You are on page 1of 5

Adevărul murdar: o zi din

viaţa ta de corporatist

Oct 27, 2015

Soarele încă doarme. Învelit în noapte, îşi permite luxul de a sta cu ochii închişi
12-14 ore. El nu. Perna moale parcă îl trage înapoi şi atât de tare ar vrea să se lase
absorbit de pat şi plapumă, dar nu poate. Este atât de cald şi primitor acolo, dar trebuie să
se ridice. Se pune pe marginea patului şi zăboveşte niţel cu ochii încă închişi. Pleoapele
refuză să se deschidă. Bâjbâie cu vârful piciorului drept covorul în căutarea papucilor
care stau parcaţi, liniştiţi lângă şifonier. Cu mintea amorţită de somn merge să se spele pe
faţă. Apa rece de octombrie târziu îi intră în toţi porii. Aruncă un ochi în oglindă. Cu faţa
aia nu îşi permite să aibă o zi frumoasă! Aşa că o spală. Şi dinţii la fel.

Pune un polonic de cafea să fie sigur că îşi dă un restart puternic la inimă. Când n-
are parte de dragoste sau şef prin preajmă, ceva trebuie să-i facă inima să tresară. Are o
cană cât o galeată, iar când bea din ea se simte ca armăsarul lui Făt-Frumos ce se adapă
într-un izvor fierbinte.

1
După o primă gură de “hot java”, trage din ţigara proaspăt aprinsă, apoi dă cu
palma şi şterge aburul dimineţii de pe fereastră. Pare destul de frig. Simte un fior cum îi
trece prin tot corpul când vede deja oameni mai matinali decât el care se pierd fizic şi
mental în viermuiala cotidiană. Îi e scârbă, câteodată, dar trebuie să facă şi el lucrul asta!
Mai trage de nenorocita aia de cafea încă un pic doar pentru a amâna inevitabilul.

Se echipează de corporaţie. Pantaloni de stofă, negri, o cămaşă albă, calcată de cu


seara, o cravată uşor colorată si o geacă de toamnă. La ora 8 iese pe uşă. În pas vioi şi
înţepat de frig prin stofa pantalonilor îşi mai aprinde o ţigară până să ajungă la staţia
metrou. E o plăcere vinovată pe care şi-a asumat-o, din teribilism, în urmă cu 10-12 ani,
când încă era în liceu. A ajuns la metrou mai repede decât anticipase. Dar tot în întâziere
este. (Disperarea din ochii fumătorului care se apropie de intrarea metroului când mai are
jumătate de ţigară nefumată îmi face dimineţile mai frumoase). Se pregăteşte să dea
“Fatalitate” ţigării. Dă afară tot aerul din plămâni, îşi ţugoaie buzele până face un
duckface deloc bărbătesc, bulbucă ochii şi trage din ţigară. Parcă auzi tutunul cum zbiară
a orgasm când se pierde in jar. Sub talpa tare a pantofilor proaspăt lăcuiţi de dimineaţă,
chiştocul îşi dă ultimul damf de tutun tratat.

Ajunge la timp cât să urce în recent venitul vierme subteran de metal. A făcut ceva
efort, dar nu destul cât să îşi păteze la subsoară camaşa albă. Îşi deschide geaca şi de sub
ea iese vesel “badge-ul” (Nu legitimaţia de serviciu şi nici cardul de acces – badge-ul –
pentru că în capul lui este un şerif stelar de corporaţie). După mândria cu care afişează
actul, probabil este la primul sau al doilea job din cariera lui şi simte nevoia să
împărtăşească acest inevitabil fapt. Păcat că nu ştie că de fapt, mai nimeni din metrou nu
este interesat de multinaţionala la care lucrează sau funcţia pe care o are şi asta pentru că
toţi sunt prinşi cu ochii în telefoane. Facebook, Twitter, statusuri, ştiri, poze, muzică,
distracţii, bancuri, sms-uri matinale cu “iubi” sau, si mai frumoasa artă, aproape uitată,
cititul. Cititul unei cărti cu mirosul de tuş încă adânc imprimat în foi şi în poveste.

Ca mulţi alţii stă cu ochii încă umflaţi de nesomn, atârnând de o bară de susţinere
şi asteaptă să vină infama staţie. La Unirii trebuie să schimbe. Aici viaţa lui bate filmul
şi-l face pe el un protagonist involuntar. Înghesuiala de pe coridorul de transfer il face să
se simtă ca-n “The Walking Dead”. În fiecare zi între Unirii 1 şi Unirii 2, dimineata şi
seara in reluare! Mersul ala încet, în pas sincron, merită acompaniat, cu bunavoinţa
Metrorex, de o melodie din repertoriul puşcariaşilor care erau trimişi la spart piatră, în
timp ce aveau legate de picioare nişte ghiulele uriaşe. Când ia prima gură de aer după ce
iese din tunelul de transfer o şi pierde subit pentru că puzeria de oameni cu care trebuie să
concureze pentru un loc în metrou e copleşitoare.
2
Din nou, cu bunăvoinţa, Metrorex, metroul de Pipera, pare un tren de Auschwitz
în care te urci de bună voie în fiecare dimineată cu gândul că “Arbeit macht frei”
(scuzaţi-mi comparaţia, nu vreau să aibă vreo tentă antisemită!).

Iese la una din cele trei staţii populare corporatismului (Aviatorilor, Aurel Vlaicu
sau Pipera) şi se îndreptă în pas de marş împins de obligaţie spre job. Azi are de predat
rapoarte, de făcut prezentări, strategii, de răspuns clienţilor, de trimis mailuri şi altele.
Este atât de îngândurat că fruntea-i încruntată a făcut de câţiva colăcei de piele sub
bretonul aranjat “new style”. A intrat atât de “pe fast-forward” printre uşile culisante ale
corporaţiei că a înghesuit badge-ul chiar peste salutul pe care trebuia să-l scoată din
buzunar.

Cerberul corporaţiei, paznicul pe care nu-l ştim decât în poziţia şezut, pe care
atârnă o salopetă numită cu generozitate uniformă de serviciu stă băgat în ea. E un bătrân
cu faţa brazdată de timp şi ploi care câteodată tânjeşte după un “bună dimineaţa” de la
tinerii prea grăbiţi să îşi pună la picioare lanţurile corporaţiei pentru un minimum de 8
ore.

8.50. A ajuns bine! Este înainte de 9, ora la care îşi începe activitatea. Deschide
calculatorul cu gândul la o ţigară pe care nu poate să o savureze decât pe la un 11.00-
12.00, se salută refractar cu colegii şi se pierde într-un semi-anonimat. La 10.00 are
“meeting”, iar seful lui face o descriere a activităţilor fiecăruia din “team-ul” lui. Îi este
frică pentru că nu ştie cum o sa iasă. De ceva vreme are mai multe atribuţii fiind aproape
final de an.

Cea mai nenorocită întrebare pe care o are şeful lui de fiecare dată este “Ce este de
făcut?”. Nimeni nu spune nimic pentru că orice reacţie a angajatului poate stârni o
furtună de furie din partea “team leaderului” care ia totul personal. Este genul de om care
nu acceptă nici o sugestie deşi o cere. Poate este deschis la aşa ceva dacă ar coincide
măcar puţin cu ideile lui puţine şi fixe. A ajuns team leader nu pentru că ar avea
competenţele necesare, ci pentru că sistemul meritocratic nu funcţionează deloc. El este
acolo pentru că este cel mai vechi din departament, şi prin cel mai vechi, se înţelege
undeva la vreo 3 ani. Nu a rezistat datorită ideilor geniale pe care le varsă necontenit în
sedinţe, ci pentru că în faţa şefilor lui este un “yesman” mai cocoşat decât un culegător de
orez în plin sezon de recoltare. Vina pentru eşecuri nu este niciodată a lui, ci a
subalternilor pe care pune biciul “dar degeaba, că nu vor domnule să înţeleagă!”.

3
Este colegul toxic care îşi însuşeşte succesele echipei mergând pe principiul că “în
război doar generalii sunt ţinuţi minte”. Aerul lui superior este dat de funcţie şi iar ego-ul
este hrănit numai dacă reuşeşte să înjosească pe cineva prin cuvinte bine plasate, menite
să rănească acolo unde doare mai tare. În general dacă nu este vreun el cu un ranjet de
hienă gata să se hrănească din cadavrul eşecului tău, este o doamnă cu atitudine de
casieră a administraţiei financiare, care deşi arată bolşevic încă mai visează să fie dusă,
pe furiş, într-un weekend, la munte, de către directorul de marketing sau CFO.

A trecut şi meetingul. Toţi au ieşit mai şifonaţi decât cămaşa ţinută în pantaloni de
personajul nostru. Medusa şi-a luat porţia de suflete pe săptămâna. Singura legatură
adevărată pe care colegii o au între ei este ura faţă de şef. Din păcate, aceasta nu se
materializează prin ceva concret, decât printr-o bârfă frustrată ieşită între două fumuri de
ţigară, înainte de pauza de masă. Toţi fac o analiză şi o comparaţie a celui care a ieşit cel
mai prost din şedinţă apoi merg spre cantina companiei. Aia care are preţuri de parcă toţi
salariaţii ar fi din “middle management”. Astăzi, el are prea mulţi nervi să se mai uite la
bani, aşa că pune la bătaie un bon :). Se simte generos cu el insuşi. Vrea să stea la masă şi
să îşi continue defularea de sentimente adverse la adresa lui “El jeffe”. Când vorbeşti de
rău pe cineva, mai ales şi dacă faci front comun, parcă nici ciorba cantinei, aia chioară ca
de armată, parcă nu mai pare aşa insipidă. Şi dacă încă mai pare, o reglează din oţet şi din
pâine. (Cum ziceam, omul se simte generos, azi şi-a luat două chifle).

Orele 13.00. S-a dus şi pauza de masă. Inboxul parcă l-a pândit pe angajat să plece
să manânce şi atunci s-a umplut. Toată lumea vrea lucrurile făcute “ieri”. Atât de repede!
Şi ca să fie productiv la capacitatea cerută omul ar trebui să fie caracatiţă cu trei
calculatoare în faţă. Apar din nou colăceii pe frunte, îşi trage scaunul sub el, palma
dreaptă o duce de-a lungul sternului şi îşi aranjează cravata. Se pune pe treabă. Căştile în
urechi, şi intră în trasa muncitorească. Gândul îi mai este abătut de câte un sunet scos
timid de Facebook sau de intranetul firmei. Degetele îi alunecă pe tastatură ore întregi că
a şi uitat de ţigară şi de ridicat de pe scaun. După vreo trei ore se trezeşte ţeapăn şi, forţat
se ridică pentru că natura îşi cere tributul. Trecut de orele 16.00, merge spre toaletă, când
dă nas în nas cu şeful său. Închis în “castelul lui de fildeş” nu l-a văzut pe angajat că în
ultimele ore nici măcar nu s-a ridicat de pe scaun. Dar l-a prins acum şi i se pare că trage
mâţa de coadă aşa că nu ratează ocazia să arunce replica “Numai la plecat îţi este gândul!
Vezi că ţi-am mai trimis trei mailuri, aştept răspuns la ele până la sfârşitul zilei!”. Şi nu
sunt cine ştie ce cerinţe pentru ultima lui oră de serviciu: “Eradicarea foametei de pe
planetă, demonstrarea ca există viaţă inteligentă într-o galaxie la un milion de ani lumină
depărtare şi dacă se poate să-i facă rost şefului lui direct, de câteva contacte: adresele
moştenitorilor celor care au murit în al Doilea Război Mondial”.

4
Sunt genul de cerinţe cu atitudini afişate care fac din atei, credincioşi extremişti cu
sete de sânge. Şi aşa se face, că în loc de orele 17.00, angajatul pleacă în cel mai fericit
caz la 18.00, în timp util cât să prindă următorul val de corporatişti care se întorc de pe
plantaţie. Atitudinea la metrou este uşor schimbată. Mai multe persoane vesele, bisericuţe
de oameni care discută despre ce a mai făcut X, cum s-a comportat Y şi, în cazuri mai
fericite, unde îşi petrec Rev-ul, pentru că nu mai sunt decât două luni până atunci.

Mâine se apasă pe “repet”, prezentul se trăieşte inconştient, în timp ce peste “ieri”


au trecut câţiva ani.

http://thestrategy.ro/2015/10/27/adevarul-murdar-o-zi-din-viata-ta-de-
corporatist/#prettyPhoto

You might also like