Eu sunt Sinele

1. Biografie şi primii ani

Sri Lakshmana s-a născut la Gudur, oraş din Andhra Pradesh, situat la cca
130 Nord de Madras, pe 25 decembrie 1925. Mama sa era o adoratoare a lui Rama,
eroul din Ramayana, de aceea îşi boteză primul fiu Rama, iar pe cel de-a doilea,
Lakshmana (numele fratelui lui Rama). În timpul copilăriei şi al tinereţii Lakshmana
nu manifesta un interes particular pentru religie. Mergea la templu cu mama sa dar
simţea intuitiv inutilitatea acestor ritualuri înfăptuite în faţa acelor statui de piatră.
La vârsta de 17 ani când era încă licean, s-a produs un eveniment care avea
să-i schimbe cursul vieţii: s-a trezit în plină noapte din cauza unei presiuni
insuportabile asupra pieptului său şi a simţit că o forţă malefică încerca să-l omoare.
În acest moment mantra lui Rama a ţâşnit din el spontan cu o forţă incredibilă
punându-l pe „agresor” pe fugă.
Scepticismul său în materie religioasă a fost zdruncinat serios. A trebuit să
admită că această mantra avea o putere specială şi începu să o repete regulat. De
asemenea s-a hotărât să practice pranayama (exerciţii respiratorii yoghine) şi să
urmeze o anumită disciplină de viaţă. Se trezea în fiecare zi la 3 dimineaţa, se scălda
într-un râu învecinat, apoi practica pranayama şi rostea numele lui Rama. Consacra
acestor activităţi 2 ore şi se întorcea acasă spre orele 5 ale dimineţii. Meditaţia şi
pranayama îi confereau o anumită pace interioară dar nu-i aduceau totuşi răspunsuri
la problemele filosofice care îl preocupau de ceva timp, probleme relative la natura
lumii şi sensul vieţii.
În primul său an de liceu, un alt eveniment îl marcă profund: el văzu un băiat
înecându-se sub ochii săi, în timp ce încerca să-i dea ajutor. Deveni atunci conştient
de faptul că moartea este un fenomen inevitabil şi că trebuia întotdeauna să fie gata
să-l înfrunte. În consecinţă, această amintire îi întări hotărârea de a trăi fără
ataşament şi îi intensifică dorinţa de a transcende condiţia umană prin realizarea
Sinelui.
În 1945 când nu avea încă 20 ani a avut prima sa experienţă spirituală în
timpul vacanţelor de vară acasă la Gudur. Iată cum relatează el acest eveniment: „La
lăsarea nopţii, mă aşezasem în postura lotusului în mijlocul lacului secat şi făceam
pranayama. Deodată spiritul meu se concentră spontan şi deveni imobil. Un fulger
mă traversă şi am fost învăluit, cufundat într-o lumină divină strălucitoare. Am pierdut
priza conştiinţei asupra corpului. Liniştea interioară era absolută. Paramatma (Sinele
Suprem) strălucea în toată splendoarea sa. Am înţeles că Atman este Dumnezeu
însuşi prezent în acest templu care este corpul fizic. Am înţeles că Atman devenise
Guru-l meu şi acest fapt mă umplu de o bucurie indescriptibilă.”
Deşi relativ scurtă, această experienţă îi dădu un reper al scopului pe care îl
urmărea. Totuşi toate încercările sale ulterioare de a regăsi această stare de
conştiinţă au eşuat. A concluzionat, cu regret, că nu va putea niciodată să rămână
permanent în conştiinţa Sinelui prin singurul efort personal: „Nu reuşesc să mă
stabilesc în această stare de totală beatitudine şi de pace interioară. Am nevoie
imperios să găsesc un guru încarnat.”
Dar el nu ştia unde să găsească un guru competent şi reluă deci provizoriu
calea liceului ca şi programul său obişnuit de nataţie şi meditaţie. Abandonă totuşi
pranayama după 4 ani de practică, considerând că spiritul său era acum suficient de
calm. În timpul celor 3 ani care urmară, meditaţia sa consta exclusiv în Japa cu
numele lui Rama. În ultima zi a anului şcolar văzu că în marele amfiteatru se ţinea o
conferinţă. Era multă lume şi nu a putut intra dar a recunoscut, totuşi, în orator pe

2
 Eu sunt Sinele

profesorul său de engleză: „De departe nu puteam să disting cuvintele sale. Dar
când arăta cu degetul portretul (aşezat aproape de el pe podium), şi menţiona că
reprezenta pe înţeleptul Ramana Maharishi, lucru surprinzător, aceste cuvinte vibrară
în urechile mele. Maharishi îmi era necunoscut dar din momentul în care am auzit
numele său am resimţit dorinţa intensă de a-l întâlni. Din nefericire, nu ştiam unde se
găsea.”
Sri Ramana Maharishi era de fapt unul din guru-şii cei mai respectaţi şi
eminenţi ai Indiei. Realizase Sinele la vârsta de 16 ani fără nici un antrenament
spiritual prealabil, printr-un act spontan de investigaţie interioară. În urma acestui
eveniment, el părăsi casa părintească şi se duse la Arunachala, munte sacru şi
centru de pelerinaj, situat la aproape 200 km SE de Madras. După câţiva ani de viaţă
ascetică a început să atragă discipoli. Din 1900 până în 1950 îşi împărtăşi învăţătura
miilor de oameni. Când Lakshmana auzi vorbindu-se despre el pentru prima dată, Sri
Ramana avea deja 70 de ani. El trăia într-un mare ashram la poalele Arunachalei şi
avea discipoli în lumea întreagă.
G. Subbaramaiah, profesorul de engleză a lui Lakshmana era unul dintre
discipolii apropiaţi ai lui Sri Ramana şi scrisese o carte despre experienţele sale
alături de acesta. Cu această ocazie Lakshmana nu a putut să ceară adresa lui Sri
Ramana, dar a doua zi, când se întorcea la Gudur văzu pe peronul gării o cărticică
intitulată Sri Ramana Maharishi. O cumpără, o deschise la prima pagină unde figura
următorul verset, shloka, compus în sanscrită de Ramana Maharishi: „În interiorul
grotei inimii, Fiinţa Supremă, Brahman, străluceşte sub forma lui „Eu – Eu” care este
în realitate Atman, Sinele. Intră în această inimă cu spiritul perfect concentrat prin
investigaţie interioară sau pranayama şi rămâi ferm stabilit în Sine”.
„Acest verset s-a gravat imediat în sufletul meu, spune Sri Lakshmana. Am
descoperit astfel, graţie acestei cărţi, că Ramana Maharishi trăia la Tiruvannamalai.”
După ce a ratat, pentru a doua oară, examenele anului doi, Lakshamana s-a
întors la familia sa la Gudur. Timp de un an nu a făcut altceva decât să mediteze, cea
mai mare parte a timpului în locuri izolate, căci familia sa nu aproba aceste practici.
La sfârşitul anului 1948 mama sa a insistat ca el să contribuie financiar la susţinerea
cheltuielilor casei şi va munci timp de cinci luni într-un birou de copiat acte. La
începutul anului 1949 el abandonează munca supărătoare şi o convinge pe mama sa
să-l însoţească la ashramul lui Sri Ramana. Una din mătuşile sale, care se întorcea
de acolo, afirma că Sri Ramana era „ca un fruct copt gata de a fi desprins de copac”.
Lakshmana ştia că nu mai era timp de pierdut.

Alături de guru

Pelerinajul la Sri Ramanashramam debută pe peronul din gara Gudur unde

Lakshmana şi cu mama sa îl întâlniră pe Swami Satyananda, un discipol mai vechi al
lui Sri Ramana, care îi invită să se alăture propriului grup. Laksmana avu plăcuta
impresie că Sri Ramana le trimisese unul din discipolii săi pentru a-i ghida până la
ashram.
A doua zi dimineaţă, ajunşi la ashram, Lakshmana observă că Sri Ramana
mergea lent în direcţia staulului. I-ar fi plăcut să-i vorbească despre experienţa pe
care o avusese cu Sinele, dar la ashram era o mulţime de oameni şi a trebuit să se
mulţumească cu darshan-ul colectiv. În timpul unuia din aceste darshan-uri, pe când
asculta pe tinerii brahmani cântând pasaje din Vede, Lakshmana a realizat brusc că

3
 Eu sunt Sinele

lumea nu era decât un fel de vis iar corpul lui Sri Ramana făcea parte din el. Avu
certitudinea că adevăratul Raman Maharishi nu era acest corp ireal ce se găsea în
faţa lui, ci Sinele, cel pe care îl percepuse în experienţa de la lacul secat din Gudur.
Laksmana se înapoie la Gudur după trei zile de şedere la ashram, dar scurta
vizită i-a fost suficientă pentru a-l convinge că Sri Ramana era chiar guru-l pe care îl
căuta. A încetat astfel să mai pronunţe numele lui Rama şi adopta tehnica numită
japa cu numele lui Ramana: Hare Ramana . Mai târziu va spune: ”Numele guru-lui
este cea mai puternică dintre mantra-e”. El a descoperit, de asemenea, investigaţia
interioară, această metodă de meditaţie indicată de Sri Ramana celor mai mulţi dintre
discipolii săi, dar pe moment prefera să facă japa .
Foarte decis să se consacre integral meditaţiei, Lakshmana a găsit un loc mai
potrivit situaţiei, într-un sat situat la aproximativ 25 kilometri de Gudur, în apropierea
mării şi a unei familii. Cu ajutorul acestor oameni şi-a construit o colibă în care îşi
petrecea timpul meditând.
„Pe plajă, spunea el, practicam japa cu numele lui Satguru, Hare Ramana, şi
de îndată ce spiritul meu se liniştea, plonjam în mine însumi şi încercam să descopăr
sursa ultimă. Atunci când gândurile au dispărut cu totul, întrebarea „Cine sunt eu?”
ţâşnea spontan în mine”. El nu a încercat niciodată să practice în mod voluntar
metoda investigaţiei interioare: întrebarea „Cine sunt eu?” ţâşnea în el automat de
îndată ce gândurile dispăreau iar ca răspuns, spiritul său se cufunda atunci în propria
sa sursă, Inima, acolo unde se bucura de beatitudinea Sinelui.
La capătul a cinci luni, victimă a unui grav acces de malaria, a trebuit să fie
transportat la Gudur. Doctorul care l-a examinat l-a considerat pierdut, dar el nu era
de aceeaşi părere. Medita asupra fotografiei lui Sri Ramana şi avea impresia că
acesta îi surâdea. Era convins că numai graţie energiei spirituale emanată de
această fotografie el mai era în viaţă.
După o perioadă de două luni petrecută în pat, Lakshmana se simţea un pic
descurajat, căci i se părea că progresul său spiritual era nul: „Corpul scăpase din
ghearele morţii, dar nu puteam să scap din cele ale tigrului, ego-ul. Nu reuşeam să
înăbuş manifestările sale. Neştiind ce să fac pentru a-l elimina, fixam portretul lui
Bhagavan (Ramana Maharishi). Figura sa emana o graţie şi o compasiune intense”.
Repus pe picioare, Lakshmana îşi exprimă dorinţa de a se întoarce la
Tiruvannamalai, alături de guru. Nesocotind sfaturile familiei sale el ajunse la ashram
în octombrie 1949, în timpul sărbătorilor de Navaratri. A doua zi a participat la
darshan-ul de după-amiaza, în noul loc amenajat în acest scop. După câteva minute,
închise ochii şi constată cu surpriză că toate gândurile sale dispăruseră, cu excepţia
unuia singur, acela cu privire la EU. Întrebarea „Cine sunt eu?” a izbucnit în el
spontan, în timp ce, în partea dreaptă a pieptului îi apăruse imaginea chipului radios
al lui Sri Ramana. „Un fulger mă traversă, povesteşte el, şi un râu de lumină divină
se răspândi în mine şi în jurul meu. Chipul surâzător al lui Ramana Maharishi
strălucea într-o aură nemaipomenită. O beatitudine inefabilă îl făcu să verse lacrimi
de bucurie, care se scurgeau imposibil de oprit”.
În final a reuşit să-şi găsesc sursa, imaginea lui Ramana Maharishi a dispărut
iar Sinele i-a absorbit în întregime fiinţa. Începând cu acest moment, singură lumina
Sinelui a strălucit în el; eul individual nu a mai apărut niciodată în el. Tocmai realizase
Sinele în prezenţa guru-lui său şi rămase astfel absorbit timp de 3 ore, inconştient de
lumea exterioară. Ceea ce realizase, zguduise sistemul nervos, şi când deschise
ochii se simţi extrem de slăbit.
Privi în jurul şi văzu că nimic nu se schimbase. Sri Ramana era aşezat pe
divan iar discipolii îşi continuau activităţile obişnuite. Aparent nu se întâmplase nimic.

4
 Eu sunt Sinele

Dar pentru Sri Lakshmana era încoronarea vieţii sale. S-au mai scurs încă 3 ore;
cufundat în experienţa sa nu se mai gândea nici la mâncare nici să mai participe la
celebrări. Când a putut să-ţi mişte membrele, către 9 seara, se întoarse lent în
dormitor. A doua zi dimineaţa slăbiciunea nu-l părăsise şi fu chiar victima unui leşin în
timp ce se îndrepta spre oraş cu scopul de a-şi reveni. În aceeaşi zi veni să se
prosterneze în faţa lui Ramana Maharishi şi prin intermediul lui Venkataratnam,
servitorul lui Maharishi, îi dădu acestuia un bilet care spunea simplu următoarele: „O,
Bhagavan, în prezenţa ta şi graţie investigaţiei interioare (cine sunt eu) am realizat
Sinele.” Ramana citi biletul, îl privi pe Sri Lakshmana câteva clipe, apoi faţa sa se
lumină de un surâs radios. Îl întrebă pe Sri Lakshmana de unde venea, şi acesta îi
răspunse că venea din Gudur. „Este în districtul Nelore, nu-i aşa?, întrebă Ramana.
Lakshmana încuviinţă şi acestea fură singurele cuvinte schimbate. Din acest moment
avea să păstreze tăcerea timp de 13 ani.
A trebuit să părăsească ashram-ul după 4 zile pentru a lăsa loc şi altor
vizitatori, dar şi-a continuat şederea într-o mică colibă situată la 250 m de ashram.
Unul din primii săi vizitatori a fost Venkataratnam, care îi spuse că nu văzuse
niciodată o persoană care să prezinte acest gen de bilet. Surâsul radios adresat de
Ramana era pentru Sri Lakshmana proba că spunea adevărul. Sri Ramana nu-i
făcuse nici un comentariu dar îi ceruse să se asigure că Sri Lakshmana nu ducea
lipsă de nimic şi că se va ocupa de el.
Sri Lakshmana îşi fixă în continuare un program precis. De la 9 la 11 şi de la
15 la 18 se ducea la ashram pentru darshan-ul lui Bhagavan. La prânz mergea în
oraş să mănânce iar după darshan-ul de seara mergea să se aşeze la poalele
Arunachalei unde rămânea aproape o oră. Cu ocazia fiecărui darshan, Sri Ramana îi
adresa acelaşi surâs radios ca în ziua realizării sale. Părea totuşi conştient de
prezenţa lui. Într-o zi, de exemplu el a strâns ziarul citit de unul dintre servitori pentru
că îl împiedica să-l vadă pe Sri Lakshmana. La capătul a trei, luni Sri Lakshmana se
instală la Pelakottu, o colonie de sadhus-i construită în jurul unui tîrtham (întindere de
apă) care reunea cea mai mare parte a fidelilor lui Ramana Maharishi. Acesta avea
un sarcom la braţ iar sănătatea sa se perima pe zi ce trece. În ciuda multiplelor
operaţii nimic nu putea să-i îndepărteze răul. După operaţie, Ramana dădea
darshan-ul alungit pe o canapea în faţa dispensarului din ashram. Când Sri
Lakshmana se apropie de el Bhagavan deschise ochii şi îi adresă unul din acele
surâsuri radioase pe care le cunoştea şi care îl umpleau de bucurie. Perioadele de
darshan erau din ce în ce mai reduse iar Sri Lakshmana rămânea mai mult în
camera sa absorbit într-o stare lipsită de gânduri, nemaifiind conştient nici de corpul
său nici de lume. Această tendinţă de a retrage în sine se afirmă din ce în ce mai
mult de-a lungul săptămânilor şi lunilor ce urmară.
În 1950 devenise evident că plecarea lui Ramana Maharishi era iminentă.
Cancerul îl doborâse într-atât încât abia putea să se mai deplaseze. În seara de 14
aprilie, în timp ce Lakshmana îşi curăţa coliba la Pelakottu, fotografia lui Ramana
Maharishi, aşezată pe un taburet într-un colţ al încăperii, căzu deodată pe pământ. O
puse cu grijă la loc, astfel încât să nu mai poată cădea, dar câteva minute mai târziu
fenomenul se repetă. Pentru el era semnul evident că guru-l său murise sau era pe
moarte. Pe când se grăbea să ajungă la ashram pierdu conştiinţa lumii exterioare şi
rămase timp de 2 sau 3 ore absorbit în Sine. Când ieşi din această stare către 9
seara, se auzea o mare forfotă dinspre ashram şi avu certitudinea că guru-l său
murise. Se grăbi să ajungă la ashram şi zări corpul lui Bhagavan expus în faţa
camerei sale. În acea zi Sri Lakshmana avea să-l vadă de Ramana Maharishi pentru
ultima dată. În acel moment, în timp ce toată lumea plângea, el nu resimţea nici o

5
 Eu sunt Sinele

emoţie particulară. Această moarte îl întrista însă în acelaşi timp nu se putea

abandona tristeţii pentru că ştia că în realitate nu se întâmplase nimic. Ştia că, şi cu
şi fără corp, Sri Ramana era Sinele. Pătruns de acest sentiment el se întoarse în
camera sa în linişte.
În săptămânile următoare sănătatea lui Lakshmana se înrăutăţi, el îşi petrecea
aproape tot timpul într-o stare profundă de samadhi, şi era imposibil să se ocupe de
corpul său. Cel mai adesea el nu mânca nimic şi se simţea ameţit, slăbit şi cu
tulburări digestive. Fratele şi mama sa îl vizitară dar nu putură să-l convingă să se
întoarcă la Gudur. El nu vroia să părăsească Arunachala. Totuşi, în octombrie 1950,
el acceptă mai de voie, mai de nevoie să se întoarcă la Gudur alături de familia sa.

Ashram-ul

În momentul primei şi scurtei experienţe de realizări a Sinelui la vârsta de 20

de ani, Sri Lakshmana a avut o viziune privind viitorul său în care i-a fost revelat că
într-o zi va construi un ashram nu departe de locul unde a avut această experienţă.
Întorcându-se la Gudur el ştia că îşi va împlini destinul.
Fratele său îi propusese să-i construiască o colibă iar Lakshmana a ales în
acest scop un loc părăsit, situat la aproape 3 km de Gudur, aproape de satul
Chillakur. La sfârşitul lui octombrie 1950, se instală într-o colibă extrem de primitivă
plină de şerpi şi scorpioni, a desenat muntele Arunachala pe perete şi a scris
dedesubt „Cine sunt eu? Eu sunt Acela.” Îşi petrecea aproape tot timpul absorbit în
Sine, rar conştient de corpul său şi de lume, rămânea în postura lotusului timp de 20
ore şi se alungea 4 ore pe o rogojină pusă chiar pe sol (unicul mobilier) pentru a-şi
relaxa muşchii spatelui şi ai gambelor. Hotărî să trăiască singur şi a interzis accesul
la coliba sa chiar şi mamei sale. În fiecare zi, către orele 7 dimineaţa, ea venea şi îi
lăsa în cadrul ferestrei fructe şi lapte, singura mâncare pe care o accepta eventual.
Dar cel mai adesea, nici nu se atingea de mâncare şi oferea laptele unui şobolan cu
care împărţea coliba. Când mama sa începuse să povestească peste tot că-şi
petrecea zilele în postură de lotus, că avea un ten galben şi nu mânca nimic, căpătă
repede reputaţia de mare yoghin. În mod paradoxal, refuzul său de a apărea în
public îi creştea faima şi timp de câţiva ani a fost practic asediat de toţi cei care
doreau darshan-ul lui.
„În acea vreme eu locuiam singur în această colibă şi nu am mâncat nimic
timp de 2 ani. Cea mai mare parte a timpului nu eram conştient de corp şi ideea de
foame nu se putea manifesta. Foamea este o noţiune pur mentală. În absenţa
gândurilor ideea de hrăni corpul nu există, astfel că acesta slăbea din ce în ce mai
mult. Mii de oameni veneau să mă vadă pentru că ei credeau că numai un mare
sfânt putea să trăiască în aceste condiţii. Când m-am instalat aici în această casă şi
când am început să mă comport şi să mănânc normal, nu am mai văzut o mare parte
dintre acei aşa-zişi discipoli. Ei au crezut că am decăzut. A trăi singur într-o cameră
fără a mânca nu are nimic de-a face cu realizarea, dar în această ţară, cel care este
capabil de o ispravă de acest gen este imediat venerat ca un adevărat zeu.”
Mulţi credeau atunci că Sri Lakshmana practica o intensă meditaţie, o intensă
tapasya, dar ei se înşelau asupra adevăratei sale stări. Din momentul realizării sale,
el a ştiut, prin experienţă directă, că era Sinele şi a rămas astfel permanent în
această stare de conştiinţă subiacentă stărilor de vis, somn, veghe, samadhi care se
succedau. Nici un efort, nici o meditaţie nu erau necesare pentru a se menţine în

6
 Eu sunt Sinele

această stare. Meditaţia nu este necesară (sau posibilă) decât pentru cei care nu
trăiesc în această stare, aşa cum explică în pasajul următor: „De aproape 40 de ani,
Balayogi rămâne aşezat fără a se mişca 24 ore din 24, pierdut într-un soi de transă.
Fără îndoială se bucură de o oarecare beatitudine, dar dacă practică meditaţia este
pentru că nu a realizat Sinele. Jnana yoghinul nu meditează pentru că nu există
nimic separat de el şi asupra căruia ar putea medita. El rămâne stabilit în natura sa
veritabilă care este Sinele.” (notă: acest text datează din 1982, iar Balayogi a murit în
1985).
Sri Lakshmana a ajuns la concluzia că singura soluţie de a fi liniştit era să
acorde un darshan la o dată fixă. Astfe,l a fost instaurat un darshan anual de
Shivaratri şi apoi unul cu ocazia aniversării sale. În afara acestor două ocazii el
continua să trăiască retras. Nici chiar mamei sale nu îi era permis să-l viziteze decât
în zilele de darshan.
El nu dorea totuşi în mod special să se ţină deoparte. Dacă i s-ar fi înfăţişat
discipoli autentici care să-şi dorească realizarea, el i-ar fi ajutat fericit. Dar toţi cei
care veneau să-l vadă erau fie simpli curioşi, fie oameni care sperau să-şi vadă
dorinţele împlinite şi nici una dintre cele două categorii nu-l interesa. Lunga sa
perioadă de tăcere se explică din acelaşi motiv: imaturitatea vizitatorilor săi,
incapabili să conceapă experienţa Sinelui. El a remarcat că şi Ramana Maharishi
cunoscuse o perioadă identică după realizarea sa, petrecând mai mult de trei ani
într-o stare de absorbţie interioară şi 15 ani fără să rostească vreun cuvânt.
Sri Lakshmana a avut într-o zi intuiţia că va veni la el o tânără din Gudur,
avansată spiritual şi coaptă pentru realizare. Dacă avea o oarecare idee despre
trăsăturile sale, nu ştia cu precizie când îşi va face apariţia. De două ori pe an, cu
ocazia fiecărui darshan, el observa cu atenţie oamenii care defilau prin faţa colibei
sale, dar în zadar: nu era printre ei nici un discipol avansat şi nici o fată care să
corespundă celei din viziunea sa. De fapt, a trebuit să se scurgă încă 20 ani până la
sosirea acestei fete care nu era alta decât Sarada.
La începutul anului 1954, Sri Lakshmana părăsi coliba pentru a merge la
Arunachala. Ramana Maharishi îşi petrecuse toată viaţa sa de adult pe acest munte
sau aproape de el; el repeta adesea că Arunachala era Sinele şi Inima, centrul
spiritual al lumii. El avea aceeaşi părere ca şi guru-l său şi nu s-a îndepărtat de el
mai mult de 800 de metri timp de 54 ani. Sri Lakshmana avea aceeaşi stimă pentru
Arunachala şi-şi dorea să poată să petreacă aici, în pace, restul zilelor sale. Această
decizie semănă consternare generală printre discipolii din Gudur. I-au scris scrisori
rugându-l să revină, iar cineva i-a oferit un teren aproape de coliba sa. Iată ce i-a
scris fratelui său referitor la acest subiect: „Gudur nu este un loc favorabil pentru cei
care practică yoga. Acest ashram pe care voi vreţi să-l construiţi nu mă interesează.
Nu aş putea părăsi Arunachala şi nici picioarele lui Bhagavan. Este o greşeală să te
gândeşti la viitor. Ceea ce se întâmplă nu este niciodată ceea ce am prevăzut.
Pentru moment abandonaţi această construcţie. Cine poate înţelege căile Domnului?
Noi urmăm drumul pe care El ni-l indică, jucăm rolul pe care El ni-l arată şi acţionăm
aşa cum El ne porunceşte. Eu depind în întregime de Bhagavan. Dacă ţineţi să
ridicaţi această clădire, faceţi din ea un templu şi consacraţi-l lui Bhagavan (Ramana
Maharishi).”
Mamei sale, care-l presa să se întoarcă la Gudur, îi spunea:” Eu sunt un
solitar. Bhagavan este singurul meu refugiu. La fel cum o soţie devotată nu poate să
trăiască departe de soţul ei tot aşa nici eu nu pot să părăsesc picioarele lui
Arunagirinath (Domnul muntelui Arunachala). Mamă, pierdută în vălurile Maya-ei, îţi
faci prea multe griji pentru fiul tău. Ea crede că mi se vor petrece multe necazuri

7
 Eu sunt Sinele

dacă nu îmi va prepara ea însăşi mâncarea. Biata mama! Dumnezeu, care ne-a
creat, nu ştie El, oare, cum să aibă grijă de noi?” Totuşi, Sri Lakshmana va ceda
dorinţei familiei sale şi rugăminţilor discipolilor şi, după o şedere de două-trei luni la
poalele Arunachala-ei, el acceptă mai de voie, mai de nevoie să se întoarcă la Gudur
unde se va instala în noua casă, pe la mijlocul anului 1954. La întoarcerea sa va
adopta un mod de viaţă mai puţin auster, dar va rămâne încă mult timp în camera sa,
acordând câteodată darshan-ul sadhus-ilor şi vizitatorilor „speciali” pe veranda casei
sale. În anii şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci el va deveni din ce în ce mai mult
accesibil. În 1963 va pune capăt lungii sale perioade de tăcere şi va purta scurte
discuţii cu un mic grup de vizitatori. Din acest moment el a răspuns direct întrebărilor,
în loc să o facă prin intermediul biletelor, mai mult sau mai puţin explicite, sau să
păstreze în continuare tăcerea. Avea rareori iniţiativa conversaţiei, dar acorda cu
bunăvoinţă sfaturile sale celor care le solicitau.
În cursul anilor şaptezeci, a primit în casa sa din ce în ce mai multă lume. La
sfârşitul acestei decade el acorda un darshan aproape în fiecare zi, unor grupuri
mici, mai târziu înfiinţându-se chiar şi un ashram în jurul lui. Sarada, tânăra fată pe
care o aştepta de atâta timp îşi făcu apariţia în 1974 şi se va instala definitiv în
ashram în anul următor. Sosirea ei a constituit un eveniment major în viaţa lui Sri
Lakshmana. Din 1975 până în 1978, perioadă în care Sarada îşi executa sadhana în
ashram, Sri Lakshmana consacra mai multe ore pe zi vizitatorilor şi discipolilor.
Disponibilitatea sa era atunci la punctul său maxim, apoi ea a început să diminueze
şi, în prezent, el nu mai acordă decât câteva darshan-uri publice pe an, în perioada
marilor sărbători. Trăieşte astfel, în recluziune, pentru că puţini sunt cei, afirmă el,
care sunt copţi spiritual pentru a beneficia de acest gen de învăţătură pe care el o
acordă. Cât despre Sarada, din momentul în care şi-a dat seama cât este de
avansată spiritual, aceasta a devenit fiica sa adoptivă pentru a-i facilita accesul la
prezenţa sa divină de câte ori aceasta avea nevoie.
Călătoriile sale la Arunachala erau pentru Sri Lakshmana singurele ocazii
când părăsea ashram-ul şi evolua liber în compania discipolilor săi. Şi el şi Sarada
considerau acest pelerinaj ca pe unul din evenimentele importante ale anului. În final,
în 1991 ei s-au stabilit definitiv la Tiruvannamalai, aproape de muntele Arunachala.
Sri Lakshmana a împlinit (decembrie 1998) cea de-a 63-a aniversare. Dacă îşi
păstrează încă corpul fizic este pentru Sarada şi în numele iubirii pe care i-o poartă.
„Jnana yoghinul nu are absolut nici o dorinţă. În această lume, el nu are
nevoie de nimic, nici chiar de corp. Totuşi, el îşi păstrează un corp pentru ca discipolii
săi să fie ajutaţi în realizarea Sinelui. Dacă îşi abandonează corpul nu va mai putea
să ducă la capăt această misiune şi acesta este singurul motiv pentru care mai
rămâne în viaţă”.

8
 Eu sunt Sinele

Note despre investigaţia interioară (Atma Vichara)

Teza lui Ramana Maharishi era că eu-l individual nu este altceva decât un
gând, un concept. Acest mod de gândire, pe care el îl numea „noţiunea de eu”, îşi
are originea, spunea el, în Centrul Inimii, localizat, la fiinţa umană, în partea dreaptă
a pieptului (nu trebuie confundată cu chakra inimii, Anahata). Apoi el se îndreaptă
către creier şi se identifică cu corpul : „Eu sunt acest corp”. Acest eu creează atunci
iluzia că există un mental, un eu individual, care rezidă în corp şi care controlează
toate gândurile şi acţiunile. Identificându-se cu gândurile şi cu percepţiile acest eu
declară: „eu fac aceasta”, „eu gândesc aceasta”, „eu sunt fericit”, etc. Astfel,
convingerea că există un individ este generată şi hrănită de eu şi de obiceiul său de
a se identifica cu toate gândurile. Sri Ramana afirma că putem inversa acest proces
privând eu-l de toate gândurile şi de toate percepţiile cu care se identifică în mod
constant. Pentru aceasta era necesară concentrarea interioară asupra sentimentului
de eu, de „Eu sunt”, înlăturând orice alt gând. Pentru aceasta el cerea să ne
întrebăm constant ”Cine sunt eu? sau „De unde vine această idee de eu?” în acest
mod eu-l va sfârşi prin a se dizolva în centrul Inimii.

9
 Eu sunt Sinele

2. ÎNVĂŢĂTURILE

INTRODUCERE

Cu ocazia darshan-urilor publice se întâmplă adeseori ca Sri Lakshmana să

poarte mici discuţii. Aceste discuţii, care urmează, de cele mai multe ori acelaşi
model, oferă o schemă succintă a temelor dezvoltate în această carte: Dumnezeu,
Sinele, rămâne în voi. Ce vă împiedică să-l realizaţi? Mentalul, spiritul cu gândurile şi
cu problemele sale, constituie obstacole în calea realizării. Dacă rămâne tăcut, fără
gânduri, atunci el poate plonja în sine însuşi şi se întoarce la sursa sa care este
Sinele.
Cum putem elimina gândurile? Prin efort personal, dar şi prin graţie. Fără efort
nu există graţie, şi fără graţie nu există efort posibil. Efortul se referă la sadhana,
disciplina spirituală (japa, pranayama, meditaţie, investigaţie interioară etc.). Totuşi,
graţia este mai importantă decât efortul personal. De unde necesitatea de a găsi un
guru competent, guru-l fiind canalul prin care se poate scurge graţia divină. În
realitate, nu putem spune că Sinele trebuie să fie atins, deoarece el este tot timpul
prezent în Inima fiecăruia. Şi Sri Lakshmana concluzionează, câteodată, râzând: „Nu
vă faceţi griji, toată lumea este deja realizată!”
Dar oricare ar fi impactul lor asupra spiritului, aceste vorbe (ca de altfel tot
restul cărţii) nu sunt decât o concesie făcută celor care doresc sau au nevoie de o
învăţătură formală. Adevărata învăţătură a lui Sri Lakshmana este darshan-ul tăcut,
în cursul căruia el transmite energie spirituală, graţia Sinelui.
Acţiunea acestei forţe asupra discipolilor este proporţională cu gradul de
maturitate spirituală. Sri Lakshmana îi priveşte, unul câte unul, vede în ce dispoziţie
se găseşte spiritul lor şi transmite atunci energia Sinelui tuturor celor pe care îi
estimează a fi capabili să tragă din aceasta un beneficiu spiritual. Ramana Maharishi
utiliza această metodă pentru a-i aduce pe discipolii săi la starea de linişte interioară.
El spune în Guruvachaka Covai, versul 286: „Gurul este cel care distribuie liniştea,
cel care revelează lumina Sinelui, această cunoaştere care este de fapt ultima
realitate. Nu mai este nevoie de cuvinte dacă privirea guru-lui o întâlneşte pe cea a
discipolului.” Ramana Maharishi numea această metodă „învăţătura prin linişte” şi o
considera ca fundament al înţelepciunii sale.
Energia transmisă de către guru purifică şi curăţă spiritul. Când acesta din
urmă este purificat, adică atunci când nu mai conţine nici un gând şi nu se mai
exteriorizează, este relativ uşor să te cufunzi în Inimă şi să experimentezi
beatitudinea Sinelui. Nu se va mai pune accent, niciodată ca acum, pe puterea
purificatoare a graţiei guru-lui. O singură privire a guru-lui, spune Sri Lakshmana,
poate fi mai benefică decât ani de meditaţie solitară. În opinia sa compania guru-lui
sau satsamga, este de o importanţă capitală pentru cei care caută realizarea. El
spune de asemenea că spiritul discipolului care meditează cu numele şi forma guru-
lui este învăluit de graţia acestuia. Şi numai în cazuri excepţionale, adaugă el,
realizarea este posibilă fără această graţie. Importanţa pe care o acordă învăţăturii
sale tăcute explică în parte de ce vorbeşte foarte puţin cu discipolii săi. A vorbi este o

10
 Eu sunt Sinele

modalitate inferioară de a distribui învăţătura şi, de cele mai multe ori, devine un
obstacol în calea transmiterii de energie spirituală de către guru. Ramana Maharishi
explica la rândul său: „Liniştea este cuvânt. Ea este acel limbaj etern al cărui flux
este întrerupt din momentul în care începem să vorbim. Cuvintele pe care le pronunţ
sunt un obstacol în calea acestui limbaj mut. Electricitatea parcurge firul electric.
Dacă introducem o rezistenţă în circuit această energie devine lumina lămpii şi forţa
motrice a ventilatorului. În acelaşi mod liniştea este acel curs etern al limbajului în
calea căruia cuvintele sunt obstacole.

Guru-l

„Nu pot fi găsit nici în gânduri nici în cărţi, pentru că eu nu sunt spirit. Eu sunt Sinele.
Guru-l nu este nici corp, nici spirit. El este Sinele care rămâne în Inima voastră.”




Graţia Guru-lui

Care este rolul guru-lui?

Guru-l este Sinele prezent în Inima fiecărui discipol. Când discipolul se
străduieşte să nu mai gândească sau să se abandoneze Sinelui, guru-l interior se
manifestă. El observă eforturile discipolului şi transmite graţie Sinelui. Această graţie
purifică spiritul discipolului şi îl atrage către Sine. Apoi, când discipolul este copt,
Sinele îi antrenează spiritul în inimă şi îl aneantizează. Spiritul nu poate să pună
capăt propriei sale existenţe. Sinele este cel care, în etapa finală, face să dispară
spiritul. Pentru aceasta, graţia guru-lui este indispensabilă. Fără ea este imposibil să
aneantizăm spiritul şi să realizăm Sinele.

Spuneţi că un guru este indispensabil. Este nevoie să fim fizic aproape de el

sau graţia sa acţionează foarte bine şi la distanţă?
Pentru Sine distanţa nu există. Nu suntem niciodată îndepărtaţi de graţia
Sinelui. Totuşi prezenţa unui guru este benefică deoarece graţia este transmisă prin
intermediul formei unui guru. De ce Ramana Maharishi atrăgea atâta lume, din
moment ce Sinele este peste tot? Pentru că el transmitea graţia Sinelui celui care îl
înconjurau. Graţia Sinelui trece prin forma fizică a guru-lui. În prezenţa sa spiritul
discipolului se linişteşte automat.

Guru-l distribuie graţia sa tuturor sau decide să o acorde unei persoane mai
mult decât alteia?
Graţia emană continuu din forma guru-lui. Dacă spiritul vostru este calm, o veţi
primi automat, dar dacă guru-l vede că un discipol este plin de devoţiune sau că şi-a

11
 Eu sunt Sinele

eliminat gândurile, se poate ca să-i acorde ceva mai multă graţie. Deci graţia este
întotdeauna acolo, dar când guru-l o distribuie printr-un act voluntar, ea devine mai
intensă.
Jnana-yoghinul vede Sinele în fiecare discipol. Dar discipolii nu au toţi acelaşi
grad de maturitate spirituală şi, în consecinţă, dragostea şi graţia nu sunt împărţite în
mod egal. De aceea jnana-yoghinul poate să ignore anumite persoane şi să îşi
reverse graţia asupra altora. Discipolii foarte avansaţi care au atins starea de linişte
interioară spontană nu au nevoie să stea lângă jnana-yoghin. Acesta va veni, el-
însuşi, să se aşeze la picioarele lor şi le va dărui suficientă graţie pentru a-şi realiza
Sinele. Aceasta este puterea abandonului. Sarada s-a abandonat în mod total, ea a
atins starea de linişte interioară spontană. În faţa umilinţei şi abandonului total,
Sinele, prin intermediul guru-lui, s-a găsit atunci obligat să-i aneantizeze ego-ul.
Cultivaţi calmul şi liniştea interioară. Cultivaţi umilinţa, eliminaţi gândurile şi veţi
obţine de la guru-l vostru acelaşi lucru.
Dacă îi dăruiţi toată dragostea voastră guru-lui, graţia se va manifesta
automat. Trebuie să ne abandonăm cu totul guru-lui şi să-l iubim cu toată inima
noastră: atunci el va avea grijă de voi. El vă va cere să plonjaţi în voi înşivă. El este
prezent în Inima voastră şi atrage spiritul într-acolo. Aceasta este graţia guru-lui.
În anumite cazuri excepţionale, Sinele interior joacă rolul de guru; dar, ca o
regulă generală, un guru fizic este indispensabil. Sinele, guru-l, este un ocean infinit
de graţie. Ramana Maharishi spunea că dacă ne prezentăm în faţa oceanului cu o
ceaşcă sau cu o putină nu vom putea lua din el decât o ceaşcă sau o putină. Graţia
pe care o primim este proporţională abandonului de care facem dovadă. Dacă ne
abandonăm complet atunci vom primi suficientă graţie pentru a ne realiza Sinele.
Mai mulţi discipoli întreabă: „De ce nu puteţi să ne daţi tuturor graţia infinită a
Sinelui şi realizarea?” Aceasta nu este posibil pentru că spiritul lor nu este suficient
de pur şi nici nu are umilinţa necesară pentru a o primi. Dacă guru-l îi va dărui prea
multă graţie dintr-odată, şocul îl va putea ucide. Dacă o maşină loveşte un obstacol
în timp ce rulează cu toată viteza ocupanţii săi vor fi cu toţii ucişi pe loc. Este
periculos să vrei să opreşti brusc această maşină care este spiritul. Meditaţia permite
înfrânarea sa. Ar fi periculos pentru discipol să primească toată graţia guru-lui atât
timp cât nu a purificat şi nu şi-a încetinit spiritul prin meditaţie.
Pe de altă parte, dacă graţia şi puterea Sinelui sunt infinite, guru-l utilizează,
totuşi, corpul său pentru a efectua transmiterea graţie. A dărui prea multă graţie unui
mare număr de oameni în acelaşi timp reprezintă un efort pe care corpul nu-l va
putea suporta, el va fi slăbit şi, puţin câte puţin, va muri. De aceea, guru-l îşi
păstrează energia şi sănătatea transmiţând graţia doar acelor discipoli care o merită.
Ramana Maharishi dăruia darshan-ul său în fiecare zi la sute de persoane,
dar, marea majoritate nu primea decât o scurtă privire sau un surâs. El nu le
transmitea energie spirituală. Când într-o zi a fost întrebat de ce nu făcea turul Indiei
pentru a dărui darshan-ul său miilor de discipoli ce nu puteau ajunge la
Tiruvannamalai, el răspunse: „Eu nu pot să dăruiesc darshan-ul la toată lumea”.
Poate că a vrut să spună că îi era imposibil de a se întâlni cu miile de oameni care
doreau să-l vadă. Dar acest răspuns poate, de asemenea, să însemne că a distribui
atâta graţie în foarte puţin timp era mult prea periculos pentru corpul său.

Dumneavoastră recomandaţi câteodată concentrarea asupra numelui şi

formei unui iluminat. Ce se întâmplă atunci când ne concentrăm asupra unuia care
nu este realizat?

12
 Eu sunt Sinele

În acest caz veţi atinge propriul lui nivel, dar nu veţi trece mai departe, nu veţi
putea obţine de la el realizarea.

Concentrarea asupra unei fiinţe realizate antrenează, deci, un transfer de

energie spirituală?
Da. Dacă puteţi să va gândiţi în mod continuu la o fiinţă realizată veţi primi
graţia Sinelui, pentru că această fiinţă nu este diferită de Sine.
Putem chiar să ne concentrăm asupra unui zeu ca Rama sau Krishna?
Când ne concentrăm asupra numelui sau formei unui zeu, se întâmplă ca
Sinele să ia această formă pentru a vi se manifesta. Aceşti zei nu sunt separaţi de
Sine iar concentrarea asupra lor permite obţinerea graţiei Sinelui.

Un guru fizic nu este deci o necesitate absolută?

Concentrarea asupra unui zeu ne permite parcurgerea unui drum apreciabil,
dar în ultimele etape ale sadhana-ei, un guru încarnat este indispensabil. Când
Sarada era pe cale de a obţine realizarea, eu-l său a încercat să scape prin vârful
craniului. Dacă nu aş fi fost acolo şi-ar fi pierdut viaţa. Eu-l i-ar fi străpuns craniul şi ar
fi scăpat spre zone superioare unde si-ar fi putut continua existenţa. Deci, un guru
uman este totuşi indispensabil. Prin efortul meu personal am reuşit să obţin o scurtă
experienţă a Sinelui, dar nu suficient pentru a rămâne permanent în această stare.
Alături de Ramana Maharishi şi prin graţia sa mi-am realizat Sinele.

Ramana Mharishi a realizat Sinele fără efort şi fără ajutorul unui guru. Cum
este posibil?
Era un suflet foarte evoluat care îşi desăvârşise practica spirituală în viaţa
precedentă. Dar, pentru cea mai mare parte a oamenilor un guru este indispensabil
pentru a obţine realizarea. Sinele este cel care, acţionând prin guru, aneantizează
ego-ul.

Guru vii şi guru decedaţi

Ce se întâmplă cu acei guru care nu mai sunt în viaţă? Guru-l meu este, iată,
mort de mai mulţi ani. Pot să-mi realizez Sinele concentrându-mă asupra fotografiei
sale?
Atunci când guru-l îşi abandonează corpul, Sinele nu mai poate folosi acest
instrument pentru a distruge ego-ul discipolilor. Dacă, încă din timpul vieţii guru-l a
dăruit discipolilor o experienţă directă a Sinelui, discipolul păstrează posibilitatea de a
obţine realizarea după moartea guru-lui. Dacă nu, îi va fi extrem de dificil şi va trebui
să găsească un alt guru realizat.

Guru-l meu este mort de doi ani şi jumătate. Ar trebui să caut un alt guru sau
să continui să-i urmez învăţăturile?
Un guru în viaţă este necesar pentru a realiza Sinele, pentru a vă da
experienţa realizării, apoi nu mai este nevoie de guru. V-a dăruit această experienţă?

Doar câteva aspecte.

Viziuni vreţi să spuneţi.

Da, am avut mai multe viziuni.

13
 Eu sunt Sinele

Nu este vorba de Sine, ci de spiritul care contemplă aceste viziuni, el este

martorul lor.

Când nu mai există decât Sinele, nu mai este, deci, nimeni pentru a juca rolul
de martor?
Sinele este unul fără doi. Martorul este înlăuntrul spiritului, dar în Sine nu
există spirit.

Dacă jnana yoghinul posedă atâta putere, de ce nu poate el să se încarneze

pentru a ajuta mai multe generaţii de discipoli? De ce viaţa în care el îşi realizează
Sinele este în mod obligatoriu şi ultima?
Spiritul este cel care se încarnează. Jnana yoghinul, nemaiavând spirit este,
deci, în afara oricărei posibilităţi de a se mai încarna.

Unii guru-şi afirmă că după moartea lor îşi vor îmbrăca un corp subtil într-una
din lumile astrale.
Pentru a îmbrăca un corp, fie el şi subtil, în regiunile superioare, este necesar
un eu. Atâta timp cât acest eu este prezent, încarnarea este inevitabilă. Când eu-l
este mort, reincarnarea este imposibilă.

Dar de ce jnana yoghinul nu poate opta pentru reincarnare? În viaţa sa

actuală el alege; ar trebui să mai aibă facultatea mentală care să-i permită să
renască atunci când doreşte.
Jnana yoghinul nu mai are spirit. Tot ceea ce face se produce sub impulsul
Sinelui. Văzut din exterior, el pare că acţionează şi că ia decizii: oamenii deduc din
aceasta că posedă un mental şi asta pentru că nimeni nu-şi poate imagina cum ar
putea trăi fără mental.

Dar faptul însuşi că şi-a păstrat corpul fizic nu înseamnă că a ales să trăiască
după acea realizare? Nu ar putea să folosească aceeaşi facultate pentru a continua
să trăiască în alte planuri şi după moarte?
Jnana yoghinul nu are nici corp nici spirit. El este Sinele fără formă. Pentru el,
viaţa şi moartea nu înseamnă nimic, pentru că el le-a transcens pe amândouă.

La moartea unui jnana yoghin există o energie particulară care rămâne în

corpul lui? Mulţi oameni se adună la mormintele jnana yoghinilor.
Ce este corpul? El este format din cinci elemente şi se descompune în
acestea cinci. Odată ce corpul este descompus, unde va rezida această energie?

Totuşi, nici o mică parcelă de energie spirituală nu va rămâne în corpul lui?

Jnana yoghinul nu este corp, nici în timpul vieţii nici după. Înainte, ca şi după
moartea fizică, el nu este decât Sinele fără formă. Când un discipol avansat moare,
eu-l său poate îmbrăca un corp subtil care rămâne în relaţie cu mormântul său. Un
asemenea corp poate fi dotat cu o oarecare putere susceptibilă de a fi utilizată spre
profitul celor care practică un cult la acest mormânt, în scopul de a-şi îndeplini
dorinţele. Dar un jnana yoghin nu mai poate îmbrăca un asemenea corp subtil după
moarte, deoarece eu-l său nu mai există. Odată mort, jnana yoghinul nu mai este
decât Sine fără formă. Nu putem să spunem că energia sa este prezentă la
mormântul său sau nu contează unde, în altă parte.

14
 Eu sunt Sinele

Deci mormintele nu au o funcţie particulară?

Sunt locuri favorabile concentrării, dar nu conţin energia spirituală a guru-lui
încarnat. În timpul vieţii sale, jnana yoghinul poate să folosească această energie
pentru a-i dărui experienţa Sinelui. Puterea stării sale de samadhi, dacă este de un
ordin mai puţin elevat, nu va putea furniza graţia necesară realizării. Numai un guru
în viaţă o poate face.

Spuneţi că atunci când un jnana yoghin moare, el nu mai are formă

perceptibilă. Există oameni, însă, care au viziuni ale lui Ramana Maharishi. Aceasta
dovedeşte că este prezent, deşi nu are corp fizic.
Aceste viziuni sunt de domeniul mentalului. Cum ar putea fi Ramana
Maharishi dacă el nu are spirit? Mentalul este cel care dă naştere acestor viziuni,
doar în el există aceste viziuni.

Foarte mulţi au vise şi viziuni cu Ramana Maharishi fără a fi auzit vreodată de

el. Dacă el nu există sub nici o formă, cum ar putea să se producă un asemenea
fenomen?
Aici este chiar produsul imaginaţiei. Ramana Maharishi este, în prezent,
Sinele fără formă şi Sinele nu poate fi văzut. Acest gen de apariţii este probabil
datorat vasanas-urilor (obiceiuri, înclinaţii, tendinţe mentale) şi nu are nimic de-a
face cu Ramana Maharishi.

Cum să recunoaştem un guru adevărat?

Cum să recunoaştem o fiinţă realizată?

Aceasta este, într-adevăr, o problemă. Dacă vă întâlniţi cu Saradamma pe
stradă vă gândiţi că este ea o fiinţă realizată?

Nu.
Acest fapt este cauzat de faptul că voi percepeţi doar corpul şi personalitatea
sa. Un jnana yoghin ar vedea imediat că ea şi-a realizat Sinele. Va şti că ea se află în
aceeaşi stare de conştiinţă ca şi Ramana Maharishi. Sunt mulţi ani de când vă spun
că ea este un jnana yoghin, dar cea mai mare parte dintre voi nu poate să creadă
acest lucru. Dacă vreţi să o evaluaţi pe Sarada cu mentalul vostru nu veţi descoperi
niciodată că ea şi-a realizat Sinele.

Atunci, numai un jnana yoghin poate recunoaşte un alt jnana?

Atât timp cât spiritul există este imposibil de ştiut cine este un jnana şi cine nu.
Nu-l putem cunoaşte nici din cuvinte nici din acţiuni, căci acestea sunt evaluări
mentale.

Înaintea realizării există vreun mijloc de a recunoaşte un Jnana yoghin?

Un discipol foarte avansat poate cufunda temporar spiritul în Sine şi să
recunoască astfel un jnana, dar îndată ce spiritul său reapare el pierde această
capacitate.

Atunci cum poate discipolul să-şi aleagă un guru competent, un guru ce şi-a
realizat Sinele?

15
 Eu sunt Sinele

Este foarte dificil. Trebuie să ai încredere în cel care consideraţi că este guru-l
vostru, iubiţi-l şi aveţi încredere în puterea Sinelui interior.

Discipolul îşi alege guru-l sau invers?

Ei se aleg reciproc.

Discipolul are posibilitatea de a-şi alege nu contează ce guru sau destinul său
personal face să-şi întâlnească guru-l?
Întâlnirea cu un guru anume face parte din prarabdha (destinul personal).

Discipolul va putea să-şi recunoască guru-l când îl va întâlni?

Dacă este suficient de copt, da, dacă nu, nu va putea să-l recunoască.

Dumneavoastră aţi ştiut că Sarada va deveni discipol cu mult înainte de

naşterea sa. Este un bun exemplu de discipol destinat unui guru?
Da, câteodată este posibil să vezi viitorul. E ca şi cum ai privi evenimentele
derulându-se pe un ecran de cinema. Totuş,i viitorul nu este imuabil. El poate fi
modificat prin meditaţie şi abandon.

Siddhis

Conform unei credinţe răspândite, în special în India, un guru trebuie să aibă

în mod necesar siddhis-uri (puteri psihice, telepatie, clar-vedere, etc) şi să nu ezite
să se servească de ele. Dar Sri Lakshmana nu este de această părere: „un jnana
yoghin nu va face niciodată în mod deliberat uz de siddhis-uri. Pentru ce ar face-o?
Unde este eu-l care le-ar pune în mişcare. Pentru jnana yoghin singurul care există
este Sinele, şi dacă anumite miracole se produc în jurul lui, el nu le va revendica.
Problemele care sunt supuse unui jnana yoghin se înscriu în inimă şi suscită automat
un răspuns. Jnana yoghinul nu îndeplineşte nimic. Totul se face automat .Mulţi
oameni percep lumini şi viziuni în cursul meditaţiei lor. Câţiva obţin chiar siddhis-uri.
Toate aceste fenomene sunt de domeniul mental şi nu au nimic de-a face cu Sinele
sau realizarea. Numeroase miracole se produceau în prezenţa lui Ramana Maharishi
dar niciodată nu le revendica şi nu făcea din ele demonstraţii publice. Este posibil ca
miracole să aibă loc spontan în prezenţa unui jnana yoghin sau chiar la distanţă când
încrederea discipolului este suficient de intensă. Dar jnana yoghinul nu face nimic
pentru aceasta. El ştie că tot ce trebuie să îndeplinească este automat îndeplinit prin
Sine. În consecinţă, el nu simte nici nevoia, nici dorinţa de a amuza cu siddhis-urile.
Se spune în numite cărţi că siddhis-urile se manifestă automat la cel care şi-a
realizat Sinele şi că fac parte din destinul său. Jnana yoghinul nu are destin. Când
spiritul dispare, ce devine destinul? Siddhis-urile se manifestă spontan în prezenţa
unui jnania yoghin, dar când este întrebat dacă posedă siddhis-uri, el răspunde
negativ. Cine face uz de siddhis-uri şi pentru cine ? Există doar unul fără doi.
Siddhis-urile nu mă interesează oricât de minunate ar fi ele. Miracolele implică
prezenţa mentalului, când acesta a dispărut nu mai există miracole.

Este posibil să-ţi cunoşti vieţile trecute?

Este un siddhi pe care îl obţii practicând intens concentrarea şi meditaţia, dar
un asemenea efort nu serveşte la nimic căci nu aşa vom putea realiza Sinele.

16
 Eu sunt Sinele

Facultatea de a vedea vieţile trecute se manifestă adesea spontan la un jnana

yoghin ca de altfel şi multe alte puteri. De exemplu, el este capabil să vadă dintr-o
singură privire dacă o anumită persoană îşi va realiza Sinele în această viaţă. Dar el
nu va divulga decât rar această informaţie ca să nu creeze gelozii printre discipoli.

Cum poate un jnana yoghin să evalueze potenţialul spiritual al unei fiinţe?

Corpul şi spiritul sunt formate din impresiile vieţilor trecute. Jnana yoghinul
priveşte viaţa voastră trecută, vede în ce mod influenţează viaţa voastră actuală şi în
ce măsură spiritul vostru este pur şi umil. Îi va fi atunci uşor să spună dacă sunteţi
capabili sau nu să realizaţi Sinele. Văzând-o pe Sarada pentru prima oară, am
recunoscut imediat maturitatea sa spirituală şi am ştiut că putea cu uşurinţă să
realizeze Sinele.

Ce credeţi despre spiritism şi channeling?

Este foarte uşor să găseşti spirite dar foarte dificil să găseşti Sinele. Aceasta
cere dragoste, devoţiune şi eforturi susţinute.
Channeling-ul nu vă va permite să găsiţi Sinele. Spiritele nu sunt neapărat
binevoitoare, ele au o cunoaştere imperfectă şi transmit informaţii deformate. Dacă
acceptaţi ca aceste fantome sau spirite să vă îndeplinească dorinţele, va trebui în
schimb să le serviţi. Câteva dintre ele sunt chiar periculoase şi vă vor face să plonjaţi
în tamas. Aveţi încredere în Dumnezeu şi guru şi nu vă complaceţi în practica
channeling-ului sau ocultismului: nu ar trebui să doriţi decât Sinele.

Iisus Christos

Eu sunt creştin, m-aş putea eu concentra asupra numelui şi formei lui

Christos? Am eu nevoie de un guru în viaţă pentru a mă ajuta în acest tip de
meditaţie?
În acest moment Christos este Sinele omniprezent. Cum aţi putea voi să vă
concentraţi asupra ceva ce nu are nici formă, nici nume? A repeta numele lui
Christos sau a-i vizualiza portretul vă va ajuta fără îndoială să vă concentraţi dar nu
astfel veţi realiza Sinele. Pentru aceasta aveţi nevoie de un guru viu. Odată mort,
guru-l nu are nici nume, nici formă. El este Sinele, este pace şi beatitudine infinite.
Dacă vă rugaţi lui Christos cu sinceritate, se poate să aveţi o viziune a formei sale.
Dar nu este adevăratul Christos, este o simplă imagine creată de spiritul vostru.
Sfântul Spirit este Sinele şi Sinele este cel care v-a ghidat până aici. Christos
este Sinele, iar acum el nu mai are corp; el se găseşte în voi sub forma Sinelui vostru
propriu. „Împărăţia cerurilor este în voi înşivă”, a spus el. El ştia acest lucru prin
experienţă directă, ceea ce vroia să spună prin „Tatăl meu şi cu mine suntem unul”
este că nu exista nici o distincţie între el şi Dumnezeu. Acest Dumnezeu este prezent
acum în voi, sub forma propriului vostru Sine, dar nu-l veţi realiza niciodată fără
prezenţa unui guru care vă va servi de ghid.

Creştinii cred că moartea lui Iisus pe cruce face din el un jnana yoghin unic.
Se spune în Biblie că sângele său „a fost vărsat pentru a răscumpăra păcatele
umanităţii”. Are aceasta un sens?

17
 Eu sunt Sinele

Toţii jnana yoghinii nu sunt decât un singur şi acelaşi Sine, nu putem să-i
diferenţiem referindu-ne la corpul lor. Crucificarea are un sens simbolic, crucea
reprezintă corpul şi Iisus mentalul. În momentul crucificării Iisus, mentalul, moare şi
face loc Sinelui glorios. Doar investigaţia interioară va putea să vă purifice, şi
niciodată sângele unui jnana yoghin.

Anumiţi creştini cred că Iisus era o fiinţă unică deoarece corpul său fizic chiar
a fost resuscitat. După moartea sa el a petrecut cu discipolii săi, ei i-au atins forma
fizică şi apoi L-au văzut urcându-se la cer. Pentru mulţi creştini aceasta dovedeşte că
starea ultimă de realizare nu constă în a abandona corpul fizic şi mentalul şi a le da
viaţă eternă în Sine.
Jnana yoghinul nu este nici corp, nici mental şi ceea ce se întâmplă după
moarte cu corpul nu este important. El poate să fie abandonat sau chiar să urce la
cer. Pentru Iisus destinul prevăzuse ascensiunea, aşa cum a fost cazul cu Tukaram.

18
 Eu sunt Sinele

Arunachala

Cum deja a fost menţionat, Ramana Maharishi şi Sri Lakshmana considerau

că Arunachala este Dumnezeu manifestat sub forma unui munte. Ramana Maharishi
a declarat că acest munte era guru-l său şi că îşi realizase Sinele graţie puterii sale.
Sri Lakshmana admite că asemenea unui jnana yoghin, acest munte iradiază energia
Sinelui dar precizează că pentru cea mai mare parte a oamenilor este imposibil să se
realizeze Sinele graţie acestei energii.




Sinele este pretutindeni; totuşi dvs spuneţi ca şi Ramana Maharishi, că

Arunachala este Sinele. În ce sens?
Este un mare mister dar acest fapt nu poate fi negat. Putem spune că
Arunachaleshvara (divinitatea tutelară a lui Arunachala), care nu este altul decât
Sinele, a luat forma Arunachala-ei din compasiune pentru discipoli. La fel cum
energia Sinelui poate fi transmisă prin corpul guru-lui, această energie este
transmisă prin forma Arunachala-ei. A spune că Sinele este pretutindeni nu e chiar
foarte exact, nu putem vorbi despre Sine referindu-ne la spaţiu-timp pentru că el le
transcende.

Afirmaţi că Arunachaleshvara a luat forma Arunachala-ei. Asta înseamnă că o

fiinţă realizată pe nume Arunachaleshvara a luat forma acestui munte?
Nu, numai Sinele există. Arunachaleshvara nu este decât un sinonim al
Sinelui. Acest munte constituie forma sa grosieră. Sub forma sa subtilă, el poate să
se manifeste prin lumini sau viziuni. Atunci când Sarada îl văzu pe Shiva apărând
într-un dans pe vârful muntelui, era vorba de fapt de forma subtilă a Arunachala-ei.
Forma sa reală nu poate fi percepută; este Sinele.
Ramana Maharishi povestea uneori că văzuse, în viziuni sau vise, oraşe şi
oameni în interiorul Arunachala-ei. Când era întrebat dacă erau reale, el făcea un
gest circular cu mâna şi spunea „la fel de reale ca tot ce există aici”. Este un răspuns
de jnana yoghin. Pentru acesta, singura diferenţă dintre starea de veghe, somn şi
viziuni era durata lor respectivă. Cât despre restul, ele toate sunt, în egală măsură,
reale şi ireale.

Aţi spus că Arunachala este Sinele. Ramana Maharishi vorbea despre el ca

despre guru-l său. Nu este un guru viu dar, totuşi, prin graţia sa Ramana Maharishi
şi-a realizat Sinele.
Ramana Maharishi era unul dintre acele rare excepţii în care Sinele a fost
realizat numai prin graţia guru-lui interior. Discipolii care nu sunt destul de avansaţi
nu pot spera să ajungă la capăt fără ajutorul unui guru încarnat.

19
 Eu sunt Sinele

Energia care emană din Arunachala şi cea care emană dintr-un guru încarnat
nu este aceeaşi?
Da, este vorba despre aceeaşi energie, dar numai guru-l uman este capabil să
o utilizeze pentru a aneantiza definitiv ego-ul.

Atunci la ce bun să rămâi lângă Arunachala dacă nu îţi poate da realizarea?

A rămâne aici este foarte benefic. Energia care emană din Arunachala
calmează şi purifică spiritul. A trăi aici şi a medita permite atingerea unor progrese
importante. Prin graţia Arunachala-ei putem ajunge la ultima etapă a sadhana-ei care
este starea de linişte interioară spontană, dar pentru a aneantiza ego-ul definitiv este
nevoie de un guru uman.

SADHANA

Cultivaţi pacea şi liniştea interioară; când v-aţi stabilit în această stare

Sinele se va revela din el-însuşi. Aceasta este învăţătura ultimă.



Efort şi graţie

Pentru a obţine realizarea, efortul personal este foarte important, dar graţia
este încă şi mai importantă. Spiritul poate să progreseze în direcţia Sinelui, dar nu-l
poate atinge. Ramana Maharishi utiliza analogia cu soarele şi lumânarea. O
lumânare care ar încerca să se apropie de soare se va fi topit cu mult înainte de a se
apropia de acesta; dacă spiritul încearcă să se apropie de Sine, acesta îl va distruge.
Spiritul nu poate să se auto-elimine fără graţia Sinelui. El este speriat de
perspectiva de a muri şi nu va face nimic care să-i pună în pericol existenţa. E ca şi
cum un hoţ s-ar pretinde poliţist pentru a participa la arestarea sa, în timp ce, în
realitate, unica sa dorinţă este de a rămâne în libertate. Spiritul întreprinde o
sadhana pentru o aşa-zisă dispariţie, dar, de îndată ce începe să pătrundă în Inimă,
el este cuprins de teamă şi nu poate să se topească total în aceasta. Acest fenomen
face parte din sistemul de auto-apărare a spiritului şi este imposibil să-l distrugem
prin singurul efort personal. De aceea avem nevoie de graţia guru-lui. Dacă ne
concentrăm asupra numelui şi a formei sale sau dacă încercăm să eliminăm
gândurile, graţia guru-lui linişteşte spiritul şi îl ajută să depăşească această frică.
Cea mai bună modalitate de a elimina gândurile este aceea de a ne concentra
asupra noţiunii de eu. Este firul pe care sunt înşirate toate perlele tuturor gândurilor
noastre şi, eliminându-l, toate gândurile adiacente sunt distruse dintr-odată. Aceasta
permite Sinelui interior să atragă eu-l către sursa sa, Inima. Doar aici, discipolul
poate să se desăvârşească prin el-însuşi. Fără graţia unui guru este imposibil să
progreseze.

20
 Eu sunt Sinele

Am practicat meditaţia toată viaţa mea, însă am impresia că nu am progresat

prea mult. De fapt, în aceşti ultimi ani, cred chiar că am regresat.
Este părerea mentalului dumneavoastră şi el nu este chiar atât de competent
în această problemă. Doar guru-l şi nu discipolul poate judeca dacă s-a produs sau
nu un progres spiritual.

Mi se pare că nu am primit suficientă graţie pentru a face progrese

semnificative.
Dumneavoastră nu sunteţi conştient de graţia pe care o primiţi. Guru-l,
Domnul care locuieşte în Inima fiecărui discipol, vede dacă simţiţi devoţiune şi vă
urmăreşte paşii; el vă dăruieşte graţia în funcţie de efortul pe care îl depuneţi. Doar el
poate să vă aprecieze progresul; rolul vostru este acela de a furniza efortul necesar.

Până unde permite efortul personal progresul spiritual?

Dacă depuneţi suficiente eforturi guru-l interior vă va ajuta să progresaţi, dar
este destul de dificil să realizaţi Sinele doar cu ajutorul guru-lui interior. A încerca să
atingeţi Sinele prin propriile voastre mijloace, este, dacă vreţi, ca şi cum a-ţi săpa un
puţ pentru a obţine apă. Cu un guru, puţul este deja săpat şi dumneavoastră puteţi
scoate apă în orice moment doriţi.

În ce constă adevăratul efort?

Efortul trebuie să se îndrepte către eliminarea gândurilor. Când Domnul
prezent în Inima voastră vede aceste eforturi, graţia lui începe să vă copleşească.
Dacă perseveraţi, atunci Domnul vostru vă va acorda starea de linişte interioară
spontană. Totuşi, amintiţi-vă că nu este vorba de starea ultimă: nu este decât
preludiul realizării. Este, însă, indispensabil să ne stabilim în această stare pentru ca
guru-l exterior să ne aneantizeze ego-ul.

Fără graţie, deci, nu putem atinge desăvârşirea?

Graţia este mai importantă decât efortul personal, dar acesta este, totuşi
indispensabil pentru că el condiţionează acordarea graţiei.

Temperanţa

Care sunt calităţile necesare pentru a realiza Sinele?

Mai întâi, brahmacharya absolută. Dacă nu constată brahmacharya, spiritul
caută în mod constant plăcerile lumii exterioare şi nu se va mai putea topi în Sine.
Sinele nu are sex. Toate corpurile se compun din aceleaşi cinci elemente, care
aparţin Pământului. Unde este sexul în cele cinci elemente? Renunţaţi, deci, la
gândurile sexuale.
Trebuie, de asemenea, să renunţaţi la prieteni, la familie şi la bogăţii, căci ele
nu sunt altceva decât ataşamente. Oamenii bogaţi trăiesc în infernul creat de
ataşamentele faţă de obiectele pe care le-au dobândit. Ei cred că au găsit fericirea
pentru că pot cumpăra tot ce doresc. Dar aceasta nu are nimic de a face cu
adevărata fericire, care este beatitudinea Sinelui.
Pentru a realiza Sinele spiritul trebuie să se calmeze şi să fie foarte tăcut, golit
de dorinţe şi de ataşamente. Când o dorinţă senzorială este satisfăcută, spiritul
plonjează pentru o clipă în Sine şi se bucură de o mică parcelă din beatitudinea

21
 Eu sunt Sinele

Sinelui. El crede că această bucurie vine din exterior şi că se datorează satisfacerii

unei dorinţe, dar, în realitate, sentimentele de bucurie şi fericire vin direct de la Sine;
de aceea ar trebui să renunţaţi la plăcerile simţurilor. Nu pierdeţi timpul cu acest gen
de activităţi: ele vă împiedică să accedeţi la Sine.
A mânca, a dormi, a vorbi moderat toate acestea favorizează progresul
spiritual. Dacă absorbim foarte multă sau, dimpotrivă, foarte puţină mâncare,
simţurile se răscoală iar spiritului îi va fi imposibil să le stăpânească. Buddha s-a
alăturat într-o zi unui grup de sannyasis care nu mâncau deloc şi i-a imitat o perioadă
de timp, dar când a devenit prea slăbit pentru a mai putea medita, el a reînceput să
mănânce. În toate lucrurile trebuie să împrumutăm calea de mijloc, să evităm
extremele, privaţiunile excesive, dar şi satisfacerea neînfrânată.
Mulţi discipoli se supun unor posturi prelungite, dar asemenea austerităţi nu
sunt necesare progresului spiritual. Unicul post care este într-adevăr indispensabil
este cel mental. Privând spiritul de toate gândurile, celelalte metode devin superflue.

Cum să controlăm somnul?

A controla somnul înseamnă să nu dormim mai mult decât este necesar
pentru a menţine corpul într-o sănătate perfectă, acest timp variind în funcţie de
individ. Dacă adormim în timpul meditaţiei înseamnă că nu medităm cu suficientă
intensitate. Există un nivel critic al efortului care permite, dacă este atins, să avem
destulă energie pentru a rămâne treaz şi să medităm intens, chiar dacă corpul şi
spiritul sunt obosite. Dacă putem menţine acest nivel de intensitate toată ziua, atunci
timpul acordat somnului nu mai are o mare importanţă, deoarece curentul meditativ
continuă şi în timpul somnului.

Mantra şi yoga

Spuneţi adesea că investigaţia interioară nu este potrivită decât unei minorităţi

a oamenilor şi că, pentru cea mai mare parte a lor, este preferabila practica de japa
sau pranayama. Ar trebui să continui practica japa sau să abordez calea
investigaţiei interioare?
În general, este preferabil să începem prin japa, pranayama, devoţiune sau
abandonul fără rezerve unui guru. În cazul dumneavoastră, este mai bine să faceţi
japa. Cine realizează japa? Mentalul. În cele din urmă trebuie să ajungem la
întrebarea „Cine sunt eu?” şi să descoperim esenţa spiritului: astfel vom realiza
Sinele. În ultimele etape ale sadhana-ei trebuie să optăm fie pentru investigaţia
interioară fie pentru abandon.

Mantra închide în ea o putere specifică sau este un suport pentru

concentrare?
Mantra dăruită de guru posedă o energie particulară. Când vă cheamă pe
nume, dumneavoastră reacţionaţi. Sinele reacţionează şi el la numele care îi este
dat. în acelaşi mod, pentru a obţine un răspuns din partea Sinelui este suficient să-i
atribuiţi un nume şi să-l repetaţi cu dragoste şi devoţiune.

Am auzit spunându-se că pentru a mări puterea mantra-ei trebuie repetată

după anumite ritmuri sau pe anumite melodii. Este adevărat? Trebuie să cântăm

22
 Eu sunt Sinele

mantra într-un anumit mod sau este suficient să o repetăm într-o manieră mai mult
sau mai puţin mecanică?
Intonaţia sau accentuare contează mai puţin; este mult mai important să fi
perfect concentrat şi să simţi devoţiune faţă de numele care este repetat.

Toate cărţile tradiţionale yoghine şi tantrice spun că energia Kundalini se ridică

de la baza coloanei vertebrale (muladhara chakra) până în creştetul capului
(sahashrara) şi că în acel moment se produce realizarea.
Tradiţia despre Kundalini nu corespunde nivelului cel mai elevat, căci ea nu
învaţă că spiritul trebui să se întoarcă în Inimă pentru a se produce realizarea ultimă.
Ascensiunea lui Kundalini până în sahashrara permite obţinerea siddhis-urilor dar nu
realizarea. Este o activitate mentală care nu permite nici transcenderea nici
aneantizarea spiritului. Pentru ca realizarea să survină, spiritul trebuie să se întoarcă
în Inimă şi să fie aneantizat acolo de către Sine. Ascensiunea lui kundalini, obţinută
prin practici yoghine, nu conduce la realizare, chiar dacă kundalini atinge sahashrara.
Doar spiritul poate duce la îndeplinire această operaţie, căci el trebuie să fie
aneantizat pentru a se produce realizarea. El se deplasează dinspre inimă către
creier printr-un canal numit amrita nadi, apoi se întoarce în Inimă în timpul somnului
sau a unei meditaţii profunde. Spiritul care se mişcă în interiorul acestui canal
reprezintă adevărata Kundalini.
După realizare, amrita nadi şi centrul Inimii nu mai au nici o importanţă,
deoarece Jnana yoghinul ştie deja că el este Sinele omniprezent.

Calea iubirii şi a abandonului

Dumnezeu nu este în afara voastră, el rămâne în voi sub forma propriului

vostru Sine. Sinele transcende timpul, naşterea şi moartea. El este pacea şi
beatitudinea eterne. Putem obţine această pace şi beatitudine fie cu ajutorul
interogaţiei „Cine sunt eu?”, fie abandonându-ne complet lui Dumnezeu sau guru-lui.
În realitate, vichara (investigaţia interioară) şi abandonul nu sunt două abordări
separate. Vichara stimulează devoţiunea iar abandonul incită la practicarea
investigaţiei interioare. Cele două metode permit obţinerea liniştii interioare,
eliminarea gândurilor şi suscită graţia Sinelui, care este guru-l interior.
Adevărata devoţiune constă în a-l iubi pe Dumnezeu sau pe guru. A te gândi
în mod continuu la el îndepărtând orice alt gând este ceea ce jnana yoghinul
numeşte abandon. În final, eu-l trebuie să se topească în această dragoste pentru
guru.

Concentrarea asupra numelui şi formei guru-lui este ea o bună metodă pe

calea iubirii şi a abandonului? Această practică este suficientă sau trebuie să mai
adăugăm şi alte practici pentru a intensifica devoţiunea?
Concentrarea asupra numelui şi formei guru-lui nu este o practică pentru
debutanţi. Dacă este efectuată cu dragoste şi devotament şi dacă forma poate fi
percepută în permanenţă, fără ca nici un alt gând să se manifeste, atunci ea poate
conduce chiar la realizare. Înainte ca Sarada să-şi fi realizat Sinele, am încercat să o
fac să adopte investigaţia interioară, dar aceasta nu-i plăcea. Ea se gândea la mine
în permanenţă şi nu vroia să facă altceva. Urmând această metodă ea a realizat
Sinele la capătul a trei ani.

23
 Eu sunt Sinele

A te abandona total guru-lui în Inimă înseamnă a renunţa la căutarea

plăcerilor exterioare şi a renunţa la sine însuţi. Nu mai pierdeţi timpul cu discuţii sau
gândindu-vă la altceva în afară de Sine. Viaţa este atât de scurtă şi drumul atât de
lung. Gândiţi-vă în mod continuu la Dumnezeu, la guru, la Sine şi veţi progresa rapid.
Guru-l vă va ajuta. Iubiţi-L numai pe Dumnezeu şi păstraţi-i numele şi forma în spiritul
vostru.
Pentru a linişti spiritul şi pentru a-l interioriza trebuie să găsiţi un guru şi să vă
abandonaţi lui fără rezervă. Saradamma mi s-a abandonat fără rezervă şi de aceea
ea a realizat Sinele atât de repede. Guru poate să vadă imediat în ce măsură
discipolul i s-a abandonat. Nu-i putem ascunde nimic, pentru că faţa noastră reflectă
spiritul. Corpul, în realitate, este spirit „solidificat”. Privindu-l, guru-l poate vedea toate
defectele voastre, toate problemele şi eforturile pe care le depuneţi pentru a le
elimina.

Este bine să dorim dragostea guru-lui nostru?

Trebuie să iubim dezinteresat, fără nici o motivaţie particulară.

Deci, nu trebuie să dorim nici dragostea nici graţia maestrului?

Dragostea guru-lui este automat acordată celui care îl iubeşte cu adevărat.
Maestrul se poate arăta indiferent faţă de un nou venit, el poate chiar să-l facă să
creadă că nu este interesat de el. Aceasta este modalitatea de a-i testa iubirea.
Discipolul trebuie să dovedească că îl iubeşte pe guru chiar dacă acesta îl ignoră.
Dacă maestrul i-ar arăta dragostea sa prea devreme discipolul ar putea avea
tendinţa să-şi diminueze eforturile. Guru-l îl supune în mod frecvent pe discipol la
probe pentru a-l determina să crească spiritual. Când discipolul îşi iubeşte într-atât
guru-l încât nu se mai gândeşte decât la el, acesta nu-şi mai poate disimula
dragostea pentru discipol, chiar dacă îl va supune în continuare la diferite probe.
Probele maestrului se prezintă sub diferite forme. De exemplu, el poate să
simuleze că iubeşte un alt discipol mai mult decât pe altul, pentru a vedea dacă îi
provoacă acestuia accese de mânie sau de gelozie; sau poate să fie mânios pe
discipol sau chiar să îl alunge. Discipolul nu trebuie să se lase perturbat de aceste
probe, dragostea sa nu trebuie să se diminueze. Dacă devine mânios sau îl
părăseşte pe maestru înseamnă că nu a reuşit să depăşească proba.

Investigaţia interioară

Aşezaţi-vă timp de jumătate de oră şi întrebaţi-vă: „Care este sursa acestui

eu?” Dacă spiritul continuă să fie asaltat de gânduri, meditaţia formală nu serveşte la
nimic. Gândirea este sinonimă cu suferinţa. În absenţa gândurilor beatitudinea se
manifestă automat.
Atât timp cât nu putem furniza un răspuns satisfăcător la întrebarea ”Cine sunt
eu?” nu ar trebui să pretindem că îl cunoaştem pe Dumnezeu sau adevărul.
Învăţătura ultimă a tuturor religiilor ar trebui să fie: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Când
căutăm să descoperim esenţa lui eu punându-ne întrebarea „Cine sunt eu ?”, eu-l
(spiritul) dispare în Inimă şi experimentează beatitudinea Sinelui. Această căutare ia
sfârşit la moartea eu-lui individual, după care rămâne singur Sinele. Sinele nu este
nici hindus nici creştin sau budist, deoarece nu are nici nume nici formă nici religie.

24
 Eu sunt Sinele

Această cale a investigaţiei interioare a fost predată de către Bhagavan Sri

Ramana. Experienţa directă a sinelui i-a revelat că eu-l trebuie să se întoarcă în
Inimă şi apoi să dispară. El mai ştia că investigaţia interioară era singura metodă
care conducea direct la această realizare. În realitate, nu el a fost cel care a inventat-
o. Este chiar metoda pe care înţeleptul Vashishtha i-a dăruit-o lui Rama în Yoga
Vashishtha, dar ea a căzut în uitare. Ramana Maharishi nu a făcut altceva decât să
preia această tehnică foarte veche.
Acest adevăr este foarte simplu: când eu-l individual moare în Inimă mai
rămâne doar Sinele, unul fără doi. Acest Sine este adevărul, acest Sine este
Dumnezeu. Ce poate fi mai simplu? Dar oamenii nu iubesc ceea ce este simplu; lor
le trebuie lucruri complicate pentru a avea plăcerea argumentaţiei sau a certei.

Eu sunt practicant al investigaţiei interioare. Îmi pun întrebarea ”Cine sunt

eu?” şi, la un anumit moment, îmi dau seama că nu sunt mental. Resimt atunci o
senzaţie de vid. Cum pot face să trec dincolo de aceasta?
Cine declară că nu este mental şi că a experimentat o stare de vid? Este
spiritul vostru. Toate experienţele voastre, inclusiv cea a vidului, ca şi toate întrebările
voastre ţin de domeniul mentalului. A declara că nu sunteţi mental este o activitate
mentală. Pentru a depăşi spiritul cu ajutorul investigaţiei interioare nu trebuie să ne
oprim la experienţele şi judecăţile spiritului. Trebuie să urmărim până la capăt
cercetarea „Cine sunt eu?” Întrebaţi-vă: „Cine face experienţa vidului?”, „Cine
gândeşte că nu este spirit ?” Urmăriţi sincer această căutare interogându-vă asupra
gândurilor încă din momentul naşterii lor. Eu-l va sfârşi prin a se întoarce la sursa sa
şi se va bucura de beatitudinea Sinelui. Nu vă mulţumiţi cu experienţe sau cu
răspunsuri la întrebarea „Cine sunt eu?” Toate acestea ţin încă de domeniul mental.
Gândul principal este eu-l. El ia naştere în Inimă şi într-o fracţiune de secundă
ajunge în creier, se identifică cu corpul şi cu simţurile, apoi percepe lumea care-l
înconjoară ca pe o realitate. Întrebaţi-vă: „Cine sunt eu?” Dacă veţi ajunge să
eliminaţi toate gândurile şi să sesizaţi acest eu, gândul originar, acesta se va întoarce
la sursa sa şi se identifică cu Sinele; atunci vor domni în voi pacea şi beatitudinea
eterne.

Aş putea medita asupra formei lui Ramana Maharishi?

Dacă urmaţi cu sinceritate această căutare a lui eu atunci este inutil să
meditezi asupra formei lui Ramana Maharishi. Investigaţia interioară este cel mai
scurt drum către realizare. Punându-ţi întrebarea „Cine sunt eu?” înseamnă să cauţi
sursa spiritului, să descoperi de unde emană eu-l. Când un discipol avansat devine
conştient de eu, acesta va regăsi centrul Inimii, în partea dreaptă a pieptului, şi va
sfârşi prin a se topi în ea. Aceasta este realizarea.

Practicând investigaţia interioară, din momentul în care spiritul este

concentrat, devin conştient de gânduri şi încerc să le găsesc sursa. Îmi dau seama
că există un eu sunt, o stare prezentă şi înainte şi după ce sunt traversat de gânduri.
Încerc atunci să mă fixez asupra acestui sentiment de a fi şi, când un gând se
manifestă mă străduiesc să îmi duc spiritul către acest eu sunt. Este bine ceea ce
fac? Ce mai trebuie făcut pentru a progresa?
Nu este uşor de atins această stare de a fi despre care vorbiţi dumneavoastră.
A fi înseamnă eu sunt, iar eu sunt înseamnă Sinele. Când spiritul este calm, eu-l
poate, într-o oarecare măsură să guste din beatitudinea Sinelui. Dar a cunoaşte
starea de a fi este necesar ca eu-l să dispară complet în Inimă. Nu credeţi că a simţi

25
 Eu sunt Sinele

pacea sau beatitudinea constituie experienţa lui eu sunt , a Sinelui. Pentru a începe
trebuie să încercaţi să obţineţi liniştea mentală, să faceţi gândurile să tacă.
În investigaţia interioară trebuie să cucerim eu-l îndepărtând orice alt gând.
Dacă se interferează alte gânduri, formulaţi întrebarea: „Cui se adresează aceste
gânduri?” Când vi se va impune răspunsul: „Mie”, întrebaţi-vă atunci cine este acest
eu care este sediul gândurilor sau întrebaţi-vă, mai bine, „De unde vine acest eu?”.
Dacă eliminaţi astfel toate gândurile, eu-l va plonja în el însuşi şi va cunoaşte
beatitudinea Sinelui. Acest eu, care este spiritul, trebuie să dispară. Spiritul nu va
pune capăt propriei sale existenţe, de aceea este necesară graţia guru-lui, care este,
în acest caz, esenţială. Moartea spiritului reprezintă realizarea.

Ce este eu-l?
Este gândul original care vine din Inimă înainte de toate. El se identifică cu
corpul şi vă face să credeţi că sunteţi o persoană separată, având un spirit şi un
corp. Când eu-l se întoarce la sursa sa, Inima, şi dispare, toate temerile dispar odată
cu el. Cufundarea eu-lui în Inimă este ceva foarte dificil. Singurii care ajung acolo
sunt discipolii avansaţi sau cei care au practicat îndelung meditaţia. Pentru debutanţi
este mai indicat să mediteze asupra numelui şi formei lui Dumnezeu sau asupra
guru-lui. Atunci, prin această metodă, ei îşi vor fi stabilizat spiritul lor, practica
investigaţiei interioare le va părea mult mai uşoară.

Cum se aduce eu-l la sursa sa?

Întrebaţi-vă „Cine sunt eu?”. Aruncaţi-vă în interiorul vostru şi căutaţi acest eu
care este sursa tuturor problemelor voastre. Apoi veţi cunoaşte beatitudinea Sinelui.
Această întrebare consistă în căutarea noţiunii de eu. Dacă vă este dificil, fixaţi-vă
atenţia asupra numelui şi formei unei fiinţe realizate: sau, mai bine, urmăriţi să
eliminaţi gândurile. Dacă reuşiţi într-un caz sau altul, graţia Sinelui vă va susţine şi
conduce spre scop.

Scopul şi Sinele

Credinţa că Sinele poate fi cunoscut prin intermediul mentalului este o pură

iluzie. Conştiinţa focalizată asupra gândurilor şi identificată cu ele devine mental şi
uită Sinele. Dar Sinele este omniprezent; nu se pune problema de a-l realiza. Nu
poate fi nici aşteptat, nici obţinut deoarece eşti deja Sinele, chiar în acea clipă. Se
spune uneori că mentalul împiedică priza de conştiinţă asupra Sinelui, dar dacă vă
interiorizaţi pentru a descoperi sursa acelui spirit, el dispare deoarece nu are o
existenţă proprie. Singur există numai Sinele, şi pentru cel care ştie, nu există nici
naştere, nici moarte, nici spirit, nici timp, nici iluminare. Acesta este ultimul adevăr.
Gândul „Voi realiza Sinele chiar în această viaţă” este un obstacol în calea
realizării. Voi înşişi sunteţi Sinele chiar în acea clipă. Imaginaţi-vă că descoperirea
Sinelui într-un moment mai mult sau mai puţin apropiat este o activitate mentală care
vă deturnează atenţia de la meditaţia asupra Sinelui. Rămâneţi centraţi în Sine în
fiecare clipă şi nu vă preocupaţi de nimic altceva.
Dacă vă puneţi întrebarea „Cum voi realiza Sinele?” daţi mentalului un
substitut al realităţii. Dacă este privat de gânduri, el va sfârşi prin a dispare.
Investigarea interioară şi abandonul de sine nu sunt decât tehnici ce duc la pace şi

26
 Eu sunt Sinele

linişte interioare. Învăţătura ultimă este deci: „Cultivaţi calmul şi tăcerea interioare;
când vă veţi stabili în aceste stări, Sinele se va revela.”
Starea de tăcere interioară spontană este foarte dificilă de atins. În
autobiografia sa, Mahatma Gandhi spune aceasta i-a necesitat 40 de ani de eforturi
neîncetate. Discipolii care au norocul de a fi în compania unui jnana yoghin vor
ajunge să stăpânească spiritul lor mai uşor, dar aceasta le va necesita un efort
considerabil.

Spuneţi că spiritul nu există. Cum poate un lucru care nu există să fie sursa
atâtor probleme şi să ne împiedice să devenim conştienţi de Sine?
Este genul de întrebări care vă împiedică să deveniţi conştient de Sine. Jnana
yoghinul ştie că spiritul nu există; dar nu veţi descoperi această stare de conştiinţă
torturându-vă cu acest gen de întrebări.

Dacă eu sunt Sinele în acest moment, ce mă împiedică să fiu conştient de

aceasta?
Gândurile şi dorinţele dumneavoastră.

Pentru a elimina dorinţele, trebuie să începem să le satisfacem plenar, până la

saţietate. Dacă nu, nu facem altceva decât să le refulăm.
Spiritul este comparabil unui foc care aţâţă dorinţele şi gândurile. Dacă
încetăm să-l alimentăm, acest foc va sfârşi prin a se stinge. A satisface dorinţele în
speranţa de a le transcende ar însemna să încerci să stingi un foc stropindu-l cu
petrol.

A vrea să-ţi elimini gândurile nu este o dorinţă?. Situaţia pare fără ieşire: ori
suntem conduşi de gânduri şi dorinţe, ori obsedaţi de dorinţa de a ne debarasa de
ele. Ce trebuie să facem?
Aceste îndoieli vin din spirit şi el este cel care vă împiedică să vă realizaţi
Sinele. Răspunsurile la aceste întrebări sunt de domeniul mentalului şi nasc alte
întrebări. Acest joc de întrebări-răspuns poate să continue la infinit. Singura
modalitate de a ieşi din acest hăţiş este aceea de a nu mai acorda atenţie spiritului şi
de a ne întoarce către Sine. Nu vă gândiţi la dorinţe şi nici la modalitatea de a vă
debarasa de ele. Cultivaţi calmul şi tăcerea, astfel, întrebările şi dorinţele vor
dispărea.
Există numeroase lucrări despre meditaţie şi Vedanta, dar lectura lor nu va
face altceva decât să vă multiplice gândurile în loc să le elimine. Este mai bine să
căutaţi compania unui jnana yoghin. Graţia care emană din el linişteşte automat
spiritul celor care-l înconjoară.

De ce este neapărat necesar ca spiritul să dispară?

Este singurul mod de a realiza Sinele. Mulţi oameni ajung la o stare de
perfectă egalitate, dar nu este, încă, decât o etapă. Alţii declară că realizarea constă
în a-L vedea pe Dumnezeu în toate lucrurile. Dar, pentru aceasta, prezenţa unui eu
este necesară şi, atât timp cât există acest eu, spiritul continuă să existe şi el. Jnana
yoghinul nu vede nimic pentru că în el văzătorul este mort. În Sine, văzul nu există.
Nu există decât a fi, când spiritul este nemişcat putem atinge un stadiu în care lumea
întreagă este percepută ca o manifestare a Sinelui; dar când dispare, nu mai este
nimeni de văzut şi nici o lume care poate fi văzută.

27
 Eu sunt Sinele

Pentru cel care posedă un spirit, pământul, cerul şi stelele au o existenţă şi

pot fie percepute. Lumea obiectelor, a formelor, a numelor nu este altceva decât
spirit. Când acesta încetează să mai existe, acest univers dispare odată cu el şi nu
mai rămâne decât Sinele. A vedea prezenţa Sinelui în toate lucrurile aparţine tot
mentalului. Dacă nu există spirit nu există nici lume. Dacă iei o frânghie drept un
şarpe, vei vedea un şarpe şi nu o frânghie. Dacă vezi frânghia, nu poţi vedea
şarpele. Tot astfel şi cu lumea: dacă vezi lumea, nu poţi vedea Sinele, iar dacă vezi
Sinele lumea nu mai există. Totul este Sine omnipenetrant: deci lumea nu este
separată de el.

Oare nu totul este predestinat? Ramana Maharishi spunea adesea că cea mai
mică acţiune este determinată la naştere şi că singura noastră libertate este cea de a
deveni conştienţi că nu suntem cel care acţionează prin intermediul corpului.
Aceasta este adevărat dacă vă identificaţi cu spiritul exteriorizat. Destinul nu ia
în calcul decât spiritul exteriorizat. Când începeţi să meditaţi şi să încercaţi să
aduceţi spiritul mai aproape de sursa sa, vă transcendeţi puţin câte puţin destinul.
Spiritul exteriorizat nu este condus de destin. Cu cât ne interiorizăm mai mult cu atât
transcendem mai mult destinul.

Samadhi şi realizarea

Există mai multe tipuri de samadhi: se disting în general trei tipuri. Savikalpa
samadhi, de un nivel inferior, nu este decât un stadiu avansat de concentrare în care
spiritul poate rămâne fixat asupra unui singur obiect lungi perioade de timp, dar
această stare ia sfârşit din momentul în care te laşi antrenat de alte gânduri. Starea
în care nu mai ai nici un gând poate şi ea calificată drept samadhi. Dacă ajungem să
eliminăm gândurile un timp suficient de lung, spiritul va dispărea automat în Sine, şi
ne vom bucura atunci de beatitudinea Sinelui. Dar subzistă un eu care gustă această
fericire şi deci nu este adevărată experienţa Sinelui. Aceasta se produce atunci când
spiritul este aneantizat. De această dată nu mai există subiect gânditor, ci Sine.
Al doilea nivel este numit kevala nirvikalpa samadhi. În această stare eu-l
dispare provizoriu şi face loc adevăratei experienţe a sinelui. Această stare nefiind
decât provizorie, nu este vorba deci de realizarea Sinelui. Eu-l este susceptibil să
reapară în orice moment şi să ne întoarcem la conştiinţa obişnuită.
Atât timp cât burduful este scufundat în puţ, apa pe care el o conţine şi cea
care îl înconjoară formează un tot. Dar când tras de coardă burduful urcă la
suprafaţă, el se separă împreună cu conţinutul său de apa puţului. Astfel spiritul
poate să se cufunde în Sine dar când ajunge la suprafaţă va fi iar în compania eu-lui
individual şi al simţului separaţiei. În kevala nirvikalpa samadhi toate organele de
simţ încetează să mai funcţioneze,îţi este imposibil să mai gândeşti sau să acţionezi.
Este starea de yoga, şi nu cea de jnana, pentru că spiritul nu a fost definitiv eliminat.
Yoghinul poate petrece ani de zile în această stare, dar atâta timp cât spiritul nu este
definitiv aneantizat, nu putem vorbi de realizare.
Starea ultimă este sahaja nirvikalpa samadhi în care spiritul, eu-l este definitiv
anihilat. Este starea unui jnana yoghin. În starea de sahaja simţurile şi corpul
funcţionează normal, astfel încât jnana yoghinul poate trăi şi munci în lume aparent
ca un om obişnuit. Oamenilor le este foarte greu să creadă că Sarada este o jnana,
căci ea îşi petrece cea mai mare parte a timpului jucându-se, dar aceasta nu este
decât o faţadă; în realitate este o jnana, definitiv stabilită în starea de sahaja, şi,
oricât de incredibil ar părea, ea se găseşte în aceeaşi stare interioară ca şi Ramana

28
 Eu sunt Sinele

Maharishi. Starea de transă din nirvikalpa samadhi este o experienţă curentă la

yoghini, dar starea de sahaja este întâlnită foarte rar.

PARTEA A DOUA – Mathru Sri Sarada

„O felicit pe fiica mea preferată, Mathru Sri Sarada, care în prezenţa mea, la
18 decembrie 1978, şi-a realizat Sinele suprem. Pământul este tronul său, cerul
acoperiş şi stelele lumină. De fapt, întregul univers este tronul său”.
Sri Lakshmana Swami

„Sri Lakshmana Bhagavan, sunteţi Dumnezeul meu încarnat. O, Tată al meu

divin, mă prosternez înaintea ta, căci prin graţia ta spiritul meu a dispărut şi eu sunt
acum Sinele omniprezent.”
Mathru Sri Sarada

Biografie
Întâlnirea cu guru-l

La Gudur, Lakshmana avea un coleg de clasă un brahman pe nume

Ramanadham. Ei se întâlneau uneori pentru a face pranayama în locul în care Sri
Lakshmana avusese prima sa experienţă a Sinelui. La sfârşitul şcolii, drumurile lor se
despărţiră pentru o perioadă de timp. Lakshmana se dusese la Arunachala, ca să fie
în preajma lui Ramana Maharishi, în timp ce Ramanadham se lansă în afaceri. În
1949, acesta din urmă se căsători cu o fată pe nume Bhanumathi şi se instală la
Gudur. Amândoi erau devotaţi lui Sri Ramakrishna, sfântul din Bengal din secolul
XIX. În 1959, cu puţin timp înaintea naşterii celei de a doua fiice, Bhanumanthi avu
un vis în care Sarada, soţia lui Sri Ramakrishna venea să o vadă şi se aşeza pe
patul său, fapt pentru care ei o botezară pe fiica lor, Sarada.
După o copilărie dificilă, marcată de numeroase boli, Sarada a fost trimisă la
şcoală. Ea nu manifesta nici un interes pentru şcoală şi prinsese obiceiul de a lipsi de
la ore. Nu era atrasă de religie, dar avea o curiozitate de natură ascetică. Hrana o
lăsa indiferentă, nu-i plăceau hainele frumoase şi prefera să le modifice pe cele vechi
decât să îşi cumpere altele noi. Cu chipul său închis şi obiceiurile sărăcăcioase era
confundată, deseori, cu servitoarea casei, ceea de, din partea ei, nu o deranja. Avea
un caracter dificil şi se certa deseori cu fraţii şi surorile ei. Odată, însă, cu înaintarea
în vârstă se afirma şi caracterul ei generos: uneori oferea săracilor banii săi de
buzunar şi hrana sa.
Când Ramanadham află că fostul său coleg de şcoală devenise mare yoghin
şi se întorsese la Gudur avu deosebita plăcere de a-l revedea. El se alătură miilor de
persoane care veneau pentru darshan-ul anual de Shivaratri. În 1973, când Sri

29
 Eu sunt Sinele

Lakshmana puse capăt lungii sale perioade de retragere şi oferea darshan-uri

săptămânal, părinţii Saradei începură să-l viziteze regulat şi deveniră discipoli
fervenţi.
În februarie 1974, în ziua de Shivaratri, Sarada a mers împreună cu familia sa
pentru darshan-ul anual. Sri Lakshmana îi făcu o impresie bună. Îl asemăna cu
Dumnezeu în formă umană, dar, în acelaşi timp i se făcu frică pentru că simţea că îi
poate citi toate gândurile. Mai avea impresia că, asemenea înţelepţilor din mitologia
hindusă, acesta avea puterea de a o transforma în cenuşă dintr-o singură privire. Ea
reveni la ashram într-o duminică de aprilie pentru darshan-ul săptămânal. De la
prima sa vizită ea se simţise atrasă de Sri Lakshmana şi jurase că va veni să-l vadă
în fiecare săptămână dacă reuşea să treacă de examenele şcolare.
Pe timpul examenelor, ea repeta continuu numele lui Lakshmana şi atunci
avea impresia că nu ea era ce care susţinea examenul, ci Lakshmana însuşi.
Rezultatele afişate în ziua de Mahanirvana a lui Ramana Maharishi arătau că Sarada
reuşise la examene. Ea îşi ţinu promisiunea şi, începând cu acea dată, a mers în
fiecare duminică pentru darshan-ul lui Sri Lakshmana. Ea credea că acesta nu a
remarcat-o cu adevărat decât după câteva săptămâni, căci de atunci, ori de câte ori
el o privea îi adresa un zâmbet iar în nopţile de după darshan Sri Lakshmana îi
apărea în vis.
În curând Sarada vru să practice meditaţia cu numele şi forma guru-lui. Ea
ezita mereu între Sri Ramana şi Sri Lakshmana. După câteva încercări îi apăru forma
lui Sri Lakshmana în mijlocul unei lumini strălucitoare. În urma acestei experienţe
edificatoare ea se hotărî să mediteze asupra formei lui Lakshmana şi să îl ia drept
guru.
În timpul orelor de şcoală, ea repeta mental japa „Hare Lakshmana” sau îi
scria numele pe caietele sale. Se pierdea în reverii în care se imagina jucându-se şi
distrându-se în compania guru-lui său. Profesorii săi au descoperit motivul
comportamentului ei, dar, în loc să o pedepsească, au simpatizat-o. Ei considerau
devoţiunea faţă de Dumnezeu drept un motiv foarte bun pentru a nu munci, păstrând
pedepsele pentru leneşii simpli.
Iată câteva întâmplări care au întărit devoţiunea Saradei pentru Sri
Lakshmana:
Clopotul şcolii suna la 9:30 fix iar cei care întârziau trebuia fie să plătească o
amendă, fie să tundă iarba timp de trei ore în plin soare, pe terenul şcolii. Într-o
dimineaţă, Sarada întârzie prea mult acasă şi, dându-şi seama că era deja 9:45, îşi
luă în grabă cărţile şi alergă pe străzile Gudurului repetând „Hare Lakshmana” în
speranţa că guru-l său ar putea opri timpul. De fapt, ceea ce s-a întâmplat a depăşit
toate aşteptările Saradei pentru că, ajungând la şcoală văzu că ceasul arăta 9:30,
dar clopotul nu sunase încă. Se dovedi, în cele din urmă, că ceasul era cu 20 cu
minute în urmă. Sarada mai spune că acest fenomen nu s-a mai repetat cât timp a
mai fost elevă.
În altă zi, pe când aprindea un foc, un cărbune încins căzu între hainele sale.
Fără a încerca să-l ia de acolo, ea strigă „Hare Lakshmana!”, „Hare Lakshmana!” iar
cărbunele sări miraculos dintre haine şi căzu în foc. Îşi ridică hainele pentru a se uita
la pielea sa, dar, spre uimirea sa, nu avea nici o urmă de arsură.
Într-o altă zi, Sarada contractă o febră puternică. Părinţii săi nu o luară în
serios la început, dar nu aflaseră că o elevă, prietenă a Saradei, murise în urma unei
astfel de febre. Sarada, care suferea intens, începu să repete numele lui Sri
Lakshmana rapid şi cu voce tare. După ceva timp, văzu în depărtare, de la balconul
său, o siluetă îmbrăcată în alb care mergea pe drumul spre Nellore. Silueta se opri în

30
 Eu sunt Sinele

faţa casei sale şi privi în direcţia sa, cu braţele încrucişate pe piept. Sarada avu
atunci certitudinea că acea siluetă era Sri Lakshmana. Deîndată începu să se simtă
mai bine: transpiră abundent şi îi scăzu febra. În acea seară începu chiar să
mănânce şi a doua zi se întoarse la şcoală. Febra îi dispăruse cu totul iar Sarada ştia
că prin intermediul acestei viziuni ea primise o binecuvântare specială.



În urma unei dispute banale cu sora sa, Sarada se simţi din ce în ce mai
acaparată de viaţa obişnuită şi resimţi nevoia imperioasă de a se detaşa de ea. În
acest sens ea îi scrise lui Sri Lakshmana:
„Sri Lakshmana, nu există nici o bucurie în această lume. Nu trebuie să mă
ataşez de nimic. Bhagavan, tu eşti singurul meu refugiu, singurul meu sprijin. Mă
abandonez ţie. Tu îmi eşti şi mamă, şi tată şi guru; fără tine eu nu sunt nimic. Îţi
dăruiesc ţie viaţa mea, căci tu eşti singurul care mă iubeşte aici”.
Sri Lakshmana fu impresionat de această scrisoare şi-i spuse mamei ei că
acest sentiment de detaşare era excelent. În martie 1975, Sarada îl întrebă pe
Lakshmana dacă poate să rămână permanent la ashram, căci singura ei dorinţă era
să trăiască în preajma lui. Acesta îi spuse că era binevenită. Ştia că era un discipol
avansat care avea posibilitatea de a-şi realiza Sinele. Sarada nu putu să pună în
practică imediat acest proiect, deoarece ashram-ul nu dispunea de nici o posibilitate
de găzduire.
O săptămână mai târziu, ea îl rugă pe Sri Lakshmana să îi dea o serie de
instrucţiuni. Acesta îi luă caietul şi scrise următoarele cuvinte:
„Corpul este templul Sinelui iar tu trebuie să meditezi la Dumnezeu, cel unic,
care răspândeşte lumina sa în Inimă. Corpul este impur, Sinele este perfect; corpul
nu este Sinele. Stăpânirea mâniei, dorinţelor şi luxului, renunţarea la dualitate,
recunoaşterea Sinelui care transcende simţurile, iată ce este eliberarea. Brahman
este realitatea, lumea este iluzie; jiva nu este separat de brahman. Eu-l nu este
separat de Sine. Cel care a realizat aceasta este jivanmukta (eliberat în viaţă). Să nu
crezi că lumea şi corpul tău sunt reale, să nu cazi în samsara. Ca să eviţi acestea,
meditează asupra Sinelui. Tu nu eşti corpul, tu nu eşti ego-ul! Atunci, cine eşti tu?
Întreabă-te „Cine sunt eu?”, cufundă-te în inimă şi realizează-ţi Sinele”.
Săptămâna următoare, Sarada avu un vis în care Sri Lakshmana îi spunea:
„Dacă vrei să-ţi realizezi Sinele, rămâi alături de mine şi învaţă să-ţi stăpâneşti
spiritul”. Trei săptămâni mai târziu, pe 30 mai, la ora când îi aducea micul dejun, Sri
Lakshmana îi adresă un surâs special care avu darul de a-i imobiliza spiritul şi de a o
plonja temporar în Inimă. Ea crezu, la început că era vorba de beatitudinea Sinelui şi
că surâsul guru-lui ei îi era de ajuns pentru a realiza Sinele. În timp ce Sarada relata
acest episod, Sri Lakshmana îşi reaminti că i se întâmplase acelaşi lucru alături de

31
 Eu sunt Sinele

Ramana Maharishi, în 1949. atunci când rămăsese alături de Sri Ramana, surâsul
acestuia îi pătrunsese în Inimă şi avusese aceeaşi impresie că numai cu ajutorul unui
surâs de-al maestrului putea să-şi realizeze Sinele.
După această experienţă, Sarada dori să practice tapas şi meditaţie. Poate o
tânără să urmeze această cale? „Tapas-ul, răsrunse Sri Lakshmana poate fi practicat
şi de bărbaţi şi de femei în aceeaşi măsură. Păstrarea spiritului cufundat în inimă,
iată în ceea ce constă tapas-ul. Dacă eşti atrasă de numele şi forma mea, poţi face
japa cu numele meu. Sau vrei să practici meditaţia supra întrebării „Cine sunt eu?”.
Sarada nu mai avea decât o singură dorinţă: să stea permanent în preajma
guru-lui său. Acesta cunoştea intensitatea devoţiunii Saradei, astfel că îl rugă pe tatăl
ei să–i dea voie să se întoarcă la ashram şi să stea atât timp cât dorea. Dar, câteva
zile mai târziu, Sarada şi fraţii ei au fost daţi afară din ashram, la o oră târzie, de
către mama lui Sri Lakshmana.
Ramanadham, furios, interzice întregii familii să pună piciorul în ashram.
„Swami este omniprezent, spuse el, el este prezent şi în această casă; puteţi la fel de
bine să meditaţi şi aici”. Sarada îşi petrecu noaptea plângând, dar tatăl său rămase
neînduplecat.
Despărţirea de guru-l său i-a provocat mari suferinţe interioare. În final, se
hotărî să se sinucidă dacă nu putea să-l vadă pe guru-l său în ziua următoare. Ea i.a
trimis o scrisoare în care îi spunea:
„Dacă nu te voi putea vedea, îmi voi pune capăt zilelor. Vreau să stau în
preajma ta în permanenţă, în fiecare clipă. Părinţii mei mă împiedică să vin la
ashram. Ei mă ceartă şi mă bat. În seara asta, la ora 18, voi părăsi casa , după ce
voi fi luat un tub de somnifere. Nu trăiesc decât pentru tine. Dacă nu vrei să mor,
trebuie să vii să-mi dai darshan-ul acasă.”
Când Sri Lakshmana citi biletul, ştiu că Sarada nu glumea. Mai ştia că doar o
vizită personală putea evita această tragedie. În acea zi, când Ramanadham îi aduse
prânzul, Lakshmana îi spuse acestuia că vroia să-i facă o vizită în acea după-
amiază. Nu îi spuse scopul real al acestei vizite şi Ramanadham nu îndrăzni să-l
întrebe. Acesta se simţea un pic uimit de onoarea pe care Swami i-o făcea: de fapt,
Sri Laksmana nu mersese niciodată neinvitat în casa vreunui discipol.
Sri Lakshmana sosi la 17:30 şi petrecu trei ore cu familia Saradei. În cursul
serii spuse povestirea tradiţională a elefantului atacat de către un crocodil pe când
ieşea din râu. După o luptă îndelungată, crocodilul apucă elefantul de gât şi începu
să-l tragă în apă. Simţindu-se pierdut, acesta îl rugă pe Vishnu să-i vină în ajutor.
Astfel, Vishnu îi apăru şi îi salvă viaţa.
„Asemenea lui Vishnu din povestire, spuse Sri Lakshmana, am venit în
această casă pentru a salva viaţa Saradei. Am văzut că, într-una din vieţile
anterioare ale Saradei, ea a dus până la capăt o ameninţare de a se sinucide. Sunt
sigur că dacă nu aş fi venit aici în această seară, ea şi-ar fi pus capăt zilelor”.
După acest discurs, Ramanadham reveni asupra hotărârii sale şi dădu voie
familiei sale să se întoarcă la ashram.
În timpul ultimului darshan de la mijlocul lui iulie, Sri Lakshmana îi vorbea
Saradei despre detaşare. Îi spuse să nu se ataşeze de corpul său, alcătuit din cinci
elemente, deoarece, după moarte acesta se descompune în cele cinci elemente
componente. Îi explică faptul că fericirea nu depinde de elementele exterioare şi că
se regăsea în ea însăşi sub forma propriului ei Sine şi că nu trebuia să o caute
altundeva. În încheiere îi zâmbi iar ea simţi emanând din zâmbetul lui o energie
spirituală ce îi umplu întreaga fiinţă. Iată ce a scris ea cu privire la acest subiect în
jurnalul ei.

32
 Eu sunt Sinele

„Beatitudinea este permanent emanată de Swami, dar este primită în funcţie

de maturitatea spirituală a fiecărui discipol. Cu cât există gânduri mai puţine în fiinţă
cu atât captez mai multă energie spirituală. Fiecare discipol primeşte graţia în funcţie
de credinţa sa. Cum poţi obţine graţia guru-lui? Este important să fi cultivat
devoţiunea în vieţile anterioare şi să te dedici practicilor spirituale în viaţa actuală.
Dumnezeu nu este o statuie de piatră; El se găseşte în inima fiecăruia. La
început, totuşi, trebuie să meditezi asupra formei. Graţia guru-lui permite realizarea
Sinelui foarte uşor. Cel care realizează Sinele, cel al cărui ego este mort, cel care a
devenit lumina Sinelui nu este diferit de Dumnezeu. El este unicul guru încarnat. Să
nu aveţi decât un singur guru. Acesta trebuie să fie plin de pace şi să-şi controleze
simţurile şi spiritul. El trebuie să vă atragă ca un iubit. Eu am găsit un asemenea
guru”.
După acest discurs despre detaşare, Sri Lakshmana a întrebat-o dacă mai era
hotărâtă să nu se căsătorească. „Când te privesc, răspunse Sarada, este ca şi cum l-
aş privi pe Dumnezeu. Prezenţa ta mă inundă de fericire. Mai degrabă aş muri decât
să renunţ la brahmacharya.”
În acea seară Sri Lakshmana avu o indispoziţie, şi după vizita medicului,
Sarada veni să-l vadă în secret. Foarte fericit să constate această devoţiune, ei îi
spuse: „Mâine îi voi cere tatălui tău permisiunea de a te numi fiica mea adoptivă.”
Când Sri Lakshmana îi împărtăşi aceasta Ramanadham nu avu nici o obiecţie. La 12
iunie 1975, în prezenţa tuturor celor de la ashram, o întrebă pe Sarada: „Eşti
pregătită să rămâi cu mine în permanenţă începând de astăzi?”. „Da:” răspunse
Sarada. Atunci Sri Lakshmana declară: „Începând de astăzi, tu ai devenit fiica mea
adoptivă.”
La 20 august, Sarada trebui să se întoarcă la Gudur pentru câteva zile. A doua
zi, ea primi un bilet de la guru-l ei care spunea: „Binecuvântată fii, fiica mea Sarada.
Iubirea ta divină curge ca un şuvoi de ulei. Îţi mulţumesc”. 10 zile mai târziu, pe când
era singur în camera sa, Sri Lakshmana văzu cum camera se umplu deodată de
lumină. Ştia că dacă s-ar abandona acelei lumini, şi-ar părăsi corpul. Asta nu ar fi
schimbat starea lui de conştiinţă, dar nu ar fi putut face asta deoarece dragostea lui
pentru Sarada îl ataşa uneori puţin de existenţa fizică. „Ce s-ar fi întâmplat Saradei,
spuse el, dacă nu aş fi fost acolo? Astfel , m-am trezit şi mi-am păstrat corpul.”
Sarada îl visa în fiecare noapte pe Sri Lakshmana. În cele mai multe vise, ea
râdea şi se juca cu el, dar alteori el rămânea aşezat şi îi dădea un darshan tăcut.
Dacă el îi dădea instrucţiuni, ea le nota în ziua următoare. Într-unul din vise el îi
spuse: „Tu eşti copilul meu. Rămâi la ashram, nu te îndepărta. Nimeni de aici nu este
capabil să treacă de probele mele. Tu eşti lumina acestui ashram şi tu dăruieşti
lumină discipolilor.”

Arunachala Shiva

Mitul lui Shiva luând forma Muntelui Arunachala este unul dintre cele mai
cunoscute elemente ale folclorului tamul, care a sfârşit prin a prinde viaţă: mulţi sunt
cei care cred astăzi că acest munte este cu adevărat manifestarea fizică a lui Shiva.
De mai mult de un mileniu sfinţii şi înţelepţii au resimţit forţa spirituală a Arunachala-
lei şi au scris poeme în onoarea sa. Ramana Maharishi şi Lakshmana Swami au
declarat amândoi că Arunachala era Shiva, sinele, în forma unui munte. În fiecare an,
în timpul sărbătorilor de Dîpam, mii de oameni vin să contemple focul ritual din vârful
muntelui; acest foc comemorează o povestire din Purana în care Shiva îşi
demonstrează superioritatea asupra lui Brahma şi Vishnu.

33
 Eu sunt Sinele

Spre mijlocul lui octombrie 1974, Sarada şi alţi discipoli participau în compania
lui Sri Lakshmana la pelerinajul de la Arunachala. Sarada parcurse interiorizată cei
30 km de pradakshina (mers ritual în jurul muntelui) repetând în sinea sa că nu
doreşte să se căsătorească ci să-şi consacre viaţa meditaţiei. Arunachala are
reputaţia de a îndeplini orice dorinţă, iar cea a Saradei se îndeplini: familia sa
acceptă ca ea să nu se căsătorească, iar ea petrecu un an întreg meditând asupra
guru-lui ei.
În anul următor (1975), Sarada se întoarse la Arunachala, de această dată în
timpul sărbătorilor de Dîpam. Ea făcu pradakshina rugându-l pe Arunachaleshvara
(Shiva) să îi acorde o viziune a formei sale. În seara de 17 noiembrie, Sri Lakshmana
şi discipolii săi s-au reunit pe colinele Arunachala-ei pentru a putea contempla focul
ce urma să fie aprins în vârful muntelui. În momentul înălţării flăcării, Sarada închise
ochii şi simţi că Sri Lakshmana şi focul se regăseau în ea. Apoi avu o viziune în care
Sri Lakshmana apăru în vârful muntelui. Câteva momente mai târziu, forma lui Sri
Lakshmana se transformă în cea a lui Shiva. Sarada deschise ochii, dar viziunea nu
dispărea. Ea lua forma când a lui Sri Lakshmana, când a lui Shiva. Acesta din urmă
avea o piele de un albastru pal; în jurul gâtului atârnau şerpi şi un colier lung de
rudrakshas; fruntea era ornată de vibhutis (cenuşă sacră). La început, Sarada nu
vedea decât bustul său, cu flacăra de Dîpam arzând în dreptul inimii. Apoi apariţia
manifestă forma sa completă şi Shiva începu să danseze de bucurie în vârful
muntelui.
Apoi el se adresă Saradei: „Eu sunt Swami, spuse, el şi cu mine suntem unul”.
Însă, când el o invită să i se alăture Sarada îl refuză: „Nu pot să îl părăsesc pe
Swami”. Apoi scena se modifică. Sarada văzu o peşteră scăldată într-o lumină
albăstrie, aproape de vârful Arunachala-ei. Shiva era aşezat pe un tron, la intrarea în
peşteră. Lângă el se găsea un alt tron, mai mic, care nu era ocupat. „Unde este
Parvati?” (soţia lui Shiva) întrebă Sarada. Nu este aici, răspunse Shiva, aşează-te
aici”. Sarada refuză şi începu să plângă. Îşi întoarse capul de la munte şi ţinu ochii
închişi. Sri Lakshmana şi ceilalţi discipoli o ajutară să ajungă în camera sa. Dar
această viziune a lui Shiva dansând nu o părăsea. După întoarcerea sa la Gudur
această viziune îi apăru periodic timp de şase luni.
„Dacă Sarada s-ar fi abandonat lui Shiva şi ar fi acceptat propunerea lui,
spuse Sri Lakshmana, şi-ar fi părăsit corpul imediat şi ar fi fost absorbită de
Arunachala. Ea nu şi-ar fi realizat Sinele. Ar fi devenit o mare devata (zeiţă), locuind
la Arunachala. Pentru a obţine realizarea ea ar fi trebuit să renască. Dar, din
dragoste pentru mine , ea şi-a păstrat corpul.
În mai 1978 Sarada avu o nouă şedere la Arunachala. Această a treia vizită a
fost ocazia trecerii decisive spre realizare. Unica ei dorinţă, de data aceasta, a fost
să se elibereze de gândurile sale şi făcu pradakshina rugând Arunachala să-i
îndeplinească dorinţa aşa cum o mai făcuse. Câteva ore mai târziu când discipolii se
strânseră în preajma lui Sri Lakshmana pe colinele Arunachala-ei, acesta o privi pe
Sarada şi zâmbi. În acea clipă gândurile sale dispărură şi ea îţi pierdu conştiinţa
propriului corp. La apus, când ceilalţi se întorceau în camerele lor, Sarada merse în
sala de meditaţie a lui Sri Ramanashramam unde petrecu o oră şi jumătate absorbită
într-o stare de linişte interioară totală. În ziua următoare, când sosi pentru darshan-ul
de dimineaţă, Sri Lakshmana o privi zâmbind şi ea fu absorbită în aceeaşi stare de
linişte interioară. Începând cu acea zi, acest fenomen se reproducea de fiecare dată
când îşi privea guru-l în timpul darshan-ului.

Sadhana

34
 Eu sunt Sinele

Perioada dintre noiembrie 1975 şi mai 1978 a fost dificilă pentru Sarada. Ea
petrecea o parte din zilele sale plângând fie din cauza conflictelor nesfârşite cu
mama lui Sri Lakshmana, fie din cauza probelor guru-lui ei. Într-o perioadă el o
ignora complet timp de săptămâni, uneori pentru a pune la încercare dragostea ei şi
egalitatea sa în atitudine, cât şi pentru a-i reduce orgoliul.
„Timp de săptămâni rămânea fără să-mi adreseze vreo privire. În acele
momente mă consideram cel mai bun discipol al lui, şi această tactică era excelentă
pentru ego-ul meu. În ciuda lacrimilor mele atitudinea lui nu se schimba deloc. Am
înţeles lecţia şi simţeam că el nu mă privea în plan fizic, interior el nu mă părăsea şi
mă privea permanent. Ce fericire şi alinare era gândul că ştiam asta! Ca să
înlocuiesc darshan-ul fizic îmi imaginam că mă privea şi asta era îndeajuns ca să mă
facă fericită.”
În mai 1978 Sarada avu un vis în care văzu discipolii făcând ascensiunea unui
munte; dar nici unul din ei nu părea să cunoască drumul şi la capătul a câteva clipe
dispărură. Sarada privi împrejurul ei, găsi drumul care ducea spre vârf şi începu să
se caţere lent. Atingând vârful, îşi dădu seama că Sri Lakshmana era în spatele ei. El
o întrebă câţi discipoli ajunseră în vârf. „Sunt singură” spuse ea. Privi în jurul lui şi
văzu că era adevărat. „Tu eşti singura care ai putut ajunge în vârful muntelui, îi
spuse. Este calea jnana şi tu singură ai putut să o urmezi până la capăt. Tu eşti
lumina ashram-ului:”
După cea de-a treia şedere la Arunachala, Sarada îşi dădu seama că ea
putea accede la o stare fără gânduri de fiecare dată în care se găsea în preajma
guru-lui ei. După trei ani, ea se gândea mereu la el dar acum toate gândurile
dispăreau, inclusiv cele despre Sri Lakshmana. La început, ea făcea japa cu numele
lui („Hare Lakshmana”) dar mai apoi ea se concentră asupra formei sale. Practica
aceasta cu o asemenea intensitate încât putea simţi acel val de dragoste, care
uneori o împiedica să doarmă. Când avea ocazia Sarada făcea japa sau medita
asupra formei lui Sri Lakshmana până la 20 ore pe zi şi în cele 4 ore care-i rămâneau
de cele mai multe ori îl visa. Iată cum descrie ea această perioadă de sadhana:
„Dragostea mea pentru Swami deveni atât de intensă încât îmi era din ce în
ce mai uşor să mă gândesc la el permanent. Această dragoste mă învăluia complet
şi a sfârşit prin a anula toate laturile mele negative. Dacă eram pe punctul de mă
mânia, îmi era îndeajuns să îmi îndrept atenţia spre acea dragoste interioară şi
mânia era sugrumată în faşă. La început, eram geloasă pe toţi cei care păreau să
reţină atenţia lui Swami, dar când am fost învăluită de acest <corp de dragoste>,
când întregul meu corp nu era decât dragoste pentru Swami, am putut emana
această dragoste către toţi discipolii. În loc să sufăr că sunt ignorată, mă bucuram
pentru acei discipoli care beneficiau de graţia lui Swami.
Încercam să resping gândurile care încă se mai manifestau în mine, dar fără
succes. Swami spuse în decursul unei discuţii că toate gândurile sunt emanaţiile lui
Shiva în inimă, şi că îi aparţin. Dacă putem conştientiza că ele nu ne aparţin, nu ne
mai pot influenţa/perturba şi vor dispărea complet. Din acel moment, de îndată ce am
simţit atenţia mea deturnată, m-am prosternat mental în faţa lui Shiva şi l-am rugat
să-şi primească înapoi gândurile. Şi mergea! După ceva timp îmi dădusem seama că
gândurile nu-mi aparţineau, şi ele au încetat să mă mai perturbe.
Continuam să fac un efort conştient pentru a atinge realizarea deoarece
Swami mă provoca. Dar eram încă foarte naivă, nu ştiam nimic despre Sine şi
despre cum îl puteam realiza. Ştiam că Ramana Maharishi îşi realizase Sinele la 17
ani şi eram foarte dezamăgită că depăşisem deja această vârstă. Mă consolam cu

35
 Eu sunt Sinele

ideea că Swami avea 23 ani când obţinuse realizarea. Îmi spusese odată sau de
două ori că această viaţă avea să fie ultima pentru mine.
Într-o zi l-am întrebat, în glumă, de ce nu-i făcea cadou fiicei sale adoptive
această realizare de care vorbea atât. Mă privi sever şi îmi spuse că nu are nici
mamă, nici tată, nici copii, pentru ca el era Sinele şi că Sinele nu este ruda nimănui.
Sinele, spuse el, nu poate fi nici dat, nici luat, căci se revelează el însuşi când spiritul
a devenit suficient de pur. Am avut senzaţia că i-a displăcut, aşa că nu am mai
abordat niciodată acest subiect. Dar mai târziu, cu ocazia unei alte discuţii, mi-a spus
că Sinele nu este nici satisfăcut, nici nemulţumit.
Pe perioada <corpului de dragoste> petreceam ore întregi într-o stare de
beatitudine, gândindu-mă la Swami şi dăruindu-i toată dragostea mea. Nu vroiam să
intru într-o stare de conştiinţă în care nu puteam să mă gândesc la el (spunea
deseori că după realizare, nici spiritul, nici gândurile nu subzistă). Eram fericită să
rămân permanent într-o stare de devoţiune beatifică.
În chip de meditaţie, îmi imaginam că Swami era fiul meu, că îl ţineam pe
genunchi, îl îmbrăcam, îl spălam, îl hrăneam şi îl mângâiam. Am sfârşit prin a crede
că într-adevăr acest Swami era copilul meu. Aceasta era o stare numită bhava
samadhi. Swami îmi repeta că trebuie să învăţ să meditez corect şi se supăra pentru
că nu-l ascultam. Nu ştiam decât să-l iubesc pe Swami şi lăsam disciplina lui pentru
mai târziu. Respingeam ideea realizării în această viaţă deoarece nu doream să
încetez să mă gândesc la Swami.”
Sarada vizualiza uneori forma lui Swami în centrul inimii. Atunci intra într-o
stare beatifică şi era cuprinsă de un râs de neoprit. Când tatăl său o întreba ce
trebuia să facă pentru a atinge o astfel de stare, ea răspunse: „Trebuie mai întâi de
toate să ai un spirit pur, apoi să-ţi imaginezi chipul lui Swami în centrul inimii, în
partea dreaptă a pieptului. Dacă eşti suficient de concentrat, Swami va începe să
zâmbească şi vei fi inundat de fericire.”
Sri Lakshmana îi spuse mai târziu lui Ramanandham că o astfel de practică
permite transcenderea primilor 4 învelişuri (koshas) şi să stabilirea în cel de-al
cincilea, corpul beatific (anandamaya kosha). Conform filosofiei vedantice, există 5
învelişuri şi 3 corpuri care constituie instrumentele eu-lui individual. Primul înveliş
este corpul fizic. Ansamblul celor 3 învelişuri următoare (pranic, mental, intelectual)
formează cel de-al doilea corp, numit corp subtil sau astral. Cel de-al treilea corp,
numit corp cauzal este format numai din anandamaya kosha. Sri Lakshmana
precizează că nu trebuie confundată starea de fericire cu adevărata beatitudine a
Sinelui, căci nu există un eu care să se bucure de fericire. Adevărata beatitudine a
Sinelui nu se revelează decât în momentul în care eu-l dispare complet.
Sarada se găsea pe rând fie total absorbită în gândurile pentru guru-l său sau
în absenţa totală a gândurilor. „La început, îi spusesem să facă japa cu numele meu
şi să se concentreze asupra formei mele, spuse Sri Lakshmana, când am încercat
să-i schimb metoda. Ea refuza. Calea ei era cea a devoţiunii şi abandonului. Ea s-a
abandonat în totalitate mie şi în final aşa şi-a realizat Sinele. Putem spune că nu a
avut dreptate?”

Realizarea

Din octombrie până la jumătatea lui decembrie 1978, Sarada rămase la

Bangalore, lângă sora sa bolnavă. Pe timpul acestei şederi ea începu să intre în
kevala nirvikalpa samadhi, o stare pe care ea a luat-o ca pe o stare de somn plăcut.
În ultimile săptămâni la Bengalore, ea rămase permanent într-o stare de tăcere

36
 Eu sunt Sinele

interioară sau în samadhi. Încetă să mai mediteze asupra guru-lui său sau să facă
pujas în faţa fotografiei sale, petrecând o mare parte a zilelor întinsă în patul său. Pe
12 decembrie spiritul său se cufundă în inimă şi avu o experienţă a Sinelui.
Pe 16 decembrie se întoarse la Gudur şi, pe timpul călătoriei, rămase în
samadhi sau o stare apropiată de aceasta. În ziua următoare sosirii sale, merse la
ashram şi petrecu două ore cufundată în starea de kevala nirvikalpa samadhi. De
îndată ce deschidea ochii eu-l se cufunda din nou în inimă şi apoi în creier. Dar
ajungea să închidă din nou ochii pentru a se întoarce din nou în inimă. Petrecu restul
zilei şi toată noaptea în samadhi. De fiecare dată când eu-l se cufunda în inimă ea
credea că a realizat Sinele. Încă îi era posibil să vorbească şi Sri Lakshmana,
crezând că realizarea era iminentă, aduse lângă ea un magnetofon pentru a
înregistra ce spunea. Sarada se exprima în fraze scurte întretăiate de tăcere, în timp
ce se cufundase în beatitudinea Sinelui.
„Nu am corp. Nu am eu. Cum pot să vorbesc, nu ştiu. De fapt, nu sunt eu cea
care vorbeşte. Văd fără să privesc. Unde este eu-l care-mi permitea să văd? Când
spiritul intră în inimă nu mai există eu care să spună că eu-l a dispărut. Eu-l meu
murit. Întregul meu corp este învăluit în pace şi fericire. Este ceva inefabil. Sinele mă
atrage spre el şi sunt incapabilă să deschid ochii. Corpul este slăbit. Timpul şi
moartea sunt transcense, căci nu mai există spirit. Totul este plin de pace şi
beatitudine. Mi-am recunoscut propriul Sine, sunt copleşită.
Când Sri Lakshmana îi spuse că eu-l ei nu era încă aneantizat şi că nu
atinsese starea ultimă, ea continuă: „Eu-l este mort, lumea a dispărut. Totul este
fericire. Corpul este inert, nu poate nici mânca, nici vorbi. Cine vorbeşte, nu ştiu. Eu-l
este mort.
„Cine vorbeşte?” întrebă Sri Lakshmana. Sarada tăcu şi, apoi, el răspunse la
propria întrebare: „Este Sinele.” Sarada continuă:
„Văd totul fără a vedea deloc. Vorbesc totul fără a vorbi. Acţionez fără a
acţiona, pentru că eu-l este mort. Nu am corp. Totul este Brahman. Totul este fericire.
Dragostea şi fericirea îmi curg în vene în loc de sânge. O energie puternică intră în
mine”.
Cu trei luni înainte, Sri Lakshmana îi spusese Saradei: „Dorm fără să dorm”.
Ea repetă aceste cuvinte şi spuse că acum înţelese sensul lor.
„NU mai vreau să acţionez. Nu mă tem de moarte. Nu îmi mai rămâne nimic
de făcut. Voi abandona acest corp”.
Sri Lakshmana îi ceru să rămână, dar ea răspunse:
„Cine poate muri acum? Acest corp este inert, cum ar putea muri? Eu-l meu
este mort, ce ar mai putea muri?
Sri Lakshmana îi aminti că eu-l ei nu murise încă şi că nu era în starea ultimă
de sahaja.
În acel moment opri magnetofonul şi făcu următorul comentariu: „Cel al cărui
spirit dispare complet în inimă pentru o clipă se poate considera o fiinţă realizată.
Experienţa Sinelui este autentică. Totuşi, eu-l ei nu a murit şi este susceptibil să
reapară în orice moment. Această experienţă nefiind decât provizorie ea nu poate
corespunde stării ultime”. Apoi dădu drumul din nou bandei.
„Sunt omniprezentă. Nu sunt corpul. Neavând corp, nimic nu mă poate speria.
Rămân imobilă. Indiferent de ce aş face, nu mă mişc. Sunt lumina Sinelui. Totul nu
este decât vid. Cum aş descrie Sinele? Nu este nici lumină, nici tenebre. Nimeni nu
poate şti ce este. Sinele este Sine şi atât”.
În acea zi, spiritul Saradei continuă într-un du-te-vino între Inimă şi Minte.
Spre ora 16 după-amiaza, eu-l Saradei începu să se lovească de peretele intern al

37
 Eu sunt Sinele

capului, ca şi cum, zicea ea mai târziu, cineva încerca să-i despice craniul. Durerea
era insuportabilă; Sarada luă mâna lui Sri Lakshmana şi o puse pe capul ei. Eu-l se
întorcea în Inimă, dar apăru câteva clipe mai târziu şi porni, apoi, spre peretele
capului. Sarada îşi aşeză capul pe picioarele lui Sri Lakshmana; la capătul a câteva
momente, eu-l îşi regăsi sursa şi dispăru definitiv.
La 18 decembrie 1978 Sarada îşi realiză Sinele. Sri Lakshmana spuse că eu-l
ei avusese o ultimă tentativă de scăpare şi de păstrare a posibilităţii de reincarnare.
Fără prezenţa lui Lakshmana, eu-l ar fi reuşit să scape şi Sarada ar fi murit.
În momentele următoare, îi fu teamă ca ea să nu-şi abandoneze corpul.
Membrele erau reci şi palide, sângele nu mai circula. Credea că, dacă moartea
Ssaradei s-ar fi produs, nu numai că ar fi avut probleme cu familia Saradei, dar risca
chiar să fie acuzat de omucidere! În final, el o duse la părinţii ei, la Gudur. Abia după
cinci zile, Sarada a putut menţine conştiinţa propriului corp, dar ea repeta constant că
vroia să-şi abandoneze corpul iar Sri Lakshmana trebui să facă uz de toată
autoritatea sa ca să o facă să renunţe la această idee.
El vroia ca ea să-şi păstreze corpul pentru a oferi ajutorul ei celor care căutau
să-şi realizeze Sinele; în următoarele 12 luni, el duse o luptă aprigă pentru a o
menţine în contact cu lumea. Sarada nu avea nici un gând şi îi era, practic, imposibil
să se fixeze pe aspectele lumii materiale. Numai dragostea ei pentru guru o mai
menţinea în viaţă. De fiecare dată când vorbea despre abandonarea corpului ei, Sri
Lakshmana avea lacrimi în ochi şi o ruga să rămână. Atunci, ea încerca o asemenea
dragoste pentru el, încât îi era imposibil să taie această ultimă legătură cu corpul şi
lumea.
Pentru a o ţine ocupată tot timpul Sri Lakshmana o obligă să se joace cu
păpuşile şi o învăţă să construiască grădini miniaturale. Deşi încerca să-i facă pe
plac, Sarada nu putea să-şi focalizeze atenţia asupra acelor jocuri mai mult de
câteva minute. Inutilitatea activităţilor umane îi apărea brusc şi anunţa că vrea să-şi
abandoneze corpul. Totuşi la capătul unui an de zile, retragerile Saradei în Sine se
diminuară şi reuşi, puţin câte puţin, să-şi menţină atenţia asupra lucrurilor exterioare:
„După realizare, spunea ea, intram într-o stare profundă de Samadhi, dar Swami mă
scotea din ea, căci ştia că riscam să-mi abandonez corpul. Şase ani mai târziu
(1984), aceste stări de samadhi s-au împuţinat şi am reuşit să rămân mult timp într-o
stare normală.”
Corpul fizic al Saradei a fost puternic zguduit de impactul realizării. „Mulţi
oameni afirmă, spune Sri Lakshmana, că este neapărat necesar să fii robust pentru a
obţine realizarea. Nu este adevărat. Singurul lucru necesar este un spirit pur şi
concentrat. Totuşi, dacă acest corp nu este destul de solid el nu va supravieţui
realizării, deoarece moartea eu-lui zguduie tot sistemul nervos. Sarada şi cu mine am
trecut prin aceste experienţe; în prezent, corpul nostru este asaltat de diverse boli.”
În cursul primilor ani ce urmară realizării sale, Sri Sarada nu manifesta vreun
interes particular pentru lucruri. Tinereţea sa, înclinaţia sa către joc, precum şi
frecventele reacţii emotive sfidau ideile cu privire la comportamentul unui Jnana
yoghin. „Mulţi oameni nu vor să creadă că Sarada este realizată, spune Sri
Lakshmana. Ea îşi petrece timpul jucându-se şi aparent, are frecvente reacţii
emoţionale. Un jnana yoghin poate să vadă imediat că ea şi-a realizat Sinele, dar
oamenii obişnuiţi nu văd decât personalitatea sa. Un jnana yoghin nu se teme de
ceea ce gândesc alţii despre el. el ştie că este Sinele şi că nimic nu-l poate priva de
această cunoaştere. Câteodată îi spun Saradei: „Cum vor şti oamenii că tu ţi-ai
realizat Sinele dacă tu te joci tot timpul?” „Nu are importanţă” răspunde ea, ca de
obicei. În perioada în care Ramana Maharishi locuia în grota Virupaksha, el se juca

38
 Eu sunt Sinele

cu copii şi foarte puţini oameni îi recunoşteau atunci grandoarea. Acelaşi lucru se

întâmplă azi cu Sarada.
„Demnitarii religioşi se aşează pe tronuri şi se bucură de onoruri. Dacă Sarada
s-ar aşeza pe un tron de aur, oamenii ar veni imediat şi s-ar prosterna în faţa ei. Dar
preferă să se joace şi să se comporte ca un om obişnuit, astfel încât ea trece
neobservată. Pământul este tronul ei iar stelele o luminează. De fapt, întregul univers
este tronul ei.

ÎNVĂŢĂTURILE LUI MATHRU SRI SARADA

Introducere

După realizare, Dumnezeu poate să vă ordone să deveniţi GURU „oficial” şi

să primiţi publicul; sau poate foarte bine să vă lase liberi. Trebuie să înţelegeţi bine
că, în cazul realizării, cunoaşterea şi puterea spirituală sunt absolut identice. Eu sunt,
pur şi simplu, o mamă ajutându-şi copii.



„Sri Lakshmana îi dădu Saradei un nou nume: Mathru Sri Sarada. Mathru
înseamnă „mamă” iar Sri este un prefix onorific. Acest nume îi este foarte potrivit,
căci ei îi place să-i considere pe discipolii săi ca fiind fii şi fiicele sale; ea este Mama
care le asigură tot ce le este necesar în progresul spiritual.”
În primii ani de după realizarea mea, nu mă interesa nimic. Totul nu era
altceva decât un joc pentru mine şi mă jucam cu oamenii de parcă ar fi fost păpuşi.
Astăzi, le văd problemele şi fac tot ce-mi stă în putinţă să-i ajut. Totuşi nu resimt
deloc înclinaţia de a vorbi de filozofie sau să răspund la întrebări de ordin spiritual. În
cea mai mare parte a cazurilor impusul necesar acestei activităţi lipseşte. Experienţa
Sinelui constituie singurul răspuns valabil la toate întrebările şi aceasta nu o pot
exprima în cuvinte. În rest, nu pot forţa răspunsurile să se producă, pentru că nu mai
există eu pentru a o face. Atunci, din două una, fie ţâşnesc din mine automat, fie nu
apare nimic.
Dacă sunt multe întrebări ce se agită în spiritul vostru, există numeroase cărţi
şi guru-şi la dispoziţia voastră, pentru a obţine răspunsuri. Şedinţele de întrebări-
răspunsuri nu fac altceva decât să pună spiritul într-o dispoziţie mai activă decât de
obicei, şi apoi scopul sadhana-ei este să îl facă să dispară. Totuşi, dacă aveţi
probleme particulare pe care nu le puteţi rezolva şi dacă aveţi multă umilinţă, s-ar
putea să vă răspund la întrebări, numai şi numai dacă este absolut necesar. Aceste
răspunsuri se mai pot manifesta în cursul vieţii cotidiene, dar şi sub forma privirii
guru-lui, privirea ce împarte graţie.
„Sarada preferă învăţăturilor sale orale o metodă mai practică şi mai directă:
ea priveşte un discipol în ochi, într-un mod specific, energia Sinelui purifică sufletul
acestui discipol, chiar dacă el nu este conştient de aceasta. Ea numeşte acest

39
 Eu sunt Sinele

proces „curăţarea spiritului” şi spune că în acest mod ea extrage impurităţile mentale

cu ajutorul ochilor.”
„Deşi Saradamma nu dă mici o învăţătură formală, spune Sri Lakshmana,
compania sa este benefică. În prezenţa ei spiritul discipolului se purifică automat.
Faceţi din ea o prietenă şi amuzaţi-vă cu ea. Compania unui Jnana yoghin este un
rar privilegiu şi vă permite progrese însemnate. Saradamma este Sinele şi poate
transmite energia Sinelui oricui o iubeşte şi i se abandonează. Atenţia fixată asupra
unei fiinţe realizate trebuie cultivată pentru că este un act foarte profitabil din punct
de vedere spiritual. A râde şi a vă juca cu o fiinţă realizată este o formă de sadhana
valabilă şi eficace.

Experienţa Sinelui

Eu sunt lumina Sinelui. Eu sunt pace şi fericire; nimic nu mă poate priva de

această stare. Dragostea mea este ca şi oceanul. Toată lumea poate să ia din el fără
ca să scadă vreo picătură. De fapt, eu sunt iubirea.



Când am deschis ochii, imediat după experienţa realizării , totul era pace
infinită. Ştiam că sunt Sinele şi că, cuvântul eu desemna deja Sinele.
Eu văd fără să văd, aud fără să aud, vorbesc fără a vorbi. Mă trezesc fără ca,
într-adevăr, să mă trezesc şi când dorm nu sunt cu adevărat adormită. Somn, vis şi
veghe, aceste stări trec alternativ prin Sine, dar nu îl afectează. Orice aş face, eu nu
fac nimic. Pentru mine nu există nici păcat, nici virtute, nici somn, nici veghe, căci eu
rămân în permanenţă în starea de sahaja samadhi.
Dacă spiritul este prezent, lumea există. Fără spirit nu există nici lume nici
corp. Nu există decât Sine iar el nu posedă nici nume, nici formă. El este pace
eternă. Eu sunt copleşită. Am obţinut lucrul cel mai frumos care poate exista, un lucru
pe care tot aurul din lume nu ar putea să-l procure. Sinele a dizolvat eu-l. Totul este
Sine, nimic nu este separat de el. Aceasta este experienţa mea şi această stare nu
mă părăseşte niciodată. Eu strălucesc în lumina Sinelui.
Experienţa Sinelui este imuabilă: aceea a corpului şi a lumii este de multe ori
fluctuantă. Câteodată intru într-o stare de totală absorbţie în Sine, în care corpul şi
lumea încetează să mai existe. Acest corp nu este pentru mine decât un apendice
inutil. Sinele nu are nevoie de corp şi mă gândesc câteodată „De ce să păstrez acest
corp? Trebuie să-l hrănesc în fiecare zi, să-l spăl, să-l îmbrac. Este bolnav, fragil şi
sursă de suferinţă. La ce bun să-i prelungesc suferinţa?” când îmi vine acest
sentiment în ceea ce priveşte corpul sau când sufăr prea mult, mă retrag în Sine.
Atunci, închid ochii, apoi îmi îndrept atenţia către interior. Îmi este imposibil să
descriu acest proces, această experienţă, căci cel care nu şi-a realizat Sinele ar găsi
aceste lucruri perfect incomprehensibile.
Există mai multe etape sau nivele de absorbţie în care mă pot retrage. Prima
etapă se caracterizează printr-o pierdere parţială a conştiinţei fizice; corpul devine
inert, durerea ca şi senzaţiile tactile dispar, dar mai aud încă ce se spune în jurul meu

40
 Eu sunt Sinele

şi, făcând un oarecare efort pot chiar să vorbesc. În aceste prime nivele de absorbţie
îmi este destul de uşor să deschid ochii şi să-mi regăsesc conştiinţa fizică; dar, pe
măsură ce continui cufundarea în stare îmi este din ce în ce mai dificil să inversez
procesul.
Aceste perioade de absorbţie în Sine sunt atât de minunate încât trebuie
câteodată să fiu scoasă din ele, cu blândeţe şi afecţiune, căci, dacă aş rămâne mult
timp în această stare, aş risca să-mi abandonez corpul. Fie că sunt sau nu absorbită
în Sine, eu mă bucur tot timpul de aceeaşi pace, fericire şi independenţă. Dar când
sunt eliberată de greutatea corpului adesea nu am nici cea mai mică dorinţă de a mă
întoarce la conştiinţa fizică.

Inima

Înaintea realizării intram adesea în samadhi şi percepeam centrul Inimii în

partea dreaptă a pieptului. Dar acum ştiu că Inima nu poate fi localizată în corp.
Inima este Sinele şi nu este nici în interiorul nici în exteriorul corpului. El este
omniprezent.
Chiar înaintea realizării mele percepeam un du-te-vino al eu-lui între cap şi
centrul Inimii, chiar dacă se producea sub forma unui fulger. Când aveam ochii
închişi eu-l se întorcea în Inimă şi de îndată ce îi redeschideam el se precipita către
creier. Începea atunci să se izbească de cutia craniană într-o tentativă disperată de a
scăpa Sinelui care încerca să-l absoarbă. Au existat astfel multe asemenea trasee
creând probleme fizice peste tot pe unde ajungea în corp. Când eu-l se întorcea
provizoriu în centrul Inimii, simţeam, în partea dreaptă a pieptului o oarecare
presiune, o tensiune şi chiar o mare panică, ca şi cum m-aş fi înecat. Mă sufocam şi
corpul meu tremura. Dar, când eu-l a dispărut complet aceste senzaţii au fost
înlocuite de o minunată impresie de plenitudine, expansiune, de pace şi beatitudine
şi am ştiut că eu-l meu murise definitiv.
Am deschis ochii şi l-am privit pe Swami. Ştiam că îmi realizasem Sinele şi că
Swami ştia acest lucru. Era atât de fericit încât plângea de bucurie. Ştia că
depăşisem stările de veghe, vis şi somn, că eram Sinele fără formă şi că nu mai
aveam nevoie de corp. Puţin a lipsit ca să mor, dar acest lucru îmi era egal, căci
ştiam că nimic nu putea afecta Sinele şi că deja transcensesem naşterea şi moartea.
De fapt, nu mai exista nici un eu care să ştie că Sinele fusese realizat.
Sri Lakshmana: „În starea de somn profund, spiritul (eu-l) penetrează în
Inimă, dar nu este conştient de Sine. În momentul trezirii, el se angajează în amrita
nadi şi se lansează spre creier într-o fracţiune de secundă. El ia cunoştinţă de
existenţa lumii prin cele cinci simţuri şi crede în realitatea sa. În momentul realizării,
spiritul pur, fără gânduri şi probleme, se întoarce în sanctuarul Inimii pe acelaşi
traseu. Când se angajează pe acest drum, Sinele îl atrage spre el şi-l aneantizează.
După moartea eu-lui, doar Sinele mai rămâne, Unul fără doi, pace şi beatitudine
eterne. Tot aşa cum nu putem separa bijuteriile de aurul din care sunt făcute, tot
astfel, lumea nu este separată de Sine. Sinele este omniprezent, el transcende
timpul, spaţiu şi cele trei stări, de veghe, de vis şi de somn profund.
Sri Sarada: De obicei, nu dorm decât trei sau patru ore pe noapte şi acest
somn nu are nimic din inconştienţa în care cei mai mulţi oameni cad atunci când
dorm. Sinele nu pierde niciodată conştiinţa şi este martorul celor trei stări: de veghe,
de vis şi de somn, care nu-l afectează deloc.

41
 Eu sunt Sinele

Schema alăturată a fost realizată de Sarada în 1984. în partea de jos se află

muntele Arunachala şi o floare de lotus care simbolizează Inima. Petala din centrul
lotusului conţine două flori răsturnate. Cea de sus reprezintă spiritul în timpul
somnului, odihnindu-se în Inimă, bucurându-se inconştient de pacea şi beatitudinea
Sinelui. Chiar înainte de trezire el se lansează spre creier într-o fracţiune de
secundă. Sub acest aspect ascendent, el este purul eu, pe care nici un gând nu-l
murdăreşte; dar când atinge creierul el este, puţin câte puţin, învăluit de gânduri şi
percepţii. Primele gânduri sunt chiar rudimentare: „Mă aflu în patul meu”, „Trebuie să
mă ridic din pat”, „Trebuie să merg la baie”, etc. Aceste gânduri şi percepţii
elementare sunt reprezentate de o spirală dantelată ce înconjoară eu-l (floarea
întoarsă cu vârful în sus, în centrul spiralei). Apoi apar în spirit gândurile mai
elaborate: „Astăzi trebuie să fac cutare lucru”, „Am timp să iau micul dejun înainte de
a merge la muncă” etc.. aceste gânduri privind viaţa cotidiană sunt reprezentate de
spirala buclată ce se află în prelungirea celeilalte. Forţa, densitatea şi continuitatea
acestor gânduri aruncă un voal obscur asupra Sinelui. La sfârşitul zilei, când se
apropie somnul, spiritul se întoarce în Inimă; nu apare decât o vagă conştiinţă a păcii
şi beatitudinii ce domnesc în Inimă. Sri Sarada compară această pace limitată cu
lumina filtrată de frunzişul des al unui copac. Somnul este o experienţă foarte
plăcută, dar nu se poate compara cu fericirea de care ne bucurăm când spiritul se
cufundă în Inimă. La baza petalei centrale a lotusului se află un mic orificiu. În timpul
stării de samadhi sau de meditaţie profundă, spiritul conştient plonjează în Inimă şi
stă la intrarea acestui strâmt pasaj. Aici poate fi antrenat înăuntru de către Sine care-l
aneantizează: este momentul realizării.
Este foarte dificil să antrenezi spiritul în Inimă, deoarece este prea speriat de
perspectiva de a dispărea şi nu îndrăzneşte să se apropie nici de sanctuar. Starea de
realizare a Sinelui este frecvent confundată cu stări de pace, de fericire şi de linişte
interioară. Aceste stări ţin de domeniul mental şi se produc, de multe ori, în exteriorul
Inimii. Spiritul care pătrunde în Inimă se regăseşte în faţa a trei posibilităţi: 1) Sinele îl
aneantizează; 2) se bucură de beatitudinea Sinelui o perioadă de timp şi apoi scapă
din nou către creier; 3) această experienţă provoacă un şoc pe care corpul nu îl
poate suporta şi antrenează moartea, urmată, fără îndoială, de o renaştere în lumile
superioare. Chiar atunci când spiritul pătrunde efectiv în Inimă mai subzistă un eu
care se bucură de beatitudinea Sinelui. Adevărata experienţă a Sinelui se produce
numai când spiritul a dispărut complet, fie provizoriu, ca în starea de samadhi, fie
definitiv, ca în realizare. Aceste două experienţe sunt şi aşa destul de rare.

42
 Eu sunt Sinele

Absenţa mentalului

Înaintea realizării, toate funcţiile mentale sunt înfăptuite de energia Sinelui prin
intermediul spiritului (care, prin el însuşi, este inert). Acum spiritul este cel care
realizează totul. Spiritul, cum nu mai există, totul este înfăptuit de către Sine: a privi,
a întoarce capul, a vorbi, a merge, etc. Înaintea realizării noi credem că mentalul sau
corpul execută toate acestea, dar, mai apoi, înţelegem că este vorba se Sine.
Eu nu am mental. Jnana yoghinii nu au mental, contrar opiniilor unora dintre
voi.. Ramana Maharishi spunea, adeseori, că spiritul unui Jnana este ca luna în plină
zi, de abia vizibilă şi perfect inutilă, deoarece este perfect eclipsată de soare (Sinele).
Dar, nu este chiar aşa. El spunea aceste lucruri doar celor care nu credeau că jnana
yoghinul nu mai are o urmă cât de mică de mental.
S-a mai scris, de asemenea, că jnana yoghinul mai are încă destin personal şi
că, înainte de moarte, el trebuie să îndeplinească sarcinile pe care le mai are de
îndeplinit. Jnana yoghinul nu are prarabdha karma, pentru că el nu mai are corp.
Fără prarabdha karma nu putem rămâne într-un corp fizic. Un jnana nu poate
rămâne în corpul său decât dacă discipolii îi arată o dragoste profundă şi doresc ca
el să mai rămână printre ei. Atunci, din iubire pentru discipoli, Sinele va face tot ce
este posibil pentru a menţine corpul în viaţă. A păstra corpul devine astfel un fel de
sarcină de îndeplinit, aceasta constituind aşa-zisa prarabdha.
Eu nu mai percep lumea, eu nu văd decât Sinele. A vedea Sinele peste tot
este fundamentul însuşi a fiinţei mele, uitând, câteodată, că nu este la fel şi pentru
discipoli. Când ei privesc lumea ei îşi privesc, de fapt, propriul lor spirit. Când
părăsesc ashram-ul eu uit complet de existenţa lui, pentru că nu mai există mental
pentru a-mi aminti de existenţa lui, nu există nimic în mine care să mă poată lega de
trecut. Sinele nu există decât în prezent, astfel că totul îi pare nou. indiferent unde
mă găsesc, eu nu încerc ataşamente şi nu aştept nimic de la viitor.
Înaintea realizării nu-mi putea desprinde privirea de la Swami şi mă gândeam
la el în mod constant. În momentul în care spiritul meu a dispărut, îmi dau seama că
nu-l mai privesc pe Swami mai mult de două-trei minute. Dar, chiar dacă gândurile au
dispărut, dragostea pentru el este la fel de intensă. Singura diferenţă este că, înainte,
era vorba de o dragoste mentală, în timp ce acum este iubirea Sinelui. Această iubire
emană şi din Swami: el este Inima mea iar eu sunt Inima lui Swami.
Pentru mine, emoţiile, precum mânia sau tristeţea, nu sunt decât imagini care
apar şi dispar pe ecranul Sinelui, care este pace absolută. Eu nu sunt decât o
oglindă care reflectă şi amplifică tot ceea ce o înconjoară. Dacă cineva este puţin
supărat pe mine şi eu devin supărată pe el. Dacă mi se arată iubire, eu dăruiesc şi
mai multă iubire. Nu este vorba de o iubire obişnuită, ci de energia Sinelui care
exercită o acţiune purificatoare. Când un discipol se gândeşte la mine cu dragoste,
eu devin imediat conştientă de aceasta, distanţa nu are importanţă. Pe cine iubesc şi
cu ce intensitate, nu depinde de mine. Dragostea pe care o dăruiesc este în funcţie
de cea a celui de la care o primesc. Sinele nu are preferinţe; el dăruieşte dragoste
celui care îl iubeşte. Câteodată mă gândesc: „Arunachala, de ce mă obligi să iubesc
o asemenea persoană?” Dar eu nu sunt în măsură să opresc acest curent de iubire.
Dacă un discipol mă iubeşte sincer, această iubire suscită graţia Sinelui. A iubi este
însăşi natura mea. Eu debordez de iubire şi doresc să dăruiesc iubire fără
întrerupere. De fapt, sunt iubire încarnată.

43
 Eu sunt Sinele

Guru

Nimic nu depăşeşte maestrul; el este Dumnezeu, Sinele sub formă umană cu

care noi putem avea o relaţie. Încrederea în guru este fundamentul însuşi al
dezvoltării spirituale şi a sadhana-ei.

  

Nu trebuie să uitaţi niciodată ca guru-l vostru este Dumnezeu. Nu fiţi ca acele

broaşte aşezate sub o floare de lotus care traversează apa mlăştinoasă; fiţi ca albina
care gustă din nectarul lotusului, pentru că ea caută doar aşa ceva. Dacă discipolul
critică comportamentul maestrului, dacă gândeşte rău despre el, acela va primi o
energie negativă. Dacă veţi gândi că tot ceea ce face guru-l este corect, atunci veţi
primi o energie pozitivă. Dacă maestrul vă spune să săriţi într-un puţ, faceţi-o chiar
dacă nu ştiţi să înotaţi.
Oamenii au întotdeauna tendinţa de a-l judeca pe guru după aparenţe, ei nu
sunt niciodată satisfăcuţi de ceea ce văd. Câţiva se plâng tot timpul că Swami este
prea serios, că nu surâde niciodată; aceeaşi oameni se plâng că sunt prea frivolă şi
că îmi petrec timpul amuzându-mă. Nimic nu mă obligă, totuşi, să mă conformez
opiniilor şi prejudecăţilor altora. O fiinţă realizată este al cărui eu nu este obligat să
urmeze reguli deja stabilite. Experienţa Sinelui este imuabilă şi nu este afectată de
activităţile pe care pot să le îndeplinesc. Îmi este indiferent dacă sunt aprobată sau
dezaprobată. Sinele nu este corp iar gândurile altora nu îl atinge. Este imposibil să
recunoşti un Jnana yoghin după ceea ce spune sau înfăptuieşte. Jnana yoghinii au,
câteodată, un comportament straniu şi imprevizibil, dar nu trebuie niciodată să-i
judecăm după criterii obişnuieşte. Guru-l este Sinele şi nu poate să se înşele chiar
dacă acţiunile sale par de neînţeles în ochii lumii. O poveste tradiţională ilustrează
foarte bine acest punct de vedere.
Krishna şi Arjuna, în timpul unei călătorii pe care o făceau împreună, au vizitat
un om foarte rău care acumulase o avere considerabilă. Omul îi trată foarte rău, dar,
în momentul plecării, krishna îl binecuvântă şi îi spuse că va continua să se
îmbogăţească. Apoi, ajunseră la un om care avea ca singură posesiune materială o
vacă. El i-a primit cordial, iar la plecare krishna îl binecuvântă şi îi spuse că vaca sa
avea să moară. Arjuna nu înţelegea nimic şi îi ceru lui Krishna o explicaţie. Acesta
răspunse că omul bogat era foarte ataşat de banii săi şi că, oferindu-i mai mulţi era,

44
 Eu sunt Sinele

de fapt, un blestem, căci acest fapt îi întărea ataşamentul. Cât despre sărac, acesta
era ataşat doar de vaca lui şi a-l priva de aceasta era, de fapt, o binecuvântare.
A te afla în prezenţa unui jnana yoghi se numeşte darshan sau satsang. O
putere specială emană din corpul unui jnana şi învăluie discipolul. Dacă spiritul
acestuia din urmă este suficient de calm, el va resimţi această forţă care îi va permite
să se interiorizeze. Spiritul interiorizat gustă pacea şi fericirea interioară. Dacă, în
timpul darshan-ului, spiritul discipolului este agitat, din el vor ieşi tot felul de gânduri
sub forţa acţiunii Sinelui. Acesta este un proces necesar de purificare. Sinele
încearcă întotdeauna să dezrădăcineze ego-ul, aceasta fiind adevărata funcţiune a
darshan-ului.
Când eşti în apropierea guru-lui ai tendinţa de a uita că ţi se oferă un privilegiu
excepţional; sau, de cele mai multe ori eşti gelos pe vizitatorii care par să obţină şi să
ia cu ei toată fericirea darshan-ului. Fiţi întotdeauna bucuroşi, mai ales atunci când
sunteţi ignoraţi sau supuşi la probe. A face seva sau a fi alături de guru este o şansă
rară; nu o irosiţi încercând să obţineţi de la el toată atenţia, laude etc. Trebuie să-l
rugaţi astfel ”Nu îmi lăsa ego-ul să se manifeste, nu mă lăsa în ghearele Maya-ei”.
Doar dragostea îl împinge pe Jnana să reducă vasanas-urile şi ego-ul discipolilor,
ajutându-i să dobândească răbdare, umilinţă şi tot ce are nevoie pentru a progresa..
Unii încearcă să-mi monopolizeze atenţia, să mă „captureze”: ei vor să obţină
mai mult decât alţi discipoli. Ei nu văd decât forma mea fizică; dar Sinele este în voi,
Dumnezeu este prezent în toată eternitatea şi dacă el va apare sub forma lui Swami
sau Sarada este numai pentru a vă ajuta să vă interiorizaţi. Dacă un jnana yoghin vă
spune că vă iubeşte, aceasta este suficient; amintiţi-vă constant de aceste cuvinte
„Eu vă iubesc”, lăsaţi-le să vă impregneze inima de bucurie, dragoste şi bucurie. Eu
aş putea iubi sute, mii, o infinitate de persoane şi să iubesc pe fiecare în parte. Eu
sunt Iubirea.

Am stat pe lângă sfinţi şi înţelepţi, câteodată am resimţit pace iar altădată

nimic. Dacă toate fiinţele se află în aceeaşi stare de conştiinţă, cum se face că eu nu
resimt aceeaşi pace alături de fiecare dintre ele?
Dacă oamenii de care vorbiţi îşi realizaseră Sinele, ar fi emanat din ei aceeaşi
energie spirituală. Sinele nu variază, el este întotdeauna acelaşi. A resimţi multă
energie alături de un guru îndeamnă că aveţi fără îndoială o legătură cu el. Dacă nu,
înseamnă că destinul vostru se află în altă parte.

E adevărat că un guru ia asupra sa sau arde Karma discipolilor?

Dacă un discipol resimte destulă devoţiune faţă de guru-l său, efectele
negative ale destinului său ar putea fi într-o oarecare măsură atenuate. Prin graţia
guru-lui probele cele mai grave prevăzute de destin se găsesc reduse la mici
inconveniente. Dar pentru ca să dispară karma voastră, atât cea pozitivă cât şi cea
negativă, atunci trebuie să vă abandonaţi guru-lui. Acesta nu vă poate prelua nici
cea mai mică parte din karmă, atâta timp cât nu i-o oferiţi printr-un gest de abandon.
Discipolul trebuie să ia iniţiativa în acest sens. Dacă el oferă corpul şi sufletul guru-lui
acest dar antrenează dispariţia mentalului şi a karma-ei

Probele spirituale

Sadhana mea a fost presărată cu probe spirituale. Unele ar putea părea un

pic crude sau perfect gratuite dar nu ar trebui să credem că Swami le-ar pregăti

45
 Eu sunt Sinele

deliberat. Swami este Sinele şi aceste probe erau manifestări spontane ale Sinelui.
Sinele este cel care îmi trimitea aceste probe pentru că ele îmi erau necesare. După
ce mi-a arătat multă dragoste Swami a început să mă ignore şi să acorde atenţia sa
altora. Câteodată, el se mânia pe mine şi-mi spunea că eram un discipol rău. O dată
sau de două ori a încercat să mă determine să părăsesc ashram-ul. Atunci eu îmi
spuneam: „Dumnezeul meu, sunteţi viaţa mea. Cum aş putea să vă părăsesc? Mai
bine mor.” A încercat să-mi deturneze atenţia de la el oferindu-mi o pereche de păuni
şi una de turturele dar nu m-am lăsat distrasă şi am continuat să mă gândesc
exclusiv la Swami. Câteodată îmi lua o zi sau două pentru a depăşi aceste lucruri, şi
a-mi intensifica sentimentele faţă de guru-l meu.
Dacă m-aş fi purtat faţă de oameni aşa cum s-ar fi purtat Swami, majoritatea
s-ar fi mâniat şi ar fi părăsit ashram-ul. „Cu ce drept mă tratează aşa, şi-ar zice ei, nu
am făcut nimic rău!” Ei acceptă probele şcolii sau armatei, dar nu le plac cele date de
guru! Indiferent de ceea ce ar fi făcut guru, eu nu mi-am pierdut niciodată credinţa şi
nu am încetat să-l iubesc. Când era mânios, plângeam şi mă rugam să-i regăsesc
iubirea. Dar lacrimile mele nu făceau decât să-i atragă mânia! Bineînţeles că nu era
cu adevărat mâniat, nu era decât o altă încercare. Deseori treceam din râs în plâns,
apoi aveam viziuni ale zeităţilor, chipul lui Swami apărea în mine şi îmi adresa un
surâs de compasiune. Atunci resimţeam o bucurie imensă şi chiar în acel moment
Swami mă chema lângă el.
Când un discipol merge pentru prima oară lângă un guru, acesta îi
examinează spiritul şi vede toate vasanas-urile care îl acoperă. Apoi începe să-l
testeze pentru a-i măsura intensitatea şi sinceritatea devoţiunii sale. Aceste probe
purifică spiritul discipolului eliminând imperfecţiunile, iar acesta începe să se bucure
de anumite stări beatifice. El este apoi convins că a făcut mari progrese iar ego-ul
său creşte. Când guru-l îşi dă seama, el supune discipolul la noi probe destinate să
diminueze acel ego.
Când văd că ego-ul unui discipol devine mare încerc să îl reduc printr-o
mânie, dar nu o mânie obişnuită. În India, rufele se spală lovindu-le de o stâncă. Asta
înseamnă că mânia nu este îndreptată împotriva lui; este pur şi simplu o metodă de a
îndepărta impurităţile. La fel, când atac ego-ul unui discipol prin furie, o fac pentru că
încerc să purific mentalul. Dar de fapt nu sunt mâniată. Aceste manifestări vin din
Sine atunci când acestea se dovedesc necesare pentru progresul spiritual al
discipolului. Sinele observă rezultatul fiecărei probe şi „vede” în ce măsură discipolul
este pur, umil şi lipsit de ego. Când spiritul este complet purificat, acest gen de probe
nu mai este necesar; în acel moment Sinele poate anula spiritul şi intervine
realizarea.
Este dificil să fii prietenul unui jnana yyoghin, pentru aceasta trebuie să ai
multă umilinţă. Energia care emană dintr-o fiinţă realizată face să crească ego-ul. În
acel moment un jnana yoghin se mânie; dar ce fapt, aceasta nu este decât o reflecţie
a stării interioare a discipolului. Dacă acesta înţelege lecţia şi rămâne umil, dacă el
îşi pliază ego-ul, el va primi mai multă graţie şi va fi purificat spiritual. El va simţi mai
multă iubire pentru guru şi va obţine mai multă pace. De fapt, mânia guru-lui este o
formă particulară de graţie. Cu cât sunt mai furioasă pe un discipol cu atât mai multă
este iubirea mea pentru el.
Guru-l supune discipolul la numeroase probe. Fără umilinţă, ego-ul discipolului
se va revolta şi proba va eşua. Ar trebui să fiţi asemănători unui câine care aşteaptă
răbdător să-i acordăm o privire şi care este nebun de bucurie când primeşte, în
sfârşit puţină atenţie. Fără o oarecare umilinţă nu este posibil să interiorizăm spiritul.
Fără această atitudine respectuoasă, fără devoţiune şi răbdare, este imposibil să

46
 Eu sunt Sinele

trăieşti lângă un jnana yoghin. Ramana Maharishi nu îi supunea niciodată probelor,

în mod deschis, pe noii veniţi, dar energia spirituală care emana din el le aţâţa ego-
ul, astfel încât mulţi dintre ei deveneau furioşi în preajma lui şi plecau de bună-voie.
Cei care rămâneau îşi dădeau seama repede că, dacă nu-i dădeau ascultare lui
Bhagavan, acesta putea chiar să devină furios. Guru-l nu are nevoie să-l pună la
încercare pe discipolul imatur, căci acesta va găsi întotdeauna o scuză pentru a
pleca de bună-voie.
Discipolul se poate crede transportat în rai pentru că are meditaţii bune sau
simte multă iubire pentru guru. Dar, dacă vreodată acesta din urmă îi vorbeşte mai
dur sau îl ignoră o perioadă de timp, acest rai dispare ca prin minune! Discipolul ar
trebui să se mânie pe sine şi să-şi spună: „De ce sunt aşa de rău?” Apoi ar trebui să
se roage pentru a se îndrepta. El se poate mânia pe ceilalţi, dar niciodată pe guru,
altfel sadhana va fi un eşec, căci guru-l/Dumnezeu nu se înşeală niciodată şi nu face
altceva decât să ajute. Dacă vă mâniaţi pe Dumnezeu, cine vă va sări în ajutor?
Nimeni! Sunt momente când ne simţim respinşi, ignoraţi sau geloşi pe alţi discipoli. În
acele momente este absolut esenţial să nu vă mâniaţi pe guru sau pe Dumnezeu, ci
să suportaţi acea suferinţă, să vă rugaţi să obţineţi dragostea lui Dumnezeu şi să
vedeţi, mai degrabă, propriile defecte decât pe acele ale altora. Trebuie să ne
abandonăm înţelepciunii superioare a guru-lui şi nu dorinţelor noastre egotice.
Aceste încercări permit discipolului să înainteze pe scara progresului spiritual.
Aceste încercări îl învaţă ce este umilinţa şi abandonul, făcându-l să fie conştient de
fragilitatea realizărilor lui spirituale. Ele temperează ego-ul arătându-i punctele slabe
şi constituie arderea karma-ică finală, fiind necesare în procesul investigării
interioare, pentru ca acesta să devină mai eficace. Numai cel care este capabil să
treacă aceste probe cu un calm imperturbabil este pregătit pentru realizare.

Sadhana

Râsul şi distracţia în compania unui jnana este o formă valabilă şi

eficace de sadhana.
Sri Lakshmana

Cea mai bună sadhana pentru spirit constă în adorarea guru-lui, care
este Dumnezeu.
Mathru Sri Sarada

  

Dragoste şi abandon

Tot ceea ce deturnează atenţia şi o împiedică să fie fixată pe guru sau

Dumnezeu, tot ceea ce lasă asupra spiritului amprentele gândurilor stimulatoare,

47
 Eu sunt Sinele

este nefast pentru sadhana; trebuie, deci, să manifestăm prudenţă. Când problemele
voastre devin insurmontabile, rugaţi-vă guru-lui şi abandonaţi-vă lui, gândiţi-vă la el
în loc să vă gândiţi la problemele voastre. Acţionaţi şi faceţi tot ce vă stă în putinţă,
dar nu uitaţi că în realitate Dumnezeu este cel care face totul.
Este greşit să vă imaginaţi că realizarea se va produce într-un moment
anume. Acesta nu este un lucru ce se poate prezice. Dorinţa de a prezice propriul
viitor spiritual nu este decât o formă de irosire a energiei mentale. Cineva îl întrebă
într-o zi pe Swami dacă ar putea realiza Sinele rămânând timp de trei ani aici, în
ashram. Swami fu cuprins de râs şi îi răspunse că nu poate ţine un curs despre „Cum
poţi obţine realizarea în trei ani”. Anumiţi occidentali, obişnuiţi să obţină tot ce doresc
în ţara lor, îşi imaginează că totul se poate cumpăra, inclusiv realizarea, pentru care
trei sau cinci ani de meditaţie le pare a fi preţul realizării. Aceasta este o atitudine
greşită. Trebuie abandonată ideea de a obţine ceva, indiferent ce ar fi aceasta.
Dumnezeu nu poate fi atins fără un efort susţinut, fără renunţare la toate
ataşamentele şi formele de înrudire. Nici chiar acest lucru nu este de ajuns.
Discipolul trebuie să conştientizeze că nici un efort fizic sau mental nu ne poate
conduce la Dumnezeu.
Atunci când Sinele devine un scop de atins, nu veţi avea niciodată o
experienţă directă. Cu cât veţi face un efort ca să ajungeţi la el, cu atât vă veţi
îndepărta mai mult de scopul vostru. Pentru a ajunge la Sine trebuie să vă
abandonaţi la picioarele Domnului şi să-L lăsaţi să facă ceea ce El doreşte. Când
abandonul fizic şi mental este total, atunci graţia divină vă va conduce la final.
Debutanţii pe calea spirituală sunt în general motivaţi de dorinţa de a obţine
realizarea. Ei sunt dezamăgiţi de lume şi vor să fie absorbiţi în Dumnezeu. Aceasta
este o sămânţă de dorinţă, care creşte automat şi dă fructe; nu este necesar să fiţi
obsedaţi de voinţa de a obţine realizarea. Atragerea iubirii guru-lui prin abandonul
definitiv în faţa lui este, de departe preferabil. Chiar şi faptul de a vrea ceva, fie şi
eliberarea, este un obstacol. De fapt, nu veţi cunoaşte Sinele decât în ziua în care nu
îl veţi mai dori.
Pe cale iubirii şi a abandonului trebuie să vă iubiţi guru-l. Îl iubiţi pe Swami
pentru că vreţi realizarea. Aceasta nu este iubire, ci exploatare; încercaţi să ne
folosiţi pentru a vă atinge scopurile. Nu vă deosebiţi mult de o maimuţă ce pretinde
că simpatizează un om doar pentru a-i fura mâncarea din mână. De îndată ce omul
îşi dă seama de truc, o va alunga. Dimpotrivă. Dacă ar simţi o afecţiune reală din
partea animalului, i-ar oferi el-însuşi fructul. Guru-l, Dumnezeu sau Sinele trebuie
iubiţi dezinteresat. Dacă nu, atunci nu poate fi vorba de iubire. Chiar şi dorinţa de a te
elibera trebuie eliminată.
Cei care vin aici pentru a obţine ajutor sau realizarea dorinţelor lor pot să se
roage la Dumnezeu sau la jnana yoghin, dar acesta nu este abandon. În plus, un
jnana nu trebuie deranjat cu problemele voastre. Analizaţi-le o singură dată şi ajutorul
va veni în mod automat. Uneori, oamenii nu-şi dau seama că dorinţele lor au fost
îndeplinite, deoarece această conştientizare poate dura deva timp. Atunci, ei
consideră că ceea ce li se întâmplă este normal şi nu fac legătura cu rugăciunile lor
anterioare. Dar, se mai întâmplă, într-un „caz urgent”, ca un miracol să se producă.
Eu mi-aş fi dat de bună voie şi viaţa dacă Swami mi-ar fi cerut-o. Mă
abandonam cu totul lui. Nu puteam să trăiesc fără să-l văd şi să mă gândesc la el.
Nu mi-am dorit niciodată realizarea. Nu mi-am dorit decât un singur lucru: să fiu în
preajma lui Swami şi să mă gândesc la el în fiecare moment. De fapt, experienţa
Sinelui, aşa cum mi-o descria el, nu mi se părea deloc atractivă. Nu doream să fiu
lipsită de mental şi să trăiesc într-o stare în care nu m-aş fi putut gândi tot timpul la

48
 Eu sunt Sinele

Swami. Nu am întâlnit discipoli care să-l iubească pe Swami măcar o părticică din cât
l-am iubit eu. Pentru a obţine iubirea guru-lui trebuie să vă gândiţi permanent la el şi
să-l iubiţi mult şi fără încetare.
Apropierea de un jnana yoghin va conduce automat la detaşare, dar, odată cu
creşterea devoţiunii, procesul se accelerează. Fără afecţiune pentru guru, sadhana
nu are o prea mare utilitate. Puja, japa sunt tehnici utile la un anumit stadiu; ele
permit spiritului să se centreze asupra guru-lui şi să nască o iubire autentică pentru
el. Adorarea numelui şi formei guru-lui este cea mai bună sadhana. Aceasta
eliberează spiritul de gânduri şi ataşamente, atât de bine încât el se va interioriza
automat.

Ştiu că am ataşamente puternice. Cum să fac să îmi iubesc mai mult guru-l?
Trebuie să practici meditaţia şi să urmăreşti să renunţi la propriile ataşamente.
Trebuie să atingi un stadiu în care guru-l tău să fie singurul lucru care să te mai
intereseze. Trebuie, de asemenea, să fii gata să sacrifici tot ce ai. Dacă ai încredere
în guru şi eşti sincer, iubirea se va naşte automat.
Regele Janaka era un discipol foarte avansat, dar trebuia să îndeplinească
trei condiţii pentru a se elibera: trebuia să renunţe la toată averea sa, la corpul şi la
spiritul său. Dacă ar fi fost capabil să ducă la îndeplinire aceste trei condiţii el ar fi
dovedit că este gata pentru a primi realizarea. Toţi cei care urmează calea
abandonului trebuie să fie gata să îndeplinească aceste trei condiţii. Dar, majoritatea
oamenilor nu poate renunţa la posesiunile lor; le este încă şi mai dificil să renunţe la
corpul lor şi, practic imposibil, să renunţe la spiritul lor.
Pentru a putea renunţa la spirit trebuie să ai credinţă absolută în guru. Ego-ul
este indisciplinat, încăpăţânat, puternic. El trebuie să primească numeroase lovituri
puternice pentru a fi supus. Dacă nu vă iubiţi guru-l, dacă nu veţi avea încredere în
el, nu veţi putea suporta tratamentul pe care vi-l va aplica. Copilul pe care îl veţi
pedepsi, probabil pentru binele său, se va pune pe plâns, dar va continua să vă
iubească. Pe calea spirituală, trebuie să manifestaţi faţă de guru o iubire asemenea
celei a copilului faţă de părinţii săi.
Cel mai important gând este: „Îl iubesc pe Dumnezeu”. Acest gând vă va
transforma puţin câte puţin, vă va face fericit şi vă va sustrage Maya-ei. Ideea că „Îl
iubesc pe Dumnezeu” este mai importantă decât ideea „Dumnezeu mă iubeşte”,
căci, dăruind iubire experimentezi fericirea cea adevărată. Când nu iubeşti decât pe
Dumnezeu, Sinele interior, lumea sau Maya va înceta să vă mai ţină captivi. Iubirea
pentru guru şi gândul către el va diminua considerabil numărul de vieţi viitoare,
arzând o bună parte din karma trecută.

Meditaţia

Mi-am realizat Sinele meditând asupra formei lui Swami. La început, făceam
japa „Hare Lakshmana!” şi aceasta părea foarte eficientă, deoarece destul de repede
reuşeam să intru într-o stare de conştiinţă lipsită de gânduri. Dar această stare de
concentrare asupra numelui nu-mi aducea nici pace nici beatitudine, ci o stare de vid
mental. După un anumit timp de practică, mi-a apărut în acest vid chipul lui Swami.
Credeam că această viziune era încă un gând şi că trebuia să menţin în permanenţă
starea de linişte interioară. De fapt, eram foarte mândră de starea fără de gânduri şi
m-am plâns lui Swami că acea stare era tulburată de chipul lui. Era o manieră de a
mă lăuda. Swami, bineînţeles, o ştia şi râdea de mine. Mă sfătui să fac un exorcism

49
 Eu sunt Sinele

la următoarea apariţie şi să-i ofer nici nuci, în speranţa că viziunea se va îndepărta

să le mănânce. Atunci am înţeles că apariţia chipului său în meditaţie era un lucru
benefic.
Această imagine se impuse din ce în ce mai mult; deveni chiar mai intensă,
încât o puteam contempla cu ochii deschişi. Ea mă umplea de pace şi de o
beatitudine pe care nu le resimţisem în practica japa. Iată de ce afirm că este benefic
să te concentrezi asupra numelui şi a formei guru-lui. Ca urmare, spre sfârşitul
sadhana-ei mele, viziunea lui Swami s-a estompat şi am regăsit starea fără de
gânduri. De această dată nu mai simţeam o stare de vid, ci una de pace şi fericire.
Am atins această stare concentrându-mă asupra numelui şi formei lui Swami. Şi
dacă am ajuns aici este numai pentru că aveam o credinţă absolută în Swami, în
învăţăturile sale, în calea pe care o urmam. Dacă nu ai încredere în guru, dacă nu
eşti sigur de calea pe care o urmezi, nu vei face nici un progres. Trebuie să alegi o
cale proprie şi să o urmezi numai pe aceea. Dacă nu te poţi hotărî în ce tren să urci,
nu poţi nici măcar să pleci din gară.
Când te concentrezi asupra lui Dumnezeu sub forma guru-lui, El te atrage
spre El şi te va aneantiza; în acel moment rămâne numai Dumnezeu. El este
asemenea unui ucigaş care reuşeşte să atragă un copil oferindu-i bomboane. Când
veţi avea o mare încredere, o mare credinţă în Dumnezeu, când te vei abandona Lui,
te va atrage şi te va face să dispari.
În etapele următoare al e sadhana-ei mele am căpătat obişnuinţa de a medita
asupra lui Swami şi mă simţeam, uneori, total identificată cu el. Chipul meu părea cel
al lui Swami şi aveam impresia că Swami intrase în mine, că-mi ocupase întregul
corp. Simţeam că eram unul. Dacă vrei să meditezi asupra mea sau a lui Swami, nu
trebuie să te gândeşti la noi ca fiind separaţi de tine. Swami şi cu mine suntem în
inima ta. Când contempli corpul nostru, nu faci altceva decât să priveşti o imagine
creată de spiritul tău. Meditează asupra noastră în Inimă şi vei descoperi că nu
suntem separaţi de tine şi că suntem propriul tău Sine.

Când spui: „Meditează asupra noastră în Inimă” este vorba de vizualizarea

unei imagini în centrul Inimii, aşa cum făceai înainte de realizare?
Nu, aceasta nu este o meditaţie adevărată, ci un simplu exerciţiu de
concentrare. Meditaţia asupra Inimii înseamnă readucerea spiritului în Inimă pentru a
gusta beatitudinea Sinelui. Dacă te gândeşti la ceva, chiar la forma guru-lui, aceasta
înseamnă că spiritul tău este încă activ şi nu se poate cufunda în sursa lui. Dacă
ajungi la eliminarea tuturor gândurilor şi reducerea la tăcere absolută a mentalului,
atunci spiritul se va cufunda în Inimă. Meditaţia Inimii începe cu adevărat când
spiritul se odihneşte liniştit în Inimă, absorbit de fericirea Sinelui.

Am practicat mult timp repetarea unei mantra dar de ceva timp m-am îndreptat
spre investigaţia interioară. Mi se întâmplă uneori să resimt o anumită pace, totuşi, în
cea mai mare parte a timpului am senzaţia că nu se întâmplă nimic. Mă întreb dacă
meditez corect.
De câte ori pe zi meditezi şi cât timp?

De obicei, de două-trei ori pe zi, dar uneori am senzaţia că meditez toată ziua.
Sunt zile în care meditez uşor şi altele în care spiritul meu este copleşit de gânduri
pe care nu le pot controla.
Meditaţia provoacă migrene sau o încălzire a corpului?
Da, mai ales când spiritul este agitat.

50
 Eu sunt Sinele

Aceasta se întâmplă când forţezi spiritul să facă ceea ce nu-i place. Când el
se cufundă în Inimă, resimte o senzaţie plăcută de prospeţime. Căldura şi durerea
resimţite dovedesc că spiritul este încă la nivelul capului. În acest caz, cu cât încerci
mai mult să-l reduci la tăcere, cu atât se revoltă, ceea ce intensifică durerea. Aceste
simptome sunt frecvente la cei care practică investigaţia interioară, dar puţini sunt
oamenii care urmează calea devoţiunii şi a abandonului. Când spiritul are multe
vasanas investigarea interioară nu poate fi practicată o zi întreagă fără ca
practicantul să nu resimtă durere. Te sfătuiesc să practici investigaţia interioară
numai dacă ţi se pare naturală şi uşoară. În restul timpului, mai bine te concentrezi
asupra numelui şi formei guru-lui, ceea ce îţi va permite să elimini anumite vasanas
şi va uşura practica investigaţiei interioare.
Abandonul total sau practica autentică a investigaţiei interioare nu este
accesibilă decât discipolilor avansaţi. Aceasta meditaţia asupra întrebării „Cine sunt
eu?”) nu este utilă decât în faza ultimă a sadhana-ei, chiar înainte de realizare şi
după dispariţia tuturor celorlalte gânduri. Dacă nu, această formă de meditaţie nu va
duce decât la amplificarea ego-ului, te face să crezi că ai devenit un mare yoghin.
Ramana Maharishi recomanda investigaţia interioară pentru conştientizarea lui jiva
sau cel de-al doilea, falsul eu. El, însuşi spunea uneori că numai sufletele coapte pot
practica această metodă. Înainte de a se putea abandona total sau de a practica
eficient investigaţia interioară, trebuie ca spiritul să fie supus unei lungi perioade de
purificare (prin japa, pranayama).

Spiritul

Din punct de vedere spiritual, spiritul este comparabil unei oglinzi. El nu îşi
poate împlini rolul decât dacă este perfect. Dacă te gândeşti permanent la lucrurile
legate de lume, el se murdăreşte. Oglinda care rămâne la exterior se acoperă de praf
şi nu mai redă nici o imagine. Dacă este bine îngrijită şi păstrată, rămâne mereu
curată şi gata de a fi folosită. Când spiritul se mişcă printre obiectele lumii, pe el
depune un strat de vasanas (impresii mentale) care îl împiedică să reflecte lumina
Sinelui sau să fie conştient de el. Dacă îl împiedici să vagabondeze şi îl menţii
orientat către Dumnezeu, atunci nici o influenţă exterioară (vasanas) nu se poate
depune. Aceasta este ca şi păstrarea oglinzii într-un dulap. Când eşti obligat să-ţi
foloseşti spiritul, scoate-l din dulap, dar, după ce şi-a terminat treaba, pune-l al loc în
dulap, adică gândeşte-te la Dumnezeu. Astfel nu se va murdări.
Pentru a trăi în pace, discipolii trebuie să-i pună lui Dumnezeu toate întrebările
care le asaltează spiritul. În schimb, ei pun fără încetare noi şi noi întrebări, dar
fiecare răspuns primit naşte o nouă întrebare, astfel încât acest joc continuă la
nesfârşit. Dăruieşte întrebările tale guru-lui, pe măsură ce ele apar, păstrează
tăcerea mentală. În schimb, gândeşte-te la Dumnezeu şi nu la problemele tale.
Cândva, fratele meu, Bala, îl întreba întruna pe Swami: „De unde vine soarele?”,” De
unde vin luna şi stelele?”, „De ce a fost creată lumea?” Acest gen de întrebări nu
duce la nimic, este preferabil să reduci mentalul la tăcere.
La începutul sadhana-ei, meditam bine şi aveam o mare devoţiune. Apoi am
avut o perioadă dificilă: începuseră disputele cu mama lui Swami, spiritul îmi era
agitat, în special din cauza amintirilor din vieţile anterioare. Era un proces de
purificare, dar care mă perturba şi nu mai puteam medita corect. În final, nu mi-a mai
rămas altă soluţie decât să mă abandonez lui Swami. Atunci, de fiecare dată când
îmi apărea un gând, îmi spuneam: „Nu este problema mea, este problema lui Swami”

51
 Eu sunt Sinele

şi îi dădeam, interior vorbind, problema. După aceasta, spiritul meu era mult mai
liniştit şi rămâneam detaşată de toate problemele. Dăruieşte fiecare gând lui
Dumnezeu de îndată ce ia naştere sau gândeşte-te la el, pentru a împiedica apariţia
altora. Toate dorinţele trebuie abandonate lui Dumnezeu; este cea mai bună cale de
a te debarasa de ele.

Gunas

Spiritul nu este, de fapt, decât un amestec sau alternanţă de tamas, rajas şi

sattva. A spune că rajas înseamnă hiperactivitate şi tamas pasivitate sau inerţie este
o viziune simplistă a lucrurilor. Animalele agresive au mai degrabă tendinţe rajasice
decât tamasice, însă, mulţi oameni agresivi sau violenţi sunt, de fapt, esenţialmente
tamasici. Trăiesc precum animalele, acţionează impulsiv şi fără discernământ. Tamas
se aseamănă uneori cu sattva, dar calmul aparent al oamenilor tamasici nu este
decât o larvaritate a spiritului. Ei nu au nici pacea nici luciditatea ce caracterizează
spiritul sattvic.
Există o formă de devoţiune tamasică în care oamenii se manifestă foarte
agitat, ţipând, aproape isteric. Chiar şi meditaţia poate deveni tamasică dacă este
depăşită durata rezonabilă. Există de asemenea o stare fără gânduri tamasică, în
care nu este nici pace, nici beatitudine, ci o stare de stupoare. O asemenea stare nu
denotă, evident, nici un progres spiritual, iar pentru ieşirea din ea este necesară japa
şi meditaţia permanentă cu forma guru-lui.
Rajas este un fel de trambulină spre sattva şi este bine să existe puţin rajas.
Bine înţeles, şi acesta trebuie eliminat, dar între timp el combate stupoarea tamasică
în care cad unii discipoli. Oamenii rajasici vor mereu să iasă în evidenţă, să domine
grupul în care se găsesc. Ei încearcă mereu să acapareze atenţia guru-lui.
Discipolii sattvici sunt calmi şi umili, devotaţi, dar evită cu mare grijă
manifestările exterioare. Când predomină sattva, aceasta înseamnă că spiritul este
liniştit şi că Sinele începe să transpară. Trebuie să se profite de o perioadă sattvică
prin multă meditaţie. Starea sattvică în care gândurile au dispărut şi domneşte pacea
interioară şi fericirea este greu de atins şi nu durează de obicei mai mult de câteva
minute. Doar când este atinsă starea de samadhi sau starea de iubire totală pentru
guru se poate medita o zi întreagă fără efort şi tensiuni interioare. În caz contrar,
meditaţia nu ar trebui să dureze mai mult de o jumătate de oră dimineaţa şi seara.
Când spun că o persoană este tamasică sau rajasică, înseamnă că tamas sau
rajas predomină în acea persoană în acel moment, în timp ce celelalte două gunas
sunt în plan secundar. O persoană nu este în totalitate tamasică sau rajasică. Ea
poate fi atrasă de un spirit sattvic sau tamasic. Jnana yoghinul nu are mental dar se
poate spune că trăieşte într-o stare permanentă de sattva, suddha sattva. Sattva
pură nu mai înseamnă o stare mentală, ci Sinele.

52
 Eu sunt Sinele

Ego-ul

Înainte de realizare, Swami mi-a spus că ego-ul era asemănător unui străin.
Nu reuşeam să-l înţeleg, dar în momentul realizării am putut vedea direct cum ego-ul
era efectiv un spirit care încerca să-mi străpungă craniul pentru a scăpa. Când
discipolii spun „Mă abandonez” sau „Vreau realizarea” ei cred că sunt sinceri, dar
spiritul lor nu este pregătit, nu destul de pur pentru aceasta, dar în străfundul lor, la
nivel inconştient, ego-ul lor doreşte să continue să trăiască. Dacă ar beneficia de
graţie, şocul lor i-ar omorî.
Deseori, după o meditaţie reuşită, ego-ul creşte şi îşi spune: „Sunt practic
sigur de realizarea Sinelui în această viaţă”. Un asemenea gând este practic o
manifestare a ego-ului. Despărţirea de guru şi o sarcină grea pentru discipol sunt
remediile eficace pentru problemele ego-ului. Lenea, evitarea muncii şi traiul
confortabil sunt trăsăturile caracteristice ego-ului. Oamenii caută ashram-ul unde pot
să evite munca fizică şi adevărata meditaţie.

Relaţiile umane

Iubirea omenească şi iubirea de Dumnezeu

Pentru realizarea Sinelui este necesară eliberarea de orice ataşament. Dacă

vă căsătoriţi şi aveţi copii, veţi fi automat ataşat de familie, este inevitabil. Dacă iubiţi
familia mai mult decât pe Dumnezeu nu veţi ajunge departe pe calea spirituală.
Bineînţeles că nu cer nimănui să-şi părăsească soţul sau soţia, sau să-şi
abandoneze copiii. Le recomand să-şi îndeplinească obligaţiile familiale pe cât se
poate de detaşat. Totuşi, nu-i încurajez pe discipolii buni, care sunt încă celibatari, să
se căsătorească. De fapt, dacă îi simt gata să se supună, chiar nu-i sfătuiesc. Cei
care-şi spun: „Căsătoria nu mă va împiedica să-mi păstrez devoţiunea şi detaşarea”
îşi fac iluzii. Dacă unica dorinţă este aceea de a-l regăsi pe Dumnezeu, nu vă veţi
căsători niciodată. Cei care doresc cu adevărat realizarea nu trebuie să-şi creeze noi
legături. Iată de ce îi sfătuiesc să renunţe la această intenţie.
Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu va fi mereu iubit de El. Dumnezeu nu vă va
părăsi niciodată, chiar la capătul a 20 de ani, pentru a vă căsători cu cineva. Nu
există decât o singură iubire, dar dacă nu este îndreptată către Dumnezeu, nu
serveşte la nimic. În ce constă iubirea conjugală? În a iubi spiritul şi corpul soţului,
respectiv soţiei. Soţii care îşi jură o dragoste exclusivă îşi ridică un zid în jurul lor. Nu
le mai rămâne dragoste pentru a-l iubi pe Dumnezeu, Sinele, iată de ce nu Îl pot
vedea.
Din punct de vedere spiritual, cuplul ideal este cel care trăieşte ca frate şi soră
şi dăruie întreaga lor iubire lui Dumnezeu şi nu soţului sau soţiei. Aspiraţia de a avea
un copil, la vederea altor cupluri, sau la sentimentul singurătăţii, este cauzată de
Maya. Remediul este conectarea la sursa iubirii - Dumnezeu în sine - intensificând
devoţiunea. Mi-am păstrat întotdeauna în spirit imaginea lui Swami şi n-am încetat
niciodată să-l iubesc. Nici nu resimţeam această singurătate şi plictiseală care
conduc la dorinţa de a avea un soţ sau a copiilor. Nu vedeţi, cu siguranţă, inversul
decorului: cupluri care se rănesc şi se trădează. Există foarte rar două fiinţe care se
iubesc pur şi fidel. Dar, nu este bine să vă lăsaţi, totuşi, cuprinşi de un
sentimentalism steril. Dăruiţi-vă iubirea numai lui Dumnezeu.

53
 Eu sunt Sinele

Discipolul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu până la a-şi da viaţa pentru El,
a se gândi numai la El, a nu putea trăi fără El. Astfel, toate obstacolele vor fi depăşite
iar în final Dumnezeu şi adoratorul său se vor uni. În orice moment trebuie să fiţi gata
să răspundeţi la chemarea lui Dumnezeu şi să lăsaţi totul pentru a-l urma. Aceasta
este detaşarea. Nici un obiect sau loc, nici o situaţie sau relaţie nu trebuie să fie mai
importante decât Dumnezeu. Când Ramakrishna a atins genunchiul lui Vivekananda,
acesta ar fi putut părăsi corpul şi obţine realizarea. Dar, în acest moment, gândul la o
soră şi la ce ar putea deveni ea, acest ataşament simplu, l-a împiedicat să se
abandoneze total şi să realizeze Sinele.
Dacă vreţi să aveţi o sadhana eficientă trebuie să evitaţi cu grijă să legaţi
prietenii, mai puţin cu guru-l, dacă nu, celelalte vă vor „înghiţi”. Nu căutaţi stimulări
exterioare. Prietenia se creează, mai întâi, în jurul subiectelor spirituale, apoi
continuaţi să vorbiţi despre sadhana celorlalţi, ce mai fac ei, etc. Evitaţi să continuaţi
astfel. În plus, dacă vorbiţi altora despre experienţele voastre spirituale veţi pierde din
beneficiile lor. Păstraţi-le pentru voi şi nu vorbiţi despre ele decât guru-lui vostru.
Frecventându-i pe alţii înseamnă petrecerea timpului făcând orice în afară de a-l iubi
pe Dumnezeu şi curând vă veţi cufunda în Maya.

Ajutorul dat celorlalţi

Ştiu că nu este bine să te implici în problemele altora sau să te amesteci în

treburile lor, dar nu mă pot abţine. Ce să fac?
Ca să-ţi pierzi acest obicei, nu trebuie să uiţi că Dumnezeu, şi nu tu, ţine
lumea în mişcare. Învaţă să ai încredere în El, căci ştie ce are nevoie fiecare dintre
noi, în orice moment. Dacă îi pune pe unii oameni în dificultate este pentru că ei
merită acest lucru şi că au de învăţat o lecţie. Nu riscaţi încercând să contracaraţi
treaba lui Dumnezeu, amestecându-vă în ceea ce nu vă priveşte.

Dar, am fost învăţat că este o dovadă de egoism să ignori problemele altora.

Cine are dorinţa de a ajuta? Este eu-l, ego-ul. El vrea să ajute alte eu-ri. Este
egoism pur. Câtă vreme aveţi un mental, tot ceea ce faceţi este egoist, pentru că
toate gândurile şi acţiunile au ca sursă acest eu imaginar. Acesta este mereu
părtinitor: iubeşte şi ajută unele persoane şi le ignoră pe celelalte. Singura modalitate
de a nu fi egoist este renunţarea la eu. Gândiţi-vă permanent la Dumnezeu, dăruiţi-I
iubire şi devoţiune şi vă va lua eu-l.

Dar eu văd probleme şi suferinţă în jurul meu. Trebuie să le ignor? Trebuie să

refuz cererea de ajutor?
Ajutaţi-i pe ceilalţi, când o puteţi face fără riscuri. Dacă ţineţi să-i ajutaţi pe
ceilalţi, limitaţi-vă la cei care sunt pe calea spirituală. Dacă vă ocupaţi de cei care nu
urmează această cale, veţi acumula karma lor negativă.
Îţi aminteşti de ricşarul căruia i-ai dat 100de rupii? Ţi-a spus că avea nevoie
de suma asta ca să cumpere nişte haine, dar, cu două săptămâni înainte, escrocase
pe cineva tot cu 100 de rupii pentru un motiv la fel de dubios. Îl cunosc foarte bine şi
ştiu că îi place să bea. Poate că s-a îmbătat din acei bani. Cu ce l-ai ajutat? Destinul
său este să conducă o ricşă şi să se îmbete. Pomana ta nu a făcut decât să
întărească problema. Permiţându-i să-şi întreţină viciul ai acumulat din karma sa
negativă.

54
 Eu sunt Sinele

Ajutaţi-i pe oamenii ce merită şi veţi capta rezonanţe benefice. Dar nu face din
asta o obligaţie. Singura obligaţie este aceea de a-l iubi pe Dumnezeu şi de a fi
împăcat cu tine însuţi. Dacă îi poţi ajuta pe ceilalţi fără a compromite această
împăcare cu sine, fă-o. Dacă nu, mulţumeşte-te să-l iubeşti pe Dumnezeu şi lasă-l pe
El să se ocupe de treburile lumii.
Ramana Maharishi spunea că cei care-şi creează obligaţii sunt ca cei care
merg cu trenul şi ţin să stea în picioare cu bagajele pe cap în loc să le pună sus şi să
se aşeze pe banchetă. Dumnezeu v-a dat un număr de probleme care constituie
prarabdha karma voastră în această viaţă. Dacă vă identificaţi cu corpul şi spiritul,
veţi moşteni problemele celorlalţi rămânând în picioare, în trenul vieţii, cu problemele
pe cap. încredinţând lui Dumnezeu viaţa şi problemele voastre vă veţi putea instala
confortabil şi destinşi, având certitudinea că El vă va conduce cu bine la destinaţie.
Abandonaţi-vă lui Dumnezeu, lăsaţi-L să se ocupe de problemele lumii şi rămâneţi
liniştiţi.
Numai un jnana yoghin poate înţelege adevărata natură a suferinţei şi ajuta
oamenii să le depăşească. El nu le propune să le ducă bagajele, ci le spune: „Încetaţi
să vă identificaţi cu corpul şi cu spiritul şi daţi lui Dumnezeu toate problemele
voastre”. Unii interpretează aceasta ca pe o încurajare a egoismului, în timp ce un
jnana yoghin încearcă să-i pună capăt, cerându-le oamenilor să-şi abandoneze ego-
ul.
Un jnana ştie că oamenii şi problemele lor nu sunt reale. Dacă te întreb ce ai
face pentru a ajuta un om înfometat pe care l-ai visat astă noapte, ai râde. Tot astfel,
cei care vor să-i ajute pe ceilalţi sau să rezolve problemele lumii, îl fac să râdă pe
jnana, căci el ştie că lumea, cei care o locuiesc şi toate problemele lor nu sunt mai
reale decât visul de astă noapte. După realizare, ceilalţi încetează să mai existe.

Este, deci, preferabil să nu ajut pe nimeni?

Dacă ajuţi fără să gândeşti: ”Ajut pe ceilalţi”, nu există inconveniente. Este
foarte importantă atitudinea justă. Nu te îngrijora pentru ceilalţi, pentru că analiza
finală a problemelor îl priveşte pe Dumnezeu, şi nu pe tine. Dacă eşti ataşat de iluzia
de a acţiona pentru binele celorlalţi, ego-ul tău se va consolida. Dacă ajutorul pentru
ceilalţi îţi aduce o oarecare satisfacţie, aceasta este o manifestare a ego-ului. Dacă
nu te poţi detaşa interior de oamenii pe care îi ajuţi şi de problemele pe care încerci
să le rezolvi, atunci îţi creezi probleme inutile. Unii îi ajută pe ceilalţi în scopul unei
recompense (punya). Deşi încep munca gândindu-se că fac un seva pentru
Dumnezeu şi lume, nu pot rămâne mult timp indiferenţi la complimentele pe care le
primesc. Ego-ul şi orgoliul lor cresc, ceea ce este opusul scopului vieţii spirituale.
Dumnezeu nu trebuie condamnat sau abandonat doar pentru că legile sale
par să funcţioneze iraţional. Dacă vreţi o altă explicaţie pentru toate nedreptăţile
aparente, gândiţi-vă atunci că Dumnezeu le trimite oamenilor necazuri şi probleme
pentru a le pune la încercare credinţa şi devoţiunea lor. Mai reflectaţi la legea karma-
ei.

Karma

Să nu-i urâţi pe oamenii răi, altfel le veţi prelua din karma lor negativă. Toate
judecăţile morale sunt de domeniul mentalului şi, fiecare spirit are o părere diferită.
Un jnana yoghin, care nu are mental, nu judecă dinainte ceea ce este bine sau rău.
Pentru el lumea este o piesă de teatru fără realitate, pusă în scenă şi jucată de

55
 Eu sunt Sinele

Dumnezeu. Nu există nici bine nici rău în Sine, acestea sunt simple concepte
mentale.
Acesta este punctul de vedere absolut, punctul de vedere al unui jnana. Dacă
mai sunteţi încă prizonierul lumii relative, identificaţi cu corpul şi spiritul, trebuie să
admiteţi că acţiunile bune determină consecinţe benefice iar cele rele consecinţe
malefice. Totuşi, din cauza faptului că recompensele şi pedepsele nu sunt distribuite
întotdeauna în această viaţă, avem deseori impresia că acţiunile bune nu sunt
recompensate iar cele rele nu sunt pedepsite. Lucrurile nu stau aşa: legile karma-ice
operează asupra miliardelor de vieţi şi nu pot fi urmărite. După moarte, karma
acumulată este transferată în viaţa următoare şi suntem obligaţi să suportăm
consecinţele acţiunilor bune sau rele. Karma pozitivă nu o anulează pe cea negativă.
Se spune deseori că gândurile manifestate în momentul morţii determină viaţa
următoare şi că, dacă cineva moare gândindu-se la Dumnezeu, câştigă o viaţă în
paradis sau, cel puţin, o viaţă mai bună. Cine moare psalmodiind „Ram Ram”, după
ce a dus o viaţă greşită, va trebui să trăiască toate consecinţele acţiunilor sale
negative. Cel care moare conştient sau în comă, în meditaţie sau făcând o faptă rea,
din moment ce nu şi-a realizat Sinele, va trebui să renască în această lume sau alta.
Renăscând, el va trebui să suporte toate consecinţele acţiunilor sale trecute.

56
 Eu sunt Sinele

Notă finală

În 1991, Sri Lakshmana şi Sri Sarada s-au instalat definitiv la Tiruvannamalai,

pe o proprietate întinsă şi frumoasă, orientată spre muntele Arunachala.
Sri Lakshmana trăieşte, în prezent, în recluziune, dar acordă totuşi darshan-
uri publice în cursul anului, cu ocazia marilor sărbători, precum Dîpam, Crăciun şi
Shivaratri (această perioadă este cuprinsă între mijlocul lui noiembrie şi jumătatea lui
martie).
Sri Sarada este înconjurată de un mic grup de discipoli indieni şi occidentali şi
acordă, uneori, darshan-uri vizitatorilor. Le puteţi scrie la adresa următoare:
Sri Lakshmana şi Mathru Sri Sarada,
Arunachala Hrudayam, Sri Ramanashramam PO
Tiruvannamalai, Tamil Nadu-606 603, India.
În principiu, nu răspund deloc în scris la corespondenţa pe care o primesc,
dar, să ne amintim că un jnana yoghin are alte metode de a-i ajuta pe căutătorii
sinceri.

57
 Eu sunt Sinele

GLOSAR

Advaita Vedanta- şcoală filosofică care interpretează textele vedantice într-o

optică non-dualistă: singur există Sinele sau Brahman şi nimic altceva nu există în
afara lui. Dvaita, Vedanta dualistă, afirmă că Jiva, eu-l individual, rămâne etern
separat de Brahma.

Ashram- comunitate spirituală ce se formează în jurul unui guru.

Atman- Sinele

Bhagavad Gita- unul dintre cele mai frumoase texte hinduse; face parte din
marea epopee Mahabharata şi expune instrucţiunile spirituale ale lui Krishna către
Arjuna.

Bhagavan- literal ”Domn” sau „Dumnezeu”; termen folosit ca referinţă la un

înţelept realizat.

Bhava samadhi- creaţia unei relaţii personale cu Dumnezeu prin imaginaţie.

Literal Bhava înseamnă „atitudine mentală”.

Brahma- zeu din Trinitatea hindusă, creatorul universului.

Brahmachari- cel care urmează brahmancharya, celibatul.

Brahmacharya- celibat; primul din cel patru ashramas (stadii de viaţă)

prescrise hinduşilor ortodocşi, în care celibatul este îmbinat cu studiul religiei.

Brahman- în hinduism, Fiinţa supremă impersonală.

58
 Eu sunt Sinele

Brahman sau Brahmin- membru al castei superioare a societăţii hinduse.

Brahmanii au, tradiţional, funcţii de preoţi sau de erudiţi.

Chakra- conform textelor yoghine, chakra-ele sunt centri de energie psihică,

pe etaje, de-a lungul coloanei vertebrale, de la muladhara (situată la baza coloanei
vertebrale) la sahashrara (situată în creştetul capului). Prin diferite exerciţii, yoghinul
ridică kundalini shakti (energia spirituală) pe un canal energetic, numit sushumna,
care face legătura între ansamblul chakra-elor. Practicanţii yoga afirmă că realizarea
survine când kundalini ajunge în sahashrara.

Darshan- literal „privire”. A avea darshan-ul unui zeu sau sfânt înseamnă a fi
în prezenţa sa, a-l putea contempla. Guru-l „dă” darshan-ul iar discipolul îl
„primeşte”.

Dîpam- literal „lumină”. În această lucrare, termenul se referă la sărbătoarea

anuală în cursul căreia se aprinde un foc în vârful muntelui Arunachala.

Gunas- cele trei calităţi fundamentale a lumii manifestate. A se vedea rajas,

sattva, tamas, ca definiţie pentru fiecare.
Guru- literal „cel care înlătură întunericul”, desemnează, în această lucrare,
un maestru spiritual care şi-a realizat Sinele.

Japa- literal „a recita”. Formă prescurtată a lui nama-japa (repetarea numelui

divin) sau mantra-japa (repetarea unei mantra-e).

Jiva- eu-l individual, „sufletul”.

Jivanmukta- eliberat în viaţă

Jnana- cunoaştere a Sinelui; sinonim cu Sinele, deoarece, după realizare, nu

mai există cunoscător al Sinelui.

Karma- 1) acţiune; 2) consecinţă a acţiunilor; 3) destin. Vezi prarabdha.

Krishna- încarnare (avatar) al lui Vishnu.

Kundalini- vezi chakra.

Mahanirvana- moment în care fiinţa realizată abandonează definitiv corpul

fizic.

Mantra- cuvânt sau expresie transmisă de guru discipolului. Repetarea unei

mantra-e (mantra-japa) este o practică spirituală.

Maya- iluzie, percepţie eronată a lumii care apare ca diferită de realitatea

adiacentă, Sinele.

Pradakshina- deplasare rituală a unei persoane sau obiect în sensul acelor

de ceasornic.

59
 Eu sunt Sinele

Pranayama- exerciţii respiratorii cu scopul de a controla mentalul.

Prarabdha- una dintre cele trei sub-diviziuni ale karma-ei. Prarabdha karma
este formată din actele care trebuie trăite în cursul vieţii actuale (destin).

Puja- ritual sau practică de adorare a unei divinităţi, a unui maestru sau sfânt.

Rajas- una dintre cele trei gunas, caracterizată prin activitate şi agitaţie.

Rama- încarnare (avatar) a lui Vishnu, a cărui viaţă este povestită în

Ramayana.

Ramakrishna- vezi Vivekananda.

Rudraksha- sămânţă folosită de şivaiţi pentru a face brăţări şi coliere.

Sadhaka- căutător spiritual.

Sadhana- disciplină spirituală.

Sadhu- cel care a renunţat la lume şi se consacră în întregime căutării

spirituale. Ramana Maharishi folosea, uneori, acest termen pentru a desemna pe cei
care şi-au realizat Sinele.

Sahaja- literal „natural”; starea de sahaja este cea a unui Jnana.

Samadhi- 1) stare de conştiinţă în care este cunoscut Sinele; 2) mormântul

unui sfânt sau guru.

Samsara- viaţa în lume, ciclul morţii şi al renaşterii, iluzia lumii.

Sanuyasa- cel de-al patrulea ashrama (stadiu al vieţii) al hinduismului

ortodox, în care sunt tăiate legăturile cu familia şi lumea.

Sannyasi(n)- călugăr care se consacră căutării spirituale.

Sattva- una dintre cele trei gunas, caracterizată prin puritate şi armonie.

Seva- serviciu dezinteresat, mai ales pentru guru (guruseva).

Shakti- energie, forţă; Shiva este sinonim cu Sinele şi Shakti este considerată
a fi aspectul său dinamic.

Shankara- mare filosof şi reformator religios al secolului al VIII-lea. A fost

primul care a făcut cunoscute învăţăturile din Advaita Vedanta.

Shiva- una dintre cele trei zeităţi principale ale hinduismului. Acest nume este
deseori folosit pentru a desemna Sinele.

60
 Eu sunt Sinele

Shivaratri- literal „noaptea lui Shiva”; sărbătoare între mijlocul lui februarie şi
jumătatea lui martie, înainte de lună nouă.

Shloka- verset sanskrit.

Sri- prefix onorific.

Swami- literal „domn”. Termen respectuos de adresare către un sannyasi.

Tapas(ya)- austerităţi sau asceze fizice vizând accelerarea evoluţiei spirituale.

Cuvântul vine de la o rădăcină sanskrită ce semnifică „ardere”. Practica tapas-ului
presupune arderea impurităţilor printr-o intensă disciplină spirituală.

Telugu- limba maternă a lui Sri Lakshmana şi Sri Sarada, vorbită de circa 50
milioane persoane, mai ales în provincia Andhra, în India de sud

Tîrtham- sursă de apă sacră, de obicei de formă pătrată, la care se ajunge

coborând nişte trepte.

Tukaram- sfânt din secolul al XVII-lea, originar din Maharashtra, stat din
centrul-vestul Indiei.

Upanishade- vezi Vedanta.

Vasanas- impresii subconştiente, tendinţe latente formate prin acţiuni, cuvinte

şi gânduri.

Vashista- guru al lui Rama; învăţăturile sale spirituale sunt conţinute în Yoga
Vashista.

Vedanta- doctrină metafizică scoasă din Upanishade, texte care formează

ultima parte a Vedelor.

Vedas- scrieri sacre, compuse din patru tratate, care constituie „Biblia”
hinduşilor (2000 î.Ch.-500 î.Ch.)

Vibhuti- cenuşă sacră cu care-şi dau pe frunte şivaiţii.

Vichara- investigaţie interioară; în această lucrare desemnează practica de

căutare a sursei eu-lui.

Vishnu- una dintre cele trei divinităţi principale ale hinduismului, care se
încarnează periodic sub formă umană.

Vivekananda- celebru călugăr din Bengal, din secolul al XIX-lea, discipol şi

succesor al lui Sri Ramakrishna. Orator deosebit, şi-a consacrat viaţa reînvierii
hinduismului şi răspândirii mesajului său în Occident.

Yoga Vashista- vezi Vashista.

61