Ciresarii — roman de Constantin Chiriţă - comentariu referat

CIRESARII — Roman de Constantin Chirita. Ciclul de cinci romane cuprinde, in versiunea finala Stabilita
in 1972, volumele: I, Cavalerii florii de cires (initial: dresarii. Teroarea neagra ); II. Castelul fetei in alb;
. Roata norocului: IV. Aripi de zapada (initial: Teroarea alba ); V. Drum bun, ciresari!

Ciresarii reprezinta, poate, primul best-seller romanesc postbelic, si, cu certitudine, cel mai bun ciclu
romanesc despre adolescenti care s-a scris vreodata in Romania. Audienta volumelor, care au inceput
sa apara in 1956, deci in plin razboi rece, a fost imensa, creind o sociologie a receptarii spectaculoasa.
Sute de mii de liceeni romani s-au identificat cu personajele romanelor; s-au constituit cluburi, centre
de tineret care purtau genericul romanului; au fost initiate expeditii cu continut stiintific, constituite din
echipe de tineri de virsta dresarilor, au fost turnate filme si un serial cu protagonisti alesi dintre mii de
candidati sositi la preseleejie intr-un cuvint, ceea ce scria Constantin Chiriţă a functionat, dintru inceput,
ca model social si comportamental, adoptat cu frenezie de un tineret pentru care televizorul constituia,
inca, in anii primelor trei volume, o raritate, iar presiunea ideologica din scoli un mod de existenta.

Ciresarii au pus in umbra, in cele din urma, restul prozei lui C. C, receptat, de Ia constituirea ciclului,
preponderent ca autor al unei singure opere. Succesul imens al romanelor se datoreaza, pe linga faptul
ca sint foarte bine scrise, apolitismului lor funciar, varietatii de regislru si capacitatii de a construi un
grup exponential, desi aici nuantele de idealizare deloc slridente — nu lipsesc.

Legea romanelor o reprezinta mierosocialul: un grup de copii foarte dotati, foarte inteligenti, cu o
spontaneitate de exprimare remarcabila, constituie un grup de afinitate facilitat de apartenenta la acelasi
cartier si la aceeasi scoala. De-a lungul celor cinci romane, prietenia lor va fi pusa la incercare de
evenimente teribile. Astfel, Teroarea Neagra (devenita ulterior Cavalerii florii de cires) pune grupul in
ipostaza cartografierii unei pesteri si a contracararii unor preopinenti ostili; Castelul fetei in alb
proiecteaza, in singuratatea muntilor, labirintul unui castel fabulos, pastrator de tezaure numismatice;
Roata norocului are un pronuntat caracter detectivistic, relatind furtul si redescoperirea unor statuete
celebre de Tanagra, sustrase dintr-un muzeu provincial; Teroarea alba (devenita, in 1972, Aripi de
zapada) urca din nou grupul la munte, pentru depistarea ascunzisului insolit al unei comori, in vreme ce
Drum bun, ciresari! poarta grupul spre litoralul tomitan, prilejuindu-i, printr-o sofisticata imersiune
arheologica, identificarea locului in care s-ar alia mormintul — azi, la fel de necunoscut — al poetului
Ovidiu. Sub aspect strict literar, s-a spus ca ciclul ar apartine unui „realism romantic" (Nichita
Stanescu).

Victor Ivanovici vorbea, inca din 1968, de „mitizarea" unei superbe adolescente, unde Binele se
confrunta cu Raul, invingindu-l cu usurinta. Este, poate, unica stereotipie a ciclului, definitorie in ultima
instanta pentru orice roman scris intr-un asemenea registru. Cele cinci carti prezinta, de altfel, putine
particularitati aparte de constructie. Ce le uneste e motivul labirintului, al existentei concepute ca o
confruntare inteligenta cu Enigma. Textul sibilinic, ce duce in cele din urma la decriptarea mesajului
secret, apare explicit in Castelul fetei in alb si in Drum bun, ciresari!; in celelalte, rolul sau e preluat de
situatie. Cele doua volume, amintite anterior, par sa fie si cel mai bine realizate sub aspect artistic,
ducind actiunea in directia lirismului si a nuantarilor comportamentale, desi psihologia situa)iilor extreme
din Teroarea alba (Aripi de zapada) nu trebuie nici ea neglijata. Teroarea neagra prezinta, compozitional,
avantajul introducerii temei, al ineditului, in vreme ce Roata norocului e cel mai schematic dintre
romanele ciclului, indatorat in buna masura atmosferei si tribulatiilor specifice literaturii detectivistice.

Doua aspecte i-au cucerit dintru inceput pe cititorii dresarilor, hiperinteligenta protagonistilor si
particularitatile lor de caracter. Cele doua fete, Maria („bruneta, aproape palida, cu cozi lungi atirnindu-
i pe piept, cu ochi visatori si miscari lente"), respectiv Lucia („blonda, cu parul scurt, tuns baieteste, cu
ochi iscoditori, cu miscari scurte, sigure") pun in opozitie contemplativul si actiunea. Victor (ales
conducator al grupului) e premiantul matur, chibzuit, capul limpede al tuturor situatiilor incilcite. Ursu,
vlajgan tandru, cu forta herculeana, e altruistul perfect, atletul interiorizat al camaraderiei desavirsite.

Ionel (absent din Castelul fetei in alb) traieste frustrarea de a nu putea deveni lider, din cauza
superioritatii evidente a lui Victor; fizician redutabil si progenitura a unei familii roase de ambitii,
clacheaza psihic in situatii dificile, mascindu-si inabil slabiciunile, Dan, „oaches si rotofei", raisonneur-
u] bonom, spiritual, dizolva, oportun, toate tensiunile, itindu-si capul acolo unde se sparg toate oalele.
Ticusor, mezinul grupului (frate, de altfel, al Mariei) e spiridusul fericit, decomplexat al multor
giumbuslucuri memorabile, ocupind in ciclu un loc central, prin calitatea de initiat care i se confera.
Stapin al unui catel hiperingenios (Tombi; initial: Tingulica), el acopera cel mai larg registru psihologic
din tot ciclul, fiind construit de catre autor ca oglinda, ca reflex tandru, jucaus, nebunatic si ingenuu-
versatil al tuturor celorlalti.

I se adauga acestui grup -Iara a-i apartine decit pret de un singur roman - Laura, „castelana" „in alb a
celei de-a doua secvente a ciclului, prezenta visatoare, ireala, subtil amestec de mister si fascinatie.
Principiul de constructie e maniheist: raul din romane e monolitic, primitiv in Teroarea neagra, pitoresc
in Roata norocului, enigma-tic-familial in Castelul fetei in alb, cerebral in Teroarea alba si inexistent in
Drum bun, ciresaril. Urmind insa logica de ansamblu a ciclului, se constata o predilectie a lui Constantin
Chiriţă pentru raul metodic, cerebral, premedi-tat, rece; petitia raul creierului, al inteligentei, si nu
pentru acela al instinctelor. Atletul care orchestreaza furtul statuetelor de Tanagra din Roata norocului
introduce tema, care va fi continuata apoi, memorabil, in Teroarea alba.