Războiul din Pacific (al Doilea Război Mondial)

Războiul din Pacific a fost parte a celui celui de-al Doilea Război Mondial, luptele derulându-se în
Oceanul Pacific, insulele sale și în Asia de răsărit, între 7 decembrie 1941 și 2 septembrie 1945. Cele
mai importante lupte au avut loc după ce Imperiul Japonez a atacat o serie de țări, care au ajuns să fie
cunoscuți ca Aliații (ori Puterile aliate).

În zilele noastre, în Japonia se folosește denumirea "Războiul din Pacific" (în limba japoneză: 太平洋
戦争 – Taiheiyō Sensō), puțini dintre niponi referindu-se la conflict ca la "Marele Război din Asia de
Est" (大東亜戦争 – Dai Tō-A Sensō), termen adoptat în mod oficial de Cartierul General Imperial În
1941 și scos în afara legii în 1945, în timpul ocupației Japoniei.

Principalii Aliați participanți au fost Statele Unite, China și Regatul Unit (incluzând forțele din India
Britanică), Australia și Noua Zeelandă. Olanda, Canada, Mexic, Forțele Franceze Libere și multe alte
state (în principal colonii britanice au participat de asemenea. Uniunea Sovietică a participat la două
conflicte scurte războaie de frontieră (Bătălia de la Lacul Hasan și Bătălia de la Halhin Gol) cu Japonia
în 1938 și 1939, după care a rămas neutră în până în august 1945, când s-a alăturat efortului aliat,
invadând Manchukuo în cadrul Operațiunii Furtună de August.

Statele Axei care au sprijinit Japonia au fost statele marionetă Manchukuo și cel condus de Wang
Jingwei (care controla regiunile de coastă ale Chinei). Tailanda s-a alăturat Axei după ce a fost
constrânsă să facă un asemenea pas, iar armata sa a participat în Camapania din Burma. Japonia a
înrolat mulți soldați din coloniile sale Coreea și Formosa (Taiwanul din zilele noastre). Germania Nazistă
și Italia Fascistă au sprijinit acțiunile japoneze prin intervenția forțelor lor navale, care au fost însă de
mică amploare.

Între 1942 și 1945, au existat patru teatre principale de conflict în cadrul Războiului din Pacific, și
anume:

China,

Oceanul Pacific central,

Asia de sud-est și

Asia de sud-vest.

Istoricii militari americani consideră că au existat numai două teatre de operațiuni:

Teatrul de operațiuni Pacific (PTO) și

Teatrul de operațiuni China-India-Burma (CBI).

Această împărțire nu ține seama de faptul că acestor teatre de luptă nu le corespundeau comenduiri
operaționale distincte. În cadrul Teatrului de operațiuni Pacific, controlul forțelor lor era împărțit între
Comenduirile Regiunilor Oceanului Pacific și Comenduirea Pacificului de sud-vest.[1]
În 1945, pentru o scurtă perioadă mai înainte de capitularea Japoniei, Uniunea Sovietică și aliații ei
mongoli au atacat forțele japoneze din Manciuria, în nord-vestul Chinei.

Contextul general

Rădăcinile conflictului pot fi găsite în secolul al XIX-lea, când haosul politic din China a fost exploatat
imediat de o Japonie aflată în plin proces de modernizare și expansiune. În timpul ultimelor decenii ale
secolului al XIX-lea și primii ani ai celui de-al XX-a, Japonia a intervenit și în cele din urmă a anexat
Coreea și și-a extins influența economică și politică în China, în mod special în Manciuria. Această
expansiune niponă a fost favorizată de faptul că în China puterea politică era fragmentată între diferiți
dictatori militari locali, iar guvernul central avea doar un control parțial asupra țării.

Totuși, situația a început să se schimbe în deceniul al treilea, China a început să se întărească și s-a
dovedit tot mai dornică să reziste presiunilor japoneze. În 1927, generalisimul Chiang Kai-shek și
Armata Națională Revoluționară a Kuomintangului (KMT) au organizat Expediția nordestică. Chiang a
reușit să învingă dictatorii militari din sudul și centrul țării și a început procesul de supunere a seniorilor
războiului din nordul Chinei. Temându-se că dictatorul militar din Manciuria, Zhang Xueliang, era pe
punctul de a se supune guvernului central chinez, japonezii au regizat Incidentul Mukden din 1931 și
au ocupat Manciuria, proclamând înființarea unui nou stat , Manchukuo, un stat marionetă nipon. În
fruntea acestui stat a fost pus fostul împărat al Chinei, Henry Pu Yi.

Obiectivele japoneze în China vizau menținerea aprovizionării cu materii prime, în condiția menținerii
în regiune a unor regimuri locale care să nu acționeze împotriva intereselor nipone. Deși acțiunile
japoneze nu păreau cu nimic diferite de cele ale altor puteri coloniale care acționaseră în regiune în
secolul al XIX-lea, de prin 1930, sub influența celor 14 puncte wilsoniene, folosirea forței militare în
sprijinul colonialismului nu mai era considerată de comunitatea internațională o comportare potrivită.

Intervenția japoneză din Manciuria a fost aspru criticată în comunitatea internațională și a dus la
retragerea Japoniei din Liga Națiunilor. În deceniul al patrulea, conflictul dintre China și Japonia a ajuns
într-un punct mort, Chiang fiind mult mai interesat de elilminarea forțelor comuniștilor chinezi, pe care
le considera un pericol mult mai important decât cel reprezentat de japonezi.

Deși la început au cooperat în cadrul Expediției nordice, în perioada 1930-1934, Kuomintangul și

comuniștii au intrat într-un conflict deschis.[2] Japonezii au exploatat luptele interne din China pentru
a face noi incursiuni precum debarcarea de la Shanghai din 1932.[3]

Între timp, în Japonia, asasinatele făptuite de o serie de organizații secrete și efectele Marii crize
economice au dus treptat la pierderea controlului civililor asupra guvernului în favoarea militarilor. În
plus, înaltele comandamente militare nu aveau decât un control limitat asupra armatelor terestre, care
acționau de cele mai multe ori în propriul lor interes, de multe ori în contradicție cu interesele generale
ale națiunii. Pentru justificarea expansiunii, niponii foloseau ca justificare panasianismul. Esența
acestei politici a fost sintetizate cel mai bine de "doctrina Amo" din 1934, (după numele lui Eiji Amo,
șeful departamentului de informații al Ministerului de Externe al Japoniei). Cunoscută și ca "Doctrina
Monroe a Asiei", aceasta anunța intenția Japoniei de adoptare în relația cu puterile europene a unei
politici a "mâinilor libere" în China, negând astfel politica porților deschise. Noua doctrină afirma că
Japonia este singurul lider regional în asigurarea securității în Asia de est, arogându-și inclusiv sarcina
combaterii comunismului. De faot, motivele economice erau principalii factori care au dus la invadarea
Chinei. În timpul Marii Crize Economice, exporturile nipone către Europa și America au scăzut în mod
dramatic, iar Japonia a găsit soluția dominării Chinei din punct de vedere politic și economic pentru
asigurarea unei piețe stabile. În perioada care a dus la războiul pe scară largă din 1937, japonezii au
folosit limitat forța în conflicte locale pentru a obliga China să renunțe la politica protecționistă și să
interzică activitățile sau boicoturile antijaponeze, acolo unde apăreau aceste.

Al doilea război chino-japonez

Articol principal: Al doilea război chino-japonez.

În 1936, Chiang a fost răpit de Zhang Xueliang. Ca o condiție a eliberării sale, Chiang a acceptat să
formeze un front unit cu forțele comuniste pentru lupta împotriva japonezilor. La scurtă vreme după
aceasta, pe 7 iulie 1937, a izbucnit Incidentul de la podul Marco Polo, care a oferit pretextul pentru
declansarea oficială a războiului între Republica China și Imperiul Japonez. Deși naționaliștii și
comuniștii aveau să coopereze în mai multe campanii militare împotriva Japoniei și au căutat să creeze
un front național unit împotriva invadatorilor, Mao Zedong a refuzat să se subordoneze direct
Kuomintangului, obiectivul pe termen lung al comuniștilor rămânând revoluția socială. În 1939, armata
comunistă era compusă din aproximativ 500.000 de oameni, total independente de structurile de
comandă ale KMT.[4]

În 1939, forțele japoneze au încercat să invadeze Orientul Îndepărtat Sovietic atacând din Manciuria.
Atacul lor a fost stopat în timpul luptelor de la Halhin Gol de o forță mixtă sovieto-mongolă condusă
de Gheorghi Jukov. Această victorie sovieto-mongolă a oprit expansiunea niponă spre nord, iar Japonia
și URSS au păstrat o pace fragilă până în 1945.

De-a lungul deceniului al patrulea, Japonia a reușit să piardă simpatia opiniei publice din țările
occidentale, în special din Statele Unite și Regatul Unit. După așa-numitul incident Panay, opinia
publică americană a devenit clar antijaponeză.

Pe la 1941, conflictul intrase într-un punct mort. Japonezii ocupaseră cea mai mare parte a nordului și
centrului Chinei, Kuomintang se retrăsese spre interiorul țării și stabilise o capitală temporară la
Chungking, iar comuniștii controlau zona din Shaanxi. În plus, trebuie spus că japonezii controlau cu
anumite limite zonele mai sus-amintite. Niponii controlau căile ferate și pricipalele orașe, dar nu aveau
o prezență semnificativă în vastele zonel rurale chinezești. Orice ofensivă împotriva forțelor regulate
chineze, care se retrăgeau și se regrupau, era îngreunată de terenul muntos din sud-vestul țării, în
vreme ce forțelor comuniste organizaseră un război de guerilă generalizat și activități de sabotaj în
centrul și estul țării, în spatele liniilor nipone.

Japonezii au sprijinit mai multe guverne marionetă, unul dintre cele mai cunoscute fiind cel condus de
Wang Jingwei. Comportamentul brutal al forțelor de ocupație și prea puținele responsabilități lăsate
guvernelor locale, au făcut ca acestea din urmă să nu reprezinte în ochii populației alternative viabile
la guvernul lui Chiang. Japonezii nu erau dispuși să negocieze direct cu Chiang și încercau să creeze
fracturi în frontul unit chinez.