dreptul la participare politică”,
“drepturile libertăţii”, “drepturile de subzistenţă”145.
Corelate “datoriilor”, drepturile sînt fundament al “libertăţii” şi “responsabi-
lităţii” (umane şi profesionale). Dincolo de diversele configurări, drepturile omului –
“un nou fel de religie civilă şi laică a umanităţii”, “ultima figură a Absolutului, /…/
poate chiar ultima sa iluzie vitală şi credinţa sa”146 – se afirmă tot mai mult în termenii
unui pragmatism moral, asigurîndu-se persistenţa conţinutului datoriei (personale şi
sociale) ca vector dinamizator esenţial al progresului: acel echilibru dinamic, prin
“minimizarea răului” şi “maximizarea binelui”.
În acord cu un triptic propus de către Petre Botezatu, modularea pe “dreptul la
gîndire, dreptul la iubire, dreptul la acţiune”147 esenţializează notele definitorii
umanului la care trebuie a accede fiecare dintre noi, în contextul actual: dreptul la
meditaţie (la răgazul cuvenit meditaţiei) – şi, de ce nu, la filosofare; dreptul la echilibru,
la armonie cu şi în sine, cu semenii, cu lumea; dreptul la autonomie personală, la
demnitate, la “a fi o personalitate” angajată în aventura spiritului şi în acţiunea modelată
de reflecţia personală; pe scurt, dreptul şi datoria de “a avea caracter”, de a decide

143
Emmett Barcalow, Moral Philosophy.Theories and Issues, Wadsworth Publishing Company, Belmont,
1998.
144
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op.cit., p.45.
145
Declaraţia universală a drepturilor omului, articolele: 1- 4, 12, 13, 17 – 19, 23, 25, 26, în Principalele
instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol.I, Instrumente
universale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997, pp. 7-13.
146
Francis Farrugia, Archéologie du pacte social. Des fondements éthiques et sociopolitiques de la société
moderne, Harmattan, Paris, 1994, p.268.
147
Petre Botezatu, Interogaţii, Ed.Junimea, Iaşi, 1978, p.46. A se vedea şi Note de trecător, Ed.Junimea,
Iaşi, 1979.
275
 Carmen COZMA

asupra manierei de a fi / de a deveni prin participare la adevăratele fapte de cultură, prin

necontenita creaţie-de-sine.
Dată fiind incidenţa în practicile profesionale – la nivelul specialiştilor vizaţi,
dar şi al celor afectaţi de exercitarea diferitelor profesii –, drepturile morale sînt
garantate de o serie de principii generale: “1.Orice drept este corelat cu datoria cuiva de
a-i asigura exercitarea. /…/ 2.Un drept asigură exercitarea autonomiei unei persoane în
urmărirea scopurilor şi intereselor proprii. /…/ 3.Un drept justifică acţiunea persoanei
care îl exercită şi faptul că acesta solicită sprijin în exercitarea lui”148.
În contextul a ceea ce este, astăzi, consacrat ca “o a treia generaţie de drepturi”,
pentru profesioniştii domeniului relaţiilor publice se impun ca elemente de bază
respectul vieţii private (autonomia beneficiarului / utilizatorului, secretul profesional,
protecţia fişierelor şi accesul la documente administrative) şi egalitatea în faţa legii (cu
accentuarea menirii administraţiei de a a fi “în serviciul public”). Normele dreptăţii – şi,
corelat, ale “corectitudinii”, “egalităţii”, “înţelegerii reciproce” – definesc virtutea
civilă, contribuind la asigurarea confortului şi securităţii (persoanei şi grupului).

În genere, pe tema dreptăţii şi a drepturilor, trebuie acordată prioritate judecăţii

morale şi principiilor etice fundamentale ale: “utilităţii” (promovarea binelui pentru
cei mai mulţi şi prevenirea şi / sau evitarea răului), “respectului pentru persoane”
(“respectul kantian”, imperativul categoric), “regulii de aur” (de acceptare a unei
convenţii în temeiul avantajului reciproc şi a punctului de vedere imparţial), “vălului
ignoranţei” (de geneză a dreptăţii în cadrul negocierii fără diferenţieri sociale),
“măsurii” (cumpătării, căii de mijloc, echilibrului, comportamentului responsabil),
“comuniunii” (bunăvoinţei, grijii, dăruirii, solidarităţii).

4. Utilitatea

Utilitatea este o categorie majoră în spaţiul concepţiilor etice de tip conse-

cinţionalist – adică axate pe valoarea de “bine” / “corectitudine” / “justeţe” a rezulta-
telor (consecinţelor) unei alegeri, decizii, acţiuni (cu semnificaţie morală). Viziune
preponderent normativă afirmată în perioada modernă, consecinţionalismul activează
evaluarea faptului moral în funcţie de efectele pe care le are; respectiv, stările de lucruri
bune pe care, moralmente, o acţiune / un comportament le produce. În ansamblu,
valoarea morală contează pentru subiectul uman atunci cînd consecinţele sînt mai mult
bune decît rele, însemnînd o creştere a plăcerii, fericirii sau bunăstării (ori o descreştere
a durerii sau nefericirii).
Cea mai reprezentativă teorie consecinţionistă este utilitarismul; focalizînd
asupra categoriei de utilitate, o articulează în accepţiunea de “tot ceea ce produce o
satisfacţie” (în sens larg); utilitatea trimite, astfel, la ideea de summum bonum ca
bunăstare, plăcere, fericire, ideal dezinteresat.

148
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op.cit., pp.70-71.
276
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Fundamentată în spaţiul britanic al sec. al XVIII-lea, doctrina utilitaristă are ca

reprezentanţi clasici pe: Jeremy Bentham (1748-1832), John Stuart Mill (1806-1873),
Henry Sidgwick (1838-1900).
În lucrarea An Introduction to the Principles of Morals and Legislation,
Bentham explică noţiunea de utilitate ca fiind “proprietatea oricărui obiect prin care se
tinde la a produce beneficiu, avantaj, plăcere, bine sau fericire, ori la a preveni durerea,
răul, nefericirea”149; principiul utilităţii fiind acela al maximizării bunăstării celor mai
mulţi (dată fiind premisa justificării morale a acelei acţiuni ale cărei urmări trebuie să
producă “cea mai mare fericire a celor mai mulţi”).

Identificînd în “plăcere” şi “durere” factori determinanţi ai comportamentului moral,

J.Bentham dezvoltă un utilitarism hedonist; defineşte “binele unic” drept “plăcere” – o
plăcere cantitativă; valoarea plăcerii sau durerii ţinînd de cîteva condiţii: intensitate,
durată, certitudine sau incertitudine, apropiere sau depărtare, fecunditate, puritate,
extensiune150. Concepţia sa este în termenii unei “aritmetici morale”, de maximizare a
plăcerii şi de minimizare a durerii, în joc intrînd “calculul fericirii” pe care fiecare
individ îl face (în temeiul recunoaşterii fericirii personale ca “unic scop real”), dar şi
Legiuitorul / judecătorul (în baza “principiului celei mai mari fericiri a celor mai mulţi,
ca unic scop universal dezirabil”).
Autorul manifestului doctrinei: Utilitarianism (1863), John Stuart Mill depăşeşte
cuantificarea benthamiană, apreciind diferenţierea şi calitativă între plăceri. Cultivînd
perspectiva eudemonistă a utilitarismului, Mill identifică “binele” cu “fericirea”.
Fundament al moralei – pentru aceia care acceptă atare poziţie –, “Utilitatea sau
Principiul celei mai mari fericiri vizează acele acţiuni bune în măsura în care procură
fericire şi rele dacă procură nefericire”; prin fericire înţelegînd plăcere şi absenţa
durerii, prin nefericire – durere şi privarea de plăcere151. Este avută în vedere fericirea
nu doar proprie agentului, ci “aceea a tuturor celor vizaţi. /…/ utilitarismul cere
[agentului] a fi imparţial ca un spectator dezinteresat şi binevoitor” în privinţa fericirii
personale şi a fericirii celorlalţi152.
Asupra “celei mai mari fericiri a tuturor” (celor afectaţi, în circumstanţe date)
insistă şi Henry Sidgwick (în Methods of Ethics), integrînd semnificaţia principiului
general al bunăvoinţei. Astfel conceput, principiul utilităţii pentru cei mai mulţi este
recunoscut de simţul comun ca regulă-ghid în caz de conflict, şi este operabil datorită
unor “evidenţe morale”: – ceea ce se consideră bun pentru sine trebuie să fie astfel
pentru oricine se găseşte în aceeaşi situaţie; – trebuie acordată aceeaşi importanţă
viitorului şi prezentului; – satisfacţia unei persoane este la fel de importantă ca şi

149
apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), Introductory Readings in Ethics, Prentice-Hall, Inc.,
New Jersey, 1974, p.131.
150
Idem, pp.135-136.
151
John Stuart Mill, Utilitarianism, in Essential Works of John Stuart Mill, New York: Bantam, 1961,
p.194.
152
Ibidem, p.204.
277
 Carmen COZMA

satisfacţia alteia, oricare ar fi ea; – o fiinţă raţională trebuie, în genere, să urmărească

realizarea binelui153.

Asemenea contribuţii interesează prin faptul că încearcă a atrage atenţia asupra unui
aspect fundamental pentru eficienţa oricărei practici profesionale, evidenţiind
dimensiunea colectivă şi socială a utilităţii: de maximizare a satisfacţiei celui mai mare
număr de indivizi – lucru demn de luat în serios de către lucrătorii sociali sensibili la
circumscrierea morală a activităţii specifice – tocmai în ideea creşterii performanţei în
cîmp profesional.
Cu deosebire, utilitarismul acţional oferă elemente orientative profesioniştilor
implicaţi în domeniul socio-uman, prin reliefarea punctului de vedere moral considerînd
tocmai starea de bine a celorlalţi. Conform principiului utilitarismului acţional, o
acţiune este moralmente corectă / bună pentru un agent dacă şi numai dacă va produce
mai mult bine decît rău comparativ cu orice altă acţiune a sa. În efortul de a delibera
între ce ar trebui făcut şi ce nu ar trebui, raportîndu-ne la consecinţe în termeni de
“bine” şi “rău”, alături de utilitarismul acţional se mai disting două forme: utilitarismul
general – al cărui principiu enunţă că ceea ce este just / corect pentru o persoană trebuie
să fie asemenea pentru oricare alta, dacă nu există vreo diferenţă relevantă în natura sau
condiţiile lor – şi utilitarismul normativ – ce se axează pe reguli care trebuie justificate
de consecinţele acceptării sau conformării la ele; principiul pretinzînd că un act este
corect dacă şi numai dacă este în acord cu un set de reguli acceptate de fiecare într-o
societate, şi care ar duce la maximizarea valorii lui intrinseci.
Toate aceste tipuri de utilitarism – ce nu pot fi riguros delimitate (de-ar fi să
menţionăm doar exemplul lui J.St.Mill, căruia i se atribuie elemente definitorii atît
viziunii normative, cît şi celei acţionale) – se regăsesc în contemporaneitate; valoarea
etică a utilităţii înregistrînd un reviriment în cea de-a doua jumătate a sec. al XX-lea,
într-o manieră diferită de cea a doctrinei clasice, prin preocuparea vădită, acum, pentru
dimensiunea individuală a alegerii, a deciziei. Autorii contemporani pun în corespon-
denţă utilitatea cu preferinţele (ce ar reprezenta bunăstarea individului), într-un sens
specific: “aceste preferinţe nu trebuie să fie nici inconştiente, nici iraţionale, nici
contrare interesului nostru obiectiv, ci informate şi prudenţiale”154.
Dincolo de criticile aduse la adresa teoriei utilităţii – şi care se justifică dacă e
considerată o versiune radicală a acesteia –, apreciem că, modulată pe situaţii concrete,
valorificarea ei oferă certe oportunităţi întru optimizarea relaţiilor interpersonale şi
eficientizarea activităţii profesionale. A spori – iar nicidecum a diminua – starea-de-
bine (a individului şi a comunităţii), ca imperativ implicit doctrinei utilitariste (în orice
variantă) merită întreaga preţuire. De asemenea, luarea în calcul şi a “binelul comun”, a
“fericirii generale” – iar nu doar a bunăstării agentului individual, fără însă a o neglija
nici pe aceasta; respectiv, deschiderea către ceilalţi, “cît mai mulţi”!, reprezintă o notă
fundamentală, de moralizare în plan social, de întreţinere a simpatiei, încrederii,
153
apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), op. cit., pp.173-174.
154
cf. Catherine Audard, Utilitarismul, în vol. Filosofia morală britanică, Ed.cit., pp.201-202.
278
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

aprobării membrilor unei comunităţi – elemente pretinse de o bună derulare a serviciilor

de relaţii publice.
Echilibrarea “fericirii personale” a agentului cu “fericirea tuturor celor care au
legătură cu activitatea acestuia” are semnificative valenţe pentru înţelegerea a chiar
interesului pozitiv al vieţii ce implică şi angajarea fiecăruia întru folosul comun, un gen
de solidarizare (nu doar de ocazie) pentru reuşită, împlinire, bunăstare; altfel spus,
conlucrare, consens general, respect reciproc pentru un “bine” care vizează individul,
dar şi totalitatea, experienţa demonstrînd că, în cele mai multe cazuri, “ceea ce
constituie un bun pentru toţi este, prin aceasta, un bun şi pentru fiecare în parte”155.
În legătură cu valoarea şi principiul etico-deontologic al utilităţii, se susţine o
viziune morală centrată pe “relaţia intersubiectivă”, cu tensiunea de sine implicînd
permanent preocuparea pentru altul, cu “responsabilitatea fiecăruia faţă de celălalt”,
luarea de conştiinţă, angajare, participare la un conţinut comun, înţelegere, depăşirea în-
sinelui în “gratuitatea lui dincolo-de-sine-pentru-altul”, “iubire a celuilalt”, într-o “etică
a întîlnirii, socialitate”, ca “grijă de a fi”, o “grijă purtată fiinţei-alteia-decît-sieşi”,
precum propune, în timpul din urmă, Emmanuel Levinas156 – şi care oferă date de fond
şi pentru etica profesională a lucrătorului social.

5. Solidaritatea

Tot mai frecvent utilizat în spaţiul moral, atît ca valoare cît şi ca principiu,
termenul de solidaritate – consacrat de ştiinţele juridice, dar preluat cu deosebire de
etică – exprimă, în chip esenţial, nu atît o “datorie”, cît “fundamentul unei datorii”157.
Ca “inseparabilitate a părţii de întreg”, dependenţa reciprocă a componentelor unui
ansamblu evidentă în raportarea individului la societate, solidaritatea este un fapt uman,
o valoare practică, comportînd “datorii” şi “responsabilităţi” (individuale şi colective).

Ideea solidarităţii s-a generalizat sub aspectul raporturilor de “comunitate” şi de

“complementaritate”, definindu-se printr-o triplă condiţie; ea desemnează: “1.
raporturi date ori concepute; 2.raporturi reciproce; 3.raporturi inseparabile de un sens
şi de o valoare, aşadar raporturi de conştiinţă sau de fapte de conştiinţă, fiind ca atare
un fapt special uman, care serveşte şi unei aprecieri morale, punînd şi problema celei
mai perfecte solidarităţi (solidaritate ideală şi datorii ale solidarităţii)”158.
În sens larg, prin solidaritate – precum termenul a fost instituit de către Auguste
Comte, spre exemplu –, se înţelege “dependenţă reciprocă”, “participare la un organism
comun”. În contextul de faţă, ne interesează cu precădere accepţiunea etico-
deontologică a acestei noţiuni, anume: fundament al “datoriei morale” de asistenţă între
membrii aceleiaşi comunităţi, în măsura în care ei se consideră ca formînd un acelaşi
corp. Ceea ce presupune: “comunitate de idei”, “sentiment de întrajutorare”, “coeziune”,
“unitate de concepţii, de interese şi acţiune”; pe scurt, “a fi împreună”.

155
Vladimir Soloviov, op.cit., p.314.
156
Emmanuel Levinas, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, Éditions Grasset et Fasquelle, 1991.
157
cf. André Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, volume 2, Ed.cit., p.1006.
158
Idem, p.1007.
279
 Carmen COZMA

Valoare majoră în cîmp socio-profesional, solidaritatea funcţionează şi ca

principiu ordonator al acestuia, susţinînd protejarea individului şi a grupului, grija plină
de consideraţie, înţelegere, bunăvoinţă; promovarea intereselor personale pe cît posibil
în acord cu interesele de grup şi cu interesul general, o continuă conciliere dinamică
între “privat” şi “public”; şi, astfel, activarea şanselor pentru un maximum de realizare
individuală, prin armonizarea “libertăţii individuale” cu “protecţia comunitară”, prin
corespondenţa “bine privat – bine public”, contribuind substanţial la progresul societăţii
pe linie de securitate şi demnitate.

În domeniul Asistenţei Sociale, solidaritatea capătă relevanţă ca “virtute” a actorilor

principali întru raţionalizarea cadrului de desfăşurare a muncii, antrenînd “tempe-
ranţă”, “înţelepciune”, “civilitate”, “consens”, “toleranţă”, “respect”, “cooperare”,
“responsabilitate” pentru o ordine mai bună, “loialitate” reciprocă; o împărtăşire a
trebuinţelor şi aspiraţiilor, a credinţelor şi intereselor, a motivaţiilor şi dorinţelor, prin
desluşirea avantajelor practice ale comunicării într-o totalitate ce urmăreşte conser-
varea şi sporirea civilizaţiei.
Deloc întîmplătoare este, în literatura filosofică a contemporaneităţii, preocu-
parea manifestă a unui gînditor ca Richard Rorty, de exemplu, pentru termenul în
discuţie, ajungînd la a defini chiar “pragmatismul” ca “o filosofie a solidarităţii”.
Propriu-zis, de pe poziţia neopragmatismului holistic, gînditorul nord-american înte-
meiază conceptul solidarităţii pe ideea de “acord neforţat” şi “dezacord tolerant”, de
“interacţiune liberă şi deschisă” între oameni foarte diferiţi159 – manieră elocventă
pentru domeniul de aplicare: relaţii publice. Unul dintre modurile în care oamenii caută
a conferi sens vieţii lor, ca participanţi într-o comunitate – istorică reală sau imaginară,
solidaritatea este acel “proces prin care ajungem să vedem alte fiinţe umane ca pe unul
dintre noi, mai degrabă decît ca pe ei”160.
Nu mai puţin elocventă este viziunea solidarist-comunitariană cultivată de către
Alasdair MacIntyre în tentativa de a recupera problema “virtuţii” în societatea
pluralistă, concurenţială a prezentului; constituie nota particulară a poziţiei gînditorului
nord-american de a evidenţia importanţa virtuţilor moral-civice funcţie de “practici” –
forme de cooperare socială161.
În “civilizaţia haosului” (Ignacio Ramonet), în “cultura de carnaval” şi în “noua
dezordine mondială” (Zygmunt Bauman), caracteristice “societăţii cu riscuri” (Ulrich
Beck) a prezentului, solidaritatea se impune, de ar fi să o observăm şi numai în forma
unor ritualuri de empatie colectivă cu calamităţile colective ale altor oameni. În genere,
această valoare-principiu, ce este şi “datorie” a fiecăruia dintre noi, pusă în act, se
dovedeşte semnificativă în efortul comun de a institui o organizare socială favorabilă
securităţii, durării şi progresului.

159
Richard Rorty, Obiectivitate, relativism şi adevăr. Eseuri filosofice I, Ed.Univers, Bucureşti, 2000,
pp.94; 104.
160
Richard Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate, Ed.ALL, Bucureşti, 1998, p.29.
161
cf.Alasdair MacIntyre, Tratat de morală. După virtute, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998.
280
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

În forme specifice, în raport cu varietatea cazurilor cu care se confruntă

lucrătorul social, solidaritatea se structurează în activitatea acestuia – ca profesionist
permanent solicitat întru conştiinţa solidarizării cu dreptul clienţilor de a beneficia de
asistenţă în vederea depăşirii unor probleme grave.
Principiul solidarităţii umane susţine protejarea individului şi a grupului, a vieţii
personale în privinţa informaţiilor cu caracter privat. Într-un fel, în legătură cu
“principiul decenţei şi al corectitudinii”, trimite la “dreptul” de protecţie a intimităţii
individului; în ultimă instanţă, “dreptul” la demnitate şi respect.

În genere, conceptul solidarităţii îşi găseşte operaţionalitate în sfera Asistenţei Sociale,

ca element de depăşire a ostilităţii, a conflictului; ca exigenţă de a trata în mod egal pe
toţi cei implicaţi – ipostază a Regulii de aur. “Principiul etic al solidarităţii îl obligă pe
actorul moral să trateze pe fiecare persoană întîlnită aşa cum el însuşi ar dori să fie
tratat de către ceilalţi, aceasta implicînd că respectul acordat altora reflectă respectul
de sine”162.
Conducîndu-se (şi) după atare viziune, agentul de relaţii publice va lucra la
asigurarea a chiar credibilităţii meseriei sale în spaţiul social.
Solidaritatea funcţionează în interiorul grupului profesional, între membrii care
se reclamă de la un set comun de valori şi norme etico-juridice, contribuind substanţial
la menţinerea prestigiului profesiunii.
În poziţiile în care se recunoaşte – ca: expert, animator, catalizator, mediator –,
lucrătorul social stabileşte raporturile cu populaţia în forma apelului la participare, a
inserţiei într-o reţea (de parteneriat) existentă, a integrării iniţiativelor individuale163,
manifestîndu-se ca important factor de cristalizare şi dezvoltare a unei solidarităţi
active. Prin “responsabilităţile” ce-i revin faţă de: client, angajat, instituţiile implicate,
faţă de societate în general, el se impune ca agent de bază în instituirea spaţiului public
al solidarităţii.

Categoriile de dreptate, utilitate, libertate, responsabilitate, solidaritate, intim

conexe celei de datorie, dau seama de fundamentul moral al Asistenţei Sociale în
menirea de susţinere a efortului general de combatere a „răului moral” (individual şi
social – insecuritate, inechitate, discriminări, accidente, boli, violenţă, toxicomanii,
degradarea mediului înconjurător) şi de promovare a factorilor care susţin dezvoltarea;
prin sensibilizarea vizînd „obţinerea adeziunii voluntare a fiecăruia”, antrenarea indivi-
zilor în „mişcarea care presupune binele fiecăruia, precum şi acela al colectivităţii”164.

162
C.G.Christians, M.Fackler, K.B.Rotzoll, K.B.McKee, Etica mass-media. Studii de caz, Ed.Polirom,
Iaşi, 2001, p.242.
163
cf. Louis Fèvre, op.cit., p.94.
164
Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Ed.Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2000, p.291.
281
 Carmen COZMA

IV. Normativitatea morală în Asistenţa Socială

1. Principii şi reguli etice generale

Filosofie practică, Etica şi Deontologia angajează (şi) o serie de principii care să

guverneze comportamentul actorilor sociali; conduita morală presupunînd acordul cu
acestea tocmai în baza relevanţei şi caracterului rezonabil pe care îl demonstrează în
modelarea şi orientarea convingerilor, atitudinilor, acţiunilor individuale şi publice. Fără
de principii etice, existenţa omului ar fi sub pecetea nesiguranţei, anxietăţii, disperării,
într-o lume „ataxică şi dezlînată, a conflictelor şi a sfîşierilor”165, condamnată în cele
din urmă la dispariţie.

Componenta normativă a moralei desemnează ceea ce „trebuie” / „ar trebui” să facă

(sau să nu facă) omul ca fiinţă autonomă, liberă şi responsabilă. Standarde aplicate în
evaluarea morală – putînd lua forme diverse: „a avea datoria să…”, „a trebui să…”, „a
nu se cuveni să…”, „a fi moral acceptabil sau inacceptabil / a fi greşit din punct de
vedere moral să…” etc. –, principiile morale sînt generalizări în aprecierea unui tip de
comportament. Ele trebuie să probeze rezonabilitate, să se întemeieze pe motive
raţionale, de moderaţie, numai astfel asigurîndu-se justificarea imperativelor conţinute
şi care operează pe trei niveluri evaluative: ca ceea ce este: „cerut”, „moral”, respectiv,
„imoral”.
Totodată, relaţionată chestiunii „alegerii morale”, exprimarea normativă cu-
noaşte, ca variante: obligaţia – „Fii corect!”, „Respectă-ţi angajamentele!”; interdicţia –
„Nu minţi!”, „Nu fura!”, „Nu omorî!”; permisiunea – „Poţi să-ţi urmăreşti propriile
scopuri – diferite de ale celorlalţi –, cu condiţia de a nu-i afecta negativ pe aceştia”,
„Poţi să eviţi îndeplinirea unei obligaţii, care ar avea mai mult consecinţe negative decît
pozitive”. Intervine armonizarea gîndirii etice cu modele raţionale, care trimit la
exigenţe precum: a urma vocea conştiinţei; a practica ceea ce propovăduieşti; a fi
consecvent în propriile credinţe şi convingeri; a face evaluări similare despre cazuri
similare; a nu acţiona într-un mod pe care-l vei regreta ulterior166.
Omul se afirmă, aşadar, şi în calitate de creator raţional de reguli prin care îşi
impune, în chip deliberat, constrîngeri, tocmai pentru a-şi canaliza propriul compor-
tament în vederea realizării-de-sine, ca şi a asigurării binelui comun, a progresului
social. „Nu poate exista, în general, societate fără reguli morale”; care nu sînt doar

165
Vladimir Jankélévitch, op.cit., p.94.
166
cf.Harry J.Gensler, op.cit.
282
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

exigenţe legale sau chestiuni de convenţie socială, ci elemente „puternic internalizate

prin educaţie”, contribuind decisiv la crearea şi menţinerea unui climat favorabil
dezvoltării umane; normativitatea etică presupunînd acceptare raţională din partea
agentului moral: „conştiinţa unui principiu moral /…/ e conştiinţa a ceva ce trebuie
acceptat”167.
Cu deosebire, operaţionalizarea cu noţiunea „datoriei” înlesneşte înţelegerea
normativităţii în spaţiul moral; respectiv, a ansamblului de principii, norme, reguli,
standarde care determină, orientează, reglementează viaţa morală. Şi aceasta, prin
deschiderea înţelegerii rostului normativităţii etice pentru calitatea vieţii, pentru
instituirea şi protejarea stării-de-bine, facilitînd recunoaşterea faptului că „sînt interdicţii
care eliberează, că există pe lumea aceasta porunci care dau sens, că sînt posibile
imperative care-i înnobilează pe oameni, şi, deloc la urmă că pot fi gîndite norme şi
reguli care limitînd, prin chiar această limitare, dezmărginesc subiectivitatea ome-
nească”168.
Circumscriind convenţii necesare acţiunilor sociale, sfera normativităţii etice
antrenează dezvoltarea capacităţii pentru judecata şi făptuirea morală.
În normele morale îşi găseşte exprimare idealul moral; ele trebuie să realizeze
valorile pe care se întemeiază, prin disocierea „bine”-”rău”, „drept”-”nedrept”, „corect”-
”greşit”, „folositor”-”vătămător”.

Normele morale contribuie la statornicirea unui acord de bază între agenţii morali cu
privire la ideile etice fundamentale, la relaţionarea acestora cu problemele existente
într-un anumit context, la ordonarea praxisului social. Caracterul de generalitate
implicat de preceptele morale se completează cu exigenţa adaptării la diversitatea
situaţiilor în care se găseşte omul. A acţiona în temeiul principiilor etice presupune un
angajament deplin, de responsabilitate, mulat pe „concretul aici-şi-acum”169.
Raportarea la principii şi reguli morale nu trebuie să fie într-o manieră rigidă –
ce ar duce la absurdităţi –, ci într-una dinamic-flexibilă; doar astfel productivă, de
adecvare la situaţii specifice ale vieţii (implicînd variabile de referinţă culturală, social-
istorică, individuală). Derivate din principii morale semnificative, regulile, pentru a-şi
atinge menirea – de a orienta opţiuni, decizii, acte –, nu trebuie scoase din context, ci
modelate funcţie de acesta; pretinzînd a se da prioritate celor mai rezonabile formulări
în cazuri particulare.
Normele sînt rod al negocierilor şi acordurilor liber consimţite la care indivizii
raţionali ajung în ideea armonizării scopurilor şi intereselor diverse, a statornicirii
înţelegerii, consensului social. Aplicarea normelor necesită concilierea între „indivi-
dual” şi „public”, adaptarea la situaţii concrete, fundamentarea pe valorile esenţiale ale

167
Bernard Williams, op.cit., ed.cit., pp.18, 20; 46.
168
Vasile Morar, op.cit., p.6.
169
cf.Gernot Böhme, Ethics in Context. The Art of Dealing with Serious Questions, Politz Press &
Blackwell Publishers Ltd., Cambridge/Oxford/Malden, 2001.
283
 Carmen COZMA

informării, onestităţii, participării şi reciprocităţii, ale libertăţii şi responsabilităţii, ale

respectului şi egalităţii, în ideea de a nu face rău, de a nu prejudicia, de a nu agresa etc.
Se impun, aşadar, o serie de trăsături ale principiilor etice; între care, cele mai
importante privesc:
- universalitatea – desemnează faptul că sînt standarde generale aplicabile
tuturor subiecţilor indiferent de deosebirile dintre aceştia (de rasă, vîrstă, sex, educaţie,
profesie etc.). Sînt unanim acceptate – sau, cel puţin, acceptate de către cei mai mulţi
oameni, pentru cea mai mare parte a comportamentului lor. Principiile etice prezintă
autoritate pentru fiecare. Universalitatea nu înseamnă „caracter absolut” – adică, a nu
permite excepţii. Principii morale, egal acceptabile, în anumite circumstanţe pot pro-
duce rezultate contradictorii. În consecinţă, uneori, este mai bine a încălca imperativele
enunţate, decît a le respecta strict. Un principiu moral poate fi aplicat în anumite
condiţii, iar în altele nu;
- imparţialitatea – se referă la faptul de a trata interesele fiecăruia ca fiind egale,
la fel de importante. Intervine „punctul de vedere moral”, cu rol fundamental în
evaluarea etică – angajînd aprecierea raţionamentului moral prin trăsăturile: obiecti-
vitate / nepărtinire, universalitate, reversibilitate şi prescriptivitate;
- calificarea – sau specificarea condiţiilor în care un comportament este apreciat
ca fiind „pozitiv” sau „negativ”, „corect” sau „greşit”, „acceptabil” sau „inacceptabil”.
Această trăsătură vizează instrumentalizarea principiilor etice în funcţie de context170.
Majoritatea exegeţilor consideră ca cea mai importantă normă a vieţii umane
regula de aur. Aceasta exprimă cerinţa de a-i trata pe ceilalţi aşa cum dorim (sau
consimţim) să fim noi trataţi (în situaţii similare). Acest principiu rezumă, într-un fel,
întreaga moralitate. Este un principiu al reciprocităţii, angajînd raţiunea şi motivaţia
agentului moral.

Regula de aur apare în forma pozitivă, idealistă, de „a face bine celorlalţi” („Fă
celorlalţi ceea ce voieşti ca ei să-ţi facă ţie!”), ca şi în forma negativă, de „a nu
vătăma” („Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”). De asemenea, poate fi exprimat din
perspectiva „datoriei” (de a te purta cu ceilalţi aşa cum ai vrea să se poarte ei cu tine),
ori a „dreptului” (de a fi tratat de ceilalţi numai în felul în care ei doresc a fi trataţi în
condiţii asemănătoare).
Relevanţa acestui principiu la nivel de societate transpare din faptul că
„drepturile sînt garantate atunci cînd fiecare persoană sau grup păzeşte pentru toţi
ceilalţi acele drepturi pe care şi le doreşte pentru sine”; în consecinţă, „o societate
dreaptă este aceea în care fiecare urmează regula de aur”.
O generalizare a regulii de aur este aşa-numita lege universală, care angajează
în plus grija pentru sine şi grija pentru viitor; suportînd extinderea şi în spaţiul
raportării morale a omului faţă de mediul natural, faţă de fiinţele non-umane.

170
Emmett Barcalow, op.cit., pp.21-24.
284
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Un loc important în arealul normativităţii etice revine principiului justei măsuri.

Înrădăcinat în străvechiul precept delphic: „µηδεν αγαν„ / „Nimic prea mult”, este
îndemn şi imperativ la cumpătare, la situarea pe poziţia mijlocie, de evitare a căderii în
extreme.
Însemnătatea acestui principiu este evidenţiată, mai ales, în orizontul doctrinei
Mediei cultivate de către Aristotel. Justa medianitate, µεσοτης / mesótes definind,
pentru Stagirit, însăşi virtutea – buna măsură, mediana-culme între două genuni (un
„prea mult” şi un „prea puţin”).
Ca valoare normativă, măsura lămureşte asupra semnificaţiei continuei experi-
mentări, de către fiinţa morală, a tendinţei către echilibrul optim, dincolo de tensiunea
polilor antagonişti de exces ori de lipsă; tendinţa de conciliere şi depăşire a stărilor
conflictuale, în genere a situaţiilor dilematice. Confruntîndu-se permanent cu „ceea ce
este” şi cu „ceea ce trebuie să fie”, omul află în principiul acesta un element-ghid de
perseverare în devenirea morală, în împlinirea pe calea excelenţei umane; în spaţiul etic,
măsura desemnînd „zona perfecţiunilor mijlocii”; ea „este în acelaşi timp mijlocie şi
suverană (µετρον αριστον)171.
Cristalizat în filosofia morală modernă, principiul utilitarist sau „al celei mai
mari fericiri a celor mai mulţi” susţine necesitatea maximizării „binelui” şi a mini-
mizării „răului”. În formularea clasică dată de către John Stuart Mill, „vizează acele
acţiuni bune în măsura în care procură fericire şi rele dacă procură nefericire”; prin
fericire înţelegînd plăcere şi absenţa durerii, iar prin nefericire – durere şi privarea de
plăcere172.
Reactivat în concepţiile utilitariste contemporane – în variantă acţională, gene-
rală, normativă –, principiul utilitarist sintetizează necesitatea unor alegeri, decizii, acte
ale căror efecte pozitive, dezirabile, bune să prevaleze asupra celor negative,
indezirabile, rele. În funcţie de context, principiul acesta este instrumentat şi în sensul
de a acţiona astfel încît consecinţele să fie dacă nu ale celui mai mare „bine” cu putinţă,
măcar ale celui mai mic „rău” cu putinţă; respectiv, în sensul alegerii a ceea ce dăunează
cel mai puţin.
Împlinirea „datoriei” – faţă de sine şi faţă de ceilalţi – constituie miezul princi-
piului deontologist. Conform acestuia, temeiurile acţiunii morale sînt „relative-la-
agent”; corectitudinea depinde de subiectul uman / agentul, aşa cum se găseşte el în
lume, cu relaţiile pe care el le întreţine, şi care întemeiază multe dintre datoriile sale;
totodată, „responsabilitatea” specială pe care el o are pentru felul în care acţiunile sale îl
influenţează dar îi afectează şi pe alţii.
Fundamentat în „imperativul categoric” al lui Immanuel Kant – propriu-zis,
imperativul moralităţii, poruncă a raţiunii, un principiu obiectiv, a priori, constrîngător
pentru voinţă –, principiul deontologist apare ca formulare a „legii morale universale”:
„acţionează ca şi cînd maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege

171
Vladimir Jankélévitch, op.cit., p.36.
172
John Stuart Mill, Utilitarianism, Ed.cit., p.194.
285
 Carmen COZMA

universală a naturii” şi a „respectului faţă de persoane”: „acţionează astfel ca să

foloseşti umanitatea atît în persoana ta, cît şi în persoana oricui altuia totdeauna în
acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”173. În esenţă, „imperativul
categoric” atrage atenţia asupra valorii respectului faţă de „libertatea” şi „demnitatea” la
care omul are a se ridica, în temeiul raţiunii şi bunei voinţe, dincolo de realitatea
empirico-fenomenală. Legea morală, „o lege a datoriei care porunceşte”, ca lege
supremă a libertăţii, este „sfîntă”; asemeni umanităţii din om (ca „scop în sine”,
„subiectul legii morale”).
Dincolo de rigorismul kantian, principiul deontologist îşi găseşte aplicabilitate
întotdeauna cînd în prim plan sînt „datoriile” de onorat în viaţa cotidiană şi în cea
profesională, ca veritabil ghid – precum propune W.D.Ross, în forma „datoriilor prima
facie”: a fidelităţii, a reparaţiei morale, a gratitudinii, a binefacerii, a nevătămării, a
conformării la cerinţele dreptăţii, a autoperfecţionării174.
Pentru toţi aceia care îşi concep viaţa sub patronaj transcendent divin, principiile
şi normele morale decurg din comandamentul lui Dumnezeu. Astfel, în tradiţia iudeo-
creştină, se impun „poruncile biblice” după care se conduc aparţinătorii celor două mari
religii, subordonîndu-şi comportamentul instanţei divine.
În genere, Decalogul demonstrează puterea unui organon de viaţă; fireşte, prin
interpretarea actualizată a celor două table cu porunci: primele 4, vizînd relaţia omului
cu Dumnezeu; iar următoarele 6, relaţiile omului cu semenii. Decalogul accentuează
însemnătatea cultivării iubirii, a credinţei şi încrederii, a sacralităţii vieţii, a dreptăţii, a
cinstei, a respectului şi disciplinei, a adevărului; în esenţă, a alegerii şi urmării
„binelui”, a făptuirii „binelui”, prin stîrpirea din rădăcini a „păcatului” ca întinare a
sufletului şi trupului omului.
Interesant este faptul că, tocmai date fiind valorile general-umane pe care se
bazează, nu de puţine ori, cele „zece porunci” sînt adaptate la standardele etice ale unor
profesiuni în mare vogă. Un exemplu, în acest sens, îl constituie şi cele „zece
recomandări de etică a computerului” formulate de Institutul de Etică a Informaticii
(Computer Ethics Institute), care interzic: „să utilizezi computerul pentru a face rău
cuiva, să obstrucţionezi munca altora, să tragi cu coada ochiului în fişierele altcuiva, să
foloseşti computerul pentru a fura, să depui mărturie falsă în defavoarea cuiva prin
intermediul computerului, să plagiezi producţia intelectuală a unei alte persoane pe
această cale”175.
Renunţînd la a impune, în chip constrîngător, „datoria”, prin sublinierea a ceea
ce nu trebuie făcut, evitînd, aşadar, interdicţia (cel mai adesea, cu efecte contrarii faţă de
ceea ce se urmăreşte!) folosită în Vechiul Testament, textul neotestamentar valorizează
forţa afirmativului, a îndemnului, sintetizînd în două „poruncile” / îndatoririle creşti-
nului, care devin: 1.”Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot

173
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, ed.cit., pp.231; 128.
174
cf. W.D.Ross, op.cit., pp.21-22.
175
apud Charles U.Larson, op.cit., p.70.
286
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

sufletul tău şi cu toată gîndirea ta”; şi 2.”Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”176.
Un principiu fundamental se conturează: principiul iubirii universale – de Dumnezeu şi
de oameni –, comandamentul moral în raport cu care toate celelalte norme sînt
subsidiare.
În spiritualitatea creştină, datoria-iubirea universală desemnează, deopotrivă,
„iubirea aproapelui”, ca şi „iubirea vrăjmaşilor” – magistrală întruchipare a activării
principiului răspunderii cu bine la rău. În miezul profund, această spiritualitate este o
morală a iubirii – în funcţie de care pot fi desfăşurate toate actele socotite valoroase
pentru om, pentru umanitate. În ultimă instanţă, „a iubi” înseamnă „a fi”; prin iubire se
dobîndeşte marea înţelepciune, suprema comuniune, adevărata libertate.
„Vălul ignoranţei” este conceptul propus de către John Rawls, în termenii unei
etici a „dreptăţii” explicate prin „corectitudine”, „nepărtinire”. Dezvoltat în baza
accentuării importanţei contractului / acordului intersubiectiv, raţional consimţit, justifi-
cat public, drept principiu moral, ar permite înţelegerea şi alegerea dintr-o perspectivă
imparţială, constitutivă chiar moralităţii.
Principiul rawlsian exprimă cerinţa ca participanţii la un contract să se detaşeze
de poziţiile în care se află, să revină la „poziţia originară” (sau „iniţială”), prin suspen-
darea diferenţelor particulare legate de rasă, vîrstă, culoare, sex, clasă, avere, talente,
sănătate, educaţie, rol-statusuri sociale, fiind tratate în situaţie de egalitate imaginară.
Plasarea în spatele „vălului ignoranţei” ar îngădui celor implicaţi alegerea, luarea deci-
ziei şi acţiunea potrivită moralmente, o protecţie a celor mai slabi şi reducere a riscu-
rilor; în ultimă instanţă, o bază justă, a echităţii, „vălul ignoranţei” garantînd imparţia-
litatea.
Potrivit lui Rawls, fiinţele raţionale care acţionează în propriul interes, în
„poziţia originară” în spatele „vălului ignoranţei” se pot pune de acord asupra a două
principii privind libertatea fundamentală şi distribuirea bunurilor sociale; ele apar astfel
formulate: „Fiecare persoană are un drept egal la cea mai extinsă libertate compatibilă
cu o libertate similară a celorlalţi.” Şi: „Inegalităţile sociale şi economice să fie: a) în
beneficiul cel mai mare al celor mai puţin avantajaţi şi b) ataşate funcţiilor şi poziţiilor
deschise tuturor sub condiţia unei corecte egalităţi a şanselor”177.
În sfera normativităţii etice, distingem şi alte principii de bază, precum:
principiul contractualist – axat pe exigenţa acordului între indivizi de a-şi reglementa
comportamentul în cadrul interacţiunilor sociale, presupunînd norme la care aceştia
aderă (explicit sau tacit), şi care pot fi justificate public; principiul vieţii în armonie cu
natura – dînd seama de corespondenţa „ethos-kosmos”, de necesitatea respectului faţă
de Legea Naturală – a urma natura mai degrabă, decît a merge împotriva ei! –, aşa cum
a fost formulat încă de către filosofii stoici, reactualizat în termenii eticii mediului,
acum, în plină afirmare (cu principiul respectului pentru natură susţinut, de pildă, de

176
Noul Testament cu Psalmii, Ed.Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1983.
177
John Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971, pp.60; 83.
287
 Carmen COZMA

către Paul Taylor)178; principiul simţului practic (sau al bunului simţ) – focalizînd
asupra cerinţei de a nu face rău celorlalţi pentru beneficiul propriu, de a nu adopta
indiferenţa atunci cînd stă în puterile noastre a interveni în sens benefic, de a ajuta pe
cei la nevoie dacă avem posibilitatea ori dacă ajutorul respectiv nu antrenează un pericol
major pentru noi, iar uneori chiar de a sacrifica interesul de sine pentru a proteja
interesele celorlalţi.
Principiilor şi regulilor devenite clasice, în spaţiul normativităţii etice li se
adaugă altele noi, configurate în baza îmbogăţirii continue a domeniilor experienţei
morale. Este cazul, de exemplu, al specificului normativ adus de etica discursului prin
aşa-numitul principiu fundamental de universalizare (U) – întemeiat ca regulă de
argumentare conducînd la consens între participanţi privind generalizarea normelor de
acţiune acceptabile. Este un principiu cu funcţionalitate dincolo de forme concret
particulare ale vieţii, în ideea garantării imparţialităţii formării judecăţii morale;
principiu pentru care Jürgen Habermas propune următoarea formulare: „Orice normă
valabilă trebuie să satisfacă condiţia că urmările şi consecinţele secundare, ce rezultă
anticipativ din respectarea ei universală pentru satisfacerea intereselor fiecărei persoane
individuale, pot fi acceptate fără constrîngere de toţi cei vizaţi”179.

2. Noţiunea de „cod etic” sau „cod deontologic”

Este tot mai evidentă, în cadrele dezvoltării actuale, însemnătatea unei etici a
praxis-ului pe domenii profesionale, angajînd în măsură sporită aspectele legate de
valoarea datoriei, de normativitate, de documente de reglementare.
Nevoia de practici etice este motivată de chiar dificultăţile cu care subiectul
uman se confruntă, nu de puţine ori luînd forma unor dileme ţinînd de polarităţile:
intern-extern, privat-public, de moment-în perspectivă, individ-grup, impuls-raţiona-
ment, necesităţi-posibilităţi, dorinţe, credinţe, interese, convingeri etc.
Aşezînd în orizontul înţelegerii importanţei conştiinţei datoriei şi acţiunii din
datorie (cadru de funcţionare a regulii, a normei), sfera etico-deontologică poate fi
abordată din două unghiuri:
a) dinspre oferta unor principii generale, a unor reguli consacrate ca fundamen-
tale pentru viaţa morală, şi care conduc la judecăţi şi decizii (ca derivate). Astfel, teoria
se dezvoltă în baza unui comandament superior (de ordin laic sau religios) ori în baza
regulilor şi principiilor moralităţii ca repere;
b) prin considerarea, propriu-zis, a praxis-ului cu situaţiile concrete, particulare;
deci, dinspre oferta cazuisticii, funcţie de care se pot extrage judecăţi, se iau decizii, de
felul: „Aceasta ar trebui să fac în situaţia X”. Estimarea este în raport cu exigenţa care
se articulează într-o anumită situaţie; „cazul” arată ceva ca fiind drept, bun, necesar;
totodată, putînd fi generalizat.

178
a se vedea Carmen Cozma, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, Ed.cit., pp.93-101.
179
Jürgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Ed.cit., p.116.
288
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Dubla perspectivă va fi oferind cuprinderea adecvată a spectrului disciplinei

noastre – deopotrivă, în elementele specifice şi generale, la nivel de individ dar şi de
comunitate, sub incidenţa unui principiu de universalitate: „al devenirii umane”, ca
orientare a echilibrului de atins în privinţa a cel puţin 3 interogaţii de fond ale omului:
„Ce trebuie să fac?”, „Ce vreau să fac?”, „Cum pot să împlinesc mai bine ceea ce
trebuie şi ceea ce vreau să fac?”
Reglementarea oricărei situaţii de muncă presupune formalizarea unui contract
social, ce angajează dimensiunea etică avînd ca scop: compromisul social; consensul
asupra valorilor; sănătatea şi securitatea muncii; asigurarea unei ordini în care agentul
să fie conştient că este dator binelui; convergenţa intereselor diferiţilor actori; acordul
dintre prescripţii legale, valori şi norme morale, dintre convingeri, dorinţe, necesităţi,
posibilităţi; susţinerea angajamentului, a responsabilităţii asumate.
Cu recurs la valoarea umană şi la principiul profesionalizării, vizînd
personalitatea în integralitatea datelor ei (şi) morale ce conferă calitate actului muncii şi
relaţiilor interpersonale, liniile majore ale Eticii şi Deontologiei ţin de conformarea
comportamentului profesional la reguli şi principii morale – „principiul respectului
pentru om”, „principiul datoriei de a munci”, „principiul lucrului bine făcut”, „princi-
piul respectului pentru valoare şi pentru lege”. Le identificăm prin raportarea
axiologică, fără a ignora imperativul rentabilităţii, dar sub control moral; încît, acţiunea
să fie mereu una „în beneficiul” – şi nu „în detrimentul” – umanului. Astfel, se regăsesc
şi în elaborările de principiu, orientative, în coduri.
Purtînd pecetea „juridicului” – prin înscrierea şi în cadrul dreptului securităţii
sociale –, normativitatea codurilor profesionale este una dominant morală, angajînd şi
criteriul exemplarităţii, a ceea ce merită a fi ales, urmat, făptuit. Datoria – la modul
generic – interferează cu virtutea, ca maximă a înţelepciunii şi autocontrolului în
relaţiile interpersonale, a colaborării, loialităţii, bunăvoinţei, respectului de sine şi
respectului reciproc, dreptăţii, utilităţii, solidarităţii, consensului, temperanţei.
Sub semnul integrităţii personale şi profesionale, imperativele morale generale
privesc: calitatea vieţii; apărarea drepturilor fundamentale ale omului, protecţia sănă-
tăţii, securităţii, bunăstării; satisfacerea nevoilor sociale; onestitate, încredere, corectitu-
dine, nondiscriminare, confidenţialitate, autodisciplină.
Pentru optima desfăşurare şi chiar prosperitatea profesiilor, acestea necesită
coduri etice. Textele care le alcătuiesc au funcţia unui vademecum mizînd pe simţul
moral al profesioniştilor vizaţi; în consecinţă, dispun de consimţămîntul tacit sau
explicit al acestora.
În limbajul curent, circulă mai multe sintagme pentru a desemna asemenea
documente: „cod etic” sau „cod deontologic”; „cod de comportament al onoarei sau de
conduită”; „cod de practică etică”; „chartă a unei profesii”; „chartă de acţiune”; sau
„declaraţie de principii”; sau, efectiv, „reguli de conduită”.
Specialiştii apelează la noţiunea de “cod” pentru a desemna instrumentul cu
ajutorul căruia, în limbaj simbolic (numeral-literal), se organizează principalele preve-
deri ţinînd de practicarea diferitelor profesiuni.
289
 Carmen COZMA

Termenul cod (derivat din lat. codex = culegere – de precepte, reguli, prescripţii)
desemnează un cadru de formalizare a unor reguli consensuale între parteneri, privind
modul de a acţiona într-un acelaşi spaţiu social – de exemplu, în interiorul unei
profesiuni comune.

Prin cod etic sau cod de deontologie se înţelege “ansamblul preceptelor care conduc
conduita persoanelor aparţinînd unor profesiuni organizate”180. Codul etic desfăşoară
standarde morale generale, principii şi norme, valori, ce modelează luarea deciziilor
privind cea mai adecvată acţiune. Este un cadru teoretic de referinţă pentru edificarea
asupra drepturilor şi datoriilor recunoscute pe grupe de profesiuni sau ocupaţii, care
se elaborează în acord cu legislaţia şi reglementările aplicate acestora, şi care trebuie
să prezinte caracter sintetic şi mai ales elasticitate pentru a permite modificări şi
completări determinate de evoluţia ulterioară, fără ca prin aceasta să-şi altereze
conţinutul de fond.
Furnizînd un model de comportament, codul etic reprezintă un contract moral
între beneficiari şi organizaţii, între membrii unei organizaţii – a cărei coeziune o
menţine –, prin angajarea “adeziunii” şi “devotamentului” agenţilor, a “încrederii” şi
“responsabilităţii”; este un mijloc de orientare a deciziilor şi acţiunilor profesioniştilor
vizaţi în relaţia lor cu clienţii. Prin oferta unui ideal, enunţînd valori şi principii unanim
recunoscute, “codul dă fiecăruia un sentiment de securitate, de forţă colectivă”;
menţinerea unor astfel de reglementări fiind “în scopul de a proteja interesul public” –
considerat de către tot mai mulţi exegeţi ca “principiu de drept al comunicării”181.
Născut din necesitatea unor reglementări de natură asociativă şi de autocontrol, ca
îndreptar axiologic-normativ, codul este şi un factor de evaluare a competenţei morale a
practicienilor într-un domeniu profesional – cu influenţă asupra evoluţiei de ansamblu a
societăţii. Standardele de comportament etic general acceptate au menirea de a asigura
obiectivitate şi acurateţe, context demn de încredere, prin stabilirea unor linii reciproce de
comunicare profesională, trebuind să satisfacă nevoile celor care le urmează.

În orice cod etic, standardele comune prescriu aderarea la valorile vieţii şi ale creaţiei,
respectul de sine şi faţă de semeni, devotamentul, disciplina, bunăstarea, dreptatea
socială, securitatea, onestitatea, bunăvoinţa, egalitatea şanselor, competiţia loială,
consensul asupra criteriilor în luarea deciziilor, protecţia vieţii şi a mediului etc.
Acestea sînt completate cu principii referitoare la: libertatea şi demnitatea persoanei,
legitimarea intereselor, transparenţa informaţiilor (dar, fără a leza persoana, fără a
provoca degradarea sau vătămarea condiţiei acesteia, respectînd dreptul la viaţa privată
şi la propria imagine), concomitent cu grija în manevrarea informaţiilor, confiden-
ţialitate, informare şi consimţămînt etc., de adaptat la circumstanţele sociale concret
determinate.

180
J.P.Buffelan, Etude de déontologie comparée dans les professions organisées en ordres, în Revue La
semaine juridique, nr.20, 1994.
181
Claude-Jean Bertrand, op.cit., pp.67; 173.
290
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

Adresîndu-se capacităţii umane de judecată autonomă, codul conţine reguli

etice-legale susţinute social, care îngăduie – în fapt, pretind – maleabilitate în punerea
lor în practică funcţie de context; numai astfel probînd rolul de a oferi standarde de
comportare “bune pentru individ” şi “bune pentru societate”. Tonalitatea în care sînt
elaborate codurile etice este elocventă pentru interferarea moralei cu dreptul în regle-
mentarea socială de conferire a unui spor de autoritate profesiilor. Se intervine cu o
logică juridică în calitate de principiu de organizare, de reglementare, de echilibru în
spaţiul social, în procesul “moralizării” acţiunii publice, în termenii unei noi etici a
responsabilităţii: o responsabilitate individuală pentru acte comune, principiul căpătînd
substanţă şi ca ceva impus, dar şi ca ceva dorit, “ca fiind conform cu dezvoltarea
fiecăruia”182.
Cu sintagma cod etic, în joc este tendinţa grupurilor profesionale de a asigura o
competenţă profesională, prin impunerea anumitor responsabilităţi şi obligaţii
membrilor lor, ca şi de a asigura încredere în aceştia din partea publicului. Un cod etic
este întemeiat pe principii fundamentale vizînd asigurarea “stării-de-bine” a
beneficiarului.
Corelată noţiunii de cod, etica şi deontologia reliefează aspectul “serviciu” al
funcţiilor profesionale, iar nu dimensiunea lor comercială. Cuprinzînd reguli statutare –
ce comportă şi proceduri judiciare de interpretare a cazurilor –, codul are şi o funcţie de
sancţionare; dar, prioritară este funcţia de a satisface “dorinţa estimării de sine şi a
recunoaşterii sociale în baza adeziunii la un ideal fondat din punct de vedere moral”183.

Ansamblu de competenţe practice, pe bază de cunoaştere, îndemînare, experienţă, un

set de îndatoriri stabilite pe criterii valorice, avînd funcţia de a reglementa activitatea
socio-profesională, codul etic (sau de deontologie, sau profesional) reprezintă un
instrument de analiză, evaluare, control în raport cu moralitatea ce trebuie activată în
diferitele tipuri de relaţionare socială, angajînd: concurenţă, dar şi cooperare;
individualism, dar şi întrajutorare; conflict şi consens; coerciţie şi liber arbitru.
În termenii deontologiei, interesează, dar, o serie de criterii pentru acţiunea
colectivă; respectiv, o codificare convenţională a unor valori şi norme prin care se
urmăreşte crearea unui cadru stabil şi aplicabilitate durabilă acestora.
Legalitatea interacţionează cu moralitatea. Dincolo de diferenţele dintre “adevă-
rul juridic” şi “adevărul moral”, dintre legea formal-juridică şi virtutea etică a dreptăţii,
există elemente comune între cele două compartimente sociale, nuanţate de chiar spec-
trul deontologiei. În genere, trebuie remarcat faptul că deontologia se găseşte între
morală şi drept, între opinia publică şi legea juridică scrisă. Într-un fel, ea premerge
dreptului, prin codurile de profil.

182
Gilles Lipovetsky, op.cit., p.308.
183
Encyclopédie Philosophique Universalle, II.Les Notions Philosophiques, Dictionnaire, tome 1, ed.cit.,
p.877.
291
 Carmen COZMA

Codul etic este un text reglementar, în acord cu legea, cu rost în procesul de

instituţionalizare a diverselor practici, în cadrul unei etici publice, conţinînd un
ansamblu de drepturi şi datorii pe care fiecare angajat le are în raport cu patronatul, cu
beneficiarii, cu partenerii, cu concurenţii, cu puterile publice.
Componentă a deontologiei, codul reprezintă un mijloc eficient de îmbunătăţire
a comportamentului etic din orice domeniu de activitate; înlesneşte şi o estimare a
progresului şi transformării mijlocului în cale pentru om, pe bază de: măsurare,
reperare, situare, organizare a valorilor, legitimînd cerinţe, interdicţii ori permisivităţi,
sancţiuni ori laude. Prin atare instrument, deontologia “susţine moralitatea unei profesii
şi protejează societatea de manifestări nepotrivite şi nedorite ale membrilor săi în
situaţii concrete”184.
Codul poartă pecetea legiferării, prin care se pune în operă “o exigenţă morală
comună şi minimală”; riscul ei fiind fie de a subestima această exigenţă consensuală şi
de a se lovi de tradiţii etice, fie de a supraestima “necesităţile practice ale administrării
şi a se însoţi cu o birocraţie a eticii”185. De unde, nevoia maleabilităţii în interpretarea
codurilor, dar printr-o întemeiere în cunoaştere şi înţelegere, în asimilarea şi practicarea
unei veritabile culturi morale, cu raportare la regula “justei măsuri”, a evitării răului / a
vătămării / a nocivului; respectiv, însuşirea principiului responsabilităţii unei opţiuni,
unei decizii, unui act, care să fie în favoarea, iar nu în detrimentul, spre folosul, iar nu
spre paguba subiecţilor implicaţi. Factor conducător trebuie să fie: respectul persoanei
şi al demnităţii sale – imperativul categoric / principiul kantian, care se impune tuturor.

Codurile de etică profesională se prezintă ca expresie a consensului exigenţelor, ca

reglementare a poziţiilor etice definitorii pentru ceea ce este permis sau nu. În anumite
cazuri, nota juridică este mai evidentă. Spre exemplu, în bioetică, în privinţa utilizării
organelor şi produselor corpului uman, a traficului de organe, a procreaţiei ori a morţii
asistate medical.
În ansamblu, importanţă prezintă prevederile codului profesional în valoarea lor
practică, de a contribui la realizarea dezideratelor umanităţii de: securitate, echitate,
respect, libertate, demnitate.
Împletire de drepturi şi datorii, într-un cadru moral sub semnul idealului, dar
dispunînd şi de forţa protecţiei legale angajate, codul profesional prezintă relevanţă
pentru chiar înţelegerea valorilor eticii: “datoria” şi “dreptatea”, în interdependenţă
firească, de reciprocă lucrare în viaţa personală şi publică – în esenţă, raportate la
conţinutul unor principii etice menite a înlesni transformarea unor aspiraţii (deopotrivă,
necesităţi şi aşteptări minimale pentru umanitate) în realităţi, încurajatoare pentru
evoluţia pozitivă a individului şi a societăţii.

184
Gabriel Gosselin, op.cit., pp. 29-30.
185
Idem, p.178.
292
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

3. Codul etic al Asistenţei Sociale

Ca în orice profesie, şi în cazul Asistenţei Sociale, normele cuprinse într-un cod

etic sau deontologic au menirea de a servi la:
– orientarea subiecţilor angajaţi;
– realizarea unui ghid de evaluare;
– îndrumarea activităţii;
– constituirea unui stimul pentru ridicarea nivelului profesional186, împletind
responsabilităţi şi practici profesionale, care se configurează în competenţe specifice
determinate de asigurarea autonomiei şi demnităţii profesionale.

Codul de etică profesională sau codul deontologic al Asistenţei Sociale se înfăţişează

ca un set comun de valori pe care se bazează munca profesională şi ştiinţifică, de
principii generale şi reguli care să acopere cele mai multe situaţii / cazuri posibile.
Este vorba de un set axiologic-normativ dinamic, aplicabil cazuisticii de fapt; un set de
standarde etice, dispunînd de o necesară flexibilitate în faţa înnoirilor, completărilor,
modificărilor etc., fără însă a se viola semnificaţia de fond.
Considerate în unitatea lor, principiile generale articulează o serie de repere
comune, pentru o conduită profesională morală cît mai eficientă, de dezvoltare a
potenţialului uman, în lumina idealului împlinirii de sine, afirmării intereselor legitime,
progresului individual şi social, precum:
- colaborare, colegialitate, respect şi exigenţă reciprocă, în interesul benefi-
ciarilor / clienţilor;
- extragerea maximei utilităţi, în beneficiul tuturor / al cît mai multora, din
pregătirea şi experienţa profesională, într-o practică sănătoasă în scopul atingerii celor
mai înalte performanţe;
- susţinerea intereselor clienţilor;
- respingerea oricărei forme de discriminare, asigurarea imparţialităţii;
- devotament şi spirit de dreptate;
- seriozitate, corectitudine, onorare a angajamentelor;
- neutralitate axiologică / obiectivitate;
- respectul confidenţialităţii informaţiilor şi folosirea responsabilă a acestora;
- sensibilitate la conflictele de interese şi capacitate de conciliere, în funcţie de:
context, motivaţii, consecinţe ale unei decizii / acţiuni etc.;
- acordare a asistenţei adecvate pentru a contribui la asigurarea unui climat de
evitare sau cel puţin de minimizare a răului;

186
cf. Justin Schlegel, L’évaluation dans les codes de déontologie, în Revue Française de Pédagogie,
nr.106, 1994.
293
 Carmen COZMA

- respect faţă de individualitatea clientului, faţă de autonomia / libertatea sa ca

fiinţă unică, respect faţă de persoana umană privită ca valoarea supremă;
- buna credinţă şi bunăvoinţă;
- slujirea adevărului, a binelui, a interesului nu doar personal, ci şi general;
- respectarea regulii de drept;
- simţul responsabilităţilor;
- recunoaşterea valorii semenului;
- promovarea stimei de sine şi faţă de celălalt;
- solicitudine în reţeaua relaţională, comunicaţională;
- protejarea opiniilor şi libertăţilor celorlalţi;
- prudenţă în utilizarea resurselor naturale şi respect pentru mediu.
Atingerea unei calităţi superioare a muncii, realizarea datoriei performanţei şi a
excelenţei constituie motivaţia de ansamblu. Sub semnul, mereu, al responsabilităţii,
îndeobşte trebuie avute în vedere, ca „principii”: respectarea libertăţii morale şi a
legalităţii.
Formularea exigenţelor nu trebuie să aducă atingere demnităţii şi libertăţii
persoanelor; totodată, valorile promovate să fie accesibile unor oameni concreţi, în stare
a satisface anumite imperative cerute de buna desfăşurare a activităţii lor.
Este necesară adecvarea normelor enunţate atît la „creşterea eficienţei profe-
sionale” (un criteriu major în societatea contemporană), cît şi la „respectul faţă de om în
libertatea sa individuală”. În consecinţă, regulile capătă formulări care să evite
contradicţia – sesizată de către Paul Ricoeur – declanşată de abordarea responsabilităţii
„concomitent ca o componentă a eficacităţii şi ca răspuns la cererea de autonomie a
indivizilor înşişi”187; respectiv, contradicţia dintre scopul maximizării productivităţii şi
dezvoltarea personală a subiecţilor – aceştia putînd să adere la imperativele profesiunii
fără a li se ştirbi autonomia, în ultimă instanţă demnitatea la care au dreptul.

Satisfacerea imperativului eficienţei în respectul vieţii (în genere), al umanului (în

special), în lumea contemporană, justifică din plin nevoia elaborării, adoptării şi
aplicării unor coduri de etică profesională; aceasta, prin valorificarea unui imens
potenţial cognitiv şi de multiplă experienţă, ce poate fi lesne selectat, structurat,
esenţializat şi vehiculat prin tehnologiile informatice.
De altfel, în ultimele decenii se înregistrează o revigorare a preocupărilor în
această direcţie. Ce se observă? Pe de o parte, problemele etice şi deontologice
angajează specialişti din diverse domenii şi lucrul în echipă. Pe de altă parte, numeroase
fiind dificultăţile în elaborarea de reguli deontologice comune profesiunilor sociale,
pentru depăşirea lor se cer îndeplinite anumite condiţii – ca cele semnalate de către
Xavier Dupont pentru chiar domeniul Asistenţei Sociale:
– participarea profesioniştilor înşişi în toate formele lor de reprezentare;
– formalizarea regulilor pornindu-se de la un soclu de valori comune;

187
Paul Ricoeur, Postface au Temps de la responsabilité, în Lectures 1, Paris, Le Seuil, 1991, p.184.
294
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

– valorizarea în formaţii iniţiale şi continue a conţinuturilor juridice şi etice;

– ameliorarea condiţiilor de exercitare a asistenţei sociale, care permit profesio-
niştilor să acţioneze cu discernămînt, beneficiind de suportul tehnic de care au nevoie;
– clarificarea repartiţiei responsabilităţilor tuturor participanţilor188.
În cele ce urmează, expunem Codul Etic Internaţional al lucrătorilor sociali – ce
a fost adoptat şi de Asociaţia Română pentru Promovarea Asistenţei Sociale (în cadrul
Conferinţei din 1997). Dar, înainte, luînd seama la un spaţiu cu tradiţie în acest
domeniu, aducem în atenţie Codul etic elaborat de British Association of Social
Workers, care cuprinde 12 principii practice, fundamentale, ale Asistenţei Sociale, şi
anume:
1. Cunoaşterea, îndemînarea şi experienţa să fie folosite în modul cel mai util în
beneficiul întregii comunităţi şi al tuturor indivizilor.
2. Respect pentru clienţi ca individualităţi şi apărarea demnităţii şi drepturilor lor.
3. Respingerea oricărei discriminări pe motive vizînd originea, rasa, statusul,
sexul, orientarea sexuală, vîrsta, eventuala invaliditate (sau handicap fizic),
credinţă ori „contribuţie socială”.
4. Autonomia clienţilor şi participarea lor la stabilirea deciziilor şi „organizarea
serviciilor”.
5. Susţinerea intereselor clienţilor chiar atunci cînd sîntem incapabili să-i ajutăm şi
oriunde „auto-protecţia este necesară”.
6. Responsabilitatea profesională are prioritate faţă de interesele personale.
7. Responsabilitatea pentru standardele naţionale şi internaţionale ale „serviciului
social” şi pentru „educaţia şi instrucţia permanentă” (mai exact: auto-educaţie şi
auto-instrucţie continuă).
8. Colaborarea cu „ceilalţi” în interesul clienţilor.
9. Claritate publică indiferent dacă este vorba de „capacitatea personală” sau
„organizaţională”.
10. Promovarea de servicii diverse potrivit diversităţii culturale şi etnice.
11. Confidenţialitatea informaţiei şi divulgarea acesteia numai pe bază de
consimţămînt sau în mod excepţional, „ca dovadă a unui pericol serios”.
12. Urmărirea condiţiilor de muncă (ale asistenţilor sociali) care fac posibilă „res-
pectarea acestor obligaţii-principii”189.

Asemenea valori şi principii se găsesc şi în Declaraţia Internaţională asupra

standardelor etice ale Asistenţei Sociale adoptată de Întrunirea Generală a Federaţiei
Internaţionale a Asistenţilor Sociali (FIAS), de la Colombo, Sri Lanka, 6-8 iunie 1994.
Bazîndu-se pe Codul Etic Internaţional al Asistentului Social Profesionist (pus
în discuţie şi recunoscut de FIAS încă din anul 1976), documentul amintit mai înainte
insistă asupra promovării valorilor şi principiilor generale ale comportamentului etic în

188
Xavier Dupont, Déontologie et travail social, în Revue „Echanges santé – social”, nr.70, 1993, p.44.
189
apud Vasile Miftode, Teorie şi metodă în asistenţa socială. – Elemente introductive –, ed.cit., p.224.
295
 Carmen COZMA

orizontul unei filosofii umanitare, în scopul asigurării contribuţiei Asistenţei Sociale la

dezvoltarea resurselor conform nevoilor şi aspiraţiilor unui individ, grup sau naţiune,
pentru atingerea împlinirii de sine, pentru obţinerea dreptăţii sociale, pentru îmbunătă-
ţirea vieţii în societate. Elaborată în vederea creşterii eficacităţii Asistenţei Sociale, ca
fundament etic al acesteia, Declaraţia Internaţională a FIAS solicită membrilor ei
adeziunea la următoarele principii:
„Fiecare fiinţă umană are o valoare unică, ceea ce justifică respectul moral faţă de ea.
Fiecare individ are dreptul la propria realizare în măsura în care nu încalcă acelaşi drept
al celorlalţi şi fiecare are obligaţia să contribuie la bunăstarea societăţii.
Orice societate, indiferent de forma sa, trebuie să asigure maximum de beneficii pentru
toţi membrii societăţii.
Asistenţii sociali trebuie să fie devotaţi principiilor de dreptate socială.
Asistenţii sociali au responsabilitatea de a pune în slujba clienţilor cunoştinţele şi
abilităţile lor pentru a contribui la ajutorarea indivizilor, grupurilor, comunităţilor şi
societăţii. Totodată, ei trebuie să se implice în soluţionarea conflictelor personal-sociale
şi a consecinţelor lor.
Asistenţii sociali trebuie să asigure cea mai bună asistare posibilă oricui le solicită
ajutorul sau sfatul, fără discriminări nedrepte bazate pe sex, vîrstă, deficienţă, culoarea
pielii, clasă socială, rasă, religie, limbă, orientare politică sau sexuală.
Asistenţii sociali respectă drepturile de bază ale omului, fie ei indivizi sau grupuri, aşa
cum sînt formulate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în alte convenţii
internaţionale ce au derivat din ea.
Asistenţii sociali trebuie să ia în considerare principiile de intimitate, confidenţialitate şi
folosire responsabilă a informaţiei în munca lor profesională. Asistenţii sociali vor
respecta confidenţialitatea dacă ea este justificată, chiar dacă legislaţia ţării lor nu este
în acord cu această cerinţă.
Asistenţii sociali trebuie să lucreze în deplină colaborare cu clienţii lor pentru interesul
acestora şi să ia în considerare şi interesul altor persoane implicate. Clienţii sînt
încurajaţi să se implice cît de mult posibil, dar trebuie să fie informaţi asupra riscurilor
şi beneficiilor ce pot rezulta din măsurile propuse.
Asistenţii sociali trebuie să aştepte în general de la clienţii lor o colaborare responsabilă
pentru a decide măsurile legate de viaţa lor. Constrîngerea, care poate fi necesară în
unele cazuri pentru soluţionarea problemelor unei părţi în dauna altei părţi implicate,
trebuie să fie precedată de o evaluare explicită şi atentă a revendicărilor fiecărei părţi
aflate în conflict.
Asistenţa socială este în dezacord cu sprijinul direct sau indirect acordat indivizilor,
grupurilor, forţelor politice sau structurilor guvernamentale care opresează fiinţe umane
prin terorism, tortură sau alte mijloace brutale.
Asistenţii sociali iau decizii justificate etic şi le respectă, luînd în considerare Declaraţia
Internaţională şi Standardele Etice Internaţionale pentru Asistenţii Sociali adoptate de
către asociaţiile lor profesionale naţionale”190.

190
Encyclopedia of Social Work, Washington D.C.: NASW 1995, pp.2661-2664.
296
 Etica şi deontologia Asistenţei Sociale

BIBLIOGRAFIE

Aristotel, Etica Nicomahică, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.

Benoit, Jacques, Graine dӎthique, Presses de la Renaissance, Paris, 2000.
Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European,
Iaşi, 2000.
Bond, E.J., Ethics and Human Well-Being. An Introduction to Moral Philosophy,
Blackwell Publishers Ltd., Oxford, 1996.
Bourdieu, Pierre, Raisons pratiques. Sur la théorie de l”action, Éditions du Seuil, Paris,
1995.
Cozma, Carmen, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, Ed.Universităţii
„Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001; ed. a 2-a, 2004.
Farrugia, Francis, Archéologie du pacte social. Des fondements éthiques et sociopoli-
tiques de la société moderne, Éditions L”Harmattan, Paris, 1994.
Fèvre, Louis, Le travail social. Théories et pratiques, Les Éditions de la Chronique
Sociale, 1993.
Gosselin, Gabriel, Une éthique des sciences sociales. La limite et l”urgence, Éditions
L”Harmattan, Paris, 1992.
Habermas, Jürgen, De l”éthique de la discussion, Les Éditions du Cerf, Paris, 1992.
Habermas, Jürgen, Morale et communication, Éditions du Cerf, Paris, 1986.
Jonas, Hans, Le principe Responsabilité, Éditions du Cerf, Paris,1993.
Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Ed.”Agora” S.R.L.,
Iaşi, 1992.
Kant, Immanuel, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed.IRI,
Bucureşti, 1995.
Larson, Charles U., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Ed.Polirom, 2003.
Lipovetsky, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice,
Ed.Babel, Bucureşti, 1996.
Lupasco, Stéphane, L”homme et ses trois éthiques, avec la collaboration de Solange de
Mailly-Nesle et Basarab Nicolescu, Éditions du Rocher, Jean-Paul Bertrand
éditeur, Monaco, 1986.
MacIntyre, Alasdair, Tratat de morală. După virtute, Humanitas, Bucureşti, 1998.
Miftode, Vasile, Teorie şi Metodă în Asistenţa Socială. Elemente introductive,
Ed.Fundaţiei „Axis”, Iaşi, 1994.
Miftode, Vasile (coord.), Dimensiuni ale Asistenţei Sociale. Forme şi strategii de
protecţie a grupurilor defavorizate, Ed.Eidos, Botoşani, 1995.
Mill, John Stuart, Despre libertate, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994.
Miroiu, Adrian (ed.), Teorii ale dreptăţii sociale, Ed.Alternative, 1996.
Miroiu, Mihaela. Blebea Nicolae, Gabriela, Introducere în etica profesională, Ed.Trei,
2001.
Monchablon, Alain, Cartea cetăţeanului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991.
Morar, Vasile, Moralităţi elementare, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001.
Rawls, John, A Theory of Justice, Cambridge, Massachussets, Harvard University Press,
1971.
Răşcanu, Ruxandra, Psihologie medicală şi Asistenţă Socială, Societatea Ştiinţă &
Tehnică, Bucureşti, 1997.
Williams, Bernard, Introducere în etică. Moralitatea, Ed.Alternative, Bucureşti, 1993.

297
 PSIHOSOCIOLOGIA
ORGANIZAŢIILOR

Prof. dr. Doina BALAHUR

I. Omniprezenţa organizaţiilor

II. Aspecte teoretice şi metodologice

III. Metafore ale organizaţiei: orientări şi curente în

sociopsihologia organizaţiilor

IV. Organizaţia postmodernă

V. Managementul organizaţiilor. Managementul

calităţii totale

VI. Aspecte şi dimensiuni sociopsihologice

ale organizaţiei de asistenţă socială
 Psihosociologia organizaţiilor

I. Omniprezenţa organizaţiilor

I.1. Lumea multicentrică şi reţelele organizaţionale

Raportul Issues in Global Governance1 elaborat în 1995 de Comisia Naţiunilor

Unite pentru Guvernare Globală (United Nations Global Governance Comission),
observa faptul că a devenit un loc comun creşterea explozivă a populaţiei in ultima
jumătate de secol. Populatia globului se cifrează la ora actuală la peste 6 miliarde de
locuitori şi se estimează că in 2025 va ajunge la 8 miliarde.
Mai puţin observată şi analizată este o explozie asemănătoare, respectiv aceea a
mecanismelor prin care oamenii îşi concertează acţiunile spre a face faţă provocărilor
vieţii cotidiene. Oamenii reclamă din ce în ce mai multe organizaţii spre a-şi satisface
nevoile şi dorinţele.

Într-adevăr – remarcă acelaşi raport – deoarece nevoile şi dorinţele oamenilor sunt

satisfăcute mult mai eficient prin intermediul acţiunii organizate, s-a înregistrat o
adevărată explozie organizaţională care trebuie văzută şi ca o consecinţă a creşterii
populaţiei.
Proliferarea organizaţiilor trebuie corelată şi cu dinamica tehnologiilor care a
contribuit la reducerea distanţele economice, politice, sociale şi geografice, la creşterea
complexitatii si interdependenţelor in societatea contemporană.
Organizaţiile sunt astăzi prezente la toate nivelurile activităţii umane, incepând
cu grupurile si comunităţile locale continuând cu reţelele organizaţionale regionale,
statele naţionale si comunitatea internaţională. Societaea contemporană este marcată
deci nu numai de creşterea populaţiei dar şi de densitatea reţelelor
organizaţionale, de dificultătile generate de aceste doua procese, guvernare globală
fenomen caracterizat de sociologi prin sintagma “guvernare globală”.

Organizaţiile reprezintă, după unii autori, trăsătura caracteristică, dominantă a

societăţii moderne. Deşi au fost prezente şi în civilizaţiile mai vechi, numai în
societăţile moderne, industrializate organizaţiile au devenit forma socială prepon-
derentă de realizare a unor obiective extrem de diverse.

1
Rosenau, N.James, “Organizational Proliferation in a Changing World”, in Issues in Global
Governance, Papers Written for the Commission on Global Governance; Kluwer Law International,
Amsterdam, 1995.
301
 Doina BALAHUR

T. Parsons2 nota, de altfel, că dezvoltarea organizaţiilor este principalul

mecanism prin care, în societăţile cu nivele ridicate de diferenţiere, devine posibilă
realizarea unor obiective care depăşesc simplele acţiuni individuale.
Deşi organizaţiile sunt acum omniprezente, dezvoltarea lor a fost suficient de
gradată astfel încât proliferarea lor din ultimele doua secole s-a realizat aproape pe
neobservate. Răspândirea birocraţiilor publice în fiecare sector şi înlocuirea afacerilor
de familie de către corporaţie constituie o revolutie în structura socială, însă una mai
puţin remarcată până de curând (R. Scott)3. Charles Lindblom observa în acest sens că:
“Fără a stârni prea multă agitaţie sau rezistenţă, proliferarea organizaţiilor
constituie o adevărată o revoluţie, pentru care, însă, nu s-au ridicat steaguri. Ea a
transformat pe nesimţite vieţile noastre, în timp ce, neatenţi la ceea ce se
întâmplă, americanii si europenii dezbăteau în schimb probleme de genul
socialismului, populismului, clericalismului, chartismului şi colonialismului. Ea
stă acum drept mărturie a discrepanţelor dintre ceea ce cred oamenii că fac si
lumea pe care de fapt o construim”4.

reţea internaţională Proliferarea organizaţiilor generează o vastă reţea internaţională – o

lume multicentrică
lume multicentrică – în care se întâlnesc statele, agenţiile guverna-
mentale şi organizaţiile non-guvernamentale (a se vedea tabelul 1).
Analiza sociologică şi psihosociologică a organizaţiilor suportă impactul
mutaţiilor profunde – radicale aş fi tentată să spun – care au loc la acest început de secol
şi mileniu. Aceste mutaţii se înregistrează atât la nivelul structurii şi complexităţii
muncii, al gradului de informatizare, la nivelul interconexiunilor dintre diferite
organizaţii, valorilor organizării şi managementului, etc., cât şi la acela al cunoaşterii
organizaţiilor.
Abandonarea discursului modern a influenţat covârşitor paradigmele tradiţionale
ale disciplinelor socio-umane, şi deci şi ale analizei psihosociologice asupra
organizaţiilor. În secţiunea următoare vă propun o schiţă a acestor schimbări petrecute
în mediul extraorganizaţional precum şi în cunoaşterea asupra organizaţiilor. Ea
intenţionează să vă ofere o imagine provizorie a pluralismului factorilor şi direcţiilor de
analiză care influenţează astăzi organizarea şi managementul instituţiilor profit şi non-
profit – deci şi ale organizaţiei de asistenţă socială. Unele direcţii le semnalez chiar de la
început, în următoarele două secţiuni, iar altele vor fi discutate pe parcursul incursiunii
în studiul actual al organizaţiilor.

2
Parsons, T, Structure and Processes in Modern Societies, Glencoe, III Free Press, 1960, p.41.
3
Scott, W.Richard, Organizations. Rational, Natural and Open Systems, Simon and Schuster, Englewood
Cliffs, New Jersey, 1998.
4
Lindblom, Charles, Politics and Markets, Basic Books, New York, 1977, p. 93.
302
 Psihosociologia organizaţiilor

Lumea centrată pe state Lumea multi-centrică

Numărul de actori
Dilema esenţială a actorilor Securitatea
Obiectivele esenţiale ale
actorilor
Mijloace de ultimă instanţă
pentru realizarea scopurilor
Priorităţi normative
Moduri de colaborare
Scopuri ale acţiunii curente
Reguli care guvernează
interacţiunea dintre actori
Distribuţia puterii între
actori
Modele de interacţiune
între actori
Localizarea conducerii
Posibilităţile de schimbare
Controlul asupra
rezultatelor
Bazele structurilor
decizionale
În jur de 200 Sute de mii
Autonomia
Păstrarea integrităţii teritoriale Creşterea participării pe pieţele
internaţionale; menţinerea
integrării subsistemelor
Forţa armată Refuzul de a colabora
Menţinerea suveranităţii şi a Extinderea drepturilor omului
ordinii de drept şi a bunăstării
Alianţe formale ori de câte ori Coaliţii temporare
este posibil
Limitate Nelimitate
Practicile diplomatice Ad-hoc, situaţionale
Ierarhie întemeiată pe putere Egalitate relativă
Simetrică Asimetrică
Marile puteri Disipată între diferiţi actori
Relativ reduse Relativ ridicate
Centralizat Difuz
Autoritatea formală, dreptul Variate tipuri de autoritate
formală şi informală

Tabel. 1.

I.2. Mutaţii la nivelul pieţei forţei de muncă: flexibilizarea muncii.

Factori micro şi macro-sociali

Pentru o îndelungată perioadă de timp birocraţiile au pus la dispoziţie un loc de

muncă şi au garantat un venit sigur angajaţilor. Prin dezvoltarea pieţelor interne ale
muncii birocraţiile au făcut posibilă proiectarea pe termen mediu şi lung a carierei şi
dezvoltării profesionale, au iniţiat politici de personal menite să încurajeze
angajamentul pe termen lung al salariatului. Sub impactul unor factori de natură micro-
şi macrosocială această tradiţie este în declin. Noile tendinţe sunt sintetizate la nivelul

303
 Doina BALAHUR

analizei sociologice prin conceptul de flexibilitate a pieţei forţei de

flexibilitatea pieţei muncă.5 Ea are un impact esenţial asupra structurii şi
forţei de muncă
managementului organizaţional actual.
Factorii care au generat flexibilitatea muncii şi a pieţei forţei de muncă. Flexibilitatea
este efectul unei multitudini de factori dintre care cei mai influenţi sunt:
1) globalizarea capitalului;
2) globalizarea producţiei;
3) complexitatea şi fragmentarea pieţelor;
4) industrializarea “lumii a treia”;
5) impactul tehnologiei informaţiilor;
6) dezvoltarea sectorului serviciilor;
7) un curent (care a debutat în sectorul public) de delimitare şi ierarhizare mai strictă
între activităţile care constituie “nucleul central” al organizaţiilor şi cele cu caracter
temporar sau auxiliar;
8) la nivelul Uniunii Europene acestor factori li se adaugă politica Comisiei Europene
de diminuare a costurilor sociale ale muncii;
9) presiunea unor organisme internaţionale (OECD) pentru implementarea flexibilităţii
pe piaţa forţei de muncă;
10) confruntarea cu rate ridicate ale şomajului de lungă durată;
11) necesitatea asigurării accesului femeilor pe piaţa forţei de muncă (feminizarea
muncii) şi a asigurării unui echilibru între sexe în utilizarea forţei de muncă;
12) declinul modelului birocraţiilor tradiţionale spre a face loc unor forme de organizare
creativ-inovative structurate în jurul “cultului clientului”, al clientului ca un “co-
manager” (noul managerialism);
13) estomparea diferenţelor majore dintre organizaţiile profit şi non-profit sub impactul
noului managerialism şi al managementului calităţii totale; etc

Definiţia şi tipologia flexibilităţii

Flexibilitatea este definită ca acea capacitate a pieţei, precum şi a agenţilor care
operează în cadrul ei, de a răspunde la schimbarea condiţiilor economice şi de
conducere apărute în sfera activităţii de muncă.6

Beatson distinge între micro-flexibilitate care operează la nivelul organizaţiei

individuale (micro-flexibilitate) şi macro-flexibilitate care operează la nivel socio-

5
Murton, A, “Labour Markets and Flexibility - current debates and European dimension” în J. Barry,
J.Chandler, H.Clark, R.Johnston, D.Needle (Eds), Organization and Management. A Critical Text,
Business Press, 2000.
6
Beatson, M., Labour Market Flexibility, Shefield University Press, Employmenz Department Research
Series, No.48, DfEE, 1995, p.1.
304
 Psihosociologia organizaţiilor

economic agregat. De interes pentru ilustrarea impactului mutaţiilor în sfera muncii

asupra structurării şi conducerii organizaţiei este micro-flexibilitatea.

Flexibilitatea la nivelul organizaţiei

La nivel organizaţional, Beatson7 distinge între trei tipuri de flexibilităţi:
a) Flexibilitatea numerică (pe bază extensivă). Ea constă în utilizarea forţei de muncă
în sistemul normelor reduse de muncă şi al angajărilor cu caracter temporar, pe un
număr determinat de ore sau perioadă. Acest tip include şi ceea ce se numeşte
flexibilitatea la distanţă. Ea este practicată în special în relaţiile cu experţii şi
specialiştii de înaltă calificare, care lucrează pe bază de contract prin care se obligă
să realizeze un anumit tip de activităţi (expertize, rapoarte, etc) fără însă să fie
angajaţi ai organizaţiei (freelancers). Tot aici se integrează şi practica sub-
contractării anumitor activităţi cu alte organizaţii sau persoane.
b) Flexibilitate de tip intensiv. Ea este legată de aşa numita flexibilitate funcţională şi
de flexibilitatea temporală. Prima se referă la flexibilitatea prezentă la nivelul
diferitor compartimente funcţionale ale organizaţiei şi presupune achiziţia
cunoştinţelor/deprinderilor şi perfecţionarea profesională pe baza pregătirii la locul
de muncă (on-the-job-training). În cadrul acestui tip de flexibilitate pluricalificarea
şi plurispecializarea sunt frecvent întâlnite. Ele oferă angajatului posibilitatea de a
acoperi cerinţele mai multor posturi din organizaţie. Al doilea tip se referă la
utilizarea intensivă a forţei de muncă. Programul de muncă distribuit pe toate cele 7
zile ale săptămânii sau activitatea realizată peste orele de program ilustrează
flexibilitatea temporală.
c) Flexibilitate financiară. Ea se referă la o mai bună corelare a veniturilor cu
performanţele organizaţionale şi individuale.
Între formele de flexibilitate, Beatson menţionează de asemenea, mobilitatea
forţei de muncă. Acest tip de flexibilitate este extrem de încurajat în unele ţări ale
Uniunii Europene. Olanda şi Anglia, de exemplu, acordă reduceri (sau chiar scutiri pe
perioade determinate) ale impozitului pe veniturile salariale şi reducerea vechimii
minime pentru pensionare celor care îşi desfăşoară activitatea în alte ţări – în special
non-membre ale Uniunii.
Tipul de flexibilitate practicat de o anumită organizaţie este influenţat de
sistemul reglementărilor pieţei muncii, de negocierile dintre patronat şi sindicate, de
particularităţile pieţei forţei de muncă, de sistemul de educaţie şi pregătire profesională.
Configuraţia particulară a acestor factori face improbabilă practicarea simultană a
tuturor tipurilor de flexibilitate la nivelul uneia şi aceleiaşi organizaţii.
În Uniunea Europeană s-a acumulat deja o experienţă semnificativă în domeniul
flexibilităţii (pe toate tipurile) pieţei forţei de muncă. De exemplu, în perioada 1987-

7
Ibidem, pp. 2-3.
305
 Doina BALAHUR

1990 o treime din locurile de muncă nou create în Uniunea Europeană au fost cu durată
determinată sau temporare. Ele au fost în general ocupate de tineri (bărbaţi în special)
sub 25 de ani. Distribuţia pe ţările Uniunii Europene diferă însă semnificativ. Trei
sferturi dintre locurile de muncă nou create – în acest sistem – au fost în Spania şi ţările
Scandinave. În Anglia ele n-au depăşit 6%. Tipul de flexibilitate practicat în Uniunea
Europeană variază, de asemenea, între sistemul organizaţiilor publice şi private ca şi
între cele profit/non-profit.
Studiile sociologice asupra pieţei forţei de muncă din Uniunea Europeană
evidenţiază un fenomen de “feminizarea forţei de muncă”. Efectul “muncii femeilor” se
feminizarea forţei diseminiează în segregarea pe sexe a pieţei forţei de muncă. Într-un
de muncă studiu realizat în 1996 C. Hakim8 observa că forţa de muncă s-a
polarizat într-o piaţă secundară dominată de femei caracterizată prin
locuri de muncă cu durată redusă de lucru şi cu rate ridicate ale fluctuaţiei, în timp ce
piaţa principală a forţei de muncă este dominată de bărbaţi şi se caracterizează printr-o
ofertă de locuri de muncă cu durată nedeterminată şi rate reduse ale fluctuaţiei.

Trebuie reţinut faptul că schimbările intervenite la nivelul muncii reprezintă doar unul
dintre factorii, enumeraţi ilustrativ şi nu exhaustiv mai sus, care au generat mutaţii
semnificative la nivelul structurării şi conducerii organizaţiilor publice/private,
profit/non-profit.

8
Hakim, C., Key Issues în Woman s Work, Athlone Press, London, 1996, p.162.
306
 Psihosociologia organizaţiilor

II. Aspecte teoretice şi metodologice

ale cercetării organizaţiei

În seria mutaţiilor care au determinat regândirea şi reconstrucţia teoretică în

disciplinele socio-umane precum şi în cele organizaţionale fără îndoială că trecerea de la
paradigma modernă la cea postmodernă ocupă un loc esenţial.

A) Paradigme ale cercetării organizaţiei

În această secţiune am să vă reamintesc doar câteva aspecte pe care le-aţi studiat

în detaliu la cursul de metodologie şi epistemologie pe care l-aţi parcurs în primul an de
studiu. Este o idee cu care deja sunteţi familiari, respectiv aceea că o anumită
construcţie teoretică sau model porneşte întotdeauna de la o serie de supoziţii şi ipoteze
cu privire la obiectul pe care-l propun analizei. Opţiunea pentru setul opoziţiilor iniţiale
este extrem de importantă deoarece ea orientează întreg demersul cognitiv, selecţia unor
anumite metode de cercetare, îşi pune amprenta asupra interpretării rezultatelor, etc. În
secvenţa care urmează accentuez doar câteva idei şi aspecte dezvoltate în cadrul
epistemologiilor non-convenţionale care s-au dovedit a fi extrem de utile în studiul
organizaţiilor şi al managementului.

Pentru a înţelege organizaţia în complexitatea sa trebuie să ne raportăm la relaţiile

dintre diferite modele teoretice şi paradigmele de cunoaştere mai largi pe care s-au
fundamentat.

A.1. Conceptul de paradigmă

Conceptul de paradigmă a devenit cunoscut prin lucrările lui Th. Kuhn.9 Kuhn a
atribui conceptului de paradigmă trei semnificaţii :
a) Paradigma ca modalitate de a vedea realitatea;
b) Paradigma ca modalitate de organizare şi grupare şcolilor de cunoaştere ştiinţifică în
funcţie de anumite tipuri de realizări ştiinţifice;
c) Paradigma ca strategie de rezolvare a problemelor ştiinţifice normale.

9
Kuhn,Th., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
307
 Doina BALAHUR

Una dintre cele mai importante implicaţie pentru metodologia de analiză şi

cunoaştere în disciplinele socio-umane în general, în cele organizaţionale în special, o
are tratarea paradigmelor ca moduri alternative de a vedea realitatea. În această
accepţiune, termenul de paradigmă este folosit în sensul său metateoretic spre a
desemna o viziune explicită sau implicită asupra realităţii. Valoarea epistemică şi
metodologică a unei atare semnificaţii a conceptului de paradigmă rezidă în faptul că
permite identificarea a ceea ce este comun unor perspective teoretice care, la un nivel
superficial, pot apare ca fiind foarte diverse şi diferite. O paradigmă metateoretică poate
include diferite şcoli de gândire – comunităţi ştiinţifice în terminologia folosită de
Kuhn.

A.2. Paradigme de cunoaştere în sociopsihologia organizaţiilor

Gareth Morgan10 aprecia că teoria socială în general, cea organizaţională în

special, ar putea fi analizată în termenii a patru paradigme, a patru viziuni largi asupra
realităţii. Fiecare paradigmă se caracterizează printr-un set diferit de supoziţii
metateoretice despre natura ştiinţei, specificul demersului cognitiv în disciplinele socio-
umane, natura schimbării şi creşterii cunoaşterii în aceste domenii, etc. Fiecare dintre
aceste patru paradigme – funcţionalistă, interpretativă, umanist-radicală şi structuralist
radicală- este reprezentată printr-o reţea de şcoli de gândire, diferenţiate ca tip de
demers şi perspective de abordare, dar împărtăşind supoziţii comune referitoare la
natura realităţii pe care o cercetează.

A.2.1. Paradigma funcţionalistă

Această paradigmă se întemeiază pe presupunerea că societatea reprezintă o
realitate concretă, sistemică care generează o ordine determinată.
Această supoziţie ontologică încurajează credinţa în posibilitatea unei ştiinţe
sociale obiective, eliberată de orice intervenţie subiectivă a valorilor. Dintr-o
asemenea perspectivă cercetătorul ar fi detaşat de scena realităţilor sociale (este
un observator extern) pe care doreşte să le investigheze prin intermediul unor
metode şi tehnici apropiate ca rigoare de cele din ştiinţele naturii.

A.2.2. Paradigma interpretativă

Paradigma interpretativă porneşte de la o supoziţie opusă. Ceea ce este de regulă
catalogată drept realitate socială nu are o existenţă concretă ci este produsul
experienţei subiective şi intersubiective a individului. Societatea este înţeleasă
din punctul de vedere al participantului la acţiune şi nu al unui observator
detaşat.

10
Morgan, G (1992) : “Paradigms, Methaphors and Puzzle Solving “ în J.Henry (Ed.) Creative
Management, London, Sage Publications, p.83-86
308
 Psihosociologia organizaţiilor

Ca şi demersul funcţionalist, paradigma interpretării se întemeiază pe supoziţia

şi credinţa că există o structură şi o ordine inerente vieţii sociale. Spre deosebire
însă de funcţionalism, pentru demersul interpretativ, o ştiinţă socială obiectivă
este un scop irealizabil. Ştiinţa este văzută ca o reţea de jocuri de limbaj bazată
pe reguli şi concepte subiectiv determinate pe care cercetării le inventează şi le
folosesc.

PARADIGMA PARADIGMA
FUNCŢIONALISTĂ INTERPRETATIVĂ

PARADIGME ALE
SOCIOLOGIEI
ORGANIZAŢIILOR
PARADIGMA
PARADIGMA STRUCTURALIST
UMANIST RADICALĂ RADICALĂ

A.2.3. Paradigma umanist-radicală

Paradigma umanist radicală pune accent, ca şi viziunea interpretativă, pe

construcţia realităţii sociale. Sub influenţa lui M.Foucault această paradigmă pune
accent pe fenomenele de patologie a conştiinţei apreciind că fiinţa umană devine captivă
în lumea pe care chiar ea a creat-o. Această perspectivă se întemeiază pe credinţa că
procesul de construcţie a realităţii poate fi influenţat de fenomenele psihice şi sociale
care direcţionează, constrâng şi controlează mintea fiinţei omeneşti în modalităţi care o
alienează de adevăratul său potenţial. Critica umanist radicală actuală este centrată pe
aspectele alienante ale diferitor moduri de gândire şi acţiune care caracterizează
societatea industrială.

A.2.4. Paradigma structuralist-radicală

Pentru paradigma structuralist radicală societatea este o realitate concretă, o

structură ontologică reală. Ea reprezintă o existenţă independentă de modurile în care
este percepută şi se caracterizează prin tensiuni şi contradicţii intrinseci între elemente
opuse.

Fiecare paradigmă este la originea unor metafore care întemeiază teorii şi modele
opuse de analiză socială şi are implicaţii radical diferite pentru studiul organizaţiilor.
Shema următoare redă intuitiv această situaţie (G. Morgan , 1998, p. 9.).

309
 Doina BALAHUR

PARADIGME
realităţi alternative

METAFORE
baza şcolilor
de gândire

REZOLVAREA
PROBLEMELOR
NORMALE, pe baza
diferitor metode
şi texte

B. Rolul cunoaşterii euristice în cercetarea

şi managementul organizaţiilor

Modernitatea ca proiect de emancipare s-a întemeiat pe un set de credinţe între

care rolul raţionalităţii ştiinţifice deţine un loc central. Pentru moderni lumea este văzută
ca un sistem care intră treptat sub controlul acţiunii umane, pe măsura creşterii
cunoaşterii ştiinţifice. Numele sub care se prezintă acest proiect sunt diferite –
pozitivism, empirism, ştiinţă, etc. Toate împărtăşesc în comun credinţa în puterea minţii
raţionale de a înţelege natura, “realitatea obiectivă”. Tot ce ţine de subiectivitate –
emoţii, sentimente, imaginaţie, valoare, etc. – sunt reziduuri de care orice cunoaştere
care aspiră la obiectivitate şi raţionalitate ştiinţifică trebuie epurată.
Declinul mitul raţionalităţii obiective – ca singura cale de cunoaştere “adevărată” – a
fost provocat, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, din mai multe direcţii.
Ernest Cassirer11 repunea în discuţie mitul minţii exclusiv raţionale şi al unei
“realităţi obiective” situate “dincolo” de subiectul cunoscător.
„(...) mintea omenească se exprimă prin configuraţii simbolice proprii, determinate
nu atât de lume, cât mai ales îndreptate asupra lumii (…) Aceste configuraţii
simbolice nu sunt moduri în care se revelă spiritului un real în sine, ci căi pe care
acesta le urmează în obiectivarea sa, adică în autorevelarea sa”.
Cassirer a atras atenţia asupra rolului simbolismului non-verbal (imaginea) şi a celui
verbal (metafora) în construcţia realităţii.
H. Bergson făcea distincţia între intelectul analitic şi intuiţie. Intelectul analitic
are o funcţie limitată, considera Bergson. Structura şi funcţiile sale sunt potrivite
11
Cassirer, E., Language and Myth, NY: Dover, 1946; E. Cassirer, The Philosophy of Symbolic Forms,
Yale University Press, 1955.
310
 Psihosociologia organizaţiilor

analizei, adică pentru separarea aceea ce este unificat, în părţile sale componente. El
cunoaşte “distrugând” obiectul. Esenţa, spunea Bergson, este dinamică, pulsează,
trăieşte existenţa la nivelul unui continuum şi poate fi sesizate doar prin intuiţie. Ca
formă de cunoaştere, intuiţia este “conştiinţă imediată, o conştiinţă aproape imposibil de
despărţit de obiectul văzut”12. Intuiţia, spunea Bergson, se asemănă cu conştiinţa
artistică.
În artă, R. Huyghe vorbea de două limbaje complementare cu modalităţi de
expresie diferite. Unul explică cu ajutorul ideilor şi al înlănţuirilor lor (“ideea cuvânt”);
celălalt este imagine adică “proiecţie imediată şi iraţională care surprinde psihismul în
gestaţie, uneori chiar la origine, înregistrând, fără să-i stăvilească dezvoltarea acţiunea
creatoare, înainte de a fi închisă în tiparele intelectuale”13.
“A doua cale de cunoaştere” – intuitiv-sintetică – identificată de filosofi, artişti,
cercetători şi oameni de ştiinţă, a primit nume diferite – intuiţie, iluminare, incubaţie,
gândire verticală-gândire laterală (E. de Bono), night journey (A. Koestler), janusian
thinking (A. Rothenberg), mon sosie tenebreuse (P. Eluard), etc. Ea a constituit o temă
predilectă a studiilor şi cercetărilor de psihosociologie a creaţiei şi inovaţiei. Aceste
cercetări au pus în evidenţă prezenţa şi rolul structurilor imaginativ-nonraţionale nu
numai în cunoaşterea artistică, dar şi în cea ştiinţifică. Acest tip de cunoaştere dublu
dimensionată intervine – în diferite proporţii – în orice act de cunoaştere.

Conceptul de cunoaştere euristică surprinde acest dublu caracter al oricărui act de

cunoaştere de a fi dublu dimensionat – intuitiv-sintetic şi verbal-logic.
Valenţele novatoare ale acestui concept sunt multiple14. Tratarea cunoaşterii din această
dublă perspectivă este la originea apariţiei unor epistemologii non-convenţionale, la
reconsiderarea specificului cunoaşterii în diferite domenii (care prin tradiţie au fost
considerate apanajul gândirii logic-raţionale), a naşterii unor metode şi tehnici de
valorizare în diferite activităţi – inclusiv în management – a potenţialului cognitiv-
imaginativ al proceselor intuitiv sintetice, unor noi strategii şi modele de proiectare a
viitorului, etc. Implicaţiile pentru analiza psihosociologică a organizaţiei vi le prezint
mai jos. De altfel, analiza organizaţiei din perspectiva cunoaşterii euristice – a rolului
imaginii, metaforei, a analogiilor îndepărtate, etc. – a favorizat reconstrucţia postmo-
dernă a psihosociologiei organizaţionale.

C. Rolul cunoaşterii euristice în analiza organizaţiilor:

statutul epistemic al metaforei

Rolul metaforei – ca formă a cunoaşterii euristice – în analiza organizaţiilor a

fost consacrat de studiul publicat de Gareth Morgan în 1986 – Images of

12
Bergson, H., „Creative Mind”, în S.E. Stumpf, Philosophy: History and Problems, McGrew Hill
Books, 1983, p. 366.
13
Huyghe, R., Dialog cu vizibilul, Bucureşti, Edituta Meridiane, 1981, p. 247.
14
Balahur, D., Sfârşitul Civilizaţiei Turnului Babel. Creativitate. Personalitate. Dezvoltare Iaşi, Editura
Performantica a Institutului Naţional de Inventică, 1997.
311
 Doina BALAHUR

Organizations15 (Imagini ale Organizaţiilor). După Morgan analiza activităţii de

cercetare ştiinţifică conduce la o imagine diferită asupra proceselor pe baza cărora
oamenii de ştiinţă construiesc teoriile şi modelele de înţelegere din diferite discipline.
Această construcţie se întemeiază pe metafore pe care ei le aleg explicit sau implicit
pentru a dezvolta cadrul analizelor pe care le realizează. Morgan consideră că şcolile de
gândire din teoria organizaţiilor se întemeiază pe intuiţii asociate cu diferite metafore.
Aceste procese –intuiţia şi metafora – au implicaţii importante pentru procesul
construcţiei teoretice.

Utilizarea metaforei în cercetarea unei anumite probleme serveşte la generarea unei

imagini. Această imagine poate furniza baza cercetării ştiinţifice întemeiate pe
încercarea de a descoperi în ce măsură anumite caracteristici ale metaforei se regăsesc
în subiectul cercetat16.
Activitatea de rezolvare a problemelor în cadrul ştiinţei normale este de acest tip.
Oamenii de ştiinţă examinează, operaţionalizează şi evaluează implicaţiile intuiţiei
metaforice pe care se întemeiază – implicit sau explicit – activitatea lor. O asemenea
orientare a atenţiei presupune un ataşament iraţional faţă de imaginea subiectului
investigat, deoarece fiecare intuiţie metaforică oferă numai o perspectivă parţială
asupra fenomenului care a inspirat-o, se bazează pe un adevăr parţial17. Vă ofer mai
jos un exemplu sugestiv asupra modului în care operează imaginea şi metafora în
cunoaştere.

ROLUL IMAGINII ŞI AL METAFOREI ÎN CUNOAŞTERE- KEKULE ŞI

DESCOPERIREA FORMULEI BENZENULUI18
Suspendarea temporară a controlului conştient eliberează mintea de anumite constrângeri
necesare menţinerii rutinei disciplinate a gândirii dar care pot deveni un impediment în
calea activităţii creatoare; în acelaşi timp, alte tipuri de ideaţie sunt puse în acţiune. Prima
parte a afirmaţiei se referă la un act de abdicare, iar cea de a doua la un act de promovare.
Aceste două acte prezente la nivelul efectului Eureka corespund caracterului distructiv-
constructiv al oricărei noi teorii din istoria ştiinţei. Voi cita cazul dramatic al Profesorului
de chimie Friederich August von Kekule care, într-o după amiază a anului 1856, a
adormit şi a visat ceea ce a devenit, probabil, cel mai important vis din istorie de la visul
lui Joseph şi al celor şapte vaci grase.
Mi-am întors scaunul spre foc şi am aţipit -relata Kekule. Din nou atomii dansau în faţa
ochilor mei. De data asta grupurile celor mici stăteau modeste pe fundal. Ochiul minţii
mele putea acum distinge structuri mai ample, cu conformaţii diverse; lanţuri lungi,
uneori apropiate unul de altul, toate unduindu-se ca mişcarea unui şarpe. Dar priveşte!
Ce a fost asta? Unul dintre şerpi şi-a apucat propria coadă şi forma se mişca într-un
vârtej în faţa ochilor mei. Într-o clipită m-am sculat…Să învăţăm să visăm domnilor!

15
Morgan, G., Images of Organizations, London, Sage, 1986. În 1998, Morgan a publicat o nouă ediţie a
acestei lucrări (a treia). Referirile din textul nostru sunt din această a doua ediţie, revizuită. G. Morgan,
Images of Organizations, San Francisco, Berrett-Kohler, 1998.
16
Ibidem, p. 7
17
Ibidem, pp.7-8
18
Koestler, A., The Act of Creation, London, Dell Publishing, 1964, pp.118-119.
312
 Psihosociologia organizaţiilor

Şarpele care îşi prindea propria coadă i-a oferit lui Kekule cheia unei descoperiri care a
fost numită “cea mai strălucită predicţie formulată vreodată în întreaga chimie organică”
şi care este de fapt piatra unghiulară a ştiinţei moderne. În cuvinte mai simple, ea rezidă în
propunerea revoluţionară că moleculele unor anumiţi compuşi organici importanţi nu sunt
structuri deschise ci lanţuri închise sau “inele” – ca şi şarpele care-şi înghite coada.
(Arthur Koestler, Thinking aside in ”The Act of Creation”)

Potrivit lui Morgan, metafora – în tradiţia deschisă de studiile şi cercetările

asupra imaginaţiei creatoare – este o este o formă de expresie creativă care nu reprezintă
altceva decât un mijloc de eliberare a imaginaţiei. Ca şi în alte domenii ale cunoaşterii
imaginea şi metafora au implicaţii importante pentru teoriile asupra organizaţiilor. Ele
sugerează faptul că nu există o unică metaforă care captează integral natura vieţii
organizaţionale.

Variate metafore pot reconstitui natura vieţii organizaţionale în diferite feluri. Fiecare
dintre ele generează viziuni intuitive diferite dar parţiale asupra organizaţiei19.
Această constatare îl conduce pe Morgan la re-afirmarea unui principiu metodologic
esenţial: nevoia spiritului critic şi a evitării ataşamentului excesiv faţă de un anumit
punct de vedere. Demersurile tradiţionale asupra organizaţiilor se întemeiază deseori pe
câteva concepte şi metode îndelung experimentate care sunt privite ca o adevărată
axiomatică a înţelegerii organizaţiei. În astfel de situaţii, natura metaforică a proceselor
prin care iau naştere imaginile este pierdută din vedere iar procesele analizei
organizaţionale devin supra-concretizate deoarece cercetătorii tratează conceptele ca o
descriere a realităţii. Şcolile şi cercetătorii ataşaţi unui singur punct de vedere tratează
adesea perspectivele alternative cu ostilitate, ca eronate, interpretându-le şi evaluându-le
în modalităţi simplificatoare. Neînţelegerea, ostilitatea sau indiferenţa calculată – spune
Morgan – fac dezbaterea constructivă şi comunicarea dificile sau chiar imposibile.

Conştiinţa asupra naturii metaforice a teoriilor ar putea fi utilă în eliminarea

fragmentării false şi restrictive a cercetării şi înţelegerii care caracterizează demersul
modern din teoria organizaţională.20 Înţelegerea organizaţiei pune în joc o multitudine
de intuiţii metaforice.

D. Metafora în analiza organizaţiilor

Morgan identifică opt metafore majore (fără ca acestea să fie singurele) pe care
se întemeiază diferite moduri de a înţelege organizaţia :
1. Organizaţia ca maşină;
2. Organizaţia ca organism;
3. Organizaţia ca creier;
4. Organizaţia ca sistem politic;

19
Morgan, G., op. cit., p.10.
20
Ibidem, p.14.
313
 Doina BALAHUR

5. Organizaţia ca o cultură;
6. Organizaţia ca închisoare psihică;
7. Organizaţia ca flux şi transformare;
8. Organizaţia ca instrument de dominare; etc.

ORGANIZAŢIA CA ORGANIZAŢIA CA ORGANIZAŢIA CA

MAŞINĂ ORGANISM CREIER

ORGANIZAŢIA CA METAFORE ALE ORGANIZAŢIA CA O

SISTEM POLITIC ORGANIZAŢIEI CULTURĂ

ORGANIZAŢIA CA ORGANIZAŢIA ORGANIZAŢIA CA

ÎNCHISOARE CA FLUX INSTRUMENT DE
PSIHICĂ ŞI TRANSFORMARE DOMINARE

Morgan vorbeşte, de asemenea, de metafora interpretativă, de metafora textului,

de metafora realizării, a teatrului, etc. Fiecare metaforă s-a conturat în orizontul
supoziţiilor şi ipotezelor prezente la nivelul paradigmelor majore din disciplinele socio-
umane, aşa cum ilustrăm în schiţa de mai jos21.

organizaţia ca închisoare psihică Sociologia schimbării instrument de dominare

radicale schismatic

PARADIGMA UMANISMULUI PARADIGMA STRUCTURALISMULUI

RADICAL RADICAL

Teoria anti-organizaţională Teoria organizaţională radicală

Hermeneutica Behaviorism
Etnometodologia Determinism
Fenomenologia simbolică Empirism abstract
Teorii ale acţiunii Teoria sistemelor sociale

PARADIGMA INTERPRETATIVĂ PARADIGMA FUNCŢIONALISTĂ

maşină
organism
sistem cibernetic

jocul de limbaj metafora textului cultură teatru

21
Ibidem, p.11.
314
 Psihosociologia organizaţiilor

Vă prezint în continuare, pe scurt, câteva dintre metaforele în orizontul cărora

s-au dezvoltat orientări, curente şi teorii semnificative în studiul asupra organizaţiilor.

1. Metafora maşinii în teoria organizaţiei

Perspectiva tradiţională asupra organizaţiei, observă G. Morgan, s-a întemeiat pe

metafora maşinii şi a organismului. Metafora maşinii este prezentă la nivelul teoriilor
managementului clasic (F. Taylor, 1911; H. Fayol, 1949) precum şi în cadrul modelului
raţionalismului birocratic realizat de M. Weber (1946). Deşi
aceste teorii au intenţionat să servească unor scopuri diferite, teoriile managementului
clasic
respectiv îmbunătăţirea eficienţei în teoria managementul-ui
clasic, şi a înţelegerii societăţii în teoria lui Weber, cele două modelul raţionalismului
birocratic
direcţii de cunoaştere au fuzionat generând fundamentele teoriei
moderne a organizaţiilor.

Maşinile sunt instrumente raţional proiectate pentru a sprijini activitatea de muncă în

îndeplinirea unor scopuri precise. Metafora maşinii în teoria organizaţiilor exprimă
aceste scopuri sub forma obiectivelor iar relaţia mijloc scop ca o raţionalitate
intenţională. Modelele-maşină sunt prin excelenţă preluate din mecanică. Ele atribuie o
importanţă esenţială conceptelor de structură şi tehnologie în definirea caracteristicilor
organizaţiilor. Maşinile sunt entităţi tehnice şi tehnologice în cadrul cărora relaţia
dintre elementele constituente formează o structură. În teoria organizaţională clasică şi
în cea birocratică accentul esenţial este pus pe analiza şi proiectarea structurii formale
şi pe tehnologie.
Aceste teorii proiectează într-adevăr organizaţia ca şi cum ar fi o
maşină, iar oamenii care lucrează în cadrul unei asemenea “omul economic”
structuri mecanice sunt evaluaţi pe baza abilităţilor lor “birocratul fără chip”
instrumentale. Concepţia lui Taylor asupra “omului economic”
şi a lui Weber a “birocratului fără chip” extinde principiul metaforei mecanice la
definirea tipului de om care se potriveşte cel mai bine maşinii organizaţionale. Întreaga
birocraţie este de altfel analizată în termeni de eficienţă – alt concept derivat din
viziunea mecanică a organizaţiei ca instrument pentru atingerea unor scopuri
predeterminate.

2. Metafora organismului în analiza organizaţiilor

Termenul de organism se referă de regulă la un sistem de părţi interconectate a căror

interdependenţă generează viaţa.

315
 Doina BALAHUR

În tradiţia darwinismului social şi a organicismului spencerian, un organism este

văzut ca o combinaţie de elemente diferenţiate dar în acelaşi timp integrate care îşi
menţine viaţa prin interrelaţiile cu mediul. Multe dintre teoriile organizaţionale
contemporane pornesc de la această supoziţie. Metafora organizaţiei ca organism –
apreciază Morgan (1998) – este prezentă în demersul asupra organizaţiei ca sistem
deschis. Acest set de teorii pune accentul pe relaţia dintre organizaţie şi mediu,
organizaţiei ca condiţionează supravieţuirea organizaţiei de natura interacţiunilor cu
sistem deschis mediul social. Pentru toate teoriile construite în orizontul metaforei
organismului, organizaţia are “nevoi”, îndeplineşte funcţii pe care le
realizează în conexiune cu mediul în care există. Reprezentative pentru teoretizarea
organizaţiei din perspectiva metafora organismului ar fi după Morgan: studiile şi
cercetările de la Hawthorne (E. Mmayo, Roethlisberger, 1939), teoriile structuralist
funcţionaliste (P. Selznick, 1948; T. Parsons, 1951, 1956), demersul sistemului
sociotehnic (Trist şi Bamfort, 1951), demersul centrat pe teoria generală a sistemelor
(Katz şi Kuhn, 1966), teoria contingenţei (Burns şi Stalker, 1961; Lawrence şi Lorsch,
1967) etc.
În timp ce în metafora maşinii conceptul de organizaţie este o structură statică şi
închisă, în cadrul metaforei organismului conceptul de organizaţie este o entitate vie în
permanentă schimbare, în interacţiune cu mediul în scopul satisfacerii nevoilor şi
Relaţia dintre organism realizării funcţiilor. Relaţia dintre organism şi mediu evidenţiază
şi mediu evidenţiază “adaptabilitatea” diferită a organizaţiilor. Accentul pus pe
“adaptabilitatea” diferită
a organizaţiilor satisfacerea nevoilor psihologice ale membrilor organizaţiei
(C. Argyris, 1957), adoptarea unui stil managerial adecvat, strategii
de rezolvare a conflictelor, strategiile de control, dezvoltarea personală şi profesională,
etc., sunt motivele dominante ale teoriilor structurate în jurul metaforei organizaţiei ca
organism.
Metaforele maşinii şi organismului au influenţat multe cercetări care au încercat
să identifice empiric trăsăturile caracteristice ale organizaţiilor. Până la sfârşitul anilor
‘60 cercetarea asupra organizaţiei a fost practic dominată de studiul empiric al diferitor
aspecte particulare. Ele au fost considerate singurele capabile să ofere imaginea
“ştiinţifică”, “adevărată” asupra organizaţiei. Lor le datorăm – aşa cum voi observa mai
jos în analiza unor orientări şi modele din teoria organizaţiilor dezvoltate în orizontul
metaforelor majore invocate de Morgan – identificarea unor procese, funcţii, structuri, a
rolului relaţiilor formale şi informale, a ciclurilor de viaţă, a impactului tehnologiilor,
etc., asupra organizaţiei. Cu toate astea, fidel principiului metodologic enunţat, Morgan
subliniază caracterul limitat al metaforelor pe care s-au întemeiat astfel de studii şi
cercetări. Frecvenţa cu care se recurge astăzi la cunoaşterea euristică, la metaforă în
analiza organizaţiei este un indicator semnificativ al avantajelor pe care le prezintă
pluralismul, dar şi relativismul, perspectivelor de abordare. Tratarea organizaţiilor ca
maşini, organisme, ca sisteme ecologice, ca teatre şi culturi, ca jocuri de limbaj, ca
316
 Psihosociologia organizaţiilor

închisoare psihică, ca instrumente de dominare, aduce dimensiuni noi, creative în

demersul asupra lor.

3. Metafora culturală

Metafora culturală atrage atenţia asupra aspectelor simbolice ale vieţii

organizaţionale şi asupra modului în care limbajul, ritualurile, miturile etc.,
întruchipează reţele de semnificaţii subiective. Ele sunt esenţiale pentru înţelegerea
modului în care organizaţiile se nasc şi rezistă chiar în condiţii aparent nefavorabile
(L.R. Pondy, I. Mitroff, 1979, T. Peters, 1982, C. Handy, 1993 etc.).

4. Metafora sistemului politic

Metafora sistemului politic se centrează pe conflictul de interese şi rolul puterii

în organizaţie (M. Crozier, 1964; N. Petttigrew, 1973 etc.). Morgan subliniază că
organizaţiile pot fi înţelese, ca şi sistemele politice, în termenii reţelelor difuze de
oameni animaţi de interese divergente, a căror asociere este susţinută de un anumit
beneficiu – indiferent că este vorba de recompense financiare, de o poziţie influentă, de
cariera profesională, etc.

5. Metafora organizaţiei ca joc de limbaj

Metafora organizaţiei ca joc de limbaj (L. Wittgenstein, 1968) pune sub semnul
întrebării statutul organizaţiilor de realităţi ontologice concrete. În orizontul acestei
metafore organizaţia nu este altceva decât un joc de cuvinte, gânduri şi acţiuni. Ea
sugerează că realitatea organizaţională emerge ca structură simbolică pe organizaţia este un
măsură ce indivizii îşi angajează propriile lor lumi prin utilizarea unor joc de cuvinte,
gânduri şi acţiuni
coduri şi practici simbolice. Din acest punct de vedere realităţile
organizaţionale rezidă în utilizarea diferitor tipuri de limbaje verbale sau non-verbale.
Limbajul nu este doar comunicare şi descriere – el este ontologic. Astfel, a fi manager
într-o organizaţie presupune un mod particular de a fi în lume definit prin jocul de
limbaj pe care o persoană trebuie să-l joace pentru a fi recunoscută şi a funcţiona ca un
manager. Conceptele organizaţionale care dau formă noţiunilor de raţionalitate,
birocraţie, control, planificare, etc, sunt concepte manageriale care definesc şi
conturează o lume în care managerii pot acţiona ca manageri. Într-un mod asemănător
conceptul şi limbajul managementului creează şi defineşte natura leadership-ului ca
proces continuu. Abordate în termenii metaforei jocului de limbaj, organizaţiile sunt
create şi susţinute ca structuri ale activităţii sociale prin intermediul utilizării limbajului.
În orizontul acestei metafore ele nu reprezintă altceva decât o formă specială de
discurs.
317
 Doina BALAHUR

6. Metafora textului în analiza organizaţiilor

Din acest punct de vedere, organizaţia este văzută ca o activitate simbolică care
foloseşte metode hermeneutice de analiză ca mijloc de a dezvălui natura şi semnificaţia
sa (P. Ricoeur, 1971). Textele dau formă unui tip particular de jocuri
organizaţia ca
activitate simbolică
de limbaj, explicitează teme, fac apel la diferite forme de expresie
metaforică pentru a comunica structuri semnificative. Odată realizat
textul poate fi interpretat de alţii, care-l pot investi cu alte semnificaţii şi înţelesuri decât
cele intenţionate de autor. Toate aceste fenomene sunt evidente în viaţa de zi cu zi a
organizaţiei. Cei care interpretează organizaţia din perspectiva acestei metafore vor fi
preocupaţi de înţelegerea modului în care activităţile organizaţionale sunt create de către
diferiţi autori, citite şi transmise, de modul în care structura discursului poate explora
anumite teme cheie şi contribui la dezvoltarea unor imagini particulare.

7. Metafora realizării

Etnometodologia (H.Garfinkel, 1967) s-a orientat către modurile în care fiinţa

umană realizează şi susţine situaţii sociale inteligibile atât pentru ea cât şi pentru alţii. În
termenii acestei metafore organizaţiile reprezintă construcţii sociale continue ce emerg
din realizarea capacităţilor prin intermediul cărora membrii organizaţiei creează
structuri inteligibile.

8. Metafora închisorii psihice

Metafora închisorii psihice se articulează în cadrul paradigmei umanismului

radical. În acord cu această metaforă oamenii experimentează realităţile organizaţionale
ca fiind opresive, dominatoare. Această metaforă este prezentă într-
umanism radical un număr de curente din teoria socială. În teoria critică construită
organizaţiile ca instanţe pornind de la lucrările lui Marx şi Lukacs accentul major este pus
opresive, dominatoare pe reificare ca proces prin intermediul căruia indivizii îşi
concretizează propria lor lume percepînd-o ulterior ca obiectivă şi
reală, independentă de voinţa şi acţiunea lor. Dezvoltările ulterioare realizate în cadrul
Şcolii de la Frankfurt (H. Marcuse, 1964; J. Habermas, 1972) au pus accent pe modul în
care ideologiile pot fi manipulate de cei care deţin puterea în propriul lor interes.

Membrii organizaţiilor sunt efectiv văzuţi ca prizonieri de conştiinţă care este modelată
şi controlată prin intermediul ideologiilor.

Psihanaliza ar reprezenta în opinia lui Morgan un curent congruent cu metafora

organizaţiei ca închisoare psihică. Din perspectivă freudiană organizaţia poate fi văzută
ca întemeindu-se pe exteriorizarea tendinţelor reprimate existente la nivelul psihismului
318
 Psihosociologia organizaţiilor

uman (la nivelul inconştientului). În varianta psihanalitică dezvoltată de C. Jung

organizaţia poate fi văzută ca manifestarea unor arhetipuri care exprimă relaţia dintre
subiect şi obiect.
Metafora închisorii psihice, considera Morgan, pune bazale unei “teorii anti-
organizaţionale” care pune sub semnul întrebării ipotezele perspectivei funcţionaliste în
studiul organizaţiilor.

9. Metafora organizaţiei ca instrument de dominare

Metafora organizaţiei ca instrument de dominare se conturează la nivelul unor

teorii şi modele născute pe terenul paradigmei structuralist radicale. În cadrul acestei
metafore organizaţia este un instrument de dominare care trebuie înţeles ca parte a
sistemului social dominator mai larg. Teoriile reprezentative pentru această metaforă s-
au ocupat de studiul mijloacelor prin care se realizează şi menţine dominarea. Această
metaforă a condus, de asemenea, la cercetarea legăturilor dintre structurile de putere din
interiorul organizaţiei şi structura socio-politică şi economică a societăţii în ansamblul
ei. Ele au cercetat, de exemplu, modul în care diviziunea socială în clase, grupuri etnice
bărbaţi şi femei etc., îşi pun amprenta asupra relaţiilor de muncă în organizaţii. O serie
de sugestii din cadrul metaforei închisorii psihice sunt deseori folosite de teoriile
structuralist radicale. În special rolul ideologiilor ca aspecte ale modalităţilor socio-
economice mai largi de dominare cadrul societăţii.

10. Metafora schismatică

Metafora schismatică este centrată pe tendinţele organizaţiilor de a se fragmenta

şi dezintegra ca efect al tensiunilor şi conflictelor interne. Ea pune sub semnul îndoielii
premisa funcţionalistă după care organizaţiile sunt entităţi unitare care caută să se
adapteze şi să supravieţuiască.

11. Metafora catastrofei

Metafora catastrofei a fost în special dezvoltată de cunoscuta teorie a

catastrofelor elaborată de Rene Thom. Potenţialul său explicativ pentru teoria
organizaţiilor n-a fost însă suficient explorat, etc.

Este mai bună o paradigmă/metaforă decât alta?

După G. Morgan, fiecare dintre paradigmele şi metaforele care s-au conturat în

studiul organizaţiilor prezintă o anumită perspectivă şi faţetă a vieţii şi compor-
tamentului organizaţional. Chiar dacă, de cele mai multe ori, ele reprezintă perspective
319
 Doina BALAHUR

concurente şi incomensurabile, fiecare contribuie la construcţia unei anumite imagini

asupra organizaţiei. Ca cercetători sau manageri, important este, spune Morgan, să fim
conştient de pluralismul paradigmelor şi metaforelor şi să evităm dogmatismul unei
unice perspective “mai adevărate” decât alta.
Teoria organizaţională tradiţională s-a dezvoltat pe baza unor metafore care
reflectă supoziţiile paradigmei funcţionaliste. Ipotezele pe care se fundamentează
paradigmele interpretativă, umanist radicală şi structuralist radicală, pun serios sub
semnul întrebării supoziţiile funcţionaliste prezente în abordarea “ortodoxă” a
organizaţiilor. Ele au conturat o varietate de noi metafore în analiza organizaţională,
generând perspective care contrazic, de multe ori, constatările funcţionalismului. De
exemplu, în timp ce teoria funcţionalistă consideră că organizaţia şi membrii săi îşi
orientează comportamentul şi acţiunile pentru a atinge o stare viitoare, teoria
interpretativă subliniază că acţiunea este orientată cel puţin la fel de mult spre
comprehensiunea trecutului ca mijloc pentru reconstrucţia viitorului. Teoriile
funcţionaliste tratează organizaţiile ca entităţi care există şi acţionează într-un anumit
context sau mediu. Existenţa contextului şi a medului este pusă sub semnul întrebării de
teoriile interpretative. Pentru ele singurii factori contextuali sunt construcţiile sociale ale
indivizilor care devin bunuri simbolice împărtăşite în comun.
Paradigmele umanismului radical şi structuralismului radical reprezintă de
asemenea provocări adresate funcţionalismului. Din perspectiva acestor două
paradigme, atât funcţionalismul cât şi teoriile interpretative, observă Morgan, nu înţeleg
faptul că ordinea aparentă din viaţa socială nu este atât rezultatul unor procese
adaptative cât consecinţa unor procese de dominare socială. Văzute din acest punct de
vedere organizaţiile exploatează şi oprimă. Ordinea pe care teoria interpretativă caută să
o înţeleagă şi pe care teoria funcţionalistă doreşte să o promoveze, nu reprezintă – din
perspectiva structuralismului şi umanismului radicale – altceva decât o ordine
superficială care maschează tensiuni şi contradicţii fundamentale. Cele două paradigme
radicale pledează pentru depăşirea aparenţelor lumii empirice şi descoperirea structurii
profunde a forţelor care contribuie la constituirea şi transformarea organizaţiilor odată
cu cadrul social mai larg. Ele consideră că înţelegerea naturii organizaţiilor nu se poate
realiza decât depăşind graniţele sale şi stabilind relaţiile cu organizarea socială mai
largă.
Provocările la adresa teoriei tradiţionale ne determină, consideră Morgan, să
regîndim din temelii problematica organizaţiilor.

Fiecare paradigmă întruchipează diferite viziuni asupra lumii care au stimulat

dezvoltarea unor metafore variate, diferite asupra naturii organizaţiilor. Ele obligă la o
totală regândire, spune Morgan, a ceea ce teoria organizaţiilor ar trebui să fie.

320
 Psihosociologia organizaţiilor

E. Tipologia organizaţiilor după Richard Scott:

organizaţiile ca sisteme raţionale, naturale şi deschise

O altă încercare de sistematizare a orientărilor existente în studiul asupra

organizaţiilor, inspirată, de asemenea, de conceptul de paradigmă elaborat de Th. Kuhn,
îi aparţine lui Richard W. Scott (a se vedea Mihaela Vlăsceanu, Organizaţiile şi cultura
organizării)22.
Încercările de sistematizare comprehensivă a teoriilor asupra organizaţiilor sunt
puţin numeroase. Practic, la ora actuală, două astfel de tentative s-au impus. Una dintre
ele, schiţată mai sus, a fost realizată de Gareth Morgan (1986, 1998). Cea de a doua,
construită de Richard Scott, o voi prezenta pe scurt mai jos, dumneavoastră urmând a o
completa cu lectura cărţii pe care tocmai v-am indicat-o. Spre deosebire de tipologia lui
Morgan, sistematizarea demersurilor asupra organizaţiilor realizată de Scott introduce şi
un criteriu istoric-cronologic, uşurând efortul de înţelegere al celui care vine din afara
domeniului.
Scott consideră că în secolul XX au fost folosite în studiile asupra organizaţiilor
trei perspective, mai mult sau mai puţin distincte. În forma lor pură, spune Scott,
perspectivele împărtăşesc multe dintre trăsăturile paradigmelor descrise de Kuhn în
influentul său eseu asupra revoluţiilor ştiinţifice. Perspectivele ar putea fi văzute ca
modele din care se nasc tradiţii particulare, coerente de cercetare ştiinţifică23. Cele trei
perspective sunt:
a) perspectiva raţionalistă;
b) perspectiva naturală;
c) perspectiva sistemelor deschise.

Noţiunea de perspectivă este o “umbrelă conceptuală” la nivelul căreia se

regăsesc variate demersuri care au acelaşi “aer de familie” (R.Scott, 1998)
La nivelul fiecărei perspective, teoriile pot fi grupate, după R. Scott, pe baza a
două mari criterii :
1. relaţia dintre organizaţie şi mediu;
2. funcţionarea organizaţiilor ca sisteme.

Cele două criterii sunt flexibile, funcţionează, fiecare dintre ele pe un continuum.
În cadrul primului criteriu teoriile asupra organizaţiilor, consideră Scott, s-au deplasat de
la “închis” spre “deschis” iar în cadrul celui de al doilea de la “raţional” spre “social”
(natural). Schematic, intersectarea celor două criterii conduce la următoarea tipologie a
organizaţiilor:

22
Vlăsceanu, M., Organizaţiile şi Cultura Organizării, Bucureşti, Editura Trei, 1999.
23
Scott, R., op. cit., p. 29.
321
 Doina BALAHUR

SISTEME ÎNCHISE SISTEME DESCHISE

SISTEME ORGANIZAŢII ORGANIZAŢII

RAŢIONALE ÎNCHISE ŞI DESCHISE ŞI
RAŢIONALE RAŢIONALE

SISTEME ORGANIZAŢII ORGANIZAŢII

NATURALE ÎNCHISE ŞI DESCHISE ŞI NATURALE
NATURALE

Tipologia astfel rezultată include, aşa cum observam mai sus, şi dimensiunea
istoric cronologică. Pe baza criteriilor mai sus menţionate, în ordine cronologică, Scott
distinge următoarele mari etape în dezvoltarea studiilor asupra organizaţiilor:
a) Etapa sistemelor raţionale-închise acoperă intervalul anilor 1900-1930.
Principalele teorii şi modele care fac parte din această categorie sunt
următoarele:

Managementul ştiinţific (Fr.Taylor)

Teoria organizării şi administraţiei (H.Fayol)

Teoria birocraţiei (M.Weber)

Toate aceste teorii tratează organizaţiile ca mijloace proiectate să atingă scopuri

predeterminate. Fiecare ignoră sau minimalizează perturbările generate de legăturile cu
mediul extern. De exemplu, observă Scott, managementul ştiinţific realizează
închiderea conceptuală a organizaţiei considerând că scopurile sunt cunoscute,
sarcinile sunt repetitive, rezultatele procesului de producţie sunt automat înghiţite de
piaţă, iar resursele sunt suficiente.24

b) Etapa organizaţiilor ca sisteme închise-naturale (1930-1960). Între teoriile

şi modelele reprezentative pentru această categorie amintim :

Şcoala relaţiile umane (F. Roethlisberger, E. Mayo, C. Argyris, A. Maslow,

D. McGregor, etc)

Teoria comportamentului de cooperare (C. Barnard )

Teoria instituţională a organizaţiilor (P. Selznick )

Teoria sistemului social (T. Parsons)

24
Ibidem, p.99.
322
 Psihosociologia organizaţiilor

Tipice pentru această categorie ar fi după Scott teoriile dezvoltate în cadrul şcolii
relaţiilor umane. Graţie studiilor şi cercetărilor realizate de reprezentanţii acestei
orientări perspectiva asupra structurii organizaţionale a devenit mai complexă şi mai
flexibilă; am aflat multe, spune Scott, despre structurile informale – despre sistemul
relaţiilor interpersonale de putere, probleme legate de status şi rol în organizaţie,
comunicare informală şi motivaţie, etc. – şi impactul lor asupra structurilor formale.
Indiferent însă de problema abordată, cercetătorii şcolii relaţiilor umane n-au fost
preocupaţi de altceva decât de viaţa internă a organizaţiei. Această limitare nu se
extinde însă şi asupra celorlalte două orientări. Atât Selznick cât şi Parsons au avut o
viziune mult mai echilibrată asupra sistemelor naturale anticipând teoriile sistemului
natural deschis.

c) Etapa organizaţiilor ca sisteme deschise-raţionale (1960-1970)

Teoriile contingenţei (T. Burns, G.M. Stalker; P. Lawrence, J. Lorch, etc.)

Teoria structurii comparative (diferenţierii structurale) (P.Blau)

Teorii ale costurilor tranzacţionale (O. Williamson )

Sfârşitul anilor ‘60 a marcat o reîntoacere la perspectiva raţionalistă asupra

organizaţiilor. Această reluare s-a făcut însă pe fondul tratării lor ca sisteme deschise,
integrării lor în contextul mai larg al mediului social în care-şi desfăşoară activitatea, al
interacţiunilor complexe pe care le au cu diferiţi actori extra-organizaţionali. Una dintre
ideile comune teoriilor care s-au dezvoltat în orizontul acestei perspective a fost aceea
de adaptabilitate – atât sub raport structural cât şi al strategiilor manageriale – a
organizaţiei la mediul extern.
Distincţia realizată de Burns şi Stalker, de exemplu, între modelul mecanic şi cel
organic de organizare, urmăreşte caracteristicile mediului extern în cere-şi desfăşoară
activitatea organizaţiile.
Lorch şi Lawrence la rândul lor observau că unele organizaţii îşi desfăşoară
activitatea într-un mediu extrem de variabil astfel încât pentru a supravieţui trebuie să
instituţionalizeze inovaţia, să promoveze programe de schimbare, uneori foarte rapidă, a
performanţelor organizaţionale, etc. În interesul eficienţei şi eficacităţii lor, considerau
Lorsh şi Lawrenece, organizaţiile trebuie să-şi adapteze structurile cerinţelor mediului
extern, etc.
d) Etapa organizaţiilor ca sisteme naturale şi deschise s-a dezvoltat după anii
70 fiind şi azi, în opinia lui Scott, principala direcţie în studiul organizaţiilor.
Teoria ordinii negociate (E. Gofman, R. Bucher, A. Strauss)
Teoria organizării (K.E. Weick etc.)

Modelul ecologiei populaţiei (M. Hannan, J. Freeman etc.)

Teoria instituţională (J. Meyer, B. Rowan etc.)

323
 Doina BALAHUR

Aceste modele asupra organizării au pus un accent special pe rolul mediului în

determinarea structurii, comportamentului şi a ciclurilor de viaţă ale organizaţiei. În
comparaţie cu modelele anterioare ele conservă ideea de organizaţie ca sistem deschis
punând însă sub semnul întrebării caracterul lor raţional. Pentru Weick, de exemplu,
organizaţia operează într-o manieră care implică încercarea şi eroarea, şansa etc.;
decizia la nivel organizaţional nu implică neapărat unitatea de comandă – ca în cadrul
modelelor raţionaliste – ci mai de grabă este efectul unei coaliţii care selectează
scopurile şi obiectivele. Implicaţiile acestui mod de a vedea sunt esenţiale, spune Scott
(1998, p. 107). Atâta vreme cât organizaţiile au obiective iar aceste obiective au
proprietăţile clasice cum ar fi stabilitatea, precizia şi consistenţa, putem trata organizaţia
ca un actor raţional. Dar organizaţiile nu îndeplinesc în mod constant aceleaşi funcţii.
Ele experimentează diverse conflicte interne şi externe, care fac ca obiectivele şi
scopurile să fie întotdeauna un compromis.
V-am prezentat succint două mari modele epistemologice care ne permit
gruparea şi sistematizarea orientărilor, teoriilor existente în analiza sociopsihologică a
organizaţiilor. În ciuda marii lor varietăţi aceste teorii pot fi grupate, pornind de la
paradigmele/perspectivele care le articulează, de la “aerul comun de familie”, pe care-l
împărtăşesc. Aş dori să menţionez că cele două perspective epistemice prezentate nu
sunt singurele. Ele sunt însă cel mai des citate şi invocate în analiza critică a
managementului şi organizării. Analiza modelelor organizării realizată de Morgan, este
de asemenea simptomatică pentru paradigma postmodernă în analiza organizaţiilor.
În prezentarea unor teorii şi modele semnificative din sociopsihologia
organizaţiilor am optat pentru criteriile şi tipologia utilizată de G. Morgan. Totuşi,
ambele ne vor fi de folos în identificarea aspectelor sociopsihologice ale organizaţiei
din asistenţa socială, aşa cum voi sublinia mai jos.

324
 Psihosociologia organizaţiilor

III. Metafore ale organizaţiei: orientări şi curente în

sociopsihologia organizaţiilor

A. Organizaţia ca maşină

Originea cuvântului organizaţie derivă din grecescul “organon” care înseamnă

unealtă sau instrument. Analogia cu uneltele, ca instrumente de realizare a unui scop, a
fost una dintre temele cele mai productive şi persistente în definirea şi înţelegerea
organizaţiei ca maşină. Prin analogie cu uneltele, definiţiile organizaţiilor – din
perspectiva metaforei maşinii – au conservat ca nucleu dur ideea de
asociere în vederea realizării unui scop comun. Deoarece scopul şi asociere în vederea
elaborarea strategiilor de realizare a lui sunt procese deliberate, realizării unui scop
comun
raţionale analogia cu uneltele a mai indus (şi impus) un set de
supoziţii care se pot regăsi în multe abordări moderne asupra organizaţiilor. Organizaţia
este rezultatul unor procese raţionale de structurare, coordonare, planificare, control,
etc. realizate în vederea atingerii scopurilor. Pe scurt organizaţia se conformează
normelor raţionalităţii mecanice- acestea fiind singurele capabile să ofere instrumentele
utile ale construcţiei, controlului şi dezvoltării sale.
Analogia cu uneltele a furnizat temele dominante – scopul şi raţionalitatea- în
definirea organizaţiilor. În ciuda varietăţii orientărilor şi perspectivelor de abordare
aceste două teme se regăsesc în majoritatea definiţiilor organizaţiilor.
Între supoziţiile comune teoriilor născute în orizontul metaforei maşinii
menţionăm ilustrativ:

ORGANIZAŢIILE CA MAŞINI
IPOTEZE ŞI SUPOZIŢII COMUNE / TEORII ŞI MODELE REPREZENTATIVE

organizaţiile sunt mijloace de realizare a scopurilor stabilite de acţionari şi manageri;

organizaţia este definită ca un ansamblu de părţi/subsisteme clar definite care realizează produse sau
servicii;
conducerea foloseşte tehnici inginereşti de stabilire a obligaţiilor specifice fiecărui post din organizaţie;
activităţile realizate în cadrul fiecărei poziţii organizaţionale sunt standardizate astfel încât să permită
eficienţa maximă;
organizaţiile constituie structuri ierarhice de autoritate etc.

TEORII ŞI MODELE REPREZENTATIVE

Raţionalismul birocratic (M. Weber)
Managementul ştiinţific (F. Taylor)
Teoria administrativă (H.Fayol)
Teoria deciziei (H.Simon)

325
 Doina BALAHUR

1. Raţionalismul birocratic (Max Weber)

Analiza structurilor administrative realizată de M.Weber poate fi pe deplin

înţeleasă în contextul preocupărilor sale mai largi asupra caracteristicilor civilizaţiei
occidentale. În viziunea sa trăsătura fundamentală, distinctivă a acestei civilizaţii o
reprezintă creşterea gradului de raţionalitate. Această caracteristică a fost dedusă de
Weber pe baza analizei comparative a sistemelor juridice, religioase, politice şi
economice realizată între diferite perioade istorice şi culturi. Pe baza acestei analize
Weber a identificat trei tipuri de autoritate care legitimează diferite structuri şi moduri
de organizare a oamenilor25:

Autoritatea tradiţională se întemeiază pe credinţa în caracterul sacru al tradiţiei

imemoriale şi a legitimităţii celor care exercită autoritatea în numele ei.
Autoritatea raţional-legală are bază, aprecia Weber, credinţa în “legalitatea” unor
modele normative şi în dreptul celor investiţi cu autoritate prin intermediul acestor
norme de a deţine conducerea.
Autoritatea charismatică se întemeiază pe devotamentul faţă de o persoană înzestrată cu
calităţi excepţionale sau eroice precum şi pe modelele normative sau pe ordinea
revelate de ea.

Fiecare tip de autoritate, considera Weber, dă naştere unei anumite structuri

administrative.
Autoritatea tradiţională dă naştere unor structuri particulare difuze exempli-
ficate de patrimonialism şi variatele sale manifestări: gerontocraţia, patriarhalismul şi
feudalismul. Guvernarea unor asemenea structuri este realizată de un legiuitor-
proprietar care în administraţie se foloseşte de o serie întreagă de persoane dependente
şi subordonate, de la sclavi la şerbi şi fii.
Autoritatea raţional-legală pune bazele unor structuri mult mai specificate şi cu
grad ridicat de universalitate al căror stadiu suprem îl reprezintă birocraţia.
Autoritatea charismatică este asociată cu relaţii “strict personale” care leagă
liderul cu calităţi excepţionale de discipolii săi.
După Weber doar autoritatea tradiţională şi cea raţional-legală sunt suficient de
stabile pentru a genera formarea unor structuri administrative cu caracter permanent. În
societăţile occidentale, considera Weber, structurile tradiţionale au făcut loc treptat celor
raţional-legale. Acest proces este observabil în mod special, credea sociologul german,
“în statul modern” şi la nivelul “instituţiilor celor mai avansate ale capitalismului”
datorită “superiorităţii lor tehnice asupra altor forme de organizare”26. Tipul birocratic
de organizare administrativă, spunea Weber, este, din punct de vedere pur tehnic,

25
Weber, M., The Theory of Social and Economic Organization, în A.H. Henderson and T. Parsons,
Glencoe, Free Press, 1947, p.328.
26
Ibidem, p.196.
326
 Psihosociologia organizaţiilor

capabil să atingă cel mai înalt grad de eficienţă, fiind superior oricărui altuia sub
raportul preciziei, stabilităţii şi al respectarea disciplinei (Weber, 1947, p.358).
Formele charismatice se nasc în perioade de instabilitate şi criză în care sunt
necesare măsuri extraordinare adoptate după cât se pare, observa Weber, de indivizi
percepuţi ca posedând calităţi neobişnuite. Pentru ca astfel de mişcări să reziste ele
trebuie să evolueze către una sau alte dintre direcţiile stabile, generând fie “noi”
structuri tradiţionale fie noi structuri birocratice.
Caracteristicile administrative ale organizării de tip birocratic descrise de Weber
sunt enumerate mai jos27:
a) Diviziunea muncii28
Organizaţia birocrată se caracterizează printr-o diviziune pronunţată a muncii..
Cea mai raţională diviziune a muncii va diviza o sarcină complexă în cât mai
multe operaţii separate. Acest proces conduce la creşterea considerabilă a
eficienţei deoarece persoana care realizează în mod constant o anumită operaţie
se specializează. De asemenea diviziunea muncii favorizează pregătirea mai
rapidă a noilor angajaţi.

b) Ierarhia structurilor (a birourilor)

Organizarea structurilor (birourilor) urmează principiul ierarhiei: structura
ierarhic inferioară este controlată şi coordonată de cea superioară. Poziţiile în
interiorul organizaţiei sunt stabilite şi legate între ele pe baza “unui lanţ de
comandă-control”. Ele se distribuie pe mai multe niveluri, într-un continuum
ierarhic. Puterea şi autoritatea cresc pe măsură ce urcăm de la nivelele inferioare
spre cele superioare.

c) Norme şi regulamente
Existenţa birocraţiei depinde de formularea unor norme şi regulamente explicite
cu privire la procesul de luare a deciziilor şi la comportamentele interpersonale.
Normele şi regulamentele caracteristice organizării birocratice (spre deosebire
de cea tradiţională) servesc la limitarea deciziilor, la adoptarea lor în folosul
organizaţiei (prevenind astfel folosirea deciziilor în scopuri şi interese personale
aşa cum se întâmplă în structurile tradiţionale).

d) Competenţa tehnică
Într-o organizaţie birocratică personalul este distribuit pe anumite poziţii pe baza
competenţei tehnice (nu pe baza relaţiilor de rudenie, prietenie, ca în organizările
de tip tradiţional). Organizaţia care nu urmăreşte corelaţia dintre abilităţile
profesionale şi cerinţele postului nu va fi eficientă.

27
Ibidem, pp. 329-332.
28
Balahur, D., Sociology of the Organizations.Topics. Theories. Models, Universitatea “Gh. Asachi”, Iaşi,
1997, pp.2-4.
327
 Doina BALAHUR

DIVIZIUNEA NORME ŞI COMPETENŢA

MUNCII REGULAMENTE TEHNICĂ

CARACTERISTICILE IERARHIA
SEPARAREA STRUCTURILOR
PATRONILOR DE
ORGANIZĂRII DE TIP
BIROCRATIC ŞI POZIŢIILOR
ADMINISTRATORI

IMPERSONALITATEA MEMORIA
ORGANIZAŢIEI

e) Separarea administratorilor de patroni

Weber credea că patronii-proprietari sunt una dintre cauzele majore ale
ineficienţei organizaţiei tradiţionale, deoarece deciziile lor sunt bazate doar pe
interesul de a obţine profituri cât mai mari nu pe acela de a creşte eficienţa
producţiei. Prin separarea administratorilor de patroni decizia se va realiza în
primul rând ţinând cont de obiectivele organizaţiei şi mai puţin de interesele
personale.

f) Impersonalitatea
Organizaţiile se manifestă în mod raţional atunci când puterea şi autoritatea sunt
investite în poziţii nu în ocupanţii lor. Dacă puterea şi autoritatea ar fi atribuite
individual, persoanele respective, aprecia Weber, le-ar folosi pentru scopuri şi
interese personale nu pentru cele ale organizaţiei. Investind poziţia şi nu
ocupantul cu putere şi autoritate managerii care nu desfăşoară o activitate
corespunzătoare pot fi în mod legitim înlocuiţi.

g) Memoria organizaţiei
Deoarece organizaţia raţională supravieţuieşte membrilor săi este necesară
crearea şi dezvoltarea unei “memorii”, spunea Weber. Documentele scrise,
procesele verbale ale şedinţelor, documentele contabile etc., sunt esenţiale
pentru deciziile viitoare. În scopul menţinerii continuităţii şi eficienţei, în timp,
managerii vor trebui să aibă acces la arhiva organizaţiei spre a evita greşelile
anterioare şi să identifice activităţile care au avut eficienţă.

Deşi nu lipsit de aspecte controversate, modelul raţionalităţii birocratice a fost

unul dintre cele mai influente. Weber însuşi recomanda ca fiecare element ce
caracterizează birocraţia să fie văzut ca o soluţie la o problemă sau defect prezente în
cadrul sistemelor administrative anterioare. Elementele caracteristice nu trebuie văzute
izolat ci ca părţi ale unui sistem mai larg de elemente, a căror combinare generează
eficienţa şi eficacitatea administraţiei. Ansamblul precum şi interdependenţa
328
 Psihosociologia organizaţiilor

elementelor ce definesc birocraţia este desemnat de Weber prin termenul de ideal-tip. El

nu are o semnificaţie normativă ci reprezintă mai de grabă, spunea Weber, o construcţie
sau un model simplificat care se concentrează asupra trăsăturilor distinctive, specifice
ale acestui tip particular de administraţie. Pe baza acestor trăsături. analiza critică
evidenţiază avantajele comparative ale autorităţii raţional-legale faţă de celelalte modele
de administraţie.

Modelul raţional-legal creează premisele realizării unor structuri administrative mult

mai stabile şi previzibile atât pentru manageri cât şi pentru subordonaţi Acest tip de
organizare creează avantaje atât pentru angajaţi cât şi pentru manageri. Angajaţii au
posibilitatea să cunoască exacte ceea ce se aşteaptă de la ei (obligaţiile de rol), ierarhia
şi dependenţa lor pe termen scurt (în ce priveşte veniturile obţinute) dar şi lung
(proiectarea carierei şi dezvoltării profesionale) de această ierarhie. Se previne în
acelaşi timp orice acţiune sau comportament arbitrar din partea managerilor faţă de
subordonaţi.
Pe de altă parte, observa Weber, structura raţional-legală permite subordonaţilor
să-şi exercite “o independenţă mai mare” decât era posibilă în orice alt tip de sistem
administrativ. Deoarece supunerea este datorată nu unei persoane – lider tradiţional sau
charismatic- ci unui set de principii impersonale subordonaţii dintr-un sistem birocratic
beneficiază de o bază mai puternică pentru acţiunea independentă, orientată de
interpretarea şi aplicarea acestor principii etc.

Avantajul cert al autorităţii întemeiate pe raţionalitatea-legală decurge, credea Weber,

din capacitatea sistemelor birocratice de a îndeplini obiective şi sarcini mult mai
complexe decât sistemele tradiţionale.

1.1. Reacţii critice la adresa birocraţiei

În ciuda autorităţii de care s-a bucurat, modelul weberian n-a fost lipsit de critici,
uneori chiar foarte severe.
a) După T. Parsons29, în modelul lui Weber tind să se confunde două tipuri
distincte de autoritate. Pe de-o parte în discuţia asupra ierarhiei administrative din
cadrul birocraţiilor Weber menţionează că autoritatea se întemeiază pe “poziţia legitim
deţinută într-un birou”. Pe de altă parte, observa Parsons, atunci când discută despre
criteriile recrutării şi avansării Weber menţionează că autoritatea se întemeiază pe
“competenţa tehnică”. În cuvintele lui Weber “Administraţia birocratică înseamnă în
mod fundamental exercitarea controlului pe baza cunoştinţelor profesionale” (Weber,
1947, p. 339).

29
Parsons, T., The Theory of Social and Economic Organization, Glencoe, Free Press, 1947, p.58.
329
 Doina BALAHUR

b) O lată critică formulată la adresa modelului birocratic (P. Blau, 1974)30

consideră că ideal-tipul weberian “este un amalgam de scheme conceptuale şi ipoteze”.
Weber, spunea Blau, nu distinge între definiţii şi propoziţii în modelul său. Concepţia sa
conţine numeroase propoziţii despre interconexiunile dintre caracteristicile structurale
ale organizaţiei, unele explicite, dar cele mai multe implicite etc.
c) Weber a fost, de asemenea criticat pentru ceea ce a fost caracterizat drept un
model idealizat al organizării31. Schema sa funcţională implicită se referă la modul în
care elementele organizaţiei contribuie la eficienţa şi eficacitatea funcţionării sale. Ceea
ce lipseşte este încercarea similară de a specifica disfuncţiile diferitor elemente şi
examinarea conflictului care ia naştere între diferitele elemente componente ale
sistemului.
d) Una dintre cele mai rezistente critici aduse modelului weberian al birocraţiei a
fost preocuparea sa excesivă pentru aspectele formale în dauna relaţiilor informale şi a
structurilor neoficiale care se dezvoltă în interiorul organizaţiei formale.
e) Teoretizarea unui individ depersonalizat, a “birocratului fără chip” a fost de
asemenea una dintre criticile care au însoţit constant evaluarea raţionalismului birocratic
weberian. Birocraţia, observa J. Chandler, prin natura sa, se dezvoltă cu atât mai bine cu
cât reuşeşte mai mult să elimine din comportamentul organizaţional dragostea, ura şi
orice alt element iraţional sau sentiment care scapă calcului şi controlului raţional.
Aceasta este natura specifică a birocraţiei şi este considerată una dintre virtuţile sale32.
Birocraţia conchide Chandler reprezintă o adevărată conspiraţie împotriva emoţiei, a
moralei şi iniţiativei personale.

Weber însuşi a avut o atitudine ambivalentă faţă de modelul pe care l-a elaborat.
El a subliniat că birocraţiile se pot dezvolta după o logică proprie, concentrând puterea
în mâinile celor care o conduc, reducând participarea individuală la statutul de “curea de
transmisie într-o maşinărie aflată în perpetuă mişcare”, închizând umanitatea într-o
“peşteră de fier”. Creatorul modelului birocratic -observa Scott- a fost şi unul dintre cei
mai severi critici ai săi.

1.2. Implicaţii ale modelului weberian : structură şi modele de organizare

Modelul weberian ilustrează poate cel mai bine perspectiva modernă în studiul
organizaţiilor. În ciuda numeroaselor critici care i-au fost aduse, a teoriilor şi modelelor
care s-au dezvoltat în mod expres ca alternative anti-birocratice, supoziţiile sale

30
Blau, P., On the Nature of Organizations, John Wiley and Sons, New York, 1974, pp.30-31.
31
Merton, R.K., Social Theory and Social Structure, New York, Free Press, 1968, p. 104.
32
Chandler, J., „Organizational Behaviour and the Individual: Critique of a Consensus”, în J. Barry and
all (Eds.), Organization and Management. A Critical Text, Business Press, 2000, p.6.
330
 Psihosociologia organizaţiilor

constitutive – cu variate nuanţe – s-au conservat explicit sau implicit în cele mai variate
metafore asupra organizaţiei. Multe teorii şi modele ulterioare, observa un cercetător,
sunt “construcţii peste care fie doresc să acopere fie să continue, explicit sau implicit,
modelul birocratic care a dominat lumea organizaţiilor publice şi private în secolul
XX.”33 Michael Berman considera că indiferent de reorientările care au avut loc la
nivelul discursului asupra organizaţiilor toate “au ţesut în jurul scheletului invizibil” al
birocraţiei. Ideea de structură, de ierarhie de autoritate, de control, de diviziune a muncii
şi de grupare pe birouri sau departamente, de scopuri şi obiective fixe care orientează
activitatea şi managementul organizaţiei etc., – toate acestea au însoţit permanent
“fenomenul organizării” în secolul XX.

1.2.1. Structura organizaţională

Structura organizaţională34 a fost definită ca ansamblul mecanismelor care
servesc la coordonarea şi controlul activităţii în organizaţie.
Indiferent că a fost sau nu tratată în legătură cu particularităţile mediului extraorga-
nizaţional, cu mărimea şi tehnologia etc., structura organizaţională presupune, în
general, cinci mecanisme care servesc la coordonarea şi controlul activităţii:
a) specializarea muncii;
b) departamentalizarea;
c) structura de autoritate;
d) numărul de subordonaţi coordonaţi
de un manager;
e) coordonarea activităţii.

a) Specializarea muncii este reprezentată de gradul de divizare a sarcinilor în

interiorul unei organizaţii.
Există organizaţii caracterizate printr-un grad ridicat de specializare a muncii – în
care angajatul realizează un număr redus de operaţiuni sau activităţi standardizate
(este situaţia tipică a organizaţiei moderne indiferent că este vorba de o organizaţie
industrială, de o bancă, spital, de organizaţie publică sau privată etc). Există şi
situaţia opusă caracterizată ca grad redus de specializare a muncii (angajaţii
realizează diferite tipuri de activităţi).

b) Departamentalizarea este unul dintre elementele fundamentale ale structurii

organizaţiei şi reprezintă gruparea activităţilor pe baza unor criterii care permit
realizarea coordonării şi controlului.

33
Berman, M (1999) : “Bureaucracy between Myth and Reality”, Westpoint, p.17
34
Balahur, D lucr.cit.p.19-28
331
 Doina BALAHUR

Şase criterii sunt mai des folosite pentru gruparea activităţilor într-un departament:
1) Cunoştinţele şi deprinderile. Poziţiile sunt grupate pe baza pregătirii şi
calificării profesionale.
2) Natura activităţilor care trebuie realizate. Gruparea poziţiilor în funcţie de
procesul sau activităţile care trebuie realizate (producţie, contabilitate, cercetare-
dezvoltare, marketing etc.).
3) Timpul de realizare a activităţii. Gruparea poziţiilor în funcţie de timpul
realizării activităţii (de exemplu în trei schimburi pentru organizaţiile cu activitate
continuă etc.).
4) Tipul de produs sau serviciu care trebuie realizat. Gruparea poziţiilor se
realizează în funcţie de tipul de produs.
5) Beneficiar. Conform acestui criteriu gruparea poziţiilor se realizează pe baza
diferitor tipuri de consumatori (de exemplu gruparea poziţiilor în cadrul unei companii
de televiziune se poate realiza pe baza programelor care se adresează copiilor,
aspectelor economice şi afacerilor, ştiri etc.; în cadrul unei organizaţii de asistenţă
socială gruparea poziţiilor este mobilă şi se realizează, de regulă, pe tip de proiect –
copii (copii cu nevoi speciale, abandonaţi, abuzaţi etc.), vârsta a treia, pregătirea şi
formarea voluntarilor etc.).
6) Localizare. Gruparea poziţiilor se realizează în funcţie de zona geografică de
desfăşurare a activităţii.
Gruparea activităţilor pe departamente are câteva efecte esenţiale asupra
desfăşurării activităţii în organizaţie:
1) Gruparea generează un sistem comun de coordonare şi control a
activităţii.
2) Gruparea presupune folosirea în comun a resurselor alocate.
3) Gruparea generează un sistem şi criterii comune de evaluare a
performanţelor.
4) Gruparea activităţilor pe departamente favorizează comunicarea şi
coordonarea eficientă a activităţii.

c) Structura autorităţii. Autoritatea este definită ca dreptul unui membru al

organizaţiei de a lua decizii fără a fi necesară aprobarea lor de către altă persoană din
organizaţie.
Distribuţia autorităţii între poziţii poate fi centralizată sau descentralizat.
• Distribuţia autorităţii este centralizată atunci când puterea de a adopta
decizii se concentrează la nivelul managementului de vârf.
• Distribuţia autorităţii este descentralizată atunci când puterea de a adopta
decizii este asigurată în egală măsură celor care deţin poziţii la nivelul
conducerii intermediare şi directe din organizaţie.

332
 Psihosociologia organizaţiilor

Organizaţia poate distribui autoritatea de decizie de-a lungul unui continuum

centralizat la o extremă şi descentralizat la cealaltă extremă. Teoretic, nici o organizaţie
nu este complet centralizată sau descentralizată. Organizaţiile tind către unul dintre cele
două tipuri în funcţie de stilul de conducere al managementului de vârf, de experienţa
managerilor direcţi, de mărimea organizaţiei, de numărul de subordonaţi supravegheaţi
şi coordonaţi direct etc.

d) Numărul de subordonaţi coordonaţi de un singur manager. Din acest

punct de vedere se face distincţia între “coordonarea apropiată” (narrow co-
ordination) şi “coordonarea largă” (wide co-ordination).
În cadrul primului tip un număr redus de angajaţi sunt coordonaţi şi răspund faţă de un
singur manager. În cadrul celui de al doilea tip mai mulţi angajaţi sunt coordonaţi de
către un singur manager. Fiecare tip de coordonare are avantaje şi dezavantaje.

La nivelul coordonării apropiate se creează posibilitatea colaborării şi controlului

directe a fiecărui angajat, evitându-se astfel conflictele şi ambiguităţile legate de
rolul organizaţional etc.

Această relaţie apropiată cu “şeful” are însă şi dezavantaje. Ea generează un fenomen de

orientare excesivă către manager; în loc să-şi îndeplinească obligaţiile de rol, angajaţii
pierd multă vreme “încercând să facă pe plac şefului”. Schematic aceste tip de
coordonare este prezentat mai jos:

MANAGER

Economist Assistant
programe
comunitare
Contabil
Asistent terapie
şi recuperare
Casier

Asistent prevenire
abandon

La nivelul coordonării largi căile de comunicare sunt mai scurte. Principalul

inconvenient este numărul mare de angajaţi pe care trebuie să-i coordoneze un
manager ceea ce nu-i permite să aibă o relaţie directă cu fiecare, să acorde
fiecăruia timpul cuvenit.

Schematic acest tip de coordonare este prezentat mai jos:

333
 Doina BALAHUR

MANAGER

Economist Contabil Asistent Asistent Asistent

terapie şi prevenire programe
recuperare abandon comunitare

Casier

Fiind mai liber de controlul direct, acest al doilea tip de coordonare este preferat
de angajaţi. Cercetările psihosociologice au evidenţiat faptul că acest tip de coordonare
corelează pozitiv cu satisfacţia şi motivaţia muncii, performanţe profesionale ridicate etc.
Opţiunea pentru un tip sau altul de coordonare depinde de o serie de factori:
1) Gradul de profesionalizare a angajaţilor;
2) Incertitudinea cerinţelor de rol;
3) Natura şi frecvenţa interacţiunii/comunicării
directe dintre manager şi subordonaţi;
4) Gradul de integrare a activităţii;
5) Gradul de standardizare a cerinţelor de rol etc.

În organizaţia de asistenţă socială întâlnim ambele tipuri de coordonare.

În funcţie de mărimea şi dispersia geografică a organizaţiei (există multe
organizaţii non-guvernamentale internaţionale care au filiale în diferite zone ale
globului, în diferite oraşe din aceeaşi ţară) de tipul şi amploarea proiectelor pe
care le derulează, se practică un tip sau altul de coordonare. Jessica Malloney
menţiona că în studiile, puţin numeroase de altfel, asupra managementului şi
organizării instituţiilor de asistenţă socială este foarte probabil să întâlnim
simultan ambele tipuri de coordonare. În activitatea cu voluntarii coordonarea
apropiată s-a dovedit utilă deoarece previne erori şi eşecuri generate de lipsa
de pregătire şi experienţă în domeniu. În cadrul proiectelor în care sunt
implicaţi specialişti este însă de preferat o coordonare mai largă. Ea este de
natură nu numai să permită centrarea pe caz şi pe situaţie, dar generează o mai
mare responsabilitate a celor implicaţi direct în realizarea proiectului35.

e) Coordonarea activităţilor. Ea reprezintă modul de integrare a activităţilor din

organizaţie în scopul realizării obiectivelor comune.
Rezultatul unor astfel de modalităţi de integrare este crearea diferitor forme de
interdependenţă a activităţi:

35
Malloney, J., Management and Social Work, New York, Bedminster Press, 2000, pp.45-46.
334
 Psihosociologia organizaţiilor

1) Interdependenţa secvenţială (există ori de câte ori rezultatele unui tip de

activitate devin imput pentru altă activitate).
2) Interdependenţa reciprocă (se stabileşte între departamente care-şi furnizează
input-uri unul altuia).
3) Interdependenţa în echipă. Este cea mai intensă formă de interdependenţă şi
constă în realizarea în comun – în cadrul echipei sau între echipe – a activităţii.
Munca în echipă este considerată cea mai complexă formă de interdependenţă.

1.2.2. Proiectarea organizaţiilor

Structurile pe care le-am trecut în revistă mai sus constituie elementele,
“unităţile”, pe baza cărora ia naştere organizaţia modernă. Aceste elemente pot fi
integrate în modalităţi diferite rezultând variate modele de organizare. Între acestea
organizaţia modernă (“ortodoxă”) cunoaşte patru tipuri mai frecvente de integrare :
1) Modelul funcţional;
2) Modelul divizional;
3) Modelul hibrid;
4) Modelul matricial.

1) Modelul funcţional
Este unul dintre cele mai folosite modele pentru structurarea organizaţiei. El
constă în gruparea angajaţilor în departamente separate pe baza sarcinilor şi a pregătirii
profesionale comune (economişti, contabili etc., în departamentul de contabilitate;
cercetătorii în departamentul de cercetare dezvoltare, ingineri în departamentul de
producţie etc.). Modelul funcţional este forma de organizare preponderentă a
organizaţiilor mici şi mijlocii deoarece operează cu un număr redus de produse sau
servicii şi au nevoie de un grad ridicate de specializare a muncii. Modelul funcţional
tinde să centralizeze decizia la nivelul managementului de vârf din organizaţie.
Coordonarea la nivelul departamentelor este de regulă largă. Schematic, acest model
organizaţional este prezentat mai jos:

MANAGER

DEPARTAMENT
DEPARTAMENT
DE DEPARTAMENT DEPARTAMENT
DE
CERCETARE DE MARKETING DE PRODUCŢIE
CONTABILITATE
DEZVOLTARE

335
 Doina BALAHUR

AVANTAJELE MODELULUI DEZAVANTAJELE MODELULUI

FUNCŢIONAL
Utilizarea eficientă a resurselor;
Grad ridicat de specializare profesională;
Dezvoltare profesională şi promovare;
Unitatea conducerii;
Favorizează comunicarea la nivel de
departament şi cooperarea la nivel de
echipă etc.
FUNCŢIONAL
Procese de decizie greoaie şi de slabă
calitate;
Mai puţin deschisă la inovaţie;
Responsabilitate neclară atât pentru
performanţe cât şi pentru eşecuri;
Coordonare şi cooperare reduse între
departamente etc.

2) Modelul divizional
Pentru organizaţiile mari, care realizează o gamă diversificată de produse sau
servicii, ale căror subunităţi sunt dispersate geografic, modelul de structurare practicat
mai frecvent este cel divizional. În cadrul acestui tip de construcţie organizaţională toate
activităţile necesare producerii unui bun sau serviciu sunt grupate la nivelul unei unităţi
independente. Spre deosebire de modelul funcţional, observa H. Mintzberg36, care
grupează activităţile pe baza input-urilor (tip de activităţi desfăşurate, tip de pregătire
profesională) la nivelul modelului divizional integrarea se realizează pornind de la
output-uri (produs, serviciu, client, localizare geografică etc.). După H. Mintzberg
(1983, p. 79) modelul divizional comportă trei variante:
a) Divizii structurate pe produs, la nivelul cărora se realizează un singur tip sau
un grup relativ identic de produse;
b) Divizii structurate pe tipuri de consumatori (clienţi). Acest tip favorizează
apropierea de client şi mai buna satisfacere a nevoilor şi aşteptărilor sale.
c) Divizii geografice. Ele sunt caracteristice societăţilor multi şi transnaţionale – a
căror producţie este localizată în diferite zone ale lumii. Adaptarea la specificul local al
pieţelor şi consumatorilor necesită crearea unor unităţi distincte la nivelul fiecărei zone
(ţări, regiuni) în care operează.
Modelul divizional are o serie de implicaţii asupra structurilor organizaţionale.
La nivelul său conducerea este descentralizată şi localizată de regulă la nivelul diviziei.
Schematic, acest model este prezentat mai jos.

MODEL DIVIZIONAL BAZAT PE TIP DE PRODUSE*

MANAGER

PRODUSE MEDICAMENTE
COSMETICE

C&D MKTG PROD CONT C&D MKTG PROD CONT

36
Mintzberg, H., Designing Effective Organizations, Prentice-Hall, 1983, p.74.
* C&D= Cercetare-Dezvoltare; MKTG = Marketing; PROD= Productie; CONT= Contabilitate.
336
 Psihosociologia organizaţiilor

AVANTAJELE MODELULUI DEZAVANTAJELE MODELULUI

DIVIZIONAL
Adaptabilitate sporită la mediu instabil;
Grad ridicat de satisfacere a clienţilor;
Grad ridicat de coordonare a sarcinilor;
Managementul divizional realizează
controlul şi coordonarea tuturor
departamentelor din divizie ceea ce are
ca rezultat dezvoltarea cunoştinţelor şi
deprinderilor manageriale.
DIVIZIONAL
Utilizarea ineficientă a resurselor;
Reduce posibilităţile specializării
profesionale;
Centrarea pe obiectivele diviziei şi mai puţin pe
obiectivele generale ale organizaţiei, ceea ce
poate determina apariţia concurenţei între divizii.
Pierderea controlului. Diviziile pot fi atât de
diferite încât managementul de vârf nu mai poate
impune norme şi reglementări uniforme la
nivelul lor, nu mai poate planifica şi stabili
termene generale pentru toată organizaţia.

3) Modelul hibrid
Modelul hibrid reprezintă – aşa cum de altfel şi numele sugerează – o
combinaţie între unităţi divizionale şi departamente funcţionale. În sistemul bancar se
întâlneşte frecvent acest tip de model organizaţional. Fiecare sucursală a băncii
funcţionează ca o divizie geografică sub autoritatea centralizată a unui departament
funcţional de personal, juridic, de contabilitate şi audit, marketing, de acordare a
împrumuturilor, de reclamă etc. Un asemenea model de organizare realizează
importante economii de resurse umane, materiale şi financiare. Schematic acest model
este prezentat mai jos:

MANAGER

Personal Juridic Contabilitate şi audit Operaţiuni

Marketing Serviciul de împrumuturi

DEPARTAMENTE
FUNCŢIONALE

Divizia centrală Divizia de vest Divizia de est

Împrumuturi Economii Împrumuturi Economii Împrumuturi Economii

DIVIZII

Ca şi celelalte modele, tipul hibrid de organizare prezintă atât avantaje cât şi

dezavantaje:

337
 Doina BALAHUR

AVANTAJELE DEZAVANTAJELE MODELULUI

MODELULUI HIBRID
Coordonarea simultană a diviziilor prin
intermediul departamentelor funcţionale
centralizate;
Corelarea scopurilor şi obiectivelor
diviziilor cu acela ale întregii organizaţii;
Adaptabilitate şi eficienţă. Unităţile
divizionale se pot adapta la variaţiile
mediului extern; unităţile funcţionale se pot
centra pe eficienţa operaţiilor desfăşurate.
În felul acesta structurile hibrid pot realiza
simultan atât adaptarea cât şi eficienţa prin
intermediul unei singure strategii de
integrare etc.
HIBRID
Răspuns întârziat la situaţiile dificile,
excepţionale. Dacă divizia se confruntă cu
o problemă specială, decizia trebuie
adoptată la nivelul managementului de
vârf. Această situaţia poate genera
întârzieri ce pot la rândul lor să afecteze
eficienţa diviziei.
Conflicte între departamentele funcţionale
şi divizii. Deşi departamentele funcţionale
centrale nu au autoritate de coordonare şi
control asupra diviziilor, ele încearcă
deseori să influenţeze activitatea diviziilor.
Sugestii contradictorii venite de la diferite
departamente funcţionale pot periclita
acurateţea deciziei la nivelul diviziei.
Supradimensionarea personalului
administrativ şi tendinţa de dublare a
rolurilor ceea ce măreşte costurile şi reduce
eficienţa generală. etc.

4) Modelul matricial
Modelul matricial este unul dintre cele mai complexe tipuri de organizare. În
descrierea lui Aldag şi Stearns37 modelul matricial implementează simultan la nivelul
fiecărui departament atât structuri funcţionale cât şi divizionale. Ca efect, ia naştere un
sistem în cadrul căruia angajaţii fiecărui departament sunt coordonaţi şi controlaţi de doi
şefi, fiecare având autoritate egală în organizaţie: managerul funcţional şi managerul
divizional. Managerul funcţional este răspunzător pentru activitatea desfăşurată de
specialiştii din cadrul departamentului funcţional. Managerul de divizie – sau
managerul de proiec – este răspunzător pentru integrarea activităţilor specialiştilor (în
diferite proiecte) din mai multe departamente.
Modelul matricial are o structură mult mai complexă în comparaţie cu celelalte
tipuri de organizare. Din acest motiv, observau Elbeik şi Thomas38, este recomandabil
ca el să fie folosit doar atunci când organizaţia îşi desfăşoară activitatea în anumite
condiţii, cum ar fi:
a) Există o presiune puternică a mediului extraorganizaţional pentru urmărirea
simultană a mai multor scopuri. Concurenţa, pretenţiile consumatorilor etc., pot
determina organizaţia să realizeze nu numai produse noi, inovative dar şi de calitate
tehnică ridicată. Această presiune duală impune ca atât cantităţii cât şi calităţii
produselor (serviciilor) să li se acorde atenţie egală prin intermediul unei structuri de
autoritate duală.

37
Aldag, R.J., Stearns, T.M., Management, West Publishing Company, Dallas, 1991, pp.281-282.
38
Elbeik, S., Thomas, M., Project Skills, Butterwoth, Heinemn, 1998, pp.8-9.
338
 Psihosociologia organizaţiilor

b) Necesitatea procesării unei mari cantităţi de informaţii. Un ambient instabil,

marcat de schimbări rapide necesită procesarea rapidă a unei mari cantităţi de
informaţii. Separarea responsabilităţilor pe produs, pe de-o parte şi pe calitatea tehnică a
acestuia pe de altă parte, favorizează circulaţia rapidă a informaţiei în organizaţie.
c) Necesitatea utilizării eficiente a resurselor. Organizaţiile nu au, de regulă,
capacitatea de a aloca resurse şi personal pentru fiecare tip de produs. Modelul matricial
permite distribuirea personalului şi a facilităţilor în funcţie de presiunile asupra
producţiei şi calităţii acesteia.
Modelul matricial a fost iniţial dezvoltat şi implementat în industria aerospaţială.
Azi, datorită flexibilităţii sale este larg folosi în diferite tipuri de organizaţii atât profit
(bănci, agenţii publicitare, industria electronică etc.) cât şi non-profit (universităţi,
spitale, agenţii de asistenţă socială etc.).

Modelul matriceal a devenit unul dintre modelele cele mai practicate la nivelul
organizaţiilor de asistenţă socială care-şi desfăşoară activitatea prin excelenţă pe tipuri
de proiecte cu durată şi finanţare limitată. În aceste condiţii organizaţia de AS este
constant confruntată cu problema realocării resurselor materiale şi umane pe tipuri de
programe şi proiecte.

MANAGER

Proiect Cercetare Marketing Producţie Contabilitate

Manager Dezvoltare (C&D)

Manager de C&D Marketing Producţie Contabilitate

proiect A

Manager de C&D Marketing Producţie Contabilitate

proiect B

Manager de C&D Marketing Producţie Contabilitate

proiect C

339
 Doina BALAHUR

Modelul matricial are atât avantaje cât şi dezavantaje:

AVANTAJELE MODELULUI DEZAVANTAJELE MODELULUI

MATRICIAL
Permite satisfacerea simultană a mai multor
cerinţe şi presiuni ale mediului;
Favorizează flexibilitatea;
Stimulează utilizarea eficientă a resurselor;
Favorizează dezvoltarea profesională prin
participarea specialiştilor la diferite
proiecte;
Favorizează dezvoltarea motivaţiei.
Participarea directă la proiect oferă
angajaţilor posibilitatea de a contribui la
procesul de luare a deciziilor;
Sprijină managementul de vârf în procesul
de planificare. Managementul de vârf poate
dedica mai mult timp planificării pe termen
lung deoarece modelul matricial permite ca
decizia curentă să fie delegată managerilor
funcţionali şi de proiect etc.
MATRICIAL
Creează autoritate duală care poate genera
confuzie şi conflicte (datorită subordonării
simultane faţă de doi manageri);
Generează o luptă neproductivă pentru
putere între managerul funcţional şi cel de
proiect.
Este mare consumator de timp deoarece
necesită şedinţe şi întâlniri în scopul
integrării activităţilor.
Necesită abilităţi foarte dezvoltate de
cooperare şi competenţă interpersonală.
Generează costuri ridicate pentru
implementare.

B. Metafora organismului în sociopsihologia organizaţiilor.

Teorii şi modele

Organizaţia (ca şi organismul) este o entitate vie în continuă schimbare, în continuă

interacţiune cu mediul spre a-şi satisface nevoile.
Ca şi organismul organizaţia este un sistem de elemente şi părţi diferite, dar integrate;
Existenţa şi supravieţuirea organizaţiei (ca şi a organismului) este dependentă de natura
interacţiunilor cu mediul;
Unele medii externe sunt mai favorabile dezvoltării;
Ca şi organismul, organizaţia îndeplineşte o serie de funcţii care-i asigură supravieţuirea
şi dezvoltarea;
Organizaţia are “nevoi” a căror satisfacere contribuie la dezvoltare;
Întregul este afectat de funcţionarea părţilor etc.

TEORII ŞI MODELE REPREZENTATIVE:

Teoriile structuralist-funcţionaliste (P.Selznick, T. Parsons);
Demersul sistemic (D.Katz, L.Kahn );
Teoria contingenţei (T.Burns şi G.M Stalker; Lawrence şi Lorsh);
Teorii ale stilurilor manageriale (D.McGregor);
Teorii ale motivaţiei (A.Maslow, C.Alderfer);
Teorii ale managementului resurselor umane (W.Ouchi, J.Storey, K.Legge) etc.

1. Teoria contingenţei

1.1. Modelul diferenţierii şi integrării (Paul Lawrene şi Jay Lorsch)

Termenul de contingenţă a fost introdus de P. Lawrence şi J. Lorch. Ei apreciau
că varietatea mediilor extraorganizaţionale generează cerinţe diferite faţă de organizaţie.
340
 Psihosociologia organizaţiilor

Mediile caracterizate prin incertitudine şi schimbări rapide fie în configuraţia pieţei fie
în aceea a tehnologiilor impun organizaţiei cerinţe diferite – atât sub raportul
constrângerilor cât şi al oportunităţilor – în comparaţie cu mediile uniforme şi stabile.
Pentru a se adapta variaţiilor de mediu organizaţiile şi departamentele dezvoltă
caracteristici diferenţiate. Lawrence şi Lorch apreciau că gradul de diferenţiere internă a
organizaţiei (ca şi un organism biologic) este direct proporţional cu variaţiile mediului
extern. În acelaşi timp odată cu creşterea gradului de diferenţiere trebuie, proporţional,
să sporească şi efortul de integrare a departamentelor şi subunităţilor. Concluzia celor
doi cercetători era că organizaţiile variază de-a lungul a două dimensiuni: diferenţierea
şi integrarea.

Diferenţierea este măsura în care organizaţia este structurată în departamente care

operează diferit. Ea reprezintă răspunsul organizaţiei (prin intermediul diferenţierii
interne în departamente sau subunităţi) la o caracteristică specifică a ambientului
extern. O organizaţie care are multe departamente care operează diferit are un nivel
ridicat de diferenţiere.

Integrarea este reprezentată de gradul de colaborare care există între departamente.

Există un grad ridicat de integrare atunci când organizaţia nu poate supravieţui decât
dacă există o coordonare apropiată între departamente. Dimpotrivă, atunci când
departamentele pot lucra independent, fără a afecta sau periclita obiectivele
organizaţiei, se poate vorbi de un nivel redus de integrare.

1.2. Modelul mecanic vs. modelul organic

Burns şi Stalker au fost printre primii cercetători care au tratat în mod explicit
relaţiile dintre modul de structurare a organizaţiei şi mediu (T. Burns, G.M. Stalker, The
Management of Innovation). Pe baza unor investigaţii empirice ei au identificat două
mari modele de structurare a organizaţiilor: modelul mecanic şi modelul organic.

CARACTERISTICILE MODELULUI CARACTERISTICILE MODELULUI

MECANIC
Grad ridicat de diviziune şi specializare a
muncii;
Definirea rigidă a sarcinilor;
Ierarhie strică de autoritate şi control;
Controlul îndeplinirii sarcinilor este
centralizat la nivelul conducerii de vârf;
Comunicarea este verticală;
ORGANIC
Angajaţii contribuie la îndeplinirea sarcinilor
comune ale departamentului;
Sarcinile sunt adaptate şi redefinite pe baza
cooperării dintre angajaţi;
Ierarhie şi control reduse precum şi număr
redus de norme şi regulamente;
Controlul îndeplinirii sarcinilor este alocat
difuz la nivelul întregii organizaţii;
Comunicarea este orizontală;

341
 Doina BALAHUR

Pe baza studiilor realizate, Burns şi Stalker au ajuns la concluzia că modelul

mecanic este cel mai potrivit pentru un mediu stabil. Numai într-un astfel de mediu
sarcinile pot fi rigid definite şi uniform îndeplinite.
Modelul organic de organizare este potrivit pentru mediile marcate de
instabilitate. Sarcinile sunt constant redefinite şi îndeplinite în comun ca răspuns
adaptativ, spuneau Burns şi Stalker, la schimbările din mediu.

2. Teorii ale stilurilor manageriale

Metafora organismului permite gruparea teoriilor care au tratat organizaţia “ca

entitate vie”, cu funcţii şi nevoi de a căror satisfacere depinde adaptarea şi
supravieţuirea sa. În seria acestor teorii, cele dezvoltate în cadrul unui curent cunoscut,
într-o clasificare ortodoxă, ca relaţii şi resurse umane, au atras atenţia asupra nevoilor
psihologice ale membrilor organizaţiei. Ele au adus multe idei şi teme valoroase în
studiul organizaţiilor; au atras atenţia asupra rolului “factorului uman” în performanţele
organizaţiei, a motivaţiei, a rolului relaţiilor dintre angajaţi pentru însăşi existenţa
organizaţiei, asupra impactului diferitor stiluri de conducere si managementului
resurselor umane ale organizaţiei etc.
Între altele ele au pus în evidenţă ceea ce s-a numit organizaţia informală sau
“ascunsă”. Într-un articol – de referinţă pentru domeniul pe care-l cercetăm – Being
Human and Being Organized, C. Argyris observa:
“organizaţia are o structură internă, distribuie roluri, are norme, reguli şi
regulamente, desfăşoară un complex de activităţi menit să asigure planificarea,
coordonarea, controlul etc., realizării obiectivelor şi scopurilor. Toate aceste
activităţi, nota Argyris, sunt realizate de oameni care tind să personalizeze
poziţia pe care o ocupă şi rolul pe care-l joacă, care au propriile lor trebuinţe,
motive, opţiuni şi aşteptări, seturi atitudinale şi aptitudini diferite. Aceşti oameni
reacţionează şi interacţionează între ei, de multe ori în modalităţi neaşteptate.
Astfel, relaţiile directe dintre oameni tind să construiască o a doua organizaţie,
informală, ascunsă, care o poate susţine pe cea formală, oficială, sau o poate
submina” 39.
Problema stilurilor de management şi a impactului acestora asupra compor-
tamentului de rol al angajaţilor şi performanţelor (sau absenţei) organizaţionale a fost
una dintre temele de constantă preocupare pentru aceste teorii. Vă prezint mai jos două
dintre cele mai cunoscute.

2.1. Teoria X, Y, (Douglas McGregor)

McGregor40 aprecia că organizaţia tradiţională (birocraţia weberiană) pornea de

la premise false cu privire la comportamentul uman. În acord cu aceste premise, celor

39
Argyris, C., “Being Human and Being Organized”, în C. Argyris, The Applicability of Organizational
Sociology, Cambridge, Cambridge University Press, 1972, p.8.
40
McGregor, D., The Human Side of Enterprise, New York, McGrew-Hill, 1980, pp.26-27.
342
 Psihosociologia organizaţiilor

mai mulţi oameni le displace munca, preferă să li se spună în fiecare moment ce să facă
decât să-şi asume responsabilitatea unei decizii proprii, sunt motivaţi mai de grabă de
câştigurile materiale decât de performanţele profesionale, sunt rezistenţi la schimbare
etc. Pornind de la aceste supoziţii managerii, considera McGregor, construiesc
organizaţii în care decizia este concentralizată, stabilesc numeroase norme şi
regulamente, supraveghează îndeaproape subordonaţii etc. Principalele strategii
manageriale, dezvoltate pornind de la aceste supoziţii, sunt controlul, coerciţia şi
ameninţare. Aceste supoziţii au fost grupate de D. McGregor în “Teoria X”. Deşi
manageri pot nega, acţiunile lor probează faptul că Teoria X este supoziţia tipică cu
privire la angajaţi – spunea McGregor.
D. McGregor a dezvoltat un set alternativ de supoziţii pe care le-a grupat sub
numele de “Teoria Y”. În acord cu această teorie managementul (tradiţional, birocratic)
a ignorat orice informaţie despre oameni ca actori sociali înzestraţi cu nevoi, trebuinţe,
aspiraţii etc. Oamenii nu sunt leneşi “de la natură”. Orice impresie că ar fi aşa este
rezultatul experienţei lor directe din organizaţie. Dacă climatul le-ar permite să-şi pună
în valoare potenţialul, munca ar deveni pentru ei, spunea McGregor, la fel de naturală ca
şi jocul sau odihna. Rolul managementului este de a crea un astfel de mediu care să
permită oamenilor să-şi elibereze potenţialul şi să-şi pună în valoare calităţile deoarece
comportamentul oamenilor este mai apropiat de supoziţiile teoriei Y decât de cele ale
teoriei X.

3. Teorii ale managementului resurselor umane

Subsumabile, după G.Morgan, orizontului metaforei organismului, teoriile

managementului resurselor umane au pus în evidenţă faptul că managementul
angajaţilor nu este o problemă marginală, ci una care poate crea avantaje competitive. În
combinaţie cu politici de proiectare a locurilor de muncă şi dezvoltare profesională, cu
metode de selecţie şi pregătire a personalului, cu practica unui nou tip de recompense,
managementul resurselor umane a devenit una dintre valorile centrale ale performanţei
organizaţionale. Am selectat pentru această sinteză câteva teorii reprezentative pentru
managementul resurselor umane în organizaţie, dezvoltate după anii ‘80 şi ‘90.

3.1. Teoria Z (W.Ouchi)

William Ouchi – într-o cunoscută lucrare care apărea la începutul anilor ‘80,
Theory Z: How American Business Can Meet the Japanese Challenge41 – propunea un
set diferit de supoziţii. Teoria Z este centrată pe managementul resurselor umane.
Ouchi a comparat practicile manageriale japoneze – pe care le-a caracterizat ca Teoria J
– cu cele americane – grupate sub numele de Teoria A. Pornind de la aceste două teorii
Ouchi a formulat Teoria Z care îmbină cele mai bune practici din managementul
japonez şi american. Ea consideră că muncitorilor ar trebui să li se garanteze angajarea
pe perioade îndelungate de timp, să li se acorde un rol mai mare în procesul de decizie

41
Ouchi, W., Theory Z: How American Business Can Meet the Japanese Challenge, Addison –Wesley,
1981.
343
 Doina BALAHUR

prin participarea la consilii de decizie în grup, să fie direct răspunzători pentru propria
lor activitate. Promovarea trebui să fie lentă; controlul ar trebui să se realizeze prin
mecanisme informale implicite îmbinate cu măsuri formale, explicite; integrarea mai
largă a angajatului, dincolo de obligaţiile profesionale (a familiei sale etc.). Ouchi
aprecia că Teoria Z integrează valorile individualismului american cu oportunităţile de
de participare la decizia colectivă prezente în firmele japoneze. Ca rezultat, se dezvoltă
sentimentul de apartenenţă la organizaţie, creşte productivitatea şi calitatea produselor;
se reduc absenteismul şi fluctuaţia forţei de muncă etc. Teoria Z a devenit după anii ‘80,
parţial sau integral, filosofia managerială a multor companii. Cel mai cunoscut exemplu
de aplicare a Teoriei Z au fost cercurile de calitate.

Teoria A Teoria J Teoria Z

Angajare pe termen scurt;
Decizie individuală;
Responsabilitate
individuală;
Promovare rapidă;
Carieră profesională
specializată;
Control explicit, formalizat;
Preocupare limitată,
fragmentară pentru angajat
ca persoană;
Angajare pe viaţă;
Decizie pe bază
participativă, consensuală;
Responsabilitate colectivă;
Promovare lentă;
Control informal,
implicit
Carieră profesională
nespecializată;
Preocupare totală pentru
angajat ca persoană;
Angajare pe termen lung;
Decizie pe bază
participativă, consensuală;
Responsabilitate individuală;
Promovare lentă;
Control implicit, informal
combinat cu măsuri
formalizate, explicite;
Preocupare totală pentru
angajat şi pentru familia sa.

3.2. Teorii ale managementului “slab”/”tare” al resurselor umane

Conceptul de management al resurselor umane nu este unitar. J. Storey42 (1995)
distingea între managementul resurselor umane “tare” (hard HRM) şi managementul
resurselor umane “slab” (soft HRM).
Modelele “tari” consideră angajaţi o resursă pasivă care trebuie achiziţionată şi
folosită ca orice altă marfă de pe piaţă. Pentru ca ei să reprezinte într-adevăr un avantaj
competitiv pentru organizaţie trebuie să fie monitorizaţi şi controlaţi în special sub
raportul performanţelor îndeplinirii sarcinilor.
Modelele “slabe” tratează angajaţii în termeni mai pro-activi, ca o resursă
valoroasă a cărei competenţă, capacitate şi atitudine trebuie să fie atent cultivate.
Oamenii sunt aceia care creează diferenţele de competitivitate prin capacitatea şi
dorinţa lor de a dezvolta abilităţi şi deprinderi de a realiza o varietate de sarcini, de a-şi
aduce o contribuţie activă la îmbunătăţirea continuă a standardelor de calitate, de a
învăţa continuu în domeniul lor de activitate. Prin accentul pe care-l pune pe rolul
managementului în “eliberarea potenţialului angajaţilor”, pe participarea lor la procesul
de decizie, încurajarea încrederii şi cooperării, versiunea soft valorifică tradiţia teoriilor
relaţiilor umane (E.Mayo, C.Argyris, A.Maslow, D.McGregor, M.P.Follet) precum şi a
teoriilor relaţiilor neo-umane. Dacă însă aceste modele erau centrate pe îmbunătăţirea

42
Storey, J., Human Resource Management: Still Marching on and Marching Out?”, în J. Storey (Ed.),
Human Resource Management: a Critical Text, London, Routledge, 1995, p. 28.
344
 Psihosociologia organizaţiilor

satisfacţiei şi a calităţii relaţiilor de muncă ca mijloace de a mări productivitatea şi de a

reduce conflictele din organizaţie, managementul soft merge mai departe cu
preocuparea sa legată de rolul resurselor umane în performanţele organizaţionale.
Această orientare se caracterizează prin elaborarea unor concepte alternative la cel de
management al resurselor umane. S.Wood şi M.Albanese43 vorbesc, de exemplu, de
“managementul implicării ridicate” (pe care-l consideră un concept nou, alternativ
celui de management al resurselor umane). Teoriile dezvoltate pornind de la acest
concep – apreciau Fenwick şi Murton44 – pun accent pe identificarea angajaţilor cu
scopurile şi valorile organizaţiei, pe stimularea dorinţei de apartenenţă la organizaţie şi
de a depune eforturi în folosul său. În ciuda faptului că a stârnit multe dezbateri
contradictorii, acest concept, spune Storey, este funcţional deoarece generează auto-
direcţionarea angajaţilor, evită orientarea rigidă a comportamentului acestora,
încurajează flexibilitatea şi adaptabilitatea într-o organizaţie în continuă schimbare.
Angajaţii sunt astfel trataţi dintr-o perspectivă pro-activă ca deţinători de resurse; relaţia
cu ei se întemeiază pe “încredere ridicată” nu pe suspiciunea endemică caracteristică
organizaţiei şi managementului tradiţionale. Modelul soft poate fi considerat – aprecia
Storey – ca reprezentantul dominant al managementului resurselor umane actual.
Schematic el este descris de Storey (1995, p.5) după cum urmează:

Credinţe şi supoziţii Calităţi strategice
Resursele umane Datorită aspectelor
sunt acelea care deja menţionate
asigură deciziile referitoare
competitivitate de la resursele sunt
ridicată a decizii strategice
organizaţiei; Este necesară
Scopul nu va implicarea
urmări neapărat manegementului de
respectarea vârf;
regulilor ci Politicile referitoare
devotamentul la resursele umane
angajaţilor; vor fi parte
Din aceste motive integrantă a
angajaţii vor fi strategiei
selectaţi cu grijă şi organizaţionale (de
vor fi sprijiniţi să afaceri) – rezultând
se dezvolte. din ea şi contribuind
la realizarea ei.
Rolul critic al
Mijloace de acţiune
managerilor
Problema resurselor Managementul
umane este de im- culturii
portanţă capitală organizaţionale este
pentru întreaga mai important decât
activitate a managementul unor
organizaţiei şi nu proceduri sau
poate fi lăsată doar sisteme,
la dispoziţia Planificarea
departamentului acţiunilor de selecţie,
specializat (de pregătire,
personal). comunicare,
Managerii direcţi dezvoltare şi
trebuie să fie recompensare a
îndeaproape angajaţilor.
implicaţi în Proiectarea rolurilor
elaborarea politici- organizaţionale a
lor referitoare la re- angajaţilor astfel
sursele umane. încât să favorizeze
În acest scop o dezvoltarea
atenţie specială responsabilităţii.
trebuie acordată
managementului
managerilor.

43
Wood, S; Albanese, M.T., “Can We Speak of a High Commitement Management?”, în Journal of
Management Studies, Vol.32, nr.2, 1995, p.113.
44
Fenewick, P; Murton, A., “Human Resources Management and Industrial Relations”, în J. Barry and all
(Eds.), Organization and Management: A Critical text, Business Press, 2000, p.128.
345
 Doina BALAHUR

C. Metafora culturală în sociopsihologia organizaţiilor

Metafora culturală, spunea Morgan, ne invită să vedem organizaţiile ca societăţi

în miniatură, cu propriile lor valori, mituri, idealuri, ritualuri, credinţe şi ideologi etc.

METAFORA CULTURALĂ.
SUPOZIŢII CONSTITUTIVE. MODELE ŞI TEORII
Organizaţia este o combinaţie unică de variabile (istoria sa, eroii, miturile,
legendele, tehnologia, tipul de produse, de proprietate, tradiţiile şi strategiile
manageriale etc.);
Alte influenţe include aspecte mai ample ale culturii comunităţii locale (ţării sau
regiunii), politicile economice şi sociale, comportamentul acţionarilor etc.
Cultura dezvoltă sentimentul şi mândria apartenenţei la organizaţie;
Cultura este elementul vital de legătură dintre aspectele formal-raţionale şi
dimensiunile subiective (organizaţia informală) ale organizării;
Cultura este aceea care transformă strategia organizaţiei în realitate, sprijină
dezvoltarea acesteia;
Cultura este unul dintre mijloacele prin intermediul cărora organizaţia răspunde
mai bine nevoilor comunităţii, clienţilor etc.

TEORII ŞI MODELE REPREZENTATIVE

Paradigmele culturii organizaţionale (D.Mayerson, J.Martin)

Teoria excelenţei organizaţionale (T.Peters şi R.Waterman) etc.

1. Paradigmele culturii organizaţionale

După Mayerson şi Martin45 cultura organizaţiei nu este o variabilă discretă.

Cultura organizaţiei este o realitate socială construită, care este percepută în mod diferit,
din perspectiva a trei paradigme.
Prima paradigmă tratează organizaţia ca o entitate socială caracterizată printr-o
cultură unitară, împărtăşită de toţi membrii organizaţiei, prin leadership puternic şi
consens. Elementele care constituie cultura organizaţiei – miturile, simbolurile, eroii,
ceremoniile etc.- au o singură interpretare, furnizată, de regulă de liderii dominanţi ai
organizaţiei. Schimbarea la nivelul acestui tip de organizaţii este de regulă asociată cu
aceea a liderilor. Această perspectivă asupra culturii organizaţionale este împărtăşită de
T.Deal şi A Kennedy 1982, Corporate Culture) şi de T.Peters şi R.Waterman (1982, în
Search of Excellence.)
Cea de a doua paradigmă evidenţiază varietatea valorilor existente într-o
organizaţie. Această varietate generează diferite subculturi. Meyerson şi Martin
consideră că varietatea valorilor este sursa majoră a diferenţierii între diferite
organizaţii. Varietatea subculturilor reprezintă moduri de individualizare între
organizaţii care oferă aceleaşi bunuri şi servicii şi se adresează aceluişi segment de
45
Mayerson, D., Martin, J., “Culture Change: an integration of three different views”, in Journal of
Management Studies, vol. 24, No. 6, 1987, pp. 623-647.
346
 Psihosociologia organizaţiilor

piaţă/clienţi. Unii autori vorbesc în acest sens de “organizaţia multiculturală”.

Varietatea valorilor şi a subculturilor poate deveni sursă de conflict, dar apreciază
Meyerson şi Martin, în realitate, cele mai multe organizaţii au proceduri care asigură co-
existenţa între grupurile aflate în conflict potenţial. Aceste proceduri ar putea fi
reprezentate de mecanismele de diferenţiere şi integrare de care vorbeau Lawrence şi
Lorch. Literatura socio-organizaţională s-a ocupat în special de conflictul potenţial
dintre diferite grupuri profesionale din organizaţie, care au scopuri şi obiective diferite,
cum ar fi managerii şi sindicatelele, personalul de execuţie şi cel din cercetare etc.
Studiile mai recente, realizate după anii 90, aduc însă în discuţie şi conflictul potenţial
dintre sub-culturile generate de diferenţele etnice sau de gen (sex).
Cea de a treia paradigmă consideră Meyerson şi Martin este aceea în care
ambiguitatea culturii organizaţionale este nu numai acceptată dar este o dimensiune
importantă a “raţiunii de a fi” a organizaţiei. Cei doi autori consideră că universităţile se
caracterizează printr-o astfel de cultură precum şi unele organizaţii care furniează
diferite servicii sociale. Meyerson şi Martin nu oferă orea multe date care ne permit să
diferenţiem suficient între a doua şi a treia paradigmă. În realitate, observă David
Needle46, probabil unele organizaţii sunt mai tolerante la ambiguiate decât altele, având
însă grijă să prevină transformarea ei în disfuncţionalităţi.

2. Teoria excelenţei organizaţionale

În viziunea lui Peters şi Waterman47 cultura devine strategie organizaţională,

scopul lor comun fiind succesul (excelenţa) organizaţiei. Peters şi Waterman şi-au
dezvoltat modelul pe baza observaţiei a 62 de firme de succes între care Hewlett-
Packard, Delta Air Lines, McDonald’s, Disney Production, Levi Strauss etc. Analiza
întreprinsă le-a permis identificarea unui număr de 8 caracteristici ale culturii
organizaţionale care au contribuit la succesul firmelor respective :

a) Preferinţa pentru acţiune caracterizată prin rapiditate în luarea şi implementarea

deciziilor.
b) Apropierea de client. A învăţa de la clienţi este important pentru o organizaţie care
doreşte să aibe succes. Satisfacţia clienţilor devine o valoare dominantă şi
poate fi realizată prin deservirea excelentă a beneficiarilor şi prin produse
(servicii) de calitate.
c) Autonomie şi spirit întreprinzător. Companiile de succes încurajează inovaţia prin
dezvoltarea unor structuri organizaţionale speciale (departamente de cercetare

46
Needle, D., “Culture at the Level of the Firm”, în J.Barry and all (Eds.), Organization and
Management. A Critical Text; Business Press, 2000, p.106.
47
Peters, T.J., Waterman, R.H., In Search of Excellence. Lessons from America's Best Run Companies,
Harper and Raw, London, 1982.
347
 Doina BALAHUR

dezvoltare). Unităţile de muncă sunt menţinute la un număr restrâns de

persoane astfel încât angajaţii pot efectiv să trăiască sentimentul apartenenţei
şi al libertăţii de a face sugestii, propuneri etc.
d) Productivitate prin intermediul oamenilor. Resursele umane ale organizaţiei
reprezintă una dintre cele mai însemnate valori de care depinde eficienţa şi
succcesul organizaţiei. Spiritul de cooperare este încurajat în mod deosebit (nu
competiţia contraproductivă “noi împotriva lor”).
e) Stabilirea clară a valorilor care orientează strategia organizaţiei. Managerii
organizaţiilor de succes au definit în mod clar sistemul de valori al
organizaţiei. Atât ei cât şi angajaţii cunosc, aderă şi aplică valorile care
definesc şi orientează strategic activitatea organizaţiei.
f) Centrare pe un număr redus de produse. Organizaţiile de succes nu se angajează
decât în domeniile pe care le cunosc. Ele se vor orienta către un singur produs
(tip de servicii) sau grup de produse evitînd dispersarea.
g) Structură organizaţională simplă, management democratic, participativ. Menţi-
nerea organizaţiei cu o structură cît mai simplă şi un număr redus de manageri
sunt considerate condiţii ale succesului. Nu sunt încurajate mai mult de cinci
niveluri de management. Atunci cînd compania creşte ca mărime, diviziile
sunt împărţite în subdivizii pentru a se evita crearea unor nivele suplimentare
de management.
h) Îmbină restricţiile cu libertatea. Această caracteristică spuneau Peters şi Waterman
ar putea părea paradoxală. Totuşi o organizaţie poate fi în acelaşi timp şi
centralizată şi descentralizată. Controlul strict, centralizat se poate aplica
valorilor centrale ale organizaţiei. În alte domenii, cum ar fi inovaţia şi
creativitatea, controlul angajaţilor poate fi descentralizat, lejer.

Deşi studiul realizat de Peters şi Waterman s-a bucurat de o atenţie specială

el n-a fost scutit de numeroase critici. Ele au vizat construcţia eşantionului, evaluarea
performanţelor companiilor doar pe baza indicatorilor financiari, responsabilitatea
socială a organizaţiilor etc. De altfel chiar evoluţiile ulterioare ale unor organizaţii, care
s-au confruntat cu mari dificultăţi, au contrazis modelul de excelenţă realizat de Peters
şi Waterman. Nu în ultimul rând a fost pusă sub semnul întrebării posibilitatea preluării
şi generalizării unui astfel de model, în condiţiile în care şi în deceniul nouă al sec.XX
şi cu atât mai mult acum ideea că “nu există o singură cale bună” de a organiza şi
conduce s-a impus.

348
 Psihosociologia organizaţiilor

EXCELENŢA ORGANIZAŢIONALĂ / CALEA “H-P”48

“Calea H-P” s-a dezvoltat pornind de la dictonul lui Bill Hawlett, unul dintre co-
fondatorii companiei Hewlett-Packard : “oamenii vor să muncească bine, vor o
activitate creativă, şi dacă li se pune la dispoziţie mediul favorabil, vor acţiona
conform dorinţelor lor.”
Calea H-P a dezvoltat o cultură organizaţională centrată pe următoarele valori:

Încrederea în oameni;
Respect şi demnitate, stimă de sine;
Recunoaştere, participare, sentimentul împlinirii personale,
Siguranţă, performanţă, dezvoltare profesională;
Împărţirea beneficiilor şi a responsabilităţilor;
management descentralizat;
comportament informal (folosirea prenumelui angajaţilor), comunicare
deschisă;
şansa de a învăţa din greşeli;
performanţă etc.

48
Compania Hewlett-Packard – cunoscută în domeniul producţiei PC-urilor – a fost una dintre cele
introduse în eşantionul de organizaţii de succes studiate de Peters şi Waterman. Performanţele sale
economice şi de piaţă au fost asociate cu un stil de organizare şi conducere devenit celebru în anii 80,
cunoscut sub numele de “calea H-P”. Compania Hewlett-Packard este una dintre cele care după anii
85 s-au confruntat cu mari probleme financiare, cu scăderea vânzărilor, a valorii acţiunilor, reduceri
masive de personal. Exemplul său ilustrează poate cel mai bine faptul că nu există “o unică, singură cale
bună”, că organizaţiile, în special în lumea de azi, trebuie să fie flexibile, să evite cantonarea în limitele
unor “modele” singulare de organizare şi conducere chiar dacă acestea, în anumite contexte, s-au dovedit
a fi eficace.
349
 Doina BALAHUR

IV. Organizaţia postmodernă

IV.1. Perspective şi puncte de vedere

Există din ce în ce mai multe voci care susţin că provocarea postmodernă are
implicaţii şi asupra teoriei şi practicii organizării. Una dintre temele comune studiilor şi
cercetărilor recente se referă la naşterea unui nou tip de organizaţie diferită de cea
clasică în mai multe aspecte. W.Hayderbrand vorbea încă din 1989 de organizaţia post-
birocrată mai flexibilă, caracterizată prin noi forme de control indirect, inclusiv de
natură culturală şi ideologică. P. Cooke (1990) vorbea, de asemenea, de “corporaţia
post-modernă”, caracterizată prin flexibilitate funcţională, prin lipsita unui centru clar
de putere şi de localizare spaţio-temporală. Stewart Clegg,49 într-o lucrare devenită de
corporaţia referinţă, identifică o serie de aspecte de natură empirică pe baza cărora
post-modernă argumentează naşterea unor noi forme de organizare care nu mai au nici
o legătură cu formele moderne de organizare birocratică. Aceste noi forme – spune
Clegg – sunt bine plasate pe piaţă, au o forţă de muncă pluricalificată care colaborează
prin intermediul reţelelor tehnologiei informaţionale şi prin sub-contracte (Clegg, 1990,
p. 181).
În aceeaşi direcţie a mutaţiilor survenite la nivelul paradigmei tradiţionale
K. Gergen50 observa că teoria organizaţiei a fost modelată de două discursuri – unul
romantic iar celălalt modern – ambele epuizate în acest moment. Ele sunt înlocuite de
discursul post-modern care remodelează cunoaşterea asupra organizaţiilor. Discursul
romantic era construit în jurul “profunzimilor interioare” ale individului. Acest “suflet”
spune Gergen este cel care generează nevoile noastre de creativitate, sociabilitate şi a
unei atitudini morale faţă de celelate persoane. Acest “suflet” este prezent în filosofia
care a fundamentat mişcarea pentru relaţii umane, în ierarhia nevoilor psihologice în
studiile asupra managementului care pune accent pe creativitate şi ataşament
organizaţional. Prin contrast, discursul modern s-a fundamentat pe “puterea raţiunii” de
a produce meta-limbaje pentru a anticipa secvenţele viitoare ale fenomenelor.
Activitatea de cunoaştere ştiinţifică este progresivă, conduce la apropierea de adevăr şi
pe această cale sporeşte posibilităţile de predicţie şi control. În cadrul acestui discurs
metafora maşinii joacă un rol central deoarece furnizează modelul de descriere a
înlănţuirii cauzale dintre evenimente şi fenomene. La nivelul analizei organizaţionale

49
Clegg, S., Modern Organization. Organization Theory în the Postmodern World, Sage, London, 1990.
50
Gergen, K., “Organizational Theory în Postmodern Era”, în M.Reed şi M. Hughes (Eds.), Rethinking
Organization: New Directions în Organization Theory and Analysis”, Sage, London , 1992, pp. 207-226.
350
 Psihosociologia organizaţiilor

acest discurs se regăseşte în teoria managementului ştiinţific, teoria sistemlor şi în

teoriile psihologice care tratează indivizii ca structuri pretedictibile de comportament
care se se corelează cu organizaţiile în modalităţi productive.
După Gergen, ambele discursuri sunt epuizate. Ele sunt înlocuite de de o
varietate de discursuri construite în orizontul filosofiei limbajului (pornind de la
L. Wittgenstein), al etnometodologiei, al criticii feministe, al semioticii şi deconstrucţiei
etc. Sub influenţa lor discursul tradiţionale – romantic, modern – pare din ce în ce mai
dogmatic. Gergen nu sugerează că discursul potmodern ar avea o forţă explicativă mai
mare, ci doar că el “rezonează cu zeitgeist-ul intelectual şi cultural” (1992, p.208).
Acest spirit postmodern al timpului este cel care aduce în atenţie reprezentarea şi nu
realitatea, care face să nu mai putem ignora problemele limbajului şi ale interpretării
nici în analiza organizaţiilor. Una dintre lucrările de referinţă pentru noul discurs
postmodern asupra organizaţiilor ar fi, după Gergen, studiul lui Gareth Morgan
“Imagini ale Organizaţiei” (prima ediţie a acestei lucrări a apărut în 1986).
Alte studii asupra organizaţiei postmoderne pornesc de la Foucault, Derrida şi
Lyotard, de la o problemă mai largă prezentă în lucrările acestora – cum putem cunoaşte
lumea.

Perspectiva postmodernă51 accentuează asupra faptului că nu există un criteriu absolut

pentru “adevărul” sau “excelenţa” unui tip sau altul de organizaţie. “Adevărurile”
folosite sunt provizorii, relative, subiect al re-negocierii constante. Ca efect, indivizii
sunt din ce în ce mai puţin văzuţi ca părţi ale organizaţiei şi din ce în ce mai mult ca
particiapanţi la procesul de organizare – la producerea organizaţiei mai de grabă decît
la organizarea producţiei – aducând cu ei noi limbaje şi forme de interpretare.
Capacitatea de a vorbi constant noi limbaje, de folosi noi forme de interpretare, este
considerată precondiţia organizaţiei postmoderne.

IV.2. Probleme ale organizaţiei postmoderne

Perspectiva postmodernă de abordare a organizaţiilor deschide calea înţelegerii

lor în contexte mai apropiate de viaţă, de varietatea şi pluralismul formelor
asociaţionale, şi nu în ultimul rând mai apropiate de complexitatea reală a
comportamentului uman. În consecinţă, o serie de teme tradiţionale au fost aproape
complet abandonate, în timp ce, altele noi, captează discursului asupra organizaţiei şi
comportamentului organizaţional. Între acestea vă semnalez rolul relaţiilor de gen în
organizaţie şi o serie de aspecte legate de responsabilitatea morală/socială a
organizaţiilor.

51
Parker, M., “Postmodernizing Organizational Behaviour: New Organizations or New Oganization
Theory?”, în J.Barry and all (Eds.), Organization and Management, 2000, p. 42.
351
 Doina BALAHUR

2.1. Comportament organizaţional şi gen

Analiza comportamentului organizaţional, în varianta occidentală modernă, a

acordat o atenţie redusă genului (sexului). Lipsa de interes pentru relaţiile între sexe la
locul de muncă pare să se fi întemeiat – observa Joanna Brewis52 – pe credinţa că
referirile la gen perturbă procesele organizaţionale, astfel încât orice legătură cu el
trebuie exclusă. Ea este pusă în legătură cu viziunea weberiană asupra organizaţiei.
Naşterea birocraţiei a adus cu sine raţionalitatea instrumentală caracterizată prin norme
şi proceduri impersonale. Problemele referitoare la gen au fost transferate sferei vieţii
private pentru a nu periclita în nici un fel autoritatea legal-raţională din domeniul
public.
Această viziune a dominat până nu demult perspectiva asupra comportamentului
organizaţional. Spre sfârşitul anilor ‘70 analizele feministe asupra politicilor de gen la
locul de muncă, centrate pe hărţuirea sexuală, studiile asupra abuzurilor de tot felul
asupra femeii la locul de muncă au trezit interesul pentru această temă şi au demonstrat
că ea merită să fie introdusă pe agenda problemelor referitoare la comportamentul
organizaţional.
La ora actuală, apreciază J. Brewis, există trei tipuri de discursuri referitoare la gen şi
comportament organizaţional.
a) Primul este modernismul ştiinţific care consideră relaţiile de gen periculoase şi
disruptive pentru organizaţie. Relaţiile de gen aparţin domeniului vieţii
private şi trebuie depuse eforturi susţinute pentru a rămâne acolo, pentru a se
preveni interferenţa sa cu comportamentul organizaţional. Acest discurs,
axat pe pericolul oricărei referiri la relaţiile dintre cele două sexe la locul de
muncă, a dominat abordarea comportamentului organizaţional până spre
sfârşitul anilor 70.
b) Al doilea discurs aparţine analizei liberal feministe şi este centrat pe hărţuirea
sexuală la locul de muncă. Acestă orientare consideră că prezenţa discursului
asupra sexului la locul de muncă dezavantajează femeile deoarece este
folosit ca o armă împotriva femeii, spre a o degrada şi înjosi şi a reaminti
continuu că este “nepotrivită şi nedorită” în viaţa organizaţională. Discursul
feminist liberal se întâlneşte cu cel modern-ştiinţific în respingerea relaţiilor
de gen din organizaţie. Diferenţele rezidă doar în motivarea acestei
respingeri.
c) Al treilea discurs, postmodern, aduce argumente inverse şi pledează pentru
integrarea problemei relaţiilor dintre cele două sexe în viaţa şi analiza
organizaţiei, pentru depăşirea opoziţiei rigide/stereotipului “munca este

52
Brewis, J (1998) : “Who do you think you are? Feminism, Work, Ethics and Foucault” în M.Parker
(Ed.) “The Ethics of Organization”; Sage London, p.89
352
 Psihosociologia organizaţiilor

publică/ relaţiile dintre sexe o problemă a vieţii private.” Acest discurs

valorifică, în special, studiile lui Foucault53 asupra sexualităţii. Ca efect,
după anii 90 au început să apară lucrări referitoare la egalitatea şanselor între
cele două sexe în organizaţie, la politicile organizaţionale de eliminare şi
sancţionare a discriminării întemeiate pe sex, la femeile-manager, la rolul
femeilor în prevenirea conflictelor în organizaţie etc.
Discursul asupra relaţiilor de gen este legat şi de un alt curent care începea să se
dezvolte tot în anii ‘70, legat de responsabilitatea socială a organizaţiei, de etica
afacerilor etc.

2.2. Comportamentul organizaţional responsabil

În anii ‘70 au început să apară primele articole şi lucrări care se ocupă de

aspectele responsabilităţii sociale ale organizaţiei şi de etica afacerilor. Ele reflectă
mutaţiile apărute atât în mediul organizaţional intern cât şi extern, în configuraţia
factorilor economici, politici şi sociali care influenţează mediul afacerilor.
Înţelegerea problemelor legate de etica şi responsabilitatea organizaţională
necesită dezvoltarea unor metode de analiză care depăşesc sfera preocupărilor
tradiţionale prezente în disciplinele comportamentului şi managementului organizaţiei.
După L. Trevino şi K. Nelson54 câteva orientări s-au impus în discursul asupra
eticii şi responsabilităţii organizaţionale :
a) Perspectiva “capitalismului fericit”;
b) Demersul organizaţional;
c) Demersul mnagerialist şi al deţinătorilor de acţiuni;
d) Perspectiva contractului şi pactului social;
e) Modelul eticii afacerilor şi al politicilor sociale.

Vă prezint mai jos două dintre cele mai cunoscute orientări, “capitalismul
fericit” şi demersul organizaţional.

a) Perspectiva “capitalismului fericit”

Sub umbrela acestei orientări s-au dezvoltat perspective şi puncte de vedere care
împărtăşesc o serie de supoziţii comune. În contextul economic al libertăţii pieţii şi al
capitalismului liberal, argumentează partizanii acestei orientări, se creează de la sine
cele mai ridicate standarde etice. Cel mai cunoscut susţinător al acestei perspective este

53
Foucault, M (1995): “Istoria sexualităţii.” Timişoara, Editura de Vest
54
Trevino, L.K; Nelson, K.A (1995) : “Managing Business Ethics”, John Wiley, New York
353
 Doina BALAHUR

Milton Friedman55. El aprecia că singura responsabilitate în afaceri este faţă de

deţinătorii de acţiuni.
“Există o singură responsabilitate socială în afaceri – spunea Friedman- de a
folosi resursele sale şi de a se angaja în activităţi menite să mărească profitul, de
a se angaja în competiţie liberă şi deschisă, fără să încalce regulile jocului şi să
fraudeze (…) Dacă există vreo responsabilitate socială în afaceri, alta decât de a
maximiza profitul acţionarilor, cine ar putea spune care este aceasta? Pot
anumite persoane particulare să decidă ce este interesul social?”
Acest argument se întemeiază pe perspectiva liberalismului economic care
consideră capitalismul ca un sistem drept, ce promovează maximum de libertate cu
condiţia ca mecanismele pieţii singure să arbitreze între diferiţi agenţi, fără vreo
intervenţie subiectivă. Pentru un asemenea punct de vedere moralitatea este o problemă
personală iar afacerile sunt incapabile de judecăţi etice. Kant n-a pus pe roate nici o
afacere – este sloganul promovat de această orientare. Orice daună sau pagubă produsă
de organizaţie se datorează fie faptului că nu piaţa a fost arbitrul suprem (diverse
grupuri de presiune au interferat cu piaţa – sindicatele de exemplu) fie unor accidente
sau erori de management. Partizanii acestei perspective consideră că managerul care
foloseşte fondurile organizaţiei pentru scopuri caritabile, le deturnează de la scopul lor
esenţial şi în mod cert nu în folosul acţionarilor. Acest gen de acte sunt imorale
deoarece echivalează cu un furt.
Cel mai simplu răspuns la un astfel de punct de vedere – aprecia I. Pire56 – este
de a ilustra cu câteva situaţii. Compania Nestle, de exemplu, a livrat lapte praf pentru
nou născuţi în lumea a treia, în ciuda faptului că ştia că provoacă moartea prin
deshidaratare. E greu să fii convins – spune Pire – în astfel de situaţii, de explicaţii în
termenii unor accidente, erori, neglijenţe personale, sau interferenţe nedorite cu piaţa.
Oricum compania Nestle a avut de luptat ani mulţi pentru a-şi reface imaginea şi
credibilitatea.

b) Perspectiva organizaţională
O altă orientare, după L.Trevino şi K.Nelson, tratează etica şi responsabilitatea
organizaţională ca o obligaţie a managementului organizaţiei. Managerii sunt cei care
trebuie să ştie care sunt cerinţele etice ale activităţii, ce principii ghidează dilemele
morale cu care se confruntă organizaţia. Partizanii acestei orientări sunt preocupaţi în
special de “codurile etice” care contribuie la dezvoltarea unei culturi organizaţionale

55
Friedman, M., “The Social Responsibility of Business is to Increase Its Profits”, în W.M.Hofffman,
R.E.Frederick, Business Ethics – Readings and Cases în Corporate Morality, McGraw-Hill, New York,
1995, pp.112-113.
56
Pire, I., “The Social Politics of Business Ethics”, în J. Barry and all (Eds.), Organization and
Management. A Critical Text, Business Press, 2000, p.201.
354
 Psihosociologia organizaţiilor

morale. Preocuparea lor pentru organizaţie este limitată la problemele legate de

creşterea standardelor morale ale activităţii.
Această orientare a adus în atenţia cercetării o serie de aspecte noi. Între altele el
trage atenţiae asupra faptului că problemele etice nu se nasc numai la nivel macrosocial
(piaţă). Multe dintre ele îşi au sursa în interiorul organizaţiei – discriminarea, hărţuirea
sexuală, discriminarea pozitivă în recrutarea şi promovarea personalului, conflictele de
interese etc.
Partizanii acestei orientări consideră că în privinţa aspectelor morale managerii
se pot găsi în mai multe situaţii57:
1. nu sunt conştienţi de efectele posibile ale acţiunilor lor;
2. sunt confruntaţi cu cu mai mult de o acţiune “dreaptă” – adică cu
o dilemă morală;
3. ştiu ce este bine să facă, dar decid să nu acţioneze în acord cu
aceste cerinţe;
4. doresc să acţioneze moral, dar se găsesc în imposibilitatea de a o
face, datorită unor constrângeri.

În ce priveşte prima situaţie, educaţia şi pregătirea specială a managerilor este un

mijloc util de a-i învăţa să acţioneze în acord cu standardele morale, dar numai până la
un punct. Această limită se referă la particularităţile dezvoltării morale a persoanei
(pusă în evidenţă de studiile lui L.Kohlberg, C.Gilligan, F.Davies) pe de-o parte, iar pe
de alta la varietatea actorilor legaţi de organizaţie (atât în interior cât şi în exteriorul ei)
şi deci de multitudinea standardelor morale existente sau de opţiunea pentru anumite
standarde.
A doua situaţie este şi mi dificil de rezolvat. În ce priveşte organizaţiile centrate
pe profit literatura recomandă managerilor să procedeze “cum simt că este mai bine”.
Fireşte un asemenea răspuns ar trebui completat imadiat cu o altă întrebare – “pentru
cine mai bine”.
Ar trebui o “morală a moralei” care să furnizeze eventual criterii de alegere
între mai multe opţiuni etice – se întreba J.Malloney, discutând despre responsabilitatea
socială a organizaţiei de asitenţă socială. Malloney susţine că spre deosebire de alte
domenii, managerul din asistenţa socială beneficiază de astfel de criterii de alegere
astfel încât să ia cea mai bună decizie, în acord cu standardele etice. Autoarea
exemplifică cu principiul interesului superior al copilului, care are o dublă
fundamentare – morală şi juridică.
În ce priveşte a treia situaţie explicaţia este şi mai dificilă, deoarece problema în
sine comportă o varietate de răspunsuri în funcţie de perspectiva filosofiei morale pe
care te situezi – datoria kantiană, utilitarism etc.

57
Ibidem, p.204.
355
 Doina BALAHUR

A patra situaţie, în care contextul organizaţional este în mod evident

constrângător pentru comportamentul organizaţional etic, poate fi soluţionată prin
dezvoltarea şi îmbunătăţirea constantă a culturii organizaţionale pentru a preveni astfel
de împrejurări. În cadrul acestei orientări s-au dezvoltate chiar perspective care se auto-
intitulează eco-management în dorinţa de a evidenţia sensibilitatea faţă de aspectele
morale ale activităţii organizaţiei precum şi implicarea în soluţionarea unor probleme
din comunităţile în cadrul cărora funcţionează. A devenit deja o practică frecventă, chir
o strategie de menţinere pe anumite pieţe şi zone, implicarea comunitară a marilor
companii Au fost intens mediatizate mutaţiile în cultura corporatistă a unor mari firme
transnaţionale – McDonalds, Coca-Cola, Procter and Gamble etc. – care vizează
implicarea lor directă în sprijinirea unor grupuri defavorizate, în finanţarea unor proiecte
cultural-educaţionale etc. Sunt de asemenea cunoscute “iniţiativele” (în Uniunea
Europeană şi în America de Nord este chiar obligaţie legală) companiilor producătoare
de ţigarete de a sprijini din profitul propriu campaniile împotriva fumatului ca şi
cercetarea ştiinţifică a maladiilor incurabile provocate de fumat. Multe organizaţii şi
reţelele internaţionale de organizaţii non-guvernamentale derulează anual proiecte
finanţate de diferite coropraţii transnaţionale etc.

356
 Psihosociologia organizaţiilor

V. Managementul organizaţiilor. Managementul

calităţii totale

Problemele organizării nu pot fi tratate seprat de cele ale managementului. De

altfel, unul dintre atributele esenţiale ale conducerii este chiar organizarea. În mod
nefiresc scurtircuitate, programa dumneavoastră, propune două discipline pentru
problemele organizării şi conducerii instituţiilor de asistenţă socială. De altfel, în
demersul sintetic pe care l-am întreprins până acum am făcut numeroase referiri şi
trimiteri la management. Aş dori, în continuare, să vă prezint una dintre cele mai noi
orientări în domeniul managementului organizaţiilor deoarece ea a influenţat activ
perspectiva tradiţională asupra instituţiilor non-profit, inclusiv asupra celor de asistenţă
socială.
În condiţiile globalizării, ale accentuării concurenţei intra şi intertip, ale
schimbărilor rapide care intervin în tehnologii (inclusiv generalizarea IT), în
configuraţia pieţii dar şi în comportamentul consumatorilor de bunuri şi servicii,
problema managementului organizaţiilor este socotită de stringentă actualitate. În
ultimele decenii ale sec.XX s-au dezvoltat noi filosofii manageriale, noi mijloace şi
tehnici menite să îmbunătăţească perfomanţele manegeriale şi odată cu ele cele ale
organizaţiei în ansamblul ei : managementul prin obiective (MBO), T-grupuri, Teoria Z,
matricea managerială, Teoria Y etc. Deşi fiecare dintre ele a fost apreciată la momentul
respectiv drept “cea mai bună soluţie” nici una dintre ele n-a condus la performanţele
aşteptate.
Una dintre orientările care reţin atenţia studiilor şi cercetărilor asupra conducerii
organizaţiei – cunoscută sub numele de Managementul Calităţii Totale (Total Quality
Management/TQM) – îşi are, de asemenea, sursele în filosofia managerială japoneză, în
performanţele firmelor japoneze în ce priveşte calitatea produselor şi serviciilor
furnizate. Rădăcinile TQM datează din anii ‘50 când Japonia şi-a propus ca scop
naţional, pe termen lung, elaborarea unor standarde de calitate de referinţă pe plan
mondial. Japonia a dezvoltat treptat un sistem de evaluare a calităţii numit controlul
calităţii totale (TQC). Această strategie a avut la origine fuziunea dintre conceptele şi
metodele analitice, raţionale, învăţate de la experţii americani în controlul calităţii, cu
filosofia managerială japoneză şi sistemele organizaţionale. Îmbunătăţirea calităţii
produselor japoneze a fost spectaculoasă (şi s-a impus într-adevăr pe plan mondial –
produs japonez semnificând aproape automat produs de cea mai bună calitate, spunea
P.Drucker). Japonia s-a folosi ulterior de superioritatea calitativă a produselor sale în
competiţia strategică de intrare şi cucerire a pieţelor internaţionale. Cel mai bun
exemplu al conceptelor şi instrumentelor analitice ale controlului calităţii totale l-au

357
 Doina BALAHUR

reprezentat “defectele zero” şi “controlul statistic al proceselor” (Statistical Process

Control /SPC).

Filosofia concepţiei “defectului zero” propunea ca scop, care trebuie urmărit în mod
constant, absenţa oricărui defect în produsele sau serviciile furnizate clienţilor.
Metoda controlului statistic se bazează pe identificarea şi reducerea variaţiilor din
sistem care are ca efect îmbunătăţirea constantă a produselor şi serviciilor. Aceste
statistici sunt ţinute chiar de muncitori, în felul acesta responsabilitatea primară pentru
calitate revenind direct celui care execută produsul sau serviciul, nu unui departament
separat de control al calităţii.
Pentru a aplica aceste metode raţionale aspectelor care necesită munca în echipă,
sau coparticiparea mai multor subsisteme orgnizaţionale, s-au constituit “cercurile de
calitate”. În cadrul lor, muncitorii sunt organizaţi în grupuri de talie mică de rezolvare a
problemelor.
Aceste concepte, metode şi tehnici au fost eficiente în Japonia deoarece
reprezintă doar o faţetă a filosofiei manaferiale şi a sitemului organizaţionale. Filosofia
managerială mai largă s-a caracterizat prin urmărirea şi respectarea constante a unor
valori, transformate în misiune organizaţională şi obiective strategice, cum ar fi:
• urmărirea calităţii înaintea profitului;
• centrarea pe client ca orientare pe termen lung;
• dezvoltarea potenţialului infinit al angajaţilor prin educaţie
permanentă;
• întărirea pozitivă a rezultatelor muncitorilor;
• dezvoltarea unui sistem deschis, descentralizat de comu-
nicare la nivelul întregii organizaţii etc.

În America de Nord, cuvântul control are conotaţii negative. Din acest motiv el a
fost înlocuit cu cel de management, rezultând conceptul de management al calităţii
managementul totale. Dezvoltarea unui astfel de sistem la nivelul organizaţiei necesită
calităţii totale după Min Basadur58 de la 6 la 12 ani, deoarece presupune implementarea
schimbării la toate nivelurile organizaţiei, schimbarea atitudinii
manageriale, a angajaţilor, mutaţii la nivelul întregii culturi organizaţionale.
Implementarea TQM implică schimbări drastice la nivelul organizaţiei, iar prima
condiţie – spune Basadur – în procesul de transformare este ca managementul să înveţe
cum să se schimbe.
Îmbunătăţirea continuă este cheia Managementului Calităţii Totale. Principiul
japonez – Kaizen (îmbunătăţirea continuă) este fundamentul integrator al implementării
fiecărei metode şi tehnici a managementului calităţii totale. Ziua în care un

58
Basadur, M., Managing Creativity: A Japanese Model, Academy of Management Executive, Vol.6,
No.2, 1992, p. 86.
358
 Psihosociologia organizaţiilor

produs/serviciu începe să fie realizat este şi ziua în care începe să fie îmbunătăţit – este
deviza orgnizaţiilor japoneze.
Managementul calităţii totale are implicaţii asupra întregii organizaţii. Asumarea
deliberată a schimbării, ca mod şi raţiune a fi a organizaţiei, o transformă dintr-o
entitate pasivă într-una pro-activă. Ea presupune managementul simultan al schimbării
la cel puţin trei niveluri. Schematic, cele trei niveluri sunt prezentate mai jos:

Adaptabilitate Schimbare care ţine cont

de mutaţiile din
mediului extern

Eficienţă Proces de
schimbare

Schimbare
reactivă
Flexibilitate

Deprinderile necesare pentru fiecare dintre nivelurile implicate în schimbare sunt

diferite, dar toate sunt necesare pentru eficienţa şi eficacitatea organizaţionale în lumea
de azi:
1) Flexibiltatea – semnifică reacţie pozitivă, rapidă la erodarea bruscă, neaştepată şi
neanticipată a proceselor care fac parte din rutina organizaţională.
2) Îmbunătăţirea eficienţei – Îmbunătăţirea constantă, pro-activă a proceselor,
produselor şi serviciilor de rutină ale organizaţiei. Aceasta este schimbarea
planificată în care obiectivele de îmbunătăţire fac parte din activitatea curentă a
organizaţiei. Efectele sale se regăsesc într-un flux stabil de îmbunătăţire a cantităţii,
calităţii şi costurilor produselor şi serviciilor.
3) Adaptabilitatea – Semnifică identificare unor noi schimbări în mediul organiza-
ţional extern are conduc la realizarea unor noi produse, servicii şi procese care n-au
fost anterior realizate de organizaţie. Ea ar putea să însemne identificarea unor noi
clienţi, a unor probleme nesoluţionate ale unor potenţiali bneficiari etc. Acest tip de
schimbare este de asemenea planificat, dar implică calităţi manageriale superioare
tipului anterior deoarece nu se refră la ameliorarea produselor şi serviciilor
existente, ci la crearea unora noi, diferite.Aceste deprinderi se referă la capacitatea
de a opera cu probleme mai puţin structurate, într-un context marcat de ambiguitate
etc. – pe scurt însemnă un management creativ.
Coordonarea acestor schimbări reprezintă fundamentul managemntului calităţii
totale. Implementarea lor în activitatea de zi cu zi a organizaţiei este vitală. În acest
scop atât pregătirea angajaţilor, dar, şi în special a managerilor este esenţială, pentru a
realiza şi menţine schimbarea ca mod de a fi al organizaţiei.

359
 Doina BALAHUR

VI. Aspecte şi dimensiuni sociopsihologice ale

organizaţiei de asistenţă socială

Analizate din perspectiva mai largă a managementului organizaţional, serviciile

de asistenţă socială reflectă mutaţiile esenţiale survenite în acest domeniu după anii ‘60,
respectiv căutarea şi identificarea unor alternative la modelul raţionalist-birocratic
tradiţional. Practica organizării şi funcţionării lor, atît în Europa occidentală cît şi în
SUA, este semnificativă pentru tentativele de integrare a elemetelor de noutate
promovate de diferite demersuri şi studii în domeniul managementului performant. Pe
acest fond, nu este surprinzătoare constatarea faptului că activitatea organizaţiilor de
asistenţă socială nu poate fi separată de efectele – atît pozitive cît şi negative- ale
variatelor curente şi orientări din domeniul managementului. Căutarea permanentă a
unor noi metode asistenţă şi sprijin intra şi intercomunitar se împleteşte cu aceea a
cercetării şi identificării, de asemenea permanente, a unor noi metode de organizare,
structurare şi conducere apte să răspundă obiectivelor, scopurilor şi misiunii serviciilor
sociale publice sau private. În consecinţă, activitatea de oraganizare şi conducere a
acestor servicii nu a rămas în afara curentelor mari din domeniul managementului
performant: managementul calităţii totale, managementul prin obiective, teoria Z,
analiza valorilor, descentralizarea, cercurile de calitate, excelenţa organizaţională,
echilibrul stilurilor cognitive în actul de management etc.
Aceste căutări şi experimente, desfăşurate pe multiple planuri, au avut efecte
contradictorii. Pe de-o parte ele au generat confuzie, indusă, cel mai des, de integrarea
necritică a unor modele de management şi organizare care s-au dovedit eficiente la
nivelul unor instituţii cu scopuri comerciale. Pe de altă parte, ele au atras atenţia atît
comunităţii ştiinţifice cît şi celor implicaţi în practica asistenţei sociale asupra faptului
că managementul şi organizarea acestor instituţii reprezintă un domeniu distinct, care
trebuie abordat în mod diferit, nu numai faţă de organizaţiile comerciale dar şi faţă de
cele cu scop necomercial. În aceste condiţii, organizarea şi managementul serviciilor
asistenţă socială apare în cîmpul cerectării ştiinţifice şi al practicii profesionale ca o
temă/problemă nouă.
“Cu certitudine, remarca J. Malloney, domeniul managementului asistenţei sociale pare
a nu fi fost de loc studiat, cercetat; despre el nu s-a scris, n-a fost obiectul curiozităţii
unor cercuri academice. Este ca şi cum arta şi ştiinţa managementului, aflată în prim
planul altor domenii are doar un impact redus sau nici unul asupra furnizării serviciilor
de asistenţă socială”59.

59
Malloney, J., op.cit., p.76.
360
 Psihosociologia organizaţiilor

Un studiu bibliografic recent releva faptul că la începutul anilor ‘90 nu existau

şcoli recunoscute pentru pregătirea managerilor în domeniul activităţii de asistenţă
socială În ciuda faptului că înterg câmpul organizării, aşa cum observam mai sus, a
cunoscut, după anii 60-70, mutaţii esenţiale, generate inclusiv de introducerea unor noi
tehnici manageriale, domeniul asistenţei sociale a rămas exterior acestor schimbări.
Analizînd reacţiile serviciilor de asistenţă socială, Malloney observa:
“În ultimii douzeci de ani domeniul asistenţei sociale – precum şi cîmpul social şi
politic mai larg care-i asigură sprijin şi-i conferă autoritate – a fost radical reconfigurat.
Organizaţia de asistenţă socială este un actor într-un nou cîmp social, un cîmp care
conţine noi jucători, noi valori şi relaţii de putere, o nouă dinamică. Departe de a fi o
paradigmă exemplară în acest nou context, asistenţa socială se simte neadaptată,
ameninţată, nesigură de rolul său, şi deloc încrezătore în credibilitatea sa socială sau
politică. În interior, serviciul de asistenţă socială este conflictual şi ambivalent…cu
diferenţe marcante de opinii care de multe ori dezbină atît conducerea cît şi angajaţii,
între cei care doresc modernizarea şi cei care doresc menţinerea în rolul tradiţional”60.

Dezbaterile asupra managementului şi organizării serviciilor de asistenţă socială

au fost impuse în literatura de specialitate după anii ‘90. Deşi au fost predominat
teoretice şi semnate de cercetători care provin din afara domeniului ele au evidenţiat o
serie de aspecte de mare interes pentru managementul serviciilor de asistenţă socială
comunitară. Între acestea, S. Cherman enumera:
“Mai întîi, pentru ca administratorii să-şi îndeplinesacă sarcinile într-o manieră eficace
şi eficientă este necesar să fie bine informaţi despre problemele managementului şi
posibilele căi de a le soluţiona, spre a asigura o derulare normală a activităţii serviciului.
În al doilea rînd, există un număr de domenii şi aspecte în care flexibilitatea este total
intezisă administratorului de către lege; în final, există un număr de domenii în care
inovaţia organizaţională şi managerială poate fi extrm de productivă. Ea ar putea fi
efectul aplicării unor noi tehnici şi principii dar şi al integrării experienţei diferitor
61
sisteme de asistenţă socială” .

Un inventar62 transnaţional al priorităţilor managementului şi organizării

serviciilor de asistenţă socială menţiona:
a) clarificarea obiectivelor şi scopurilor organizaţionale;
b) coerenţă internă şi adaptare externă la nevoile comunităţii;
c) structura organizaţională, integrarea noilor tehnologii în realizarea sarcinilor
curente;
d) stabilirea unei cariere profesionale clare în domeniul asistenţei sociale,
precum şi a perspectivelor de dezvoltare în acest domeniu;
e) stabilirea unor proceduri standardizate de adunare, cercetare şi evaluare a
datelor şi informaţiilor;
60
Ibidem, p. 81.
61
Cherman, S., “Theory and Philosophy of Social Work Organizations”, în P.T. Mainfeld (Ed.),
Organizing International Networks în Community Care, New Zeeland, Mainway Publ., 2001, p.32.
62
Ibidem, pp.33-34.
361
 Doina BALAHUR

f) transformarea serviciilor de asistenţă socială într-un membru credibil care

contribuie la furnizarea unor servicii specializate în cadrul sistemului mai
larg al serviciilor de asistenţă comunitară.
Pe acest fond, o serie de studii şi cercetări recente observau faptul că varietatea
serviciilor furnizate, diferenţele semnificative de mărime, dispersia geografică,
eterogenitatea surselor de finanţare etc., ne obligă să ne întoarcem de la tratamentul
general, abstract la sancţionarea pluralismului şi diversităţii organizării şi manage-
mentului serviciilor de asistenţă socială. Privite din această perspectivă unele
organizaţii de asistenţă socială – în special cele deja constituite în reţele transnaţionale
de sprijin – se apropie mult, atât sub aspectul organizării cât şi al conducerii, de marile
companii comerciale, în timp ce altele păstrează încă acele caracteristici informale
specifice primelor forme dezinteresate de ajutor social.

Teme recapitulative
1. Care sunt principalele fenomene şi procese care generează mutaţii la nivelul
? organizării?
2. Definiţi şi caracterizaţi flexibilitatea pieţei forţei de muncă. Precizaţi care sunt
principalele consecinţe ale flexibilităţii pieţei forţei de muncă.
3. Identificaţi implicaţiile conceptului de paradigmă pentru analiza sociopsihologică a
organizaţiilor.
4. Care sunt principalele paradigme de cunoaştere şi interpretare a organizaţiilor?
5. Caracterizaţi statutul epistemic al metaforei.
6. Definiţi şi caracterizaţi principalele metafore ale organizării.
7. Metafora maşinii în analiza organizării: raţionalismul birocratic.
8. Implicaţiile modelului birocratic: structuri şi modele de organizare.
9. Metafora organismului în studiul organizaţiilor. Teorii şi modele.
10. Metafora culturală în analiza organizaţiilor.Teorii şi modele.
11. Aspecte şi dimensiuni ale organizaţiei postmoderne.
12. Teme ale organizării postmoderne.
13. Organizarea şi managementul calităţii totale.
14. Probleme actuale ale organizării şi conducerii instituţiilor de asistenţă socială.

Bibliografie

1. Balahur, D., Sfârşitul Civilizaţiei Turnului Babel. Creativitate Personalitate.

Dezvoltare, Iaşi, Editura Performantica, 1997, pp. 141-143; 153-159.
2. Balahur, D., Sociologia climatului creativogen, Iaşi, Editura PsihOmnia, 1997,
pp. 31-35.
3. Balahur, D., Sociology of the Organizations. Topics. Theories. Models, Iaşi,
Universitatea "Gh.Asachi", 1997, pp.19-4; 99-117;117-135.
4. Lipovetsky, G., Amurgul datoriei, Bucureşti, Editura Babel, 1996, pp. 274-316.
5. Vlăsceanu, M., Organizaţiile şi Cultura Organizării, Bucureşti, Editura Trei, 1999,
pp. 16-66; 179-224.

362