Marxismul și Neomarxismul

Hegemonia Culturala

Gabriela Robeci
Istoria și Teoria Artei
Master, Anul II

Marxismul este o filosofie ce se bazează pe noțiunea de instrumentalizare a unei puteri sociale. Teoria
instrumentalizării puterii1 pornește de la capitaliștii deținători ai mijloacelor de producție de profit, ce
sunt în măsură să formuleze legi publice, reprezentative pentru interesele lor de clasă pe termen lung. Prin
intermediul instituțiilor de stat puterea capitalistă își securizează sau implementează interesele și își
manifestă în continuare hegemonia. O această bază teoretică este abordată de Karl Marx, Friedrich Engels
sau de Antonio Gramsci.

Karl Marx este un filosof elvețian ce a trăit în secolul XIX, care în majoritatea timpului și-a dezvoltat
teoriile cu privire la economia capitalistă la Londra, alături de Friedrich Engels. Marx descrie economia
societății umane utilizând termenul de „despotism al capitalului”2, prin care se înțelege faptul că un grup
de indivizi deține monopolul puterii, respectiv al capitalului, care este clădit pe baza forței de muncă a
proletariatului. Deși există o relație de reciprocitate sau de interdependență între capitaliști și muncitori,
totuși există și o alienare, una între muncitor și produsele muncii sale și o alta mai accentuată, între
muncitor și propria sa ființă, ce devine până la urmă un bun de consum 3 , asemenea unei mărfi. Din
perspectiva organizării societății, mijloacele de producere generează relațiile sociale în care oamenii intră,
iar de-a lungul istoriei, Marx identifică diferite ere de mijloace de producție, schimbându-se pe măsură ce
tehnologia evoluează. Conform acestuia, există o structură de bază a societății, sau o substructură, ce
constă în sistemul economic de stat și o suprastructură alcătuită din cultura și politica de stat4. Incoerențele
dintre cele două niveluri sociale, generează un tumult al societății.

1
Clyde W. Barrow, Critical Theories of the State, Marxist, Neo-Marxist, Post-Marxist, The University of Wisconsin Press,
1993, p. 13.
2
Karl Marx, Friederich Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, 1966, p. 440.
3
Cristian Nae, Moduri de a percepe, Editura Polirom, 2005, p. 28.
4
Karl Marx, Friederich Engels, op. cit., p. 347.

1
Marx dezbate noțiunea ideologiei, încadrând și arta în acest rând, în manuscrisul Ideologia Germană, scris
în colaborare cu Engels sau în Introducere în critica politicii culturale. Astfel, ideologia este considerată
„producția de idei, concepte și conștiință”5. Acesta adaugă faptul că suprastructura unei civilizații este cea
care dictează ideologia, creând o poziție de hegemonie. Ideologia face parte din suprastructură și poate
distorsiona realitatea socială, generând idei iluzorii. Clasa proletariatului este captată de iluzie și nu poate
diferenția conceptul creat de cel real, rezultatul fiind pasivitatea și indiferența față de adevăr. Arta este un
exemplu de „instrumentalizare a cunoașterii”6 și de perpetuare a ideologiei transmisă de clasa capitalistă.
De asemenea, Marx și Engels abordează noțiuni de clasă muncitoare și de artă atunci când critică The Ego
and his Own a lui Max Stirner7. Marx vorbește despre contextul social ca fiind factorul edificator pentru
artiștii ce generează opere de artă. Cu atât mai mult, atelierele artiștilor, ucenicii, astfel, munca de grup a
muncitorilor este mijlocul producției artei, fiecare mare artist cum ar fi Raphael sau Leonardo având
nevoie de acest grup pentru a produce opere culturale. Arta este înscrisă așadar unui sistem de producție
și unui sistem de utilitate economică, prin intermediul unui proletariat de intelectuali.

Antonio Gramsci este un filosof italian marxist, ce a trăit între secolele XIX și XX, dar și un lider politic
al Partidului Comunist Italian, întemnițat în perioada fascismului lui Benito Mussolini. În închisoare scrie
Caietele din închisoare, unde tratează probleme politice ale secolului XX, societate, religie sau cultură.
Teoria hegemoniei culturale este în special remarcabilă, descriind modul în care statul și clasa capitalistă
dominatoare, respectiv burghezia, folosesc instituțiile culturale pentru a-și menține controlul asupra clasei
dominate8. Lupta politică dispare și este înlocuită de ideologie, aceasta fiind modul prin care se instaurează
și păstrează supremația culturală, într-un mod pașnic, ce apelează la consimțământul tacit al clasei
dominate, ce preia normele culturale și pe care și le însușește ca fiind de la sine înțelese. Educația este
unul din exemplele oferite de Gramsci pentru menținerea hegemoniei culturale. Criza educațională este
identificată de acesta ca o consecință a unei crize mai ample, culturale, sociale și politice, în care munca
și producția sunt plasate pe primul loc, astfel încât școlile vocaționale, ce servesc un scop imediat, se
extind, supra-specializând studenții în anumit domeniu. Școlile formative, ce au drept scop stimularea
gândirii critice și a culturii generale rămân limitate unor indivizi burghezi ce nu trebuie să își facă griji

5
Karl Marx, Frederik Engels, The German Ideology, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/german-
ideology/ch01a.htm#p28, accesat: 20.01.2018.
6
Cristian Nae, op. cit., p. 29.
7
Mikhail Lifshitz, The Philosphy of Art of Karl Marx, Pluto Press Limited, London, 1973, pp. 113-114.
8
Antonio Gramsci, Selections From The Prison Notebooks, Transcribed by ElecBook, London 1999, from Lawrence &
Wishart, London, 1971.

2
pentru câștigarea existenței. Educația vocațională este eficientă pentru producție și pentru generarea de
capital, însă indivizii rămân goliți de o identitate proprie, lipsindu-le înțelegerea culturii în care trăiesc.

Neomarxismul este o filosofie ce descrie societatea umană din perspectiva unei abordări structuraliste9.
Teoria ilustrează criza ca fiind parte a unei societăți capitaliste, datorată unor cicluri în care perioadele de
boom economic sunt urmate de stagnare sau decădere financiară, stârnind proteste sau conflicte între forța
de muncă și forța capitalistă. Structuraliștii dezbat societatea capitalistă din perspectiva modului de a
menține controlul puterii prin diferite mijloace, pe fondul acestor crize și conflicte constante.

Louis Pierre Althusser este un filosof marxist francez, angajat și politic, făcând parte din Partidul
Comunist Francez. Deși este identificat drept un structuralist, de multe ori are o viziune contrară altor
teoreticieni structuraliști. Între însemnările sale, Althusser dezbate probleme precum personalitatea de cult
sau ideologia. Puterea de stat este considerată la fel de importantă ca economia pentru o societate, fiind
necesară menținerea sa fie într-un mod direct, prin aparatul de stat opresiv, fie indirect prin intermediul
ideologiei manifestate prin educație, religie, cultură sau media. Althusser consideră că proprietatea
indivizilor de a fi conștienți și responsabili de propriile acțiuni nu sunt native, ci trebuie dobândite prin
intermediul unor practici sociale. Fără inocularea unor astfel de idei, indivizii ar fi lipsiți de valori, dorințe
sau preferințe10.

Georg Lukács este un filosof marxist evreu și membru al Partidului Comunist Maghiar, care a teoretizat
leninismul. La rândul său Lenin s-a inspirat din ideile sale într-o anumită măsură. În 1919, pentru o scurtă
perioadă, se inaugurează Republica Sovietă Maghiară, iar Lukács va fi o figură importantă în cadrul
acestei manifestări politice. Însă, după numai 133 de zile puterea politică s-a disipat, iar Georg a fost
nevoit să se refugieze în Viena, unde începe să își redacteze teoriile, grupate ulterior în lucrarea Istoria și
conștiința de clasă. Una dintre noțiunile abordate este aceea de fetișism al mărfurilor 11 . Apelând la
exemplele conferite de Karl Marx, Georg evidențiează cum capacitatea umană de înțelegere le conferă
obiectelor o anumită valoare, nu neapărat corespunzătoare cu una intrinsecă, astfel fetișizând obiectele.
Bunurile produse sunt considerate mijloace de a produce capital, astfel încât ele la rândul lor sunt un
capital simbolic, fiind ridicate de societate la un anumit grad de importanță. Însă, înțelegerea acestei valori

9
Clyde W. Borrow, op. cit., p. 51.
10
Louis Althusser, Essays in Self-Criticism, Humanities Press, 1976, pp. 34-40.
11
Georg Lukács, Hystory and Class Consciousness, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1971, pp. 13-30.

3
create și atașate obiectelor de către societate este un mod prin care indivizii pot înțelege măsura în care
obiectele sunt fetișizate în societate capitalistă. În aceeași ordine de idei, și arta poate fi percepută ca o
marfă, un produs cultural care poate să fie aducător de capital, așadar la rândul ei poate fi fetișizată.

Georg Lukács a participat la o întrunire a Școlii de la Frankfurt, însă nu s-a înscris propriu-zis la institut,
rămânând doar un afiliat tangențial.

Reprezentanții Școlii de la Frankfurt însumează ideile neomarxiste cu privire la societate, muncă sau cu
privire la hegemonia instituită și păstrată de grupul de capitaliști. Școala de la Frankfurt a fost o mișcare
de gândire filosofică promovată inițial în cadrul Institutului de cercetare social (Institut für
Sozialforschung12), ca parte a Universității Goethe din Frankfurt, în perioada interbelică și închis atunci
când naziștii ajung la putere. Curentul de gândire se continuă în Statele Unite ale Americii, ca parte a
Universității Colombia din New York. Reprezentanții acestei școli sunt critici atât în privința sistemelor
politice capitaliste, cât și a celor sovietice, încercând să abordeze filosofia socială dintr-o perspectivă
plasată în afara mișcărilor politice. Între reprezentanții săi ar fi demni de amintit Max Horkheimer sau
Theodor Adorno. Walter Benjamin este asociat ulterior institutului și curentului teoretic.

Theodor Adorno este un sociolog și un filosof german, ce dezvoltă teorii cu privire la istoria naturală,
socialism, autoritarism, antisemitism sau propagandă. În cartea sa, Dialectica negativă, acesta introduce
câteva noțiuni despre incapacitatea subiectului uman de a vederea realitatea curentă, datorită nevoilor sale
incorecte (wrong needs) și amăgite (disappointed needs) satisfăcute de societatea de consum13. Filosoful
fiind și un pasionat de muzică și compozitor, își exemplifică teoriile și prin exemple de muzică, vorbind
de un spirit popular al culturii14 ce este un tip de artă pentru societate, generată de sistemul capitalist, dar
care adoarme conștiința critică a indivizilor.

Walter Benjamin este un filosof și critic evreu din Germania, asociat al Școlii de la Frankfurt. Acesta scrie
despre societatea secolului XX și despre modul în care umanitatea se raportează la cultură prin intermediul
tehnologiei sau mass mediei. Pornind de la noțiunile lui Marx de producție și dezvoltare a producției,
Benjamin discută despre dezvoltarea tendințelor în artă. Deși tehnologia aduce îmbunătățiri, în cazul artei

12
Claudio Corradetti, The Frankfurt School and Critical Theory, Internet Encyclopedia of Philosophy, Oct. 21st, 2001.
13
Theodor Adorno, Negative Dialectics, Taylor & Francis e-Library, 2004, pp. 72-98.
14
Ibidem.

4
este exemplificată și latura negativă a avansului, ce neutralizează creativitatea, geniul sau misterul.
Discutând despre capacitatea istorică a artei de a fi reprodusă, Benjamin vorbește despre învățăcelul ce
copiază pentru a învăța, maestrul ce reproduce pentru a-și distribui lucrările și individul ce reproduce din
simplul motiv de a obține profit. Însă, atunci când vine vorba despre grafică sau fotografie reproducerea
eliberează mâna artistului de necesitatea producției și stimulează doar vizualul printr-un instantaneu.
Avantajul fotografiei sau filmului este acela de a putea vedea detaliile unei opere, imposibil de observat
cu ochiul liber sau acela de a face lucrarea accesibilă în diferite locații, fără a muta sau deteriora originalul.
Însă, dezavantajul este lipsa unei existențe unice15, a autenticului, astfel devalorizând ceea ce este în timp
și loc prezent. Lipsa originalului poate fi simțită și în cadrul unui peisaj, dar în cazul artei subiectul este
cu mult mai sensibil, de fapt existând o absență a aurei lucrării. Această aură reprezintă totalitatea
calităților însumate de-a lungul timpului istoric de o lucrare de artă, ce generează anumite trăiri și un
anumit atașament emoțional, ce nu pot fi replicate la rândul lor prin intermediul tehnologiei.

Guy Debord este un filosof și producător de film francez, membru al grupării lettriste, create de Isidore
Isou, și fondator al Internaționalei Situaționiste în 1957. În colecția sa de teorii publicată sub titlul de
Societatea spectacolului, Debord vorbește despre consumerismul spectacolului, fetișizarea culturii și
despre dominarea puterii prin intermediul unor comodități. Limbajul spectacolului este identificat drept
apelând la semne ale producției dominante, fiind de fapt o specializare istorică a puterii de a menține
controlul și de a asigura ierarhizarea socială. Spectacolul este „autoportretul puterii”16. Dorința umană este
asemuită cu aceea de a avea, sintetizată prin obținerea unui prestigiu imediat, dar iluzoriu, a visa la ceva
devenind „visul urât al societății moderne încătușate”. O societate care doarme și se bazează pe iluzie și
pe amăgire este modul în care este descrisă societatea iubitoare de spectacol, similar cum iluzia religioasă
i-a atras pe oameni în trecut. Un alt termen dezbătut este acela de separație în cadrul societății, fiecare
individ fiind alienat de restul, împărțindu-se pe clase sociale. Diviziunea prin spectacol este asemănată cu
alienarea prin muncă, într-un final atât spectacolul, cât și munca fiind factori economici ce nu au alt scop
decât acela de a genera capital. Marfa este cea care domină societatea de consum, afundând spectatorul

15
Walter Benjamin, The Work of Art in the Age of Its Technological Reproductibility and Other Writings on Media, The
Belknap Press of Harvard University Press, Massachusetts, 2008, p. 3.
16
Guy Debord, Societatea Spectacolului, Editions Gallimard, Paris, 1992, p. 21.

5
într-o lume fictivă a falsului și a falselor valori, totul ducând la nevoia de a consuma o marfă totală, mereu
recreată în mod dispersat și cerută de consumatorul prins în acest cerc al dorinței unei iluzii.

Prin teoriile lor, atât filosofii marxiști, cât și neomarxiști semnalează problematicile unei societăți actuale,
în care hegemonia economică coincide cu cea culturală. Percepția calității vieții sociale este manipulată
prin ideologie, imagologie, reproduceri, spectacolul, marfă și fetișizare a mărfii sau a muncii. Critica la
adresa societății capitaliste este cât se poate de actuală, iar din perspectiva producției și receptării artei,
lipsa aurei marchează înțelegerea greșită a valorilor și a necesităților umane.

6
 Bibliografie

Adorno, Theodor, Negative Dialectics, Taylor & Francis e-Library, 2004.

Althusser, Louis, Essays in Self-Criticism, Humanities Press, 1976.

Barrow, Clyde W., Critical Theories of the State, Marxist, Neo-Marxist, Post-Marxist, The University of
Wisconsin Press, 1993.

Benjamin, Walter, The Work of Art in the Age of Its Technological Reproductibility and Other Writings
on Media, The Belknap Press of Harvard University Press, Massachusetts, 2008.

Corradetti, Claudio, The Frankfurt School and Critical Theory, Internet Encyclopedia of Philosophy,
Oct. 21st, 2001.

Debord, Guy, Societatea Spectacolului, Editions Gallimard, Paris, 1992.

Gramsci, Antonio, Selections From The Prison Notebooks, Transcribed by ElecBook, London 1999,
from Lawrence & Wishart, London, 1971.

Lifshitz, Mikhail, The Philosphy of Art of Karl Marx, Pluto Press Limited, London, 1973.

Lukács, Georg, Hystory and Class Consciousness, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1971.

Marx, Karl, Engels, Friederich, Opere, vol. 23, Editura Politică, 1966.

Nae, Cristian, Moduri de a percepe, Editura Polirom, 2005.

Web-ografie

Marx, Karl, Engels, Frederik, The German Ideology,

https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/german-ideology/ch01a.htm#p28, accesat:
20.01.2018.