[încă DRAFT]

NOTIȚE DE CURS
[2016 - 2017]

PROIECTARE COMPLEXĂ

STUDENȚI:

Boldor Mihaela
Cojocaru Emilian
Tudor Bogdan
Voica Alexandru
 CUPRINS

Glosar de abrevieri 3

1. Introducere 4

2. Sistemul calității in construcții 8

Nivelul minim de calitate 8

Categoria de importanță 10

Cerințe de performanță 11

Sistemul calității în construcții 14

Obligații și răspunderi 18

3. Fazele de proiectare 20

Preambul 20

Fazele de proiectare 20

Exemplu comparativ pentru o construcție simplă privată 23

4. Arhitectul ca șef de proiect 27

5. Tema de proiectare 30

6. Metode de estimare a costurilor 33

7. Amplasament 37

Analiza amplasamentului 37

8. Forma sau configurația construcției în relație cu costurile 43

9. Arhitectura 46

Preambul 46

Arhitectura finisajelor 46

Arhitectura de interior 47

Arhitectura peisajeră (de exterior) 47

10. Rezistența 50

Preambul 50

1
 Alegerea soluțiilor structurale 50

Tema de colaborare 53

11. Instalațiile electrice ca specialitate 57

Preambul 57

Tema de colaborare 58

12. Instalațiile sanitare ca specialitate 60

Preambul 60

Principii de proiectare 61

Tema de colaborare 63

13. Instalațiile de încalzire ca specialitate 65

Preambul 65

Corpuri de încălzire 69

Sisteme de distribuție 70

Tema de colaborare 71

14. Instalații de ventilație ca specialitate 73

Preambul 73

Alegerea soluților de ventilare 73

Tema de colaborare 75

15. Execuția clădirilor 76

16. Recapitulare 86

2
 Glosar de abrevieri

AC - Autorizația de Construire

CU - Certificat de Urbanism

DTAC - Documentația Tehnică pentru Autorizația de construire

OAR - Oficiul Arhitecților din România

PTh - Proiect Tehnic

Textul în italic reprezintă exemplificări la subiectul discutat pentru al face mai ușor de
înțeles. Sau discuțiile paralele față de subiectul principal, dar care ajută la înțelegerea acestuia.
Exemplele expuse pot fi negative (situații reale care sunt de preferat să nu se mai repete) sau
pozitive.

3
 1. Introducere
Prezentul curs caută să atingă printre obiectivele sale și următoarele:

- să facă studenții să conștientizeze ce știu și ce nu știu

- ca studenții să înțeleagă cum pot folosi cunoștințele, acumulate în timpul
facultății, în viața profesională de zi cu zi, cum ar fi de exemplu să știe, ca și
profesionist, ce responsabilități ar trebui să își asume și care nu

De exemplu, există cazuri în România în care clientul caută să persuadeze

arhitectul să î i asume ni te responsabilită i care nu in de acesta i de fapt îi
revin clientului.

- înțelegerea felului în care se întocmește o temă de proiectare

- cunoașterea și înțelegerea cerințelor ce trebuie respectate în cadrul proiectului
- cunoașterea fazelor proiectului
- conștientizarea necesității unor cunoștințe minime pentru a avea o relație
avantajoasă cu colaboratorii

De ce se numește Proiectare Complexă? Deoarece prezentul curs încearcă să atragă

atenția asupra complexității procesului de proiectare, cu toate elementele care o compun.
Majoritatea dintre aceste elemente au fost parcurse în cadrul disciplinelor din timpul facultății.
Sunt subiecte generale despre care s-au făcut cursuri. Cursul acesta are menirea de-a prezenta
cum se îmbină toate aceste subiecte.

Clientul vine cu o serie de nevoi și rezultă o serie de cerințe. În urma unor studii de
context, apar constrângeri. Acestea sunt stabilite și astfel se declanșează procesul de
proiectare.

De ce proiectăm? Așa cum spune, inclusiv, definiția cuvântului, pentru a ​anticipa​.

Căutăm să anticipăm costuri, probleme de execuție, imaginea, calitatea spațiului sau a
secvenței de spații, ca răspuns la o listă de nevoi.

Proiectăm pentru a cunoaște rezultatul dinainte. Există și varianta ​trial and error, în care
se construiește, apoi se dărâmă, apoi iar se construiește și procesul se reia. Varianta în care se
proiectează înainte, de la procesul mental până la obiectul final, este cea mai optimă.

Procesul de proiectare este de fapt un proces de simulare, de construire „virtuală”. La

finalul acestui proces, ar trebui să se cunoască toate datele, toate problemele, ca și cum
construcția ar fi deja executată. Surprizele nu mai sunt permise.

În asemenea condiții, execuția înseamnă doar urmărirea pas cu pas a procesului de

construire „virtuală”. Orice modificare față de proiect atrage după sine modificarea rezultatului.

4
Modificările apărute în timpul execuției, înseamnă o reproiectare, dacă se dorește controlul
rezultatului.

În acest sens, este foarte util a folosi sistemul BIM, în care reproiectarea se face
aproape de la sine, deoarece elementele sunt dictate de parametrii rela iona i, cele mai mari
avantaje ale sistemului BIM fiind flexibilitatea i controlul asupra rezultatului. Cu toate acestea,
sistemul BIM are i avantajul că informa ia se transmite 3D i astfel scade foarte mult
posibilitatea să se piardă informa ie (IBD), decil se elimină posibilitatea de apari ie a surprizelor
i mai mult.

Cum ar trebui să proiectăm pentru ca execuția să poată urmări pas cu pas proiectul,
pentru a evita surprizele? Aceasta este una din întrebările principale ale acestui curs și căutarea
răspunsul începe cu înțelegerea procesului de proiectare.

Care este primul pas al procesului de proiectare? Primul pas este o idee. Proiectul
imaginativ pleacă de la nimic fizic.

Apare întrebarea: creierul uman este capabil să prelucreze în imaginație întreg proiectul,
toată viitoarea construcție, mai este nevoie de altceva? Deoarece resursele mentale sunt
limitate și pentru a putea continua gândirea de la un alt nivel (sau, în paralel, la o altă problemă)
fără a pierde rezultatele deja obținute apare necesitatea de a descărca informațiile din creier pe
un suport (digital sau fizic).

Exemple de mijloace de a descărca informațiile sunt:

- text ​(Jean Nouvel)

- desenul de arhitectură​ (Le Corbusier, Carlo Scarpa)

Desenul de arhtectură exprimă o idee în spatele formei, NU exprimă doar o

formă, ci există o idee generatoare de forme. Desenul de arhitectură trebuie să
redea mai mult decât o imagine, trebuie să redea substan a ei, elemente
generatoare de spa iu, atmosferă, detalii i a a mai departe.

- model 3D

Este la latitudinea arhitectului cum se exprimă, toate acestea sunt doar unelte.

Odată cu creșterea complexității proiectului apare necesitatea implicării unor

colaboratori. Pentru a implica și alte persoane în procesul de proiectare/gândire este necesară o
cale de a transmite informația.

Măsura în care informația poate fi descifrată ține de receptor: dacă tot arhitectul este cel
ce trebuie să înțeleagă informația (de exemplu, o schiță/un desen), pentru un terț este
indescifrabil. Pentru terți se foloseste alt limbaj de reprezentare.

Astfel, metoda de reprezentare folosit este direct relaționată cu interlocutorul.

5
 Nivelul de colaborare poate fi:

0) ​Personal - Când nu se pune problema transmiterii informației către o altă persoană,

cel mai important este ca cel care o descarcă să o poată reciti

1) ​Propria echipă – printre cele mai intime. Transmiterea informației se poate face
verbal, textual, desenat ​– de exemplu, „articula ie” folosit în jargonul de profesie (arhitectură)
înseamnă cu totul altceva decât semnifica ia generală. În funcție de imaginația și capacitatea
unui arhitect, câteodată este mai puternic un desen schițat, un concept rapid, decât o informație
exactă, pentru că angajează imaginația interlocutorulul.

Pentru desenator, în schimb, este obligatoriu ca informa ia să fie cât mai exactă pentru
ca solutia să nu sufere modificări din cauza unor neîn elegeri. Astfel, este necesar ca cel care
i-a transmis informa ia desenatorului să verifice plan ele la final.

2) ​Către colaboratori externi – nu se mai poate transmite informația ca și

schiță/concept sau dialog neglijent (cu excepția cazului în care s-a colaborat de mai multă
vreme). Informația se transmite în formă standardizată, deoarece interlocutorii au uzual o
pregătire tehnică, nu artistică. Pentru colaboratori, tema de proiectare vine acompaniată de text
și reprezentări 3D, dar principale sunt desenele tehnice. Orice planșă de la colaboratori trebuie
să fie verificată, pentru a nu se ajunge la o situație în care se reproiectează (după planșele de
rezistență, uzual, deoarece elementele structurale se execută primele).

În România, există situatii in care colaboratorii aleg în mod eronat să completeze cum
cred de cuviin ă lipsurile de informa ie. Dacă sunt de bună credin ă i îi interesează rezultatul
final, vor ridica întrebări despre lipsurile în cauză.

3) ​Către autoritățile publice – transmiterea informației este legiferată începând cu faza

de PTh (în sensul că DTAC este un extras din PTh). Dacă cel ce reprezintă autoritatea primește
ce știe că trebuie să primească atunci va accepta documentația, dacă nu, o va trimite înapoi și
va trebui refăcută.

- ​Către executant – trebuie ca informația să fie transmisă într-un limbaj standardizat

comun, un limbaj normat. Executanții au în general o pregătire foarte slabă în domeniul
reprezzentării. Nu există loc de greșeli sau reprezentări ambigue.

Există situa ii în care o reprezentare în eleasă gre it de către executant se transformă

într-o gre eală de execu ie, uzual ireparabilă sau necesitând costuri ridicate Trebuie anticipate
surprizele care pot apărea din această cauză.

4) ​Către client/beneficiar (este posibil să nu fie utilizatorul viitoarei construcții) – în

dialogul cu beneficiarul, instrumentul cel mai des folosit este imaginea. Însă. un beneficiar are,
în general, o percepție total diferită a imaginii față de un arhitect. Imaginile nu transmit decât
detalii secvențiale din care beneficiarul nu înțelege ansamblul și nici elementele care generează
aceste imagini. Pentru beneficiar, desenele tehnice sunt abstracte și reprezintă doar

6
schematizări ale funcțiunilor. Soluția cea mai bună de transmitere a informației către beneficiar
este macheta la o scară cât mai mare.

Scopul principal este de a-l face pe beneficiar să înțeleagă cât mai devreme soluția
astfel încât să-și asume soluția asupra căruia s-a căzut de acord. În acest fel, clientul va ajunge
chiar să lupte pentru aceasta. Dacă nu este de acord, este treaba arhitectului să afle exact ce
vrea și să facă ceea ce vrea.

Există cazuri în cazuri în care în momentul începerii antierului beneficiarul să observe

că ce s-a construit nu este ceea ce- i imagina. Aceasta se explică prin faptul că beneficiarul nu
a în eles solu ia înainte de a se începe execu ia.

Transmiterea greșită a informatiei poate să fie o problemă în toate fazele de proiectare.

Dacă arhitectul dorește ca ceea ce proiectează să semene cu ceea ce se execută, astfel

încât să-și asume întocmai proiectarea, este foarte important să se facă înțeles încă din primele
faze ale proiectării.

Desenul tehnic nu este doar un cumul de linii așternute pe hârtie, ci este o reprezentare
convențională a construcției, fiecare linie trebuie să conțină o conotație clară (de exemplu, o
muchie, limita dintre 2 materiale ș. a. m. d.). Altfel spus, arhitectul nu desenează linii, ci
materiale (în special, în fazele mai târzii ale proiectului). Cu cât scara este mai mare trebuie
luate în considerare toleranțele de îmbinare între materiale. În cazul desenării detaliilor, este
necesar a conștientiza că acesta se desenează cu scopul de a verifica dacă este plauzibil a se
executa.

În faza conceptuală, prevalent se folosește desenul si textul, în format neconvențional.

După aceea, se folosețte tot mai mult desenul digitalizat. În faza de reprezentare de materiale
este folositor BIM. Spre exemplu, în GRAPHISOFT ArchiCAD se poate luca cu materiale, dar se
poate si cu linii.

7
 2. Sistemul calității in construcții

Nivelul minim de calitate

În România, calitatea în construcții este reglementată de Legea 10/1995, modificată de
foarte multe ori, ultima variantă fiind cea din 30 septembrie 2016.

Calitatea arhitecturală a unei clădiri nu poate fi dată de minimul calită ii (stabilit de Legea
10), ci se poate atinge doar dacă se trece peste acest minim.

Legea calității in constructii cere ca o clădire sa respecte un nivel minim de calitate.

Cum se stabilește acest nivel minim de calitate? Legea 10 stabilește o serie de criterii,
astfel încât, în funcție de rolul lor/importanța lor, clădirile să respecte un nivel minim de calitate.
Această lege nu specifică cum să fie respectat fiecare citeriu, nu spune cum se obține calitatea.

Legea, în sine, i nici criteriile pe care se bazează nu sunt total abstracte.

Reluând întrebarea, de ce se proiectează?

Prin proiect, trebuie să se răspundă unor nevoi, încadrat în anumite constrângeri

(financiare, structurale, de amplasament etc.).

Se proiectează cu scopul de a anticipa:

- Rezisten a clădirii (Vitruvius, FIRMITAS) – cum va rezista viitoarea clădire

- Func ionalitatea (Vitruvius, UTILITAS)
- Aspectul clădirii (Vitruvius, VENUSTAS)
- Costurile – poate cel mai important aspect
- Durata de execu ie – pentru că time equals money
- i altele

Astfel, se stabilesc o serie de parametrii care guvernează un proiect.

Ace ti parametrii au fost studia i în cadrul cursurilor din timpul facultă ii:

- Parametrii func ionali (studia i i la Teoria Programelor)

Printre ace tia se numără func iunea, gabaritele, fluxurile necesare, dar nu se
referă doar la activitatea care se desfă oara în interior, ci i cât de bine s-au
rezolvat toate nevoile, atât cele care in de activitate optimă (termoizolare,
hidroizolare, fonoizolare), cât i cele date de factori externi (de mediu, de
amplasament).

8
 - Parametrii de stabilitate (studia i în cadrul disciplinelor tehnice)

În această privin ă, un arhitect va avea (aproape întotdeauna) nevoie de ajutor

din partea unui specialist în acest domeniu. Totu i, un arhitect ar trebui să- i
dezvolte o în elegere minimală a felului în care func ionează sistemele
structurale, care va facilita i comunicarea cu un colaborator pe acest domeniu.

- Parametrii estetici (studia i în cadrul cursurilor de studiu al formei i atelierelor

de proiectare)

Devin o obsesie pentru studen i în perioada facultă ii. Sunt aproape imposibil de
cuantificat.

- Parametrii de cost

Astfel, lucrurile pe care le reglementează legea sunt studiate în cadrul cursurilor din
facultate.

Cine ar trebui să stabilească nivelul minim de calitate?

Prin Legea 10, ​investitorul ​are foarte multe obligații, dar cea mai importantă este
obligația să stabilească nivelul de calitate.

În general, investitorul nu este un specialist în domeniul construc iilor, deci este obligat
să- i angajeze consultan i/speciali ti împreună cu care să parcurgă tot demersul. Cel mai uzual,
în fazele preliminare, consultan ii sunt profesioni ti din domeniul economic, de i ar trebui să fie,
în primul rând. arhitec i capabili să stabilească nivelul calitativ în func ie de dorin a investitorului
inând seama de reglementările tehnice în vigoare, deoarece ace tia sunt singurii care au o
viziune de ansamblu.

Între un consultant şi un proiectant există o diferenţă substanţială: un proiectant oferă o

soluţie pentru o problemă dată (condiţia de bază este ca datele de temă să fie corecte),
respectând datele problemei. Un consultant oferă o gamă largă de soluţii pentru o problemă
dată, ajutând în acelaşi timp la selectarea, pe baza celor mai relevante criterii, soluţia cea mai
bună – această soluţie poate fi dată ca temă de proiectare, ulterior, unui alt proiectant.

În cazul nivelului minim de calitate reglementat de L10 nu se pot face compromisuri!

Nivelul de calitate trebuie stabilit în funcție de posibilitățile investitorului și scara

lucrării/cerințele proiectului astfel încât să se poată impune pe parcursul execuției.

Pentru a putea impune calitatea este nevoie de argumente. Argumentele cele mai
puternice sunt cele care vin din zona legislativă/normativă. Trebuie făcută o distinc ie între
nivelul minim de calitate stabilit de lege i ce în elege un arhitect prin această sintagmă. Nivelul
de calitate nu se poate stabili în func ie de prejudecă ile de orice natură a proiectantului.

9
 Rolul arhitectului este de a servi deopotrivă interesele clientului și ale societății,
respectând cadrul legal și profesional în care activează, și nu invers.

Dacă arhitectul nu ine seama de client, nu va avea clien i, iar dacă nu ine seamă de
societate, nu va putea autoriza.

De-a lungul timpului, au apărut profesii care erau obligatorii pentru mersul corect al
societă ii i statului, dar a căror activitate nu putea fi cuantificată i algoritmizată. Nu tot ce se
întâmplă în domeniul construc iilor se poate algoritmiza si cuantifica, de aici arhitectul ca i
profesie liberală.

Diferen a între un prestator de servicii oarecare i o profesie liberală (precum arhitectura)

este că obiectivul principal al prestatorului de servicii este profitul. Acesta trebuie să se mi te în
pia ă în a a fel încât să facă profit si face tot posibilul pentru aceasta, în limitele legii. Pe de
cealaltă parte, de i de asemenea trebuie să facă profit, o profesie liberală trebuie să respecte i
interesele societă ii. De exemplu, pentru un medic este la fel de importantă sănătatea unui
singur pacient ca i cea a popula iei ca întreg.

De asemenea, este obligatoriu ca arhitecții să conștientizeze că au responsabilitatea de

a explica clientului: care este rostul reglementărilor și de ce i-ar fi de folos să le urmeze. Dacă
un arhitect își argumentează deciziile strict pe baze subiective, nu va avea credibilitatea în fața
clientului. În acest sens, pot veni în ajutor cerințele minime legiferate.

Fiecare client/investitor trebuie să recunoască faptul că minimul nivel de calitate este în

interesul acestuia. Nu se poate impune calitatea, ea trebuie sa fie dorită. Pentru a fi dorită,
trebuie să i se înțeleagă utilitatea.

Clien ii au tendin a să spună: “Terenul este al meu i fac ce vreau cu el”. Altfel spus,
consideră că proprietatea lor privată nu are nicio legătura cu contextul (cu societatea).

Controlarea calității are un rol foarte important în situația în care prevalent nu este
înțeles de ce există un nivel minim impus și, deci, se încearcă ignorarea (nerespectarea)
impunerilor care fac posibilă respectarea acestui nivel minim.

Categoria de importanță
Una dintre primele obligații a proiectantului este stabilirea categoriei de importanță a
construcției. Este primul pas prin care proiectantul se raportează la sistemul calității.

Categoria de importanță se stabilește conform ​Regulamentului privind stabilirea

stabilirea categoriei de importan ă a construc iei și ​Metodologiei de stabilire a categoriei de
importan ă a construc iei elaborată de INCERC, în care se iau în considerare mai mulți factori.

În urma acestei categorisiri, se stabilește nivelul minim de calitate.

10
 Categoriile de importanță în care poate fi încadrată o clădire sunt:

- D – redusă
- C – normală
- B – ridicată
- A – excepțională

Majoritatea prevederilor din norma cu privire la calitatea anumitor componente se

raportează la categoria de importanță a clădirii. Cu cât clădirea este mai importantă, cu atât
nivelul minim de calitate cerut este mai ridicat.

Cerințe de performanță
Nivelul de calitate al unei clădiri se asigură prin respectarea unor cerințe de
performanță(!!).

Conform legilor și normelor în vigoare, în România, clădirile trebuie să respecte

următoarele cerințe de performanță:

A. Rezistență mecanică și stabilitate - cerintele sunt necesare pentru ca

clădirile să nu se dărâme sub acțiunea factorilor interni (încărcare utilă, etc.) sau
externi (vânt, seism etc.).

Este singura cerin ă care se verifică în toate condi iile i de care se ine cont cu
adevărat.

B. Securitate la incendiu - cerințele obligă ca în urma unui incendiu o clădire să

se comporte corespunzător categoriei sale importanță.

În majoritatea cazurilor, această cerin ă se verifică foarte atent. Inginerii

proiectan i de instala ii i pompierii se preocupă în special de respectarea acestei
cerin e, deoarece implică solu ii tehnice la nivel de instala ii (hidran i, sprinklere
etc.). Nu este neapărat un lucru bun, deoarece ace tia nu dispun de cuno tin ele
necesare pentru în elegerea problemelor în ansamblu. Uzual, multe hotărâri
adoptate de ace tia au repercursieni defectuoase asupra solu iei de arhitectura.

C. Igienă, sanatate si mediu - cerințele obligă ca prin caracteristicile

arhitecturale ale construcției, aceasta să nu devină un focar de infecție (igienă),
să pastreze oamenii într-o stare sănătoasă (sănătate) și să nu fie afectat mediul
natural sau cultural în timpul construirii sau în urma activității din clădire (mediu).

De exemplu: regula conform căreia orice clădire de locuit trebuie să aibă cel
putin 2 ore de iluminare naturală la solsti iu de iarnă constrânge către

11
 configurarea tuturor clădirilor de locuin e colective ca blocuri lama orientate
est-vest.

Există i formulări interpretabile în aceste normative. De exemplu: nu este

admisă tăierea copaciilor pentru a construi casa, dar un copac secular cu
înăl imea de mai mare de 20 m sunt echivala i ca i importan ă cu o
buruiană/tufă.

Uzual, nu se ine cont de această cerin ă decât la construc iile de mari

dimensiuni în care sunt implicate multe persoane sau la alimenta ie publică.

D. Siguranță și accesibilitate în exploatare ​- Cerințele obligă ca în cazul

folosirii clădirii, oamenii să nu se poată răni datorită configurației arhitecturale a
construcției.

Adesea, nu se verifică decât la construc iile mai importante.

E. Protecția împotriva zgomotului

Rareori se verifică sau se ine cont de această cerin ă. Cel mai adesea, se ia în
considerare doar dacă este vorba de construc ia care va produce mult zgomot.

F. Economie de energie și izolație termică

În majoritatea cazurilor, nu se verifică i nu se ine cu adevărat cont, cu toate că

aspectele abordate la această cerin ă devin din ce în ce mai importante. De exemplu:
izolarea termică are repercursiuni directe asupra mediului.

G. Utilizarea sustenabilă a resurselor naturale

Pentru a atinge un anumit nivel de calitate, trebuie ca proiectantul să se asigure că toate

produsele/materialele folosite respectă cerințele de performanță. Cerințele de performanță ale
produselor/materialelor sunt descrise în caietele de sarcini. Aceste cerințe de performanță
trebuie respectate atât în ceea ce privește calitățile materialelor/produselor, cât și punerea în
operă și verificarea acestora.

Asigurarea tuturor acestor cerinte se face respectând normativele și standardele în

vigoare ​(care, în realitate, nu există, exceptând normativele de rezisten ă):

- Normativ de rezistență
- Normativ de siguranță la foc
- Norme sanitare
- Normativ de siguranță în exploatare
- Normativ de protecție la zgomot
- Normativ de termoizolații și normativ de hidroizolații

12
 În aceste normative sunt indicate standardele care reglementează domeniile respective
(privitor la terminologie, materiale, toleranțe etc.).

Normativele arată ​cum se poate asigura performanța, nu ​impun​, acestea având strict
caracter de recomandare. Normativele sunt o oglindire a opiniei societății despre situatia în
cauză.

Toate aceste normative stabilesc și standardele de material din domeniu. În toate

normativele sunt indicate si standardele care reglementeaza cerintele respective.

Obligația de a respecta aceste cerințe revine tuturor factorilor implicați în conceperea,

realizarea și exploatarea construcțiilor (precum și în post-utilizarea acestora) potrivit
responsabilităților fiecăruia.

În contractele care se încheie ori, după caz, în dispoziţiile sau în autorizaţiile ce se emit,
aceşti factori sunt obligaţi să înscrie clauzele referitoare la nivelul de calitate al construcţiilor.

Factorii implicați sunt:

- Cu legătură directă cu clădirea ca și obiect: investitorii, proprietarii,

administratorii, utilizatorii
- În legătură cu procesul de proiectare și execuție: executanți, cercetătorii,
proiectanții, verificatorii atestați, experți tehnici (expertizarea construcției),
auditorii energetici pentru clădiri atestați, responsabilii tehnici cu execuția (RTE)
autorizați, diriginți de șantier autorizați, producători, fabricanți de produse pentru
construcții, reprezentanți autorizați, importatorii, asociația profesională de profil,
universitatea tehnică

Proiectele se verifică la aceste cerințe până să ajungă în faza de DTAC.

Este obligația investitorului să verifice proiectele​, ​nu a arhitectului, care doar întocmește
proiectul conform legislației în vigoare.

Ar trebui ca niciun proiect neverificat să nu fie pus in operă.

În general, proiectantul vine i cu oferta de verificator. Uzual, verificatorul i proiectantul

sunt în acela i birou, lucru care nu este etic.

Există i verificatori cu viziune foarte îngustă. Ace tia consideră că nu se poate ie i din
limitele date de normative (de i acestea au caracter de recomandare), iar singurele solu ii sunt
cele furnizate de acestea (care sunt solu ii de principiu i ar trebui în elese ca atare).

Verificatorul nu se poate exprima în ceea ce privește aspectul construcției, ci se ocupă

doar de ceea ce este normat.

13
 Administratorul are sarcina de a fi preocupat de tot ce înseamnă buna funcționare a
clădirii.

Universitatea tehnică are responsabilitatea de a-i pregăti pe studenți astel încât să fie
capabili (ulterior absolvirii) să lucreze în domeniul tehnic respectiv.

Asociația profesională de profil are responsabilitatea să asigure că membrii săi sunt

capabili să respecte aceste normative.

De ce este nevoie de o organizatie profesională (în cazul arhitec ilor, OAR)? Aceasta
există pentru a controla competen a i abilitarea membrilor săi. Se certifică prin dreptul de
semnatură.

Sistemul calității în construcții

Un arhitect cu drept de semnatură, este obligat să cunoască cerințele minime de calitate
în construcții. Mai mult decât atât, arhitectul trebuie să aducă plus-valoare pe lângă cerințele
exprimate în lege.

De ce este necesar un sistem al calității in construcții?

În România o simplă lege nu este suficientă pentru a rezolva problema calității. Nivelul
de calitate se poate obține și controla printr-un întreg ​sistem al calității​, iar legea calității în
construcții este doar o componentă al acestui sistem.

Legea calității are ca scop protejarea vietii oamenilor, a bunurilor acestora, a societății și
a mediului, dar nu se vorbește prea mult despre calitatea vieții. Desigur, nu se poate cuantifica
calitatea vieții.

- Prin protejarea vieții nu se înțelege altceva decât menținerea în viață a omului.

Legea impune ca omul să nu se accidenteze, să nu se îmbolnăvească i să nu

moară din cauza noii construc ii.

- Protejarea bunurilor integrează în principiu și construcția în sine care reprezintă

un bun ce trebuie protejat.
- Nu este foarte clar la ce se referă protejarea societății, dar este mai degrabă o
referire la prejudiciile directe pe care le poate aduce o construcție societății și
funcționării acesteia.

Este de men ionat că felul în care arată construc ia i felul în care alterează
percep ia spa iului public nu sunt luate în considerare.

14
 - Protejarea mediului ia în considerare mai multe lucruri: raportarea la natură, ce
se distruge când se construiește, ce impact va avea clădirea asupra mediului și
care este nivelul de poluare pe care îl aduce.

Sistemul calitătii în constructii se compune din:

a. Reglementările tehnice în construcții. Presupune și producerea constantă de

normative actualizate, reguli si reglementări standardizate care să ofere repere
teoretice.
b. Calitatea produselor folosite la realizarea construcțiilor. ​Certificarea
performanței și a conformității produselor și producției în construcții.
c. Agrementul tehnic in construcții. Permite utilizarea de materiale noi, pentru
care nu există norme sau reglementări. Agrementul. în sine. devine norma de
folosire. Fără acesta nu s-ar putea inova în domeniul constructiilor.
d. Verificarea și expertizarea tehnică a proiectelor
e. Verificarea calității lucrărilor executate, expertizarea tehnică a lucrărilor
executate și a construcțiilor, precum și auditarea energetică a clădirilor.
Presupune suficienți specialiști cu expertiza și certificarea suficient de necesare
pentru a face această sarcină (în România, cei mai mulți sunt pe partea de
rezistență și stabilitate, pe partea de siguranța în exploatare și pe izolațiile termică
și hidrofugă).
f. Managementul calității în construcții​. Asigură că toti cei care profesează în
acest sistem sunt acoperiți de entitati, firme, care pot asigura calitatea în
construcții și se ocupă și de certificarea birourilor.
g. Acreditarea și/sau autorizarea laboratoarelor de încercări și analize de
materiale​, care pot elabora agremente tehnice
h. Activitatea metrologică în construcții
i. Recepția construcțiilor​ de către o comisie formată din specialiști
j. Urmărirea comportării construcției în exploatare și intervenții în timp
k. Exercitarea controlului de stat în construcții
l. Atestarea tehnico-profesională și autorizarea specialiștilor care își
desfășoară activitatea în construcții
m. Certificarea calificării tehnico-profesionale a operatorilor economici care
prestează servicii de proiectare şi/sau consultanţă în construcţii
n. Certificarea calificării tehnico-profesionale a operatorilor economici care
execută lucrări de construcţii.
o. Perfecţionarea profesională continuă a specialiştilor care desfăşoară
activităţi în domeniul construcţiilor​. ​Aceasta nu functionează în România.

În mod ideal, ar trebui să existe i standardele de cost ca i o componentă a sistemului

calită ii în construc ii.

În procesul de elaborare a unui proiect, este necesar a se respecta:

15
- Componenta de reglementare în construcții - cunoașterea, înțelegerea și
respectarea normativelor în vigoare.

- Pentru a elabora un proiect de calitate superioară, în termeni limitați de timp și

bani, trebuie ca biroul (sau echipa de proiectare) să funcționeze corect.

- Nu se pot folosi decât materiale cu certificate de calitate, respectându-se

normativele și legile in vigoare.

- Dacă se folosesc produse noi, trebuie asigurat că acestea au agremente tehnice;

în caz contrar, se vor folosi pe propria răspundere a proiectantului (uzual, este
vorba de materiale de finisaj și nu ridică o problemă serioasă, în schimb nu se
poate vorbi la fel despre materialele esențiale - de exemplu, termoizolația).

- Pentru a putea fi elaborate agrementele tehnice trebuie să existe laboratoare de

analiză și încercări de materiale.

- Trebuie ca proiectul să fie verificat la cerințele de calitate impuse de lege, de

către personal atestat

Care proiect la care proiect la ce cerinţă trebuie verificat, în funcţie de categoria

de importanţă, este stipulat în „Îndrumătorul privind aplicarea prevederilor
Regulamentului de verificare şi expertizare tehnică a proiectelor, a execuţiei
lucrărilor şi construcţiilor”.

Pentru aceasta trebuie să existe verificatori de proiecte atestaţi, pentru fiecare

cerință (din păcate, la anumite cerinţe nici acum nu se găsesc verificatori sau
sunt foarte puţini). Verificarea proiectelor ar trebui să se facă foarte temeinic
(este o diluare a responsabilităţii) și în mod corect. Acesta este un punct
important în cadrul procesului de proiectare, unde un arhitect este consiliat
(obligat prin lege să fie consiliat) pentru a nu face greşeli

- Investitorul trebuie să se asigure că a verificat că proiectul, înainte de a-l pune în

operă și chiar înainte de a-l depune pentru autorizare. Este obligat să contracteze
un verificator de proiecte care să verifice că ceea ce a produs proiectantul. Dacă
nu este conform, trebuie să ceară reproiectarea.

- Dirigintele de șantier este angajat de investitor pentru a face verificările în timpul

șantierului. în locul investitorului.

- Execuția trebuie verificată.

Când se fac verificările în faza de execu ie? În fazele determinante stabilite în

paralel cu proiectul. Verificarea la fazele determinante se face de un reprezentant

16
 din partea proiectantului, unul din partea executantului si unul din partea
investitorului.

Cum face investitorul verificarea? Prin dirigintele de antier care î i asumă

responsabilită ile.

Ce se întâmplă în cazul construc iei în regie proprie? În acest caz, investitorul

este i executantul/responsabilul tehnic cu execu ia (“eu cu fratele, tatăl, socrul si
alte neamuri”). Investitorul (executantul în caz de regie proprie) trebuie să î i
asume responsabilitatea verificării fazelor determinante. De i, sistemul calită ii
interzice construc ia în regie proprie, încă există situa ii în care se practică.

Dirigintele de antier este “ochiul” investitorului pe antier i verifică dacă se

respectă proiectul stabilit prin contract. Responsabilul tehnic cu execu ia (RTE)
este “ochiul” executantului pe antier. La fazele determinante, executantul este
obligat să anun e proiectantul pentru ca acesta să fie prezent.

- La final, construcțiile trebuie recepționate

Investitorul este obligat să desemneze o comisie de experți care trebuie să facă

recepția. Investitorul nu poate intabula clădirea dacă nu este recepționată. Dacă
nu este intabulată, nu se poate lega la utilități.

Comisia de recepție va fi formată din investitor (dirigintele de santier, de fapt),

reprezentant al autorității locale (care să verifice dacă s-a respectat AC) și 3
specialiști în domeniu. Proiectantul și executantul nu fac parte din comisia de
receptie, ca să nu existe conflict de interes, dar aceștia trebuie să predea un
referat de recepție (aici proiectantul poate nota neregulile apărute în timpul
execuție).

Comisia trebuie să verifice:

- modul în care s-au respectat avizele și proiectului - ​pentru aceasta trebuie

să existe un proiect de execuţie care să respecte autorizaţia şi avizele,
trebuie să existe un contract care să stipuleze respectarea proiectului
- dacă se respectă prevederile din contract, documentația de execuție și
reglementările specifice

Dacă există dubii asupra calității execuției, comisia poate cere expertize tehnice

Recepția se amână dacă

- nu s-a respectat siguranța în exploatare.

- construcția necesită reparații de durată, care, dacă nu ar fi executate,
afectează grav utilizarea construcției.

17
 - încă nu s-au clarificat suspiciunile apărute.

Recepția se respinge dacă există vicii care nu se pot înlătura și necesită

reproiectare.

Există situa ii în care se face defectuos sau nu se face. Ar trebui să se certifice

că s-a făcut în conformitate cu documentaţia de execuţie şi cu documentele
cuprinse în cartea tehnică.

Cartea tehnică se întocmeşte de către investitor şi se predă proprietarului.

Aceasta cuprinde: documentaţia de execuţie şi documente privitoare la realizarea
şi exploatarea acesteia.

Recepţia construcţiilor este una din pârghiile extraordinare prin care s-ar putea
interveni şi controla construcţiile, dar nu se doreşte acest lucru.

Obligații și răspunderi
Obligaţiile legale ale:

- proiectantului
- asigurarea prin proiecte şi detalii de execuţie a nivelului de calitate corespunzător
cerinţelor
- elaborarea caietelor de sarcini, a instrucţiunilor tehnice privind execuţia lucrărilor,
exploatarea, întreţinerea şi reparaţiile, precum şi, după caz, a proiectelor de
urmărire privind comportarea în timp a construcţiilor
- stabilirea fazelor determinante şi verificarea acestora
- executantului
- executantul are obligaţia să îl sesizeze pe investitor asupra neconformităţilor şi
neconcordanţelor constatate în proiecte, în vederea soluţionării
- are obligaţia asigurării nivelului de calitate corespunzător – pentru asta ar trebui
să existe în cadrul firmei de construcţii un responsabil tehnic cu execuţia atestat
- este obligat să anunţe fazele determinante pentru a putea continua lucrarea
- are obligaţia de a face reparaţiile cerute pe propria cheltuială dacă se întâmplă
din vina sa
- are obligaţia respectării proiectelor
- are obligaţia de a nu înlocui sau modifica nimic fără acordul proiectantului şi al
investitorului

Există cazuri în România în care arhitectul să fie anun at de o anumită problemă abia
după turnarea plăcii de beton. În acest caz arhitectul nu este obligat să semneze verificarea,
caz în care greşeala va fi trecută în caietul de recepţie final, în care se va specifica că nu s-a
respectat o fază. Executantul are obligaţia legală de a respecta proiectul.

18
 Orice încălcare a legii sau normelor pentru părțile de siguranţă şi stabilitate este
semnalată ca o infracţiune.

Observație: Avizarea şi autorizarea nu fac parte din procesul de proiectare, deoarece

acestea cad în sarcina clientului. Procesul de avizare şi autorizare se face doar pe baza unui
proiect.

19
 3. Fazele de proiectare

Preambul
De ce trebuie să existe faze de proiectare din punct de vedere legislativ? Pentru
menținerea sub control a prețului si eșalonarea plăților.

Conform legislației, fazele de proeictare sunt:

1. Studiu de prefezabilitate
2. Studiu de fezabilitate
3. Proiect Tehnic
4. Detalii de execuție

Faza de avizare si autorizare nu face parte din procesul de proiectare.

DTAC – documentatia tehnica pentru obtinerea autorizatiei de construire (inainte se

numea PAC, proiect pentru autorizatie de construire) = reprezinta un extras din PT, dar
premerge acest PT – conține date, dar nu la fel de avansate/complete ca PT Avizarea si
autorizarea se face pe baza unor date din PT. Trebuie sa se tina seama de un CU pentru a
proiecta.

Fazele de proiectare
Conform legislației în vigoare, pentru investițiile ce presupun implicarea banilor publici,
fazele de proiectare sunt:

1. Studiu de prefezabilitate​ – identificarea oportunității investiției.

Oportunitatea investitiei înseamnă a studia dacă se poate finanța, a dovedi că o

asemenea investiție merită să fie făcută.

În urma acestui studiu de prefezabilitate rezultă ​tema de proiectare​, compusă din parte
scrisă (cea principală) și planuri la scară mare, adică planuri de încadrare și/sau amplasament.

O temă de proiectare reprezintă premiza de la care pleacă elaborarea proiectului.

Conform și teoriei sistemelor logice, o premiză greșită (tema de proiectare) va duce la o
concluzie greșită (un proiect eșuat). Partea desenată este pentru a studia accesarea sitului,
încadrarea în vecinătăți și eventual posibilitatea de racordare la utilități. În urmare acestora, nu
este exclus să rezulte că nu este fezabil.

20
 Uzual, temele de proiectare sunt întocmite de persoane din domeniul finanțelor. Ideal ar
fi să fie implicați arhitecți și eventual sociologi (în funcție de program). Pentru elaborarea unei
teme de proiectare, trebuiesc urmați minim următorii pași:

a. Se verifică amplasamentul.
b. Se obține CU – dacă nu există reglementări urbanistice, vor trebui elaborate cu
ocazia studiului (uzual, pe cheltuiala investitorului). Aceasta se face prin PUG,
PUZ sau PUD.
c. Se clarifică condițiile urbanistice (juridice, economice etc.), dacă este cazul.
d. Se stabilesc posibilele căi de acces.
e. Se stabilesc posibilitățile de racordare la utilități
f. Se clarifică tema de proiectare - pe baza acesteia se poate face o primă evaluare
de costuri
g. Se compară datele cu posibilitățile investitorului și se stabilește dacă se continuă
sau nu

În acest moment se poate face o primă estimare de costuri prin estimarea suprafe elor.
Trebuie apoi să se compare cu posibilită ile de finan are ale investitorului i se poate renun a la
investi ie cu costuri minime (costul elaborării studiului).

Studiul de prefezabilitate este foarte pu in luat în considerare, în general.

2. Studiu de fezabilitate

Denumit popular “anteproiect”, stabilește cum va fi realizată și cum va arăta construcția și

un prim preț general (care, conform legii, nu poate fi depășit cu mai mult de 5% în fazele
următoare).

Este format din parte scrisă și parte desenată (cu pondere cea mai mare). Elaborarea
unui studiu de fezabilitate ​nu se porne te până nu se aprobă un studiu de prefezabilitate (pentru
a asigura că se nu investește fără rost).

Se întocmește un proiect preliminar. În urma studiului de fezabilitate, partiul de

arhitectură trebuie să fie definitiv, astfel încât în viitor să nu se schimbe nici forma, nici costurile.
În acest sens, este absolut necesar să se respecte condiționările din avizări, autorizări si
normative. Dacă este obligatoriu, schimbările se fac cu supliment de costuri. În această fază se
obțin și avizele necesare pentru a modifica preliminar proiectul (dacă avizele se obțin cu
condiționări suplimentare.

În acest studiu se întocmește și o listă de utilităti/dotări (mobilier, uși etc).

Pentru legiuitor este foarte important devizul general (valoarea acestuia nu poate fi
depășit cu 5%).

Proiectul din această fază nu este complet, nu se proiectează încă pe specialități, însă
este benefic ca deja din această fază să fie consultați colaboratorii pe specialități (de la drumuri

21
până la structuri, instalații, echipamente etc.). Partea desenată din această fază se traduce
ulterior în teme de colaborare pe specialități.

Din această fază, trebuie să se facă niște estimări mai exacte (decât în studiul de
prefezabilitate) de cost pe baza suprafețelor. În mod generic, pentru aceste estimări ar trebui să
existe niște standarde de cost defalcate pe programe.

În România, ele nu există i astfel fără standarde de cost, proiectan ii î i asumă

proiectarea pe gratis a unui PTh incomplet (în care sunta angrena i i colaboratorii) pentru ca în
această fază să poată elabora un deviz general estimativ cât mai aproape de realitate pentru a
se asigura că nu va fi depă it în fazele următoare.

Suprafața construită desfașurată poate conduce la niște prețuri folosindu-se fie

standarde de cost, fie prin comparație cu proiecte/construcții de același program.

3. ​ roiect Tehnice
Dacă studiul de fezabilitate se aprobă, se continuă la faza de P

Aceasta implică proiectarea pe specialități. Ar fi dramatic (pentru proiectant) dacă apar

surprize în această fază.

Este faza în care se detaliază costurile pe baza listelor de cantități.

Este format din parte scrisă și parte desenată.

- Parte desenată - toate acestea trebuie să conțină cote și specificații de material și

să fie cât mai specifice posibil pentru întocmi corect listele de cantități (marja de
5% include doar lucrări neprevăzute, nu și cele uitate)
- Plan de situație
- Planuri
- Secțiuni
- Fațade
- Detalii specifice - la nivel de PTh, nu de execuție, care se folosesc pentru
o mai bună estimare a costurilor
- Parte scrisă
- Caiete de sarcini
- Liste de cantități

Pași:

1. Se detaliază proiectul pe specialități.

2. Se întocmesc caietele de sarcini pe fiecare lucrare distinctă. Acestea stabilesc
minimul cerințelor de performanță și parametrii de toleranță ale fiecărei lucrări în
parte.
3. Pe baza proiectului detaliat și a caietelor de sarcini se întocmesc listele de
cantități. Este foarte important să nu fie omisă nicio lucrare (!).

22
 PTh, mai întâi, se folosește pentru a stabili prețurile și apoi pentru elaborarea proiectului
de execuție. După finalizarea PTh, ar trebui ca un licitator să aibă toate datele necesare.

Dacă se omite vreo lucrare, cel ce a omis-o trebuie să acopere costurile acesteia.
Soluția pentru acest gen de situație este asigurarea profesională.

În altă ări decât România, acest sistem func ionează relativ bine i este i un motor
pentru decantarea pie ei de proiectare. Dacă un proiectant gafează în mod repetat, acesta nu
va mai fi asigurat de nicio firmă de asigurări i astfel nu va putea continua să profeseze.

Daca arhitectul observă probleme pe antier, este irelevant să intre în polemici verbale
cu executantul, ci trebuie să- i noteze neregulile sesizate i să le scrie în referatul de recep ie.

În această fază este posibil ca un proiect să nu primească AC?

- după studiul de prefezabilitate, trebuie să fie anexat un CU

- după studiul de fezabilitate, s-au respectat limite, trebuie să fie anexate
avizări/autoriza ii tehnice
- acestea au fost respectate în PT

Există totu i vreo motiva ie pentru care un DTAC să fie respinsă în faza de PT? Dacă în
această fază, proiectul suferă o modificare importantă, va trebui reautorizat.

Licitația pentru constructor/executant se poate face doar după obținerea autorizației de

construire.

4. Detalii de executie

În practica curentă, se definesc în paralel cu șantierul. Executantul ar trebui să elaboreze

aceste detalii (prin departamentul tehnic), dar respectând nivelul de calitate cerut prin PT sau
chiar superior și cu productivitate mai rapidă. Executantul are mai multe cunoștințe decât un
arhitect în ceea ce privește procesele tehnologice. Detaliile acestea pot fi făcute în colaborare
cu departamentul tehnic al unui furnizor de materiale/tehnologii, doar după câștigarea licitației.

Exemplu comparativ pentru o construcție simplă privată

Pentru o constructie simpla privată. echivalentul fazelor de proiectare de mai sus sunt :

1. ​ tabilirea temei de proiectare

Studiu de prefezabilitate sau s

Uzual, se întocmește la prima discuție cu clientul.

Pașii care trebuiesc urmăriți sunt:

a. Se culeg toate datele pentru a înțelege problema și nevoile clientului.

b. Pe baza temei de proiectare, se poate face o estimare de costuri.

23
 c. Se face și o estimare de valoare de proiectare.
d. Se compară cu posibilitățile beneficiarului.

În acest caz, aprobarea studiului de prefezabilitate este echivalentă cu asumarea temei

de proiectare de către client, lucru care se face prin semnarea temei de proiectare.

Există câteva gre eli majore care sunt uzuale în această fază:

- Dacă nu se stabileşte o temă clară, rezultă nenumărate reproiectări datorate atât

neidentificării problemelor care trebuie rezolvate cât şi nehotărârii beneficiarului
care foarte rar ştie cu exactitate ce îşi doreşte – el descoperă şi hotărăşte pe
parcurs, hotărâri care pot avea efecte importante asupra proiectului

- Dacă nu se face o estimare de costuri, o eventuală soluţie interesantă este

amputată ulterior pentru că nu ajung fondurile pentru investiţii

2. ​ nteproiect​ sau studiu de soluție

Studiu de fezabilitate, denumit și a

Este la latitudinea proiectantului cum se face acest proces.

Este de preferat să se semneze un contract de proiectare clar între client și arhitect, la

care se anexează tema de proiectare. La semnarea contractului, este benefică a anexa un CU
pentru a evita greșeli majore care apar uzual în fazele ulterioare.

În paralel cu dezvoltarea soluției, se iau și avizele/autorizațiile, documentanția pentru

acestea nefiind stufoasă, este posibil.

Partea desenată ar trebui să fie elaborată cu scopul de a-l ajuta pe client să înțeleagă
proiectul.

- Planurile trebuie să conțină cote de gabarit și poziționarea mobilării

- Fațadele și secțiunile ar trebui să ofere o cât mai bună reprezentare a
materialității și a spațiului
- Simulările 3D (popular denumite „randări”) au mereu cel mai mare impact. Nu se
poate garanta că clientul a înțeles 100% spațiul reprezentat chiar și dacă i se
prezintă simulările 3D, deoarece acesta nu are aceeași intuiție spațială ca un
arhitect. De asemenea, este etic ca aceste simulări să fie cât mai aproape de
realitate.
- Cea mai sigură metodă de comunicare cu clientul râmâne macheta la scară.

În cadrul elaborării plan elor cu scopul de a lămuri clientul, nu trebuie neglijate cerin ele
i normele de reprezentare în desenul tehnic, deoarece aceste plan e devin ulterior teme de
colaborare pentru speciali ti.

24
 Gre elile uzuale care se fac în această fază sunt:

- Dacă nu se analizează cu atenţie amplasamentul, rezultă necesitatea

reproiectării în momentul descoperii anumitor probleme ridicate de amplasament.
Trebuie verificat inclusiv studiul geotehnic. Cu cât se descoperă mai târziu, cu
atât mai greu de remediat situaţia

- Dacă nu se obţine un certificat de urbanism înaintea începerii proiectului, rezultă

necesitatea reproiectării în cazul în care apar anumite cerinţe ce nu au putut fi
anticipate. Este posibil să apară presiuni din partea beneficiarului asupra
avizatorului pentru a accepta soluţia iniţială propusă.

- Dacă nu se ţine cont de reglementările în vigoare, rezultă necesitatea

reproiectării în momentul în care se avizează proiectul sau se verifică la cerinţele
de calitate. O astfel de problemă într-o fază avansată va da peste cap toate
specialităţile.

- Dacp nu se anticipează problemele ridicate de anumite soluţii propuse, rezultă

necesitatea reproiectării în urma discuţiei cu colaboratorii. Schimbarea proiectului
implică retransmiterea datelor către ceilalţi colaboratori. Poate fi echivalată cu o
schimbare de temă.

- Neînţelegerea în această fază a proiectului de către beneficiar poate duce la

schimbări de soluţie pe parcursul execuţiei. Aceste schimbări au în general ca
efect compromiterea soluţiei.

Cu toate acestea, este de preferat ca solu ia de arhitectură să fie schimbată de

nenumărate ori în această fază deoarece este mult mai rapid i mai ieftin decât în faza de PTh.

Clientul trebuie să- i asume anteproiectul. printr-o semnătură. Scopul este de a ob ine o
remunera ie par ială în avans pentru a demara procesul de colaborare cu speciali ti i a avansa
la următoarea fază.

3. DTAC ​este echivalentul fazei de PTh din cazul investiției publice

Metodologia pentru DTAC este definită în Legea 50/1991 cu modificările ulterioare.

Practic, DTAC înseamnă un extras din PT și, deci, trebuie completat cu toate informațiile de la
colaboratori. Este posibil ca unele părți din documentație să se execute în faza de execuție, ca
de exemplu stabilirea materialelor, tabloul de tamplarie ș. a. m. d.

Pe baza avizelor şi acordurilor obţinute şi a eventualelor cerinţe impuse prin acestea, se

poate trece la întocmirea DTAC.

Elaborarea DTAC începe cu distribuirea planșelor proiectului către colaboratori (uzual,

planșele de la faza de anteproiect). Acestea devin teme de colaborare pentru specialiști.

25
 În urma colaborării se desenează și detaliază DTAC (PTh).

Pentru aceasta, se cer i proiecte de instala ii, doar ca să fie la dosar.

Gre elile uzuale care se fac în această fază sunt:

- Dacă proiectarea nu s-a făcut pe specialităţi, atunci în timpul execu iei vor apărea
improvizaţii ce compromit soluţia (pe partea de rezistenţă există doar fundaţii,
partea de arhitectură fără detalii şi materiale, pe partea de instalaţii fără proiect).
- În mod normal DTAC ar trebui completat cu proiectele pe specialităţi, iar pe
partea de arhitectură, cu indicaţiile privind materialele, tablourile de tâmplărie şi
confecţii, detalii importante.
- Există situaţii în care, arhitectul furnizează doar o parte din detaliile necesare pe
parcursul execuţiei.

De ce la DTAC nu este nevoie de proiectul de structură complet, ci doar planul de

funda ii? Deoarece pe legiuitor îl interesează constrângerile de natură urbanistică, mai exact,
din moment ce gabaritul infrastructurii diferă de cel al suprastructurii, pe legiuitor îl interesează
dacă conturul exterior al funda iilor se încadrează în limitele parcelei.

În România, există situa ii în care arhitectul cere remunera ie pentru DTAC, în cel mai
bun caz, după ob inerea AC i consideră contractul de proiectare încheiat. Acesta va cere apoi
din partea clientului o remunera ie suplimentară pentru elaborarea PTh, de i legisla ia în vigoare
specifică clar că arhitectul este obligat să îl elaboreze.

4. Recepția

Chiar și în acest caz, recepția se desfășoară conform legislației în vigoare.

În această fază, arhitectul este doar invitat și trebuie să predea referatul de recepție.

26
 4. Arhitectul ca șef de proiect

Șefia de proiect atrage după sine responsabilități. Nu întotdeauna, cel care începe un
proiect își și asumă șefia de proiect.

Șeful de proiect are următoarele responsabilități:

- Gestionarea banilor clientului

- Soluționarea temei de proiectare
- Coordonarea tuturor specialităților și colaboratorilor
- Responsabilitatea globală asupra întregii construcții

Gestionarea banilor clientului implică o mai mare atenție în alegerea soluțiilor pentru a
ține cont de posibilitățile financiare ale clientului. Astfel spus, trebuie să pună în balans nevoile
clientului și bugetul acestuia.

Prin „beneficiar” trebuie să se în eleagă ca beneficiarul servicilor de proiectare pe care le

oferă arhitectul.

Beneficiarul tie foarte rar ce costuri implică o construc ie. El ar trebui să aibă încredere
în cel ce îl consiliază. Acesta are nevoie de un consilier care să poată demonstra că are
luciditate i profesionalism.

Arhitectul trebuie să fie un consilier de nădejde al clientului. – dacă reuşeşte să fie

perceput astfel de către client, există şanse mari ca ceea ce propune în proiecte să se realizeze
întocmai. – pentru asta este nevoie în primul rând de un bagaj de cunoştinţe care să convingă
clientul! Acest bagaj de cuno tin e se transformă apoi în argumente.

Care poate fi sursa acestor argumente? Nu există o re etă. Dialogul i lucrul cu un client
nu se poate învă a teoretic, doar empiric. Lipsa argumentelor atrage după sine impresia lipsei
de profesionalism, aspect care nu i-l dore te niciun client, deoarece îi este indusă senza ia că
deciziile luate de arhitect sunt aleatorii sau strict subiective.

Relaţia cu beneficiarul este un demers diplomatic în care arhitectul trebuie să obţină cât
mai multe informaţii necesare proiectării, unele informaţii esenţiale, pe care beneficiarul nu vrea,
sau nu este capabil să le transmită. Aproape niciodată clien ii nu- i vor dezvălui posibilită ile
materiale, informa ie esen ială pentru a proiecta, precum i nevoile (cele mai intime) i aspira ile.

Întotdeauna clien ii vor avea surprize când văd proiectul la început de materializare.

27
 Resposabilitatea de a soluționa tema de proiectare​. Partiul viitoarei clădiri trebuie să
fie astfel conceput încât clientul să fie mulţumit de ceea ce s-a realizat şi construcţia proiectată
să devină o carte de vizită a arhitectului.

Această soluționare trebuie să respecte nivelul minim de calitate în construcții stabilit de

lege.

Arhitectul șef de proiect are responsabilitatea să ​coordoneze toate specialitățile și

colaboratorii.

Arhitectul ef de proiect tie pu in din toate, dar insuficient ca să rezolve singur

problemele, însă capabil să poarte un dialog cu un specialist

Un proiect mereu începe cu un studiu de soluție, care nu include nicio specialitate. La

PTh, soluția se împarte în specialități, până atunci colaborarea este holistică, la nivel de dialog
cu specialiștii

Specialitățile implicate în proiect sunt:

-​ ​Arhitectură

-​ ​Rezistență

-​ ​Instalații sanitare
-​ ​Instalații termice

-​ ​Instalații ventilație/climatizare

-​ ​Instalații electrice

-​ ​Platforme și drumuri

-​ ​Etc.

eful de proiect trebuie să fie capabil să modereze discu iile între aceste specialită i
(deoarece orice proiect complet înseamnă de fapt un compromis între toate acestea) pentru ca
solu ia finală să fie cea mai bună solu ie posibilă în situa ia dată.

Dacă arhitectul sef de proiect nu în elege marjele fiecărei specialită i, va ajunge să ceară
absurdită i din partea lor i va epuiza eforturi incredibile pentru a rezolva acele absurdită i în loc
să căute solu ia cea mai bună.

Arhitectul sef de proiect poartă​ responsabilitatea globală asupra întregii construcții​.

Dacă un colaborator face o gre eală i arhitectul sef de proiect nu observă i semnează
plan ele respective, acesta devine cel responsabil de nereguli.

Într-o ţară în care responsabilităţile sunt clar stabilite clădirea este asigurată.
Asiguratorul trebuie să plătească daunele dar în acelaşi timp va căuta să îşi recupereze
prejudiciul găsind vinovatul pentru producerea daunelor. Dacă daunele se datorează unor
greşeli de proiectare – nerespectarea normelor şi prescripţiilor în vigoare – firma de proiectare
va trebui să acopere prejudiciul – de obicei şi firma are la rândul ei asigurare. Dacă firma

28
produce prejudicii repetate există şansa de a nu mai beneficia de asigurări, ceea ce duce la
imposibilitatea activării pe piaţă.

În România, s-a legiferat i asigurarea profesională, însă sumele stabilite sunt infime în
majoritatea cazurilor.

Pentru a- i asigura spatele, în memorii, arhitectul ef de proiect trebuie să facă referire la

norme/legi/prescrip ii.

În concluzie, pentru a-și asuma șefia de proiect, un arhitect trebuie să cunoască:

-​ ​Proiectare profesională - disciplina practicii profesionale

-​ ​Să cunoască foarte bine responsabilitățile care-i revin

-​ ​Să cunoască foarte bine cadrul legal în care profesează

29
 5. Tema de proiectare
Pașii care trebuie urmați într-o investiție sunt:

1. Apare o idee de investiție

2. Se demonstrează necesitatea acesteia (se identifică problemele)
3. Se caută finanțarea
4. Se elaborează tema program
5. Se proiectează
6. Se execută
7. Se exploatează

Tema program este determinantă în cadrul acestui demers.

Pentru o proiectare complexă, demersul ar trebui să fie în felul următor:

- Problema​, echivalent cu „de ce?” (să se investească, se vrea aceasta). Va
releva care este motivația.
- Ipoteza​, echivalent cu ”ce?”. ipotezele sunt întotdeauna la inceput intuitive.
- Metodologie​ de abordare, din care rezultă obiectivele.
- Obiectivele​, echivalent cu întrebarea „cum?”. Acestea întotdeauna vor genera
necesitatea unor studi.
- Concluzii​, măsura în care, folosind metodologia, s-au atins obiectivele
=> tema de proiectare.

Cum se poate identifica problema? Pe baza unor nevoi sau aspirații, deci aceastea
trebuie foarte bine cunoscute.

Ipoteza se traduce în intervenția pe care o intuiește arhitectul căi are capacitatea de a

satisface nevoile și deci a rezolva problemele.

Un studiu trebuie mereu încheiat cu concluzii. După ce se trag concluziile, rezultă tema
de proiectare. Foarte rar clienții au capacitatea de a veni cu o temă de proiectare viabilă (chiar
dacă au ajutor sau o echipă).

Întotdeauna ar trebui ca arhitectul să adăuge cunoștințele proprii la informațiile din

temele de proiectare pe care le primim.

Totuși, este posibil ca clientul să cunoască mult mai bine anumite situații specifice. ​De
exemplu directorul unui spital cunoa te mult mai bine despre circula iile din interiorul spitalului
decât orice normativ, oricât de actualizat ar fi acesta.

Uneori beneficiarii care sunt i investitori au impreia că ei cunosc destul. În aceste situa ii
cel mai de folos este empatia fa ă de beneficiar. Chiar în cazuri în care arhitectul pledează o
cauză sigură – este convins că are dreptate în faţa unui client încăpăţânat, este bine să se

30
procedeze cu diplomaţie – rupturile în relaţia cu clientul nu pot avea efecte benefice asupra
proiectului şi/sau execuţiei.

Cel mai uzual clientul nu va veni cu o temă de proiectare clară, ci doar o idee. De foarte
multe ori are prejudecă i gre ite i nu tie ce capacitate i configura ie ar trebui să aibă noua
construc ie, dar întotdeauna vor să tie cât costă (în special proiectarea)

Tema de proiectare se întocmește fie de către arhitect, fie de către un grup de specialiști
(caz foarte rar) porning de la ​cerințele clientului​, împreună cu acesta.

O temă de proiectare ar trebui să conțină:

- Spațiile necesare pentru viitoarea construcție, cel puțin
- Relațiile dezirabile între spații
- Echipamente necesare
- Dacă se vrea o anumită atmosferă
- Materiale preferate de client
- Tehnologia preferată de client
- O anumită structură

Orice fel de prejudecată a clientului vis-a-vis de noua construcție trebuie trecută în temă
(deoarece el cel mai probabil nu tie să- i exprime nevoile a a cum ne dorim noi să le exprime,
ci unele nevoi vin sub această formă “a a vreau eu, să fie fain”).

Stabilirea relaţiilor funcţionale se face de asemenea pornind de la cerinţele clientului,

datele oferite de bibliografie despre programul în cauză şi experienţă.

Deși se poate ca tema de proiectare să ajungă la dimensiunile unui dosar stufos,

întotdeauna există un început, o discuție cu clientul și o schiță cât de sumară a temei.

Un prim pas în elaborarea temei este stabilirea invarianților, care pot avea mai multe
surse:

- cerinţele clientului pot introduce invarianţi – anumite preferinţe, idiosincrasii etc.

Orice fel de prejudecată a clientului vis-a-vis de noua construc ie trebuie trecută

în temă deoarece acesta, cel mai probabil, nu tie să- i exprime nevoile a a cum
i-ar dori arhitectul, ci unele nevoi vin sub formă de impuneri.

- valoarea maximă de investiţie poate fi un invariant

Valoarea maximă a investi iei este cel mai uzual un invariant, deoarece o dată
stabilit un pre , nu va putea fi depă it cu mai mult de 5% conform legii.

- amplasamentul introduce întotdeauna o seamă de invarianţi

- legislaţia şi sistemul normativ introduce de asemenea invarianţi

31
 Trebuie diferențiați invarianții care vin din prejudecăți și cei inevitabili.

Este de prefert ca invarianții să fie cât mai puțini și să nu fie irelevanți.

În forma sa finală, tema de proiectare se constituie într-o sumă de invarianți și variabile

(orice care va dicta felul în care va fi proiectată viitoarea construcție).

Să nu ezităm să purtăm cât mai multe discu ii cu clientul în faza incipientă pentru a ne
defini clar care sunt punctele invariante. Chiar dacă nouă ni se pare că ne-ar reduce
creativitatea de fapt ace ti invarian i ne vor ajuta mult, ca să nu facem solu ii care sunt complet
paralele cu nevoia clien ilor.

După ce tema de proiectare ajunge în forma sa finală ar trebui însușită de beneficiar

(adică semnată). Tema de proiectare nu este în sine contractul cu clientul, dar aceasta este
anexată contractului, pentru că pe baza acestei teme se stablește tariful de proiectare.

În continuare, se poate face o analiză a spațiilor care vor fi incluse în noua construcție.
Pentru aceasta se pot folosi următorii parametrii:

● Arie de exploatare = suma ariilor încăperilor destinate scopului principal (spaţiile

servite)

Se află de la sau se stabileşte împreună cu clientul făcând apel la bibliografie

(programe similare) şi la experienţe anterioare.

Ese necesar a se avea grijă cu sursele bibliografice (normative, prescrip ii etc.)

deoarece în acestea se oferă valori minimale ale ariilor i trebuiesc tratate doar
ca repere.

De exemplu aria locuibilă dă nivelul de confort i poate avea inclusiv efecte

fiscale. În Germania peste un anumită arie, clădirea intră din categoria de clădiri
medii la cele de lux, care au un alt statut.

A locuibilă este importantă şi la planurile de urbanism, unde în funcţie de aceasta

se poate stabili numărul de persoane care locuieşte pe o suprafaţă de teren
(capacitatea de cazare a unei suprafeţe de teren).

● Arie auxiliară = suma ariilor încăperilor anexe cu rol de deservire a încăperilor

destinate scopului principal (spaţii servante)

Precum i aria de exploatare, se află de la sau se stabileşte împreună cu clientul

făcând apel la bibliografie (programe similare) şi la experienţe anterioare.

Dacă arhitectul nu are experien ă cu cosntruc ii similare, înainte de a se pronun a

este obligatoriu să se documenteze în legătura cu programul respcetiv. Chiar
dacă are experien ă, este benefic să- i men ină informa iile actualizate.

32
 Trebuie ca arhitetul să nu neglijeze spa iile auxiliare. Dacă ulterior se sesizează
lipsa acestora, este posibil să ridice probleme serioase introducerea lor
ulterioară.

● Arie de circulație = suma ariilor destinate circulaţiilor (exclusiv spaţii destinate

circulaţiei, eventual circulaţiile cuplate cu aşteptări pt. ascensor etc.) – nu intră
aici holuri, lobby etc.

Rezultă procentual din primele două arii în funcţie de programul de arhitectură –

procentul se estimează după date culese din bibliografie (programe similare) şi
din experienţă anterioară.

Cu cât este mai mare este în detrimentul ariei de exploatare.

Uzual la locuin e procentul este cca.20%, iar la birouri cca.30-35%.

Când este vorba de un program complex se asimilează cu programele cele mai

apropiate.

● Aria utilă ​= suma ariilor incăperilor unei clădiri la care se adaugă aria de
circulație

● Aria zidurilor ​= suma ariilor zidurilor dintr-o clădire

Rezultă ca procent din aria utilă. Uzual este între 15 şi 25% în func ie de sistemul
structural i destina ia clădiri.

Procentul se estimează după date culese din bibliografie (structuri şi programe

similare) şi din experienţe anterioare.

La locuinţa medie cu zid portant 22%.

● Aria construită desfășurată​ = A exploatare + A auxiliară + A circulaţii + A ziduri

Având Acd putem face o primă evaluare a costurilor (studiu de prefezabilitate): aria
cosntruită desfășurată va determina mărimea cosntrucției. Folosind și costul per m​2 (dictat de
piață) se poate determina valoarea construcției.

Costul / mp se poate lua din studii de pe piață.

În timpul stagiaturii este recomandat să ne facem tabele, să inem eviden a la costuri, nu

numai pentru lucrarea toată ci i pentru lucrări mai mici. Pre urile le-am putea lua din standarde
de cost ca i referin ă dar la noi în ară s-ar putea să nu fie “up to date”.

Pornind de la Acd, raportându-se la terenul avut la dispoziţie, se poate face o primă

evaluare a volumului şi formei:

- cum se înscrie în teren?

33
 - POT?
- CUT?
- regimul de înălţime
- volumul construit
- pe baza volumului construit se poate afla necesarul de încălzire ​(70% din
cheltuielile de întreţinere a unei clădiri sunt cele de încălzire)
- rezultă cheltuielile de întreţinere a clădirii

De ce fi specificate materialele și-tehnologii în tema de proiectare ?

34
 6. Metode de estimare a costurilor
Valoarea costurilor unei clădiri are o importanță foarte mare în realizarea ei, iar controlul
valorii de cost este de dorit să se facă în toate fazele proiectului și tot mai detaliat.

Există metode de estimare diferite în funcție de etapa proiectului. Acest curs va prezenta
7 metode de evaluare a costurilor. Acestea sunt:

i) metoda unităților de folosință;

ii) metoda suprafețelor planșeelor;
iii) metoda volumelor;
iv) metoda suprafețelor ponderate;
v) metoda traveei tip;
vi) metoda cantitățiilor estimative;
vii) metoda element cu element.

Înainte de tema de proiectare, se poate face o estimare a costurilor folosind ​metoda

unităii de folosință pe baza standardelor de cost, dacă se cunoaște programul. S-ar mai putea
face o estimare și din studii comparative cu alte construcții având același program. Această
metodă este folosită la studii preliminare sau de urbanism.

Prin această metodă se caută un răspuns la întrebarea “cât costă o clădire pornind de
la numărul unităților de folosință?”. ​De exemplu: pentru o coală, pornind de la valoarea unei
clase se va determina costul unei coli cu 16 clase; cunoscând valoarea unui pat de spital, se
va afla costul un spital cu 80 de paturi; în cazul unui hotel, în func ie de valoarea unei camere
se va calcula costul unui hotel cu 20 de camere.

Odată cu o temă de proiectare clară, cu alte cuvinte, după ce A​cd (Aria construită
desfășurată) este cunoscută în urma unui studiu de prefezabilitate, se poate folosi ​metoda
suprafețelor planșeelor​. Se folosește deseori la noi în țară, mai ales la construcțiile simple.
Principalul dezavantaj constă în faptul că nu se ține cont de raportul înălțime/volum,
anvelopantă, tehnologii. De exemplu, la construcțiile complexe din punct de vedere formal,
anvelopanta poate să ridice mari probleme de cost.

O altă metodă este ​metoda volumelor ​folosită atunci când costurile se estimează la
3​ 2
m​ /m​ şi este utilă cunoașterea volumului total; de exemplu, în zona instalațiilor, apreciind
volumul de aer putem estima necesarul și costurile de încălzire. La noi în țară se folosește foarte
rar pentru calculele costurilor de investiție, dar se folosește cu succes la sălile de dimensiuni
mari (săli de spectacol, săli de sport, hale). Dezavantajul acestei metode este că nu ține cont de
numărul de niveluri (costul planșeelor) așadar nu se obțin rezultate foarte bune la clădirile
supraetajate. La fel ca la metoda suprafețelor planșeelor, formele complexe ridică probleme de
cost la nivelul anvelopantei. Și această metodă poate fi folosită doar dacă există o temă de
proiectare în prealabil.

35
 Metoda suprafețelor ponderate se aseamănă cu metoda suprafeței planseelor. Este o
metodă utilizată în SUA la calculul clădirilor înalte.

1. Se determină suprafața planșeelor de la fiecare nivel

2. Se face suma acestora în funcție de poziția în clădire; suprafețele planșeelor au factori

de ponderare diferiți:

a.​ ​P​e​ = A​c​ = 1, P​e -​ planșeu sol, A​c​ - acoperiș

b.​ ​P​e1​ = 2

c.​ ​P​e2​ = 2,15

d.​ ​P​e3​ = 2,30

e.​ ​...

Pentru a obține suma suprafețelor mai întâi se înmulțește fiecare planșeu cu factorul de
ponderare, apoi se face suma valorilor obținute. La această suprafață ponderată se adaugă
costul fundației si se poate obține o valoare estimată pentru o investiție de tipul clădire înaltă
multietajată. Această metodă este folosită pentru a estima costurile în faza de studiu de
fezabilitate. La fazele următoare, trebuie să nu se depășească aceste valori și se verifică dacă
spațiile cerute pot fi introduse în suprafețele scrise în tema de proiectare.

În momentul în care se efectuează studiul de fezabilitate, există 2 metode prin care se

pot aproxima mai exact costurile: metoda traveei tip și metoda cantităților estimative.

Metoda traveei tip – se poate folosi cu succes la construcții cu elemente repetitive. Pe o

secțiune a clădirii putem estima o valoare și apoi se înmulțește cu numărul de travei. De
asemenea se poate folosi și la tronsoanele cu grad mare de repetabilitate ale unei clădiri.
Avantajul este că are o precizie ridicată a costului.

Metoda cantităților estimative ​– este folosită la clădiri simple ce nu utilizează foarte

multe materiale sau tehnici (locuințe individuale); pe un partiu definitiv se aproximează
cantitățile de materiale principale cunoscute (fundații, betoane, tâmplării, ziduri, acoperiș).
Pentru a fi eficientă, este nevoie de un preț al materialelor la îndemână. Pentru o construcție „la
roșu”, din valoarea de investiție 70% reprezintă materialele și 30% manopera. ​De multe ori,
clientul subestimează costurile, deoarece finisajele costă de obicei cât clădirea „la ro u”.
Această metodă poate fi folosită după acumularea de experiență profesională.

Metoda element cu element – se poate folosi doar după ce proiectul tehnic este
finalizat, pentru detaliere pe categorii de lucrări (element cu element, infrastructură,
suprastructură, șarpantă, finisaje, scări, instalații sanitare, instalații electrice, instalații termice).

Această metodă antrenează toată echipa de proiectare. La cheltuielile de construcție

montaj (arhitectură, structură, instalații) se adaugă și:

- costurile pentru utilități (apă, canalizare, energie electrică, gaz, drumuri de acces,
împrejmuire, racord termic);

36
 - costurile utilajelor funcționale și tehnologice;
- costul montajului utilajelor;
- costul mobilierului și dotărilor;
- cheltuieli colaterale, includ și partea de proiectare (taxe de avizare și autorizare,
comisioane bancare, dobânzi, chirii, organizare de șantier).

În această fază nu este permisă depășirea costurilor cu mai mult 5% din valoarea
stabilită în studiul de fezabilitate.

În cazul clădirilor foarte simple se poate spune că sunt valabile următoarele reguli:

- clientul ar trebui sa aibă minim 20% din valoarea de investiție;

- partea de rezistență la roșu reprezintă 40% din valoarea de investiție cu tendința
de scădere spre 30%;
- partea de arhitectură (finisaje, închideri) reprezintă din 40% valoarea de investiție
cu tendința de creștere spre 50%; partea de instalații reprezintă 20% din valoarea
de investiție cu tendinta de creștere până la 25-30%; trendința actuală este ca
această parte să devină mai scumpă, deoarece casele încep să fie dotate cu din
ce în ce mai multe instalații/tehnologii.

Pentru menținerea unui control asupra costurilor este necesară formarea unei bănci de
date sau baza de date în raport cu prețurile. Un alt aspect important îl reprezintă arhivarea. Prin
dobândirea experienței profesionale, se învață care sunt factorii care influențează aceste
costuri.

Estimările standard se fac pentru clădiri simple, compacte, pe un amplasament ideal, ce

folosesc o tehnologie uzuală. Orice ieșire din acești parametrii înseamnă creșteri ale costurilor.

Există profesia de „specificator”, care se ocupă strict de calcule și estimări în construcții.

Proiectantul este interesat în principal de calitate, pentru investitor timpul și costurile sunt
prioritare. Nu este obligatorie folosirea materialelor cu prețuri mici si foarte mici (și astfel
sacrificarea calității arhitecturale a unui proiect) pentru a obține un cost de investiție cât mai mic
(având scopul de a câștiga o licitație), cea mai importantă este estimarea corectă. Investitorul
este interesat întotdeauna ca valoarea finală de executie să fie cât mai aproape de costul
estimat inițial. ​La noi în ară, majoritatea proiectan ilor nu stăpânesc abilitatea de a estima
costurile în mod corect, i astfel, în mod curent, se estimează gre it un cost, se ajunge să se
depă ească această valoare în timpul execu iei (sau când se finalizează structura) i apoi se
recurge la folosirea materialelor foarte ieftine i de proastă calitate pentru finisaje. În acest mod
se explică irul de construc ii de proastă calitate din perioada recentă.

37
 Cel mai important lucru pentru un proiectant este să fie capabil să controleze rezultatul
proiectului. Ca să corespundă ceea ce se proiectează cu ceea ce se execută așteptările din
proiect trebuie să corespundă cu rezultatele, deci este necesar a avea un control perfect a
costurilor pentru a minimiza riscul investițional (dacă profitul scade sub nivelul competiției,
investitorul va resimți presiunea pieței). Dacă nu se respectă încadrarea în costuri și timp de
execuție, calitatea va avea de suferit și, sub nicio formă, aceasta nu are voie să scadă sub
nivelul cerut prin lege.

Într-o firmă de arhitectură se poate ajunge la profit doar după acumularea unei
experiențe temeinice în domeniu și a dezvoltării capacității de a evalua corect costurile (chiar și
costurile de proiectare). Principala preocupare a arhitectului este de a materializa proiectul, deci
se pune problema de a anticipa costurile astfel încât ceea ce se propune la nivel de proiect să
se poată realiza (de exemplu, în cazul muzeului Guggenheim, costurile au fost apropiate de
standardul unei investiţii din domeniul muzeal- au controlat foarte bine costurile, cele estimate
au fost cele reale).

38
 7. Amplasament
A construi înseamnă a remodela un amplasament. Remodelând se încearcă adaptarea
a ceea ce există la niște nevoi noi Astfel amplasamentul devine o piesă mult mai importantă
decât suportul viitoarei clădiri. Perimetrul de intervenție este stabilit de limita proprietății (gardul)
care alături de alte construcții (carport, garaj) determină o secvență de spații în afara casei
propriu-zise și care participă la această remodelare.

Analiza amplasamentului
Analiza amplasamentului se împarte în 2 părți:

A. Analiza documentelor

B. Studiul pe teren

A. Analiza documentelor:

Înainte de începerea oricărei analize se clarifică partea de acte şi se scoate un certificat

de urbanism; astfel se pot clarifica cerințele legate de urbanism şi tipul de funcţiune posibil;
totodată se pot evita proiectele de urbanism costisitoare.

Prima condiție pentru a putea construi o reprezintă existența unui amplasament:

- cu limite clar stabilite;

- fără probleme de natură juridică;
- cu reglementari urbanistice clare (în cazul în care nu există se vor face la
momentul respectiv).

Primul pas ar trebui să fie clarificarea documentelor legislative. În primă fază, este
benefic a se obține un Certificat de Urbanism (CU). Un CU este util pentru a avea cat mai multe
date despre amplasamentul în cauză. CU se poate cere și înainte de a avea acte de proprietate
asupra acelui amplasament. Cerând mai devreme un CU se poate evita necesitatea unui scump
și laborios proiect de urbanism (pentru că durează foarte mult avizarea) sau chiar blocarea
proiectului din cauza incompatibilității. Ideală ar fi cererea CU înainte de cumpărarea terenului.

CU oferă date despre:

- regimul juridic​ (intravilan, extravilan, agricol, construibil sau neconstruibil);

Un teren este caracterizat prin:

- drept de proprietate

39
 - imobil (terenul cu sau fără construcţii); beneficiarul trebuie să
facă dovada actului de proprietate prin extrasul de carte
funciară și planul parcelarului (cadastral) eventual.

- suprafață
- suprafața terenului este înscrisă în actul de proprietate și
trebuie să fie verificată pe teren; dacă nu coincide se
blochează investiția;
- limitele amplasamentului trebuie să fie clare (împrejmuiri,
vecinătăți);
- terenul trebuie înscris în cartea funciară. Este necesară o
ridicare topografică care să fie comparată cu planul
cadastral. ​În lipsa ridicării topografice se măsoară laturile i
diagonalele terenului pentru a verifica datele înscrise în CF.
Ridicarea topografică trebuie avizată de Oficiul de Cadastru
pentru a primi AC.

- definiţia folosirii lui

- agricol sau construibil (de construcţie); ​dacă este teren
agricol trebuie scos din circuitul agricol fiindcă se presupune
că e un bun al tuturor care permite locuitorilor respectivi să
se hrănească; scoaterea din circuitul agricol se taxează
pentru ca banii încasa i să fie investi i în operatiile de trecere
în circuitul agricol al altui teren (care în prezent nu e agricol,
de exemplu în mla tini);

În toate cazurile, pentru a putea obţine autorizaţia de construire situaţia juridică a

terenului trebuie să fie clară.

Datele din actul de proprietate pot atrage atenţia asupra unor sarcini de care trebuie
inut cont:
- pot exista servitu i de trecere, în acest caz nu se poate bloca posibilitatea de
trecere;
- eventualitatea existen ei unei ipoteci, împiedică ob inerea AC;
- necesitatea unor dezmembrări, unificări de parcele.

- regimul economic​, adică clasa de impozitare (influența asupra proiectării nu este chiar
directă, dar programul ales pentru acel teren probabil va ține cont de această clasă de
impozitare);

- regimul tehnic​, adică ce se poate construi, densitatea permisă (POT-ul și CUT-ul sunt
importante pentru investiții și pentru profit), este specificat dacă există utilități (este
recomandată verificarea suplimentară pe sit).

40
 Dacă se dorește ieșirea din condiționările impuse de regimul tehnic se poate face PUZ
derogatoriu sau PUD derogatoriu. Dezavantajul constă în faptul că această procedură are un
cost mare raportat la m​2​ și impune mai multe etape pentru a autoriza investiția.

Pentru a putea construi pe un amplasament trebuie respectate următoarele condiții:

- terenul să fie intravilan;

- terenul să fie construibil;
- cel care vrea să construiască trebuie să fie proprietar (sau toți proprietarii să fie
de acord).

Nu se trec clauzele de obținere a autorizației de construire în contractul cu clientul, doar

se întocmește documentația necesară pentru obținerea ei. Obținerea autorizației de construire
depinde de autoritatea în cauză (de arhitecți depinde asigurarea îndeplinirii legislativelor).

Deci primul pas este clarificarea documentelor legislative. Pasul doi este analiza fizică a
amplasamentului.

B. Studiul pe teren

Studiul pe teren constă într-o analiză fizică. Analiza se poate desfășura:

- la fața locului; se vizitează amplasamentul și se observă natura terenului;

problemă: un sol foarte crăpat pe timp de secetă se poate datora prezen ei
argilelor contractile care pot creea probleme viitoarei construc ii prin apari ia
tasărilor i fisurarea pere ilor, de aici se deduce necesitarea funda iilor continue;
- de la distanță (de exemplu, folosind Google Maps).
problemă: poate sa apară un lac pe terenul ales

Indiferent de modul de realizare al analizei, nu se poate construi fără studiu geotehnic și

ridicare topografică. Înainte de a trece la studii elaborate de structură se studiază ​natura
solului​ printr-un studiu geotehnic.

Studiul geotehnic nu oferă informații despre ​nivelul apelor subterane​, deoarece studiul
geotehnic oferă nivelul apei freatice la un singur moment, ceea ce este irelevant, deoarece
acest nivel variază în funcție condițiile meteo, de exemplu dacă e secetă sau e o perioada
ploioasă, de aceea trebuie verificat dacă există date statistice legate de variația nivelului apei
freatice; astăzi în mod uzual studiul geotehnic face referire la aceste date statistice. Nivelul apei
freatice va dicta tipul de fundație necesară.

Din punct de vedere al limitelor, codul civil exclude posibilitatea de a amplasa o clădire
direct pe limită; se cere cel puțin 60 cm distanță, cu excepția cazurilor în care există
regulamente de urbanism specifice.

41
 Condiții de raportare la ​fondul construit existent​:

- alipirea la calcan se face numai cu acordul vecinului;

- pentru subzidiri e nevoie de acordul vecinului, dacă nu e de acord se poate
acționa în instanță;
- nu se cere acordul vecinului pentru construirea pe limita de proprietate ci pentru
subzidire sub casa învecinată.

Raportarea față de ​relief presupune determinarea diferenţelor de nivel în funcţie de tipul

de denivelare. Pentru informații clare se face o ridicare topografică. Se mai analizează și
orientarea​ față de punctele cardinale.

Raportarea faţă de elemetele importante pe teren ​presupune identificarea vegetației

valoroase, fântânilor, puțurilor sau haznalelor (de evitat amplasarea colțului clădirii, adică a
fundației izolate peste puț), fundațiilor existente, construcțiilor existente care urmează să fie
distruse (ar trebui relevate).

Se va urmări raportarea la ​forţa de muncă locală şi la materialele disponibile local

(Genius Loci). ​Prin observaţii la faţa locului se pot afla date importante despre materiale locale
folosite, meseriaşi din zonă (de multe ori impun tehnologia dacă nu se pot aduce meşteri din
altă parte).

De exemplu, utilizarea anumitor tipuri de plan ee poate apărea ca o consecin ă a

raportării la materialele locale.

1. Plan eu clasic cu grinda la vedere

Printre avantajele acestui tip de plan eu se numară utilizarea unei cantită i reduse de
armătură i beton, încărcări structurale reduse i formarea articula iei plastice în grindă. Este
dezavantajos întrucât necesită mai multă manoperă.

2. Plan eu dală groasă

Ridică probleme datorită articula iei plastice care se formează în stâlpi (trebuie introdu i
pere i de beton armat ca să se transmită eforturile în funda ie i în care să se formeze articula ia
plastică); de asemenea presupune utilizarea unui cantită i mai mari de beton i armătură.

Este preferat datorită efectului spa ial determinat de lipsa stâlpilor i flexibilită ii la nivelul
inferior. Presupune un consum mult mai mic de manoperă i este utilizat în ările unde
manopera e mult mai scumpă decât materialele (de exemplu Germania).

3. Plan eu din fâ ii orizontale (prefabricate) cu suprabetonare

Este avantajos datorită consumului redus de manoperă (foarte eficient economic în tările
unde manopera este scumpă. În România, manopera este ieftină, de aceea aceste sisteme nu
intră u or pe pia ă)

42
 Problema raportării la ​utilităţi se pune mai ales în mediul urban: racord la carosabil,
energie electrică, gaz, apă-canal, telefonie, internet, cablu TV.

Rolul arhitectului este de a se asigura că viitoarea construcție va putea fi folosită în

condiții bune și de a lua în considere legarea la utilități, dacă acestea există. Se va avea în
vedere:

- Racordul la carosabil​, dacă nu există va trebui realizat și va impune costuri suplimentare

considerabile;
- Racordul la energie electrică​, adică racordul la sistemul centralizat; există situații
speciale în care se renunță complet la racordare (panouri solare);
- Racordul la gaz​, uzual la sistemul centralizat; se poate miza pe alimentarea alterativă cu
butelie pentru gătit, butelii mai mari pentru încălzire (trebuie gabarite de siguranță);
- Racordul la rețeaua de apă​, uzual centralizat; dacă nu există rețea de canalizare făcută,
clientul își poate face un foraj pentru apă. ​Însă dacă fiecare i-ar fora un pu , datorită
densită ii foarte mari în zona urbană, ar creea un dezechilibru în pânza freatica (dacă nu
există racord la apă sau pu forat, nu se eliberează AC). În zona rurală, racordarea la
apă curentă este mai ieftină i astfel autorită iile au realizat doar acest racord rămânând
cu problema foarte mare a canalizării, care este mult mai scumpă (de 3-4 ori mai mult).
- Racordul la rețeaua de canalizare​. Este cea mai problematică; dacă nu există un sistem
centralizat, alternativele sunt: fosă septică (în densitate mare apare problema de mediu -
nu sunt etanșe și strică panza freatică prin depășirea nivelului de poluare admis), mini
stații de epurare (se recomandă una la o comunitate datorită costului redus în
comparație cu o stație pe gospodărie).

Sistemul de racord poate fi:

- unitar - apa de ploaie și cea menajeră sunt distribuite în același canal;
- divizor - rețele separate: apă de ploaie și apă menajeră;
- menajer - doar apa menajeră este legată la canalizare (cel mai des în
mediul urban).

43
 La sistemul unitar există posibilitatea de refulare a apelor murdare în subsol, însă
subsolurile aflate foarte aproape de cota canalului au şanse mari de a fi inundate la ploi
torenţiale (soluţii: clapete de refulare – dispozitive de închidere a canalelor astfel încât casa să
rămână izolată). Sistemul divizor e de preferat pentru că apa nu mai trebuie epurată însă este
mai scump. Canalizarea se face obligatoriu sub cota de îngheț.

La sistemul menajer, lipsa canalizării pentru apele meteorice are influenţă directă asupra
formei clădirii: apa trebuie scursă în exteriorul casei – acoperiş rece – se exclud soluţiile cu
acoperiş cald.

44
 8. Forma sau configurația construcției în relație cu
costurile

Bibliografie: “British Council for Offices – Best Practices guide” - practici economice în
construcția de birouri

Factorii care au o influență majoră asupra costurilor construcției sunt:

1. Raportul dintre perimetru și suprafață P/S – cu cât suprafața e mai mare,

perimetrul e mai mic prin urmare și costurile sunt mai mici. Așadar construcțiile mari sunt mai
economice – de exemplu, în British Council for Offices se specifică nevoia de o suprafață
minimă de 750 mp per nivel pentru o construcție economică. Raportul nu poate scădea la
nesfârşit fiindcă apar probleme de iluminare şi ventilare, factori care dau dimensiunea maximă
(adâncimea maximă este egală cu 2,5 x înălțimea de nivel). Forma optimă pentru acest raport
este cercul, dezavantajul practic este că nu se poate mobila eficient, așadar se optează pentru
pătrat pentru a eficientiza acest raport. Tot din aceste considerente logiile sunt mai
neeconomice decât balcoanele.

2. Raportul dintre aria anvelopei și volum Sa/V – cu cât aria anvelopei scade,
împachetând același volum de aer cu atât scad costurile (sfera este forma optimă, dar cubul
este mai pragmatic). Dacă se ține cont de volum, înălțimea minimă de nivel este importantă
(2.60 la locuințe), cu cât crește înălțimea de nivel, crește și Sa. Totuși, tot iluminarea naturală
este factorul care dictează înălțimea de nivel: la birouri se recomandă o înălțime de nivel între
2,7-3,0 m. Înălţimea depinde de suprafaţă şi de numărul de oameni care ocupă un spaţiu,
pentru a asigura ventilarea suficientă, precum şi pentru a asigura un iluminat corect. Spatiile pe
2 niveluri la locuințele individuale nu sunt practice din acest punct de vedere, însă un atrium pe

45
2 niveluri într-o clădire de birouri poate fi o soluție potrivită din motive de reprezentare, ventilare
naturală, interacțiune sau iluminare naturală.

3. Planurile rectilinii și unghiurile drepte sunt mai ieftine decât planurile curbilinii și
unghiurile oarecare pentru că sunt mult mai ușor de preluat componente standardizate. ​În ţările
dezvoltate, datorită maşinilor de producţie în matrici s-au produs argumente noi legate de
folosirea celor de plan rotund sau oarecare.

4. Forma în secțiune – nivelurile decalate introduc costuri suplimentare pentru că se

dublează structura de rezistență și se complică execuția; ar fi de evitat denivelările în structură
unde este posibil.

5. Poziționarea încăperilor încălzite peste spații reci duce la creșterea costurilor

întrucât crește suprafața anvelopei și astfel cresc pierderile de căldură.

6. Se recomandă gândirea unui partiu de arhitectură în care corelarea spațiilor nu

determină inflexiuni ineficiente ale structurii. De exemplu, la structura de zidărie portantă este
economic ca zidurile să fie continue pe verticală.

7. În România acoperișurile reci în pantă sunt mai ieftine și mai accesibile decât
terasele.

8. Complexitatea construcției - soluţiile complicate duc la eforturi suplimentare şi

implicit la creşterea costurilor.

9. Înaltimea totală a clădirii. O clădire

parter este mai neeconomică decât o clădire P+1 sau
P+2 datorită faptului că fundațiile pentru o clădire
parter ar fi putea susține o clădire P+1 sau P+2. La
clădirile peste P+1/2 cresc prețurile în timp ce la o
clădire foarte înaltă, peste o anumită înălțime, costul
tarasamentelor devin un procent mic din total.
Schimbarea sistemului de fundare crește semnificativ
costurile iar deplasările pe verticală adaugă un cost
suplimentar și mai mare. Costul spațiilor auxiliare
(dacă sunt necesare pe fiecare nivel) crește cu cât
avem mai multe niveluri (la hoteluri – camere de
serviciu, cameriste).

10. R
​ aportul volum net / volum brut este influențat de tipul de structură și de instalațiile

folosite.

11. ​Raportul suprafață exploatată / suprafață utilă (include și suprafețele de circulație și

anexe). Cu cât este mai mare cu atât clădirea va fi mai ieftină. Devine un factor important la
clădirii ce oferă spații de închiriat (zonele bine luminate din clădiri sunt închiriate/vândute mai

46
scump). La clădirile în formă de L, U, C, cu curţi interioare, scările se poziţionează în zonele mai
puţin bune pentru dezvoltarea unui spaţiu interior de calitate (dezavantajul clădirilor cu atrium
este existența spațiilor ce nu sunt suficient de bine luminate natural). De exemplu, normele PSI
spun unde trebuie amplasate scările intr-o clădire mare însă dacă se depășește valoarea din
normativ rezultă o creștere de costuri din necesitatea unei scări suplimentare care de cele mai
multe ori este neutilizată. Costurile depind de veniturile pe care clădirea le poate aduce, dacă
veniturile sunt mari există o abordare mai relaxată a criteriilor de eficiență. O investiție trebuie să
se amortizeze într-o perioadă rezonabilă.

Reducerea costurilor nu ar trebui folosită niciodată ca argument pentru soluții

discutabile.

47
 9. Arhitectura

Preambul
Orice obiect de arhitectură se raportează la un un teritoriu. Cei care se ocupă cu
amenajarea teritoriului sunt geografii. Geografii trasează teritoriile, în timp ce urbaniștii se ocupă
de așezarile urbane prin reconfigurari în cadrul orașului. Urbanismul ca disciplină nu a existat
dintotdeauna, însă inițial se ocupau tot arhitecții – arhitectura orașului, ulterior constituindu-se
într-o specialitate separată cu o organizaţie profesională separată.

Cei care concep și proiectează construcții sunt arhitecții, arhitectul generalist se ocupă
de o clădire ca un întreg. În domeniul arhitecturii există specializări: arhitectură de interior,
arhitectură peisajeră (de exterior), arhitectura finisajelor.

Cunoa terea poate crea limite: dacă la o problemă se cunosc 2 solu ii prefabricate sau
abloane, creativitatea constă numai în alegerea uneia dintre cele două, dacă însă nu se
cunosc abloane se va încerca găsirea a mai multor solu ii. Arhitec ii pot alege să continue să î i
îmbunătă ească cuno tiin ele incontinuu sau nu.

Arhitectura generală are o importanță majoră în cadrul proiectului însă pentru o soluție
de calitate, încă din faza de studiu trebuie să existe și să fie luate în considerare cunoștinte
generale și de specialitate (urbanism, instalații). Este necesară cunoașterea modului de
configurare al clădirii conform temei program precum și cunoașterea bună a normelor și
prescripțiilor generale. Partiul de arhitectură stabilește funcționalitatea, volumetria (aparența
interioară și exterioară a clădirii), spațialitatea și materialitatea. Arhitectura generală este supusă
reglementărilor urbanistice.

Arhitectura finisajelor
Reprezintă partea mai tehnică a domeniului și presupune cunoștințe de specialitate în
domeniul finisajelor (acoperișuri, fatade, pardoseli, tavane). Este practicată de arhitecți
specilizați și stabilește tehnologiile conform cerințelor impuse în arhitectura generală. Există
birouri de arhitectură specializate în HIZ, TIZ, iluminări, fonoizolații.

Arhitectura finisajelor nu se referă doar la materialul aparent ci tot ceea ce este cuprins
între coaja interioară si exterioară și se rezolvă în proiectul tehnic exceptând structura de
rezistență. În procesul de creaţie trebuie să înţelegem, în funcţie de tipul de construcție,
legătura dintre aceasta, materiale şi tehnologii (de exemplu caramidă aparentă - strat de aer
ventilat). Orice material sau tehnologie scumpă trebuie bine justificată (de exemplu tehnologia
nouă poate presupune o economie de manoperă). Materialele utilizate într-o construcție
reprezintă aproximativ 65% din valoarea investiției.

48
 Arhitectura de interior
Datorită evoluţiei cunoașterii din domeniul arhitecturii, în timp a apărut o specialitate
numită arhitectură de interior. Presupune cunoștiințe și studii de specialitate privind organizarea
si ambientarea spatiului interior. Cuprinde și designul de mobilier și se supune cerințelor din
arhitectura generală. Poate fi practicată de arhitecți specializați sau de designeri de interior.

Arhitectura de interior se referă la elemente care generează ambientul interior: planuri

tavane/pardoseli, desfășurări pereți, mobilier fix/mobil când acestea se face la comandă, corpuri
de iluminat. ​Trebuie avută în vedere lăsarea spa iilor de mobilat într-o cameră pentru a avea
posibilitatea de utilizare a spa iului respectiv. De exemplu la o clădire de birouri modularea se
face după modulul minim pentru operatorul de calculator (dactilografa în trecut); 10m în plus la
o travee costă foarte mult dacă nu sunt necesari.

Există firme care prin această specialitate şi-au creat un anumit brand pe care îl aplică în
mod repetat în funcţie de situaţie într-un spaţiu (designeri).

Arhitectura peisajeră (de exterior)

Presupune cunoștiințe în domeniul arhitecturii peisajului și al amenajărilor de exterior.
Ideile de principiu sunt date tot în arhitectura generală însă atunci când se gândește forma unei
clădiri trebuie avut în vedere și aspectul spațiului său exterior. Treburie luată în considerare
clădirea în relație cu spațiile pe care le generează, atât în interior cât și în exterior, în relație cu
situl, cu orașul.

Arhitectura de exterior este legată de peisaj, natură, evoluţia plantelor. Specialistul care
se ocupă de acesta se numeşte arhitect peisajer.

La nivel de proiect tehnic, în cadrul programelor de mare amploare, de cele mai multe ori
aceste specialităţi se lucrează separat cu firme specializate.

În arhitectură, putem fi generaliști dar în ultima perioadă se practică tot mai mult
specializarea (datorită creșterii nivelului cunoștințelor și dezvoltării tehnologiilor). Specializarea
mai poate fi:

- Pe componente (fațadiști, finisori)

- Pe programe (hoteluri, birouri)

Arhitectura finisajelor

O temă importantă ce ar trebui privită cu foarte mare atenţie încă de la început, este
alegerea materialelor de finisaj.

Calitatea materialelor este strans legată de costuri. Materialele i tehnologiile noi sunt
impuse de factorul economic: fie o manoperă ieftină, o calitate mai bună, mai u or de între inut,
49
arată mai bine; materialele (inclusiv tehnologia) de succes sunt întotdeauna economice,
ecologia fiind pe plan secundar. Calitatea materialelor trebuie să fie propor ională cu importan a
clădirii i cu reprezentarea care se dore te prin clădirea respectivă.

Luis Barragan privea critic criteriile moderniste, punându-le în valoare într-o manieră
adaptată tradi iilor regiunii.

În arhitectura reziden ială se constuie te cel mai ieftin din toate domeniile ca pre pe m².
Uneori pentru un pre mai mic se renun ă la anumite finisaje (bariera termică trebuie să fie
continuă, dar bariera de vapori tot continuă trebuie să fie). Este datoria arhitectului să sesizeze
aceste nereguli i să ac ioneze în cauză.

Cele mai multe materiale folosite în construc ii sunt materiale specializate, care reduc
costurile numai printr-o utilizare adecvată. Acestea sunt mai scumpe i vin în pachete tip
sandwich, de exemplu structurile u oare din lemn.

Un factor important în alegerea materialelor este productivitatea muncii, este ceea ce a

determinat, în primul rând, intrarea pe piaţă a blocurilor mari de zidărie. De exemplu: perete
despărţitor din plăci ceramice cu lambă şi uluc – material de două ori mai scump decât
cărămida obişnuită, în schimb la cărămidă punerea în operă necesită mult mai multă manoperă,
este nevoie de tencuială în trei straturi, pe când la plăcile ceramice un glet de 5mm rezolvă
problema. Un alt exemplu sunt sistemele de cofraje - în general, un constructor nu îşi permite
să cumpere un sistem de cofraje a adar îl închiriază; pe ansamblu este de două ori mai scump
decât dacă ar lucra cu scândură, în schimb, calitatea lucrărilor este mult mai bună (în condiţiile
în care lucrările de corectare sunt mult mai scumpe), deci productivitatea muncii creşte.

Dacă nu se cunosc încă din faza iniţială date legate de tehnologia de realizare sau de
punere în operă a unui material, dacă nu se înţelege ce anume determină apariţia anumitor
materiale şi tehnologii noi sau ce anume impune utilizarea anumitor materiale şi tehnologii noi,
acestea riscă să fie excluse de costul foarte mare de realizare sau de punere în operă sau chiar
de lipsa executantului care să fie capabil să le pună în operă.

Costul de oportunitate este la prefabricare. Prefabricarea presupune un număr mare de

componente pentru a fi echitabilă. De exemplu pentru produsele făcute în serie dacă propunem
un profil aparte acel profil trebuie să merite, să fie într-adevăr important pentru solu ia de
arhitectură pentru că întreruperea liniei de produc ie, recalibrarea ma inilor astfel încât să
producă profilul aparte i apoi recalibrarea pentru profilele obi nuite consumă mult timp, timp în
care se puteau face 200 profile obi nuite în loc de 10 profile aparte.

​Dacă nu se înţelege încă din faza iniţială modul în care se pot pune în operă materialele
dorite, imaginea finală nu va corespunde aşteptărilor i riscăm să compromitem imaginea
clădirii. ​De exemplu placajul (de interior sau exterior) nu poate fi realizat în mod continuu, ci
trebuie stabilit un pas de modulare la scară umană. Plăcile de MDF, ALUCOBOND cer anumite

50
dimensiuni de tăiere. La tablă, muchiile se îndoaie astfel încât să rămână o parte suficient de
rigidă, astfel rezultă forma de cutie sau tavă.

La toate proiectele ar trebui să se caute un număr minim de procedee de punere în

operă; cantită ile mai mari de materiale pot atrage reduceri de la furnizor. Cele mai mari gre eli
se fac încercand să imităm cu tehnologii vechi imaginile tehnologiilor noi străine. În cazul
construcţiilor de locuire, care prin definiţie exprimă construcţii cu termen lung de utilizare, dacă
se dore te utilizarea tehnologiilor noi în finisare şi închideri, trebuie luat în considerare că
acestea nu pot garanta buna func ionare pentru o perioadă lungă. În anumite cazuri, doar când
aceste tehnologii noi au fost testate în laboratoare, pot intra în domeniul locuirii, însă nici
acestea nu pot garanta o durată lungă de utilizare (exemplu: geamurile noi low-e, deşi testate, e
greu de spus dacă acestea vor da rezultate pe o perioadă lungă, de aceea se utilizează la
construcţiile cu durată de viaţă limitată). În cadrul pavilioanelor expoziţionale, spaţiilor
comerciale şi/sau industriale sunt testate astfel de tehnologii, tocmai pentru durată scurtă de
viaţă ale acestora.

Detaliile prevăzute în proiect nu trebuie inventate, ele trebuie adecvate materialelor şi

trebuie să fie cât mai simple. Pentru a putea produce arhitectură de calitate, este necesară
înţelegerea materialelor şi tehnologiilor (ce anume le-a determinat apariţia, utilizarea) pentru a
le putea folosi în mod adecvat şi chiar refuza în anumite contexte.

Arhitectura de interior

Spa iul interior nu poate fi separat complet de exterior, construcţia generează spaţiile –
nu pot să fac abstracţie de arhitectura de interior în nicio fază. În situaţia în care am clădiri cu
spaţii mari care trebuie compartimentate, subîmpărţite, (birouri, apartamente într-un zgârie nori,
spaţii comerciale într-un mall) trebuie să am în vedere posibilitatea de a genera ambiente
funcţionale, în cadrul spaţiului rezultat ca urmare a configuraţiei iniţiale a clădirii.

Una din soluţiile preferate în arhitectura actuală este utilizarea mai multor coji, plauzibilă
mai ales la clădirile şi spaţiile mari: coaja exterioară îmi dă forma (definiţia spaţiului exterior),
coaja interioară îmi dă spaţiul (definiţia spaţiului interior). ​Între cele 2 coji se află structura relativ
convenţională care nefiind lăsată la vedere poate fi rezolvată în condiţii mai economice.

Arhitectura de exterior

Nu ridică atât de multe probleme, însă nu se pot aştepta solu ii extraordinare de la un

specialist în condiţiile în care spaţiul rezultat în urma construirii este unul rezidual.

51
 10. Rezistența

Preambul
Sistemul de valori al arhitectului are în vedere în primul rând omul (nevoile omului), în
schimb inginerul structurist este preocupat de construcție (nevoile cerute prin normativ). Rolul
inginerului proiectant de structură este în principal de a se ocupa de partea de rezistenţă a
construcţiei.

Alegerea soluțiilor structurale

Structura de zidărie portantă

Avantaje:

- costuri reduse dacă se respectă regulile de configurare (modulare, folosirea la minim a

cantității de beton armat, fundație izolată);
- inerția termică a masei de construcție poate îmbunătăți climatul interior;
- nu necesită forță de muncă cu calificare specială;
- nu necesită precizie foarte mare.

Momentan, având în vedere forţa de muncă existentă pe piaţă, modul de lucru şi

tehnologia existentă, se menţine ca cea mai bună soluţie pentru clădiri de dimensiuni reduse a
căror cerinţe de flexibilitate nu sunt foarte mari.

Dezavantaje:

- limitare pe înălțime;
- inflexibilitate: se impune configurarea și relaționarea spațiului interior - celule structurale.

Zidăria are reguli foarte precise de configurare, având în vedere că nu lucrează bine la
întindere, în zonele seismice, nu se poate construi cu zidărie simplă ci este necesară armarea
în sâmburi. Zidăria cu sâmburi şi centuri (confinată) presupune întărituri de beton armat care
preiau forţele de întindere.

O regulă aproximativă de amplasare a stâlpişorilor: de ambele părţi a golurilor mai mari

de 1,5m2, la o distanţă de maxim 4 m în cadrul zidăriei şi la intersecţia zidurilor portante. E bine
că unii sâmburi să se unească pe verticală, dar nu to i (de exemplu cei care bordează golurile).
Sâmburii apar în urma realizării zidăriei, nu invers; ei doar consolidează.

Acest sistem structural impune costuri mari pentru realizarea planseului: la o suprafa ă
sub 24 m2 grosimea plan eului este de 12 cm, la o suprafa ă suprafa ă sub 36 m2 grosimea
plan eului este de 12-15 cm.

52
 Pentru ca acest sistem să fie eficient din punct de vedere economic se recomandă ca
zidurile portante să se suprapună pe verticală.

Normativul P100 clasifică pereții din zidărie în:

- pereți structurali – preiau încărcarile verticale dar și orizontale din clădire;

- pereți de rigidizare – preiau încărcările orizontale;
- pereți nestructurali;
- pereți de umplutură (la structuri în cadre).

Structura în cadre de beton armat

Avantaje:

- flexibilitate;
- nodurile rigide preiau încărcările seismice, nu este necesară contravântuire
suplimentară;
- inerția termică poate îmbunătăți climatul interior;
- nu presupune precizie foarte mare de punere în operă;
- rezistența la foc;
- poate fi folosită la clădiri înalte.

Dezavantaje:

- cost ridicat (20% în plus față de zidărie) datorită materialelor (mai multă armătură, mai
mult cofraj);
- necesită muncitori calificați;
- stâlpii și grinzile de dimensiuni mari nu pot fi ascunse în elementele de anvelopare și
compartimentare, mai ales la clădiri mici; apar de multe ori dificultăţi în rezolvarea
partiurilor datorită inexistenţei unei corespondenţe între celulele structurale şi celulele
funcţionale;
- sistem de axe relativ rigid.

Structuri metalice

Avantaje:

- viteză mare de execuție;

- prefabricare;
- stâlpi și grinzi de dimensiuni mici;
- golurile grinzilor ajurate pot fi traversate de instalații; se obţine o înălţime netă de nivel
mai mare cu înălţime brută mai mică;
- structură ușoară determină o presiune scăzută la nivelul solului astfel se pot propune
fundații mai mici din beton;
- precizie mare.

53
 Dezavantaje:

- necesită protecție la foc;

- costuri ridicate;
- necesită contravântuiri;
- nu are inerție termică;
- structura usoară presupune tehnologii noi sofisticate pentru elementele de închidere
(ușoare, nu închidere cu zidărie).

Aceste structuri sunt preferate pentru construc ii industriale, săli de concerte mari, clădiri
înalte (cu noduri rigide din b.a.).

Structuri din lemn

Avantaje:

- costul foarte scăzut – în trecut s-a folosit foarte mult deoarece era ieftin și la îndemână;
în prezent costul scăzut rămâne valabil în condițiile în care construcția se face în sistem
clasic (cumpărat/tăiat din pădure, prelucrat minimal, pus in operă) altfel cu tehnologia
actuală are aproximativ preț ca structura din zidărie; poate ridica probleme dacă lemnul
este de slabă calitate sau nu este bine uscat riscând micșorarea duratei de viață a
construcției. Lemnul obținut din procese tehnologice (lemn încleiat) se importă și e foarte
scump. ​Lemnul prelucrat, încleiat ajunge la 600 euro/m​3​, față de 200 euro/m​3 la varianta
clasică;
- structura din lemn poate fi scheletală, analog structurii de metal, preia avantajele și
dezavantajele acesteia (necesită contravantuire pe 2 direcții, grinda este egală cu 1/20
din deschidere) cât și celulară, analog zidăriei portante (pereți îmbinați din elemenete
liniare, vată minerală și placaj OSB; lucrează ca zid portant, modulare: 1.25, în funcție de
OSB);
- material ecologic;
- posibilitatea de prefabricare și montare rapidă;
- ridicare foarte rapidă;
- inerție termică - dacă este folosit ca structură masivă/celulară.

Dezavantaje:

- punerea în operă- nu atât structura, cât sofisticarea zonelor de inchidere; dacă se

greșește la zona de închidere se poate compromite structura de rezistență (de exemplu
lipsa BV la panouri sandwich);
- limitarea pe înălțime;
- dacă este folosit ca structură scheletală nu are inerție termică;
- tehnologia sofisticată necesită mână de lucru specializată.

54
 În România construc iile din lemn nu sunt foarte populare pentru că lemnul în sine e mai
perisabil decât betonul i cărămida.

Structuri mixte

Toate clădirile în care ne desfășurăm activitatea ar trebui să aibă o structură mixtă.

Fiecare tip de structură are avantaje și dezavantaje, deci ar trebui îmbinate pentru a minimiza
dezavantajele.

Avantaje:

- oferă cea mai bună relație funcțională;

- justificate la construcții ample (nu pentru construcții de case);

Dezavantaje:

- îmbinările între diferitele tipuri de materiale, structuri şi rigiditatea lor ridică probleme de
gestionare;
- proiectarea lor, redarea cantităţilor de material şi a dinamicii lor; presupune simulări
dinamice pe calculator, în general la structuri mai mari, care de obicei ajung să fie
reglate vizual, motiv pentru care prin folosirea acestui tip de structură nu se ajunge la
reducerea suficientă a eforturilor şi încărcărilor (inginerii au tendința să
supradimensioneze pentru a se asigura).

Sistemul structural se alege ținând seama de:

- nevoile funcționale;
- posibilitățile clientului;
- posiblitățile de execuție;
- ritmul necesar executiei; uneori se preferă să se investească mai mulți bani pentru a se
executa mai repede rezultând economii în alte părți;

O evaluare corectă se poate face luând în calcul costul global al clădirii (dobânzile la
bancă, costurile de antier); acest cost global trebuie să ia în considerare i amortizarea
investi iei.

Schimbarea sistemului structural într-o fază avansată de proiectare poate duce la un

timp important de reproiectare si chiar la compromitarea soluției.

Tema de colaborare
Pentru a avea o colaborare fructuoasă este foarte importantă comunicarea, este necesar
ca arhitectul să-și argumenteze alegerile și să nu-i lase impresia inginerului de rezistență ca are

55
o gândire arbitrară. Trebuie avut în vedere că avem limbaje diferite și inclusiv sistemul de valori
este diferit.

Arhitectul trebuie să-i dea inginerului o ​temă de colaborare de rezistență ce constă în

planșe/desene preliminare de arhitectură (cu toate datele necesare pentru ca inginerul să-și
calibreze structura). Aceasta diferă complet față de ceea ce primește arhitectul ca tema de
proiectare.

Pentru o bună colaborare inginerii ar trebui abordați cât mai devreme în proiect pentru
a-i coopta și creativitatea eventual. Ideal ar fi să se lucreze în sistem BIM și să existente sedințe
de coordonare.

În general, ​problemele​ care apar în această coordonare sunt legate de grabă:

- la DTAC, se cere doar planul fundațiilor din proiectul de rezistență, lucru speculat de
proiectanti de rezistență, de aceea, uzual, în aceasta fază structura este incomplet
definită/elaborată;
- după DTAC, dacă proiectanții nu iau în calcul că sistemul structural s-ar putea modifica și
deci și fundațiile – problema este că inginerul nu este întotdeauna pregătit să primească
date suplimentare.

Etape​ absolut necesare pentru o coordonare corectă:

- după primirea de către proiectantul de rezistență a temei de colaborare este obligatorie o

discuție preliminară pentru colaborări incipiente; în urma aceastei discuții se dorește
justificarea unor alegeri și însușirea lor de către ambele părți; arhitectul ar trebui să fie
dispus să facă modificări dacă acestea rezultă din necunoștință de cauză sau gândire
greșită, iar proiectantul de rezistență ar trebui să se implice activ în găsirea unei soluții
optime.
- se retrimite tema de rezistență corectată conform discuțiilor;
- ar trebui să mai apară întrebării din partea colaboratorului;
- se stabilesc întâlniri de colaborare/coordonare de câte ori este cazul;
- furnizarea de detalii suplimentare de către arhitect cu o fază înainte preferabil (inginerul
lucrează la fundații, arhitectul la detaliile de suprastructură).

În cazul unui proiect de dimensiuni mai mici, în cadrul căruia unui inginer i-ar trebui
doar câteva zile de lucru pentru a rezolva soluția, nu sunt necesare discuții pe tot parcursul
elaborării soluției cu acesta, doar după.

Dacă proiectul este de dimensiuni mari şi nu apar întrebări din partea colaboratorului pe
parcursul elaborării proiectului de structură, aceasta poate fi din următoarele motive:

- are probleme la obţinerea rezultatului dorit;

- nu are timp de discuţii;
- crede că e foarte bun.

56
 În toate aceste cazuri vor rezulta probleme în cadrul proiectului. Aceste probleme ar
trebui rezolvate înainte de a se pune în operă, iar în cazul în care nu se mai pot rezolva, ar
trebui făcute sesizări/contestaţii. Trebuie avut în vedere că execuţia se începe după proiectul de
rezistenţă.

Ca arhitect este foarte important să cunoști cele mai dificile părți ale proiectului și să i le
trimiti inginerului cu detalii. Detaliile mai importante trebuie gandite foarte bine înainte să fie
trimise inginerului.

Sunt importante:

- detaliul de travee, care trebuie trimis și la proiectul de rezistență; arhitectul trebuie să

atragă atenția asupra felului în care termoizolează casa, eventuale punți termice;
- specificațiile și finisajele – sunt importante pentru determinarea încărcărilor şi mai ales
pentru înţelegerea proiectului (pot apărea punţi termice în urma proiectului de structură,
dacă arhitectul nu înţelege sau nu propune construcţia ca întreg), exemplu: continuarea
plăcii din interior către exterior.

Proiectul tehnic de rezistență primit de la inginerul de rezistență trebuie să fie

conform normelor tehnice în vigoare (verificat de verificator) și să conțină:

- piese scrise:

- memoriu tehnic;
- program de control al proiectantului la fazele determinante de execuție
(când va face inginerul vizită pe șantier);
- antemasuratorile – cantități de materiale și lucrări, extrase de armătura
-​ centralizarea extraselor de armatură (după ele se comandă armătura).

- piese desenate (dacă este cazul pentru fiecare corp de clădire în parte):

- plan de săpătură și fundații 1:50;

- detaliile de fundații;
- planurile 1:50 armare, cofraje și extrase de armături pentru toate
planșeele din beton armat;
- planurile cofraj, armare și detalii în secțiunile caracteristice plus extrase
de armatură pentru centuri, grinzi, sâmburi din beton armat;
- detalii de armare zidărie (dacă este cazul);
- plan minim 1:50 pentru planșeele de lemn (dacă este cazul);
- plan 1:50 și detalii șarpantă (dacă este cazul);
- orice alte detalii care sunt necesare întelegerii proiectului;
- descrierea soluțiilor constructive recomandate (se scriu pe planșele
principale de șantier);

57
 - descrierea ordinii tehnologice și de montaj (se scriu pe planșele
principale de șantier);
- recomandări privind transportul, depozitarea și montarea (se scriu pe
planșele principale de șantier independent de caietul de sarcini);

Proiectele şi documentaţiile tehnice în fazele PTh/PAC şi pentru obţinerea

avizelor/acordurilor vor fi însoţite de referatul de verificare al proiectului tehnic de rezisten ă care
specifică în ce mod s-au respectat cerin ele din normativ (problema: inginerii vor anumi i
verificatori).

58
 11. Instalațiile electrice ca specialitate

Preambul
La fel ca pe proiectantul structural, pe inginerul electrician îl pot integra în procesul
creativ. Este de prefeat ca inginerul electrician să fie implicat din faza de concepție a clădirii,
prin expunerea pretențiilor clientului, astfel ca acesta să conștientizeze importanța deosebită a
acestei lucrări.

Instalațiile electrice se pot prelua uzual în grosimi de finisaje. Tubulatura de distribuție în

România înseamnă de obicei tuburi rigide sau flexibile cu diametrul de 18 mm (uzual 3 fire de
curenți tari).

Instalațiile electrice:

● Curenți de forță – curent trifazat 380, nu se prea găsesc la locuirea indivduală, sunt
uzual pentru echipamente
● Curenți tari – curent 220 – iluminat și prize, se evaluează la mp construit
● Curenți slabi – curent 24 – zone de iluminat în subsol, telefon, internet, televiziune, etc.
se evaluează la mp construit
● Instalația de paratrăsnet – evaluat la mp construit

Despre branșament:

● Trebuie să fie pe limita de proprietate ​(mai demult pe fa adă) – ca să aibă acces

compania de distribuție să poată debranșa unitatea respectivă dacă este nevoie.
● Există varianta aeriană (cu stâlpi) sau îngropată (e mai costisitoare)
● Tabloul electric, în clădirile mari cu mulți consumatori, în afara tabloului electric general
mai apar tablouri pe nivel sau pe unități funcționale – partea proastă este că firele care
leagă Tab Electric General și Tab Eelectric pe Nivel sunt foarte groase și trebuie ghene
de distribuție

Despre distribuție:

● Verticală – se rezolvă ușor prin șlițuri în pereți

○ Prin pereți de compartimentare
○ ​Prin mobilier – uzual în administrații
● Orizontală
○ Tub înainte de turnarea planșeului

59
 ○ Tub în șapă care merge punctual prin grosimea planșeului – probleme dacă
tubulatura este prea mare sau proprietari diferiți
○ Tub în dala flotantă
○ Distribuție în tavanul fals cu pat de cabluri și distribuția vine de jos în sus ​(mai
mult teoretică decât practic realizată)
○ Pardoseala supraînălțată – din cauza costurilor se folosește doar la clădiri de
birouri

Tema de colaborare
Tema de colaborare cu inginerul electrician, trebuie să conțină neapărat mobilarea ca să
să știe unde să pună corpurile electrice. Dacă mă aștept la ceva mai special decât mobilarea
electrică standard, să îi menționez. Pot pune chiar eu corpurile de iluminat sau prizele la o
înălțime personalizată.

Trebuie să primească de la noi planul final mobilat (Cu variante de mobilare). Ceea ce
trebuie să-i dăm noi :

● Numărul, poziția și înălțimile prizelor (ar trebui să consultăm normativul să vedem dacă
poziția propusă de noi este posibilă)
● Dacă se poate, poziția deuzelor
● Numărul, poziția și înălțimile întrerupătoarelor – în 99% din cazuri ar trebui să le pună
inginerul. În cazuri mai speciale le punem noi unde credem că ar trebui să fie, dar în 1%
din cazuri o să fie nevoie de o poziționare specială, iar pentru aceasta ar trebui colaborat
cu inginerul instalator la o astfel de soluție.
● Poziția corpurilor de iluminat, tipul acestora
○ În tavan
○ Aplice
○ Pe pereți și înaltimile acestora

Inginerul proiectant de instalații electrice poate să rezolve toate problemele legate de

funcționarea optimă a instalatiei electrice. Ca arhitect nu se poate să îl înlocuim. Dar arhitectul
știe mai bine necesitățile functionale d.p.d.v. arhitectural nu și pe cele tehnice.

Pe partea de iluminat, arhitectul este cel care stabileste atmosfera spațiilor dpdv al
iluminării. Pentru a obține iluminarea minimă necesară trebuie să ne uităm pe normativ. Dacă
vrem noi o atmosferă aparte, trebuie să specificăm, în schimp pentru o zonă funcțională
normată, inginerul va lua luxii din normativ.

Dacă lucrurile sunt mai complexe, va trebui desenat și un plan tavan

-​ ​Iluminat
-​ ​Ventilare
-​ ​Senzori de fum etc.

60
 Un iluminat corect indiferent de ambient presupune :
❏ iluminatul general trebuie să asigure minimul cerut în normativ pentru funcțiunea
respectivă, obținut prin lumină directă, sau directă dar filtrată, sau indirectă, ori o
combinație a acestora
❏ iluminat local pt o anumită zonă funcțională
❏ iluminat de atmosferă = punerea în valoare a spațiului prin iluminare

Lumina indirectă are contraste mult mai slabe, dar poate fi avantajoasă din foarte multe
puncte de vedere, numai că necesită o putere mult mai mare pentru a da o iluminare uniformă
la nivelul pardoselii la fel de intensă ca la iluminarea directă.

Proiectul de instalații electrice este proiectul ceea ce primim noi (arh) de la ingineri.
Acest proiect pe care îl primim ar trebui să conțină :

❖ Soluționarea rețelei electrice pentru construcția și incinta respectivă până la controlul de

branșament (de la branșament în afara parcelei este treaba furnizorului)
❖ Piese scrise, memoriu tehnic, antemăsurători (cantități de materiale și utilaje), caiet de
sarcini
❖ Piesele desenate scara 1:50, planuri ale tuturor nivelurilor cu cote de pozare (obligatoriu)
pentru distribuție, cotele de amplasare ale prizelor, întrerupătoarelor și corpurilor de
iluminat

Inginerii nu au obiceiul să dea planurile la scară, ei dau mai de grabă fit-to-page, de

aceea cotele sunt esen iale, deoarece ei dau ni te planuri mai mult schematice.

Un proiect de instala ii electirce are un cost (~150-200 euro) derizoriu, fa ă de întreaga

proiectare. De fapt muncitorii pot să facă ei toate instala iile fără proiect, dar pe termen lung va
avea un efect dezastruos. Aceasta pentru că doar me terul care le-a montat va tii pe unde trec
intala iile i când se dore te repara ia uneia din instala ii, nu se va ti pe unde sunt.

Dacă apelam la un inginer de instalații electrice, rețeaua poate suferi modificări, reparații
și/sau upgrade-uri.

61
 12. Instalațiile sanitare ca specialitate

Preambul
Ce generează probleme? Pe noi ne deranjează țevile care merg prin ghene.

Problemele cele mai mari sunt legate de

rețeaua de canalizare: țevile au nevoie de un
gabarit mare și de o anumită înclinație. Pe ce
principiu funcționeaza? Principiul gravitației =>
țevile au nevoie de un gabarit + înclinație destul
de mare și au distanțe/ lungimi limitate.

La rețeaua de canalizare există un punct

cel mai de jos (canalizarea orașului) și toate
celelalte puncte trebuie să fie deasupra acesteia.
Pentru o situație în care nu se poate ca rețeaua
clădirii să fie deasupra celei de canalizare există
varianta cu clapete de refulație). Pentru ca
mirosurile să nu urce, se folosește un sifon = un
cot de țeavă care coboară puțin și urcă la loc =
garda de apă sau dop de apă. Pe lângă metoda
cu sifon, mai există și alte soluții.

Țevile principale de scurgere au

diametrul de 110 mm. Tot ce-i orizontal n-are
voie să aibă altă pantă înafară de 1% (prea mare
= se duce doar lichidul, prea mic = nu se mai
duce nimic). Tot ce-i orizontal – la toaletă
diametrul 110 mm ​(solu ia celor de la Ghebelit
are 90 mm), iar scurgerile de la vană și lavoir
sunt de 42 mm.

La o toaletă veche, înalțimea tălpii (până

la partea de sus a nivelului apei) înălțimea era
17-18 cm, cele noi în consola au 20-21 cm.
Înălțimea din partea de jos a scurgerii de la
toaletă până la planșeu este de ~14,5-15 cm, iar
cu o pantă de 1% => distanța maximă este de
1,5 m (până la îmbinarea pe verticală). Ca să mărim distanța maximă de 1.5 m putem băga
îmbinarea țevii de la toaletă, cu țeava verticală în straturile pardoselii (șapă, sau Dală Flotantă),
care uzual are grosimea de 16-17 cm, putem ajunge chiar la distanța în plan maxime de 3,0 m.

62
 Cu toate straturile și prelungirile în plan, ORICE obiect sanitar nu are voie să fie la o
distanță mai mare de 5 m, din cauza felului în care funcționează întreaga rețea de scrugere (pe
bază de gravitație și clapete de aerisire). Desigur, există și alte tehnologii care rezolvă această
problemă.

La casele moderne nu e adminisibil să se vadă niciun element de distribuție a instalației.

Inginerii dau ca un exemplu pentru a lăsa instala iile la vedere, Centrul Pompidou, unde de fapt
conceptul a fost altul: scoaterea instal iilor pe dos, dar nu se văd în spa iile interioare
(expozi ionale) care contează, ci se văd acolo unde nu contează, dar din moment ce sunt
vizibile, ele trebuie tratate, îmbrăcate, colorate, intre inute etc. Între inerea aceasta costă la fel
de mult ca instala ia în sine. Numai o instala ie fiabilă trebuie ascunsă, altfel dacă s-ar strica sau
s-ar înfunda ar trebui distrus finisajul care îl acoperă.

Principii de proiectare
Principii care trebuie avute în vedere atunci
când proiectăm modelul arhitectural:

❖ Trasee cât mai scurte în raport cu logica

spațială pentru a îngloba instalațiile în
elementele care definesc spațiul (elemnte
de compartimentare), ca să NU facem măști
dup-aia.
❖ Posibilitățile tehnologiilor și materialelor
utilizate în raport cu modul de îmbinare și a
realizării nodurilor. ​Pe antier, garan ia materialelor o dau producătorii, iar garan ia
îmbinărilor o dă executantul, de aceea îmbinările/nodurile nu ar trebui înglobate în zone
cu beton (excep ie fac re elele de canalizare deoarece nu sunt sub presiune). În zona de
îmbinare evile au riscul de a se înfunda, a adar ar trebui lăsată posibilitatea interven iei
pentru a le cură a, adică câte o “gură de acces” de unde să am acces intermediar. De
exemplu T-uri de îmbinare a evilor cu capace (trebuie să ină cont inginerul proiectant

63
 de instala ii, dar dacă noi dăm ni te spa ii care nu pot fi solu ionate ... ori reproiectăm ori
pe antier o să apară elemente în plus ca să rezolve problema generată de arh).
❖ Necesitatea intervenției, posibile zone intermediare unde se poate interveni pentru
curățare, întreținere sau desfundare
❖ Instalația de canalizare este cea care impune țevile de distribuție și deci ghenele prin
cladire, deoarece au gabaritul cel mai mare și pentru faptul că tehnologia de funcționare
este dinamica fluidelor
❖ Dimensiunile unei ghene sunt date de țevile care le
cuprind ȘI de posibilitatea de intervenire – min 25 x 15
(golul de trecere prin planșeu) dar, de obicei la dimensiuni
mai mici nu se poate lucra corect, nu este destul loc să fie
montate (meșterul nu are loc să bage mâna). Ca o
excepție, se mai pot face câte o ghenă așa minimală dar
numai în cazuri absolut speciale, nu poate deveni un
laitmotiv personal)
❖ Pantele de 1%, unghiurile de la îmbinări >90 grade
❖ Se caută reducerea la min a schimbărilor de direcție (care
reprezintă riscuri de probleme)

Colectarea țevilor de canalizare se face în

subsoluri tehnice (ideal pentru a face foarte
ușor intervenții). Sau se mai poate opta pentru
canale tehnice parțiale.

Normativul prevede ca țevile verticale

principale de colectare să fie racordate spre
exteriorul casei pe drumul cel mai scurt și apoi
să mergi cu ea până la canalizare (chiar dacă
canalul e în partea cealaltă a clădirii). Oriunde
este o schimbare de direcție trebuie un cămin
tehnic (capace de canal).

Ceea ce ne deranjează aici (probleme care cel mai des afectează amenajarea
exterioară):
-​ ​ apacele de canal
C
-​ ​Distanțele
-​ ​Trasee lungi de țevi

La hoteluri, coelctarea se face în tavanul de la subsol. În interiorul clădirii, coloanele de

canalizare se numesc puncte ude. Acestea ar trebui grupate, nu din considerente economice, ci
din considerente date de flexibilitatea func ională a spa iilor.

64
 Toaleta determină de obicei poziția ghenelor. Toaletele cu scurgere verticală impun ca
țevile sa meargă la etajul inferior în partea tavanului (deci scurgerea se face cu un nivel mai jos
și deci ridică probleme de gestionarea proprietății).

Legăturile pe orizontală sunt cele care pun de cele mai multe ori probleme.

La noi se cere un sifon de pardoseală. Sifonul de pardoseală ridică probleme de pante

date către acesta deoarece gresia nu se poate pune pe suprafețe riglate, ci doar pe suprafețe
perfect plane. Sifonul de pardoseală este necesar doar în spații care o cer în mod expres.

Tubulatura de 42 mm poate fi ușor înglobată în șapă. Trebuie avut grijă la suprapunerea

cu distribuția agentului termic la un radiator.

Decupajul în peretele de zidărie era posibilă numai atunci cănd grosimea lor era dată de
cerințe structurale. Astăzi pereții sunt dimensionați la minimul necesar, ceea ce înseamnă că un
decupaj pentru tubulaturi nu se poate ​(într-o grosime de 12,5 dacă mai decupăm 3 cm
compromitem stabilitatea peretelui, în elemente de compartimentare din cărămidă, decupajul
l-ar slăbi prea mult).

Rețeaua de distribuție apă caldă, apă rece funcționează la presiune mult mai mare decât
distribuția agentului termic.

Branșamentul = un ultim cămin de unde te legi la rețeaua urbană. La o singură

proprietate ai drept la un singur cămin de branșament. Dacă există apă meteorică/ pluvială care
trebuie scursă prin canalizare, vom avea 2 cămine de branșament diferite (sistem divizor). Pe
lângă canalizare, pot avea cămin de branșament de apă caldă, apă rece (dacă vine de la o
rețea de termoficare).

Trebuie respectată întotdeauna adâncimea de înghet, din studiul geo. Toate țevile
trebuie să vină sub această adâncime de înghet, chiar dacă sunt izolate, chiar dacă nu.

O bucătărie poate fi mobilată foarte divers dar nu există loc de fantezie în fluxul
tehnologic de preparare a mâncării. Este obligatorie asigurarea pieselor necesare şi
amplasarea lor într-o relaţie funcţională corectă (regula triunghiului). Frontul minim de lucru la

bucătărie este de 3 m:

65
 Tema de colaborare

Tema de colaborare pentru inginerul de instalații sanitare cuprinde :

-​ ​Planul cu amplasarea tuturor obiectelor sanitare + sifoane dacă le avem

-​ ​Poziția golurilor

-​ ​Rețeaua de distribuție orizontală

-​ ​Plan terasă cu scurgerile

-​ ​Schița pe unde ne imaginăm că ne legăm apa caldă, apa rece, canalizarea

După ce primim de la inginer planurile, le verificăm să vedem dacă estetic și formal se

potrivesc cu conceptul nostru arhitectural.

Canalizarea, apa caldă, apa rece sunt foarte ușor de făcut, de aceea la proiecte mici nu
se mai face proiectul de instalații, desigur cu riscurile de rigoare. Dar acolo unde este necesar
proiectul de instalații, de cele mai multe ori, problemele apar din cauza arhitectului, deoarece nu
a tinut cont anumite principii.

Nu este potrivit să acceptăm instala iile puse oricum i apoi noi le mascăm cumva, ci din
start ar trebui gândite să facă parte din proiect, să se integreze.

Când nu avem cunoștințele necesare să nu ezităm să apelăm la un colaborator.

Proiectul de instalații sanitare:

-​ ​Planuri la scară + TOATE cotele de pozare ( ​ să insistăm ca ei să facă asta)
-​ ​Antemăsurători

-​ ​Etc. (analog cu proiectul de instalatii electrice)

-​ ​Caiete de sarcini

66
 13. Instalațiile de încalzire ca specialitate

Preambul
Prima instalație de încalzire cunoscută de om este focul făcut în mijlocul încaperii. A
doua a fost ​șemineul​, care nu este un element pur estetic ci el are o configurație și niște reguli
tehnice de execuție. Cu alte cuvinte, pentru consturirea unui șemineu va fi necesară o
documentare detaliată în această privință.

Un tiraj bun este prima premiză pentru un șemineu bun.

Tirajul bun se referă la existența puterii de absorbție care să
scoata fumul din încapere. Este nevoie de o înălțime de minim 4m
pentru a asigura tirajul. Din cauza convecției, există niște curenți
reci care coboară în șemineu, iar pentru a evita acest dezavantaj
se face o cameră de linșitire, fără de care, acești curenți ar scoate
fumul înapoi în încăpere. De aceea la șeminee cel mai important
lucru este asigurarea tirajului.

Pentru un aport bun de căldură este bine să fie câteva

elemente cu inerție termică mare și să funcționeze ca
reflectorizante în așa fel încât să ajute la transmiterea radiației
căldurii.

Secțiunea coșului la șemineu este de

cam 20 x 20 cm. Desen Șemineul
trebuie poziționat în plan,
perpendicular pe curenții de aer care
s-ar face între geam și ușa.

Marele dezavantaj este că are un

randament foarte mic de 20%, astfel
s-a trecut la un dispozitiv mai eficient:
soba. Pentru un ​randament mai bun,
de 40-60% se închide camera de
ardere complet (e mai eficient,) și în
același timp se micșorează coșul (12,5
cm x 12,5 cm).

Pentru a crește randamentul și mai

mult, se poate face astfel încat fumul
fierbinte să nu fie evacuat prea repede.
Astfel, o soluție este introducerea unei
serpentine pe traseul de evacuare a

67
fumului. Prin prelungirea căii de evacuare a fumului se transferă o cantitate mult mai mare de
căldură de la gazul fierbinte la pereții sobei. Acești pereți pentru a îngloba o cantitate cât mai
mare de căldură, au nevoie de o inerție termică mare. Unul din materialele cu inerție termică
mare este cărămida de teracotă. De aici și denumirea de s ​ obă de teracotă​.

Soba de teracotă are șicane a coșului și astfel se

încălzesc cahlele (elementele de teracotă care o compun).
În principiu pt dimensionarea unei sobe, se ia un rănd de
cahlă pt 1 metru cub de aer din cameră. Uzual aceste
sobe au cam 7-8 rânduri de cahle.

În conrast cu șemineele care se folosesc rar (mai

mult sunt estetice decât funcționale), sobele se folosesc
aproape permanent pe timp de iarnă. De accea la sobă sub
focar există și un ​cenușar pentru depozitarea temporară a
cenușii.

Coșurile de fum reprezintă unul dintre cele mai

importante elemente la instalația de încalzire cu sobe. Ne
mai având încălzire cu sobe, astăzi, nu se mai fac coșuri de
fum (uzual) dar principiile se aplică pentru coșurile de
ventilație. Acestea se făceau câte unul pe fiecare nivel și
rezulta un ​mănunchi de coșuri​. Mai există și varianta cu coș
colector. Ca să funcționeze coșul colector, trebuie să existe
șicanări pentru ca fumul de la cei de jos să ajungă în camera
celor de sus.

Sistemul de încalzire cel mai răspândit astăzi este sistemul centralizat, care oferă confort
maxim în parametrii relativ economici. Ce înseamnă de fapt încalzire centrală? Se dă foc la
combustibil într-un singur loc și de acolo se distribuie căldura peste tot, folosind un agent termic
(cel mai des agent folosit este apa).

68
 Încălzirea centrală poate fi :

❖ Cu ​centrală individual​ă, sau centrala pe fiecare funcțiune separată (la clădirile

colective, centrala de apartament). Avantajul său este că permite ca fiecare proprietar să
o folosească cum dorește (reglaj după necesități). Dar avantajul care atrag proprietearii
către o astfel de soluție este calculul exact al consumului. Principalul dezavantaj este că
are un consum mult mai mare decât o centrală care încălzește mai multe unități
funcționale. Alte dezavatanje: face zogomot, deci are nevoie de un spațiu al ei și de cele
mai multe ori există un coș de eșapament care poate strica aspectul fațadei.
❖ Centrala pe întreaga clădire se folosește de obicei în tările dezvoltate. Principalul
avantaj este randamentul mult mai bun, apoi o singură încăpere tehnică pe toata
clădirea, În plus sistemul de distribuție este mai ieftin decat pentu o centrală în fiecare
apartament. Singurul dezavantaj: trebuie să existe un consens între cei care o folosesc
(la alte clădiri în afară de cele colective nu reprezintă o problemă).

Care sunt solu iile pentru a contoriza individual ? În general la clădirile mari unde nu
există mai mul i proprietari se plăte te pau al la mp. La apartamente mai există varianta cu
repartitoare (sunt ni te mecanisme montate pe radiatoare, ele citesc nu un consum, ci o
cantitate de radia ie termică, i astfel se face o evaluare procentuală a consumului. Evident,
acestea func ionează doar dacă toată lumea este de bună-credin ă; sistemul nu func ionează
deloc în România, în tările dezvoltate cultural acest sistem func ionează perfect.

❖ Centrala de cartier are un randament extraordinar de bun și poate fi cuplată cu

elemente de termoficare care folosesc energie reziduală. Această variantă nu a avut
succes în România, deși s-a pus în operă în timpul comunismului, dar execuția este de
slabă calitate, marele dezavantaj la noi în țară este randamentul dezastruos al rețelei de
distribuție. Un alt dezavantaj este că are o inerție foarte mare.

Tipurile de centrale în funcție de combustibil :

● Centrala termică cu gaz este de fapt o sobă mult mai

mare. Dimensiunea minimă a încaperii pentru centrala
termică cu gaz de cladire este de 18 metri cubi pentru a
exista suficient volum de aer ca să mențină arderea
continuă, plus o priză de aer. De asemenea, în urma
arderii gazele rezultate trebuie să fie evacuate pe un coș
de fum. Ușa trebuie dimensionată pentru a putea
introduce și scoate utilaje. Trebuie și o fereastră a cărei
suprafața să fie min 5% din volum.

69
 Acolo unde nu există legarea la rețeaua de gaz se poate instala o centrală cu gaz, dar
alimentarea cu combustibil se va face de la o butelie. în cazul în care se dorește folosirea unei
butelii, capacitatea acesteia va fi mult mai mare (decât cea obișnuită de aragaz).

● Centrala termică pe motorină are nevoie de un rezervor care poate sta și în clădire sau
sub clădire.
● Centrala pe lemne​, are nevoie de un depozit de lemne.
● Centrala termică pe peleți​, care are nevoie de un “buncăr” care alimentează centrala
prin cădere liberă și melci și distribuție.
● Există și ​centrale electrice de încălzire​. Problema cea mai mare sunt costurile ridicate
pentru curentul electric. Aceasta nu numai ca și preț de piață, ci și din cauză că la noi în
România singura sursă pentru producerea curentului electric, sunt combustibilii fosili,
care au un randament foarte scăzut. Pentru 1kW de energie electrică se ard 5kW de
energie calorică.
● Pompa de caldură consumă energie electrică. Serpentinele țevilor la pompa de caldură
sunt cele care realizează transferul de caldură (dintre agentul termic și temperatura
constantă a pământului la o anumită adâncime). Acolo unde acestea sunt în contact cu
un agent de mediu se numesc vaporizator, iar acolo unde este în contact cu agentul
termic se numește condensator.

Pompa de căldură se mai numește și

compresor, și mai există un ventil de
expansiune. Prin vaporizator trece un agent
termic rece, freon uzual (pentru că își schimbă
forma din lichid în gaz la o temepratură relativ
scăzută), apoi agentul termic încălzit trece prin
compresor (singura componentă care
consumă energie electrică). Prin compresor
vaporii sunt pompați și se transformă înapoi în
lichid, apoi în ventilul de expansiune acesta
expandează și eliberează cantitatea de căldură
înglobată. Randamentul pompei de căldură
este de este între 3,5 și 5,5.

Agentul termic încalzit de o pompă de căldură

(60 grade) nu va ajunge la aceiași temperatură ca cel încalzit de o centrala termică (90 grade).
Deci pompa de căldură are nevoie de o suprafață radiantă mult mai mare.

70
 Corpuri de încălzire
Radiatoarele obișnuite încălzesc prin
convecție statică (adică încălzesc aerul și îl pune în
mișcare). Avantajul radiatoarelor față de celelalte
corpuri de încălzire este prețul relativ scăzut.
Pentru buna funcționare bine a radiatoarelor,
trebuie amplasate sub fereastră.

Pardoseaua încălzită funcționează prin

radiație. Principalul avantaj este cel estetic (nu
există corpuri de încălzire la vedere). La
suprafețele vitrate mari, încălzirea în pardoseală
nu este suficientă, ci trebuie compensat cu
convectoare de pardoseală sau ventilo-convector
în tavan (acesta are și un ventilator care mișcă aerul). Pardoseala radiantă funcționează la
temperaturi sub 30°C. Marele dezavantaj este costul relativ mare (dar în scădere în ultima
perioadă). Al doilea dezavantaj este să nu sunt suficient pentru suprafețele vitrate. Alt
dezavantaj este că are și o inerție relativ mare. Zvonul că ridică praful de pe jos este fals
deoarece particulele de praf nu sunt mai ușoare decât particulele de aer, maxim se poate spune
că se așează mai greu praful pe pardoseaua încălzită.

Din cauza raporturilor de cost, în locuințe, de obicei încălzirea în pardoseală se folosește

la zonele de zi, iar radiatoarele și convectoarele se folosesc în zonele de noapte. La alte
funcțiuni, de exemplu la o clădire sacră, unde există înălțimi mari și ar înseamna o irosire
incredibilă de energie, se preferă încalzirea în pardoseală care încălzeste exact spațiul în care
stau oamenii.

Încălzirea în tavan are un randament slab, deoarece aerul cald se ridică, nu coboară la
nivelul la care este nevoie. De aceea este nevoie de mecanisme care să pună aerul în mișcare.
Există și soluții de încălzire prin radiație infrarosu în care există fie tuburi în care se arde gaz, fie
agent termic la o temperatură foarte mare (250-300 grade). Încălzirea în tavan se folosește în

71
spații expoziționale foarte înalte și în hale de producție, unde temperatura este foarte redusă (nu
sunt motive să se încălzescă volume foarte mari), ci să asigur confortul termic al muncitorilor,
asigurată local. Există radiație de înaltă sau joasă intensitate. Se folosește la spații cu înălțime
mai mare de 6 m.

Există în prezent o soluție pe

piață cu ​panouri radiante electrice​.
Dacă are un concum de 600kW, nu va
încălzi cât un radiator de 2kW. Este
foarte elegant, este foarte ușor de folosit,
dar randamentul este foarte mic. Acesta
dă înapoi căldură câtă energie electrică
consumă. Sunt înca FOARTE scumpe.

Sisteme de distribuție
Cea mai simplă variantă sunt țevile lăsate la vedere. La sistemul de încălzire, sistemul
de distribuție este foarte important și aceasta dă randamentul întregului sistem (din această
cauză nici nu funcționează rețeaua de termoficare de pe vremea comunismului, pentru că prin
porțiunile neizolate, randamentul țevilor de transport scade enorm).

Vechiile sisteme de distribuție, astăzi nu se mai folosesc, dar

în cazul reabilitării unei clădiri vechi s-ar putea găsi un
asemenea sistem. Cazanul trebuia să stea în cel mai jos
punct al clădirii, la subsol. Radiatorul trebuia să stea
deasupra cazanului, deci puteau fi încălzite doar camerele
care erau peste subsol. Aceasta pentru că nu se foloseau
pompe și agentul termic se distribuia la corpurile radiante
(calorifere) pe principiile termodinamicii. Din această cauză
gabaritele sistemului de distribuție erau foarte mari (mai mari
decat cele de la scurgere). Apoi s-a introdus sistemul cu
pompe și au scăzut gabaritele țevilor, dar a crescut
presiunea, și în același timp a crescut și viteza agentului
termic.

Tipurile de rețele de distribuție :

❖ Rețeaua inelară de distribuție, cu o centrală termică și

un inel principal de la care se ramifică pentru fiecare
consumator. Aceasta ridică probleme la distribuția pe
verticală, și pun probleme d.p.d.v. estetic.

72
 ❖ Rețeaua liniară ramificată are dezavantajul că radiatoarele care sunt mai aproape de
centrală au o temperatură ridicată, iar radiatoarele de la capătul rețelei au un randament
foarte scăzut. Pentru a ameliora acesta dezvantaj au se pot
instala vane/robineți de control.

Astazi se folosește un sistem cu distribuție orizontală pe

fiecare nivel. Centrala termică se poziționează sus sau jos
în clădire, care leagă pe verticală mai multe distribuitoare de
nivel (distribuitoare pe orizontală) la fiecare consumator. De
la robineții de nivel, pleacă rețele de distribuție pentru
radiatoare sau corpuri de încălzire care de obicei se
îngroapă în finisaje (rețelele) și este de preferat să fie dintr-o
singură bucată (țevile ascunse în șapă). Îngoparea țevilor
presupune țevi flexibile din cupru sau materiale compozite
(nu sunt la fel de fiabile, dar sunt mult, mult mai ieftine).

Tema de colaborare
Trebuie să se pornească de la o soluție plauzibilă, partiul de arhitectură să fie relativ
gata, deoarece inginerul instalator trebuie să știe cat de bine izolat termic sunt spațiile și chiar și
cantitatea de radiație solară cade în camerele respective.

Ar trebui să se deseneze unde arhitectul dorește corpurile de încalzire și unde să fie

sistemul de distribuție, deoarece pot apărea probleme foarte serioase și arhitectul ar trebui să
controleze calitatea proiectului pe cât posibil. Pentru a avea o colaborare fructuoasă este
necesară să existe o comunicare, un dialog, cât mai devreme, chiar înainte de tema de
colaborare și să se stabilească câteva soluții de principiu.

PT al instalației termice ar trebui să cuprindă soluțiile întregii incinte până la centrala

principală sau controlul de branșament.

Să cerem de la inginer grosimi de evi i să

verificăm în 3D să nu se suprapună/ intersecteze
traseele de evi. Iar pe antier se recomandă să se
facă teste de presiune înainte să se toarne apa.
Deoarece repara iile pentru o eavă îndoită (care va
avea o presiune mică) presupune spargerea apei i
înlocuirea completă a evii respective.

73
 Ce ar trebui să primim de la colaborator:

● Piese scrise
○ Memoriu tehnic
○ ​Antemăsurători, liste cantități si utilaje
○ Caiete de sarcini

● Piese desenate
○ Planuri la 1:50 pentru toate nivelurile
Cotele de pozare
Cotele de amplasare
Desenarea corectă a traseelor
Schema a instalațiilor

74
 14. Instalații de ventilație ca specialitate

Preambul
Necesarul de aer proaspăt diferă de la funcțiune la
alta. În locuințe este necesar un schimb de aer de 2,5
schimburi pe oră. La săli aglomerate sau reustaurante
trebuie să se asigure 5-6 schimburi de aer pe oră. La
bucătării sau funcțiuni speciale se poate ajunge până la
25-40 schimburi de aer/oră.

În clădirile vechi, ventilație se făceau prin anvelopa

clădirii care era permeabilă la aer, tinând cont de
neetanșeitățile clădirii. În normativele vechi de instalații se
lua în considerare la ventilare, toate neetanșeitățile
anvelopei, acestea erau suficiente pentru ventilare. La
cladirile moderne avem atât o barieră de vapori (pereții), cât și tâmpării cu nenumarate garnituri
care au principalul scop de a izola termic și implicit etanșează, deci clădirile noi nu mai au un
schimb de aer natural permanent.

Cea mai mare pierdere de căldura la o cladire veche se făcea prin aceste neetanșeități,
mai mult decât prin elementele de construcție. Astfel cea mai rapidă metodă de a restaura
termic o astfel de clădire este schimbarea tâmplariilor, apoi apar alte consecințe care trebuie
luate în considerare, se schimbă felul în care funcționează clădirea.

La clădirile prefabricate, izolate termic, locatarii au un discomfort deoarece se

condensază apa pe tocul de la geamuri, ceea ce exprimă că există o problemă de ventilație.
Uzual, ventilația naturală este benefică, exceptând cazurile în care parametrii de ventilație și
umiditate trebuie foarte strict controlate (săli de operații, linii de producție IT etc.)

Alegerea soluților de ventilare

Ca să se ventileze corect un spațiu ar trebui ca adâncimea unei camere să fie 2,5 x
înălțimea. Astfel o clădire de locuit cu dublu tract au aproximativ 11-13 m lățime. La coșurile de
ventilație avem aceleași soluții ca la coșurile de fum: canal colector sau canal pe etaj. O gură de
ventilare ar trebui să aibă min 15x15 cm.

75
 Ventilația se poate face prin :
- Fațadă – dacă se respectă L<=2,5h
- Transversală – cerută obligatoriu prin coșuri de
ventilație

Apartament 100 mp x 2,6 m (h) => 260 mcubi =>

260mc x 2,5 = 650 mc/ora x 12 h (câte ore de folosire pe zi) =
7800 mc/zi. Iar dacă 1 mc aer = 1,3 kg => într-o zi trebuie
ventilate 10 140 kg aer. Dacă nu se poate introduce aer
proaspăt, atunci se poate opta pentru o variantă în care aerul
este filtrat.

Pentru 7800 mc/zi trebuie o tubulatură serioasă ca și

gabarit. Aceasta influențează arhitectura și e foarte greu să
adaugi o instalație de ventilatie într-o clădire care nu a fost
gândită să integreze o astfel de tubulatură. Trebuie ca prin
ventilația artificială să punem în mișcare tot aerul din încapere.

Ventilarea poate fi :

- Longitudinal
- Trasnversal este mai benefic, deoarece se poate
“spăla” întreaga încăpere, aerul se poate mișca cu o viteză mai
mică (o viteză de circulare a aerului mare deranjează).
Dezavantajul este că sunt mai multe grile de introducere.
Desigur că această soluție presupune tavan fals, în spatele
căruia se ramifică tubulatura.

Sunt mai economice d.p.d.v. al punerii în mișcare a

aerului, tubulaturile, de exemplu pentru săli aglomerate.
Varianta de mișcare a aerului în întreg tavanul fals se folosește
la spațiile mai “dichisite” (restaurant, hotel etc.) – au viteza de
circulație a aerului mai mică, și în consecință un confort mai
mare.

Tratarea aerului = filtrare, încălzire/răcire,

dezumidificare Cum funcționează sistemul de tratatare a
aerului :

- Se ia aerul de cât mai sus posibil (cât mai nepoluat)

- Se introduce în interior de un ventilator
- Se filtrează de eventuale particule de praf (filtru)
- Încalzit/răcit
- Umidificare sau dezumidificare
- Distribuit în încaperile în care trebuie

76
 - Aerul viciat este preluat de la nivelul fiecarei încăperi
- Evacuat uzual în apropiere de gura de introducere a aerului

Cea mai economica variantă dpdv al tubulaturii este să

punem sistemul de tratare a aerului sus, aproape de
gura de introducere a aerului și cea de evacuare. În timp
filtrele se colmatează și trebuie schimbate – lucru care
costă destul de mult.

Tema de colaborare
În funcție de calculele inginerilor de instalații pentru ventilație, ghena de tubulaturi pot
ajunge cât un puț de lift. Se recomandă o discuție preliminară atât pentru gabarite cât și pentru
amplasare.

Este necesară coordonarea planurilor tavanului cu grilele de ventilație, planul de

deasupra capulului are o importanță foarte mare în a defini spațiul. În principiu, introducerea

77
ulterioară a instalației de ventilație în cladire poate compromite complet arhitectura clădiirii.
Uneori este aproape imposibil.

15. Execuția clădirilor

Printre misiunile de bază ale ​șefului de proiect este și urmarirea șantierului. Este o
diferență față de asistența tehnică de șantier.

Urmărirea șantierului este o obligație legală, la fazele

determinante mă duc și verific dacă se respectă proiectul
în primul rând d.p.d.v. al autorizării (pot atrage atenția
dacă nu se respectă, dar nu au consecințe legale pentru
noi). Este necesar ca mereu să se facă observații scrise,
în care scriem ce nu se respectă și se transmite
clientului, astfel responsibilitatea respectarii i se
transmite (“și devin foarte speriați”)

Asistența tehnică de șantier este atunci când îl asist

pe executant sa-și facă treaba, fie pentru că proiectul
este special/prea complex, fie pemtru că meșterul nu
cunoaște tehnologia.

Prima acțiune la orice execuție este trasarea. Modelul 3D se face mereu la scara 1:1 cu
avantajul că dacă se trasează cu coordonate GPS sau coordonate topografice, partea de
trasare nu se mai face tradițional.

În 99% din cazuri există o transpunere a unei imagini 2D la scara 1:1 pe șantier.
Interaxele sunt niște convenții care reprezintă niște repere de poziționare a elementelor
structurale (care se construiesc primele). Începutul trasării se face fața de niște puncte fixe:
limita terenului, puncte topografice etc.

Trasarea reprezintă una din fazele determinante. Se

face un plan de trasare: teren, conturul clădirii, axele și
reperele. Se verifică măsurând distanțele între reper și
interaxe. Este nevoie inițial de 2 puncte pentru a face o
triangulație și pentru verificare suplimentară un al 3-lea
punct. Față de aceste puncte se dau pozițiile punctelor
de intersecție a interaxelor.

Când se trasează axele se trasează și o cotă verticală:

cota 0.00. Cea mai simplă metodă pentru trasarea
axelor este folosind sfoara/sârma. Este obligatoriu a se
folosi capre de trasare (dacă folosești doar un țărus,
când tragi de sfoară dintr-o parte se mișcă din partea

78
cealaltă),care să fie cât mai sus și să rămână în picioare până se zidește elevația și primul rând
de zidărie.

Trasarea fundației se face cu var și se îndepărtează pământul. Fundația și armătura

trebuie să fie poziționate în funcție de axe. La intersecția sforilor/sârmelor se pun niște fire cu
plumb = verticală.

Acolo unde vine firul de plumb, la stânga sau dreapta se ia

jumatatea dimensiunii fundației și apoi se sapă. Ca să se
verifice dacă este dimensiunea minimă necesară, se ia un băț
tăiat la dimensiunea necesară și dacă trece prin șant, e în
regulă.

După ce se sapă, se cheamă geotehnicianul să verifice dacă

terenul la cota de jos a fundației este terenul bun de fundare
(cel din foraj) sau… Dacă nu, va trebui să se mai sape. Dacă
nu se dorește adâncirea mai mult a fundației, vor trebui armate
fundațiile, acțiune care va cere o egalizare de 10 cm, care
ridică foarte multe probleme logistice (betonieră, curent etc.).
Pentru a-și alinia casetele de armătură, meșterii de obicei bat
niște fier-betoane carora le zic “cupoane”.

Ar trebui ca turnarea fundației să nu fie afectată de ploaie.

Dacă armăturile sunt în groapă și plouă (în contact cu apa,
ruginesc), vor trebui scoase, spălate și repuse la loc (deoarece
nu pot rămâne acoperite de pamant, deoarece armăturile și
betonul trebuie să conlucreze).

Înainte de turnarea fundației trebuie să se verifice că s-a lăsat loc (uzual o carcasă de
lemn) pentru scurgerile/instalațiile sanitare – dacă s-au făcut la dimensiunea necesară și poziția
față de adâncimea de înghet.

Trebuie să avem grijă ca partea de sus a fundațiilor să nu se toarne până la buza gropii,
deoarece la final, elevația nu va fi dreaptă și stâlpii nu vor mai fi în locul în care trebuie să fie.
Pentru a verifica înălțimea fundațiilor, se bat niște cuie pe lateralul șanțului până la care trebuie
să se toarne beton. Fundația se face la dimensiunea minimă dată de proiect.

Trasarea nu se păstrează permanent, ci se trasează, se măsoară, se trag alte repere, se

dau jos, se construiește, apoi se retrasează s.a.m.d.

Înainte de cofrarea elevației, ar trebui să desenăm axele pe fundații (cu fir cu pigment).
După aceste linii, respectând desenul, se trasează elevațiile (tot cu fir cu beton) și se face
cofrarea. Înainte de a se face armăturile, trebuie să se verifice dacă s-au respectat dimensiunile
pentru elevație și a cofrării.

79
 După turnarea elevației, trebuie să ajungem în toleranțele admise pentru zidărie (0,5
cm/m). Dacă avem elevații decalate (fată de axul fundației), trebuie să verificăm cu strictețe (de
obicei le scapă constructorilor).

Dacă dorim, putem merge să urmărim șantierul încă din fazele incipiente, astfel să
încercăm să devenim un colaborator util pentru constructor. Dacă îl avertizăm pe constructor din
timp de lucruri mai delicate/complexe, în așa fel încât să nu-l punem în dificultate, ne va deveni
aliat. Dacă armăturile sunt montate, este mult mai greu pentru constructor să facă modificari
ulterior.

Constructorul prin faptul că realizează execuția, are contact mai des cu clientul și astfel
este mult mai apropiat de client. De multe ori constructorul de pe șantier în discuția cu clientul
discreditează proiectantul. Scopul lui este de a-și simplifica munca pe cât posibil. Pentru multe
lucrări el are o variantă care se pune în operă mult mai repede decât soluțiile noastre, dar la o
calitate mult mai scăzută.

Înainte de turnarea elevațiilor arhitectul va verifica:

● înălțimea de nivel față de cota 0, niciodata nu verific față de fundație (ca să nu se

transmită mai departe greșeala)
o Cu o nivela cu laser
o Cu zollstock
o Cu furtunul de nivel se trasează cota +1m (trebuie să nu existe bule de aer)
● Poziția stâlpișorilor
● Poziția golurilor instalațiilor
Ca să verificăm, trebuie să plecăm de la premiza că ce s-a facut la o etapă anterioară
poate fi greșit, altfel se va perpetua greșeala (devine din ce în ce mai mare) până când se
depășesc toleranțele. Fundația este ultimul lucru pe care-l considerăm reper de toleranță.

După turnarea elevației, vine placa. Înainte de a turna placa arhitectul verifică :

1) Straturile, dacă sunt executate așa cum au fost date în proiect. De exemplu, dacă s-a
pus TIZ, dacă s-a pus pietriș, dacă este pus balast și mai ales umplutura. Aceasta se poate
verifica numai de cel care este constant acolo, deoarece în cele mai multe cazuri nu se
compacteaza corect și aceasta, prin tasarea terenului, poate duce la o săgeată foarte mare a
plăcii. Ar trebui să se compacteze strat cu strat (de 10 cm și stropite cu apa). Un alt exemplu
negativ sunt cele în care se folosește pământul cu strat vegetal scos înainte, strat care nu este
bun, deoarece după ce se descompun plantele, pământul se tasează (se compactează sub
greutatea plăcii)

2) Poziția golurilor și a tuburilor pentru instalații,

instalațiile trebuie să fie deja montate când se toarnă placa.

80
 Planșeu vs placă :
- Planșeul descarcă pe stâlpi și grinzi
- Placa descarcă pe toată suprafața

Pentru a rezolva cât de cât problema cu compactarea, placa va trebui legată de elevație.
Dacă nu se armează placa pe contur (în loc de o simplă plasă, ieftină, se vor montează armături
mai costisitoare pe contur) va crăpa la legătura cu elevația.

După ce s-a turnat placa se retrasează axele pe beton și se marchează poziția stâlpilor și
eventual a pereților. Mustățile pentru stâlpi trebuie să se suprapună cu poziția lor. Se
corectează eventual erorile. După trasarea stâlpilor se pot demonta sârmele, acum stâlpi vor
deveni elementele de reper. Este foarte importantă executarea corectă a tuturor elementelor
care vor deveni repere ulterioare.

După trasarea primului rând de cărămidă, axele trasate se scot. De aici încolo, devin
repere de trasare elementele structurale (zidul portant de cărămida, stâlpișorii etc.). Este evident
foarte importantă construirea corectă a elementelor care devin repere ulterior.

La elementele structurale există toleranțe mult mai mari decât cele vizuale și astfel
deviațiile elementelor structurale ajung să fie corectate de finisaje, care costă mult mai mult
decât elementele la roșu.

În ceea ce privește costul în cadrul unui proiect, cea mai ieftină variantă este :
1. Alocarea timpului pt conturarea cât mai clară a ideilor, înainte de formarea temei
2. Studiul de prefezabilitate la orice proiect (nu este foarte scump)
3. Proiectarea a cât mai multe componente ​(de exemplu inclusiv instala iile
electrice) deoarece proiectarea este doar un procent de o cifră din întreg proiectul.

Concluzie: o casă gândită/proiectată bine nu va avea costuri suplimentare la finisaje în

contrast cu o casă proiectată prost așadar executată prost, până la roșu va costa mult mai mult
decât la partea de finisaje.

Arhitectul va verifica :
- Poziția și dimensiunea golurilor
- Poziția corectă și dimensiunea pereților
- Poziția și tubulatura de instalații
- Etc.

Apoi se trasează pe stâlpi/pereți nivelul +1.00 față de cota 0.00. Față de aceasta cota
+1.00 se vor măsura în sus și în jos poziționarea golurilor, parapeților, grinzilor, centurilor,
buiandrugilor și înălțimea de nivel. Nu se trasează față de placă! Aceasta poate fi prost făcută și
nu reprezintă cota 0.00 (după ce se adaugă finisajele va ajunge și placa la cota 0.00).

81
 Pentru a putea executa corect proiectul, este necesară atât ca sistemele de repere și
elementele constructive să fie corect executate, cât și șantierul să fie făcut curat. Clientul ar
trebui să contracteze constructorul /muncitorii atragându-le atenția că trebuie să facă și curat.

Nu este treaba noastră să ne asigurăm că șantierul este în acești parametri, însă trebuie
să ne asumăm responsabilitatea să atragem atenția. Cel care are pârghia (cel care le dă banii),
să le spună constructorilor să curețe șantierul.

La turnarea centurilor trebuie să ne asigurăm că poziția lor este corectă (față de axe dar
și pe verticală) și cofrajele sunt făcute corect. La buiandrugi, la fel. Dacă vrem o grindă întoarsă,
o decalare de placă, (ceva mai special) să mergem pe șantier din timp și să purtăm o discuție cu
constructorul pentru că, s-ar putea ca detaliul acela special să nu fie înțeles, și în consecință nici
executat. Trebuie să avem grijă la toate acestea, deoarece există tendința să se uite de finisaje
și tâmplării​ (o să ne trezim că nu încape o anume fereastră sau u ă).

La orice element de beton, trebuie să se verifice din momentul în care s-au montat
cofrajele (să nu așteprăm până după ce se toarnă betonul pentru că după aceasta nu se mai
poate modifica ușor ci din contră, cu mari eforturi).

La turnarea planșeelor, arhitectul va verifica :

- Poziția cofrajelor și dimensiunea acestora (să corespundă celor din proiect)
- Turnarea s-a facut în parametrii ceruți

Când se cotează un PT, prin felul în care arhitectul va cota poate manipula modul în
care se construiește clădirea. Astfel, cotele trebuie date față de reperele executate (existente) în
momentul în care se execută peretele cotat ​(de exemplu un perete de compartimentare se
cotează fa ă de un stâlp nu fa ă de un alt perete de compartimentare care nu este construit).
Finisajele întotdeauna vin după elementele structurale.

Construcția la roșu reprezintă adesea 30% din investiție.

În același timp, în zona finisajelor arhitecturale se fac cele mai multe “șmecherii”, mai
ales din motivul că dacă crapă ceva pe perete nu depinde viața omului de asta. În majoritatea
cazurilor, la noi în țară oamenii consideră că a avea o casă urâtă pe interior nu este un lucru
grav și chiar asta exploateaza antreprenorii, pentru a oferta niște prețuri de licitație extrem de
bune (cu 20-30% mai puțin).

În masura în care clienții nostri își doresc păcălelile care le oferă piața, vor accepta
aceste compromisuri. În cazul în care noi suntem contractați pentru mai mult decât desenul
planșelor de avizat, ci suntem contractați și pentru supravegherea de șantier, să atragem atenția
pentru aceste neconformități.

Înainte de execuția finisajelor este necesar ca la orice construcție să i se asigure în

primul rând hidroizolația (fa ă de apa meteorică). Adesea, executanții fac anomalii pentru a-și

82
deconta unele lucrări ​(de exemplu un client a plătit o centrală termică care a fost montată
înainte de a se face acoperi ul i a fost distrusă infiltra iile de ploaie).

Elementele de tâmplării exterioare se pot executa înainte sau după lucrările umede
( ape i tencuieli). În multe cazuri nu se poate face așa pentru că se preferă prima dată
asigurată securitatea clădirii. ​De aceea la noi se operează astfel: se închide casa i se
activează sistemul de securitate apoi se încep lucrările de finisare pentru partea “la gri”. Asta
generează câteva probleme mari la tâmplărie, pentru că din condens pot să fie stresate
suplimentar tâmplăriile.

Înainte de șape, trebuie pozate toate instalațiile. Înainte de tencuieli trebuie pozate firele
electrice sau alte instalații. Există numeroși executanți care preferă să facă pereții de
compartimentare înainte de a turna șapele, ceea ce le anulează calitatea de a fi demontabile
ulterior, pentru că ar lasa un șanț în șapă. Motivul pentru care se face așa este pentru că
inginerii instalatori “au nevoie” de repere pentru a-și poza instalațiile și nu le-ar fi suficient niște
trasări desenate. De fapt se pot face o parte din instalații fără pereții de compartimentare, ​dar
instalatorilor le este mai u or să nu- i bată capul cu cote i rulete i măsurători. În condi iile în
care un apartament dintr-un complex reziden ial nou, se recompartimeaza de 3 ori până se
vinde, mai ușor și mai ieftin ar fi ca instalatorul să tragă o parte din instalații independent de
comartimentare. Acest mod de a opera afectează în special cazurile în care se dorește dală
flotantă.

Execuția corectă a lucrărilor de finisaj presupune finalizarea lucrărilor umede.

Zidaria de compartimentare, trebuie să o trasez, reperele pentru ea sunt elementele

structurale deja construite (nu mai avem interaxele trasate), asta înseamnă că zidăria de
compartimentare se face după terminarea casei la roșu. Din acest motiv trebuie avut în vedere
atunci când cotăm să trecem cotele din acest considerent (pereții de compartimuntare cotăm nu
după interax, nici după alți pereți de compartimentare care nu există ci după stălpi sau pereți
structurali).

Ca arhitect, pe șantier ar trebui să verificăm poziția zidurilor de compartimentare, poziția

și dimensiunea golurilor. Apoi ca ordine a execuției, se fac tencuielile și asta înseamnă că
trebuie verificate pozarea firelor. Este necesar ca toate echipele (de șape, de tencuieli, de
instalații electrice, de instalații sanitare) să lucreze la timp pentru că altfel se țin în loc unii pe
alții. Distribuția instalațiilor devine mereu un reper pentru finisaje, de obicei elementele de
joncțiune: deuze și altele. Înainte de turnarea șapelor trebuie verificate poziția, starea și
etanșeitatea distribuției instalațiilor sanitare ​(verificarea etan eită ii se face cu un test de
presiune mai mare decât cea opera ională). În majoritatea cazurilor problemele apar la
elementele de joncțiune/ de îmbinare. Înainte de închiderea elementelor de instalații trebuie
verificat aspectul, continuitatea și etanșeitatea.

Dacă se toarnă o șapă într-un spațiu închis crește timpul de uscare a șapei? Nu
neapărat. Orice element a carei uscare depinde de niște reacții chimice, ca în cazul betonului,
are nevoie de 28 de zile. Umezeala trebuie să iasă din șapă și se va regăsi în camera
83
respectivă. Dacă în încăpere sunt elemente care absorb umitidatea cum este tâmplăria și
rigipsul (sau altele), acestea se vor umfla. Soluția (pentru încăperi închise) este folosirea șapelor
semiuscate care este o combinație de nisip, ciment și apă, dar mult mai puțină apă decât la o
șapă umedă, pentru ca aceasta să se usuce în 3 ore.

Uneori se lasă neterminați șpaleții de zidărie, acolo unde se va monta tâmplăria (int sau
ext) pentru că după montarea tâmplăriei se pot face joncțiunile/ închiderile corect astfel încât să
putem controla colțurile. Se poate folosi și toc fals, un material de mai proastă calitate, dar care
se poate monta la toleranța la care se fac finisajele, se închid toate finisajele pe rama aceasta și
apoi se închide tâmplaria pe un material cu toleranțe de câțiva mm. La noi, tâmplaria se
montează în gol, rezultând un gol de 2-3 cm în care se spumeaza de jur împrejur. ​Există i
profile de tâmplărie care pot oferi închideri i racorduri cu toleran e de câ iva mm, dar la noi
executan ii nu sunt dispu i să le folosească.

Șpaletii de la golurile de interior se pot tencui înaintea montării tâmplăriei, deoarece de

cele mai multe ori, tocurile de la ușă îmbracă peretele. Apoi se montează obiectele de racord
atât pentru instalațiile electrice (deuzele, sau altele). Excepție sunt corpurile de iluminat, care se
montează ultimele la fel și instalațiile sanitare sau pentru încălzire. Arhitectul verifică poziția
elementelor de racord conform proiectului.

Aten ie foarte mare, trebuie asigurată protec ia pentru distribu ia instala iilor. Un exemplu
de execu ie gre ită, este atunci când se montează evile apoi muncitorii trec cu roaba peste ele
(iar evile se turtesc, rezultând într-o presiune mai mucă). Dacă se lasă a a i se toarnă apa,
corectarea ei este mult mai costisitoare (când beneficiarul dore te să se mute i realizează că
nu are presiune la apă, va trebui spartă apa pentru înlocuirea evii). Ca i arhitect pe antier
putem doar sa le atragem aten ia.

După execuția lucrărilor la roșu ​(la noi în ară chiar înainte) se ajunge la montarea
elementelor de tâmplarie și a celor prefabricate (balustrade, parapeți și altele). Este foarte
importantă corelarea cu cotele de finisaj. Căptușelile ușilor interioare sunt cele care finisează
golul. Căptușelile de la ușile interioare se montează după ce se termină toate lucrările de finisaj,
inclusiv după zugrăveli. Odată montată tâmplăria, ea trebuie atent întreținută.

Finisarea fațadei se începe obligatoriu după montarea tâmplăriei pentru a avea repere.
Deci chestia cu nefinisarea șpaleților nu are sens la fațadă. De obicei la termosisteme este o
problemă deoarece trebuie asigurată continuitatea materialelor componente. Dacă se optează
pentru toc fals, se poate închide finisajul fațadei pe respectivul toc.

Ca și arhitect trebuie să verific respectarea tabloului de tâmplărie, respectarea

dimensiunilor lor și respectarea cotelor de siguranță (de exemplu un parapet montat cu 10 cm
mai jos iese din normarea legală).

84
 După tâmplarie se poate trece la finisaje uscate și distribuțiile prin ele.
- Compartimentări
- Pereți de dublaj
- Închiderea pereților de compartimentare
- Tencuieli uscate (placări cu gips-carton)
- Dale flotante
- Șape uscate
- Prize și întrerupătoare (adică partea de comandă) (capacele se montează
ultimele)
- Etc.

După trasare, se trece la montarea elementelor structurale ale pereților de

compartimentare, apoi se poate face distribuția de instalații, ținând cont de elementele deja
construite. Se verifică montarea elementelor instalațiilor, obiecte sanitare, corpuri de iluminat
etc. și se va verifică distribuția din nou. Înainte de orice acoperire de distribuție de instalații
trebuie să existe o fază determinantă pentru inginer.

La faza aceasta arhitectul va verifica:

- Poziția perețiilor de compartimentare
- Dimensiunea golurilor
- Poziția racordurilor în raport cu proiectul

După finisajele uscate, se poate trece la HIZ interioare (cele pentru exfiltrații). HIZ se fac
prima dată la pereți. HIZ la pardoseli se fac după ce s-au realizat placările la nivelul pereților,
pentru că există riscul ca în timpul lucrărilor de placare să fie distrusă HIZ de la pardoseală.Apoi
se fac placările și zugrăvelile.

Ca ordine de finisare într-o încăpere, pentru placări și finisări prima dată se fac tavanele,
apoi pereții și ultima dată pardoselile.

După HIZ la pereți se pot face placările și zugrăvelile. În momentul în care se fac aceste
lucrări trebuie să avem grijă la protejarea elementelor și finisajelor deja montate. De exemplu la
lucrările cu glet rezultă foarte mult praf care intră peste tot, și de aceea radiatoarele, tâmplăriile
existente trebuie protejate foarte bine. De obicei arhitectul face o vizită pe șantier să verifice
zugrăvelile și placările, dacă s-au respectat desenele din proiect.

Obiectele sanitare :

Majoritatea obiectelor sanitare se montează și racordează înaintea finisajelor (cele

montate pe pereți). Eventuale piese foarte prețioase pot fi montate ulterior finalizării tuturor
lucrărilor odată cu mobilarea. După finisarea pereților se trece de la HIZ la pardoseli și apoi
finisajele pardoselilor. Ultimele lucrări interioare sunt în general pardoselile.

85
 Când se execută lucrările de HIZ la pardoseli este foarte important să se asigure o
continuitate cu HIZ pereților. Varianta HIZ care se pensulează au mereu benzi de armare în
zonele de racorduri. Având în vedere costurile ridicate pentru aceste benzi, meșterii nu le
folosesc, pentru că de obicei banda costă mai mult decât toată HIZ. După ce nu le pun, se și
vede cum curge HIZ la racorduri. În consecință datorită aspectului necontrolat clienții încep sa
creadă că HIZ este o chestie proastă, și că HiZ este de vină.

Pardoselile de lemn sunt cele care se execută la final, este ultimul finisaj realizat înainte
de mobilare. Pardoselile de gresie se pot face chiar în timpul șantierului având în vedere
duritatea și rezistența materialului (și au avantajul că se întrețin ușor, petele se curăță ușor).

Dacă se uită ceva, ar trebui să se facă lucrări de reparație și se protejează elementele

deja montate. În foarte multe cazuri (dacă nu chiar toate) sunt doar lucrări de execu ie. Adică
dacă se strică ceva, vine me terul i întaorce casa pe dos, extrem de rar găse ti persoane care
să fie atente cu mediul construit existent. Lucrarea de repara ie, ar trebui să înseamne că vine
reparatorul în casă, repară i apoi pleacă lăsând casa asa cum a gasit-o (curată).

Ca și arhitect la urmarirea lucrărilor de execuție (să nu se confunde cu asistența

tehnică), trebuie să se verifice următoarele:

- Execuția lucrărilor în sensul respectării prevederilor din AC, care le are proiectul
în
baza conceptului realizat de arhitect
- Participarea la stabilirarea și atestarea fazelor determinate, care este prevazut în
programul de control al lucrărilor din PT
- stabilirea prin dispoziție de șantier a soluțiilor de remeediere a defectelor apărute
în execuție din vina proiectantului și urmărirea aplicării pe șantier a acestor soluții
(dacă din cauza lucrurilor pe care le-am scris în proiect au aparut probleme la execuție,
trebuie ca noi sa remediem)

Arhitectul se poate ocupa și de greșelile care nu au apărut din vina sa, însă
responsabilitatea revine celui care a produs greșeala. Pot fi cazuri în care executantul să
sugereze o soluție mai bună, cu care dacă noi suntem de acord și clientul asemenea, se poate
face dispoziție de șantier de remediere.

Programul de control al lucrărilor de arhitectură (finisaje) rareori se predă și se respectă,

deși este cerut de avizatori. În cazul programului de control al lucrărilor de structură este
esențial ca proiectul să se execute întocmai fără nici o abatere.

Elementele programului de control al lucrărilor de arhitectură/ finisaje :

- La trasarea axelor construcției, arhitectul trebuie să fie prezent și ar trebui să

semneze că aceasta s-a făcut corect

86
 - Lucrările de izolații hidrofuge – inclusiv la nivelul fundațiilor și la HIZ sub placă
(daca este HIZ, se va verifica, la fel și stratul de pietriș)
- Lucrări de izolații termice – inclusiv la partea de infrastructură (verificări înainte
de turnarea betoanelor) și la suprastructură (relativ ușor de verificat)
- Lucrări de tencuire
- Partea de placaje
- Tâmplărie exterioară
- Tâmplărie interioară
- Învelitori, terase
- (și alte părți în funție de complexitatea construcției)

Elementele programului de control al lucrarilor de structură :

- Verificarea terenului de fundare – Dacă este adevarat ce s-a trecut în studiul geo,
geotehnicianul este prezent și el zice dacă este corect.
- Verificarea cotei de fundare – Dacă este sub adâncimea de îngheț
- Se verifică trasarea axelor
- Verificarea axării fundației (inginerii iau foarte puțin în considerare verificarea
formei corecte)
- Verificarea armărilor la fundații – dacă sunt executate corect, dacă vor rezista
(inginerii nu vin cu ruleta să verifice, doar cu ochiul, ei or sa atragă atenția doar la
armare, de aceea este necesar noi să verificăm dimensiunile)
- Verificarea aspectului la beton după decofrare – dacă sunt segregări, dacă sunt
acoperite armăturile, calitatea turnării.
- Faza determinantă la recepția fundației – este prezent și inspectorul
- Verificarea pentru armare stâlpi
- Grinzi
- Placa
- Planșeu
- Aspectul betonului după decofrare
- Tot inginerul trebuie să verifice și golurile pentru instalații, (nu prea își asumă)
- Recepția structurii de beton

Cine semnează pentru beneficiar ? Dirigintele de șantier.

Cine semnează pentru executant ? RTE (Responsabil Tehnic cu Execuția)..
Dacă se construiește în regie proprie, Responsabilul Tehnic cu Execuția trebuie să
semneze (pe lângă dirigintele de șantier care este prezent acolo).

87
 Taxa de 0,1% din valoarea investiției pentru Inspectoratul de Stat in Construcții este
pentru ca inspectorii să vină pe șantier. În multe cazuri, la case mici, clienți (care sunt și
investitori) își doresc ca inspectoratul să nu vină, ei se bucură că nu vin.

16. Recapitulare

Cursul de PC pornește de la premiza că procesul proiectării este unul complex și că

arhitectul are o responsabilitate socială, că trebuie să dobândească o conștiență profesională,
adaptată sistemului legislativ din România, care este impus de societate.

Arhitectul cu drept de semnătură se vrea a fi un garant al nivelului minim de calitate pe

care scietatea o poate accepta într-un anumit moment. El este un garant pe lângă legea calității,
care poate doar să legifereze ceea ce este cuantificabil, arhitectul cu drept de semnătură fiind
un garant pentru ceea ce nu este cuantificabil.

Pe parcursul cursului s-a analizat procesul de proiectare, de la momentul în care se

naște ideea, până la finalitatea acesteia, insistându-se pe partea de comunicare, pe masura
creșterii complexității proiectului, și este necesar să se coordoneze mai multe specialități..

De asemenea, s-a prezentat calitatea în construcții. Pornind de la legea calității, s-a

arătat cum este pusă problema în construcții și felul în care cei care legiferează caută să
controleze construirea. Legea calității are menirea să pună în ordine un întreg sistem, cu foarte
multe componente care trebuie conectate, astfel încât, în timp ce proiectul trece prin tot acest
sistem, de la o idee până la execuție, el să fie reglat cel puțin în zonele care pot fi cuantificabile.
Și, așa cum a reieșit din curs, foarte multe aspecte pot fi cuantificate: felul în care se
proiectează, materialele folosite și modul în care acestea sunt puse în opera, etc.

Arhitectul trebuie să fie capabil să stabilească foarte clar sarcinile, acest proces de
proiectare însemnând definirea unor sarcini în funcție de nevoie, urmând ca sarcinile să fie
preluate de către entități și duse mai departe.

- Sarcinile devin sarcini pentru producător

Toate lucrurile care pot fi trecute în Caietul de sarcini sunt cuantificabile și se pot urmări.
Legea calitatii caută să facă ordine și să-i reglementeze clar arhitectului până unde se poate
cuantifica și ce se poate regla. Legea calității nu poate să legifereze ceea ce inseamnă
plus-valoare în arhitectură. Dacă arhitectul se lasă condus numai de principii cuantificabile se
vor crea doar “buildings, not architecture”.

Conceptul de nivel minim de calitate trebuie să fie înțeles și transmis clienților pentru ca
această legislație să aibă un rol benefic. În acest curs s-a prezentat succint lista de criterii din

88
legea calității și elementele care îi privesc în mod direct pe arhitecți, precum și ISC și diferitele
elemente de certificare care nu sunt direct legate de arhitecți, dar este bine să se cunoască.

Trebuie să se înțeleagă faptul că arhitecții au responsibilități, dar acestea au limite și că

există și alte parti care au responsabilități. Însă, cea mai mare repsonsabilitate o au investitorii,
“ctitorii”, pe care adesea nu și le asumă, ci le deleagă, ceea ce este greșit.

Paralel cursului, la seminar, s-au prezentat sistemele BIM-IBD si ne-au facut constienti
ca a lua ideea se modifica pana la final

Avem un seminar si despre importanta legislatiei, cu rolul de a ne atrage asupra rolului

legislatiei in zona proeictarii constructiilor.

Bibliografie: Legea 10

În continuare, s-a urmărit care sunt fazele de proiectare și s-a încercat să se clarifice
care este rolul fiecăreia în cadrul proiectului. Aceste faze sunt prezentate în raport cu cele
descrise de lege. S-a atras atenția asupra importanței împărțirii procesului în faze de proiectare,
cu scopul de control al costurilor (se dorește a se cheltui cât mai putin înainte de a se verifica
dacă investiția este fezabilă) și de aceea se și legiferează aceste faze. Însă, în țara noastră,
proiectantul își asumă costurile de risc de investiție, deoarece, uzual, pe răspunderea sa se
elaboreaza soluții înainte de a se întocmi studiul de pre-fezabilitate.

S-a amintit de Arhitectul-sef de proiect, iar la seminar, în paralel, s-a vorbit despre
Managerul de proiect.

De asemenea, s-a prezentat tema de proiectare, iar la seminar s-a vorbit despre
importanta temei de proiectare. La curs s-a analizat scopul temei de proiectare, s-a insistat pe
analiza înaintea temei de proiectare, pentru ca proiectarea să pornească de la premize corecte.
În toate cazurile în care nu există experiență în domeniu, și chiar dacă există expertiză în acest
sens, este necesar un studiu în luarea deciziilor. S-a stabilit, de asemenea, care sunt datele
minime pe care trebuie să le cuprindă o temă de proiectare și s-a prezentat felul în care poate fi
abordată o tema de proiectare. S-a insistat că este mai importantă formularea de sarcini sau
nevoi, nu de soluții. În același timp, s-a atras atenția și asupra faptului că proiectanții au o
reticență în a accepta o tema de proiectare formulată clar, problema fiind formularea temei de
proiectare ca și o soluție, nu ca o listă de sarcini sau nevoi..

Au fost menționate metodele de evaluare a costurilor. Au fost trecute în revistă câteva

metode, de la cele din faza preliminara (Costuri bazate pe date de unități de folosință), până la
cele mai detaliate (care țin de PT și presupun devize și cantități de lucrări). Scopul acestora este
înțelegerea importanței evaluării costurilor încă din primele faze de proeictare.

S-a trecut în revistă și amplasamentul, prezentându-se ceea ce trebuie urmarit atunci

cand se analizează un amplasament și s-a insistat pe felul în care particulariățtile
amplasamentului influențează deciziile, chiar definitiv.

89
 În curs a fost evidențiată și tema despre forma construcției, iar la seminar s-a menționat
despre forma construcției în arhitectura parametrică. În plus, s-a remarcat felul în care deciziile
despre forma clădirii afectează costurile.

Un aspect important care a fost prezentat în curs este cel legat de domeniile de
specializare apărute în procesul de proiectare și s-a specificat despre fiecare specializare în
parte și despre cum una depinde de cealaltă, rezultând necesitatea absolută a coordonării.

S-a precizat și despre inginerul specialist pe partea de rezistență, cu accent pe

necesitatea coordonării acestuia cu proiectanții. S-a făcut referire și la diferențele de interpretare
a unei constructii, inginerul având intuiție în felul în care se va comporta o anume structură. În
cadrul acestui subiect, s-a prezentat ce înseamnă și ce conține tema de colaborare, precum și
despre proiectul de rezistență.

O alta tema abordată în curs este cea legată de instalații. Astfel, s-au prezentat pe scurt
sistemele de instalații și modull în care deciziile din această zonă pot să afecteze imaginea
clădirii. Realizarea instalației unei clădiri nu este în responsabilitatea arhitectului, însă dacă nu
se dorește să fie afectată imaginea clădirii, este necesară conștientizarea gabaritelor, felul în
care se face distribuția, etc. În curs s-a precizat și despre colaborarea cu acești specialiști,
despre conținutul temei de colaborare, precum și despre conținutul proiectului de instalații.

La finalul cursului este prezentat modul și etapele de execuție ale unei cladiri de mici
dimensiuni. Un punct de interes este conștientizarea felului în care ar trebui să se gândească
proiectele, să fie aranjate și cotate. Dacă acestea sunt făcute bine, execuția vine aproape de la
sine. Arhitectul nu ar trebui să se gândească izolat la clădire, ci ar trebui să se gândească la
execuția clădirii și să deseneze această gândire. S-a insistat și pe problemele care apar în mod
curent pe șantiere.

90