Citind recent publicatele scrisori ale lui Ronald Reagan mi-am reamintit

cât de mult mi-a plăcut de el, chiar și după ce nu l-am mai admirat ca
președinte. A fost întotdeauna un om modest, decent, jovial, cu mai mult
bun simț și simț acut al proporțiilor decât majoritatea politicienilor. Și
aprecia glumele bune (good laugh).

Dar tocmai acele calități care îl făceau fermecător și sociabil subliniau

absurditea de a te încrede în el, sau în orice man, cu puterea nemăsurată
a președinției americane. Superlativele pe care fanii săi le-au stocat par la
fel de deplasate ca și exagerările detractorilor săi. A fost într-adevăr un
om foarte obișnuit și niciodată nu a pretins să fie altceva. Nu ar fi trebuit
să dețină atâta putere, dar cine ar fi trebuit? Cel puțin puterea a ajuns în
mâinile cuiva care nu se lua foarte în serios și care nu a abuzat-o așa
grosolan cum fac cei mai mulți.

M-a șocat o singură dată. S-a întâmplat în 1983, la puțin timp după
bombardamentul oribil al cazarmelor pușcașilor marini din Liban, când a
ordonat ca represalii bombardarea unui sat despre care se spunea că este
o fortăreață teroristă. O astfel de decizie obligatoriu avea să omoare fără
discriminari. Era o crimă! Iar Ronald Reagan pe care eu îl știam nu era un
criminal! Nu se putea așa ceva!

Dar s-a putut, și toată lumea părea să accepte fără ezitarea idea că un
președinte american trebuie să „riposteze” în fața terorismului, indiferent
cât de sălbatic, pentru ca toată lumea să știe care este „rezolvarea”
americană. Nu era crimă. Era parte din descrierea funcției de președinte.

Prima oară când Reagan mi-a atras atenția s-a întâmplat în liceu. Am
ascultat un discurs înregistrat pe care îl susținuse ca purtător de cuvânt
pentru General Electric, în care compara firmele libere din America cu
comunismul. Mi s-a părut extraordinar. Am fost încântat câțiva ani mai
târziu când a intrat în politică și a fost ales guvernator al Californiei.
Când a ajuns să candideze în 1980 pentru președinție aveam mari
speranțe de la el. Mă gândeam că va conduce o abolire a tuturor
inovațiilor liberale începute de la New Deal. Nu mi-a trecut prin minte că
gândeam chiar eu ca un liberal, așteptând de la un președinte să fie un
lider mesianic, un om spectacol carismatic.

Ei bine, au fost și alți mesia politici mai răi de atât. Indiferent ce a mai
făcut, Reagan nu și-a pierdut niciodată șarmul său modest. L-am auzit
vorbind la câteva întâlniri conservatoare și mereu a reușit să ridice sala în
picioare cu o glumă excelentă. După cum a remarcat recent un scriitor
britanic, Bob Hope nici măcar nu se putea compara cu Reagan ca
povestitor de anecdote. Niciodată nu am fost mai mândru decât atunci
când am auzit că a râs la unele glume de-ale mele.

Am fost unul dintre credincioșii săi adevărați. Unul dintre cei care strigau
„Let Reagan be Reagan”, cu convingerea că ącei sfătuitori lingușitori
moderați republicani, acei disprețuiți „oameni din jurul președintelui”, îl
impiedicau să acționeze ca un adevărat conservator ce era.

Era firesc să fiu dezamăgit de compromisurile sale. Cu timpul am devenit

atât de dezamăgit încât am făcut și o glumă pe socoteala lui: „Lăsați-l pe
altcineva să fie Reagan.” Dar asta nu s-a întâmplat până la al doilea
mandat.

Mulți conservatori cu principii și-au dat seama de Reagan cu mult înaintea

mea – în cazul în care eu mi-am dat seama. Avea un fel de a convinge
sentimentalii ca mine că ne împărtășește pasiunile, în pofida aparențelor
contrare. Avem o slăbiciune pentru el și poate că încă mai am. Cred că
știu mai bine acum, dar nu sunt cu totul sigur.

Ciudat cum te fac unii oameni să vrei să crezi în ei. Indiferent cum se
numește această calitate, Reagan o avea. La un moment dat, jumate din
prietenii mei îi scriau discursurile și toți îl idolatrizau. Încă mai scriu cărți
de dragoste despre el.

Așa era generația mea. Nu vom simți la fel pentru vreun alt politician.
Poate că poți să fii scuzat că te ia valul odată în viață, dar în orice caz nu
se poate întâmpla de două ori.

Dacă ești cu adevărat înțelept, nu ți se va întâmpla nici măcar odată.

Constituția SUA definește obligațiile președintelui foarte strict și nu includ
conducerea economiei, bombardarea satelor și nici măcar să spună glume
extraordinare.

Reagan nu a fost un mare președinte. Președinții „mari”, așa cum sunt

văzuți îndeobște, sunt în afara Constituției. Îmi place să cred că Reagan a
înțeles asta. Cel puțin sunt sigur că a fost ultimul președinte care măcar a
tras cu ochiul la Constituție din când în când.