Ineleţ – satul unde se ajunge cu

scara
Cocoţat în vârf de munte, într-un peisaj în care ai senzaţia că eşti aproape de
cer, există un cătun uitat de lume. La propriu. Singura legătură cu civilizaţia este o
scară veche de mai bine de 40 de ani, pe care se urcă sau se coboară doar în caz de
nevoie urgentă. Preotul sau poştaşul sunt ca nişte „turişti” pe care sătenii îi văd mai
rar decât îl văd pe Dumnezeu. La Ineleţ viaţa se desfăşoară cu totul diferit, timpul are
răbdare cu oamenii, iar criza financiară sau grijile sunt cuvinte ce nu au existat
vreodată în vocabularul limbii lor.
Ecaterina Pop

Preotul vine de patru ori pe an

Ineleţ este cătunul, poate, cel mai interesant din frumoasa şi incredibila Românie. Se aflăpe
Valea Cernei, iar din punct de vedere administrativ aparţine de comuna Cornereva, din
judeţul Caraş-Severin. Oraşele „apropiate” sunt Băile Herculane şi Baia de Aramă, însă aici
nu se poate vorbi de împărţiri administrative, căci oamenii de aici aparţin doar bunului
Dumnezeu, în grija căruia i-a lăsat soarta.

În satul Ineleţ, preotul îşi bifează prezenţa ca într-un catalog, de patru ori pe an, la
marile sărbători şi doar când e vorba de o înmormântare, iar poştaşul vine mai des, o dată
pe lună. Pe aceeaşi scară, şubredă şi veche de mai bine de patru decenii, înfiptă în calcarele
Munţilor Cernei.
Ca să ajungi la Ineleţ, fie că vrei, fie că nu, trebuie să urci scara care te duce spre o
altă dimensiune. Nici măcar până la scară nu este uşor de ajuns. Trebuie traversată o
punte fragilă, după care începe urcuşul.

1
 Scara măsoara cam o sută de metri de trepte din lemn care sunt lipite de peretele
abrubt al muntelui. Ea este formată din patru segmente de scară, care urmăresc în detaliu
forma peretelui calcaros, care nu este, evident, drept. Fiecare dintre segment măsoară 20 de
metri lungime, iar partea cea mai grea este ultimul segment de scară, deoarece se duce într-
un unghi de aproape 90 de grade. Ca să priveşti în jos, nici nu se poate vorbi.
Scara este laitmotivul micului sătuc, singura punte de legătură cu civilizaţia, pe
ea sătenii urcă şi coboară când au nevoie de ceva din „lumea de dincolo”, însă acest lucru
se întâmplă destul de rar. Chiar şi aşa, nu oricine se încumetă să facă acest lucru, căci orice
pas greşit poate aduce moartea.

Puţinii oameni care trăiesc în cătunul din vârful muntelui, undeva la 47 de suflete, sunt
obişnuiţi să îşi producă ei înşişi tot ce au nevoie. Cresc păsări, vaci şi porci, au culturi de
legume şi tot ce trebuie de-ale gurii, iar banii aici nu au valoarea pe care le-o dăm noi.
Oamenii sunt mult prea săraci în bani, încât pentru ei bucata aia de hârtie nu face legea şi nu
le strică zâmbetul de pe chipuri.

2
 Ineleţ este locul în care oamenii au fost nevoiţi să se gospodărească singuri. Trăiesc
întru cu totul o altă lume. Energia electrică încă nu a reuşit să urce scara de la
Ineleţ.Aşadar mâna aceasta de oameni se poate desfăta doar de lumina zilei, iar la lăsatul
serii folosesc lampa cu gaz. „Încălţările” care se poartă la Ineleţ sunt opincile, care îi ajută
pe săteni şi pe noroi şi pe zăpadă.

La Ineleţ, însă, fericirea se citeşte pe chipurile sătenilor, aici nu se poate vorbi de

întristare, griji sau suspine, căci secretul care zace aici este că ei sunt aproape de
Dumnezeu.