Cursul 7

Completive (1)
COMPLETIVA DIRECTĂ (CD)

Definiţie: Este propoziţia subordonată care completează sensul unui verb tranzitiv/
locuţiuni verbale tranzitive sau al unei interjecţii tranzitive din propoziţia regentă.

- T. Hristea (coord.), 1984: 345:

„În planul frazei, complementului direct îi corespunde, din punct de vedere funcţional, propoziţia

subordonată completivă directă. Ca şi complementul direct, propoziţia completivă directă determină un

verb tranzitiv din propoziţia regentă şi, în condiţii mai puţin obişnuite, o interjecţie predicativă.”

- C. Dimitriu, 2002: 1384: „Propoziţia completivă directă corespunde, frecvent, complementului

direct unic, nedublat (compară Omul vede lumea cu Omul vede ce are în faţa lui) sau celui de-al

doilea termen al complementului direct unic dublat (compară ea îl protejează pe un prieten cu

ea îl protejează pe cine vrea), sau complementului direct dublu (nu-l întreabă NIMIC pe cine îi

este apropiat), fie numai complementului direct nonpersoană (pe Y îl întreabă CEEA CE ŞTIE),

fie atât celui de-al doilea termen al complementului direct nonpersoană (şeful întreabă CE VREA

pe cine vrea).”

- Ibidem: „CD poate fi definită ca propoziţia secundară/subordonată care corespunde – semantic şi

funcţional – în planul frazei complementului direct din planul propoziţiei, ceea ce înseamnă că

determină un regent verbal insuficient completiv (de obicei un verb de felul a afla, a vedea, a

auzi, a face, a întreba etc; rar, o interjecţie propriu-zisă sau onomatopee de felul iată, iacă, gâl-

gâl etc.) şi indică, sub forma unei judecăţi, obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acţiunea sau

obiectul ce reprezintă rezultatul acţiunii.”

EXEMPLE:
„ – ... Domnule, dă-mi voie să te pup! Eşti un om admirabil!” (L. Rebreanu, Ion)

„Dar mai întâi nu ştiu cum să fac să se oprească trenurile.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război)

„Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui...” (Camil Petrescu,
Patul lui Procust)

Termenii regenţi

- verbe tranzitive la mod personal

„Vasiliu simţi că se face de gheaţă, că se face ceremonioasă şi îşi pregăteşte retragerea.” (N.
Breban, Don Juan)

„Ea înţelesese de mult pe unde-i umblă gândurile primarului, dar nu voia să creadă c-ar fi ajuns cu
ticăloşia atât de departe.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Hrăneşti pe dracul fără să ştii cu cine ai de-a face.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

„ – Tovarăşe director, eu n-am venit la dumneavoastră ca să vă spun unde mă duc şi ce-o să mai
fac.” (M. Preda, Intrusul)

„... îmi aminteam acolo în carceră cu câtă abilitate încercau anchetatorii să mă facă să recunosc ceea
ce nu făcusem...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Îl interesa să facă avere, să le demonstreze tuturor de ce e el în stare.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul
interior)

- verbe tranzitive la mod nepersonal:

- la gerunziu:

„Vrând să-mi omor pe nesimţite timpul

Am luat oglinda şi-am

privit-o bine,
 Dar am rămas uimit, văzând într-însa

Că timpul, el, mă omora pe mine.” (Radu Stanca, Versuri)

„Îi făcu apoi un semn cu mâna, şi el se aşeză lângă ea, refuzând să ia ceva, hotărât să nu stea
decât un minut...” (N. Breban, Don Juan)

„Avea un antren teribil, se repezea mereu şi punea sticla în mişcare, neuitând să bea. Era singura
care mai bea.” (N. Breban, Don Juan)

- la infinitiv:

„A visa că adevărul sau alt lucru de prisos

E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr

Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.” (M. Eminescu, Scrisoarea V)

„Da, de trăit nici vorbă, şi tata trăise cu meseria lui, dar n-aş fi putut spune că mă simţeam foarte
mândru când îl vedeam cu văcăliile în spinare.” (M. Preda, Intrusul)

„Nu mai aveam ce afla de la ea în plus, ar fi însemnat să vreau să mă chinuiesc singur auzind-o
confirmând şi prin viu grai ceea ce datul ei din cap spunea mai mult decât cuvintele, deşi ispita de a
încerca să verific dacă înţelesesem bine mă încercase o clipă.” (M. Preda, Intrusul)

„Şi tot Wittgenstein zise: „A înţelege o propoziţie, când este adevărată, înseamnă a şti ce se petrece.” (D.
Vighi, Valahia de mucava)

„... nu vi se pare un dar ceresc să primiţi un cetăţean capabil să-şi jertfească viaţa pentru a încerca să
vă facă mai buni?” (Gh. Schwartz, Cei o sută – Anabasis)

- locuţiuni verbale tranzitive:

„Ce dai, dai cu împrumut,

Şi ce-i bun, şi ce-i plăcut.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

- interjecţie predicativă:
 „Iată că auzii într-adevăr pârâitul unui pistol cu aer comprimat şi văzui primul grup electrogen
care îl alimenta.” (M. Preda, Intrusul)

- verbe modale:

„Şi de atunci ştiu că nu trebuie să forţezi niciodată voinţa cuiva, dacă vrei cu adevărat ca el să
descopere un gând sau o credinţă.” (M. Preda, Intrusul)

„ – Cred că din prostie, dragul meu, nu te supăra că-ţi spun, zise doamna Sorana, n-ai înţeles
despre ce e vorba şi atunci ai pus totul sub semnul întrebării.” (M. Preda, Intrusul)

„AGENTUL: Aş vrea să vorbesc cu domnul director…” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

- semiauxiliare de modalitate:

„Nu puteai să nu te gândeşti! Să visezi lângă prispă un om negru călare, cu o pălărie cu pană
la cap şi alături o vacă şi ceva mai încolo un lup...” (M. Preda, Moromeţii)

„... într-adevăr ceea ce spunea ea despre ele nu era lipsit de interes şi nu străin de un gând mai
adânc, care putea să însemne o retragere...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

- semiauxiliare de aspect:

“Acuma, după ce plecă bătrânul, ca să-şi alunge cu totul urâtul ce-I apăsa sufletul mai rău ca totdeauna,
trecu în anticameră, se întinse pe patul gardianului, ca de obicei, şi porniră să tăifăsuiască.” (L.
Rebreanu, Ciuleandra)

“Odată cu vizita lui Varlaam începusem să văd lumea altfel: întâmplările de peste zi îmi dădeau
certitudinea că cercul se strânge în jurul meu.” (A. Buzura, Orgolii)

“Asta bineînţeles e o pură idee, fiindcă nu eu sunt criminalul, dar o pură idee se poate transforma în pur
fapt, care să continue să n-aibă legătură cu mine…” (M. Preda, Marele singuratic)

GLR3, vol. II: 385: „Cu verbe modale şi aspectuale, poziţia complement direct redată prin să +
propoziţie, ca şi cea exprimată prin verb la infinitiv sau la supin, formează un grup compoziţional
sintactic-semanic, putând fi considerat, uneori, un predicat complex.
 Există grade diferite de coeziune a grupului. La nivel sintactic, cele două componente îşi păstrează
autonomia, ocupând poziţia de completivă/ complement direct: Poţi să pleci./ Poţi pleca., Începe /
continuă să scrie/ a scrie. La nivel semantico-sintactic, se poate ajunge la pierderea totală sau parţială a
valenţelor primului component verbal, ca în exemplul: El dă să plece.”

Elementele introductive

- conjuncţiile că, să, dacă (de), ca... să:

„După câţiva paşi pe culoar, Delia realiză că verişoara sa îşi pusese în ea toată nădejdea, că îi arătase,
de parcă ar fi pus degetul pe o rană, exact ce o doare, cerându-i ajutorul.” (Mirela-Ioana Borchin,
Punctul interior)

„... îi făcuse el o aluzie odată şi ea acceptase, probabil că-şi închipuise că e o simplă toană, că el o crede
înţepenită în prejudecăţi.” (N. Breban, Don Juan)

„ – Aş vrea să încerc odată să pictez acest tablou, vorbi Egor, să-l pictez cum ştiu eu, iar nu să
fac o copie...” (M. Eliade, Domnişoara Christina)

„Ar fi voit s-o tragă la sine şi s-o strângă în braţe, apoi să se ridice şi să fugă, ca să n-o mai
vadă-n ochi.” (I. Slavici, Mara)

„IRENA:... Din cărţile alea ai învăţat să batjocoreşti şi să calomniezi lumea?” (Camil Petrescu, Jocul
ielelor)

„Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâşia trupul.” (Camil
Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

„Ea îi dădu un răspuns evaziv, încercând să vadă dacă el ghicea ce făcea el acolo!” (N. Breban, Don
Juan)

„... nimeni nu se întreba dacă Minda va fi de acord sau nu...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„PENCIULESCU: ... (Lui Daşcu.) Craiova întreabă dacă mai continuă cu Sineşti şi cere nouă sute de
foi, în loc de cinci sute.” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Nu ştiu dacă am să pot avea vreodată linişte.” (M. Mincu, Intermezzo)
„ – Uitaţi-vă la el şi-mi spuneţi de nu-i ticăloşie?” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Cred mulţi... dar cine ştie de-i faptă sau poveste.” (I. Pillat)

„Era în clipa-n care nu ştii sub vraja serii

De vine aurora din nou sau de-i amurg...” (I. Pillat)

GLR3, vol. II: 386: „Conectorul dacă poate fi:

(a) semnul interogaţiei totale transpuse în vorbire indirectă, fiind selectat de aceeaşi clasă de verbe
ca şi completivele relative interogative: A umblat pe la vraci şi filosofi [...] să le ghicească dacă
or să facă copii. (P. Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe), El verifică / cercetează dacă a predat
lucrarea., Nu spune dacă mai rămâne.;

(b) modalizant ipotetic sinonim cu că, de obicei după verbe / locuţiuni verbale tranzitive la forma
negativă: Nu-şi aminteşte / ţine minte dacă a pierdut cartea sau a împrumutat-o cuiva.

Acelaşi predicat permite folosirea, uneori, a tuturor celor trei conectori exprimând în subordonată
certitudinea, posibilitatea, respectiv ipoteza (Stiloul nu-şi aminteşte că l-a găsit / să-l fi găsit /
dacă l-a găsit.).

„... dar nimeni nu cerea cu adevărat ca ea să se conformeze cu stricteţe jocului.” (N. Breban,
Don Juan)

„RESPONSABILUL: ... Cum vreţi ca muncitorii să mai aibă încredere în intelectualii din mişcare?”
(Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Mi-o spuneau toţi ceilalţi copii şi eu aşteptam cu ochii senini şi cu inima împăcată ca această greşeală
să se repare, adică să mor, să dispar.” (M. Preda, Intrusul)

Observaţie: Introducerea CD prin conjuncţia compusă ca să /că să este o greşeală:

„Şi, după o clipă de gândire, mi-a răspuns că s-o aştept la ora închiderii.” (N. Breban, Don
Juan)
„PRAIDA: ... Zicea că să cerem amănunte despre plecarea lui la Paris...” (Camil Petrescu, Jocul
ielelor)

„NACIANU:... Au căzut toţi de acord ca să fac eu această interpelare...” (Camil Petrescu, Jocul
ielelor)

„MIHAI: Mama zice ca să intru la nenea Pavel, la croitorie.” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

GLR3, vol. II: 385: „Conectorul-tip că este marca unei propoziţii descriptiv-factuale

(a) considerată de locutor ca o certitudine (adevărată sau falsă), fiind selectat de predicate
factitive lexicalizate prin verbe tranzitive ca: a admite, a afirma, a afla, a aprecia, a
cunoaşte, a deduce, a înţelege, a mărturisi, a povesti, a recunoaşte, a spune, a şti, a zice
(Spune/ afirmă că a plecat.), respectiv de predicate contrafactive lexicalizate prin verbe
ca: a fabula, a inventa, a minţi, a pretinde (Pretinde/ minte că şi-a construit o casă.);

(b) în care locutorul nu-şi ia nicio răspundere cu privire la descrierea de stare, conectorul
fiind selectat de predicative nonfactive, lexicalizate prin verbe ca: a presupune, a
considera, a crede (El crede / presupune că Maria a plecat.).

Conectorul să este marca unei completive directe nonasertive, fiind selectat de predicate cu
sens modal exprimând posibilitatea, dorinţa, voinţa, lexicalizate prin verbe ca: a accepta, a
binevoi, a ezita, a merita, a permite (Acceptă să plece.) sau de modalitate şi de aspect
(Începe/ termină/ poate/ vrea să plece.).

- pronumele relative-interogative: ce, care, cine (cui), ceea ce, cât, câtă, câţi, câte:

- ce relativ:

„Ce dai săracilor ţie îţi dai.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

„Abia când dăm peste un pod care arde mocnit, când vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate după sate, alt
pod care arde, înţelegem despre ce e vorba în realitate.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război)

- ce interogativ:
„Cine poate să spună ce se întâmpla în ea?!” (N. Breban, Don Juan)

„Şi-acum,

Cred c-aţi ghicit cine era:

Necunoscuta care se vindea

Era chiar tinereţea mea!” (I. Minulescu, Romanţa tinereţii)

„Maiorul, deşi ştie, întreabă cu dispreţ acru cine l-a trimis pe sas la divizie...” (Camil Petrescu, Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război)

„PENCIULESCU: ... Toată ziua te învârteşti prin redacţie şi nu ştii cine e Saint-Just...” (Camil Petrescu,
Jocul ielelor)

„Dar de ce să mai spun cine mai era dacă ajunseseră toţi nimic?” (M. Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni)

„SINEŞTI: ... Vreau şi eu să aflu cu cine m-a înşelat.” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Pe cine se împotriveşte, îl găteşte cu arma.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război)

„ – Ce crezi că n-am cui să vând?” (M. Mincu, Intermezzo)

„GELU: ... V-am spus că veţi vedea mâine cui îi e adresată scrisoarea şi cum înţelege cel care a primit-
o şi a publicat-o să tragă consecinţele acestui act.” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Nu am reţinut niciodată lângă cine m-am aşezat.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„De-ar şti bărbatul câte ştie satul, până-i lumea n-ar ţine casă.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe
româneşti)

„Există pe drept cuvânt vreo rasă aleasă, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta?” (Camil
Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

„Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se numeşte retragere strategică.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război)
„Şi, înainte de hotărâre, trebuia să ştie, să fie în stare să ştie, să-şi povestească măcar ei înseşi ceea ce se
întâmplase. Ceea-ce-se-în-tâm-pla-se.” (N. Breban, Don Juan)

„ – Admit şi eu, zicea Pascu, să nu credem decât ceea ce vedem şi ce putem pricepe.” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

„DAŞCU: ... Nu avem decât ceea ce merităm.” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

- adjectiv pronominal relativ:

„SINEŞTI: ... Am descoperit ce haină bucurie, ca o drojdie, poate să-ţi dea corpul unei femei care ţi se
refuză.” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Nu mi-ar fi trecut prin cap să ghicesc din ce pricină îşi ieşea ăsta din pepeni...” (M. Preda, Cel mai iubit
dintre pământeni)

„ – Să vină el, un sărăntoc, şi să-mi spună mie, directorul de la Arhanghelii, câtă zestre să-i dau fetei!”
(I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Ce va rămâne după noi, spune scriitorul, calculând câţi bani va câştiga pe carte.” (N. Breban, Don
Juan)

„Păi nu l-au prins că n-a spus în autobiografie câtă avere a avut tat-su?” (M. Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni)

„Asculta elogiile cu un scepticism pe jumătate scârbit: erau elogii, îi plăceau, dar ştia el câte parale
fac...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Îmi spuneam că nu se poate să nu bănuieşti în ce singurătate şi deznădejde se află un tânăr într-un

oraş unde totul îi e duşman.” (Cezar Petrescu, Calea Victoriei)

- adjectiv pronominal interogativ:

„ – Apoi, eu mi-am isprăvit datoria faţă de tine. Ştii câţi bani ai mâncat tu pân-acum?” (I.
Agârbiceanu, Arhanghelii)

„IRENA: ... Ai putea să-mi spui şi mie ce document este acela?” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)
„GELU: ... Ştii dumneata în ce duhoare se lucrează în tăbăcării?” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Eu mă duc pe la sfat să vedem cum stăm cu mâna calificată, ce-a făcut preşedintele, mi-a găsit câţi
dulgheri i-am spus?” (M. Preda, Intrusul)

GLR2, vol. II: 286: „Propoziţiile CD care depind de un verb de informare şi sunt introduse printr-un
pronume interogativ, printr-un adverb interogativ, printr-un adverb interogativ sau prin conjuncţiile dacă
şi de (cu sensul „dacă”) sunt propoziţii interogative indirecte:

Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?” EMINESCU, O., I 127.

Regional, în aceleaşi condiţii ca la propoziţia subiectivă, apare şi aici conjuncţia că înaintea pronumelui
interogativ sau a adverbului interogativ: Ortacii... s-or dus să vadă că ce-i cu el.”

- pronume (adjective pronominale) nehotărâte: oricine, orice, locuţiunea adjectivală pronominală

ce fel de:

„Se strecură printre mulţime, trecu prin lanţul de căişori, dar stete de-o parte, uitându-se la
picioarele lui Zahei gata să pleznească pe oricine s-ar fi apropiat.” (V. Voiculescu, Zahei
orbul)

„Urâm pe oricine ni se ataşează, se bizuie pe noi sau aşteaptă ceva de la noi.” (E.M. Cioran, Eseuri)

„Va plăti orice preţ i se va cere...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„O să i le spună fetiţei când s-o face mare, să ştie şi ea ce fel de tată a avut şi cât de mult a dorit el să vie
ea pe lume.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

GLR3, vol. II: 384: „... unele verbe selectează numai pronume relative inanimate (Adnotează ce / ceea
ce/ orice citeşte., Mănâncă ce / orice vrea.), altele, numai pronume animate şi personale (Insultă pe
oricine/ (ori)care se află în sală., Supără pe (ori)cine / câţi îi ies în cale.); există verbe care selectează
pronume atât cu trăsătura [+uman], cât şi [-uman] (Vede pe cine a venit / ce a făcut., Aude ce / pe cine îi
convine.).”

- adverbe relative: cum, unde, când, cât:

„Acum ştiu cum va fi.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

„MARIA: ... Să fim undeva în tren... când aş deschide ochii să văd munţi şi ape pe geam... Să văd cum
fuge totul în urmă...” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

- interogative indirecte:

„Mă întreb cum vom trece apa adâncă şi vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor.” (Camil
Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

- interogative directe:

„GELU: Nu pricep cum poţi întreba asta?” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„GELU: Ştii dumneata după patru sute de ani cum a fost? O legendă literară...” (Camil Petrescu, Jocul
ielelor)

„MARIA: ... N-ai să regreţi niciodată cât de mult dăruieşti?” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele...” (Camil Petrescu, Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război)

„ – ... Notarul Rodean nu mai ştie unde să-şi adune bogăţiile.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„GELU: Nu înţeleg unde vrei să ajungi.” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„ – Ai să-ţi arăt eu pe unde vin, să-ţi arăt eu pe unguri.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război)

„ – Ştie când să te întrerupă, când să-ţi spună câte un cuvânt, ca să-ţi amintească de ea, să nu te
turbure din cale-afară tăcerea ei...” (M. Eliade, Domnişoara Christina)

„... oamenii care se despărţesc nu cunosc când au să se adune iar.” (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi)

„Nu o vorbiră cu niciun cuvânt de rău, dar Vasile pricepu din glasul lor cât regretă ele că nu-s
aşa de avute ca Elenuţa.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„GELU: ... M-am gândit... nici nu ştii cât mă gândesc şi cât mă doare.” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)
„GELU: ... Ca să vadă acum cât suntem de hotărâţi...” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

GLR3, vol. II: 384:

„Verbele de percepţie acceptă... atât completive introduse prin adverbul relativ cum (Ascultă / admiră/
priveşte/ vede cum plouă.), cât şi propoziţii conjuncţionale introduse prin că (Vede că plouă.)”

T. Hristea (coord.), 1984: 346:

„Selecţia elementelor de relaţie se face în funcţie de conţinutul propoziţiei subordonate completive şi nu

de verbul determinat, ceea ce face ca acelaşi verb să-şi poată subordona completive directe cu mijloace
diferite de construcţie. Astfel, după propoziţia regentă Toată lumea ştie pot urma completivele directe:
că vin mâine, să vină mâine, dacă vine mâine, cine vine mâine, care vine mâine, de ce vine mâine,
câţi vin mâine, unde vine mâine, când vine mâine, cum vine mâine.

Alteori, selecţia elementelor de relaţie este condiţionată de natura semantică şi gramaticală a verbului
regent. Astfel, după verbe care exprimă aspectul, acordul, dorinţa, cererea, modalitatea, necesitatea,
posibilitatea, urmează completive cu conjuncţia să: A început să plouă; Poate să plece; Doreşte să
înveţe;

Verbe ca a spune, a zice acceptă completive cu că, să, dacă: Nu mi-a spus că plec/ să plec/ dacă plec;
alte verbe ca a aduce, a da, a cumpăra etc. îşi subordonează completive directe numai cu ajutorul
pronumelor relative: Mi-a adus ce i-am cerut; A cumpărat ce i-a trebuit.

Se ştie că punctul de plecare, în construcţia unei fraze, îl constituie vorbirea directă, în care propoziţiile,
în funcţie de scopul urmărit, pot fi enunţiative şi interogative. În transformarea unui enunţ din vorbirea
directă în vorbirea indirectă, rolul distinctiv îl are elementul de relaţie. Astfel, propoziţiile enunţiative
din vorbirea directă se transpun, în vorbirea indirectă, cu ajutorul conjuncţiei dacă, atunci când
interogativa este formulată fără un element de interogaţie.

a) Cu ajutorul conjuncţiei că se construiesc completivele care, în vorbirea directă, sunt enunţiative

propriu-zise; astfel, Ieri am fost la operă, a zis el devine în vorbirea indirectă El a zis că ieri a
fost la operă.

b) Cu ajutorul conjuncţiei să sau ca... să se construiesc, de regulă, completivele care, în vorbirea

directă, sunt enunţiative imperative: Pleacă, a zis el devine El a zis să plec. Acest model de
 construcţie caracterizează şi completivele directe după o serie de verbe ca a cere (El mi-a cerut
să plec), a dori (Eu doresc să mă asculţi), a ruga (Te rog să vii), a vrea (Vrea să plec), a
intenţiona (Intenţionez să mai rămân), după care nu poate să urmeze conjuncţia că.

c) Conjuncţia dacă (de) se întrebuinţează în structura completivelor directe, care, în vorbirea

directă, sunt propoziţii interogative fără elemente de interogaţie: Ai învăţat? l-a întrebat
profesorul devine în vorbirea indirectă: Profesorul l-a întrebat dacă a învăţat.

d) Cu ajutorul pronumelor şi al adverbelor relative-interogative (cine, care, ce, cât, unde, când şi
cum) se construiesc propoziţii completive care, în vorbirea directă, sunt interogative formulate
explicit cu un element de interogaţie: Cine a venit? a întrebat bătrânul devine în vorbirea
indirectă: Bătrânul a întrebat cine a venit.”

Tipuri de propoziţii CD

GLR3, vol. II: 383-385:

„După natura conectorului, CD sunt relative sau conjuncţionale.

(a) Completivele relative pot fi propriu-zise sau interogative.

(a1) completive relative propriu-zise au un inventar bogat de conectori: pronume relativ sau
adjectiv pronominal relativ, pronume nehotărât (compus cu relativele care, cine, ce, cât),
relativul compus ceea ce, în variaţie liberă cu ce, şi adverb relativ (când, unde, încotro şi
cum) [...]

Caracteristică acestui tipar de relative este folosirea conectorului fie la forma cerută de verbul din
regentă (Opreşte pe oricine îi iese în cale.), uneori ocupând şi în subordonată poziţia de complement
direct (Opreşte pe oricine cunoaşte.), fie la forma cerută de poziţia sintactică din subordonată: Nu
înţelege cui i se adresează/ a cui este această lucrare/ de cine (de ce) se teme. Unele completive
coordonate pot fi eliptice de predicat: Aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde. (O. Paler, Digul)
 (a2) completivele relative interogative se caracterizează prin subordonarea faţă de un verb regent
din sfera verbelor de informare (comunicare şi primire de informaţii): a cerceta, a ghici, a întreba, a
povesti, a spune, a şti, a verifica. Drept conectori păstrează toate mărcile interogativeei parţiale
(pronominale, adjectival-pronominale, adverbiale), care se folosesc şi la relativele propriu-zise,
neadmiţându-se relativul compus ceea ce şi pronumele nehotărâte. Forma relativului este determinată
exclusiv de restricţiile cazuale şi prepoziţionale rezultate din organizarea sintactică a subordonatei...:
Maria întreabă cine / cu cine/ de ce / pentru ce a venit., Cercetează a cui este cartea /cui i-a dat
lucrarea / despre care carte se vorbeşte / cât (timp) a lipsit., Spune de când / de unde/ încotro a plecat.,
Nu ştie / întreabă ce să facă / cum (unde) să meargă.

În ambele tipuri de relative, există situaţii de deplasare a conectorului relativ din completiva directă în
regenta acesteia sau în completiva directă dintr-o subordonată a acesteia...; Pe cine vrei să cred?, Nu ştiu
pe care merită s-o aleg.

(b) Relativa infinitivală

Relativa infinitivală este o construcţie formată din infinitivul scurt fără morfemul a, precedat de un
pronume sau un adverb relativ, verbul regent fiind întotdeauna a avea: N-avem ce vinde. (M. Preda,
Moromeţii)

„ – Cu mine eşti mironosiţă şi între timp faci trotuarul la centru, că n-are cine-l face acolo, s-au
redus schemele...” (M. Sorescu, Trei dinţi din faţă)

Relativa infinitivală se deosebeşte de relativa propriu-zisă şi de relativa interogativă prin frecvenţă, fiind
limitată sintactic şi lexical, şi prin repartiţie stilistică (se întâlneşte în registrul popular şi familiar).
Foloseşte, cu unele excepţii, acelaşi inventar de conectori ca şi relativa propriu-zisă, forma relativului
acomodându-se după poziţia sintactică ocupată în subordonată (nu se folosesc care, oricare, oricine şi
nu pot fi precedate de orice prepoziţie); regentul a avea apare, în unele construcţii, numai la forma
negativă: (Nu) are ce / cât / ceea ce / oricât / orice vrea., (Nu) are pe cine vedea., (Nu) are cui spune.,
(Nu) are de ce / cu ce / cu cine pleca., (Nu) are despre ce vorbi., (Nu) are când / (de) unde pleca., (Nu)
are încotro pleca / de ce lipsi.
 (c) Propoziţia completivă conjuncţională are un inventar bogat de conectori conjuncţionali, unii
fiind strâns determinaţi sintactic de clasa de regenţi (prin restricţia de conjuncţie impusă de
aceştia), iar alţii permiţând o alegere sintactic liberă, în funcţie şi de valorile semantice.

(d) GLR2 vorbeşte despre un tip special de CD pentru realizări propoziţionale pe care GLR3 le
consideră completive secundare.

Vol. II, p. 287: „COMPLETIVE DIRECTE PE LÂNGĂ VERBE CU COMPLEMENT

DIRECT DUBLU

Există verbe care pot avea două compliniri: complement direct + completivă directă sau
completivă directă + completivă directă.

a. Complement direct exprimat prin pronume sau substantiv (care se referă la o acţiune,
situaţie):

În orice caz, Dumitraş, te anunţ că hotărârea mea rămâne nestrămutată.

SADOVEANU, O, XVII, 523.

I-a învăţat pe elevi să scrie şi să citească.

L-a rugat să vină şi pe acela.

sau completivă directă introdusă prin pronume (care se referă la o persoană) +

complement direct (care exprimă o acţiune):

Am învăţat acest cântec pe cine a vrut.

b. Propoziţie completivă directă introdusă prin pronume (care se referă la o persoană) +

propoziţie completivă directă (care se referă la un fapt, la o acţiune):

Rog pe cine a fost atent să enunţe regula.”

Pe aceeaşi poziţie se situează şi T. Hristea, 1984: 347:

„Unele verbe se caracterizează, ca şi în cazul complementului direct, printr-o dublă valenţă tranzitivă,
ceea ce face ca, în acelaşi timp, să fie determinate de două propoziţii completive directe: pe cine m-a
ascultat (persoana) şi să repete ultima propoziţie (obiectul, faptul). Când această serie de verbe este la
diateza pasivă, se pot realiza numai completive directe substitute ale obiectului, cealaltă completivă, a
persoanei, devenind subiectivă: Cine s-a prezentat la concurs a fost întrebat dacă s-a pregătit bine. [...]
În cazul celorlaltor verbe, cu o singură valenţă tranzitivă, la diateza pasivă nu este posibilă determinarea
printr-o completivă directă. Mai frecvente sunt situaţiile când aceste verbe sunt determinate de un
complement direct (al persoanei) şi de o propoziţie subordonată completivă, ca expresie a obiectului: M-
a anunţat să plec; L-am întrebat unde se duce...”

Modurile verbale folosite în CD

În general, în CD pot apărea verbe la orice mod personal, cu excepţia imperativului:

- indicativ:

„... dar, văzând că Iosif tace mereu, că se cufundă iar în nemişcarea de până acum, vocea ei se răci din
ce în ce...” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Te-am luat în palmă, flutur sau petală,

Şi, neştiind ce eşti, prevăzător,

Te-am pus pe-o carte de pe masa goală

Şi te-am uitat acolo până-n zori.” (Radu Stanca, Versuri)

- conjunctiv, în CD introduse prin să sau ca... să:

„ – Peste o săptămână, două, îţi mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu la Bucureşti şi îţi plătesc. Te
rog să mă înţelegi!” (M. Preda, Moromeţii)

„PENCIULESCU: ... Primul procuror solicită ca un vinovat să fie iertat!” (Camil Petrescu,
Jocul ielelor)

- condiţional-optativ:

„PENCIULESCU: Nu prea văd ce ar putea chiar fi atât de grav...” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

- prezumtiv:
„ – Doamne, comise, stau şi mă întreb câteodată ce-o fi făcând măriei sale trebuinţă atâta război şi
atâta tabără?” (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi)

GLR2, vol. II: 286-287: „Propoziţiile CD introduse printr-un pronume, printr-un adverb interogativ sau
prin conjuncţiile dacă şi de (cu sensul „dacă”) se construiesc cu modul indicativ, conjunctiv,
condiţional-optativ şi prezumtiv:

- indicativ: Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară

Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. EMINESCU, O, I, 142.

- conjunctiv: Începu a se strânge în cete, cete şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară.

NEGRUZZI, S., I, 154.

- condiţional-optativ: Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe. EMINESCU, O, I, 173.

- prezumtiv: Cât o fi tăiat voinicul la duşmani, nu ştiu. RĂDULESCU-CODIN, L. 83.”

T. Hristea, 1984, p.347: avertizează asupra posibilităţii de a construi CD cu verbe la modul

infinitiv:

„... s-ar mai putea adăuga şi modul infinitiv din aşa-zisele construcţii relative infinitivale de tipul:
El nu are ce aduce la şcoală; Râurile nu mai aveau unde-şi vărsa apele. Ar fi mai potrivit să se
considere construcţiile ce aduce la şcoală şi unde-şi vărsa apele drept propoziţii completive directe,
pe lângă verbul a avea, decât complemente directe. Ceea ce le conferă valoare de propoziţii sunt,
mai întâi, elementele de relaţie – ce, unde – caracteristice propoziţiilor subordonate, şi nu părţilor de
propoziţie, iar apoi, faptul că termenii propoziţiei completive se structurează în funcţie de verbul la
infinitiv şi nu în funcţie de verbul a avea din regentă.

Astfel, în propoziţia (El) nu are ce aduce la şcoală, ce este complement direct pe lângă verbul
aduce, la şcoală , complement circumstanţial de loc pe lângă acelaşi verb. În general vorbind, un
termen, ca expresie a unei relaţii, nu poate să satisfacă decât o singură funcţiune sintactică într-un
context.”
 Topica şi punctuaţia

CD are topică fixă: urmează regentei şi nu se desparte de aceasta prin virgulă.

Există rareori posibilitatea de a se face inversiuni, din diverse motive, între locul CD şi cel al
regentei, în principal cu scopul de a se insista asupra conţinutului completivei, în condiţiile avansării
acesteia spre începutul frazei.

CD antepusă:

„Cum se gândeşte, cum se trăieşte, cum se suferă nu se poate învăţa în orele de curs şi nici
atesta prin certificat de absolvire.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„Ce ştie popa nu trebuie să ştie tot satul.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

„Ce face un prost nu pot desface zece înţelepţi.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe
româneşti)

„Ceea ce era important, căci îmi cauza de fapt suferinţa, n-aş fi avut curajul s-o întreb.” (A.
Holban, Ioana)

„Ceea ce tu nu înţelegi, terfeleşti.” (N. Breban, Don Juan)

„Ceea ce visau Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, ceea ce încercau să deducă, să

anticipeze, cu modeste argumente filozofice, toponimice, tinereii ăştia „care şi-au trădat dreapta
credinţă” au demonstrat, ei au adus dovezile din biblioteca Vaticanului.” (N. Breban, Îngerul de
gips)

CD poate fi despărţită prin virgulă de regentă, mai ales atunci când este reluată printr-o
formă pronominală în regentă:

„Ce a semănat, aceea să secere.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

sau când fraza conţine o structură de tip opozitiv:

„Ceea ce am eu, ceea ce păstrez eu, el nu poate avea...” (N. Breban, Don Juan)

„Ce n-a învăţat Ioniţă, nu mai învaţă Ion.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)
 T. Hristea (coord.), 1984: 348: „De obicei, subordonata CD, ca şi complementul direct, se
poziţionează după determinat. Când vorbitorul doreşte să accentueze ideea exprimată de subordonată, o
poate plasa înaintea regentei: Ce-ai cumpărat, să mănânci; Dacă mai trăieşte, nu mai ştiu. În această
situaţie, CD poate fi reluată, la nivelul regentei, printr-un corelativ, de obicei un pronume demonstrativ
sau nehotărât: Pe cine te-a ajutat, pe acela să nu-l uiţi. [...] Elementul corelativ reia, la nivelul regentei,
funcţiunea sintactică exprimată de completiva directă, fiind un complement direct de reluare.”

RELUAREA SAU ANTICIPAREA CD

GLR3, vol. II, p. 285-286: „Propoziţia CD introdusă printr-un pronume relativ sau nehotărât în
acuzativ, când se referă la persoane, poate fi reluată sau anticipată prin formele neaccentuate de
acuzativ ale pronumelui personal:

Pe câţi i-au găsit i-au mânat spre curtea primăriei. STANCU, D. 112.

Pe oricine venea la el îl primea cu multă bucurie.

Reluarea este obligatorie în situaţiile în care propoziţia CD este introdusă printr-un pronume
însoţit de prepoziţia pe, ca în exemplele date. Anticiparea uneori este facultativă, iar alteori nu
este posibilă:

(I)-au mânat spre curtea primăriei pe câţi i-au găsit.

Primea cu multă bucurie pe oricine venea la el.

CD poate fi reluată şi când e introdusă prin conjuncţie; pronumele care o reia este cu valoare
neutră:

Că nu înveţi mi-au mai spus-o şi alţii.”

GLR3, vol. II, p. 387: vorbeşte despre dublarea CD

„În frază, propoziţia corespunzătoare unui nominal în acuzativ, în anumite condiţii sintactico-
semantice sau stilistice, poate fi reluată.

Completiva relativă propriu-zisă poate fi reluată printr-un clitic pronominal anaforic în acuzativ,
poziţionat şi în interiorul subordonatei sau numai în regentă.
 Conectorul propoziţiei este un pronume relativ sau nehotărât care se referă la persoane, de obicei
în cazul acuzativ cu pe.

Dublarea este obligatorie când subordonata este antepusă propoziţiei regente: Pe care / câţi i-am
întâlnit i-am trimis acasă., Pe (ori)cine venea la el îl primea cu amabilitate.

Dublarea este facultativă sau imposibilă când completiva este aşezată după regentă: (I)-am
trimis acasă pe care au venit mai târziu., (Îl) primea pe (ori)cine venea la el., Fac câte drăcării
le vin în cap.

La completivele conjuncţionale se întâlnesc două tipuri de reluare:

(a) completiva introdusă prin dacă sau că este reluată printr-un clitic pronominal cu valoare
neutră (forma feminină o), decodabil numai prin propoziţia care îl precedă: Că/ Dacă te-am
iertat, am făcut-o pentru că aşa am crezut că e bine (nu pentru că ai fi meritat)., Că n-ai
venit, am văzut-o., Dacă n-a venit, a făcut-o pentru că n-a ştiut.

(b) Completiva introdusă prin că este reluată printr-un pronume – demonstrativul feminin cu
valoare neutră asta – decodabil numai prin propoziţia care îl precedă: Că nu te-ai dus la
şcoală, asta îţi reproşează părinţii., Că m-ai minţit, asta nu înţeleg eu.

Ambele construcţii, care se întâlnesc în registrul cultivat, au rol emfatic, caracterizate nu

numai printr-o reluare de tip special, ci şi prin aşezarea completivei înaintea regentei (topica
obişnuită fiind postpunerea).”

PROPOZIŢIA CD ŞI ALTE SUBORDONATE

GLR2, vol. II: 287-288:

„1. Unele completive care depind de un verb reflexiv dinamic, ca a se gândi, constituie o categorie la
limita dintre completivele directe şi cele indirecte:

Acuma mă gândesc că poate vedea ceva înainte-i. SADOVEANU, O., VII, 572.
O distincţie formală nu există aici, deoarece completivele directe şi cele indirecte se construiesc la fel.
Pe planul propoziţiei, acestor propoziţii completivele corespund de obicei complemente indirecte (mă
gândesc la ceva), dar şi complemente directe (mă gândesc ceva), ceea ce arată că prezenţa pronumelui
reflexiv în acuzativ (care nu e complement direct) nu constituie o piedică pentru interpretarea propoziţiei
drept completivă directă.

2. Uneori CD introdusă prin cât poate avea nuanţă circumstanţială modală de măsură:

COMPLETIVA SECUNDARĂ

Definiţie: Completiva secundară reprezintă dezvoltarea propoziţională a funcţiei de complement

secundar, determinând un verb bitranzitiv, care are una din valenţele de tranzitivitate completată în
propoziţia regentă.

„Ochii lui o priveau într-un fel care o făcea să se simtă insuficient de frumoasă pentru ei.” (Mirela-Ioana
Borchin, Punctul interior)

„ – Ei, zi-le discursuri, zi-le predici, cum vei şti mai modern, nu-mi pasă, dar, de le vei spune tot aşa de
lungi, te lasă oamenii să vorbeşti păreţilor!” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Nu înţelegeam nici despre ce piesă era vorba şi nici cine le silea pe aceste doamne să joace în ele.” (M.
Preda, Delirul)

Termeni regenţi

Completiva secundară determină un verb bitranzitiv, completând valenţa de tranzitivitate rămasă liberă
în regentă: a face, a ruga, a sfătui, a îndemna, a întreba, a lăsa etc.

Verbele bitranzitive regente sunt, în general, predicate verbale în propoziţia regentă:

„Căpitanul Floroiu, mic, blond, cu faţa lui îmbătrânită înainte de vreme, mă îndeamnă să las oamenii în
grija plutonierilor şi să-mi fac bagajele.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război)
„Mulţi îl sfătuiau, ca şi Ion Negru, să nu arunce banii aşa, fără nicio judecată.” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

„ – Ia fă-mi-o să danseze pe domnişoara asta, zise cu mânie notarul privind la Elenuţa, care chiar acum
se ivise în prag.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Surorile îl rugau să le joace, făceau gălăgie în jurul lui, vedeau şi ele că se întrece cu gluma.” (I.
Agârbiceanu, Arhanghelii)

- dar pot avea şi o altă funcţie sintactică decât cea de predicat, atunci când apar la moduri
nepersonale:

„ – Nu, nu! Dimpotrivă, are să-mi folosească, domnule Murăşanu, zise fata, lăsându-se să fie
condusă mai departe în ritmul larg al valsului.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

Elemente introductive

- conjuncţiile să, că, dacă:

„Mă înglodasem în datorii; cu multe rugăminţi, am înduplecat pe portărei să nu mă facă de ruşine.”

(I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Cei mai mici veneau nechemaţi, pe cei mai mari se silea el să-i câştige.” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

„L-am întrebat dacă vrea să meargă cu mine şi am fost bucuros că a primit.” (Camil Petrescu, Patul
lui Procust)

- pronume/ adjective şi adverbe relative: ce, cine, cum, când/ unde:

„Pe urmă m-a întrebat ce mai lucrez şi dacă l-am mai văzut pe I. Pillat.” (Camil Petrescu, Patul lui
Procust)

„O întreb surprins despre ce e vorba.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„Dar ai fost aruncat, iată faptul, şi nu în valuri e momentul să te întrebi cine ţi-a făcut figura asta...”
(M. Preda, Intrusul)
„M-a întrebat câte camere sunt, ce formă are garsoniera, ce culoare au tapetele, câte ferestre etc.” (Camil
Petrescu, Patul lui Procust)

„PRAIDA: ... Vom sfătui copilul cum să vorbească...” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Te-am văzut pe stradă şi m-am ţinut departe, dar mi-am dat seama unde-ai intrat şi l-am întrebat cum te
cheamă şi unde stai.” (M. Preda, Delirul)

Tipuri de completive secundare

GLR3, vol. II: 395:

„Propoziţiile completive secundare pot fi relative propriu-zise sau interogative şi sunt introduse prin ce,
ceea ce, orice, cum, unde, când, verbul de care depind fiind, la cele relative, la oricare dintre modurile
personale: El mă învaţă ce să fac, ... ceea ce vrea / ar vrea, ... orice vrea., O va învăţa cum să facă /
cum ar face., El o să mă întrebe ce aş face, ... când / unde pleacă trenul.

Propoziţiile completive secundare conjuncţionale se construiesc cu că, să, dacă, rar, popular, cu de,
p(r)ecum că: Te anunţ că hotărârea mea rămâne nestrămutată. (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi), Îl
informează că a luat examenul., A învăţat pe elevi să scrie şi să citească., Îl întreabă dacă-l mai doare
nasul. (I.L. Caragiale, D-l Goe), Muma cea bună nu întreabă pe copii de le este foame. (I.A. Zanne,
Proverbele românilor), M-am întâlnit azi cu jupân Traico şi mi-a spus să te vestesc pecum că te
aşteaptă zi de zi. (Gala Galaction, De la noi la Cladova)

Topica şi punctuaţia

Topica completivei secundare este fixă, aceasta fiind întotdeauna postpusă regentului. Nu există un semn
de punctuaţie care, în mod curent, să separe completiva secundară de regentă.

„Dădu să sară de pe scaun, să alerge la Ilona, s-o ia în braţe şi să n-o mai lase să plece de lângă dânsul.”
(L. Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor)
 COMPLETIVA INDIRECTĂ (CI)

1. Definiţie: CI reprezintă dezvoltarea propoziţională a funcţiei de complement indirect

realizată pe lângă verbe/ locuţiuni verbale, adjective, adverbe sau interjecţii din propoziţia
regentă.

T. Hristea, 1984: 352: „La nivelul frazei, complementului indirect îi corespunde propoziţia
subordonată completivă indirectă. Ca şi complementul indirect, propoziţia completivă indirectă
determină un verb, un adjectiv, un adverb şi o interjecţie, arătând cui i se atribuie sau la cine, la
ce se referă o acţiune, o însuşire sau o caracteristică.”

2. Termenii regenţi

- verbe tranzitive

- cu valenţa de tranzitivitate satisfăcută în regentă:

„Ea încă nu-i scrisese nimic despre ceea ce se petrecuse la Arhanghelii.” (I. Agârbiceanu,
Arhanghelii)

„Într-o lume în care totul era vraişte, Nathalie era pentru ea un fel de ax ordonator, o obliga să
fie trează, să realizeze că ziua de mâine nu îţi este dată, că îţi trebuie voinţă şi putere să o apuci, încă de
la cea mai fragedă vârstă...” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
 „Ce o oprea atunci să zică jur? Ce o oprea atunci să rămână acolo, să fugă cu el, să-i fie
alături până în ultima clipă?” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„ – Dar bine, Vasile, cine te opreşte să nu-ţi petreci, să nu joci?” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

- verbe intranzitive

- la diateza reflexivă:

„Directorul cercetă, se încredinţă de neobişnuita lui păşnicie şi nepăsare, se minună cum de

s-a făcut greşeala să se trimită un orb la ocnă, când sunt alte aşezăminte pentru asemenea
criminali şi porunci să i se deslege mâinile.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)

„Nu te-ai îndoit niciodată, dar niciodată, de ceea ce ştii? îl întrebă fixându-l cu ochi de şerpoaică,
astfel încât el, omul cel atât de stăpân pe sine, el, faimosul psiholog care cunoştea atâtea ascunzişuri
şi căi de ieşire secrete, cedă sub această insidioasă privire.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„De multe ori mă gândeam să nu-l primesc sau să-i spun să mă aştepte într-o odăiţă pe care o am
sus la etaj.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

- la diateza pasivă:

„Dacă a fost necesar să fie învinuit de ceea ce au săvârşit alţii, nevinovăţia îi este dovedită prin
lipsă de acuze.” (Gh. Schwartz, Cei o sută – Anabasis)

„... Fiecare suntem ursiţi de la facerea lumii să fim aşa cum suntem, aşa cum e ursit sâmburele să dea
bostan, şi bobul de grâu spic...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

- la moduri nepersonale

„Simţindu-şi părinţii, casa lor aproape, convingându-se că-n el sălăşluieşte o forţă... Vasile
Murăraşu simţea cum îi creşte o nouă putere în suflet.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Corina se dădea la o parte din calea lui, mulţumindu-se să constate cum el ieşea tot mai mult din
viaţa lor şi se muta, încet, dar sigur, în altă parte.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Şi... până azi îl iubim, până azi sunt oameni care i se dedică sau se omoară suspectându-se că îl
iubesc prea puţin...” (N. Breban, Don Juan)
 „După atâţia ani nu era uşor de despărţit ceea ce s-a întâmplat de ceea ce ar fi putut să se întâmple.”
(Gh. Schwartz, Cei o sută – Anabasis)

- locuţiuni verbale intranzitive:

„Nu se simţea în stare să-şi asume un viitor la care nu putea visa.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul
interior)

„Îi era frică să nu se fi încurcat cu o fată de pe-aici şi să-şi prăpădească viitorul.” (L. Rebreanu,
Răscoala)

„Îi era ruşine să iasă cu el...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„ – ... Îmi băteam capul cum să fiu liberă vreo câteva seri...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„Eşti un băiat jucăuş, nu-ţi dai seama ce lucru mare e să ai încredere în cineva...” (M. Preda, Intrusul)

„ – Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ţine piept vieţii niciodată?” (L.
Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor)

„Abia după ce începuseră să mă doară picioarele îmi adusei aminte că aveam o cunoştinţă
apropiată, aş fi putut să spun chiar o rudă...” (M. Preda, Intrusul)

„Dar îmi părea bine că îl văd şi, poate şi ca să mă pedepsesc puţin... i-am luat braţul, am traversat
bulevardul şi ne-am trezit pe cheiul Dâmboviţei...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

- adjective

- propriu-zise:

„Peste vreo jumătate de oră, Puiu descuie, atent să nu facă zgomot, uşa de la intrare.” (Mirela-Ioana
Borchin, Punctul interior)

„ – M-am interesat de-aproape, domnule notar, dar nu-i nimic adevărat în ce se zvoneşte.” (I.
Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Sigur pe ceea ce auzea şi vedea cu ochii minţii, Pierre a trecut într-o altă dimensiune. A
disperării.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)
„Sunt o seamă de aviatori tineri, foarte curajoşi şi foarte dornici să se distingă cu orice risc – prin
biruinţe răsunătoare...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

- provenite din participiu:

„Mai cu seamă în nopţile de singurătate, îl însoţea în gând pe Tudor, ca o îndrăgostită autentică, dispusă
să îşi urmeze oriunde şi oricând omul viselor sale.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Numai Puiu era posomorât şi puţin mahmur, fără umor, preocupat doar să plece cât mai degrabă de
acasă.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

“... am ieşit afară şi am luat-o, după ce am întrebat încotro e, spre casa fetei, dorindu-mi foarte tare să-l
mai găsesc pe Ambrozie acolo şi fiind pentru întâia oară mulţumit că nu sunt mic fiziceşte.” (M. Preda,
Intrusul)

“... iar efortul la care mă supui este asemeni aceluia care e impus unui convoi, obligat să se abată ca să
ia un trecător izolat.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

- adverbe (gata, rău, bine):

„Îşi dăduse seama că e gata să-şi piardă stăpânirea de sine şi se sforţa să se calmeze şi să nu se bage de
seamă cum fierbe el.” (D. Săraru, Clipa)

„ – Nu zic, recunosc, e frumoasă atitudinea ta de senator roman, gata să-şi osândească propriul copil
numai ca să se respecte legea...” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

„Şi stam gata să lovesc în oricine.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„De altfel, am făcut rău că am acceptat să mănânc în grădină.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

- interjecţii

#Haide la cine ne aşteaptă.#

3. Elementele introductive

- conjuncţiile că, să, dacă, ca... să:

„Se convingea, cu mare uşurinţă, că adevărata valoare a unui om nu stă în avere, nici în poziţia socială
ce-o ocupă, ci în el însuşi.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„De la nunta mea, nu-mi amintesc decât că eram foarte stânjenită şi că mi-era întruna somn.” (Mirela-
Ioana Borchin, Punctul interior)

„ – Mi se pare că nu te-ai bucura să mă vezi fericit, zise în silă clericul.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„ – Uite! întreabă-i pe drumeţi, întreabă sluga, sileşte-i să-ţi spună, dar nu te mira dacă-l voi alunga de
la casa mea.” (I. Slavici, Moara cu noroc)

„Am coborât repede, fără să mă sinchisesc dacă mă aşteaptă şi mă urmăreşte... dar nu s-a luat după
mine...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„ – Ai o ţigară bună? îl întrebă Minda, apoi se interesă dacă avusese cineva grijă de el.” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„ – Spune-i lui Vătămanu să se intereseze acum imediat dacă există vreun loc liber de bibliotecar în
acest oraş.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„... însă ea nu mai îndrăznea să-i vorbească dezgheţat ca mai nainte, căci se temea ca nu cumva să se
mânie şi pe dânsa, ceea ce nu făcuse însă până atunci.” (I. Slavici, Moara cu noroc)

Observaţie: Asocierea conjuncţiilor că şi să este o greşeală:

„La început îi fusese teamă că, supărat din pricina remanierii, Gheorghidiu să nu se adauge cumva la
numărul acelora care, politicieni încercaţi şi abili, ştiau ce înseamnă o chestie şi refuzau să recunoască...
actul de la 4 ianuarie...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„... Mi-a spus atunci cât a suferit... Pe divan a stat un ceas, hotărât că dacă se deschidea uşa şi apărea un bărbat
să mă strângă de gât...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

T. Hristea, 1084: 352: „Prin conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale că, cum că, să, ca... să, dacă, de,
pentru că se introduc propoziţiile completive indirecte enunţiative: Se gândeşte că peste câteva zile se
încheie anul; Era doritor să ajungă cât mai repede acasă. ; Nu se aştepta ca tocmai astăzi să plouă.;
Nu se aştepta ca tocmai astăzi să plouă.; Mă voi bucura de vei veni. Conjuncţia compusă cum că se
întrebuinţează în vorbirea populară: Mă tem cum că nu vei veni. Locuţiunea conjuncţională pentru că
(specifică de altfel cauzalelor) introduce completive indirecte care depind de un verb care exprimă din
punct de vedere semantic /mulţumirea/, /regretul/, /satisfacţia(: Sunt mulţumit pentru că ai venit. (de
venirea ta); A regretat pentru că m-a ajutat. (de ajutorul dat). Acest tip de completive indirecte, prin
natura elementului de relaţie cu care se construiesc, cumulează şi o valoare cauzală, determinabilă prin
referire la intenţia vorbitorului.”

- pronumele: cine (cui), ce, ceea ce

„Încet-încet nici nu se mai gândi cine e în biserică.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Abia când mi-am dat seama cine e, în lumina lunei târzii, la ora aceea, m-am înfiorat.” (Camil Petrescu,
Patul lui Procust)

„Era puţin după ora zece şi la început ea nu-şi dădu seama cu cine vorbeşte.” (N. Breban,
Don Juan)

„... meşterul pusese un geam alb şi tăiat oval care părea firesc cui nu ştia cum fusese
înainte...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Când mă gândesc acuma datorită cui întrezăream pe atunci dezlănţuirea mistuitoare a pasiunii,
învolburările cele mai tulburi ca şi cele mai pure...” (E. M. Cioran, Eseuri)

„PENCIULESCU: ... Redactor la o gazetă socialistă nu e un post indicat pentru cine

suferă de inimă...” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Nu e semn bun pentru ce are să vie.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război)

„Azi mă gândesc de ce puţin depind întâmplările esenţiale din viaţa noastră.” (Camil Petrescu, Patul lui
Procust)

„Fusese de altfel singurul gest cu care parcă se ferea de ceea ce o stăpânea...” (M. Preda,
Intrusul)

„Avusese toată viaţa oroare de ceea ce ieşea din comun, de ceea ce putea fi spectaculos,
pregnant.” (N. Breban, Don Juan)
 „Nu-i răspunse la întrebare, poate nici nu o auzise, fiindcă el se concentra pe atunci
exclusiv asupra a ceea ce avea de spus.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- adjective pronominale relativ-interogative:

„Şi dacă n-a putut petrece o parte, cine ne mai poate lămuri despre ce parte anume este
vorba?” (Gh. Schwartz, Cei o sută – Anabasis)

„Dar fata se gândea încă la ceea ce spusese clericul mai înainte şi nici nu băgă de seamă
câtă vreme înaintară în tăcere.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

- pronume şi adjective nehotărâte:

„Ar fi fost în stare să sacrifice din orele puţine de relaş pentru a demonstra oricui ar fi vrut să-l
asculte, că animalul e al lui...” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

T. Hristea, 1984: 352: „Propoziţiile completive indirecte interogative se introduc prin pronume
sau adjective relative-interogative şi nehotărâte: cine, care, ce, ceea ce, cât, oricine, orice în
cazurile genitiv, dativ sau acuzativ, în funcţie de regimul cazual al prepoziţiilor care le precedă
sau de poziţia sintactică a pronumelui relativ faţă de termenul determinat.”

Ibidem: 353: „În cazul genitiv se folosesc pronumele relativ-interogative (care, cine, oricine,
oricare) când sunt precedate de prepoziţiile asupra, contra, împotrivă: Să luptăm împotriva cui
ne strică liniştea.; Dintre toate faptele expuse s-a oprit asupra căruia i s-a părut mai
interesant.

În cazul dativ, se întrebuinţează ca elemente de relaţie pronumele cine, care, oricine, oricare
după verbe care, în planul propoziţiei, sunt determinate de complemente indirecte în dativ:
Cartea a dat-o cui i-a cerut-o mai întâi.; Cui nu-i convine nu-i cer nimic.; S-o spui oricui va
dori.

Completiva indirectă construită cu pronumele relativ în cazul dativ poate fi reluată sau anticipată
prin formele neaccentuate ale pronumelui personal în aceleaşi condiţii sintactice ca şi
complementul indirect: Cui învaţă bine i se dă un premiu.; I se dă un premiu cui învaţă bine.”
În cazul acuzativ, pronumele relative şi nehotărâte cunosc o largă întrebuinţare datorită diverselor
prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale care le precedă, realizând o gamă variată de valori: Se
gândeşte la ceea ce are de făcut.; A plecat mulţumit de ce-a văzut; De ce te temi, nu scapi.; Se
mulţumea cu oricât i-ai fi dat; Se entuziasma de orice îi spuneai.”

- adverbele relative: cum, unde, când, cât

„GELU: ... Atunci m-am gândit mai mult cum să salvez această femeie. Vream s-o despart şi s-o
iau de soţie...” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

„Te-ai gândit vreodată cum ar arăta obiectele din jurul nostru, plantele şi fiinţele, propriile
noastre mâini dacă n-ar fi înconjurate, apărate şi falsificate de atmosferă?!” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„De multe ori se mira, înaintea părinţilor, cum de-l mai ţine.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Directorul cercetă, se încredinţă de neobişnuita lui păşnicie şi nepăsare, se minună cum de s-a
făcut greşeala să se trimită un orb la ocnă, când sunt alte aşezăminte pentru asemenea criminali
şi porunci să i se deslege mâinile.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)
„Iar în permisii mă duceam acasă la Bucureşti, unde îl întâlneam pe tata, care se umflase în pene
de mă mir cum de îl suporta cartierul.” (M. Preda, Intrusul)

„... fusese suguşat de acel câine fioros şi te mirai cum de scăpase...” (M. Preda, Intrusul)

„Corina se simţea vinovată pentru cât îl făcuse să sufere.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul
interior)

„Eu apucasem să-mi dau seama cât erau ele de formidabile încă din timpul primului an după
război, pe urmă fuseseră suprimate şi înlocuite cu filmele sovietice cu Stalin.” (M. Preda,
Intrusul)

„Sincer compătimeam şi dispreţuiam pe bărbaţii cari s-ar fi aventurat inconştienţi în intimitatea

acestei femei, ca pe acei gafeuri care într-o casă mare nu şi-ar fi dat seama unde sunt şi ar fi fost
ca la ei acasă...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)
T. Hristea, 1984: 353: „Prin adverbele relative (unde, când, cum) se introduc, ca şi în cazul
pronumelor relative, CI interogative, când determină verbe care, prin conţinutul lor, exprimă o
îndoială sau transmit o informaţie: El s-a interesat de unde poate obţine un ajutor mai bun; El
s-a informat de când poate pleca în concediu.; Mă mir cum ai ajuns aşa de repede.

4. Tipuri de CI

- T. Hristea, 1984: 353:

„Sub aspectul conţinutului, CI, ca, de altfel, şi complementul indirect, realizează mai
multe valori, fiecăreia corespunzându-i modalităţi proprii de construcţie:

a) Destinaţia îşi găseşte expresia în propoziţii CI construite cu pronumele relative-

interogative în cazul dativ: I-am răspuns cui mi-a scris.; Am trimis-o cui a avut
nevoie de ea; Cui îi dai, să-i ceri.

b) Referinţa caracterizează CI care determină un adjectiv sau un verb al cărui conţinut îl

constituie /relatarea/: Era convins că a reuşit; Ne-a povestit despre ceea ce s-a
întâmplat la şcoală; Despre ce ai făcut nu s-a vorbit nimic.

c) Valoarea partitivă este marcată de pronumele relative cât, ce, ceea ce precedate de
prepoziţiile din, în: Din câţi au venit, au rămas numai trei.; Din ceea ce mi-ai trimis,
cea mai reuşită a fost prima.; Din ce i-ai spus, n-a înţeles nimic.; Modestia se înscrie
în ceea ce înnobilează fiinţa umană.

d) CI poate desemna obiectul destinat schimbului şi se construieşte cu ajutorul

pronumelui relativ ce sau ceea ce, precedat de prepoziţia pe: Pe ceea ce ţi-am trimis
am dat o sută de lei; Capra a dat-o pe ce i-a ieşit în cale.

e) În unele situaţii, CI pot avea nuanţe sau valori circumstanţiale: Se pregăteşte să dea
examen la Politehnică (finală); Ar fi fericit să reuşească (condiţională); El era
bucuros că a reuşit (cauzală).”
 - GLR3, vol. II: 408-409: Propoziţia relativă indirectă

„În limba literară, CI este introdusă printr-un conector (pronume relativ ori nehotărât sau, rar,
adjectiv relativ ori nehotărât) în cazul dativ, de ex.:

(a) Cui nu-i place cartea, nu i se vor dărui cărţi.

(b) (Îi) dau sfaturi oricui mă ascultă.

(c) (rar) Devine ostil oricărei persoane îl contrazice.

Conectorul relativ sau nehotărât al propoziţiei CI este întotdeauna în cazul dativ, fiind cerut
de verbul centru sau de adjectivul centru din propoziţia regentă. Uneori, ca în (a), forma lui de
dativ este cea proprie poziţiei sintactice pe care o ocupă în poziţia subordonată (= complement
indirect). Alteori, ca în (b), forma de dativ nu corespunde funcţiei sintactice pe care o are
conectorul în propoziţia completivă indirectă (= subiect, în cazul de faţă, care ar fi trebuit să se
exprime prin nominal în cazul nominativ); în aceste situaţii, se manifestă fenomenul sintactic al
„împletirii regentei cu subordonata”, subiectul fiind în alt caz decât cel prototipic. La fel stau
lucrurile şi dacă propoziţia CI este introdusă printr-un adjectiv relativ sau nehotărât în cazul
dativ, ca în (c); substantivul în dativ, al cărui atribut este conectorul, are funcţia sintactică de
subiect şi constituie o excepţie de la regula exprimării subiectului prin nominal în cazul
nominativ. Acelaşi fenomen sintactic se evidenţiază şi în cazul unor construcţii complexe, de
tipul Averea a revenit cui trebuia să-i revină., uneori cu elidarea subiectului: Averea a revenit
cui trebuia. [...]

În registrul familiar sau regional, propoziţia CI se poate exprima printr-un grup prepoziţional
având drept cap prepoziţia la sau, rar, prepoziţia către, urmate de un conector relativ sau
nehotărât în cazul acuzativ, cerut de prepoziţiile respective, de exemplu:

Mă adresez la cine mă poate ajuta.

(Îi) refuz ajutorul meu la oricine nu îl merită.

La câţi oameni m-au întrebat le-am răspuns.

A zis către care era acolo: [...].

 Cu excepţia frazelor (puţin numeroase) în care în subordonată este distribuit un verb cu regim
prepoziţional la, de tipul Mă adresez la cine te-ai referit tu mai devreme. (unde funcţia sintactică
a relativului precedat de la este aceea de complement prepoziţional) sau a frazelor (neliterare) în
care în locul lui cui se foloseşte relativul la acuzativ precedat de la (cu funcţia sintactică de
complement indirect), de tipul Mă adresez la cine te-ai adresat şi tu., şi în aceste enunţuri se
evidenţiază fenomenul imbricării, dat fiind că în subordonatele CI în discuţie a subiectului,
poziţie incompatibilă cu un nominal în cazul acuzativ cerut de o prepoziţie.

CI din grupul verbal introduse prin conectori în cazul dativ, precum şi cele introduse prin
conectori în acuzativ precedaţi de prepoziţia la, pot fi dublate în regentă prin clitice
pronominale în dativ. În frazele în care relativul din CI este şi el complement indirect, dublarea
prin clitic pronominal se produce de două ori: în subordonată pentru conectorul relativ cu funcţie
sintactică de complement indirect, iar în propoziţia regentă pentru propoziţia completivă
indirectă.

CI având drept regent un adjectiv pot fi dublate prin clitic în regentă numai dacă adjectivul
are funcţia sintactică de nume predicativ, de exemplu: Instrumentul acesta îi este util cui se
pricepe la mecanică., nu însă şi dacă adjectivul are funcţia sintactică de atribut, de ex. A nimerit
într-un mediu propice cui ştie să linguşească.

Nu se dublează prin clitic în regentă complementele indirecte introduse prin prepoziţia către
+ conector, nici cele al căror regent este un adverb sau o interjecţie.

5. Modurile verbale din CI

- indicativ:

„Toată lumea se plânge că eşti distant... că nu scrii.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Cu alte cuvinte, mă tragi la răspundere pentru ceea ce nu cunoşti, îl întrerupse Cristian.” (A.
Buzura, Orgolii)

„Bine spunea Cotta: ce uşor e să vorbeşti despre ceea ce nu există...” (D. Negrescu, Trilogie
imperială)

- conjunctiv:
„ – Bineînţeles! făcu Ceea şi zâmbi privindu-l, dar Minda, cu umărul întors spre el, îi simţi
mişcarea buzelor numai din intonaţie şi nu mai avu nevoie să-l vadă.” (N. Breban, Îngerul de
gips)

„ – Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiştea-n gard! murmură dânsul zâmbind zăpăcit.” (L.
Rebreanu, Ion)

„Titu se repezi în capul gol şi brişca intră în ogradă, după ce Pintea coborî şi veni spre pridvor,
ridicând mai sus umbrela şi ferindu-se să nu calce în noroi.” (L. Rebreanu, Ion)

- condiţional-optativ: „Zeidel Abramovici neagă persistent un astfel de interes, convins

că ar putea să fie şi la acest Sofronie Leca un capriţiu.” (M. Sadoveanu, Nopţile de
Sânziene)

„Îi era teamă că Veacul ar fi putut să aibă o atitudine echivocă...” (Camil Petrescu, Patul lui
Procust)

- prezumtiv: #Nu se gândea niciodată cum s-or fi descurcând ei când el este plecat din
oraş.#

6. Reluarea sau anticiparea CI

T. Hristea, 1984: 353:

„CI pot fi reluate printr-un corelativ, atunci când se intenţionează sublinierea ideii exprimate:
Cui i-ai dat o dată, aceluia să nu-i dai a doua. ; De cine ţi-e drag, de acela să te apropii.; Că
nu va veni, de asta mă tem; Să fiu mai tânăr, la asta mă gândeam.”

7. Topica şi punctuaţia CI

CI este postpusă direct regentei:

„ – ... Înţelegi... unul să nu lipsească... Am nevoie să fiu aprobat zgomotos...” (Camil Petrescu,
Patul lui Procust)

CI nu se desparte prin niciun semn de punctuaţie de propoziţia regentă:

„Am coborât repede, fără să mă sinchisesc dacă mă aşteaptă şi mă urmăreşte...” (Camil Petrescu, Patul lui
Procust)

8. Propoziţia CI şi alte subordonate

- CD: „Îşi aducea aminte că odată, într-un sat din Alpi, a văzut pe Necuratul strâmbându-se chiar
în vârful unei bisericuţe zgâlţâind crucea de lemn până ce a mişcat-o din loc.” (L. Rebreanu,
Adam şi Eva)

Observaţie:

T. Hristea, 1984: 354: „Comparând procesul de determinare a unui verb, adjectiv, adverb sau
interjecţie printr-un complement indirect sau o propoziţie CI, se constată că determinarea la
nivelul frazei conţine o notă de generalitate, de nedefinit, ceea ce face ca întrebuinţarea CI să fie
mai puţin frecventă decât a complementului indirect.”

GLR3: Completiva prepoziţională (corespunzătoare unui complement – indirect – prepoziţional)

Vol. II: 428-429: „În frază, poziţia sintactică a complementului prepoziţional se realizează prin:

(a) grup prepoziţional cu propoziţie relativă fără antecedent în regentă, introdusă prin pronume (rar,
prin adjective sau adverbe) relative ori nehotărâte (cu funcţie relativă), în cazul cerut de
prepoziţia cap de grup, de ex.:

Să nu ne ataşăm, cu încăpăţânare, de ceea ce, uneori, pare proprietatea noastră cea mai
intimă. (A. Pleşu, Jurnalul)

Mă bazez pe cine mă iubeşte.

Te debarasezi de cine nu-ţi convine.

Se împrieteneşte cu oricine îi cântă în strună.

Câinele s-a năpustit asupra cui l-a întărâtat.

Vă aliaţi cu orice partid vine la putere.

 Astăzi reflectez adesea la ce puteau gândi părinţii mei pe atunci. (M. Flonta, Aprecieri)

S-a ales cu cât i-au lăsat fraţii mai mari.

Prepoziţia care precedă relativul fiind impusă de verbul din regentă, în propoziţia completiva
prepoziţională se manifestă fenomenul imbricării: forma cazuală a pronumelui relativ sau nehotărât nu
corespunde celei prototipice pentru funcţia sintactică pe care o îndeplineşte în subordonată. Astfel
sintagmele de ceea ce, pe cine, de cine, cu oricine, asupra cui, cu [...] partid din primele şase exemple
de mai sus, sunt subiecte în cazul acuzativ / genitiv cerut de prepoziţiile din componenţa lor.

Acelaşi fenomen sintactic se înregistrează şi în cazul unui enunţ ca Mă gândesc la ce voi face
mâine., în care imbricarea afectează complementul direct, cu forma neprototipică la ce în loc de ce.
Forma relativului este cea adecvată poziţiei sale sintactice numai atunci când, în subordonată, acesta are
funcţia sintactică de complement prepoziţional, ca în Mă refer la ce te gândeşti şi tu. cf. şi Relectez [...]
la ce puteau gândi părinţii mei.

(b) propoziţie relativă fără antecedent în regentă, introdusă prin pronume (rar, adjective) relative,
precum şi prin adverbe relative, de ex.:

Lui nu-i pasă cine va lua premiul / ce film vede / unde merge în vacanţă/ cînd o să stea ploaia /
cum se îmbracă.

Îmi dau seama cât de nepregătite sunt cuvintele pentru a exprima destrămarea. (G. Liiceanu,
Uşa interzisă)

(c) propoziţie conjuncţională introdusă prin conjuncţiile că, să, ca... să, dacă, de ex.:

Mă tem că am pierdut din nou contactul. (M. Sebastian, Jurnal)

La fel, îi mulţumesc consăteanului meu, [...] care m-a constrâns să-i dau, pentru editura lui, o
carte. (M. Petreu, Filosofii paralele)

Cuvintele nu sunt apte [...] să transmită o stare de alarmă. (G. Liiceanu, Uşa interzisă) [...]

Este / a rămas mirat /surprins/ uimit/ încântat că ai venit/ să te vadă aici.

 E obsedat/ Se gândeşte/ Nu-i pasă/ Nu-şi dă seama dacă va ploua sau nu.”

Completiva de agent (Cag)

1. Definiţie: Completiva de agent reprezintă realizarea propoziţională a funcţiei

sintactice de complement de agent, indicând agentul acţiunii exprimate de un verb
la diateza pasivă (ori la diateza reflexivă cu sens pasiv) sau de un adjectiv provenit
din participiu.

- GLR2, vol. II: 292:

„Propoziţia completivă de agent îndeplineşte funcţiunea unui complement de agent al unui verb
pasiv din propoziţia regentă, arătând de cine este făcută acţiunea.”

- T. Hristea, 1984: 355: „La nivelul frazei, complementului de agent îi corespunde

propoziţia subordonată completivă de agent. Ca şi complementul de agent, propoziţia
completivă de agent arată de cine este făcută acţiunea exprimată printr-un verb sau
adjectiv cu sens pasiv: Întrecerea a fost câştigată de cine a fost mai bine pregătit.”

- GLR3, vol. II: 438: recunoaşte, în foarte rare cazuri, completiva de agent:

„Poziţia sintactică de complement de agent poate fi ocupată, foarte rar, [...] de o propoziţie
relativă fără antecedent în regentă, introdusă printr-un pronume relativ (în special cine) ori
nehotărât compus cu ori- şi, uneori, de un adjectiv sau nehotărât, de ex.:

Premiul a fost luat de cine merita.

Emisiunea a fost văzută de câţi (telespectatori) au ştiut ora difuzării ei.

Mi se pot cere explicaţii de către oricine e interesat de problemă.

Datorită conectorului prepoziţional al acestui tip de propoziţie, în frazele în care se

actualizează propoziţia-complement de agent apare fenomenul imbricării (împletirea regentei cu
subordonata), pronumele relativ în acuzativ cu prepoziţie îndeplinind, în subordonată, funcţia sintactică
de subiect.

2. Termenii regenţi

- predicate verbale exprimate prin verbe la diateza pasivă

„Puiu era nepregătit să o găsească atât de răvăşită, îi era milă să o vadă suferind, era speriat de ceea ce se
întâmpla cu ei în ultima vreme.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- nume predicative exprimate prin adjective de provenienţă participială:

„Îi era ciudă că era atât de afectată de ceea ce auzise.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- elemente predicative suplimentare exprimate prin adjective de provenienţă participială:

„Colonelul se uita înainte, cu nimic clintit de ceea ce i se spusese, rămânând mai departe rece şi posac.” (M.
Preda, Marele singuratic)

- atribute exprimate prin adjective de provenienţă participiale:

„Era o femeie constrânsă de ceea ce fusese viaţa ei până atunci să nu flirteze cu nimeni, să nu-şi
facă iluzii...” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

3. Elemente introductive ale completivei de agent

- pronume relativ precedat de prep. de/ de către: cine, ceea ce:

„Am procedat, mai întâi, la examinarea resturilor de limbă tracă şi iliră, insistând asupra
precauţiunilor ce trebuie luate de cine operează cu elemente de limbă nesigure.” (Al. Rosetti,
Istoria limbii române) - apud GLR2, p. 292

- pronume nehotărât precedat de prep. de sau de către:

„Se înţelege de la sine, de către oricine a aflat ce e fondul principal, că acesta trebuie să se
oglindească, în toată importanţa lui, în toate relaţiile lui, în dicţionarul unei limbi.” (Al. Graur,
Fondul lexical principal) - apud GLR2, p. 292

Observaţie: Unii autori consideră că propoziţia completivă de agent se poate realiza şi ca

subordonată conjuncţională, de ex. Am fost surprins că ai venit / să aud asemenea vorbe de la
el., Era frământat dacă poate sau nu poate accepta acest lucru., subordonate încadrate, în
lucrarea de faţă, la completiva prepoziţională. (GLR3, vol. II: 438)

De această părere este D. Irimia (1998: 426), care furnizează un exemplu de completivă de agent
introdusă prin conjuncţia că:

„Poate că ofiţerul a înţeles că e mai bună afacerea pentru el să se facă la noapte că doarme decât
să mai meargă aşa până la Semlin, hărţuit mereu că se află în ţară străină...” (Camil Petrescu,
Un om între oameni)

4. Moduri verbale folosite în completiva de agent

Cel mai frecvent mod distribuit în completiva de agent este indicativul. Pot apărea în predicatul
Cag şi verbe la condiţional-optativ şi la prezumtiv:

#S-a aflat ce s-a întâmplat de cine trebuie să ştie.#

#Ar putea fi crezut de oricine l-ar asculta.#

#Ar putea fi crezut de cine l-ar fi ascultând.#

5. Topica şi punctuaţia completivei de agent

Cag. are topică fixă: este postpusă regentei. Nu se desparte de regentă prin niciun semn de punctuaţie:

„– Eşti o femeie în toată legea... îi şopti el, în timp ce îi urma cu arătătorul linia obrazului, fără nicio
grabă, copleşit de ceea ce simţea atingând-o.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„... cu toţii ar fi început să se simtă stingheriţi de ceea ce făceau ei acolo...” (N. Breban, Îngerul de gips)
„Şi-am fost împiedicat de ceea ce poetul numea „încreţirea lungii rochii”. (M. Sorescu, Trei dinţi din faţă)

Bibliografia minimală

Dimitriu, C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Institutul European, 2002.

***, Gramatica de bază a limbii române, (coord. Gabriela Pană-Dindelegan), Bucureşti, Ed.
Univers enciclopedic gold, 2010.

***, Gramatica limbii române, ed. a III-a, vol. al II-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2005.
Guţu-Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, E.Ş., 1972.
Idem, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, EDP, 1973.
Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ed. a III-a, Bucureşti, Ed. Albatros, 1984.
Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.
Irimia,D., Gramatica limbii române, Iaşi, Ed. Polirom, 1997.
Idem, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Junimea, 1983.
Metea, Al., Limba română actuală, Deva, Ed. Emia, 2008.
Nagy, Rodica, Sintaxa limbii române actuale (Unităţi, raporturi şi funcţii), Iaşi, Institutul
European, 2005.
Secrieru, Mihaela, Nivelul sintactic al limbii române, Botoşani, Ed. Geea, 1998.
Şerban, Vasile, Curs practic de sintaxă a limbii române, Bucureşti, EDP, 1964.
Trandafir, G. I., Alte probleme controversate, Craiova, Editura Universitaria, 1996.