Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941

Serie nouă · Anul XXII · nr. 7-8 (245-246) · Suceava · iulie-august 2011
Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA
LITERARĂ
REDACTOR ŞEF:
Constantin ARCU

REDACŢIA:
Sabina FÎNARU Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şi
Carmen Veronica STEICIUC Imprimeriilor Literare din România
Alexandru Ovidiu VINTILĂ (A.R.I.E.L.)

COLEGIUL REDACŢIONAL:
Acad. Dimitrie VATAMANIUC
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC

COLABORATORI PERMANENŢI:
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ)
Liviu ANTONESEI (Iaşi)
Leo BUTNARU (Chişinău)
Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)
Mircea A. DIACONU (Suceava)
Constantin DRAM (Iaşi)
Horia GÂRBEA (Bucureşti)
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)
Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Număr ilustrat cu lucrări
Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 ale artistului plastic Mircea DĂNEASA
E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com Coperta I:
Bucovina înaripată
editorial
Cannery Row
și o idee trăsnită
Constantin
ARCU
Există o stradă californiană la fel de celebră ca
bulevardele Champs-Élysées, Hollywood – Walk Of
Fame (Bdul Stelelor) din L.A., Wall Street, Nevski
Prospekt (Bulevardul Neva) din Sankt Petersburg sau
nu știu ce altă faimoasă arteră urbană. Cannery Row
din Monterey, California. John Steinbeck (laureat al
Premiului Nobel, 1962), în romanul cu același nume
(Strada sardelelor, în traducerea lui Mircea
Bucurescu), pretinde că strada respectivă „e un poem,
o duhoare, un scrîșnet”, „o adunătură și o împrăștiere,
tinichele și fiare și rugină și așchii de lemn”, fel și fel
de gunoaie, „făbricu,e de sardele conservate și tablă
ondulată, taverne, restaurante și bordeluri”, adică un
amestec de violen,ă solară și mizerie. Iar despre
oamenii locului se spunea că ar fi niște lepădături
ordinare, deși din altă perspectivă se putea sus,ine cu
aceeași îndreptă,ire că sînt niște îngeri, „oameni
dărui,i cu har dumnezeiesc”.
Vara aceasta am avut prilejul de a ajunge în
Monterey. Visam de mult timp să bat cu piciorul
fascinanta stradă și să descopăr printre trecători
specimene de tipul eroilor lui Steinbeck. Și se pare că
strada a rămas neschimbată. Duhul cu care a înzestrat-
o Dumnezeu sau geniul lui J.S. continuă să
hălăduiască peste tot. Începînd de la restaurantul John
Steinbeck și pînă în celălalt capăt ce pare să ducă
direct în apele Oceanului Pacific, harababura a rămas
intactă peste vremuri. De-a lungul străzii se înșiruie
restaurante, magazine în,esate cu mărfuri și
mărun,ișuri turistice (multe sub emblema geniului
tutelar), localuri și tonete în aer liber în care se servesc
felurite delicatese exotice, hotelul Spindrift Inn etc.
Strada este intersectată de tuneluri aeriene pe care
apar firme mari: Cannery Row Company ori
Monterey Canning Co. Deci fabricile de conserve
încă există și flotele de pescuit se întorc și acum
diminea)a în golf burdușite cu sardele.
Sînt și clădiri mai noi dar perfect integrate
spiritului locului. Există Steinbeck Court (dincolo de
poarta deschisă în două păr,i, în micul patio, tronează
un arbust încărcat cu flori mari, violet, după care
pornesc niște trepte spre o intrare ascunsă privirii),
dar și Wax Museum (lîngă ușă, pe un panou, este
înscris: „Come Back In Time to The Cannery Row
of… John Steinbeck”). Pe trotuare acum sînt straturi
de flori unele cunoscute, altele exotice. Pe o bancă din
beton descopăr două figuri mai aparte și o clipă mă
simt invadat de emo,ie și speran,ă. Un bătrîn ușor
jerpelit, aplecat peste cîinele alb din bra,ele sale, și,
alături, un individ în blugi, cu un hanorac tras peste
cap. Îi privesc atent, fac o fotografie, însă nu mă
conving. Din păcate, nu recunosc în ei pe vreunul din
personajele romanului Cannery Row. Și totuși există
ceva. De-a lungul străzii, o activă viermuială umană.
Turiști de toate na,iile înarma,i cu aparate foto sau de
filmat scormonesc fără oprire, încercînd să descopere
inefabilul, mizeria fascinantă îngropată în zidurile
clădirilor, în asfalt, în aer. Duhul lui Steinbeck este
prezent pretutindeni,
Dintr-un magazin în,esat cu tot felul de mărfuri și
suvenire, am cumpărat și o sticlă cu whisky din care
am turnat într-un pahar mare cu ghea,ă și coca-cola.
Mă plimbam prin aglomera,ie sorbind din cocteil și,
surprinzător, Petrică (așa îi spun Liviei, mai nou) nu
comentează, deși din nu știu care motiv de obicei face
el (ea) alergie ori de cîte ori mă dedau la degustări
bahice. Și, în timp ce mă delectam visînd cu ochii
deschiși, dintr-o dată îmi atrage aten,ia că în dreapta
se află bustul lui Steinbeck. Oau! Fac mai multe poze
lîngă bustul postat în fa)a unui strat cu flori (într-o
pozi)ie, mi-am permis chiar să-l ,in pe după umeri pe
maestru!). Nu departe se zărește albăstrimea
întunecată a oceanului. Simt că am pătruns într-o
lume magică, impregnîndu-mă de spiritual ei. De la
un local - Fish Hopper - din apropiere luăm supă-
cremă din fructe de mare în coajă de pîine, cum
văzusem în San Francisco. Îmi gîdilă plăcut papilele
gustative, e de-a dreptul savuroasă după cocteiul rece.
În fine, Connery Row e o stradă fascinantă. Există
geniul unui scriitor, dar și pricepere umană, abilitate
comercială de a exploata un filon pre)ios și
inepuizabil. Mă întreb dacă la noi nu s-ar putea face
mai mult. Prin orașele patriei întîlnești uneori cîte un
muzeu prăfuit dedicat memoriei vreunui scriitor. Din
păcate, acolo nu descoperi decît pagini olografe și
fotografii îngălbenite de vreme, scaunul și masa de
lucru, soba la care își încălzea spinarea și alte
vechituri pe care le prezintă vreun muzeograf gîngav.
Eventualii turiști urmăresc plictisi,i expunerea, fac o
poză, două, apoi se retrag în curte pentru a admira
natura. Nu există preocupare de a da via,ă lucrurilor.
Dezinteresul și lipsa de imagina,ie sînt la concuren,ă.
(continuare în pag. 44)
1
invitatul revistei
„Am ajuns un profesionist al cititului. Şi asta fiindcă
acum citesc de parcă aş scrie eu însumi tot ce citesc”
Adrian
ALUI GHEORGHE
Constantin Arcu în dialog cu
Adrian Alui Gheorghe
„Lumea improbabilităţilor este mai mare decît
cea a posibilului. Scriitorul tocmai asta face,
încearcă să repare ceva din ceea ce nu s-a putut
închega în realitatea imediată”
Constantin Arcu - Dragă Adrian Alui
Gheorghe, să începem cu… Facerea! Deși cred că
ai mai fost întrebat, insist și eu: cum ai ajuns totuși
la poezie? Presupunînd că ai fi iar la început de
drum, cum ai proceda? N-ar fi mai interesant să te
faci doctor veterinar sau contabil? Dacă realizezi
un sondaj printre copii, nu cred să auzi pe mul)i că
ar vrea să se facă… poet! Există vreo legătură între
locurile în care te-ai născut și ai copilărit și
evolu)ia ta de mai tîrziu? Cum s-au bifurcat
cărările tale din grădina copilăriei? Ce influen)e și
ce mentori ai avut? Și mergînd mai departe, ce-)i
(mai) spun astăzi, bunăoară, ceremoniile…
insidioase?
Adrian Alui Gheorghe - Parcă eşti „vocea
conştiinţei” care pune întrebările fără pauză între
ele...! Dar hai să le luăm pe rînd, cătinel, cătinel ...!
a) La poezie am ajuns ca tot românul, luînd-o pe
firul apei, adică pe firul limbii române, care dacă
este urmat cum trebuie duce exact la ţintă. Crezi că
a scăpat, astfel, vreun român să nu fie la un moment
dat şi poet? Poate doar aceia care s-au declarat, încă
de la naştere, prozatori. Sau critici. Dar şi
prozatorii, dar şi criticii, trebuie să fii de acord, sînt
nişte poeţi rataţi. După părerea mea limba română
este mediul ideal pentru poezie şi pentru poveşti
pentru că are metafizică în însăşi alcătuirea intimă a
cuvintelor. Pentru traducerea duhului limbii în
proză sau în critică este nevoie de un pic de întăritor
care poate fi împrumutat din alte zone culturale sau
lingvistice. b) Dacă aş fi la început de drum, mi-aş
spune şi eu ca tot omul aflat cu tot orizontul în faţă:
Şi cel mai lung drum începe cu primul pas! Dar
2
drumul în poezie, dacă e să fim riguroşi, nu e unul
care duce departe, ci e unul care te face să înţelegi
de ce e important să rămîi pe loc. Drumul poeziei e
unul care nu te rătăceşte, ci te fixează. În preajma
poeziei, de cînd mă ştiu, sînt mereu la început de
drum. Mai ales că orice început are freamătul
necunoscutului. c) Dacă m-aş fi făcut medic
veterinar, cred că m-aş fi specializat (masterat plus
doctorat) pe o chestiune extrem de sensibilă:
depunerile de calciu pe cornul inorogului în
condiţiile încălzirii globale şi a ploilor acide care
cad dinspre atmosfera venusiană. Dacă m-aş fi
făcut contabil, aş fi calculat cu exactitate valoarea
intrinsecă a luminii stelelor şi cît datorăm cerului
pentru acest efort nocturn. Cred că aş fi obţinut cifre
uriaşe, ca să ne dăm seama de datoria noastră faţă de
univers. d) Dacă realizăm un sondaj de opinie
printre copii, cred că vor fi îndeajuns de cinici unii
încît să vrea să se facă poeţi. Vor fi cinici în raport cu
părinţii lor care îi vor medici veterinari sau
contabili. Că poezia e ca o fugă de acasă în căutarea
unei libertăţi presimţite. Doar fetele frumoase şi
poeţii ştiu valoarea unei asemenea fugi fără ţintă
dar cu atît mai voluptuoasă. e) Da, locul în care te
naşti se naşte odată cu tine. E stabilirea unei
intersecţii dictată de o logică care scapă înţelesului
comun. Dacă tatăl meu ar fi murit pe front, de
exemplu, unde a fost rănit, cît univers aş mai fi
străbătut pînă să capăt un chip? La ce alt colţ de
lume m-aş mai fi întîlnit cu mama mea? Poate că
mama mea s-ar fi stins de durere că nu m-ar mai fi
putut întîlni. Cîţi oameni nu mor de dorul fiinţelor
cu care ar fi trebuit să se întîlnească, dar un amănunt
le-a zădărnicit această întîlnire? Dragă Constantin
Arcu, lumea improbabilităţilor este mai mare decît
cea a posibilului. Scriitorul tocmai asta face,
încearcă să repare ceva din ceea ce nu s-a putut
închega în realitatea imediată. Scriitorul este un
taumaturg, în ultimă instanţă. Eu am copilărit pe
prispa casei lui Ion Creangă, îţi dai seama că am
aflat înaintea altora secretul vitezei calului lui
Harap Alb ...?! f) Cărările mele din grădina
copilăriei s-au bifurcat în sensul stabilit de Borges
în celebra sa povestire „Grădina cărărilor care se
bifurcă”. Ca să nu mai dau explicaţii suplimentare,
am să reiau un scurt fragment: "În toate ficţiunile,
ori de cîte ori un om se întîlneşte cu diverse soluţii,

alege una şi le elimină pe celelalte. Creează astfel,
diferite viitoruri, diferite timpuri, care se înmulţesc,
de asemenea şi se bifurcă. De aici, contradicţiile
romanului. Fang, să spunem, deţine un secret; un
necunoscut bate la poarta sa; Fang hotărăşte să-l
omoare. Fireşte, există mai multe
desfăşurări posibile. Fang poate să-l
ucidă pe intrus, intrusul poate să-l ucidă
pe Fang, amîndoi se pot salva, amîndoi
pot să moară şi aşa mai departe…". E
limpede? Ceea ce nu te omoară, într-o
biografie, te recomandă, mai apoi.
Destinul e o sumă a eşecurilor şi o sumă
a împlinirilor aleatorii. g) Am fost o fire
foarte influenţabilă, m-a influenţat pînă
şi faptul că în fîntîna din curtea casei a
căzut, într-o noapte, luna. Dacă nu ar fi
scos-o ai mei, - şi am fost martor! - ,
chinuindu-se din greu, cred că s-ar fi
produs o catastrofă în univers, a depins
de noi să păstrăm ordinea cosmică
intactă. Uite, am găsit un text, într-un
caiet cu “poezele” de pe la cinşpe, şaişpe
ani, care m-a înduioşat nespus: “Îmi
spune mama:/ fii mai serios/ nu vezi că-
ţi mănîncă cîinii din traistă/ cînd te
hîrjoneşti cu stelele, cu luna,/ cînd te uiţi
cu ochii căscaţi/ după fetele din vecini,/
cînd îţi umblă mintea să te faci circar/ şi Poetul, prin 1984
altele şi mai şi/ care dovedesc ce copil
rău am crescut - // fii fără grijă, îi spun,/ n-au ce să-
mi mănînce cîinii/ din traistă:/ am numai cărţi”.
Da, m-a influenţat tot ce a fost literă scrisă, iar acolo
unde s-au terminat literele scrise, am încercat să
adaug eu cîte ceva. Aşa ajungi la scris, de fapt,
încercînd să completezi spaţiile rămase goale între
lucruri, între oameni. Şi mai sînt o mulţime de spaţii
goale, e mult de lucru pentru scriitorii care vor veni.
Mentori? În copilărie, ca şi acum: orice autor de
texte care are conştiinţa a ceea ce scrie. Nu sînt
mulţi, nu sînt puţini: sînt cîţi trebuie. h). Poate că
ceremoniile nu mai sînt atît de insidioase, dar sigur
idiosincraziile sînt mult mai ceremonioase.
C.A. - În revista Bucovina literară de)ii o
rubrică, Liber pe contrasens. Se pare că iei via)a
cam peste picior, prietene. Nu-)i prea dă mîna să
respec)i normele? Sau te dai mare? Oricum,
rubrica se citește cu plăcere… Ai o re)etă anume?
A.A.G. - Da, scriu continuu ca şi cum aş fi altul.
Asta îi dă posibilitatea acelui „altul” să fie ca şi cum
ar fi eu, scriitorul. Dar şi la această întrebare am să
invitatul revistei
iau lucrurile încet, cu amănuntul, ca să fii sigur că
mă implic (sufleteşte?) în tot ce mă întrebi... Deci!
a) Din 1989 românii sînt liberi să meargă pe
contrasesns. Şi de fapt aşa a fost înţeleasă
democraţia la noi, ca o goană pe contrasens. Spre
ce? Spre departe. Pînă unde? Pînă la capăt. b)
Dacă iau viaţa peste picior? Da, dar ea a
început ...! Eu nu fac decît să îi răspund cu
aceeaşi monedă. Dacă respect normele?
Eu le respect, dar parcă trăiesc într-o
lume în care nimănui nu-i pasă de norme.
E cam cum e circulaţia stradală în Cairo
sau Alger, unde am fost, în două reprize.
Nimeni nu respectă normele de
circulaţie, orice intersecţie este abordată
în forţă. Trece cine are tupeul mai
dezvoltat. Am întrebat, curios, dacă
şoferii de pe acolo au făcut şcoala
adecvată, dacă ştiu regulile şi normele.
Da, mi s-a răspuns, le ştiu, dar nu le
respectă. „Că nu le respectă nimeni,
atunci de ce ar face-o doar unii?”.
c.) Dacă mă dau mare? O fac cu
voluptatea celui care ştie cît e de mic într-
un univers care ne e măsura ... ! d.) Dacă
am o reţetă anume la scris „pe
contrasens”? Sigur că da, pun două părţi
cuvinte, o parte subiect, o parte semne de
punctuaţie, două părţi amărăciune, un
vîrf de linguriţă de luciditate, bag umor
cît cuprinde. Mai pun şi alte ingrediente, la
inspiraţie. Şi asta din respect pentru consumatori.
Poftă bună!
„Mizez pe consecvenţa în opinie şi
perseverenţa celui care cu superbie a întrebat:
Muieţi îs posmagii? Că, în final, el a avut
dreptate: posmagii nemuieţi nu au nici un gust”
C.A. - Și poemele tale plac la lectură. Unele sînt
memorabile – Hai, Rainer! de exemplu, îmi vine în
minte ori de cîte ori discutăm sau îmi amintesc de
tine că ai rămas dator cu o sută de votcă…
A.A.G. - Da, eu scriu poemele în aşa fel încît să
îmi placă mie mai întîi. Dacă nu îmi plac mie, nici
nu mă mai obosesc să le scriu. Scriu numai dacă am
ceva de spus. Am ceva de spus numai dacă am trăit
ceva care poate fi transferat în lumea simbolului.
Scriu poezie din necesitate, sînt bolnav de cuvinte,
sînt gîtuit pe dinăuntru de personajele mele poetice.
Că poezia e plină de personaje, de voci, de destine,
3
invitatul revistei
de drame personale şi colective. Cine nu aude
vocile astea e surd şi e bine să meargă la un doctor.
Cine nu vede personajele e orb şi e bine să îşi atîrne
ochelari pe nas şi pe creier. Am cîteva poeme, cum
ar fi „Sfînta Familie” sau „Metamorfoza” sau
„Erich”, care sînt emblematice pentru timpul nostru
poetic, dar nu mă aştept ca să fie citite cum trebuie
într-o lume incoerentă. Dar poezia e (şi) o boierie,
nu tot omul e dispus să fie boier. Am spus
îndeajuns? Hai, să mai adaug ...! Scriu poezie
împotriva cititorului leneş, împotriva cititorului, în
general. Cititorul, fratele meu ...! Ipocritul! Deşi
prin definiţie cititorul de poezie (ca şi scriitorul de
poezie, de altfel) e un leneş, eu mizez pe
consecvenţa în opinie şi perseverenţa celui care cu
superbie a întrebat: „Muieţi îs posmagii?”. Că, în
final, el a avut dreptate: posmagii nemuieţi nu au
nici un gust. Dar, hai să mai nuanţez povestea cu
„personajele poetice”. Recent am fost la un
colocviu internaţional în Algeria, la Alger, care a
avut o temă provocatoare: „L'autofiction dans la
littérature contemporaine”. Intervenţia mea s-a
întitulat: “Poésie et autofiction ou De l'altérité du
personnage poétique”. Spuneam acolo: “La poésie
est autofictionnelle pour autant qu'elle s'avère la
mesure de l'altérité. Et d'ailleurs la poésie pourrait-
elle être autre chose que le journal intime d'une
ubiquité assumée?”. Cred că e clar. Şi dacă tot
sîntem în Africa, unde te-am atras cu răspunsurile
mele, am să-ţi spun „o chestie” care ţine de
terapeutica prin poezie, prin cuvînt. E vorba de
textul unui descîntec din lumea negritudinii, care
mi-a plăcut foarte mult şi care mi-a venit, ca
argument, în multe situaţii: "Te simţi rău dimineaţa,
te simţi rău seara,/ Te doare capul, te dor
măruntaiele,/ Obrajii ţi-i acoperă mucigaiul,/
Ochii ţi se înfundă în cap -/ Ea spuse: - Iată ce cred:/
Tu ai un cuvînt în pîntec;/ dacă nu-l spui/ Mori şi
laşi toate bogăţiile,/ Acesta e adevărul". Autorul ar
fi Nged-Nso-Fa, pe care îl salut cu toată deferenţa.
Te rog să ţii minte numele poetului african, poate o
să-l mai întîlneşti în viaţa asta. Sau în cealaltă? Că
dacă doi oameni trebuie să se întîlnească,
Dumnezeu pune la cale şi ciocnirea continentelor.
Bun, cam acesta ar fi răspunsul. Dar la sfîrşitul
întrebării spui ceva de o votcă ...! O dau eu? O dă
Reiner? O dai tu? Vezi? Hamlet era chinuit de o
singură întrebare, noi avem deja trei. La capitolul
acesta l-am depăşit şi pe Shakespeare, bietul!
C.A. - Și ceva serios. În 1981, la Cenaclul
Junimea din Iași, l-am întîlnit pe regretatul poet
4
La Săveni, Botoşani, în 2008, împreună cu
Mircea A.Diaconu, Gelu Dorian, Florin Săsărman,
Ion Zubaşcu şi Matei Vişniec
Aurel Dumitrașcu. Din cîte știu, a)i fost prieteni la
cataramă și, după moartea sa mult prea timpurie,
)i-ai asumat „postumitatea operei lui”, după cum
te exprimai undeva. Nu-i o treabă simplă și la
îndemîna oricui, ci înseamnă o risipire generoasă,
dacă pot spune așa. Nu era)i din aceeași localitate,
cum v-a)i cunoscut? Ce v-a apropiat?
A.A.G. - Ce ne-a apropiat? Poezia, cărţile,
ingenuitatea vîrstei, sinceritatea, frica,
comunismul, foamea (de viaţă), setea (de adevăr),
plimbările, munţii, deriva continentelor, sărăcia,
cărţile, facultatea de litere de la Iaşi, eşecurile,
prietenii comuni, libertatea presimţită, umilinţa,
cărţile, poezia ... ! Cred că ne-a apropiat şi
neasemănarea noastră, noi fiind firi diferite. Eu
luam lucrurile în uşor, Aurel inventa continuu
munţi, ca să urce. Eu îi lăsam pe oameni în zoaia lor,
Aurel îi provoca, îi plăcea să îi vadă chinuindu-se în
faţa întrebărilor fără răspuns. Eu făceam umor şi
din foamea cea mai neagră, Aurel problematiza şi
cea mai banală chestiune cotidiană.
Cu Aurel m-am întîlnit la începutul anului
1978, aveam puţin peste nouăsprezece ani, el
împlinise douăzeci şi doi de ani şi venise la Piatra
Neamţ de la Borca, un sat din inima munţilor, la o
reciclare pentru profesorii suplinitori. L-a adus la
mine Daniel Corbu, care „suplinea” şi el pe atunci.
Dialogul s-a închegat rapid, a continuat furtunos în
scrisori. Ne găsisem. Fiecare a intuit în celălalt
prietenul, fratele. Amîndoi fără taţi din copilărie,
am căutat „în celălalt” … paternalul. Eu eram plin
de zgura oraşului şi a fabricii, în mijlocul cărora mă
aruncaseră conjuncturile. Disimulam ca să
supravieţuiesc. El era plin de… prejudecăţile (sau

naivităţile!) cu care te încarcă aerul satului de
munte, loc în care privirile se agaţă mai lesne de cer
dacă o iau pieziş pe linia care desenează coama
dealului. Amîndoi citeam, aspiram cărţile. Eu
aveam, parcă, vreo cîteva rafturi de cărţi citite în
plus, ne „luptam în biblioteci”. Aurel a recuperat
rapid, coletele cu cărţi circulau zglobiu între Piatra
Neamţ şi Borca. În corespondenţa noastră, reluată
integral în volumul „Frig”, stau probele lecturilor
din acea vreme. Pot fi „un îndrumar” pentru
eventualul cititor tînăr? Geo Dumitrescu ne credita
la „colţul” lui din „Luceafărul”, unde ne publica
„poezioare” (din cînd în cînd), scoţîndu-ne din
„pălăria provinciei” şi arătîndu-ne, cu timiditate,
lumii. Mai publicam, la
începuturi, pe colţuri de
pagină, în „Cronica”, în
„Familia”, în „Amfiteatru”
etc. etc. Nu ne amăgeam,
spre lauda noastră, că acela
era limanul la care năzuiam.
Voiam altceva, totul.
Eu, abandonat fiind
societăţii care îşi lua fiii, îi
călea şi îi pregătea „pentru
producţie”, munceam într-o
fabrică, de la şaptesprezece
ani şi făceam liceul „la
seral”. Munceam mai mult
noaptea, schimbul trei, fără
locuinţă certă, fără bani, fără Cu parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, oct. 2006 Paleologu în „Bunul simţ ca
viitor, doar cu prezent. Mi-e
şi milă acum de frăgezimile vîrstei şi trupului puse
la caznele supravieţuirii forţate! Trebuia să aibă
dinţi de lup, stomac de catîr, nervi de vultur,
nesimţire de mistreţ etc. ca să supravieţuiască
cineva în asemenea condiţii! Unde să mai încapă
visul, poezia în această „menajerie”? Aurel trăia la
Borca, departe de grijile traiului zilnic şi silnic, de
unde emitea judecăţi, poezii, de unde voiaja în
lume. Cu gîndul, mai ales. Pe mine mă atrăgea,
probabil, „aerul pur” în care vieţuia el, pe Aurel îl
atrăgeau, probabil, vîrtejurile de realitate păstoasă,
amară, în care trăiam eu. Fiecare învăţa ceva din
condiţia celuilalt. Dar tinereţea este îngăduitoare,
uită şi iartă, se amăgeşte şi amăgeşte. Eram trişti
chiar de lipsa obiectului tristeţii.
«Asumarea postumităţii» lui Aurel a venit
firesc, manuscrisele rămase fremătau de viaţă, îşi
cereau dreptul la partea lor de lume. Am făcut ce
trebuia, nimic mai mult, nimic mai puţin.Aşa cred.
invitatul revistei
„La Piatra Neamţ gloria are miros de cartier
mărginaş, o latră cîinii cînd vrea să iasă la
lumină, poetul e considerat un eşec al creaţiei
divine tolerat cu bunăvoinţă de concetăţeni ...!”
C.A. - Ce sens mai are poezia (literatura, în
general, se în)elege) în vremurile astea de ra…,
pardon, restriște? Și la ce bun scrisul într-o
perioadă cînd nu se prea citește? Pentru cine mai
scrii?
A.A.G. - Am să răspund tot secvenţial, după
ritmul întrebărilor. a) Sensul literaturii, azi ca (şi)
oricînd, este acelaşi, sintetizat de Dostoievski, în
„jurnalul” său: „Frumuseţea va salva lumea”.
Artistul este, din cîte am
învăţat la şcoală, un truditor în
laboratoarele frumuseţii. Să se
fi schimbat, între timp, regulile
de circulaţie ale artei? Să fi
intrat arta pe „sens interzis”?
Să nu fi oprit ea la semafor? Nu
poezia e vinovată că potenţialii
ei cititori s-au dus la cules
căpşune în Spania şi îl citesc pe
Lorca, acum, în loc să îl
citească pe Blaga. Nu poezia e
vinovată că politicienii noştri,
care imprimă nivelul finanţării
culturii, sînt nişte imbecili, în
sens superior, se înţelege
(sensul imprimat de Al.
paradox”), care au eleganţa
unui Năstase în gust, a unui Becali în atitudine
verbală, a unui Vadim Tudor în respect faţă de
interlocutor, a unui Iliescu în viziune asupra
viitorului naţiei, a unui (spuneţi un nume, la
întîmplare ...!) în ceea ce priveşte grija faţă de
destinul patriei, culturii, tradiţiei ... ! b) Vremurile
sînt de ra ... (hat)? Dar nu cred că vremurile se fac
singure, oamenii le fac. Aşa că dacă omul e sub
vremi, îţi dai seama că e vorba, practic, de o povară
extrem de mirositoare? A, dar ai schimbat-o pe
„restrişte”. Bravo! Asta ar însemna că „vremurile
de restrişte” ar fi un fel de „vremuri de rahat”, dar
mai parfumate, nu-i aşa? c) Întrebi, la ce (e) bun
scrisul într-o perioadă în care nu se mai citeşte...!?
Întrebarea e bună. Ca să ne fie confortabil, şi noi
citim numai întrebările. Aşa, presupun, vor face şi
cititorii revistei, încît nu mai răspund la sub-
întrebare. d) Pentru cine mai scriu? Am o listă, pe
ea sînt vreo cincizeci, şaizeci de cititori potenţiali,
5
invitatul revistei
poeţi sau critici. Sau să o iau altfel, ultima mea
carte, antologia de poezie „Cucuta”, apărută la
„Tipo-Moldova”, a prins vreo trei sute de
exemplare. Împărţită cifra aceasta la vreo douăzeci
de milioane de români, vorbitori de limba română,
ar ieşi că eu mă adresez în proporţie de 0, 0015 din
fiecare dintre trăitorii de la un moment dat. Cît
reprezintă 0, 0015 dintr-un om? Cotul, probabil.
Cam pe aici ar trebui să fiu şi cu orgoliul, nu-i aşa?
În acelaşi timp, nu pretind nimănui să citească
poezie, nu e cel mai plăcut lucru pentru minte şi
inimă. Abia dacă mai citim noi, cei care sîntem
bolnavi de poezie, cărţile care apar...! „Omul
majoritar” poate ajuta poezia acceptînd-o ca pe un
Cu James Joyce, la Trieste, 2009
„rău necesar”, să nu o dispreţuiască. E de ajuns ca
românii să-l citească măcar pe Eminescu,
reprezentarea în conştiinţa lor prin „poetul
nepereche”, ca să folosesc un truism, este onorantă
pentru breasla noastră.
C.A. - Nu te po)i plînge, căr)ile tale au fost
premiate, bine primite de oamenii muncii de la
orașe și sate, inclusiv de către critica literară.
Există vreun critic literar care n-a scris despre
poezia ta, dar ai fi )inut mult să scrie?
6
A.A.G. - Nu mă plîng, de ce aş face-o? Trăiesc
la Piatra Neamţ, departe de patimile Centrului,
acolo unde se coace, la foc mic, gloria literară. La
Piatra Neamţ gloria are miros de cartier mărginaş, o
latră cîinii cînd vrea să iasă cu vreun colţ la lumină,
poetul e considerat un eşec al creaţiei divine tolerat
cu bunăvoinţă de concetăţeni ... ! Îi salut pe toţi
criticii care au scris despre poezia mea, le rămîn
dator cu cîte o bere. Dau cîte o bere şi celor care nu
au scris încă, poate îi conving. Dacă nu vor scrie,
vor da cont postumităţii, la momentul potrivit. Cred
că aş fi vrut ca Nicolae Manolescu să nu se fi oprit
cu comentariul critic la cartea mea din 1992,
„Intimitatea absenţei”, apărînd în „Istoria ...” sa
destul de neconcludent. Altele i-ar fi fost, cred eu,
referinţele şi concluziile la nivelul anului 2010, de
exemplu. Dacă Nicolae Manolescu revizuieşte
„Istoria ...” sa, aşa cum a anunţat şi ţine cont de
doleanţele mele, mai plusez cu o bere... ! Sau două?
Cu Aurel Dumitraşcu, pe vremuri, stabilisem că pe
lumea asta, la nivelul comentatorilor de literatură,
putem vorbi de critici literari şi de absolvenţi.
Criticii literari sînt, ca să fac o rimă, rari...! Eu
însumi scriu despre cărţi de poezie, proză, eseu, îmi
face plăcere cînd scriu despre mine poeţii sau
prozatorii. În această situaţie pare a fi vorba de un
dialog între profesionişti.
C.A. - Ești prezent prin reviste, publici volume
relativ ritmic. Scrii destul de mult, cred că nu mai ai
timp de citit…! Cîndva propuneai să se înfiin)eze
Uniunea Cititorilor din România, în contrapondere
la USR. În care uniune te-ai înscrie cu preferin)ă?
Între cele două categorii mai există distinc)ia
mărturisirii pe care o făceai cîndva? Mă refer la
versurile: „Eu spun despre mine ceea ce tu,
cititorule,/ nu ai curaj să spui despre tine”.
A.A.G. - Cred că am ajuns un profesionist al
cititului acum. Şi asta fiindcă acum citesc de parcă
aş scrie eu însumi tot ce citesc. Citesc din interior,
hrănindu-mă. O fi bine? O fi rău? Mă întrebi în care
uniune m-aş înscrie, dintre cele două propuse…! În
Uniunea Scriitorilor, ca să devii membru, trebuie să
ai două cărţi publicate. Cîte cărţi trebuie să ai citite
ca să intri în Uniunea Cititorilor ? Tot două? Nu sînt
prea multe două? Dar vorba lui Borges: “Laudă-se
alţii cu cărţile pe care le-au scris, eu mă laud cu cele
pe care le-am citit”. Uneori regret că nu am citit
toate cărţile din lume. Că nu am putut citi în
întregime nici toate cărţile prietenilor. Că nu am
putut pătrunde în partea ascunsă nici propriile cărţi.
Că o carte se scrie cu cuvinte dar se citeşte, mai

apoi, cu necuvinte, cum ar spune Nichita sau cu
ceea ce acoperă cuvintele. Realitatea din spatele
cuvintelor e mult mai plină de miez decît realitatea
La biroul de lucru al lui Ion Creangă,
Humuleşti, 2005
care trăieşte în afara iradierii cuvintelor. Cînd spun
„mărul acesta”, de exemplu, deja mi se umple gura
de miez de măr. Aş vrea ca toate cuvintele mele să
capete corporalitatea a ceea ce numesc... ! Şi dacă
tot sînt la capitolul regrete, l-aş parafraza aici şi pe
Geo Bogza, spunînd că regret că omul devine hoit
rău mirositor şi nu se topeşte precum un fulg în
palmă. În palma lui Dumnezeu, eventual.
C.A. - Ha, ha, ha! A fost o glumă chestia cu
cetitul… Dar am senza)ia că pentru tinerii din ziua
de azi cetitul căr)ilor nu-i decît o plicticoasă și
inutilă „zăbavă”. Nici nu știu dacă îi po)i
condamna, cînd vezi în jur că analfabe)ii și
tupeiștii, ho)ii și golanii au făcut averi și sînt VIP-
uri…, pe cînd oameni de mare cultură și probitate
abia de se descurcă. Crezi că mai are sens să scrii?
A.A.G. - Dar ce treabă au în discuţia noastră
averile şi statutul de VIP? Cine vrea să facă avere,
să facă avere. Cine vrea să facă literatură, să facă
literatură. Ca să faci artă îţi trebuie o anumită
nebunie, o anumită generozitate cu propria soartă,
să ai darul renunţării la o mulţime de „facilităţi”, să
sfidezi hîrciogăraia care adună cu disperare bani şi
case şi pămînturi. Nu au decît să facă una după alta
case, într-o competiţie a statisticilor, ca să aibă cui
să fie sclavi şi robi ... ! Uneori, luat de val, mă
surprind eu pe mine însumi în competiţie cu
lucrurile, dar iute îmi dau peste mînă, ca să mă
trezesc la realitate. Iar realitatea mea e una în care
nu am înghesuit toate mizeriile lumii, realitatea
invitatul revistei
mea e libertatea mea. De la revoluţie încoace aş fi
putut intra în tot felul de combinaţii, ca să fac bani,
să adun lucruri. Dar la ce bun? Becali poate să aibă
toţi banii din România, că va rămîne tot Becali.
Năstase poate să aibă toate casele din România, va
fi tot aceeaşi figură de hîrciog de pe vremea lui Ilici
Iliescu. Ar cam fi vremea ca intelectualii României
să sfideze putreziciunile care împrăştie duhoare în
spaţiul public, că prostia dacă nu doare, sigur
emană putoare. Şi o simţim, din plin, de fapt această
emanaţie ne face viaţa grea, ne face să spunem
despre România că e greu de suportat, să aspirăm
spre spaţii străine, nu la fel de primitoare, dar sigur
mai salubre. Dar hai să îmblînzesc puţin tonul, să
mai dau un argument celor care au ales să fie
liberi ...! Un basm găsit în “Povestea lumii de
demult...”, cules de Tudor Pamfilie, e relevant în
acest sens. Cică după ce i-a gonit din rai pe Adam şi
Eva, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de aceştia
văzîndu-i cît se chinuie. De aceea le-a dat
meşteşugul de a face pămîntul roditor, dar le-a
poruncit să nu are mai mult de o brazdă. Roadele
culese de pe acea brazdă le ajungeau. Dar într-o zi,
pe cînd Eva era însărcinată cu primul copil, Cain,
vine diavolul la ei şi zice: „- Voi mai aveţi grîu? –
Doar pentru cîteva săptămîni…! – Ei, dar de ce nu
araţi mai mult, căci o să aveţi copii?”. Cei doi au
căzut pe gînduri. Eva găseşte sfatul chibzuit, aşa că
Cu Petre Stoica la Festivalul „Om Rău“
de la Petrila, 2006
îl convinge, încă o dată, pe Adam să încalce
porunca lui Dumnezeu. Adam se apucă şi ară un
ogor întreg, seamănă însutit. Dumnezeu vede,
pustieşte lanul şi spune: „Tu, omule nesăţios… De
azi înainte poţi ara cît îţi place, şi eu îţi voi da iarăşi
cît îmi va plăcea mie. Voi robi să fiţi nesăbuinţei
voastre…!”.
7
invitatul revistei
C.A. - Frumos, frumos...! Dar ai trecut peste o
parte importantă a întrebării. Cea despre generaţia
tînără şi dacă mai are rost să scrii în lumea
noastră... !?
A.A.G. - Da, să mă întorc la întrebarea ta şi la
esenţa ei: generaţia nouă. Unul dintre reprezentanţi,
într-un anumit context, vorbea despre
„miserupismul poetic” şi
despre “misefîlfîismul
estetic”. Să fie vorba de o
nouă estetică? Posibil, arta e
lungă, viaţa e scurtă şi nu
avem timp să-i aflăm toate
meandrele. Recent, la
Ipoteşti, doi poeţi foarte tineri,
vorbeau despre Eminescu, pe
care îl considerau cam
depăşit, anacronic şi mestecau
gumă cu o dexteritate aparte.
Probabil că există un
Em i n es c u al l o r, al
mestecătorilor de gumă? De
ce nu, dacă există un
Eminescu al inginerilor, unul 10 mai,2008, la Palatul Elisabeta din Bucureşti,
al astronomilor, altul al întîlnire cu Regele Mihai, înaintea demarării
doctorilor stomatologi…!? ac ţiunii “Trenul regal al poeziei”...!
Totul e să mestece guma cu
talent, nu-i aşa? I-am văzut, că erau la microfon, pe
rînd, au trecut guma printre dinţi, au scos-o cu limba
spre înafară, pentru ca iute să şi-o reintroducă în
gură, să o urce pînă hăăăt! pe cerul (înstelat?) al
gurii pentru a o arunca, în joacă, pînă hăăăt! pe
fundul prăpastiei de sub limbă. E un spectacol să-i
vezi pe poeţii mestecători de gumă la microfon, în
faţa unei săli uimite şi admirative, care oftează:
Doamne, cît de talentaţi sînt în a-şi păstra guma în
gură, în a-şi ţine limba între dinţi … ! Operele lor vor
fi prinse de bolta culturii naţionale, dar ce zic eu
naţionale?, universale, cu resturile de gumă de
mestecat…! Á propos, prin 1990, cînd am descins la
Bălţi, la o “Sărbătoare a limbii române”, nişte copii
au venit la autocar şi ne-au întrebat în cel mai dulce
grai moldovinesc: “Nene, da` nişte gumă de rugumat
nu aveţi?”. Era ca un început de poezie inocenţa lor.
A, şi mai recent, la Suceava, la un recital de
poezie, un poet tînăr a înlocuit momentul său de
poezie cu tunderea pletelor. În acest caz, am văzut că
publicul era derutat, nu ştia cine este poetul, frizerul
sau clientul, tunsul? Dilema a fost rezolvată de
femeia de serviciu, cea care a adunat părul de pe jos.
Procedeul se numeşte „modúl poetic”,
„happenning”, „instalaţie (poetică)” ... etc. Ioanid
8
Romanescu, cîndva, spunea mai simplu: „Mă
bărbieresc şi plîng ...”. Dar pe atunci lumea nu era aşa
de emancipată, încă se miza pe primitivitatea şi
energia cuvintelor.
Dacă mai are sens să scrii? Sigur că bibliotecile
sînt pline de cărţi uriaşe, sigur că marile teme par
să-şi fi epuizat faţetele, sigur
că cititorul generic pare
copleşit de importanţa pe care
i-o acordă scriitorul generic,
dar întotdeauna viaţa va
produce propriile ei poveşti.
Sau va relua poveştile
celorlalţi cu o nouă energie.
„Îi admir pe toţi confraţii
care scriu bine, care au
proprietatea cuvintelor, care
reuşesc să-şi impună
valoarea. Sînt, cred,
incapabil să invidiez”
C.A. - Uite, dacă aş fi
reprezentantul unei case de
pariuri şi ar trebui să-ţi cer să
pariezi rapid pe numele a doi
poeţi tineri, ca să cîştigi un premiu uriaş, care ar fi
cei doi „trăpaşi poetici” de azi pe care ai paria?
A.A.G. - Premiu uriaş? Sînt obişnuit cu
asemenea premii morale uriaşe, cu asemenea
pariuri. Uite, Costantin Acosmei, de exemplu, este
unul dintre pariurile mele, de pe vremea cînd el era
în faza „tablei înmulţirii”. Adică pe la nivelul anilor
1983 – 1985. L-am preluat dintr-un sat, Valea
Seacă, la îndemnul profesorului lui de matematică,
cred că era în clasa a cincea pe atunci, am făcut tot
ce trebuia să facă „un antrenor de îngeri” ca aripile
fragile să se întărească la bătaia vîntului. De ce am
făcut-o? Nici azi nu îmi explic, în condiţiile în care
nici Costică nu pare să-şi mai amintească... ! E
dificil, trebuie să recunosc, să aleg doar două nume,
la acest moment. Dacă ar fi douăzeci şi doi de poeţi,
o echipă de rugby, ar mai fi cum ar fi...! Dar numai
doi? Hai să risc... ! Dar asta ar trebui să fie la nivelul
anului 2020, nu-i aşa? Ce zici (ziceţi) de Dan
Coman? Dar de Cristian Apostol? De Dan Coman
aţi auzit, e poetul care trăieşte la Bistriţa Năsăud,
are cîteva cărţi, a debutat cu mai mulţi ani în urmă
sub auspiciile concursului naţional de poezie
„Aurel Dumitraşcu”. De Cristian Apostol nu aţi

auzit, el e asul meu din mînecă. E din Piatra Neamţ,
trăieşte la Bucureşti acum, a scos o carte într-un
tiraj confidenţial împărţită prietenilor, o va
republica altădată, cînd îi va veni bine. E
îndrăgostit de Pessoa, de Aurel Dumitraşcu, de
Cristian Popescu. Are tupeul de a privi în ochi
lumea care s-a baricadat sub lumea asta
imperfectă... ! E, în felul lui, un disperat ironic.
Precum Kafka.
C.A. - Ce întrebare te-ai fi aşteptat să-ţi mai
pun, la un asemenea dialog?
A.A.G - Nu m-ai întrebat nimic de obsesia şi
frustrarea românească din jurul Premiului Nobel,
nu m-ai întrebat nimic despre Mircea Cărtărescu ...
C.A. - Chiar, de ce nu avem, încă, un Premiu
Nobel pentru literatură? Cînd crezi că îl vom lua?
A.A.G. - Cred că şi dacă am pune noi juriul de la
premiile Uniunii Scriitorilor să dea Premiul Nobel,
tot nu l-ar primi un român şi asta ca să nu tulburăm
orgoliile locale. După calculele mele şi după un
temeinic studiu al evoluţiei astrale, cred că vom lua
Premiul Nobel pentru literatură în ultimul an în care
se va mai acorda, înaintea falimentului „Fundaţiei
Nobel”, în chiar anul în care se va autodizolva
Academia Suedeză.
C.A. - Da, e concludent răspunsul... ! Dar de ce
ar trebui să te întreb despre Mircea Cărtărescu? Ce
ar trebui să te întreb?
A.A.G. - Nu ştiu bine de ce ar trebui să mă
întrebi, dar e o probă pentru orice scriitor român cu
mentalitate de provincial să spună despre
Cărtărescu că e slab, că nu merită să fie acolo unde
e, să îl coboare cu un sictir superior din topurile
europene în care, se vorbea la un moment dat, că ar
fi. M-am dus, recent, la un conclav scriitoricesc din
ţară, să primesc un premiu. La agapa de după, un
confrate mă întreabă cu o sprînceană ridicată: Dar
de Cărtărescu ce părere ai? Mă adun şi încep să
spun că e bine că avem, totuşi, un român luat în
seamă într-o Europă confuză, că ar trebui să avem
zece ca el la un moment dat, ca să contăm etc.
Confratele s-a uitat strîmb la mine, a lăsat
sprînceana jos după care a spus concluziv: Hai,
domnule, că e o gogoaşă umflată, fără valoare, dă-l
în...! Şi după aceea m-a tratat ca pe un spion sovietic
venit să fure secretul apei calde de la baia
comunală.
C.A. - Nu pari a fi animat de invidie?
A.A.G - Nu, invidia am convertit-o în admiraţie.
Îi admir pe toţi confraţii care scriu bine, care au
invitatul revistei
Cu părintele Iustin Pârvu, 2007
proprietatea cuvintelor, care reuşesc să-şi impună
valoarea. Sînt, cred, incapabil să invidiez. Mă irită,
însă, falsa valoare promovată, cumetrialitatea
literară, prefer spiritul de grupare literară şi
nicidecum cel de gaşcă ... ! Evit găştile, indiferent la
ce nivel sînt constituite.
C.A. - La Piatra Neam% sco%i revista CONTA.
Din cîte știu, apare trimestrial și ai ajuns deja la
numărul 6. Ce crezi despre revistele literare, sînt
prea multe? Sau prea pu)ine? Numai la Neam)
acum apar două. În altă ordine de idei, observ că ai
colaboratori din toate zonele )ării, cum procedezi?
Nu te rezumi numai la scriitori nem)eni, deși n-aș
spune că nu sînt scriitori valoroși în zonă. Însă
revista este vie, incitantă.
A.A.G - Fac revista „Conta” din plăcere, cu
oameni care scriu din plăcere. O vreme am fost
director al revistei „Antiteze”, am retrogradat-o,
între timp, într-o divizie inferioară, proiectul se
manierizase, se banalizase. În România nu ştiu dacă
sînt prea multe reviste, însă sigur sînt prost citite,
sînt prost difuzate. O şansă în difuzarea lor este,
desigur, internetul. În general, la noi există
„oamenii-revistă” care îşi imprimă personalitatea
asupra a ceea ce propun. Cam toate revistele sînt
tributare personalităţii celor care le conduc, în
România nu prea sînt, la acest moment, reviste cu
program editorial bine conturat. Oricum, revista
„Conta” e un argument că provincia culturală nu se
opreşte la Piatra Neamţ.
Suceava – Piatra Neamţ, 10 – 25 iunie 2011
9
invitatul revistei
„Ph.D. Apostol
Sempronian Straße”
O proză de Adrian ALUI GHEORGHE
M-am dus la Viena, oraşul lampioanelor
opalescente şi al trăsurilor de carnaval, ca să găsesc
o anumită stradă. În primul rînd am vrut să mă
conving că strada asta există, apoi am vrut să duc la
capăt un demers jurnalistic pe care l-am început
demult, pe care l-am abandonat deoarece şefului
meu (poate o să revin ca să vă
detaliez ce înseamnă caracter
infect în presa de azi!) i s-a părut
neinteresant. Treaba lui. Strada
se numeşte „Ph.D. Apostol
Sempronian Straße”, e mai mult
un culoar de legătură între două
străzi importante: Haut Straße şi
Arsenal Straße. Dacă e să mă
în tr eb aţi cin e e A p o s to l
Sempronian, ca personalitate
care a dat nume unei străzi
tocmai în inima Vienei, mi-ar fi
Cu Péter Esterházy, Neptun, 2009
greu să vă spun. S-a născut la
Piatra Neamţ, un oraş din
România, undeva la intersecţia civilizaţiilor, unde a
şi făcut primele studii. La Piatra Neamţ, ca să fac o
paranteză, s-a născut şi celebrul pictor Victor
Brauner, cel care a impulsionat arta plastică
europeană şi universală, ca să spun o banalitate care
mă fereşte să-i calific opera sa criptică, din tot mai
îndepărtatul secol douăzeci. Închei paranteza.
Acest Apostol Sempronian, fiul tîrziu al unei
familii de farmacişti, care se şi retrage repede din
viaţă după naşterea fiului, ajunge la Viena unde
termină un colegiu şi ceva studii universitare. Nu
multe. Dacă dai pe „căutare” pe vreunul din
motoarele specializate în aşa ceva de pe internet,
descoperi că Apostol Semproniu sau Sempronian,
conform unui ciot de informaţii, a fost un
inventator, un om de ştiinţă, dar nimeni nu spune ce
a făcut de fapt, ce a inventat. Eşti invitat să
completezi cu amănunte „ciotul”, dacă deţii
informaţii corecte.
10
La Viena am înnoptat la Mozart Hotel, o clădire
de secol nouăsprezece, situată în Julius Tandler
Platz, cu camere mici, înghesuite, cam igrasioase,
dar aproape de centru. Duşumelele de pe hol
scîrţîiau prelung, neplăcut. La recepţie, o româncă.
Ne-am salutat în româneşte şi atît. Nici ea, nici eu
nu aveam chef să ne detaliem originile, să ne
regăsim obîrşiile. Eram şi obosit, după un drum de o
zi cu trenul. De altfel, am văzut că şi femeia de la
recepţie după ce a vorbit în româneşte s-a uitat în
jur, cu precauţie.Asta mi-a displăcut, fireşte.
Cu harta în mînă am găsit uşor „Ph.D. Apostol
Sempronian Straße”, după o plimbare de plăcere,
dimineaţa, pe străzile încărcate de aerul lunii mai.
Am făcut poze, la concurenţă cu grupurile de
asiatici care păreau o avangardă a invaziei din
sezonul turistic de peste vară.
Erau flămînzi după imagini,
iuţi, păreau să absoarbă peisaj
după peisaj, clădire după
clădire, poveste după poveste.
Probabil că printre ei se găseau
şi oameni pragmatici, care îşi
propuneau să facă o mică Vienă
pe o insulă din vreo mare
estică, ca replică la cea actuală.
Seara, de altfel, găsesc în
caietul meu „de însemnări”, că
am scris un text referitor la
acest lucru, pe care îl redau
acum, ca amuzant. Cred că în
intenţie a fost o poezie: „O ghidă japoneză/ explica
unor asiatici care stăteau/ cu gurile căscate/ în faţa
unor ziduri scufundate/ - nişte ruine romane -/ că
liantul dintre pietre fusese chiar lutul/ da, lutul,/ o
!,/ au făcut asiaticii, fericiţi că au aflat/ şi acest
minunat lucru/ apoi s-au fotografiat pe buza gropii/
stînd destul de riscant,/ unul, doi ar fi putut să
cadă,/ au plecat fericiţi mai departe,/ voiau să li se
explice cum iese iarba printre pietre,/ acolo în
adîncuri cineva o împingea în afară,/ ce bine ar fi
fost dacă ar fi putut face/ şi cu el/ o fotografie”.
Iertare pentru digresiune, rogu-vă.
Tot din caietul de însemnări, de atunci, găsesc
un inventar al obiectivelor mai importante de pe
“Ph.D. Apostol Sempronian Straße”: o cofetărie,
care chiar dacă nu era celebra Demel de lîngă
Stephandom, tot îţi trimitea bezele dulci din orice
exponat; un coafor de lux, un magazin cu obiecte
tradiţionale, ceramică de la Gmunden şi porţelan de

la celebra manufactură Augarten, costume din Tirol
sau obiecte din sticlă colorată, din Salzburg, după
cum anunţau reclamele pictate direct pe geam. Mai
erau un birou al unei bănci în care nu se făceau,
însă, operaţiunile specifice, un magazin cu haine de
piele sintetică, un mic restaurant cu specific
chinezesc, o librărie, un birou de arhitectură, un
birou al unei corporaţii multinaţionale care
distribuie tutun şi produse de lux din aceeaşi
categorie, vreo trei spaţii goale “for sale” şi vreo
zece intrări întunecate în scara blocurilor cu trei
nivele, de pe acea străduţă. Cam asta era tot.
Am intrat în micuţa librărie, în care aşteaptă
parcă dintotdeauna clienţii un domn cu un aer
foarte serios, pătruns probabil de importanţa
faptului că serveşte omenirii ca intermediar între
capodoperele literaturii şi cititor, această tot mai
improbabilă fiinţă care trăieşte pe planetă. De asta,
cînd am intrat în librăria cu un nume bine ales, se
numea „Robert Musil”, domnul foarte serios văzut
prin fereastră şi-a luat o mină jovială, atît cît poate
să o facă un austriac în exerciţiul funcţiunii. Ştia
puţină engleză, ştia puţină franceză, atît cît să ne
putem zîmbi unul altuia cu înţelegere.
Dacă ştiam italiană?
Nu, nu ştiam. Je regrette!
Dar spaniolă?
Nu, nu ştiam nici spaniolă. Je regrette!
Nu, nu voiam o anumită carte. Merçi!
Nu, nu voiam referinţe la un anumit autor.
Merçi!
Nu, nu eram student la vreo renumită
universitate din Viena, ci eram un turist întîmplător,
în urma unui concurs de împrejurări, care nu merita
prea multă atenţie.
Pe fondul acestui dialog, l-am întrebat pe
amabilul librar dacă ştie ceva despre cel care
dăduse nume străzii pe care se afla librăria: Apostol
Sempronian.
Da, ştia. Apostol Sempronian fusese un
inventator, de origine estică, probabil.Armean?
Da, da...! Era estic din România, dar nu era
armean.
Din România?
Da, da, din România.
A, România. Ţara lui Eugen Ionesco...?
Da. Şi ţara lui Emil Cioran. Şi a lui Brâncuşi...
Nu înţelegea.
Sculptorul Constantin Brâncuşi, cel cu „Pasărea
măiastră”, cu „Domnişoara Pogany”....!
invitatul revistei
A, „Domnişoara
Pogany”...?
Probabil că mă credea
deja un frivol, vorbindu-i
despre o anumită
domnişoară. De asta am
continuat:
Afost elevul luiAugust
Rodin, el a spus, la
despărţirea de maestru că
la umbra marilor stejari nu
creşte nici iarbă...!
Da, librarul pricepuse, în
sfîrşit, dar nu mi-am dat Invitatul revistei, la 19 ani
seama ce. Oricum chestia
cu iarba şi stejarul i-a smuls un zîmbet înţelegător.
De asta am renunţat.
- Ce ştiţi despre Apostol Sempronian?, am
insistat eu.
- A, e un inventator. Din cîte ştiu a avut
contribuţii importante în domeniul aeronauticii.
Sau a laserilor? Sau a folosirii laserilor în
aeronautică. Nişte studenţi de la arte plastice se
interesau anii trecuţi de o imagine a inventatorului
pentru a realiza un bust la capătul străzii. Din cîte
ştiu nu au găsit nici o imagine. Altcineva, tot un
cetăţean dintr-o ţară din est, spusese că ar fi vorba
de un inventator de origine maghiară.
Nu, nu era vorba de un cetăţean maghiar, asta e
sigur.
Dank für die Klärung, a spus el.
Dar să recapitulez ceea ce ştiu despre subiectul
nostru. Era în anul 1943, cînd Apostol Sempronian
ajunsese student la politehnică, la Viena. Tot aici
studiase patru ani şi la un colegiu de băieţi, cu
efortul financiar al întregii familii. Ca student, însă,
avea o bursă primită de la o fundaţie de pe lîngă
Casa Regală a României care îşi propusese să
încurajeze tineretul studios, mai ales pe cei care
voiau să devină ingineri într-o ţară „eminamente
agrară”, cum se spunea. Au fost primii bursieri şi
ultimii, de altfel, recomandaţi de această fundaţie,
deorece războiul deturnase necesităţile imediate ale
ţării. Norocul celor şase tineri care cîştigaseră
bursele a fost acela că au primit subvenţia pentru
doi ani în avans, aşa că s-au ţinut de carte, departe de
zgomotul armelor din Europa. Apostol Sempronian
se pregătea la politehnică, unde combina studiul
„arhitecturii aeronautice” cu cel al „evaluării
cadastrale” a terenurilor, ambele specializări fiind
11
invitatul revistei
deficitare în România. De asta avea mult de studiu,
lucru pe care îl făcea fără să se plîngă vreodată.
Locuia pe o stradă fără nume, un gang mai larg care
lega două bulevarde importante, pe unde, deseori,
vedea armatele fie defilînd, fie trecînd tăcute spre
fronturi obscure. La ziua lui, 22 noiembrie, cînd
împlinea douăzeci de ani, cîţiva colegi au decis să-i
ofere cadou o... stradă. Astfel au mers la un atelier
de profil şi au comandat o placă din marmură pe
care au cerut să fie scris „Ph.D. Apostol
Sempronian Straße, nr.1”, placă pe care au pus-o pe
clădirea în care studentul nostru stătea cu chirie, la
un demisol destul de curăţel. Au făcut haz pe
această temă o vreme. Dar nu prea mult. Războiul a
tulburat apele Europei fără milă. Apostol
Sempronian s-a întors în ţară, a mers pe front. Nu a
ajuns prea departe, cînd a terminat săptămînile de
instrucţie, confruntările s-au încheiat.
Apoi a vrut să continue studiile, la Viena
eventual, dar nu a mai putut pleca din ţară. În ţară,
cu atît mai mult, nu putea continua studiile, atîta
vreme cît beneficiase de „bursă regală”, comuniştii
controlau sufletele, minţile, libertatea.
Studiile de la Viena nu l-au ajutat prea mult.
Fără diplomă, nu putea demonstra nimic. Şi apoi,
nici nu dădea bine la dosar să spui că ai făcut studii
în Viena. De asta a tăcut.
Dacă nu tăcea, ar fi fost arestat de puterea
comunistă pentru elitism educaţional, pentru
îmburghezire culturală, pentru virusare capitalistă.
Şi ar fi făcut ani buni de puşcărie, aşa cum au făcut
mai toţi intelectualii de teapa lui, pentru reeducare.
Dacă a tăcut, ei, tocmai ăsta a fost motivul
arestării sale, că a ascuns originile sale burgheze, că
şi-a virusat creierul cu ştiinţă capitalistă, burgheză,
că e un potenţial complotist împotriva ordinii
sociale, a statului socialist, comunist. La asta l-au şi
încadrat, la „complot împotriva ordinii socialiste”.
Soarta îi era manipulată de realitate.
A făcut trei ani de închisoare la „politici”, la
Jilava.Apoi a trecut laAiud, unde a stat cinci ani.
A mai stat pe la Periprava, în Delta Dunării,
vreo doi ani, la tăiat stuf.
Prin 1964 a fost eliberat, condiţionat,
supravegheat.
Studiile sale nu au fost luate în seamă
nicăieri. Le şi ascundea, declara doar că are liceul
absolvit, fără bacalaureat.
Noii intelectuali îl priveau cu milă.
Vechii intelectuali îl priveau cu teamă.
Viitorii intelectuali îl priveau cu indiferenţă.
12
A fost, pe rînd, „estetician” la morgă, adică
refăcea feţele morţilor în accidente. O făcea cu artă.
Morţii arătau mai bine decît viii.
A fost administrator la un cimitir. I-a învăţat pe
vii să alinieze mormintele după riglă şi compas, le-a
demonstrat tuturor că drumul drept duce mai
repede la cer.
A fost şef de tulumbă la pompierie. Focul se lăsa
domolit de gîndul lui.
A fost instructor la o şcoală, la cercul de
aeronautică. Construia avioane din placaj şi hîrtie
cartonată. Copiii visau în prelungirea machetelor la
zboruri interstelare.
Afost bucătar la o cantină de fabrică.
Afost trist.
Afost vesel.
Afost.
Cînd după război administraţia Vienei a refăcut
harta oraşului, strada „Ph.D. Apostol Sempronian
Straße” a fost luată la grămadă cu celelalte. Suna şi
bine, în spiritul internaţionalismului care învinsese
hidra fascistă. Cetăţenii din capitala valsului îşi
imprimaseră în documentele personale numele lui
Apostol Sempronian. Apărură pe stradă nişte firme
care duseseră în toate colţurile lumii numele
„doctor inginerului” român. O firmă de asigurări
americană, care şi-a fixat, mai nou, sediul acolo, a
dus numele lui Apostol Sempronian pînă în
America. Acolo unde bietul estetican de cadavre
nici nu a visat măcar, vreodată, să ajungă.
Numele lui i-a ţinut loc de destin.
În calendarul ortodox, Sempronian e un sculptor
care a fost martirizat şi apoi ucis, alături de tovarăşii
săi Claudiu, Castor, Simpliciu şi Nicostrat, de
împăratul Diocleţian (284-305) pentru că a refuzat
să sculpteze idoli. Au fost băgaţi în sicrie de plumb
şi aruncaţi în rîul Sava.
Apostol Sempronian a fost unchiul meu.
E înmormîntat în cimitirul „Eternitatea” din
Piatra Neamţ iar pe crucea lui din marmură
îngălbenită scrie: „Apostol Sempronian. N. 22
noiemb. 1923 – Dec. 18 mart. 2001”. Sculptorul
anonim ţinuse să adauge de la el, mai jos, pentru că
tot mai rămăsese ceva loc pe placa de identificare:
„Aici la margine de crîng/ E numai pace şi tăcere/ Şi
păsările toate cînt`/ Pîn` la a doua înviere”.
Dar în margine, mă uit de fiecare dată, instinctiv,
nu-i nici un crîng. E doar oraşul, mai bine zis e
vorba de un cartier mărginaş în care viaţa şi moartea
se succed ca după un plan de dinainte stabilit.
(Dintr-un volum de povestiri, în pregătire)
 jurnal comentat
Labiș, urmărit de
securist și în
tramvaiul funest
Liviu Ioan
STOICIU
Pomeneam în numărul anterior al revistei că am
fost invitat de fiul poetului Virgil Huzum, Sergiu,
operator de film, celebru, emigrat din 1969 la Paris,
să vin acasă la tatăl lui,la Focșani, mort cu nu multe
zile înainte (n-am să uit că la înmormântarea lui
Virgil Huzum, la care fiul n-a putut fi prezent,
groparii au izbit de pere)ii strâm)i ai cavoului sicriul
și poetul, la 82 de ani, a fost răsturnat din sicriu în
bra,ele unuia dintre gropari, lăsând o clipă impresia
că e viu; a fost un spectacol care ne-a speriat). Virgil
Huzum a fost prieten cu avangardiștii interbelici. Eu
locuiam la Focșani. M-a primit cineastul emigrat
Sergiu Huzum, așadar (eram convins că „am coadă”,
că Securitatea e pe fir). Să nu uit, contează: so)ia lui
Sergiu Huzum, de la un moment dat, a fost poeta
Mioara Cremene, licenţiată în psihologie, în
pedagogie, în teatru şi în regie (premiată a Uniunii
Scriitorilor, în 1968; cum trece gloria lumii; premiat
al Societă,ii Scriitorilor, vă reamintesc, a fost și
Virgil Huzum; și praful s-a ales de gloria lor).
Apropo, bucovineanul Nicolae Labiș a murit de fa,ă
cu poeta Mioara Cremene. Să fiu scuzat că tot
divaghez. Poeta Mioara Cremene declara în
România, în 2009, la 85 de ani (când a apărut cu un
volum de poeme), că lui N. Labiș i se suspendase
semnătura și că a fost urmărit de un securist atunci
când a avut parte de nenorocitul accident de tramvai,
i-a spus asta chiar poetul pe patul de moarte.
Interesant, Mioara Cremene, autoare de literatură
pentru copii, în principal, a avut și ea cinci ani
semnătura suspendată de „partid”, pentru o carte
dedicată copiilor. Merită să o citez: „Cinci ani a durat
interdicţia. Era o tactică. Vezi şi cu Labiş, care a şi
murit din cauza asta. Un scriitor, pe un motiv sau
altul, era buşit, dat jos. Dacă nu era destul de
cuminte. Şi-atunci, se scula cum putea. Strâmb,
şchiop. Moralmente, vorbesc. Nu se mai opunea.
Devenea oficial”… Să nu mă îndepărtez de subiect,
Mioara Cremene despre Nicolae Labiș, istorie
literară. Aflăm întâi cine l-a denun,at: „era un poet
care se numea Nicolae Stoian. Un partinic
nemaipomenit. Trebuie să ştiţi că era duşmanul
direct al lui Labiş. Îi făcea tot felul de mizerii şi
denunţuri. Ironia a făcut ca, după moartea lui Labiş,
să conducă Cenaclul Nicolae Labiş”… Inimaginabil,
nu? După ce l-a omorât, turnându-l, asemenea altor
poe,i colegi de genera,ie, N. Stoian a fost primul care
a profitat de moartea lui N. Labiș, aceasta e morala
istoriei literare. Mai departe, Mioara Cremene, după
accidentul funest al lui N. Labiș:«Am făcut parte
dintre cele trei femei care l-au îngrijit când a fost în
spital. Alături de Marga Labiş, sora lui, şi Zizi
Munteanu, pe-atunci şi ea scriitoare. Am evocat cu el
de multe ori împrejurările. Noi l-am îngrijit. Cu
puţine zile înainte era Sfântul Nicolae. L-am
aşteptat. Venea de multe ori la noi. N-a venit. L-am
întâlnit la Casa Scriitorilor: „Nae, ce-i cu tine? De ce
n-ai venit, ce s-a întâmplat?“. Era uşor afumat: „A,
Mioriţo, nici nu ştii ce mi se întâmplă. Vor să mă
scoată de peste tot“. Ca, puţine zile mai târziu, o
doctoriţă să sune la 4-5 dimineaţa şi să-mi spună că
Labiş a avut un accident şi că e pe moarte. Ne-am
repezit. Când m-am apropiat de uşa spitalului, se
bulucea la intrare un grup de studenţi de la Litere.
După desfiinţarea Şcolii de literatură, cei care aveau
diplome şi bacalaureat, fuseseră primiţi la Facultate.
Ca şi Labiş. Era acolo şi Nichita Stănescu, practic
necunoscut. Ni s-a spus că a avut un accident de
tramvai şi că suferise o secţiune medulară totală şi că
va muri în puţine zile. Sus, Labiş era întins într-o sală
comună cu alţi accidentaţi …Ne-a povestit
accidentul. Avea un securist care se ţinea după el
oriunde mergea. Se ştia asta. Fusese la Capşa. A vrut
să ia tramvaiul din faţa Spitalului Colţea. Era cu două
fete. A dat să urce şi securistul care-l urmărea a intrat
în tramvai prin faţă. Labiş urca, se dădea jos.
Securistul a avut impresia că Labiş va rămâne jos şi
s-a repezit să iasă pe uşa din spate, în timp ce Labiş
urca. S-au ciocnit. Tramvaiul a pornit şi i-a prins
haina în uşă... Oamenii au strigat. Tramvaiul s-a
oprit… L-au dus…la Spitalul Colţea. Văzând cei
de-acolo un beţiv adus pe braţe, au spus că n-au
locuri. Şi-aşa l-au plimbat prin două-trei spitale. Iar
când au ajuns la Urgenţă, picioarele lui erau alandala
şi nu mai simţea nimic. Asta a povestit. Ce s-a
întâmplat cu securistul?N-o să vă vină să credeţi.
După câteva zile a venit la spital şi a cerut o hârtie
iscălită de Labiş, cum că nu e vinovat, că nu e el
răspunzător. Şi Labiş i-a dat-o… Când a fost expus în
holul Casei Scriitorilor, erau mai mulţi securişti
decât public. Iar când am mers ca să-l înmormântăm,
ne-am dat seama că suntem toţi urmăriţi. Până şi-n
cimitir se făceau că citesc ziarele». De luat aminte.
13
 un bucovinean la Paris
Exilul ca
aventură culturală
(note şi frînturi)
Matei
VIŞNIEC
Scriind teatru în limba franceză m-am disciplinat
stilistic. Am reuşit de fapt să nu mă las dus de limbă ci să
construiec eu, cu migală, propriul meu univers.
Exerciţiul stilistic pe care l-am aplicat ar putea fi rezumat
astfel: cum să obţii maximum de efecte cu minimum de
mijloace... În acelaşi timp n-am renunţat la limba
română. Au fost ani cînd scriam toată ziua în franceză,
luptîndu-mă cu limba lui Molière, iar seara, ca să-mi ofer
o răsplată şi ca să mă odihnesc, scriam cîteva poeme în
română... De ce tot acest efort enorm, pe care l-am
început extrem de tîrziu, la 31 de ani? Pentru că simţeam,
doream, ştiam că aveam nevoie pentru teatrul meu de o
limbă de circulaţie universală. Ca să-mi pot pune deci
piesele într-o circulaţie mai largă decît cea pe care mi-ar
fi oferit-o limba română...
Opţiunea de a scrie în altă limbă nu este întotdeaua
legată de exilul politic. Mulţi scriitori străini au ales
franceza ca limbă de creaţie fără să fi fost nevoiţi să fugă
din ţara lor de teama unui dictator sau din cauza cenzurii.
Deşi limba franceză are şi o reputaţie... negativă. În 2010
mi-a căzut în mînă o carte în care un universitar francez a
adunat... toate criticile şi răutăţile spuse despre limba
franceză în ultimile trei secole. Ei bine, aflaţi că scriitori
francezi înşişi nu au fost tandri cu limba lor maternă.
„Franceza, ultima dintre limbi” este titlul acestei cărţi
scrisă d'un profesor de de stilistică, Gilles Philippe, şi
apărută la editura Presse Universitaire de France. Încă
din epoca luminilor, cînd limba franceză domina Europa
şi era limba savantă a corespondeţelor literare precum şi
limba diplomaţiei, încă de pe atunci deci unii se plîngeau
de ea. În 1794 Fénélon se plîngea că limba franceză e
săracă în vocabular, că nu are ritm şi că nu are supleţe.
(Fénélon este, printre altele, autorul unui roman,
„Aventurile lui Telemac”, care timp de două secole a avut
o influenţă enormă în Franţa.) El era deci nemulţumit de
limba sa maternà, pe care o considera săracă în
comparaţie cu engleza, mult mai puţin poetică în
comparaţie cu germana şi mult mai puţin melodioasă
pusă alături de italiană. Lamartine se declara deranjat de
prea marea claritate a limbii franceze. Lamartine spunea,
de exemplu, „cuvintele limbii franceze sună sec, precis,
decolorat, ca nişte cifre”. Marele scriitor şi semiolog
Roland Barthes considera că franceza este o limbă
„pudrată, care poartă perucă” şi că „ordinea extrem de
precisă a cuvintelor în frază nu corespunde cu ordinea
14
afectivă a senzaţiilor”. Să ne amintim că şi Emil Cioran
declară undeva că limba franceză a fost pentru el ca o
cămaşă de forţă în interiorul căreia a trebuit să ducă o
luptă teribilă pentru a-şi exprima gîndurile. Mai rămîne
însă, după toate aceste reproşuri, care se întind în cartea
lui Gilles Philippe pe 300 de pagini, mai rămîne deci
întrebarea: cum a fost posibil ca într-o limbă pe care
mulţi scriitori au considerat-o „oribilă” să fie scrise atîtea
capodopore? Un critic literar, Robert Solé, ne dă
următorul răspuns: franceza, spune el, a fascinat şi a fost
limba unor capodopere literare tocmai datorită limitelor
ei, pentru că marii autori au fost obligaţi să-şi inventeze,
toţi, o limbă literară proprie în interiorul limbii
franceze... Nu intenţionez să mă consider un mare autor
de limbă franceză, dar cînd i-am citit pe Cioran, pe
Ionesco şi pe Gherasim Luca în franceză am resimţit
imediat acest lucru: că s-au luptat cu franceza şi şi-au
croit din materia limbii lui Voltaire o limbă a lor, o limbă
stilistică de fapt. Astăzi, în domeniul teatrului, autori
precum Valère Novarina sau Sèrge Valetti sunt
inimitabili. Nimeni nu ar putea scrie ca ei pentru că
fiecare şi-a creat limba sa franceză personală, primul din
invenţii lingvistice şi al doilea din frînturi. Michel
Houellebecq şi Amélie Nothomb, cunoscuţi şi în
România, scriu într-o franceză universală, pot fi traduşi
cuvînt cu cuvînt, frază cu frază, nu se pierde nimic din ce
scriu ei. În schimb, un autor precum Pascal Quignard
(Premiul Goncourt în 2002) scrie un fel de poezie în
proză care îi descumpăneşte, la primul contact, chiar şi
pe francezi… Spun toate aceste lucruri pentru că de fapt
limba franceză mi se pare extrem de primitoare prin
rigiditatea ei: ea îi invită pe străini să intre pe teritoriul ei
şi le spune: „demolaţi-mă, reconstruiţi-mă”. Într-un fel,
aşa au procedat şi Samuel Beckett, dar şi acest mare poet
de limbă franceză de origine română care este Gherasim
Luca. Edouardo Manet, scriitor cubanez sosit în Franţa
ca exilat în 1960, spune că atunci cînd scria în spaniolă
avea impresia că seamănă prea mult cu Lorca, iar în
franceză i s-a părut că devine mai sobru. Un scriitor
iranian care şi-a scris primele romane în persană şi a
continuat cu franceza,Atiq Rahimi (premiul Goncourt pe
2008), declară că franceza îi permite să se distanţeze de
propria sa cultură. Scriitoarea maghiară Agota Cristof,
autoarea unei cărţi extraordinare care se numeşte
„Marele caiet”, i-a impresionat pe mulţi prin
performanţa sa stilistică, şi anume prin faptul că a ştiut să
recurgă la o mare economie de vocabular pentru a crea o
naraţiune extrem de emoţionantă. Un scriitor japonez
care s-a apucat şi el să scrie în franceză, Aki Shimazaki,
declară că a optat pentru limba lui Molière întrucît a fost
inspirat de modelulAgota Cristof.
Franceza este deci în acelaşi timp o cămaşă de
forţă, cum spunea Cioran, şi o şansă de reconstruire
personală, atunci cînd o adopţi ca limbă de creaţie şi te
lupţi constructiv cu ea, în sensul că te construieşti şi pe
tine şi-ţi construieşti opera.
aforisme
X
Acest simulacru Pentru a fi tolerant cu tine însuţi, trebuie mai
întîi să fii tolerant cu alţii.
de pustiu X
Scriitorul X, atît de elogiat pentru „arta
caracterului său”, încît mă întreb doar dacă vanitatea sa
binecunoscută decurge din aceste aprecieri măgulitoare
Gheorghe ori le premerge, regizînd „arta caracterului” spre a le
GRIGURCU provoca.
X
Infinita libertate a celor dispăruţi.
Acest simulacru de pustiu care nu X
te-mpiedică a practica o solitudine autentică. Gîndurile care ţi-au venit în timpul mersului în
X aer liber şi care, transcrise, continuă a-l degaja, aidoma
Orice suferinţă reală e o relaţie de sinceritate hainelor cu care intri iarna-n casă.
cu tine însuţi. X
X Orgoliul îmbătrîneşte odată cu fiinţa ta,
Poţi fi eclipsat nu doar de minciună, ci şi de devenind concesiv, uitînd pînă la un punct de sine. Dar
adevăr, după cum notează Gide. Cu siguranţă de acel nu fără conştiinţa ascunsă a unei împliniri, aidoma unui
adevăr care, epuizîndu-se, devine propria sa minciună. pensionar care îşi permite a fi inactiv, privind liniştit în
X urma sa.
Visul: speranţa ce nu se decide a se împlini, X
speranţa perversă. Un principiu al artei: a descoperi pentru a
X transforma instantaneu ceea ce descoperi în invenţie.
Îmi comunică cineva la telefon: „Nu-mi place X
lectura în cor, nu citesc o carte de renume decît după Cum pe înspăimîntătoare întinderi de planetă
ce voga ei a trecut”. necunoscută înaintează marele Creator, redîndu-le pas
X cu pas adevărului nostru relativ, familiarităţii noastre
Proverbele fetişizate îţi pot tulbura mintea mediocre, liniştii noastre exasperante.
asemenea unor neghiobii. X
X Oare aburul ieşind din ceainic este identic cu cel
Flaubert apreciat în mod contradictoriu: un ce compune norii?
eleat exprimînd „punctul de vedere al morţii asupra X
vieţii” (Sartre), dar şi un heraclitean întrupînd „vertijul Nu agita cuvintele mari, ca pe nişte mîneci prea
corectării infinite” (Barthes). O astfel de situare îi şade lungi, ca pe nişte pantaloni prea largi!
bine oricărui creator care are de spus ceva posterităţii, X
nu-i aşa? Biata înţelepciune de birt, peroraţia ei plină de
X banalitate înfoiată, de fanfaronadă patetică, de
Şanse: tinereţea învinge prin viaţa ce i se incoerenţă îndîrjită, care se susţine doar prin emoţia
deschide în faţă, maturitatea prin ea însăşi, adică prin tulbure a adevărului. Dar orice emoţie e o aşteptare pe
suprapunerea ei cu viaţa proprie. Dacă are noroc, care nu avem dreptul a o profana.
bătrîneţea beneficiază şi ea, şchiopătînd, de ultima X
formulă. Dacă nu poţi asimila organic adevărul, binele,
X frumosul, se iveşte riscul de a le folosi ca stupefiante,
Poţi fi oare profund prin lipsă de sinceritate, aşa intoxicîndu-ţi fiinţa.
cum propune cineva? Sunt convins că nu, deoarece X
profunzimea este ea însăşi sinceritate. „Dacă nu mă iubesc oamenii, mă iubesc cîinii”
X (F.Aderca). Superb!
Profeţiile nu sunt, pînă nu se crează condiţiile X
trebuitoare verificării lor, imposturi mai puţin grave Fiecare om îşi făureşte, chiar fără a-şi da seama,
decît atitudinile care le contestă. o mitologie. Ea include fiinţele dragi, graţie cărora
X dumnezeirea capătă o alură domestică. Scriitorii
Moartea concurată nu de viaţă, ci de oboseală. preferaţi se amestecă cu animalele casei.
O oboseală atotputernică ce stinge cu nepăsare atît
spaima cît şi voluptatea extincţiei.
15
 cronica literară
Întoarcerea
autorului*)
Adrian-Dinu
RACHIERU
Regretatul Mircea Iorgulescu făcuse odată
remarca (îndreptăţită) că avem sarcina a „a-l
redescoperi” pe Radu Mareş. Cum scriitorul
clujean a fost recent încununat cu Premiul pentru
proză al Uniunii Scriitorilor (2010) pentru un masiv
roman, (Când ne vom întoarce), scos anul trecut la
editura Limes (festivitate la care, aflăm, a tras
chiulul), s-a ivit, iată, prilejul fericit de a propune o
scurtă recapitulare, cercetându-i palmaresul. Ins
cultivat, elaborat, cu mână sigură, de rafinament
intelectual şi răsfăţ calofil, neînregimentat, pozând
într-un „bătrân ursuz”, pisălog, cârcotaş etc., Radu
Mareş acuză, precum puţini, drogul scrisului.
Încât, la aproape patru decenii de la debutul
editorial (Anna sau Pasărea paradisului, 1972,
distins cu Premiul U.S.) avem prilejul de a saluta o
nouă izbândă de proporţii, un „roman excepţional”,
cum n-au ezitat a afirma unii critici (Alex Goldiş,
de pildă, chiar în Cultura lui Buzura!).
Să observăm, întâi, că bucovineanul rătăcitor,
fixat apoi la Cluj este un devot al romanului. Şi că
într-o recentă intervenţie, intrigat de „paradoxala
prosperitate” a romanului autohton, trecut prin
crize de adaptare, decreta anul scurs drept „an al
romanului” (v. Cu optimism, despre roman, în
Acolada , nr. 5/2011, p. 18). Revenirea
„veteranilor” (printre ei, şi Gabriela Adameşteanu,
cu o bogată recoltă de cronici elogioase la adresa
Provizorat-ului) e, categoric, un semn bun. Şi el
sună, poate, a „ameninţare” dacă vrem, musai, să
întoarcem titlul ultimului roman (voit echivoc) pe
toate feţele. Când ne vom întoarce probează,
dincolo de astfel de speculaţii, aceeaşi descripţie
minuţioasă, dilematică, interesată de istoria mică,
cu epic trenant (ca ecou el evenimentelor) dar „plin
de promisiuni” şi cu un final dramatic,
imprevizibil. Comentarile, câte au fost (nu foarte
multe), vădesc o lectură atentă (Ioan Ţicalo, G.
Bodea, Liana Cozea), sagacitate (Ion Papuc
avertizându-ne că avem de-a face cu „un ascuns
16
roman ideologic”, plasat în zona ambiguităţii) sau
entuziasm (Daniel Cristea-Enache şi, desigur,
pomenitul Alex Goldiş, admirând scriitura
îngrijită, turnată în rama unui „basm modern”),
forţând aproape mâna juriului / juriilor. Curios,
într-un documentat excurs semnat deAndrei Bodiu,
găzduit în România literară (nr. 4/28 ianuarie
2011), inventariind titlurile ultimului an, intitulat
Perspective epice asupra legionarismului, cartea
lui Radu Mareş este ignorată. Adevărat, acolo doar
tangenţial se discută despre fenomen.
Spuneam altădată, scriind despre Pe cont
propriu (1986), că Radu Mareş oferea pagini
remarcabile despre Bucovina. Să fi fost volumul cu
pricina „prea bucovinean”? Evident, reîntoarcerile
acasă echivalau cu o „regresiune magică”; dar
Radu Mareş amâna forarea acestui bogat zăcământ,
întârziind livrarea romanelor Bucovinei – un alt
cosmos geografic deşi „mina personală” de acolo
nu şi-a stins ecoul reveriilor narcotizante. Poate că,
îndrăzneam o ipoteză, pe urmele lui M. Eliade şi A.
Marino (şi aceia luptând împotriva rădăcinii
moldave), grefa ardelenească – în cazul lui Radu
Mareş – să fie garantul seriozităţii. Dar coarda
moldavă a celui care se trage dintr-un neam de
bejenari ardeleni vibrează. Fără a se retrage
(precum Marino) în Olimpul conceptelor, Radu
Mareş estompa existenţialul, rumoarea vieţii
literare, picanteria foşnetelor de culise. E un bun
conducător de idei, are opinii personale, rămâne un
efervescent; dar nu-şi ascunde momentele de
descumpănire, ispita abandonului, voinţa de a
continua, totuşi. Adică, croindu-şi un destin,
oferind prin sinceritatea depoziţiilor şi un jurnal de
lectură, încercând – în numele justiţiei literare –
reparaţii (cazul George Sidorovici) sau provocând
critica (să invocăm aici îndrăzneaţa idee a fuleului
eminescian).
Iată însă că marele roman al Bucovinei a apărut!
Precedat, fireşte, de travaliul prozatorului, ispitit şi
exersat în varii direcţii: un „marţian” care îşi
descoperă sinele în oglinda calabreză cu prilejul
unei prelungite vacanţe (Anul trecut în Calabria,
2002), traversând nebunia anilor '90 când România
„s-a dat peste cap” şi scriitorimea s-a „năpustit” în
gazetărie; sau rememorând epoca tribunistă (v.
Manualul de sinucidere, 2003), cu o „stranie
asezonare a adevărului” (constata Ovidiu Pecican),
deşi inimitabilul Luca Piţu, vorbind despre
„clujeanul preferat”, îl numise „cardinalul
memorialisticii”.

Să ne reamintim apoi că inclasabilul tom Caii
sălbatici (1981) intra, negreşit, în lotul cărţilor „de
formaţie”, fiind – ar fi zis M. Eliade – un roman
indirect. Era o confesiune amânată, care îmbracă
haina aparentei reconstituiri, o pledoarie pentru
prietenie, sinceritate şi generozitate (minate,
fireşte, de cruzimea anilor tineri), dar spălată de
medelenism şi lipsită de broderii romanţioase; era,
în fine, o discuţie bărbătească despre ce suntem şi
ce devenim, răsfoind amintirile, răscolind trecutul,
lansând chinuitoarea întrebare: ce se pierde?
Amintirea unei frumoase prietenii studenţeşti în
burgul nordic prilejuieşte lungi colocvii; legea ei
este încrederea totală, acordată
în alb. Ucenicii firavi, lucrători
la temelia marelui zid social,
invocă poalele ocrotitoare ale
Almei Mater şi povara atâtor
melancolii, fiind în flagrant
delict de meditaţie. Aceşti
peripatetici diletanţi, puri,
sălbatici, nepuşi la ham, agitaţi
de întrebări fosforescente
vroiau să „se înţeleagă” şi să
descifreze lumea, aşteptând o
„epocă mai comprehensivă”. A
sta la taclale „în micul
Heidelberg” – era o şansă. Iar a
povesti înseamnă a înţelege, a
judeca: iată raţiunea
(suficientă) a re(scrierii) cailor
sălbatici. Povestirea oferă însă
o şansă: aflarea sensului .
Naratorul, mereu în stare de
veghe, întretăindu-şi viaţa cu
altele (întâlnindu-se într-o
povestire) adună depoziţii,
confruntări, lungi monologuri, introspecţii
epuizante căutând adevărul simplu al existenţei.
Memoria naratorului devine veritabilul
protagonist, scrutând prin ocheanul timpului acele
febrile căutări ale unei generaţii care n-a fost „de
eprubetă”. O generaţie cu experienţele ei, dorindu-
şi certitudini în carnavalul multicolor al vieţii,
aflată – în roman – în căutarea propriei vârste (ca o
întoarcere necesară, higienică, cu valoare
simbolică). Abia scriind, naratorul-raisonneur
pune în mişcare „nălucile personale, ficţiunile”.
Iată de ce, cum observa I. Vlad, textul este aşezat
sub protecţia povestirii.
cronica literară
Radu Mareş – spirit fin, trăind cultural – ne
propune, dincolo de „adevărul textual”, imaginea
unui scriitor pentru care confesia ţâşneşte nu
eliberând prea-plinul sufletesc ori propunând o
experienţă exemplară, ci descoperind (pentru a câta
oară?) soluţia de a fi în literatură: pe cont propriu.
Din turnul său de observaţie, Radu Mareş
supraveghea – atent şi discret – câmpul literaturii,
mai cu seamă mişcarea prozei. Deplângea „gălăgia
tembelă” şi tabieturile climatului literar, viciile
cronofage şi presiunea comercializării, boarea
balcanică ce adia / adie la meridianul nostru. Dar şi
aventura căutării adevărului, lungul chin al
literaturii, scepticismul
secret, câtimea de
„interioritate nedivulgată”,
aerul cultural al Clujului etc.
Fiind o inteligenţă în emisie,
Radu Mareş lua şi foaia de
temperatură a actualităţii,
intersectând – inevitabil –
problemele ce agitau clipa;
intoxicaţia de subliteratură îl
alarmează, demisiile morale
(vai, atât de întâlnite) îl
obligă să cocheteze cu
gândul abandonului,
renunţând la „articuluşurile”
de altădată. Să nu uităm că
scriitorul tribunist a fost şi a
rămas „un soldat în bivuac”;
aventurile gazetăreşti au lăsat
urme. „Bătând coclaurii”,
Radu Mareş şi-a fărâmiţat
timpul scrisului; microbul
gazetăriei oferă nu doar
prilejul cheltuirii / risipirii de
sine (pentru a fi în prezent) ci şi şansa cunoaşterii
mediilor, atât de profitabilă pentru romancier.
Ocupaţia preferată a lui Radu Mareş este însă
lectura. Scriitorul rămâne un mare, insaţiabil
cititor. Preocupat de „vitaminizare culturală”,
aşteptând marea întâlnire, mânat de povara
propriilor proiecte, Radu Mareş revine – ori de câte
ori timpul îi îngăduie – asupra clasicilor.
Relecturile – prin această „cură de clasici” – îi
modifică chimismul sufletului; descoperim aici şi
lectura „senzuală”, voluptuoasă, dar şi terorismul
secret al marilor spirite, inhibând impulsul de a
(mai) scrie, potolind „mâncăriciul penei”, cum
zicea cineva.
17
cronica literară
Trebuie apoi să observăm că despre cărţile lui
Radu Mareş s-a scris dar nu s-a revenit, deşi acest
prozator matur şi dotat, deloc industrios, ivind la
intervale respectabile cărţi care rezistă, invită şi
chiar obligă la asemenea periodice reexaminări.
Nădăjduim că ultimul op, fiind şi premiat, va avea o
altă soartă iscând comentarii bogate. Şi, desigur,
controverse. Gavril M., cel „cu şcoală multă”, eroul
cu nume de arhanghel (dar n-ar trimite oare la
Gavril Mareş, agronom, tatăl scriitorului?), devenit
la 25 de ani administratorul unei ferme, plin de
neastâmpăr, croind „planuri măreţe” este,
deopotrivă, întreprinzător şi indecis. Venit într-un
sat bucovinean uitat de lume, el („domnişorul”,
„străinul”) se vădeşte providenţial, adevărat erou
civilizator pentru destinul acelei colectivităţi. Iar
fresca lui Radu Mareş este un adevărat „roman al
formării”, Gavril M, domnul venit de la Cernăuţi,
urmaşul lui Wagner, suspectat că e prea tânăr (cum
îl percep sătenii) ori că frecventează medii
legionare, intrând în „bucluc”, pendulând între
smerenia creştină şi apetitul milităros (zice
contabilul Onofrei Buliga) traversează un ritual de
iniţiere. Radu Mareş „filmează” cu încetinitorul,
epicul e trenant, peste evenimente se aşterne
echivocul într-un halou de stranietate; acel sat de
graniţă („iubit de contrabandişti”), de la marginea
lumii, cu reguli vechi, apărând „adevărul nestricat
al lumii” este, totuşi, un loc străin şi nu oferă
siguranţă tânărului venit acolo în 1935 (sau 1936,
adaugă prozatorul), instalând voit imprecizia
(„peste trei ani sau mai mult”, completează; v. pag.
112); şi exemplele pot fi înmulţite.
Excelent creator de atmosferă, prozatorul
urmăreşte comportamentist , prin ecou,
întâmplările de la fermă, certurile tarokiştilor,
avântul legionar într-o vreme tulbure. Sau
dovede şte precizie etnografică (vezi nunta
Parascuţei). Aduce în scenă, fie şi episodic,
personaje care se reţin: Tina-ţiganca, profesorul
Volcinski, şeful de gară Tavi Vorobchievici
(naratorul, până la un punct), părintele Posteucă,
directorul şcolii Opaiţ Răducu, învăţătorul Aurel
Ştir din Clit, mămuca cea autoritară ş.a. Capătă însă
relief cuplul, Katria (Ecaterina Suhoverschi), cu
strămoşi şvabi şi Gavriluţă „al ei”, dragostea lor
fulminantă, învăluită romantic, chiar dacă idila e
„săracă în evenimente”, cum reproşa cineva;
nepoata de morar neamţ, o normalistă ambiţioasă
atacă viaţa „cu ochii strânşi” şi sfidează
18
împotrivirea tatălui ucrainean, ostil românilor
„asupritori”, deloc încântat de băiatul de la fermă.
Supus „probei vizitei”, înţeles doar de Katria
(fetişcana din sanie), torturat de exigenţele
calendarului, cu muncile de la fermă, purtând în
gând mândria secretă a livezii de piersici de la Valea
Lupului şi proiectul unei biserici, de refăcut în
Lunca Nistrului, Gavril M. traversează vremuri de
cumpănă, într-un mediu alogen, inflamând visul
legionar: „curăţirea” României, mântuirea
neamului de „putregaiuri”, marşul lui Codreanu
prin Bucovina şi, desigur, prigoana autorităţilor.
Apare (şi dispare), un Iliuţă Teologul,
„călugăraşul” din Calafindeşti cu „puteri ascunse”,
ieşit din puşcărie, slujind morbul legionar; sau un
alt „făuritor de visuri”, profesorul Volcinschi,
recuperat de la Soroca, cu pisălogeala sa profetică
şi scârba de politică, credincios unui proiect
grandios: grădina cernăuţeană.
În totul rezultă şi o posibilă monografie a
Bucovinei interbelice, un conglomerat etnic, se
ştie, o lume pestriţă, o lume de străini – cum o
percepe copilul Gavril, trecător prin târgul Sucevei
(populat cu jidani, poleaci, huţuli), invocând
trecutul imperial, rânduiala din „şcoala austriacă”.
Şi, neapărat, calitatea de bucovinean (ca blazon),
datoria faţă de neam, aspirând, după reîntregire, la o
românitate ideală. Romanul este de fapt o meditaţie
– deloc ostentativă – asupra sensului Istoriei,
recompunând o epocă bântuită de turbulenţe şi elan
constructiv, cu frământări, fervoare, vitalism şi un
final imprevizibil, pe reţetă poliţistă: o castă
poveste erotică încheiată dramatic, ca tragedie
existenţială, asortată însă vremurilor tulburi:
derută, eroism, implicare, visătorie, eşecul Istoriei.
Şi o întrebare rămasă fără răspuns: va veni
salvarea? Fiindcă autorul, un regizor subtil şi abil,
dozând efectele cu o controlată ştiinţă a
acumulărilor, refuzând explicitul, concretitudinea,
strecoară, finalmente, „o ipoteză între altele”: Noi,
ştiutorii, când ne vom întoarce, nu vom găsi decât
vidul. Un roman bine construit, aşadar, îngrijit
scris, atacând – sub coaja anecdoticului – o
problemă gravă (relaţia individului cu Istoria),
premiat pe merit, topind în ficţiune adevăruri care
dor. Şi sperând într-o himerică reîntoarcere...
Deocamdată, constatăm, s-a întors autorul,
oferindu-ne un mare roman.

Poiana şi
fereastra numelui
Ioan
HOLBAN
În prefaţa volumului de poezie Lăcrimarul
înflorit (Editura Limes, 2010), Mircea Petean
identifică în Ioan Petraş "un maestru al invocaţiei";
în adevăr, în toate cărţile tipărite de poet după 1990,
de la Perdeaua de lacrimi la Ferestrele rănilor,
Vîrsta cuvintelor ori Bucuriile epifanice, invocaţia,
alături de psalmi, imne şi tropari, reprezintă o
formă a rugăciunii, a mărturisirii credinţei şi, în
fond, calea de acces spre înalt. În Lăcrimarul
înflorit, Ioan Petraş scrie poezie de o incontestabilă
valoare estetică din invocarea numelor, aşa cum, în
Evanghelia care se citeşte în biserici la ziua de
naştere a Mîntuitorului, cele cincizeci de seminţii
de pînă la Hristos nu constituie o simplă listă de
nume, ci un univers, lumea însăşi, unde fiecare
substantiv propriu vine în textul Noului Testament
cu înţelesurile şi istoria sa, adăugîndu-se celorlalte,
unind, iată, sacrul şi poezia. Numele, spune poetul,
are poiana sa de sensuri, unde adie doar creanga
psalmului: "rădăcini cîntătoare/ scînteiază/ în/
poiana Numelui tău/ patrie de curcubeie/ stă-n
linişti aşteptate/ eu cînt stelelor tale tinere/ şi nu
m-aude decît/ piatra mormîntului fraged/ te simt
mai aproape/ de Lună/ decît pruncul de marmura
sînului/ ai să dormi peste umărul meu/ numărînd
paşii morţii/ ce-mi bate la uşă/ cu tine se-nchid/
izvoare de lacrimi/ lîngă creanga unui psalm/ cu
care te rogi/ pînă ce morţii tăi/ Annah/ se-ntorc/ bi-
ruiţi de-Nviere" (Numele Hannei); mai mult,
numele e fereastra prin care se văd înaltul, cu
îngerii şi podelele lunii, adîncurile cereşti şi poiana
Învierii: "îngeri înverziţi lîngă fereastra Numelui
tău/ ei reazemă/ cu brazi/ podelele Lunii/ ţi-e
umărul nins de-ntrebările mele/ ţi-e fruntea învinsă
de argintul Cununii/ cine ţi-a pus în grădina din
inimă/ povara acestui cuvînt/ şi-n Moartea ce
mîine-o-să-şi-facă/ din mine un soi de veşmînt?"
(Veşmânt).
Poezia din Lăcrimarul înflorit creşte în şi din
invocarea a două nume din Vechiul Testament:
cronica literară
Hannah (Annah, Ana, mama Preacuratei Fecioare
Maria) şi Miriam (Maria, Mama, Născătoarea
Fiului lui Dumnezeu). Invocînd aceste nume şi
explorînd sferele lor semantice, poemele se
constituie în focarul unor oglinzi paralele întrucît,
iată, Annah şi Miriam vin în poezie cu istoria lor,
sînt relansatorii textului pentru ca, apoi, să se
(re)construiască în instanţa lecturii; altfel spus, în
Lăcrimarul înflorit e poezia lui Ioan Petraş şi,
deopotrivă, poezia cititorului său care trebuie să
închipuie conexiuni, să (se) privească în oglinda
textului biblic şi în aceea a textului poetic. Hannah
din Biblie, ne învaţă cercetătorii trecutului, are, în
ebraică, sensul de "milă", "bunăvoinţă", "îndurarea
lui Dumnezeu", "ascultarea rugăciunii", numele
vechi fiind baza formării numelui latinesc Anna, al
Anei, mama Fecioarei Maria; iată pe Annah din
poezia lui Ioan Petraş:
"la rădăcina cuvintelor/
am să te-aşez/ în formă
de lacrimă/ înflorită-n
Potir/ pentru Moartea
din tine/ să te tînguie-un
crin/ pentru Moartea din
mine/ Mirele-Mir/
încolţeşte Tăcerea/ în
Rău se îneacă/ soarele
nostru din lacrimi ţesut/
eu sunt lemnul de
Cruce/ în mamă crescut/
hotar de lumină fi-vei
Hannah, tu, Hannah/
acesta e Cerul unor
lacrimi de ceară/ priveşte Jertfelnicul/ cum aruncă
afară/ aurul Lacrimei tale/ să te facă/ icoană”
(Hannah). Miriam (în ebraică, Miryam, în
aramaică, Mariam, formă prezentă şi în
Septuaginta), în care Sf. Ieronim, autorul Vulgatei,
desluşea înţelesul de "picătură de mare", iar alţii,
urmînd o etimologie egipteană, descifrau verbul "a
iubi" este originea numelui Maria, Născătoarea
Fiului; Miriam din Lăcrimarul înflorit poartă
aceste înţelesuri, transferînd istoria în poezie, într-o
poveste, în fond pentru că invocaţia, psalmii,
imnele, troparii spun o asemenea poveste care
conferă esenţa substanţei disc ursului liric:
"totdeauna rămîn piscurile Melancoliei/ adevăruri
peste frunţile Pîinii/ Miriam, tu înfloreşti la colţul
Luminii/ pînză să ţeşi Răstignitului/ pentru
izvoarele pironite-ale Mîinii/ totdeauna va trece/ o
19
cronică literară
căruţă de-argint/ prin sate de maci/ cu ceara de care
se mereu folosesc/ hoţii de aur ai Lacrimei/ ce-
nfloreşte în focul ceresc/ îngenucheat de atîta
lumină/ măcinată de mori îngereşti/ eu mă rog/ prin
văzduhuri de psalmi/ de tine culeşi/ mumele pie-
trelor/ ştiu că trăieşti/ ca o hlamidă/ peste moaşte
domneşti/ Miriam, Miriam,/ rămîn fără oase
cîntînd/ prin ţărînile Plînsului/ prin văzduhul
nerostitului gînd/ o moarte frumoasă ca Lacrima
îmi cere/ să-i fiu curcubeu/ nu mormînt/ să-i fiu
curcubeu/nu mormînt" (Lăcrimar).
Figurile lirice - Hannah şi Miriam - nu au fost alese
întîmplător; ele sînt Mama (Mariei, Fiului), dar şi
simbolul mamei tuturor pruncilor: "se lasă o lumină
peste Ardeal/ cum numai peste prunci se lasă/ obrazul
Mamei mîngîie luceferi/ şi lacrimi învelite în mătasă",
scrie Ioan
Petraş în
poemul Blaj.
Invo carea,
chemarea
M a m e i ,
(în)cîntarea lui
Hannah şi
Miriam sînt ale
psalmului în
alăută (şi, cum
se ştie, psalmul
era, la cei de
altădată, un imn
cîntat cu
acompaniament
de harfă); în
cîntec se
întrupează şi tot prin cîntec se desface fiinţa, cîntecul
învăluie cerurile, din cîntec vin cuvintele - un „Betleem
de cuvinte" naşte cîntecul clopotului, se spune în
poemul Clopot în Lăcrimar -, poetul însuşi, cu desaga
de psalmi în spinare, intrînd în Templul lui David, în
Psalmii săi, adică, într-o vreme de cînturi: invocaţia,
ca şi rugăciunea, se cîntă pentru a se auzi în înalt şi
pentru ca jos, între fragii suspinelor, cîntecul să
(re)nască fiinţa însăşi. Într-o altă ordine, cînturile lui
Ioan Petraş din Lăcrimarul înflorit sînt ale drumurilor,
ca pentru o cuprindere a lumii în învăluirea lor: datate
în anul 2009, la Blaj, Sydney, Szeged, Bangkok,
cînturile sînt ale lumii, nu doar ale îngerilor şi înaltului.
"Probabil că lăcrimarul şi varianta sa
aristocratică - lacrimarium - vor rămîne în istoria
poeziei româneşti drept cuvintele mîntuite de
rostirea poetică a lui Ioan Petraş", scrie Mircea
20
Petean în amintita prefaţă a cărţii. Lăcrimarul, nu-
mit, uneori, şi picurar este, cum ne învaţă
Dicţionarul, o "mulură mică aşezată pe partea
inferioară a unei cornişe pentru ca apa de ploaie să
se scurgă departe de zid; o piesă de lemn sau de
metal profilată şi fixată, în acelaşi scop, pe faţa
exterioară a tocului unei ferestre sau uşi". Poetul
reţine numele, atît de poetic, în fond, şi, în parte,
funcţionalitatea sa banală, în fapt; Lăcrimarul lui
Ioan Petraş este locul genezei fiinţei - e rădăcina -,
valea de aur a naşterii şi morţii: Lăcrimarul e
"cerescul Potir" unde se frînge "Pîinea Cuvîntului".
Ioan Petraş crede în forţa mistică a cuvîntului: "în
inima fiecărui cuvînt/ răpus de lumină/ odihnea
cîte-un sfînt", scrie în Cînt (I). Pe aceeaşi cale a
încărcării cu sensuri noi a cuvintelor ce par surpate
în banalitate şi în cenuşiul unui real derizoriu,
lăcrimarul este, în poezia lui Ioan Petraş, locul
Luminii din care se înfruptă îngerul, al Învierii
mereu invocate; în Lăcrimar, "Savaotul Domn"
culege "oseminte de fluturi" pentru a "ctitori
Preacuratei/ un mănunchi de minuni". Astfel,
simbolurilor christice (crucea, mahrama, "năframa
chipului", Cina etc.) poetul le adaugă lacrima şi
Lăcrimarul, urmînd traseele dintr-o constelaţie
simbolică dintre cele mai interesante: "Există o
omologare mito-simbolică aproape universală a
lacrimii cu apele cereşti - picăturile de rouă sau
ploaie (...) Legendele româneşti vorbesc despre
lacrimile fecundante ale Maicii Domnului: căzînd
pe pămînt, ele se transformau în perle sau în flori. În
credinţele românilor, picăturile de ploaie pot fi
lacrimile «blajinilor» urcaţi în slava cerului, iar
atunci cînd norii sunt omologaţi cu animale sfinte,
urcate prin voinţa divină la cer, ploile sunt lacrimile
acestor turme cereşti", scrie Ivan Evseev în
Enciclopedia simbolurilor religioase si
arhetipurilor culturale. Tot astfel, în lirica lui Ioan
Petraş, lacrima şi lăcrimarul sînt locul seminţelor şi
al seminţiilor: "miluitor este Timpul de faţă!/ pe
lîngă ferestre de ceară-am trecut/ spre Timpul/ ce/
m-aşteaptă/ în/ seminţele/ Lacrimei" (Lăcrimar,
III).
Poezia din Lăcrimatul înflorit, un eveniment în
lirica noastră de astăzi, uneşte prin cîntec şi
invocaţie, lumea şi înaltul, nisipul Pustiei şi surîsul
Lăcrimarului, laolaltă, în poem, ca într-un alt Potir
al Cuvîntului.

Iubire şi
sex în Cetate
Magda
URSACHE
„Sînt ceea ce mi se întîmplă?”
Andrei Pleşu, Note, stări, zile
Dezvăluiri complete şi „neprelucrate” privind
propria biografie promite Leonard Gavriliu încă de
la prima pagină a cărţii Pe urmele unui jurnal ars la
Suceava, editura Stef, Iaşi, 2011. Din parcursul
individual al autorului s-ar isca 4-5 romane
picareşti (numai în Suceava şi-a schimbat adresa de
15-16 ori), tot atîtea de analiză (e psiholog de
marcă) pe dimensiunea tragicului, vreo două
poliţiste, cu Ursu pe urme, căpitanul sucevean de
Securitate. Din CV-ul său intelectual s-ar putea
desprinde un jurnal al lecturilor formatoare, de tip
Bildung, dar şi altele, pshiocritice. Destulă materie
epică s-ar găsi pentru o telenovelă, ba mai multe.
Numai că Leonard Gavriliu preferă să rămînă
departe de naraţiunea Als Ob, As If, Ca şi cum,
optînd pentru zona strictă a documentului. Poetul
(pentru că L. Gavriliu este şi poet) îşi privează
astfel cititorii cu bună ştiinţă de spectacolul
cuvîntului. Scriitură personalizată? Nu. Fapte,
atitudini, trăiri în stare nudă. Pe fundal, veacul
icsics, aşa cum îi spune Gheorghe Azap. Leonard
Gavriliu exclude fantasmagoriile literariceşti,
urăşte „abaterea în imaginar”, cum precizează da
capo. Aşadar, docuromanautobiografic, ca viaţa să
bată scriitura. Receptorii şi-i asigură că nu se lasă
ademenit de Mnemosime, frumoasa infidelă (mai
infidelă decît traducerea unui text), care te duce de
nas fără să bagi de seamă.
„Epicul pur e o prostie ca şi «poezia pură»”,
afirma tranşant Mircea Eliade. Singur împotriva
tuturor, Eugen Ionescu vedea jurnalul înlocuind
romanul (în 1934, vă rog!), graţie autenticităţii.
Criticul? N-ar avea altceva de făcut decît să
controleze „dacă e adevărat ce se povesteşte”. Şi
rebelul Ionescu prognoza, totodată, că, în exact
zece ani, romanul va muri. N-a fost aşa.
Din păcate pentru Leonard Gavriliu, jurnalul
anilor 67-71 a fost ars filă cu filă, 800 de pagini,
cronică literară
chiar de mîna sa, în toamna anului 1971, de frica
unei percheziţii: Suceava se afla în umbra lui Emil
Bobu; în 1972, „de îndată ce mi-am venit în fire am
reluat jurnalul”. Şi atunci întreprinde documentare
riguroasă, ca să corijeze eventualele scăpări de
memorie, deşi deţine una prodigioasă. Computerul
său cerebral este exact: contestă, de pildă, o datare
pe o fotografie, iar greşeala e dovedită.
Piaţa literară s-a umplut de scrieri auto-fictive.
Atîţia memorialişti îşi scot amintirile trucate la
vînzare, încît mărturia exactă despre istoria trăită e
salutară. Leonard Gavriliu recuperează (cu tehnică
documentară fără cusur) zonele uitării şi refulării,
„elementele moarte”. Riscurile? I le spun pentru că
ştie să fie sparing partner: exces de prozaism, text
îmbibat de informaţii inutile. Un exemplu? Pentru
acurateţe, introduce 6 pagini dintr-un eseu despre
reducţionism, fără finalul pierdut, terminat cu o
jumătate de cuvînt. Demonstraţia privind geniul
tehnic românesc (din activitatea sa culturalizatoare
la Universitatea Populară) am sărit-o. Mărturisesc a
nu şti nimic despre acridone, acizi naftenici, lichide
ionice, carhene, că helmiţii îmi rămîn necunoscuţi,
ca şi dielectrina. Doar substanţa numită melodic
friedolină mi-a atras atenţia, mai puţin instalaţiile
sonice pentru turnătorie.
Leonard Gavriliu devine aproape antipatic prin
dezvăluirile sale nemilos de sincere, pînă la
cruzime; mai mult încă, apare ca un ins cu probleme
afective. Una dintre cuceriri i-a şi pus diagnosticul:
„nu eşti «erou» în dragoste”. O Demoiselle cam
coaptă, Marie Françoise Trocheris (alintată trop
chérie), îi furnizează bibliografie pentru teza
doctorală. Plictisit de năvala de scrisori cu citate din
Lamartine şi din Musset, de florile de ciuboţica-
cucului fixate cu scotch, dar şi de apelativul
„Marele meu Prinţ”, întrerupe uşurat
corespondenţa cu ea în '72, la ordin Secu (avea
dosar operativ). În fapt, „extrem de ocupat şi, au
surplus, preocupat de sesiunea de examene” a
tinerei soţii. Nici o scrisoare explicativă, nimic:
Marie F. dispare din viaţa sa, ca şi cum n-ar fi fost.
Totuşi, Leonard Gavriliu se străduie să deducă anul
primirii unei cartoline, ocărîndu-şi soţia pentru
gelozie urîtă şi „furie distructivă”, comportament
normal al femeii excedate de scrisorile
Demoisellei. Leonard Gavriliu reproduce 7 din 60,
cu grijă pentru diacritice.
Pe Cornelia din Galaţi a „făcut”-o odată cu
mănăstirile bucovinene. Ca să afle dacă se poate
21
cronică literară
însura cu ea, o testează psihologic, mai exact, o
disecă psihanalitic. De altfel, zburătorul cu negre
plete le supune la grele încercări pe ciclicele alese.
Pe-o jună rodică o aduce à bout. Supusă jocului
torturant al absenţei şi al aşteptării, necredincioasa
se răzbună, informînd Securitatea că Leonard
Gavriliu ar publica articole în reviste străine
(invenţie), că la cursuri ar evita să prezinte
„realităţile noastre” şi că ar încălca acel Cod al
eticii, admirînd poze indecente în „Playboy”.
Duium de fete cu hormonii în floare traversează
paginile (Leonard Gavriliu le publică fotografiile,
cu nume şi prenume), nelipsind nici agentele sub
acoperire. Chiar mîna Securităţii rectifică o adresă
greşită, pentru ca o
corespondenţă (supravegheată)
cu o italiancă să nu se întrerupă.
Mereu dispus să grilleze o
Beatrix, o Elenă, o Wilmă
(blonda ori bruna îi e totuna),
Leonard Gavriliu scoate
artileria de courreur cam în
acelaşi fel: scrisoarea,
promisiunea marea cu sarea,
sărutul („cu răsunet în canalele
epididimare”). După Borges,
destinul agreează coincidenţe,
simetrii, analogii, repetiţii.
Tensiunile erotice, dar şi
resentimentele („nişte
curvălauce”) se tot repetă. Cum
diaristul are de-a face cu full de
dame suceveze, cititorul se cam
sastiseşte. Leonard Gavriliu e şi
el sastisit de timpul pierdut. Le
ştie trupul şi gînditul şi nu-i
mulţumit. Fetele „cu fizic”, ca
să zic aşa, care deţin „cele de cuviinţă pentru nevoia
ticălosului nostru trup”, cum spunea Sadoveanu, n-
au şi bibliografia la zi. Să cauţi mintea prietenului
Costică Cristureanu, adevărat arnotean, cu care
aproximează teoria mind-body identity, în braţele
nu ştiu cărei miss din Boroaia cu inimă zburdalnică
e vînare de vînt.
Ce i se întipăreşte neştirbit într-un ungher al
hipocampului? O replică a lui Florin Piersic:
„Aventura e mama sănătăţii”. Dictonul l-a urmat
Leonard Gavriliu cu asupra de măsură. Ce-i drept,
nu-i generos cu timpul acordat; existenţa ca
instruire continuă e greu acceptată, aşa că relaţiile
(şi căsniciile) se tot rup. Dar Leonard Gavriliu, om
22
strîngător, păstrează documentele iubirilor, pentru
a le publica întocmai. Nu corectează tacit nici
greşelile de ortografie, preferînd să pună sic! între
paranteze drepte, alt obol adus romanului ca
biografie autentică. Tot autentismul îl face să lase
deoparte postura pudică, în favoarea notaţiilor de
Jurnal foarte intim, ca la pagina 217: „Un lucru mi-
a rămas doar încrustat în memorie: că nu eu i-am
scos chiloţii, ci ea a făcut-o, oferindu-mi-se parcă
pe tavă, după ce mă căznisem s-o penetrez lateral,
pe lîngă fundul acelei piese de lenjerie intimă”.
Conduita afectivă, tainele inimei şi minţii de
femeie nu-l prea interesează pe Leonard Gavriliu;
deşi ştie definiţia afectivităţii, nu-i afectiv, putînd
uza de titlul lui Panzini: Il
padrone sono me. Le cultivă ca
pe un ogor fertil, se iubeşte cu
ele cu vînt activ, cum zic
meteorologii, în pînze, dar le
tratează reducţionist, ca pe
galinacee, pe domnişoarele
c a r e î i s l e i e s c e n e rg i a
creatoare. Libertatea de sine
(Leonard Gavriliu n-are nerv
mistic) e mai importantă decît
jocurile Dorinei (era să zic
Daniei), Luminiţei, Michaelei
etc.
Cînd scapă de „erodarea în
braţele unor muieruşte”, vrea
să-şi onoreze carnetul de
scriitor (din '56, semnat de
Sadoveanu) şi de cadru
didactic universitar. Moartea,
la 60 de ani, a mentorului
Traian Chelariu, şeful catedrei
de Pedagogie-Psihologie a Institutului Pedagogic
din Suceava, existent din 1963, lăsase un vid pe
care Leonard Gavriliu îşi propune să-l umple. Ca şi
Chelariu, e poliglot (a transpus peste 50 de volume
din franceză, germană, engleză, italiană, predilect
din domeniile psihologiei şi filosofiei), poet,
prozator, diarist. Jurnalul lui Chelariu din 1929-
1936 a fost publicat pe sărite de Junimea, în '77, ca
să apară necenzurat abia în 2007, la editura Ideea
europeană. In dürftiger Zeit, marele erudit avea să
fie exclus din Universitate şi să ajungă slujbaş (e
prototipul eroului lui Marin Preda, Petrini) la
deratizare. Nici discipolul său, Leonard Gavriliu,
n-a avut parte de o carieră universitară pe măsura
instrucţiei, deşi s-a vrut de-bănăţenizat (lucrase în

redacţia a două publicaţii timişorene: „Luptătorul
bănăţean” şi „Scrisul bănăţean”) şi împămîntenit în
Cetate, cum îi scria rectorului, prof. C. Ciopraga, în
'66.
Aşadar, pe urmele lui Traian Chelariu, Leonard
Gavriliu studiază cu rîvnă psihopedagogia, începe
cu V. Pavelcu un doctorat cu o lucrare ambiţioasă,
pledează la Universitatea Populară pentru o cultura
animi de tip renascentist, ceea ce nu convenea
Piticului, porecla atribuită de Radu Mareş, atunci
reporter la „Zori noi”, lui Ştefan Panaitiu, secretar
cu Propaganda, care-i controla pe toţi, de la
conferenţiari la căluşari, ba chiar şi opincile Sofiei
Vicoveanca.
Funcţia suplimentară de ghid ONT i-a adus mari
necazuri: uluitoarea acuză de... spionaj industrial.
Presumed innocent? Nu, Securitatea nu acorda
prezumpţie de nevinovăţie.
Leonard Gavriliu n-ar modifica niciodată vreun
biografem în favoarea sa, Critica autobiografiei
pure fiind un titlu de invidiat. E un cavaler al
memoriei, cum am mai spus-o şi nu omite nici ce l-
ar pune în lumină proastă. A fost adept Che
(Guevara), o recunoaşte; a făcut parte din echipa de
ziarişti care scriau „cuvintele” la ultimul Congres
ceauşesc, o spune negru pe alb.
Madlenele sale sunt un memoriu, o cerere, o
recipisă, un contract de închiriere, un bon, un
înscris juridic, o adeverinţă, pe care le arhivează
atent. Peste toate, vrafurile de cărţi. Din cauza
despărţirii de altă nevastă, Katika, frumoasa
„cimişoreană” şi, implicit, de cei doi fii, caută
disperat bibliografie pe tema copilului abandonat.
Kind ohne Vater de P. Landolf. Cum? Cu ajutorul
altei femei. Reconstituie răbduriu secvenţe erodate
de uitare, deşi multe trebuiau lăsate sub pecetea
tainei.
I-am spus la telefon lui Herr Doktor, alias
Leonard Gavriliu, că-i benefic ce i s-a întîmplat:
distrugerea jurnalului sucevean. Tot răul spre bine,
cum ar zice etnosoful. Şi asta pentru că, peste timp,
a devenit mai comprehensiv. N-am fost în acord.
Leonard Gavriliu rămîne fidel principiului că
experienţa de viaţă trebuie livrată aşa cum este:
autobiografie pură egal autenticism şi punctum. Pe
mine mă interesează literatura confesiunii (cu
excepţia memorialiştilor de gherlă, de Fort 13) mai
mult decît confesiunea în sine. Sunt destule
tabloide şi reality-showuri, mizînd pe curiozitatea
cititorului/ spectatorului; care satisfac apetitul
cronică literară
pentru amănunte hot, vezi şi succesul romanului
(devenit serial TV) al lui Candice Bushnell, Sex in
the City. Ca ficţionar, Leonard Gavriliu s-ar
apropia, presupun, de Camil Petrescu: stil alb de
proces verbal, anticalofilie.
Constatînd că-i ironizează pe „descriptologi”, i-
am amintit un pasaj de un realism crud, cu tentă
expresionistă, din războiul său dermato-veneric de
tinereţe: pregnanta scenă cu baba traversînd o
încăpere de casă de toleranţă cu tigaia încinsă,
sfîrîindă. Nici n-a vrut să audă de literaturizare.
Cum mi-e greu să tac, recunosc, nu m-am lăsat:
Bine c-a ars, i-am repetat. Dacă reproduceaţi
jurnalul şi atît, nu mai apăreau trăirile colorate
emoţional, sentimentele amestecate. Nu v-aţi fi
arătat afectat de vreo alegere. Notaţiile ar fi rămas
seci, uscate ca un os. Şi ce personaj aţi fi scos din
Paraschiva! Ar fi apărut în literatură altă Paraschivă
decît cea a lui Arghezi. Un roman cutremurător ar fi
ieşit din uciderea fiului Mircea, „înecat” în Bega de
Securitate. Prins de grăniceri la graniţa cu
Iugoslavia, a fost livrat torţionarilor, bătut pînă-n
moarte, după care s-a înscenat înecul. Scrisorile lui
Mircea, inteligente şi sensibile, ar fi fost montate
altfel într-un roman de analiză; ca şi drama tatălui,
„schingiuit psihic” de abandonul copilului.
A urmat o tăcere reflexivă (cunosc tăcerile lui
Leonard Gavriliu), dar ştiu că nu l-am convins.
Opţiunea pentru jurnal de-a pururi pur n-are
întoarcere. A trebuit să mă mulţumesc cu
fermecătoare decupaje à la Radu Cosaşu, din presa
franceză a anilor 68-69, de la titlul năucitor À
chacun son Freud la „cuvîntul de ordine/
dezordine” al sorbonarzilor revoltaţi la şaişopt:
„Soyez réalistes, demandez l'impossible”, preluat şi
de Mihai Ursachi. Am zîmbit aflînd că ideea tezei
axate pe psihanaliză (Structură şi determinism în
psihologia abisală, 1972) i-a dat-o un eseu din
„Playboy”, Crisis in Psychoanalysis semnat
Morton Hunt. Acribios, Leonard Gavriliu n-a ezitat
să-l treacă la bibliografie. Dacă vreun membru
mărginit al Comisiei superioare de diplome ar fi
sesizat sursa, doctoratul s-ar fi dus pe apa Sucevei.
Leonard Gavriliu este un scriitor ultraactiv
(masa sa de lucru duduie cum ar trebui să duduie
economia) aşa că mai sper să accepte şi statutul de
povestaş. Are toate atuurile pentru a-şi concentra
jurnalele toate într-o trilogie psihobiografică, cu
termenul lansat de Serge Doubrovsky, autoficţiune.
Acceptaţi provocarea, Herr Doktor?
23
o antologie a poeziei româneşti
Cezar Baltag Şi cînd tăcuţi ne vom desprinde din nesfîrşite guri
de hău sîngele meu să lumineze spre suprafaţă
drumul tău
Mircea A.
Cu-o sfîşiere fără nume din gura Văii să te sorb să
DIACONU
te aduc din nou în lume Orfeu triumfător şi orb

Focul nu stinge al retinei

Moartea care iluminează, durerea care e
sens, transformarea livrescului în existenţă,
toate acestea într-o expresie fără teatralitate,
fără manierism, forma fiind, în sine, substanţă.
Lirism pur, în poezia lui Cezar Baltag, căci nu o
retorică pare să tragă după sine sensul, iar
limpezimea discursului te proiectează într-o
metafizică lipsită de orice ostentaţie. O
autodevorare orfică, suficientă sieşi, transformă
durerea în sens şi strigătul disperat în regăsirea
organicităţii lumii.
Euridice
Din nou, Euridice, lava
erorii mele o aştern
şi-i rog pe zeii fără patimi
să mă întoarcă în infern
La tronul palidei Hecate
rog cîinii lumii de noroi
să-mi smulgă văzul din orbite să nu mai pot privi-
înapoi
Jos în tunelul marii Mume cînd, albă, te voi fi
aflat
mîna să ardă ca un ţipăt,
ochiul să tacă sugrumat
Din noaptea mea să-ţi dau viaţa să te hrănesc cu
viaţa mea,
tu ca prin vis să-mi mîngîi faţa şi eu să nu te pot
vedea
înalt de văz de tine dor,
pentru privirea mea din Hades o lungă noapte
sunt dator
De astăzi, văduv de privire,
să-mi cert zadarnic ochii verzi; nu te mai pot zări,
iubire,
tu nu mai poţi ca să te pierzi
Un semn
Să ştiu atîta doar: că tu mă vezi
Sau mă visezi cînd eu nici pasu-mi n-aud.
Dar dacă-aşa devreme înnoptez
De ce m-ai fost trimis ca să te caut?
Nu te mai văd. Mi-e sîngele de ceaţă.
Foşnesc uscat plămînii mei de lemn.
Dar tot aştept din partea ta un semn
şi tot mai cred că este dimineaţă.
Fără auz tăcerea ţi-o ascult.
Dă soare unui orb printre ruine.
Tu arzi şi chiar de te-ai fi stins demult
N-ai, Doamne, loc să te îngrop în mine.
Te chem cînd toate vorbele mă dor.
Pe limba mea ca într-un pat de iască
Vocala nerostită-n care mor
Stă neclintită gata să te nască.
Iar dacă noaptea tot va fi să cadă
Fă altu-n locu-mi care să te vadă.

24
 antologia

Ad inferos Soma-sema

Rănit de-o sete care nu poate s-o mai stingă
nici flacără, nici apă, nici timp neuniform
îmi prăbuşesc cascada sîngelui meu ce strigă
pierdut în amfiteatrul unui auz enorm
Decapitată zîna, poetul încă doarme
un vis din care nu se va mai trezi uşor.
De nu c-un fir de soare în lumea asta, Doamne
măcar c-o înviere tot le erai dator
Mă-ntreb de-a ta lumină sîngele meu străin e?
Străină e tristeţea cu care azi te strig?
Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru mine:
Dacă ne pierzi în noapte, în cer se face frig.
Voinţa mea nu-ţi cere să-ntorci în stalactite
vocalele durute pe care ţi le-aştern,
dar de jertfeşti iubirea atunci măcar trimite
Femeia în lumină, Poetul în Infern
De astăzi inocenţă, vai, gîndul nu mai are
şi semnul zînei bune n-am timp să-1 mai aştept,
Îngerii mei, pavaţi-mi cu stele căzătoare
Sahara arzătoare spre care mă îndrept.
9 martie 1988
Nu eşti mulţumit de zilele tale
sufletul meu? Sperai mai mult?
Uite, e atîta soare
şi atîta umbră pe faţa ta îngerească
încît încep să mă tem
că ai să pleci într-o bună zi şi n-ai
să te mai întorci
în temniţa atît de sordidă
a trupului,
mormînt nevrednic de lumina ta
groapă de vreascuri
în care mai întîrzii, mai revii încă
tot mai visător, mai absent
ca un cocor care se pregăteşte nostalgic
de marea plecare,
urcă deodată foarte înalt
deasupra cuibului
se roteşte în semn de rămas bun
de două ori, de trei ori
şi cu o ultimă zvîcnire de aripă
intră în transcendenţă
La fel într-o zi
ai să dispari cu chipul meu cu tot
pentru totdeauna
vor rămîne olanele casei goale
vor veni ploi şi vor dizolva acoperişul
vor veni nopţi şi-mi vor dizolva trupul
iar tu vei vîsli mai departe

cu gîtul întins
anesteziat de beţia zborului
mereu în capul unghiului
cu priviri halucinante
largi, tot mai largi
fără întoarcere
pînă cînd întreg orizontul de jur-împrejur va
deveni o singură
privire

Eşti nemulţumit de zilele tale, sufletul meu?

Sperai mai mult?

25
 portret în cărbune
Hippolyte Taine
şi misticismul
cauzelor
Al.
CISTELECAN
TAINE, Hippolyte-Adolphe, istoric, critic
literar şi critic de artă, filosof, estetician, istoric
literar. Născut la 21 aprilie 1828, în Vouziers;
decedat la 5 martie 1893, Paris. Liceul
„Conndorcet” din Paris şi apoi Ecole Normale
Supérieure. Ratează, din cauza încăpăţînării sale,
agregaţia în filosofie (1851). Sorbona îi respinge
prima teză de doctorat (din pricina ideilor
deterministe profesate în ea), aşa încît T. alege un
subiect cuminte: Fabulele lui La Fontaine, cu care
răzbeşte. Este numit profesor la Nevers şi Poitiers şi
apoi, cam pedepsit, la Besançon. Asta îl supără atît
de tare încît îşi ia concediu sabatic şi publică, în
1863, Istoria literaturii engleze, în cinci volume.
Succesul cărţii îi permite apoi să trăiască din scris,
dar este numit şi profesor la Academia de arte
frumoase şi la Saint-Cyr. În 1871 este profesor la
Oxford. În 1878 devine membru al Academiei
franceze. Profesează critica literară şi de artă ca
activitate liberală. A colaborat îndeosebi la Revue
des Deux Monde şi la Journal des Débats. A
debutat cu teza de doctorat: Essai sur le Fables de
La Fontaine, în 1953. În ediţiile ulterioare, titlul
acestei cărţi va deveni La Fontaine et ses Fables.
Cele mai importante cărţi ale lui T. sînt Istoria
literaturii engleze, Filosofia artei şi Originile
Franţei contemporane.
* opera însăşi trebuie studiată pe un fond de
Taine şi-ar fi putut lua liniştit un pseudonim
făcut din marile lui concepte deterministe – rasă,
mediu, moment. Pentru că e mai cunoscut sub
această formulă decît sub cea din registrul stării
civile. De la maturitate încolo Taine a devenit un fel
de simbol al scientismului literar şi al autorităţii
academice. Dar tinereţea lui a fost una de conflict
cu academiile, care nu numai că i-au respins o
primă încercare de „agregat” în filosofie, dar l-au
căzut şi la prima tentativă de doctorat. Taine s-a
răzbunat însă cu vîrf şi îndesat pe Sorbona,
26
revenind cu o masivă – şi exhaustivă – teză despre
La Fontaine. Iar de-aici încolo lucrurile au mers în
favoarea sa, pe o tot mai solidă – dar nu şi
necontestată – bază de autoritate. Autoritate
cîştigată atît prin „sistemul” propus de Taine, cît şi
prin marile lui cărţi, de la Istoria literaturii engleze
(cu o celebră “prefaţă” în care e expus, metodic,
întreg sistemul de triple determinări) la Filosofia
artei (în care sistemul e reargumentat şi amplificat)
şi pînă la Originile Franţei contemporane; trecînd
peste substanţialele lui studii şi monografii, toate,
la vremea lor măcar, repere.
Ceea ce l-a preocupat pe Taine toată viaţa a
fost să pună în valoare cauzalitatea misterului
literar, relevarea, cît mai ştiinţific cu putinţă, a
cauzelor şi determinărilor care emerg în producţia
de artă. „Printre operele omului, - zice el - opera
artistică pare cea mai supusă întîmplării; eşti ispitit
să crezi că se naşte din senin, fără nici o rînduială,
fără nici un temei, pradă accidentului,
neprevăzutului, arbitrarului; şi, într-adevăr, cînd
artistul creează, o face după fantazia sa, care-i e
proprie; cînd publicul aprobă, o face după gustul
său, care e trecător; invenţia artistului şi simpatia
publicului sînt spontane, libere şi, la prima vedere,
capricioase ca suflarea vîntului”. Dar în spatele
acestei libertăţi, a acestei capriciozităţi stau
întotdeauna cîteva cauze determinante, care pot fi
decelate printr-un demers de ştiinţă a cercetării. Ca
şi în natură, unde „de altfel însăşi suflarea vîntului
ţine de condiţii precise şi de legi fixe”, şi în artă se
manifestă efecte ale unor cauze – nu mai puţin
precise şi infailibile. Arta e un efect, iar dacă e un
efect trebuie să aibă cauze; descifrarea acestor
relaţii dintre efect şi cauză e rolul de ştiinţă al
cercetării literare.
Nu e vorba de cauze simple, lineare, ci de un
complex de cauze; pentru a ajunge la acest complex
complexitate a relaţiilor pe care le întreţine, trebuie
abordată din perspectiva întregului sau
ansamblului în care se integrează. Pentru că „o
operă de artă nu e izolată” niciodată, nici în plan
social, nici în plan literar; ea e prinsă într-o reţea, şi
pe o parte, şi pe alta; prin urmare punctul de plecare
al metodei lui Taine va consta “în a căuta întregul de
care ţine şi o explică”. Dar nici aici nu e vorba de un
singur „întreg”, ci de mai multe „întreguri”, din
care cele mai mari le conţin pe cele mai mici.
Primul „întreg” e cel care ne spune că opera, ca
fragment, “aparţine totalităţii operelor artistului”.

Abordarea – cel puţin cea corectă, ştiinţifică – se
face dinspre întreg spre parte, de la toată opera la o
anume operă.
Cel de-al doilea „întreg” e deja unul
cultural, întrucît include factori de empatie şi factori
de determinare care vin din cercuri mai largi:
„Cutare artist, el însuşi, luat în considerare cu
totalitatea operei produse, nici aşa nu e izolat. Există
încă un întreg mai cuprinzător decît el însuşi, şi care
e şcoala sau familia de artişti a ţării şi timpului său”.
Abordarea va începe, aşadar, dintr-un orizont mai
îndepărtat, al “familiei de artişti”, al curentului,
şcolii etc. , căruia autorul nostru „îi e /doar/ cel mai
ilustru reprezentant”, aşa cum era Shakespeare
pentru toţi dramaturgii elisabetani. Dar înainte de a
ajunge la Shakespeare, trebuie văzut ce fenomen
erau aceşti dramaturgi laolaltă.
În fine, al treilea – şi ultimul – întreg înghite
deja mari porţiuni extra-literare, de psihologie
„naţională” şi socială; aici se află, de fapt, marile
determinări: „Această familie de artişti este ea
însăşi inclusă unui întreg mai vast, care e lumea ce-o
înconjoară şi al cărei gust i se potriveşte. Căci
registrul obiceiurilor şi al spiritului e acelaşi atît
pentru public cît şi pentru artişti.” Între artist şi
societate există o armonie, o comuniune de fond;
artiştii greci – cei ai antichităţii, face Taine o pildă -
erau oameni „avînd aceleaşi obiceiuri, aceleaşi
interese, aceleaşi idei, aceleaşi credinţe” cu toţi
ceilalţi cetăţeni; dar mai ales “erau oamenii
aceleiaşi rase, ai aceleiaşi educaţii, ai aceleiaşi
limbi, astfel că, prin toate aspectele însemnate ale
vieţii lor, semănau celor ce le priveau opera”. Dacă
semănau întru totul cu aceştia, înseamnă că, în
operele lor, nu vor putea face altceva decît să-i
reprezinte; arta e exponenţială în raport cu
societatea din care iese. Taine verifică asta
„pretutindeni”, deoarece peste tot “vom găsi
exemple asemănătoare privind relaţia şi armonia
intimă dintre artist şi contemporanii lui”. Cauza cu
adevărat determinantă stă, deci, aici, şi artistul e
produsul societăţii în mijlocul căreia trăieşte.
Devine atunci imperios că “pentru
înţelegerea operei /…/ trebuie să ne reprezentăm cu
exactitate starea generală a spiritului şi a
obiceiurilor timpului căruia i-au aparţinut. Acolo se
află explicaţia ultimă; acolo şi cauza primordială ce
determină restul”. Dar şi societatea, şi „starea ei
generală de spirit”, au anumite cauze. Ca şi
vegetaţia, şi societatea depinde de factori pre-
sociali, de mediul ca atare. Aşa cum plantele cresc
portret în cărbune
în zone delimitate de condiţiile de mediu, şi
culturile se dezvoltă în climate delimitate: „Fiece
zonă îşi are cultura şi vegetaţia ei proprie”.
Analogia duce imediat la legitate: „Producţiile
spiritului uman, ca şi cele ale naturii vii, nu se
explică decît prin mediul lor”. Devine de prisos să
mai subliniem că, într-o cercetare cu pretenţii,
trebuie pornit de la cauză, pe drumul legic şi
cronologic. Metoda de abordare şi cercetare a lui
Taine e, zice el însuşi, una „modernă”, total diferită
de metodele dinainte, întrucît a lui e „istorică şi nu
dogmatică, adică nu impune precepte, ci constată
legi”. Taine descrie, aşadar, fenomenele şi trage
legile cauzalităţii din succesiunea acestora; nu pune
în faţa operei un model, un tipar, ci doar îi deduce
reprezentativitatea. E o metodă luată de la ştiinţele
descriptive, de la ştiinţele clasificatoare: „metoda
modernă pe care încerc s-o urmez, şi care începe să
se introducă în toate ştiinţele morale, constă în a lua
operele omului, şi mai ales pe cele de artă, ca pe
nişte fapte, nişte produse, cărora trebuie să le
conturăm caracterele şi să le găsim cauzele; nimic
mai mult. /.../ este ea însăşi un fel de botanică,
aplicată însă nu plantelor, ci operelor omului”.
Această botanică literară e un fel de fenomenologie
avant-la-lettre.
Aşa cum naturaliştii cercetează faptele şi le
clasifică, cercetătorul de literatură trebuie să
purceadă la cercetarea „faptelor de artă”, ajungînd
şi el la clasificări: „Căci avem şi pe acest tărîm
fapte, ca oriunde, fapte pozitive ce pot fi observate,
mă refer la operele de artă orînduite după familii în
muzee şi biblioteci /.../ se poate cerceta ce e o operă
de artă în genere, aşa cum se cercetează ce e o plantă
sau un animal în genere”. Cu atît mai mult e
înlesnită această cercetare a faptelor, care va duce,
apoi, la determinarea cauzelor, cu cît artele sînt,
pentru Taine, producţie mimetică de spirit. „Toate
artele sînt – zice Taine - imitaţie”. Poezia,
sculptura, pictura – mai evident şi mai imediat,
angajîndu-se într-o reproducere vizibilă a realului;
dar şi muzica şi arhitectura sînt, în fond, imitative,
atîta doar că ele imită raporturile numerice, nu
imediat vizibile, ale realităţii. Ca şi la Aristotel,
imitaţia nu trebuie să fie exactă; ea intră în diverse
grade de deformare şi prelucrare, dar păstrînd
esenţa, făcînd recognoscibilă realitatea (interioară
sau exterioară). Că artele au un principiu – măcar de
pornire – imitativ, se vede şi din evoluţia artiştilor,
mult mai apropiaţi şi mai fideli realităţii în primele
etape şi mult mai comozi şi mai încrezători în
27
portret în cărbune
propriile abilităţi în etapele finale. Există, crede
Taine, mai multe perioade creative distincte - şi
distincte tocmai prin gradul de apropiere faţă de
realitate, prin – aşadar – gradul în care artistul se
străduieşte să imite: „Cînd îţi îndrepţi privirea către
ce se petrece în viaţa unui artist, îţi dai seama că de
obicei ea se împarte în două perioade. În prima –
tinereţea şi maturitatea talentului său – artistul
contemplă lucrurile în ele însele /.../ Ajuns la un
anumit moment al vieţii, /.../ părăseşte modelul viu
şi, cu reţete adunate în cursul experienţei lui, face o
dramă ori un roman /…/ Prima epocă e a simţirii
autentice; cealaltă, a manierei şi decadenţei.”.
Cîteodată, precum se vede, lucrurile se potrivesc
acestei constatări a lui Taine; cînd nu se potrivesc,
nu reprezintă un contra-argument; ceva cauze tot
vor fi fiind la mijloc.
Acest tangaj se poate constata nu numai la
autori în parte, dar şi la marile şcoli şi orientări de
artă; iar pe Taine îl interesează faptele ca atare; din
similitudinea lor se impun cauzele: „Nu doar
biografia cutărui sau cutărui mare om ne dovedeşte
necesitatea de a imita modelul viu şi de a rămîne cu
ochii pironiţi asupra naturii, ci şi istoria marilor
şcoli artistice. Toate /…/ degenerează şi declină
tocmai prin uitarea imitaţiei şi părăsirea modelului
viu.” În această etapă decadentă, fie a scriitorului,
fie a curentului, arta se încrede în artă mai mult
decît în realitate; sursele devin livreşti, o carte o
scrie pe alta; degenerarea se produce pentru că “au
fost luaţi drept modele nu oamenii, ci scriitorii”
(adică operele lor).
Mimetica artei nu e, nici pentru Taine,
simplă reproducere; visul artei nu e mulajul,
fotografia: „Dacă imitaţia exactă ar fi într-adevăr
scopul suprem al artei /…/ cea mai bună dramă –
zice Taine - ar fi stenogramele proceselor de la
curtea cu juri”. În bun artistotelician, Taine crede că
arta trebuie să imite doar “raportul şi dependenţa
mutuală a părţilor”, legile proporţiei şi legitatea
organică, intrinsecă, a obiectului. Nu aspectele
exterioare contează, aparenţa, ci figurarea legităţii
interne a unei fiinţe de artă: “în opera literară, ca şi
în cea picturală, e vorba de a transcrie /.../
ansamblul raporturilor, dependenţelor, logica lor”.
Dacă vrea să facă asta artistul nu e doar liber, dar şi
dator să modifice raportul dintre părţi, spre a pune
în valoare elementul decisiv din fiinţa obiectului. El
trebuie să opereze aceste modificări sau deformări
în aşa fel încît “să facă sensibil un anume caracter
28
esenţial al obiectului”; pentru că “arta ţinteşte la
manifestarea caracterului de căpetenie, al unei
calităţi pregnante şi notabile”; al aşa-numitei
qualitè maitresse – concept vedetă atît al ideii
despre artă a lui Taine, cît şi al analizelor şi
interpretărilor sale; concept, apoi, de mare carieră,
inclusiv la noi.
Această calitate dominantă, acest caracter
esenţial „e o calitate din care toate celelalte, sau
măcar unele dintre ele, decurg conform unor
legături fixe”; de aceea e decisivă identificarea ei,
întrucît conţine, de fapt, secretul operei; e
principiul de structură al operei, după cum e şi
principiul de structură al unui personaj. Această
calitate le impune pe celelalte, le pretinde anume.
Caracterul dominant se vede şi în natura lucrurilor,
în natura ca atare; dar arta trebuie să exalte acest
caracter: „în natură, caracterul nu e decît dominant;
în artă, vorba e de a-l face dominator”. Iar pentru a
revela caracterul dominant şi a-l face dominator,
artistul “înlătură trăsăturile care îl ascund, le alege
pe cele care îl manifestă, le îndreaptă pe cele în care
e alterat, le reface pe cele în care e anulat”; el
subordonează, aşadar, opera acestei trăsături,
altminteri vizibilă şi de ceilalţi. Dar el va privilegia
această trăsătură dominantă cu atît mai pregnant cu
cît beneficiază de „o simţire originală”, care-i
facilitează viziunea cauzelor şi a structurilor
realităţii: “cînd un om se naşte cu talent, percepţiile
sale, cel puţin percepţiile de un anume gen, sînt
delicate şi prompte”; deci şi revelarea acestor
calităţi va fi mai pregnantă. „Fiecare talent, zice
Taine, posedă o facultate dominantă… ea se află în
interiorul autorului, cît şi în ceea ce autorul
descoperă şi produce în lumea înconjurătoare”;
artistul e, deci, vrea-nu vrea, captivul acestei
facultăţi dominante, de care nu se poate dezice.
„Opera de artă este determinată de un tot
care e starea generală a spiritului şi a moravurilor
ce-o înconjoară” – aceasta e propoziţia decisivă a
lui Taine; iar în sprijinul ei el aduce două şiruri de
dovezi, unele aparţinînd „experienţei” iar altele
„judecăţii”. Dovezile sînt atît de irefutabile încît ele
probează „nu numai că, în fapt, dependenţa aceasta
e riguroasă, ci şi că nu se poate să nu fie”, că arta în
afara cauzalităţii e o aberaţie.
Fireşte, nu totul depinde de aceste
cauzalităţi externe, pe care artistul le interiorizează;
există şi la Taine un factor turbulent, sălbatic, de
genul talentului sau geniului. Insistînd în analogia

naturistă, Taine concede,
totuşi, că decisive sînt
„grăunţele”, că fără ele nu
se poate. Ca şi la copac, şi la
artist „grăunţele erau date.”
Dar nici seminţele de capul
lor nu pot produce nimic
fără circumstanţe
favorabile: „circumstanţele
sînt necesare creşterii şi
răspîndirii plantei”. Ele îi
servesc nu mai puţin
poetului decît portocalului.
Selecţia naturală,
exercitată prin condiţiile de
mediu, se aplică şi
fenomenelor morale,
„talentelor şi caracterelor
ca şi plantelor sau animalelor”. Întocmai ca pentru
culturile agricole, şi pentru cele spirituale e
„necesară o anumită temperatură morală /.../ pentru
ca anumite talente să se dezvolte; dacă lipseşte, ele
avortează; … la o altă temperatură, vom avea o altă
specie de talente”. Mediul nu tolerează decît
anumite culturi, decît anumite talente, decît o
anume artă. Mediul lui Taine e definit cînd de
condiţiile naturale propriu-zise, cînd de cele
sociale, cînd de amîndouă. Dar oricum ar funcţiona
legea mediului, ea e determinantă. Într-o societate
depresată şi artistul va împărtăşi, chiar dacă nu i se
potrivesc structural, depresiile societăţii:
“necazurile ce întristează publicul îl întristează şi
pe artist. Făcînd parte din mulţime, îi împărtăşeşte
soarta”, nu poate ieşi din momentul istoric. În plus,
„artistul a fost crescut de societate; de aceea ideile
primite în copilărie” vor fi decisive în concepţia lui,
în arta lui. Peste toate, pentru că artistul e ţinut să
releve trăsătura dominantă a realităţii, el va agrava,
în opera sa, tocmai această depresivitate, ca unul
care are o relaţie favorită cu dominanţa. Şi chiar
dacă ar vrea să treacă peste toate acestea şi să scrie o
operă în răspăr cu sentimentul public, nu-i merge,
pentru că el trebuie să obţină consimţămîntul
cititorilor. Dacă „opera trebuie să placă publicului”
înseamnă că şi la un capăt şi la celălalt artistul stă
sub legea determinării – şi la capătul iniţial, pre-
formal, şi la cel final – al orizontului de aşteptare.
Partea din urmă e cu atît mai severă, ca exigenţă, cu
cît patima fundamentală a artistului e gloria; or,
glorie fără cititori nu se poate.
portret în cărbune
Taine face cîteva exemple de dominanţă
„socială”, de mental colectiv, care au devenit apoi
dominanţe de artă; de pildă, sculptura greacă se
trage din cultul efebului, glorificat şi zeificat:
“Grecia îşi face cu atîta stăruinţă din animalul uman
frumos un model, încît îl preface în idol, pe pămînt
glorificîndu-l şi în cer divinizîndu-l”. Clasicismul
francez face din eleganţă un cult atît de desăvîrşit
încît „o cameristă din perioada clasicismului
francez era mai pricepută în ale scrisului decît o
academie modernă” ( cel puţin aşa zice Taine că ar
fi zis Courier). Există, prin urmare, mai întîi o
situaţie generală, „un tot de circumstanţe cărora
oamenii le sînt mulaţi şi supuşi”, iar artistul nu mai
puţin. Această situaţie istorică, a societăţii,
“dezvoltă în ei nevoi corespunzătoare, aptitudini
distincte, simţiri aparte”, iar de aici derivă
personajul-model al societăţii respective,
personajul ei dominant – efebul în Grecia,
călugărul şi cavalerul în Evul Mediu, curteanul în
Evul Mediu tîrziu, neliniştitul în epoca modernă.
Iar artistul nu doar va preleva aceste dominanţe, ci
le va surescita, le va exalta, lucrînd în armonie cu
structura mentalului colectiv, care şi el, la rîndul lui,
a fost determinat de condiţiile climaterice şi de
mediu.
Conceptul de mediu devine, pînă la urmă, o
etichetă cuprinzătoare şi generală în care sînt
incluse cam toate condiţiile „externe” ale
literaturii: în el intră atît ambianţa fizică (climă, sol,
condiţii naturale), cît şi cea politică şi socială. Toate
laolaltă îl vor determina pe artist şi-i vor explica
arta.
29
portret în cărbune
Rasa lui Taine n-are nimic din “rasialitatea”
sau „rasismul” de mai tîrziu al acestui concept; ea
reprezintă, într-un fel, un anume specific naţional,
dar determinat de celelalte condiţii: „orice rasă
există în virtutea caracterului dobîndit de la climă,
de la sol, de la hrană şi de la marile evenimente în
care şi-a plămădit originile”. Rasa, totuşi, nu
explică individul, ci doar unele componente
ireductibile ale acestuia. Aici Taine alimentează şi
el folclorul bogat al caracteristicilor naţionale,
vorbind, de pildă, despre „geniul francez” ca de
unul “retoric şi palavragiu”, “fără nebunia şi geniul
imaginaţiei”, pe care le-ar avea germanii. E un
concept care va supravieţui mai degrabă sub
numele de „specific naţional”.
Momentul, la rîndul lui, e străvechiul
saeculum al lui Tacitus; ar reprezenta, cel puţin în
mare, „spiritul unitar al unei epoci”, epistema,
paradigma sub care se grupează toate manifestările
de spirit; e factorul dinamic al acestei triade de
determinări. În vreme ce mediul rămîne static,
„momentul” e schimbător, iar din interacţiunea lor
rezultă modificările din „rasă”, din specific. Dar
fiecare epocă se prezintă unitar, în toate domeniile
putînd fi interpelat acelaşi izomorfism: „Între un
gard viu în grădinile de la Versailles, un
raţionament filosofico-teologic al lui Malebranche,
o normă prozodică prescrisă de Boileau, o lege a lui
Colbert despre ipoteci, un compliment rostit în
anticamera regală de la Marly, o afirmaţie a lui
Bossuet despre caracterul regesc al împărăţiei lui
Dumnezeu distanţa pare infinită /…/ dar toate
aceste manifestări /…/ sînt expresia unuia şi
aceluiaşi spirit”. Momentul e paradigma de azi.
Scientismul lui Taine a fost, fără îndoială,
extrem de optimist; ambiţia lui e de a ajunge la
cauza legică a oricărui fenomen, fie el spiritual sau
material; exagerînd, Taine şi-a contrariat
contemporanii afirmînd că „viciul şi virtutea sînt
simple produse, precum vitriolul şi zahărul”; că au,
adică, şi ele cauze care le produc legic. Totul, crede
Taine, este determinat de cauze; iar „scopul oricărei
ştiinţe şi unica metodă validă de cercetare este
demonstraţia unei legi universale a cauzalităţii”. Iar
operele documentează asupra epocilor şi
societăţilor: ele sînt, în fond, documente. Şi sînt
documente tocmai pentru că „sînt monumente”;
marile epoci se cristalizează în opere majore, pe
principiul armoniei dintre geniu şi epocă: „Spiritul
lui Racine e ca o prescurtare a spiritului celorlalţi”.
Artistul rezumă societatea. De fapt, literatura
30
vorbeşte mult mai documentat despre o epocă decît
o pot face documentele însele: „Aş da bucuros
cincizeci de volume de hrisoave şi o sută de volume
de documente de stat pentru memoriile lui
Cellini…”, zice sfidător Taine.
Dar formula lui Taine nu e chiar atît de
şablonardă; ea presupune abordarea unui poet într-o
triplă viziune, ca „revelator al infinitului,
reprezentant al secolului, naţiunii şi epocii sale”. În
funcţie de această putere de reprezentativitate, se
poate elabora o ierarhie a operelor; pe pragul cel mai
de jos va sta literatura reprezentativă pentru o modă
efemeră, de trei sau patru ani; apoi, cea
reprezentativă pentru o întreagă generaţie; la nivelul
trei stă literatura exponenţială pentru o epocă
istorică; apoi vine cea reprezentativă pentru o rasă;
iar în culme stă literatura reprezentativă pentru
întreaga umanitate.
Opera:
Essai sur le Fables de La Fontaine, 1853;
Essai sur Tite-Live, 1856; Essais de critique et
d'histoire, 1858; Nouveaux Essais, 1965; Histoire
de la littérature anglaise, 1964-1872; Philosophie
de l'art, 1865; De l'Intelligence, 1870; Les Origines
de la France contemporaine, 1875-1893; Derniers
Essais, 1894; Pagini de critică, traducere de
Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1965; Filosofia artei,
Traducere şi postfaţă de Tudor Ţopa. Introducere
de Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1973; Viaţa şi
opiniile lui Frédéric Thomas Graindorge,
traducere de Angela Cismaş, Bucureşti, 1976;
Studii literare, I-II, Traducere şi note de Any Florea
şi Virgil Florea, Prefaţă şi tabel cronologic de Irina
Mavrodin, Bucureşti, 1983.
Referinţe critice:
V. Giraud, Essai sur Taine, 1901; D. D.
Roşca, L'influence d'Hegel sur Taine, 1928; André
Chevrillon, Taine. Formation de sa pensée, 1932;
Micaela Slăvescu, coord., Dicţionar al literaturii
franceze, 1972; Angela Ion, coord., Scriitori
francezi. Dicţionar, 1978; Dirk Hoeges, Literatur
und evolution, 1980; Gabriela Danţiş, coord.,
Scriitori străini, 1981; Jean-Thomas Nordmann,
Taine et la critique scientifique, 1992; Marshall
Brown, Why Style Matters: The Lessons of Taine's
History of English Literature, 1997.
muzeul de imagini
Cum să-l
slujeşti pe Domnul
Constantin
DRAM
Spune neasemuitul Boccaccio o poveste pilduitoare
în prima carte a Decameronului, cu gîndul de a ne arăta
distanţa uriaşă ce separă adesea intenţia de realizare sau
despre cum iluzia se transformă într-o realitate
necunoscută pe care omul o acceptă drept cea mai bună
„dintre lumile posibile”. Altminteri, tot despre resorturi
nebănuite ascunse în spatele sexualităţii, atît de ciudat şi
de divers manifestată în timp.
Într-o cetate din Berberia, se zice, într-o familie de
păgîni, desigur, trăia o fetiţă „prostuţă”, neavînd mai
mult de 14 anişori şi neştiind prea multe despre lume.
Era în schimb gingaşă şi frumoasă şi curioasă, aşa cum a
lăsat firea femeile de la Eva încoace. Tot cercetînd s-a
apropiat de comunitatea de creştini din acel oraş păgîn
(Capsa, de unde se trage o varietate de homo sapiens, zis
capsian) şi a aflat că lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu
este să renunţi la bunurile pămînteşti şi să fugi în pustie,
acolo căutînd să-l slujeşti cît mai aplicat pe Domnul.
Fata, dintr-o familie bogată, de altfel, fuge spre deşertul
Tebaidei, atît de pilduitor prin densitatea de pustnici
înţelepţi care îl populează. Primul dintre aceştia, pe care
fata dornică de sfinţenie îl descoperă, după ce o hrăneşte
cu poame, după obiceiul pustiei schimniceşti, intuieşte
consecinţele păstrării lîngă el a păgînei ce dorea să se
convertească şi o trimite mai departe, spunîndu-i că va
da de un pustnic mult mai priceput decît el în ceea ce
caută ea cu atîta osîrdie.
O, sfîntă naivitate, a fetei, şi iscusită ambiguitate a
scriiturii! Desigur, mai priceput se va arăta cel de-al
doilea care, deşi se nutrea mai cu seamă cu rădăcini şi
bea apă chioară, acceptă să o păstreze pe tînăra
neştiutoare lîngă el, hotărît să o aducă pe drumul slujirii
lui Dumnezeu. E drept, era şi mai tînăr acest personaj,
Rustico, pe numele său; cu orice preţ el năzuia să-şi
verifice virtutea, aşa că o păstra pe copilă pe lîngă el cît
mai mare parte din zi, spre a vedea dacă rezistă în faţa
ispitei. Dar nu a fost să fie. Pricepînd, pînă şi el ca sfînt
călugăr, cît de e de neştiutoare fata, fiind îmboldit
straşnic de ispitirile cărnii ce se arătau tot mai
necruţătoare, omul puse la cale o stratagemă vrednică de
cei mai mari făuritori de strategii ai lumii.
Potrivit vorbelor cu care, la vreme de seară şi de
ajunare, el o lămurea pe fată, aducînd-o pe auritul drum al
sfinţeniei, nimic, nici o faptă nu e mai plăcută Domnului
decît “aceea de a-l vîrî pe necuratul în iad, unde Cel-de-
Sus îl osîndise pe vecie”. De aici, scena devine vrednică
de ţinut minte şi de comentat, pe linie de re-semantizare
şi de manipulare cum nu prea des se petrece. Doamnele
din Decameronul boccaccesc, ce ascultau povestea spusă
de Dioneo, în refugiul înalt unde se ascunseseră de frica
molimei medievale, aveau virtuţi renascentiste şi mult
post-renascentiste, nefiind cîrcotaşe în faţa imaginilor
atît de special provocate de o povestire ce pleda pentru
firescul existenţei omeneşti, pînă la urmă. Căci scena
aduce în faţă imaginea unui tînăr (fie el şi pustnic) care i-l
arată fetei (foarte curioasă, de altfel) pe neastîmpăratul
necurat (ascuns pînă atunci în pantaloni) ce căuta cu
îndîrjire iadul, în care să se introducă, potrivit diatei
divine. Mai află fata, bucuroasă pentru scurt timp că ea nu
posedă asemenea podoabă, că şi ea are, compensatoriu,
chiar iadul căutat atît de înfocat de năstruşnicul drăcuşor.
Operaţiunea introducerii necuratului în iad se va produce
frecvent, invers proporţional în timp faţă de atitudinile
celor doi parteneri: călugărul, malnutrit şi cu o apetenţă
erotică în scădere, din ce mai mult eschivîndu-se (fără
success!), fata, tot mai habotnică, mai pasionată şi mai
plină de plăcerea operaţiunii vîrîrii dracului în iad,
istovind sărmanele puteri ale celui care, pînă nu de mult
timp, trăia fără prea multă bătaie de cap.
Mai spune iscusitul povestitor că în oraşul fetei s-a
întîmplat să moară toţi ai ei într-un incendiu, drept care
fata devenea singură moştenitoare; un tînăr priceput se
ocupă de toate şi o aduse înapoi la civilizaţie, spre a se
căsători cu ea!
Mare tristeţe pe fată, nu se spune nimic despre ce-o fi
gîndit bietul pustnic, rămas doar cu necuratul său, să
trăiască în marea pustie a Tebaidei (cu cîtă neasemuită
candoare întrebase ucenica: “ – Rustico, ce-i aia care tot
împunge să iasă afară şi eu n-o am?// - O, fiica mea, e
necuratul de care ţi-am vorbit, răspunse Rustico. Şi,
vezi, mă chinuieşte acuma, încît de-abia mai pot să
rabd.”). Aşa că ea se plînse unor femei citadine, la
întoarcerea în urbe, despre marea părere de rău ce o
încearcă părăsind atît de plăcuta slujire a lui Dumnezeu,
întru care se iniţiase cu destul folos, după cum se ştie. Au
rîs grozav cumetrele, după ce au aflat, prin limbajul
semnelor mai mult, fata fiind din punct de vedere
conceptual-lingvistic virgină, despre cum stă trebuşoara
cu pricina. Şi compensatoriu, i-au mai spus: “ _ Nu te
mîhni, fetico, că doar şi pe la noi se face ca-n deşert.
Neerbale (soţul care o salvase din deşert) are s-aibă grijă
să te slujească şi pe tine şi pe Dumnezeu!”
Aşa va fi fost, istoria nu mai spune, Boccaccio avînd
de dat seamă şi despre alţii: rezultă însă o importantă
deosebire între pustnici şi laici. Primii se mulţumeau să
îl slujească pe Domnul şi atît (după cum s-a văzut),
ceilalţi au slujit mereu la două capete, aspect nu
întotdeauna plăcut proniei divine, din cite se ştie. Dar
asta e altă poveste.
31
 poesis
Vîntul ne-a făcut semn
s-o luăm la dreapta şi apoi la stînga,
Rug spre pajiştea verde ce se căsca în mijlocul
oraşului...
de umbre Noi mergeam şi el ne urma,
acoprindu-se de ceaţă...
Nichita
DANILOV
Crepuscul

Cea'ă Fiule, a crescut atîta

iarbă pe creștetul tău,
încît semeni
Vîntul stătea drept la capătul străzii, cu un stog de fîn umblător,
cu ochii întorşi şi mîinile tremurînde, care hoinărește
ţinînd un joben. Cineva încerca mereu de ici-colo, pe străzi
să-şi aprindă o ţigară
ferindu-se de vînt. Vîntul însă
nu se lăsa păcălit cu una cu două, Chei
ci răsucindu-se mereu pe călcîie,
făcea zeci de piruiete în aer, Casele se încalecă
stingînd chibrit după chibrit... una pe alta în stradă
încet-încet mi-am ridicat ochii ca niște animale
spre fereastra strălucind în puterea nopţii: în perioada de rut...
mi-ai făcut semn cu degetele
tale sub formă de evantai Din ușile și ferestrele larg deschise
scuturînd scrum de ţigară răzbate în noapte
peste stratul de pălării răsărite în stradă... un hohot de lumină...

... Atunci ne-am trezit din somn cu toţii ...Merg grăbit,

implorîndu-te să nu-ţi întorci faţa de la noi,
am căzut în genunchi
şi am ridicat din nou ochii spre cer,
dar cerul s-a răsturnat cu susul în jos
şi am văzut căscîndu-se sub noi
duşumeaua acoperită de mucuri de ţigară şi
smocuri de păr
de om, dar şi de cal sau de cîine!...
Am căutat să ne păstrăm judecata limpede şi
cugetul curat;
am tras aer în piept şi ne-am lipit
mai bine tălpile umede
de tavanul pe jumătate surpat,
acoperit de dune mici de nisip
pe care le ondula vîntul
şi spre care se îndrepta
o turmă întreagă de suflete....
Ridicînd bastonul în aer,
din ce în ce mai grăbit pe străzi.
Mă opresc în dreptul
fiecărei scări,
pipăi cheile din buzunare
și izbucnesc în rîs....
A mărşălui
A mărşălui pe străzi îmbrăcat
în piele de om purtînd alte piei
deasupra şi poate nimic
pe cerul scufundat dedesubt
nici o urmă, nici o încreţitură
de nor, nici o umbră pe suflet,
bucurîndu-te și întristîndu-te în aceeași piele...

32

Iubind și urînd în aceeași piele,
vegetînd și jubilînd în aceeași piele,
dormind și meditînd în aceeaşi piele,
mereu în aceeaşi piele,
logodit cu ea pe veci,
în faţa zilei şi a nopţii...
A şedea, a gîndi,
a sta de veghe
a te simţi cînd om, cînd fluture,
cînd pasăre de noapte
învîrtindu-se în jurul
felinarului aprins
ţinîndu-şi echilibru în gol...
fîl-fîl, fili-fili,
triluli-lula, triluli-lulu.
La ce bun, la ce folos?
odată ce strada pe care mărşăluieşti
nu trece prin tine,
aşa cum treci tu alunecînd prin ea,
de-a lungul sau de-a latul nop)ii?!
Cum s-o simţi,
cum s-o înghiţi,
cum s-o digeri pe timp de zi
pentru a o visa noaptea
golită de glasuri,
de maşini şi de tocuri,
trecînd în zig-zag
prin faţa semaforului
lungindu-se şi lăţindu-se
asemenea unui şarpe
ce se rostogoleşte spre tufiş
după ce şi-a înghiţit propria-i umbră?
poesis
Rug de umbre
Adunam umbrele trecătorilor
ce bîntuiau pe străzi,
așa cum adună vîntul
snopii de grîu risipi)i pe cîmp.
În mijlocul pustiului
înăl,am din ele un rug.
Mă legam singur de stîlp
și aprindem focul.
...În timp ce flăcările
îmi acopereau tălpile,
îmi ridicăm ochii spre cer,
cîntînd, tăcut, Osana....
Apus
Desprind chiștoacele
de ,igară de pe tavan
și le îndes în scrumieră.
Mă apropii de geam,
privesc trecătorii ce se perindă
unul după altul prin ploaie
înveșmînta)i în pelerine lungi, albastre...
Deodată ploaia ia foc
și întreaga stradă se răsucește mistuidu-se în aer
ca un sul de papirus,
de pe care se scurg
umbrele trecătorilor,
asemenea unor hieroglife...
...Le culeg de pe trotuar
și le ascund în buzunare...
Manechine
Iată: femeile își leapădă pruncii
pe fereastra apusului.
Gunoierii de serviciu ai nop)ii
spală trotuarele
de orice urmă de sînge.
Cu pași furișa)i,
33
poesis
îmbrăcat într-un halat alb apoi o șterg și mi-o lipesc de fa,ă
ca într-un lin)oliu, ca și cum aș vrea
mă strecor pe lîngă manechine, să-mi rămînă chipul încrustat pe ea.
în jurul cărora
se rotesc sufletele O pun pe masă ,inînd-o
ca un roi de albine... sub degetul arătător de la mîna stîngă,
strîng degetul mijlociu
... În urma mea, al celeilalte mîini,
luna adună fetușii ca semn al echilibrului,
lepăda,i pe străzi de degetul mare,
și-i așează, frumos, în vitrine... împodobit cu un rubin,
și-i dau un bobîrnac.

Un maldăr Moneda începe să se învîrtă

Un maldăr uriaș de rufe
crește ca un aluat
pe străzile pustii ale orașului.
Îmi vîr mîinile în această cocă,
și o frămînt cu ochii închiși,
răsucind din ea picioare și mîini
și capete de oameni,
pe care le prind apoi în cîrlige,
și le usuc pe sîrma întinsă
în camera vecină....
Înserare
Ca pe un sîmbure de măr
îmi scuip surîsul din gură.
Îl urmăresc cum pică
rostogolindu-se în praf,
alături de mucul de ,igară.
Îl ridic apoi cu grijă
de pe trotuar și-l îngrop
la rădăcina unui măr
sau poate a unui zarzăr înflorit
și aștept, frecîndu-mi mîinile de bucurie,
ca pomul să se ofilească.
Repede, din ce în ce mai repede,
alunecînd în cercuri concentrice pe masă,
rostogolindu-se în gol:
a priori, a posteriori?
Cameră tapetată cu pași
Lungindu-mi trupul,
alunec pe geam, printre gratii,
pînă la marginea trotuarului
(soarele a apus de mult
dincolo de blocuri),
culeg ca pe niște bancnote vechi
urmele trecătorilor
și le înghesui în buzunare,
după care mă strecor
tăcut ca un somnambul
înapoi, în salon,
și le lipesc pe pere)i și pe tavan.
...Mă descal, și încep
să mă preumblu încet, meditativ,
cu mîinile la spate prin cameră,
printre mese și scaune,
de la ușă pînă la fereastră
și înapoi....

Ceilal,i tovarăși ai mei,

Piatra de rubin îmbrăca,i în pijamale cu dunguli,e verzi și
albastre,
Rîd de lucrurile de care m-am lepădat se lasă în patru labe
și rîd de lucrurile și încep să urle, ca niște cîini,
de care nu m-am lepădat: la luna plină ce-și strîmbă gîtul pe geam...
întorc moneda
pe o fa,ă pe alta, (Grupaj din volumul în curs de apariţie la Editura Tracus Art)
o arunc în praf
34
 metalepse
De-a
(meta)leapşa
Luca
PIŢU
Metalepse cu figuri tulburătoare (II)
Hatmanul Cazacilor Pictorieni, Polemarhul
Demetrios din Gaesteion, Zoografa Marilene din
Mourarion şi Ereziarhul Loukas din Kasvaneion
implementează, en s'introduisant dans l'histoire
d'Etienne le Grand (aussi bien que dans celle du Génie
et de la Génisse des Carpathes), noi metalepse, ba şi
lepşe, cu figuri tulburătoare:
Metalepsa V: Satir învechit în urmărirea nimfelor
tembelizuale, mixoscopist prilejual cu priviri lubrice ori
gerontofil oarecare, nu contează, Ereziarhul din
Kasvaneion dă impresia că s-ar înfige, la o adică, în
polimerii Chimizdei de Renume Mundial, exploatînd
însă jmechereşte inatenţia momentană a Principelui
Sacerdot de Drept Divin, prins, el, muieraticul fără
seamăn, cu rebrănduirea pravoslavnică a Genialului
Cârpaci din Skornikesteion.
Metalepsa VI: Meditativ + gînditor (şi totuşi gata
de amor), Ereziarhul din Kasvaneion, indiferent la
dialectica sacrului muşatin cu profanul ceauşin, dar şi
la ciocnirile paharnice aferente aceleia, nu uită să se
pregătească de o iminentă răsfirare a falangelor sale
înmănunchiate pentru, de bună seama, a perpetra o
irumare digital-unghială meseriaşă asupra Leanei din
Skropheion, consoarta bête et analphabête a
Intîistătătorului Valahiei Socializde Multilateral
Developate.
Metalepsa VII: Sustrăgîndu-se subrepticemente
orizontului impermanenţei fenomenale ori deocheatelor
alianţele ideologice conjuncturale (fie dînsele, alianţele,
asemeni celeia dintre Actantul de la Podul Înalt şi
Pitecantropul Erect din Skornikesteion, gentis
valachicae paedicator maximus), aruncă Ereziarhul din
Kasvaneion, fervent du lâcher-prise hebdomadaire,
priviri dezabuzate către viitorul cafeniu al omenirii
globalizate, ale carei salve manelii le auscultă cu
urechea sa dextră, singura aptă să capteze tot inaudibilul
epocal… şi încă ceva pe deasupra.
(Meta)leapşa I: Zdumpeşa hetairă Helene din
Keauseskion, phallica genitrix Valachiae Postmodernae, se
bucură postumamente, şi încă foarte, prin intervenţia
năzdrăvanei zugrăviţe Marilene din Mourarion, de &inclusiv !
ediţia secundă, revăzută şi adăugită, a Documentelor antume
ale «Grupului din Iaşi», pe care o percepe, iată,
alegoricamente, sub chipul unui Hadrianos din Severineion
expediat manu militari ad uterum suae matris întru repaus
binemeritat, cu
posibilitatea de a fi revenii
î n p o l i t i c h i e
continentală… nu numai
rebranduit ci şi menit de
Moirele Marxiene unei
întreite năşiri materialist-
istoriceşti , adicătelea
dejoceauşiliescane,
presupunînd, ea, botezul
prealabil cu briciul
diabolectic al
synagogosului Sylvios
Brouhahamos din
Boukarestalenineion
35
chipuri şi privelişti
O victorie de
maturitate
Liviu
ANTONESEI
Anul literar trecut a fost, fără îndoială, un an al
romanului. Constatarea am făcut-o cînd de-abia
ajunsesem la jumătatea anului cu pricina, ba chiar şi
depăşită! Nu voi relua lista pe care am comentat-o
deja de mai multe ori, în mai multe articole de bilanţ.
Dar această constatare mă vă ajuta să situez mai bine
„victoria” prozatorului Radu Mareş – laureat al
Premiului USR pentru proză pe 2010, Cînd ne vom
întoarce (Editura Limes, Cluj, 2010). Evoluţia lui
Radu Mareş mi se pare unul din cazurile cele mai
interesante ale tranziţiei noastre literare. Născut în
Bucovina, viitorul prozator avea să urmeze studiile
universitare la Cluj, unde s-a şi fixat cu domiciliul,
lucrînd, pe rînd la revista Tribuna, iar după 1990, pînă
la pensionare la editura Dacia. Ca scriitor, Radu
Mareş a debutat în 1972, cu romanul Anna sau
pasărea paradisului, laureat cu premiul de debut al
USR. Pînă la Revoluţie, a mai publicat trei cărţi, Cel
iubit, povestiri (1975), Caii sălbatici, roman (1982,
premiul de proză al Filialei Cluj a USR), Pe cont
propriu (1985). Patru cărţi în 13 ani, două premii
literare importante, un succes măcar de stimă în
rîndul confraţilor. Nu este deloc rău! După care,
autorul tace mai bine de cincispreze ani, pînă în 2002,
cînd publică Anul trecut în Calabria, urmat de eseul
Manual de sinucidere din 2003. Şi, apoi, urmează un
fel de explozie întîrziată, romanele Ecluza (2006,
laureat cu premiul cartea anului de Filiala Cluj a
USR) şi romanul de anul trecut deja amintit, laureat
cu Premiul USR, volume care l-au adus practic şi
cumva brusc în prim-planul prozatorilor de azi.
Chiar este un caz interesant! La aproape patruzeci
de ani de la debut, un autor trece din liga bunilor
profesionişti în cea a scriitorilor cu adevărat
importanţi. Asta poate servi şi drept lecţie de răbdare
pentru cei care-şi imaginează că, în literatură, ar
putea fi arse etapele necesare formării depline. Sigur,
cu excepţia poeziei, de bună seamă, unde un talent
exploziv se poate manifesta plenar şi în adolescenţă.
Şi ne mai învaţă ceva – dacă valoarea nu aşteaptă
numărul anilor pentru a se manifesta, nici trecerea
36
acestora n-o împiedică obligatoriu să se manifeste!
Fără a neglija importanţa primelor două cărţi post-
revoluţionare în această transmutare de destin, cred
că ruperea de ritm, cezura, şi saltul înainte s-au
produs odată cu romanul Ecluza, situat în lumea
cenuşie a Clujului din ultimii ani ai ceauşismului,
mai precis în zona intelectuală şi artistică a acelei
lumi. S-a spus despre roman că ar fi unul „cu cheie”.
Nu cunosc atît de bine respectiva lume, substratul
relaţiilor interpersonale de acolo, ca să-mi dau seama
dacă lucrurile stau aşa. Important este altceva – că
dincolo de cheie şi dincoace de broască, am citit
romanul, cu pasiune egală, de la prima la ultima
pagină, fără să mă preocupe asta, deci că romanul
rezistă – şi încă foarte bine! – indiferent de acest
aspect. Dacă aş fi ţinut o rubrică precum aceasta la
apariţia sa, de bună seamă că aş fi scris despre el, dar
nu-l puteam lăsa nemenţionat nici acum.
Dacă interesul cu care am citit Ecluza poate fi
legat nu doar de arta autorului, ci şi de faptul că am
trăit sfîrşitul comunismului într-un mediu foarte
asemănător, cu situaţii şi persoane/personaje
similare, nimic de felul acesta nu poate explica
interesul la fel de mare, dacă nu şi mai mare!, cu care
am stăruit asupra paginilor romanului Cînd ne vom
întoarce. De data aceasta povestea glisează, în timp,
în anii treizeci ai secolului trecut, şi iar în spaţiu, în
nordul Bucovinei. Faptul că am citit pe nerăsuflate
povestea tînărului agronom Gavril M., trimis la post
la o moşie de pe malurile Nistrului, ţine, de data
aceasta, cu siguranţă, numai de excelentul travaliu
artistic al autorului. Un roman de istorie relativ
recentă, cuplat cu un roman de formare şi cu unul de
dragoste. O poveste nu adevărată, că literatura nu
lucrează cu adevăr şi fals, ci una plauzibilă, care te ia
prizonier şi nu-ţi dă drumul pînă cînd nu ajungi la
capătul ei – de fapt, nu-ţi dă drumul nici după aceea!
De unde vine această forţă de atracţie? Mai întîi, din
povestea însăşi, din felul în care, din unghiuri variate,
cumva ca într-un puzzle, reuşeşte să ţi-o însceneze
autorul. În al doilea rînd, din fantasticul său dar de
portretist, care îl conduce la conturarea unor
personaje foarte vii, care parcă mişcă, văd, aud,
respiră în faţa ta. Personaje care se construiesc în
timp, pe măsura desfăşurării poveştii, ca şi cum
autorul şi-ar aminti că mai trebuie adăugată o tuşă la
portret. Toate personajele mi se par foarte reuşite, de
la cel principal pînă la ţiganca Tina, moş Onofrei,
şeful de gară şi cel de post şi la episodicii lucrători
angajaţi la fermă. Cred însă că un adevărat tur de forţă
reuşeşte Radu Mareş în cazul unei personaj absent, al
dispărutului, în mod misterios, domn Wagner,
 chipuri şi privelişti

mine. În lada de zestre a bunicii mele, din lemn masiv

predecesorul lui Gavril M. la conducerea fermei. Este
şi ferecată cu metal, se păstrau încă, în anii şaizeci ai
absolut aiuritor cîtă consistenţă reuşeşte să confere
copilăriei mele, pe lîngă straiul său popular de
autorul unui personaj reconstituit numai din
sărbătoare, acte de proprietate cu sigiliul „K und K”,
evocările celorlalte personaje. Şi tot cu aceeaşi
timbre cu Franz Joseph, ba chiar şi ilustrate din Viena
remarcabilă tehnică a tuşelor succesive!
şi Cernăuţi. La începutul anilor şaptezeci, cînd am
Atunci cînd am comentat prima oară romanul,
făcut de două ori practica de sociologie în Bucovina,
prin februarie anul trecut în Observator Cultural, am
prima oară cumva pe urmele lui Gusti, la Fundu
„tăcut” în ce priveşte două dintre dimensiunile sale,
Moldovei, semnele acelei Bucovine încă mai fiinţau
pe de o parte, mă refer la refacerea foarte plauzibilă a
– mai existau nemţi şi evrei în provincie, pe care
lumii bucovinene din anii treizeci şi începutul anilor
ulterior nu i-am mai găsit. După 1990, am vizitat însă
patruzeci, iar pe de altă parte, am lăsat necomentat
cîteva comunităţi poloneze, ruseşti şi ucrainene, mai
finalul marii poveşti a romanului, sfîrşitul tragic-
degrabă îmbătrînite, chiar dacă acum se bucură de
absurd al personajului principal şi al germano-
oarece sprijin intern ori din partea ţărilor de origine.
ucrainencei sale soţii. Am tăcut asupra celor două
După 1990, nu am mai regăsit, ca în vremea
dimensiuni din motive diferite, deşi probabil legate
studenţiei, nici portretele Împăratului – adesea lîngă
între ele. Am tăcut asupra „bucovinismului”,
pozele lui Ceauşescu! – , nici bancnote de „una mie
probabil pentru că acesta atingea o coardă sensibilă în
coroane” – scria pe ele în toate limbile vorbite în
mine. Am tăcut prima oară, dar nu am mai tăcut şi a
Imperiu – şi nici monede de argint cu chipul Mariei
doua oară, cînd am salutat victoria dumisale de
Theresa sau al lui Franz Joseph. Nu mai eram
maturitate, tot la rubrica mea din Observator
colecţionar, dar mi-ar fi plăcut să le revăd. Şi nu mai
Cultural. În fapt, despre ce este vorba? Dl Mareş este
vorbesc de o mulţime de expresii şi vorbe de duh din
născut în Bucovina şi „transplantat” la Cluj de foarte
romanul lui Radu Mareş, care-mi sunau „ca acasă”,
tînăr, odată cu studenţia. Eu provin din bunici
atît de bine îmi intraseră în cap dinspre bunica şi chiar
bucovineni, coborîţi spre Sud cam în vremea în care
dinspre tata. Aşa că îi mulţumesc abia acum autorului
începe povestea din roman. În mine, lumea şi
pentru această Bucovină „recuperată”.
vremurile evocate în roman au „sunat”. M-am gîndit,
Finalul. Da, finalul, tragic şi absurd, care ar putea
probabil copilăreşte, că dacă voi evoca această
să pară fără motivaţie compoziţională, pentru că
împrejurare de lectură, voi fi suspectat că mi-a plăcut
nimic nu-l prevesteşte de-a lungul celor aproape 500
atît de mult romanul şi că l-am apreciat atît de mult
de pagini, deşi foarte mici semne sînt lăsate, ca în
dint-un fel de „solidaritate bucovineană” şi nu din
nişte butelii de sticlă, la apă. Dar care are o motivaţie
pricina valorii sale literare excepţionale. Acum, de
mai profundă. Sîntem în epoca în care, după vorba lui
vreme ce romanul a fost adoptat şi de public şi de
Preda, „timpul n-a mai avut răbdare”. Iar în asemenea
critică şi a fost laureat cu unul din cele mai importante
epoci, locul lăsat intervenţiei tragediei şi absurdului
premii literare ale momentului, pot vorbi şi despre
în istorie – şi biografie! – capătă dimensiuni urieşeşti.
asta. E o mare eliberare. Bucovina recompusă literar
Cred că Radu Mareş a surprins extraordinar această
de dl Mareş îmi este foarte cunoscută. Nu direct, de
caracteristică şi, adevărat maestru, numai prin cîteva
bună seamă, ci din întîmplările şi poveştile de familie
tuşe. Esenţiale. În mod ciudat, imediat după primirea
şi dintr-o experienţă culturală mai largă. Acea
Premiului USR de către roman, un critic literar, cred
Bucovină de după primul război mondial,
că dl Paul Cernat, membru al juriului de altfel, a
multietnică şi multiculturală şi aflată în căutarea
publicat un articol ce aduceau o mulţime de obiecţii
noului său destin face parte cumva şi din acel „acasă”
deşi recunoşteau romanului şi nişte merite. E dreptul
al meu. Bunica, trecută prin şcoala austriacă din satul
dumisale. Totuşi, obiecţia esenţială este uluitoare.
copilăriei sale, era o vorbitoare perfectă de limba
Dlui critic literar nu i-ar fi plăcut romanul pentru că
germană, iar tata, care nu mai apucase o asemenea
D-Sa „şi-ar fi dorit” un alt roman scris de Radu Mareş,
şcoală, vorbea destul de bine cu ceea ce învăţase
unul al aventurii legionare a vremii şi locului. Păi,
acasă. Pînă şi eu, care am rămas un cunoscător foarte
dacă D-Sa îşi doreşte alt roman, nu are decît să şi-l
aproximativ al acestei limbi, în ciuda faptului că am
scrie, cred ca a trecut vremea criticii „de îndrumare”.
studiat-o în liceu, am făcut un an de studii post-
Dl Radu Mareş a scris ce şi-a dorit să scrie, un roman
universitare, ba m-am mai chinuit şi de unul singur la
de dragoste şi unul de formare pe fondul unei
impulsul lui Constantin Noica, sînt adesea invidiat
atmosfere istorice recente, şi cred că aşa stau lucrurile
pentru pronunţia naturală a sunetelor specifice de
într-o cultură liberă!
către persoane care ştiu mult mai bine nemţeşte decît
37
proza
Întâmplări
în fereastră
Mircea
SĂNDULESCU
Într-o zi d-l profesor Uscăţeanu Finel, abstinent
sexual total, s-a decis să aplice acelaşi regim sever
şi burţii. Va mînca, decise el în timpul unei ferestre
la liceul unde preda, atît cît să nu moară de inaniţie.
Ca şi-n tinereţe, era lesne cucerit de tot felul de
teorii spectaculoase care pretindeau să facă dacă nu
minuni, ceva pe-aproape. De data asta citise pe
internet că după 50 de ani, dacă mănînci mai puţin
trăieşti mai mult. Ca să aibe mai mare impact
asupra lui, şi-a formulat mantra în mod literar: Dă
la duh, nu la maţ.
Cine-l cunoştea bine nu trebuie să se mire. Noua
lui atitudine era consecventă cu abstinenţa pe care o
începuse încă din adolescenţă, în România.
Neejaculînd, îi spusese lui Vasile Andru, păstrezi
sămînţa şi astfel îţi hrăneşti mai mult spiritul. Cei
mai anemici spiritual sunt afemeiaţii care-şi irosesc
tot ce-au mai bun în ei. Duhul înainte de toate, şi-a
zis Finel atunci, de demult, şi chiar a pus un poster
pe perete cu acele cuvinte, aşa cum în biroul de
funcţionar al mamei sale în timpul războiului scria
Totul pentru front. Vroia să facă abstinenţă dură
pentru că avea planuri grandioase: avea nevoie de
energiile spermatice ca să-şi fructifice geniul!
Da, în sinea lui, era încredinţat că are geniu.
Mulţi îl căinau - prin spate - că din păcate, acum,
după atâţia ani de respingere a eroticului, geniul lui,
uite, tot n-ajunsese încă să se manifeste.
Era un profesor modest şi sfios la o şcoală de
mâna a doua. Dacă abstinenţiatul l-a ajutat la
sănătate nu se poate şti, dar cert e că tot timpul
suferea de ceva: tuşea, îl supărau rinichii, spatele,
ficatul, avea spuzeli, coşuri…dar slava Domnului,
ieşea din toate cu bine.
Unii râdeau de abstinenţa lui, dar să-i dăm
Cezarului ce-i al Cezarului: nu-i uşor s-o faci, ia
încercaţi d-vs să vedeţi cum e! Fusese o teroare
pentru el, şi nu exagerez că l-am cunoscut şi scriu în
cunoştinţă de cauză. Cum aş putea să prezint
inexact un om despre care acum când scriu aceste
38
rânduri am lacrimi în ochi? Acum, când scriu,
sărmanul zace pe catafalcul de la Casa Funerară din
Sunnyside, da, Finel e acolo, prieteni, cel care ne-a
fost coleg la cenaclul lu' Doru Damian ani de zile!
Dragul de el, era veşnic prezent dar, v-amintiţi, era
ca şi cum nu era, părea doar o parte din decor.
Da, admit, cred că scriu acest ferpar în mare
parte din remuşcare.
Viaţa i-a scos în cale multe femei frumoase şi,
deşi nu era atrăgător, („o stîrpitură gălbejită şi
bîrfitoare, fără coaie şi piper,” l-a descris o poetă)
nu i-ar fi fost imposibil să se bucure de nurii
vreuneia. Medical vorbind, am tentaţia să privesc
lucrurile mai ales din acest unghi - în afară de
chinuială, abstinenţa lui a dus la cîteva efecte
secundare neplăcute: din cauza retenţiei seminale
forţate, eroul nostru dezvoltase un fel de hernie
testiculară care ducea la descărcări abundente la
intervalele cele mai neprevăzute - şi ziua şi noaptea
- sau, după cum a mărturisit el cuiva pe care l-am
consultat în vederea scrierii acestui ferpar, era ca o
criză epileptică „care te poate lovi oricînd şi
oriunde.”
Ştiu că avea o pungă de piele fină la talie,
ascunsă dibaci sub pantaloni, şi că-n ea îşi colecta
poluţiile diurne. Ştiu, rar am auzit ca un bărbat
normal să aibe poluţii diurne, dar cu abstinenţa asta
totală nu te pui, poate că duce şi la chestii de-astea
subversive. După o astfel de criză seminală, cum se
exprima el, meticulos ca toţi profesoraşii, el îşi
deşerta colecta. Trebuie menţionat aici că-n acele
clipe dădea un scîncet de gelozie şi-l înţeleg: la
urma urmei sămînţa aceea îi fusese luată cu japca
duhului său, duh care suferea efectiv fără energia
intimă, masculină.
Aşa înţelesese el la Bucureşti chestia asta. Că e
cu dus-întors.
De parcă n-ar fi suferit destul din cauza asta,
într-o zi - de data asta în America - Finel căzu pradă
unei altei decizii, cu consecinţe încă şi mai
insuportabile ca Războiul Contra Vaginului, cum
numea el abstinenţa lui: se decise să ţină post. Dur.
Ca ăia din peşteri, nu din faţa ambasadelor. Sau cum
fac politicienii care vor să slăbească. Să fim clari:
sexul e fudulie, poţi trăi şi fără el, dar hrănirea e
esenţială.
Timp de două săptămîni a mîncat minimal,
privind cu dispreţ bagheta de pîine care-l îmbia s-o
rumenească, oule dolofane şi misterioase care-i
făceau cu ochiul ştrengar din frigider, brînzeturile
putregăite, delicioase, cotletele de mieluţ care

aşteptau dinţii, oh, ce de-a bunătăţi avea el la timpul
nefast cînd i-a intrat în cap bîzdîcul cu reduced
calorie intake. Trăia hermitul doar cu fructe, alune,
olecuţă de iaurt organic, câte-o banană sfrijită -
p-asta de la urmă numai pentru că aflase că fără
potasiu periclitezi grav pompa sodiu-potasiu,
esenţială impulsurilor electrice sino-atriale care fac
să bată inima. Mai ales seara era teribil.
Împleticind-se, se ducea să se culce de pe la 7 seara
ca să nu mai dea tîrcoale frigiderului.
Dacă-l suna cineva nu răspundea. Făcea
Exerciţii de depărtare de oameni. Monah în New
York. Suna bine.
* nespiritualizată, nu-s fericite dacă n-au odrasle. Se
Într-o dimineaţă opri maşina în faţa simigeriei
de lîngă liceul lui şi-şi cumpără un bagel cu cream
cheese, mîncarea lui favorită de dimineaţă. Trebuie
să confrunţi direct lucrurile de care te temi cel mai
tare. Luă punga de hârtie, se urcă la volan şi porni
spre şcoală. Pe Queens Boulevard, la un semafor,
îşi ajustă punga seminală care-i alunecase într-o
parte din cauza centurii de siguranţă centură pe care
şi-o punea cu respect după ce luse cîteva amenzi
usturătoare. (Nu mă mai prindeţi voi, caraliilor,
fără centură, chiar dacă ar fi să dorm cu ea pe
mine) Îşi botezase punga colectoare colecta.
Colecta aduna viaţă furată. Pierderile seminale erau
un furt la persoană, dar ce, era vreo lege în această
direcţie care să-l apere pe cetăţean? În schimb erau
o sumedenie altele menite să te jupoaie dacă te uiţi
la o coapsă. Ştia el, că doară nu era făcut cu degetul.
Profitînd de ultimele secunde ale stopului,
mirosi pe furiş covrigul cald plin cu brînză moale.
Aceşti bagels îl înebuneau, mai ales cînd trosneau
la muşcătură. Rezistă splendid şi murmură încîntat
mantra nou găsită:
Căci cel cu maţul mai gol, va trăi mai mult decît
cel cu maţul mai plin. Voi sfida foamea, acest
scandal din maţele mele. Societăţile dezvoltate au
şi cel mai mare număr de boli.
Parcă maşina. Lîngă el parcă şi o filipineză,
colegă de-a lui care preda ştiinţe sociale. N-o prea
plăcea pentru că falsificase nişte teste de-ale
elevilor şi el era corect şi cerea acelaşi lucru şi
celorlalţi. Dar, de fapt, el n-o plăcea pentru că ea
avea toate defectele lui. Nu-ţi răspundea la
întrebarea „Ce mai faceţi?” cu „Bine,” sau „Ce să
fac, treabă…” Ea-ţi spunea cu adevărat. O întrebai
cum şi-a petrecut weekend-ul şi ea-ţi răspundea pe
bune, cu detalii, crezînd că o întrebai autentic.
proza
„Ce mai faci, d-na Montifar?” se prefăcu el
interesat. În realitate vroia s-o supună la un test: s-a
americanizat după atâţia ani de America, sau nu? O
să se mulţumescă să răspundă la Ce mai faceţi? doar
cu Bine, mersi, d-le Uscăţeanu, sau o să
trăncănească? Femeia se opri şi se uită adînc în
ochii lui. Îl privea fără să spună nimic de parcă s-ar
fi molipsit şi ea de exerciţiile lui de tăcere.
Uscăţeanu nu ştia ce să zică, se intimidase. Zâmbi
americăneşte, adică fals. Prin şcoală se zvonise că
era disperată că nu mai poate face copii în urma
unui accident. Mare brânza să ai copii, gîndi el.
Femeile au această structură animalică,
încruntă aducîndu-şi aminte de ceva din trecut:
astea sterpe sunt cele mai dibace la legislaţie şi la
cum să te jupoaie mai bine.
„See you later, aligator!” a zis el. Se
americanizase filipineza? Nu, decise el, ca dacă o
făcea ar fi zis ceva conversaţional, scurt, small talk.
Faptul că n-a vorbit deloc era tot atît de imigrantic
cu a vorbi prea mult şi a da detalii ne-necesare. El,
unul, se felicita că nu flecărise. Medită:
Pălăvrăgeala e ca o gaură pe unde se scurge
energie necesară spiritului. De aceea psihologii
recomandă să vorbeşti ca să scapi de tensiune. Nu,
tensiunea e bună la spirit, domnii mei. Mulţi
scriitori şi-au consumat tensiunea creativă oral, la
pileală la crîşmă. Marii monahi erau vestiţi prin
tăcerile lor prelungite. Femeile te fac să vorbeşti
mult. Uitati-vă la petreceri ce guralivi devin
berbanţii în preajma lor.
Într-o zi a luat un carton mare şi a scris cu litere
de-o şchioapă: Apară-ţi gura şi testicolele de hoţi.
Datorită acestei filozofii devenise un misogin
sihastru. Vedea foarte puţină lume şi atunci era
plicticos. Tăcea de teamă sa nu i subţieze spiritul.
Vorbitul e risipă şi de-tensionare existenţială,
spunea el. (Asta trebuie că-i venea tot din Romînia
unde l-au îndoctrinat unii masiv, şi s-a prins). Îşi
economisea energia. Odată a explicat tăcerea în
termeni blagieni: vorbitul e „…ca o rană a tăcerii”.
Cineva de faţă a murmurat, nu tu sex, nu tu haleală,
nu tu vorbire, atunci la ce naiba să mai trăiesc? Dar
Uscăţeanu nu i-a dat nici-un răspuns. Nu se merita.
De altfel trebuia să plece la baie c-avea de lucru la
baie. Cînd economiseşti aşa de multă energie se
umple punguţa.
*
39
proza
Liceul era o clădire masivă, cu culoare lungi care-l
agasau. Unele săli de clasă erau numerotate cu litere,
altele cu cifre, iar câteva nici cu una, nici cu alta. Aşa
e şi viaţa mea, gîndi el, evitînd câţiva colegi care
flecăreau pe culoar. Se simţea vioi şi energic şi
explicaţia era una singură: energia economisită prin
abstinenţa sexuală (exceptînd poluţiile involuntare).
Femeile sunt cea mai mare risipă a energiilor
masculine. Dar ce cîştig a adus asta duhului meu?
Intră în cancelarie, salută minimal, mută
gospodăreşte cartoteca de la Out la In şi o porni spre
etaj, la bibliotecă. Filipineza se ducea şi ea tot acolo,
dar nu-l deranja, femeia învăţase să tacă. Biblioteca
era locul unde-şi petrecea cele două „ferestre” care
erau zidite în programul lui zilnic. În
timpul ferestrelor profesorii corectau
teste sau îşi făceau planuri de lecţii, dar
el prefera să mediteze şi să se
programeze pentru succes. (Aşa cel
puţin îl asigurase în ţară Andru şi ai
lui).
Vru să intre la toaletă ca să se
ocupe un pic de colectă, dar filipineza
fusese mai iute de picior şi i-o luse
înainte, zâmbindu-i complice. El se
întrebă de ce oare, ce punea femeia
asta la cale? Îşi aminti că intrase la
closet cu poşeta plus un teanc de teste
sub braţ…aha!, vroia să falsifice
iarăşi niscaiva teste. Zîmbi: lacoma!
De-o vreme se calibrau salarizările în
funcţie de rezultatele de la teste. Vroia mai multe
parale la chenzină.
Auzi clopote şi se duse să se uite pe fereastră
afară, cum îi era obiceiul cănd medita profund.
Bisericuţa era lipită de simigeria de unde
cumpărase covrigul cu brînză şi asociaţia celor
două stabilimente i se păru pentru o clipă
insultătoare. Dar, medită el conciliatoriu, şi
covrigul rămânea nemâncat şi clopotniţa rămânea
goală. Gol la gol trage.
Sper să nu-mi meargă rău.
Bisericuţa era cu doar un pic mai înaltă decît
căsuţele din jur. Arhitectura zonei era urîtă, tipică
străzilor comerciale din Queens: bisnis la parter,
locuinţă la etaj. Clopotniţa nu era de fapt decît o
cuşcă cocoţată pe acoperişul unei astfel de case, ca
un fel de porumbărie. Foamea îl tortura. Se uită cu
lăcomie către punga cu covrigul cald de pe masă, dar
făcu rapid un exerciţiu mental şi se reprogramă să
nege foamea, să-şi sfideze biologicul! Asculta
40
clopotele şi se gândea la viaţa lui, Şi ea, admise el
trist, dacă stai strâmb şi judeci drept, era goală.
În mod sigur nu putea fi nimeni în clopotniţă la
ora aceea, bătăile erau comandate de la un calculator.
Biserica e pustie şi iată, totuşi nu e.
Să fi fost un calculator care ordona de la distanţă
clopotele? Asta îl speria, era ca un fel de conspiraţie
a celor nevăzute, o lume paralelă care scăpa
analizei ochiului său obişnuit cu analiza textuală.
Se întoarse la masă…Îşi aminti cum îşi înfigea
dinţii în covrigul cald, cum brînza moale îi clefăia
divin printre dinţi.
Zic unii că-i greu fără sex. Aiurea. Cel mai
cumplit e să flămânzeşti zile întregi.
Se întrebă dacă încă mai era
covrigul cald. Poate, dar era mai bine
să nu verifice. Încercă discret clanţa
de la uşa toaletei şi făcu asta
milimetric ca ea să nu simtă şi să-l
acuze c-a intrat peste ea. După trei
minute labiroase deduse că uşa era
încuiată. Clopotele băteau ritmic, fără
om. Se enervă pe Montifar. I se adresă
mental:
Schimbi rezultatele, hoaţo. Şi
probabil că dacă ai şti c-am atins
clanţa uşii m-ai târî prin procese.
Brusc simţi că se întîmplă ceva la
glanda lui seminală, dar nu putea
merge să vadă că era aia înăuntru.
Risca postul pentru trei poli în plus pe
lună, o căina el. Era fericit că niciodată nu fusese
lacom de bani. Nu falsificase niciodată nimic, nu
făcuse sex, nu flecărise, nu…nu…
Cu atîta hrană duhul lui era la maximum de
excitaţie. Îşi ajustă un pic colecta. I se păru că
clopotele băteau mai intens ca altădată. Băteau într-o
clopotniţă pustie, în care sufla vîntul, băteau fără
om. Cînd acolo sus e un clopotar, e ceva omenesc în
dangăte, sunt ca o prelungire a lui, dar un
calculator? Şi totuşi trebui să admită că sunetele
erau adânci şi misterioase. Se gîndi (admiraţie
împletită cu pizmă) la calculatorul prăfuit, pitit în
vreun colţ de birou. Invenţie diavolească? Da şi nu.
Îşi re-aşeză colecta ascunsă sub pantalon. Era goală
dar ţinea totuşi s-o verifice şi, dacă se întîmpla vreun
„accident” pe drum, vroia imediat s-o spele.
*
În aşteptarea toaletei, gîndurile îi fugiră la
rostirea din biblie Fericiţi cei săraci cu duhul. Îl
intrigase mereu asta, ce mesaj se ascundea acolo?

Zâmbi trist, el care se pricepea la întrebări ştia că
dacă era greu să afli de unde se băteau clopotele, era
infinit mai greu să afle sensul acelei expresii.
Se apucă s-o analizeze ca un dascăl şi curând
ajunse la o primă concluzie: dacă eşti sărac cu duhul
ai şanse sporite să fii fericit. Şi, ca un bonus, mai
intri şi în rai.
Se opri din gândit, foamea-l smintea. Ultima
dată cînd mîncase (un măr cu o alună sfrijită) fusese
în după-amiaza zilei precedente, deci cu 16 ore în
urmă (de băut apă însă băuse). Plus că tăcuse masiv.
Numai că toată această economisire de energie se
traducea într-o activitate mai intensă la nivelul
punguţei. Şi toaleta continua să fie ocupată!
Adevărul e că mai putea să reziste. Odată, la
Metroplitan, a stat cu colecta plină vreme de patru
ore. Cînta una pe scenă de zor…de iubire,
bineîneţeles, că numai la asta se gîndesc femeile (şi
la settlements), şi el îşi ţinea tacticos punguţa cu
sămînţă la piept şi asculta toate ariile alea impasibil
ca un zeu budist. După spectacol, trase o concluzie
majoră: Iubirea e o mare pierdere de energie,
spermă, timp şi bani - dacă apucă să te prindă cu
vreo chestie, conchise el înţelept în timp ce intra în
saboi, cum zicea el la mişto.
Aşa cum stătea la fereastră („în fereastră la
fereastră!” se amuză el, căci îi plăceau jocurile de
cuvinte) gîndurile i se întoarseră la Fericiţi cei
săraci cu duhul. Era contrariat: faptul că fusese
abstinent atîţia ani îi sporise foarte mult duhul, dar
se putea cuantifica asta? El era om de teste, vroia
probe (nefalsificate). Cum se putea vedea acum
(după acest maraton infernal) că era superior acelui
adult care ar fi fost dacă nu făcea abstinenţă? Duhul
acela de acum, îmbogăţit de atâta sămînţă
economistă, era tot atît de greu de văzut concret
precum era clopotarul secret. O profesoară care
avea şi ea fereastă, intră şi răsfoi paginile cu vînzări
de maşini din Times, apoi plecă. Nici ea nu-i
vorbise, dar îl durea în fund…gîndurile lui alergau
bezmetec într-altă parte nu la small talk: avusese o
epifanie. Închise ochii de parcă ar fi fost orbit de-o
fiinţă extraterestră. Abstinenţa i-a sporit duhul, de
acord, cugetă el, dar nemaifiind sărac cu duhul, era
rău, nu era bine! Şi, ca să se înveţe minte, cînd avea
să moară n-avea să meargă în rai pentru că este scris
în cartea sfântă că numai cei săraci cu duhul
ajung acolo. Că a lor va fi împărăţia. Luase drumul
complet invers!
Dacă luam de bună că fericiţi sunt cei săraci cu
duhul, atunci logic, unde-i mult duh e şi nefericire.
Salvîndu-mi sămînţa de neantul vaginelor, mi-am
sporit duhul, deci pierzania.
proza
Îi venea să se dea cu capul de calorifer.
Abstinenţa fusese o tîmpenie, de ce naiba n-a citit
biblia mai înainte de a-şi urca sculele în pod? Cum
de n-a inţeles că marele secret e să fii sărac cu
duhul, de aici cererea lu' Isus, „Lăsaţi copiii să vină
la mine.” Sigur, vroia pe copii, pentru că ei-s
neprihăniţi, neştiutori, tabula rasa. Ignoranţa e o
virtute. Dar, se întrebă el, cei care şi-au sporit duhul
(infinit mai mult decît el), dobîndind o cunoaştere
profundă a lumii, cum ar fi marii teologi şi filozofi--
îşi aminti de cei de acasă, Noica, Ţuţea, Cioran, cu
ei ce s-a întâmplat? Pentru că n-au fost săraci în
duh, au fost ei nefericiţi? Au fost ei ca nişte Icari
care şi-au ars aripile fericirii lumeşti pentru că,
contrar decît indicaţia biblică, n-au rămas săraci cu
duhul, ci l-au sporit?
Nu ştia ce să mai creadă. Cercetă colecta, era
ambiguă, ba părea că are cu sămînţă, ba că-i goală-
precum clopotniţa. Era flămînd de-i venea să cadă pe
jos şi de aceea mintea îi lucra febril. Uscăţeanu adora
întrebările. Îşi aruncă una provocator: Cunoaşterea
sporeşte duhul, sau îl impotentizează?
Se decise să considere asta drept a doua mare
întrebare a lumii, prima fiind bineînţeles De ce
există ceva în loc de nimic?
Clopotele băteau neobosite. Cînd era tănăr
cineva i-a spus, „Dacă încă nu i-ai tras clopotele lu'
tipa aia, fă-o degrabă că-i tare mişto.” Jocuri de
cuvinte, zâmbi el amintirii. Ce departe erau
vremurile alea!
Se uită spre veceu. Lu' hoţomana aia trebuie că i
s-a tocit creionul de atîtea modificări! Un profesor
intră în bibliotecă, aruncă ochii pe o revistă şi plecă
fără să i se adreseze. El era nepopular printre
celelalte cadre didactice. Şi nu-l ajuta deloc în
direcţia popularităţii faptul că exerciţiile de tăcere îl
apucau taman în timpul orelor. Cum să placi un
coleg care cînd îl apucă, se opreşte brusc din
predare, şi ordonă tuturora să tacă? În acele
momente tăcea şi aştepta ca şi ei să tacă. Dar elevii,
care-i ştiau de-acuma boala, abia aşteptau: se isca
un balamuc ce nu s-a pomenit. Uneori intra în
încăpere un director adjunct (erau mulţi, fir-ar să le
fie, vreo 8, pe căprării), şi-l întrebau ce-i cu aiureala
aia. El tăcea. Odată, s-a pipăit ca să simtă dacă are
„marfă” la colectă, şi a părăsit clasa demn, cu mîna
la burtă aşa cum împăraţii romani ţineau mîna pe
mînerele săbiilor.
S-a pus de cîteva ori problema concedierii lui,
dar studenţii din Consiliu au circulat o petiţie prin
care au cerut ca el să le rămînă dascăl, motivînd că
41
proza
au ce învăţa de la el. Eu am auzit însă că el a reuşit să
se menţină la catedră mai ales datorită sindicatului.
Au venit cu ideea asta năstruşnică cum că ar avea o
tumoră în gît, provocată de „condiţiile grele de
muncă din şcoală,” condiţii de care, bineînţeles, era
vinovată administraţia. Tumora, pledaseră ei,
ocazional îi blochează organul de exprimare.
Clopotele continuau să bată.
Băteau fără mână de om.
Am marfă la colectă! mîrîi el privind spre
toaletă. Pîrtieeeee!
Era intrigat de aceste excitaţii clandestine din
testicolele sale, pe care nu le putea controla. Mai
grav, pe care nu le vedea, aşa cum nu vedea
clopotarul. Să ai poluţii în plină zi şi tocmai unde?, la
locul de muncă. Era furios pe falsificatoarea din
closet, iar de tras cu urechea la uşă nu putea. Să strige
Foooooc!? Nu…se somă să fie domn, poate că avea
diarie, poate vomita…Dar parcă nu-i venea să
creadă. Lucra la teste, mai mult ca sigur, ştia el cum
sunt asiaticii ăstia îndîrjiţi. Să se ducă la uşă? „Dacă
cumva vi s-a tocit creionul…” Mai bine nu, femeile-s
periculoase, tot timpul se gîndesc la sex, sau la sexual
harrasment. Cum văd un bărbat, mai ales dacă-i
însurat şi boss, citesc pe fruntea lui dineros. Zîmbi
victorios şi-şi aranjă ploscuţa: n-o să facă nimic
compromiţător, s-a mai ars el în trecut şi - culmea
tupeului! - fără ca măcar să se fi culcat cu aia.
Reveni la chestia cu duhul, că el era un om
sistematic, deşi nu era asiatic: Noi, ăştia care ne
îmbogăţim duhul, o ducem prost şi aici, în lume
(nefericire) şi după, in moarte, căci am fost
avertizaţi că nu a noastră va fi împărăţia cerurilor!
Cunoaşterea nu e pe placul Domnului - vezi
izgonirea din rai - aşa cum nouă, profesorilor, nu
ne plac elevii care ştiu prea multe.
Asta aşa era, nu putea suferi pe cei care-i puneau
întrebări încuietoare.
Mesajul biblic laudă ignoranţa şi candoarea
copiilor. Mesajul e clar: lăsaţi-o mai moale cu
“cunoaşterea,” fraţilor. Şţiţi prea multe, nu mai
sunteţi săraci cu duhul. Vorba lui Eminescu, nu te
apropia prea mult de esenţa cunoaşterii că eşti
nebun de înţelegi aceste legi. Ignoranţa e lucru
mare, de aici lauda adusă sărăciei de duh. Şi tu
nenorocitule, ţi-ai păstrat sămînţa ca să-ţi sporeşti
duhul. Să fii tu cast o viaţă întreagă de dragul
energizării suplimentare a duhului, ca acum să
realizezi că sărăcia şi nu bogaţia e bună la duh. Şi
cum un necaz nu vine niciodată singur, sporirea de
duh avea acum să-i blocheze şi intrarea în rai.
42
Peste frustrarea lui venea acum şi foamea asta
turbată…
Oare o să mai rezist cu postul asta dur?
Biologicul vroia să-l boicoteze, să-l tîrască în jos.
Maţele, ce invenţie grotescă.
Calculatorul şcolii declanşă semnalul de
terminare a orei. Dar în clipa aceea îl lovi o nevoie
imperioasă de a face un exerciţiu de nemişcare.
Rămase aşa minute în şir, îngheţat, într-un fel de
criogenie amatoristică. Trecură minute, poate ore şi
zile, şi într-un târziu, se pomeni în coridor. Se uită la
ceas, neapărat trebuia să-l găsească pe profesorul
de calculatoare ca să-i pună întrebarea care-l
chinuia: cine bate clopotele, cum se programează
aşa ceva…de unde?
Alunecă de-alungul coridorului cu punga maro
de la simigerie sub braţ, pipăindu-şi cu mîna
cealaltă colecta, ţinînd-o în echilbru. Deodată simţi
că pluteşte, fu luat de un val de trupuri…păreau că-s
valurile care năvăliseră pe coridoarele Titanicului
după ce-a fost izbit. Eu sunt Titanicul. Ţinea strîns
în mîna pacheţelul cu mîncare şi cu cotul îşi
susţinea punguţa, mai ales că acum simţea că se
adunase ceva acolo.
Se lipi de un perete. Fete, valuri-valuri alunecau
pe lângă el, sigure pe ele de parcă aflaseră de curînd
un secret care le dădea aripi. Două dintre ele se
opriră chiar lîngă el, şi una-i puse în ureche lu'
cealaltă un microfon minuscul ca să asculte ceva.
Deodată fu luat pe sus de valul uman. Prin vacarmul
de zgomote auzi clopotele bătînd vag, mai mult ca
un zvon. Şi din nou se gîndi că avusese dreptate la
consiliul când se plânsese că acel coridor era
comun studenţilor şi cadrelor didactice. Uite ce
greu îi era, mai ales că avea o colectă la burtă, o
pungă cu bagel, şi, colac peste pupăză, şi caieţelul
cu planurile de lecţii!
Pîrtieeeee! strigă el cu voce tare (ca la Sinaia,
copil), la vederea unei fete care venea spre el ca o
vijelie, mai-mai să-l dărîme. Bine că nu s-a atins de
pielea ei...În ziua de azi, mormăi el, nu mai poţi nici
să te uiţi la una, darmite s-o atingi. Degeaba pledezi
c-a fost neintenţionat, judecătorii conspiră cu toţii
să decidă în favoarea lor. Auzise că multe femei se
bagă dinadins în tine ca să te aducă la settlements.
Cu el însă nu mergea, era prudent. Şi prudenţa îi
venea din spirit. Spirit îi venea din vorbe nespuse şi
din sperma nedată. Sîc.
O adolescentă cu un petec de pîntece gol se opri
în faţa lui ca o căprioară în farurile unei maşini.
“Buna ziua, Mr. U!, ce tragedie.”

Tragedie,? Hm, se miră el, aicea era o provocare.
Cu dexteritatea celui prudent o viaţă întreagă, nu
spuse nimic şi se strecură respectuos pe sub sînii ei,
zvonind a lapte...un parfum îmbătător de carne tînără
şi fremătătoare îl făcu să-şi apuce cu amîndouă
mîinile ploscuţa, se umpluse bestia! Răsuflă uşurat:
reuşise performanţa de a fi la un milimetru de pielea
ei…şi chiar o mirsosise şi, victorie! n-o atinsese. Era
safe. Laba jos de pe banii mei, avocaţi şnapani,
mergeţi de-l prindeţi pe altul!
Fata dispăru în neantul coridorului, sau al vieţii,
nu era sigur.
Aluneca printre valuri de tineret hormonizat şi era
o zarvă în aer, o foială, salutări interjecţionale (Yo,
man, 'ţap) şi totul era de prost gust, se vorbea pe
deasupra capului său, altora de la
distanţă, ceea ce-l înfuriase
totdeauna. De unde veneau? se
întrebă el. Niciodată nu mai
văzuse atîţia elevi la un loc: intrau
şi ieşeau prin uşi laterale, din
lifturi, de la etajele de jos de la
etajele de sus. Balamuc. (Ce
minunat ar fi acum un exerciţiu
obligatoriu de tăcere!) Un băiat
dintr-a 12-a ieşit alergând din
cafeteria cu un măr în mînă…Îl
recunoscu, era preşedintele
consiliului studenţesc , şi-n
calitatea aceea lua parte la
şedinţele consiliului pedagogic.
Ăsta avea să-şi dea şi el votul ca s-o dea în gît pe aia
din closet când o să fie prinsă. Ca să se pună bine cu
el, îi aruncă fals-camaradereşte, “Hei, văd că ţii în
mînă mărul cunoaşterii!”
“Fuck you, man.”
“Du-te şi tu în măta!” spuse el în româneşte, dar
zîmbind. Ştia încă din România: conflictele, ca şi
sexualitatea, fură energie. Îşi pipăi grijuliu plosca,
da, se pare că era ceva acolo. Dacă nu era acolo şi ar
fi fost în vreun uter s-ar fi născut un copil, şi dacă se
năştea un copil trebuia să aibe grijă de el, adică
bani, energie, timp. Ce-ar mai fi mai rămas pentru
duh, pentru spiritualitate? Copiii-s o pacoste, iar
vaginele, ce să mai vorbim, cele mai viclene
capcane. Dar el n-o să cadă în laţ. Pe el n-o să-l
vedeţi mergând cu saboiul la avocat ca să-şi deşerte
buzunarele la vreun settlement.
Se dădu brusc la perete, acum trecea un val de
sportivi, voi de unde dracu aţi mai apărut? strigă el,
dar nu cu voce tare că-i putea trage vreunul o
scatoalcă, aşa, în treacăt şi-i spărgea plosca de la
proza
brâu. Se părea că toţi adolescenţii din lume se
adunaseră acolo ca să-i facă lui drumul greu spre
clasă, declaşatii naibii. Îi privi cu milă: Nu sunteţi
decât nişte purtători de testicole pe care urmează
să le deşertaţi etern-conştiincios în vaginele
anonime ale lumii. Plăcere-plăcere, dar unii dintre
voi o s-o păţiţi, ascultaţi-mă pe mine, ele-s sexul
tare, se pricep de minune să ne care la ruină. Sau la
cimitir. Nici nu ştii care-i mai de dorit. Mai bine o
ploscă la boaşe şi ai încheiat povestea. Plus că-ti
creşte duhul de te şi sperii.
Dar se opri - nu mai era sigur că era bine să-ţi
sporească duhul.
Vru să se uite la ceas, dar nu putea să facă nici-o
mişcare. Veneau, venile-ar numele,
veneau de peste tot, se spărsese lumea.
Unii aveau aparate de telefon lipite de
urechi şi nu puteai să-i întrebi nimic că
nu-ţi răspundeau, sau te făcuiau…Multe
fete purtau un fel de zgardă la glezne, şi
aveau genţi de toate formele şi modelele.
Îi atrase atenţia un băiat care căra un sac
în spate, gîfîind ca şi cum ar fi venit de la
furat. “Ce-ai acolo?” întrebă el.
„Prezervative.” Nesimţitul, să facă
glume de-astea tocmai cu el, care
niciodată n-avusese femeie.
Plecă mai departe. Unde dracu' era
laboratorul ăla de calculatoare? O fată
nespus de înaltă, (sau aşa i se păru lui care
n-avea decît 155 cm) trecu vîrtej pe lîngă el. Avea
părul vopsit în striaţii de mov şi albastru, şi-n ochi ei
el citi că se afla altceva decît nevoia de a învăţa de la
el literatură. Această vitalitate zgomotoasă, gîndi el
ca unul care-şi salvase sămînţa, această dezordine
timpurie, acest scandal numit tinereţe…bine că-i
trecătoare. Se simţea printre ei ca o gînganie, un fel
de Gregor Samza, tocmai predase Kafka cu o lună
înainte, incomplet, că-l apucaseră exerciţiile de
tăcere de trei ori în timpul unei ore. Asistenta
medicală a liceului, o femeie aproape de pensionare,
apăru cu un cărucior pe care-l trăgea după ea. El se
mira că n-o dărâmau nebunii cu de-alea în urechi,
auzir-ar clopotele să-şi audă, pe ea o ocoleau, pe ea o
respectau pentru că era negresă, ca ei! Văzu că-n
cărucior se afla şi sacul negru pe care-l cărase pe
spate studentul ăla obraznic. “L-aţi văzut pe Bill, de
la calculatoare?” Nu, nu-l văzuse, probabil că era şi
el ca ceilalţi în amfiteatru. “Ce-i în sacul ăla?”
continuă el.
43
proza
„Prezervative.” El tuşi scurt şi-i spuse că era o
glumă bună. O spuse cu un ton politicos, prudent. Nu,
nu glumea, s-a ajuns la concluzia că era mai bine să li
se dea elevilor prezervative decît să fie lăsaţi de capul
lor. Ca să schimbe vorba, el se plânse că vede mulţi
din clasele mari în coridor, deşi ei tradiţional aveau
ore la etajul patru la ora aia. „Orele-s suspendate,”
spuse ea. „Convocare generală în amfiteatru.”
„Ca să ni se dea la toată lumea prezervative!?”
riscă el.
„Au venit şi doi psihologi.” Da' de ce avem
nevoie de psihologi? făcu el intrigat, cu o vagă frică
că veniseră pentru el din cauza că nu mai preda şi
îngheţă cu tăcere. „Pentru counseling cu studenţii. D-
na Montifar a fost găsită spînzurată …” Rămase
buimac, deci de-aia spusese studenta aia „tragedie.”
Îi părea sincer rău. Tiptil-tiptil îl cuprinse însă un
sentiment imens de uşurare, va să zică pentru ea
băteau clopotele! Buf! alunecă el, şi-n clipa
următoare fu pe ciment. Privi cu spaimă pădurea de
picioare care treceau pe lîngă el. Vag, ca prin vis, auzi
dangătele. Un bocanc agresiv, probabil de la vreun
student care făcea cursuri săptămânale ROTC în
conjuncţie cu US Army, călcă taman peste colecta
lui. Punga se desprinse din cureluşă şi alunecă pe
podea. Finel, panicat, se târî s-o salveze, cînd deodată
cineva (nuuuuuu!) călcă pe ea. Colecta, deşi din
piele, plesni. Sperma se împrăştie pe cimentul gri,
submarinic, şi reflex profesorul o acoperi cu trupul
lui firav - un gest inutil căci ea n-avea nici-o valoare,
aşa cum n-avusese vreme de juma de secol.
L-au scos de acolo strivit, sau poate sufocat.
Psihologii prezenţi pentru filipineza sterilă au fost
solicitaţi să-l includă în counselling şi pierderea lui.
Lucru în mare măsură inutil, căci elevii ascultau
muzica sau îşi textau furibund, ori pur şi simplu nu le
păsa. O femeie în colţul scenei auditorium-ului
făcea tot felul de semne din mâini traducând pentru
surdomuţi, deşi nu era absolut nici-unul în şcoală.
Mă loveşte şi pe mine acum ca pe el, o întrebare:
oare cum traducea ea clopotele?
* afaceri prospere. Invadat pînă în adîncul fibrei de
Acum mă voi ridica de la masă şi voi pleca la casa
de servicii funerare. Mă voi apropia de catafalcul pe
care zace sicriul lu' Uscăţeanu şi-i voi atinge mâna
îngheţată, visătoare, mâna pe care am strâns-o la
cenaclu de atâtea ori cu indiferenţă. Mâna care n-a
mângîiat niciodată o femeie.
Şi mi-e teamă că voi plânge. Dacă mă întrebaţi de
ce, nu ştiu ce să vă răspund. De altfel nici nu
contează: pentru el asta ar fi fost o întrebare minoră.
44
Cannery Row și o idee trăsnită
(continuare din pag. 1)
Voi da un exemplu, asigurîndu-vă că nu m-am
scrîntit la cap. Redau practic ideea unui occidental. O
fran,uzoaică, după ce a citit romanul Faima de
dincolo, a ,inut mor,iș să meargă la Rodești pentru a
(re-)cunoaște locurile și parte din personajele căr,ii.
Descoperea cu încîntare străzile și clădirile din roman,
a mers la cimitir pentru a depune flori la mormîntul lui
Oreste (din păcate Vichentie nu era pe acolo), a
discutat cuprinsă parcă de vrajă cu Mara și cu doamna
Lupancu (din păcate, n-a întîlnit-o pe Veta care lucra în
Israel de vreo doi ani). Spre amiază, a servit o votcu,ă
cu Osvald frizerul la fosta „Coroana” și a regretat mult
că fiind zi de duminică băie,ii nu se aflau la atelierul
auto. După o zi de alergătură, seara a declarat solemn
că inima ei rămîne la Rodești. Își făcea chiar planuri de
a se stabili în urbea bucovineană.
Și la scurt timp a venit cu o idee trăsnet. Se întrebă
de ce edilii orășelului nu-l transformă într-un ,inut de
poveste. Investi,iile ar fi minime, însă în timp ar atrage
faima și prosperitatea localită,ii. Fran,ușca își imagina
străzi și chiar institu)ii purtînd numele personajelor din
roman, crîșme revenind la vechile denumiri și în care să
servească fete cu numele Vica, Leontina sau Lori;
propuse ca paznicul cimitirului să joace rolul lui
Vichentie sau măcar al unui urmaș de-al lui și care, în
așteptarea pelerinajelor turistice, să tragă vreo dușcă la
mormîntul lui Oreste, iar atelierul de repara,ii auto să
func,ioneze non-stop și niște găligani înnegri,i de
motorină și unsori să-și paseze unul altuia vreo sticlu,ă
burduhoasă etc. Chestiile astea nu presupuneau mari
eforturi financiare. Se mai impunea baterea monedei
orest și să se execute bustul autorului de către
sculptorul Mircea Dăneasa (un cunoscut critic își
exprimase părerea într-o cronica literară că edilii din
Rodești ar trebui să-i ridice o statuie autorului). Se
gîndea și la buticuri în,esate cu suveniruri și ab,ibilduri
cu personajele căr,ii. Nu mai rămînea decît promovarea
romanului și înscrierea orășelului pe itinerarii turistice
pentru ca aceste simple ac,iuni să capete )inuta unei
povestea romanului, orașelul ar căpăta dimensiuni
mitice și turiștii din cele patru zări ar da năvală.
Ini,ial am rămas cu gura căscată, însă cugetînd mai
profund, ca tot omul, am ajuns la concluzia că nu-i
deloc o idee trăsnită, ci numai vizionară. Poate că
peste ani edilii Rodeștiului vor pune capăt certurilor
pentru mălaiul rînced de la care nu-și mai dau rînd
acum, gîndindu-se cu adevărat la prosperitatea urbei
lor. De ce nu?
Constantin ARCU
 poesis
Soarta dă toate relaţiile
toată starea de relativitate.
Totul
Absolută este speranţa.
este relativ Ea este infinită.

Daniel
PIŞCU O, filantropie !

Uneori poetul e un artizan

Zahăr cu buze
Buzele-mi erau tari
din cauza ochilor hoinari
vânători de zeciuieli mari
buzele mele erau amare
ca şi ochii izbăvitori de sare
înfăşuraţi în ochelari de vedere şi soare
ce mi-i apropiam ca două ventuze
până ce mi s-a dat ceai
de zahăr cu buze
Ce-ai, Daniel, ce-ai?
m-am întrebat. M-am întrebat.
Fii cumpătat! Nepătat!
Nu te gândi la obuze!
Eu beau zahăr cu buze.
Totul este relativ
al cuvântului
un fel de om de afaceri
cu sufletul său
şi al Domnului
pe undeva.
Speculaţiile sale au
aceleaşi motivaţii
cu ale celorlalţi speculanţi-
materiale, în primul rând,
dacă vreţi
ca să-şi asigure
un confort spiritual
nu spiritul confortabil.
Cuvântul e o muncă grea
ca şi statul în picioare, şi frigul
iarna, la piaţă.
Cine vrea poate să cumpere
textele mele,
cine are nevoie de ele.
Cine are nevoie de ele?
Cine are nevoie de ele?
Cine are nevoie de ele
dă bani să le cumpere.

Totul este relativ.

Totul este infinit. Dacă există
De fapt, fiind aşa
nici n-ar trebui Dacă există vieţuitoare
să se numească care au nevoie de apă
tot(ul). e apă
Totul are graniţe dacă există vieţuitoare
iar infinitul nu. care au nevoie de aer
e aer
Totul este relativ. dacă există vieţuitoare
care au nevoie de pământ
Între( toate ) părţile totului e pământ
sunt nenumărate relaţii dacă există vieţuitoare
şi între părţile infinitului care au nevoie de vieţuitoare
dar în timp ce astfel sunt vieţuitoare
infinitul e şi el relativ dacă n-ar fi vieţuitoare
el este astfel absolut. care să aibă nevoie de pământ
45
poesis
n-ar fi pământ
dacă există vieţuitoarele
care au nevoie de pământ
e pământ
dacă există lumină
care are nevoie de întuneric
e lumină
mort fiind exist
numai că atunci
nu mai sunt
spune-mi cu cine călătoresc
ca să-ţi spun cine sunt.
Ortografie
Să fii fost comunist…
Să fii fost coleg…
Să fii fost…
Să fii…
dar
Să fi fost comunist…
Să fi fost coleg…
Să fi fost…
Mică biblie
Pentru a exista:
no problems
pentru o conştiinţă curată:
no problems
pentru a ne juca:
no problems.
Învăţătorul nu a lipsit
şi nu va lipsi niciodată
totdeauna a fost la catedră
temele, noi le-am creat
(au fost scrise)
am avut timp să le pregătim
oare când vom lua nota
de trecere?
Studentul şi pensionarul
Studentul:
“…război în Golf…”
Pensionarul:
“- care golf? “
46
Icoană
de aer
Vasile
ZETU
Greiere orb
Ca o fecioară
Într-o căruţă cu mere
Se caţără sufletul meu către tine
Trudit cititor:
(El nu uluieşte, nici nu
Despietreşte,
El nici nu aplaudă, nici
Nu loveşte) –
El este un greiere orb
În alaiul furnicii,
Scurmat cu o gheară de corb
În clepsidrele fricii.
Parabola vorbitorului. Publicul său
Enorm tolănit în uitare, ca sfinxul
În marmura stinsă, cu ochii
Cu nările lui el colindă
Nimicul prolific, meandrele
Pustietăţii.
Astfel gura sa e o grotă
Din care se prind rar ecouri
În hăul concentric, astfel
Poţi în inima lui să întorci
O quadrigă, poţi pierde
O turmă de reni la ruleta ninsorii, în tundra
Tristeţilor sale.
Eu stau majestuos lîngă dînsul, dar el
Nu mă vede,
Îi torn în auz tînguirea
Retoricii mele deşarte, dar el nu aude.
Astfel gura sa este grota
În care eu murmur, astfel
 poesis

Vocea sa este însăşi Rubinul de rouă

Matricea muţeniei, cadra
Tăcerii tăcerii divine. Tot astfel coconii luminii
În scutece strîmte:
Icoană de aer Gondole de nuferi plutind melancolic,
Mătasea tăcutelor ape cucernic sunînd-o
Ochiul meu construieşte în rouă În noaptea priveghiului cosmic
Un schit pentru greieri, un fagure Al celui în cîntec –
Intraductibil – Discipol fragil al sintagmelor pure,
Duios torturat de petrecerea
Lumină Florii în fruct
În scutec sfios din petale de nalbă, Şi a pietrei în pulberi,
Egretă strălimpede pe El însuşi
Frontispiciul candorii – Adesea tocmindu-şi cocoşi
Să-i întîmpine clipa
Aidoma numai un dom Refugiului veşnic, să-i scurme
Dăltuit în miresme Pustiul din palme şi să-i ciugulească
Sau vectorul sacru la steaua Rubinul de rouă al singurătăţii.
Nevremuitoare –
Fulg tremurat
Logodnă
Ca într-o oglindă În limba ninsorii scriu astăzi
Pereche de lebede albe-nrămînd Poemul acesta:
O icoană de aer Cîmp alb, în somn alb, într-o albă osmoză
La capătul văzului neclătinat Cu stelele albe:
Unde ochiul Cum numai
Meu orb construieşte în rouă Plutirea şi zborul.
Un fagure orfic. Aşa-i că în suflet, acum,
Vi s-a stins o durere?
Mărturisire Aşa-i că acum, murmurînd
O silabă celestă,
Poemul acesta Pe buze, un fulg tremurat
Este un furt scandalos Îşi învăluie
Din literatura Rugul?
Tuturor timpurilor.

Doar ghilimelele Nu pe o apă

Îi aparţin
Autorului: Chipul
El este Pentru astăzi
Uneori eu, Mi-l
Însă tu – Limpezesc în oglinzi
Totdeauna. Cu un rid,
Cu o zgaibă –
Noi Spini îmi aştern pe sub umblet,
Numai din Un corb mă răsfaţă –
Întîmplare Lotus
Locuim o singură inimă Nu pe o apă plutind,
În care curg lacrimi Nici în aer –
Iar nu Aproape
Trandafiri. Sînt înger.

47
 eseu
Constantin Virgil Negoiţă
şi
cioburile istoriei (I)
Theodor
CODREANU
Pe 3 februarie 2011, Constantin Virgil Negoiţă1 a
împlinit 75 de ani. Cum însă acest savant şi prozator este
mai bine cunoscut şi apreciat în spaţiul american,
evenimentul a trecut aproape neobservat, cu unele
excepţii. De formaţie matematician şi cibernetician de
primă mărime, creator al logicii fuzzy pe care se sprijină
sistemele cibernetice din a doua revoluţie cuantică,
prozator original (creator al „romanului algebric”) şi
teoretician pătrunzător al postmodernismului
premodern, sintagmă prin care Constantin Virgil
Negoiţă numeşte, de fapt, noul ethos al
transmodernismului, universitarul român de la Hunter
College, City University of New York, este una dintre
cele mai luminoase personalităţi româneşti de după Al
Doilea Război Mondial. Aventura carierei lui de savant
român şi american este oglindită într-o insolită carte de
„memorii”, apărută la Editura Paralela 45 din Piteşti, în
2010, sub titlul Martori apropiaţi. De fapt, cartea
aceasta este greu de încorporat genului memorialistic,
fiind, mai degrabă, un fascinant roman epistolar, cu
numeroase personaje-martori, pe fond documentar,
încât colajul de epistole, simetrizat în patru părţi de
paginile propriu-zis memorialistice şi eseistice, dau
împreună un excepţional „sistem fuzzy”, departe de a
ambiguiza mesajul central al cărţii. Ca şi în cazul
marilor poeţi, Constantin Virgil Negoiţă ştie că vagul
limbajului natural poate fi acumulare holonică de
nuanţe, de sensuri şi în atare direcţie trebuie căutate
izbânzile sale de prozator. Dar mai bine să-i interogăm
pe martorii apropiaţi ai scriitorului şi pe gânditorul
Negoiţă. Martorii sunt izomorfii ale „oglinzilor
paralele” din romanele lui Camil Petrescu sau ale lui
André Gide. Deosebirea e că nu ficţiunea stă în prim-
plan, ci performanţa vine din ridicarea documentului la
rang de „ficţiune”, sub spectrul logicii fuzzy,
echivalentul cel mai potrivit în română fiind logica
nuanţelor.
Prestigiul ştiinţific, în ţară şi peste hotare, al lui
Constantin Virgil Negoiţă s-a consolidat între 1970 –
1975, încât a devenit unul dintre principalii
organizatori, în premieră est-europeană, ai Congresului
de Cibernetică şi Sisteme2 sub egida Organizaţiei
Mondiale de Cibernetică şi Sisteme, având patronajul
48
lui Nicolae Ceauşescu, Nic (în ipostaza de personaj)
fiind atunci recompensat cu Medalia „Norbert Wiener”.
Ideea organizării congresului fusese susţinută de Manea
Mănescu, impulsionat de Edmond Nicolau, de la
Politehnică, şi de Titi Constantin Bilcu, de la Statistică,
idee la care au aderat şi „alţi oameni deştepţi”, cum ne
asigură autorul la începutul părţii întâi. Între somităţile
participante la congres s-a aflat şi Nicholas Georgescu-
Roegen, care a avut un rol capital în destinul lui
Constantin Virgil Negoiţă. Pe 19 februarie 1982,
Samuel B. Richmond, la recomandarea savantului
româno-american, îl invită, ca Visiting Scholar, la
Vanderbilt University, Nashville (Tennessee). Din 1983
devine profesor la Departamentul Computer Science,
Hunter College, City University of New York, unde îşi
încununează vocaţia de cercetător în sistemele fuzzy şi
în inteligenţa artificială, dar şi de original prozator şi
teoretician al postmodernismului. Aşa se face că, în
apogeu de carieră, în iunie 1990, la New York, el va
prezida al 8-lea Congres Internaţional de Cibernetică şi
Sisteme, adunând crema specialiştilor de pe mapamond
în domeniu, de la Lotfi A. Zadeh şi Saunders MacLane
la Marcel-Paul Schützenberger şi Birkhoff.
Personajul-martor pivot al cărţii este Ana, poetă,
colaboratoare la Fondul Plastic, din epistolele căreia se
degajă o iubire profundă, sub semnul destinului, o iubire
care coagulează în juru-i scrisorile-oglinzi ale tuturor
celorlalţi: mama, tata, Simona, Felicia, Constantin
Noica, Aurel Avramescu, Grigore Arbore, Nicolae
Br eban, Nicholas Georgescu-Roegen, Solomon
Marcus, Mihaela, Ionică, Fr. Roman Braga, Edmond
Nicolau, Gabriel Burstein, Lidia Ionescu Stăniloae,
Rolanda, C. Bălăceanu-Stolnici, Dinu Cruga, Paula,
Alexandru Spătaru, Constantin Corduneanu, Emil Stan,
Ioan Buduca şi multe alte nume, dintre care destule
personalităţi ilustre din ţară şi din străinătate. Meritul
d-lui Negoiţă e că a reuşit să realizeze o structură literară
care transcende documentul şi devine operă de
„ficţiune” de o factură complexă, care dă seamă nu
numai asupra propriului destin, ci, mai ales, asupra
istoriei româneşti în context european şi global. În
cartea lui Constantin Virgil Negoiţă găsim adevărul
despre epoca lui Nic, adevărul nedeformat de interese
politice şi ideologice ca, de pildă, în faimosul Raport
Tismăneanu, varianta „postmodernizată” a unei
defuncte istorii rolleriste.
Spre deosebire de teoreticienii moderni şi
postmoderni ai hazardului, fiul preotului profesor
Athanasie Negoiţă, de la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, nu poate să dea credit fanteziei că totul este
pură întâmplare în lume. Şi asta nu atât pe calea credinţei,
cât a matematicii. Când, după o pneumonie, s-a
îmbolnăvit de tuberculoză, a apărut streptomicina: „O
să-mi spuneţi că a fost o întâmplare. Nu cred! Când ai cât
de cât o idee despre ordinea numerelor, aşa ceva nu

există”3 . Altminteri, ca şi în cazul lui Ion Barbu, logica
matematică este aceea care l-a apropiat de logica fuzzy, a
poeziei şi a credinţei, în ultimă instanţă. El defineşte
feed-back-ul pornind de la observaţia empirică: tendinţa
oricăruia dintre noi este să răspundă la o lovitură cu o altă
lovitură. Acesta este, bunăoară, principiul central din
monoteismul iudaic: lex talionis. Piatra de încercare a
unui sistem fuzzy este natura feed-back-ului: poţi
răspunde la o lovitură cu logica dinte pentru dinte sau cu
aceea creştină a întoarcerii obrazului, care nu trebuie
luată ad litteram, ci sub semnul nuanţelor. Uşoară, într-
un caz, în celălalt, grea alegere!
Problema e că omenirea ar trăi în
haos, într-o perpetuă criză
sacrificială, cum o numeşte René
Girard, adică la nivelul
animalităţii şi al barbariei, dacă
nu ar interveni, în istoria omului,
feed-back -ul refuzului legii
talionului. Aceasta este revoluţia
spirituală adusă de creştinism.
Este şi dominanta dialogică a
viziunii despre lume a lui
Constantin Virgil Negoiţă, axă
spirituală a tuturor cărţilor sale,
cât şi a vieţii sale. De aceea, opera
lui nu putea fi decât locuire într-
un ethos transmodern, acea
locuire poetică despre care a
vorbit Heidegger cu privire la
Hölderlin.
Din clipa când d-l Negoiţă a
ales să urmeze, din „instinct”,
zice el, vocea creştină, încă din
liceu, el s-a confruntat
permanent cu alegerea între cele
două tipuri de feed-back. L-a
ajutat forţa matematică a minţii,
refuzând legea naturală a loviturii pentru lovitură. El a
avut norocul ca tatăl, preot fiind, să înţeleagă importanţa
matematicii în credinţă. În liceu, în anii bolşevismului,
din joacă, a spart tabloul lui Stalin aşezat lângă un
perete. Reacţia regimului incapabil de a nuanţa: a fost
exmatriculat. Spre deosebire de ideologi, el a înţeles că
nazismul şi comunismul au fost trimise de Cer, ca
pedeapsă: „m-am căznit, atunci şi acum, să le înţeleg
mecanismul de declanşare, fiind raţional, pentru că de
copil am iubit matematica, din primele zile de şcoală
ştiam că şi ea ne este dată de sus, ştiam de la tata, care
atât a cerut de la mine: să ştiu matematică”4. El şi-a
orientat gândirea matematică spre înţelegerea enigmei
dualităţii de tip feed-back, esenţa sistemelor cibernetice
şi lege universală a adaptivităţii: „pentru că totul se
schimbă, nimic nu rămâne fidel stărilor din trecut”5. În
asemenea condiţii, contactul cu Dumnezeu nu e posibil
eseu
pe cale raţională, educaţională, încât faptul de a fi
provenit, ca şi Emil Cioran, dintr-o familie de preoţi nu
i-a fost de prea mare ajutor. Dimpotrivă, observă că Emil
Cioran tocmai de aceea n-a putut să creadă în
Dumnezeu, deşi credinţa era în el: „Credinţa, cred, este
dată în genă. Te naşti cu ea. Educaţia e mai puţin
importantă”6. Iar în acest cadru al legăturilor inverse
faptul aduce un avantaj diriguit, din adâncuri, de „gena”
credinţei. El ia ca reper educaţia comunistă la care a fost
supus în şcoală şi care educaţie n-a avut nici o influenţă
hotărâtoare asupra vieţii lui: „Intuiţia îmi spunea
altceva. Eu credeam că în spatele
universului există o forţă. (…) La
conceptul de energie am ajuns mai
târziu”. Iar forţa aceea este cea care
poate să mişte munţii din loc, în
pofida râsului cu care îl întâmpina
vărul său Minică. Credinţa este
curajul de a intra în dialog cu
această forţă, de a realiza feed-
back-ul cel bun: „Tot ce s-a
întâmplat, mai apoi, a fost o simplă
verificare. Am verificat că această
forţă este persoană, puternică,
tolerantă şi raţională, cu care se
poate dialoga şi, de câte ori apărea
întrebarea care mă punea în
7
încurcătură, îmi dădea un răspuns” .
Astfel, a aflat că a călcat tabloul lui
Stalin pentru ca să fie eliminat; a
fost eliminat din liceu ca să iasă
„din această gogoaşă” de premiant
care-l răsfăţa, împiedicându-l să
intre în „viaţa adevărată”. Iar dacă
mai stătea în liceu trebuia să intre în
„cuibul de lichele” numit Uniunea
Ti n e r e t u l u i C o m u n i s t e t c .
Comunismul este un lung şir de
„cuiburi de lichele”, chiar când par altceva. S-a căsătorit
„cu cea mai frumoasă femeie din lume”, Sânziana, dar
aceasta a intrat în redacţia unei reviste, care s-a dovedit a
fi „o lume perversă, lipsită de orice pudoare”, cu farsori
pseudo-disidenţi care „înjurau dictatura, pentru că nu le
aproba depravarea şi beţiile prelungite”8. La ce i-a
folosit prima nevastă? Un vaccin care „te îmbolnăveşte
uşor, la-nceput, ca să nu te îmbolnăveşti mai târziu”.
Momentul crucial în feed-back-ul comunist a fost
moartea lui Gheorghiu-Dej şi apariţia lui Nic, care a
pronunţat, într-un discurs public, numele lui Mihai
Viteazul, patronul liceului său. Legătura inversă a fost o
mare uimire, fiindcă voievozii fuseseră „zugrăviţi ca
reacţionari, sprijiniţi de bandiţi, de moşieri, ca să
alimenteze naţionalismul, acest coşmar al
internaţionaliştilor la putere”. Apoi, Nic a spus că
titlurile de doctor să nu mai fie acordate la Moscova, de
49
eseu
unde doctoranzii se întorceau însuraţi cu rusoaice
frumoase, „controlate de KGB”9. Reacţia a fost iarăşi de
uimire, fiindcă Nic părea să apuce pe calea faptelor
măreţe: „Mi-au plăcut oamenii destinaţi faptei mari”. Iar
Nic acesta dădea iama în bolşevici, se întorcea la „istoria
neamului său”, „visa să-şi plaseze regatul pe harta
ţărilor importante, cam aşa cum visase Cioran, în
Schimbarea la faţă a României. Să intrăm în istorie,
spuneau amândoi, acum şi în forţă, nu contează
metodele”. Iar „Vechii bolşevici, uluiţi, nu ştiau ce să
creadă. Nici măcar tovarăşul Tito, pe care Stalin îl
declarase călău, nu ajunsese la atâta obrăznicie”10. A
urmat apogeul din 1968, Nic refuzând invazia din
Cehoslovacia: „Aşa ceva nu se mai auzise. Nimeni, în
Tratatul de la Varşovia, nu crâcnise,
până atunci, în faţa conducătorilor
mişcării muncitoreşti mondiale,
tovarăşii noştri iubiţi din Kremlin,
sprijiniţi de o mafie bine
organizată, răspândită în toată
lumea, cu capi în Paris şi New
York”11. Constantin Virgil Negoiţă
lucra, pe atunci, la Consiliul
Ştiinţei, fiind un fel de secretar de
comisie, deşi nu era membru de
partid. Nic voia ca în România să se
facă şi ştiinţă. Şi asta i-a uluit pe
vechii academicieni, acomodaţi cu
Miron Constantinescu şi cu
beneficiile, cu plimbările de
odihnă. În acele zile ale Primăverii
de la Praga, şi cei de la Consiliul
Ştiinţei au fost convocaţi pentru
rezistenţă armată: „Depun
mărturie, ca martor apropiat, că
nimeni nu a crezut că e joacă…”.
Atunci s-au hotărât Paul Goma, Al.
Ivasiuc, Aurel Dragoş Munteanu şi
alţii să creadă în renaştere şi să intre
în partid. „Eu nu m-am grăbit./ Şi nici mai târziu, nu
m-am grăbit să înjur. Cum să condamni ce ai admirat
12
mai devreme?” . Apoi Nic s-a împrumutat „şi când şi-a
dat seama cum căzuse în capcană, s-a grăbit să plătească
şi a înfometat populaţia”. Fapta renaşterii s-a prăbuşit
sub mediocritatea făptaşului, iar bolşevicii şi-au putut
lua revanşa: „Şi nici în ziua de azi nu cred că lupta cu
bolşevicii a fost greşită. Niciodată România n-a fost mai
la cinste, pe lume, ca atunci când Nic cel viclean şi-a
început dansurile, încet şi cu metode moderne, greu de
contracarat de cei ce i-au jurat răzbunare, ca după cel
de-al Doilea Război Mondial”. Adevărul e că în această
luptă Nic s-a lăsat înfrânt de sistemul din care nu a putut
să iasă, dar mai ales de o grandomanie care l-a orbit în
caruselul cultului personalităţii şi care l-a făcut
vulnerabil în faţa bolşevicilor: „Nic s-a simţit ameninţat
50
de rudele şi prietenii bolşevicilor, care au vrut să-l
forţeze. Toţi cei care se simt în pericol, ameninţaţi de
duşmani, se apără şi lovesc, conform principiului
cibernetic al legăturii inverse, al feedbackului” . Dar
13
puterea absolută, mimetică, cea care „prosteşte”, l-a
făcut vulnerabil în faţa bolşevicilor: „Nu înţeleg nici
acum de ce l-a lăsat pe Silviu Brucan să-l omoare.
Probabil să semene cu modelul său, Mihai Viteazul,
14
decapitat tot de aliaţii din tinereţe” . În lanţul de legături
inverse, scrutate din America, autorul a înţeles că
bolşevicii „disidenţi” din exil aveau de doborât nu atât
pe Nic, deja învins de prostia puterii, ci România pe cale
de a se trezi şi de a renaşte. Iar bolşevicii veniţi în
America au simţit imediat că profesorul de la Hunter
College e din stirpea lui
Mircea Eliade, nu a lor:
„Când am observat că
duşmanii lui Nic nu sunt de
acord nici cu mine, considerat
ca prea sionist, cu ochii la
premodern, şi că
demonizarea lui bătea mai
departe, că el era, de fapt, un
pretext ca să condamnăm
România, pentru păcate
imaginare, când am constatat
c u s t u p o a r e c ă
neoconservatorii, cumnaţi cu
bolşevicii din România, erau
foştii troţkişti, şi că ei au
aruncat America în războaie
aparent de neînţeles, ca să nu
le spun personale, am zis stai
puţin, să vedem şi am început
să scormonesc în istorie, să
înţeleg de ce oamenii care
altădată vociferaseră cu
ardoare, acum cântau
osanale, ridicând în slăvi
capitalismul american, condamnând comunismul lui
Nic ca fiind de o calitate inferioară, declarându-l
vampir, după ce tot ei spuseseră că e «geniul
Carpaţilor», atunci când speraseră de la el o friptură”15.
Totul are o explicaţie, deşi, adesea, explicaţia pare
imposibilă: „Dintotdeauna am fost de părere că
miracolele din Noul Testament, povestite în fiecare
duminică în biserica tatălui meu, îşi pot găsi explicaţie,
nu cu fizica secolelor trecute, un fel de bătaie de joc, ci
cu fizica secolelor ce vin şi cu biologia, pentru că eu
credeam în mişcarea continuă a minţilor curioase şi
eram optimist”16. Mai mult: „M-am îndoit că minţile
luminate, amintite în calendar timp de două milenii, au
bătut câmpii, aşa, ca să se afle în treabă, cum spuneau
lectorii de la învăţământul politic, bieţii de ei”17.
Condiţia este refuzul logicii bivalente a

contradictoriilor, a antitezelor monstruoase, în limbaj
eminescian. În teologia Părintelui Stăniloae se găseşte
răspunsul că lumea nu are consistenţă ontologică, aşa
cum au stipulat materialiştii marxişti-leninişti-stalinişti,
ci dialogică. Iar dialogicul înseamnă iubire, toleranţă:
„De la început am fost tolerant. Dacă aşa m-am născut,
dacă aşa am fost înzestrat, atunci trebuia să folosesc
acest dar. Darul meu de la naştere. Darul de a nu putea
urî niciodată pe nimeni. Şi dar a fost, pentru că m-a scutit
mai târziu de frustrări şi m-a scos din încurcătură, şi m-a
ferit de nevoi, şi mi-a dat linişte sufletească. Decât să
ucidem, cu brutalitate, pentru o idee sau alta, credeam
eu, mai bine să înţelegem ce zice şi celălalt./ Numai aşa
nu m-am spart”18. Nu cumva din atare pricină a definit
Goethe geniul ca fiind o lungă răbdare? Oricum,
bunătatea şi răbdarea merg mână în mână, fiindcă ele
sunt lumea-ca-lumen, întruparea dialogului ca devenire
întru fiinţă. De aceea, apariţia Anei în viaţa lui a fost o
binecuvântare: „Aşa a apărut Ana. Superbă, totală, un
fel de minune. Un dar de la Dumnezeu. Şi acum o
regret”19. Ea va deveni principalul martor al istoriei
româneşti de după plecarea autorului în Statele Unite,
dar şi un barometru al modului cum este receptată în ţară
evoluţia lui de savant. Unul dintre gânditorii rămaşi în
ţară, consonant cu el, este Constantin Noica. Acesta pare
să-l considere un egal continuator al său, cu mijloacele
ciberneticii, cu mult mai mult temei decât pe învăţăceii
de la Păltiniş rămaşi în ţară, dar şi străini de geniul
gândirii nicasiene. După seria de prelegeri din Mexic,
Noica îi scrie la 20 octombrie 1982: „Te felicit din inimă
pentru reuşita d-tale – care este şi a noastră – în lumea
cea mare a cercetării”. Simultan, filosoful e curios să
afle dacă acea lume „e cu adevărat mare, dincolo de
extraordinarele ei mijloace”, dacă în State s-a mutat
„Spiritul lumii, pe care-l invocă Hegel”, întrucât
„Europa noastră, aşa cum am regăsit-o în Germania, cel
puţin acum câteva luni, este tristă, sterilă şi
20
îngrijorată” . Noica lucra, pe atunci, la structurarea
logicii lui Hermes, apropiată de logica fuzzy. Nu ieşise
cu ea la lumină şi-i mărturiseşte lui Constantin Virgil
Negoiţă că l-ar interesa, la venirea acestuia în ţară, o
confruntare a cercetărilor sale „cu reuşitele d-tale”.
Fuzzy sistems lăsaseră o puternică impresie printre
savanţii români. Sunt semnale, în acest sens, şi de la
Solomon Marcus, Aurel Avramescu, Edmond Nicolau,
Mihai Drăgănescu, ceea ce determină aprobarea
prelungirii rămânerii în America pentru încă zece luni.
Există chiar o polarizare a cercetătorilor români în jurul
gândirii cibernetice a lui Constantin Virgil Negoiţă. Ana
îl informează, pe 30 octombrie 1982, că are şi opozanţi
în grupul „Davidovici, Guran şi compania”, care
insinuează că Negoiţă nu e un adevărat „om de ştiinţă, ci
de «popularizare»”21. La 23 februarie 1983, deja este
avertizat de Felicia că locul lui la institut „e viu disputat,
e revendicat pe la colţuri”22, pentru ca, în cele din urmă,
eseu
să nu mai poată fi susţinut nici de prof. Mihai
Drăgănescu. Acad. Aurel Avramescu se bucura, la 1
decembrie 1982 că Negoiţă îşi validează, în
laboratoarele performante, „cercetările acumulate la
Congresele Fuzzy”, asigurându-l că se ocupă, la rându-i,
de „aspectele comune dintre random walk şi mişcarea
browniană, care se tratează cu termoconducţia lui
Fourier”. Iar la 13 martie 1983, când Negoiţă se afla deja
în dizgraţia celor suspuşi, Aurel Avramescu îi spunea:
„Voi încerca să introduc «fuzzy sets» nu numai la
cumularea şi regăsirea informaţiei, ci şi la diseminarea
ei, mai ales pe frontiere. Dacă nu reuşesc, te aştept să vii
să încercăm împreună”23. Mircea Sularia se arăta şi el
preocupat de noile logici de tip fuzzy: „încerc să elaborez
un model de raţionament care să înglobeze legile logicii
clasice, mai puţin principiul terţului exclus, al
necontradicţiei şi consecinţele ce decurg din acestea” .
24
1 Lucrările de răsunet ale profesorului (din 1983 încoace)
de la City University of New York, Hunter College, privind
logica vagului şi importanţa ei pentru sistemele cibernetice,
ca şi pentru ştiinţele nonmatematice şi pentru artă, sunt:
Sisteme de înmagazinare şi regăsire a informaţiilor (Editura
Academiei, Bucureşti, 1970), Management Applications of
System Theory (Birkhauser Verlag, Basel, 1979), Fuzzy
Systems (Abacus Press, Tunbridge Wells, UK, 1981), Expert
Systems and Fuzzy Systems (Benjamin Cummings, Menlo
Park, CA, 1985), Pullback. A Novel (Vantage Press, New
York, 1986), Cybernetic Conspiracy: Mind over Matter
(Falcon Press, Phoenix, AZ, 1988, 1990), Implications
(Hunter College, New York, 1994), Fuzzy Sets (New Falcon
Publications, Tempe, AZ, 2000), Post Modern Logic (New
Falcon Publications, Tempe, AZ, 2002). La Editura Paralela
45 din Piteşti, a publicat cărţile: Vag, Împotriva lui Mango,
Logica Post Modernului, Irozii, Concert la Carnegie Hall,
Cronica intrării în rai, cea din urmă, în 2008, Martori
apropiaţi (2010). Alte cărţi i-au apărut la Editura Dacia din
Cluj-Napoca: Vizitator, Implicări, Conspiraţia cibernetică.
Spirit peste materie, Opus dei, ultima în 2008.
2 Organizaţia Mondială de Cibernetică şi Sisteme a fost
opera omului de ştiinţă englez J. Rose.
3 Constantin Virgil Negoiţă, Martori apropiaţi, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2010, p. 92.
4 Ibidem, p. 87.
5 Ibidem, p. 88. 16 Ibidem, p. 90.
6 Ibidem, p. 89. 17 Ibidem, p. 91.
7 Ibidem, p. 90. 18 Ibidem.
8 Ibidem, p. 94. 19 Ibidem, p. 99.
20 Ibidem, p. 32.
9 Ibidem, p. 95.
10 Ibidem. 21 Ibidem, p. 35.
11 Ibidem, p. 96. 22 Ibidem, p. 72.
12 Ibidem, p. 97. 23 Ibidem, p. 86.
13 Ibidem, p. 99. 24Ibidem, p. 49.
14 Ibidem, p. 98.
15 Ibidem.
51
eseu
Crux
interpretum
Valeriu
GHERGHEL
Substantivul latinesc feminin „crux” înseamnă
nu doar cruce sau instrument de pedeapsă, dar şi, la
figurat, chin, tortură, muncă (în sensul vechi al
termenului), pătimire, suferinţă, îndurare*. Mai
tîrziu, crux va semnifica o dificultate greu de
rezolvat, o problemă fără soluţie, un pasaj abscons,
un cuvînt ininteligibil, un labirint livresc, o pădure
hyrciniană.
Criticii de text au numit „crux interpretum”
expresiile nesigure, cuvintele incerte, lecţiunile
dubioase, care provoacă dispute. Cînd e nevoie ca
sintagma să fie ilustrată, exegeţii trimit, de obicei,
la ediţia princeps a scrierilor lui William
Shakespeare. După cum se ştie, textul pieselor sale
e plin de astfel de „cruci”. Ce semnifică, în fond,
„runaway eyes”, în Romeo and Juliet (III: 2, 6)?
Greu de spus.
Într-o altă accepţiune, sintagma „crux
interpretum” e folosită, îndeosebi de citicii anglo-
saxoni, pentru a semnala un loc obscur, o propoziţie
ermetică, o frază greu de explicat, dar, în principiu,
explicabilă. Versetul „videmus nunc per speculum
in aenigmate, tunc autem facie ad faciem” (I
Corinteni, 13: 12) e, cu siguranţă, o crux. Ce vrea să
spună sfîntul Pavel prin „a vedea prin oglindă”? În
ce sens este luat substantivul “aenigma”? Ca un
sinonim al secretului şi enigmei sau ca figură
retorică? Crucea e, acum, de natură hermneutică,
nu textuală. Înţelesul trebuie reparat şi nu litera
textului.
În ceea ce mă priveşte, voi da expresiei un sens
oarecum diferit. Voi numi „crux interpretum”, pur
şi simplu, indeterminarea interpretativă, a unui
cuvînt, a unui enunţ, a uneo formule. Cînd se
confruntă cu indeterminarea, ce poate face
interpretul? Dacă e un adept al lui Ockham, se va
opri şi îşi va suspenda judecata. Dacă nu e, va
încearca zadarnic să-i găsească o semnificaţie.
Crucea va persista. Dar nimeni nu se va apropia de
52
certitudine nici măcar cu un singur pas. Ipotezele
interpretative vor fi la fel de puţin (ori la fel de mult)
justificate, deşi termenul justificare nu poate avea
aici niciun sens. Nu poţi justifica bunul plac,
decizia arbitrară, dictatul.
Termenul sau sintagma, crux interpretum, pot
primi o infinitate de interpretări (sau niciuna).
Pentru acest motiv, exegetul este îndemnat să
observe principiul simplităţii. E constrîns chiar să
respecte maxima frugalitate. Imperativul
parcimoniei devine, în fapt, un interdict: nu
interpreta! Sigur, îndemnul e paradoxal şi în contra
firii. Cum să-l opreşti pe un critic să interpreteze,
cînd esenţa lui e tocmai aceea de a explica, de a
căuta un răspuns, de a formula o ipoteză?
Să vedem, totuşi, despre ce e vorba. În ce sens
spun despre un cuvînt că e indeterminat şi
constituie, prin însuşi faptul de a fi indeterminat, o
cruce interpretativă? Nimic mai util pentru a dumiri
o definiţie decît exemplul. În acest eseu, m-am oprit
la cinci autori. Cel dintîi e anonim.
Aş începe, deci, cu versetul 2: 1 din Cîntarea
cîntărilor. Toată lumea îl cunoaşte. Vorbeşte fata:
„Eu sînt un trandafir din Sharon, un crin al văilor”.
Alţii au tradus: „Eu sînt o narcisă, un crin”. În
original, e vorba de două flori indeterminate, nici
trandafir, nici narcisă, nici crin. Sau şi roză, sau şi
narcisă, sau şi crin. Într-o traducere literală,
versetul afirmă: „Eu, x din Sharon, y din (a, al)
văi(lor), din (a, al) cîmp(ului)”. În ebraică, verbul
„a fi” lipseşte din frazele la timpul prezent.
Propoziţia 2: 1 din Canticum… numeşte, cu
siguranţă, termeni botanici, nume de flori.
Siguranţa e însă ironică. Nu putem identifica
florile. În transliterare latină, termenii în cauză (x şi
y) sînt habatselet şi shoshanah. Fata afirmă, cu
modestie, că este asemenea acestor flori obişnuite.
Dar la ce flori (plante) face ea aluzie cu adevărat,
nimeni nu ştie.
Ignoranţa e întotdeauna chinuitoare. Nu e o
fericire să nu ştii. De aceea vorbim de o crux
interpretum. În pofida tuturor eforturilor, enigma
acestor flori persistă după două milenii, ca şi
mireasma lor. Septuaginta a tradus în chip foarte
abstract „ego anthos tou pediou, krinon ton
koiladon”. Dar nici sensul termenului grec krinon
nu a fost stabilit cu certitudine: to krinon numeşte
orice floare de cîmp. Dicţionarele trimit la crinul
alb. Cînd au tradus versul 2: 1, de-a lungul vremii,
exegeţii au propus aproape la întîmplare: trandafir,

iris, şofran, anemonă, narcisă galbenă, nufăr, lotus,
crin de apă, crin sălbatic etc. Strădania lor nu a avut
succes. Dificultatea versetului 2: 1 s-a păstrat
intactă. Shoshanah trimite, poate, la o floare cu
petale roşii, rubinii, fiindcă în versetul 5: 13 din
Cîntarea cîntărilor, stă scris: „Buzele lui crini”.
Dar şi asta e o simplă conjectură…
Despre cuvîntul „puer” din Egloga a IV-a a lui
Publius Vergilius Maro, am scris în mai multe
rînduri, inclusiv în acest volum**. Bucolica a fost
intitulată de scholiaşti „Pollio”, după numele
destinatarului, un protector al poetului, menţionat
ca atare în text: „Teque adeo decus hoc aevi, te
consule, inibit, / Pollio, et incipient magni
procedere menses / Te duce” („Chiar
acest glorios ev, tu fiind consul,
porni-va, / Pollio, şi vor începe mari
să se-nşiruie luni iar, / Tu
conducînd”). „Puer” apare deja în
versul 8: „Tu modo nascenti puero”
şi este amintit de patru ori. Dar la cine
s-a gîndit poetul nimeni nu ştie.
Pentru a dezlega misterul copilului
zeiesc, savanţii au scris cărţi întregi,
de o suverană (şi vană) erudiţie. Nu a
urmat nicio certitudine, nicio lumină.
Întunericul s-a păstrat. Unii au crezut
că e fiul lui Pollio, alţii al lui
Octavianus. În fine, Lactantiu a citit
poemul ca o aluzie la Iisus Christos:
„puer” îl desemnează negreşit pe
Mîntuitor. La fel a crezut sfîntul
Augustin. Sugestia ca atare a fost împărtăşită, mai
apoi, de toţi exegeţii creştini. Numai Ieronim a fost
sceptic: un autor păgîn nu se putea referi la Iisus.
Egloga IV nu este o scriere vaticinară, precum
cărţile profeţilor. Are un suflu mesianic în absenţa
unui Mesia. Comentatorii moderni, agnostici, s-au
întors la numele păgîne. Poate e vorba de
Saloninus. Poate de altcineva. O preţioasă ştiinţă
s-a consumat, astfel, într-un scop intangibil.
Exegeţii au depus un efort inutil şi au ratat, adesea,
frumuseţea eglogii. Briciul lui Ockham i-ar fi ferit
măcar de risipă.
Din Commedia lui Dante (mult mai tîrziu, un
cititor, poate Coccaccio, a realizat că este divină),
am ales trei exemple. Primul este, desigur,
cunoscutul vers „Cuminţi şi drepţi sînt doi; dar nu
sînt ascultaţi” (Infernul VI: 73). Ciacco vrea să
spună că în cetatea Florenţei, sfîşiată între
facţiunile politice ale Albilor şi Negrilor, (mai)
eseu
există doi oameni drepţi. Din fericire. Sau: există
numai doi oameni drepţi. Din păcate. Mai mult de
atît e imposibil de cunoscut. Nu are rost să adaug
ipotezele cu privire la identitatea personajelor,
fiindcă niciuna din ele nu are un temei suficient.
Peste cîteva terţine, întîlnim exclamaţia: „Papè
Satan, papè Satan aleppe!” (Infernul, VII: 1). E
o“propoziţie” atribuită de poet făpturii diabolice a
lui Pluto, zeul grec al băgăţiilor. Expresia este o
pură sonoritate, de felul incantaţiilor
mnemotehnice din Evul Mediu: Barbara, Celarent,
Darii, Ferio. Dar exegeţii au intuit aici ceva
profund, o rostire cifrată, o sfidare diabolică. Pentru
a sesiza revelaţia, au recurs la comparaţii cu latina,
greaca, ebraica, araba, franceza etc.
În sfîrşit, cineva a „pătruns”
misterul şi a tradus versetul „Papè
Satan, papè Satan aleppe!” prin
enunţul incoerent şi gratuit „Vai,
Satan, vai, Satan, Dumnezeule”.
Înţelegeţi?
Ultimul exemplu e din Infernul
XXXI: 67: „Raphél may arréch
zabi almi”. Este una din „crucile”
interpretative cele mai venerate de
specialiştii în Dante. “Raphél may
arréch zabi almi” constituie o
exprimare afină cu aceea citată mai
sus. E o sugestie, poate, a unui
idiom babelic, o pidă de confuzie şi
non-sens. Versetul e pronunţat,
fireşte, de Nimrod. Autorul Divinei
comedii ne avertizează însă că Nimrod nu pricepe
limbajul nimănui şi că nici el nu poate fi priceput.
Nu-i în stare să fie clar, asemenea seminţiei care a
ridicat turnul Babel şi a fost pedepsită de
Dumnezeu prin confuzie. Vergiliu îi spune, aşadar,
poetului: „Dar să-l lăsăm, să nu vorbim mai mult,
degeaba; căci orice grai îi este aşa [adică neînţeles
şi fără sens], precum şi graiul lui e ne'nţeles de
orişicare dintre oameni”. În pofida avertismentului
lui Dante (sărmanul rigă Nimrod nu vorbeşte
coerent), hermeneuţii nu l-au lăsat şi au vorbit…
Mai departe. Există două versuri (130-131) în
elegia lui John Milton, Lycidas (1638), care au dat
exegeţilor multe bătăi de cap. Distihul face parte
din diatriba sfîntului Petru, „the pilot of the
Galilean lake” împotriva clerului corupt. Citez:
„But that two-handed engine at the door / Stands
ready to smite once, and smite no more” „Dar acel
instrument pentru două mîini [cu două feţe, îndoit,
53
eseu
ambiguu] la uşă / Stă gata să lovească o dată,
definitiv [o dată pentru totdeauna]”). Imprecisa
unealtă i-a fascinat, desigur, pe comentatorii
englezi. Fascinaţia lor mi s-a transmis. Pentru
admiratorii lui Milton şi ai orbirii sale - Jose Luis
Borges a fost doar unul dintre ei, cel mai ilustru,
poate -, am alcătuit un catalog (provizoriu şi,
fireşte, incomplet) al ipotezelor cu privire la
identitatea instrumentului.
Aşadar, unealta nedefinită ar fi (succesiv şi în
acelaşi timp): Judecătorul ceresc, sursa dreptăţii,
Iisus Christos, braţele sau treptele Crucii lui Iisus
Christos, toiagul lui Iisus Christos, căile inefabile
ale Providenţei (pe care nimeni nu le poate ghici),
Cuvîntul lui Dumnezeu, predicarea puritană a
Cuvîntului lui Dumnezeu, sabia lui Dumnezeu,
gladius Dei, invocată de Savonarola într-o omilie la
un psalm, o spadă cu două tăişuri (de felul celei din
Apocalipsă, 1: 16: „şi din gura lui ieşea o sabie
ascuţită cu două tăişuri”), sabia cu care Ehud l-a
ucis pe regele Eglon (Judecători, 3: 16-21), sfîntul
Petru, cheile sfîntului Petru (una pentru rai, cealaltă
pentru iad), toiagul preoţilor, toiagul episcopilor,
toiagul arhiepiscopilor, conştiinţa umană în
preajma Judecăţii finale, orologiul care bate
pregnant ora Sfîrşitului, cele două camere ale
Parlamentului englez, libertatea pe care o proclamă
Parlamentul englez, naţiunile Angliei şi Scoţiei
împreună, o seceră, un ciocan, o secure, o lopată de
vînturat grîul (Matei, 3: 11-12), o vîslă (o lopată de
triremă), vîsla pe care trebuie să o împlînte Ulysse,
la îndemnul profetului Tiresias, acolo unde numele
„vîslă” nu înseamnă nimic, coasa Timpului, coasa
Morţii, o unealtă nedefinită etc. Dacă observăm
bine, ne-am întors chiar acolo de unde am pornit: nu
putem determina unealta.
În acestă înşiruire de supoziţii, nu am inventat,
fireşte, nimic. Fiecare dintre ipotezele amintite mai
sus a avut un susţinător (sau mai mulţi). Lista e, prin
urmare, cît se poate de reală. Doar imaginaţia
ludică a magistrului Rabelais-Alcofrybas a compus
enumerări mai pestriţe. A spune că dificultarea
ridicată de versurile 130-131 din Lycidas nu are
soluţie este, în acest caz, singura afirmaţie
raţională. Bineînţeles, cînd a folosit expresia „two-
handed engine”, John Milton se va fi gîndit la o
unealtă precisă, dar astăzi e imposibil să o
identificăm. Faptul posibil şi probabil că s-a gîndit
la ceva nu e, totuşi, un temei suficient pentru
această risipă. Încă şi încă o dată, principiul
simplităţii e sfînt.
54
Penultimul exemplu e din Edgar Allan Poe, To
Helen (1831): „thy beauty is to me / Like those
Nicean barks of yore”: „Helen, frumuseţea ta e
pentru mine/ Asemenea corăbiilor […] de
altădată”. Dificultatea vine de la epitetul „Nicean”.
E simplu să traduci „corăbii niceene”, „arcă
niceeană”, sau „corăbii pe valul Niceei”, în drum
spre Nicaea. Dar e neindicat şi excesiv. Adjectivul
„Nicean” trimite, în chip egal, la cetatea Nicaea din
Bithynia, în Asia Mică (unde s-au întrunit cei 318
sfinţi părinţi, în conciliul din 325), la zeiţa Nike (a
cărei statuie sculptată în lemn veghea, uneori, la
prora corăbiilor greceşti, rătăcirea), la „nice”,
„nicety” (epitet, adverb), ori chiar la Nice (oraş-
port în Franţa). Indeterminarea lui „Nicean” e
maximă. Corăbiile de odinioară puteau fi zvelte,
victorioase (!” = victorious), alerte, în drum spre
Nicaea, înaintînd imobile pe o mare parfumată
(„o'er a perfum'd sea”), ca în poezia lui Poe, To
Helen etc. Nimic nu e sigur însă. Totul rămîne
permis, ca să zic aşa. Şi cînd totul permis, nimic nu
mai este permis. Trebuie să te opreşti.
În încheiere, aş îndrăzni să afirm că, în pofida
tuturor explicaţiilor posibile, adverbul „întors” -
din versul lui Bacovia „Dormea întors amorul meu
de plumb” (Plumb, 5) - este o crux interpretum în
faţa căreia exegetul trebuie să se oprească sfios. Nu
spun mai mult. Gata.
Astfel de dificultăţi lirice sînt eterne ca şi
frumuseţea lor.
* În sensul de dificultate stînjenitoare, James
Joyce foloseşte termenul „crux” într-o pagină
cunoscută din Ulysses: „The crux was it was a bit
risky to bring him home”.
** Cf. Valeriu Gherghel, Porunca lui rabbi
Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la
Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice,
Iaşi: Polirom, 2005, pp.91-104 (două eseuri); a se
vedea, de asemenea, în prezentul volum, eseul „O
exegeză imperială”.
*** Eseul de faţă poate avea în notele
infrapaginale o bibliografie de cîteva sute de titluri
sau niciunul. Din motive de economie şi lizibilitate
(eseul e şi aşa suficient de încărcat), am optat pentru
a doua variantă. Problema indeterminării e aceea
care mă interesează aici, nu erudiţia. Cercetez o
dificultate şi nu intenţionez să o evit prin paranteze
şi trimiteri stufoase.

Structuri feminine
în Ursita* lui Hasdeu
Mihaela
MUDURE
Romanul istoric neterminat Ursita, plasat de către
Hasdeu la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, se
concentrează pe ideea destinului, a întâlnirii inevitabile
cu răul reprezentat de copilul găsit de postelnicul Şarpe
în Codrii Cosminului. Intrusul, cu origini necunoscute,
deci ambigue, potenţial deschise oricărei mezalianţe,
oricărui melanj etnic tulbură echilibrele unei societăţi
patriarhale bazate pe dreptul obţinut prin naştere şi în
care, în consecinţă femeia trebuie supravegheată cu
maximă atenţie. Natura i-a dat doar ei privilegiul de a fi
sigură că ea este originea copilului care-i creşte în
pântec. Bărbatul se defulează de acest defect
primordial prin forţă şi încercând să limiteze cât mai
mult mişcarea liberă a femeii. Cu cât e mai mare
această frustrare, cu atât e mai violentă forţa
patriarhiei.
Desigur, conflictul principal din Ursita este din
sfera puterii. Ştefan cel Mare încearcă să îşi impună fiul
cel mare, pe Bogdan, ca succesor. Conflictul acesta de
sorginte politică se desfăşoară strict în lumea bărbaţilor
deoarece doar ei puteau participa direct la procesul
competitiv pentru domnie, doar ei puteau pretinde
puterea în mod direct. Acest conflict central este
determinat, însă, subadiacent de puterea feminină.
Femeile sunt cele care dau naştere acestor prunci
legitimi care, doar ei, pot concura direct pentru putere.
Ştefan cel Mare, personajul lui Hasdeu, se defulează de
această dependenţă, petrecând la naşterea coconului lui
Bogdan, deşi ea s-a soldat şi cu moartea domniţei
Stanca, mama nou-născutului. Hasdeu îl pune pe
Ştefan să zâmbească, sigur de continuitatea filiaţiei
sale: „Cu o muiere mai puţin, cu un voinic mai mult!”-
spune bătrânul voievod (17). Postelnicul Şarpe refuză,
şi el, dependenţa sentimentală de femeie cu toate că
suferă pentru că nu are copii. „Nu ştiu ce mai are şi
jupânul postelnic de-i gata să culeagă toţi copiii din
drum, măcar că nu-i plac muierile!...” (38), comentează
vânătorul Focşa.
Firul principal al tramei din Ursita , lupta pentru
succesiunea lui Ştefan cel Mare, este aparent întreruptă
de un capitol emoţionant prin conţinut, superb prin
sobrietatea naraţiunii , care ne prezintă o
cutremurătoare tragedie. Este vorba de capitolul care
eseu
prezintă viaţa tragică a domniţei Elena, fiica lui Ştefan
cel Mare şi a Evdochiei de Kiev. Elena se căsătoreşte cu
moştenitorul tronului moscovit pentru a întări o alianţă
politică între Moldova şi muscali, contra polonezilor şi
tătarilor. Elena îşi face datoria. Ea dăruieşte soţului ei,
ţareviciul, şi regatului moscovit un fiu. Continuitatea la
tron era asigurată prin preţiosul odor masculin. Se
părea că o româncă va fi ţarină. Dar soţul Elenei moare
pe neaşteptate, iar Sofia, soţia din acel moment al
ţarului, vrea să îşi impună propriul fiu pe tron. Prin
intrigi şi sforării reuşeşte. Elena şi fiul ei îşi vor sfârşi
viaţa în temniţă. Răspunsul pe care ţarul îl dă în 1502
solilor hanului tătărăsc este cumplit: “Am închis pe
noru-mea şi pe nepotul meu, pentru că aşa mi-a plăcut
mie” (55). Excesul de moştenitori pare a funcţiona la
fel ca lipsa lor. Femeia este doar unealta pentru a
asigura continuitatea filiaţiei. Atunci când dispune de
mai mulţi moştenitori, puterea patriarhiei îşi permite
luxul de a se dispensa de excedent cu aceaşi nepăsare –
a se vedea cruzime – cu care domnul Ştefan primea
vestea morţii mamei, în schimbul unui moştenitor de
sex masculin. Ştefan cel Mare, tatăl, simte remuşcarea
şi vrea să ispăşească trocul politic care a dus la
nefericitul destin al Elenei. „Datoria firească a
părinţilor este de a muri înainte de copii“. De atunci el
nu s-a mai sculat din pat” (55). Hotărârea domnului de
a se auto-pedepsi duce la conflictul principal:
succesiunea şi urcarea lui Bogdan pe tron. Se
restabileşte, astfel, centralitatea conflictului patriarhal
în economia romanului, după acest interludiu de
naraţiune centrată pe o figură feminină şi izvorâtă tot
dintr-o sursă de patriahalitate: autoritatea paternă.
Binomul putere – masculinitate este dus la extrem
în spaţiul construit de Hasdeu ca fiind curtea
postelnicului Şarpe, unde „nu se găsea o singură
femeie! Chiar slugile cele căsătorite trebuia să ţină
nevestele lor în târg, căci vai şi amar de afla cumva
boierul că o suflare de muiere s-a pripăşit în palatul
său!” (30). După pierderea cumnatei şi a două nepoate
„căzute în robia tătărască” (29) şi pierite fără urmă,
postelnicul dă porunca menţionată mai sus. Putem
induce cu uşurinţă raţionamentul postelnicului.
Femeile sunt doar ocazie pentru necaz şi tulburare cu
năvălitorii. Mai bine lipsă!
E nevoie ca nepotul de frate al postelnicului, tânărul
şi impetuosul Luca, să fie în pericol de moarte prin
infectarea unei răni pentru ca porunca să fie încălcată şi
doftoroaia Despa să fie invitată pentru a-şi folosi
talentele. Rivalitatea dintre doftoroaie şi doftorul
domnitorului, italianul Geronimo da Cesena, este
emblematică pentru concurenţa dintre medicina
populară, mult practicată de femei, şi medicina
instituţionalizată, confirmată prin patalamale obţinute
în universităţi unde femeile nu aveau acces. Simbolic,
55
eseu
biblioteca Bucovina literară
ni se sugerează că puterile Despei vin nu numai din
ştiinţa ierburilor, ci şi din refuzul ei de a se supune
bărbatului prin căsătorie, chiar dacă Hasdeu nu se poate Adrian Alui GHEORGHE,
abţine de a ironiza discret personajul pentru asemenea Semnele vremii noastre.7 întâlniri
categorice opţiuni. “… Despa era fecioară! O fecioară cu părintele Iustin Pârvu,, Edit.
de cincizeci de ani, cu păr cărunt, cu un nas în formă de Conta, Piatra Neamţ, 2011
două nasuri lipite cu păreţii lor la loc, cu nişte ochi mari,
rotunzi, albi, cu o barbă foarte progresistă…” (37).
Aceeaşi putere temută, dar şi respectată, a
virginităţii este evocată în episodul prinderii ţiganilor
care vor să pătrundă furiş în palatul postelnicului
Şarpe. Printre ei este şi copilul găsit, dornic a-şi duce la Gellu DORIAN, Casa Gorgias,
îndeplinire planul de a-l omorî pe Luca. O bătrînică Edit. Niculescu, Bucureşti, 2011
care se pretinde fecioară se oferă să-l scape pe ţiganul
Baro, dacă acesta vrea să o ia în căsătorie: „o propunere
altfel de tot imposibilă după instituţiunile noastre de
atunci, căci o femeie româncă era oprită cu cea mai George BĂDĂRĂU,
mare asprime de a merge după un ţigan, iară o fată Dicţionar de scriitori canonici
fecioară ţigancă nu se socotea în rândul femeilor” români, Institutul European,
(105). Privilegiile virginităţii sunt - se vede - limitate de Iaşi, 2010
prejudecăţiile sociale. Copilul cel scelerat se grăbeşte a
se oferi şi el ca mire într-o astfel de nepotrivită unire, iar
bătrâna îi acceptă pe amândoi, stârnind o furtună de
râsete. Nu este întâmplător că această luare în râs a
uneia dintre ipostazele feminine cele mai venerate, Anica FACINA, Insomnii lirice,
pentru că scoate femeia de sub puterea bărbatului, este Edit. NICO, Tg. Mureş, 2010
regizată de doi moşnegi cam băuţi, care o îmbată şi pe
bătrânica virgină. Momentul carnavalesc este, curând,
terminat prin intervenţia vătafului care pregăteşte
execuţia. Doar puterea bărbătească reprezentată prin
postelnicul Şarpe poate acorda iertarea. Iar nobilul care
nu poate suferi parte femeiască în preajmă îl salvează
pe copilul nelegiuit.
Nu avem sfârşitul acestui roman. Dar fragmentele
lăsate de Hasdeu indică o concepţie bazată pe Theodor DAMIAN, exerciţii de
centralitatea patriarhiei care nu poate acorda înviere, Edit. Universalia, 2009
structurilor feminine decât un loc marginal sau trebuie
să le victimizeze pentru a-şi păstra poziţia de putere.
Dar Vidra? Cum de a creat Hasdeu un asemenea
personaj? Vidra este o femeie anormală prin puterea ei
neobişnuită. De aceea va şi fi pedepsită până la sfârşit.
Ea nu şi-a ştiut locul înapoia bărbatului, fie el şi ţigan.
Hasdeu, părintele literar al Vidrei, şi Hasdeu, autorul
Ursitei, nu fac altceva decât să justifice o anume Theodor DAMIAN, Semnul Isar,
ierarhie de gen care rezervă femeii locul de secundant. Edit. Călăuza v.b., 2011

* Bogdan Petriceicu Hasdeu. Ursita. Micuţa. Ediţie

îngrijită de Liliana Chiriţă. Bucureşti: ERC Press, 2009.

Noile legitimaţii de membru al Societăţii

Scriitorilor Bucovineni pot fi ridicate de la Antologie a Cenaclului de
sediul acestei societăţi din Suceava, str. Literatură şi Artă Suceava,
Ciprian Porumbescu nr. 1. Legitimaţia se Zidul de hârtie, Suceava, 2011
eliberează după achitarea cotizaţiei pe anii
2010 şi 2011
56
 lirice
Adalbert GYURIS
(Germania)
Miracolul
(Scumpei mele nepoate Rafaela )
Din dragoste te-ai născut.
Îndoielile s-au trasformat
În lumină şi soarele s-a ivit,
Cu doar stropul fragil
Întreg tabloul s-a săvârşit
Şi scurtul nostru periplu
În acest infinit univers
Are un rost, tot ce trăim
Presupune să fie gustat,
Fără întrebări şi remuşcări.
Viaţa merită trăită !
Sub semnul misteriosului dat
Tu scumpa mea să povesteşti
Cum ai fost o punte
Între noi şi viitorul tău
Şi cum te-am iubit
Mai mult ca pe cei
Ce nu mai sunt...
Doar cuvinte...
Vorbim despre ceva anume,
Ne adresăm pentru cineva,
Când în lacuri nu sunt păsări
Şi nici în aer nu zboară peşti
La întrebări găsim puţine
Răspunsuri, răstălmăcite de fapt,
Din care se nasc alte căutări.
Gândul din tine nespus
Nu-l poţi înţelege
Când îndoiala împrăştie
Logica cuvintelor negrăite,
Când şi cei care ne conduc,
Indiferent de unde, mici sau mari
Spun multe vorbe... goale
Pe care nici ei nu le cred.
Val
MĂNESCU
Meditaţie ieftină
Pute hîrtia vetust a poem pur scris cu venin sută
la sută,
Un poem decadent, ca un tanc ruginit ascuns în
tufiş,
Să nu vadă duşmanii că eşti învins.
Nu m-a îmbătat nimeni, singur am băut din
sîngele tău
Preparat să ucidă lent cu protoni de cucută.
Mă iubeai cînd eram transparent, cînd eram
nimic, cînd eram vid
Acum, cînd însuşi tîrziul se-apleacă încărcat de
greşeli,
nici nu mai contează c-am făcut o mie de
kilometri pîn-la sufletul tău.
În genunchi i-am parcurs, visînd la zona ta
poplitee.
Duhneşte hîrtia atît de puternic a poem mort
ca toată istoria,
Încît departe pleacă la cules de stele locuitorii
planetei
Să ia lumină. Nici nu mai e cine chema
ambulanţa
S-a dat şi la ştiri că visătorii mor mai tineri,
iar cei ce iubesc arborele de nuc
ştiu acum că niciodată se traduce prin
singur pe viaţă.
Din nou, delicat, despre pierderi
Acolo unde se termină trupul iubitei
niciodată nu va mai răsări ceva,
ca după bombardament,
ca după o vadră de votcă,
ca după nimic,
de aceea mă întreb, Doamnă, chiar nu mă mai
vezi?
57
lirice

mâinile se turnau în vase

pământul îi vedea faţa
Între noi,
timpul fereastra a îmbătrânit aşteptarea
mama îmbracă ziua cu ea

de la un timp cât să mai trăieşti!?

Viorica e fotografia mişcată, spune fratele
RĂDUŢĂ am zis: e gândul

mama are tot timpul

dimineaţa cum trec toate
o linişte îi ţine trupul
trupul mamei a dat muşcata din fereastră îi ţine şi pielea
aproape gând
dar seara gândul e mov petrece lumea pe drum
să treacă din plopi direct în oglinzi e aproape fereastră
când totul este cer
peste ea şi de jur-împrejur e haină subţire, spune fratele
pentru că totul o vede e ziuă, spun
şi oasele
afară jumătăţi de zi
numai mama nu pe umerii mamei stă amiaza
ochii albi sapă ziua departe cu privirea tăiată în jur
mama îşi dă pe faţă cu moartea aşa vede ea distanţele
ca apa de spălat peste trup
de când creşte fereastra se ridică de acolo
câteva zile s-a ridicat şi amiaza
mama priveşte peste fotografie
nisipul se adună în oraş face vara s-au uitat una în alta
o lipeşte de moarte una cu pustiul cealaltă plină
liniştea era deasupra fratele s-a scurtat
mama se îmbracă în ea
eram departe unul de altul
a zis: deschideţi fereastra
fratele: nu se închide mama vede la jumătate
zic: e noapte, ce să deschizi?
la jumătate e umărul stâng
mama are acelaşi trup tata îl ţine în plopi
din fotografie mâna îi vine mai lungă e mormântul deschis
tot aşa gândul stau plopii în sânge
până se desparte de ea e apusul, mamă
a zis: nu-mi mai simt mâinile e noapte sau zi?
dar fratele: sunt nopţi fără capăt
zic: sunt moarte - îşi aminteşte, spune fratele

58

pielea o îmbracă în ieri
de alaltăieri
mama încearcă să se împartă
ca să dea fratelui casa şi locul
i s-a întărit trupul
cu seara împrejur
are oasele albe cu care vede
pustiul pe lemnul casei
locul unde mama a plâns
un vas de pământ
să pună în el grădina şi somnul
din care a ieşit timpul
uite cum s-au înmulţit crăpăturile!
mama uită zilele în piele
uită şi trupul
nopţile
noaptea iese din trunchiul cireşului
de două ori pe zi
o dată când mama îşi pune pielea
altă dată când se întoarce în odihna ei
care o ia înainte
a spus: înainte e vântul
şi din nou iese noaptea
odată cu puii îngropaţi înăuntru
le ia zborul
pielea mamei se întinde şi ea
ţine depărtarea ca pe o pasăre
care e noapte
goală ca ochiul mamei
e totul alb!
puneţi ochelarii de vedere, spune fratele
nu mai văd cu ei
e noapte, mamă
lirice
cu ochiul plin de rădăcini
mama călătoreşte
călătoreşte şi marginea
acum tăcerea e în genunchi
mâna să fie în viaţă
ca zilele
mâna mamei e noapte
ea crede că trec nişte ape
dincolo de ele mâna fratelui
cu mâna mamei în ea
spun că sunt putrede
mama că m-aş spăla înainte
ziua iar o îmbracă în rădăcini scurte
e una singură, spune
noaptea o doare ca o piele
noapte e numai oase
care se văd în apă
între noi, timpul
mama stă mult între amintiri
cu buzele mişcându-se în cruce
fratele spune că se roagă
- continuu, întreb
ziua e departe de noapte
între el încep amintirile
dar mama: e mult pământ în oase
- e scos afară, spun
oricum vorbeşte în somn
- e crucea, spune fratele
mama face din noapte zi
din zi noapte
eu stau de o parte fratele de alta
amintirea mamei are loc destul
- e ziuă?
59
 interviu
„În cazul unui monument public, care-şi asumă o
importanţă solemnă, nu-ţi poţi permite spontaneităţi
hazardate”
Mircea
DĂNEASA
Imediat după ce juriul concursului de proiecte, care
viza ridicarea unui monument al eroilor la Suceava, s-a
pronunţat în favoarea celui propus de sculptorul Mircea
Dăneasă, am avut împreună un consistent dialog din
care-am ales o idee esenţială care poate fi piatra de
temelie pentru discuţia la care-l provoc acum.
Tiberiu Cosovan: Spuneai atunci că „monumentul
este o frază rostită de contemporaneitate pentru cel
puţin 500 de ani înainte”. Au trecut cinci ani de la
dialogul nostru şi doi ani de când lucrarea a fost
finalizată şi amplasată pe soclu, ani în care comentariile
cu privire la concepţia monumentului, la materialul
utilizat, la amplasament ş.a.m.d. au făcut obiectul
multor discuţii. Cum vede lucrurile acum autorul
monumentului, la această distanţa în timp, care-i
permite detaşarea faţă de momentul elaborării?
Mircea Dăneasă: Au trecut, într-adevăr, cinci ani de
atunci, dar, ca să se ajungă la cei 500 de ani de care
vorbeam, vor trebui să mai treacă de o sută de ori câte
cinci. În ceea ce priveşte materialul utilizat, acesta nu
poate rezista mai mult de 200 de ani, după cum
garantează producătorul. Cât despre comentariile
referitoare la materialul folosit, acestea sunt fără obiect
întrucât transpunerea în răşină sintetică nu este decât o
etapă provizorie, până la momentul în care Primăria va
dispune de fonduri pentru realizarea lucrării într-un
material definitiv. Lucrarea, aşa cum este concepută, se
pretează atât pentru transpunerea în bronz, cât şi în
inox. Ceea ce s-a putut face în condiţiile date, s-a făcut.
Nu era de ales decât între nimic şi ceea ce am făcut în
condiţiile momentului de atunci. Sculptorul este
responsabil de ideea artistică şi de realizarea ei
materială, dar materialul propriu-zis din care este
realizată forma artistică devine o responsabilitate a
beneficiarului, în cazul de faţă, fiind vorba de un
monument public, beneficiarul este comunitatea. Prin
anumite voci comunitatea şi-a spus cuvântul referitor la
materialul din care este făcută lucrarea, dar prin acest
cuvânt este vizat comanditarul, nu autorul lucrării.
Acum, după o perioadă de timp, reuşesc să văd lucrurile
şi altfel. Dacă atunci eram preocupat exclusiv de
realizarea artistică privind elementele de limbaj şi
60
mijloacele de expresie, poate că-mi pun acum şi
problema eficienţei unei lucrări de artă într-un context
acultural şi provincial unde cultura este substituită cu
distracţia şi obiceiurile populare. Vreau să spun că dacă
într-un muzeu cu opera de artă intră în contact doar cei
care o caută, cu monumentul de for public intră în
contact o comunitate întreagă. Din această masă largă
puţini sunt cei care au organ de percepţie pentru artă.
Majoritatea este dezorientată şi încearcă să se
dumirească preluând opiniile unor lideri de trotuar,
străini şi ei de valorile artei dar mari campioni ai datului
cu părerea, fenomen care la noi a devenit un sport
naţional. Cât despre valoarea artistică a lucrării s-au
pronunţat specialişti în materie de artă şi ar fi benefic
pentru comunitate să cunoască opiniile acestora.
T.C.: Monumentul Eroilor şi Martirilor Bucovinei
este o lucrare îndelung „macerată”, realizată după un
concept conturat cu mulţi ani în urmă. Sunt ani buni de
când am urmărit cum a evoluat în atelier acest concept,
iar textele scrise şi publicate, susţinute de un bogat
material ilustrat care imortalizează toate etapele de
lucru, certifică faptul că este vorba de un proiect extrem
de elaborat. Dar lumea de astăzi este grăbită şi pare
fireasc ă întrebarea : Merită această dedicare
îndelungată asupra unui proiect, această continuă
zbatere pentru a materializa o idee când comanditarul
nu vrea decât un obiect care poate fi realizat de „artişti-
instant”, care pun în practică ziua ceea ce visează cu o
noapte în urmă?
M.D.: Ca să punem lucrurile la punct cum s-ar
cuveni, pentru că în conştiinţa creştină noţiunea de
martir este mai presus decât cea de erou, trebuie să
numim această lucrare Monumentul Martirilor şi
Eroilor. Ideea artistică s-a născut într-un mod destul de
greu de definit. Prin anul 1983 a fost un prim ciclu de
lucrări intitulat „Gestul fiinţei”, fiinţa cu braţele
ridicate. Omul cu braţele ridicate poate exprima zborul
dar şi răstignirea, poate fi semnul crucii şi prin
consecinţă teologică semnul învierii şi înălţării. Din
punct de vedere artistic, nu am tratat niciodată ideea
aceasta într-un limbaj figurativ. Interpretările formale
au evoluat pe diferite paliere de limbaj plastic de natură
cvasigeometrică în care silueta corpului uman se oferea
ca sugestie şi în acelaşi timp ca suport al încercărilor de
armonizare a formei. Am realizat şi un ciclu al
„Înaripatelor”, sugestia zborului într-o viziune opusă
concepţiei brâncuşiene... „Păsările” lui Brâncuşi nu au
aripi, sunt o intuiţie aerodinamică a formei spaţiale, a
zborului care ţâşneşte, a zborului de rachetă, spre
deosebire de „Înaripatele” mele care sugerează zborul

planat, lin, o pace suspendată între cer şi pământ care în
fapt coincide cu semnul crucii. Având foarte multe
variante prealabile, când s-a ivit prilejul concursului
pentru monumentul eroilor am participat cu două
versiuni. Deşi ideea şi realizarea artistică la scară mică
era rezolvată, transpunerea la scară monumentală a
necesitat un efort de trei ani. Şi-aici nu am în vedere
munca fizică, ci efortul elaborării artistice. Dacă a
meritat sau nu acest efort? Practica artistică are două
răspunsuri la această problemă şi acestea coincid cu
naşterea artei moderne. În 1907 Picasso pictează
„Domnişoarele din Avignon”, dar tot în 1907 Brâncuşi
sculptează „Rugăciunea”. Opera
lui Brâncuşi a evoluat pe direcţia
modernă a conceptului de formă
elaborată până la ultimele
consecinţe - perfecţiunea,
absolutul. Opera lui Picasso a
evoluat pe direcţia unei libertăţi
spontane a formei dusă tot până la
ultimele consecinţe, dar în sens
opus. Marele public nu poate
recepţiona dincolo de un anumit
nivel nici absolutul brâncuşian,
nici spontaneitatea sau geniul-
instant al lui Picasso. Concepţia
mea este diametral opusă genului
de artă-instant, fapt care mă
obligă la prelungite eforturi de
elaborare. Brâncuşi a avut puţini
admiratori care l-au înţeles,
Picasso s-a bucurat de o masă
imensă de admiratori indiferent
dacă l-au înţeles sau nu. Pentru
cei care au fost în măsură să-l
înţeleagă pe Brâncuşi se justifică
marele efort al acestuia întru perfecţiunea şi armonia
formei. Marea masă care l-a admirat pe Picasoo nu
merita decât ceea ce le-a oferit acesta prin opera lui. Iar
această ofertă a fost sămânţa haosului artistic
contemporan. Revenind la chestiunea noastră, în cazul
unui monument public care-şi asumă o importanţă
solemnă nu-ţi poţi permite spontaneităţi hazardate.
T.C.: Cineva spunea că în cultura română nu ideile
contează, ci persoanele şi de aceea în cultura noastră
ideile nu reuşesc să supravieţuiască persoanelor care
le-au promovat. Vin alţii cu ideile lor şi aşează lespedea
uitării peste ideile antecesorilor.
M.D.: Este o viziune pesimistă despre destinul
ideilor şi-n anumite situaţii este reală. O realitate tristă
prezentă mai ales în contextul unor societăţi imature.
Dar în cazul unei idei exprimate într-un material
palpabil, care ocupă un loc în spaţiu şi care rezistă
timpului, ideea nu mai este supusă unei perisabilităţi atât
de accentuate.
interviu
T.C.: Vreau să abordăm o idee pe care ai formulat-o
cu alt prilej, când am atins subiectul responsabilităţii
sociale a artistului, şi anume aceea că autorul, aşa cum
spuneai, „atunci când realizează un monument de for
public, nu se reprezintă doar pe sine, ci şi pe cei care-i
sunt contemporani”. În ce măsură crezi că te identifici
cu contemporaneitatea?
M.D.: Este firesc să fie aşa pentru că în artă, în
general, indiferent de gradul de subiectivitate de care
este amprentată opera, autorul nu se poate exclude
contextului socio-cultural. Cu atât mai mult într-o
lucrare de for public intervine fenomenul de asumare a
conştiinţei sociale în raport cu care
autorul se află într-o interacţiune
dinamică. Indiferent dacă artistul
este pro sau contra contextului
socio-cultural, el se raportează la
acest context, iar lucrarea conţine
un mesaj care trebuie să aibă o
adresabilitate şi o ţintă concrete.
Monumentul Martirilor şi Eroilor
se adresează unei comunităţi largi
care acceptă condiţia conştiinţei
creştine şi naţionale a poporului
român, chiar dacă această
conştiinţă în contextul globalizării
va rămâne ca un moment istoric.
Indiferent ce va aduce viitorul
peste o sută sau peste 500 de ani,
spiritul uman va fi amprentat de
trecutul său istoric, iar această
amprentă reprezintă pentru spirit
ceea ce informaţia reprezintă
pentru minte.
Un spirit fără amprentă
genetică este ca o minte tabula
rasa. Arta modernă prin Picasso a pregătit terenul pentru
tabula rasa cultural-spirituală. Picasso s-a identificat
întru-totul cu societatea în care a trăit. Brâncuşi era
considerat un sihastru în mijlocul Parisului. Opera lui
propune idealuri spirituale, iar idealurile sunt forţe de
terapie pentru o societate cu o spiritualitate alterată.
Facem parte inevitabil din societatea contemporană, dar
creştineşte suntem datori să frânăm fenomenul entropic
al societăţii, iar arta trebuie să fie un antidot al degradării
social-culturale. Nu pot să spun că mă identific cu
contemporaneitatea şi nici nu vreau să mă identific.
Încerc în schimb să mă identific cu necesităţile ei reale şi
să contribui la conştientizarea acestor necesităţi prin
artă. Dacă această lucrare îi va ajuta pe contemporanii şi
apoi pe urmaşii noştri să-şi amintească mai des de
valoarea jertfei martirilor şi eroilor, am putea spune că
se justifică timpul şi efortul depus pentru realizarea ei.
Interviu realizat de
Tiberiu COSOVAN
61
 parabole
Din sens
opus
Leo
BUTNARU
Abia după fraza de final
Cred că unii dintre domniile voastre – sigur, nici
pe departe toţi – vor înţelege despre ce este – de
fapt, despre ce a fost – vorba (textul prezent,
subiectul sau absenţa acestuia) abia după ce vor citi
fraza de final. Însă nu renunţaţi la continuitatea (şi
continuarea) lecturii, sărind de ici – direct la fraza
de final, pentru că, în acest caz, nu veţi pricepe
absolut nimic. Subiectul în cauză sau, poate,
absenţa lui, în altă cauză, trebuie urmărit cuvânt cu
cuvânt, semn punctual cu semn punctual, spaţiu
liber cu spaţiu liber, şi toate celelalte care mai pot fi
urmărite – şi trebuie urmărite – consecutiv, sau doar
intuitiv – asta, în absenţa unui subiect propriu-zis.
De aceea şi există pe lume – sau, poate, doar în
fantezia ei, – Supraveghetorul Textelor, al cursivităţii
acestora, al bunei orânduiri gramaticale în ele şi
reprimării tentativelor de tot soiul ale formaliştilor,
avangardiştilor – sau de abolire a semnelor de
punctuaţie, sau de trecere narativă într-un registru
transmental, sau de obsesii verbocreatorii exagerate,
sau... Cu alte cuvinte, Supraveghetorul Textelor bagă
de seamă ca nimeni dintre oameni, în orice limbă, cu
excepţia englezei mutilate, ca în codru, de toată
lumea, să nu perturbeze, nici chiar pe cheiuri
petersburgheze, buna ordine a cuvintelor, dintre
cuvinte, în cuvinte. Pentru că, din vreme în vreme şi
din spaţiu în spaţiu, printre muritorii de rând apare un
ins sau vreun grup de inşi care încearcă să genereze
confuzie în matricele genezei textului. O,
Supraveghetorul Textelor poate oferi multe
exemple! Inclusiv pe cel mai recent, căruia îi putem
spune, pur şi simplu, prezent. Cică, în România s-a
iscat o nouă grupare de fanatici care încearcă să
inventeze Maşina Textului, – însă ce alta, decât
călătoria în textul universal, în deplina lui entropie
poate distruge însuşi textul, necesitatea acestuia,
precum în cazul, dacă ar fi inventată sau s-ar
autoinventa, când Maşina Timpului ar avaria însăşi
62
alcătuirea universului, inclusiv prin autoanihilare (de
sine), de Timp, în general-univesal?
Însă Supraveghetorului Textului nu i se pare
complicat să împiedice realizarea unui atare proiect
demenţial. Anume textul – ce nu e, în realitate şi
irealitate, concomitent, decât o infinitudine de
posibilităţi întru manipulaţie semantică – l-a şi
învăţat să-i manipuleze pe cei care urzesc intenţii
necurate contra textului propriu-zis în
universalitatea şi translingvismul acestuia.
Supraveghetorul găseşte nu fără anumită întârziere
soluţii de manevrare sofisticată a fluxurilor
textuale, în globalitate, astfel că, s-ar putea spune,
pentru bieţii omuleţi-academicieni ce nutresc
ambiţii nu că mari, ci fioroase, destructive, e şi pus
la cale un accident informaţional derutant, pentru
ca cercetările într-o direcţie sau alta a(le)
textualismului să fie curmate sau, da capo –
„decapitate”, asigurându-li-se eşecul, pentru a se
termina în coada de peşte a demagogiei
pseudoacademice. Ceea ce Supraveghetorul a şi
făcut chiar ieri seară, astfel că, şi de data aceasta,
lumea, ca fascinaţie a cursivităţii şi bunei orânduiri
a textului, a fost salvată. Prin urmare, există totuşi o
urmare, o continuitate şi deja nu-ţi mai vine să-i
spui pur şi simplu Supraveghetorul Textului, ci – de
ce nu? – Eroul Salvator al Entropiei Universale. Iar
dacă eşti cumva alergic la sudălmi, poţi să-ţi astupi
urechile cu palmele, să nu auzi înjurăturile pe care
Eroul-Supraveghetor al Textului şi Entropiei
Universale le proferează (mda, mai că ar perfora
timpanele!) la adresa academiilor şi
academicienilor contra cărora, de altfel, cea mai
mare parte a omenirii nu are nimic de luat în seamă.
Astfel că respectiva mare parte a (o)menirii se
pomeneşte iar şi iar într-o situaţie foarte delicată,
acut-dihotomică, deoarece ea nu se încumetă să nu
ţină cont de activitatea Eroului-Supraveghetor
(etcetera), care e demn de întregul respect, chiar
dacă, uşor, e atins deja de paramnezie. (Aceasta
fiind anume fraza de încheiere, de care vă spuneam
la începutul prezentului text.)
Cât ai citi între două staţii de metrou
De obicei, între staţiile de metrou Piaţa Victoriei
şi Piaţa Romană călătorii cad într-un somn scurt,
dar adânc, – de două mii trei sute de ori mai profund
decât însăşi adâncul metroului, ceea ce, dacă ar fi
fost întinsă sau mai bine zis – desfăşurată pe
orizontală, această profunzime de 2 300 de ori mai

mare decât însăşi adâncimea metroului ar constitui
exact lungimea subteranei dintre staţiile Piaţa
Victoriei şi Piaţa Romană.
Şi în acel somn scurt, dar profund, călătorii
visează că metroul bucureştean deja nu mai există.
Nu există însuşi Bucureştiul. Nici chiar România
nu mai există. Iar ceea ce a mai rămas pe planeta
Pământ e numai şi numai Academia Suedeză. Iar
fiecare călător se pomeneşte de unul singur faţă în
faţă cu respectiva instituţie. Adică, pe pământ e
doar el, Badea Cârţan al Literelor Române, şi
Academia Suedeză.
În acel vis scurt din somnul de 2 300 de ori mai
profund decât însăşi adâncul la care se află tunelul
metropolitanului, fiece călător în parte vede că, de
fapt, metroul ca atare a şi dispărut, dar, în loc să
simtă oarece sentiment de spaimă cauzat de aceste
kafkiene sau, poate, urmuziene metamorfoze ale
dispariţiilor, călătorul nostru simte un înălţător –
profund spre cer – sentiment de măreţie. Trăind
adânc înălţătorul sentiment, Badea Cârţan îşi duce
dreapta în stânga pieptului, după care prinde a
intona „Deşteaptă-te, scriitor român!”.
Cu alte cuvinte, călătorul, ca om, ca cetăţean şi
maestru, se consideră suprem împlinit, dar îşi spune
că ar mai fi loc şi pentru altceva, întru augmentarea
victoriilor obţinute, şi se întreabă ce ar mai trebui el
să-şi dorească.
Dar, pe un timp, nu-şi poate pofti nimic deosebit,
deoarece este copleşit de gândul intempestiv la
sensul existenţei umane, în general, şi a vieţii sale,
în particular. De unde şi tentaţia să facă totalul vieţii
şi activităţii sale, să vadă unde a fost bine, unde
foarte bine şi unde
...Despre acest lucru mi-a povestit poetul Ioa–
excelent spre minunat.nid Romanescu. La drept
vorbind, nu l-am crezut sută la sută, astfel că, la
rândul meu, despre neobişnuitele metamorfoze
care li se întâmplă călătorilor între staţiile Piaţa
Victoriei şi Piaţa Romană i-am povestit criticului
literar Alex Ştefănescu care nu găsi nimic mai
potrivit să facă, decât să izbucnească într-un hohot
de râs răsunător, iar când îi reveni seriozitatea
dânsul a presupus că, de fapt, ar fi vorba despre o
parabolă care vizează scriitorul român în general.
Alex a coborât la prima, iar eu m-am trezit la
auzul banalului anunţ: „Fiţi atenţi, uşile se închid.
Următoare staţie – Universitatea”.
Prin urmare, trecusem cu bine de Piaţa Romană
şi toţi călătorii îşi reveniseră din somnul de 2 300 de
ori mai profund decât însăşi adâncul la care se află
galeria metropolitanului bucureştean.
calendar bucovinean
Iulie
2. VII.1954, Fălticeni, jud. Suceava – Ioan
Holban
3. VII. 1948, Frătău,ii Vechi, Suceava – Mihai
Tatulici
6. VII. 1920, Cacica (d. 22. XII. 1981, București) –
Dragoș Vicol
6. VII. 1950, Dornești, Suceava – Liviu Papuc
7. VII. 1948, Udești, Suceava – Liviu Popescu
12. VII. 1937, Malu Roșu Rădulești, Ilfov (d. 22.
I. 1996, Suceava) – Mihail Iordache
21 . VII. 1906, Dărmănești (d.4.XI.1996, Cernica)-
Traian Chelaru
21. VII. 1941, Negostina, jud. Suceava – Vasile
Clem
22. VII. 1911, Câmpulung Moldovenesc (d. 6. XI.
1988, Ploiești) – George Moroșanu
23. VII.1944, București – Nicolae Havriliuc
25. VII.1907, Bilca (d.4.IX.1926, Bilca) – Mihai
Horodnic
28. VII. 1973, Câmpulung Moldovenesc - Niadi
Cernica
31. VII. 1950, Zvoriștea, Jud. Suceava – Dumitru
Teodorescu
August
1. VIII.1946, Căzănești, Ialomi,a – Constantin
Cernica
5. VIII. 1938, Sasca Mică, com. Cornu Luncii –
Mihai Iacobescu
10. VIII.1954, Falticeni, jud. Suceava – Sanda
Maria Ardeleanu
10. VIII. 1942, Suceava – Nicolae Prelipceanu
11. VIII. 1951, Gura-Humorului – Vasile
Mihăiescu
14. VIII. 1925, Stupca, Suceava – Dumitru Oniga
18. VIII. 1953, Sucevi)a – Constantin Hrehor
18. VIII. 1942, Crasna Putnei, Storojine) (d. 26.
VII. 1969, Crasna) – Ilie Motrescu
18. VIII. 1927, Fălticeni – Gheorghe Nichita
19. VIII. 1936, Burdujeni, Suceava – Norman
Manea
22. VIII.1939, Zamostea, jud. Suceava – Ion
Beldeanu
24. VIII. 1937 Mări,ei, Dărmănești, jud. Suceava –
Corneliu Irod
28. VIII. 1917, Fălticeni (d. 17. IX. 1983,
București ) – Horia Lovinescu
30. VIII. 1910, București (d. 1.IV. 1988, București)
– Augustin Z.N. Pop
(Întocmit C.A., cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol.
I-II, Editura Princeps Edit Iaşi, 2004
63
 reflux
Un insurgent
fantast: Vintilă
Ivănceanu
Alexandru Ovidiu
VINTILĂ
Tradus în mai multe limbi, Vintilă Ivănceanu
(26. XII. 1940 – 7. IX. 2008), membru important al
grupului oniric, este în continuare prea puţin
cunoscut în patria natală. Poet, prozator, eseist,
regizor de teatru şi editor, cu o carieră construită în
Austria, unde, poate şi ca urmare a spiritului său de
frondă, se autoexilează (1970), scriitorul român,
considerat de către Miron Radu Paraschivescu „un
polemist visător”, se dovedeşte a fi încă de la
debutul său un autor insurgent, „un tânăr furios”,
nonconformist şi rebel, gata oricând să se dea în
spectacol, căutându-l şi chiar provocându-l, după
cum mărturiseşte Gabriel Dimisianu într-un articol
de-al său.
Criticul Valeriu Cristea, recenzentul volumului
de debut semnat de Vintilă Ivănceanu, scrie,
referindu-se la poezia acestuia, că „bufoneriilor de
expresie le corespunde bufoneria existenţială,
disimulatorie însă, camuflând o sursă de durere”.
Altfel spus, citindu-i poezia, remarcăm un anumit
joc al contrariilor, o şarjă de texte grotesc – ironice,
fiind evident spiritul polemic al autorului, intenţia
de a plasa în derizoriu anumite mituri, locuri
comune sau realităţi sociale cunoscute. Dimisianu
vede la Ivănceanu o lirică „care schimbă necontenit
registrele: clovneria cu sugestia tragicului,
strâmbătura cu surâsul, sordidul cu somptuosul,
grotescul cu graţiozitatea, bonomia cu persiflarea şi
tot astfel. Poetul se autodefineşte, zeflemitor, ca o
însumare a contrariilor : <Eu m-am născut din
adulterul / Madonei c-un halterofil./ Jos pălăriile, în
faţa mea, jos pălăriile./ Eu m-am născut să vindec
lepra / Scuipând pe ea poem după poem./ Eu m-am
născut să spun că / Mortul e mort că buba este bubă /
Că pianul e măcelărie / Aşa cum marea-mi este
mamă, / Aşa cum orologiile sunt / Bacşişul unui
Dumnezeu de fontă, / Aşa cum eu sunt calul patriei,
/ Aşa cum chelnerul adoarme / În propriu-i platfus /
Ca un steag. / Jos pălăriile, în faţa mea jos pălăriile /
Eu m-am născut să înviez morţii / Scuipând pe ei
poem după poem>”.
64
Războiul, tema centrală a volumului său de
debut, ne este înfăţişat în culori sumbre, moartea
apărând la tot pasul. Acum, Vintilă Ivănceanu, se
prevalează de caracterul vizual al liricii sale. În
acest sens, nu întâmplător, îşi intitulează unul dintre
poeme Figura Bosch. Opţiunea autorului pentru
vizual se explică şi din perpectiva aderării sale la
grupul oniric, Dumitru Ţepeneag precizând că
onirismul estetic s-a dezvoltat plecând de la pictura
suprarealistă . Umorul negru este o altă
caracteristică a poeziei lui Ivănceanu, influenţa
suprarealistă fiind evidentă. Marian Popa în a sa
Istorie a literaturii române de azi pe mâine,
referindu-se la poezia lui Vintilă Ivănceanu, scrie
că „pe baza unora din poemele lui s-ar putea chiar
teoretiza existenţa unui bun simţ suprarealist”.
Cel de-al doilea volum al lui Vintilă Ivănceanu,
Versuri (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969),
la fel ca primul, este marcat de absurd. Această
poezie a absurdului, a nonsensului, a umorului
alogic, pe care o practică autorul oniric vine în
descendenţa unui Urmuz sau Cugler, maeştri
recunoscuţi şi incontestabili în domeniu. Pe o astfel
de linie, poetul recurge la tot felul de asocieri stranii
care sună în felul următor: „Regat al vertebrelor şi/
Cristal negru, de lebădă şuie/ Un sfinx urlă în gâtul
Fecioarei/ Ca o frunte bătută în cuie” sau „Viori
albe ca nişte vulpi, Isuse,/ Se preling, doi cu doi,
peste suduri,/ Cad din nori pe vertebre şi nu se/ Aud
decât lacrimi izbite de nuduri”. Lumea lui Vintilă
Ivănceanu este una bizară, în care „Îngerii umblă pe
trotinete”, în timp ce „Heruvii în pampasuri declară
greva”. Ţinutul visurilor sale, despre care vorbea şi
Leonid Dimov, găzduieşte „[…] Submarinele de
aur/ Plutind prin creierul unui nebun”, fantome
blonde, Isuşi, „răstigniţi pe violoncele de
marmoră”, vizigoţi, „călări pe şobolani sălbatici” şi
porumbei care „ciugulesc din orologii”.
Fantasmele lui Vintilă Ivănceanu sunt desprinse
parcă dintr-un scenariu funambulesc în care timpul
este anulat, iar visul permite supravieţuirea unei
lumi crude, greu de suportat: „Limbi de pendulă se
mişcă-n trăsuri,/ Caii ling limbi de pendule-n
gondole sparte,/ Vizitii nu mai au nici urechi şi nici
guri,/ Magdalena trupul la câini în călduri şi-l
împarte” (Gravură V).
Poetul este prins între două lumi, cea exterioară,
injustă şi violentă, şi cea exterioară, plină de
imagini de un tragism cutremurător. Versurile
exorcizează, purificarea căutată nefiind însă dusă
până la capăt: „Plângeai, strigai, din vale se
năpustea un vid” (Gravură XIII).
 Captiv al unui „ev aprins”, prizonier într-un
biblioteca Bucovina literară
„castel al orbilor”, încă de la primele sale cărţi,
Vintilă Ivănceanu reuşeşte să inoveze în materie de Remus Valeriu GIORGIONI,
limbaj poetic, trecând peste limitele unei exprimări Cei şapte morţi uriaşi, roman,
impuse, de lemn. vol.I, Operaţiunea Stucco,
Vulcaloborgul şi frumoasa Beleponjă, op apărut Edit.Marineasa, Timişoara, 2009
în 1971, la Editura Cartea Românească, este scris
sub influenţa aceleiaşi maniere suprarealiste,
„răsfrângând bogat însuşirile de creator fantast ale
lui Ivănceanu, umorul scânteietor, verva parodică şi
marele har stilistic” (Gabriel Dimisianu).
Pe lângă aceste scrieri, cel care a fost numit de Remus Valeriu GIORGIONI,
Dumitru Ţepeneag un „frondeur prin caracter” a Lumi paralele. Universul durerii în
mai tipărit, cât timp a stat în România, prizonier Cartea lui Iov, cu o postfaţă de
fiind în acea „zonă a rombului” de care vorbeşte Petru Ursache, Edit. Eikon, Cluj-
într-unul dintre tomurile sale, două cărţi de proză Napoca, 2011
intitulate Până la dispariţie (1969) şi
Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de
Bouteille (1970). În Austria, ţara exilului său,
Vintilă Ivănceanu va mai publica o serie de cărţi Petruţ PÂRVESCU,
precum: Aus (1971), Unser Vater der Drache Câmpia cu numere,
(1972), Sodom (1978), MS (1980), ZeroKörper. Edit. Tipo-Moldova, Iaşi, 2011
Der abgeschaffte Mensch (1997), Triebwerk
Arkadien. 1899/1999 zweimal Fin de Siècle (1999),
Aktionismus all inclusive (2001), Mahura oder die
Weltschöpfung in fünf Tagen (2002), Begra.
Gedichte (2003), Ausgewählte Gedichte (2005), M i rc e a A A N E I , F l o a re d e
Kunst.Klang.Krieg (2008). noiembrie, Edit. Accent Print,
Spre sfârşitul vieţii, discursul lui Vintilă Suceava, 2011
Ivănceanu capătă tonalităţi mai grave, concluziile
acestuia fiind edificatoare din punct de vedere
existenţial: „Noi am degenerat, am dezvoltat
războiul, ca o formă de estetică metafizică, în loc să Victor ILIEŞIU, Ars Poetica,
dezvoltăm amorul, ca o formă de estetică Poezii edite şi inedite, Edit.
metafizică - cu toate nocivităţile amorului, cu toate Pleiade, Satu-Mare, 2011
ghinioanele. Şi ce-am învăţat? Am învăţat să
asasinăm! Problema este înfiorătoare, de fapt,
pentru că te uiţi acum la toate proiectele eşuate ale
umanismului. Fiecare devine procuror general al
conştiinţei, se scoală pe trei picioare, începe să urle:
tu eşti fascist, ba nu, tu eşti comunist! De fapt, cu DecebalAlexandru SEUL,
excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o Ploi de flori..., Edit. Accent
rasă de asasini. Este, din păcate, aşa. E numai o Print, Suceava, 2011
întâmplare că nu ne-am distrus total”.
Aşadar, Vintilă Ivănceanu, un insurgent fantast,
e un poet de o factură cu totul aparte, lirica sa
propunându-ne „altceva”, sub o formă care-l
Gabi GOMBOŞ, Familii
singularizează. Şi din acest motiv, autorul oniric
boiereşti din ţinutul Flămânzi,
trebuie să fie redescoperit, meritând să fie privit cu
vol.II, Edit.AXA, Botoşani, 2011
toată comprehensiunea.

65
 lirice
Premiul revistei
Bucovina literară
Daniela
VARVARA
Născută la 13 decembrie 1972, în
Constanţa, Daniela Varvara este profesor de limba
şi literatura română, doctorandă a Universităţii
„Ovidius”, Constanţa (Ştiinţe filologice-literatură
română). A publicat articole şi grupaje de versuri
publicate în reviste literare [Convorbiri literare,
Iaşi, nr. 8 (176) august / 2010; Poezia / toamnă
2010; Ateneu, nr. 6-7 (iunie –iulie) 2009 ; Revista
română, nr. 3 (53)/ 2008] şi didactice, precum și în
volume colective.
La cea de-a XXX-a ediţii a Concursului
Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei
Eminesciene „Porni Luceafărul…”, desfăşurat în
ziua de 15 iunie 2011, a obţinut premiul revistei
Bucovina literară.
Paşi înnodaţi sub ceruri
O cântare a necântărilor (II)
M-ai invitat să îţi împărtăşesc starea
transpusă în rânduri postmoderniste,
încleştările viziunilor tale
şi chemarea disperată a dimineţii –
doar-doar s-or lăsa încălzite
şi mai uşor alunecoase printre firele
cu care să-nnozi poezia.
“Vezi să nu ţi se destrame ţesătura!” – te
atenţionam,
iar tu îmi spuneai
că suntem ca elefanţii
de pe pânza de păianjen
din cântecul pentru copii
şi mă chemai să ne însoţim în viaţă.
Numai că eu voiam să fiu
îngerul
care îţi descântă de moarte...
Tăceri peste timpul scurs din Eden
1.
Tăcerile noastre păzesc trecerea
spre dincolo de timp;
vom păşi pierzând memoria
din fiecare celulă pe care
o transformăm în fiinţă de lut?
vom avea puterea şi lumina
de a ne regăsi unul în celălalt,
de a străbate jungla care împresoară
firava noastră plămădire,
încercând să aducă întunericul, rătăcirea?

Se făcuse iarnă sub paşii mei 2.

adunaţi pe sub ceruri; Te agăţi de cuvinte
să-mi şteargă viscolul urmele – mă rugam – ca înecaţii înainte de moarte –
ei îşi înfig degetele în valurile mării,
să nu trezească tânguirea
căutând colac de salvare în cercurile apei,
celei care s-a luptat pentru viaţă dar totul alunecă…
şi a fost mai tare ca moartea (iar noi vom fi scufundaţi în rotocoalele
care se pregătea să mă smulgă din pântecu-i... înşelătoare ale sensurilor pe care încercăm
să le înnodăm în plasă de salvare).
Ce frunte vei mai săruta, mamă?- întrebam -
în ceasul 3.
când stele se-adunau grăbite în constelaţii Aştepţi răsăritul lunii
pe care am obosit să le mai numim - ca şi cum
sintaxe şi metataxe în van, te-ar putea acoperi
nuntiri pasagere să nu ţi se vadă neputinţa.
în lumea ce înfloreşte printre crăpăturile pietrelor Clopote se-aud în surdină,
pierdute sub cer. anunţând vecernia lumii
ce se năştea
odată cu noi,
66

cu împletirea mâinilor noastre
ca nişte şuvite
pe care le închipuiam din lâna de aur...
4.
Nici acum nu ştiu
dacă singură m-am desprins,
sau am căzut
doar pentru că nu mă mai ţineai de mână...
cu pasul nesigur şi sufletul speriat
de lumini orbitoare grăbite -
viteza e semnul de ordine,
timpul nu mai are răbdare
(sau oamenii se grăbesc să-l învingă?) -
pleoapele mi-au zăvorât în apus
o umbră îndepărtându-se ca un zeu semeţ...
de ce-aş mai azvârli soarele pe cer,
într-un nou răsărit?
5.
Tăcerea se-mpleteşte
cu timpul scurs din noi…
N-o risipi! se face toamnă
în sufletele noastre,
iar picurii de ploaie
rămân goi.
Exil
Sub fruntea mea se face frig,
iar visele, de sub pleoape obosite,
gonesc în exil,
de-a valma cu norii coborâţi din ceruri,
de pe aripile îngerilor.
Cuvinte cavou
Nu ştiu să fac nimic foarte bine în viaţă;
prin urmare, mă mai aşez la colţul de ruşine.
De aici, da! mi-e ruşine
de tot ce se-ntâmplă cu mine,
cu tine, cu oamenii de lângă noi,
cu îngerii pe care îi înnăbuşim în cuvinte.
Litanie
Vindecă-mă de moarte - îi ceream –
şi de iubire,
dar sufletul meu deja se desprindea
de cuvinte,
aşteptând floarea cerului să se deschidă.
lirice
Rădăcinile pământului din care creştea
îşi deschideau guri lacome pentru pradă.
Rămâi – îmi spunea –
dar îmbrăţişarile deveneau spaimele
vieţii crescute ca nişte tentacule
peste inimă.
Şi clopote sunau a-nviere.
De dragoste
1.
Păşim alături
pe cărările unui Olimp de noi inventat,
întindem o mână
şi se nasc zboruri,
pe cealaltă
şi salvăm căderi.
Suntem frumoşi ca zeii
pe care ni-i amintim din poveşti;
ne place,
dansând în rotocoale de lumină,
pe marginea unei prăpăstii,
să ne credem nemuritori.
2.
Stăm unul lângă altul privindu-ne
ca şi cum ar trebui să se întâmple o minune –
din noi să ţâşnească raze
pe care să zburăm fericiţi,
desenând forme ale perfecţiunii.
Dar peste lumina de la Început
s-a aşternut depărtarea;
cercuri goale şi deformate
nici măcar nu mai tânjesc
la statutul de sferă.
Din coasta cui?
„Ai putea să mă priveşti ca pe o fiinţă deopotrivă-ţi,
- aşa am fost creată;”- îţi spuneam,
în timp ce îţi căutai chipul
în oglinda sfărâmată a mării;
„dacă nu simţi durerea ruperii, nu simula dorul lui
unu; alter mereu şi mereu va fi”.
Dar tu căutai
ramele care m-ar putea constrânge
să încap în rândurile liniate ale oaselor,
ale celulelor cu care mă înveşmântez
de când port vârstele timpului.
67
in memoriam
Mihail Iordache
(12.07.1937 – 22.01.1996)
Când am devenit student la Facultatea de
Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani – Suceava
(1968 – 1971), cel de-al şaptelea deceniu al
secolului XX se pregătea să intre în ultima sa
cincime. Erau, poate, cei mai buni ani ai
comunismului românesc: deschidere spre occident
prin cultură, criza alimentară încă nu-şi făcuse
apariţia şi nu exista dorinţa de emigrare din partea
tineretului.
Tânărul institut de învăţământ superior sucevean
îi pierduse pe unii dintre marii săi profesori ai
începutului; Traian Chelariu trecuse în 1966 în
lumea umbrelor, iar Constantin Ciopraga renunţase
să mai facă naveta, rămânând definitiv la Iaşi. În
arenă intra generaţia de mijloc prin Ion Roman,
prorector (pedagogie), Ion Popescu (limba română
contemporană), Leonard Gavriliu (psihologie).
Generaţia tânără îşi croia şi ea drum solid în
sufletele studenţilor prin Mihail Iordache (literatură
română contemporană), Vasile Andru(covici) –
limba franceză, Mihai Iacobescu (istorie), Nicolae
Ursulescu (geografie).
Mihail Iordache mi-a fost îndrumător de grupă în
toţi cei trei ani de studenţie. Era foarte apropiat de
noi; căuta să ne cunoască bucuriile, necazurile,
preocupările. Uneori ne deplasam împreună la
Cetatea Sucevei sau la vreun local, dar niciodată
apropierea profesor – studenţi nu ieşea din cadrul
eleganţei şi al respectului reciproc.
Profesorul Mihail Iordache era o persoană foarte
specială. Potrivit de statură, cu profil de medalie şi
păr ondulat, cu un zâmbet ce băga fetele în răcori,
era sensibil şi elegant în comportament. Ţinea cursul
de literatură română contemporană şi cel de teorie a
literaturii. Dintre scriitori cel mai apropiat de suflet
îi era Camil Petrescu, poetul, prozatorul,
dramaturgul. Parcă îl aud cum recita cu voce
domoală, aproape şoptită: „Când vii atât de rar la
mine/ Micuţă, frumoasă şi neastâmpărată/ Ca jocul
unei albe sonatine, / Faci toate poznele prin casă./ Cu
o neruşinare dumnezeiesc de goală/ Cobori din pat şi
toate le arunci distrată,/ Că după tine casa pare
devastată de răscoală.” (din vol. „Un luminiş pentru
Kitchen”).
Câtă luciditate, atâta dragoste! Ca şi Camil,
profesorul vedea idei. În proză oscila între Ela
Gheorghidiu, Doamna T. şi telurica Emilie; trei
personaje, trei faţete ale eternului feminim...
68
Mihail Iordache, alături de studenţii de la
Facultatea de Filologie Suceava, la 8.03.1969.
Cursul de teorie a literaturii era axat pe cele mai
moderne concepte. Erau citaţi Wellek şi Warren şi
pot afirma fără greş că profesorul Mihail Iordache a
fost cel ce ne-a deschis nouă, studenţilor, fereastra
spre modernism. Fără el am fi rămas la Barbu Paris
Mumulean, pe care-l ridica în slăvi decanul
Constantin Răţoi!...
Mihail Iordache conducea un cenaclu literar
studenţesc, în care cele mai frumoase blonde erau şi
cele mai bune recitatoare. Cu acest cenaclu
profesorul se deplasa în toate oraşele judeţului,
luminând casele de cultură cu flacăra poeziei.
La data de 22 ianuarie 2011 s-au împlinit 15 ani de
la trecerea în nefiinţă a profesorului Mihail Iordache,
care în 12 iulie ar fi sărbătorit 74 de ani de la naştere.
În amintirile mele profesorul ocupă locul central, de
spiritus rector. Din timp în timp îi recitesc cursurile şi
nu încetez a-i admira viziunea modernă asupra
literaturii şi marea sa capacitate de sinteză.
Gheorghe C. PATZA
Dacă timpul ar fi avut răbdare, cu toate că timpul
nu trece niciodată, ci noi suntem trecători prin el,
Mihail Iordache ar fi împlinit anul acesta, pe 12
august, 74 de ani.
Faptele sale îi dau dreptul de a rămâne în sufletele
celor ce l-au avut ca asistent şi apoi ca profesor în
Citadela Luminii, căreia Mihail Iordache i-a
conturat primele repere, devenit expresia
constructorului unei adevărate catedre de literatură
română.
Distins orator, cu o putere ca de magician,
Profesorul Mihail Iordache ne-a fost raza de lumină,
izvorul născând din adâncimi, nebănuită forţă în a ne
insufla dragostea şi pasiunea pentru literatura de
valoare, autentică.

Parcă îi aud glasul melodios, clar şi cald, recitând
dezinvolt din marii poeţi ori cita, din memorie, fraze
tulburătoare, insistând cu o profundă stăpânire a
fenomenului literar românesc pentru elucidarea
problemelor ivite în discuţii. Se afunda,
documentat, provocându-ne, în operele unor
scriitori ce păreau că nu prea mai aveau nevoie de
alte judecăţi de valoare decât cele pe care le
descopeream în urma lecturii şi a aprofundării
referinţelor critice. Odată pornit, ne atrăgea discret
spre asumarea libertăţii în a emite şi alte judecăţi.
Când descoperea că unii dintre noi ar putea săvârşi
asemenea lucruri, slobozea uşor un zâmbet, rămas
apoi pe chipul său luminos, după care rostea
încurajator că, deocamdată, am sesizat unele linii
care deschid căi de iniţiere în fenomenul literar în
derulare. Stăruia ca în analiza de text să fie surprinse
detaliat elementele specifice cu accent pe noutate,
conexiuni cu alte discipline, păreri personale, nu
înainte însă de a ni se oferi variante şi incitante
modele, dovedindu-se a fi şi un iscusit stilist. Îi
plăcea să navigăm şi prin unele teme mai îndrăzneţe,
pregătindu-ne astfel să fim capabili ca prin propriile
forţe să ne apropiem şi să înţelegem adevărata
literatură.
Nu putem uita nicicând că EL, Profesorul, ne-a
legănat începutul într-o profesie sensibilă, dificilă,
dar frumoasă. Ne-a sfătuit ca atunci când ne vom
prezenta efectiv la catedră şi, poate, ne vom lovi de
experienţe uneori dure, să avem în vedere că
misiunea noastră are responsabilităţi bine definite.
Una este aceea de a păstra curat şi de a limpezi mereu
izvorul sacru al limbii noastre, pentru ca fiecare elev
să aibă accces deplin la frumuseţile limbii noastre.
Mihail Iordache a fost un om hiperlucid, un
intelectual cu o vastă instrucţie, critic cu intenţii
exacte şi profunde, un căutător al „adevărului
absolut”, nu numai în domeniul mirabil al literaturii,
tinzând în plan profesional spre desăvârşire. Se
distingea prin discursul elegant, construit cu
maximă densitate, captivând dintr-o dată auditoriul.
În existenţa sa cotidiană era desfăşurare de
energie, iubitor de artă adevărată, un expansiv,
iniţiator şi conducător de excursii şi drumeţii,
prietenos şi doritor să afle noutăţi profesionale şi de
familie.
Ideile Sale novatoare în domeniul învăţământului
au prins contur imediat după Revoluţie, ca inspector
general, printr-o gândire mai suplă şi flexibilă în
actul didactic, îmbrăcat în haina realităţii, cu accent
pe elemente ale reformei şcolare.
Profesorul nostru, un spirit profetic, a reuşit să
adune arghezian, cu propriile unelte, o bogăţie
in memoriam
spirituală concretizată în lucrări ştiinţifice de uz
didactic, studii de istorie literară, articole şi cronici
literare apărute în reviste de prestigiu din ţară.
Pentru presa literară bucovineană a fost,
incontestabil, acel spiritus rectus, Omul care se
bucura de o mare preţuire, cuvântul său purtând
girul valorilor, despre care Constantin Ciopraga
spunea că „aripile-i erau apte de zboruri înalte, om
de catedră şi exeget literar, ce se rotunjea sub semnul
unui umanism armonios.”
A lăsat multe cărări deschise pe care urmele
paşilor Săi înfloresc şi rodesc aşa cum şi-a dorit. A
crezut cu demnitate în adevăr pe care l-a cultivat prin
eleganţa verbului şi al exemplului personal,
urmărindu-ne acum prin „Singurătatea şi tristeţea
oglinzilor”.
Anii s-au scurs de-a rândul şi dacă timpul ar fi un
buchet de flori şi l-am putea culege, L-am regăsi în
el, deşi orice clipă miroase ciudat a veşnicie...
Încerc să caut priviri din anii de început ai
studenţiei, dar şi după aceea, să rememorez amintiri
ce se întrepătrund tot mai mult în suflet şi să prind
ecouri din „crengile vântului” ce a dus cu el, în
anotimpul alb al anului 1996, pe Domnul nostru
dintru început, Mihail Iordache.
Grămezi de tăceri mi se adună în suflet ori de câte
ori gândul mă poartă spre Domnul Profesor a cărui
existenţă a fost asemenea unui popas între două
clipe.
Nu voi uita nicicând că Domnul Decan, Mihail
Iordache, mi-a deschis cândva uşa largă a casei
sufletului său, primindu-mă cu părintească bunătate
şi ajutându-mă într-o problemă a cărei rezolvare nu a
putut-o face decât Dumnealui, cântărind responsabil
lucrurile şi luând apoi decizia înţeleaptă. Multe
cadre didactice şi-au regăsit liniştea şi mulţumirea
sufletească, pentru că Domnul inspector general,
Mihail Iordache, a pus mai presus de orice calitatea
umană, rostul şi rolul dascălului în comunitatea în
care trăieşte.
12 august... Zi alunecând blând spre un sfârşit de
anotimp. Numele Său, cât biografia cu miez de foc,
printre albe fulgere, scânteiază cântec înalt pe ale
cărui acorduri încercăm să ne aninăm fiorii
aducerilor-aminte...
Un pios omagiu şi o lacrimă pentru Mihail
Iordache, Omul care avea cea mai mare vizibilitate
în plan literar bucovinean, lider autentic de coloană
vertebrală, acum o senină amintire în sufletele celor
care l-au cunoscut şi preţuit.
Emil SIMION
69
proza scurtă
… suflă greu și își șterse fa,a, care era acum la o palmă
Marius
IANUŞ
- Mă auzi, mă?, se ră,oi directorul cel mare în
ecranul laptopului meu.
- Da, domnule director, vă aud. Dar nu vă
în,eleg.
- Ce nu în)elegi?! Ești greu de cap? Știi că există
o substan,ă care omoară buruienile după ce î,i pui
gazon?
-Am auzit de așa ceva, am bâiguit.
- Ai auzit, da?... Ei bine, cum crezi că lucrează
substan,a aia?
- S-o fi stabilit vreun grad de rezisten,ă la un
element chimic mai ridicat la iarba de gazon decât
la buruieni.
- Aiurea. Gazonu' are în el antidotu', în)elegi?
I-am dat antidotu'.
-Afost tratat chimic.
- Da.
Pauza care a urmat mi-a dat de în,eles că era bine
să nu mai fac pe deșteptu'.
- Acum în,elegi ce vreau să facem?
- Nu.
În,elegeam, dar nu vroiam să cred că e adevărat.
- Încep să mă enervez. Mikey e acolo?
- Nu. De fapt, eu… în,eleg ce ni se cere să facem,
dar nu în,eleg motiva,ia.
- Motiva)ia?
- Da. Rostul.
- Rostul?
- Da.
- Stai să-,i explic eu ,ie, mă', băie,ică. Noi
suntem niște executan,i. Direc,ia X din Ministerul
Y. Roti)a A din mecanismul B, da? Vine ordinu' de
sus și noi îl executăm și pupăm mâna care ne
hrănește. În)elegi acum rostul?
- Nu. Mi se pare absurd. Și abject.
-Absurd și abject?
- Da.
Între noi se întinse mâzga unei tăceri încărcate.
Ne priveam aparent ochi în ochi, în ecranele
laptopurilor noastre. Directorul cel mare începu să
70
se aplece în fa,ă, oarecum amenin,ător. Dădui
sonorul căștilor mele mai încet. Măcar să nu-mi
spargă timpanele când o să urle. Dar el nu urlă, ci
de tastele laptopului. Fruntea i se umpluse de
broboane de sudoare. Cu greu, își ridică ochii.
- Mi-a venit să vomit, șopti. Tu crezi că mie îmi
place porcăria asta? Dacă noi ne otrăvim singuri?
Sau dacă ăștia de sus vor să ne otrăvească, de fapt,
pe noi?
- Omul n-are voie să se amestece în lucrarea lui
Dumnezeu, i-am șoptit, aplecându-mă și eu în fa,ă.
Era inutil, pentru că oricum eram asculta,i.
Amândoi știam asta. Și era acum de parcă am fi fost
acum doi prieteni apleca,i peste măsu,a tainică a
gândurilor lor.
Dar directorul cel mare se ridică, nervos:
- Ia nu te amesteca tu în ciorba asta! Ce îi tot dai
acolo cu Dumnezeu? Ce-,i pasă ,ie de Dumnezeu?
Tu l-ai făcut? Dacă nu î,i vezi de treaba ta, zbori
imediat!
Mai vru să spună ceva dar se blocă. Fa,a i se
congestionă mai tare decât prima dată. Se
îngălbeni, se sufocă și, brusc, căzu cu fruntea pe
tastele laptopului său, chiar în dreptul camerei
încorporate în el. Avea taste învelite în catifea,
speram să nu se fi lovit prea tare. Am vrut să mă
ridic să sun la spital, dar directorul cel mare se
ridică la fel de brusc cum căzuse, sughi,ând de râs:
- Hă, hă, hă, hă, hă! Dumnezeu! Hă, hă, hă, hă,
hă! Dumnezeu…
Vroia să spună ceva, dar nu putea, pentru că îl
înăbușea râsul.
- Hă, hă, hă, hă!… Dumnezeu… hă, hă, hă, hă…
și directorul se lăsă pe spate hohotind de râs.
Brusc se auziră ro,ile fotoliului său scâr,âind pe
podea și un zgomot surd. Am așteptat cinci minute
să se ridice, apoi am sunat la spital.
Societatea Scriitorilor Bucovineni şi-a lansat site-
tul www.ssb.uv.ro. Membrii S.S.B. care nu au trimis
CV-ul sunt invitaţi să-l trimită la adresa de e-mail
cosar@hotmail.com. Fişa personală va cuprinde
următoarele informaţii: data şi locul naşterii; adresa
de domiciliu; număr de telefon; adresă de e-mail;
studii; ocupaţia actuală; data şi locul (publicaţia/
editura) debutului (publicistic/ în volum), cărţi
publicate; premii; filiala U.S.R. de care aparţine
(acolo unde este cazul); societăţi/ asociaţii
(profesionale, ştiinţifice) din care face parte. Fişa va fi
însoţită de o fotografie în format electronic. Adăugăm
rugămintea ca textele să fie culese cu semne
diacritice. (L.D.C.)

Cămaşa
de la Sfântă
Ionel
BOSTAN
Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din
afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de
învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci
parinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în
viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine
şi se întăreşte în noi din predica preotului la
biserică, din sfaturile date de batrâni, din citirea
cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi
învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în
Sfânta Evanghelie. (Părintele Cleopa, „Despre
îndoiala în credinţă”)
Tăchiţă Bădeanu se apropia văzând cu ochii de
acea vârstă despre care cei mai mulţi spun că te
plasează undeva în toamna vieţii. Nici el nu ştia
cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta
amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o
adunătură de nici o sută de case, cele mai multe
făcute din hlei amestecat cu paie şi acoperite cu
stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea
slujbă la oraş, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea
de Gospodărire a Oraşului) şi, în consecinţă, oarece
lefuşoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos,
peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la
vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde,
mai departe lua Personalul. Între mica lui
gospodărie – pe care, fie vorba între noi, un vânt
ceva mai măricel i-ar fi desfiinţat-o cât a-i zice
peşte - aflată la marginea satului, şi halta
“Chefere”-ului se întindea, deloc zgârcit, lanul
Gostatului. Peste acesta şerpuia o cărăruie făcută
numai de călcătura paşilor lui Tăchiţă. Vara, când
păpuşoiul era înalt şi des, ca o adevărată pădure
tânără, odată intrat pe cărare mergeai ca trenul pe
şine. Nu te-ai fi putut rătăci nicicum, să fi fost şi
noapte înnourată, fără colţişor de lună. Eroul
nostru, după douăzeci de ani de navetă, cu atât mai
mult nu putea da greş. Chiar nici iarna, când arătura
era acoperită cu omăt până la brâu iar Cel de Sus nu
proza scurtă
făcea deloc economie de pâclă. Ca să prindă trenul
de cinci, pe vreme câinoasă, trebuia să se pornească
măcar cu două ore mai înainte. Dacă tot veni vorba,
să spunem că, deşi n-avea ceasornic, niciodată n-a
pierdut trenul. Dealtminteri, cum spunea chiar el,
cu serviciul nu-i de joacă. Mai ales dacă ai de
crescut şapte plozi, care, una-două, vor încălţări şi
îmbrăcăminte, başca mâncare măcar odată pe zi. Şi,
calic, calic, cum îl catalogau prin spate răutăcioşii
satului, dar de puţine ori s-a împrumtat prin vecini
de vreun ciur de mălai şi nici nu s-a întâmplat ca,
din cauza nevoilor, să-şi oprească vreun copil de a
mai merge la şcoală. Muierea îi era, într-un fel,
casnică. În baza planului ei de la CAP nu puteai
conta pe vreun câştig. Dar, orişicât, nu era puţin
lucru să îngrijească de bărbatu-su, care, cu naveta
lui, era un „traistă în băţ” sadea, şi de cei şapte plozi,
cu toţii „şcoleri”. Aşa, în linii mari, el nu era un om
rău; numai că, la necaz, mai lua câte un pahar-două.
Şi cum necazurile se ţineau scai de el, măcar la
săptămână şi le îneca la Mat în vreo sticlă de Turţ
ori Secărică. Partea proastă era că de multe ori
cădea prin şanţuri, mocirlindu-se ca porcii. S-a
întâmplat odată chiar să se prăvălească într-o râpă
pe al cărei fund curgea un fir de apă, deloc mare, dar
suficient să se fi înnecat. L-au scos la timp, cu scara
de suit în pod şi cu frânghia, nevastă-sa, Aneta, şi cu
Pompilică, panglicarul satului (dar asta este altă
poveste). Ajuns acasă, până adormea din nou, îi lua
la suduit pe toţi – de Dumnezeu, biserică şi
calendarul întreg de sfinţi, aşa, ca beţivul, fără
motive serioase. Cât de străin era faţă de credinţă şi
cele sfinte, în general, nu mai spunem. Normal că îl
ştiau şi megieşii, care o compătimeau de
adevăratelea pe biata Aneta. În ideea de a îndrepta
oarecum lucrurile, Ţaţa Ruxandra lui Moş Dumitru
Grigoraş, femeie credincioasă şi trecută prin toate,
o povăţui să încerce cu slujbe. Bunăoară, să meargă
la Hramul Sfintei Parascheva, iar când o ajunge la
moaşte, să se roage pentru linişte în casă şi să atingă
de racla de argint schimburi curate, sau mai bine
noi, de-ale lui bărbată-su, pe care să i le dea apoi să
se îmbrace… Aneta se conformă întocmai. O zi
întregă a stat până să-i vină rândul la închinat
deasupra moaştelor Sfintei, de i-a trecut os prin os.
Faţă de dorinţa ei principală, era bucuroasă că, mai
mult decât să atingă capacul de argint al raclei cu
schimburile lui Tăchiţă, a prins loc chiar lângă
preotul care oficia slujba. Acesta, probabil un ierarh
însemnat, că purta un vestmânt numai în fir de aur,
71
proza scurtă
cum nu mai văzuse vreodată, îi întinse mâna cu
crucea sfântă – pentru evlavioasă sărutare - şi
slobozi spre ea, de două-trei ori, din mănunchiul de
busuioc, apă sfinţită din belşug. Nu mai simţi urmă
de oboseală în ea şi nu înţelegea de ce devenise
acum atât de energică, poate la fel ca în tinereţe…
Acasă, însă, deşi au trecut ceva zile, nu sesiza
îmbunătăţiri vizibile. Ba chiar, omul ei, îmbufnat
(„n-am nevoie eu, fă, de lucruri cumpărate de
tine!”), nici după două luni nu vru să îmbrace
cămaşa sfinţită…
* cheltuiala lui, dar atunci când i-a întins maică-sa
* *
Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo
două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l
avea de străbătut Tăchiţă Bădeanu, până la haltă,
era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu şenile
de tanc.
Pământul era îngheţat bocnă, iar omătul, aşezat
suluri, era când înalt de un stat de om, când
spulberat cu totul, de intrai până la genunchi în
şanţul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi
la alta să nu se păstreze urmele vechi şi dacă mai
punem la socoteală şi nelipsita ceaţă, înţelegem că
era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să
poţi ţine direcţia bună. În dimineaţa asta, aşa cum îi
dicta bioritmul lui, Tăchiţă se trezi, îşi luă geanta de
navetist pregătită de nevastă-sa şi porni la drum, aşa
cum o făcuse de mii de ori. Frigul din casa-i de
chirpici, acoperită cu valuri de carton bitumat
flendurit de vânt, făcea ca ai lui să mai stea chirciţi
prin cârpele patului ceasuri bune până la ziuă. El, în
lupta cu troienele, se încălzea numaidecât, şi pentru
că avea timp berechet, în singurătatea drumului,
medita la o groază de subiecte. Cele mai multe
priveau dificultăţile traiului zilnic. Câteodată îl mai
încerca şi câte un sentiment de frică. De lupi, duhuri
rele, stafii… Din când în când se oprea să-şi aprindă
câte o mărăşească. Se îmbărbăta dregându-şi glasul
şi scuipând cu putere, aşa ca să degajeze în jur ideea
de stăpânire de sine. Asta dacă ar fi cineva prin
preajmă. Nu mai ştie de la cine auzise că atunci
când mergi noaptea singur pe câmp sau prin pădure
nu trebuie să priveşti înapoi, indiferent ce zgomote
apar.Apoi, de te auzi strigat pe nume, să nu răspunzi
nici în ruptul capului, că poate fi Necuratul şi
muţeşti sau paralizezi pe loc. Cel mai bine este,
cică, să spui Tatăl nostru în gând şi să-ţi faci cruce
cu limba. De multe ori. De foarte multe ori. Dar,
orice s-ar spune, el se considera mai degrabă un
72
curajos. Îşi aminti că în anii adolescenţei, când
petrecu mai multe veri la stână cu Bădia, fratele
tatălui său, în mai multe nopţi a mers la cimitirul ce
era pe aproape şi a adus legături de cruci din lemn
pentru foc la târlă. Vai, cum mai ardeau de bine! Le
aude parcă şi acum pârâiturile… Peste ani, când a
fost să-i moară tatăl, i-a pus pe mormânt cruce din
metal. Poate şi ca să fie sigur că nu i-o va fura
cineva pentru pus pe foc. Îşi aminti că avuse o
pornire nobilă de a-i face un loc de veci aparte, cu
gărduţ din fier forjat şi ghivece de flori, exclusiv pe
banii, nu s-a putut abţine să nu-i primească. Din
această pricină îl apăsa încă un anume regret, însă
îşi explica gestul prin faptul că dacă ar fi refuzat – şi
erau vreo două pensii bune în discuţie – oricum
profita tot lacoma de Ileana, soră-sa, preferata
dintotdeauna a părinţilor. Şi nu putea înţelege de ce,
aceasta, de-o vreme, a dat aşa într-un egoism fără
margini...Acum, deşi nu vedea nimic în jur, că era şi
noapte şi ceaţă, de-şi băga degetele în ochi, simţul
lui special îi spunea că a trecut de jumătatea
drumului. După ce mai foiletă mental o vreme
cartea amintirilor proprii, sesiză undeva în faţa lui,
în plină beznă, un contur omenesc aflat într-o
mişcare vagă. Se opri să înţeleagă mai bine ce se
petrece. Nu se auzea nimic, dar desluşi c-ar fi vorba
de cineva îmbrăcat într-o mantie lungă, învăluit
într-o lumină difuză, mai strălucitoare în jurul
capului. Gândi că dacă ar fi vorba de vreun trimis
de-al lui Dumnezeu, în cazul că Acesta există, n-ar
trebui să se aştepte la nimic rău. Raţionamentul său
suna cam aşa: „Bun, Doamne, să admitem că eu
sunt păcătos şi mă omori pe mine, dar asta nu
înseamnă oare că vor avea de suferit şi cele şapte
suflete ale Tale (referindu-se la copiii de acasă), de
care nu se ştie ce se va alege, dacă nu cumva vor
deveni chiar muritori de foame? Or, eu îmi închipui
că Tu, Doamne, nu poţi face decât bine!” Trebuie
sesizat că era, cumva, la mijloc, o nuanţă de şantaj.
Pe baza lui, credea Tăchiţă, şi în alte situaţii-limită
pe care viaţa i le-a prilejuit, a reuşit să cadă tot în
picioare, ca mâţa. Lucrurile ar sta ele cum ar sta,
dacă în situaţia de faţă ar fi vorba de puterea
Dumnezeiască; dar dacă e jocul Necuratului? Ei,
uite la asta nu se gândise. Fiori reci îl treceau pe
spinare, iar părul îi împingea cu putere jerpelita-i
căciulă din cap.
*
* *

Tăchiţă Bădeanu se frecă la ochi, după care – da,
el, necredinciosul! - a trecut la cruci repetate,
schiţate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în
cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în
ordinea drept-stâng (Al Fiului şi al Sfântului Duh),
terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă
(Amin). Făcu o vreme şi zeci de cruci mari cu
dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, îşi zise,
dar trebuie să prindă trenul, aşa că o ţine înainte. Era
sigur că direcţia era cea bună. Cu toate că înainta în
pas grăbit, distanţa faţă de acel
ceva/ cineva luminos nu
scădea. Considerând că au
traseu comun, o vreme – nu
putea să spună cam cât – îl
urmă. Se aştepta ca din
moment în moment să ajungă
la gară. Faptul că nu se auzea
nici ţipenie în jur nu era ceva
ieşit din comun. Şi în alte dăţi
ajungea chiar şi cu un ceas mai
devreme de sosirea trenului,
timp în care aştepta tăcut,
fumând jumătate de pachet de
ţigări. De data asta, din
imperiul gândurilor sale îl
scoase o ciocnire brută de ceva
ce, la primele pipăiri, nu părea
să fie decât un zid de piatră.
Topografic, nu era deloc
dumirit; chiar dacă locurile
erau bătute de el cu piciorul pe
o rază de măcar 10-15
kilometri în jur, încă din
copilărie, nu realiză ce ar
putea să fie şi mai ales pe unde
s-ar poziţiona. O privire involuntară către cer îi
dezvălui puzderie de stele care spărgeau bezna.
Ceaţa dispăruse şi, deşi era în plină noapte, putu să
vadă că se afla sub streaşina din partea de miazăzi a
bisericii din sat, al cărei zid tocmai îl luase în plin.
Ceea ce nu putea înţelege era cum ajunse aici, că
locul era situat în partea opusă a direcţiei către gară.
Ca să fie sigur că nu visează se ciupi de mai
multe ori de picioare, îşi schimbă poziţia căciulii
când pe frunte, când pe ceafă, şi chiar dădu un ocol
lăcaşului sfânt pe pârtia din jur făcută de clopotarul
Papucel. Aşa, pentru verificare, luă un colţ de
cărămidă - dintr-o grămadă de spărturi rămase de la
proza scurtă
refacerea casei de pomeniri – şi-şi scrijeli numele,
de fapt primele două-trei litere, mai într-o parte de
perete. Avea de gând să vină odată, pe lumină, să-şi
găsească iscălitura. Dacă ar da de ea, atunci totul a
fost aievea, şi ar însemna că o forţă miraculoasă
vrea să-l apropie de Biserică şi, în consecinţă,
Dumnezeu sau, în orice caz, o Putere peste
omenirea pământului, există de-adevăratelea. Dacă
nu, ar fi avut de-a face doar cu un vis, ca atâtea altele
din lungile nopţi de iarnă… După care, de moment
ce bezna mai slăbise, crezu că
cel mai bun lucru este să
meargă totuşi la lucru. Este
inutil să spunem că a prins
trenul şi că ziua ce a urmat nu a
fost cu nimic deosebită. Numai
în capul lui festele timpului şi
spaţiului cu care abia se
confruntase au făcut să apară
mii de semne de întrebare.
*
* *
În prima duminică ce a
urmat păţaniei lui Tăchiţă,
acesta a putut fi văzut la
liturghia ţinută de Părintele
Costea, după mulţi ani de când
nu călcase prin biserică. S-au
mirat credincioşii („Măi, să
fie!”), iar preotul a avut un
cuvânt bun pentru el la predică,
aşa, de încurajare. Tăchiţă a
supralicitat şi făcut pe loc danie
o sumă frumuşică pentru
refacerea picturii din pronaos.
Am uitat să spunem că înainte
de slujbă descoperi temător pe
zid inscripţia roşietică – „BAD”, iar în timpul
odiseei din noaptea cu pricina avea pe sub pieptar
cămaşa de la Sfântă.
*
* *
Ani la rând Tăchiţă Bădeanu a fost un credincios
model în parohie, fiindu-i şi lui groază de cât de
întunecate putu să aibă minţile atâta vreme. Şi-a
durat gospodărie frumoasă, iar copiii au mers la
şcoli bune ajungând la casele lor. După ce a mâncat
pensie vreo zece ani, astăzi se odihneşte sub cireşul
cel mare din ţintirim, lângă mormântul fostului
epitrop Majuru.
73
proza scurtă
Pacea dintre
Monos şi Logos
(fragmente)
Flori
TONIŢA
Maria căzu, pentru prima dată de când îl ştia pe
Traian, într-o groapă existenţială. Ştia că drumul lor
se apropie de sfârşit, pentru că Mariei nu îi era
sănătoasă absenţa omului drag. Nu îl mai voia
departe, pentru că îl simţea mult prea aproape de
suflet. Se hotărî să îi spună într-un fel că trebuie să
se alunge reciproc unul din calea celuilalt. Fără
vinovăţii, motivaţii, clarificări sau invenţii
ocazionale, de foşti iubiţi care nu-şi mai încap în
lume.
Ieşi în ploaie cu un sentiment de luciditate
perversă, ca şi cum decizia îi aparţinea întrutotul.
Ştia, de fapt, că Traian are mai mare nevoie de
despărţire decât ar avea ea dor de dimineţi
siropoase, cu miros de ceai şi lenjerie alungată la
marginea patului.
Ploaia era cea de demult, îşi amintea cum în
studenţie băltea toate ploile oraşului, cum refuza să
poarte umbrelă, cum atrăgea privirile şi
comentariile bărbaţilor imberbi şi neînfloriţi.
Bărbaţii nu ar hălădui prin ploaie, dar nu pentru că
ar avea oarece simţ al ridicolului, ci pentru că nu
şi-ar dezvalui slăbiciunile.
Odată se plimbase cu Traian prin ploaie, dar el
nu acceptase să iasă decât cu umbrelă. Erau
amandoi camuflaţi sub impermeabilul uriaş. În
afară de faptul că umbrela îi obliga să stea strâns
lipiţi unul de altul, plimbarea avea mai degrabă
ceva subversiv, aproape periculos. Apoi, în alte ploi
nu a mai intrat. Părea inutil efortul, de vreme ce
bucuria dispăruse.
Acum, din nou, avea nevoie de ploaie. Să se
spele, să se arate sieşi indecentă şi fără acoperământ
lumesc.
Mai grea încercare decât renunţarea la ploaie, în
vremea din urmă, a fost însă renunţarea la pictură.
Deteriorarea iubirii are efecte nebănuite asupra
creativităţii. Se spune că din suferinţă s-au născut
capodopere, dar Maria simţea pe propria piele că
74
neîmplinirea sentimentală îi rupea toate ideile,
sentimentele care altădată îi dădeau putere acum se
zdrenţuiau chinuite de încercările creative. O
neputinţă cum nu mai trăise niciodată. Intra zilnic
în atelier, dar părăsirea care domnea în încăpere,
tablourile care îi aminteau de ea, cea îndrăgostită,
culorile şi pensulele prăfuite, totul devenea inutil şi
dezolant. Ieşea după câteva momente şi îşi revenea
tot mai greu.
xxxx
În fiecare noapte, de un timp, parcă se pregătea
de moarte. Şi cu fiecare noapte trăită în intimitate,
ea cu moartea ei, parcă spaima îi trecea, se prefăcea
în aşteptare, într-o clară participare la un destin de
care oricum începuse să se desprindă.
Nu ştia de ce Dumnezeu o pregătea cu atâta
răbdare, de ce o ţinea trează ore în şir, pentru ca
acolo, în spatele ochilor închişi, să i se perinde anii
şi zilele în care a iubit, a dansat, a fugit sau a plâns.
Acolo, în spatele ochilor închişi, Maria era
pregătită pentru orice. Era chiar fascinată de curajul
ei, de parcă testul îl dădea cu toată lumea de faţă,
caîntr-o procesiune în care îşi purta pe braţe
propriul trup.
Maria iubea şi nu iubea. Iubea în celălalt şi nu
mai iubea în sine. Renunţase să se mai recunoască.
Se vedea urâtă, aruncată de colo-colo, făra rost.
Îşi amintea de verile în care îi plăcea să se facă
frumoasă. De serile în care cobora în oraşul măturat
de gândurile şi de mâinile tuturor poeţilor tineri,
oraşul uitat în privirile femeilor alungate în zeci de
case nelocuite, în bucătării amestecate cu paturi
conjugale.
Femei care ştiau ca doar în ochii lor, ai poeţilor,
redevin femei. Şi că numai ei, poetii, după ce le-or fi
iubit, le lăsa slobode înapoi, în paturile lor
conjugale din bucătăriile caselor nelocuite.
Uneori lipsea patul conjugal. Bucătăria,
niciodată! Mirosul de cafea, ţigările strecurate prin
ferestrele întredeschise, miros de balsam aruncat în
maşina de spălat, să miroase bine cearşafurile
scoase în faţa blocului, sub geamul de la
bucătărie…
Maria aproape că nu mai suporta, acum, să
meargă pe stradă, să umble oraşul ca altădată. Se
simţea tot mai străină de ea însăşi. În fiecare
dimineaţă se hotăra să plece, iar seara cădea obosită
pe patul mare, maro, înspăimântător.

Atunci, seara, se ruga nu pentru iertarea
păcatelor, ci pentru ea. Nu se mai regăsea, nu se
maiştia...
Trăia într-un soi de inexistenţă păcătoasă,
alarmant de fidela propriei firi, o inexistenţă cu care
parca se născuse.
Fiecare zi o apropia tot mai mult de trecut,
îndepărtând-o, însă, de cea care fusese, de parcă
abia acum începea să se cunoască cu adevărat, abia
acum învăţa să iubească, ca şi cum viaţa ei nu fusese
decât o repetiţie pentru ce urma să i se întâmple cu
adevărat important. Poate că nici acum nu era
mulţumită, nu se simţea împlinită, dar iubea, şi
iubirea ei nu mai depindea de un bărbat, nu se mai
hrănea din prezenţa fizică a celuilalt. Se
desprinsese de material, de manifestări, de dureri
provocate de atitudini sau reacţii de care totdeauna
se legase în trecut.
Îi era recunoscătoare lui Traian că o învăţase ce
înseamnă iubirea. Îi era dragă această iubire,
tocmai pentru că o trăia într-un plan subtil, nu la
vedere, pentru că nu era o stare care o expune
privirilor, remarcilor, răutăţilor. Era un mister al
trăirii interioare pe care nu-l mai simţise niciodată
şi care o apăra chiar şi de ea însăşi.
Poate că chiar şi Traian era mirat de această
iubire. Pentru că nu înţelegea la început de ce Maria
îl privea îndelung, în tăcere, la sfârşit şoptind doar:
- Mi-eşti drag, om…
Pictura o izola într-un fel de lume şi, în egală
măsură, o apăra de manifestările publice ale unei
bresle aflată în concurenţă cu ea însăşi. Maria
refuza să participe la expoziţiile de grup, tocmai
pentru că grupul, în accepţiunea confraţilor ei, nu
reprezenta o uniune artistică, ci mai degrabă o
motivaţie socială şi un orgoliu bine ascuns.
Observase cu atenţie felul în care se formau
aceste grupuri şi constatase, cu părere de rău, că de
fiecare dată exista un lider de expunere, un pictor
nu atât de bine cotat încât să se prezinte singur cu
succes, şi nici atât de căutat încât să stârnească
interesul eventualilor colecţionari sau cumpărători
de artă. Aşa că se alegea varianta expunerii în grup,
iar scopul se definea de fiecare dată în ziua
vernisajului.
Criticii erau aleşi pe o singură sprânceană, presa
invitată cu mare atenţie şi motivată pe măsură,
prietenii şi familia în primul rând, şi reţeta
funcţionează, aluatul creşte fără alte ingrediente
artificiale. Astfel, nimeni nu se mai mira că,
proza scurtă
dintr-un grup de patru-cinci expozanţi, întâmplător
sau nu, se vorbea aproape exclusiv despre unul
singur. Şi toată adunarea găseşte acest drept
meritat, de vreme ce lucrările celorlalţi, iarăşi
întâmplător sau nu, sunt mult sub nivelul vedetei
manifestării.
Fără a expune, dar şi fără a se expune inutil,
Maria picta într-o intimitate glorioasă a propriei
camere, un atelier atent luminat, bine aranjat şi
structurat încât să folosească spaţiul cât mai util. În
aglomeraţia aparent dezordonată, reuşise să
armonizeze volumul interiorului cu un aer
personal, discret, punctat de sofaua de dimensiuni
mici, portocalie, care lumina mijlocul camerei, pe
duşumeaua de culoarea frunzelor de cireş în
toamna târzie.
Pe cadrul uşii, la intrare, atârnase un nud mic, o
lucrare foarte lungă şi extrem de îngustă, pe fond
verde rupt delicat cu nuanţe de roşu închis, mai
mult un cărămiziu cuminte, asortat cu frunzele
naturale lipite alături, pe perete.
Aici o vizita Traian, după dimineaţa cu ceaiul de
mentă alintat de nucile sfărâmate şi prăjite. De
fiecare dată venea pe neanunţate, cu flori albastre
de câmp în braţe, buchete mari, uriaşe, care-i
acopereau faţa până ajungea în atelier. De cele mai
multe ori le aranja singur, căuta vasele cele mai
potrivite, locul cel mai de efect.
Maria îl urmărea curioasă, descoperise în el un
bărbat cu un simţ artistic nebănuit, un critic
documentat, un prieten sincer şi, în ultimul timp, un
om drag, tot mai drag. Se simţeau bine împreună,
chiar dacă stăteau minute în şir îmbrăţişaţi, fără să
se fi sărutat vreodată, sau doar sporovăiau la
nesfârşit, până târziu în noapte, despre pictură sau
literatură.
Traian era un spirit aproape enciclopedic, cu
răbdare, subiectele abordate fiind mai mereu
epuizate până la cele mai mici aspecte. Maria ar fi
vrut să recunoască adevărul, că se îndrăgostise de el
din noaptea în care îi citise poezii, sau din
dimineaţa în care îi bătuse la uşă, sau poate din
prima seară în care i-a umplut casa cu flori…
Îl dorea lângă ea, să i se chircească în inimă, să-l
simtă odată cu fiecare bătaie a inimii lui, să-i curgă
apoi prin vene, prin fiecare fibră, până în talpă, să i
se scurgă cu fiecare pas, să-i fie astfel trecere prin
lume.
Ea, Maria, să fie urma lui de paşi printre oameni.
75
proza scurtă
Asaltul
Subconştientului
(proză umoristică)
Gheorghe C.
PATZA
Prietenul meu Mihnea N. are o funcţie importantă
şi directorul staţiunii balneare îi datorează mult. În
plus, tipul mai e şi simpatic, beţivan şi băncuros, aşa
că merită oricând să-i fii alături la greu. În perioada de
extrasezon Mihnea primeşte cheia unui apartament,
pe care o ţine permanent la el şi, când îi pică ceva,
fuga! hotel trei stele, unde ai toate condiţiile să fii
fericit cu cea pe care o strângi în braţe!...
Toate bune şi frumoase, însă lui Mihnea i-a picat
cu tronc directoarea economică, proaspăt sosită de pe
băncile facultăţii, o bucureşteancă expertă, cu trup
perfect, de statuie tânără. Prietenul meu se apucă să-i
facă avansuri cu hărnicie şi munci din greu pe lângă
inima ei, cu glume, cu mesaje telefonice care de care
mai dulci şi mai atingătoare la suflet, numai că i se
dusese vestea de Don Juan, iar directoarea era
precaută; ea şi-a pus în gând să reziste cu îndărătnicie.
Orice asalt al bidiviului se izbi de cuirasa voinţei fetei
ca de un zid de netrecut.
- Măi, să fie! aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat
de când sunt! Nu poate fi adevărat! Ce să mă fac cu
încăpăţânata asta?! Să ştiu de bine că nu mai văd altă
femeie în viaţa mea şi tot nu mă las până când nu-mi
mănâncă din palmă bucureşteanca!
Timp de câteva zile Mihnea cugetă cam cum ar fi
mai bine să apuce iapa de căpăstru şi o idee
salvatoare apăru la capătul tunelului.
- Nu se poate să nu aibă vreo slăbiciune! Ia, să
vedem care ar fi aceasta!
Una dintre cameristele de pe etaj îi zâmbea cu
multă simpatie berbantului, însă Mihnea nu abdica de
la un anume standard şi nu cobora printre muncitoare
decât la ananghie, adică la acută nevoie, ori când
femeia arăta într-adevăr foarte bine. Camerista în
cauză nu îndeplinea această condiţie minimală, însă
putea fi de folos. Mihnea o copleşi cu tot felul de
atenţii şi aduse vorba, ca din întâmplare, de directoarea
economică.
- Îmi place, draga mea! înnebunesc după ea,
însă nici nu se uită la mine, ca şi cum n-aş exista pe
lume!
- Nu-i chiar aşa, domnu”! Dacă îi sunteţi atât
de indiferent, de ce ascultă la uşă când vă aflaţi
76
înăuntru cu câte una? Ce-i drept, e drept şi eu ascult,
căci am ce auzi! Nu ştiu ce naiba le faceţi de nechează
şi se urcă pe pereţi într-un asemenea hal?
Mihnea zâmbi larg, dezvelindu-şi dinţii albi, în
contrast cu mustaţa neagră ca pana corbului şi toată
faţa i se lumină deodată. O îmbrăţişă afectuos pe
femeie şi o sărută apăsat pe amândoi obrajii, după care
se îndepărtă în grabă. Un plan diabolic îi veni în minte:
- Acum ştiu de unde să te apuc! Lasă că îţi arăt
eu ţie, bucureşteancă afurisită! Am să-ţi pun
subconştientul la treabă!...
Mihnea alergă într-un suflet la verişoara sa
Angela, ea însăşi o frumuseţe, varianta blondă a
bucureştencei brune.
- Draga mea, te rog să nu mă laşi! Ajută-mă, te
rog,Angelicuţicuţă!se gudură aprigul meu prieten.
- Dar ce s-a întâmplat, Mihneo, drag copil? Cu
ce îţi poate fi baba de folos? întrebă Angelica,
înţelegând, după mutra aiurită a vărului său, că nu l-a
răvăşit cine ştie ce mare nenorocire.
Mihnea îi povesti de-a fir în păr ce grijă îl apasă, ce
activitate subtilă trebuie dusă la bun sfârşit şi ce
nelinişte îngrozitoare e necesar a fi înlăturată dintr-un
mascul chinuit de nurii femeilor.
- Nu-ţi cer mare lucru, iubita mea verişoară!
Numai cât să mă însoţeşti până la hotel, să facem
împreună parada modei la recepţie şi să bei cu mine
un pahar de vin într-o cameră. În rest, las” pe mine!
- Să nu cumva să te ducă gândul la cine ştie ce
necurate fapte, în ceea ce mă priveşte, liftă spurcată ce
eşti!
- Vai de mine, Angelicuţicuţă!se poate aşa
ceva?!
Mihnea o sărută dulce pe obrăjori, cu nesfârşită
afecţiune de verişor... Poţi să-i rezişti unei asemenea
rude şi să nu-i faci un bine la mare nevoie?
Angela îl însoţi pe Mihnea la hotelul staţiunii
balneare, îmbrăcată ca o aspirantă la un post de
secretară, iar el cără o plasă cât toate zilele, cu băuturi
fine şi prăjituri. Întârziară la recepţie atât cât era
necesar să se ducă vestea de la un etaj la altul că
Mihnea Vodă cel Frumos şi-a adus o tipă de 24 de
karate şi, iată, acum se îndreaptă împreună spre
apartamentul cu pricina. Al dracului mehenghi mai e
şi mustăciosul acesta!...
Cei doi se aşezară la masă. Mihnea scoase prăjituri
şi o sticlă de lichior. Vorbiră îndelung şi râseră,
aducându-şi aminte tot felul de întâmplări cu haz,
ştiute din familie.
- Şi acum, draga mea verişoară, ia aminte: să
faci cum ştii tu mai bine, ca toţi dracii, aşa cum face
orice femeie când e cutremur mare şi pământul îţi
fuge de sub picioare!
- Eşti nebun! se alintăAngelica.

- Te rog mult de tot!imploră Mihnea. Sunt sigur
că persoana ascultă la uşă.
Mai dădură peste cap câte un păhărel, după care
Angela se hotărî, imitând cum ştia ea mai bine, femeia
la orgasm, după care verişorul ei drag dădu drumul la
apă în baie.
Şi mai băură ei un păhărel şi mai suspină Angelica
o dată, iar apa bulbuci din nou în cadă; apoi mai băură
un păhărel şi mai glăsui Angelica, pentru ultima
oară, iar apa din cadă îşi făcu datoria.
În vremea aceasta directoarea economică şezu cu
urechea lipită de uşă, împreună cu două cameriste şi
subconştientul lucra.
- Acum îi vin eu de hac şmecherului ăstuia! Am
să-i cedez şi am să-l fac de râs! gândi focoasa
bucureşteancă.
După puţin timp Mihnea şi verişoara sa ieşiră din
apartament. Erau îmbujoraţi de băutură, dar cele trei
femei înţeleseră cu totul altceva. Directoarea îi privi
cu invidie. Când cei doi trecură pe lângă lucrătoarele
în turism, tânăra îl privi insistent pe Mihnea şi-i făcu
din deget un semn discret, să se întoarcă înapoi, adică,
iar el dădu afirmativ din cap. Drăguţa sirenă căzuse în
plasă! Subconştientul lucrase…
Mihnea o conduse pe verişoara sa până în centrul
oraşului, lăsându-o la un magazin.
- Baftă! îi urase ea.
Bărbatul se întoarse la hotel şi o căută pe
directoarea economică al cărei subconştient dăduse în
clocot. Mihnea o invită în apartament şi fata acceptă
fără ezitare. Odată ajunşi înăuntru, hainele săriră de
pe ei, asemenea cojilor de alune din gura veveriţelor,
în parcul staţiunii.
Fata îi puse bărbatului mâna în piept şi-i spuse cu
hotărâre:
- Vreau şi eu de trei ori! M-ai înţeles?
- Şi mai mult! plusă Mihnea.
Nudul din faţa bărbatului clătină din cap. Nudul
reprezenta o tânără femeie neîncrezătoare. Nudurile
porniră la atac cu toate armele, unul asupra celuilalt.
Apa bulbuci în cadă de trei ori.
Fata era uimită:
- Ce fel de om eşti tu?
- Normal, ha!ha!ha! absolut normal!
Mihnea nu putu rezista şi dădu în vileag tot planul
pe care izbutise să-l aducă la îndeplinire.
- M-ai manipulat, dragobete afurisit ce eşti?
Dragobete! izbucni înciudată fata, însă îndată
schimbă macazul:
- Dar eşti drăguţ şi isteţ! Eşti inegalabil,
Dragobetele meu iubit! gânguri directoarea, iar cele
două cameriste, cu urechea făcută şoşon în spatele
uşii, o auziră suspinând a patra oară...
proza scurtă
În taigaua de sârmă
ghimpată, suav
răsună concertul
orchestrei vieneze
Eugen
HRUSCA
Făcând, în anul 1981, un şovăielnic salt, până la
Iaşi, părinţii mei se revăzură cu familia de dascăli-
pensionari, soţii Oţel. Atât doamna şi domnul
Gheorghe Oţel, precum şi tata şi mama slujiseră
şcoala din Dărmăneşti - Bucovina, înainte de anul
1940. Îşi făceau un părelnic cadou întârziat de
revedere, după o prea trecută vreme de decenii
neguroase. După rânduiala firii, momentul se înscrise
şi ca un părelnic cadou întârziat de adio.
Dintre faptele care au ornat cândva spaţiul celui de
al doilea Război mondial, fapte unice, stingându-se
odată cu cei ce le-au perceput, nu toate vor fi fiind
utile păstrării. Posibil că unele vor părea svârlite în
van pe ţărmul de nisip (al nisipului, cel fără de început
şi fără de capăt) ca nişte scoici văduvite de perle.
Soldaţi ai vanităţii pe Frontul de răsărit, (ce
răbufnise din partea României contra agresiunii
Uniunii Sovietice din 1940), soldaţi pe acolo, pe unde
ei, forţând-o să mărşăluiască de-a îndăratelea,
împinseseră Armata Roşie, până colea la Stalingrad,
pe Volga şi până în munţii Caucaz, cei doi foşti ofiţeri
desferecară triumfuri trecute şi amarnice amintiri,
amestecând tonuri cântate, tonuri suverane, cu
predicile noi ale timpilor de cârteală. Timpi de
crâcnire, timpi de murmur, cărora li se dedaseră toţi
bătrâneii, ce nicicând nu se înduplecau cu soarta pe
care le-o rezervară simptomele biruitorului socialism.
Odată cu ultima agonie, cu ultima suflare a cuiva,
se sting fără urmă acele stinghere amintiri pe care
memoria universală, semnalată de teozofi, le
întoarnă, spre salvarea lor.
Ofiţerul Gheorghe Oţel, ce-şi ducea ultimii ani de
bătrâneţe în cartierul Tătăraşi, al vechii Cetăţi de
scaun a Moldovei, fusese luat prizonier în încercuirea
de la Cotu Donului, exact în sectorul de la Kleţkaia. În
lagărul sovietic, al cărui indicativ şi locaţie,
menţionate de el, n-am încercat a mi le fixa în
memorie, se afla captiv, între alţi prizonieri, un
învăţător din Oltenia, pe care îl chema Tiron. Numele
său l-am păstrat, de îndată ce naratorul preciză că prin
zestrea specifică dascălilor de şcoală românească
77
proză scurtă
dintre cele două războaie mondiale, Tiron se adeveri
talentat dirijor şi un remarcabil lutier autodidact. Spre
a-şi îndulci viaţa de prizonier la sovietici, lutierul
Tiron începu, acolo, în lagăr, să confecţioneze
instrumente muzicale. Lemnul de paltin era materia
primă consacrată instrumentelor sale muzicale şi mai
ales viorile îi reuşeau cel mai bine. Atât de
măiestre,de melodioase, de unduioase în răsunet, aşa
de reuşite, în făptura şi în boiul lor de alăute
româneşti, se vădiră viorile, violinele şi tot soiul de
cetere, ce ieşeau din mâinile sale iscusite şi
ingenioase, încât neînduplecatele adversităţi ale
gardienilor ruşi se spulberară dinaintea vrajei
acestora. Deodată, pretorienii sovietici îşi uitară
predestinarea de asupritori şi manevrele lor de
urgisire, ca apoi, în siajul azurului melodios, să-l
urmeze supuşi şi crunţi, trecând peste nesigurele
cosmogonii ale politicii şi ale vrăjmăşiei. Un înalt
ofiţer rus, care-l privi de sus, nu fără nostalgie, îi
îngădui să se îndepărteze de starea de captiv, să-şi
urmeze, prin suave exerciţii muzicale, menirea de
îmblânzitor al firii omeneşti. I se permise alcătuirea
unei mari orchestre de prizonieri mai talentaţi,
numărând exact (cifrele mi s-au gravat atunci în
minte) fiind optzeci de instrumentişti. Alte cifre
gravate în minte (acestea ar fi 150!), cuprinde
numărul de persoane, care compuneau formaţia
corală, dirijată de acelaşi talentat învăţător oltean, de
acelaşi ofiţer de rezervă al Armatei Române,
prizonierul Tiron.
Acelaşi înalt ofiţer sovietic, ce făcea parte din
conducerea lagărului de prizonieri de război, îi milui
cu darul său de favoare, distribuind orchestrei de
prizonieri alte instrumente de corzi, precum şi
trebuitoare instrumente de percuţie şi de suflat,
alămuri şi timpane şi tambururi, aduse de-avalma din
capturile de război de prin ţările Europei eliberate.
Pentru unii cititori din timp de pace, a fi remarcat
de un ofiţer rus, (de obicei, cotat ca un hărăzit în arta
muzicii), poate reprezenta un destin romantic,
precum romantic i-ar putea părea destinul cuiva de a
sălăşlui în taigaua siberiană sau în tot atât de
friguroasa pădure canadiană. Rutina cu care
reproduc, după mulţi ani, acele cuvinte ale fostului
prizonier Oţel de la Iaşi, îmi pare, acum, suficient de
banală. Cu toate aceste, din înşirarea lor, mi se
încrustară, precum versurile unui sonet feciorelnic şi
neprihănit, încă o altă exactitudine: o altă istorie, cu
mult mai abracadabrantă şi mai năstruşnică. Ceva,
care învederează caracterul incidental al condiţiei
umane! Povestitorul, coborând glasul, rosti cu
ostentativă indiferenţă, că în rândul instrumentiştilor
din acel trufaş lagăr sovietic de prizonieri, se reafla,
78
atunci, întreaga Orchestră simfonică de la Viena sau
în orice caz o imensă parte a orchestrei Filarmonicii
din capitala Austriei. Idem, în formaţia corală,
cuprinzând 150 de persoane, se număra o mulţime de
solişti vocali ai aceleiaşi risipite Filarmonici de la
Viena.
Unele accentuări de tip retoric se impun, spre a
aminti că nemţii înşişi nu-i transformaseră pe acei
filarmonişti vienezi în carne de tun, aruncându-i
cumva în confruntările cu Armata Roşie în ofensivă,
ori în confruntări cu alţi soldaţi din alte armate ale
aliaţilor. Mai amintim că, imediat după război, un
număr de ani, Uniunea Sovietică îşi eterniză ocupaţia
asupra Austriei şi a capitalei sale, Viena. Invocând
chiar mărturiile prizonierilor austrieci, membri ai
marii Orchestre simfonice de la Viena, bătrânul Oţel
aşternu unele ample construcţii narative în care se
repeta într-una pofta imensă de pradă a învingătorilor
ocupanţi, ca şi regretul prizonierilor vienezi de nu fi
stat pe undeva, ascunşi şi cuminţi. Considerând, de
îndată ce Armata Roşie năvălise în Viena, că ei
redeveniseră subito,presto, allegro vivace, tropo,
nimic altceva, decât nişte liberi cetăţeni ai Austriei,
datori de a-şi relua exerciţiul de muzicieni ai
Filarmonicii vieneze, făcură imprudenţa de a se
prezenta la serviciu. Aşa interveni pătărania de a fi
fost prinşi toţi, la un loc, în sălile Palatului
Filarmonicii de la Viena, de a fi luaţi pe sus, ca nişte
artişti sadea, între „balalaicele” ruseşti, de a fi
îmbarcaţi în cunoscutele vagoane de vite,
reconfigurate pentru transportul oamenilor şi de a se
trezi, după o lungă călătorie, dincolo de Volga, într-un
lagăr al desconsiderării şi al altor funeste dezavantaje.
De aici, parcurseră şi alte rigori ale prizonieratului
sovietic, petrecut între garduri de sârmă ghimpoasă,
între ghimpi ai frigului şi ai foamei, până la acea
salutară intervenţie, venind din partea unui modest
învăţător român, îmbrăcat de urgenţă în uniformă de
locotenent al Armatei regale a României, transformat
în ofiţer, căzut prizonier, cu tot cu multiplele-i talente
de muzician şi de fenomenal lutier.
Realul, mai bizar şi mai consistent decât ficţiunea,
pe care veteranul Oţel îl distribui în povestea
Orchestrei simfonice vieneze, reconstituită în lagărul
de prizonieri, recurse la miriade de scene apoteotice:
- În tăriile profunde ale acelei neexplorate taigale,
concertul izbucni: se revărsa mai intens, mai frumos şi
mai suav, ca totdeauna, slobozindu-se, în desişul
compact al reţelelor de sârmă ghimpată, asemenea
unui cânt al bucuriei pentru libertatea
recâştigată.Impunătoarea trupă de artişti-prizonieri,
dirijată de românul Tiron, executa cântece line ca
stepa baikală, ori brutale precum era viaţa de

prizonier, după reţele ghimpoase; intona armonii
duioase despre pajişti şi păduri vieneze sau despre
păduri bucovinene, despre lanuri de maci roşii,
răvăşindu-se sub stele negre, ce crăpau lent sub
eroziuni sfioase; interpreta melodii, folosind rima sau
asonanţa barbarului, melodii dure sau vivipare, dintr-o
lume fără soare, unde zidurile se desfoaie, se scarpină,
se agită, ţipă în nopţile de ciment, căutându-şi
descătuşarea. În adunări de prizonieri fără de număr,
ascultarăm, fără poruncă, cântări despre grădini
bucolice, melancolice, în care răsunau de departe
cântările europene: cu-cu, cu-cu!.Cântări, răsunând
duios, până la un deplin şi general acord mut…
Faima de muzician al prizonierului Tiron îi croi
acestuia alte evoluţii şi modificări de soarte, dintre
care ni s-a mai povestit că el a fost luat de un
comandant al unui aeroport din proximitatea
lagărului, care l-a angajat să-i instruiască fiica,
învăţând-o să cânte la pian.
Prin plecarea din lagăr a prizonierului Tiron,
convocat ca profesor de pian pentru fata comandirului
de aeroport, orchestra s-a destrămat, toţi foştii
instrumentişti, toţi membrii formaţiei corale, vienezi
sau români, decăzând din drepturile de artişti-
muzicieni. Zilele de după dispariţia dirijorului, se
scurseră acrite, deşirându-şi searbăda tiradă a vieţii în
lagăr.
Se treziră, după aceea, pe făgaşul unei nemaiauzite
lucrări şi a unor inedite încercări de înaintare a
omenirii pe tărâmul progresului: au fost printre cei
dintâi cobai, masiv implicaţi în experimente
ştiinţifice sovietice. Totul începu în râsetele felcerilor
din lagărul sovietic, în hohote nevinovate de prunci,
manifestând aceleaşi reacţii şi aceleaşi simptome,
precum cele ale distinsului şi efeminatului dirijor în
halat alb, imaculat, supranumit Îngerul Morţii,
cândva, în lagărul de la Auschwitz-Birkenau,
cunoscut sub înfiorătorul nume de doctor Josef
Mengele. Li se înfipseră la toţi în corp seringi de
dimensiuni apreciabile, injectându-li-se misterioase
lichide, drămăluite în eprubete de vraci, care le
procurară senzaţia unui dezmăţ de parfumuri şi
frisoane de gheaţă, dând în clocot. Toţi injectaţii,
cărora li se aplicară, cu delicateţea de rigoare,
grosolănia brutală a experimentului medical,
resimţiră starea euforică a unor îngeri de gheaţă şi de
flacără. Sfiala de roabe şi simplitatea femeilor
sibiriace le adeveriră că fuseseră miruiţi cu un prim
vaccin contra febrei tifoide, produs în întregime, fără
nici un ajutor anglo-american, în laboratoare
autohtone, încercat pe prizonieri, întru slava ştiinţei
proză scurtă
medicale mondiale. Trataţi cu blândeţe de acei felceri,
ce nu ştiau ce e milostenia sau păsuiala şi care nu
pierdeau prilejul unor mângâieri materne, prizonierii
injectaţi cu vaccin, mândri de a nu avea ţară, nici
prieteni (tovarişci, muncitorii nu au patrie!), căpătară
încredere în toate cele şi dispreţuind experimentele de
pospăială, se îmbolnăviră cu toţii, visând, în
aşternuturi de paie, vise de muribunzi, care se hlizesc
ca proştii.
Prizonierul Oţel îşi aminti că bolnav, grav bolnav,
a stat, zăcând, pe acelaşi aşternut de paie, alături de un
căpitan german, un pilot de avioane Messerschmidt,
care ( precizare subliniată de el cu mâna pe inimă!) era
fiul patronului de la IG Farben-Industrie din
Germania. Atât românul ofiţer Oţel, cât şi căpitanul
neamţ rezistară febrei induse de experimentul
vaccinului, dar ulterior, ambii contractară o altă boală
a mizeriei, a războiului şi a prizonieratului: tifosul
exantematic!
- Exantematicul dă temperaturi foarte mari,
cufundând bolnavul în febră de peste 41 de grade, în
aiurări îndelungi!..., recapitulară amintirile
prizonierului Oţel. Temperaturile de 41 de grade, date
de tifosul exantematic, atacă profund sistemul nervos,
încât, în consecinţă, ori mori, ori înnebuneşti…
Neamţul a murit, fiind mai gras: mai puţin apt să
reziste febrei teribil de ridicate! Oţel a scăpat, prin
voia lui Dumnezeu, ieşind din boală, ca un schelet
scâncind şi târându-se către geana de lumină a vieţii.
Pe urmă, Oţel începu să reziste fărâmărilor altor
fierbinţeli şi altor aiurări: în barăci de bârne de pin, de
la mese învelite cu pânză roşie, li se propunea răstit să
se înscrie în Divizia „Tudor Vladimirescu”, tentativa
fluturându-li-se prizonierilor români, ca un tentant
steag al eliberării din lagăr.
- În Divizia „Tudor Vladimirescu”, se
înscriau…voluntar, mulţi dintre cei care aveau pete
ale unor vinovăţii biografice: cei ce fuseseră
legionari, prefecţi de poliţie etc. Altfel, celor care nu
se înrolau, calea către Ţară li se afunda, pe mai mult
timp şi mai în adâncul tainelor Siberiei.
El a rezistat, încăpăţânându-se să refuze cătănirea
în Divizia „Tudor Vladimirescu”, pentru că ar fi
urmat trimiterea sa în luptă, contra propriei armate:
română, antonesciană, „faşâstă”. Ofiţerul român Oţel
avu ambiţia deşartă a eşuării de acasă, a eşuării din
Ţară, a Eliberării, zugrăvită de seniorul comunist Ion
Gheorghe Maurer în atare cuvinte:
-România ar fi suportat, mai uşor, încă un război;
mai uşor decât o…eliberare venită de la Răsărit.
79
recenzii
Teatrul şi muzica
în Bucovina
Ion
POPESCU-SIRETEANU
Beneficiind de o bună ucenicie în cultură
lângă tatăl său, cărturarul Emil Satco, şi de bogăţia
unei mari biblioteci, doamna Alis Niculică,
absolventă a Facultăţii de Istorie-Geografie a
Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, a reuşit
să elaboreze lucrarea Din istoria vieţii culturale a
Bucovinei: teatrul şi muzica (1775-1940), Bucureşti,
Casa Editorială Floare Albastră, 2009, 344 p. +
Anexe, format academic.
Elaborată mai întâi ca teză de doctorat, sub
îndrumarea prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, scrierea a
fost amplificată şi definitivată ca mare monografie a
celor două componente ale culturii din Bucovina,
precizate în titlu.
În Cuvânt înainte, prof. Mihai Iacobescu pune în
evidenţă valoarea deosebită a lucrării, în care
autoarea „şi-a propus şi a reuşit să creeze o imagine
complexă, veridică, bogată, nuanţată, de la apariţia şi
dezvoltarea primelor formaţiuni şi instituţii teatrale şi
muzicale din primii ani ai răpirii Bucovinei de către
austrieci, până la limita superioară a evoluţiei sale,
când păstrează individualitatea şi integritatea
teritorială, în iunie 1940”; Autoarea „introduce pentru
prima oară în circuitul istoriografic informaţii, date,
fapte istorice necunoscute sau foarte puţin ştiute până
acum, care întregesc, completează viaţa culturală a
provinciei, în general, mişcarea teatrală şi muzicală,
în special” (p. 13, 14).
Un elogiu reţinut şi la obiect face lucrării prof.
univ. dr. N. Georgescu în Izvorul şi fântâna, sau
despre exhaustiv în istorie (p. 15-17) din care, aici,
reţinem câteva aprecieri:
„Măsură pe care şi-o alege şi şi-o impune Alis
Niculică (şi pe care, repet, o regăsesc la mai mulţi
istorici tineri, încât s-ar putea vorbi de un spirit de
generaţie) este aceea a desfăşurării enciclopedice a
evenimentelor, cu definiţii scurte dar exacte –şi
exemplificări împlinitoare. Nu există faptă culturală
în această carte care să nu fie atestată de două sau mai
multe izvoare –şi nu există izvor care să nu-şi aibă
verificarea lui, cele noi fiind cu grijă individualizate”
(p. 16).
80
Într-un scurt Argument (p. 18-20), autoarea îşi
informează cititorii cu privire la scopul urmărit,
arătând că „sub diferite forme, în funcţie de
repertoriu, reprezentaţiile teatrale au pus în mişcare
importante resorturi sociale şi psihologice, au trezit
conştiinţe, au contribuit la semănarea în mintea
spectatorilor a ideilor de neam şi ţară, de origine
comună a românilor, de mândrie faţă de un trecut
istoric glorios, ca şi de necesitatea unirii în faţa
vitregiilor vremurilor. În acelaşi timp, muzica, în
special cea corală, prin text şi melodie a avut o
influenţă similară cu cea a teatrului” (p. 19).
Primul capitol al lucrării este intitulat Câteva
consideraţii privind viaţa socială, economică,
religioasă şi culturală din Bucovina, în perioada
1775-1940 (p. 21-49) şi reprezintă o introducere în
atmosfera pe care autoarea o crează în capitolele
următoare. Autoarea scrie: „Dorinţa Austriei de a
acapara cu orice chip nord-vestul Moldovei au
determinat-o să inventeze motive care să convingă
marile puteri de legitimitatea pretenţiilor sale”.
Victimă a acestor pretenţii a fost domnul Moldovei
Grigore Ghica. Despre acest fapt, M. Eminescu scria:
„La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu
dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu
Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi cea
mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire
fără seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui
Grigore Ghica Voevod. Fărădelege nemaipomenită,
uneltire mişelească, afacerea dintre o muiere
desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea
Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia
vecină, de-a pururea o durere pentru noi”.
Capitolul cuprinde câteva subcapitole bine
organizate în economia lucrării: Tradiţii ale teatrului
popular în Bucovina; Teatrul german (1803-1918);
Teatrul polonez; Turneele trupelor româneşti de
teatru şi rolul lor în trezirea conştiinţei naţionale;
Promovarea teatrului de către societăţile româneşti;
Teatrul şcolar şi studenţesc; Teatrul ucrainean;
Teatrul evreiesc.
Cel mai important dintre aceste subcapitole este
cel privitor la turneele trupelor româneşti (p. 68-
107). În ianuarie 1864, un boier bucovinean,
Alexandru Costin, a angajat trupa teatrală Fani
Tardini pentru un număr de spectacole în Cernăuţi.
Totul s-a făcut cu spijinul autorităţilor habsburgice,
ajutaţi de fraţii Alecu şi Gheorghe Hurmuzachi. Şi
astfel s-a deschis „prima mare stagiune de teatru
românesc în Bucovina”, cu spectacole în lunile
martie-aprilie-mai. Primul spectacol a fost la 1/13
martie în sala de teatru a hotelului Moldova, cu piesa
Radu Calomfirescu de I. Dumitrescu.

Publicul, prezent în număr mare, a înţeles bine
mesajul cântecului Mihai Viteazul cu care a început
spectacolul. Cântecul „a electrizat şi a fermecat
poporul român. Nu se sfârşise bine prima strofă, şi
publicul, răpit de însufleţire descriptibilă, izbucni în
aplauze şi strigăte de brava şi de trăiască, de
cutremurau păreţii şi socoteai că are să se prăbuşească
sala de atâta zgomot! Nicicând nu se văzuse atâta
entuziasm!” Din această cauză, poliţia nu a mai
permis „repeţirea” acelui prolog, cum spune I. G.
Sbiera, martor ocular. Foarte interesantă ni se pare
mărturia lui T. V. Ştefanelli: „Toată învăţătura noastră
în decursul celor opt ani de zile din liceu n-a avut atâta
influenţă asupra dezvoltării noastre ca acest teatru”.
În deceniile următoare, Bucovina a fost vizitată
de nenumăraţi artişti din România, -unii fiind nume
de prim plan în cultura românească, între care Agatha
Bârsescu, Aristizza Romanescu, Petre Liciu şi
Aristide Demetriad.
Societatea pentru Cultura şi Literatura Română
în Bucovina a susţinut activitatea teatrală. Şi alte
societăţi, între care Armonia, susţin activitatea
teatrală.
Capitolele Teatrul ucrainean şi Teatrul evreiesc
au în atenţie activitatea modestă a unor formaţii
teatrale cu spectacole în ucraineană şi în germana
evreilor bucovineni.
Foarte bogat în informaţii este şi cap. III al
lucrării: Arta muzicală în Bucovina de la primele
manifestări până la marea Unire (p. 142-193).
În 1371 se înfiinţează la Siret cea mai veche
şcoală mănăstirească, desigur, în limba latină. După
modelul acesteia, se va înfiinţa Şcoala muzicală de la
Putna, apoi cea de la Suceava. La mijlocul sec. al
XVIII-lea se înfiinţează la Putna o Academie
Teologică, cu durata de şapte ani.
Viaţa muzicală românească din Bucovina se
dezvoltă pe baza muzicii religioase. În a doua
jumătate a sec. al XIX-lea se bucurau de mare
autoritate lăutarii Nicolai Picu şi Grigore Vindereu de
la care a învăţat mult Ciprian Porumbescu.
Apar societăţi muzicale care cunosc o
remarcabilă dezvoltare. Se înfiinţează şi cunosc o
frumoasă evoluţie unele formaţiuni corale constituite
din studenţi şi elevi. Datorită faptului că trăia o viaţă
muzicală intensă, Bucovina a fost supranumită mica
Vienă şi s-au impus importanţi compozitori şi
organizatori de activităţi corale.
Al patrulea capitol este intitulat Viaţa teatrală şi
muzicală în perioada interbelică şi rolul său în
consolidarea unirii (p. 194-289). Autoarea ne
prezintă momentele importante din lupta pentru un
teatru naţional în Bucovina, înfiinţarea Teatrului
Naţional, în continuare prezintă eforturile pentru
recenzii
înfiinţarea unui conservator de Muzică şi Artă
Dramatică şi rolul societăţilor culturale. Interes
prezintă şi subcapitolele de încheiere Coruri de
plugari, Societăţi studenţeşti, Coruri de elevi şi
Turnee prin Bucovina ale unor trupe şi mari
interpreţi. Cartea se încheie cu un amplu capitol de
Concluzii (p. 281-290), Glosar, rezumat în limba
engleză, Bibliografie, Index de nume şi Anexe.
Rezultat al unei munci îndelungate, cu dăruire
deplină şi cu o informaţie foarte bogată, această
monografie semnată de doamna Alis Niculică, doctor
în istorie, reconstituie critic atmosfera în care s-au
dezvoltat două mari componente ale culturii din
Bucovina. Operă de mare valoare, scrierea aceasta ar
trebui să fie tradusă în limbile germană şi ucraineană,
spre a se cunoaşte aportul acestei provincii la cultura
românească şi europeană.
Cred că ar fi necesar ca la Universitatea din
Suceava, la Facultatea de Litere sau la cea de Istorie-
Geografie, să se deschidă un curs intitulat, poate,
Istoria culturii în Bucovina, astfel stimulându-se
cercetarea tuturor aspectelor pe care le presupune
această importantă temă. Punctul de plecare îl poate
constitui lucrarea doamneiAlis Niculică.
(Din vol. Bucovina. Oameni şi cărţi, II, în pregătire.)
Soldatul prerafaelit
Mircea
DOREANU
Poezia lui Răzvan Ionescu are toate şansele de a
deveni arhicunoscută, de-a dreptul populară. Este o
calitate şi un neajuns. Se poate să fii sentimental şi
rebel în acelaşi timp? El adevereşte: da! Nu poţi să te
abţii a îngâna această muzică: „Ploaia toamnei
plouă/şuşotind nimicuri/risipind prin streşini/picuri,
picuri, picuri“.
Ecouri de romanţă infiltrate în straturile cele mai
adânci ale fiinţei, încercând şi reuşind fără strădanie
s ă renasc ă permanen ţ a noastr ă nostalgic-
sentimentală, fără, Doamne feri, a fi cumva păşunistă.
Peşti zvelţi înoată în apa lor proprie - sursa - inspiraţia
- nu are de a face cu artificialitatea vreunui acvariu,
oricât de fascinant ar putea fi acesta. Adolescenţă
perpetuă ca o ploaie uriaşă, nemişcată peste cu totul
neîngereştile noastre mişcări. Iar eu nici măcar nu ştiu
dacă te cunosc. „Pe meleagurile mele /acum se face
ziuă, /şi suntem în sfârşit /în noiembrie" (Amarul
chip) Tot ce ştiam despre suferinţă se preface în
dragoste sub inspiraţia îngerului transfigurator, a
81
recenzii
toate izbăvitor : „- o minune ratată -“ spune el, dar se
va răzgândi în curând: „Stau ascuns printre muşcate
/Dându-mi viaţa înapoi /Când aveam doar dinţi de
lapte/Şi doar vise de război“ („Şah“) Ce mai putem
să spunem? „So beat it“ şi Nichita Stănescu, Muzica
este mereu inenarabilă. Poezia lui Răzvan Ionescu
este impregnată de forţa daimonilor pe care îi
reprezintă: între tinereţe şi maturitate nu există
altceva decât dragostea nesfârşită.
Ceea ce poate să îmi placă în această poezie
dincolo de perfecţiunea ei formală este faptul că eroul
liric nu se vitejeşte, nici nu încearcă să se încarce liric
artificial, se recunoaşte învins cu demnitate: „Rătăcit
prin firul ierbii /Şi aflat în pod cu fânul /Unde joacă
şah doar timpul /Viaţa, calul şi nebunul“ (tot „Şah“)
Timbrul poetic rămâne unic dincolo de orice
ecouri: spaima de moarte reprimată şi întârziată prin
erotism. Iar erotismul este unul mai degrabă al
preludiului decât al orgasmului insistent, perpetuu,
până la a deveni insuportabil: „E timpul să plec /e
timpul s-ascund /o iubire frumoasă /sfârşită rotund“
(„Septembrie“).
Poţi să îţi pierzi viaţa din dragoste, este
avertismentul subiacent: („Obiecte pierdute“) « Flori
pe geam, în noi ninsori /Soartă a în-zadarului /Din
ceşcuţe bem licori /De la curtea ţarului /Fruntea-i o
povară grea /Şi sfârşitul la-nceput /Aerul din preajma
ta /Mă conjugă la trecut /Cristalinul tău împarte
/Visele de la vopsit /Le-am pătat în somn cu moarte
/Un albastru bănuit /Cel ce nu e, e din nou /Printre
pleoape în culori /Tâmpla ta îmi e ecou /Visele îmi
sunt din flori /Orele vor fi imagini /Ce se zbat în
ochiul-şbilţ /Albul de pe străzi şi pagini /Ne va adormi
în jilţ /Tu albastru, eu devreme /Stăm la porţile tăcerii
/Sufletu-mi devine Mozart /Paşii tăi devin Salieri /Şi
mi-e frig şi îmi e toamnă /Buza ta, un palid nimb /Îmi
şopteşte că e o doamnă /M-a pierdut pe lângă timp ».
Dragoste pierdută, recâştigată? Nu, omniprezentă.
Rescrisă mereu, cu un scris de copil, un umil abecedar
reînvăţat, cu asta ne educă, cu vocea lui suav-
baritonală, Răzvan Ionescu. Că este un foarte bun
recitator, este treaba lui. A noastră. Pentru mine, cel
mai bun recitator, cel puţin al propriilor poezii, este
George Bacovia (însă cu el n-am mâncat cartofi
prajiţi, pe undeva pe lângă Biserica Neagră) (Nici
măcar nu ştiam că este poet) Dar mama ştia că eu pot
fi? Cine şi-ar fi dorit-o? Mama lui Ozzi Osborne ce şi-
ar fi dorit! Cele mai pertineste rânduri despre poet le
scrie Ioana Diaconescu: „Farmecul dezinvolt al
versurilor lui Răzvan Ionescu vine, cel mai ades, din
desuetitudine: asumată cu o subtilă ironie, aceasta
conturează o artă poetică distinctă.“
82
Nu este nicidecum erupţia unui talent, este
confirmarea lui: „M-aştept pe mine, /asta e tot. /O
lungă aşteptare, /eu cu el /şi dincolo cerul.“
(„Mansio“ sau locul unde rămâne cineva“) finalul
fiind formidabil: „Locul unde rămâne cineva e ca un
strigăt.“
Nu există viitor pentru acest tip de poezie; există
doar prezent perpetuu. Radu Stanca nu ar fi scris
altfel: „Un falnic prinţ din cronici ori balade“.
/"Casa-ţi mirosea dulce a icoană" /Candelă nestinsă,
fir de busuioc /Maica îmi spăla sufletul de rană
/Prefăcându-mi viaţa-n ploaie de noroc“.Uşor
atribuibile lui Ioan Alexandru întâiul, aceste versuri
intră în contradicţie cu cele erotice sau, să le spunem,
de dragoste; totuşi poetul păstrează per total o unitate
integratoare, ca în „Cântarea Cântărilor“: „Înainte de
a întâlni oceanul ochilor ei pluteam în derivă.
/Întocmai unei păsări rătăcite de vânt /orbită de soare
şi orizonturi mişcătoare.“ Sau /„Mâinile tale mă
caută /fruntea ta mă caută /trupul tău mă caută...“
S-ar putea ca Răzvan Ionescu să devină prin
duioasa lectură pe care o merită unul dintre poeţii de
neocolit ai sec XXI, din limba română, unul din cei
mai cantabili: „Şi-ai avut la praznic rugă de vlădică
/Murmur de priceasnă - pregătindu-ţi mire /Pe Iisus
drăguţul pe care de mică /L-ai peţit în firul tors la
mânăstire /Veacul s-a întors pe cealaltă parte /Şi
aşteaptă, poate, de la noi, poveşti /Toarse lin de şapte
fuse-ntre muşcate /De pe prispa unde astăzi nu mai
eşti /Te-ai mutat la deal într-o casă veche /Lângă
bradul iernii ce ne-a despărţit /Ochii tăi albaştri nu-şi
găsesc pereche /Cele şapte fuse au încărunţit /Veacul
tău de rugă dulce la icoană /A scurs dintre buze fir de
busuioc /Maica mea de iarnă sufletul e-o rană /Tors
de viaţa asta numai nenoroc ».
Vai, toba plină de praful uimit şi uimitor al scenei!
Praful alb al veşniciei. Clovnii ei superbi. Din
crevasele sentimentelor comunicate de poezia acestui
om se înalţă aburii irizaţi, aproape palpabili, ai
poeziei.Ai sângelui şi ai imaginaţiei retroactive.
În poezie, cât mai aproape de desăvârşirea ei. Nu,
nu există decât prezentul din viitor. „Primăvara,
oamenii se bucură atunci când lumina soarelui începe
să încălzească pământul; lumina caldă a soarelui de
primăvară este un lucru bun, de dorit. Dar oare pentru
ce anume? (...) pur şi simplu, este bine să existe viaţă -
este bună în sine” (Immanuel Kant - Metafizica
moravurilor) Este bine să existe, să se simtă absolut
poezia. Nu există loc, doar poetul sfinţeşte locul.
Hamletian şi singur, singur şi frumos, iată-l!

Lucian Costache
şi poezia contrastelor
Valentin
TALPALARU
Lucian Costache este prezent în ultima vreme în
atenţia criticii graţie eforturilor de a se alinia la o nouă
generaţie de eminescologi, printr-o originală
interpretare la care „se încumetă”, traversând câteva
opere din loja creaţiei eminesciene. Aşa cum ar fi
substanţialul volum M. Eminescu. Eseuri deschise.
Chipul de aur şi chipul de lut, Editura Tiparg, 2009,
sau mai vechiul studiu Mihai Eminescu. Sentimentul
singurătăţii, Editura Junimea, 1989. Destul de puţin
vizibil atenţiei revistelor literare importante, Lucian
Costache este un poet şi un interesant prozator, care
contabilizează nu mai puţin de 16 cărţi de poezie,
proză, eseuri, critică literară. În acest an ne propune
trei cărţi: Mathilde şi fata din grădina
Albastră(roman, Editura Tiparg), Piano forte (poezii,
Editura Tiparg) şi Miniaturi III. Peisaje, portrete... la
aceeaşi editură Tiparg. Volumul de versuri Piano
forte este un melanj de-a dreptul dezarmant prin
dezinvoltura cu care merge direct la esenţa noţiunilor
„tari”, la simbolurile pe care le descifrează/încifrează
într-o manieră personală şi tonul ludic, degajat, mai
tot timpul în răspăr cu gravitatea şi predispoziţia
pentru glosă şi divagaţia spontană.
Dacă ar fi să descifrăm şi noi cu aceeaşi libertate
mesajul din Partitură pentru Fizicieni şi Poeţi, am
putea vorbi de spaima în faţa imposibilităţii traducerii
marilor întrebări în limbaj accesibil şi „liniştitor” sau
de improvizaţia din lipsă de timp uman, a unor
explicaţii cât de cât rezonabile. Cu alte cuvinte, poetul
se teme de posibilitatea de a primi un răspuns care să-i
depăşească posibilitatea de înţelegere. Atunci, regula
jocului îl îndeamnă la o supralicitare a spaţiului
confuz dintre poet şi divinitate, cu nonşalanţă şi umor.
Fiinţele, Universul, Materia care nu vieţuieşte, Marea
Prăbuşire, Spaţiul, Acceleraţia devin nişte noţiuni
aproape banale prin familiaritatea cu care poetul
jonglează cu ele ca şi cum ar fi farfurii de plastic! 18
pagini în care se schiţează o teorie ontologică, ba ne
atrage atenţia că lipsesc alte piese precum Raţiunea,
Conştiinţa, Spiritul, Sufletul. Cât de gravă este
atitudinea lui Lucian Costache în faţa acestor noţiuni
fundamentale? „Din ecuaţia mea lipsesc Raţiunea,
recenzii
Spiritul, Conştiinţa şi
Sufletul (toate atât de
complexe, de instabile şi de
variate), pe care nu ştiu
dacă trebuie să le adun sau
să le scad, dacă trebuie să le
iau în seamă separat sau
împreună – nici măcar nu
ştiu sigur dacă nu cumva
sunt acelaşi lucru numit de
fiecare dată altfel. Le-am
învârtit în jurul Fiinţei, dar
mi-a fost teamă că, oricât aş
adăuga sau scădea, ceva
nedesluşit îmi scapă”.
Lucian Costache este într-un constant dialog,
uzând din plin de recuzita acestuia într-o descendenţă,
din care, la o primă lectură, Marin Sorescu este uşor
detectabil în gestica şi dinamica retoricii. Tentaţia
jocului de cuvinte, a lunecării lor sonore în fraze
poetice, ţes un păienjeniş, căruia autorul i se
abandonează conştient, de multe ori fără luptă, în
construcţii parabolice eterogene: „Poltron şi fără
caracter,/ mi-a dat doar trup de mucava/ cu ţesătură de
hârtie,/ mânjit cu roşu-carne vie...// şi-n cap doar două
felinare –/ ca pe scenă –/ şi, între ele, o migrenă”
(Peniţă). Aceste miniaturi poetice capătă consistenţă
atunci când dispare obstinaţia narativă, în cheie
parabolică sau sapienţial – didactică şi se adoptă un
alt ton: „Mă pune timpul în insectar –/insectă mare/ cu
două picioare./ De sub sticlă, de sub coperte/ ca
ferestrele transparente,/ sunt un animal rar // Cu acul
în spate, încă tresar” (Peniţă). De aici şi până la
atmosfera mironraduparaschivescă nu pare să fie
posibilă o punte şi totuşi: „Iubirea ei era de
gutapercă,/ De lipitoare tropicală,/ De humă unsă, de
ciupercă,/ De piele subabdominală.// Dar n-a putut,
bietul hadâmb!/ Era de mădulare strâmb,/ Din tinereţe
fără drâng,/ Să cânte doar cu deget stâng...” (Peniţă).
Dezarmantă este asocierea între poeme jucăuşe,
aparent naive, şi meditaţiile ambalate în acelaşi ton
ironic, o posibilă eschivă în faţa asumării lor ca
sfâşiere şi durere. După Tzuka Tzuka, un panegiric
pentru căţeluşa prietenă, apare un catren cu centrul de
greutate în altă zonă: „Fie Omul cât de mic,/ E mai
mult decât nimic./ Fie omul cât de mare,/ Tot Nimicul
e mai tare” (Peniţă).
Lucian Costache etalează cel puţin trei registre cu
recuzita aferentă, pătimind, poate, la versurile
strunite în canoanele poeziei clasice, dar cu
deschideri neprevăzute şi volute ingenioase în poezia
de meditaţie sau cea cu accente sociale, un poet care
nu poate fi ocolit.
83
recenzii
Pelerin la
templul cuvântului*
Grigore
CODRESCU
S-a făcut demult apropierea dintre poezie şi
rugăciune. A împins la aceasta lirismul generat de
pioşenia şi evlavia credinciosului care se adresează
Dumnezeirii cu fascinaţia sacrului şi a purităţii, spre
care tinde fiinţa umană. Aceasta a generat, în istoria
poeziei, un şir de antinomii precum sacru-profan,
angelic-demonic, pământean-ceresc, suflet-trup şi
altele, a căror tensiune dramatică a putut fi
încorporată în expresia marii poezii de inspiraţie
religioasă, reprezentată de Dosoftei, Eminescu,
Goga, Voiculescu, Arghezi, Gyr, Ioan Alexandru,
Anania şi alţii. Cum se vede, filonul acestui tip de
creaţie poetică este puternic în literatura română, iar
perspectiva viziunii şi profilul stilistic sunt
inconfundabile la autorii numiţi. Pe de altă parte, se
pare că imaginarul poetic al acestui tip de lirică intră
în comunicare cu vibraţia eului poetic doar în anumite
condiţii, dezvăluind instantaneu orice
incompatibilitate care ar ştirbi extazul trăirii celui
aflat în albia comunicării christice şi lăsând la vedere
convenţia, dedublarea şi posibila disimulare a lui.
După deceniile de ateism promovat oficial şi în
particular, inflaţia credinţei şi parada slujitorilor ei
pot naşte îndoială. Acesta e terenul, cam nefavorabil,
pe care se lansează recent al şaptelea volum de poeme
semnat de Dumitru Brăneanu şi intitulat semnificativ
şi expresiv Pelerin la templul cuvântului. Este o
jumătate de surpriză, pentru că autorul băcăuan şi-a
obişnuit cititorii de versuri senin-meditative,
militante într-o vreme, închinate vag spre onirism,
sau pândite de un erotism diafan într-o expresie
limpede neoclasică, ce părea a se aşeza într-o zonă
tutelată de spiritul blagian din ultimii ani ai marelui
poet ardelean.
Acum avem în faţă un autor care face vizibile
eforturi pentru a asimila lumea biblică, etica înaltă şi
pură a creştinismului, venind dinspre mitologia
creştină (Iov, Cain, Abel, Maria Egipteanca,
Apostolul etc.), dar şi dinspre o justiţie socială care
face casă bună cu etica de natură creştină.
Laitmotivele predominante ale cărţii sunt Cuvântul şi
Lumina, convertite, prin contexte succesive, în
84
simboluri, ele trimiţând, la început spre Geneză, iar
mai apoi circumscriind valori etice fundamentale.
Blând şi răbdător, tenace însă supus condiţiei lui vox
clamantis in deserto, eul poetic îşi asumă austeritatea
indusă pentru pământeni de păcatul originar,
confesându-se fără nici o zăbavă întru speranţa
recuceririi lumii edenice care va să vină de la
Atotputernic; îşi recunoaşte păcatele, însă e totodată
gata să ispăşească totul: „Sufletu-mi, ogor arat,
însetat de apă/ Rătăceşte istovit urcuşul vieţii drum,/
Cu adâncă uşurare, lumina sapă/ Trepte spre Tine,
Doamne, prin vremuiri de fum./ Sunt fiu risipitor, prin
lume rătăcesc,/ Pom cu fructe amare şi frunziş
solzos,/ Arde-n mine răul, cu iadul mă încălzesc,/
Dezmierdări carnale, trăiri făr' de folos./ Vine o vreme
în care pom mă ridic şi cad,/ M-am săturat să fiu
păcatului arcadă;/ Mă-ntorc străin acasă, un neştiut
nomad,/ În curtea ta Doamne, să înfloresc livadă”
(Sunt fiul risipitor).
Unul din cele mai frumoase poeme este Cuvântul
ce creşte..., în care ceremonialul biblic, aureolat de
sacralitate, străluceşte prin fastul celest şi lirismul
autentic pentru că Cerul şi Pământul par să vibreze pe
aceeaşi undă (minus finalul de trei versuri în care
stângăcia prozodică şi incoerenţa viziunii creează
dizarmonii. Încântă însă prima parte: „Somnul
fecioarei ca o rază de lună,/ Sihastră tăcere în schituri
apune,/ Ascultă lumina prin oase cum sună,/ Cuvântul
cum creşte în tine, un june./ În odaia mică, tainică
sfântă viziune,/ Din cer, străluciri de înger, coboară./
De necuprins întinderea genunii,/ Gavril şopteşte
celei pline de har:/ Vei naşte pe Domnul cerului şi
lumii,/ Azi te vei îmbrăca, cu dumnezeescul dar.” (...)
În poemul Noapte de Crăciun, imagini feerice
închegă un tablou terestru şi celest, uman şi
dumnezeiesc într-o frumuseţe peste fire.
Compoziţia volumului şi-a impus o anume unitate
ideatică şi imagistică, în care cele una sută unul de
poeme, numerotate cu cifre romane, cuprind şi şase
psalmi, precum şi un număr de sonete; mai peste tot
însă dominând versul alb ce ignoră ritmica, dar şi
eufonia, încât n-am putea spune că, din această cauză,
nu suferă cadenţa şi muzicalitatea poetică. Unele
imagini metaforice par a prezenta o semantică siluită:
„De dragostea Satanei greu ne mântuim”; „Să
cuceresc cu dreapta-ţi pătimire / Ţinut de taină...”;
„Pământ, iad, ceruri se prind într-o cunună”; „Tâlhar
şi sfânt în mine se frământă”; „Să pun capăt disperării
de noroi”; „Spre tine, Doamne mai cutez speranţă”. O
decantare mai insistentă în plan sintactic şi figurativ
ar fi fost utilă. De asemenea, alte contexte, clişeele şi
imaginile respective par a fi preţul grabei unui autor,
altfel exersat, ce-l luăm în serios.

Argumentul vine dinspre multe versuri frumoase,
unele chiar memorabile, care fac cu ochiul cititorului
în multe contexte: „Mă viscolesc, Doamne, geroase
întrebări”; „Sunt sol bogat, luncă înflorită”; „Ne-
aleargă timpul de-a lungul vieţii”; „În crugul vieţii
noastre se face seară”; „Pofte cameleonice stau la
pândă”; „Când îţi bate întunericul în poartă”;
„Golgota se-nfăşoară în mania tăcerii”; „Mă strecor
prin frigul din cuvinte”; „Sufletul urcă spre cer vrej de
lumină”; „Marginea de oră coseşte clipe”. Printre
textele poemelor, grafica realizată de un plastician
cunoscut – Crăiţă Vasile Mândră, alegorizează, sau
ilustrează ideea poetică, cu unele efecte reciproce de
expresivitate.
Trebuie remarcat şi faptul că poetul Dumitru
Brăneanu îşi asumă riscurile monotoniei în plan
tematic şi al limbajului, ceea ce bate insistent aripile
spre o lirică monocordă; diversitatea stilistică şi
imagistică nu e totdeauna uşor de obţinut, într-un
volum de poezie de inspiraţie religioasă. Volumul
Pelerin la templul cuvântului poate fi considerat un
experiment reuşit al unui autor ce slujeşte de ani buni
poezia şi se caută pe sine cu o concentrare interioară
tot mai rodnică.
* Dumitru Br ă neanu, Pelerin la templul
cuvântului, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău,
2011. Prezentare de Ovidiu Genaru pe coperta IV
Angelica Gherman,
scriitoarea celor mici
Maria
BACIU
Angajată într-o „aventură” de anvergură, care are
menirea de a sprijini concret învăţământul românesc,
învăţătoarea Angelica Gherman, din Botoşani, „a pus
umărul”, cu iscusinţă şi har, la îmbogăţirea şcolii,
printr-un mare număr de cărţi didactice şi artistice
publicate, prin care, atât învăţătorii, cât şi învăţăceii,
să-şi uşureze munca, iar creativitatea să le dezvolte
priceperile şi deprinderile întru alcătuirea întregii lor
personalităţi.
Disciplinele de studiu de la grădiniţă şi de la
clasele I-IV au găsit ecou în preocupările scriitoarei,
structurându-şi problematica poeziilor şi a poveştilor
ori povestirilor pe textul de bază al manualului, dar cu
recenzii
implicaţii didactice şi metodice mult aprofundate şi
diversificate.
Autoarea a publicat, la editurile de specialitate din
ţară, cărţi de poezii, de poveşti şi povestiri, cărţi de
colorat, exerciţii-joc, precum şi diferite tipuri de
Caiete, care au uşurat şi au întregit munca
învăţătorului sau a educatoarei.
Cu o grafică ireproşabilă, un colorit viu şi de bun
gust, aceste cărţi cuprind texte poetice şi în proză de
mare sensibilitate artistică, punând în evidenţă
talentul remarcabil al autoarei. Astfel, copilul este nu
numai informat, ci şi sensibilizat în spiritul bunului
gust artistic.
„Chipul cifrelor” şi „Chipul literelor”, apărute la
Edit. Elis, sunt două dintre cărţile autoarei, foarte
atractive pentru copii, solicitându-i să fie participanţi
activi şi creatori la ore. În versurile frumoase şi uşor
de memorat, copilul află probleme la care trebuie
să/să-şi răspundă, îmbogăţindu-se astfel pe sine.
Pretutindeni se fac trimiteri la lumea înconjurătoare,
populată de tot felul de vieţuitoare, dar şi de copii,
pomi, păsări, natura fiind ambientul în care se petrec
toate întâmplările copilărie Copilul învaţă să
compare, să construiască, să completeze, să
descifreze probleme „încurcate”, să facă un rebus
etc., devenind co-autor al actului de învăţare
conştientă şi activă.
În realizarea cărţilor „Cristina descoperă lumea
prin imagini şi texte” şi „Miaunica vă ajută să învăţaţi
alfabetul”, autoarei i se alătură şi fiica sa, Raluca-
Maria Gherman, profesoară de engleză, alcătuind
împreună două Caiete foarte interesante, pentru grupa
pregătitoare şi clasa I.
Utilitatea acestor Caiete constă în existenţa unui
set variat de probleme cu care trebuie să opereze
copiii. Ei au la dispoziţie texte în versuri sau proză,
imagini, chestionare, ghicitori, exerciţii de
recunoaştere, de completare, de selectare etc.,
ajungându-se la discuţii, pornind de la textul dat, din
care, cuvinte şi întâmplări se fixează în memoria lor.
Universul în care îşi desfăşoară copilul viaţa
capătă contur în mintea şi conştiinţa lui,aspect
important care îl va ajuta la folosirea unui vocabular
corect şi divers, precum şi la formularea corectă a
ideilor.
Cărţile Angelicăi Gherman, prin lecturile lor
exemplare, ajută la formarea intelectuală şi morală a
şcolarului mic, sensibilizându-l totodată.
Scriitoarea şi-a dirijat talentul spre poezia şi proza
pentru copii, ceea ce nu e nici simplu nici uşor de
realizat, dacă nu ai har.
.
85
recenzii
Alchimia
cuvintelor
Andrei
DULLO
Andrei Fischof, prin întrega sa creaţie poetică
în limba română (amintind că autorul a realizat mai
multe volume de poeme în limba ebraică, pe care nu le
pot comenta, neavând acces direct la conţinutul
acestora), de până acum (mă refer la volumele de
versuri: Dialog imaginar, 1978; Uitarea de sine,
1983; Atingerea umbrei, 2000; Prefăcuta linişte,
2003; Umbletul îndoielilor, 2005; Izgonirea din iad,
2008), aşadar prin toate aceste scrieri, Andrei Fischof
se dezvăluie cititorilor ca un poet erudit, al cărui
condei surprinde atât aspecte inedite şi spectaculoase
ale realităţii stresante care ne sufocă zi de zi, cât şi
probleme de factură filosofică, demne de a cere
insistent răspunsuri greşelilor umanităţii şi păcatului
social devenit o convenţie absurdă.
Cel mai recent volum de versuri, Izgonirea din iad
(Editura EuroPress, Bucureşti, 2008), este prezentat
de către scriitoarea-editor Aura Christi, astfel:
„Poemele dense, pline de miez ale lui Andrei Fischof
curg unul după altul. Fără ostentaţie. Firesc, aşa cum
ploaia se scurge din orbitele zeilor fără nume, aşa cum
iarba poate fi numită iarbă numai dacă este păscută,
din timp în timp, de pegaşii morţilor tineri. Înfăşurat
în toga marelui frig, poetul refuză zgomotul,
învălmăşeala, furtunile agitaţiilor zadarnice, optând
mereu pentru ipostaza martorului tăcut, marcat de o
sensibilitate atentă, ochiul său, da, cel triunghiular,
din frunte, înregistrând totul, aproape totul. Poemele-
peisaje conturează o lume a sfârşitului întunecat, a
degenerescenţei, a decadenţei şi pierderii reperelor. E
o lume de coşmar, o lume înşurubată în albia
apocalipsei care se inventează, clipă de clipă,
provocând martorul – adunat, strâns în el însuşi, atent
la forurile-i lăuntrice şi la vocea căreia i se supune
necondiţionat – să imagineze discret, evaziv, surpat în
uimirea de a fi el însuşi: o şansă de salvare. Şi
martorul răspunde provocării, aşa cum un copil, fiind,
pe malul mării, harponat spre orizonturile mirabile
ale dorinţei de a fi, desenează, cu un beţişor, pe nisip,
o uriaşă corabie fantastică…”
În acest volum de versuri, mai sus-amintit, poetul
Andrei Fischof reclamă dreptul omului, văzut ca un
86
creator de valori, de a se opune maleficei perspective
a Timpului, a nesfârşitului Timp simbolic redat ca un
element corosiv al fiinţei omeneşti: „Iubirile-
cumpănă se simt/ doar când le pierdem./ Prin lipsa
lor./ Din vechi metehne crezute fireşti,/ ele devin vise
pregătite ca un ritual/ înaintea somnului,/ pe
noptieră,/ lângă proteză./ Spre dimineaţă (cât poţi
dormi?)/ reîncepe ademenirea/ mereu zadarnică/ a
timpului,/ căci noaptea vine exact la vremea ei./ Nu
mai repede./ La lumină toate par nişte fotografii
vechi/ pe care cineva a desenat riduri.// Ale mele,
adevăratele, sunt ca tranşeele/ lângă care se ridică/
pământul scos din pământ./ Lipsite de apărare.” (Ale
mele, adevăratele).
În alte poeme, precum Fii de Yiov sau D-zeu.com,
autorul demitizează, oarecum ironic, divinitatea.
Dezmembrarea mitului biblic al lui Iov într-o poveste
ai cărei protagonişti sunt fiii „unui dumnezeu supus
satanei” nu face decât să pună în lumină laicizarea
divinităţii, intenţie şi mai clară în poemul D-zeu.com.
Aici, se face trimitere la problemele care, orice natură
ar poseda ele, îşi găsesc aproape întotdeauna soluţia
pe internet. Orice întrebare ai avea, orice durere te-ar
înţepa, există un link pus acolo pentru a te ajuta,
oferindu-ţi un răspuns, ajungându-se până acolo încât
existenţa omului riscă să fie îngropată, prin alchimia
cuvintelor, într-o cavalcadă virtuală, pe internet.
În poemul care dă titlul volumului, Izgonirea din
iad, Andrei Fischof împinge desacralizarea lumii
până într-un punct în care însăşi divinitatea (sui-
generis înţeleasă) este satanizată. Amă girea
oamenilor de către diavol este cruntă, acesta
corupând întreg Paradisul sub pseudonimul aparent
benign al Înţelepciunii. El însă ne amăgeşte,
„aruncându-ne câte un solz/ imposibil de prins din
zbor/ la vreme”... năpârlindu-şi din când în când
pielea asupra lumii, de-a lungul vremurilor, poate în
vreo ciumă sau în vreun război...
„Dar şarpele a rămas în rai./ Şi-a schimbat doar
numele/ în Înţelepciune,/ aruncându-ne câte un solz/
imposibil de prins din zbor/ la vreme.// Din când în
când/ pielea lui fâlfâie deasupra drumului nostru/ şi
ne acoperă ca un sfat dat în fugă:/ ştim că e vremea
năpârlirii./ A dezbrăcării promisiunilor deşarte/ şi a
nimicirii urmelor periculoase,/ când şarpele nostru
cel de toate zilele/ ne destăinuie, în trecere, adevărul,/
cu preţul izgonirii tuturor,/ căci el, şarpele, a rămas în
rai.” (Izgonirea din iad. Inscripţii la o pictură).
Şarpele poate fi aici şi o alegorie a trecerii
timpului, atât un timp profan cât şi un timp sacru,
alunecând meandric de la alungarea şarpelui din
Grădina Raiului şi până astăzi, când aflăm că e tot
acolo, sub o altă mască. Ba mai mult, el este
 recenzii

încoronat, fiind cel care, „şarpele nostru cel de toate întâmpla/ în anii cincizeci de mii şi ceva/ când”.
zilele”, ne dezvăluie Adevărul. Dar chiar şi acest (Poemă S.F.)
Adevăr a ajuns la un grad maxim de corupţie: oricine Poezia are un final deschis, lăsând în suspense
ar părăsi atunci iadul cu zâmbetul pe buze. Acest iad firul ideii. Versurile înglobează specificul uman în
se pare că este însă, paradoxal, tocmai grădina sfântă, ceea ce are acesta mai abscons-destructiv. Aforismul
lăsată în paragină, pe seama vicleniei satanice. Homo homini lupus constituie o altă trimitere la felul
Un alt poem care impresionează în mod deosebit în care omul se raportează la aproapele său,
este Insula cuvintelor, poem cu care se deschide respingându-l aproape întotdeauna cu o crudă lipsă de
volumul de versuri despre care vorbim: „Se făcea că fraternitate. Luat în altă ordine de idei, faptul că omul
am dat de o insulă netrecută în hărţi,/ bântuită de nu a mai văzut un lup sau că „nu reuşea să deznoade
cuvinte rostite o singură dată în viaţă, ori/ izgonite sau ziua de noapte” arată imaginea omului văzut ca o
chiar evadate. Ele m-au înconjurat/ precum canibalii pestă, care a distrus întreaga natură şi care îşi continuă
omul-pradă. Dacă nu erai în mine/ de atâta vreme, maligna sa existenţă, în unghiurile tăcute ale
n-aş fi îndrăznit, dar cercul,/ adulmecându-mă, se universului!
opri singur, la un braţ de/ sângele meu în care te-am Prin poemele sale, Andrei Fischof trage un semnal
ascuns. Astfel am devenit/ sclavul-domnitor peste de alarmă, folosind fiecare cuvânt ca pe o armă
propriile-mi tăceri.// Mai târziu, se povestea că insula împotriva amoralităţii, ignoranţei şi dezumanizării
s-a transformat în/ continent, apoi în crater de vulcan, omului post-modern, fărâmiţare sufletească la baza
până a dispărut/ sub clarul de lună fără nume.// căreia stă, probabil, însăşi societatea care l-a creat,
Cuvintele acelea au născut o limbă, alta. O nouă societatea post-modernă sau societatea post-post-
religie./ Fără psalmi. Neostoita sărbătoare a post...-modernă...
întoarcerii la sine.” (Insula cuvintelor)
Introducerea într-o lume pierdută în ape a
cuvintelor şi, mai ales, asocierea acestora cu nişte
canibali, oferă logos-ului o putere mitică, regăsită de
altfel şi în vechile religii, ancestrale. Prin această
redescoperire a puterii Verbului, se observă o salvare
a sinelui din marasmul tern al cotidianului deprimant.
Transformarea insulei în continent, apoi în craterul
unui vulcan sau faptul că aceasta cunoaşte mai multe
etape de metamorfozare, poate culmina cu o scară
ascetică, existând chiar şi un „axis mundi” în
înfăţişarea craterului vulcanic în jurul căruia se
strâng, magnetic parcă, toate cuvintele născute din
Cuvânt. Astfel se naşte o nouă religie, în care se
regăseşte „întoarcerea la sine” ca o eternă sărbătoare a
fiinţei umane întru Fiinţă.
Satira umanului contemporan se regăseşte în
Poemă SF, unde poetul Andrei Fischof creează o
lume din timpul viitor, undeva, în anii necunoscuţi
care vor veni, cândva...
„În anii zece mii şi ceva/ fiinţele homo vulgaris/ le
povesteau urmaşilor cu inimi/ transparente/ că
strămoşii strămoşilor lor/ s-au luptat între ei/ ca orbii
azvârlind nisip/ unii în ochii celorlalţi –/ acestea s-au
petrecut înaintea celui/ de al cincilea val al marii
zăpuşeli/ şi înaintea înghiţirii continentelor/ de
oceanele pline cu gheţari topiţi./ Ceea ce a rămas din
toate/ sunt doar vorbele de neînţeles/ homo homini
lupus/ căci generaţia din zece mii şi ceva/ nu văzuse
niciodată un lup/ şi nu reuşea să să deznoade ziua de
noapte,/ aluneca doar printre peştii vorbitori/ a căror
obârşie nimeni nu a descoperit-o.// Poate asta se va
87
vitrina editorială
Scriitori bucovineni
şi invitaţii lor
Sabina
FÎNARU
O poetică speculară
Volumul Dincolo, în oglindă al
poetei sucevence MARIA-ELENA
CUȘNIR (Editura Junimea, Iași,
2010) cuprinde 101 de poeme
selectate din cele 10 volume
publicate și 33 de poeme inedite. Eul
liric își plasează confesiunea în
regim specular, într-un spa,iu al
diferen,ei ontologice, care abandonează resturile
cotidianului și construiește un univers al esen,elor
spirituale: „Pentru unii via,a e un prelungit
monolog./În mersul pe învelișul lumii,/În zori/Își
privesc oglinda neștearsă,/Cu ochii goli,i de
bucurie,/Chipul, cu ce-a mai rămas din el
(…)/Dincolo, în oglindă/Se privesc adînc, suspinînd
înfundat.”
Eul poetic, alienat de lumea concretă și de
limbajul ei, creează un nou spa,iu, ocupat de peisaje
onirice și de amintiri. Timpul personal, aflat în declin,
își reconstruiește sensul nostalgic în tăcere și
singurătate: „Poezia doamnei Maria-Elena Cușnir -
spune Cezar Ivănescu - ia fiin,ă deopotrivă dintr-o
dorin,ă de mărturisire și regretul de a fi ieșit din tăcere
(…) Este o vorbire care sfîrșește prin a deveni
hipnotică, seducătoare.” Dicursul liric contemplativ,
construit din gîndiri și din imagini obsedante, aduce
în cîntecul amintirii imaterialul, netrăitul și nerostitul;
deși el guvernează o poezie de adresare, celălalt nu
este prezent decît în reverbera)iile persoanei I care, în
scenariul sublimării și desprinderii de lumea
concretă, devine un element la fel de inconsistent, o
voce a altuia.Aoglinzii.
O poetică a focului Flăcări în
memorie (Editura Ars Longa, Iași,
2010), al doilea volum de micropoeme
al lui TRAIAN DIACONESCU (după
Meridianul Socrate, Ars Longa, Iași,
2009) este rodul meridianului
biografic al eului liric, evocînd în
tonalitate blagiană ș i cu for,ă
88
imagistică vergiliană satul natal, părin,ii și bunicii care
s-au retras în amintire. De aici poate psalmodierea
monocordă a suferin,ei provocate de moartea
atotstăpînitoare și a dorului de cei pleca)i:„Mamă,/E
geamul deschis,/Și miros de susai…/Vino/Din rai,/Mi-e
dor…/Să stăm de vorbă-n/Pridvor.” În teritoriul acesta,
decorativ și ceremonial, „plutind/Între cer și ,ărînă,/În
duh”, „sufletul umblă/Descul,/Printre căr,i și ,ărani” în
rătăcirea sa între naștere și Înviere.
Un fior sacral, pu,in creștin, pu,in păgîn,
străbate fluxul memoriei, tor,ă care veghează taifasul
cu „străbuni fără glas” din care izvorăsc duh și cuvinte
de lumină. Dacă omul este o stupină în care cresc
„duhuri/Și lucruri în sine”, poetul este un nou
Prometeu, un Orfeu, o liră în vînt sau o lacrimă
călătoare, „un înger care măsoară/În clepsidra
cuvîntului/Sîngele lumii.” Eul poetic contopește în
ceasul torid al crea)iei și în peisajele memoriei
valen,ele spirituale și devoratoare ale focului, flăcării
și luminii. În lumina neagră „ca un cîmp arat” a
satului văduvit de părin,i, în gîndul livid și-n infernul
durerii, el deschide fereastra poemului, întotdeauna
surprinzător prin for,a sa vizionară, de factură
expresionistă:„Cobor/În Infern/Cu o floare în
mînă…/Pe rug,/Din trîmba de fum/Se
înal,ă/Poemul.”
O poetică a înluminării Călătorul cu aripi
indigo (Editura Axa, Botoșani, 2010) este al optulea
volum al VIORICĂI PETROVICI,
în a cărei poezie „ o mărea,ă
diminea,ă a sim,urilor netocite
răspîndește transparent peste lume
fluxul emo,ional.” (Vasile Spiridon)
Și cu toate acestea, poezia de acum
nu e sentimentală, ci transmite
experien)a ini)ierii în transgresarea
materialită,ii senzoriale, ritual abisal
al fiin)ei, distilînd simboluri
antropozofice, viziune spirituală orientală și practici
yoghine. Reprezentarea poetică a „tărîmului indigo”,
prin cascade de metafore , este dublată de
transfigurarea plastică a fiin)elor care-l populează,
realizată în mod excep)ional de pictorul Cătălin
Alexandru Chifan, în ilustra,iile și coperta volumului.
Experien)a dilatării perceptive pare transcrisă
în stare de transă, cu formulări eliptice, lipsite adesea
de punctua)ie, care bulversează fraza și pulverizează
sensul în mai multe zări. Doar ”fîntîna cuvînt”, cuibul
în care pulsează imaginea poetică, este inepuizabilă.
În jurul ei și al numelor cu valoare simbolică
(Alighieri, Trismegistul, Fenix, Timpul, Sucevi)a,
Shambala), eul își propagă aurele corpurilor astrale,
în lumi paralele, indigouri care multiplică fiin)a lui

transparentă și înluminează corpul fizic al lumii. Din
experimentarea extatică a fiecăreia dintre aceste
frac,ii ale fiin,ei apare rescrierea ei sinestezică.
Animat de un elan energetic expansiv, ascensional și
proteic, eul remodelează alcătuirea întregului
univers. Elementarul eliberat de materialitate se
rotește, vibrează, pulsează, se învolburează, este
înmiresmat și dulce-mieriu, muzical, tandru și
mîngîios. Indigoul, culoarea multiplicării lumilor
astrale, transsenzoriale, este secondat de culorile și
non-culorile locuirii terestre, verdele, roșul, galbenul,
albul și mai ales albastrul, luate parcă de pe pere,ii
mănăstirilor bucovinene.
Proiectul Heraclidului Academia de la
Suceava și Schola Latina de la Cotnari. Un proiect
cultural european (Editura Opera
Magna, Iași, 2010) de VALENTIN
TALPALARIU reconstruiește pe
baza documentelor - unele traduse
pentru prima dată în limba română -
proiectul lui Despot Vodă (domnitor
al Moldovei în Cetatea Sucevei),
concretizat în trei așezăminte,
Academia și Biblioteca Palatină de la
Suceava (gîndite după modelul
academiei platoniciene) și Schola Latina de la Cotnari
(1562), prima universitate din cele trei ,ări române, la
care a adus, pe cheltuială proprie, umaniști vesti,i din
Europa, a căror activitate și-a propagat ecoul timp de
un secol.
În fapt, este o carte care recuperează
personajul fascinant și controversat, care a produs un
seism al vie)ii sociale, politice și religioase în scurta
sa domnie, antipatizat de biserica ortodoxă, de
cronicari și iluminiști, simpatizat de moderni pentru
fine,ea spiritului său, neîn,eleasă de oamenii locului
de atunci. Căci Iacob Basileus Heraclidul, aventurier
cu biografie fabuloasă, s-a format intelectual la
universită,ile din Paris și Wittenberg și a primit de la
Carol Quintul, în 1555, Privilegiul care-i conferea
autoritate administrativă și culturală în toată Europa.
Ajuns în Moldova, el și-a dublat proiectul istoric cu
unul cultural, fundamentat pe teoria renascentistă
despre educa,ie bazată pe studiile clasice, după
modelul universită,ilor occidentale și al cur,ilor
regale europene. Valentin Talpalariu convinge prin
discursul său temeinic documentat și pasionat că prin
Despot, protector al poeziei lirice și epice de expresie
latină (a lui Sommer și Schesaeus), autor el însuși al
unui corpus de coresponden,ă, conditor studiorum,
Moldova s-a integrat pentru prima dată în spa,iul
cultural apusean.
vitrina editorială
Un discurs nastratinesc:
DORU VIERU, Poeme unghiulare,
volum editat de Cenaclul de Artă și
Literatură Zidul de Hîrtie, Suceava,
2010. Doru Vieru (1957-2009),
supranumit în studen)ia sa ”Verlaine
2”, declarat de tinerii săi prieteni de la
Zidul de Hîrtie ”primul (lor)
maestru”, histrion de geniu în via,ă, ca
și în moarte, a debutat postum. Volumul, structurat în
două păr,i (Poeme unghiulare și Poeme întemeiate),
începe cu sfîrșitul (fondarea mor)ii) pentru a ajunge la
celelalte teme lirice. Cartea este o ”capcană a
muzelor”, un manual de autodistrugere și de
deconstruc)ie a realului, cu re,ete clasice sau
medicale pentru muză, pace, zeamă sau ”nu se știe
ce”, cu peisaje și pasteluri didactice, retorice, vagi,
ecumenice sau cu orori, povești în coadă de pește și
”aventură prăjită-n untură”. Pofta de via,ă cu care l-a
hărăzit Dumnezeu, văzut ca foame, fagocitează eul
tolănit în patul de cerneală sau în norii etilici. El
adoptă o dublă estetică, abisală și culinară. În focul
vorace și devorator al gîndului, poetul consumă
poezia clasicilor și vanită,ile condi,iei moderne,
ucigînd, tocînd, amestecînd și fierbînd a vorbei
întrupare. ”Fătat de poezie”, poetul devine trup din
trupul ei și o produce din orice amintire, scîrbă,
melodie sau imagine, iar la noi ajunge doar acel
”miros/care face urîtul frumos”. Discursul liric, )esut
din ”vorbe inexistente într-o lume fictivă”,
comunicînd ”tensiunea transformării faptului în
literatură,/adică a gurii în gură”, este de un tulburător
dramatism: ludic și tragic, ironic și grotesc,
condimentat cu ingrediente din registrele stilistice ale
cruzimii și sublimului, nastratinesc.
Opera omnia: ION
COZMEI, Pacient la vama
d e s t i n u l u i , E d i t u r a Ti p o
Moldova, Iași, 2011. În antologia
aniversară a poetului sucevean
tensiunea spa,io-temporală a
marginalului și a confruntării cu
limita din volumele
independente se multiplică într-un carnaval al
vocilor lirice care compun mai multe hăr,i afective.
Vama lui Ion Cozmei și-a schimbat miza, teritoriul și
ierarhiile de-a lungul anilor de poezie, de la debutul
editorial (1985) pînă la ultimul volum (2009).
Vibra,ia sentimentală cu descenden,ă neomodernistă
din Subiect pentru o nuvelă e înlocuită de conștiin,a
destrămării și stilul ironico-eseistic al ”reporterului
de toate zilele” din Calendar la cumpăna satului. Ca
Pacient la vama destinului, măcinat de boală și
spaimă, eul liric presimte în tăcerea trupului misterul
89
vitrina editorială
începutului, încifrat paradoxal de Tîlcuitorul de
semne din )inutul visului prin formulări sibilinice și
oraculare. Spărgînd oglinzile interioare în Semin)e
ale disperării și lacrima în rîs, Ion Cozmei reia în
ultimul volum antologat, Vînătoare de iarbă cu cai,
temele, tonurile și registrele stilistice anterioare,
orchestrîndu-le simfonic. Ce nu s-a schimbat?
Teribilismul și ingenuitatea eului, teatralitatea și
dramatismul discursului, tragicomicul viziunii,
muzica versului.
Ficţiunea memoriei:
EMANOIL REI, Destine bucovinene,
Editura Alfa, Iași, 2010. După Surîsul
lacrimei (Editura Alfa, Iași, 2006) și
Bucurii spulberate (Editura Tipo
Moldova, Iași, 2008), această nouă
carte ne readuce în spa,iul preferat al
autorului ei, cel al amintirii.
Povestirea are o dublă substan,ă,
confesivă și realistă, alimentată de anecdoticul
făpturilor și faptelor mărunte și al obiceiurilor
pămîntului. Boarea de lumină a stărilor de suflet care
secondează evocarea induc lirism și o perspectivă
ușor fatalistă în conturarea destinelor bucovinene
peste care planează umbrele istoriei, războiul,
refugiul și comunismul. „Tot mai pu)ini sunt astăzi
prozatorii români, de proză scurtă, mai ales, care să
fie atît de atinși de sentimentul profund al locului de
unde își trag rădăcinile, așa cum este Emanoil Rei”,
își începe Cuvîntul înainte Emilian Marcu.
Sentimentul dezrădăcinării, o necontenită stare de
veghe și tensiunea așteptării macină tîlcul dorului
după „Bucovina cea adevărată”.
Fabulosul familiar:
FLORINA PAȘCANU, Solomonarul
și balaurul (Povești, snoave și
legende bucovinene), Editura
”George Tofan”, Suceava, 2010. Ca
din orice trup veșnic și nou născut, din
corpusul de ”istorii” bucovinene
rezonează o voce inocentă prin care se
refundamentează rostul omului și al
realită,ii, așa cum l-au clădit la
început oamenii de prin păr,ile noastre și l-au
transmis bătrînii povestitori din familia autoarei. Prin
harul ei narativ, redescoperim familiaritatea spa,iului
local peste care s-a coco,at derizoriul timpului
prezent. Vocea ei nici nu se dezice de acesta, nici nu
sapă în adîncul tradi,ional. Ea zboară pe întinderile
bucovinene, prinde ecourile îndepărtate și atinge apoi
suprafa,a realită,ii contemporane, iar acest flux
produce posibilele în,elesuri ale vie,ii pentru noi, cei
de aici și acum. Pentru Florina Pașcanu, dragostea
90
Note de lector
Ion
BELDEANU
THEODOR DAMIAN: exerciţii de înviere,
Universalia, Bucureşti, 2009
În prefaţa cărţii de faţă Doina Uricariu înscrie
textele lui Theodor Damian, stabilit, cum se ştie,
dincolo de Ocean, ceea ce vrea să însemne, conform
aprecierilor sale, un fel de „pescuit miraculos”, adică
o captare a verbelor spre a le conferi sensul vizat. Mai
exact zis „versurile sunt lăsate să curgă liber ca o
prelegere modernă sau ca o predică modernă”, după
precizarea comentatoarei. Poate de aceea în
„Rătăcirea lui Cain” poetul conchide: „când m-ai dat
afară/ mi-a fost aşa de frig/dar umblu, din nou/ umblu
întruna/ şi caut şi strig”...
Este firesc să sesizezi semnul credinţei şi al
apartenenţei autorului pentru şi faţă de aceasta, chiar
dacă volumul la care ne referim vrea sa fie un ecou al
ieşirii din crispare, după cum consideră şi semnatara
cuvântului introductiv, de care am amintit (Doina
Uricariu).
De altfel Th. Damian scrie despre ceea ce vede şi
ceea ce trăieşte în nu puţinele sale călătorii în Malta, în
Spania, la Helsinki, în Argentina, în munţii Alpi, pe
valurile Dunării, la Londra şi în atâtea alte peregrinări:
„O, cum ştie cetatea/ să absoarbă lumina/ de unde nu
se crede c-ar fi/ o, cum intră Granada/ în veşnicie/ într-
o singură zi”.
Se poate spune, aşa cum o face şi comentatoarea
menţionată, că „versurile se leagănă cu o bătaie de
dinainte presupusă sau ştiută”, ceea ce permite să se
conchidă că „vorbitorul ar fi şi ghid şi pelerin” sau
mai exact „şi cel ce întreabă şi cel ce-şi răspunde”. Nu
întâmplător pe ultima copertă a cărţii citim, între
altele, elogioasele aprecieri ale lui Alex. Ştefănescu:
„Alţi autori de azi fac poezie din poezie. Theodor
Damian face poezie din realitatea de fiecare zi”.
A nu se uita ca Th. Damian, dincolo de numeroasele
sale implicări în mişcarea literară şi în activitatea
teologică, este editorul câtorva publicaţii (bisericeşti
şi laice) între care „Symposion“, buletinul Institutului
român de teologie şi spiritualitate ortodoxă şi
„Lumină lină“. De altfel o prezentare a activităţii
preotului şi poetului Theodor Damian este anexată
deloc întâmplător la sfârşitul volumului (de faţă); cele
şapte pagini de „activităţi profesionale”, dar şi de
premii şi distincţii vorbesc suficient în acest sens.
cronica traducerilor
Herta Müller,
Animalul inimii*
Florica
TEODORIUC
Cartea Hertei Müller este povestea
traumatizantă a unei fete de etnie germană (a unei
şvăboaice, mai exact), consumată în România
comunistă înainte de emigrarea (forţată) în Germania
federală. Studentă în ultimul an la filologie, eroina
cărţii trăieşte şocul sinuciderii unei colege de cameră,
Lola, care se spînzură cu cordonul unei rochii ce-i
aparţine ei (eroinei), în şifonierul comun din camera
de cămin. (Motivul nu este clar explicat, dar
însemnările din jurnalul fetei îl incriminează pe
profesorul de gimnastică, cu care se încurcase.) Acest
gest o va marca şi va contribui la accentuarea
sentimentului de neputinţă şi de silă faţă de un sistem
în care asasinii, fie şi numai morali, nu resimt vina şi
nu sînt traşi la răspundere, un sistem care va organiza
o şedinţă pentru excluderea din partid, şi
exmatricularea din facultate, post-mortem, a Lolei.
Va înţelege cu acest prilej comportamentul de turmă
al oamenilor deveniţi, cu sau fără voie, rotiţe ale unui
mecanism infernal, a cărui funcţionare eficientă se
baza pe frică. Această frică le împinge mîinile în sus
pentru votul unanim, sau îi sileşte să aplaude la
comandă într-un spectacol grotesc.
Prietenii eroinei sînt trei băieţi de aceeaşi
etnie – Edgar, Kurt şi Georg. Situaţia celor patru se va
agrava odată cu întîlnirile lor clandestine într-o
grădină cu o căsuţă de vară, unde-şi păstrau cărţi din
străinătate, poezii, fotografii considerate periculoase
de către regimul comunist. Vor avea parte de
interogatorii umilitoare, de percheziţii - ei şi familiile
lor -, de ameninţări neîntrerupte, iar cînd vor avea un
loc de muncă, trei dintre ei vor fi concediaţi. Chiar şi
după emigrarea în Germania, urmărirea şi
ameninţările nu vor înceta, iar asupra morţii lui Georg
(la Frankfurt) şi a lui Kurt (în România) va plana
suspiciunea unor crime. Dar şi în cazul în care ar fi
vorba de sinucideri, atribuirea vinovăţiei este lipsită
de echivoc. Pînă şi prietena sa cea mai bună, Tereza, la
presiunile căpitanului Piele, va cădea în greşeala de
neiertat a trădării.
Un ochi extrem de atent şi de critic observă
pînă în cele mai mici detalii aspectele unei vieţi
apăsătoare, ale unui univers sufocant în care se tîrăşte
societatea românească sub Ceauşescu; o sensibilitate
ultragiată analizează fiecare gest, fiecare cuvînt,
fiecare imagine din jurul său. Timpul evocării
alternează cu plonjări în trecut, în anii copilăriei.
Aceste perspective temporale se amestecă, uneori se
suprapun în acelaşi discurs chinuitor, cu speranţa,
nemărturisită, a exorcizării unui rău general ce-i
invadase fiecare fibră a fiinţei. Privirea lucidă cu care
Herta Müller îşi înzestrează personajul principal
dezvăluie fără menajamente o societate românească
bolnavă, divizată într-o minoritate – stăpînii
atotputernici, cu drept de viaţă şi de moarte asupra
conaţionalilor lor şi beneficiind de mizerabilele
avantaje de a mînca mai mult şi mai bine, şi o
majoritate – o lume trăind sub teroare, ducînd o viaţă
definită mai mult prin interdicţii. Pentru că, de
exemplu, această majoritate nu avea dreptul să iasă din
ţară, să aibă opinii personale, să contrazică, să fie
nemulţumită, să se revolte. În schimb, avea obligaţia să
accepte, să laude, să denunţe şi să acuze pe cel de
alături. Într-o sărăcie cruntă, ca să supravieţuiască, era
nevoită să fure, să rabde, să mintă, să tacă. Şi toate
astea pînă cînd deveneau obişnuinţă, deveneau reflex.
Rezultatul: omul nou. Îndoctrinarea ideologică mergea
atît de departe încît nişte bieţi copii de grădiniţă o
obligă pe educatoare să cînte imnul naţional pînă la
capăt în fiecare dimineaţă. Bărbaţi abrutizaţi de
alcoolul în care se îneacă, poate ca să uite, îşi consumă
accesele erotice noaptea, aiurea pe străzi, prin parcuri,
cu fete ca Lola sau ca pitica surdo-mută din piaţă, cea
veşnic cu burta la gură. Oamenii sînt asmuţiţi unii
împotriva altora, iar încrederea e un cuvînt care şi-a
pierdut semnificaţia. De aceea se tem să vorbească
liber chiar şi acasă. Telefoanele sînt ascultate, scrisorile
sînt deschise, pînă şi pereţii au urechi. Un ochi nevăzut
le cîntăreşte fiecare cuvînt, le contabilizează fiecare
mişcare, le spionează întreaga existenţă.
Personajele Hertei Müller, principale sau
secundare, individuale sau colective, sînt toate
memorabile. Pe rînd, se perindă prin faţa cititorului:
nebunii oraşului (pitica din piaţă, filozoful din jurul
gării, femeia cu pălărie din hîrtie de ziar, bătrînul cu
papion negru) – deveniţi prin inconştienţa lor oamenii
cei mai liberi; cele două bunici ale eroinei, cea
rugătoare şi cea cîntătoare; tatăl, fostul SS-ist,
preocupat de buruienile din grădină şi de papucii lui
cu ciucuri; bunicul cu nedespărţitele lui piese de şah,
confecţionate de el însuşi; croitoreasa, ghicitoare în
cărţi, cu comerţul ei clandestin; Lola cu dorinţa ei de a
evada din sărăcia ţinutului natal, cel al oilor cu
picioarele roşii; Margit, gazda unguroaică ce-şi
împarte timpul între rugăciuni şi înjurături; băutorii
de sînge cald ai abatorului, cei care fură măruntaie de
91
 cronica traducerilor
animale şi cozi de vită; proletariatul „pepenilor de
lemn”, cu degete lipsă, cei care-şi acoperă podeaua şi
pereţii locuinţei cu parchet; proletariatul „oilor de
tablă”, cei care vînd Iisuşi răstigniţi, din tinichea...
Puţine din personajele cărţii au nume. Nici personajul
principal, nici colegele ei, nici părinţii, nici bunicii nu
şi-l spun. La ce bun, pare a spune Herta Müller, cu
toţii aparţin aceleiaşi lumi uniformizate,
dezumanizate. O lume tristă şi flămîndă, în care cîţiva
mai speră ca dictatorul să fie bolnav, construind
poveşti despre plecările lui din ţară. Aceeaşi lume în
care la vamă aurul se ascunde în locuri ce nu pot fi
percheziţionate. O lume în care se scrie codificat, în
care cuvinte ca pantof, guturai sau foarfecă de
unghii, s-au golit de sensul lor propriu, iar o biată
virgulă îţi poate umple sufletul de spaimă. La limită,
cei care nu mai suportă teroarea psihologică îşi pierd
viaţa prin tufişuri, lanuri de porumb sau apă,
încercînd să evadeze. Cei mai slabi cedează psihic,
ajung la depresie, sînt bîntuiţi de gîndul sinuciderii.
Căci indivizi ca Piele – om şi cîine – sînt cu ochii pe
tine, iar omul cu sacoşă se află mereu în faţa ta sau îţi
suflă în ceafă. O lume care îşi pune definitiv amprenta
pe obrazul oamenilor şi în ochii lor, şi pe care autoarea
încearcă să o închidă între copertele acestei cărţi care
începe şi se încheie cu aceleaşi cuvinte: „Cînd tăcem,
suntem dezagreabili, spuse Edgar, cînd vorbim,
devenim ridicoli”.
În ceea ce priveşte scriitura Hertei Müller, se
impun cîteva observaţii.
În primul rînd este vorba despre o
întrebuinţare bizară a semnelor de punctuaţie, care îl
constrîng pe cititor la o lectură pe un ton egal,
monoton, obsesiv, ca o ploaie tristă şi nesfîrşită de
toamnă. Gesturi banale şi evenimente dramatice sînt
aduse toate pe acelaşi plan afectiv, primele exacerbate
de o sensibilitate ieşită din comun, celelalte
diminuate intenţionat (nu ca importanţă, ci ca formă a
expresiei). Acest tip de lectură, impus, induce o stare
apăsătoare, o tristeţe implacabilă pe tot parcursul
cărţii. Nu există nici un semn de întrebare, nici un
semn de exclamaţie, ca şi cînd autoarea a intenţionat
să evite orice emoţie, orice acces de afectivitate.
Efectul este însă pervers, pentru că ea obţine exact
contrariul: implicarea emoţională a cititorului este
maximă. De la un capăt la altul textul, lipsit de
dialoguri (dialogurile sînt povestite, de exemplu: „I-
am spus: Ştiţi doar că e mort. Şi-a ridicat tabla de şah
şi a spus: Şi eu ce fac atunci. N-aveţi ce face, cel mai
bine ar fi să mergeţi acasă, i-am spus.” etc.), seamănă
cu o incantaţie, la care participi involuntar.
În al doilea rînd, există aceste întreruperi,
discontinuităţi cronologice ale evocării (imagini, figuri,
trăiri, amintiri din vremea copilăriei), ca nişte paranteze
92
inserate în text într-o logică a asocierilor senzaţie-
eveniment ce potenţează dramatismul expresiei: spaima
prunelor verzi, teama de întuneric, ritualul tăierii
unghiilor, nebunia bunicii cîntătoare, cele două călătorii
anuale ale copilului la oraş, bunicul jucînd şah cu el
însuşi, frizerul şi ceasornicarul Toni, singurătatea
copilului egoist care nu-şi împarte jucăriile cu nimeni etc.
Există, în al treilea rînd, un lirism intrinsec al
scriiturii, o tonalitate elegiacă, un limbaj
preponderent metaforic: „Cu vorbele în gură calci la
fel de multe cum ai călca iarba cu picioarele. Dar şi cu
tăcerea”; „Pe obraz era un ţinut. Vedeam cum un tînăr
sau o tînără părăsesc acel ţinut cărînd după ei un sac
cu un dud”; „Pentru că toţi avem frunze. [...] Frunzele
cresc cum vor ele, scrie Lola, ca iarba adîncă”;
„Beregata [tatei] e ascuţită şi zăvorîtă, încît cimitirele
nu-i ajung niciodată pînă sus, la buze”; „Aceste boli
scoase din trupurile mamelor zăceau în scrisori cum
stăteau în rafturile frigiderului măruntaiele furate ale
animalelor sacrificate”; „Norii, nişte ghemotoace de
rochii mototolite […]. Străzile lăturalnice nu aşteptau
trecerea nopţii, îşi făceau cuferele” etc. Acest stil,
specific Hertei Müller, învăluie în poezie,
înnobilează prin metaforă o realitate care e departe de
a fi poetică.
Sigur, Animalul inimii este, ca şi celelalte
cărţi ale scriitoarei încununate în 2009 cu premiul
Nobel pentru literatură, o ficţiune, dar elementele
autobiografice sînt uşor recognoscibile. De altfel, s-a
spus despre Herta Müller că în toate scrierile sale
porneşte de la evenimente reale, care i-au marcat
definitiv existenţa. Cărţile sale se înscriu cu obstinaţie
în aceeaşi temă, din care autoarea nu poate să evadeze
şi care pare, încă, să o devoreze: dictatura comunistă.
Identificăm, de asemenea, un amestec dureros de
iubire şi ură pentru locurile în care s-a născut şi pe
care le-a luat cu ea. Chiar dacă raţiunea îi spune că
acasă înseamnă acolo unde eşti, unde trăieşti în
prezent, chiar dacă scrie în limba maternă - limba
germană, România, cu tot bagajul ei de răni şi
suferinţă, face parte din ea şi nu poatre fi extirpată. În
propriile cuvinte, acest ţinut e săpat pe obrazul şi în
ochii ei. O recunoaşte cu luciditatea şi sinceritatea
care o caracterizează. Deşi nu-i place să scrie, aşa cum
mărturiseşte, în acelaşi timp nu se poate opri s-o facă.
Ca să se elibereze şi, poate, ca să ne prevină:
comunismul a fost un sistem criminal, care a pervertit
conştiinţele, a distrus şi a deturnat vieţile a milioane
de oameni, provocînd modificări de mentalitate pe
termen lung. Asta nu trebuie uitat, pentru că cine uită
poate fi din nou victimă.
*Müller, H., Animalul inimii, Ediţia a II-a, Editura Polirom,
2006 (traducere din germană de Nora Iuga).
 traduceri
Alain
Fabre-Catalan
Alain Fabre-Catalan s-a
născut în 1947 în regiunea
Pyrénées-Orientales din sud-vestul
Franţei, într-un ţinut plin de zăpadă
şi lumină: La Cerdagne. S-a stabilit
în Alsacia din 1967, unde locuieşte
şi astăzi. A studiat Literele la
Universitatea din Strasbourg, apoi
a devenit profesor de franceză în
învăţământul secundar.
Începând cu 1970, publică în diverse reviste:
poeme, proză, precum şi fragmente din jurnalul său
de scriitor, Atelierul poemului, în paralel cu diverse
traduceri (în special din poetul german Georg Trakl).
Este membru al Comitetului de redacţie al „Revue
Alsacienne de Littérature“ şi al Asociaţiei „Ouï
Lire“, care organizează din 1992 lecturi publice la
Strasbourg.
Volumul său, Avant l'éveil (Înaintea trezirii),
Éditions Pierron, 2001, a fost distins cu Prix de
l'Académie des Marches de l'Est. A mai publicat alte
două volume la Éditions Lieux-Dits: &cris-&crit 1,
L'écriture ou le corps voisé (&cris-&crit 1, Scriitura
sau trupul în vibraţie) în 2001 şi La leçon du jour,
&cris-&crit 2 (Lecţia zilei, &cris-&crit 2 ) în 2003.
În încăperea zilei
Ca un profil pierdut pe întinderea cerului
acolo unde aripa hazardului se ridică,
lunga escortă de nori a venit
din străfundurile zilei.
Blândeţe minunată peste perna viselor,
cunoşti prea bine odihna lipsită de iluzii.
În cutele albe ale cearşafului
descoperi prevestirile nopţii
ce împinge de-acum umbrele la vedere.
Ea îşi rostogoleşte, iată, la picioarele tale,
libertatea de spumă neclară.
Mult timp tresărirea aerului a rămas
pe marginea captivă a stâncii
ce-şi aruncă ancora în amont
acolo unde curenţii se întretaie. Pe cînd cuvintele,
în febra dimineţii,
îşi lasă urma de abur pe geam,
viitorul face loc lucirilor grăbite din zori.
Rănită, lumina umbla pe stânci
răspândind luciri roşii peste umbrele incredule.
În inima-ţi,
scânteile ce navighează la marginea incendiului
sunt numărate.
Un val din adânc îşi continuă flacăra pe pământ,
nemişcat.
Nomadă e iarba ce izbucneşte dincolo de ruine
pe sub ştersurile vântului,
mişcare pe fruntea aerului
pe care acelaşi tremur o urmează sub acoperişul
dantelat al colinelor.
Doar uitarea se întoarce în port
asemeni unui refren,
glas ce se scurge încet în încăperea
unde ultima privire a cerului se stinge.
Calmul serii bâlbâie culorile furtunii
ce coboară din înălţimi
pe masa provizorie a poemului.
Purtat de cezura uluitoare a clipei,
te căţări pe ore
înainte ca ofranda fugitivă a fulgerului să fie dată
colbului aspru, anotimpului liber al oracolelor.
La trecerea pragului,
catapulta aruncătoare de lumină
îşi croieşte drum prin gaura umbrei ce se adapă din
focul cuvintelor născânde,
gata să o ia la vale până ce
va găsi siguranţa izvoarelor,
uşa deschisă spre
mâine.
(Extrase din L'échappée de l'instant, 2010)
Prezentare şi traducere: Elena-Brânduşa STEICIUC
93
traduceri
Amelia Rosselli
„Am delirat,
imperfectă, pe scări”
Tatăl viitoarei poete Amelia
Rosselli (Paris 1930 – Roma 1996) a
fost Carlo Rosselli, nobilul
antitotalitarist şi teoretician al
socialismului liberal, asasinat în
1937 (abia împlinise 38 de ani)
împreună cu fratele său mai mic,
Nello, în Franţa, unde se refugiaseră,
de un comando de sicari mussolinieni; mamaAmeliei,
Marion Cave, de origine engleză, era o activistă a
partidului laburist. Adolescenta Amelia s-a stabilit
împreună cu mama sa în Anglia, apoi în S.U.A. A
studiat sporadic literatură, filosofie şi muzică. Din
1946 va locui în Italia, dar studiile nu îi sunt
recunoscute, drept care se întoarce din nou în Anglia.
Se ocupă mai întâi de teoria muzicală, apoi de
etnomuzicologie şi compoziţie, transpunându-şi
cercetările într-o serie de eseuri dedicate acestui
limbaj universal al sunetelor şi ritmurilor, care, alături
de aventura lingvistică a întregii sale vieţi, au
determinat unicitatea poeziei acestei poete apatride.
Revine în Italia în 1948, mai întâi la Florenţa şi apoi la
Roma. Începe să lucreze ca traducătoare din engleză
pentru câteva edituri şi pentru televiziunea publică. În
1950 îl va cunoaşte pe scriitorul Rocco Scotellaro care
i-l va prezenta, la rândul său, pe Carlo Levi, dar şi pe
artiştii ce vor genera ulterior avangarda grupului
anilor şaizeci: Edoardo Sanguineti, Elio Pagliarini,
Alfredo Giuliani,Antonio Porta, Nanni Balestrini etc.
Publică în 1964 culegerea de poezii Variazioni
belliche (Garzanti, Miano), culegere care a impus-o
definitiv în peisajul liricii veacului XX prin acea
intermitentă eliberare şi ferecare a versului într-o
fragmentare de emoţii ce trebuie să fi fost parte ale
aceleiaşi anamneze existenţiale, iar în 1967 volumul
Documento 1966-73 (Garzanti), o poezie furibundă,
colaj de singurătate, tăcere şi moarte, provocare şi
delir, urmat în 1969 de culegerea Serie ospedaliera,
un florilegiu de “aşchii” din trupul său, “vase de
suavităţi nicicând împărtăşite”, o perpetuă
deconstrucţie-reconstrucţie a scriiturii, în care
raţiunea încearcă să domine patima, fără însă a găsi o
certitudine, ritmând un dor între urlet şi sufocare,
între tandreţe şi origini bolnave. În 1981 vede lumina
94
tiparului Impromptu (Genova), un lung poem alcătuit
din 13 secţiuni; în 1983 apare antologia Appunti
sparsi e persi, poezii scrise între 1952 şi 1963. La
moartea mamei sale trece printr-o depresie profundă.
Amelia Rosselli n-a acceptat niciodată diagnosticul
de schizofrenie paranoidă dat de mai multe clinici
elveţiene şi britanice, susţinând că a trebuit să se
interneze pentru a-şi trata o meningită. După mai
multe tentative amânate de a-şi lua viaţa, se sinucide
la 66 de ani asemeni poetei Sylviei Plath, pe care o
tradusese, aruncându-se de la etajul cinci al casei sale
din Roma, din preajma Pieţii Navona .
Amelia Rosselli rămâne o figură de prim-plan a
poeziei italiene, dar şi o personalitate singulară prin
plurilingvismul său (a se vedea în acest sens volumul
Sleep (1992) precum şi prin încercarea de a contopi
folosirea limbii poetice cu universalitatea limbajului
muzical. Referinţa la opera sa poetică ca la un
experiment, înţeles ca discurs ce se abandonează unui
flux, ca o întrunire a mai multor idiomuri, se
datorează faptului că limba sa a a fost una a
întunericului, a vieţii private, şi ca atare, labirintică şi
lipsită de coduri. Ea putea să scrie la fel de dezinvolt
în italiană, franceză sau engleză. Faptul de a se fi aflat
la această răscruce lingvistică, într-un fel a eliberat-o
de obligaţia (cu condiţia să nu fi fost o poticnire sau un
coşmar) de a opta pentru o limbă “maternă”. De fapt
italiana culegerilor sale poetice este un limbaj
particular, liber, şi totodată forţat, care mai curând îşi
aparţine sieşi decât autoarei. Încă de la primele
versuri tipărite în 1963 în revista “Menabò”, Pasolini
i-a definit scriitura un ţesut de lapsus-uri şi distrageri,
o gramatică de erori în folosirea consoanelor şi
vocalelor. Spazi metrici (1962) explică tocmai
folosirea acestui tip de versuri, o confruntare cum
spune Maria Corti “între durata tempo-ului între o
notă şi cealaltă în muzică, şi cea între o silabă şi
cealaltă în poezie”. Andrea Zanzotto, în schimb, a
realizat importanţa şi autenticitatea „oraculară” a
poetei.
Poezia sa, scrie criticul P. V. Mengaldo, pare a fi
rezultatul imboldului de a reduce în chip absolut
limbajul poetic la limbajul privat. Operaţia poetică
este simultan autenticitate şi mască mistificatoare.
Rezumând, s-ar putea spune, că e vorba de o
necontenită poezie de iubire, sau de o iubire cu chip
de gorgonă. Amelia Rosselli este o poetă a unui
nemântuit conflict interior, a unor adevăruri inedite şi
imposibile, a inovaţiilor şi reînnoirilor. Când a simţit
că acel ceva absolut nou era pe cale să se epuizeze
(“m-am travestit în preot al poeziei, dar eram moartă
în viaţă”), a încetat să mai scrie, preferând să tacă
definitiv.

din VARIAZIONI BELLICHE:
[Toată lumea e văduvă...]
Toată lumea e văduvă dacă-i adevărat că tu încă
mergi
Toată lumea e văduvă dacă-i adevărat.Toată lumea-i
Adevărată dacă-i adevărat că tu încă mergi, toată
Lumea e văduvă dacă nu mori. Toată lumea
E-a mea dacă-i adevărat că tu nu eşti viu ci doar
Un felinar pentru ochii mei oblici. Oarbă-am rămas
De la naşterea ta şi-nsemnătatea noii zile
Nu-i decât noapte pentru depărtarea ta. Oarbă sunt
Căci tu încă mergi! oarbă sunt că tu mergi
Şi lumea e văduvă şi lumea e oarbă dacă tu încă
Mergi agăţat de ochii mei cereşti.
din SERIE OSPEDALIERA:
[ Din alinare-n alinare...]
Din alinare-n alinare, dungile albe hârtiile albe
O alinare, din pasaj în pasaj o bicicletă nouă
Cu-nălbitorul stropit de cimitir.
Din alinare-n alinare cu haina albă ce bate-n brun
închis
Peste abis, credinţă, tatuaje şi telefoane-n şir, în
timp ce
Aşteptându-l pe parlamentarul Rivulini îmi
desfăceam nasturii. Din casă-n casă
Telegraf, o bicicletă-n plus vă rog dacă puteţi
cumva
Să-mpingeţi. Din alinare-n alinare bicicleta mea
galbenă
Să o-mpingeţi, fumatul meu de tranzitive. Din
alinare-n alinare toate
Hârtiile împrăştiate pe jos sau pe masă, maşini de
netezit pentru a crede
Că viitorul m-aşteaptă.
Să m-aştepte viitorul! Să m-aştepte să m-aştepte
viitorul
Biblic în măreţia sa, o soartă zvârcolindu-se n-am
dat de ea
Cutreierând măceleriile.
traduceri
din DOCUMENTO:
[Am delirat, imperfectă pe scări...]
Am delirat, imperfectă pe scări
Despre bastoane
Lucruri de bucătărie, casă şi
Măsuri urgente ce-ţi
Recunosc priceperea manevrelor.
Erboristul
Cu greu se stăpânea
Canibali s-au distins
Printr-un soi de transparenţă sălbatică
Dar ochii tăi cei mari
Nu toarnă într-un sentiment inabil ascuns
Altceva decât stridente coloraţii,
Simple abandonuri în afundatul parcaj.
Treizeci de ani sunt un răgaz convenabil
Pentru a-ţi trage mâna de pe focul umed
Şi-a strânge-n juru-ţi copiii ce-i ador
În timp ce-afară duhneşte a vin acrit
O unitate
Ale cărei proprietăţi nu le cunoşti.
Am găsit o piatră scăldată în lacrimi
Suava ei splendoare puţin
Ştirbită de exerciţii morale,
Jur că-mi place cadastrul
În flecăreala lui pentru iertarea
În pedigri-ul menirilor.
Dacă ies la cumpărături
Oroarea abia de se prăvale
Frumoase berze svelte
Par a fi mădularele mele.
Eseu şi traducere: Geo VASILE
95
traduceri

Heinrich Heine Rainer Maria Rilke

(* 13.12.1797 sub numele de Harry Heine
în Düsseldorf; † 17.02.1856 în Paris)
Loreley
Eu nu ştiu ce-i astăzi cu mine,
De ce gânduri triste-mi răsfir;
Un basm din vremuri străbune
Îmi fulgeră iar amintiri.
E seară şi-n aer pluteşte
Un ritmic tact de pe Rin,
O stâncă din mijloc sclipeşte
Sub soarele morţii-n declin.
Acolo, pe vârf minunată,
Stă zâna cu părul bălai,
Îşi piaptănă părul şi cată
Spre maluri din dulcele-i rai.
Un piaptăn de aur o mângâie
Şi cântă un cântec vrăjit;
Natura toată reînvie
Şi valurile au amuţit.
Pescarul de jos o priveşte
Vrăjit în al nopţii mister.
Totul în jur străluceşte
Şi el e cu ochii spre cer.
S-a dus pescarul în valuri
Murind într-o lună de mai
Şi asta a făcut-o-ntre maluri
Cu cântecul ei Loreley.
(* 4.12.1875 în Praga, pe numele adevărat René Karl
Wilhelm Johann Josef Maria Rilke; † 29.12.1926 în
sanatoriul Valmont lângă Montreux, Elveţia)
Pantera
Nimic nu mai reţine-n paralele
zăbrele ce se trec. Un tic.
Îi pare-a fi o lume de zăbrele
şi după ele absolut nimic.
Mersul ei moale, lin, plin de putere
roteşte totul spre un punct discret
ce pare-a fi un dans spre centru-n care
adoarme o voinţă-ncet, încet.
Doar câteodată, fără zgomot, rare,
pupilelor cortine prind vecii.
O rază trece-ncet prin mădulare
spre inimă şi se opreşte-a fi.
Singurătatea
Singurătatea seamănă cu ploaia.
Se-nalţă-n calea nopţii din adâncuri
Şi-atunci se duce dincolo de ceruri
În calea lor, acelor ce o au
Şi de acolo cade peste lume.
Plouă pe stradă-n ore androgine
Când drumuri se înclin spre dimineaţă,
Când trupuri obosite, către casă
Se-ntorc, se adâncesc în disperare;
Când oameni, care ura îi mănâncă,
Împart din nou pentru o noapte patul:

Joachim Ringelnatz Atunci singurătatea curge-n fluvii…

(* 7.08.1883 în Wurzen pe numele Hans Gustav
Bötticher; † 17.11.1934 în Berlin) Din volumul: „Cele mai frumoase balade germane“
Traducere: Christian W. SCHENK
În parc

O căprioară mică sta lângă un copăcel

liniştită şi transfigurată ca-n vis.
Era la ora unsprezece şi două minute.
Apoi am trecut din nou
pe la patru dimineaţa
dar animalul sta - la fel – visând.
M-am apropiat în cea mai mare linişte
de copăcel, abia respirând,
dimpotriva vântului
şi am atins-o cu vârful degetului.
Dar… era de ghips.

96
 sumar:

Parteneri media:
 SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

în imagini

Lansarea revistei Bucovina literară la Vatra Dornei, mai 2011.

Participă Ovidiu Alexandru Vintilă, Sabina Fînaru,
Constantin Arcu şi Gheorghe Patza. Alături, prof. Jenica Romanică şi
eleva Andra Iordache din cadrul cenaclului „Valeriu Anania“ din Dorna

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin

virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX,
cod fiscal 4244075

5 949 992 61 010 9 1 0

http://bucovina-literara.scriitor.org ISSN 123-7167 Preţul: 10 lei