1.Noţiunea de control social.

În orice societate există o serie de mijloace, modalităţi şi mecanisme de intervenţie şi control

social dintre cele mai diverse, prin intermediul cărora sunt evaluate acţiunile indivizilor, fiind
recompensate cele conforme cu normele prescrise şi „amendate” şi pedepsite cele deviante şi
imorale.
Controlul social este considerat că reprezintă o proprietate caracteristică a relaţiilor sociale,
fiind determinat, în ultima instanţă, de genul de relaţii sociale care se stabilesc între indivizii care
alcătuiesc societatea. Punând în acord mobilurile individuale cu normele şi valorile
sociale, controlul social are ca finalitate fundamentală instituirea unei legături puternice între
individ şi societate, a unei interacţiuni benefice atât asupra individului, cât şi asupra
societăţii. Ca rezultat al controlului social, individul manifestă puternice tendinţe de adeziune la
normele şi valorile comunităţii şi grupului care l-au socializat, interiorizându-le în structura
personalităţii sale şi făcând din ele un „etalon” al propriului său comportament. Evaluînd
indivizii după acest etalon, societatea dispune de multiple mijloace de modelare, ajustare sau
corectare a comportamentelor individuale, toate circumscrise noţiunii de control social, care
include ansamblul proceselor de socializare şi, în deosebi, al presiunilor pe care le suferă fiecare
individ din partea altor membri ai societăţii şi care orientează comportamentul său într-un sens
conform cu menţinerea acestei societăţi. Trebuie precizat, totuşi, că, în ciuda acestor definiţii
prea restriitive, controlul social nu constituie un factor de imobilizare, deoarece el poate menţine
societatea conservând-o sau făcând-o să evolueze.

2.Dimensiuni şi sensuri ale controlului social.

Urmărind respectarea şi corespondenţa rolurilor prescrise cu cele efectiv „jucate” de către
indivizi, societatea evaluează diferenţiat comportamentele indivizilor, stimulând pe unele şi
respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a
comportamentelor se face prin intermediul controlului social , care reprezintă în esenţă, un
ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale, prin intermediul cărora :
a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea
respectării normelor şi valorilor dezirabile ;
b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt conform
cu modelul normativ şi cultural;
c) sunt interzise acele acţiuni care transgresează ordinea socială. Aceste interdicţii şi
constrângeri, înlesniri şi recompensări nu sunt numai de natură exterioară, ci şi interioară, astfel
încât indivizii se supun prin adeziunea lor (care li se pare normală) la modelele de comportament
valorizate pozitiv în societate. Pentru acest motiv, controlul social este un factor principal de
organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a relaţiilor sociale, asigurând consistenţa şi
coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea
comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea
formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale
dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic şi respingând pe cele
care se abat de la acest model.
Noţiunea de control social cuprinde, deci, două dimensiuni : una cu caracter extern , care se
referă la conformarea indivizilor faţă de totalitatea presiunilor şi influenţelor sociale care se
exercită asupra lor de către societate şi alta cu caracter intern , care implică acceptarea normelor
grupului ca şi cum ar fi propriile lor norme. Altfel spus, acceptarea şi respectarea normelor şi
valorilor sociale apar fie ca o necesitate de coerenţă socială internă, fie ca o expresie a unei
constrângeri sociale exterioare.

3.Tipuri, mecanisme şi mijloace de control social.

Întrucât funcţionarea normală a controlului social depinde de „normele, valorile şi modelele”
promovate de „agenţii” care intră în acţiune şi de „mijloacele” utilizate de aceştia, în orice
societate vom găsi mai multe forme ale acestui proces care pot fi grupate după cum urmează :
 - după felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau pun în acţiune mijloacele de
exercitare a acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal.
Controlul social formal (instituţional) constă în definirea şi instituirea de norme impersonale,
instituţionalizate în acte legislative, regulamente de către organizaţii sau asociaţii oficiale.
Menirea acestor norme este triplă :
- coordonarea acțiunilor individuale în vederea realizării scopurilor comune;
- minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociației sau organizației;
Controlul formal tinde nu numai spre reglementarea, ci şi spre standardizarea conduitelor
indivizilor şi grupurilor, perpetuând astfel ordinea socială. El este realizat în mod organizat şi
explicit de „ agenţi” specializaţi ai controlului social.
Controlul social informal (neinstituţionalizat) se realizează mai ales la nivelul rolurilor sociale
dintr-un grup şi se manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor reciproce dintre indivizi, prin
participarea acestora la viaţa colectivă. Se realizează într-o manieră implicită, în mod
neorganizat, spontan şi difuz, în absenţa unor agenţi specializaţi de control. „El reprezintă
rezultatul socializării în cadrul normativităţii sociale existente şi al învăţării sociale, adică al
interiorizării sistemului de norme, de modele de comportare şi atitudini tipice pentru o societate”.
În funcţie de caracterul permisiv sau, dimpotrivă, prohibitiv al mijloacelor utilizate, controlul
social poate îmbrăca două forme:
Controlul social pozitiv se întemeiază, în principal „ pe cunoaşterea şi internalizarea de către
indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială ca şi pe motivaţia acestora de a le
respecta din convingere” (Banciu, Dan. Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti: Editura
Hyperion XXI, 1992, p.13). În acest caz, motivarea indivizilor se realizează prin recunoştinţă,
elogii, laude, încurajări, recunoaştere socială, recompense materiale etc. Astfel de control
exercită atât „agenţii” oficiali, cât şi cei neoficiali, atât organizaţiile sociale, grupurile, cât şi
indivizii.
Controlul social negativ ( coercitiv) se bazează, în special, pe temerile individului că va fi
sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor sociale. Dezaprobarea, descurajarea şi
respingerea comportamentelor deviante ale indivizilor se realizează prin exprimarea mirării, a
supărării, prin ironie, sarcazm, izolare socială, marginalizare, ameninţări, amenzi, pedepse
corporale, pedepse privative de libertate etc. În forma sa oficială este realizat, în primul rând , de
instituţiile juridice, de alte instituţii investite cu asigurarea ordinii publica. În forma sa mai
uşoară, poate fi realizat de diferite organizaţii, asociaţii şi grupuri oficiale sau nu, de indivizi al
căror statut poate fi recunoscut sau nu oficial; pentru ca, în forma sa extrem de severă, să-l
întâlnim la unele secte religioase fanatice, la organizaţii criminale de tip mafiot, grupuri teroriste
etc.
În funcţie de instanţele sociale sau „agenţii” care exercită controlul social acesta poate fi de
două tipuri:
– Control social organizat (formal) , exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor
instituţii, organizaţii sau „agenţi” specializaţi, cum ar fi, de pildă, organele administrative, de
poliţie etc;
– Controlul social neorganizat (informal), realizat prin intermediul unor grupuri sociale ( de
prieteni, colegi, vecinătate) sau chiar de către indivizi, inclusiv de către opinia publică, care
exercită acest tip de control, de multe ori, spontan şi difuz asupra indivizilor.
În funcţie de metodele şi mijloacele utilizate, controlul social poate fi de patru tipuri:

 Control social penal , fundamentat pe sancţiuni şi pedepse penale aplicate de către

instituţiile specializate ale statului faţă de acei indivizi care încalcă sau violează normele
juridice cu caracter penal;
  Control social compensator, bazat pe ideea reparării prejudiciilor produse de către cei care
încalcă normele, reparaţie care poate fi individuală, în cazul victimelor personale, sau
colectivă, atunci când victimele sunt societatea sau chiar societatea;
 Control social conciliator, în care intervine negocierea, dialogul şi medierea între diversele
părţi implicate într-un conflict social şi când acestea ajung la un compromis sau la o
conciliere;
 Control social terapeutic, exercitat în special faţă de persoanele deviante care nu au
răspunderea penală faţă de actele comise, fiind însă oblogaţi să fie supuşi unui tratament
medical-terapeutic .

Mijloacele controlului social nu se constituie şi nu intră în acţiune de la sine. În cadrul fiecărei

societăţi, al fiecărui grup se află un anumit număr de structuri sociale capabile să genereze şi să
pună în aplicare aceste instrumente. Acele elemente ale societăţii sau grupurilor care
elaborează şi/ sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului în cadrul sistemului
general de control social, reprezintă „instanţele” sau „agenţii” acestui proces. Rolul lor
poate fi îndeplinit fie de organisme ale societăţii globale, fie de organisme ale grupurilor,
colectivităţilor şi comunităţilor umane, fie de persoane. ”Agenţii” controlului social pot fi grupaţi
în agenţi instituţionalizaţi (formali) şi agenţi neinstituţionalizaţi.
Agenţii instituţionalizaţi (formali) sunt reprezentaţi de diferitele organisme şi organizaţii de
stat, juridice, politice, administrative etc. sau organisme, asociaţii, ligi formale ale societăţii
civile, de indivizi ce deţin un statut oficial în grup, în societate ( preşedintele unei ţări, liderul
politic al unui partid, primarul, directorul etc.). Aceşti „agenţi” realizează un control social
organizat asupra indivizilor şi grupurilor sociale.
Agenţii neinstituţionalizaţi (informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri (de presiune sau
lobby, de de prietenie, de vecinătate, de joacă, criminale etc.) sau indivizi. Agenţii
neinstituţionalizaţi realizează un control social neorganizat, spontan şi difuz.
La nivelul societăţii sau al grupului între „agenţii” de control se stabilesc anumite legături , fapt
ce ne dă dreptul să-i privim ca un ansamblu de „instanţe” aflate în interacţiune, ca un sistem al
organelor de control. Aceste „instanţe” sau „organe” sunt capabile să genereze şi să aplice forme
şi mijloace diferite ale controlului social, atât la nivelul grupurilor sociale, cât şi la acela al
societăţii globale.
 Bibliografie selectivă
1.Sociologie : (Note de curs)/autori Lidia Cojocaru, Angela Boguş, Valentina Cohanschi.
Chişinău, Editura A.S.E.M., 2002;
2.Ogien, Albert. Sociologia devianţei, Iaş: Polirom, 2002;
3.Banciu, Dan. Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti: Editura Hyperion XXI, 1992;

4,Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a, Bucureşti:Lumina lex, 2003.
 CUPRINS:
1. Noţiunea de control social.
2. Dimensiuni şi sensuri ale controlului social.
3. Tipuri, mecanisme şi mijloace de control social.
4. Bibliografie selectiva