Dacă acceptăm că viața nu are nicio valoare intrinsecă, devine mai ușor de

justificat crima sau privarea de tratament a celor care acceptă suferința.

În Marea Britanie, un băiețel se luptă pentru viața sa. Doctorii lui Alfie Evans l-
au catalogat ca fiind incapabil să supraviețuiască bolii sale terminale, iar statul
le-a interzis părinților săi să-l transporte în Italia pentru alte tratament, în
pofida faptului că guvernul italian i-a acordat cetățeni iar doctorii italieni au
fost de acord să-l trateze.

Cazul este o exemplificare barbabă a ceea ce se poate întâmpla când

judecătorii au autoritatea de a împiedica arbitrar părinții să caute tratament
pentru propriul copil, chiar și tratament în afara ariei de acoperire a statului.
Potrivit judecătorului și doctorilor, Alfie Evans trebuie să moară și trebuie să
moară acum.

Dar acest caz este de asemenea un exemplu a ceea ce se poate întâmpla când
cultura noastră a morții îmbrățișează ideea că viața umană, în special a copiilor
suferinzi, nu are nicio valoare intrinsecă. (Această credință este evidentă, de
asemenea, în dezbaterile din ce în ce mai numeroase cu privre la eutaniste,
sinucideri asistate, îngrijirea celor aflați în stadii terminale.)

Acest tip de judecată subiectivă cu privire la valoarea vieții nu este nicăieri mai
evident decât în dezbaterile legate de avort, în special când vine vorba de
avortul selectiv, când avocații pro-alegere insistă că părinții trebuie să fie liberi
să întrerupă sarcină atunci când testele prenatale arată problemee care
„limitează viață”.

Luați de pildă cazul avortul copiilor diagnosticați prenatal cu sindromul Down,

un caz reîmprospătat în ultimele luni. Vara trecută, CBS News arăta într-un
reportaj cum Islanda a devenit liderul mondial în „eradicarea nașterilor de
copii cu sindromul Down”. Dar Islanda nu era această disfuncție cromozomială,
ci folosea o combinație agresivă de teste prenatale și avort selectiv pentru a
identifica și extermina copii afectați de boală. Această situație este sărbătorită
ca progres medical și moral.

Filosofia aceasta atroce se răspândește și în SUA, unde două din trei femei
însărcinate care primesc pentru fătul lor un diagnostic de sindrom Down aleg
să avorteze. Numai ce luna trecută, editorialista Washington Post, Ruth Marcus
a scris două editoriale consecutive în care apăra avortul unor astfel de copii,
după care au urmat și altele, în acord cu ea.
„A fi părinte înseamnă a-ți...iubi copilul pentru ceea ce este”, a scris Marcus în
prima dintre bucățile ei. Dar acea dragoste merge doar până într-o acolo încât:

A accepta aceste adevăr esențial este diferit față de a sili o femeie să dea
națtere unui copil a cărui capacitate intelectuală va fi afectată, ale cărui alegeri
de viață vor fi limitate, a cărui sănătate va fi compromisă. Majoritatea copiilor
cu sindromul Down au o limiatare cognitivă de la blândă la moderată, ceea ce
înseamnă un IQ între 55 și 70 (blândă) sau între 35 și 55 (moderat). Aceasta
înseamnă o capacitate limitată pentru a trăi independent și a obține siguranță
financiară. Sindromul Down afectează viața întregii familii.

Argumentul are conotații eugenice evidente, dar în ambele editoriale Marcus a

inclus doar o propoziție în care ia în consideraare implicațiile periculoase ale
poziției sale: „Există aspecte sinistre, eugenice ale tehnologiei de testare
prenatată care necesită o viguroasă dezbatere publică.” Dar nu face nimic
pentru a le aduce măcar în discuție. De fapt, este incredibil de greu de găsit un
apărător al avortului copiilor cu sindromul Down dispus să meargă cu
argumentul până la capătul concluziilor sale logice.

În schimb, avocații pro-alegere își camuflează sprijinul pentru avortul selectiv în

retorica atotacoperitoare a „dreptului de a alege”. Dar include acest drept și
dreptul de a avorta un făt care este fată, în cazul în care părinții doresc un
băiat? Include dreptul de a avorta un copil care are ochii albaștri în loc de
căprui, sau invers? Ce se întâmplă dacă profilul său genetic sugerează că nu va
ajunge foarte înalt sau deosebit de atletic? Aceste întrebări rămân fără
răspuns.

Interesant, dar o mare parte din argumentul pentru avortul copiilor cu

sindromul Down se bazează pe ideea că părinții trebuie să fie liberi să decidă că
un anumit tip de suferință fața ca viața umană să nu merite a fi trăită. Adică,
arați compasiune dacă omori anumiți copii nenăscuți deoarece vor trăi o
anumită suferință.

Să luăm în considerare că, în viitor, profilele genetice prenatale vor putea să

arata probabilitatea unor boli. Ce se întâmplă dacă genele unui făt relevă un
risc mai mare de cancer la sând sau scleroze multiple sau boli de inimă?
Probabil că avortul este alegerea miloasă și în astfel de cazuri.

Și tocmai aici argumentul pentruavort selectiv se intersectează cu cazul lui Alfie

Evans, un bebeluș care trăiește și care a fost considerat că nu trebuie să
trăiască deoarece într-o zi, probabil mai devreme decât mai târziu, va muri din
cauza unei boli terminale. Acesta este motivul pentru care refuzul lui Marcus și
al altora de a lua în calcul implicațiile logice ale apărării avortului copiilor cu
sindromul Down este atât de periculos. Legitimează o cultură în care valoarea
vieții nu mai rezisă în demnitatea și importanța sa intrinsecă, ci într-o scară
ajustabilă a suferinței, și într-o viziune distorsionată a milei, în care moartea
este mai bună decât un anumit tip de viață.

Activiții proavort – mai ales cei care susțin energic avortarea selectivă a celor
cu anomalii genetice – trebuie să ia în considerare aceste întrebări. A nu o face
înseamnă a lăsa loc să se răspândească aceeași cultură a morții care l-a
condamnat pe Alfie Evans la moarte.