FRACTURA LA COPIL

SPĂTARIU LOREDANA

BFKT, ANUL III

INTRODUCERE
 Fracturile la copii sunt o patologie frecventă, deseori cu o evoluţie bună.

 Fractura la copii nu apare de obicei pe fondul unei patologii subiacente, cauza

principală fiind traumatismele apărute în cadrul jocului.

Cele mai frecvente cazuri se întâlnesc la nivelul extremităţii membrului superior: pumn,
antebraţ, dar şi deasupra cotului.

ETIOLOGIE
 Fractura apare consecutiv unei forţe de mare intensitate pe care osul nu o poate
suporta.

 Fracturile la copii sunt foarte diferite de cele ale adultului, chiar şi cele cu aceeaşi
localizare.

 Există tipuri de fracturi la care copii sunt mai frecvent expuşi decât adulţii din cauza
caracteristicilor diferite ale structurii osoase la această vârstă.

 Există şi cazuri de fragilitate particulară determinată de anumite patologii asociate

precum boli inflamatorii intestinale cronice, boala celiacă, corticoterapie prelungită,
tulburări neuromusculare.

SEMNE ŞI SIMPTOME
 Principalele semne de fractură sunt:

1. Durere;

2. Edem;
 3. Deformare osoasă (poate lipsi dacă fractura este incompletă şi fără deplasare).

 Simptomele principale:

1. Edem, echimoză la nivelul fracturii sau sensibilitate la palpare;

2. Durere la mobilizare, palpare, presiune.

INDICAŢII
 În cazul în care părintele suspectează o fractură:

1. Îngrijire medicală de urgenţă;

2. Copilul nu trebuie să fie mişcat în cazul în care traumatismul a implicat capul, gâtul
sau spatele;

3. În cazul unei fracturi deschise se va aplica presiune prin intermediul unei comprese
curate şi se va menţine copilul imobilizat până la sosirea ambulanţei;

4. Nu se va spăla leziunea în cazul unei fracturi deschise şi nici nu se va împinge

porţiunea de os ce iese prin tegument.

PRINCIPALELE TIPURI DE FRACTURI

 Fractura “în lemn verde” – periostul este rupt într-o parte, dar rămâne intact în cealaltă
parte (ca ruperea unei crengi verzi de copac);

 Fractura cominutivă – osul este fracturat în mai multe fragmente;

 Fractura prin cartilajul de creştere;

 Fractura prin tasare;

 Deformarea plastică;

 Fractura subperiostală.

CLASIFICAREA SALTER ŞI HARRIS

 Decolarea epifizară:

1. Tip I – decolare epifizară;

2. Tip II – decolare epifizară şi fractură oblică metafizară, cu două traiecte de fractură,

unul orizontal şi unul vertical;
 3. Tip III – decolare şi fractură epifizară;

4. Tip IV – decolare, fractură epifizară şi fractură oblică metafizară;

5. Tip V – lezarea cartilajului de creştere prin compresie;

6. Tip VI – lezarea inelului pericondral.

Fracturile extraarticulare sunt tipurile I şi II. În această situaţie leziunea este localizată
la nivelul cartilajului de creştere şi se recomandă o reducere anatomică, astfel încât
creşterea membrului să nu fie afectată.

Fracturile intraarticulare sunt reprezentate de tipurile III şi IV şi necesită reducere sau

intervenţie chirurgicală.

TRATAMENT
 Cel mai frecvent tratament indicat este cel ortopedic (aparat ghipsat) doarece fractura
la copii se vindecă repede şi fără deficite ulterioare. Pentru unele fracturi se poate
utiliza chiar o simplă atelă ghipsată.

 În caz de fractura la copii cu deplasare este de obicei necesară o reliniere a capetelor

osoase ce se poate realiza fie printr-o anestezie locală şi reducere închisă, fie prin
reducere deschisă (intervenţie chirurgicală).

 Imobilizarea ghipsată este necesară până la vindecarea osoasă ce se realizează de două

ori mai repede decât la adult. De asemenea, la această vârstă nu este necesară o
aliniere perfectă a oaselor la nivelul focarului de fractură deoarece o dată cu trecerea
timpului acestea se vor remodela şi vor ajunge în poziţia corectă.

 Unul dintre cei mai importanţi parametrii în tratamentul acestei afecţiuni, după
îndepărtarea imobilizării sau după tratamentul chirurgical, este reprezentat de
recuperarea medicală.