UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CURSUL
DREPT FISCAL

Evaziunea fiscală internațională. Paradisurile fiscale.

Magistru în drept, lector universitar: Mărgineanu Valentin

Corobcă Cezara
Grupa 1504, Anul III
Data remiterii: 04.05.2016

0
Cuprins:

1. Fenomenul evaziunii fiscale: aspecte teoretice şi legislative..................................................3

2. Paradisurile fiscale................................................................................................................11

2.1. Naşterea şi evoluţia paradisurilor fiscale........................................................................11

2.2. Caracteristicile paradisurilor fiscale...............................................................................13

2.3. Clasificarea paradisurilor fiscale....................................................................................14

2.4. Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale....................................................16

3. Metode de minimizare a obligaţiilor fiscale prin utilizarea companiilor offshore...............25

Concluzii...................................................................................................................................40

Bibliografie...............................................................................................................................41

1
1. Fenomenul evaziunii fiscale: aspecte teoretice şi legislative

Evaziunea fiscală reprezintă una din cele mai importante probleme ale sistemelor
fiscale contemporane. Ea este este strâns legată, nu numai de stat, ca mod de organizare,
dar, în mare măsură, şi de relaţiile interstatale, inclusiv de relaţiile dintre ţările offshore şi
onshore.
Prima definiţie a evaziunii fiscale a fost dată între cele două războaie mondiale.
Conform acesteia, frauda fiscală îmbracă o concepţie extensivă, noţiunea de evaziune
fiscală fiind inclusă în cea de fraudă. Această tratare a evaziunii fiscale se întâlneşte foarte
des şi în condiţiile actuale.
În scopul precizării conţinutului evaziunii fiscale, noi propunem examinarea acestui
fenomen din punct de vedere al abordărilor academice, al legislaţiei şi al mediului de
afaceri.
Cercetarea arată că cele mai diverse abordări privind evaziunea fiscală există la
nivelul academic, unde o mulţime de autori tratează evaziunea fiscală, fiecare încercând să
înglobeze în definiţie, în mod sintetic, semantica sintagmei „evaziune fiscală”, fie
însumând sensul fiecăruia dintre termeni, fie atribuind expresiei în sine un anumit sens.
Opiniile care există la acest nivel, la rândul lor, sunt neomogene. Grupul de autori, alcătuit
din V. Codrescu, D. D. Şaguna, M. E. Tutungiu, consideră că evaziunea fiscală este
fenomenul nu numai ilicit (ilegal), dar şi licit (legal).
Astfel, Virgil Codrescu defineşte evaziunea fiscală ca fiind „totalitatea procedeelor
licite şi ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag, în totalitate sau în parte, averea lor de
la obligaţiile stabilite prin legile fiscale”.1
Dan Drosu Şaguna şi Mihaela Eugenia Tutungiu, prezintă evaziunea fiscală drept
„totalitatea procedeelor licite sau ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag în totalitate
sau în parte materia lor impozabilă obligaţiilor stabilite prin legile fiscale”.2
Grupul de autori, alcătuit din Gh. Bistriceanu, C. G. Demetrescu, E. I. Macovei,
consideră că evaziunea fiscală reprezintă „sustragerea pe diferite căi de la obligaţiile
fiscale, ascunderea sub diferite forme a surselor şi a cuantumului de venituri impozabile”.3

1
Codrescu, V. Evaziunea fiscală în România: Teză de doctor în ştiinţe economice. 1963, p.3.
2
Şaguna, D.D. Tutungiu, M. E. Evaziunea fiscală – Bucureşti: Oscar Print, 1995. p. 20
3
Bistriceanu, Gh. Demetrescu, C.G. Macovei, E. Lexicon de finanţe şi credit, vol. 1. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1981. p.322

2
 Specialiştii în drept fiscal definesc evaziunea fiscală ca fiind:
 minimalizarea obligaţiilor fiscale, în mod legal şi prin mijloace de
dezvăluire deplină faţă de autorităţile fiscale;
 aranjamentul afacerilor financiare, în scopul reducerii obligaţiilor, în
cadrul legii

În teza de doctor în economie „Tendinţe în economia subterană mondială” 4,

Rădulescu Dragoş Lucian, în capitolul 3, subliniază că: „ Evaziunea fiscală reprezintă
modalitatea de răspuns a contribuabililor la povara, din ce în ce mai crescândă, a obligaţiilor
fiscale”.
Foarte apropiată este şi opinia cercetătorilor M. C. de Brie şi P. Charpentier, care
sunt de părere că evaziunea fiscală este „arta de a evita căderea în câmpul de atracţie al
legii fiscale”.
În „Studiul privind evaziunea fisclă şi contrabanda de produse petroliere în
Republica Moldova” efectuat de Transparency International Moldova evaziunea fiscală
reprezintă „totalitatea procedeelor legale si ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag
total sau parţial averea lor de la obligaţiunile prevăzute de legislaţia fiscală” 5.

Astfel, definiţia evaziunii fiscale ar suna astfel: „evaziunea fiscală reprezintă

sustragerea de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
fondurilor speciale, de către persoanele fizice şi juridice române sau străine, prin
încălcarea legii (ilegală), cât şi prin neîncălcarea legii (legală), utilizând diverse metode
de planificarea fiscală”. De asemenea, termenul de planificare fiscală trebuie explicat în
aceste legi. În ceea ce priveşte termenul de planificare fiscală, ne raliem la opinia
cercetătoarei E. R. Nandra, care susţine că „planificarea fiscală poate fi definită ca un
aranjament financiar cu scopul de a beneficia la maximum de aplicarea scutirilor,
deducerilor sau a reducerilor de sarcina fiscală cu respectarea legii” .6
În lucrarea „Evaziunea fiscală în România”7, Radu Buziernescu în subparagraful
1.3.1(2) „Contradicţiile noţiunilor de evaziune fiscală legală (tolerată) şi evaziune fiscală
ilicită (fraudă fiscală)” se stipulează că: „deşi nici o lege pentru combaterea evaziunii
fiscale nu se referă la o evaziune fiscală legală, termenul este des întâlnit în literatura de
4
Rădulescu, D. L. Tendinţe în economia subterană mondială: Rezumat al tezei de doctor în economie. Bucureşti,
2006
5
Site-ul: www.transparency.md
6
Nandra, E. R. Competiţia fiscală: infernul şi paradisul fiscal. Cluj-Napoca: Sfera, 2008. 253 p. 171
7
Buziernescu, R. Evaziunea fiscală în România. Craiova: Editura Universitară, 2001. 336 p.

3
 specialitate din ţară şi din străinătate, iar în practica respectivă este şi mai des întâlnită”.
Acelaşi autor susţine în continuare: „Eu nu accept termenul de evaziune fiscală legală,
întrucât înseşi cuvintele care îl compun intră în contradicţie între ele. Astfel, evaziunea
fiscală presupune o sustragere pe orice cale de la plata unui impozit, încălcarea unei legi, ea
neputând fi deci legală. Contribuabilul respectă legea sau o violează. El datorează sau nu
impozitul, îl plăteşte sau nu, nu există jumătăţi de măsură”8.
În opinia unor cercetători, singurul vinovat de producerea evaziunii fiscale este doar
legiuitorul. Un punct de vedere deosebit îl întâlnim la Ioan Talpoş, în lucrarea „Finanţele
României” care arată că „aşa-numita evaziunea fiscală legală nu există, fiind vorba de fapt
de folosirea prevederilor legii pentru uşurarea sarcinii fiscale suportată de către
contribuabili”.9
În literatura juridică, D. D. Şaguna consideră evaziunea fiscală ca fiind „rezultanta
logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte, a metodelor defectuoase de
aplicare, precum şi a unei neprevederi şi neperceperii legiuitorului a cărui fiscalitate
excesivă este tot atât de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune”10.
Acelaşi autor abordează diferenţiat cele două forme de manifestare ale evaziunii
fiscale. Ne asociem opiniei autorului, potrivit căreia evaziunea fiscală are două forme:
• evaziunea fiscală legală;
• evaziunea fiscală ilegală (frauduloasă).
Astfel, acesta apreciază că evaziunea fiscală legală reprezintă acţiunea
contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută a acesteia şi, deci,
tolerată, considerând că singurul vinovat de producerea acestei forme a evaziunii fiscale
este legiuitorul prin elaborarea unei legislaţii lacunare.
Noi suntem de acord că, dacă ne referim la definiţia evaziunii ca fiind o sustragere
de la plata impozitelor, atunci se poate pune problema caracterului acestei sustrageri: una
legală şi alta nelegală. Putem extinde şi la cealaltă definiţie: diminuarea masei impozabile,
a bazei de impozitare, care poate fi una legală şi alta ilegală. Aceste interpretări ale
fenomenului evazionist pot conduce la abuzuri juridice sau la interpretări voluntare privind
graniţa, dintre legal şi ilegal. Unii blamează paradisurile fiscale, iar alţii le susţin. Şi unii, şi

8
Duţă, A. Dificultăţile abordării doctrinare a noţiunii de evaziune fiscală. În: Finanţe – Provocările viitorului.
2007, nr.6,p. 191.
9
Talpoş, I. Finanţele României. Timişoara: Sedona, 1995, 336 p.
10
Elek, L. Man, A. Cristea, A. Relaţii economice internaţionale. Arad: University Press „Vasile Goldiş”, 2008, p.
190-191.

4
 alţii au dreptate, deoarece adevărul este undeva la mijloc. Nu este uşor a fi tranşanţi în
materie de evaziune, dar rămânem la concluzia că ea ţine de natura umană de a se sustrage,
împotriva legii, de la plata unui impozit sau unor impozite în sume reale şi legal datorate
statului. Statul prin politica sa fiscală, bazată pe principiile impunerii, poate promova unele
măsuri de ordin fiscal, care să genereze diminuarea fenomenului evazionist.
În vederea cercetării abordărilor evaziunii fiscale, din punctul de vedere al
legislaţiei
Republicii Moldova, sunt analizate:
 Legea Republicii Moldova Codul Fiscal Nr. 1163 din 24.04.1997;
 Legea Republicii Moldova Codul Penal Nr. 985 din 18.04.2002;
 Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea spălării
banilor şi finanţării terorismului nr. 190-XVI din 26.07.2007.
Cercetarea acestora, în contextul tezei date, prezintă nu numai interes teoretic,
dar şi practic.
Rezultatele cercetării abordărilor legislative privind evaziunea fiscală şi noţiunilor
afiliate acestora în Republica Moldova sunt indicate în tabel.
Interpretarea evaziunii fiscale şi a noţiunilor afiliate acesteia în legislaţia
Republicii Moldova
Codul Fiscal 1. Noţiunea de evaziunea fiscală, precum şi planificarea fiscală nu sunt
introduse;
2
Există noţiunea ca procedură de examinare a încălcări fiscale;
.
1
Codul Penal În art. 244 al Codului Penal, evaziunea fiscală nu se interpretează
.
direct, dar se prevăd pentru persoane juridice unele amenzi sau dreptul
a exercita o anumită activitate, sau închisoare în cazul în care în
documentele contabile, fiscale sau financiare au fost introduse date
vădit denaturate privind veniturile sau cheltuielile, ori prin tăinuirea
altor obiecte impozabile
2
Noţiunea „fraudă fiscală” nu este prevăzută
.
3
Cazul paradisurilor fiscale nu este specificat
.
1
Legea cu privire la Există noţiunea băncii fictive, din care se poate face legătura cu
.
prevenirea şi evaziunea fiscală
2
combaterea spălării Noţiunile „evaziunea fiscală şi frauda fiscală” nu sunt prevăzute
.
3
banilor şi finanţării Cazul paradisurilor fiscale nu este specificat
.
terorismului

5
 Estimând aceste interpretări legislative, concluzionăm că ele nu corespund
necesităţiilor agenţiilor economici, prin explicaţii clare ale noţiunii de evaziune fiscală,
necesare pentru determinarea comportamentului fiscal, provoacă conflicte de interese
între contribuabil şi stat, conduce la încălcarea drepturilor contribuabililor şi la
diminuarea eficacităţii activităţii organelor de control fiscal. În vederea evitării acestor
situaţii şi pentru evita confuzia dintre evaziunea fiscală legală şi cea ilegală, propunem
includerea definiţiei de evaziune fiscală în Codul Fiscal al Republicii Moldova (titlul 1 –
Dispoziţii generale).

După cum se vede din cercetarea legislaţiei române privind evaziunea fiscală,
aceasta interpretează evaziunea fiscală ca fiind un fenomen ilicit. Analizând definiţia
evaziunii fiscale dată în legislaţia României, nu ne putem asocia opiniei legiuitorului,
deoarece cuvintele „sustragerea prin orice mijloace” pot fi interpretate destul de larg.
În linii mari, aceasta se referă şi la Republica Moldova, unde, în Codul Fiscal -
principalul act legislativ fiscal, nu este definită nici evaziunea fiscală, nici planificarea
fiscală, nici frauda fiscală.
Constatăm că nici în Republica Moldova, nici în România, în legislaţia fiscală, nu
există referiri la existenţa paradisurilor fiscale, totuşi, problema evaziuni fiscale generată de
paradisuri fiscale, precum iesirea licită şi ilicită a capitalurilor, reprezintă probleme
perpetue.
Indiferent de care parte ne-am situa, în ceea ce priveşte definirea evaziunii fiscale,
putem spune că aceasta a apărut odată cu apariţia reglementărilor referitoare la obligaţiile
fiscale când unii membrii ai comunităţilor umane au încercat să găsească mijloace de a
evita plata acestor obligaţii fără însă a li se prejudicia imaginea socială.
Noi considerăm că ingeniozitatea contribuabililor de a inventa diverse procedee de
sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, a fost şi este provocată, de multitudinea
obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor, precum şi mărimea acestor
obligaţii. În acest context, evaziunea fiscală legală s-a manifestat evident, în secolul al XX-
lea, când comunicarea dintre state a crescut considerabil, iar relaţiile economico-sociale
interstatale au atins un nivel dezvoltat. Au apărut astfel “paradisurile fiscale” în state ale
lumii, de regulă, de mici dimensiuni şi a căror legislaţie fiscală răspunde intereselor
convergente ale unor reprezentanţi ai economiei mondiale, sau pe teritoriul cărora, în baza

6
 secretului operaţiunilor bancare practicat, se efectuează operaţiuni comerciale care se
sustrag impozitării din statele de origine a tranzacţiilor.
Este necesar de subliniat că, în plan economic, evaziunea fiscală influenţează
negativ desfăşurarea concurenţei, iar sub aspect social determină creşterea obligaţiilor
fiscale suportate de restul contribuabililor şi nemulţumiri în rândul populaţiei unei ţări11.
Privind în retrospectivă acest fenomen, putem spune că evaziunea fiscală este tot
atât de veche şi omniprezentă în societate ca şi existenţa Statului şi a legilor fiscale. În baza
acestei afirmaţii, putem să identificăm câteva din criteriile care stau la baza stabilirii
tehnicilor de evaziune fiscală, precum şi caracteristicile evaziunii fiscale legale şi ilegale.
Criteriul fiscal - este criteriul în baza căruia se distinge evaziunea fiscală care se
sprijină pe aşezarea impozitului. Acest tip de evaziune fiscală constă în diminuarea bazei
impozabile prin minimalizarea veniturilor, beneficiilor sau cifrei de afaceri ori prin
maximizarea cheltuielilor deductibile din punct de vedere fiscal. Evaziunea fiscală are loc cu
ocazia plăţii obligaţiilor fiscale şi se referă, în special, la taxele vamale (evaziunea vamală) şi
TVA
Criteriul material - permite să se distingă două mari tehnici de evaziune fiscală,
prima, ascunderea materiei impozabile, iar cea de-a doua, majorarea cheltuielilor deductibile.
Tot în cadrul acestui criteriu s-a procedat la delimitarea dintre evaziunea fiscală săvârşită prin
acţiune şi cea săvârşită prin omisiune
Criteriul subiectiv - ţine de autorii evaziunii fiscale şi face distincţia dintre evaziunea
fiscală săvârşită de persoanele fizice şi cea săvârşită de persoanele juridice
Criteriul cantitativ - opune evaziunea fiscală artizanală, foarte larg răspândită,
evaziunii fiscale industriale, aceasta din urmă putând fi caracterizată ca o componentă a
crimei organizate
Criteriul geografic - delimitează evaziunea fiscală naţională de cea internaţională,
chiar dacă graniţa dintre acestea a fost deja depăşită
Ca efecte directe asupra resurselor financiare ale statelor, manifestate concomitent
cu actele de comerţ desfăşurate de evazionişti, se înscriu: inducerea unor dezechilibre în
mecanismele pieţei, precum şi îmbogăţirea, în mod licit sau ilicit, a practicanţilor evaziunii
fiscale, într-un ritm mult mai alert decât al comercianţilor oneşti.

11
Man, A. Boiţă, M. Conotaţii teoretice şi practice privind evaziunea fiscală. În: Simpozionul
internaţional al tinerilor cercetători, vol. I, ediţia a IV-a. Chişinău: ASEM, 2006. p. 261-265
7
 Părerea specialiştilor din cadrul instituţiilor cu atribuţii de combatere a evaziunii
fiscale constă în faptul că s-au dezvoltat numeroase metode de sustragere de la plata
obligaţiilor fiscale, iar cei ce le utilizează pot fi împărţiţi în două categorii:
- cei care exploatează insuficienţele actelor normative din domeniu. Aceştia practică o
evaziune fiscală legală, contribuabilul ocoleşte legea, recurgând la o combinaţie
neprevăzută de lege şi deci „toleranţa” prin scăpare din vedere;
- cei care utilizează procedee ilicite. Aceştia practică o evaziune fiscală frauduloasă
(ilicită). Evaziunea fiscală ilicită este o acţiune conştientă (intenţionată) a contribuabilului,
ce încalcă o prescripţie legală, cu scopul de a nu plăti obligaţiile fiscale cuvenite. În acest
scop, se recurge la diminuarea obiectului impozabil sau la folosirea altor căi de sustragere.
Practicieni, au constatat că un sistem fiscal nu este considerat eficient ori adecvat în
funcţie de nivelul mare al încasărilor, ci de gradul în care acesta este acceptat de
contribuabil, fie el persoană fizică sau juridică.
Evaziunea fiscală este posibilă, deoarece legislaţia din diferite state ale lumii
permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor, a unor venituri, părţi de venituri,
componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condiţiile respectării riguroase a
legislaţiei în vigoare şi a principiilor impunerii, nu ar trebui să scape de impozitare. Deşi,
paradoxal uneori, tocmai încercarea de a face ca anumite impozite să respecte unele
principii fiscale creează premisele evaziunii fiscale, în acest sens, se poate exemplifica:
- principiul justei impuneri sau al echităţii fiscale, are în vedere ca fiecare cetăţean să
contribuie cu impozite în funcţie de veniturile obţinute, ori precizările actului normativ în
scopul identificării întregii mase impozabile creează, în mod implicit, o limită a veniturilor
lăsând în afara impozitării unele venituri, poate considerate de legiuitor nesemnificative
(astfel de venituri pot fi realizate de către contribuabili din mai multe surse, cum ar fi loturi
mici de teren dispersate în mai multe zone, pentru care se plăteşte numai impozit pe teren
agricol, nu şi impozit pe veniturile realizate de pe terenul agricol prin vânzarea produselor),
dar care pot fi exploatate drept căi legale de evaziune fiscală de către unii contribuabili.
- principiul certitudinii impunerii, obligă nominalizarea expresă a elementelor
impozitului pentru a nu lăsa posibilitatea unor interpretări, ori legiuitorul nu poate, practic,
inventaria, în amănunt, toate caracteristicile elementelor impozitului, actul normativ
devenind astfel permisiv pentru caracteristicile nenominalizate.
Pentru respectarea principiului randamentului impozitului, legiuitorul, în mod
intenţionat, omite anumite părţi din masă impozabilă, tocmai pentru că punerea în mişcarea

8
a mecanismului fiscal nu se justifică din punct de vedere economic (al cheltuielilor
efectuate, comparativ cu veniturile încasate).
Evaziunea fiscală frauduloasă sau ilicită, spre deosebire de evaziunea fiscală licită,
presupune eludarea deliberată a legislaţiei fiscale şi este sancţionată de lege. Evaziunea
fiscală frauduloasă, prin conţinut, are două forme de manifestare: ea poate să aibă caracter
de contravenţie sau de infracţiune. Frauda în sine este definită de către dicţionare ca fiind
„înşelăciune, act de rea-credinţă săvârşit de cineva, de obicei, pentru a realiza un profit
material de pe urma atingerii drepturilor altuia; hoţie.”
Evaziunea fiscală frauduloasă constă în ascunderea ilegală, totală sau parţială, a
materiei impozabile de către contribuabili, în scopul reducerii sau eliminării obligaţiilor
fiscale ce le revin, iar atunci când prin volumul impozitului sustras de la plată reprezintă un
fenomen social cu implicaţii asupra finanţării cheltuielilor publice, evaziunea fiscală ilicită
este infracţiune.
Procedeele prin care este săvârşită evaziunea fiscală frauduloasă (ilicită) sunt
numeroase, determinarea totală a lor fiind imposibilă .
Realizarea evaziunii fiscale ilicite implică dezvoltarea unei adevărate proceduri de
încălcare a legii, având drept scop ascunderea cât mai bine a faptelor ilicite. Cu acest scop,
de-a lungul vremii, evazioniştii şi-au construit şi perfecţionat diverse tehnici de fraudare.
Frauda fiscală este un fenomen, în primul rând, social, ea reflectând prin procedeele
sale atât structura societăţii, cât şi nivelul tehnic al sistemului fiscal al acesteia. Indiferent
de locul ocupat pe scara socială, contribuabilul evazionist foloseşte cele mai diverse tehnici
de la cele elementare, până la cele mai sofisticate. Multitudinea de impozite şi taxe pe care
trebuie să le suporte contribuabilul, persoană fizică sau juridică, dar mai ales mărimea
exagerată a acestora, a condus, de-a lungul timpului, la identificarea unor căi, pe cât de
ingenioase şi de eficiente, pentru practicant, pe atât de nocive pentru colectori, dar şi pentru
noi toţi.

9
2. Paradisurile fiscale
2.1. Naşterea şi evoluţia paradisurilor fiscale
Evaziunea fiscală internaţională, stimulată de existenţa unor mici entităţi juridice cu
statut special sau de tip statal, numite în literatura secolului XX paradisuri sau oaze fiscale,
nu este un fenomen caracteristic lumii contemporane. Acestea au existat din vechime.
Astfel, în Grecia antică, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de către
comercianţi pentru stocarea mărfurilor, în felul acesta evitându-se un impozit de 2% perceput
de cetate asupra importurilor şi exporturilor.
În secolele XVI-XVII, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât comerţul efectuat
prin porturile sale era supus la obligaţii fiscale şi restricţii minore. În anul 1889, The Bank of
Nova Scotia din Canada, a doua ca mărime din ţară, a deschis un birou în Jamaica, prin
intermediul căruia clienţii băncii beneficiau de avantajele fiscale şi financiare acordate de
această ţară pentru operaţiunile de comerţ internaţional.
Momentul care a marcat creşterea importanţei paradisurilor fiscale l-a reprezentat
sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, când a crescut numărul filialelor unei societăţi –
societate mamă.
Iniţial, aceste filiale au servit extinderii societăţilor mamă în străinătate, în ţări care
le acordau facilităţi fiscale, şi ca loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau
repatriate. Ulterior, filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.
Pentru a servi acestui scop, filialele au început să fie implantate în ţări cu monedă
stabilă, care nu exercitau un control asupra schimburilor, aveau un sistem bancar fiabil şi un
guvern care încuraja investiţiile străine pe teritoriile lor, dar impuneau slab profiturile
investitorilor străini sau beneficiile societăţilor rezidente, precum şi dividendele vărsate de
filiale societăţii mamă.
Statele-paradis fiscal (Tax Haven) capătă, astăzi, o rezonanţă din ce în ce mai
profundă, atât în lumea marilor giganţi ai mapamondului, cât şi în ţări cu niveluri de trai mult
sub cel al subzistenţei, ele multiplicându-şi simultan numărul şi complexul de avantaje oferite
investitorilor străini, în speţă corporaţiilor multinaţionale. Pentru susţinerea celor de mai sus
se pot prezenta o serie de date relevante.
Astfel, dacă în 1978, corporaţiile americane transferau către paradisurile fiscale, sub
forma investiţiilor străine directe, capitaluri cifrate la 23 miliarde dolari USD, iar corporaţiile
Europei Occidentale avansau resurse financiare estimate la 160 miliarde dolari USD, la

10
începutul secolului al XXI–lea, volumul operaţiunilor de capital derulate în state - paradis
fiscal sunt evaluate la 1600 miliarde dolari USD, aşa cum afirmă reprezentanţi ai Organizaţiei
Naţiunilor Unite12.
În prezent, în lume există mai mult de 50 de regiuni considerate paradisuri fiscale.
Acestea sunt situate pe arhipelaguri (ex. Insulele Britanice Virgine), în republici
insulare ( ex.Republica Nauru) sau ţări mici (ex. Panama).
Unele ţări, precum Elveţia, au o lungă istorie în păstarea secretului bancar, pe când
altele (Bahamas, Liechtenstein, Delaware) au dorit să le imite pe cele mai dezvoltate.
Legislaţia independentă a acestor ţări sau teritorii încurajează investitorii străini în
înfiinţarea companiilor pe teritoriul respectiv.
În majoritatea zonelor respective, funcţionarea companiilor, securitatea investiţiilor
străine şi protecţia secretului informaţiilor sunt garantate prin lege. (de exemplu, Adunarea
Legislativa din Insulele Britanice Virgine a votat un astfel de cod de legi în 1984 sub numele
de Ordonanţa Companiilor de Afaceri Internaţionale).
Dacă obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborată la
nivelul fiecărei ţări sau entităţi juridico-administrative independente şi dacă nimeni nu este
obligat să plătească ceea ce legea nu-l obligă, rezultă că oricine poate să caute soluţii pentru a
se apăra împotriva unei impuneri pe care o consideră excesiv.
Evaziunea fiscală internaţională este, deci, o formă a evaziunii fiscale licite, iar
paradisul fiscal o soluţie de realizare a acesteia.
Ceea ce este însă cu adevărat grav, în legătură cu existenţa paradisurilor fiscale, este
faptul că, profitând de avantajele oferite de acestea, companiile „off-shore” recurg la spălarea
banilor proveniţi din fraudă fiscală naţională, de foarte multe ori evaziunea fiscală, derulată
prin intermediul companiilor „off-shore” împletindu-se, armonios, cu bancruta frauduloasă,
contrabanda şi spălarea banilor.
Şi în România, „speriaţi” de mărimea exagerată a unor impozite şi taxe, oamenii de
afaceri, în special importatorii şi exportatorii, şi-au înregistrat, într-un ritm ameţitor, în ultimii
15 ani, companii „off-shore”, prin intermediul cărora statul român este prejudiciat de
importante fonduri băneşti.

12
Ledoran Serge, Rose Philippe, „ Cyber – Mafia hackerilor, Securitatea site-urilor comerciale”, Editura Antet,
Bucuresti, 2006

11
2.2. Caracteristicile paradisurilor fiscale
În primul rând, aceste entităţi juridice oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte
entităţi juridice, societăţilor care îşi stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care îşi au
rezidenţa pe teritoriul acestora. Scopul îl constituie atragerea societăţilor în expansiune,
atragerea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi necesare asigurării echilibrului
economic şi social. Facilităţile fiscale utilizate în vederea îndeplinirii scopului urmărit sunt
multiple: scutirea de impozit a veniturilor/profiturilor realizate sau aplicarea unor cote extrem
de reduse. O altă caracteristică esenţială o consituie protecţia prin lege a operaţiunilor
financiare sau comerciale realizate de persoanele fizice sau juridice.
Avantajele fiscale legate de delocalizarea operaţiilor şi profiturilor din onshore în
offshore sunt uşor de înţeles. 13 Profitând de legislaţia fiscală favorizantă a acestor state
speciale, companiile offshore şi implicit proprietarii lor pot obţine economii considerabile de
la plata taxelor şi impozitelor datorate statului/statelor (sursă a veniturilor). Există însă şi alte
tipuri de beneficii ce pot fi accesate în zonele offshore:
 eliminarea controlului schimbului valutar – de regulă, companiile offshore îşi pot
derula tranzacţiile financiare în orice valută şi-şi pot păstra rezervele financiare în
orice monedă, fără o permisiune specială;
 lipsa obligativităţii ţinerii evidenţei contabile – multe parasiduri fiscale nu cer
companiilor offshore să ţină evidenţe contabile, ceea ce conduce la economii
substanţiale;
 consideraţii legate de prestigiu – de multe ori, şi mai ales în economiile de tranziţie
sau în curs de dezvoltare, o companie străină poate beneficia de termeni şi condiţii
avantajoase decât o companie naţională autohtonă. Prezenţa capitalului străin într-o
societate naţională conduce la obţinerea unei mai bune imagini a acesteia, putând
asigura în unele cazuri chiar şi anumite scutiri de impozite şi taxe.
În ceea ce priveşte centrele offshore, în afara legislaţiei stabilite şi a fiscalităţii
avantajoase, alte posibile avantaje ale utilizării acestor zone sunt:
 exploatarea posibilităţilor oferite de evoluţia sistemelor de tratate şi acorduri fiscale
internaţionale (aşa numitul „treaty shopping”);
 utilizarea facilităţilor oferite de unele state privind neimpozitarea dobânzilor plătite
nerezidenţilor şi protejarea activelor ( mai ales în SUA);
 utilizarea celor aproximativ 1500 de zone de comerţ liber din lume.

13
http://www.prezentonline.ro/article_detail.php?idarticle=840

12
 În vederea asigurării unui regim fiscal privilegiat, aceste entităţi îşi adaptează mereu
legislaţia fiscală în concordanţă cu evoluţia ei pe plan internaţional. Unele paradisuri fiscale
dispun de acorduri fiscale pentru evitarea dublei impuneri a veniturilor cu ţările
industrializate.
Astfel, se urmăreşte asigurarea reducerilor impozitului aplicat în mod normal
investiţiilor străine faţă de cel din ţările semnatare.
Paradisurile fiscale mai prezintă o serioe de caracteristici, printre care:
 dezvoltarea unui sistem bancar lipsit de reglementări restrictive şi constrângeri, care
asigură rapiditatea operaţiunilor în interiorul şi în afara graniţelor;
 absenţa sau limitarea unui control asupra schimburilor valutare, cu excepţia
operaţiunilor legate de devize străine;
 asigurarea unor mijloace de comunicare (telefon, conexiuni internet, servicii aeriene)
la un înalt nivel funcţional.
Toate aceste caracteristici ale paradisurilor fiscale contribuie la crearea unui cadou
propice dezvoltării operaţiunilor economice cu sau fără motivaţie fiscală, singura condiţie
fiind compatibilitatea cu legislaţia acestor entităţi teritoriale.

2.3. Clasificarea paradisurilor fiscale

Paradisurile fiscale se pot împărţi în: principale şi secundare.
În cadrul paradisurilor fiscale principale se pot identifica şapte tipuri de ţări:
1. ţări care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor şi creşterilor de capital
numite „zero heavens” sau „pure heavens”): Anguilla, Aruba, Bahamas, Bermude,
Insulele Cayman, Insulele Marshall, Mauritius.
2. ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este redus (rate fixe stabilite de autorităţi
sau în combinaţie cu scutiri sau reduceri provenite din tratatele de evitare a dublei
impuneri): Cipru, Liechtenstein, Malta, Elveţia, Jersey, Insulele Britanice Virgine.
3. ţări în care impozitul este stabilit pe o bază teritorială: Costa Rica, hong Kong, Liberia,
Malaezia, panama, Filipine, Marea Britanie (pentru societăţile nerezidente).
Contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor obţinute prin operaţiuni
realizate în afara teritoriului.
4. ţări care oferă tratamente speciale companiilor offshore şi companiilor holding:
Austria, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Singapore, Thailanda.
5. ţări în care sunt scutite de taxe companiile ce produc pentru export: Irlanda şi Madeira.
6. ţări în care sunt oferite avantajele fiscale companiilor de afaceri internaţionale –
companii orientate sau nu spre investiţii, dar care se califică drept companii financiare

13
 offshore privilegiate: Antigua, Bahamas, Bermude, Insulele Britanice Virgine,
Montserrat, Nevis.
7. ţări care oferă avantaje fiscale specifice societăţilor bancare sau altor instituţii
financiare cu activităţi offshore: Hong Kong, Madeira, Malaezia, Filipine, Singapore,
Thailanda, Vanuatu.
Această clasificare are la bază principalele dispoziţii legale, însă în realitate multe
ţări aparţin mai multor categorii de mai sus.
Marea majoritate a acestor state reprezintă foste colonii rămase fără suportul
financiar al Coroanei după spargerea imperiului colonial britanic. Fiind ţări mici din punct de
vedere geografic, cu populaţie restrânsă şi în general fără prea multe resurse naturale, aceste
state s-au orientat către exploatarea frumuseţilor naturale, turismul şi serviciile diverse jucând
cel mai important rol în economia lor.
Companiile offshore asigură acestor ţări venituri substanţiale prin:
 crearea de locuri de muncă pemtru persoane superior calificate, deci salarii şi impozite
pe salarii mai mari;
 existenţa unor firme de avocatură, instituţii de stat de înregistrare, bănci şi instituţii
financiare înregistrate pe aceste teritorii.
Chiar şi în situaţia unor sume modeste, taxele obligatorii către stat: taxe de
înmatriculare şi reînmatriculare şi impozitele contrbuie la obţinerea unui venit considerabil pe
cap de locuitor.
În ceea ce priveşte paradisurile fiscale secundare, ţările din cadrul lor, caracterizate
printr-o suprafaţă mică şi o populaţie redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile
paradisurilor fiscale principale, fie nu aplică nici un fel de impunere fiscală, fie nu impun
anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăţi. Uneori acordă exonerări pentru
activităţilr desfăşurate de anumite societăţi sau reduc mult cotele de impunere.
Există însă multe insuliţe şi ţări în curs de dezvoltare deficitare la nivelul mediului
economico – social, dar care nu prevăd impozite şi taxe pentru entităţile offshore. Ele nu sunt
calificate drept paradisuri fiscale eficiente deoarece nu oferă celelalte facilităţi cerute de
această industrie. De exemplu, Tonga, în Oceanul Pacific, nu impozitează profiturile, ci
impune numai o taxă anuală plătită de companii; acest stat este însă practic inaccesibil pentru
afaceri.

2.4. Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale

14
 Indiferent de natura juridică a unui investitor şi de motivaţia acestuia, în cadrul
deciziei de a apela la avantajele oferite de un paradis fiscal, problema primordială este aceea a
obiectivelor de realizat şi a costului acestora.
Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale s-ar putea împărţi în două
categorii: factori generali şi factori principali.
Factorii generali
1. Garanţiile guvernamentale în privinţa protecţiei împotriva expropierii şi
naţionalizării.
Fluxul de bani se aseamănă ciclului hidrologic în care apele se îndreaptă inevitabil
către mare. Apa este folosită, refolosită şi în final ajunge în rezervoarele oceanelor. Pe de altă
parte, există aproximativ 250 de ţări şi teritorii în lume şi numai o singură ţară (cea de
rezidenţă fiscală) nu poate fi considerată un potenţial refugiu offshore. Numai un guvern care
a ajuns cu spatele la zid (forţat de împrejurări) va confisca investiţiile străine; o astfel de
acţiune va duce la încetarea investiţiilor străine pentru o lungă perioadă de timp.
În 1959, americanii au pierdut aproximativ 7 mld. De USD prin neasigurarea
investiţiilor americane în Ciba (condusă de Fidel Castro la acel moment), Cuba fiind totodată
un paradis fiscal în acei ani. Paradisurile fiscale care au conştientizat din timp importanţa
acestui element au avut numai de câştigat. Cayman Islands şi Antilele Olandeze au introdus în
legislaţiile lor garantarea împotriva riscului de expropriere sau naţionalizare, ele numărându-
se la ora actuală printre cele mai renumite paradisuri fiscale.
2. Tratament nediscriminatoriu al investiţiilor străine
La ora actuală, în zonele offshore, cu cât restricţiile investiţional, sunt mai
neînsemnate, cu atât paradisul fiscal este mai flexibil şi mai atrăgător. Prin acest tratament
obiectiv se urmăreşte contracararea limitării libertăţii societăţii la un moment dat sub un
anumit pretext, prin schimbarea bruscă a legislaţiei faţă de capitalul străin. Sunt evitate ţările
în care guvernele limitează participarea capitalului străin, în care se deţine în întregime
controlul asupra unor domenii de activitate sau se stimulează proritar investiţiile naţionale.
3. Stimularea investiţiilor străine
Guvernele din întreaga lume se luptă pentru atragerea de investiţii internaţionale.
Chiar şi o ţară cu fiscalitate excesivă, precum Marea Britanie, exclude de la impozitare
dividendele, dobânzile şi câştigurile de capital din vânzarea activelor fixe obţinute de către
investitorii străini care s-au instalat la Londra şi care acţionează pe pieţele internaţionale.
Guvernul britanic e conştient că dacă ar supune impozitării aceşti investitori cu siguranţă ei se
vor muta într-o ţară cu un mediu de afaceri mai lejer din punct de vedere fiscal, iar bugetul

15
naţional ar pierde veniturile realizate din comisioanele de transfer de proprietate şi din
impozitele plătite pe proprietatea imobiliară.
Imaginea Irlandei de ţară „favorabilă investiţiilor străine directe” se datorează
menţinerii unei strategii fiscale competitive mai bine de 40 de ani. Încă din 1950, Irlanda
oferea o scutire de impozite pentru profiturile din export pe o perioadă de 15 ani, în condiţiile
în care nivelul mediu de impozitare existent în Europa la acea dată era de 50%.
4. Impozitarea redusă
În toate paradisurile fiscale, avantajele fiscale au o bază legală. Companiile offshore
înregistrate în Insulele Britanice Virgine nu plătesc alte tipuri de impozite în fara unui impozit
anual în valoare de 300 USD, independent de cifra de afaceri. Pentru Belize şi Seychelles,
această taxă anuală se ridică la „impresionanta” sumă de 100 USD, în timp ce în Panama, este
de 150 USD. Este evident de ce aceste avantaje fiscale sunt alese în schimbul unor cote de
impozit pe profit de 20-50%.
5. Stabilitate politică şi economică
Un investitor care e dispus să abordeze zona offshore este interesat de două elemente
extrem de importante: profit şi siguranţa investiţiei, iar ultimul element este în directă
dependenţă de stabilitatea statului-gazdă. Decizia guvernelor unor ţări de a proceda la
naţionalizări şi exproprieri constituie un risc care nu poate fi neglijat.
6. Sistemul legislativ
În general, majoritatea paradisurilor fiscale sunt ţări care funcţionează pe baza
dreptului cutumiar anglo-saxon, unde precedentele juridice (soluţiile anterioare ale instanţelor
pentru cazuri similare) au o importanţă foarte mare.
7. Portofoliul de Tratate de Evitare a Dublei Impuneri
Acordurile bilaterale pentru evitarea dublei impozitări (şi pentru împiedicarea
evaziunii fiscale) pot fi benefice, deoarece pentru anumite tipuri de venit se aplică reguli de
impozitare care sunt mai atractive decât acelea care s-ar fi aplicat dacă venitul ar fi fost
impozitat în doar una sau în ambele ţări implicate. Tipurile de venit aplicabile sunt în mod
obişnuit, veniturile din dobânzi, dividende şi redevenţe.
8. Secretul bancar
Prevederile legale ale Common Law-ului dispun uneori amenzi mari şi ani grei de
închisoare pentru angajaţii din domeniul bancar ce încalcă principiul confidenţialităţii
activităţii clienţilor. Pe de altă parte, SUA şi organismele internaţionale exercită presiuni
asupra jurisdicţiilor offshore în cadrul luptei împotriva evaziunii fiscale şi spălării banilor
murdari.

16
 Prinse între ciocan şi nicovală, băncile ce nu dezvăluie informaţiile solicitate pot
suporta amenzi usturătoare în ţările în care au filiale deschise şi în care autorităţile nu primesc
informaţiile solicitate, mai mult sau mai puţin diplomatic.
În Europa, la un moment dat, relaţiile diplomatice între Franţa şi Elveţia s-au
deteriorat, datorită încercărilor unor vameşi francezi (ulterior condamnaţi penal) de a viola
secretul bancar elveţian.ca urmare a acestui conflict, Consiliul Naţional al Elveţiei a refuzat să
mai aprobe un protocol, prin care se modifica un tratament existent între aceste ţări.
9. Cooperarea guvernamentală
Venezuela şi-a pierdut statutul de paradis fiscal deoarece a ales calea unei politici
naţionaliste în defavoarea unei cooperări cu companiile străine de comerţ internaţional. Insula
Norfolk a fost un paradis fiscal cu o reputaţie în creşetere până în 1974, când Australia a
amendat această situaţie, considerând-o parte a sa din punct de vedere al tratamentului fiscal.
Numai rezidenţii nativi ai insulei şi companiile înmatriculate aici şi care sunt în întregime
deţinute şi controlate de rezidenţii insulei pot obţine facilităţi fiscale.
10. Taxe vamale minimale
La nivelul statelor ce permit activităţi offshore, în unele cazuri este compensată
taxarea minimală a importurilor cu taxe pe vânzări; în alte cazuri (Bermuda, Liberia, etc.) se
practică taxe mari pe import, contrabalansând taxe foarte mici pe vânzări.
11. Localizarea economică a jurisdicţiei
Multe companii s-au orientat către paradisurile fiscale ce se aflau în centrul unor
pieţe comune regionale pentru a benficia de reducerile de tarife vamale, restricţii comerciale
minime, armonizarea legislativă şi pieţe potenţiale mai vaste.
Beneficiarii principali ale acestor relocări au fost Belgia în CEE, Costa Rica în Piaţa
Comună din America Centrală şi Jamaica în Asociaţia de Comerţ a Caraibelor. Ca urmare a
cererilor statelor membre UE, Belgia şi-a crescut taxele astfel încât în prezent nu mai este un
paradis fiscal, păstrându-şi totuşi o serie de avantaje. Jamaica şi-a pierdut şi ea din autoritate,
de data aceasta nu ca urmare a modificărilor fiscale, ci datorită recesiunii sale economice,
poziţia sa fiind uzurpată de Barbados şi Sf. Vincent.
12. Oportunităţile oferite pe termen lung
Profesioniştii din domeniu sunt interesaţi de speranţa de viaţă a reducerilor fiscale
oferite în condiţiile schimbării guvernării acestor ţări.
În Bahamas, respingerea zvonurilor referitoare la o posibilă reformă fiscală a dus la
o deblocare masivă a intrărilor de investiţii din exteriorul ţării în zona liberă a acestei regiuni.
13. Inflaţia şi politica de creditare

17
 O politică pertinentă de creditare a Băncii Centrale este un element vital pentru
corporaţiile ce nu deţin suficiente resurse financiare şi doresc să apeleze la credite locale
pentru finanţarea operaţiunilor lor. Elveţia reprezintă numărul 1 în lume din acest punct de
vedere, pe când Bahamas, Jamaica, Hong Kong şi Vanuatu au fost criticate pentru insuccesul
lor în a adopta politici antiinflaţioniste şi de creditare eficiente.
14. Disponibilitatea capitalului local
Infrastructura financiară a unei jurisdicţii offshore ar trebui să aibă la dispoziţie
capitaluri necesare atunci când acestea sunt cerute. Panama a avut o evoluţie fulminantă în
ultimii ani datorită faptului că a acţionat pentru a pune la dispoziţia companiilor străine
fonduri pentru susţinerea operaţiunilor lor internaţionale. Prin legislaţia bancară adoptată de
această ţară, au fost atrase filiale a sute de bănci importante ale lumii.
Elveţia a fost cunoscută iniţial ca un paradis bancar datorită imenselor resurse
financiare disponibile în băncile sale. Secretul operaţiunilor bancare derulate prin Panama,
Bahamas, Luxemburg şi Elveţia a reprezentat şi reprezintă un argument important pentru
transferul fondurilor în aceste state.
15. Resursele umane disponibile
O companie care doreşte să-şi stabilească sediul într-un paradis fiscal solicită
informaţii cu privire la structura juridică, bancară, hotelieră şi calitatea vieţii din zona
respectivă. Există un pronunţat interes, pentru existenţa unui nivel de educaţie ridicat al
personalului angajat autohton şi pentru asigurarea unor condiţii de viaţă şi de instruire a
copiilor angajaţilor din ţara de origine, la un cost care să nu fie exagerat de ridicat.
16. Poziţia geografică, sistemul de comunicaţii şi de transport
Existenţa unui sistem de comunicaţii prin telefon, fax este esenţială în desfăşurarea
unei afeceri. Deplasarea şi stocajul bunurilor comerciale sunt influenţate de existenţa unui
transport comod şi rapid, aerian, terestru şi maritim. Următorul factor este proximitatea
resurselor naturale, aşezarea geografică, reţelele de telecomunicaţii, utilităţile şi sistemele de
transport disponibile.
Un amplasament favorabil pentru transbordarea mărfurilor sau bunurilor este absolut
necesar pentru un centru offshore unde se depozitează, manufacturează, etichetează şi pentru
astfel de operaţiuni. Elveţia nu oferă posibilitatea transportului naval, dar totuşi deţine o
poziţie importantă, pe când Vanuatu este taxat de insuficienţa facilităţilor de transport naval.
17. Obligaţiile managementului
Multe companii au renunţat la stabilirea de baze în străinătate pentru că legislaţiile
ţării vizate nu permiteau un managemenr adecvat şi eficace. Puţine paradisuri fiscale sunt însă

18
caracterizate de diferebnţe majore între obligaţiile managementului local şi cele ale
managementului străin. În acelaşi timp, e imperativ pentru o societate-mamă să permită
companiilor înfiinţate în străinătate suficientă autonomie pentru a îndeplini condiţiile de
calificare ca entitate juridică distinctă din punct de vedere juridic, fiscal şi contabil.
18. Respectarea cu sfinţenie a înţelegerilor contractuale
Normalitatea operaţiunilor într-un paradis fiscal ţine de hotărârea guvernului-gazdă
de a consfinţi şi respecta înţelegerile contractuale ce se realizează pe teritoriul său. Cu toate că
dreptul internaţional nu poate ataca suveranitatea şi autonomia fiecărui stat, majoritatea
companiilor multinaţionale îşi investesc banii acolo unde contractul are valoare de lege şi
unde, în cazul violării lui de către guvern, se acordă compensaţii corecte, acceptabile de către
partea vătămată.
19. Respectarea dreptului de proprietate
Corelată cu resăectarea contratelor, respectarea proprietăţii este dorinţa oricărui
agent economic, oriunde s-ar afla acesta. După Panama, Elveţia are cel mai mare număr de
companii offshore înregistrate, ca urmare a importanţei acordate de acest stat drepturilor
nerezidenţilor în tratarea redevenţelor, licenţelor, şi, în general, a tuturor drepturilor
intelectuale. Orice centru offshore care se respectă ar trebui să aibă o astfel de legislaţie de
ocrotire a proprietăţii (intelectuale sau materiale).
20. Situaţia şi istoricul datoriei externe
În condiţiile accentuării schimburilor comerciale internaţionale se amplifică şi
transferurile financiare internaţionale, iar marile companii caută acele zone care se bucură de
cea mai mare credibilitate internaţională în calitate de debitor. Când rating-ul unui guvern
înregistrează evoluţii negative, companiile înmatriculate în zona lui de influenţă au de suferit
şi caută locaţii cu poziţii mai sigure. Astfel de mişcări de capital se înregistrează acum în
Indiile de Vest.
21. Existenţa unor tratate internaţionale
SUA şi multe dintre statele puternic industrializate au încheiate Tratate de
Parteneriat, Comerţ şi Navigaţiile cu majoritatea paradisurilor fiscale, astfel încât multe
dispute referitoare la derularea afacerilor pot fi teoretic eliminate. Totuşi, apariţia a noi
paradisuri fiscale implică abordarea prudentă a riscurilor ce pot apărea ca urmare a
inexistenţei acestor tipuri de acorduri (sau similare).
22. Delegaţiile oficiale şi de afaceri
Când un guvern străin doreşte să atragă investitori străini în ţara sa, va trimite
delegaţii oficiale pentru a promova avantajele oferite de ţara sa. Acest gen de abordare s-a

19
dovedit foarte eficace în cazul Bahamas (1960), după ce Fidel Castro a preluat Havana şi
multe companii şi-au relocat sediile în afara Cubei.
23. Promovarea guvernamentală
Majoritatea statelor paradisuri fiscale finanţează deschiderea de birouri de
promovare a lor în SUA, Europa şi Orientul Îndepărtat; prin acestea, firmele multinaţionale
intră în contact cu facilităţile oferite de respectivele guverne. Pe lângă împărţirea de broşuri şi
pliante informative, aceste agenţii de promovare aranjează şi vizite ale reprezentanţilor
guvernamentali familiarizaţi cu mediul economic şi juridic promovat.
Factori particulari:
Factorii particulari care influenţează alegerea unui paradis fiscal sunt determinaţi de
motivaţia şi situaţia individuală a persoanelor fizice şi juridice implicate în proiect. Aceştia
privesc:
1. Domiciliul sau rezidenţa persoanelor fizice şi influenţa schimbării acestora
În principiu, statele stabilesc impunerea veniturilor persoanelor fizice în funcţue de
domiciliu sau de rezidenţă (Marea Britanie, Franţa) sau în funcţie de naţionalitate. Avantajele
fiscale pe care contribuabilii urmăresc să le obţină vor fi influenţate de prevederile legale şi
vor influenţa deciziile investitorilor.
Un cetăţean american care trăieşte un timp îndelungat în afara SUA şi are rezidenţa
fiscală în Australia, Anglia, Franţa sau oricare altă ţară va datora în continuare impozite pentru
toate veniturile sale, mai puţin cele exceptate – deoarece există o excepţie asupra veniturilor
mai mici de 80.000 USD obţinute din afara SUA, în situaţia în care persoana respectivă nu stă
pe teritoriul SUA cel puţin 330 zile în ultimele 12 luni consecutive. Prin urmare, când se
doreşte ascunderea profiturilor în offshore, paradisurile fiscale nu sunt refugii fiscale legale
pentru cetăţenii americani. SUA este una din puţinele state care taxează pe criteriul rezidenţei
sau cetăţeniei. Există alte trei state care au adoptat aceeaşi practică: România, Filipine şi
Eritreea (estul Africii).
2. Sediul societăţii şi transferul acestuia
Din punct de vedere comercial, o companie înmatriculată într-o insulă mică,
necunoscută creează o cu totul altă impresie dacă aceasta poate da o adresă din Zurich sau
New York.
Schimbarea sediului unei societăţi comportă riscuri legate de evoluţiile politice şi
economice. Aceste atrebuie evaluate în consecinţă. La aceste evoluţii se adaugă evaluarea
reglementărilor fiscale. Transferarea sediului social în ţări precum canad şi Liechtenstein
trebuie aprobată de guvern, în timp ce în Elveţia trebuie acceptul persoanelor creditoare. În

20
aceste ţări, transferul se realizează prin dizolvarea societăţii, cu toate consecinţele fiscale
prevăzute de lege.
3. Transferurilor capitalurilor
Există ţări (Australia) care nu permit transferul caputalurilor spre paradisurile fiscale
decât după obţinerea unei declaraţii de la autorul transferului şi aprobarea administraţiei
fiscale.
Abordările sunt diferite:
 În ţările ce practică dreptul anglo-saxon, cerinţele sunt mult mai flexibile.
În Bahamas, capitalul – standard înregistrat de o companie este de 5.000 USD, dar
conform legilor acestor ţări, această sumă nu este obligatoriu a fi „vărsată” efectiv.
Aceeaşi regulă se aplică şi în insulele Britanice Virgine, unde capitalul, standard
înregistrat este de 10.000 USD, dar nu este obligatorie vărsarea acestuia. Prin urmare, în
aceste ţări, companiile pot fi înfiinţate având formal un capital de câteva mii de doalri, dar
fără ca în realitate să implice vreun flux de numerar sub formă de investiţie externă.
 În ţările ce practică dreptul continental, modalitatea de plată a capitalului
înregistrat este precis definită şi urmărită. În ţări precum Elveţia, Liechtenstein şi Andora,
capitalul social subscris de proprietari trebuie vărsat într-un cont special al companiei, iar
orice altă contribuţie în natură trebuie puă la dispoziţia companiei (aşa cum se practică şi
România).
4. Accesibilitatea paradisurilor
Complexitatea acestui factor este determinată de necesitatea analizării mai multor
elemente. Acestea ţin de posibilitatea obţinerii vizei de intrare (în Andora, rezidenţele se
aprobă numai în funcţie de plecările şi decesele rezidenţilor străini), posibilitatea de a
cumpăra sau închiria o locuinţă, condiţii de viaţă convenabile (costul vieţii este ridicat în
Bahamas, Cipru, Costa Rica, Irlanda, Sri Lanka), costul operaţiunilor de stabilire, mijloace de
transport rapide la preţuri care să nu fie prohibitive, limba vorbită/utilizată.
5. Asigurarea secretului operaţiunilor
În unele situaţii, proprietarii unei companii offshore nu doresc dezvăluirea
identităţiilor. Motivele ce duc la această dorinţă sunt diverse, pornind de la intenţia asigurării
confidenţialităţii totale asupra unor demersuri de afaceri perfect legale până la evitarea
oricărei conexiuni între derularea unor afaceri ilegale şi persoanele care se află în spatele
întregului montaj. Astfel, companiile offshore se delimitează în trei categorii caracterizate de:
 Anonimat total – identităţile directorilor şi proprietarilor nu sunt verificabile, dat
fiind că aceste detalii nu trebuie raportate autorităţilor din acele ţăru (Insulele Britanice

21
 Virgine, Belize, Seychelles, Niue, etc). Din datele vehiculate în mediul consultanţilor în
domeniu, se pare că importanţa anonimatului în afacerile internaţionale este destul de
mare.
 Publicitate parţială – porprietarii unei companii nu figurează în Registrul
Companiilor, în timp ce toate detaliile privind directorii sunt disponibile publicului.
 Publicitate largă – informaţii detaliate privind acţionarii şi directorii companiilor
sunt accesibile în Registrul Companiilor. De exemplu, în Cipru, sunt disponibile detaliile
privind proprietarii şi directorii (nume, naţionalitate, număr de paşaport, data naşterii,
domiciliul permanent, etc.).
6. Rezidenţa fictivă
În biroul unui jurist, contabil, bănci sau a unei instituţii specializate dintr-un paradis
fiscal se pot înfiinţa societăţi fictive. Utilizate ca societăţi releu de tip „sham companies” sau
„cutie de scrisori”, aceste aservesc la fixarea beneficiilor realizate în ţări unde impunerea nu
există, e slabă sau nu se prevede obligativitatea repatrierii veniturilor înasare în străinătate.
Utilizatorul unei astfel de societăţi trebuie să găsească ţara în care să o implanteze şi să evite
riscul de a fi contestată existenţa societăţii. Se consideră că este necesară existenţa unei
activităţi de conducere şi control stabile şi nu stabilirea sediului într-un biroz al unui jurist
local.
7. Restricţii de organizare
De regulă, sunt instituite două tipuri de restricţii:
 numărul minim de directori şi acţionari (în Panama o companie trebuie să aibă cel
puţin trei directori);
 naţionalitatea directorilor – cel puţin unul sau toţi directorii trebuie să fie
cetăţean/cetăţeni ai statului de înmatriculare – are ca scop principal crearea de locuri
de muncă pentru cetăţenii jurisdicţiei offshore.
8. Costuri de operare
Costurile de operare ce caracterizează activitatea unei companii înmatriculate într-un
paradis fiscal pot fi structurate astfel:
 Costuri obligatorii:
 Taxe şi impozite guvernamentale anuale – o sumă anuală fixă, forfetară sau
un procent din profit;
 Taxe plătibile pentru agentul şi sediul înregistrat – agentul reprezentant este,
în general, o firmă de avocatură, care asigură adresă şi reprezentanţă pentru
companiile înregistrate în schimbul unei taxe anuale.

22
 Costuri operaţionale (în funcţie de dorinţa proprietarului):
 Remuneraţii plătibile directorilor şi proprietarilor nominali – o sumă anuală
fixă, plus o sumă mică pentru fiecare serviciu prestat în numele companiei;
 Cheltuieli de reatransmitere a corespondenţei – pentru retransmiterea
corespondenţei primite pe adresa înregistrată (stabilită anual sau pe
operaţiune);
 Costuri de administrare pentru furnizarea spaţiului pentru sediu, utilizarea
telefonului şi faxului;
 Taxe plătibile pentru emiterea diferitelor documente.

23
3. Metode de minimizare a obligaţiilor fiscale prin utilizarea companiilor offshore
Cercetarea arată că formele de manifestare ale evaziunii fiscale s-au diversificat
mult în zilele noastre, când, prin tehnica informatizată (comerţul on-line), efectuarea de
tranzacţii comerciale la mii de kilometri distanţă nu mai este o problemă. O modalitate des
utilizată de companiile offshore (transnaţionale), în scopul sustragerii de la impunere a unei
părţi din profit, o constituie înfiinţarea unor filiale în teritorii unde fiscalitatea este mai
redusă (paradisuri fiscale) şi organizarea unor relaţii artificiale între acestea şi unităţile
producătoare aflate pe teritoriul altor ţări, unde fiscalitatea este mai ridicată.
Recurgerea la evaziunea fiscală internaţională îşi găseşte explicaţia atât în jocul,
adesea, pervers al dublei impuneri, datorată autonomiei regimurilor naţionale, cât şi
presiunilor fiscale rezultate de aici. Tehnicile evaziunii conţin o serie de combinaţii subtile
şi abile de utilizare a diferenţelor dintre sistemele fiscale, recurgând, uneori, la mecanisme
frauduloase.
Instrumentul principal utilizat în desfăşurarea afacerilor în cadrul paradisurilor
fiscale, precum şi al evaziunii fiscale, îl constituie compania offshore. O companie
offshore este o societate înregistrată într-o ţară sau într-un teritoriu dependent al unei ţări cu
legislaţie autonomă, dar care nu desfăşoară activităţi economice pe teritoriul respectiv.
Ideea de companie offshore, astăzi acceptată în mediile de afaceri, a ieşit de sub
antamarea de „piraterie” fiscală. Indiferent de strategiile financiare pe care o companie le
poate aplica în paradisuri fiscale, la baza operaţiunilor stau trei instrumente de bază, şi
anume: companiile, trusturile şi conturile bancare. Secretul succesului constă în îmbinarea
acestor trei instrumente într-o soluţie uşor de adaptat şi de implementat, care satisface
necesităţile companiei. Domeniile principale în care acţionează companiile offshore sunt:
serviciile bancare, asigurările, comerţul internaţional, managementul, coordonarea de
investiţii, construcţiile-montaj, recrutarea de personal, serviciile de trezorerie etc.
Unul din scopurile dominante ale utilizării companiilor offshore este evaziunea
fiscală. Concomitent cu scopul indicat, înregistrarea companiilor offshore, permite
rezolvarea şi a altor scopuri, care sunt arătate în figura următoare:

24
 Scopurile utilizării companiilor offshore

deţinerea unor active necorporale cum sunt brevetele, licenţele, mărcile şi

know-how-uri şi apoi încasarea drepturilor de autor din exploatarea acestora

crearea unei divizii internaţionale a unei companii autohtone în vederea

unor parteneriate internaţionale sau realizarea unor aparente investiţii
străine-reîntoarcerea fondurilor proprii

crearea unui fond internaţional de investiţii de risc

asigurarea activităţii sau operaţiunilor unei companii

marketingul unui produs sau serviciu la nivel internaţional

Evaziunea fiscală internaţională este, în mare măsură, legată de ramificarea

producţiei anumitor întreprinderi spre ţări cu legislaţii fiscale şi sociale mai favorabile.
Este facilitată şi încurajată, de asemenea, de existenţa zonelor libere, veritabile „stat în
stat”, care beneficiază de extrateritorialitate vamală şi fiscală şi care scapă total sau parţial
legislaţiei naţionale.
Liberalizarea mişcării capitalurilor poate avea drept consecinţă agravarea evaziunii
fiscale şi să provoace fenomene de dislocare a plasamentelor financiare în detrimentul
ţărilor în care impozitarea veniturilor lor este mai ridicată şi mai bine controlată. În urma
cercetărilor efectuate, concluzionăm că cele mai răspândite metode de evaziune fiscală la
nivel internaţional sunt:
- abstinenţa - cea mai simplă formă, care se caracterizează prin faptul că, descurajat
de o presiune fiscală prea ridicată, contribuabilul nu mai produce, nu mai munceşte şi nu
mai investeşte în ţara sa şi se îndreaptă către ţări cu o fiscalitate mai redusă;
- disimularea (ascunderea) materiei impozabile, în urma nedeclarării materiei
impozabile câştigate în străinătate sau a veniturilor obţinute acolo. Contribuabilul dă
informaţii inexacte organelor fiscale, în ceea ce priveşte veniturile obţinute în afara
frontierelor naţionale.
Metodele de realizare ale evaziunii fiscale internaţionale sunt strâns legate de
tipologia societăţilor offshore, instalate în ţările de refugiu.

25
 Se cunosc, în principal, trei tipuri de societăţi offshore instalate în ţările de
refugiu:
1. Holdingurile;
2. Societăţile de bază;
3. Societăţile fictive.
Societăţi offshore în forma holdingurilor, sunt caracteristice pentru ţări, ca
Liechtenstein, Luxemburg, Elveţia, Monaco, Hong Kong, Singapore. Acestea mai sunt
denumite şi „offshore financial centres”, adică centre financiare de dincolo de ţărm.
Holdingurile au funcţiuni multiple: gestionează portofoliile de valori mobiliare pentru
societăţile de grup, obţin participaţii, procură surse de finanţare, prin lansarea de
împrumuturi internaţionale şi încasează redevenţe, onorarii, comisioane etc. În ochii
evazioniştilor fiscali internaţionali, în contrast cu paradisurile fiscale, ţările dezvoltate, sau
cele cu sisteme fiscale bine articulate, apar ca infernuri fiscale, care au o atitudine destul de
ambiguă faţă de primele.
Cu toate acestea, unele dintre ţările dezvoltate fac, astăzi, o concurenţă dură
paradisurilor fiscale clasice, prin intermediul regimurilor fiscale privilegiate, în condiţiile
unei presiuni fiscale ridicate.
Societăţile de bază (base companies) sunt societăţile care nu au o activitate
economică proprie. Ele sunt înfiinţate în ţări cu o presiune fiscală redusă şi sunt utilizate
pentru concentrarea şi administrarea beneficiilor comerciale şi financiare realizate în alte
ţări de către filialele şi întreprinderile comerciale din grupul fondator.
Societăţile fictive (sham companies) au o existenţă materială mult mai
neînsemnată faţă de precedentele. Acestea nu au bază în ţările de refugiu, ci se rezumă,
adesea, la o simplă casetă poştală pe lângă o bancă, un avocat sau un contabil. Scopurile
acestor societăţi sunt:
- să stabilească în ţările de refugiu profiturile realizate cu ocazia anumitor operaţiuni;
- să facă mai dificil controlul fiscal al contabilităţii diverselor întreprinderi de
grup. Cercetarea arată că cele mai răspândite tipuri de „sham companies” sunt:
• Societăţile de brevete, în numele cărora pot fi obţinute brevete care sunt, apoi
concesionate sau cedate;
• Societăţile auxiliare de servicii care facturează la un preţ majorat serviciile în mod
real furnizate sau serviciile fictive;
• Trusturile – care sunt o formulă foarte utilizată în SUA.

26
 Studiile şi rapoartele de activitate ale poliţiei criminale – Interpol – se opresc pe larg
asupra activităţilor unor instituţii financiare- fictive, cu un câmp de acţiune pe plan
internaţional. Asemenea instituţii financiare se ocupă de operaţiuni ilegale, care aduc mari
profituri, cum ar fi:
• traficul de bani falsificaţi;
• cecuri contrafăcute;
• emiterea de titluri de valoare false;
• finanţarea şi decontarea unor afaceri ilegale;
• comercializarea de produse interzise etc.
Metodele de realizare ale evaziunii fiscale internaţionale de către societăţile sus
numite constau, în special, în două tehnici:
- transferul profiturilor către o ţară cu impozite reduse, prin manipularea preţurilor
tranzacţiilor;
- nerepatrierea veniturilor încasate în străinătate, prin manipularea remuneraţiilor.
Problema manipulării preţurilor de transfer este una din problemele clasice ale
dreptului
fiscal internaţional. Metoda este cea a preţului de transfer (transfer pricing). Pentru
ca administraţia fiscală să poată stabili prezumţia de transfer indirect de beneficii în
străinătate, trebuie întrunite două condiţii:
- existenţa simultană de legături de dependenţă între societăţi;
- existenţa unui avantaj anormal.
În mod concret, evaziunea fiscală are loc prin majorarea preţurilor de cumpărare
(import) sau prin majorarea preţurilor de vânzare (export).
Manipularea remuneraţiilor serviciilor în străinătate constă în nerepatrierea
veniturilor încasate.
Evaziunea fiscală este adesea permisă prin societăţile de bază sau societăţile fictive
care primesc remuneraţiile, pentru serviciile datorate unui contribuabil dintr-o ţară puternic
fiscalizată. Procedeul este întâlnit frecvent în cazul profesiunilor artistice şi sportive, sub
denumirea de „rent a star company”.
În cadrul societăţilor fictive, pot fii incluse şi firmele-fantomă. Termenul de “firmă-
fantomă” este folosit pentru a defini activităţile comerciale desfăşurate de către structuri
infracţionale organizate, cu încălcarea flagrantă a legislaţiei fiscale şi comerciale, grupând
o serie de tranzacţii în sarcina unei entităţi, care nu poate fi ulterior identificată pentru

27
justificarea activităţii sale [40]. În actele normative al Republicii Moldova, se specifică ca
noţiune „bancă fictivă”, ceea ce înseamnă instituţie financiară, care nu are prezenţă fizică,
nu efectuează conducere şi gestiune reală şi care nu este afiliată unui grup financiar
reglementat [144].
Firmele-fantomă se evidenţiază prin două forme de existenţă:
a) nu sunt înregistrate la Registrul Comerţului:
 sunt create cu bună ştiinţă pentru a da o aparenţă de legalitate operaţiunilor economice
desfăşurate la vedere;
 utilizează denumiri şi ştampile false;
 nu întreţin relaţii cu organele fiscale.
b) sunt înregistrate la Registrul Comerţului:
 fac periodic declaraţii la organele fiscale cu date şi informaţii false;
 încasează contravaloarea facturilor sau efectuează plăţi în conturi bancare care sunt
golite sistematic, pentru a nu putea fi executate de organele fiscale;
 sunt utilizate şi pentru încasarea, de la bugetul de stat, a TVA-ului rambursabil, în
realitate necuvenit.
În practica internaţională, se cunosc şi se diferenţiază mai multe modalităţi de
evaziune fiscală prin intermediul firmelor fantomă:
- societăţi comerciale înfiinţate de cetăţeni străini în domeniul importului şi
comercializării interne de ţigări, cafea, îmbrăcăminte etc. Modul de lucru este simplu şi
constă în acumularea de obligaţii fiscale de ordinul miliardelor şi părăsirea teritoriului de
către asociaţi înaintea termenelor scadente de plată la bugetul de stat;
- societăţi comerciale înfiinţate cu scopul de a fi utilizate drept verigi intermediare în
circuitul comercial, pentru acoperirea în fals a destinaţiei finale a unui produs. Acestea
constituie principala modalitate de evaziune fiscală în domeniul ţiţeiului şi produselor
petroliere. Prin utilizarea acestor “tehnici”, majoritatea produselor petroliere livrate din
rafinării ca produse fără accize, apar, ulterior, drept carburanţi tip benzină şi motorină, care
se comercializează ca atare. Documentele fiscale constau în crearea unui circuit fictiv,
menit să deturneze verificările fiscale şi să confere acţiunilor participanţilor reali aparenţa
de legalitate. Astfel, o firmă se aprovizionează cu produse fără accize de la rafinării, le
livrează fictiv unei firme fantomă, care întocmeşte facturi către beneficiarul final, în care se
înscriu în fals produse cu accize. Prin această operaţiune, se realizează eludarea de la plată
a accizelor;

28
 - societăţile-fantomă cesionate – sunt societăţi care au fost utilizate, cu predilecţie, în
domeniul producerii şi comercializării alcoolului, băuturilor alcoolice şi produselor
petroliere. Asociaţii, cetăţenii înmatriculează societăţile legale, obţin autorizaţii de
producere şi comercializare de alcool şi băuturi alcoolice, derulează activitatea aparent
legală pe o perioadă de timp, iar în momentul în care s-au acumulat obligaţii fiscale de
ordinul sutelor de miliarde cesionează activitatea cu active şi pasive (inclusiv creanţele
fiscale) unor cetăţeni străini, care, ulterior, dispar din ţară. În plus, autorizaţiile,
documentele fiscale speciale (facturi fiscale, banderole fiscale, avize de însoţire a mărfii)
ale societăţii sunt utilizate, în continuare, de persoane rămase neidentificate, servind la
acoperirea altor tranzacţii ilegale.
Dacă ne referim la tipurile de activităţi pe care le desfăşoară, companiile offshore
se prezintă astfel:
Companii de comerţ exterior. Fluxul tranzacţiilor comerciale încheiate între două
companii, generează o dublă mişcare de aceeaşi valoare şi de sens contrar:
 bunurile sau serviciile, documentele contabile şi de transport pleacă de la vânzător la
cumpărător;
 contravaloarea bunurilor sau serviciilor circulă în sens contrar.

În tranzacţiile comerciale internaţionale, se practică destul de des introducerea unei

companii offshore în mijlocul tranzacţiei, între vânzător şi cumpărător, companie ce va
reţine cea mai mare parte a profiturilor reale ale tranzacţiei. În acest fel, profiturile taxabile
sunt transferate dintr-o jurisdicţie cu taxe ridicate într-una cu taxe scăzute sau chiar fără
taxe. În acest sens, putem analiza o tranzacţie comercială între o companie franceză şi una
germană, astfel:
- o companie de comerţ din Franţa deţine mărfuri în valoare de 10 000 euro. Aceste
mărfuri sunt vândute unei companii din Germania la un preţ de 20 000 euro. Pentru a reduce
plata impozitului către statul francez, compania din Franţa introduce (ca intermediar) o
companie offshore irlandeză, care cumpără mărfurile la valoarea de 12 000 euro, apoi le
revinde companiei din Germania la valoarea de 20 000 euro. Vânzarea prin intermediul
companiei offshore se face numai din punct de vedere al documentelor, mărfurile fiind
trimise direct din Franţa în Germania.

29
 Analizând această tranzacţie, putem compara impozitul pe care îl plăteşte compania
franceză, comparativ cu impozitul pe care l-ar fi plătit, dacă nu făcea vânzarea prin
intermediul companiei offshore.
Compania offshore manipulează doar documentele tranzacţiilor, bunurile
continuând să circule de la producător sau vânzător la cumpărător.
Iniţiativa interpunerii companiei offshore în lanţul comercial poate fi făcută atât de
vânzător, cât şi de cumpărător, fiind avantajoasă atât pentru cel care vinde bunurile, cât şi
pentru cel care le cumpără.
Exportatorul poate folosi schema de mai sus pentru a transfera profitul care
provine din diferenţa dintre costul bunurilor vândute de el şi preţul de vânzare.
Importatorul poate folosi compania offshore pentru a evita plata taxelor pe diferenţa dintre
preţul de achiziţionare a bunurilor şi preţul cu care bunurile vor fi vândute în ţara sa.
În cazul SUA sau al altor state cu legislaţii similare şi care pot califica societăţile
din paradisuri fiscale drept companii străine controlate, nici vânzătorii şi nici cumpărătorii
bunurilor nu trebuie să aibă control comun (direct sau indirect) cu firma din paradisurile
fiscale.
Beneficiul obţinut prin înmatricularea unei companii offshore în scop comercial
rezultă din caracteristicile ţării unde proprietarul ei este rezident.
Un element important în alegerea locaţiei de înfiinţare a companiei offshore îl
prezintă paradisului fiscal respectiv, care ar trebui să ofere:
• facilităţile de transport;

• forţă de muncă pregătită;

• uşurinţa în obţinerea accesului şi permisului de muncă;

• apropierea de pieţele destinaţie;

• un nivelul acceptabil al costurilor locale;

• eficienţa serviciilor bancare şi comerciale locale;

• telecomunicaţii moderne şi infrastructura e-commerce;

• existenţa zonelor duty-free;

• uşurinţă în înfiinţarea unei companii.

Paradisuri fiscale, recunoscute pentru jurisdicţii cu sisteme de comunicaţii eficiente,
ce permit procurarea facilă a documentelor de transport, sunt: Cipru, Hong Kong,

30
 Bahamas, Barbados, Insulele Cayman, Costa Rica, Jersey, Luxemburg, Malta, Mauritius,
Panama etc. Nu e necesar ca zonele de înmatriculare să dispună de facilităţi de stocare,
având în vedere că, în operaţiunile de acest gen, nu este neapărat necesar ca
bunurile/mărfurile să treacă prin ţara de înregistrare a companiei. În situaţia unor operaţiuni
comerciale cu agenţi economici din Uniunea Europeană (implicând înregistrarea de TVA),
cele mai potrivite jurisdicţii sunt Insula Man şi Gibraltar.
Companii de investiţii. Din cercetarea efectuată asupra activităţilor desfăşurate de
companiile offshore, rezultă faptul că obiectul de activitate preferat al acestora îl reprezintă
investiţiile realizate prin companii de investiţii sau fonduri de investiţii.
Raţiunea acestei activităţi este ca profiturile din aceste acţiuni de investiţii să ajungă
să nu fie taxate sau cu taxe foarte mici. Un fond de pensii, poate fi izolat în offshore de
influenţa politică şi controlul guvernamental. O companie de investiţii offshore poate
cumpăra acţiuni, obligaţiuni şi poate, de asemenea, să le vândă în mod liber. Companiile de
investiţii offshore sunt principalii pioni ai proprietăţii în pieţele de capital dezvoltate, fiind
prezente şi pe pieţele de mărfuri, unde sunt active în tranzacţiile în monedă străină. Ele se
ocupă şi de pieţele unor materii prime şi combustibili. Ca o regulă generală a practicii
fiscale internaţionale, profiturile obţinute de rezidenţii străini din afaceri desfăşurate pe
teritoriul unei anumite ţări sunt taxate la sursă înainte de repatriere. În funcţie de
destinatarul sumelor şi forma sub care sunt plătite, taxele aferente au
o distribuţie variată, încadrându-se, în general, între 10-20%, o cotă destul de considerabilă.
Companiile de investiţii offshore îşi pot investi fondurile în zone din afara paradisurilor
fiscale, unde se supun impozitării locale, astfel de companii având ca scop asigurarea
confidenţialităţii investiţiilor.
Comparând rezultatele calculării impozitului reţinut la sursă în cazul investiţiei cu
şi fără intermediul companiei offshore, din punct de vedere al finanţatorului şi al statului,
constatăm că ele sunt diametrale şi reprezintă economia fiscală pentru finanţator şi
pierdere fiscală din punct de vedere al statului.
Luând în consideraţie efectele negative ale participării în tranzacţie a companiei
offshore, din punct de vedere al statului, considerăm oportună armonizarea cotelor
impozitelor pe profit, ceea ce ar duce la diminuarea pierderilor fiscale ale statului.
Companile holding. Acestea utilizează paradisurile fiscale pentru înmatricularea
companiei ce deţine acţiunile celorlalte companii ale grupului.

31
 Compania-holding este compania a cărui activitate se limitează la deţinerea şi
conducerea investiţiilor/proprietăţi fără a avea activităţi comerciale obişnuite. Cerinţele de
încorporare şi utilizare a acestui tip de companii diferă de la stat la stat (în special în
Liechtenstein, Luxemburg, Nauru şi Olanda).
În vederea obţinerii unei eficienţe fiscale maxime, compania-holding va fi
încorporată într-una din jurisdicţiile offshore potrivite şi utilizată pentru finanţarea firmelor
localizate în zone cu impozitare ridicată, avându-se în vedere drept criterii:
- deţinerea filialelor străine şi primirea dividendelor/dobânzilor la împrumuturi de la
acestea în condiţii de eficienţă fiscală (existenţa unor tratate cu ţările de localizare a
filialelor şi taxare redusă în cadrul jurisdicţiei de înmatriculare a companiei-holding);
- concentrarea rezultatelor firmelor grupului într-o zonă cu fiscalitate redusă (mult
mai eficient decât taxarea lor separată în ţările cu fiscalitate ridicată);
- obţinerea de finanţare de la instituţii ce sunt şi ele înmatriculate într-o zonă cu
fiscalitate redusă şi, prin urmare, pot oferi finanţare la un cost mai redus (decât cele din
ţările cu fiscalitate ridicată). De regulă, finanţarea de proiecte se asamblează offshore, unde
presiunea reglementărilor este mai redusă şi avantajele fiscale mai mari;
- desfăşurarea operaţiunilor de management financiar (inclusiv trezorerie) la nivelul
grupului în zone unde pot fi oferite cele mai bune şi mai ieftine servicii către companiile de
pretutindeni ale grupului;
- acordarea de împrumuturi firmelor din cadrul grupului, cu practicarea unor rate ale
dobânzii atrăgătoare (uneori, limitate la nivelul dobânzilor practicate pe piaţa debitorului)
şi beneficiind de stimulentele oferite de tratatele de evitare a dublei impuneri. Astfel,
impozitul la sursă, care ar trebui, în mod normal, reţinut la plata dobânzii, poate fi redus
sau (rareori) eliminat, iar dobânda va fi deductibilă din profiturile debitorului.
Companii pentru evitarea autentificării testamentului şi pentru camuflarea
proprietăţii. Înfiinţarea companiilor pentru evitarea autentificării testamentului şi pentru
camuflarea proprietăţii, scopul fiind acela ca autentificarea testamentului unei persoane
care deţine active într-unul sau mai multe state să nu se realizeze în fiecare ţară în care
deţine averi, ci în statul de încorporare a companiei-holding personală, constituită în
vederea deţinerii averii personale prin intermediul acesteia.
Utilizarea unei astfel de societăţi poate oferi o serie de beneficii:
- economisirea taxelor de succesiune (enorme – în unele ţări);
- simplificarea procedurilor legale;
- evitarea publicităţii nedorite.

32
 Companii pentru deţinerea de proprietăţi. Acest tip de companii s-au născut din
necesitatea de a scădea taxarea plătită pentru proprietăţile din străinătate. Avantajele fiscale
generate prin utilizarea companiilor pentru deţinerea de proprietăţi în străinătate, constau
în:
- evitarea taxelor de moştenire;
- evitarea taxării câştigurilor de capital;
- uşurinţa vânzării (prin transferul acţiunilor în societatea deţinătoare a activelor, şi nu
a activelor propriu-zise);
- reducerea costurilor de achiziţie etc.
Companii pentru servicii hoteliere. Practica a dovedit că unele din activităţile
companiilor offshore sunt serviciile hoteliere. Proprietatea clădirilor este a unei companii
offshore, iar activitatea hotelieră a unei companii locale. Impozitarea profitului este
diminuată considerabil printr-o creştere considerabilă a cheltuielilor cu chiriile imobilelor.
Astfel, se sustrag de la plata impozitului pe profit sume considerabile. De asemenea, este
posibilă evitarea impozitării câştigurilor de capital la vânzarea unei clădiri (impozitarea
profitului din vânzarea imobilului) prin deţinerea hotelului offshore. Societatea înregistrată
local este necesară pentru derularea activităţii hoteliere.
Companii pentru servicii profesionale. Persoanele care desfăşoară activităţi
retribuite la nivel superior (avocaţi, designeri, consultanţi financiari, ingineri, autori sau
artişti) pot încorpora o companie offshore şi o pot utiliza ca interpus între ei şi beneficiarii
serviciilor oferite, facturând aceste servicii în numele companiei offshore. Deţinătorul real
al societăţii va acţiona în calitate de angajat al acesteia, primind un anumit salariu pentru
serviciile sale (structura pachetului salarial poate fi optimizată pentru a minimiza impozitul
pe salariul efectiv încasat), în plus, în acest caz, obligaţiile fiscale ce apar din eventuala
executare defectuoasă a contractului cad în sarcina societăţii şi nu în cea a persoanei fizice.
Salariul va fi taxabil acolo unde persoana este rezidentă, dar diferenţa dintre onorariu şi
salariu va putea fi ţinută offshore şi reinvestită fără a fi plătite taxe.
O altă variantă este cea a unei companii multinaţionale ce înfiinţează o subsidiară
offshore din care va plăti salariile angajaţilor expatriaţi care lucrează în ţări unde sistemele
legislative nu oferă stimulente pentru plata locală a beneficiilor salariate. Firma din zona
offshore va închiria serviciile salariaţilor săi subsidiarei din ţara mai puţin generoasă din
punct de vedere legislativ.

33
 Companii pentru transporturi navale. Comportă, deja, un caracter istoric
înmatricularea navelor într-o jurisdicţie offshore, iar competiţia dintre jurisdicţiile care
oferă acest gen de serviciu s-a intensificat. Aceasta a dus la oferirea unor regimuri fiscale şi
operaţionale din ce în ce mai avantajoase. Un loc important îl reprezintă reglementările
privind impozitarea navigatorilor. Utilizarea companiilor offshore pentru derularea
activităţilor de transporturi navale sau înregistrarea navelor, poate evita impozitarea directă
şi indirectă a firmelor de transport internaţional.
Proprietatea, înregistrarea, administrarea şi conducerea navelor reprezintă 4 aspecte
distincte şi sunt, deseori, situate în 2, 3 sau chiar 4 jurisdicţii pentru a se ajunge la
optimizarea rezultatelor. Un proprietar din onshore nemaritim ar putea înmatricula nava
într-un paradis fiscal, o poate conduce tot de acolo şi o poate administra dintr-un port
european. E uzuală crearea unei companii offshore pentru fiecare vas pentru a se asigura
izolarea în condiţiile unei eventuale probleme.
Firmele private ce deţin vase, deseori, creează o companie de transport captivă în
offshore, percepând astfel tarifele pieţei şi obţinând profitul offshore.
Companii pentru drepturi de autor. Paradisurile fiscale sunt, de asemenea,
folosite şi în cazul exploatării activelor necorporale, respectiv a transferării acestora dinspre
ţările dezvoltate către cele mai puţin dezvoltate, iar transferul banilor reprezentând
contravaloarea în sens invers de la ţările slab dezvoltate spre cele dezvoltate. Astfel,
companiile offshore sunt folosite pentru:
- exploatarea drepturilor de autor;

- exploatarea proprietăţii intelectuale;

- colectarea taxelor de franciză etc.

Aceste plăţi pentru utilizarea drepturilor de autor sunt supuse reţinerilor la sursă şi
vor fi, probabil, dublu taxate la ajungerea în ţara de destinaţie. Din acest motiv, un paradis
fiscal ce dispune de tratate de evitare a dublei impuneri cu ţările emergente va fi o locaţie
potrivită pentru o companie intermediar. Dacă această companie poate fi independentă de
compania originară (proprietarul drepturilor intelectele) este cu atât mai bine.
O companie offshore poate achiziţiona drepturile de proprietate sau de exploatare a
acestora, precum şi dreptul de a revinde activul necorporal mai departe. După încheierea
acestei achiziţii, compania offshore intră în tranzacţii de exploatare a acestor drepturi în
toată lumea. Un astfel de activ necorporal este preferabil să fie achiziţionat înainte de a

34
deveni prea valoros, astfel încât capitalul investit în cumpărarea acestuia să fie cât mai mic
şi să nu atragă atenţia autorităţilor fiscale prin subevaluarea sa cu ocazia tranzacţiei cu
entitatea offshore ce va prelua exploatarea/proprietatea sa.
Politica unor ţări dezvoltate a iniţiat contracararea tendinţei de utilizare a
companiilor offshore pentru exploatarea proprietăţii intelectuale. Punctul slab al acestor
demersuri îl constituie posibilitatea downloadului pentru achiziţia şi transferul
informaţiilor. Unele ţări puternice chiar au anulat tratatele de evitare a dublei impuneri
încheiate cu paradisurile fiscale prea îndrăzneţe. De regulă, taxele de licenţă, ce provin
dintr-o ţară cu impunere ridicată, vor fi reţinute la sursă, de aceea, trebuie căutată o ţară cu
tratate de evitare a dublei impuneri.
Companii pentru servicii bancare. În trecut, în anumite paradisuri fiscale, o bancă
putea fi înfiinţată cu un capital minim de aproximativ 1000 USD, fiind un simplu „birou cu
calculator”, nimic din ceea ce se presupune a fi o bancă, şi permiţând transferul facil al
fondurilor oriunde în lume. Companiile-fantomă puteau fi înmatriculate imediat, puteau fi
create conturi bancare deschise prin e-mail şi cu verificări minimale, în plus, dobândirea de
rezidenţă nu constituia o problemă. La ora actuală, ca urmare a presiunilor instituţiilor
internaţionale în privinţa contracarării spălării banilor murdari, lucrurile s-au schimbat
mult. Ar fi absurd să afirmăm că astfel de cazuri au dispărut complet, atâta vreme cât acolo
unde se vorbeşte de milioane de USD, rezistenţa oficialilor este greu pusă la încercare, însă
sistemele legislative ale acestor state s-au întărit considerabil.
Aproape toate jurisdicţiile offshore controlează activitatea bancară, prevenirea
spălării banilor murdari fiind cel mai important motiv. Băncile autohtone şi băncile
offshore sunt, de obicei, distincte şi beneficiază de licenţe distincte. Cele offshore nu sunt
taxate sau sunt taxate doar cu o sumă forfetară. Secretul bancar este, în mod obişnuit
păstrat cu sfinţenie şi protejat de lege. Totuşi, aceste jurisdicţii manifestă, din ce în ce mai
accentuat, tendinţa de a semna acorduri care să permită obţinerea de informaţii în anumite
circumstanţe.
Pentru companiile multinaţionale, este avantajos să înfiinţeze o subsidiară cu un
cont bancar consistent într-un paradis fiscal, subsidiară care apoi împrumută bani unei alte
firme străine (dar din cadrul grupului). Dobânzile primite pentru depozitul la termen se
acumulează libere de taxe în paradisul fiscal, în multe ţări, cheltuielile cu dobânzile plătite
pentru împrumuturi fiind deductibile din profitul impozabil.
Băncile medii pot opta pentru a deschide filiale în paradisuri fiscale în scopul
extinderii portofoliului de credite atunci când resursele disponibile nu le permit

35
înregistrarea unei filiale într-un centru financiar sigur, de clasa Londrei. Filialele băncilor
înmatriculate în jurisdicţiile offshore colectează depozite de pe diverse pieţe şi le
canalizează înapoi către banca-mamă. Ca urmare a proliferării serviciilor bancare offshore
şi a creşterii numărului de state ce încearcă să atragă instituţiile bancare internaţionale prin
introducerea legislaţiei offshore, se constată o creştere a utilizării cu rea-credinţă a acestor
facilităţi bancare (de către traficanţi de droguri, contrabandişti, infractori internaţionali etc.)
Jurisdicţiile care oferă posibilitatea înmatriculării băncilor offshore sunt
caracterizate de următoarele facilităţi:
- taxele de licenţă pentru înfiinţarea băncii sunt reduse (comparativ cu cele necesare
deschiderii unei astfel de instituţii în onshore);
- procedurile de intrare pe piaţă sunt relativ simple (se complică pe măsura aderării la
practicile impuse de organismele internaţionale);
- impozitele şi prelevările asupra operaţiilor financiare efectuate în străinătate sunt
reduse sau inexistente. În unele jurisdicţii, există, totuşi, impozitul pe profit.
Pentru paradisuri fiscale, cel mai important lucru este să atragă clienţii prin măsurile
adoptate cu privire la confidenţialitatea bancară şi prin alte servicii profesionale
protejându-şi, totodată, reputaţia internaţională şi ferindu-se de sancţiunile generate de
asocierea cu spălarea de bani murdari. În acest sens, putem da exemplul Marelui Ducat de
Luxemburg, care, în „Convenţia între România şi Marele Ducat de Luxemburg pentru
evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi
avere”, menţionează că asigură secretul tranzacţiilor comerciale, făcând precizarea că
dispoziţiile cu privire la schimbul de informaţii, din convenţia respectivă, nu obligă în
niciun fel statul „de a furniza informaţii care ar divulga un secret comercial, industrial,
profesional sau un procedeu comercial” (art. 28, alin. (2), lit.c). De asemenea, precizăm
faptul că în tratatele şi convenţiile de evitare a dublei impuneri a veniturilor şi a averii,
încheiate de către România/Republica Moldova, cu ţări paradisuri fiscale, nu există clauze,
care să facă referire la combaterea evaziunii fiscale, deşi unele dintre aceste
tratate/convenţii se numesc „de evitare a dublei impuneri şi prevenire a evaziunii fiscale”.
Întrecerea dintre centrele financiare offshore, se dă la nivelul gradului de sofisticare
a serviciilor oferite, al mecanismelor financiare permise şi al concesiilor fiscale.
Deşi unele jurisdicţii sunt mai inventive decât celelalte, cea mai mare parte a
opţiunii puse la dispoziţia clienţilor nu sunt divergente. Dacă într-una din jurisdicţii există o
implementare riguroasă a regulii „cunoaşte-ţi clientul”, această regulă ar dezavantaja statul

36
respectiv în comparaţie cu alte paradisuri fiscale, unde formalităţile şi verificările asupra
clienţilor sunt reduse. Cea mai necompetitivă măsură este cea a realizării de anchete
amănunţite şi examinări asupra afacerilor clienţilor, care, în mod sigur, îi va determina pe
clienţi să-şi transfere afacerile în locuri unde sunt puse puţine întrebări şi în care întâmpină
mai puţine obstacole. Pe de altă parte, dacă un paradis fiscal îşi construieşte o reputaţie de
adăpost al banilor murdari sau de refugiu al organizaţiilor criminale, sau al traficanţilor de
droguri, atunci nu numai banii legali vor fi plasaţi în altă parte de către companiile cu
renume (pentru a evita pătarea reputaţiei lor), dar aşa vor proceda şi infractorii cei mai
sofisticaţi, care doresc să evite orice semn de întrebare produs de asocierea cu aceste
paradisuri. Centrele financiare offshore vor deveni, de asemenea, ţinta unor presiuni
externe de lichidare a afacerilor murdare. Prin urmare, lumea bancară offshore şi secretul
bancar sunt într-o evoluţie constantă care reflectă răspunsurile la presiunile internaţionale şi
strategia sa de asigurare a competitivităţii şi transparenţei. Poziţia optimă pe care o adoptă
un paradis fiscal este aceea în care acesta nu este prea riguros în ceea ce priveşte
examinarea atentă a clienţilor, dar nici prea neglijent în acceptarea tuturor clienţilor.
În cadrul acestei lumi trebuie luate hotărâri importante şi dificile cu privire la gradul
de flexibilitate a acestor jurisdicţii. Jurisdicţiile au răspuns în diferite moduri la problemele
cu privire la competitivitate şi transparenţă.
În Europa, au existat şi există dezbateri acerbe asupra secretului bancar din Elveţia
(în special) şi Luxemburg. Totuşi, secretul bancar nu mai este la fel de strict, cum a fost pe
vremuri. Presiuni din partea ţărilor OCDE pentru o mai mare transparenţă, preocupările cu
privire la infiltrarea crimei organizate, introducerea de noi legi împotriva spălării de bani,
extinderea ariei dreptului penal şi de aici posibilitatea implementării unei asistenţe legale
mutuale, au produs importante fisuri în secretul bancar. În plus, Elveţia a luat măsuri
importante în privinţa combaterii spălării de bani. Totuşi, există o părere generală că
această schimbare este exploatată de către concurenţi. Potrivit unui oficial bancar, ştirea că
secretul bancar elveţian nu mai este atât de rezistent, precum era odată, a fost răspândită în
presă pe un ton maliţios de către centrele financiare competitoare străine. Paradoxal, aceştia
sunt aceiaşi oameni care au criticat Elveţia pentru caracterul rigid al secretului bancar.
Pentru cei îngrijoraţi că nici Elveţia şi nici Luxemburgul nu mai pot oferi protecţia
de altădată, Liechtenstein ar putea constitui o alternativă destul de atractivă. Acest stat este
descris în, general, ca unul dintre cele mai avantajoase paradisuri fiscale din lume, cu un
secret bancar mai strict decât în Elveţia şi chiar ca loc folosit de cetăţenii elveţieni pentru a-

37
 şi ascunde banii. Mai mult, Liechtenstein oferă o largă varietate de servicii, inclusiv
Anstaltul – similarul european al trustului. Liechetenstein este singura ţară din Europa care
are reglementări legislative în domeniul trusturilor care aduc cu ele cererea de lucru în
domeniul litigiilor, al dreptului de proprietate intelectuală şi al autorizării brevetelor.
În ciuda faptului că activitatea economică în ţările cu fiscalitate ridicată este
stimulată de prezenţa în vecinătate a paradisurilor fiscale, impactul asupra trezoreriei ţărilor
onshore rămâne destul de ridicat.
Evitarea plăţii impozitelor poate lua multe forme, inclusiv folosirea aranjamentelor
financiare precum împrumutul între firme, care plasează venitul brut (neimpozitat) în
jurisdicţii cu taxele cele mai reduse. De asemenea, deseori, firmele îşi „ajustează” preţul la
care filialele din diferite ţări îşi vând bunurile. Acesta este motivul pentru care guvernele
unor ţări doresc să impună paradisurilor fiscale ca în tranzacţii să se utilizeze preţuri
folosite pentru tranzacţii asemănătoare între alţi terţi.
Deşi, uneori, se afirmă că prosperitatea paradisurilor fiscale afectează negativ
încasările bugetare ale ţărilor cu fiscalitate ridicată, practica a dovedit că investiţiile din
ţările învecinate paradisurilor fiscale au crescut considerabil.
În urma studiilor efectuate de specialişti, pe baza tabelelor Penn World, s-a ajuns la
concluzia că sectorul public al ţărilor cu un nivel redus al fiscalităţii nu este, în mod
obligatoriu, mai mic sau mai mare decât cel al oricărei alte ţări onshore, deoarece
paradisurile fiscale sunt mai mici şi mai bogate decât media globală, iar faptul că sectoarele
lor publice sunt de mărimi comparabile cu media globală poate constitui o anomalie.
Deşi numeroşi specialişti atrag atenţia asupra faptului că paradisurile fiscale nu
reprezintă o cale de realizare a fraudelor fiscale, există voci care susţin că paradisurile
fiscale sunt ideale pentru scopurile celor ce obţin venituri ilicite. Odată ce profiturile ilicite
au fost obţinute, scopul deţinătorilor acestora de a spăla banii sau de a-i ascunde, astfel
încât să-i poată folosi ulterior fără să le fie atribuiţi ca venit nedeclarat, este realizat cu
uşurinţă prin intermediul firmelor din paradisurile fiscale14.
Analiza de mai sus a arătat că paradisurile fiscale oferă posibilităţi companiilor
offshore de minimizare obligativităţilor fiscale. Dar noi suntem de acord cu specialiştii care
consideră că nu fiecare operaţiune, legată de paradisurile fiscale, este ilicită şi presupune
evaziunea fiscală. Dar, pentru a minimiza utilizarea paradisurilor fiscale pentru practicarea
14
Buziernescu, R. Antonescu, M. Paradisurile fiscale internaţionale. În: Finanţe – provocările
viitorului. 2007, nr. 6. p. 178-189

38
evaziunii fiscale, în legislaţie trebuie introduse diferite limite. În acest sens, ar putea fi
foarte util de cercetat practica internaţională a reglării contra-offshore.

39
Concluzii
O atenţie deosebită s-a acordat cercetării conţinutului, tipurilor evaziunii fiscale, analizei
legislaţiei României şi Republicii Moldova privind tratarea noţiunii de evaziune fiscală. Se
evidenţiază faptul că, în Republica Moldova, spre deosebire de România, la nivel legislativ,
lipseşte noţiunea de evaziune fiscală, ceea ce împiedică, într-o oarecare măsură, lupta cu acest
fenomen. În acest capitol, se evidenţiază metodele de diminuare a evaziunii fiscale practicate
prin intermediul companiilor offshore, precum şi analiza practicii mondiale de minimizare a
impactului negativ al practicării paradisurilor fiscale asupra intereselor naţionale.

Se fac următoarele constatări:

- sunt foarte multe procedeele prin care este săvârşită evaziunea fiscală şi nu pot fi toate

identificate;

- instrumentul principal utilizat în desfăşurarea afacerilor în cadrul paradisurilor fiscale,

precum şi al evaziunii fiscale, îl constituie compania offshore;

- modalitatea utilizată de companiile offshore (transnaţionale), în scopul sustragerii de la

impunere a unei părţi din profit, o constituie înfiinţarea unor filiale în teritorii unde fiscalitatea
este mai redusă (paradisuri fiscale) şi organizarea unor relaţii artificiale între acestea şi
unităţile producătoare aflate pe teritoriul altor ţări, unde fiscalitatea este mai ridicată;

- anumite centre financiare offshore continuă să rămână un magnet pentru spălătorii de bani şi
alţi infractori, se fac eforturi importante pentru îmbunătăţirea situaţiei şi implementarea de
norme, legi şi regulamente performante. Cele mai importante legi şi regulamente, în acest
domeniu, ar trebui să vizeze creşterea utilizării tratatelor legale de asistenţă mutuală între
guverne, pentru a facilita, în acest fel, accesul la informaţii relevante pentru anchete
desfăşurate de autorităţi;

- foarte puţine state pun în aplicare recomandările organismelor internaţionale cu privire la

politica anti-offshore în vederea diminuării evaziunii fiscale practicate prin intermediul

companiilor offshore. Deciziile politice cu privire la politica anti-offshore, se iau în cele mai

multe cazuri, fără o analiză în ceea ce priveşte impactul acestora.

40
Bibliografie

1. Codul fiscal nr. 1163-XIII din 24.04.1997, publicat în Monitorul Oficial al

R.Moldova nr.62/522 din 18.09.1997.
2. Vlaicu Vlad, Drept fiscal, CEP USM, Chișinău 2014.
3. Buziernescu, R. Antonescu, M. Paradisurile fiscale internaţionale. În: Finanţe –
provocările viitorului. 2007, nr. 6.

4. Ledoran Serge, Rose Philippe, „ Cyber – Mafia hackerilor, Securitatea site-urilor

comerciale”, Editura Antet, Bucuresti, 2006.
5. Man, A. Boiţă, M. Conotaţii teoretice şi practice privind evaziunea fiscală. În:
Simpozionul internaţional al tinerilor cercetători, vol. I, ediţia a IV-a. Chişinău:
ASEM, 2006.
6. Duţă, A. Dificultăţile abordării doctrinare a noţiunii de evaziune fiscală. În: Finanţe –
Provocările viitorului. 2007, nr.6.
7. Talpoş, I. Finanţele României. Timişoara: Sedona, 1995.
8. Elek, L. Man, A. Cristea, A. Relaţii economice internaţionale. Arad: University Press
„Vasile Goldiş”, 2008.
9. Rădulescu, D. L. Tendinţe în economia subterană mondială: Rezumat al tezei de
doctor în economie. Bucureşti, 2006
10. Nandra, E. R. Competiţia fiscală: infernul şi paradisul fiscal. Cluj-Napoca: Sfera,
2008.
11. Buziernescu, R. Evaziunea fiscală în România. Craiova: Editura Universitară, 2001.
12. Codrescu, V. Evaziunea fiscală în România: Teză de doctor în ştiinţe economice. 1963.
13. Şaguna, D.D. Tutungiu, M. E. Evaziunea fiscală – Bucureşti: Oscar Print, 1995.
14. Bistriceanu, Gh. Demetrescu, C.G. Macovei, E. Lexicon de finanţe şi credit, vol. 1.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1981.

41