ABURIREA CU VAPORI DE CIANOACRILAT

Dr. Harry Coover a lucrat mai întâi cu monomeri de cianoacrilat în 1942, în timp ce căuta un
material plastic pentru lunete mai clare. El a respins materialul ca fiind prea lipicios.
Cianoacrilații au fost de asemenea sintetizați de Ardis în 1949. Prima descoperire accidentală
a proprietăților adezive puternice inerente cianoacrilatului de etil a avut loc în 1951.În timp ce
încercau să măsoare idexul de refracție al monomerului cianoacrilat de etil proaspăt sintetizat,
Joyner și Shearer (ce lucrau pentru Coover la Eastman), au constatat că fețele prismei de sticlă
ale refractometrului au devenit bine fixate împreună. În cele din urmă adezivul pe bază de
metil a fost comercializat ca ”SUPER GLUE” în 1958.
Coover a văzut potențialul acestui produs nou ca adeziv de țesături. În timpul războiului din
Vietnam, cianoacrilații au fost folosiți de spitalele chirurgicale mobile din armata SUA
pentru a stabiliza sângerările necontrolate. O peliculă subțire de adeziv pulverizat pe o rană
deschisă a avut ca rezultat încetarea aproape imediată a sângerării. O încercare de a introduce
această procedură înapoi în SUA a eșuat din cauza rapoartelor de carcinogenitate în unele
teste pe animale și procesul nu a reușit să obțină aprobarea Administrației pentru Alimente și
Medicamente (FDA). studii au arătat că esteri mai mari de cianoacrilat (de exemplu, octil) au
fost semnificativ mai puțin toxici decât esterii de metil și etil. Cianoacrilații se utilizează în
prezent în anumite proceduri chirurgicale.

Aburirea cu vapori de cianoacrilat este una dintre cele mai comune tehnici utilizate pentru a
vizualiza amprentele latente pe suprafețe neporoase. Amprentele imprimate au culori albe,
după ce monomerul cianoacrilat a polimerizat pe urma de amprentă. Descoperirea de revelare
a urmelor de amprente prin aburirea cu vapori de cianoacrilat poate fi urmărită până în 1977.
În luna mai a anului 1977, Fuseo Matsumura, un cercetător de dovezi din Laboratorul de
Criminalitate din Prefectura Saga al Agenției Naționale de Poliție din Japonia a observat că
crestele papilare ale amprentelor sale erau vizibile pe diapozitivele microscopice, în timp ce
pregătea niște probe legale dintr-un caz de omucidere. Colegul său, examinatorul de urme
latente, Masato Soba, a efectuat o cercetare preliminară și a observat că cianoacrilații au
potențial de a detecta urmele latente ale amprentelor, de pe mai multe suprafețe, inclusiv
suprafețele adezive ale benzii adezive. În 1979 această tehnică a fost demonstrată experților în
revelarea urmelor ltente ale amprentelor din Laboratorul de criminalistică al armatei SUA,
care în cele din urmă au transferat tehnologia laboratorului militar din Georgia, SUA.

În mai 1979, L.W. Wood, de la sediul poliției din Northampton, Regatul Unit al Marii
Britanii, a observat că amprentele sale digitale au apărut pe un rezervor pe care l-a reparat cu
cianoacrilat. În 1980 Home Office Central Research Establishment – UK a fost informat cu
privire la descoperirea făcută iar personalul angajat a concluzionat că metoda este
promițătoare.

Pe la mijlocul anului 1980, Loouis Bourdon, din Ontario, Canada a aplicat pentru brevetarea
metodei de revelare a urmelor amprentelor latenteprin aburirea cu vapori cianoacrilați pe
teritoriul Canadei și SUA.