Arbitrajul comercial

Arbitrajul comercial reprezintă o modalitate jurisdicţională de soluţionare a litigiului.

Părţile la un contract pot să apeleze la soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului numai dacă,
în legea lor procedurală, se permite aceasta.
Acest arbitraj poate fi clasificat din mai multe puncte de vedere:
1. după elementele pe care le utilizează arbitrii în soluţionarea cauzei:
- arbitraj in jure (în drept) în cazul căruia arbitrii soluţionează cauza făcând
aplicarea unei legi în vigoare fie aleasă de părţi, fie desemnată de ei;
- arbitraj ex ecvo edvono (în echitate) este utilizat dacă contractul este un
contract nenumit (nu are o lege), este un contract complex şi arbitrii vor soluţiona cauza făcând
aplicarea principiilor generale de drept, principiului bunei-credinţe, principiului echităţii;
2. dupa durata instanţei de arbitraj:
- arbitraj ocazional (ad-hoc) presupune ca instanţa de arbitraj să se constituie
pentru un litigiu special şi să dureze numai cât durează soluţionarea acelui litigiu.
- arbitraj permanent (instituţionalizat) - în comercial sunt utilizate tot mai
multe aceste instanţe de arbitraj, acestea au de regulă o durată nedeterminată în timp,
permanentă şi totdeauna o structură proprie, de sine-stătătoare.
Acestea, la rândul lor, pot fi clasificate din 2 unghiuri de vedere :
1. din punct de vedere al competenţei materiale avem:
→ arbitraje generale - pot soluţiona orice fel de litigii, legate de orice categorie de contracte de
comerţ internaţional (Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ
şi Industrie Internaţională de la Paris; Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României)
→ arbitraje specializate - pot soluţiona litigii născute în vedere cu anumite contracte (Curtea
de Arbitraj de la Londra în materia transportului pe mare; Comisia de Arbitraj de la Bremen în
comerţul cu bumbac)
2. din punct de vedere al competenţei teritoriale:
→ instanţe de arbitraj cu vocaţie universală (Curtea de Internaţională de Arbitraj de pe lângă
Camera Internaţională de Comerţ de la Paris care poate soluţiona litigii dintre parteneri
comerciali din orice colţ al lumii)

1
→ instanţe cu competenţă regională (pot soluţiona litigii numai dintre partenerii din anumite
puncte geografice – arbitrajul afro-asiatic de la New Delhi)
Pot exista arbitraje bilaterale care pot soluţiona litigii dintre partenerii a două state
(Comisia de Arbitraj americano-canadiană).
Cele mai multe instanţe de arbitraj sunt arbitraje naţionale cu competenţă internaţională:
Institutul Regal de Arbitraj de la Stockolm, Comisia de Arbitraj de la Berlin, Curtea de Arbitraj
de la Zurich, Comisia de Arbitraj de la Sofia, Comisia de Arbitraj de la Moscova, Comisia de
Arbitraj de la Atena, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ
şi Industrie a României. Toate aceste instanţe permanente de arbitraj au propriile lor reguli
de procedură care se aplică soluţionării litigiilor dacă părţile nu au convenit altfel.
Regulamentele de procedură sunt aliniate unele unui regulament de procedură uniform elaborat
de UNCITRAL, iar alte regulamente sunt aliniate regulamentului elaborat de Camera
Internaţională de Comerţ de la Paris şi toate fără excepţie respectă legea procedurală ale statului
sediului.
Arbitrajul reprezintă o modalitate derogatorie faţă de competenţa de drept comun a
instanţelor judecătoreşti, este raţiunea pentru care investirea instanţei de arbitraj trebuie făcută
în forme speciale.
Investirea instanţei de arbitraj trebuie făcută în forme speciale. Aceste forme de investire
rezultă fie:
1. din voinţa statelor, care încheie între ele în acest sens o convenţie internaţională
2. din voinţa părţilor
1. Cât priveşte investirea prin voinţa statelor, acestea incheie conventii prin care se obliga
ca toate litigiile dintre profesionisti dintre parteneri provenind din statele partenere la convenţie,
să fie soluţionate de arbitraj – Convenţia ce stabileşte competenţa arbitrajului de la sediul
pârâtului. Apoi se pot investi în baza unor convenţii bilaterale.
2. Modalitatea cea mai uzitată este investirea prin voinţa părţilor.
Voinţa părţilor îmbracă forma convenţiei de arbitraj care are 2 categorii de manifestare:
● Clauza compromisorie sau clauza de arbitraj
● Compromisul
Clauza de arbitraj se formulează în contractul părţilor o dată cu încheierea
acestui act sau pe parcursul derulării contractului, totdeauna înainte de ivirea litigiului şi
presupune voinţa concordantă a părţilor de a supune orice posibil litigiu dintre ele, născut în

2
legătură cu operaţiunea contractuală în cauză, să fie supus soluţionării arbitrajului cu excluderea
competenţei instanţelor judecătoreşti.
Clauza de arbitraj trebuie să împlinească anumite condiţii sub sancţiunea nulităţii sale
absolute:
1. spre deosebire de contract care poate fi şi consensual, clauza de arbitraj trebuie ca
obligatoriu să fie redactată în formă scrisă, asigurată printr-un înscris sub semnatură
privată;
2. trebuie să fie clară
3. să cuprindă fără echivoc voinţa soluţionării cauzei posibile pe calea arbitrajului, cu
precizarea instanţei de arbitraj competente sau a modului de desemnare a arbitrilor,
precum şi cu precizarea normelor de procedură aplicabile.
O formulă de genul: „Orice litigiu născut în legătură cu executarea prezentului contract”
care nu s-a soluţionat pe cale amiabilă se poate soluţiona fie de instanţele judecătoreşti, fie de
arbitraj. Chiar dacă este dată în formă scrisă o asemenea clauză nu este o clauza de arbitraj
pentru că o a treia soluţie nu există în soluţionare. Deci, în nici un fel nu este clară şi neechivocă.
Pentru a putea fi clauza de arbitraj trebuie formulat: „Părţile convin ca orice eventual litigiu
dintre ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, fiind competent arbitrajul...”.
Legea procedurală aplicabilă – dacă instanţa de arbitraj este o instanţă permanentă la
care părţile au făcut trimitere vor fi aplicabile regulile de procedură ale acestei instanţe, dacă
există. Dacă instanţa nu are propriile sale reguli de procedură, părţile pot indica o altă lege
procedurală, iar dacă nu au făcut o asemenea indicare se vor aplica regulile de procedură din
legea procedurală în vigoare la locul arbitrajului lex fori.
Compromisul se încheie între părţile între care s-a născut litigiul şi în contractul
cărora nu s-a formulat, nici la încheiere, nici pe parcurs o clauză compromisorie.
Prin compromis, care trebuie fără excepţie să fie redactat în formă scrisă, părţile vor
preciza:
1. voinţa comună de a soluţiona litigiul născut pe calea arbitrajului
2. indicarea instanţei de arbitraj
3. indicarea modului de desemnare a arbitrilor
4. precizarea legii aplicabile.
Procedura în faţa instanţei de arbitraj este mult mai elastică. Părţile pot fi asistate de
avocaţi, li se dă cuvantul în replică, în duplică, în triplică până când instanţa este lămurită asupra

3
fondului litigiului. Se accepta orice mijloc de probă şi se finalizează cu o hotărâre. De regulă,
hotărârea este rezultatul majorităţii.
În dreptul român şi practica arbitrală română, hotărârea trebuie motivată în fapt şi în
drept, se acceptă opinia separată.
Hotărârea este obligatorie. Ea poate fi reformată în ceea ce priveşte dreptul român prin
revizuire pentru acte noi de către aceeaşi instanţă de arbitraj sau poate fi cenzurată prin
mecanismul acţiunii în anulare care se promovează pentru motive strict şi limitativ prevăzute
de Codul de Procedură Cartea a IV-a la instanţa judecătorească.
Formarea completului de arbitrare
Completul de arbitrare poate fi format:
1. dintr-un arbitru unic, dacă astfel convin părţile
2. dintr-un număr egal de arbitri desemnaţi de fiecare parte care, de regulă, îşi aleg un
supraarbitru.
Sisteme de desemnare a arbitrilor:
1. Instanţa permanentă de arbitraj dispune de o listă de arbitrii care îndeplinesc condiţiile
de probitate ştiinţifică şi morală necesare soluţionării unui litigiu şi care sunt recomandaţi
părţilor. Din această listă părţile vor alege de comun acord arbitrul unic, dacă este cazul, sau
vor desemna propriii arbitri. Arbitrii desemnaţi de părţi îşi vor alege un supraarbitru din aceeaşi
listă.
2. Există şi posibilitatea ca în ipoteza în care părţile nu se înţeleg sau nu fac efortul să
desemneze arbitri, aceştia să fie desemnaţi din oficiu de preşedintele instanţei de arbitraj. Acesta
este mecanismul cel mai larg răspândit.
Comisia de Arbitraj Americano-Canadiană are un alt sistem de desemnare a arbitrilor.
Din lista de arbitri pusă la dispoziţia părţilor între care s-a născut litigiul, acestea radiază
persoanele pe care le consideră incompatibile cu cauza. Din rândul persoanelor neradiate,
preşedintele comisiei urmează să desemneze unul sau mai mulţi arbitri, după cum au stabilit
părţile.
Hotărârea arbitrală este motivată în fapt şi în drept, de regulă se execută de bună
voie. Probleme apar când una dintre părţi, respectiv cea căzută în pretenţii, face opozitie, nu
doreşte să se execute hotărârea şi se pune problema executării silite a acesteia. Procedura
executării silite nu ridică probleme deosebite dacă executarea urmează să se facă în acelaşi loc
în care s-a produs şi arbitrajul. Probleme deosebite apar dacă hotărârea este dată într-un alt stat
decât statul în care urmează a fi executată.

4
 Datorită importanţei executării hotărârilor, în materie s-a încheiat o convenţie
internaţională: Convenţia de la New York din 1958 privind recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine. Potrivit acestei convenţii sentinţele arbitrale străine sunt asimilate
hotărârilor judecătoreşti străine cu privire la executarea silită a acestora.
Executarea silită nu trebuie să fie nici mai costisitoare şi nici mai greoaie pentru o
hotărâre arbitrală străină prin raportare la executarea silită a hotărârilor arbitrale naţionale.
Aceste prevederi conduc la ideea că pentru a fi executată silit într-o altă ţară decât ţara locului
arbitrajului, sentinţa arbitrală străină trebuie să parcurgă în ţara locului de executare, în faţa
instanţelor judecătoreşti competente procedura de exequatur. Pentru ca o hotărâre străină
judecătorească sau de arbitraj să fie recunoscută, judecătorul de la locul de executare va
examina dacă hotărârea respectivă a fost dată de instanţa competentă să judece şi cu aplicarea
legii competente şi dacă acestea sunt acoperite va recunoaşte hotărârea şi o va însuşi.
Procedura de exequatur este parcursă şi de sentinţele arbitrale străine care sunt asimilate
hotărârilor judecătoreşti străine. Există însă mai ales atunci cand investirea instanţei de arbitraj
se face în baza unei convenţii interstatale există situaţia în care hotărârea de arbitraj străină este
asimilată hotărârii judecătoreşti naţionale. În această ipoteză ea este dispensată de parcurgerea
procedurii de exequatur.
Exemplu: Curtea de la Luxembourg (Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene) are
şi competenţa de a soluţiona ca instanţă de arbitraj. O sentinţă arbitrală pronunţată de Curte este
asimilată în toate statele membre cu hotărâre judecătorească naţională şi nu mai parcurge în nici
un fel procedura de exequatur.

Contractul internaţional de vânzare de mărfuri

Este un contract numit, având reglementări în toate sistemele naţionale de drept şi este
în acelaşi timp un contract care a făcut obiectul regulilor uniforme deopotrivă legale şi
contractuale.
Prin contract de vânzare cumpărare se înţelege contractul încheiat între vânzător şi
cumpărător prin care vânzătorul se obligă să transmită în proprietatea cumpărătorului o marfă
în schimbul unui preţ.

Obligaţiile vânzătorului
Acesta are o obligaţie de a da şi doua obligaţii de a face:

5
 a) Obligaţia de a da: aceasta se înfăptuieşte diferit, ca moment, după cum obiectul
material al vânzării constă în bunuri, în mărfuri individual determinate sau în mărfuri
determinate în gen.
Dacă marfa este individual determinată, momentul îndeplinirii obligaţiei de a da
operează la încheierea acordului de voinţă. Dacă marfa este determinată în gen, momentul
predării, implicit al transmiterii riscurilor este momentul la care marfa a fost individualizată
prin numărare, cântărire sau măsurare.
b) Obligaţiile de a face: obligaţia de a preda marfa şi obligaţia de a asigura
conformitatea mărfii.
b1) cât priveşte obligaţia de a preda marfa, aceasta comportă 2 elemente: obligaţia de a
preda marfa la locul convenit în contract şi la termenul stabilit.
Cât priveşte locul în contract se poate preciza locul predării mărfii, în această ipoteză
obligaţia se consideră executată dacă la locul convenit marfa a fost remisă cumpărătorului. În
principiu, dacă părţile nu au convenit altfel, cheltuielile vânzării sunt în sarcina vânzătorului –
este obligat pe cheltuiala sa să aducă marfa la locul de predare.
Dacă în contract nu s-a precizat locul de predare şi marfa este într-un depozit la
momentul încheierii contractului şi deci cumpărătorul cunoştea locul depozitului, predarea
mărfii se va face la locul depozitului.
A treia ipoteză: în contract nu este precizat locul, marfa nu este în depozit şi în aceste
condiţii predarea se face la sediul vânzătorului.
Dacă cumpărătorul nu se prezinta să preia marfa, vânzătorul va putea să reţină marfa în
depozitul său pe cheltuiala cumpărătorului, va putea să o dea într-un depozit terţ tot pe cheltuiala
cumpărătorului sau dacă marfa este perisabilă în executarea obligaţiei de colaborare dintre părţi
pentru maximizarea profitului şi minimizarea pierderilor, obligaţie prezentă în toate contractele
de comerţ internaţional, vânzătorul trebuie să procedeze la o vânzare de compensaţie adică
trebuie să vândă marfa la licitaţie obligatoriu, diferenţa în minus de preţ urmând a fi suportată
de către cumpărător.
Termenul predării poate fi precizat în contract: sub forma unei date ferme, sub forma
unui interval sau poate lipsi din contract:
a) dacă este precizat sub forma unei date ferme: vânzătorul nu poate să predea marfa
înainte de termen fără acordul cumpărătorului în prealabil; dacă predă marfa după
termen, vânzătorul plăteşte penalităţi de întârziere;

6
 b) dacă termenul este prevăzut sub forma unui interval: alegerea momentului predării în
cadrul intervalului revine vânzătorului;
c) dacă în contract nu se prevede nimic în legătură cu momentul predării, marfa trebuie
predată de îndată potrivit obiceiului practicat pe piaţa vânzătorului şi în funcţie de natura
mărfii. Cât priveşte dreptul român, Codul comercial încă în vigoare prevede că marfa
trebuie predată în asemenea ipoteză în 2 zile de la încheierea contractului
b2) Obligaţia de facere: asigurarea conformităţii mărfii.
Aceasta presupune obligaţia vânzătorului de a preda marfa în cantitatea convenită şi de
calitatea stabilită. Cât priveşte calitatea, ea poate fi determinată în funcţie de caiete de sarcini,
modele de fabricaţie, standarde, mostre sau prin referire la calitatea practicată la anumite burse
internaţionale. Dacă nu s-a prevăzut nimic în legătură cu calitatea, vânzătorul este ţinut să
predea o marfă de calitate medie practicată pe piaţa vânzătorului.
Dacă s-a prevăzut în contract calitatea şi vânzătorul nu respectă condiţiile convenite,
cumpărătorul are la dispoziţie următoarea conduită:
1. fie acceptă marfa aşa cum a fost livrată şi cere o bonificaţie, o reducere de preţ;
2. acceptă marfa în calitatea livrată şi cu acordul prealabil al vânzătorului şi pe cheltuiala
vânzătorului procedează el, cumpărătorul, la remedierea defecţiunilor;
3. cumpărătorul va restitui marfa vânzătorului pe cheltuiala vânzătorului (cheltuieli de
transport), acesta urmând să înlocuiască marfa sau să o remedieze plătind însă penalităţi de
întârziere.
Cât priveşte cantitatea, aceasta este determinată în contract; dacă vânzătorul nu
respectă condiţia de cantitate, cumpărătorul are la dispoziţie următoarele posibilităţi:
1. acceptă cantitatea livrată, renunţă la rest, dar cere o bonificaţie;
2. acceptă cantitatea livrată şi pentru diferenţă acordă vânzătorului un termen de graţie cu
sau fără penalităţi;
3. procedează pentru diferenţa de cantitate, la o cumpărare de compensaţie pe cheltuiala
vânzătorului totdeauna la licitaţie. Înseamnă că diferenţa în plus de preţ pe care ar plăti-
o cumpărătorul pentru diferenţa de marfă va fi suportată de către vânzător.
Obligaţiile cumpărătorului
Acesta are 2 obligaţii de a face: obligaţia de a prelua marfa şi obligaţia de a plăti preţul.
1. Cât priveşte preluarea mărfii: cheltuielile de preluare, dacă părţile nu au convenit altfel,
sunt în sarcina cumpărătorului. Dacă cumpărătorul nu îşi execută această obligaţie,

7
 vânzătorul are posibilităţile de mai sus ( adică dă marfa în depozit, ţine marfa în
depozitul propriu, face o vânzare de compensaţie pe cheltuiala cumpărătorului).
2. Cât priveşte obligaţia de plată a preţului – în majoritatea legislaţiilor naţionale, inclusiv
în cea română, preţul este un element esenţial al contractului. Ca atare pentru a vorbi
de o vânzare preţul vânzării trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil.
Dacă preţul nu este determinat sau determinabil, contractul nu este valabil pentru că îi
lipseşte un element.
Dacă preţul nu este precizat şi marfa a existat la momentul încheierii contractului, preţul
contractual va fi preţul practicat pe piaţa vânzătorului la momentul încheierii contractului.
Dacă marfa nu a existat la momentul încheierii contractului, preţul mărfii va fi preţul
practicat pe piaţa vânzătorului la momentul predării mărfii. Preţul practicat pe piaţa
vânzătorului se stabileşte fie prin mercuriale, prin preţul mediu (curent) practicat de alţi
vânzători care vând aceeaşi marfă, prin preţul burselor de mărfuri locale sau internaţionale fiind
vorba de marfa care face obiectul material al vânzării.

Contractul de leasing

Contractul de leasing presupune în forma sa clasică o cumpărare în scop de închiriere,

însoţită de o închiriere în scop de vânzare. Dacă închirierea nu este însoţită de scopul vânzării,
nu este un contract de leasing, ci unul de închiriere.
Contractul de leasing este un contract complex. În forma clasică cuprinde o vânzare-
cumpărare, un mandat, o promisiune unilaterală de vânzare şi o închiriere, operaţii care datorită
interdependenţei lor au suportat mutaţii prin raportare la operaţiile clasice.
Vânzarea-cumpărarea se leagă între producătorul-vânzător şi cumpărătorul- societate
de leasing numită si finantator. Spre deosebire de vânzarea clasică, vânzătorul execută faţă
de cumpărător numai obligaţia de dare (obligaţia de transfer al dreptului de proprietate). Ca
expresie a executării acestei obligaţii, cel de-al 3-lea participant la operaţie, utilizatorul este
ţinut să aplice la vedere pe bunul care reprezintă obiectul material al leasingului însemne care
îl indică pe finanţator (leasor) ca proprietar. Fiind vorba de un bun individual determinat,
transferul dreptului de proprietate operează la momentul încheierii contractului.
Dintre celelalte obligaţii de a face, vânzătorul nu are a executa cumpărătorului nici una
dintre aceste obligaţii. Obligaţia de predare şi cea de asigurare a conformităţii se realizează
direct către şi în profitul unui terţ faţă de vânzare, către utilizator. Utilizatorul are acţiune

8
directă, în nume propriu împotriva vânzătorului cât priveşte parametrii calitativi ai bunului,
solicitând remedierile din partea vânzătorului-producător.
Cumpărătorul are obligaţia de plată a preţului şi de preluare a mărfii. La contractul de
leasing cumpărătorul are de executat numai obligaţia de plată a preţului. Plata preţului se face
pe baza prezentării procesului verbal de predare-primire semnat în contradictoriu de vânzător
şi utilizator. Obligaţia de preluare a bunului se execută de un terţ faţă de vânzare, se execută de
către utilizator pe cheltuiala utilizatorului.
Mandatul se leagă între finanţator ca mandant şi utilizator ca mandatar, dar spre
deosebire de mandatul clasic, mandatarul nu primeşte nici un fel de indicaţie de la mandant.
Utilizatorul-mandatar încheie contractul cu vânzătorul în interes propriu, negociind preţul şi
parametrii tehnici ai obiectului potrivit nevoilor sale. El încheie contractul în numele şi pe
contul finanţatorului care devine proprietar, dar în interesul său propriu.
Contractul de locaţie (închiriere) se încheie între societatea de leasing în calitate de
locator şi utilizator în calitate de locatar şi se deosebeşte de locaţia clasică (în care locatorul
are obligaţia să transmită locatarului posesia şi posibilitatea de folosinţă a bunului şi tot el are
obligaţia să asigure locatarului utila folosinţă a lucrului şi mai are obligaţia – în raport de
legislaţie – să asigure bunul. Locatarul are obligaţia să utilizeze bunul potrivit destinaţiei sale
economice, să facă reparaţiile curente (locative) şi are obligaţia să plătească chiria pe durata
contractului care este determinată).
La contractul de leasing, societatea de leasing în calitate de locator nu are decât
obligaţia de a transmite utilizatorului-locatar şi numai acestuia folosinţa bunului. Celelalte
obligaţii nu sunt executate de locator, astfel posesia bunului este transmisă de producătorul-
vânzător. Reparaţiile capitale ca şi cele locative sunt în sarcina utilizatorului-locatar care este
obligat să asigure bunul la un asigurator acceptat de leasor (locator) şi în beneficiul locatorului.
Nu are voie să încheie contracte de sub-închiriere decât cu acordul expres al locatorului, iar
dacă nu plăteşte o rată de chirie este obligat să restituie locatorului materialitatea bunului şi este
ţinut să plătească toate ratele de chirie convenite iniţial cu locatorul.
Promisiunea unilaterală de vânzare (in forma clasica) – societatea de leasing este
obligată să se conformeze opţiunii utilizatorului şi la finalul perioadei de locaţie (închiriere):
- fie să accepte prelungirea închirierii cu o nouă durată, cu rate de chirie mai mici,
- fie să accepte rezilierea (încetarea contractului) fără daune,
- fie să accepte vânzarea bunului închiriat la un preţ rezidual (la ceea ce rămâne din
valoarea bunului minus ratele de chirie plătite şi cu comisionul convenit cu leasorul).