Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Fifth Edition, 24–26 March 2011, Sibiu – Volume 2

Cauzele reale ale crizelor financiare. Aportul finanţelor internaţionale

la declanşarea şi întreţinerea marii crize financiare mondiale

Nicolaie HOANŢĂ

Universitatea Alma Mater din Sibiu, Str. Someşului, nr. 57, 550003 Sibiu, Romania
Tel. / Fax: +40 0269 250008, E-mail: nicolaie.hoanta@uamsibiu.ro

Puterea banilor se manifestă în modul cel mai
categoric atunci când este cea mai mare nevoie de
ei. Şi când apare această nevoie în mod acut?
Evident în urma unei catastrofe de genul războiului
sau al crizei. Atunci sunt banii la mare preţ pentru
că, între timp, ei sunt scoşi din circuit şi apare
penuria de bani şi credit. Atunci apar şi
oportunităţile, în urma haosului creat de piaţa
lăsată fără oxigenul banilor, iar cei care au
controlul banilor nu scapă aceste oportunităţi,
urmărite înadins prin declanşarea cataclismelor
economice şi sociale. Aşa se explică ciclicitatea
economiei mondiale (acel ciclu Kondratiev1 sau
oricare altul), şi nu altfel; între 1870, când s-a
declanşat „marea depresiune” şi 1929, când s-a
declanşat „Marea criză”, au trecut 59 de ani, iar
între aceasta din urmă şi Marea Criză Financiară
Mondială din 2007, au trecut 78 de ani, împănaţi
însă cu mai multe crize de mai mici dimensiuni
care o prefigurau pe cea din urmă. Istoricul Eric
Hobsbawm remarcă faptul că succesiunea de
„valuri lungi” de aproximativ o jumătate de secol a
fost ritmul de bază al istoriei economice a
capitalismului încă de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, dar, în mod vădit nesincer, spune că
1
La începutul anilor 1920, economistul rus N.D.
Kondratiev a „descoperit” un model de dezvoltare
economică începând de la sfârşitul secolului al XVIII-
lea printr-o serie de „valuri lungi”, de cincizeci până la
şaizeci de ani, deşi nici el şi nici altcineva nu a putut să
dea o explicaţie mulţumitoare acestor fenomene. În
plus, unii statisticieni le-au şi negat, cum le negăm şi noi
pentru că depresiunile sunt programate, economia
mondială aflată sub contolul finanţiştilor internaţionali
funcţionând controlat de aceştia după modelul fluxului
şi refluxului de bani şi cerere de produse generată de
acest binom flux-reflux de bani destinaţi irigării
economiei mondiale. Descoperirea lui Kondratiev pare a
fi fost şi ea programată pantru a manipula şi a abate
atenţia specialiştilor şi nespecialiştilor de la realitatea
crudă şi nudă a crizelor economice şi financiare.
natura acestor valuri rămâne obscură, din moment
ce face o remarcă foarte pertinentă despre modul
cum sunt conduse afacerile lumii, atunci când
arată: „Operaţiunile dintr-o economie capitalistă nu
sunt niciodată foarte netede şi fluctuaţiile de durată
diferită, adesea foarte severe, fac parte integrantă
din acest mod de a conduce afacerile
lumii.”(Hobsbawm, 1998, p. 108).
Războiul şi revoluţia sunt instrumente politice, în
timp ce crizele economice, inclusiv cele financiare
sunt, evident, instrumente economice de instalare a
panicii generalizate. Pentru că panica este, în cazul
oricăruia din instrumentele folosite, un teren
extrem de fertil pentru cei care o provoacă cu bună
ştiinţă pentru a profita de toate urmările ei: să
cumpere active ieftine (fie că este vorba de active
financiare sau imobile, precum pământ şi clădiri),
după ce au avut grijă să se producă căderi bruşte
ale preţurilor acestora, fie să vândă mărfuri
diverse, dar în special alimente, la preţuri din ce în
ce mai mari în cazul unor crize datorate penuriei,
pe baza controlului pe care îl au asupra comerţului
mondial. O astfel de situaţie de criză şi panică a
apărut în septembrie 2008 când, pe fondul crizei
financiare mondiale, Rusia a făcut o demonstraţie
de putere prin invadarea, cu o lună în urmă, a
Georgiei (după ce aceasta intervenise militar
pentru a relua controlul asupra Osetiei de Sud). Ca
ripostă, Vestul, în lupta cu ruşii, a făcut apel la
mâna invizibilă a pieţelor, adică la prăbuşirea
acestora prin părăsirea Rusiei de către investitorii
occidentali. Au apărut astfel probleme de
refinanţare a datoriilor externe ale companiilor şi
băncilor din Rusia şi la oprirea timp de trei zile
consecutiv a bursei de la Moscova.
Marx şi Engels, în 1848 în Manifestul Partidului
Comunist, arătau, destul de aproape de adevăr,
modul în care se iese din crizele economice şi, mai
puţin convingător, despre cum sunt declanşate

8
 Nicolaie HOANŢĂ – Cauzele reale ale crizelor financiare. aportul finanţelor internaţionale ...

crizele economice, lucrarea prezentând în general
destule adevăruri despre capitalismul acelor vremi,
pe lângă, evident, unele jumătăţi de adevăruri sau
chiar mistificări. Ei arată că istoria industriei şi
comerţului nu este altceva decât istoria răzvrătirii
forţelor de producţie moderne împotriva relaţiilor
de producţie moderne, incluzând aici crizele
economice care se repetă periodic datorită faptului
că „relaţiile burgheze devin prea strâmte pentru a
cuprinde avuţia produsă de ele.” Această explicaţie
a apariţiei crizelor economice este găunoasă, adică
aproape goală de conţinut, de esenţă, ea arătând
doar învelişul problemei. În schimb, învingerea
crizelor de către burghezie este prezentată,
spuneam, destul de corect de cei doi teoreticieni ai
comunismului. „Pe de o parte, prin distrugerea
forţată a unei mase de forţe de producţie, pe de altă
parte, prin cucerire de noi pieţe şi prin exploatarea
mai intensă a pieţelor vechi. Prin ce, deci? Prin
pregătirea unor crize şi mai generale, şi mai
formidabile şi prin reducerea mijloacelor de a le
preveni.” (Marx & Engels, 1998, p. 17).
Albert Pike era conştient încă din 1871, când a
publicat cartea sa de căpătâi, Morala şi dogma,
destinată fraţilor masoni, că puterea banilor
folosită de grupurile oligarhice poate provoca crize
şi haos. Iată ce spunea el în acele timpuri: „Vine o
vreme când un popor este condus de agitatori care
recurg la mijloace populiste pentru a căpăta putere
şi a profita apoi de slăbiciunile guvernului şi de
deprecierea monetară pentru a se îmbogăţi;
avocăţeii, intriganţii, jucătorii necinstiţi de la
bursă, speculanţii şi aventurierii – o oligarhie
îmbogăţită pe seama prăbuşirii statului şi care se
îngraşă din rodul muncii celor sărăciţi.” (Pike,
1871, p. 190). Dealtfel, trebuie spus că cele expuse
de Pike în legătură cu culisele declanşării crizelor
economice au fost rodul observaţiilor şi
informaţiilor furnizate de începutul „marii
depresiuni” dintre 1870 şi 1900, cartea apărând în
1871. În urma acestei crize economice, pusă la cale
de finanţiştii internaţionali, a avut loc concentrarea
unor întregi sectoare industriale: au luat naştere
marile societăţi pe acţiuni, trusturile monopoliste
în unele sectoare-cheie (oţel, electricitate,
transport), înţelegeri ale mai multor mari
întreprinderi cu privire la preţuri şi tarife, uneori şi
la nivel internaţional. Scenariul descris de Pike
despre punerea la cale a crizelor financiare
internaţionale a fost şi este urmat cu sfinţenie cu
orice nouă criză, deoarece el este scris şi
monitorizat (regizat) de aceaşi tagmă de autori. Iată
ce spune David Icke în acest sens: „Crahurile
bursiere nu se petrec întâmplător, ci intenţionat.
[...] Una din schemele operaţionale preferate ale
elitei financiare [...] a fost însă dintotdeauna
crearea unui boom economic prin acordarea unui
număr foarte mare de împrumuturi, urmată de
dezumflarea balonului”2
Cu trecerea vremii speculanţii de care vorbea Pike
şi-au rafinat instrumentele financiare şi metodele
de a înmulţii banii în mod artificial şi a crea
premise pentru apariţia unor crize care să-i
îmbogăţească şi mai mult. „Începând din anii ’60
(este vorba de anii 1960 – n.n.) însă, dominaţia tot
mai mare a capitalului financiar a provenit nu
numai din expansiune, ci şi din proliferarea şi
inovaţiile din gama instrumentelor financiare
disponibile, multe dintre ele ca alternative ale
banilor.[...] Atât simpla cantitate de bani implicată
în finanţele internaţionale cât şi sincronizarea
tranzacţiilor au mărit posibilităţile de a face bani
nu prin investiţii în sine, ci pe baza unor preţuri în
continuă schimbare.”3 Aceasta i-a făcut pe unii,
cum ar fi Harvey, să afirme că „sistemul financiar
a dobândit un grad de autonomie faţă de producţia
reală fără precedent în istoria capitalismului,
aducându-l pe acesta într-o eră a pericolelor
financiare de asemenea fără precedent.” (harvey,
1989, p. 194).
Despre acest fenomen pervers şi deosebit de
periculos, cel al derivatelor financiare, invenţie a
minţii diabolice a specualanţilor financiari
internaţionali, se vorbeşte şi în însemnările lui
Satan al lui M.J. Weeks, din data de 1 octombrie
1720, din Jurnalul Diavolului: „Dacă aş putea să-i
conving să investească din greu în bunuri a căror
valoare depinde de factori externi, s-ar putea
produce un haos financiar. Hei, tocmai am inventat
derivatele!” Acelaşi Satan mai consemnează:
„Dacă ştiam, mă implicam în speculaţiile la bursă
cu mult timp înainte. Am avut dreptate să iniţiez
schimburile de acţiuni acum un secol. Am
împrăştiat nişte zvonuri legate de profitabilitatea
companiilor din Marea Sudului, iar investitorii au
pierdut milioane.”
Motorul crizelor financiare sunt banii, iar curelele
de transmisie care fac ca ele să fie declanşate sunt
băncile şi instituţiile financiare internaţionale care
au suficientă putere în piaţa globală pentru
realizarea acestui demers. Banii singuri, folosiţi
doar pentru facilitarea satisfacerii nevoile fireşti ale
oamenilor, adică banii nedeturnaţi de la scopurile
lor originale şi fundamentale, nu ar avea nicio
2
David Icke, op. cit., pp. 296-297.
3
Nigel Dodd, op. cit., p. 249.

9
 Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Fifth Edition, 24–26 March 2011, Sibiu – Volume 2
putere de a declanşa crize şi a controla global
omenirea. Însă ei au fost deturnaţi de la menirea lor
firească de cei care, inventând băncile, le-au
transformat pe acestea rapid în nişte izvoare
nesecate de crearea de bani sau masă monetară.
Într-adevăr, băncile au capacitatea teoretică de a
crea şi multiplica la nesfârşit masa monetară din
economia globală, dacă n-ar exista preferinţa
populaţiei pentru numerar (bani lichizi, cash), în
vederea efectuării de plăţi şi tezaurizare în afara
sistemului bancar, n-ar exista cerinţe ale
autorităţilor monetare de consituire de către bănci
de rezerve de lichiditate şi ar exista o cerere
nelimitată de credite din partea agenţilor nebancari;
atunci s-ar putea vorbi de o multiplicare spre infinit
a masei monetare din economia lumii. Creditul
bancar este instrumentul miraculos inventat şi
perfecţionat de către bănci, care, la adăpostul unui
control slab sau inexistent al autorităţilor monetare
şi al statelor, permite de multă vreme înmulţirea
banilor din economie la cote impresionante numai
pe baza jocului cifrelor din conturile clienţilor,
adică crearea de bani fictivi. Tot creditul este cel
care, la comanda băncilor (bancherilor) cu putere
în lumea financiară, pot îngheţa sau restânge brusc
şi drastic oferta de bani fictivi, urmând presiuni de
rambursare a lui de către datornici, care, în mod
firesc nu au de unde rambursa sau rambursează cu
greu creditele, că doar au fost obişnuiţi în mod
premeditat de bănci şi stat să trăiască şi să-şi
făurescă viitorul pe bază de împrumuturi. Iată
momentul declanşării crizelor financiare de
proporţii, moment care corespunde cu expandarea
paroxistă a banilor din economie prin forţarea unui
consum ieşit din matca firescului şi înglodarea în
datorii a unei părţi imense a subiecţilor din
economie. Iată de ce, cunoscând la perfecţie acest
mecanism de folosire şi multiplicare a banilor prin
intermediul băncilor pentru exagerarea creşterii
economice prin consum pentru a urma apoi o
deflaţie de bani, o recesiune severă, adică o criză
financiară şi economică, finanţiştii internaţionali au
pus, de multă vreme, la punct un sistem de bănci
internaţionale şi fac totul pentru a nu permite
apariţia de rivali, iar dacă apar sunt „extirpaţi” sau
înghiţiţi pe căile ştiute şi neştiute ale concurenţei
capitaliste.
Rezultă că în capitalism nu putem vorbi de
caracterul întâmplător, neprevăzut al crizei decât
dacă nu înţelegem că în natură şi în lume, şi în cea
economică este la fel, nimic nu este întâmplător.
Explicaţiile din manual privind cauzele declanşării
crizelor sunt mistificări şi simplificări prin care
acţiuni concrete ş planificate îndelung de către
10
oameni cu interese masive în concentrarea avuţiei
globale sunt înlocuite cu efectele acestor acţiuni.
Aşa se ajunge a explica în mod mincinos o criză
„prin şoc exogen, inexplicat de modelele
economice” sau printr-un moment al ciclului, cel în
care faza de expansiune se întrerupe şi lasă loc
unei încetiniri a creşterii sau chiar unei prăbuşiri a
activităţii economice.4 Într-un mod simplu şi
tranşant arată Léon Bloy (1846-1917) cum şi cine
poate declanşa o criză de proporţii, folosind
metode adecvate epocii în care a trăit Bloy. „Este
ştiut, bunăoară, că stă în puterea cutărui onorabil
grup de întreprinzători britanici ori americani să
decreteze o foamete aducătoare de profit, într-un
punct bine stabilit al planetei.” (Bloy, 1993, p.
107).
De când se ştie, capitalismul a avut ca temei
fundamental banii, iar revoluţiile şi crizele au făcut
întotdeauna casă bună pentru a furniza teatrele de
operaţiuni pe care să acţioneze cu succes marii
regizori tradiţionali ai finanţelor internaţionale.
Istoric vorbind, aproape că revoluţiile şi crizele
economice (financiare) sunt nedespărţite, şi dacă
ele nu au loc simultan sunt programate atunci să-şi
succeadă cu regularitate unele altora. Ele, luate
individual, se pot deosebi ca viteză, amploare şi
schimbare vizată, dar nu se deosebesc deloc în
ceea ce priveşte direcţia fundamentală urmărită:
concentrarea averilor şi a puterii. Fie că o mare
criză este declanşată mai întâi, urmată apoi de o
revoluţie, fie că revoluţia este cea care dă naştere
unei mari crize; nu acest amănunt al succesiunii
este important, ci construcţia şi rezultatul
scenariului. Nu este decât nevoie să recurgem la
istorie pentru a demonstra cu date o idee care nu
apare verosimilă decât după îndelungate analize,
întrebări şi încercări de răspuns.
Nu trebuie să se pună la îndoială nicio clipă ideea
că şi această Mare Criză Financiară Mondială (ca
toate crizele financiare şi economice de o oarecare
importanţă) declanşată în 2007 în Statele Unite
este o criză planificată de una sau mai multe
familii financiare internaţionale. Dar să nu fi
cunoscut declanşatorii ei rigorile legii cauzei şi
efectului? Ele sunt simple şi implacabile: Cauza
este totdeauna sub voinţa emitentului, dar odată ce
a fost aruncată în lume, scapă de sub controlul
voinţei sale. Asta înseamnă că producătorul cauzei
pierde definitiv controlul cauzei produse, efectul
circulând în lume printr-un şir nesfârşit de
4
A se vedea tratarea crizei economice în Dicţionar de
ştiinţe economice, Editura Arc, Chişinău, 2006, pp. 245-
247.
 Nicolaie HOANŢĂ – Cauzele reale ale crizelor financiare. aportul finanţelor internaţionale ...
primitori şi emitenţi (producători). Nu probabil, ci
mai mult ca sigur că au cunoscut bine această lege,
dar s-au bazat pe forţa financiară şi solidaritatea lor
şi pe lipsa de solidaritate a restului omenirii, fiind
siguri, be baza experienţei istorice că, odată ajunsă
criza la apogeu, vor avea suficeinte pârgii să
profite la maximum de prăbuşirea economică,
politică şi financiară a lumii controlate de ei şi de
noul ciclu de creştere economică în care va trebui
să intre lumea post-criză.
La fel ca în 1929, bancherii au fost la originea
declanşării crizei financiare începute în 2007 în
SUA şi devenită, treptat-treptat, Marea Criză
Financiară Mondială. Acest lucru l-a remarcat şi
analistul politic Cristian Pârvulescu care, într-un
articol din Bursa spunea: „Asezaţi în fruntea
ierarhiei sociale a capitalismului triumfător, apăraţi
de paraşutele lor de aur, dispunând după bunul plac
de stock-option, bancherii (bancherii internaţionali,
fireşte - n.n.) nu suferă alături de ceilalţi muritori.
Criza financiară pe care au declanşat-o nu îi
afectează. Reprezentanţii cei mai înverşunaţi ai
mitului pieţei pe care l-au transformat într-o
ideologie dominantă, dar bine camuflată într-o aşa
zisă teorie economică, bancherii au devenit
maeştrii ai capitalismului financiar – flancaţi,
pentru mai multă credibilitate, de «cărturari»
laureaţi cu premii Nobel (sic! – n.n.) – au consacrat
cultul pieţei şi dereglementării. De aceea, ura faţă
de Keynes a devenit – ca în orice fundamentalism
– o obligaţie de cult.” (Bursa, 2009).
Există similitudini izbitoare între criza declanşată
în 2007 şi criza din 1929 în privinţa modului de
programare, declanşare, gestionare şi finalizare. În
primul rând, ambele au fost „iniţiate” în SUA. În al
doilea rând, în ambele cazuri o criză a pieţelor de
credit se află în centrul poveştii. Este vorba de
aceeaşi metodă a creşterii preţurilor la imobiliare
pe calea speculaţiei (cumpărarea şi vânzarea de
active în câştig) susţinută prin supraîndatorarea
populaţiei. Are loc astfel o creştere falsă de valoare
care, mai devreme sau mai târziu, este suportată de
cei supraîndatoraţi pe calea pierderilor suferite.
Similitudinea este recunoscută de mulţi, printre
care şi John Thain, preşedinte şi director executiv
al Merrill Linch care, în cadrul unei conferinţe din
noiembrie 2009 spunea că „ar trebui să ne
întoarcem în timp, în jurul anilor 1929, pentru a
11
avea o bază de comparaţie cu ceea ce ne
confruntăm în prezent.” Şi modul de manifestare al
oamenilor este asemănător cu cel din lunile şi anii
de după crahul din 1929: un sentiment de uimire şi
şoc, urmat de furie, mânie şi nervi, toate îndreptate
către centrele financiare. Însă ce folos că lumea a
uitat, cum suntem convinşi că va uita din nou dacă
nu se va ridica o forţă spirituală puternică şi
credibilă care să arunce la gunoi toate gogoşile pe
care le bagă pe gât oamenilor acestei planete cei
care trăiesc de pe urma acestor gogoşi, care ştiu să
le umfle până pleznesc şi le reclădesc din nou cu
sudoarea şi buna credinţă a celorlalţi, însă doar în
avantajul lor excepţional.
Ceea ce este altfel la Marea Criză Financiară
Mondială faţă de Marea Criză din 1929-1933 este
faptul că datorită globalizării pieţelor şi
economiilor, nu numai instituţiile financiare au
ajuns, datorită mărimii, intensităţii şi acuităţii
problemelor, „să se mănânce între ele”, ci şi
statele. Se vorbeşte acum şi în perimetrul financiar
de o „nouă ordine financiară”, care probabil va fi
mult mai adecvată ţelului construirii noii ordini
mondiale, ţel declarat încă din a doua jumătate a
secolului trecut de artizanii globalizării lumii. Le
rămâne istoricilor să realizeze întreaga
documentaţie a celor două fenomene mondiale cu
impacturi majore în direcţionarea puterii în cele
două secole consecutive prin intermediul crizelor
financiare globalizate.
Bibliografie
Hobsbawm E. 1998. Secolul extremelor, Editura Lider,
Bucureşti.
Marx K. & Engels F. 1998. Manifestul Partidului
Comunist, Editura Nemira, Bucureşti.
Pike A. 1871. Morala şi dogma, p. 190.
Harvey D. 1989. The Condition of Postmodernity,
Oxford, Basil Blackwell.
Bloy L. 1993. Sângele săracului, în Mântuirea prin
evrei, Institutul European, Iaşi, 1993.
* * * 2006. Dicţionar de ştiinţe economice, Editura Arc,
Chişinău, 2006.
* * * 2009. Cotidianul Bursa din 26.03.2009.