Mișcările Pămîntului.

Planeta Pământ efectuează simultan mai multe mişcări (48 cunoscute de

savanți), dintre care cele mai cunoscute sunt:
- mişcarea de rotaţie în jurul axei sale;
- mişcarea de revoluţie (translaţie) în jurul Soarelui, pe o orbită uşor eliptică.
Mişcarea de rotaţie a Pământului este mişcarea pe care o realizează Pământul
în jurul axei polilor de la vest la est în timp de 23 ore 56 min. 4,09 s.
Viteza de deplasare a diferitelor puncte situate pe acelaşi meridian este diferită:
de 465 m/s la ecuator, scăzând treptat cu latitudinea până la poli unde este nulă sau
“0” m/s.
Mişcarea de rotaţie a Pământului a fost dovedită prin observaţii şi
experienţe cum sunt:
- mişcarea de rotaţie a celorlalte planete din sistemul solar; Pământul ca planetă
nu poate face excepţie de la aceasta;
- corpurile în cădere de la o înălţime suferă o deviere faţă de aceasta (sau
verticala locului);
- mişcarea aparentă a Soarelui şi a întregii bolţi cereşti care este o simplă iluzie
optică.
- experienţa lui Foucault. Leon Foucault, fizician francez, pentru a pune în
evidenţă rotaţia planetei a instalat în 1851, sub cupola Pantheonului din Paris, un
cablu lung de 67 m de care era legată o bilă metalică în greutate de 28 Kg.
- Sensul de rotire al Terrei este invers celui de deplasare aparentă a Soarelui, a
Lunii şi a stelelor pe boltă.
Viteza de rotaţie la Ecuator, unde circumferinţa este de circa 40.000 Km, este de
cca 465 m/s, iar la poli devine “0” m/s sau nulă.

Consecinţele mişcării de rotaţie.

- Apariţia forţei centrifuge a cărei valoare maximă este la ecuator şi scade spre
polii geografici. În schimb, la poli atracţia gravitaţională este maximă iar forţa
centrifugă este nulă.
- Turtirea Pământului la poli şi bombarea la ecuator, datorită rotaţiei, inclusiv
a forţei centrifuge formate.
Turtirea la poli şi bombarea la ecuator, atrag după sine alte consecinţe:
- inegalitatea lungimii arcelor de 1° ale meridianelor;
- obiectele situate la poli sunt mai apropiate de centrul Pământului (deci mai
grele), decât cele de la ecuator;
- acceleraţia gravitaţională este mai scăzută la ecuator şi creşte spre poli (ceea
ce influenţează diferenţa de greutate a corpurilor).
- Succesiunea zilelor şi a nopţilor, fenomen foarte important reflectându-se în
procesele climatice, biologice şi ale activităţii omeneşti.
- Mişcarea de rotaţie impune ritmul vieţii pe Pământ influenţând modul de
desfăşurare a tuturor proceselor şi fenomenelor ce au loc în cuprinsul învelişului
geografic.
- Ca urmare a mişcării de rotaţie, respectiv, a succesiunii zilelor şi nopţilor, are
loc o alternare a insolaţiei diurne cu iradiaţia nocturnă, ceea ce influenţează regimul
temperaturii aerului la nivelul solului, apei (creşteri, diurne şi scăderi nocturne), ale
presiunii atmosferice, în dinamica proceselor de alterare, dezagregare, ciclul biotic
etc.
- Apariţia forţei de inerţie Coriolis care acţionează asupra obiectelor în mişcare
de pe suprafaţa terestră determinându-le o deviere spre dreapta în emisfera nordică şi
spre stânga în emisfera sudică.
Ea apare datorită diferenţei de viteză cu care se deplasează diferitele obiecte la
ecuator (unde viteza este mai mare) şi scade treptat spre poli unde viteza mişcării de
rotaţie este nulă.
Ca rezultat valoarea forţei Coriolis determină:
- tendinţa de abatere a cursurilor râurilor spre malul drept în emisfera nordică şi
spre cel stâng în emisfera sudică;
- dirijează direcţia de deplasare a principalilor curenţi oceanici;
- dirijează circulaţia maselor de aer între centrii de maximă şi minimă presiune,
mai concret, alizeele bat din direcţie nord-estică în emisfera nordică (abatere spre
dreapta) şi din direcţie sud- estică, în emisfera sudică (abatere spre stânga).

Rotirea Pământului în jurul axei polare, de la vest spre est, se efectuează în 23

h 56’ 4,09’. Acest interval de timp în care se face o rotire de 360° a Terrei în raport
cu o stea fixă, se numeşte zi siderală.
Ziua siderală nu este practică pentru viaţa cotidiană, deoarece întreaga activitate
omenească se desfăşoară în ritmul determinat de mişcarea aparentă a Soarelui. De
aceea s-a ajuns la stabilirea zilei solare, care este mai lungă decât cea siderală cu 4
minute.
Perioada de 24 de ore care corespunde trecerii de două ori consecutiv a Soarelui
deasupra unui meridian dat, reprezintă ziua solară reală sau adevărată.
Însă durata acesteia este inegală pe parcursul unui an, deoarece viteza de
deplasare a Pământului pe orbită diferă, fiind mai mare spre periheliu (în jurul datei
de 3 ianuarie) şi mai redusă spre afeliu (4 iulie).
De aceea, a fost adoptată ziua solară mijlocie, care corespunde unei durate
medii a rotaţiei complete a planetei în raport cu Soarele, de 24 de ore.
Se poate calcula astfel, că orice punct parcurge într- o oră 15°, împărţind pe
360° - rotaţia completă la timpul de 24 de ore în care s-a efectuat.
Soarele se situează doar o singură dată în punctul maxim pe boltă, când razele
sale cad, în funcţie de latitudine, sub cel mai mare unghi posibil.
Acest moment coincide cu trecerea sa pe la meridianul locului când va fi ora
12 sau “miezul zilei”; concomitent, pe antemeridian din emisfera opusă sau
00

emisfera de noapte se înregistrează “miezul nopţii”, numit şi meridianul miezului

nopţii.
De aici rezultă că fiecare punct de pe Glob are o oră proprie, numită ora
locului(locală) dar care nu se utilizează în practică deoarece s-ar crea neajunsuri în
activitatea umană.
 Se ia în calcul timpul de oră parcurs de trecerea aparentă a Soarelui pe cele 15°
de meridian care apar sub formă de fâşii longitudinale numite şi fuse orare.
În fiecare fus orar există o singură oră corespunzătoare meridianului său
central.
Suprafaţa Globului este împărţită în 24 de fuse orare numerotate de la un
meridian de origine spre est, care este meridianul Greenwich sau meridianul de “0°”.
Timpul este considerat în avans pentru punctele situate la est de meridianul zero
şi în întârziere pentru cele din vestul acestui meridian.
Pe plan internaţional, la Conferinţa de la Washington, din 1884, s-a convenit că
suprafaţa de teritoriu cuprinsă între meridiane distanţate într-un fus orar de 15° să
aibă aceeaşi oră numită oră oficială stabilindu-se unificarea orei pe Glob.
Diferenţa între două fuse orare este de o oră; aşadar, spre est, cu fiecare fus orar
se adaugă câte o oră iar spre vest se scade câte o oră.
Europa se extinde pe trei fuse orare:
- fusul “0” sau al Europei de Vest;
- fusul 1 al Europei Centrale;
- fusul 2 al Europei de Est în care intră şi teritoriul ţării noastre.
Meridianul de 180° a fost ales ca linie internaţională de schimbare a datei (la
aceeaşi Conferinţă internaţională, Washington 1884, privind meridianele).
Totodată, s-a convenit ca linia internaţională de schimbare a datei să fie deviată
local, atât spre est cât şi spre vest, pentru a putea permite unor grupuri de insule (Fiji,
Tonga etc.), şi extremităţii siberiene (Peninsula Ciukotsk), să menţină aceeaşi zi
calendaristică.

Timpul sau ora de vară se adoptă în sezonul de vară când răsăritul Soarelui se
realizează timpuriu. Pentru folosirea eficientă a intervalului de lumină s-a trecut la
avansarea ceasului cu o oră în raport cu cea normală.
Mişcarea de revoluţie a Terrei.
Independent de mişcarea de rotaţie, Pământul mai execută şi o mişcare în jurul
Soarelui, numită mişcare de revoluţie sau de translaţie, care se realizează în 365 de
zile 6 ore 9 min. şi 11 sec. de-a lungul unei orbite de forma unei elipse şi corespunde
timpului necesar trecerii Pământului prin acelaşi punct în raport cu o anumită poziţie
a unei stele.

Revoluţia se desfăşoară simultan cu mişcarea de rotaţie. Pământul, în mişcarea

sa de revoluţie nu parcurge spaţii egale în timpuri egale, adică nu este uniformă,
având o viteză medie de deplasare pe orbită de 29,79 Km/s.

Faţă de planul eclipticii sau planul orbital, axa de rotaţie a planetei păstrează o
înclinare considerată fixă, de 66°33', sau altfel spus, planul Ecuatorului face cu
planul eclipticii un unghi de 23°27'.

Orbita Pământului are o lungime de aproximativ 920 milioane km în cadrul

căreia diametrul maxim al elipsei se numeşte axa mare iar diametrul minim,
perpendicular pe axa mare, reprezintă axa mică.
 Din cauza acestei elipticităţi, distanţa dintre planetă şi Soare variază cu 2,4
milioane Km în plus sau în minus faţă de valoarea medie de cca 150 mil. Km.
Distanţa este minimă în jurul datei de 1-3 ianuarie, imediat după solstiţiul de
iarnă, când Pământul se află la periheliu (sau punctul cel mai apropiat de Soare) la
aproximativ 147,1 milioane Km.
Distanţa maximă faţă de Soare este de 152,1 milioane Km şi este atinsă între 1
şi 3 iulie, imediat după solstiţiul de vară, când Terra se află la afeliu.

Sezonalitatea climatică a Terrei este generată de înclinarea axei polilor faţă de

planul eclipticii.
Din cauza mişcării de rotaţie, a formei sferice şi a înclinării axei sale, Pământul,
în deplasarea în jurul Soarelui, expune succesiv părţi inegale astrului, mai mult, când
emisfera nordică, când pe cea sudică. Aceste poziţii diferenţiate individualizează
anotimpurile.

Analiza celor patru momente principale ale solstiţiilor şi echinocţiilor care

marchează anotimpurile se prezintă astfel:

La solstiţiul de iarnă în data de 22 decembrie, poziţia Pământului faţă de

Soare arată că razele solare cad perpendicular pe Tropicul Capricornului sau tropicul
de sud; emisfera sudică este mai mult luminată decât cea nordică iar Polul Sud va fi
iluminat total.
- Tot în emisfera sudică ziua creşte ca durată de la Ecuator (unde este egală cu
noaptea), spre Cercul Polar de Sud, dincolo de care este de 24 de ore. Este vară în
emisfera sudică şi iarnă în cea nordică. Între Polul Sud şi Cercul Polar de Sud
(paralela de 66°33’) Soarele nu apune timp de 24 de ore.

La solstiţiul de vară în data de 22 iunie, razele Soarelui cad perpendicular pe

Tropicul Racului (Tropicul de Nord), luminând şi încălzind mai mult emisfera
nordică şi mai puţin pe cea sudică, dar până la Cercul Polar de Sud. Ca urmare,
durata zilei creşte de la Ecuator spre Cercul Polar de N., dincolo de care este de 24 de
ore.
În emisfera sudică durata nopţii va creşte începând de la Ecuator spre Cercul
Polar de Sud, dincolo de care este de 24 de ore. Între Polul Nord şi paralela de 66°33’
Soarele nu apune timp de 24 de ore.
La 22 iunie este vară în emisfera nordică şi iarnă în cea sudică.

Echinocţiul de primăvară la 21 martie, când razele solare cad perpendicular

pe Ecuator. Ambele emisfere primesc aceeaşi cantitate de lumină şi căldură iar ziua şi
noaptea devin egale. La Polul Nord începe ziua polară, care va dura 6 luni şi
anotimpul primăvara.

Echinocţiul de toamnă la 23 septembrie, Pământul ajunge în poziţie opusă

celei de la echinocţiul de primăvară, razele solare căzând perpendicular tot pe
Ecuator, dar începe toamna pentru emisfera nordică şi primăvara pentru emisfera
sudică. La Polul Nord începe noaptea polară pentru alte 6 luni.

În momentele echinocţiilor sau de două ori pe an, razele solare ajung

perpendicular pe ecuator şi tangente la poli, momente în care, cercul care separă
emisfera luminată de cea umbrită trece prin cei doi poli, iar ziua este egală cu
noaptea pe toată suprafaţa Pământului.

Cele două solstiţii şi două echinocţii permit împărţirea anului în patru

anotimpuri la latitudini medii astfel:
- primăvara între datele de 21 martie şi 22 iunie;
- vara între 22 iunie şi 23 septembrie;
- toamna între 23 septembrie şi 22 decembrie;
- iarna între 22 decembrie şi 21 martie.
Durata fiecărui anotimp este în medie de 3 luni, dar lungimea lor diferă în
funcţie de depărtarea la care se află Pământului de Soare şi de viteza mişcării lui de
revoluţie.

Aplicaţii şi consecinţe ale mişcării de revoluţie a Pământului

Delimitarea a cinci zone de căldură pe suprafaţa Pământului.
Cu ajutorul celor 2 tropice și 2 cercuri polare s-au putut delimita pe suprafaţa
Pământului cele cinci zone de căldură:
- 1 zonă caldă sau intertropicală;
- 2 zone temperate;
- 2 zone reci sau polare.
Cantitatea de energie distribuită în aceste zone de temperatură stă la baza
individualizării zonelor climatice terestre precum şi la repartiţia altor elemente fizico
geografice (soluri, vieţuitoare etc).

Determinarea unităţii de măsură a timpului care este anul, adică intervalul

de timp al unei revoluţii complete. Această perioadă de timp poate fi măsurată diferit,
în funcţie de reperul luat în aprecierea unei revoluţii complete a Terrei.
Anul tropical reprezintă intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale
Soarelui prin punctul vernal mediu sau dintre două echinocţii de primăvară, adică de
365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde.
Anul gregorian (anul calendaristic) introdus în timpul papei Grigore al XIII-
lea, se bazează pe anul tropic având o durată medie de 365 zile şi 6 ore (5h 48min. 46
sec.) se foloseşte din anul 1582 în ţările catolice, din 1918 în Rusia şi din 1924 în
România.

În activitatea practică s-a convenit astfel să se ia ca unitate de măsură a timpului

anul civil sau calendaristic alcătuit din cifra rotundă de 365 zile.
Pentru a se elimina nepotrivirea dintre anul tropical şi anul civil, se adaugă
anului civil, din patru în patru ani, o zi în plus la luna februarie care va avea 29 zile
iar anul va fi de 366 zile, numit şi an bisect.
 Perioada în care se produce o mişcare de revoluţie poate fi măsurată diferit, în
funcţie de reperul luat în considerare şi poartă următoarele denumiri:
 An sideral – timpul necesar pentru ca Terra să revină într-un punct dat
de pe orbita sa, în raport cu stelele fixe
 An tropical – intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale
Soarelui prin punctul vernal mediu (între două echinocţii de primăvară)
 An gregorian (anul calendaristic) – se bazează pe anul tropical şi are o
durată de 365zile și 6 ore solare mijl. Este folosit încă din anul 1582 în ţările
catolice, iar în România din anul 1924

Inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor în cursul unui an calendaristic.

Este condiţionată de înclinarea axei de rotaţie faţă de orbită şi de unghiul de
incidenţă al razelor solare pe suprafaţa terestră determinate şi ele de aceeaşi înclinare
în cele patru momente caracteristice - echinocţiile şi solstiţiile.
Inegalitatea dintre zi şi noapte creşte de la ecuator spre poli.

Încălzirea inegală a suprafeţei Pământului. Aceasta se datorează faptului că

razele solare au unghiuri de incidenţă diferite pe suprafaţa Pământului în cursul unui
an.
Formarea şi alternanţa anotimpurilor. Datorită încălzirii şi iluminării inegale
a suprafeţei Pământului în cursul unui an, se diferenţiază mai distinct cele 4
anotimpuri la latitudini medii în cele două emisfere.