Cristian Tudor Popescu va împlini 60 de ani la 1 octombrie. Foto: Raul Ştef

Cristian Tudor Popescu: "La 25 de ani,

prețuiam inteligența. Acum, primul meu
criteriu este bunătatea"

Mihnea Măruță

01.06.2016

Cristian Tudor Popescu nu e comentatorul care scrâşneşte din dinţi,

nici justiţiarul obsedat sau neînduplecatul care nu ştie să zâmbească.

Acestea sunt imagini create de alţii. E ca şi cum ai confunda sabia

cu tăietura.
Un om care are nevoie să conceptualizeze orice situaţie pentrua o
putea înţelege, cineva care extrage metafore memorabile
din comportamentul persoanelor publice, iar acele metafore ajung să
înlocuiască numele acelor persoane, ei bine, acel om nu are cum să

poată fi înscris într-o categorie sau subsumat unei etichete.

Pentru a verifica această ipoteză, am aşteptat să-l prind pe Cristian


Tudor Popescu într-un moment de relativă tihnă şi să facem
un interviu. Iar momentul s-a ivit săptămâna trecută, când el a venit

la Cluj pentru a vorbi la dezbaterea intitulată "Democraţie vs.
totalitarism", organizată de Centrul de Studii în Istorie
Contemporană.

Urmează un interviu lung, în care am pornit de la scandalul

dezinfectanţilor, am vorbit despre revoluţie, corectitudine politică,
UE, Rusia, Statele Unite, despre filme şi ideologie, din nou şi din nou
despre România, pentru a ajunge, în final, la omul pe care voiam să-l
descopăr.

Cel care dă nume personajelor şi situaţiilor. Numitorul presei române.

- Vă propun să începem cu dosarul dezinfectanților. Ce spune

despre statul român faptul că, timp de 10 ani, noi n-am știut
nimic, statul n-a verificat, dar, pe de altă parte, o directoare de
spital din Vaslui a avut curajul să refuze să cumpere de la firma
Hexi Pharma? Deci, în spitale se știa...

- Mai întâi să vedem de ce a ajuns, totuși, la lumină acest scandal.

Pentru că putea, foarte bine, să nu ajungă, iar acești dezinfectanți să
fie utilizați în continuare, cu consecințele incalculabile de care
vorbeați zilele trecute, adică nu se știe câți morți din infecțiile
intraspitalicești.

Oricum, se poate face o estimare. Eu cunosc cel puțin 3-4 cazuri.


Dacă facem exercițiul ăsta cu fiecare, ajungem la numărul real al
infecțiilor nosocomiale...


- Fiecare știe pe cineva care s-a îmbolnăvit...


- Bineînțeles. Fiecare știe pe cineva care s-a îmbolnăvit ducându-se
în spital. Deci, ultima minciună sfruntată în direcția asta, cu 0,2%,
vehiculată până în ultimul moment, este demolabilă pe loc.

De ce s-a întâmplat, totuși, minunea dezvăluirii acestui omor cu

premeditare în masă? Aud tot felul de calificări, chiar și cele juridice,
cum ar fi zădărnicirea vindecării bolilor... Ce zădărnicire, domnilor?
Este vorba despre omor cu premeditare în masă.

Oamenii ăia care au diluat substanțele de 1000 de ori, de 2500 de ori,

știau foarte bine care sunt consecințele în momentul în care
dezinfectezi aparatură și mâini cu apă chioară.

- Avocatul diavolului ar zice "nu știau".

- Cum să nu știe?

- Să presupunem, la limită, că patronul nu știa că sunt diluate.

Nu era chimist.

- Și cine făcea chestia asta?

- "Subalternii".
- Subalternii, fără știința lui. Ăsta este un loc comun foarte rezistent

din perioada comunismului: "De-ar ști Vodă..." Asta funcționa și pe
vremea lui Ceaușescu. Sunt niște supape ale sistemului, care, atunci
când intră în degradare, se retranșează în niște redute progresive.

Pe vremea lui Ceaușescu, reduta era "tovarășul e dezinformat, nu-i
spun ăștia". Iar ultima redută a fost "ea e de vină". Ăsta era ultimul

zvon care venea de la activul de partid.


- Ultima redută, acum, este aceasta: "N-a fost decât o escrocherie".

- Da, o simplă escrocherie... Nu. Este vorba de omor cu premeditare

în masă - repet această expresie – și care trebuie tratat și pedepsit ca
atare. Însă: el a ieșit la suprafață nu pentru că s-a sesizat vreun
organism al acestui stat, dintre organismele care produc anticorpi în
astfel de situații.

Pentru că, în situația de față, microbii sunt, de fapt, oamenii. Cei care
ucid nu sunt Staphylococcus aureus sau pioceanicul, sunt oamenii.
Ăștia sunt microbii ucigași din sistemul sanitar. Iar anticorpii care ar
fi trebuit să funcționeze n-au funcționat. Niciunul dintre ei.

Cine a dat la iveală asta? Presa, echipa lui Cătălin Tolontan. Dar și
echipa lui Cătălin Tolontan, de unde a obținut first break-ul? De la un
gâtlej adânc (trimitere la Deep Throat, sursa principală a investigaţiei
Watergate – n.r.).

Deci, în interiorul corupției, în interiorul acestei metastaze, au

existat cel puțin două feluri de corupți. Unii care, la un moment dat,
au avut interesul să devoaleze povestea asta. Din ce motiv, nu știm.
Și atunci, mecanismul prin care se întâmplă acțiunea împotriva
acestor criminali poate fi numit separația corupților în stat.
Nu știu dacă separația puterilor în stat funcționează așa de bine,
 dar
separația corupților în stat, după perioada comunistă, funcționează.

În perioada comunistă, exista o singură corupție. Erai în sistemul de


corupție, legat de Partid și de Securitate. Nu exista altul. Bineînțeles,
vorbim despre chestiile serioase, nu despre bișniță pe Covaci.


După '89, acest sistem s-a separat. S-a produs separația corupților în
stat. Datorită acestei separații, avem dezvăluirea a ceea ce s-a

întâmplat. Datorită, din cauza...

- Putem presupune că, dacă sursa primară din interiorul firmei

n-ar fi vorbit, ar fi continuat acest sistem...?

- Evident. Ar fi continuat bine-mersi și în ziua de astăzi, SRI-ul ar fi

continuat să informeze, să trimită 100, 200, 500, 900 de informări,
domnul președinte Iohannis ar fi primit aceste informări împreună cu
factorii responsabili și...

... ar fi fost informat.

- Exact. Asta ar fi continuat zi de zi, în vreme ce oamenii mureau și

mor în spitale. De altfel, inerția și siguranța în funcționarea acestui
sistem de corupție sunt atât de mari, încât, și după ce a izbucnit
scandalul, încă se încheiau acele contracte cu dedicație, la diverse
spitale și instituții.

- Cine ar trebui să mai fie chemat la audieri, în afară de

responsabilii direcți? Într-un fel, e la fel ca în cazul Colectiv: nu
doar patronii clubului și primarul de sector sunt de vină. În
scandalul dezinfectanților, riscăm să rămânem la patronul
firmei și, eventual, responsabili din Ministerul Sănătății. Până
unde ar trebui să se meargă?
- În primul rând, până la vârful Ministerului Sănătății, de unde

domnul acela cu nume hazliu – că el nu era hazliu deloc -, acel
Achimaș-Cadariu, a procedat ca sovieticii la Cernobîl.


Până în ultimul moment, a ținut-o că problema nu există. Că sunt
niște procente mici, că e și în străinătate așa ceva. Căuta să
minimalizeze și să mușamalizeze până în ultimul moment.

Deci, responsabilitatea e în interiorul Ministerului Sănătății, pentru

că primele organisme care ar fi trebuit să identifice această infecție
numită Hexi Pharma erau cele din Minister.

Și primii care ar fi trebuit să se sesizeze, primii avertizori, ar fi trebuit

să fie medicii. Pentru că medicii știau. Așa cum ați spus despre
directoarea de spital din Vaslui. Medicii simpli, din spitale, știau.

- Și atunci ajungem la întrebarea: de ce tac medicii?

- De ce tac... Fiindcă, înainte de '89, dacă cineva pe la vreo coadă

kilometrică spunea, la un moment dat, - De ce stăm noi aici, ca niște
animale, să ni se dea bucata asta de brânză? Hai să nu mai luăm nici o
brânză, hai să ieșim să manifestăm, să nu mai stăm la nici o coadă... -,
cei care îl reprimau pe respectivul în primă instanță nu era nici
Miliția, nici Securitatea.

Îl reprima coada: Taci din gură, taci din gură! Unii plecau de acolo, să
nu fie martori, să nu rezulte că au auzit ce-a zis ăla...

Ei, reflexele astea funcționează și acum: De ce să zic eu chestia asta?

Adică ce, scot eu urâții din țară? De ce să-mi creez probleme? Mai bine
îmi văd de treabă, s-o facă alții...
Întotdeauna e acest mecanism: De ce eu? De ce să fiu eu cel care iese
în față? În filmul lui Tudor Giurgiu, semnificația era "de ce m-ați ales
pe mine să mă nenorociți". Aici aș întoarce semnificația: De ce să fiu eu
ăla care iese și vorbește? Să fie alții, nu eu.




Imagine din filmul "Oblomov", regizat de Nikita Mihalkov

- Cum se poate schimba acest lucru? Pentru că generația celor

mai tineri decât noi pare că are alt elan civic...

- Eu aș vrea să fie așa. Am și crezut că s-a întâmplat ceva de soiul ăsta

după Colectiv. Mi-am permis, la vârsta mea, inadmisibil, să mai sper.
Am avut iluzia asta: Uite, dom'le, s-a trezit în sfârșit un spirit...

- Avem periodic iluzia asta...

- E un soi de trezire isterică din torpoare. Cineva care stă, așa, într-o
ațipire, nu e adormit și, deodată, hă!, tresare isteric, vreme de 30 de
secunde, după care recade. Are Mihalkov o secvență, în "Câteva zile
din viața lui Oblomov”... ceva cosmic. E o după-amiază rusească
 într-
un conac pierdut în stepă...

- Aceeași atmosferă ca în "Soleil trompeur"...


- Utomlyonnye solntsem, da, exact. "Soare înșelător", cum au tradus ei.
Secvența din "Oblomov" e așa: în conacul ăla, mujicii stau, femeile

torc, boierul se plimbă, un boier care nu pare a se gândi la ceva, stau
toți, așa, într-o tăcere, cu pendula care bate din când în când, nimeni

nu zice nimic, boierul se plimbă de colo-colo măcinat de plictiseală
și, la un moment dat, unul dintre mujici zice - "Dom'le, stai să vezi, că
Vanea a vrut ieri să scoată un scaun din iaz și a căzut și a intrat până la
gât în lintiță...".

Și ăștia încep să râdă, și râd de o prostie, pentru că nu era nimic de

râs, dar era un motiv să ieși din torpoarea aia a după-amiezii rusești,
din neantul ăla...

- S-a întâmplat ceva...

- Da, s-a întâmplat ceva. Și râd, și râd cu lacrimi, boierul se duce și îl

îmbrățișează pe omul care spusese, îl pupă de trei ori pe obraz și,
după vreo trei minute de râs, așa, se moaie toți și reintră în torpoarea
aia. Ăștia suntem noi, domnule Mihnea Măruță.

Asta a fost și după Colectiv. Eu am sperat ca faza de stradă, ca în orice

revoluție, să fie urmată de o fază instituțională, pentru că, totuși, nu
suntem la asediul Palatului de Iarnă și nici la revoluția franceză.
Există, totuși, o țară cu niște mecanisme democratice.

Eu speram ca, din rândurile acestor oameni, cei care au ieșit în

stradă, să se formeze în mod spontan niște formațiuni, nu neapărat
partide...
- Mai credeți în această formare spontană după ce avem 
experiența revoluției...?

- Da, am crezut, dom'le, am crezut. Ce să fac? Puteți să râdeți de


mine...

- Inclusiv cei care au fost chemați la Cotroceni în celebra


întâlnire...


- Aoleu, aoleu, ce-a fost acolo, Dumnezeule... Ăla a fost un vârf al
penibilului. Nu știu cine era mai penibil, Iohannis, cu ultimatumul
lui, Să vă prezentați pentru a dialoga democratic până la 12 noaptea!,
sau adunătura aia care a venit acolo...

Dar eu speram altceva. Speram ca niște formațiuni spontan apărute

să-și trimită candidații, care să-i concureze pe clasicii ăștia din
Parlament și de la primării, să-i concureze și să-i învingă.

- Există câteva. Știți cât vor lua? Să zicem 5%, optimist. Există
un caz la Iași, altul la Târgu Mureș, oameni care par din alt
film...

- Da, care par altceva, nu mai sunt tot șmecherii ăia vechi.

- N-au nici o șansă. Ce spune asta?

- Spune că partea reactivă din acest popor - cea care poate, la un

moment dat, să aibă niște sentimente morale, să tresară, să se
indigneze și, eventual, să iasă în stradă - e mică. Și mică a fost tot
timpul.

Și la revoluție a fost mică, să știți. În Piață, în noaptea aia de 21

decembrie, n-au fost mai mult de 5000 de oameni, în vârf. Ăia erau
toți. Nu vorbesc despre Timișoara. Restul, milioane și milioane,  s-au
uitat la televizor. Mă rog, și așa s-au făcut eforturi considerabile
pentru a izbucni acea revoluție...





Imagine de la întâlnirea preşedintelui cu reprezentanţii societăţii civile. Foto: Lucian

Muntean

- Cum o vedeți acum, că tot ați adus vorba? Dacă ar fi să scrieți o

lucrare științifică despre revoluţie, ce diagnostic i-ați da?

- Pentru mine, revoluția rămâne revoluție. Și mă enervează oricine îi

spune loviluție, oricine îi spune aglomerarea din decembrie...

- Pentru că ați fost acolo, în 21 decembrie. Dar să încercăm să

ieșim un pic din istorie. Ne imaginăm: sunteți Cristian Tudor
Popescu, istoric din anul 2050. Ce scrieți despre revoluție?

- Revoluția a fost declanșată de mecanisme exterioare. Asta nu e nici

măcar o noutate în istoria poporului român. În toată istoria modernă
a României, începând de pe la 1830 încoace, tot ce s-a întâmplat s-a
întâmplat pe bază de impuls exterior. Niciodată impulsul nu afost
generat din interior. Au existat niște oameni care au fost capabili să-l
pună în act...


- Niște patrioți, dacă nu ne e teamă de acest cuvânt...

- Da, unii chiar erau patrioți, dar impulsul a venit întotdeauna de


afară. România nu a creat conjuncturi. România întotdeauna s-a pliat
conjuncturilor externe...

- Avem un înger extraordinar...

... extraordinar, da. Am avut situații în care, într-adevăr, ne-a pus

Dumnezeu mâna în cap, cum a fost în 1918. După ce s-a întâmplat
atunci, poți să crezi în Dumnezeu. Eu nu cred, dar văzând cum a
ajuns România mare din nimic, când era pe punctul să dispară de pe
hartă, e un noroc divin.

Dar toate schimbările care s-au făcut în țara asta, legate de dreptul de
vot, de dreptul de cetățenie, schimbările democratice, drepturile
omului - toate au fost făcute la presiuni din exterior, mereu presiuni
din exterior. Deci, și în '89, presiunea conjuncturii din jur a forțat ca
și în România să se întâmple ce s-a întâmplat.

Au existat niște oameni, puțini, care chiar credeau în răsturnarea lui

Ceaușescu și a comunismului. Pentru ei, rămâne realitatea acelei
revoluții, dar ea a fost falsificată extrem de rapid. În câteva zile, toți
milițienii erau eroii revoluției. Asta e cheia a tot ce s-a întâmplat
după aceea.

În 21 decembrie noaptea, încă erau două tabere: unii care trăgeau și

unii care mureau. După care, tot ce s-a întâmplat a avut scopul să-i
scoată pe diverși activiști, securiști și milițieni – eroi ai revoluției,

laolaltă cu cei care fuseseră împușcați, care luptaseră cu adevărat.

Ăsta a fost scopul diversiunii create în 22 decembrie. Și așa ne-am


trezit cu tot felul de inși care până ieri îți dădeau cu bulanul în cap și
acum luau televizoare color peste rând, pentru că erau eroii
revoluției.

Și, firește, domnul Iliescu, care n-a avut absolut nici o legătură cu

revoluția. El nu a fost nici la Timișoara, nici în noaptea de 21 și n-a
avut niciun fel de manifestare până când a fugit Ceaușescu. După
aceea a venit. El se prezintă ca revoluționar. Nu e! Fals clar.

Să vă spun ceva frumos. L-am întrebat pe Ion Iliescu, la televizor: ce

făceați în noaptea de 21 decembrie 1989? Și a zis: Îmi distrugeam
carnetul de partid.

Și-am spus: Dar de ce-l distrugeați? Dac-aș fi fost membru PCR, eu nu

l-aș fi distrus. Și, în general, de ce vă ocupați în noaptea aceea cu
distrugerea unei bucăți de pânză roșie? Asta era problema?

Deci, asta făcea domnul Iliescu în acea noapte. În sfârșit... Revoluția

trebuia să se întâmple, dar ea a fost falsificată foarte mult în raport
cu revoluțiile din celelalte țări. Ăsta e paradoxul: revoluțiile de
catifea din Polonia, Cehia și Ungaria au fost mai reale ca revoluții
decât cea din România, care a avut cea mai mare cotă de sânge.

Aici, puterea a fost preluată tot de sistem, tot de - cum îi spun eu -

plasmodia roșu-albăstrie, Partid plus Securitate, care imediat și-a
schimbat aspectul și s-a reorientat până în zilele noastre. Uitați-vă,
Condrea ăsta, care și-a dat duhul ieri-alaltăieri, e generația a doua de
securiști. Tatăl care l-a generat pe fiu. Avem de-a face cu generația a
doua de securiști, înfipți în punctele-cheie...
 





Cristian Tudor Popescu la Cluj. Foto: Raul Ştef

- Mă bucur că ați revenit. În ce măsură sunt răspunzătoare și ce

ar trebui să se întâmple în serviciile de informații în urma
cazului Hexi Pharma?

- Cu serviciile se întâmplă următorul lucru. Să vorbim despre SRI, că

la SIE e altceva. SRI își lucrează imaginea în felul următor: noi nu mai
suntem Securitatea.

- Și au reușit să se desprindă, imagistic, în ultimii ani...

- Da, imagistic reușiseră să se desprindă de ideea Securității, până

când a intervenit fostul lor prieten, aș spune chiar consort, domnul
Băsescu, care și-a schimbat brusc atitudinea. De atunci când cu
agentul acoperit Ponta.
Enervat că pupila domniei sale este atinsă de organe, domnul
Băsescu a trecut la o ofensivă de imagine "SRI = Securitate". Asta se
întâmpla acum vreo 2-3 ani.


SRI-ul procedează așa: când este vorba de responsabilitate, cum e
cazul de față, cu Hexi Pharma, ei spun – Dom'ne, noi nu suntem
Securitatea. Ce înseamnă asta? Noi nu intervenim. Noi informăm.

- Noi informăm ca orice serviciu dintr-o țară democratică...

- Exact. Deci, ei au dat deoparte componenta acțională a Securității,
care era damnabilă și execrabilă, pentru a spune: Noi informăm. În
schimb, în alte situații, îl avem pe șeful acela, general de la SRI, care
spune – Dom'ne, justiția e în câmpul nostru tactic. Păi asta ce
înseamnă? (râde)

Înseamnă action directe... Deci, când îi convine, nu suntem

Securitatea, când nu-i convine, suntem. Ăsta e SRI-ul.

- Cum explicăm non-intervenționismul în acest caz?

- Eu nu cred că neapărat Condrea și conducerea Hexi Pharma erau

înțeleși cu conducerea SRI. Cred că e mai grav. Cred că SRI-ul are o
preocupare destul de intensă în a ne spune că se află în treabă.

Ăsta e marele secret al serviciului secret: să dea o umbră mai mare

decât realitatea lui. Să ne dea impresia că controlează,
supraveghează, că e tot timpul "ochiul și timpanul" care știe...

Nu-i adevărat. Sunt destui incompetenți pe acolo, sunt destui care-și

iau informațiile din presă și le prezintă ca fiind mari achiziții. Asta
este, de fapt, marea problemă a SRI-ului. Sigur că pot exista și acolo,
în interiorul SRI-ului, inși care să fie cuplați cu diverși infractori,
 care
să-i protejeze, care să aibă legături...

- În acest caz, cum credeți că s-a întâmplat? Fără ca patronul


Hexi Pharma să fie protejat de anumiți ofițeri, putea să se
întâmple această crimă?


- Putea. Nu era nevoie de protecția SRI-ului pentru asta. V-am spus:
funcționează separația corupților în stat. Sistemul de sănătate e un

sistem de corupție separat.

- Autonom?

- Da! Da, e autonom. În România există sisteme de corupție separate,

autonome, în care se poate orice. Ei nu au nevoie de ajutorul SRI-ului
ca să facă ce-au făcut acolo. E suficientă complicitatea mecanismelor
de supraveghere din Ministerul Sănătății. Și complicitatea, în ultima
instanță, a medicului simplu, așa cum vorbeam mai înainte.

Pentru că, de fapt, despre asta e vorba. În acești 10 ani, dincolo de

orice SRI și de orice corp de control, ar fi trebuit ca un medic, unul,
dintre toți medicii din țara asta, să vină și să spună, așa cum a făcut
medicul Cârstoveanu.

De ce n-am avut, dom'le, un Cârstoveanu în 10 ani, care să vină să

spună – Nu se poate așa ceva. Eu lucrez cu dezinfectanți care n-au
niciun fel de efect ?

Pentru că știau, asta e cel mai grav. După părerea mea, principalii
vinovați pentru perpetuarea acestei stări de lucru sunt simplii medici,
care au fost complici. Se știu lucrurile astea în sistem.
Așa cum noi, în presă, știm ce hram poartă X și Y, așa știu și medicii

cum merg lucrurile acolo. Și niciunul dintre ei nu și-a asumat să
spună ce știau toți.


- Nici noi, în presă, nu ni i-am curățit.

- Nu, bineînțeles. Vedeți? E același mecanism. Corupția din presă e


un sistem separat...


- Mai puțin autonom decât cel din sănătate...

- Bine, și-ăla din sănătate are niște relații cu politicul. Dar în presă e
același mecanism. Acum, noi doi, dacă ne gândim, știm niște lucruri
despre niște colegi de-ai noștri, dar nu le spunem. I-adevărat? Nici
dumneavoastră, nici eu.

Alain Delon, în "Rocco şi fraţii săi" (1960), regizat de Luchino Visconti.

- Să ne mutăm cu discuția la Cannes. Ce spune despre Europa  și
despre lumea în care trăim faptul că nu se premiază filmul, ci
ideologia din spatele filmului, apartenența etnică sau religioasă
a realizatorului ori felul în care el se exprimă public pe anumite

teme?


- Pentru mine, care sunt și rămân un cinefil, este dureros să văd asta.
E dureros pentru că lovește în arta cinematografică. Știți ce a devenit
festivalul de la Cannes? Un Eurovision. Cannes-ul a devenit

Eurovision-ul ăla penibil, unde premiile se dau pe bază de cumulări
politice, de găști politice care votează.

E foarte rău pentru arta cinematografică, pentru că vin criterii care

alterează valorile estetice. Vii și spui – Îi dăm premiu pentru că e
despre o problemă presantă în Europa, săracii sau emigranții... Știți ce
sunt astea? Sunt considerente de realism socialist.

- Arta cu tendință.

- Exact. Ce vedem la Cannes este artă cu tendință, neo-realism

socialist. Hai să premiem pentru că este la zi şi pentru că reprezintă o
problemă. Știți care erau principiile realismului socialist? Ele pot fi
mnemonizate cu termenul englezesc PINK. Să le luăm la rând, de la
sfârșit.

"K" vine de la klasovost: ceea ce faci trebuie să aibă caracter de clasă.

Uitaţi-vă la Ken Loach ce face acolo, Palme d'Or.

"N" e de la narodnost: trebuie să reprezinte probleme ale poporului,

nu ale diverselor elite burjuie.

"P" și "I" sunt partinost și ideinost: în operă nu se pune decât ideologia

Partidului, nimic altceva.
Păi asta vedem și acum. Sunt date la o parte filme de mare valoare,
 și
am văzut în ultimii ani, și la Cannes, și la Oscar, am văzut premiate
filme pe bază de criterii neorealist-socialiste. Astea pe care vi le-am
enunţat acum.

Deci, nu poate decât să mă îndurereze chestia asta. Pentru că se intră
în artă aşa cum intra comunismul, şi în general totalitarismele, aşa

cum intra nazismul...


- Diferenţa este că, acum, oamenii o fac din proprie iniţiativă,
este asumată. Nu este nimeni deasupra. Sau este ceva mult mai
difuz...

- O fi. Ceva ce nu vedem. Sunt nişte organisme invizibile care spun la

un moment dat - anul ăsta premiem filme cu homosexuali, anul viitor –
filme cu negri, anul viitor – filme cu avort, e vremea iranienilor, e vremea
românilor, e vremea sud-coreenilor...

- De unde vin aceste mesaje?

- Mi-e greu să vă spun. Sunt nişte curenţi care se formează. Eu

însumi am fost într-un juriu supus acestei dileme.

- Cum s-a întâmplat?

- Am fost preşedintele juriului UCIN acum 2 ani. Concursul UCIN

venea după Premiile Gopo. Noi ce facem? Ţinem seama de faptul că
un film – era vorba de filmul "Closer to the Moon", al lui Nae Caranfil
– a luat tot ce se putea lua?

Cum se ia la Gopo: căşună pe câte-un film şi ăla ia tot. A luat "Poliţist,

adjectiv" de ajunsese săracul Corneliu Porumboiu - "Dom'le, dom'le, nu
se poate, ajunge!"... Luase şi pentru montaj, ceea ce mi s-a părut cel
mai bun banc al acelei ediţii. Când filmul are bobine întregi încare
nu mişca aparatul...

Deci, cu juriul UCIN: ce facem? A fost o discuţie înainte de jurizare:


Ţinem seama de faptul că un film a luat nu ştiu câte premii? Deci, noi ar
trebui acum, politic, să ne orientăm să dăm altcuiva. Vedeţi, principiul
străin de artă: în artă nu funcţionează democraţia. Arta nu e

democratică.


- E chiar dictatorială.

- E dictatorială, nu e democratică. În artă nu e așa – daţi câte-un kil de

brânză să ajungă la toată lumea. Ăla care o face ia toată brânza.

În urma discuţiei, am spus: Nu ţinem seama de nimic. Avem lista de

filme: dacă ăsta e cel mai bun, nu ne interesează ce-a fost înainte.
Judecăm exclusiv estetic. Ceea ce nu fac domnii din jurii nici la Cannes,
nici de la Oscar, nici de la Berlin...

- Sunteţi de acord că Europa se scindează cam pe aceleaşi

graniţe din timpul Războiului Rece? Dar acum, de o parte e
"corectitudinea politică", de cealaltă, un recul naţionalist cauzat
de impunerea acestei corectitudini...

- Această corectitudine politică izvorăşte, la urma urmei, din

democraţie. Este un mecanism exagerat al democraţiei. Ce înseamnă
democraţie? Toţi pornim cu şanse egale în competiţie.

Când împingi la absurd democraţia, rezultă corectitudinea politică, în

care minoritatea ajunge să aibă şanse "mai egale" decât majoritatea,
iar puterea din stat ajunge să controleze majoritatea prin teroarea
minorităţii. Te-ai atins de un minoritar sexual, religios, rasial, eşti
terminat. În felul ăsta, tu majoritar, eşti ţinut sub control prin
diversele minorităţi. E un mecanism dictatorial mascat, care 
izvorăşte însă din democraţie.

Şi naţionalismul extrem izvorăşte tot din democraţie. Atunci când


democraţia depăşeşte bunul simţ. Ce-a făcut, de fapt, doamna
Merkel? Dincolo de orice considerente de real politik şi de analiză
politico-sociologică, doamna Merkel a ieşit din graniţele bunului

simţ când a făcut acel anunţ.


Am şi zis atunci, la televizor, că e prima dată în atâţia ani de când fac
analiză politică că văd un politician de nivel înalt făcând un lucru
inexplicabil. N-am niciun fel de argument pe care l-aş putea aduce
gestului doamnei Merkel. Dânsa a exagerat în direcţia democraţiei, în
direcţia drepturilor omului – direcții bune, de altfel, dar e şi aici o
limită.

Vedeți, eu, fiind cinefil, explic realitatea prin ficțiune, ăsta e defectul
meu profesional. Când am o situație de viață, mă raportez la o
situație de film, cu care încerc s-o explic. În "Rocco și frații săi", ideea
e următoarea: Rocco, fratele cel mic, jucat de Alain Delon, e de o
bunătate biblică, de o bunătate...

... dostoievskiană...

- Exact. De o bunătate dostoievskiană, absolută. Dar, în societate,

bunătatea absolută poate să facă răul la fel ca răul absolut, asta spune
filmul lui Visconti.

Când fratele lui se duce să-l denunțe pe Simone, care a omorât-o pe

femeia aia și trebuie să plătească, Rocco, în bunătatea lui imensă,
spune "Nu, stai!". El vrea să blocheze, de fapt, mecanismele sociale.
Asta a făcut, de fapt, doamna Merkel. A făcut un gest care arată
a
bunătate supremă și care are, de fapt, consecințe extrem de nocive
pentru societate.


Deci, aceste malformații care apar acum, atât corectitudinea politică,
cât și naționalismul exacerbat care, iată, cuprinde țări europene, își
au cauzele în exagerări ale democrației.

- Ce mecanisme le pot controla?

- Nu știu, nu pot fi controlate. Pentru că aici nu funcționează decât
mecanismul – te arzi și poate vei ține seama ulterior.

- Ați citit "Supunere", romanul lui Houllebecq?

- L-am citit. Modest.

- Dincolo de valoarea literară, ideea ispitei e interesantă, și

anume: pentru că nu mai are un reper, care odinioară era
credința creștină, bărbatul occidental e în pericol de a fi atras
de islam, pentru funcții, pentru mai multe femei, pentru putere
de toate felurile. Aș vrea să cuplez această idee cu o declarație
recentă a lui Marine Le Pen: Dacă voi fi aleasă președinte al
Franței, voi recunoaște Crimeea ca aparținând Rusiei. Ce viitor
prevedeți Uniunii Europene într-un asemenea scenariu?

- În momentul în care Marine Le Pen ajunge președintă a Franței,

Uniunea Europeană nu mai există. S-a terminat.
 





Marine Le Pen, la Sinaia. Foto: Lucian Muntean

- Puteți dezvolta?

- Hai să vedem. Prima ocazie de dizolvare a UE este Brexit-ul. Dacă

Marea Britanie iese din UE acum, pe 23 iunie, s-a terminat cu
Uniunea Europeană.

- Deci, dacă ies fie Marea Britanie, fie Franța, pentru că sunt
nuclee de coagulare....

- Da, esențiale. Fără oricare dintre cele trei țări, Germania, Franța,
Marea Britanie, s-a terminat cu Uniunea Europeană. De fapt, Uniunea
Europeană a însemnat întotdeauna Franța plus Germania, plus
Anglia, lipită ulterior.

- Care asigura mereu echilibrul...

- Da. Și răul va fi în primul rând pentru noi, pentru ăștia de pe-aici,

din Est. Nu pentru Franța sau Germania, care vor trăi pe picioarele
lor. Dar România nu poate supraviețui în afara Uniunii Europene.


- Nu poate supraviețui independentă...

- Sigur. (Ironic) Că, dacă ne ducem la CSI-ul lui Putin, intrăm și noi în

"uniunea vamală" și suntem fericiți. Dacă încercăm să supraviețuim
ca țară europeană, fără UE nu putem. Din păcate, sunt mulți care nu-

și dau seama de acest lucru, inclusiv factori politici.

- Duc mai departe scenariul: se produce Brexit-ul, câștigă Marine

Le Pen în Franţa și e ales și Trump în SUA.

- Atât Marine Le Pen, cât și Trump sunt foarte conectabili la domnul

Putin. Deci, în momentul ăla se va produce un soi de arc peste
Europa, în care Rusia va dialoga numai cu Anglia, Franța, Germania,
Statele Unite. Iar țările astea ale noastre...

-... vor cădea între vagoane...

- Exact. Asta e, de fapt, problema. Nici nu e nevoie ca UE să se

desființeze de facto, cu declarații, cu ciocanul, ca la Zidul Berlinului.
Putem rămâne de formă, fără niciun fel de apărare, suspendați într-
un spațiu gri, într-un "cordon sanitar" în care am mai fost.

Am mai fost până au murit 3000 de oameni la New York. Dacă nu

mureau 3000 de oameni la World Trade Center, România nici gând
n-avea să intre nici în NATO, nici în UE. Vă aduceți aminte, că
suntem vechi în meserie.
În clipa în care dispare acest efect de interes al Statelor Unite 
și al
Vestului, generat după prăbușirea, în 2001, a Turnurilor Gemene, noi
recădem în zona gri.


- Instalarea scutului anti-rachetă de la Deveselu nu este un
contra-argument?


- Nu este. Indiferent ce scuturi ai pe teritoriu, depinzi de ecuația
dintre marile puteri. Așa cum s-a întâmplat și după al doilea război

mondial. Acolo s-au făcut niște lucruri împotriva bunului simț și
împotriva situației din teren.

De pildă, Grecia, care era aproape comunistă, a fost salvată că avea

Anglia interes acolo. Voia domnul Churchill ca Grecia să rămână în
zona de interes. Și atunci s-a făcut vivisecția aia crâncenă, au fost
lichidați comuniștii și Grecia a trecut în partea aia.

În vreme ce România - în care comunismul era, practic, inexistent, cu

800 de membri de partid - a fost transformată într-o țară comunistă.
Ce legătură are asta cu realitatea?

Deci, nu te asigură nici o bază și niciun scut. Asigurările nu pot

rezulta decât din politică, domnule Mihnea Măruță. Nu
componentele militare îți asigură securitatea.
 





Foto: Lucian Muntean

- Mă aduceți la altă întrebare pe care o pregătisem. Cum facem

că ratăm din nou? Cum se explică discrepanța atât de mare între
ce speram în noiembrie 2014 și ceea ce demonstrează
președintele Iohannis de un an și jumătate?

- Nu mă aflu în situația de a fi sperat ceva în legătură cu domnul

președinte Iohannis.

- Eu am sperat și cred că milioane de români au crezut că măcar

va fi normal. De data asta însă, dezamăgirea este de nivel
intelectual, nu e de nivel politic.

(râde) - Intelectual și uman.

- Înclin să cred că președintele nu se mai prezintă la summit-uri

pentru că nu știe ce să zică. Mi s-a relatat că participă la discuții
cu delegații oficiale și nu are nici o idee. Confirmați aceste
informații?
- Le confirm. Am avut o întâlnire cu domnul Iohannis înainte  să fie
președinte. De-aia vă spun că n-am avut iluzii. În campania
electorală mă interesa un singur lucru: să nu iasă Ponta. Știam ce e
cu domnul Iohannis, dar nu regret niciun moment, nici măcar acum.

Dac-ar fi ajuns Ponta, e greu de imaginat și distopia corespunzătoare.

- Și-atunci cine conduce România în acest moment?


- E o foarte bună întrebare. Cine conduce România în acest moment...

Răspunsul meu este: nu știu. Și mă îndoiesc că știe cineva.

- Un grup?

- În acest moment, conducerea România este disolută, este

distribuită.

- Merg mai departe: ce se întâmplă cu informările acelea? Duc

ele la vreo rezultantă politică sau intelectuală?

- Informările SRI-ului?

- Informările pe care le primește principalul centru de putere al

țării.

- Nu reacționează. Domnul Iohannis se consideră informat, după cum

a și spus. Dar, dincolo de întâlnirea mea cu dânsul, mai aveți o
confirmare în interviul lui Robert Kaplan. Care spune, expressis
verbis, "domnul Iohannis nu e vizibil la Washington".

- Iar o altă confirmare este vizita la Washington a premierului.

Domnul Cioloș reprezintă, după dumneavoastră, o alternativă?
- El, da. El ar fi o șansă, luat separat. Dar acest guvern pe care
l-a
alcătuit - nu știu în ce măsură prin propriile opțiuni -, acest guvern
este greșit. Și în niciun caz nu s-a comportat așa cum speram, ca un
guvern de tehnocrați. Sunteți tehnocrați, mergeți by the book, nu

sunteți politicieni. Vă aștept să acționați profesionist și cu curaj.

De pildă, cu halucinatul de la Agricultură, cu 35 de miliarde de euro


cu camionul, astea sunt declarații de politician ordinar. Sau
Alexandrescu de la Cultură, care se duce, îi zbiară unul de la Operă

"Afară cu străinii din țară!", îl întreabă altul de ce are străinul salariu
mare, iar el se conformează și își schimbă decizia de pe o zi pe alta.
Ăsta e comportament de tehnocrat? E comportament de politician de
colțul mesei.

Deci, e o mare dezamăgire acest guvern. Domnul Cioloș, în sine, ar

putea să facă o treabă. Are și bun simț, e și bine intenționat.

- Însă continuă să spună că nu va intra în vreun partid. Ca și

cum ar reteza orice fel de proiecție pentru perioada de după
noiembrie 2016. Ce rămâne? Președinte - nu, premier - nu,
președinți de partide – vai de mama noastră...

- Rămâne scutul de la Deveselu. Rămâne ambasadorul Statelor Unite,

care, din când în când, va ieși și ne va spune ce mai avem de făcut. E
bine așa? (râde)

- Nu poate să decidă mersul lucrurilor.

- Nu poate, dar România nu va fi lăsată. Cel puțin în actuala

conjunctură geostrategică, România nu va fi lăsată să o ia razna prea
mult. Nu pentru că i-ar fi cuiva drag de noi.
Pur și simplu, geostrategic nu își pot permite ca România să o ia
razna, și atunci se vor produce din nou presiunile exterioare, sub
care, de altfel, trăim de atâția ani.


Toate schimbările pe care le-ați văzut făcute în 25 de ani, toate au
fost la presiune externă. Dacă era după noi, n-am fi evoluat un
milimetru din '90 încoace.



Imagine din filmul "Oglinda", regizat de Andrei Tarkovski.

- În ultima parte a interviului, vă propun un joc. Vreau să apelez

la cinefilul și scriitorul de SF care sunteți. În ce film v-ați dori să
trăiți?

- Bună întrebare. Mi-ar plăcea să trăiesc în "Oglinda" lui Tarkovski. E

un fel de altă viață a mea, "Oglinda", și nu e a doua viață, cred că e
prima. Pentru mine, dintotdeauna, filmele au însemnat mai mult
decât viața. Mi s-au părut mai mult viață decât viața asta din jurul

nostru.

Am trăit mai mult în filme decât în viața reală. Emoțiile mele au fost

mai mari într-o sală de cinema decât în situații de viață, întotdeauna.

Cea mai mare identificare interioară cu universul dintr-un film am


avut-o cu "Oglinda" lui Tarkovski. Deci, acolo aș vrea să trăiesc.


- De ce personaj feminin v-ați îndrăgosti?

- De personajul lui Nicole Kidman din "Dogville".

- Cel mai bun prieten, tot personaj de film, v-ar fi...?

- Cred că Rain Man, jucat de Dustin Hoffman. Cu Rain Man s-ar

întâmpla un lucru foarte important: eu aș fi prieten cu el. Nu știu
dacă și el ar fi prieten cu mine. Niciodată n-aș ști dacă și el e prieten
cu mine, dar, cu siguranță, eu aș fi prieten cu el.

Pentru mine, asta a fost cel mai greu întotdeauna: să fiu eu prieten cu
cineva. Au fost și cazuri în care eu am fost prieten cu cineva, fără ca
acel cineva să fie prieten cu mine.

- Are legătură tot cu bunătatea dostoievskiană?

- Da, are. Ați intuit foarte corect. Odată cu vârsta, inteligența a trecut
pe planul doi ca valoare supremă. Nu eram așa. La 25 de ani,
prețuiam inșii inteligenți, chiar dacă erau niște lepre. Acum e invers.
Acum, primul lucru după care mă uit, primul meu criteriu este acela al
bunătății.

- Dacă vi s-ar da o a doua viață, ați petrece-o în filmul...?

- Dacă mi s-ar da a doua viață, aș petrece-o în "Odiseea spațială
 2001".

- Ieșind din film, dar rămânând într-un teritoriu al imaginației

și al ficțiunii. Dacă ați putea călători în trecut, ați vrea să o - sau

să îl - cunoașteți pe...?

- Aș vrea să îl fi cunoscut pe Friedrich Wilhelm Plumpe, adică


Murnau. Așa-l chema, Grasul, Friedrich Grasul, Plumpe. Aș fi vrut să
vorbesc cu el atunci când făcea "Nosferatu", atunci când făcea "Der

letzte Mann" sau "Tartuffe"...

- Dac-ar fi să alegeți, ați fi luptat în războiul...?

- Acum, nu, n-aș mai lupta în niciun război, dar, când eram mic, la
10-12 ani, voiam să lupt în războiul din Vietnam, de partea
vietnamezilor.

- Faceți ce faceți și tot în Est mergeți...

- Tot în Est, bineînțeles.

- Ați vrea să cântați alături de...?

- Adică să mă aflu și eu în treabă... Alături de Gorillaz. Nu mai știu ce

fac acum, dar au niște albume extraordinare.

- Ați vrea să jucați tenis cu...?

- Cu Suzanne Lenglen. A fost primul mare jucător de tenis. A fost

Federer al anilor '20. Dacă vă uitați la filmele vechi, o să vedeți acolo
tenisul din toate timpurile, până în zilele noastre, în acea doamnă, cu
rochia scurtată până la genunchi pentru prima dată...
O s-o vedeți făcând drive volé, adică procedeul preferat al Serenei

Williams, al Azarenkăi, al jucătoarelor de atac. Nu volé clasic, ci drive
volé, adică lovitura cu dreapta sau cu reverul direct din aer, o să-l
vedeți la Suzanne Lenglen și cu forfecare, deci săritură de tip Stan

Laurel, cu ambele picioare în aer...

- Michael Chang...

- Da! O lovitură de tip Chang, cu forfecare și cu drive volé, în anii '20...

Cred că Suzanne Lenglen este cea mai mare ființă, bărbat-femeie,
care a pășit vreodată pe un teren de tenis.

- Dacă ați putea, pe cine ați vrea să salvați din istorie...?

- Foarte bună întrebare. (Tace 15 secunde) Sunt mai mulți. Pe cine aș

vrea să salvez... Cel mai mult aș vrea să-l salvez pe Liviu Babeș
(pictorul care şi-a dat foc şi a ars în 2 martie 1989, pe pârtia Bradu din
Poiana Braşov, pentru a protesta împotriva dictaturii comuniste - n.r.).

- O, Doamne.

- Aș vrea ca omul ăla să nu fi murit.

- Să-i spuneți - "Liviu, nu merită!" ?

- Să-l opresc să facă ceea ce a făcut. Să fi apărut ca un călător prin

timp, ca o fantomă, lângă el, atunci, pe pârtie, și să-i fi spus -
"Oprește-te!". Să-l determin să nu facă ce a făcut. Pentru că nu a avut
efect.

- Cine știe în ce plan are rost...

- Asta nu știți nici dumneavoastră și nici eu. Dar în România de
 după
1989, am văzut. Eu am rostit acest nume ani de zile, iar interlocutorii
făceau - "Cum îl cheamă, dom'le? Cine e Liviu Babeș?".


Ani de zile am spus lucrul ăsta. Întrebați-i pe copiii ăștia dacă știe
vreunul cine a fost Liviu Babeș și ce a făcut el. Și-atunci, i-aș fi spus -
"Nu. Nu e cazul să mori".

- Ce secret al lumii ați vrea să aflați?

- Aș vrea să aflu secretul a tot. Cum e posibil ca noi doi să vorbim
acum. Acesta e singurul lucru despre care se poate discuta. Cum e
posibilă existența și de ce nu este totul non-existență, pentru că așa
ar trebui să fie, de fapt.

De ce există toate astea, ce e dincolo de 45 de miliarde de ani-lumină,

cât este limita comoving a universului observabil, adică luând în
considerare expansiunea...

- Dac-ar fi să asistați la o scenă istorică, fără să fiți văzut, ca o

musculiță, care ar fi?

- Aș vrea să fi asistat la ultima ședință a CPEx-ului (Comitetul Politic

Executiv – n.r.), aia în care Ceaușescu a zis că-și dă demisia.

- Avem stenograma.

- Voiam să le văd fețele. Voiam să văd momentul ăla – actoricește,

filmic vorbind -, în care tovarășul se ridică de la masă. Și cum
acționează ceilalți în clipa când el spune - "Atunci alegeți-vă alt
secretar general". Aș fi vrut să văd efectiv acel moment. Mi l-am
închipuit de multe ori...
- Ce carte ați fi vrut să scrieți? 

- "Particulele elementare", Michel Houllebecq. Când am citit-o, am

avut un sentiment dureros că n-am scris-o eu.

- E de o tristețe îngrozitoare.


- Da, da. Dar asta visam, și încă mai visez, să scriu o carte la care
cititorul să fie obligat să întoarcă, pur şi simplu, capul de la pagină.

Să nu mai poată citi. Să fie atât de greu suportabil ceea ce citește - în
legătură cu propria lui condiție, pe care și-o descoperă citind -, încât
să se oprească din lectură, să se uite în lateral, să tragă aer în piept și
dup-aia să citească mai departe.

Ei bine, Houllebecq a reușit. N-a mai reușit după aceea, dar în

"Particulele elementare" a reușit efectiv să te facă să nu mai suporți
textul. Era insuportabilă tristețea asta dizolvantă...

- Când îi moare câinele...

- Da. E un moment în care te scurgi, te dizolvi complet sub presiunea

nostalgiei și a tristeții...

- Mai am puțin, cu îngăduința dumneavoastră. România ar

trebui să fie condusă de...?

- De o țară străină civilizată.

- Dacă ați avea avere, ați finanța...?

- Tineri cineaști. Nu tineri ziariști.

- Dac-ați putea, i-ați convinge să vină în țară pe...?

- Pe nimeni. Nu cred că un român care se află în exterior și care
 face
bine niște lucruri trebuie să fie rechemat. Trebuie să rămână acolo
unde este. Cred că face României și românilor mai mult serviciu de
imagine decât dacă s-ar întoarce în țară. De ce să se întoarcă?

- Când ați fost foarte fericit?


- În primul rând, nu știu foarte exact ce e termenul ăsta, fericire. Mi-e
greu să identific o situație comparabilă cu așa ceva. Nu mi-e foarte

clar dacă chiar am fost fericit.

Cred că am fost fericit în ultimul an de facultate, când am făcut

lucrarea de licență la Automatică - Sisteme de reglare adaptivă cu
model etalon. Timp de un an și jumătate am căutat o funcție, o funcție
Lyapunov, care se referea la hiperstabilitatea unui sistem. Era ceva
infernal.

Închipuiți-vă că tai o minge în jumătate și încerci s-o lipești pe un

plan, pe masă. Apeși aici, se umflă dincolo. Apeși acolo, se umflă
dincoace. Un an și jumătate am bâjbâit după funcția asta.

În momentul ăla, mai erau vreo trei inși în lume care puteau să
înțeleagă ce fac eu acolo, doi americani și un japonez. Atât. Nu mai
știa nimeni în lume chestia aia.

Timp de un an și jumătate, și-n culcare, și-n somn, și când vorbeam

cu oamenii, și când eram cu soția mea, că eram căsătorit, aveam
viermele ăla în cap, care continua să ruleze acolo. Schimbam,
schimbam, schimbam ipoteze, în speranța că voi găsi funcția aia. Un
an și jumătate.

Au fost nenumărate eșecuri, au fost false soluții, pe care le credeam

bune, dar când făceam simularea pe calculator... După un an și
jumătate de căutări, în care mă transformasem la față, în care
prietenii mă întrebau - "Ce-i cu tine?", că deja începusem să arăt
deranjat psihic din cauza obsesiei ăsteia, am găsit-o.


Am găsit-o într-o dimineață.

N-am crezut că e, pentru că fuseseră atâtea eșecuri, și am lăsat-o. Pe


urmă am început s-o testez, așa, lent - îmi ziceam că iar o să găsesc
că nu e -, o dată, de două ori, de trei ori, și, când am văzut că ajung la

a patra testare și rezistă, am făcut simularea cu profesorul - dom'le,
asta e!, în clipa aia mergeam pe străzi și-mi venea să le spun
oamenilor – "Ce știți voi? Eu știu ceva ce nu știe nimeni pe globul ăsta".
Această funcție n-a existat, iar de-acum există.

Ăla a fost un moment în care am fost fericit. Al doilea a fost când fiul
meu cel mic, Matei, a luat 6,80 la matematică, la Bacalaureat, după
trei ani de chinuri. Mi se face pielea de găină când mă gândesc. Trei
ani de zile până când și-a luat Bacul, până când s-a hotărât. Și am
muncit cu el vreo cinci luni.

Acel 6,80 mi se pare echivalentul teoremei Hamilton-Cayley, perla

algebrei liniare. A fost al lui, 6,80 ăla, l-a luat pe bune, a făcut el
exercițiile respective și și-a luat Bacalaureatul după trei ani.

- Dacă ar fi să mă iau după ce ați spus înainte, fericirea

dumneavoastră, acum, n-ar mai ține de intelect, ci ar ține de
bunătate.

- Da. Acum cred că poți fi fericit atunci când încerci să vindeci pe

cineva de ceva. Întrucât eu însumi sunt bolnav, singura modalitate de
a-ți mai ameliora boala e să încerci să-i tratezi pe alții. Doar așa poți
și tu să speri că o să-ți fie mai bine.
Pur și simplu fac ceva pentru câte cineva, fără să știe nimeni. Uneori
 nu
știe nici respectivul. Dacă văd pe cineva care mi se pare că merită, că
ar putea să facă niște lucruri...


Mai mult, ce să spun? La urma urmei, o să fac 60 de ani la toamnă.
Timpul trece oricum, orice-aș face. Asta se rezolvă fără contribuția
mea.



REVISTA PRESSEI
O selecţie a celor mai importante ştiri şi a celor mai bune materiale apărute în presa de
limbă română şi de limbă engleză

Adresă email

Abonează-te
 

DIN ACEEAȘI CATEGORIE





Valentin Șchiopu

El Lunes
Una dintre cele mai frumoase motociclete din lume a fost construită într-un atelier de
cartier din Câmpia Turzii.
 





Valentin Șchiopu

A-7063. Povestea Evei Mozes, cobai pentru Mengele la Auschwitz

Eva Mozes Kor a supraviețuit lagărului de la Auschwitz. În octombrie 2016 s-a întors la
școala din Cluj în care învăţase cu 70 de ani în urmă.

Valentin Șchiopu

Zboară, cațără-te, vâslește

La 55 de ani, Gelu Botezan merge pe apă cu ambarcațiuni făcute de mâna lui, urcă pe
munţi, iar de acolo zboară cu parapanta.
 





Codruţa Simina

MERIT UN VIITOR. Cum să schimbi o sută de vieți

O fostă profesoară de istorie coordonează la Cluj un proiect prin care sunt aduși la o
școală de elită copii merituoși, dar lipsiți de posibilități financiare.

PressOne / All rights reserved

DESPRE NOI / CONTACT / TERMENI ȘI CONDIȚII