CURSUL 5

Propoziţia subordonată predicativă (PR)

1. Definiţie: În linii mari, definiţiile date PR, stabilesc că:

a) din punct de vedere structural, PR reprezintă dezvoltarea propoziţională a unui nume

predicativ;

b) din punct de vedere semantic, PR completează sensul unui verb copulativ insuficient
semantic din propoziţia regentă;

b) din punct de vedere sintactic, PR îndeplineşte în frază funcţia de nume predicativ asociat
verbului copulativ din regentă în ceea ce se recunoaşte a fi un predicat nominal complex.

Vezi, în acest sens:

- GLR2, vol. II: 371: „Propoziţia predicativă îndeplineşte funcţiunea de nume predicativ al unei
propoziţii regente. Ea joacă rol de nume predicativ al unui verb copulativ care aparţine
propoziţiei regente.”

- T. Hristea (coord.), 1984: 317: „... ceea ce ne-am obişnuit să numim propoziţie predicativă nu
corespunde, de fapt, unui predicat, ci aşa-numitului nume predicativ..., component de bază al
acelui tip de predicat pe care îl numim nominal.”

- Al. Metea, 2008: 184: „ [Rolul în frază]: PR corespunde unui nume predicativ, îndeplinind
această funcţie pe lângă un verb copulativ din propoziţia regentă.”

- C. Dimitriu, 2002: 1325 - insistă asupra caracterului de subfuncţie al numelui predicativ

corespondent: „... PR este un corespondent/ echivalent PRIN EXCELENŢĂ semantic ÎN
FRAZĂ AL SUBFUNCŢIEI de nume predicativ din propoziţie.”

Exemple: „Când nu mai iubeşti, poate să apară şi această repulsie, această greaţă pentru un om
care nu-ţi mai place, dar asta nu înseamnă că a existat totdeauna.” (M. Preda, Cel mai iubit
dintre pământeni)

„Dar geamul e spălat... şi putem privi în voie afară, deşi, ha, ha, ha, interesul nostru ar fi fost să
privim chiar geamul, murdăria, uleiurile, fumul depuse pe el!” (N. Breban, Don Juan)
„N-a ajuns să înţeleagă că lucrurile au mai multe nuanţe sau vrea să justifice prin educaţie
prostia făcută?” (A. Buzura, Orgolii)

„Această ultimă observaţie era tocmai ceea ce contesta Antistene.” (Gh. Schwartz, Cei o sută –
Anabasis)

Proba echivalenţei funcţionale dintre numele predicativ şi PR se poate face în două moduri:

a) prin expansiune sintactică:

George a devenit nesuferit.  George a devenit cum n-aş fi vrut să fie.

b) prin contragere sintactică:

Problema mea e să mă încadrez în timp.  Problema mea e încadrarea în timp.

T. Hristea (coord.), 1984: 313: „Pentru a ne da mai bine seama de echivalenţa care există între
numele predicativ şi propoziţia predicativă este suficient să recurgem la câteva exemple clare, în
care subordonata în discuţie să poată fi înlocuită printr-un nume predicativ adjectival,
substantival, infinitival etc., iar acesta din urmă să poată fi transformat într-o propoziţie
predicativă. Astfel, în loc de A rămas cum l-am cunoscut acum zece ani. putem spune pur şi
simplu A rămas neschimbat., înlocuind propoziţia introdusă prin cum cu adjectivul neschimbat,
care funcţionează ca nume predicativ. Tot aşa, în loc de S-a făcut ce a visat, se poate spune S-a
făcut doctor, iar în loc de A ajuns să fie primul în clasă, putem spune A ajuns premiant/ primul
în clasă.

Şi mai evidentă devine echivalenţa despre care vorbeam atunci când, pornind de la o propoziţie
cu predicat nominal, o transformăm pe aceasta într-o frază formată dintr-o regentă şi o
subordonată predicativă. Din punct de vedere semantic, propoziţia predicativă nu diferă prin
nimic de numele predicativ a cărui dezvoltare este. Să se compare, în acest sens, propoziţia
Intenţia lui era de a scrie un roman. şi fraza: Intenţia lui era să scrie un roman. comp. şi:
Fericirea înseamnă linişte sufletească. şi Fericirea înseamnă să fii liniştit sufleteşte.

Posibilitatea de a înlocui o întreagă propoziţie printr-o parte de vorbire care poate funcţiona ca
nume predicativ pe lângă acelaşi verb copulativ e o dovadă că propoziţia respectivă este
subordonată predicativă.”
Observaţie: Echivalenţa funcţională dintre structura infrapropoziţională şi interpropoziţională a
PN nu este dublată de o echivalenţă semantică. După cum se poate observa din exemplele date,
numele predicativ are un înţeles precis conturat, cu trimitere directă la un referent unic, pe când
PR are un înţeles mai vag, mai general, putând trimite la mai mulţi referenţi:

Cf. a devenit nesuferit  a devenit cum n-am vrut... (fricos, agitat, obraznic, infatuat, hoţ,
şmecher, afemeiat etc.)

2. Termenii regenţi ai PR

Termenii regenţi ai PR sunt verbele copulative care, de regulă, compun împreună cu aceasta un
predicat nominal complex, cu structura Vcop + PR.

„Singura dorinţă ce mai avea era să-şi serbeze nunta de argint.” (Urmuz, Pagini bizare)

„Doamna aceea o mângâia uneori pe frunte, îndepărtându-i şuviţele ude de pe obraz, un gest ce
ajunsese să-mi fie nesuferit.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Păi foarte bine, spuse Cici, asta înseamnă că prezentul, cel puţin în cazul meu, nu era un
obiect de utilitate strictă.” (N. Breban, Don Juan)

În situaţia în care verbele regente nu sunt predicate nominale insuficiente în regentă, ci ocupă alte poziţii
sintactice din cauza faptului că apar la moduri verbale nepersonale, din asocierea lor cu o PR rezultă alte
structuri analitice de actualizare a unei funcţii sintactice complexe.

„ – Înger palid... repetă clericul, părând că se gândeşte.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

- Verbe copulative din structura unor predicate nominale incomplete în regentă

(insuficiente semantic şi gramatical):
- a ) copule gramaticale (a fi, a însemna)

- a fi:
„Totuşi, Ismail reuşeşte să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare
plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori
cărămizii şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul...”
(Urmuz, Pagini bizare)

„Adevărul e că practic au prea multă putere, ar trebui, după părerea mea, subordonaţi total
forurilor de partid.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

- a însemna:

„Nu îl pierduse pe Tudor acolo, nu avea să-l găsească atunci. Dar asta nu însemna că nu îl va
găsi altă dată, altundeva.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„ – ... E adevărat că acest lucru azi nu se întâmplă, dar aceasta, pentru mine, nu înseamnă că
fenomenul, azi, este imposibil.” (N. Breban, Don Juan)

Atât verbul a fi, cât şi verbul a însemna se încadrează ca regenţi în două structuri tipice de
identificare a PR:

I. structura S + V. cop. + PR

Dorinţa mea este să am audienţă la cursuri.

Asta înseamnă că n-a plecat încă de acasă.

II. structura SB + PP (=V. cop.) + PR

Ceea ce mă intrigă e că legile statului nu se respectă.

Să fii tânăr nu înseamnă să fii şi fericit.

GLR3, vol. II: 278: „În ce priveşte copulativul, PR conjuncţională este selectată în mod curent de
regenţii copulativi a fi şi a însemna.”

Adăugăm la această constatare, un comportament similar al

b) copulelor lexico-gramaticale

- „de devenire” - a ajunge (cu sinonimele a deveni, a se face, a ieşi):

 „Astfel, Lazăr ajunsese să ştie foarte multe lucruri despre ea, să-şi facă o imagine a
sensibilităţii ei, care întreţinea tensiuni adesea aberante din cauze pe care el încerca să le
catalogheze.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Era mâhnit că aceşti morţi au ajuns să fie priviţi după modul cum au fost descrişi şi că nimeni
n-a protestat.” (Gh. Schwartz, Cei o sută – Anabasis)

Observaţie: A deveni, a ieşi, a se face, verbe sinonime cu a ajunge, funcţionează mai rar ca
regente ale PR, selectând PR relative (introduse prin pronume/ adjective pronominale relative):

#Ion a devenit/a ieşit/s-a făcut ce şi-a dorit.#

 „de menţinere a unei calităţi” - a rămâne:

„Numai corpul, materie de care ne împiedicăm, năuciţi, constant, care ştie să urle şi să vomite,
rămâne să dea piept cu viermii pământului.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„Eu evoluez ca să rămân ceea ce sunt, ca să supravieţuiesc, să rămân fix!” (N. Breban, Îngerul
de gips)

„Dar se stăpânea, vroia parcă şi ea cu orice preţ să rămână cum era, fără să facă niciun fel de
mişcare...” (M. Preda, Intrusul)

 „de aparenţă” - a părea:

„Ea râde bucuroasă că s-a găsit aşa repede un răspuns pâlpâirii de nelinişte care pare că încearcă
să se zămislească în sine-i.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

„... el a făcut-o total nefericită pe femeiuşca aceea pe care nimic nu părea s-o dezechilibreze!” (N.
Breban, Îngerul de gips)

„Şi pe lângă glasul ăsta mare se auzeau încă multe, care păreau că fierb şi nu se putea pricepe ce
spun.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

Verbe copulative la moduri nepersonale

Ca şi în cazul SB, aceste verbe copulative pot funcţiona printre regenţii PR, chiar şi atunci când se află
la moduri nepersonale:
o la gerunziu:

„Sâmbătă de cu seară locul se deşartă şi Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna
să numere banii...” (I. Slavici, Moara cu noroc)

„ – Adevărat. Dar ia să-mi spui: bat ramuri în geam noaptea asta?

– N-aud, răspunse clericul, părând că ascultă.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

o la infinitiv:

„... când fug de un surâs poate însemna că îl doresc...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

3. Elementele introductive ale PR

PR pot fi introduse prin:

a)conjuncţiile universale că, să, dacă, de (ca echivalent învechit al lui că/ să), ca... să:

„Şi pe lângă glasul ăsta mare se auzeau încă multe, care păreau că fierb şi nu se putea pricepe ce spun.”
(I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Pădurile păreau acum că nu mai ştiu ce glasuri să prindă şi le amestecau pe toate într-un răsunet
prelung, îndepărtat.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„De când eram o copilă de şaisprezece ani l-am iubit şi întotdeauna am închis ochii când mă
mângâia; iar acuma am ajuns să aud de la Domnia Sa asemenea vorbe.” (M. Sadoveanu, Fraţii
Jderi)

„Cuvintele preotului i se păreau nedrepte şi jicnitoare (sic!). Se gândi o clipă să-i trântească o
obrăznicie şi să sfârşească. Dar aceasta ar fi însemnat să rămână fără trăsură.” (L. Rebreanu,
Ion)

„ O femeie încă bocea şi părea să nu se mai termine litania ei veche.” (M. Preda, Moromeţii)

„El nu vedea oameni, ci probleme care trebuiau rezolvate. De pildă, acum problema lui era dacă rămâne
cu ei sau trebuie să se mute iar, cu tot calabalâcul, în locuinţa închiriată în urmă cu jumătate de an.”
(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„Problema e dacă hainele mele erau sau nu ude, ori m-am dezbrăcat şi le-am lăsat în barcă şi
după aia, când m-am salvat... m-am dus şi m-am îmbrăcat?” (M. Sorescu, Trei dinţi din faţă)

„Să mă afund acolo, în amănuntele acelea, singura şansă e ca detaliile să fie cât mai... cât mai
amănunţite, cât mai insignifiante!” (N. Breban, Îngerul de gips)

Observaţie: Folosirea conjuncţiei compuse ca să, în varianta nedisociată, pentru introducerea unei PR,
este greşită:

„Singurul lucru ce îi cereau în schimb era ca să fie şi ele primite, cel puţin o oră pe zi, în camera sa de
lucru...” (Urmuz, Pagini bizare)

Anumite verbe copulative insuficiente din propoziţia regentă admit atât combinaţia cu conjuncţia că, cât
şi cu conjuncţia să: a părea, a însemna, a fi:

- a părea că:

„Puiu mergea înainte, impunând ritmul său unui urcuş care părea că nu se mai termină.” (Mirela-Ioana
Borchin, Punctul interior)

„Faranga, încurcat şi jenat, se uita împrejur, în vreme ce procurorul, în uşă, părea că cercetează mereu
gratiile de la fereastră.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

- a părea să: „Plânsul său, înfundat şi monoton, părea să o vizeze pe Corina. Era un mod de a se
delimita de ea.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„ O femeie încă bocea şi părea să nu se mai termine litania ei veche.” (M. Preda, Moromeţii)

Observaţie: Ambele structuri a părea că/a părea să se regăsesc în construcţia regentă - SB,
corespunzând regentului şi, respectiv, elementului introductiv al propoziţiei SB, atunci când a
părea este folosit cu valoare impersonală:
Cf. „De departe părea că flăcările acestea albe, lungăreţe, zvelte au căzut ca o ploaie din cer şi
au rămas cu toatele suspendate în aer, la aceeaşi înălţime de la pământ.” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

„Părea că toţi oamenii aceştia iubitori de viaţă se cufundau într-o adâncă taină.” (I.
Agârbiceanu, Arhanghelii)

- a însemna că: „ – Am văzut şi eu că Elenuţa dansează bucuroasă cu tine. Însă, Doamne

sfinte, suspină soru-sa, asta nu însemna decât că tu eşti băiat frumos, lângă care se simte bine
orice fată!” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„... societarii de la Arhanghelii îi luau numaidecât sub scutul lor, ceea ce însemna că puteau să
mânânce şi să beie cât aveau poftă...” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

- a însemna să: „De fapt, nu vreau să mor deloc. Nu acum. Printre străini. Şi nu pentru că
o iubesc pe Maomba. Şi nu pentru că a o iubi pe Maomba înseamnă să te înrudeşti, aşa, de
departe, indirect, dar, totuşi, să te înrudeşti cu Dali. Să fii mai aproape de pictor.” (Simona
Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„ – A câştiga o diplomă şi, prin ea, o slujbă, încă nu însemnează să ai un cuib în care bărbatul şi
femeia să se simtă fericiţi, apăraţi de furtunile vieţii.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

- a fi că:

„Adevărul e că toată viaţa ascultase de ordinele cuiva. Ale soţiei, ale superiorilor şi aşa mai
departe.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„ – Asta nu face nimic, domnule Rodean, chestia principală e că ne-am petrecut bine.” (I.
Agârbiceanu, Arhanghelii)

- a fi să:

„ – Eu am un principiu: nu mă amestec în căsătoriile copiilor. Fiecare să doarmă cum îşi aşterne.

Treaba lor e să fie cu ochii în patru...” (L. Rebreanu, Ion)
„ – Cât despre Puiu, ce să mai zic? Obiectivul poliţiştilor era să nu le scape, să-l imobilizeze, să-l
ducă la Poliţie, nu să îţi dea ţie explicaţii sau să te consoleze pe tine.” (Mirela-Ioana Borchin,
Punctul interior)

În timp ce propoziţiile predicative introduse prin că, să, ca...să corespund unui nume predicativ
exprimat printr-un verb la infinitiv, predicativa introdusă prin dacă are drept corespondent un
nume predicativ exprimat printr-un pronume:

„Faranga, încurcat şi jenat, se uita împrejur, în vreme ce procurorul, în uşă, părea că cercetează
mereu gratiile de la fereastră.” (L. Rebreanu, Ciuleandra) [nume predicativ corespondent a
cerceta...]

„De pildă, acum problema lui era dacă rămâne cu ei...” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
[nume predicativ corespondent asta / aceasta]

După cum se observă din exemplele date, „inventarul de conective conjuncţionale este
asemănător cu al celorlalte propoziţii completive [necircumstanţiale] (vezi SB, CD,
Cprepoziţională). Conectorii tip sunt: că, să, dacă, ultimul, mai ales în varianta de interogaţie
totală transpusă în vorbirea indirectă [în calitate de conector al necircumstanţialelor dacă
introduce interogative indirecte].
Distincţia dintre că şi să este, şi în acest caz, de tip modal, marcând opoziţia asertiv – nonasertiv
(posibil) pentru subordonată; vezi:

Plăcerea mea este că mă întâlnesc zilnic cu prietenii. (asertiv) vs. Plăcerea mea este să mă
întâlnesc cu prietenii (posibil);

Bucuria [lui] este că te întâlneşte. (asertiv) vs. Bucuria [lui] este să te întâlnească (posibil).

Varianta ca... să este selectată, potrivit normei literare în vigoare, în condiţii de distribuţie
complementară cu să, mai precis în cazuri de tematizare în subordonată: Speranţa [noastră] este
nu numai ca noi să reuşim, ci ca mulţi să reuşească.”

b) pronume şi adjective pronominale relative: care, cine, ce, cât, câtă, câţi, câte, ceea ce:

„Eu rămân ce-am fost: romantic.” (M. Eminescu)

„Omul ca omul, nasul e ce e.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)
„Şi asta se simţea, era exact ce trebuia cuplului lor.” (N. Breban, Don Juan)

„Când, în sfârşit, ajunseseră la concluzia că e totuşi bine să rămânem câţi suntem, instructorul m-
a chemat în faţa lor şi, pe un ton neutru, sec, mi-a mai amintit ce sarcină importantă am.” (A.
Buzura, Vocile nopţii)

„Telefonul, mai ales în aceste momente, e pentru mine ceea ce e pentru atâţia antinevralgicul.”
(N. Breban, Îngerul de gips)

„Eu sunt ceea ce se cheamă flegmatic, tu, un colero-sangvin.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„... tocmai acele două ore zilnice, [petrecute] închis în laboratorul său, îl făcuseră să fie ceea ce
era astăzi...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Nu e pentru cine se pregăteşte, ci e pentru cine se nimereşte.”

- adverbele relative: cum, cât, unde, când

„Aşadar, iată, gândii, cum se produce o despărţire! În câteva clipe!, în care nu se rosteşte niciun
cuvânt. Da, nu poţi niciodată să-ţi imaginezi un astfel de eveniment: nu e cum crezi şi nu vine
când ţi se pare inevitabil!” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Tu eşti cum eşti, eu sunt cum sunt, să ne acceptăm diferenţele!” (T. Popovici, Străinul)

„ – Ia uite, iar se pregăteşte de ploaie, totul ar fi cum ar mai fi, dar ploile astea...” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„Norocu-i după cum şi-l face omul.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

„Atâta cer în ceruri şi totuşi nu-mi ajunge!

Chiar de-ar fi înc-o dată cât e şi n-ar fi cât

Mi-e-n stare-nchipuirea să v1rea, când îl străpunge.” (Radu Stanca)

4. Tipuri de propoziţii predicative

a. d.p.d.v. semantic (PR de calificare vs. PR de identificare):

(1) PR de calificare atribuie subiectului, prin intermediul verbului copulativ, o anumită calitate/
însuşire:

„Puiu mergea înainte, impunând ritmul său unui urcuş care părea că nu se mai termină.” (Mirela-
Ioana Borchin, Punctul interior) [urcuşul... părea interminabil]

„Ceea ce contează sunt oamenii, nu obiectele.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
[oamenii... sunt importanţi]

„Ana Maria părea să-l înţeleagă întotdeauna.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali) [Ana
Maria părea înţelegătoare]

(2) PR de identificare pune în relaţie de echivalenţă numele predicativ cu subiectul, prin

intermediul unui verbului copulativ:

„Singura dorinţă ce mai avea era să-şi serbeze nunta de argint.” (Urmuz, Pagini bizare)
[dorinţa...era sărbătorirea...]

„Ordinul e să cercetăm tot ce întâlnim în cale.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război) [ordinul... e de a cerceta...]

„Ambiţia lui e să nu-l iei în răspăr când sunt mai mulţi de faţă, înţelegi dumneata, ca să nu i se
ştirbească autoritatea.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica) [ambiţia... e de a nu fi luat în răspăr]

Teodor Hristea (coord.), 1984: 318: Observaţie: „Când nu este prea clar dacă propoziţia
predicativă califică sau identifică subiectul, e suficient să observăm că ea se referă într-un fel
oarecare la acesta din urmă şi că, singură sau împreună cu verbul copulativ, ne spune ceva despre
el. În alţi termeni, trebuie să putem stabili între presupusa propoziţie predicativă şi subiectul din
regentă acelaşi raport care există între un nume predicativ obişnuit şi subiectul la care acesta se
referă, adică, în ultimă analiză, un raport de caracterizare în sensul cel mai larg al cuvântului.”

b) după tipul de relaţionare (PR conjuncţionale vs. PR relative):

b. 1. PR conjuncţională

GLR3, vol. II, p. 277-278:

„Apariţia PR conjuncţionale ca termen al clasei de substituţie este condiţionată, pe de o parte, de
tipul de subiect, iar, pe de alta, de tipul de copulativ. În oricare apariţie a PR conjuncţionale, rolul
său este de identificare sau de echivalare a componentului subiect.

În ce priveşte subiectul, el trebuie să aparţină fie subclasei de nominale abstracte (a), fie unei
propoziţii subiective conjuncţionale sau unei anafore pronominale substituind-o pe aceasta (b)”:

a) v. „În clipa aceea sugestia ei era că poţi fi un timp naiv, sincer şi credul, dar că la un
moment dat îţi cad cojile de pe ochi şi vezi adevărul.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni)

„Nenorocirea e că în război îi seceră pe ăi buni şi pe ăi răi, aşa că sămânţa rămâne...” (M.

Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„... sfatul meu e să te angajezi strungar.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

b) v. „Dar ceea ce pot să fac în mod sigur e să-i sugerez Amăicăluţului să-ţi publice între
timp nişte articole sau studii filozofice.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Ceea ce-l făcea pe Iosif Rodean să meargă în fiecare zi la Arhanghelii era că piatra cea nouă
nu ţinea nicio săptămână tot aşa de bună cum se arătase la început.” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

„El îl înconjura şi fugea de bătrân, deşi acesta nici nu părea să-l mai vadă ori să-şi aducă aminte
de fostul tovarăş de la Arhanghelii.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„ – De-am trece mai degrabă peste asta, zise el c-o voce care părea că vine din adâncuri
depărtate.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

Ibidem: „Dacă subiectul abstract (a) este şi postverbal, atunci între baza verbală (păstrată în
forma numelui) şi selecţia conectorului conjuncţional se stabileşte o relaţie strânsă, de
dependenţă, manifestată prin păstrarea regimului conjuncţional al verbului de origine; vezi:
crede că................ credinţa este că;
speră să................ speranţa este să;
întreabă dacă, se gândeşte dacă............... întrebarea este dacă, gândul nostru este
dacă...”
Ibidem: „Un caz special de PR conjuncţională, diferit de construcţiile anterioare prin natura
neregizată a conectorului, îl constituie PR comparative introduse prin conectorii modalizanţi
contrafactivi ca şi cum, ca şi când, de parcă, conectori selectaţi în condiţiile de asumare de către
locutor... a neadevărului comparaţiei din subordonată, folosindu-se o comparaţie din planul ireal:

„A lăsa fiului tău o moştenire e ca şi cum l-ai ţine pe umeri, pe când alţii se căznesc să se suie.”
(N. Iorga, Cugetări)

„Eram ca şi când aş fi vrut să muşc un creion sau un deget tăiat.” (M. Cărtărescu, Orbitor)”

b. 2. PR relativă
- se prezintă în două variante: interogativă şi neinterogativă

GLR3: vol. II: 279:

„Relativa interogativă este condiţionată de natura substantivului cu funcţie de subiect, care
trebuie să aparţină clasei abstractelor postverbale sau postadjectivale, provenind de la verbe sau
adjective care admit introducerea discursului raportat:

Întrebările noastre sunt cine şi când va pleca./ ~ cui i se va da câştig de cauză.

Curiozitatea noastră este pentru cine s-a scos postul şi ce se va întâmpla la concurs.

În aceste construcţii, este acceptat întreg inventarul de conective cu rol relativ-interogativ, iar
forma relativului reflectă poziţia sintactică din subordonata predicativă.

Relativa neinterogativă ocupă, în structura regentei, poziţia NP şi exprimă aceleaşi valori

semantice cu adjectivele sau nominalele corespunzătoare:
- identificare (El va ajunge cine vrem noi să ajungă...; „Când se trezeşte în el revoltatul,
el va pretinde că eşti ceea ce a putut vedea el. – N. Iorga, Cugetări)
- categorizare (Nu e deprins a fi ce a ajuns.; Rămâi ce-ai fost şi nimic mai mult.);
- calificare/apreciere, care poate fi şi de tip comparativ („Viaţa nu e bună, nici rea, este
cum este.” – N. Iorga, Cugetări)”

c) după numărul subordonatelor predicative faţă de aceeaşi regentă (PR unice vs. PR
multiple):
- (1) unice:

„Ea râde bucuroasă că s-a găsit aşa repede un răspuns pâlpâirii de nelinişte care pare că încearcă
să se zămislească în sine-i.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
„Plânsul său, înfundat şi monoton, părea să o vizeze pe Corina. Era un mod de a se delimita de ea.”
(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- (2) multiple, corespunzătoare unui nume predicativ multiplu

- coordonate paratactic:

„... spaima o înlemnise şi forţarea ei extremă era să se sprijinească bine în picioare, să-şi ţie
echilibrul când atingea podelele.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Astfel, Lazăr ajunsese să ştie foarte multe lucruri despre ea, să-şi facă o imagine a sensibilităţii
ei, care întreţinea tensiuni adesea aberante din cauze pe care el încerca să le catalogheze.”
(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- coordonate prin joncţiune:

- copulativ:

„Singurul lucru ce îi cereau în schimb era ca să fie şi ele primite, cel puţin o oră pe zi, în camera sa de
lucru...” (Urmuz, Pagini bizare)

„Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să-ţi închidă Dumnezeu o uşă şi să-ţi deschidă o
fereastră.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- disjunctiv:

„El nu vedea oameni, ci probleme care trebuiau rezolvate. De pildă, acum problema lui era dacă rămâne
cu ei sau trebuie să se mute iar, cu tot calabalâcul, în locuinţa închiriată în urmă cu jumătate de an.”
Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

-adversativ:

„De fapt, nu vreau să mor deloc. Nu acum. Printre străini. Şi nu pentru că o iubesc pe Maomba.
Şi nu pentru că a o iubi pe Maomba înseamnă să te înrudeşti, aşa, de departe, indirect, dar,
totuşi, să te înrudeşti cu Dali.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali) etc.

d) d.p.d.v. pragmatic, reţine atenţia predicativa interogativă indirectă:

GLR2, vol. II: 272: „Propoziţiile predicative introduse prin pronume interogative, prin adverbe
interogative sau prin conjuncţia dacă, când depind de o regentă al cărei subiect este substantivul
întrebare sau altele apropiate ca sens (problemă, chestiune etc.) sunt interogative indirecte.”

T. Hristea (coord.), 1984: 319-320: „În cadrul subordonatei predicative (ca de altfel şi al celei
SB, AT, CD şi CI) există o categorie de propoziţii, pe care le numim interogative indirecte.
Caracteristica fundamentală a tuturor propoziţiilor de acest fel este că prin ele se formulează
întrebări care nu aşteaptă răspuns. [...] Întrebarea e dacă vom beneficia de sprijinul lui (unde
propoziţia introdusă de conjuncţia dacă este subordonată predicativă) etc. În afară de conjuncţia
amintită, interogativele indirecte de tip predicativ mai pot fi introduse prin pronumele relative-
interogative care, cine şi ce sau prin adverbele relative unde, când, cum şi cât: Problema e cum
vom ieşi din încurcătură; Chestiunea e cât ne costă această plăcere.; Întrebarea e cine îl va
însoţi şi ce va putea face pentru el etc. După cum se vede, asemenea celorlalte tipuri de
interogative indirecte, şi cele predicative depind numai de elemente regente care au sens de
informare sau de îndoială. [...] Fiind subordonate, propoziţiile de acest fel nu au şi nu pot avea o
intonaţie interogativă, aşa că marcarea lor, în scris, prin semnul întrebării este o greşeală.”

5. Modurile folosite în propoziţia predicativă

PR introduse prin conjuncţiile că şi dacă, prin pronume şi adjective pronominale relative, cât şi
cele introduse prin adverbe relative se construiesc cu predicate exprimate prin verbe la modurile:
← - indicativ:

„Suferinţa lor era că, în ciuda frumuseţii ei, fata nu se mărita.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni)

„Tată, îi spusei, cu o adâncă afecţiune, un om nu e doar ceea ce cred aţii despre el că este.” (M.
Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„... nu eşti ce crezi, un suflet de om cu aspiraţii spre ceea ce e sublim, ci un infam care zadarnic
vrea să scape de ceea ce e sublim, ci un infam care zadarnic vrea să scape de ceea ce e etern
infam şi scârbos.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„O! Cine-ar fi spus c-aşa e sfârşitul!

Credeam c-o să fie cumplit, dureros,
Când colo, sfidând la amurg răsăritul,
Fu cum nu se poate mai pur, mai frumos.” (Radu Stanca)
← - conjunctiv: #Dilema lui era dacă să se retragă cu bărbaţii sau să rămână cu femeile.#
←
← - condiţional-optativ:
„Privea doar în jos, era de parcă ochii ei ar fi fost numai gene.” (M. Cărtărescu, De ce iubim
femeile)

„ – Vrei să ştii cum mă văd acum? Mincinoasă, duplicitară, nu-mi vine să mă uit în oglindă. Sunt
exact cum n-aş fi vrut niciodată să fiu…” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„ – Ia uite, iar se pregăteşte de ploaie, totul ar fi cum ar mai fi, dar ploile astea...” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„Toate ar fi cum ar mai fi, dacă n-ar avea capul pe care-l are.” (Camil Petrescu, Patul lui
Procust)

←
← - prezumtiv:

#Astea or fi fost cum or fi fost, dar cine ştie cum o fi de acum încolo....#
←
PR introduse prin conjuncţiile să şi ca... să se construiesc cu predicate exprimate prin verbe la
modul conjunctiv:

„... intenţia mea, şi v-o spun fiindcă văd că aţi fost sincer cu mine, este să mă întorc, când se va
considera că e nevoie de mine, la universitate...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Şi pe urmă cine spune că a fi virtuos înseamnă să nu strângi în braţe o muiere şi să nu iei parte
la un chiolhan?” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Ideea din subtext era ca nu cumva omul fără timp liber organizat să facă vreo prostie, să agaţe
vreo fată pe stradă, să se îmbete sau să facă scandal.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni)

Observaţie: Din punctul de vedere al semanticii modale, nu există nicio diferenţă între valorile
modale dezvoltate în PR şi semnificaţiile aceloraşi moduri în propoziţiile independente.

6. Topica şi punctuaţia
PR, care este generată de predicativizarea numelui predicativ, urmează, ca şi acesta, verbului
copulativ împreună cu care formează un predicat nominal complex.

„Iar acum când eu nu mai sunt cum am fost, ochii mei, prin care văd lumea, sunt mai mult ca
oricând, cum n-au fost niciodată, numai ai mei, şi înapoia lor sunt eu, numai eu.” (Camil
Petrescu, Patul lui Procust)

„Scuza mea de atunci, continuă Nineta, era că tatăl lor, om bogat, îi va creşte mai bine decât
mine...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Eu evoluez ca să rămân ceea ce sunt, ca să supravieţuiesc, să rămân fix!” (N. Breban, Îngerul
de gips)

„... o altă forţă părea că împinge maşina pe un plan înclinat.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Telefonul, mai ales în aceste momente, e pentru mine ceea ce e pentru atâţia antinevralgicul.”
(N. Breban, Îngerul de gips)

Foarte rar şi atipic, pentru a se insista asupra conţinutului PR, aceasta poate apărea înaintea
regentei:

#Ce eşti tu am fost şi eu,

Ce sunt eu vei fi şi tu.#

#Ceea ce sunt azi părinţii vor ajunge mâine copiii lor.#

PR nu se desparte prin virgulă de regentă, nici măcar atunci când îi este antepusă, chiar dacă în
rostire se impune o pauză de respiraţie între PR şi propoziţia determinată de aceasta.
Singura situaţie în care poate apărea o virgulă între PR antepusă şi regentă este aceea în care PR
este reluată în regentă:

#Ce şi-a dorit ea, asta a ajuns.#

7. Observaţii
7.1. Atunci când substantivul cu care se combină în regentă verbul copulativ a fi este articulat
hotărât, enclitic, acesta are funcţia de subiect al propoziţiei regente. Prin urmare, verbul copulativ
îşi completează cu o PR poziţia de nume predicativ.
Însă, dacă substantivul care se combină cu verbul a fi în regentă este nearticulat sau articulat
nehotărât, proclitic, acesta ocupă poziţia de nume predicativ şi subordonata funcţionează ca SB
al propoziţiei regente:
- v. subordonate PR:
„Vocaţia mea este să fac dreptate celulelor, să le opresc dezvoltarea haotică.” (A. Buzura,
Orgolii)

„Datoria lui e să trăiască şi să triumfe. Nu viaţa, ci moartea înseamnă laşitate pentru omul care
are un ideal în lume.” (L. Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor)

„ – Toţi minţim: asta e! Toţi mistificăm realitatea. Pedeapsa cea mare e că nu mai crede nimeni
nici în el, în nimeni şi în nimic!” (Cezar Petrescu, Calea Victoriei)

Cf.

- v. subordonate SB:

„ – Eşti un băiat jucăuş, nu-ţi dai seama ce lucru mare e să ai încredere în cineva şi acel cineva
să fie conştient de acest lucru şi să lupte permanent să nu cadă mai prejos de încrederea
celuilalt.” (M. Preda, Intrusul)

„O particularitate a lui Cotadi este că, fără să vrea, devine de două ori mai lat şi cu totul străveziu...”
(Urmuz, Pagini bizare)

„O mirare a Niculinei a fost că oamenii pe care i-am adus erau doar moscali şi vagmiştri de cei
mici.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

7.2. Când în propoziţia regentă insuficientă figurează doar un verb copulativ (a fi sau a
însemna), golurile semantice pe care le presupune o asemenea situaţie sunt completate, la
stânga, de sensul furnizat de o SB, iar, la dreapta, de sensul propoziţiei PR:

„Ceea ce sporea mizeria era că spionajul de acum era riscant şi ridicol, de o îndrăzneală de
sugestionat, care nu mai poate raţiona.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„Ceea ce e caraghios e că dumneata îţi închipui că eu aş avea cine ştie ce planuri şi că chestia cu
boala mea nu-i decât un pretext.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Şi ceea ce e scârbos la aceste victime odată găsite e că nici nu sunt victime autentice, totul nu e
decât slugărnicie, teatru ieftin, care mă face mereu să pufnesc în râs!” (N. Breban, Îngerul de
gips)
„ – ... ce mă intrigă e că tu nu prea bei!” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Şi dacă cineva nu gândeşte, reluă el cu un ton alb care îmi impuse respect, înseamnă că nu
există?” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Să reduci libertatea la un zvâcnet ce şi-a pierdut conţinutul, la un spasm de idiot enorm, istoric,
înseamnă să deschizi cu o singură mână uşa ce dă spre apologia instinctualului, a rasei ca
doctrină, a elitismului.” (N. Breban, Don Juan)

Prin urmare, în cazul regentei insuficiente semantic şi sintactic, se creează o structură

sintactică formată din trei propoziţii, în care propoziţia principală realizează un raport de dublă
dominare: pe de o parte, faţă de SB cu care începe enunţul sintactic şi, pe de altă parte, faţă de
PR care urmează propoziţiei regente.

Propoziţia subordonată apozitivă (apoziţionala)

1. Definiţie
Apozitiva (apoziţionala) constituie varianta propoziţională a funcţiei sintactice de apoziţie.

- T. Hristea (coord.), 1984: 339: „Propoziţia apozitivă prezintă aceleaşi particularităţi ca şi

apoziţia.”

- Mihaela Secrieru, 1998: 100: „... apoziţia este o funcţie sintactică în sine şi pentru sine,
generată de un raport sintactic distinct – raportul apozitiv.”
- D. Irimia, 1997: 512: „Relaţia de apoziţie relativă generează o funcţie sintactică specifică:
apoziţia; prin această funcţie se actualizează planul semantic al termenului-bază (preluat de
pronumele relativ compus) pentru a fi transformat în punct de plecare pentru o altă dezvoltare
semantică:

A plecat foarte devreme, ceea ce nu înseamnă că nu a renunţat la bătălia pentru adevăr.

Atunci când se exprimă propoziţional, această funcţie sintactică generează un tip special de
propoziţie: propoziţia apozitivă:

Ibidem: 516:
„Funcţia sintactică generată de relaţia de apoziţie relativă, apoziţia, se realizează propoziţional:
propoziţia apozitivă în interiorul tuturor variantelor semantice..., care îşi estompează deosebirile
dintre ele:

„M-am priceput ori să tac, ori să vorbesc singur, ceea ce nu poate fi decât tot o formă de
tăcere.” (O. Paler, Viaţa ca o coridă)

„Să dăm cu var, adică să facem un brâu de var la toţi arborii oraşului.” (M. Preda, Cel mai iubit
dintre pământeni)

 GLR2: vol. II: 281:

 „Propoziţia atributivă care exprimă aceeaşi idee cu cuvântul, grupul de cuvinte sau
propoziţia la care se referă se numeşte propoziţie apozitivă.”

Observaţie: Caracterul relaţiei de apoziţie

GLR3, vol. II: 619: „Relaţia apozitivă este un tip special de relaţie, de echivalenţă discursivă,
care se constituie între două secvenţe lingvistice coreferenţiale – baza (pe prima poziţie) şi
apoziţia (pe cea de-a doua). [...]
Deşi au caracteristici comune, relaţia apozitivă se delimitează de relaţiile sintactice de
subordonare şi de coordonare. Între termenii construcţiei apozitive nu se dezvoltă ierarhia
sintactică, specifică relaţiei de dependenţă.[...]
Situate pe poziţii sintactice identice, apoziţia şi baza sa nu se asociază într-o singură unitate
funcţional-sintactică, specifică relaţiei de coordonare. [...] Distincţia dintre ele apare la nivel
referenţial: apoziţia şi baza sa indică acelaşi referent, în timp ce termenii coordonaţi vizează
referenţi diferiţi.
Caracterul suprimabil, mobil, sau relativa independenţă sintactică a termenilor în cadrul
enunţului sunt trăsături care apropie structurile apozitive de categoria construcţiilor incidente sau
detaşate, turnuri de frază cu trăsături semantice şi sintactice particulare.

Ibidem: 620: „Echivalenţa discursivă a celor două secvenţe lingvistice distincte se realizează prin
activarea unor posibilităţi semantice, virtual prezente în matricea termenului. Acelaşi referent
este introdus în enunţ din două sau mai multe perspective diferite:

„Am văzut eu într-un film cum unu rău a fost omorât, adică l-au împuşcat mafioţii prin
perină.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„ – Asta vreau şi eu! exclamă Emanuel cu emoţie, aproape patetic. Să mă duci la Constanţa.”
(M. Eliade, Ghicitor în pietre)

2. Reprezentarea propoziţională a apoziţiei

I.Diaconescu, 1989: 134: „Calitatea de apoziţie poate fi satisfăcută de toate unităţile sintactice
(parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie, frază), indiferent de trăsăturile gramaticale ale bazei.”

Ibidem: „Apoziţia, ca modalitate de manifestare a raportului de apoziţionare, operează, ca şi

coordonarea, la nivelul unităţilor sintactice..., ca un proces de expansiune poziţională, relevanţă
căpătând numai poziţia unităţii apoziţionate faţă de bază.”

Ibidem: 139: „Apoziţia poate fi exprimată printr-o unitate sintactică de tip propoziţie (principală
sau secundară), în funcţie de trăsăturile bazei sau de valoarea pe care o are în raport cu baza.”

GLR 3: vol. II: 622: „Apoziţia poate fi realizată şi ca propoziţie. Valoarea fundamentală a
propoziţiei apozitive este explicarea, precizarea bazei, cu care esre echivalentă. Propoziţia
apozitivă reprezintă un supliment de informaţie. Deşi nondependente sintactic de bază,
propoziţiile apozitive pot fi introduse în enunţ prin conectori specifici subordonatelor (pronume,
adverbe relative sau conjuncţii):

„Atâta voise: să-l vadă ea şi să ştie hotărât că n-a părăsit-o.” (L. Rebreanu, Ion)

„Auzi, tu, ce le trece prin cap. Că un băiat cinstit ca tine, un chelner de excepţie, ar fi în
stare să fure tablouri celebre.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Orbul îşi mărturisi numele, Zahei, ceea ce nu vrusese să spuie la nimeni.” (V. Voiculescu,
Zahei orbul)

Ibidem: „Aparent circumstanţiale, anumite propoziţii introduse prin adverbe relative, unde,
când, cum, se interpretează tot în termeni apozitivi, pe lângă o bază adverbială din regentă. Deşi
au nuanţe locative, modale sau temporale, sunt construcţii detaşate şi aduc informaţii
suplimentare care nu sunt necesare pentru identificarea referentului grupului precedent:

Ne-am întâlnit aici/ acolo, unde am stabilit.

Am procedat astfel/ aşa, cum am convenit.
Mă caută acum/ atunci, când are nevoie de ajutor.”

Ibidem: „Propoziţiile apozitive pot fi introduse şi direct, juxtapus, fără conectori:

Secretul aşadar, coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este o formulă algebrică, nouă ne
revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii)”

3. Tipuri de propoziţii apozitive

În ceea ce priveşte încadrarea apoziţionalelor, părerile sunt împărţite.
I.Diaconescu, 1989: 139: vorbeşte despre propoziţii apozitive principale şi secundare:
„Propoziţiile apozitive principale repoziţionează, în mod obişnuit, verbul predicativ dintr-o
propoziţie principală, al cărui sens îl explicitează sau îl corectează:

„Se spunea, adică se ştia de existenţa ei...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„ – Asta o să-ţi facă rău, repeta el. Asta!... adică ceea ce dorea el, ceea ce îl chinuia şi îl
răscolea atât de grav în clipa aceea.” (Max Blecher, Inimi cicatrizate)

„Experienţa amoroasă, poate fi ea repetată cu fiecare individ în alt mod, iată problema ce mă
preocupă: adică mă deosebesc eu de acele pisici ce miorlăie şi se tăvălesc de plăcere pe frunzele
de sub castanul din faţa ferestrei?” (M. Mincu, Intermezzo)

Propoziţiile apozitive secundare repoziţionează fie o propoziţie secundară, fie părţi secundare
ale propoziţiei, pe care le explică:

„Avea o presimţire: că cearta de la horă nu va rămâne fără urmări.” (L. Rebreanu, Ion)

„Fără să-şi dea seama dacă se înşală sau nu, vecinul lui Moromete avu pentru întâia oară
bănuiala că Moromete se gândeşte la el, la Bălosu, cum s-ar gândi Bălosu la nimic, adică aşa,
ca şi când Bălosu nici n-ar fi.” (M. Preda, Moromeţii)
„Înainte de a-şi continua imprecaţia sa, veselul se opri câteva clipe ca să râdă la acest fapt, pe
care îl descoperea chiar atunci, că adică Virgil îşi plătea în felul acesta admiratorii, din
drepturile lui de autor...” (M. Preda, Marele singuratic)

b) în funcţie de natura morfosintactică a termenului apozat:

o (1) apozitive atributive: se referă la/ explică un substantiv sau un pronume:

„Dacă ne scoteau din salon, două posibilităţi se profilau: sau să ne lase acasă, ceea ce nu părea
deloc plauzibil, sau să ne aşeze, bine mersi, pe coridor, variantă la fel de greu de acceptat.”
(Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„... omul era numai o bălţătură sălbatecă, ceea ce, când rămânea gol, îi da înfăţişarea fiarei...” (V.
Voiculescu, Zahei orbul)

„... nici nu mai avea decât un singur gând: cum să scoată aur şi mai mult...” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

„ – Când eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decât la asta, să facem
împreună o călătorie în Grecia.” (M. Eliade, La ţigănci)

„ – Bine... Eu atâta-ţi spui: să-ţi cauţi de treabă.” (D. Zamfirescu, Viaţa la ţară)

„Căci asta-i tot ce mai cutez: să cânt.” (Radu Stanca, Versuri)

o (2) apozitive completive: explică un adverb sau un verb:

„Trebuia să fac un efort de cel puţin câteva clipe şi să-mi spun că e normal ca el să gândească
astfel, că adică avea dreptate, în lumea simplă nu se judecă niciodată cauzele,... ci numai
efectele.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Va fi şi asta, aşa suntem făcuţi, să nu trăim la infinit.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni)
„În orice caz, prin privirile ei deplasate voia să-mi dea de înţeles că ea e altfel decât celelalte cu
ochi albaştri şi părul lung, adică nu-şi pleacă languros privirile în faţa băieţilor, sau, mai ales, a
bărbaţilor cu experienţă, ca mine.” (N. Breban, Don Juan)

o (3) apozitive care se referă la o propoziţie întreagă:

„ – Vezi că eu sunt prieten cu trei din profesorii tăi. Şi ceilalţi mă stimează, ceea ce e şi mai
grav.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Ai trecut pe lângă mine fără să mă saluţi, domnule doctor, ceea ce nu se face...” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„... nu auzisem de oameni arestaţi cărora apoi să li se dea drumul, ci numai de: a fost arestat şi
atât, adică s-a terminat cu el...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Şi, ce e mai ciudat, când sunt cu un bărbat, gândesc prin el, adică mă exclud pe mine ca
persoană în faţa necesităţii calculate de a-i face compania plăcută.” (M. Mincu, Intermezzo)

„Şi, de altfel, asta e cea mai mare bucurie a ei: să stea la masă lângă maică-sa, chiar când sunt
musafiri.” (M. Eliade, Domnişoara Christina)

Observaţie: Fraza apozitivă

Fraza apozitivă se constituie fie din coordonarea mai multor apozitive, fie în jurul unei
apozitive regente, fie într-o variantă mixtă, care presupune coordonarea unor apozitive dintre
care cel puţin una este şi supraordonată:

„Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o
faci şi acela să nu ştie.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Omul se obişnuieşte cu timpul cu orice: să fumeze ţigări proaste, să bea poşircă

în loc de băutură, să mănânce pe sponci şi când se culcă şi el cu o femeie, să nu mai fie în stare
să-i facă nimic.” (S. Titel, Pasărea şi umbra)
„ – Acel vis urmărea să dea oamenilor fericirea cu sila... Nu-mi pare rău după el, cu toate că
întrevăd ce vrei să spui, că oamenilor nu numai că le displace acest lucru, dar fiecare visează
cum să-i silească pe ceilalţi să fie fericiţi...” (M. Preda, Marele singuratic)

„Birică o înjură pe nevasta lui liniştit şi supărat, dar cu un glas bun şi cald, ca şi când ar fi
mângâiat-o, şi îi răspunse că abia acum înţelege el ce e cu ea şi anume că nici prin cap nu-i
trece să trăiască fără pământul de la tatăl ei.” (M. Preda, Moromeţii)

„ – O să vă rog, zise el într-un târziu, parcă mai puţin afectat decât până atunci, să-mi daţi
concursul în limitele legii, adică să uitaţi că ne cunoaştem.” (M. Preda, Marele singuratic)

4. Modurile cu care se construieşte apozitiva

o indicativul
„Asta urmează să ne dovedeşti, că n-ai luat!” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„L-au operat, i-au făcut o grefă de os şi acum e nou-nouţ prietenul meu. Însănătoşire 90 la sută,
ceea ce este incredibil.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

o conjunctivul

„ – ... De mult voiam să-ţi fac surpriza asta; să evadezi din cotidian şi banalitate întâlnindu-te
cu Agripina.” (M. Eliade, Fata căpitanului)

„... părea că un singur simţimânt îl mai ţine în viaţă: să nu deie faţă cu nimeni.” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

5. Topica şi punctuaţia apozitivei

Apoziţia stă, în mod logic, în urma termenului apozat.

„Mă joc de-a Julien Sorel: numai că eu transform amantlâcul în căsătorie: ceea ce mă costă al
dracului.” (M. Mincu, Intermezzo)

„... părea că un singur simţimânt îl mai ţine în viaţă: să nu deie faţă cu nimeni.” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

Antepunerea apozitivei este o excepţie:

„Ce este mai dureros, bărbaţii m-au înşelat întotdeauna.” (M. Mincu, Intermezzo)
Punctuaţia apozitivei implică folosirea unui semn de delimitare, care marchează o pauză
necesară pentru a pune în relief ceea ce se adaugă termenului apozat. Cel mai frecvent apozitiva
se separă de propoziţia apozată sau de termenul apozat prin virgulă sau printr-un semn
echivalent: paranteze rotunde, linie de pauză sau punct şi virgulă:

„ – Asta-i ceva tipic românesc, să râzi de totul, chiar de propriile tale necazuri, suferinţe!” (N.
Breban, Îngerul de gips)

„Or, nu fu astfel, plecai cu el curat şi cu menţiunea de transfer, adică aveam dreptul să nu

părăsesc uzina ...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„ – ... În fond, am şi eu măcar dreptul ăsta; să văd ce e în stare să-mi facă mama-natură, până
unde e în stare să meargă.” (M. Eliade, Un om mare)

„Sunt boxeri care, înainte de a-şi răpune prada, victima, în pumni cu măiestrie administraţi (adică
fac din ea un pachet de carne inert)...” (Simona Constantinovici, Colecţia de fluturi)

„Dar de unde putea să ştie, ba încă să şi realizeze, ceea ce se întâmplase – că de azi înainte
demenţa mea a intrat într-o altă fază?” (G. Ibrăileanu, Adela)

Din dorinţa de a se mări pauza dintre apozitivă şi apozată se recurge la două

puncte sau chiar la punct, în fraza fragmentată:

„ – Pe mine mă interesează un singur lucru: să mă vindec!” (M. Eliade, Un om mare)

„Nimeni nu a văzut-o plecând. Ceea ce dădea naştere la felurite interpretări.”

(Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

Bibliografie minimală

Dimitriu, C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Institutul European, 2002.

***, Gramatica de bază a limbii române, (coord. Gabriela Pană-Dindelegan), Bucureşti, Ed.
Univers enciclopedic gold, 2010.

***, Gramatica limbii române, ed. a III-a, vol. al II-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2005.
Guţu-Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, E.Ş., 1972.
Idem, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, EDP, 1973.
Hodiş, Viorel, Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti, E.Ş., 1990.
Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ed. a III-a, Bucureşti, Ed. Albatros, 1984.
Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.
Irimia,D., Gramatica limbii române, Iaşi, Ed. Polirom, 1997.
Idem, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Junimea, 1983.
Metea, Al., Limba română actuală, Deva, Ed. Emia, 2008.
Nagy, Rodica, Sintaxa limbii române actuale (Unităţi, raporturi şi funcţii), Iaşi, Institutul
European, 2005.
Secrieru, Mihaela, Nivelul sintactic al limbii române, Botoşani, Ed. Geea, 1998.
Şerban, Vasile, Curs practic de sintaxă a limbii române, Bucureşti, EDP, 1964.
Trandafir, G.I., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Craiova, Editura
Scrisul românesc, 1982.
Trandafir, G. I., Alte probleme controversate, Craiova, Editura Universitaria, 1996.