TEMA.

Activitatea investitionala a intreprinderii

1. Rolul şi clasificarea investiţiilor
Investiţiile sunt totalitatea de cheltuieli care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital şi
obţinerea unui profit. În raport cu modul de folosire a bunurilor de capital investiţiile se împart în:
 investiţii de înlocuire destinate înlocuirii bunurilor de capital scoase din funcţie ca urmare a
uzurii lor fizice avînd ca sursă de finanţare amortizarea;
 investiţii pentru dezvoltare sau nete sunt destinate sporirii volumului capitalului, adică
formării capitalului a cărui sursă de finanţare este venitul.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete formează investiţii brute de capital ce contribuie
la formarea brută a capitalului tehnic. Investiţiile brute se compun din bunuri de capital şi investiţii
în stocuri. Multitudinea formelor şi tipurilor de investiţii efectuate de întreprindere impune o
clasificare a investiţiilor:
Din punct de vedere a proprietarului:
 private
 publice
Din punct de vedere a apartinenţei regionale:
 interne, care se efectuează în cadrul graniţelor naţionale a unei ţări
 externe, care se efectuează în alte sau de alte ţări
Din punct de vedere al plasării capitalului
 reale, ce caracterizează investirea capitalului în reproducerea mijloacelor fixe şi în creşterea
stocurilor de mărfuri şi materiale
 financiare, care caracterizează investirea capitalului în instrumente financiare
După caracterul participării în procesul investiţional:
 directe, ce presupun participarea investitorului în alegerea obiectului de investire
 indirecte, ce presupun efectuarea investiţiilor de către intermediari
După perioada de investire:
 pe Termen Lung
 pe Termen scurt
După nivelul riscului investiţional
 fără risc , adică investirea în aşa obiecte unde lipseşte riscul real de pierdere a capitalului
investit sau a venitului aşteptat;

1
 cu risc minim , caracterizează investirea capitalului în obiecte unde riscul este cel mai mic faţă
de riscul pe piaţa investiţională;
 cu risc mediu , unde nivelul riscului investirii corespunde nivelului riscului mediu de pe piaţa
investiţională;
 cu risc înalt , unde nivelul riscului investirii este mai mare decît nivelul riscului de investire pe
piaţa investiţională;
 speculative , care caracterizează investirea capitalului în cele mai riscante proiecte sau
instrumente de investire în urma cărora se aşteaptă cel mai înalt nivel al venitului investiţional;
Procedura de alegere a investiţiei presupune evaluarea şi compararea rentabilităţii proiectelor
precum şi greutăţile în obţinerea surselor de finanţare. Sub aspect financiar investiţiile provoacă
mari cheltuieli iniţiale care trebuie să fie urmate de intrări de fonduri, de fluxuri financiare de
recuperare prevăzute a avea loc pentru întreaga perioadă de viaţă economică.

2. Selectarea variantei optime de investiţii

Selectarea proiectului de investiţii presupune studierea proiectelor sub aspect comercial, financiar,
tehnic, fiscal şi de personal. În urma studiului efectuat şi evaluării principalelor caracteristici este
posibilă utilizarea criteriilor financiare pentru adoptarea deciziei de investire. Pot fi selectate 3
criterii financiare de aprobare a variantei optime a investiţiei şi anume:
 criteriul rentabilităţii
 criteriul lichidităţii
 criteriul riscului
Criteriul rentabilităţii - în economia de piaţă mai importantă este problema selectării celui mai bun
proiect de investiţii utilizîndu-se cît mai favorabil fondurile disponibile. Acest criteriu este cel mai
important pentru adoptarea proiectelor. În acest context rata rentabilităţii trebuie să fie mai mare
decît costurile surselor de finanţare proprii sau împrumutate.
Valoarea actualizată netă - reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de
cheltuieli şi venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se calculează.

unde:
I0 - costul iniţial al proiectului de investire
CFi - profituri anuale actualizate prevăzute a se realiza în viitor
VR - valoarea reziduală
r - rata actuareală a dobînzii
2
n - numărul de ani

Factorul actuareal cu care se ponderează fiecare venit actual se dă în tabelele

financiare. El este totdeauna mai mic ca 1 şi descreşte treptat pe măsura ce creşte timpul de
exploatare (durata de viaţă economică) a proiectului care aduce venituri.
Profitul actualizat poate fi: pozitiv, negativ, zero.
În cazul în care profitul actualizat este pozitiv atunci rentabilitatea proiectului este mai mare decît
rata actualizată a dobânzii utilizate, adică decît costul capitalului şi-n acest caz proiectul este
acceptabil. În cazul în care profitul actualizat este negativ atunci rata rentabilităţii proiectului
finanţat este mai mică decît costul capitalului şi-n acest caz nu este acceptabil.
Cînd el este egal cu zero, atunci suma veniturilor actualizate permite recuperarea capitalurilor
investite şi remuneraţia acestuia la nivelul dobînzii ce s-ar fi obţinut dacă capitalul ar fi fost plasat la
o bancă pentru o perioadă de timp = cu o durată de viaţă economică a proiectului. În acest caz avem
de afacere cu limita acceptabilă minimală a proiectului de investiţii. În cazul în care raportăm
fluxurile financiare pozitive şi cele negative vom obţine indicele de profitabilitate care se calculă:
Ip = VAN / Io
Folosind acest indice investiţia poate fi acceptată cînd valoarea raportului menţionat este mai mare
de 0 şi arată un randament favorabil pe unitatea monetară.
Rata internă de rentabilitate (RIR) - aceată metodă se mai numeşte metoda încercărilor şi erorilor,
deoarece presupune determinarea mai multor indicatori ai VAN pînă se găseşte unul poziti şi unul
negativ, astfel încît să se respecte regula de bază: distanţa maximă între rmin şi rmax nu trebuie să
fie mai mare de 5 puncte procentuale.

unde:
rmin - rata de actualizare pentru care VAN este pozitiv;
rmax - rata de actualizare pentru care VAN este negativ.
Un alt indicator de reevaluare a rentabilităţii proiectelor investiţionale prin metoda financiară este:
Valoarea actualizată netă - reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de
cheltuieli şi venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se calculează.
Criteriul lichidităţii. Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma în
bani activele de care dispune. Criteriul lichidităţii de selectare a proiectelor de investire urmăreşte ca
investiţia să recupereze cît mai repede posibil, adică investitorul să intre în posesia capitalului
avansat şi a rentabilităţii scontate într-un termen cît mai scurt pentru a-l putea folosi pentru iniţierea
altor proiecte. De regulă, lichiditatea se stabileşte în nr. de ani de recuperare a capitalului avansat,
raportînd valoarea iniţială a proiectului la suma fluxurilor financiare anuale pozitive sau de intrare
generate de exploatarea proiectului. Dacă fluxurile financiar pozitive anuale sunt inegale, atunci se
3
procedează la însumarea an cu an a fluxurilor pînă se ajunge la valoarea iniţială sau se apropie foarte
mult de ea, fără a o depăşi şi rezultă nr. de ani întregi de recuperare.
Criteriul riscului . Orice investiţie comportă un risc pentru investitor. Cu cît riscul este mai mare,
cu atât creşte pretenţia remuneraţiei capitalului investit. De obicei riscul de investire poate fi: -
economic - financiar
Riscul economic este riscul de nerealizare la scadenţele prevăzute fluxurile pozitive aşteptate.
Investiţia nu generează încasările scontate, iar debitorii nu rambursează către creanţieri sau
rambursează mai tîrziu şi-n cuantumul mai redus. Ca metodă de protecţie asupra acestui risc s-ar
putea lua în considerare aplicarea unei cote de risc care să majoreze rentabilitatea aşteptată.
Riscul financiar se poate defini ca fiind indisolubil legat de lichiditatea investiţiei, adică de
capacitatea de a transforma în bani activele într-un termen cît mai scurt şi fără pierderi din valoarea
capitalului investit. Riscul financiar se poate prezenta în costuri de oportunitate în măsura în care
orice investitor se poate afla în faţa unei eventualităţi în care valoarea investiţiei să scadă ca urmare
a ivirii altoroportunităţi sau în valoarea de piaţă cînd gradul de risc care este ridicat cu cît piaţa
secundară este mai slabă.
Riscul financiar este strîns legat de durata de viaţă a proiectului de investire, în sensul că aducătorul
de fonduri îşi imobilizează capital pentru o perioadă de timp determinată. În cazul creditorilor, dacă
rata dobînzii nu este indexată, riscul financiar este cu atît mai mare cu cît scadenţele sunt mai
îndepărtate, deoarece în acest interval ea îşi pierde anumite oportunităţi. Cu cît durata investiţiei este
mai lungă, cu atît mai sensibile sunt fluxurile pozitive viitoare.
3. Sursele de finanţare a investiţiilor
Asigurarea la timp a resurselor pentru acoperirea financiară a investiţiei este o necesitate de prim
ordin şi un obiectiv al finanţelor întreprinderii. Investitorii nu trebuie să dispună neapărat încă la
început de întreaga sumă ce urmează să acopere cheltuielile investiţiei, dimpotrivă este oportun ca
resursele financiare să se formeze paralel şi corelat cu procesul efectuării cheltuielilor. Aceasta
reprezintă o folosire eficientă a resurselor. Orice întîrziere a formării resurselor poate conduce la
întreruperea realizării investiţiei, la prelungirea termenului de dare în folosinţă la pierderi efective,
concretizate în imobilizări de capital prin investiţii începute şi neterminate.
Pentru finanţarea investiţiilor la nivelul societăţilor comerciale cu capital de stat şi a regiilor
autonome participă următoarele surse:
fondul de amortizar e - care este menit înlocuirii activelor imobilizate a obiectivelor de investiţii.
Mărimea lui se stabileşte anual prin planul de amortizare şi se utilizează exclusiv pentru constituirea
fondurilor destinate investiţiilor.
profitul - rolul profitului în finanţarea investiţiilor decurge din ponderea lui ridicată în
ansamblul resurselor de finanţare şi din faptul că folosirea profitului acţionează ca o pîrghie pe
linia cointeresării întreprinderilor şi stimulării răspunderilor.
alte surse ce cuprind:

4
 sumele obţinute din lichidarea activelor imobilizate
 din vînzările active
 din valorificarea unor materiale ce rezultă din pregătirea terenului pentru construcţii, din săparea
fundaţiilor, din lichidarea construcţiilor provizorii de pe şantier.
mobilizarea resurselor interne - reprezintă o sursă pentru finanţarea investiţiei nu se poate
concretiza într-un cont la bancă.
creditele bancare - care pot fi: pe TS, TM, TL
Pentru finanţarea sectorului privat se utilizează următoarele resurse prin 2 căi de finanţare:
 finanţarea prin fonduri proprii:
 autofinanţarea
 creşteri de capital
finanţarea prin angajamente la termen:
 împrumuturi obligatare surselor de finanţare
 împrumuturi de la instituţii specializate
 credite bancare pe TM ş.a

4. Riscuri investitionale
Pentru un manager financiar riscul este posibilitatea unui sfîrşit nefavorabil sau neatingerea
scopurilor puse în faţă parţial sau total. Uneori proiectul pare a fi foarte efectiv, însă poate fi atât de
riscant încât efectuarea lui duce la un risc bine determinat. Din aceste motive este necesar de
calculat toate criteriile de investiţie optimă. În cazul cînd variantele sunt limitate şi proiectul este
foarte complicat şi voluminos e necesar de efectuat aprecierea riscului pe trepte.
Aprecierea riscului pe trepte constă în faptul că se apreciază riscul la fiecare treaptă, iar apoi se
calculează cel total. Fiecare proiect de investiţii evidenţiază aşa trepte:
1. de pregătire, ce cuprinde îndeplinirea complexului de lucrări necesare pentru realizarea
proiectului;
2. de montare, ce include montarea clădirilor, instalaţiilor, utilajelor;
3. de funcţionare, cînd este pus în funcţiune utilajul şi se primeşte profit.
Apoi toate aceste rezultate se însumează şi se verifică de 2 ori, la momentul creării proiectului şi
după depistarea lor în limite de risc.

5
 5. Proiectul investițional
Proiectul investiţional reprezintă un program de măsuri pentru proiectarea investiţiilor care asigură
recuperabilitatea acestora în termenele stabilite. Proiectul include în primul rând, totalitatea
documentelor necesare pentru argumentarea oportunităţii investiţiilor, însoţirea lor tehnică,
obţinerea autorizaţiilor respective aşa ca: proiectul tehnic, devizul general, planul-business,
repartizarea sectorului de pământ, coordonările tehnologice, antiincendiare etc; în al doilea rând –
contractele de finanţare şi realizare a proiectului şi în al treilea rând – totalitatea măsurilor pentru
crearea, reutilarea tehnică, reconstrucţia, extinderea noilor capacităţi de producţie, elaborarea şi
însuşirea noilor produse, tehnologii.

Clasificarea proiectelor de investire se poate face în funcţie de mai multe criterii. In general,
clasificarea la care recurg firmele cuprinde următoarele categorii de proiecte investiționale:
 de înlocuire: menţinerea afacerii. Această categorie include cheltuielile cu înlocuirea unui
echipament învechit sau defect, utilizat la producerea unor produse profitabile. Aceste proiecte
sânt necesare în cazul în care firma îşi continuă afacerile curente.
 de înlocuire: reducerea costului. Această categorie se referă la cheltuielile cu înlocuirea unui
echipament încă utilizabil, dar învechit. Scopul acestor cheltuieli este de a reduce costurile cu salariile,
materialele sau alte elemente de cost, cum ar fi electricitatea. Aceste decizii necesită analize detaliate
pentru a susţine necesitatea acestor cheltuieli.
 de dezvoltare (extindere) a produselor sau pieţelor. Aici se includ cheltuielile pentru creşterea
volumului şi gamei produselor sau extinderea debuşeelor. Aceste decizii sânt mai complexe,
deoarece ele necesită o consideraţie explicită a cererii viitoare a produselor firmei de către piaţă,
ceea ce implică luarea deciziei finale în această privinţă la un nivel înalt în cadrul firmei.
 de dezvoltare prin introducerea unor noi produse sau cucerirea de noi pieţe. Aici se includ
cheltuielile necesare producerii unui nou produs sau cucerirea de noi pieţe. Aceste proiecte
includ decizii strategice care pot schimba fundamental natura afacerii şi ele necesită, în mod
normal, cheltuieli importante pe o perioadă lungă de timp. Ca urmare, este necesară o analiză
foarte detaliată, iar decizia finală este luată de consiliul de administraţie (Comitetul de direcţie).
 proiecte de protecţie a mediului. Cheltuielile aferente sânt cunoscute şi sub denumirea de
investiţii obligatorii sau proiecte non-profit.
 alte investiţii care nu sânt incluse în categoriile precedente.
Clasificarea dată poate fi sintetizată, totuşi, în trei categorii largi ale proiectelor de investiţie:
- de expansiune, care sânt cele destinate să îmbunătăţească capacitatea firmei de a produce şi vinde
produsele sale (decizia de a adăuga o nouă linie tehnologică, construirea unei noi uzine etc.);
- de înlocuire a echipamentelor uzate;
- de reglare care nu furnizează în mod direct beneficii cash firmei, dar ajută ca activitatea acesteia să
poată continua (în mod special cele legate de mediul înconjurător).
Orice lucrare de investiţii se materializează într-un obiectiv de investiţii care în final
participă la realizarea procesului de producţie sub formă de capital fix.

Scopul oricărei lucrări de investiţii este prin urmare, de a obţine substanţa materială pe care
se desfăşoară viitoarea activitate prevăzută, având după caz, caracter productiv sau neproductiv. De

6
aceea toate acţiunile premergătoare punerii în funcţiune a unui obiectiv de investiţii trebuie să fie
subordonate mecanismului de a produce mărfuri de către acest capital fix.

Deci, scopul final al creşterii eficienţei economice a producţiei de mărfuri şi servicii constă
în aceea că trebuie avut în vedere nu de la data punerii în funcţiune a capitalului fix, ci încă de la
aşezarea primei „cărămizi” a obiectivului de investiţii şi încă mai înainte de la conceperea şi
proiectarea sa.

Totalitatea activităţilor şi operaţiilor întreprinse în vederea înfăptuirii lucrărilor necesare

realizării şi punerii în funcţiune-exploatare a unor obiective economice, sociale, îmbinând resurse
materiale, financiare şi de muncă, precum şi de timp, prin intervenţia diferitor factori constituie
procesul investiţional.

Procesul investiţional este prezentat în două faze:

1. Pregătirea procesului investiţional cuprinde toate măsurile ce vizează trecerea în fapt a ideii
de investiţie;
2. Implementarea procesului investiţional.