-În orice caz, constatãm cã, la data la care atenienii puteau cunoaºte în numãr

mult mai mare ºi în mod mult mai direct decît pînã atunci realitãþile tracice

datoritã alianþei cu dinaºtii odrizi, cei trei topoi ai excesului barbar – excesul de

mîncare, cel de bãuturã ºi excesul sexual – erau solid instalaþi în reprezentãrile

comune despre lumea tracã ºi ofereau o grilã de intepretare greu, dacã nu

imposibil de disociat de observarea directã a realitãþilor tracice.

-Chiar ºi Tucidide,

care, cum am vãzut, face eforturi importante pentru a deosebi evaluarea faptelor

contemporane de legendã ºi de stereotipurile vehiculate de aceasta, nu se îndep

ãrteazã prea mult de viziunea tradiþionalã a unei Tracii excesive atunci cînd se

referã la acþiunile militare întreprinse de aliaþii odrizi, pe care le înscrie într-un

tipar similar, cel al excesului de brutalitate rãzboinicã.

-Parodia aristofanescã de banchet grec de la curtea regelui Sitalkes nu aminteºte

atît de festinul monstruos al lui Tereus, cît mai degrabã de ospãþul lui Salmoxis

din anecdota grecilor din Pont, cu ospitalitatea lui de hangiu larg la inimã, tot aºa

cum anunþã banchetul de la curtea regelui trac Seuthes din Anabasa lui Xenofon2.

Dacã ironia textului lui Aristofan nu putea fi ignoratã de comentatorii moderni,

textul lui Xenofon este citit îndeobºte ca mãrturie directã ºi lipsitã de orice

subtext cu privire la viaþa cotidianã la curtea lui Seuthes. Or, Xenofon este nu

numai actorul ºi naratorul Expediþiei celor 10.000, ci ºi un elev fervent al lui

Socrate, autor al unui Banchet care rãspunde Banchetului lui Platon, inaugurînd,

împreunã cu celebrul dialog platonic, un nou gen literar, cel al Banchetului

filozofic, dup\ cum e ºi un moralist care ºtie sã descifreze, exprimate prin ceea

ce obiºnuiesc ºi mai ales prin modul cum obiºnuiesc feluriþi greci sau barbari sã

mãnînce, caracterele dominante ale ethos-ului lor, formele de sociabilitate ºi

chiar de exercitare a puterii politice care îi caracterizeazã1. Atunci cînd descrie

syssitiile lacedemonienilor, cînd observã codul alimentar al perºilor ºi implicaþiile

acestuia sau cînd evocã sumposia la care participa Socrate, Xenofon e la fel de

convins de relevanþa codurilor de comensalitate ca ºi atunci cînd se aflã la masa

lui Seuthes.

-nici regii traci nu sînt mai prejos, aºa

cum ne aratã ºi fragmentul din comedia Protesilaos a lui Anaxandrides, citat tot

de Athenaios, care descrie hiperbolic ospãþul oferit de regele trac Cotys cu

prilejul nunþii fiicei sale cu generalul atenian Iphicrates, probabil în 387-3863

-La masa regelui trac, oala de

supã e de aur ºi ceaunele cu mîncare sînt uriaºe, dar varietatea lipseºte cu totul,

iar gazda serveºte personal, ca un hangiu, cu ºorþul dinainte – pe mãsura unor convivi

cam nespãlaþi ºi oricum neciopliþi; untul, ne spun toþi comentatorii, era considerat

vulgar ºi barbar, preferat de neamurile septentrionale, traci ºi sciþi, doar grecii

mîncãtori de ulei de mãsline erau civilizaþi6 –, ceea ce ar putea reprezenta de

altfel o dezvoltare depreciativã a epitetului tradiþional de galactofagi pe care încã

Homer, cum am vãzut, îl folosea pentru a vorbi de neamurile din nordul Balcanilor.

-colonial balcano-danubian (dar nu numai, de vreme ce, mai pretutindeni unde

ajung coloniºtii ºi neguþãtorii greci, semnul cel mai frecvent al prezenþei lor

rãmîne amfora, recipientul specializat pentru transportarea vinului pe corãbiile

care strãbat Mediterana ºi Pontul).

-Pentru Platon, toate neamurile barbare rãzboinice se remarcã prin beþie:

sciþii, perºii, cartaginezii, celþii, iberii ºi tracii2. În ce-i priveºte pe traci cu

deosebire, cei mai diverºi autori, de la Tacit la Ailianos, în Istoriile pestriþe,

repetã mereu tema excesului de bãuturã3. Stereotipul excesului tracic nu e rezervat,

cum postula Pârvan, doar tracilor de sud. Textul lui Strabon este explicit în

a atribui deopotrivã ºi geþilor aceeaºi neînfrînare, ºi atunci cînd reconstituie,

polemizînd cu Poseidonios, imaginea geþilor aºa cum apare ea în comedia atic\, ºi

citeazã replica pe care Menandru o atribuie unui sclav get care spune, generic, cã

neamul lui nu se distinge prin stãpînire de sine, ou sphodr’ enkrateis/esmen4, ºi

cînd, în legãturã cu interdicþia de a bea vin atribuitã lui Deceneu ºi Burebista,

relateazã ca pe o probã supremã de supunere benevolã a geþilor faptul cã s-au

lãsat convinºi sã-ºi distrugã complet culturile de viþã-de-vie.

-Ceea ce pare oricum ceva mai puþin nesigur este faptul cã, în medii getice –

ºi trace în general – putem vorbi despre o funcþie iniþiaticã a ospãþului, incluzînd

uzanþa ritualã a vinului. Caracterul originar ritual al beþiei trace se regãseºte de

altfel ºi în subtextul ospeþelor funerare ce atestã obiceiul „funeraliilor vesele”, a

cãror jubilaþie e desemnatã de izvoare prin verbul euochein, care ocupã un loc

central în vocabularul banchetului grec3, denotînd ideea de petrecere veselã,

îmbelºugatã ºi stropitã din belºug. E greu însã de precizat dacã vocabularul din

sfera semanticã a fericirii – euochein, eudaimonia etc. – provine din acest fond

arhaic de reprezentãri sau este doar un transfer al fãgãduielilor iniþiatice de

beatitudine, specifice sectelor greceºti, asupra convivilor geþi ai lui Zalmoxis.

-2. Construcþia paradigmei

Aºa cum am încercat sã dovedesc în paginile precedente, determinãrile dedublate

ºi stereotipurile opuse ºi complementare pe care le vehiculeazã sursele greceºti

referitoare la traci îndeobºte ºi la geþi în particular îºi au originea în geografia

miticã a epocii homerice, care a transmis viziunea unei lumi concentrice, unde

dreapta mãsurã revine centrului grec, definindu-i identitatea

-Paradeigma poieisthai: transformarea Celuilalt în paradigmã ºi în model de

virtute inverseazã fundamentul viziunii tradiþionale despre universul uman, în

care exemplaritatea era forma privilegiatã a identitãþii greceºti.

-Expansiunea teritoriilor alteritãþii în miezul însuºi al definiþiilor identitare are

drept corelat investirea Celuilalt cu valoarea de paradigmã a unei identitãþi

originare pierdute. În secolul precedent, Tucidide „normaliza” alteritatea barbarã,

postulînd cã barbarii contemporani sînt asemenea grecilor de demult. Acum,

aceastã propoziþie devine premisa unei judecãþi de valoare care susþine cã frugalitatea

primitivã este condiþia unui ethos superior, în vreme ce bunãstarea degradeaz

ã ºi perverteºte. Categoriile mentale arhaice sînt astfel rãsturnate, cultura

devine o excrescenþã parazitarã ºi negativã a naturii, iar partea cu adevãrat

strãinã, corupãtoare ºi coruptã, este acum centrul

-Teza pe care o susþin istoricii moraliºti ai secolului al IV-lea este cã excelenþa

neamurilor primordiale – fie greceºti, mai demult, fie barbare, putînd dãinui pînã

în vremea în care îºi scriau ei opera – s-ar fi datorat unei frugalitãþi ce decurgea

firesc din condiþiile primitive ale vieþii lor nomade ºi sãrace, pe care pãtrunderea

civilizaþiei o degradeazã treptat. Asemenea grecilor dintr-un trecut cvasimitic,

neamurile barbare contemporane, silite de condiþia lor primitivã sã practice

abstinenþa ºi cumpãtarea, ilustreazã o formã arhaicã de pietate ºi justiþie, de care

ºi grecii din trecut avuseserã parte, dar pe care între timp o uitaserã, pierzînd în

ethos ceea ce cîºtigaserã în confort ºi aparentã civilizaþie

-Se dezvoltã astfel o tendinþã ce inverseazã termenii tradiþionali ai antropologiei

greceºti arhaice ºi clasice, proclamînd preeminenþa barbarilor asupra grecilor,

valoarea marginii ºi decadenþa centrului, înþelepciunea Celuilalt în contrast cu

nesãbuinþa proprie. Punctul extrem al acestor teorii este reprezentat de cinici,

care revendicã sistematic primatul naturii ºi al animalitãþii omului asupra culturii,

dar contestaþia ºocantã pe care aceºtia o practicã îºi gãseºte ecouri numeroase,

chiar dacã mai puþin agresive, în scrieri ce vor alimenta ºi stoicismul, ºi reflecþia

moralã comunã mediilor cultivate referitoare la decadenþa elenistico-romanã, pe

care un numãr impresionant de texte antice se întrec în a o denunþa.

-Macedonenii nu erau la prima întîlnire cu geþii: rãzboiul lui Filip al II-lea cu

Ataias, ca ºi expediþia lui Alexandru împotriva triballilor, prilejuiserã regilor

macedoneni confruntãri mai mult sau mai puþin punctuale cu acest neam tracic1 –

dar, cel puþin în starea actualã a surselor scrise greceºti, este evident cã episodul

care a fãcut cea mai puternicã impresie ºi care, de aceea, e cel mai des pomenit

de autorii antici a fost acela – destul de controversat în dimensiunile ºi consecinþele

lui – al înfrîngerii diadohului de cãtre regele geþilor, Dromichaites

-Sensul complet al acestei anecdote ne este explicitat de o vorbã atribuitã de

Plutarh regelui scit Ataias, care i-ar fi scris lui Filip: Tu îi conduci pe macedoneni,

oameni deosebit de pricepuþi în rãzboaie, dar eu îi conduc pe sciþi, care sînt în

stare sã se rãzboiascã cu foamea ºi cu setea, limoi kai dipsei machestai dunantai2.

Recunoaºtem tema herodotee a lipsei de mijloace, aporia, transformatã de sciþi în

avantaj strategic, cu adãugirile moralizatoare pe care stoicii le integraserã încã de

mult în propria lor reflexie eticã. Iar Trogus Pompeius conferã acestui episod un

relief aparte, atribuind regelui scit chiar o lungã scrisoare, în care acesta îi

explica lui Filip cã un cer nemilos ºi un pãmînt sterp

-Mai mult, putem afirma, pornind de la acest exemplu, cã existã toate ºansele

ca severitatea polibianã sã fi fost imediat datã uitãrii, în vreme ce interpretatio

graeca moralizatoare a faptelor sã fie de departe cea mai rãspînditã ºi cea mai

popularã.

-3. Poligamie ºi ascezã

-Celelalte pasaje din opera lui Menandru pe care Strabon le citeazã reprezintã

doar probe indirecte, utile într-un raþionament deductiv: geþii sînt deosebit de

pioºi; Menandru5 afirmã cã excesul de pietate se datoreazã nevestelor, aºadar ar

fi absurd – paralogon – sã credem cã geþii ar practica celibatul. Dar, dincolo de

ceea ce pare a fi o hiperbolã comicã supralicitînd numãrul cãsãtoriilor, care

creºte de la un vers la celãlalt, primul pasaj citat este cît se poate de explicit: ca

ºi restul tracilor, spune Menandru, geþii erau poligami.

-Am putea

eventual bãnui chiar cã lui Menandru nu-i era necunoscut acest text sau unul de

acelaºi tip, datoritã aceluiaºi crescendo al numãrului de soþii pe care ºi fragmentul

de comedie îl evocã. Oricum, textul citat de Strabon atestã explicit poligamia nu

numai generic, în privinþa tracilor, ci ºi specific, în ce-i priveºte pe geþi.

-Ar fi important de identificat sursa (sau sursele) lui Pomponius Mela pentru

aceste informaþii extrem de detaliate referitoare la nupþialitate ºi la statutul

femeilor în lumea geticã. Textul lui Herodot despre sacrificarea soþiilor la tracii

care locuiesc la nord de (neamul) crestonilor – primul care pune în circulaþie

tema întrecerii între soþii – poate sta la originea interesului erudiþilor pentru

poligamia tracilor în context funebru, dar textul lui Mela atribuie geþilor acest tip

particular de cãsãtorie ºi pune într-o relaþie explicitã teme diferite ale relatãrilor

anterioare. El postuleazã omologia dintre practicile de nemurire atribuite geþilor,

vitejia rãzboinicilor ºi conduita neobiºnuitã a femeilor care se întrec pentru

onoarea de a fi ucise ºi jertfite pe rugul soþului. Pe de altã parte, Mela – sau

izvorul pe care acesta îl utilizeazã aici – reia ºi tema cumpãrãrii soþiilor, prezentã

încã la Herodot, dar dã alte amãnunte decît „pãrintele istoriei” cu privire la

modul în care sînt cumpãrate soþiile ºi la soarta vãduvelor care nu sînt sacrificate
la moartea soþului.

-Pe de altã parte, e greu sã nu observãm cã, în textul lui Heracleides Ponticul –

care este, dintre toþi cei amintiþi aici, autorul cel mai susceptibil de o cunoaºtere

directã a lumii tracice din vecinãtatea þãrmului pontic –, uzanþele poligame ale

tracilor sînt evocate în afara oricãrei referiri la un cod de onoare aristocratic.

Dimpotrivã, soþiile-slujitoare, sortite unei vieþi foarte aproape de condiþia servilã,

sînt cumpãrate, moºtenite sau vîndute ca o banalã marfã, în vreme ce, la Herodot

sau la Pomponius Mela, ele aparþin unei lumi nobiliare ºi eroice, participînd, în

modalitãþi specific feminine, la competiþia pentru un nume ilustru ºi pentru o

aprobare publicã formalizatã.

-Dacã poligamia geþilor ar fi fost cuprinsã în definiþia-standard a acestui neam –

dacã, vreau sã spun, apariþia pe scenã a unui get ar fi declanºat ca pe un reflex

imediat ideea de poligamie – sau dacã, dimpotrivã, publicul ar fi aflat abia din

replicile citate de Strabon cã geþii erau poligami, mecanismul comic al scenei ar

fi fost anulat din start. Pentru ca acest mecanism sã funcþioneze, replica sclavului

get trebuie sã fi provocat o anagnorisis ilariantã, readucînd în memoria spectatorilor

un fapt relativ cunoscut, poligamia geþilor, care nu are a fi explicat ºi

argumentat, dar care nici nu reprezintã o banalitate.

-Concluzia pe care o impun fluctuaþiile acestor determinãri este aceea cã

identitatea specificã a geþilor în ansamblul populaþiilor de neam tracic, fãrã a fi

necunoscutã, nu era consideratã decît rareori importantã, ºi mai ales nu reprezenta

decît rareori o informaþie, fiind mai cu seamã un mod de a vorbi despre Celãlalt.

Cu cît voiau sã accentueze mai mult alteritatea obiceiurilor getice, strãine de cele

ale grecilor – fie pentru a o recuza, fie, dimpotrivã, pentru a o înzestra cu virtuþi

exemplare –, cu atît autorii antici îi fãceau sã alunece pe aceºtia mai aproape de

sciþii nomazi, paradigmã a alteritãþii.

-Trebuie însã sã adaug imediat cã, mãcar în aceastã formã prudentã, tema

poligamiei getice meritã mai multã atenþie în reconstituirea – atît de des extrem

de imprudentã în alte privinþe – pe care o propun autorii contemporani: dacã

recuzãm orice precauþie metodologicã atunci cînd e vorba de presupuse însuºiri

nobile ale geþilor, ca asceza, vegetarianismul sau credinþa în nemurire, ºi devenim

brusc suspicioºi cînd e vorba de poligamie, facem exact ceea ce fãcea [i Pârvan

cînd atribuia geþilor puritatea absolutã a moravurilor, iar tracilor – decadenþa.

Antropologia geticã trebuie sã iasã o datã pentru totdeauna din sfera mitologiilor

identitare ºi sã reintegreze, atît cît ne-o permit sursele antice, domeniul analizei

ºtiinþifice cãruia îi aparþine de drept.