Marxismul cultural – o introducere sintetică

300,00 RON

Cantitate
Categorie: Cursuri în desfășurare Domenii: Cultură FilosofieLector: Vlad Mureșan Număr întâlniri:
3Perioada de desfășurare: 22/02/2018 - 24/02/2018Cursul începe la ora: joi și vineri 18,30 - 20,30,
sâmbătă 10,00 - 17,00Locație: la sediul Academiei Private și ONLINE (youtube)

Prezentare generală

§ 1. Ce este marxismul cultural?

Istoria marxismului începe dinainte de Marx, mai precis din capitolul Stăpân și sclav al Fenomenologiei
Spiritului. Opera a lui Marx poate fi considerată un vast comentariu polemic al problemei inegalității.
„Socialism” a existat și în China antică, și în sectele milenariste medievale. Dar abia cînd socialismul este
articulat dialectic avem marxism. Pentru Hegel dialectica „stăpânului și sclavului” este o constantă a istoriei
deși el acceptă niveluri superioare ale manifestării eliberatoare a spiritului care au autonomie logică față de
sfera puterii. Concepția acestui curs este că simplificarea binară procesului dialecticii recunoașterii fixează
morfologia standard a tuturor cazurilor ulterioare de „marxism cultural” (inclusiv atunci când, ca și în cazul
lui Derrida sau Deleuze se camuflează sub prestigiul retoricii anti-binare para-hegeliene: opoziția dintre
deconstruibil și indeconstruibil sau opoziția dintre arborescent și rizomatic rămân dogmatic asigurate).
Schema inegalitară „stăpân și sclav (servitor)” (Herr und Knecht) suferă la Marx prima reducție sub forma
dialecticii burghezului și proletarului: (1) o relație ierarhică, (2) stabilirea unei categorii asupritoare și a
unei categorii asuprite (3) o revoluție chemată să răstoarne actuala formă a relației. În toate cazurile cerința
teoretică este egalitară dar rezolvarea practică este inegalitară (compensarea discriminării negative printr-
o discriminare pozitivă și refacerea inversată a raportului stăpân/sclav).

§ 2. Aporiile egalitarismului

Pe de altă parte, odată pusă problema inegalității economice este pusă implicit și problema inegalității
transcendentale, adică a tuturor inegalităților posibile. Dar totul în univers implică o structură ierarhică,
negentropia fiind condiția de posibilitate a cosmosului însuși. Conservarea diferenței include diferența
verticală care este inegalitatea. Astfel că abolirea cu adevărat radicală (real-ontologică, nu proiectiv-socială)
a inegalității reclamă revocarea diferenței prin nivelarea haoidă a cosmosului. Doar haosul este egalitate
pură. Dar toate formele derivate de „luptă de clasă” (Klassenkampf) subsumabile conceptului de marxism
cultural refac cu alți actori problema hegeliană și soluția marxistă adică „vânătoarea” fantomelor (Derrida).
Impunerea egalității abstracte (ca dizolvare a diferențelor) declanșează aporetica egalitarismului: a) putem
identifica exact câte inegalități dorim să găsim; b) fiecare critică inegalitatea pe care o vrea; c) nu toate
inegalitățile imputate chiar există; d) nu toate inegalitățile sunt inechități; e) nu toate inegalitățile pot fi
abolite; f) egalitatea înseamnă tratarea inegală a lucrurilor inegale; g) egalitatea procedurală este diferită de
egalitatea substanțială; h) avocații egalității acționează ca o elită supraordonată inegalitar maselor etc.

§ 3. De la revoluția economică la revoluția culturală

Rezultatul anticipat în fiecare stadiul al analizei, este că marxismul cultural este (printr-o mișcare
retrogradă) convergent cu marxismul economic. Coimplicarea este complicitate iar dezbaterea între adepții
marxismului economic („ortodox”) și marxismul cultural („heterodox”) este doar o divergență tactică în
condițiile unui consens strategic. Dacă marxismul economic rezolvă lumea prin controlul statal al
infrastructurii (al mijloacelor de producție economică), marxismul cultural rezolvă lumea prin controlul
statal al suprastructurii (al mijloacelor de producție culturală). Revoluția culturală este deci analogon-ul
suprastructural al revoluției economice infrastructurale. Absorbția politică a culturii este complementul
recursiv al absorbției politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că
revoluția economică asigură „Partidului” controlul materiei, pe când revoluția culturală asigură „Partidului”
controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietății), a doua suprimă libertatea
interioară (sfera auto-proprietății). Împreună ele culminează cu instituirea ca „stăpâni” a celor ce s-au definit
ca „sclavi”.

§ 4. Negație dialectică și negație abstractă

În ambele cazuri este vorba despre o „revoluție gnostică” (Eric Voegelin) animată de o ură bivalentă față
de ordinea existentă: a) negația dialectică, pasiune faustică a „distrugerii creatoare” și b) negația abstractă,
pasiune nihilistă a „distrugerii pure”. Momentele principale subsumate conceptului de marxism cultural
cuprind: Linkshegelianismus (hegelianismul de stânga), Marxismul pur (Diamat), Școala de la Frankfurt
(Teoria critică), Postmodernismul (Neostructuralismul). În fond acestea sunt avataruri ale aceluiași spirit
gnostic, în ciuda efortului fastidios bilateral de a distinge total neostructuralismul de marxism în cadrul
disputelor sectare interne. Efortul dizolvării identității și opoziția față de recuperarea dialectică a diferenței
la Derrida sau Deleuze sunt ontologic reductibile la dialectica negativă a lui Adorno (până la punctul de a
fi considerate schematizări ale aceleiași categorii). Iar teoria critică și derivatele neostructuraliste sunt
recuperate în praxis-ul revoluționar ca momente logice destructiv-negative preliminare marxismului
teleologic-afirmativ. În ansamblu însă marxismul teleologic și teoria critică exprimă alternanța momentului
dialectic pozitiv cu momentul dialectic negativ, adică accentele epocale distincte puse pe (ca să îl combinăm
pe Hegel cu Goethe) negația dialectică (faustică), respectiv pe negația abstractă (mefistofelică) astfel încât
însăși ideea regulativă a egalității abstracte orizontale să fie vertical impusă în toate sferele tocmai prin
elitismul ideocratic al marxismului cultural. În acest sens, marxismul cultural și marxismul economic
reprezintă fața și contrafața aceleiași metafizici isocratice totalitar-entropice.

§ 5. Marxismul cultural ca gnoză politică polimorfă

Fascismul cultural are în comun cu marxismul cultural aceeași axiomă: totul este politic. Atât fascismul
cultural („paranoic”) cât și marxismul cultural („schizofrenic”, cf. G. Deleuze) autorizează deci, fie pozitiv,
fie negativ, incluziunea totalitară prin ontologizarea politicului. Dar a accepta că totul este politic implică
legitimarea comportamentului autoritar al statului împotriva societății adică ideea că nu există nici o sferă
privată exceptată de la discursul omnipotent al statului logocentric și ideocratic. Socialismul și fascismul
„fierbinți” și sufocate emoțional diferă deci (termic) atât de liberalismul „rece”, cât și de conservatorismul
„cald”. „Temperatura” ideologică este doar un indicator al gnozelor politice. Liberalismul sau
conservatorismul admit criteriul transcendenței față de colectivitate fie sub forma negativ-individuală
(atomară) fie sub forma pozitiv-comunitară (moleculară). Dar ambele au în comun „castrarea” statului
predatorial (economic) și inchizitorial (cultural). Invers, marxismul cultural este o gnoză politică
milenaristă. Marxismul cultural nu este „științific” ci „gnostic”. El este sociologia militans, o revelație
dualistă (binară) care cere distrugerea și purificarea lumii alienate, murdărite de păcatul libertății și
dominate de demiurgul cel rău al „capitalismului” sau al „sistemului”. Această revoluție evocă totalizarea
emancipator-titanică a lumii sub controlul charismatic al unei elite gnostice salvatoare văzută ca
avangarda progresistă a umanității. Șefii diverselor școli ale gnozei politice jocă rolul „șefilor paracletici”
(Eric Voegelin) ai sectelor gnostice milenariste care organizează comunități puritane teroriste (cultural
warriors): „sfinții” gnozei care judecă în ură. Statul este denunțat doar în măsura în care el nu este încă un
stat terapeutic supus controlului vizionar al unor comisari iluminați. Dar odată cucerit statul, inchizitorii
teologico-politici predestinați ai marxismului cultural folosesc forța lui de constrângere pentru a realiza
revoluția culturală împotriva „poporului” prin „smulgerea prejudecăților” lui retrograde (Rousseau). Idealul
revoluționarului de profesie este purificarea lumii prin războiul de anihilare a lumii vechi. „Pasiunea
panthoclastică” (Luciano Pellicani) animă revoluția gnostică: destrucția definitivă a vechii lumi prin
terorism ideologic și inaugurarea violent-palingenezică a „minunatei lumi noi”, împărăția lui Dumnezeu
fără Dumnezeu – o egalitate spectrală inaccesibilă pe care resentimentul o folosește ca negativitate
dizolvantă anti-mundană.

§ 6. Prioritatea abordării filosofice față de cea politică

Caracterul acestui curs este prioritar filosofic. Acest lucru presupune deci nu o dispută orizontală
(inevitabilă datorită axiomei „totul este politic”, care creează, practic, „inamicul”) ci o clarificare verticală
cu marxismul cultural pornind de la problemele care sunt de fapt versiuni degradate ale filosofiei clasice
germane. Degradarea rezultă din contragerea formei teoretice a filosofiei la forma practică a ideologiei.
Orice conversie practic-politică a problemelor teoretic-filosofice reclamă o reducție prin care, doar,
conceptul filosofic (multi-dimensional) poate deveni imperativ politic (bi-dimensional). Altfel spus,
transcripția politică este naturaliter contracție cognitivă, „animalul politic” fiind o specie sub-filosofică.
Rolul filosofiei însă este să înțeleagă lumea, nu să o distrugă. Astfel, de fiecare dată când negația solicită
apocalitic abolirea unei determinații, filosofia are sarcina de a sesiza conceptul acestei determinații prin
circumscrierea conținutului ei pozitiv și a limitelor ei negative, precum și de a stabili locul ei în ansamblul
conexiunii lucrurilor pentru a verifica atât gradul de necesitate cât și gradul ei de contingență. Aceasta este
diferența dintre gândirea concretă a filosofiei (critica ce concepe) și gândirea abstractă a ideologiei (critica
ce atacă).

Tematica cursului

1. G.W.F. Hegel. Stăpân și sclav. Teroare și libertate

Conștiința de sine dedublată. Lupta conștiințelor opuse. Stăpânirea. Frica mortiferă. Formarea. Alienare și
emancipare. Răsturnare dialectică. Imposibilitatea egalitarismului: rotația termenilor și conservarea
raportului ierarhic. Marxismul cultural ca simplificare binară consecventă a raportului stăpân și sclav.
Substanța libertății absolute se ridică pe tronul lumii. Libertatea universală se poate realiza doar prin
concentrarea într-un Sine singular exclusiv. Deducția transcendentală a terorii din utopia revoluției.
Comentariul lui Nietzsche: geneza resentimentului și morala sclavilor. Timocrație și viclenie. Vinovăția ca
otravă politică.

2. Karl Marx. Alienare gnostică și titanism catastrofic

Comuna primitivă. Păcatul primordial: achiziția originară ca o cădere din paradisul indiviziunii.
Inegalitatea, opresiunea și lupta de clasă ca o constantă istorică. Omonimia alienării: alienare creștină versus
alienare gnostică. Lumea capitalistă ca lume străină, reificată și dezumanizată. Bază și suprastructură.
Diviziunea muncii. Fetișismul mărfii. Capul ca mistificare a stomacului. Problema falsei structuri de
conștiință. Nevoile false. Vocația apocaliptic-mesianică a proletariatului. Partidul ca biserică avangardă
gnostică a istoriei revelate. Manuscrisele pariziene – titanism auto-soteriologic: reconcilierea esenței cu
existența. Societatea comunistă ca halucinație colectivă pseudo-mistică: contradicție a „contradicțiilor non-
antagonice”. De la Nicolaus Cusanus la Iosif Vissarionovici Stalin.

Evaluare critică: 1. Interpretarea eronată a alienării metafizice ca alienare empirică și soluții empirice
pentru probleme transcendentale. 2. Comuna primitivă ca energie potențială, proprietatea privată ca energie
cinetică. 3. Fără diviziunea muncii nu există actualizare: individul nu poate actualiza plenar potențialul
macro-antropic al speciei. 4. Munca nu este o servitute socială exterioară ci o servitute ontlogic interioară:
nu burghezul exploatează proletarul, ci stomacul proletarului exploatează proletarul; 5. Fetișismul mărfii:
refuzul gnostic al reificării echivalează cu gregaritatea tribală. Necesitatea reificării ca moment logic al
întrupării necesar procesului civilizării; 6. Problema falselor nevoi și poliția fantasmatică a Marelui Cenzor
socialist. 7. Revoluție faustică: distrugerea-creatoare ca manipulare teurgică a apocalipsei. 8. Dictatura
proletariatului adică a Partidului, adică a ”Tătucului”. 9. Comunismul: crimă transcendentală. Diferența
dintre distrugerea-creatoare (economic-tehnologică) în capitalism (J. Schumpeter) și distrugerea-creatoare
(politic-antropologică) în comunism este diferența dintre inovație și genocid.

3. Antonio Gramsci. Lupta de clasă ca război cultural (pozitiv)

Note din închisoare. Hegemonia suprastructurală a capitalismului. Omul colectiv. Caracterul eretic al
marxismului cultural față de marxismul ortodox. Statolatria. Aparatul ideologic de stat ca sinteză a
represiunii cu fabricarea consimțămîntului. Conștientizarea priorității suprastructurii ca urmare a) a criticii
idealiste și b) a eșecului revoluției comuniste. Revoluția culturală ca precondiție a revoluției politice. Statul
cultural. Revoluția culturală ca expropriere a mijloacelor educative (familia, școala, mass-media, Biserica).
Divinizarea Partidului: Partidul ca Principe machiavellic modern care ia locul divinității și imperativului
moral în conștiința colectivă, impunând laicizarea întregii societăți.

Evaluare critică: 1. Violența ingineriei suprastructurale de stat. Programarea gândirii. 2. De la partitocrație

la ideocrație. Deducția transcendentală a comisarilor gândirii. Marxismul cultural ca Agitprop. 3. De la
neutralitatea pasivă a statului la caracterul activ-revoluționar și intruziv al statului.

4. Horkheimer & Adorno. Lupta de clasă ca război cultural (negativ)

Dialectica luminilor. Aufklärungbegriff. Tirania rațiunii instrumentale. Alienare fără emancipare.

Caracterul pur negativ al teoriei critice. Sterilitatea negației abstracte (în opoziție cu negarea negației în
marxismul clasic). Critica mitului; critica religiei; critica raționalismului (tirania universalului împotriva
particularului); critica sistemului capitalist (tirania valorii de schimb asupra valorii de întrebuințare). Critica
progresului: de la praștie la bomba megatonică. Dialectica luminilor este dezvoltarea iraționalității din
interiorul însuși al rațiunii autoreduse la rațiunea instrumentală. Critica industriei culturale. Inexistența unui
punct arhimedic și identificarea criticului cu criticatul.

Evaluare critică: 1. Absența zdrobitoare a alternativei. 2. Capitalismul nu poate fi criticat din perspectiva
unei utopii nirvanice ci din perspectiva alternativei real-existente. 3. Fără valoare de schimb societatea
colapsează la economia de subzistență: saltul utopic în epoca de piatră. 4. De la critica burgheziei la critica
proletarilor: capitalismul a îmburghezit proletarii. Sinteză: proletarii sunt pur și simplu nesimțiți pentru că
au refuzat rolul mesianic epocal în favoarea bunăstării inculte a societății de comsum. 5. Identificarea
unilaterală a cauzei degradării: complicitatea proletarilor cu industria culturală: cererea și oferta se creează
reciproc. Socialismul nu mai poate fi decât fascist: proletarii trebuie constrânși la emancipare. 6. Teoria
critică legitimează cultura de masă pe care o detestă: deconstrucția Decalogului legitimează inevitabil
Vițelul de Aur.

5. Herbert Marcuse. Lupta de clasă ca război între generații

Eros și civilizație. Ontogeneza individuală a refulării. Filogeneza civilizațională a refulării. Interdicția

burgheză a plăcerii. Dialectica civilizației. Organizarea distrugerii instinctelor. Critica psihanalizei:
eliberarea principiului plăcerii de principiul realității. Industria aprobării status-quo-ului. Fascismul
supraeului și revoluția pulsională. Planificarea nevoilor false. Comandamentul sublimării (=desexualizării).
Reprimare burgheză și emancipare boemă. Manifestul revoluției sexuale: emancipare nu prin sublimarea
pulsiunilor ci prin eliberarea lor. Desublimare represivă și perversitate polimorfă. De la asceza
revoluționară la hedonismul narcisist. Narcis versus Prometeu. De la „catehismul revoluționarului” la „etică
libidinală”.

Evaluare critică: 1. Paradisul sexual al regresiei orgiastice; deducția lupanarului și critica socializării
promiscue la Karl Marx; 2. Libertatea erotomană și geneza omului fără gravitate (Charles Melmant); 3.
Omnipotența tiranică a copilului. Adolescentul perpetuu. Părinți și fii (Turgheniev). „Mândria satanică” a
lui Bazarov: resentimentul ca inflație și ingratitudine paricidă. 4. Consecințele revoluției sexuale:
degradarea femeii; degradarea dorinței prin distensia libidinală; degradarea subiectului civic: cei dominați
de apetit sunt dominați de putere; 5. Sexul este o forță thanatică, nu o juisare ludică gratuită; 6. Respingerea
Tatălui și supunerea față un guru gnostic al marxismului cultural; 7. Toleranța represivă și „Utopia
totalitară” a Noi stângi (Kolakowski).

6. Gilles Deleuze. Lupta de clasă ca luptă cu ordinea psihică

Anti-Oedip. Antifascism logic. Critica „Dasein-ului fascist”: toți suntem fasciști. Caracterul totalitar al
criticii identității. Mașini dezirante: o psihiatrie materialistă. Critica psihanalizei: critica lui Freud – Sfânta
familie și contestarea triunghiului psihanalitic tata-mama-eu. Critica lui Lacan: caracterul afirmativ, nu
negativ al dorinței. Revoluția interioară: de la eliminarea barierei raționale la eliminarea barierei oedipale.
Libertatea schizo-incestuosă. „Trei miliarde de perverși” (Guattari). Schizofrenia ca loc al adevărului.
Barbarie fluidă și civilizație represivă. Schizo-revoluționarul fără un scop determinat: revoluția de dragul
revoluției. Grupul-subiect ca „mașină revoluționară nomadică”: haita. Caracterul nevrotic al troțskismului:
revoluția permanentă ca automatism de repetiție. Emanciparea dorinței de rigiditatea proporțională a legii
valorii: utopia excesului gratuit sau consumerismul halucinativ al lui Deleuze.

Evaluare critică: 1. Rolul eliberator al interdicției oedipale (J. Lacan). 2. Doar Legea face posibilă
libertatea (Sfântul Pavel & Immanuel Kant). 3. Chiar dacă dorințele ar fi împlinite, omul ar fi capabil să
distrugă totul doar pentru a nu datora gratitudine (Dostoievski); 4. Distensia entropică a dorinței
afirmative. 5. Vitalismul animalier este izomorf cu iraționalismul fascist. 6. Distrugerea schizonomadă a
codificărilor este distrugerea civilizației, ergo barbaria 7. Dizolvarea subiectului: cine mai trebuie
emancipat? Eliberarea subiectului de sine însuși și defenestrația nihilistă.

7. Jaques Derrida. Lupta de clasă ca luptă cu metafizica clasică

Spectrele lui Marx. Deconstrucția ca marxism logic. De ce Derrida rămâne un gânditor binar. Diferanța ca
permanentă deferire a sensului. Moartea comunismului, travaliul doliului și revenirea fantomei lui Marx:
„no future without Marx”. Comunismul spectral revine după eșecul comunismului real. Necesitatea
scindării masei succesorale marxiste. Critica justificată a materialismului dialectic, care nu acceptă
spectralitatea (liminaritatea dintre sensibil și inteligibil) și este o vânătoare de fantome. Critica justificată a
caracterului binar și totalitar al „proiectului teleo-eshatologic” marxist. Conversia regulativă a programului
constitutiv al unei societății transparente. Mesianism detotalizant dar indeterminat. Noua internațională ca
alianță mondială fără partid, fără țară, fără cetățenie, fără clasă. Comunismul spectral ca mesianism negativ
care trebuie permanent să vină dar care nu este decât negativitate ce destituie. Chemare la o justiție amorfă
care transcende valorea de schimb.

Evaluare critică: 1. Critica marxistă a „formalismului mesianic” (T. Eagleton); 2. Confuzia proporției
dreptății cu disporporția iertării. 3. O justiție mesianică indistinctă este injustiție. 4. Incompatibilitatea
topologică a utopiei cu realizarea ei; 5. De ce apologetul diseminării libere elogiază proiectul abolirii
fuzional-aglutinante a diferențelor (=comunismul). Revoluția egalitară ca gândire abstractă și gnoză
dualistă.

8. Michel Serres. Lupta de clasă ca război între specii

Contractul natural. Principiul egalității biocentrice (Aldo Leopold). Drepturile animalelor (Peter Singer).
Carnofalogocentrism (J. Derrida). Omul ca parazit ontologic. Istoria umanității ca istorie a violenței
împotriva naturii și a reacției naturii la dezechilibru. De la Potop la poluare. Teroarea apocalipsei
ecosistemice.„Poluarea culturală” e cauza „poluării industriale”: soluția războiului cultural. Trebuie
abandonat narcisismul umanist și așezată natura în centru. Sensul istoriei: „sau moarte, sau simbioză”.
Sensul legii este „limitarea acțiunii parazitului asupra gazdei”. Revolta obiectelor împotriva oamenilor:
dacă obiectele devin subiecți de drept, tindem spre echilibru. Umanitatea trebuie să negocieze un contract
cu natura pentru a trece de la parazitism la reciprocitate simbiotică. Declarația drepturior omului nu este
universală, toate ființele trebuie să devină subiecți de drept. De la contractul social la contractul natural.

Evaluare critică: 1. Contractul reclamă mutuus consensus, capacitate juridică: contractul natural este
contract fără două părți, fără acord de voință și fără capacitate juridică. 2. Dreptul nu poate fi definit fără
totalitatea obligațiilor conexe. Duty and the Beast (Roger Scruton); 3. Contractul natural este, astfel, un
contract artificial. 4. Contractul natural ca sinteză dadaistă a junglei cu polis-ul.

9. Theodor Adorno. Lupta de clasă ca luptă cu arta

Teoria estetică: o filosofie atonală. Autonomia și heteronomia a artei. Arta ca opium și ca emancipare.
Caracterul burghez și evazionist al artei. Necesitatea „pedepsirii” spectatorului (îm)burghez(it):
„administrarea de otravă”. Arta ca depozitar al sensibilului reprimat. Disonanța ca simbol al puterii critice
a artei. Pericolul fetișismului obiectului de artă. Ultima redută împotriva mecanismului subsumator al
rațiunii. Unicitatea obiectului de artă. Arta ca gardian al ireductibilului. Avangarda ca libertate destructivă
inasimilabilă: absurdul ca emancipare.

Evaluarea critică: 1. Critica criticii: ipocrizia ontologică a teoriei critice; complicitatea criticii ierarhiei
valorilor cu consumerismul: masificarea este rezultatul destrucției ierarhiei valorilor. 2. Confuzia
inutilității, absurdității și unicității produsului artistic cu arta însăși. 3. Caracterul eronat al prezumției că
distrugerea conținutului artei ar fi eliberatoare datorită inasimilabilității. 4. Confuzia fetișismului cu
snobismul și abolirea esenței datorită accidentului. Fetișizarea capodoperei nu afectează conținutul, ci doar
consumatorul – prin urmare nu arta clasică trebuie dizolvată, ci doar consumatorul inept. 5. Abstractizarea
atonală a lui Schönberg aspiră la abolirea nihilistă a „eternei repetiții tonale” dar devenirea infinită a muzicii
atonale este infinitul rău (schlechte Unendlichkeit). Abolirea arhitectonicii tonale antrenează a) scindarea
intelectului de sensibilitate; b) degradarea intelecției natural-noetice în intelecție artificial-combinatorică c)
schizofrenia dintre muzica elitară și muzica masificată. 6. Destrucția tonalității ca tragedie a istoriei
universale și orbire metafizică generalizată. Doktor Faustus și crima metafizică a atonalismului.

10. Slavoj Zizek. Lupta de clasă ca luptă a heterodoxiei cu ortodoxia

Păpușa și piticul. Hermeneutica scurtcircuitului. Interpretarea politic-perversă a creștinismului. Scindarea

monoteismului și depotențarea absolutului. Pozitivarea temporalității și răului. Gnoza căderii și viclenia
Rațiunii. Satanologie pozitivă. Identificarea Noului Adam cu Supraomul: Iisus istoric simplificat la figura
revoluționarului.

Evaluare critică: 1. Eshatologie și revoluție: dacă răul este binele și căderea este mântuirea, atunci și
teroarea este emanciparea. 2. Judas Priest: preștiința nu este predeterminare (Sf. Ioan Damaschin); 3. Așa-
numitul „socialism creștin” este sinteza anabaptistă a gnozei cathare cu erezia hiliastă. 4. Teologia violenței
la Thomas Münzer. „Comunismul este în mod esențial ură” (Karl Marx).

11. Recapitulare. Concluzii. Dezbateri

Bibliografie:

G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, Ed. Academiei, 1965

*

Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice, vol. I, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1956

Karl Marx & Friederich Engels, The Economic and Philosophical Manuscripts of 1844 and the
Communist Manifesto, Prometheus, New York, 1988

Antonio Gramsci, Notes from the Prison (The Gramsci Reader. Selected Writings 1916-1935, ed. David
Forgacs), New York University Press, 2000

Max Horkheimer & Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor, Ed. Polirom, Iași, 2012

Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Ed. Paralela 45, 2005

Theodor W. Adorno, Philosophie der neuen Musik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975

Herbert Marcuse, Eros and Civilization, Beacon Press Boston, 1974

Gilles Deleuze, Diferență și repetiție, Ed. Babel, 1995

Deleuze, Gilles et Guattari, Félix, Capitalisme et schizophrenie, Paris, Minuit, t. I, L`Anti–Oedipe, 1977
Jacques Derrida, Forță de lege, Ed. Idea, Cluj, 2004

Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Ed. Polirom, Iași, 1999

Michel Serres, The Natural Contract, The University of Michigan Press, 1995

Slavoj Zizek, The Puppet and the Dwarf. The Perverse Core of Christianity, MIT Press, 2003

Eric Voegelin, Die Neue Wissenschaft der Politik, Wilhelm Fink Verlag, München, 2004

Nikolai Berdiaev, Sensul și originea comunismului rus, Ed. Dacia, Cluj, 1999

Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, Iași, 1992

Alan Bloom, The Closing of the American Mind, Simon & Schuster, New York, 1988

Feodor Dostoievski, Frații Karamazov, Ed. Cartea Românească, București, 1986

Feodor Dostoievski, Demonii, Ed. Polirom, 2007

Luc Ferry, The New Ecological Order, University of Chicago Press, 1995

Manfred Frank, Was ist Neostrukturalismus?, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984

Lesek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol. 1-3, Ed. Curtea Veche, 2009

F.V. Konstantinov & alia, Bazele filosofiei marxiste, Editura Politică, București, 1960

Erik von Kuehnelt-Leddihn, Leftism. From de Sade and Marx to Hitler and Marcuse, Arlinngton, New
York, 1974
Alasdair MacIntyre, Herbert Marcuse. An Exposition and a Polemic, Viking Press, 1970

Thomas Mann, Doktor Faustus, Bertelsmann Verlag, München, 1987

Charles Melmant, Omul fără gravitate, Ed. Eikon, Cluj, 2016

Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, București, 2005

Luciano Pellicani, Revolutionary Apocalypticism. The Ideological Roots of Terrorism, Praeger, 2003

Jacob Taubes, Occidental Eschatology, Stanford University Press, 2009

Robert Tucker, Filosofie și mit la Karl Marx, Curtea Veche, București, 2011

I.S. Turgheniev, Părinți și copii, Litera Internațional, 2010

Roger Scruton, Animal Rights and Wrongs, Bloomsbury Academic, London/New York, 2006

Amanda Third, Gender and Politics. Deconstructing the Female Terrorist, Palgrave MacMillan, 2014

Rolf Wiggerhaus, The Frankfurt School, MIT Press, 1995

George Orwell, 1984, Penguin Books, London, 2000

Numărul minim de participanți – cinci, numărul maxim de participanți – cincisprezece.

Cursul poate fi urmărit și online pe youtube (cu link dedicat ce se transmite înainte de începerea
cursului). Pe parcursul cursului puteți să adresați întrebări lectorului prin intermediul chat-ului dedicat.
Cursul este disponbil participanților pe youtube 2 săptămâni pentru revizionare.