ala ane.MIRCEA ELIADE ARTA DE A MuRI Editi ingrijita, selectie de texte si note de MAGDA URSACHE si PETRU URSACHE Prefata de PETRU URSACHE Editura Moldova asi 1993PREGATIREA PENTRU MOARTE Poate cea mai socanta victoric, tragica neaparat, a gandirii scoulului nostru este aceca ci a anulat moartea. Nu intereseazi instrumentalul tehnie pus in aplicare, dependent in orice caz de scientismul curent, dar finalul glorios, golit yi totodata incareat de sensuri dramatice, astizi il cunoastem gi-] simtim cu folii: moartea nu mai exist, mai precis si-a schimbat chipul si se-numeste Neant. Omul vine din Neant gi, dupa 0 clipé confuza de respiro, reintra in Neant, deci se afli intre doua neanturi, sau cate? Deslusim aici situatia dramatica si barbateasca, dilematicé oricum, a modernului care si-a asumat rispunderea de a privi deschis golul cascat in imediata lui apropiere, ce face ridicola ideca de perspectiva si plaseaza sub accent existential orice nazuinta. Cunoscandu-se istoria umanitatii, ne-am astepta lao repetitic, ca in cazul morfii, si anume la anularea teoretica a Neantului, la construirea unei noi mitologii pe terenul acestei realitati insolite. Nici gind de aga ceva. Omul nu inceteazi SA se bucure de aceasta colosald descoperire autodistrugatoare si aduc& noi argumente, clare, imbatabile, privind atotputernicia Neantului. Mai mult decit atat, cl pare ca se simte bine si chiar antrenat in acest paradox: Negativitatea neantului cxercita o puternica functic stimulativa asupra vietii individului, Existenta nu are prefixe, ca este doar sufixata, cu alte cuvinte. ‘cunoaste un terminus imutabil si dur, yizand individul ca accident al specici. De unde recursul Ja morala: traieyte-ti clipa ce ti-a fost data, cét mai intens, cat mai frenetic posibil. Neantul este! striga straluminat de o razi, de data aceasta funesta, Noul Toma. Trebuic sa ne obignuim din ce in ce mai mult cu moartea futicra si cu ideea ci vom deveni gunoaic. Este o varianta a “pregatirii pentru ~-moarte”, despre care a vorbit Mireca Eliade in repetate randuri, pe urmele unei traditii milenare.1, Moartea invinsa Omul culturilor traditionale sau ne-alfabete nu a anulat moartea, ci a ucis-0. Este un tratament total diferit de cel al modernului: analfabetul a acceptat prezenta mortii si si-a propus sa-i cunoasca realitatea specifica, inventénd in acest sens ritualuri de initicre si concepte teoretice proprii. Acestea reprezinta pe de o parte forme simbolice ale mortti biologice, pe de alta lectii practice de psihologie individualé sau colectiva. Din nou ne sitwim int-o lume a paradoxului caci “a ucide moartea” presupune un transfer de realitati si de sensuri. Nu moartea este ucisa, in acceptiunca literalé a cuvintului, ci fica de ca. "A te teme de moarte, avertizeaza o sentinta latina, ¢ mai crud decat a muri”. Atata isi propune ritualul initierii: si-l-elibereze pe individ (si prin el intreaga specic) de frica mortii. Nici pe departe nu poate fi vorba de eludarc ori de substituire terminologica. Realitatca morfii este recunoscuta in toata grozivia i iminenta ci, insa cxperienta ritualisticd - dublata de o meditatie cocrenta - ii dezvaluic limitcle, insondabile pe alta cale, fiind convertita benefic in planul spiritualitatii. Tot o sentinja straveche, pe care o ga postulcaza urmatorul adevar funerar: “Cei deprind (cu gandul) morfii si aceasta ii inspaimanta mai putin decat pe ccilal im in dialogul Phacdon de Platon, ‘are sunt intr-adevar filosofi se oameni™. Se spune adesea ca grecilor le cra fric& de moarte $i de orice suferint Se pare ca aya stau lucrurile. Intreaga literatura de la Homer la Euripide poate fi luata ca marturie. Dar sd nu tragem de aici concluzii pripite. Mitologic vorbind, pentru ci ne aflam in acest spatiu specific de gandire, trebuie pusa intrebarea clomentara: Ia care greci ne referim? La cei simbolizati prin Apollo ori la cei ai lui Dionysos? Culturile traditionale nu sunt liniare, uniforme yi monotone, cum apar in unele exegeze contemporane simplificatoare. Ele functioneaz’ dupa principiul unitatii in varictate, Exist 0 serie intreaga de _mecanisme specializate, numite de scoala socialogica a lui Dimitrie Gusti “unitati sociale”, care reglementeaza yi dinamizeaza intreaga activitate culturala, ta nivelul etnicului gi al traditici. Fraza lui Platon, din Phaedon, limiteazi doar un segment de gandire. Ea se refera la grecii apollinieni, mai precis homerieni yi socratici, nu gi la substratul freatic de-tip mistere. In realitate, linia Homer- Socrate ni sc pare perfect cursiva sub aspectul fenomenologici mortii in spiritualitatea greaca. Vom da un singur exemplu, El se refera la vestitul pasa din Hiada privind tipatul de spaima al Afroditei, lovita de Tidid Diomede: “Prinse pe loc dupa asta si picure singele zanci/ Sucul ce curge in vinele zeilor,. pentru ca zcii/ Nu beau vin negru, nu gusta bucate gi pane, de-aceea/ Fara de singe sunt ci si nemuritori. De durere’ Tip-Afrodita vartos. Acest pasaj este utilizat adesea ca argument pentru umanizarea si desacralizarea intentionata, caleulati a Olimpului. Este opera poctilor si a filosofilor, sustine Mircea Eliade, care au restructurat vechea gandire traditionala, de aceca arhiva mitologica de la Hesiod gi Honter incoace nu ar inspira suficienta incredere din punctul de vedere al autenticitatii. Literaturizarea_mitului e 0 speculatic -plauzibili si demma de interes ctico-estetic, dar nu trebuic dusa prea departe. Pasajul citat nu poate fi reeeptat numai in latura lui strict literala. El cuprinde uncle inserisuri care, odata dceriptate, ne-o arati pe Afrodita intro cu totul alta lumina, umand dar yi divina totodata, in perfect’ concordanté cu sacralitatea mitiea. Jclania nu-i 6diminueaza yi nici nu-i altereaza calitatea unica de fiinta suprafireasca, Din rana Afroditei curge “suc” si nu singe. Relatarca lui Homer este aici foarte exact gi _ poate fi confirmata de orice mare gi autentica traditie mitologica. Nemuritorii se deosebese in mod calitativ de muritori, printre altele prin alimentatic, de unde urmeaza cé si sufcrinta, viata, moartea difera tot calitativ intr-o parte gi in alta. Accidentul suferit de Afrodita are o desfaigurare liturgic4, in sensul ca vatamarea nu Se produce in materie, ci in substantia, in simbol si nu in trup, in “suc’si nu in sange. Sageata lui Diomede este transcendenta si doar glasul lui Homer ne procura placerea de a auzi tipatul olimpian. Jelania divina este confirmarea c& suferinja si chiar moartea, luand chipul destinului, ii supune pe oameni gi pe zei deopotriva, asemenca lui Eros, cel din Theogonia lui Hesiod. Diferd, prin ierahizarc, gradul de periclitate, Platon gtia de dubla infitigare a zcului, una ascunsa muritorilor, alta vazut’ si auzita gratie logosului homerian. El insugi a fratat tema plurisemantismului in dialogul Craty/os, unde a aratat ca nemuritorii sau anumite pasaje cosmice au denumiri si infitisari plurale: pentru intelesul olimpicnilor, pentru cameni. Accidentul Afrodita din /fiada trebuic sa- fi incantat pe filosof, cu toate rezervele sale bine cunoscute fata de Homer. Caci poctul a pus accentul pe fatura “umana” a zcitei. Temutul Diomede, cel infierbantat de victorie si plin de orgoliu barbatese, o infrunta astfel in continuare: "Lasa razboiul, tu, fiic-a lui Zeus, si du-te. Ori poate/ Nu {i-c destul cA ademeni femcile slabe din fire?/ Daca mai umbli pe-aici, ia scama SA n-ajungi sa tremuri/. Chiar de departe auzind ci-i vifor de crunta bitaic” (v, 340-344). Afrodita cste trimisa la cratiti. O asemenea caricaturizare parc ciudata, dar nu socanta pentru grecul conservator al epocii arhaice, nu si pentru Platon, conyins ci rizboiul, suferinta moartea Sunt experiente grave, necesitand raspundere si competenti filosofica, aga cum se expriméa si in sentinfa citata din dialogul Phaedon. Dar autorul facea aici o distinctie fortata, neconcludenta, de pe pozitia unui elitism specific sicyi. Parerea sa cd numai filosoful ar fi apt, prin reflexivitate, sa intémpine moartea ni se pare restrictiva. Nici nu este sigur acest lucru. _Moartea poate fi experimentata pe cale reflexiva, dovada silogismul: "Toti oamenii sunt muritori, Socrate cste om, deci Socrate este muritor. Dar uccasta judecata sc constituic in termenii cunoasterii ea 0 constatare si nu poate rezolva © situatic conflictuala: frica de moarte. Cel mult {i releva individului iminenta unei realitati dramatice. Mai profitabila ni-se pare ccalalta cale de experiere, initicrea ritualica, despre care credem ca Platon nu avea cunostinta. Sau igi lua libertatea s-o pretuiasca, asa cum se intémpla si astazi in anumite cercuri existentialiste moderne..C and Platon lua partea filosofilor, el putea sa continue comentariul in felul urmator: numai prostii se tem de mvarte. Dar prin aceast4 propozitic mi: am facut altceva decat sa transcriem un-proverb binecunoscut. A gandit si analfabetul in spiritul lui Platon? Nu, la mijloc este 0 confuzie de termeni care poate fi usor lamurita: autorul lui Phaedon intelege prin prost orice ne-filosof: pentru omul din mediul culturilor ne-alfabete inscamna orice neinitiat. Astfel, ambii se por intelege in problema cunoasterii mortii, nu si a experimentarii ¢i Nu inseamna, deci, a experimentarea de tip reflexiv urmeaza a fi nesocotit din contra, ca a si fost valorificata de un ginditor modem, foarte riguros. Kierkegaard, in studiile sale despre angoasa, gi mult inaintea sa, de mitul “traditional ca si de paremiologia populard. : Calea initiatica. pe care. Mircea de 0 identifica in toate structurile Fiturilor de trecere $i care reprezinta invariabil o forma de moarte simbolica este = 7un tip de experiere sensibili. Ea are forta de a demonta imensul mecanism psihologic al fricii. Moartea si frica apas deopotriva constiinta fiecaruia, fic analfabet, fie savant, tocmai de aceca nu trebuie sa le raportém fortat numai la anumite segmente ale grupului social. In cctatea ideald, numirul filosofilor era considerat limitat, clitist si reprezentativ; in comunitatea arhaica, nealfabeti, cel al “prostilor”, adica al neinitiatilor, cra in mod real foarte restrins (acestia treceau drept exceptii) si nereprezentatiy. Intr-o parte, moartea era resimtita ca un accident individual si dramatic, in cealalta, cra considerata un proces necesar si innoitor, in care se afla angajata intreaga colectivitatc. Poate fi invocata aici, prin comparatic, calitatea experientei tragice? Fireste, exista riscul sa nu vedem pidurea din cauza copacilor. # Frica poate fi atenuaté in maniera platoniand a reflexivitafii, sau anulata pe calea experimentarii initiatice. Insa moartea ramane neclintita. Ex si in cazul mortii doud cai de abordare: una elitista, tot mai intinsa in mediile eulturale curente; in acest caz moartea apare ca un prag absolut omologabil cu neantul, existenta individului, indiferent daca reprezint sau_nu 0 valoare, se limiteaza la propria schita biografica, spatiul socio-cosmic echivaleaza cu o tabela de sah, iar istoria cu o serie de date cronologice. Un exemplu ilustrativ: razboiul din Coreea, rizboiul din Vietnam, razboiul din Golf, razboiul din lugoslavia gi seria poate (va) continua intr-un mod absolut previzibil. Sau: invazia din Ungaria, invazia din Cchoslovacia, invazia din Afganistan, invazia din Transnistria... $i tot aya: conferinta de pace de la Geneva, conferinta de pace de la Tel-Aviv, conferinta de pace dela Helsinki, yi multe alte jalte si malte, intr-un cuvant, istorie contemporana, ” eroica” si violenta. fn al doilea rand, moartea este priviti ca o existent continua, concreta si iluzorie: biografia individului, delimitata firese prin date calendaristice, se afla integratd intr-o succesiune de segmente existentiale. Cu alte cuvinte, moartea gi viata apar impreuna, iar existen{a luata in sine capata dimensiuni cosmice. Accasta existenti cosmicizata (si moarte integrata) i se releva individului prin riturile de initiere si de cunoastere. Ritualul, in latura lui executorie, reprezinta o diagrama a labirintului. Strabatandu-1, dupa ineercari_ grele gi experiente psihice tensionate, neofitul poate spune asemenea Iui Stefan din Noaptea de iene. Sti cA am iesit din labirint?” Cu alte cuvinte: "Stii ci am invins frica de moarte gi, totodata, moartea insasi’?” S SA retinem deocamdata un aspect teoretic privind “victoria” asupra mortit: frica invinsd gaseste mereu puteri launtrice de refacere. Existl_o continua alternanfa, in spiritele alese, de momente in care frica revine cu violent’, si altcle cliberate, relaxate, senine. Gasim confirmari, in accasta privin{a, chiar in sericrile memorialistice alc lui Mireca Eliade: ined din copilarie, ni se spune in Memorii 1, cunostea adevarate crize de melancolie si de tristete, pé care Ie punea pe seama’ “descendentei_moldave”: mai tarziu, in Fragments d'un Journal, asemenca momente tensionate crau descrise succint si comentate din perspectiva thanatica, Incredintarea acestor experiente paginii albe insemna pentru dansul veritabile cure psihanalitice. Citabila este indcosebi perioada conferintelor de la Ascona: participantii, in frunte cu Jung (si Eliade nu a facut exceptic) aveau obicciul si nareze propriile vise, ca apoi si Ie comenteze, in intalnirile amicale. Alternanta ertzit(= frica) - eliberare (= acalmic) este benefica si creatoare in plan. spiritual. Mecanismul “alternarii " necesar in societatile echilibrate, traditional ori moderne, fortificé. Daca frica (si moartea) ar fi iremediabil invinsa, fara posibilitate de “intoarcere”, ar aparea riscul lenevirii cului. Dar frica (si moartea) este invinsa temporar in segmentul biografic al existen{ei yi 8 .definitiv in perspectiva postumitatii. E un eroism ce Jine de domeniul teologici morale. Cum spune Soeren Kierkegaard, fie si o clipa consticntizata de Aa (deci de izbanda asupra morfii) si este suficierit pentru redresarea esentiala a fiintei, pentru transformarca individului intr-un reprezentant al specici. Clipa devine eternitate sau echivaleaza, prin_calitate, cu aceasta. Sustrasi timpului profan, ca capaté aura sacralitati, tar fiinta se indumnezeieste. Acesta este gi Sensul filosofico-initiatic al “pregatirii pentru moarte”: indumnezeirea omului, adica salvarea lui de conditia umilitoare a unci existente precare. Caci frica este pecetea omului slab, a /imutei despre care vorbeste Gabriel Liiceanu, Ceea ce il deosebeste pe omul modern de reprezentantul culturilor ne-alfabete este modul de valorizare a fricii & entiale. Pentru primul ffica reprezinté limita absoluti, Neantul: pentru celalalt inseamna un prag peste care se poate trece prin asumarea gravitatii momentului critic de trecere. Nu conteaza prea mult daca in fata mortii ai constiinta golului absolut ori iluzia post-cxistentei, ci valoarea emotional, experimentata a clipei din “urma’”. Dupa modul cum este intampinata aceasta, cu fric& ori cu impacare, poate fi dedusi umilirca sau salvarea ideti de umanitate.2. O viata si cu a mortii doua Este una dintre rarisimele formule paremiologice pe tema mortii integratoare. S-a nascut in mintea unui {ran din Carpafi, cum ar spune Vasile Alecsandri, si cu mare greutate s-ar putea gasi una asemanatoare in alte culturi de lunga traditic. Comparaté cu propozitia lui Platon, sentinta romaneasc oricat de indrazneata ar parca afirmatia noastra, se dovedeste a fi mai complexa, pentru ca are avantajul unei duble serii de experiente: initiatica si meditativa. Nu trebuie s4 invocam numai practica ritualistica, scolirea severa a neofitului, pentru a cunoaste conceptia despre viati yi moarte a faranului roman. Este o modalitate de abordare care trebuie neaparat depasita. Ea asiguri cel mult infelegerea credintclor gi idcilor religioase la care s-a limitat, din picate, cereetarea de pana acuma, si chiar insugi Mircea Eliade. Autorul Tratateului de istorie a religtilor face prea des apel la misterc, la mitul vegetatici si al alegoriei bobului de grau pentru a delimita gandirea pre-alfabeta de cca savanta. Omul tradifiei nu este un simplu practician, iar “scolirea™ are urmari si sensuri mult mai profunde decat se arata la prima vedere. Sistemul de semne si de gesturi care constituie limbajul prim si osatura oricdrui ritual are un caracter strict introductiv gi, prin repetare, duce la certitudine. Neofitului i se propune un scenariu claborat dupa date prestabilite. El ia cunostinta directa de cxistenta unei realitati terifiante pe care o experimenteaza direct. pe viu. Accasta este doar un prim stadiu al cunoasterii, bazat pe experienta, este adevarat, pe empiric, 0 empiric dirijata de rit i de mister, deci sustrasé comportamentului cotidian i nesemnificativ. Dar “scolirea” continua la drept_vorbind, nu inceteazi niciodaté pe traiectul biografic al individului. De data aceasta, scenariul nu mai este elaborat cu intenfie. Atata eat exista, el igi are ratiunea de a fi in mediul socio-cosmic al individului, urmand sa fie experimentat cu acelasi interes, atat afectiv, dar mai ales meditativ. Asa se desfasoara biografia nerituala, adica viata concreta a oricarui membru al traditici culturale. Scenariul initiatic este stabil si unic datorita caracterului invariant al ritualului; biografiile (ca scenarii laice) se afla in raport de asemanare, indiferent de diversitatea membrilor grupului (diversitate, in fond, aparenta), intrucat mediul socio-cosmic limiteaza libertitile de comportare. Exista, totusi, suficient spatiu de miscare spirituala, astfel incdt sa se poata regandi permanent gi pune de acord datcle furnizate de cele doua tipuri de scenarii. Experienta afectiv: dobandita prin implicarea ritualistica si prin participarea la viata imediata incet dar sigur, suportul judecatii logice si al meditatici. Biografia , cum ar spune Titu Maiorescu, devine, datorita "asemanarii” si corelarii, model pentru tofi. Ea se transpune intr-o frazi abstracta, sub forma sentintei general valabile, reprezentand sinteza cclor doua tipuri de experiente, din mediul traditici: initiatica gi reflexiva. Intreaga existenta, in structurile ci cele mai caracteristice, viata-moarte, este teoretizata prin sentinte si proverbe. In problema mortii, ele reprezinté un interes stiintific cel putin egal cu riturile de initiere, yi nici o cercetare care se Tespecta nu are dreptul sd le mai ocoleascé de acum inainte. Problema problemelor ni se pare alta: posibila competitivitate a acestor csantioane de gandire cu formele savante, atat in finetca speculatiilor cat si in deschiderea orizontica. Daci tot am invocdt 0 frazi, din Phacdon, sa retinem, prin comparatic, doar doua aspecte: a) exista in oralitate multe alte formule 10paremiologice, asemenea celei in discutie, ”o viata si cu moartea doua”, construite aforistic si exprimand adevaruri universale absolut incontestabile sub raport filosofic; b) asemenca sentinfe pun in evidenté o adevarata arta a paradoxului, in sensul e& forfeazi unificarca unor realitati aparent incompatibile, in spiritul tern al coincidentei contrariilor, de tipul via(a/moarte, Aici se subintelege cfortul intelectual ingenios si de maxima intensitate, cAruia, adesea, i se pot gasi corespondente in gandirea savanta. Sintagma filosofica “o viata si cu moartea doua” infatigeaz’ o topica existentiala. Moartea si Viata nu sunt fragmente, ci realitate unici, un tot existential. Cum se vede, intenia paremiologului a fost integratoare. Existenta nu are sens daca este privita fragmentar, viata pe de o parte, moartea pe de alta, Intr-un fel, ele se delimiteaza reciproc, ccea ce s-a dovedit si pe cale stiintific Gisim, intr-o colectic romaneasea de proverbe: “Ziua si Noaptea/ Imi roaga moartca”. Sau, mai explicit din punct de vedere medical, intr-o cugetare latina: *Noi murinyin ficeare zi, cdci in fiecare zi (ni) se ia o parte a Vielii; chiar cand erestem, viata descreste”. Ultima propozitic aminteste de cunoscuta experienti medicala: inca din faza uterina moartea a decis asupra vietii. De regula, viafa si moartea sunt experiente amestecate, indistincte. Nici miacar nu se afla, potrivit gandirii traditionale, in succesiune matematica. Daca se folosese termeni ca pre-existenta, post-cxistenta, cte., trebuic s4 recunoastem acestora o functie mai mult sau mai putin tehnica, Acest aspect conventional pare sa-l sugereze si proverbul romanesc: “Moartea si viata sunt in puterea limbii”. Sau numai atat oare? In orice caz, se deschide, in mod neasteptat, un capitol modern, in fapt milenar, al semioticii semnului lingvistic.3. Moartea plurala Pangatantra, marele indianist i clasicolog Th. Simenschy a sclectat, pentru Dictionarul stu de injelepciune, urmitoarea cugetare: "Sunt cinei feluri de mori vii, cel sirac, cel bolnav, cel prost, cel pribcag si cel care vegnic slujeste’. Aspectul literal al acestei tipologii poate sa deruteze, intrucat duce la confuzic sau la simplificare. De aceea. interpretarea trebuie condusa pe alte planuri: simbolic, moral, religios, fie ca vrem si valorificém fraza de pe pozitia indianismului, fie din perspectiva teologiei crestine. Nici una din cele doua religii nu echivaleazi sdracia, spre exemplu, nici cu extinetia corporal, nici cu cea simbolicé. Dac& nu mai privim lucrurile sub aspect literal si deci material, cuvintele isi inverseazi sensurile gi intram din nou in lumea paradoxurilor: viata bogatului inseamna moartca iremediabila a sufletului, pe cand existenta dracului este nesfargita si in permanenta imbogitire spirituala. Modelul biblic il reprezinta legenda lui lov din Vechiul Testament si Fericirea a treia: ("Fericiti cei siraci cu duhul...”) din Nou/ Testament. Nu trebuie sa se inteleaga din textul Fericirii s&ricie sufleteasci, potrivit intelesului literal ori datorita unei deformari orale, desacralizatoare:”sirac cu duhul” = prost. Mai corect ar fi sa se spuna "sarac intru Duh”. Prin schimbarca prepozitiei sc restaureaza valoarea semantic a Fericirii. Crédinciosul se simte sarac fata de bogatia infinita a harului divin si, asemenea unui cergetor, se roaga necontenit ca Sfantul Duh sa se reverse asupra lui, daruindu-l si intarindu-l. Adevarata fericire sti in dorinta vie de implinire a imbogatirii sufletesti. Rasplata se aflé indicata cu precizic in finalul Fericirti : ”...cici accia vor mosteni imparafia cerurilor”, deci vor deveni nemuritori. lar nemurirea, ca aspect al existentei, nu poate fi contestata, indiferent daca © supunem unei analize rafionaliste sau, cu atat mai mult, uneia simbolice. Se stic ca Titu Maiorescu era ateu in convingerile sale personale, dar credea in nemurire si aducea in acest sens argumente rafionaliste perfect plauzibile. In teza sa de doctorat are un capitol consacrat tocmai problemei nemuririi, in consens, de altfel, cu gandirca filosoficd a vremii. Tema nu a insemnat un accident de tinerefe; ca |-a preocupat in repetate randuri si a constituit obicctul unor cercetari speciale de maturitate (Despre progresul adevarului, Din expertenta), cand intentiona sa redacteze un tratat de psihologie si de moral. Pe scurt, criticul de la "Junimea” era de parere ca faptele omului ar fi acelea care fi asigura nemurirea. Aceasta experien{a karmanica face si varieze de la un ins la altul (de la omul mediocru Ia personalitatea genial) dimensiunea temporala si umana a postumitatii. Orice fiinta, cat de neinsemnata, se bucura de mica ci nemurire. Dupa moartea fizica, individul obignuit ramane in memoria celor apropiati pe cat omeneste este posibil, continuandu-i-se astfel existenta in postumitate. De regula “i se iarta greselile”, «cu alte cuvinte se dovedeste intentia generala de corectare i imbundtatire a imaginii terestre: "Despre morti, numai de bine”, se spune in traditie, ca epilog al oricdrui moment de trecere “in alta lume”. Si pribegia ca moarte, din cugetarea indiana citata, poate fi rediscutata pe plan moral si religios. in traditia istorica romaneasca, pribegia se asociaza cu instriinarea, ceca ce inscamna tot un fel de moarte. Numeroase doine Uc instrainare confirma accasta dramatica realitate etnicd. Din punct de vedere religios, pribegia are o finalitate anume, din care cauz’ capt o semnificatic cu 12totul noua, -renascatoare. Este vorba de cersetoriile din epoca post-budista Gnsusi Eliade a practicat cersitul sacru in timpul crizelor religioase himalayene ce au urmat episodului Dasgupta) sau de pelerinajcle la locurile de culrdin Primele secole ale crestinismului primitiv. Gospodarul, om cu vazi Tespectat intr-o anumit& localitate, cu familie numeroasa si pricteni, daruieste nevoiasilor intreaga agoniscala, devine "sarac”’ si pleacd in lume, cautind alta bogatie si identitate, sub semnul crucii mantuitoare. Crestinismul transforma pribegia din moarte in invicre. Pentru aceasta este necesar ca itinerariul sA se desfasoare la locurile de cult, care permit transformarea existenfei profane a pelerinulit intt-o tealitate sacralizata, deschisa, macar iluzoriu, catre eternitate. Pribegia fiului ratacitor din parabola nu arc finalitate in sensul aratat. Ea este mai curand o ratacire. Fiul slujeste pe la case straine gi duce o viata de picrzanie. Desteptarea lui se face prin revelatie si anume isi aduce aminte de casa pirinteasca, de /ocu/ ales care poate sa-l lumineze $i sa-I intareasca. Tocmai de accea intoarcerea insenineaza casa parintelui situ, -aga cum tegasirea drumului catre credinta adevarata bucura inima Tatalui de Sus, pentru cd nu doreste sa se piarda lucrul mainilor Sale. lata ca celor cinei feluri de moarte rezumate in Pangatantra li se pot adauga multe altele. Asa cum viata poate fi traité in diferite moduri, si moartea Cunoaste o infinitate de sensuri si Posibilitayi de experimentare. Nu numai viati dar gi moartea se lasa traita, nu numai moartea, dar gi viata poate fi ucis: Oricand una o substituic pe cealalta, fara a fi res imfité vreo modificare de esenfa in statutul existen{ei omencst Petru UrsacheNOTA EDITIEI Sc stie ci Mircea Eliade avea intenfia si scrie 0 carte despre mitologia morfit. Din pacate, dorinfa a ramas neimplinité; a realizat doar micromonografia Mioara nazdravana si alte cateva texte complementare privind “mitologiile morfii si riturile funerare’, in cadrul unor cursuri si seminarii de la Universitatea din Chicago. Avea pusa la punct toaté documentatia necesara gi publicase mult, chiar foarte mult pe aceasta tema, inca din anii tincretii. De altfel, orice directie de cerectare, precum gi majoritatea compozitiilor beletristice, indeoscbi cele di epoca tarzic, dominati de nostalgia reintoarcerii in patric, poarté in inserisul lor fenomenologia mortii. Era suficient sa retranscrie materialcle deja cunoscute cititorilor si sa Ic organizeze dupa un scenariu propriu, pentru ca fagaduinta faicuta siesi sa devina realitate. in ccea ce ne priveste, ne-am asumat riscul unei ascmenca incereari. Marturisim ci, pe de o parte, ni s-a parut 0 operatic simpla: fiind cunoscuta dorinta autorului, noi am interpretat-o ca pe 0 dezlegare testamentara destinata s& sensibilizeze pe orice cititor gi beneficiar al operci marclui cirturar gi patriot roman. In 1935, devenca membru al Socictatii Scriitorilor Romani, impreuna cu Mihail Sebastian si Dan Botta, din grupul “Criterion”. Descifrand aici un semn paradisiac, el credea ca sc afla sub iluminarea realizarii urmatoarci serii de opere: © carte asupra Muntelui magic”, alta despre simbolismul religios, una despre Mesteru! Munole, apoio istorie a filosofici indiene, © monografie despre Hasdeu i, in sfargit, o carte "sur le concept de la mort dans les croyanees et le folklore roumains” (Mémoires 1, p.414) Pe de alta parte, munca noastra editoriala a avut de intimpinat dificultati nu numai in privinta tehnicitatii punerii in pagina filologica a textului, ci si datorita unei rispunderi greu de asumat: aceasti carte nu reprezinta _reeditarca (transericrea) unui text precis delimitat si nici 0 antologie ce poate fi realizata dupa criterii in general bine cunoscute. Ea reconstituie 0 problematica, mozrtea resurectionala, pe baza unor materiale disparate $1 redactate in perioade foarte intinse de vreme. ‘Am pomit de la idcea (si sperim si nu ne fi ingelat) c@ articolele publicate de Mircea Eliade in anii tineretii au un caracter nucleic, in sensul ca cle cuprind in nucetemele fundamentale ale mortii resurectionale. Tot ce a redactat ulterior a insemnat adaugare si adancire, dar nu abandonarca sau corectarea unor sursc documentare ori directii teoretice. Citim in Mémoires, I: la plupart des idées que j'ai developpées dans mes livres publiés en frangais 2 partir de 1946 se trouvaient déja en germe dans ce que j'éerivais entre 1933-1939". In acest fel se lamureste inci o data (cum am aratat si in editia no: , Mesicrl Manole, *Junimea”, fasi, 1992), ca Mircea Eliade s-a format ca personalitate stiintifica de mare prestigiu mondial pe terenul culturii roménesti, in perivada interbelica. Atunci s-a inchegat gandirea sa stiintifiea, s-au contrat temele-obsesii_ ale cercetirii, s-arotunjit si definitivat_—repertoriul _—_ problematicii mitologico-existentiale, moartea resurectionala si creatoare revenind cu deoscbita insistent » Cititorul trebuie s& retina ca Mircea Eliade nu a prezentat moartea_in mod fragmentar, cum apare in Carfea tibetand a morfii, adic& tehnic, descriptiv si accidental. Cartea pe care am intocmit-o dupa un prezumptiv scenariu eliadese dezvaluic o intreaga fenomenologie a mortil, cu toate implicatiile ci filosofice, metafizice si mistice. De accea a trebuit sa subsumam, In cuprins, un sistem 14