Tipuri de loess non clasice

Scopuk acestei lucrări este de a descrie procesele chimice și fizice ce apar în sedimentele de tip loess, un
sediment foarte fin depozit prin diverse procese.Din punct de vedere istoric, loessul are o origine
glacială/periglacială, dar studiile realizate au demonstrat faptul că loessul poate provenii și din zone
deșertice- deșerturi tropicale. Există 6 exemple de proveniență a loessului din surse non clasice (din
America de Sud până în Europa) ce conțin caracterisiticile classice pentru a putea fi definite ca loess:1)
Loessul vulcanic din Ecuator: produs datorită erupțiilor poroclastice/ vântului/, 2) loess tropical din
nordul Argentinei, Braziliei, Urugayului, 3) loess gipsitic din nordul Spaniei: distrugerea formațiunilor de
anhidrit/gips datorită climatului rece/ vântului. 4) depozitele din Venezuela și Brazilia depuse datorită
alizeelor, 5) depozitele de loess gri din Argewntina depuse datorită anticicloanelor. Toate aceste tipuri
non clasice de loess îndeplinesc toate condițiile pentru definiirea termenului de loess, precum
dimensiunea granulelor, friabilitatea sufoziunea sau alte caracteristici.

I) Introducere

Loessul este un sediment eolian format în mod predominant din silt, ceea ce în mod normal
determină formarea unor soluri bogate, ceea ce conferă un interes crescut pentru sedimentologi și
pedologi.Cele mai mari depozite de loess au fost corelate cu procesele glaciale (America de Nord șo
Nordul Europei) sau prin alterare datorită climatului rece (loessul din Asia Centraă și China).Această
predominață a climatului rece a influențat teoria formării loessului, astfel încât există teoria conform
căreia loessul se formează doar datorită acțiunii ghețarilor. Totuși, faptul că o asemenea presupunere
este făcută frecvent, a împiedicat desfășurarea cercetărilor pentru determinarea altor origini ale
loessului.Acest fapt a determinat identificarea greșită a depozitelor de praf, în timp ce altele ce trebuiau
încadrate în aceasă categorie au rămas nedescoperite. (Hess and McTainsh 2003).Au ecistat situații în
care au fost propuse metode de depozitare non sedimentologice pentru depozityele de loess, de genul
alteraței de roci, mișcări de mase etc. Smalley et al a declarat în 2001 : ” Obruchev a realizat în 1911 o
clasificare a modurilor de transport eolian și de depozitare a loessului precum și unele surse deșertice,
ceea ce a determinat formarea unei combinații ce a devenit mai târziu problematică.”.

Fără probleme se poate afirma că transportul pe cale eoliană a siltului și argilei este un proces
universal.Măsurătorile și observațiile privind mișcarea generală a prafului atmosferic și studiile realizate
pe sedimentele fine de vârstă Cuaternară din alte depozite au sugerat faptul că loessul este mai
răspândit decât se credea până acum. Și fsaptul că depozitele loessoide se depun și în mediile non
glaciale.

Deci, transportul prafului prin intermediul vântului se petrece în toate climatele, mai ales în
regiunile deșertice și sub aride.Măsurătorile realizate pentru transportul de sedimente indică faptul că
aproximativ 90-95% din cantitatea de sedimente a râurilor este compusă din silt și argilă.Acest fapt este
un indicator pentru dinamica din cadrul continentelor.În mod natural, particulele de praf și argile pot fi
transportate sub formă de agregate sau particule de dimensiunea siltului.

Dacă se privește Eonul Fanerozoic se poate observa cu ușurință faptul că predomină depozitele
siltice. Aproape 70-85 % din rocile sedimentare sunt lutite comparativ cu 5-14 % care sunt gresii, iar
restul calcare (Pettijohn et al 1973).Grosimea medie a rocilor și sedimentelor din oceam este 3 km și 1,5
km pentru cele de pe continent, din acest total 75 5 sunt alcătuite din silt și argilă.(Kuenen 1941).

Pe altă parte, glaciațiunile reprezintă doar 5% din timpul geologic, și acoperă porțiuni mici din masa
totală a continentelor.Deci, glaciațiunile ar putea fi foarte greu singura sursă generatoare a loessului sau
altor particule fine. Nahon and Trompette (1982) au evidențiat faptul că extinderea glaciațiunii este prea
mică în spațiu și timp ăentru a dertermina formarea cantității foarte mari de loess. De asemenea, s-a
evidențiat de Iriondo că depozitele de lutite din Argentina, de vârstă Jurasică sunt groase de 5000 metrii
și formate într-o perioadă de timp fără ghețari.

Începând cu 2002-2002 Wright și Smith au elaborat ideea conform căreia loessul nu ar fi numai de
origine glacială.Unele teorii noi privind originea depozitelro de loess nu pot fi explicate în mod normal,
dar pentru a prezenta ideea noastră vom aborda mai întâi origiea glacială a depozitlelo. Mai precis vom
evidenția procesele din timpul Maximului Ultimei Glaciațiuni.

II) Definirea loessului

Au fost mai multe încercări de definire a termenului de loess, dar până în prezent nu a fost admisă o
teorie la nivel mondial.

În genral, loessul poate fi definit ca un depozit de silt cu origine eoliană, idee ce a fost elaborată
de Richtfoffen în 1882.Totuși nu există o limită clarăp pentru definirea acestuia. ”Loessul reprezintă
o depozitare datorită vântului a sedimentelor neconsolidate și care sunt alcătuite în principiu din
particule siltice”. Dimensiunea particulelor este de 20-30µm. (Tsoar și Pye 1987)

Au existat și unele încercări de a realiza o definire mai sctrictă a loessului, funcție de friabilitate,
panta depozitelor, fisuri, posibilitatea de prăbușire sau funcție de mineralogie.

III) Originea rațională a loessurilor

Pentru dezvoltarea unei cantități de loess este nevoie să se îndeplinească o serie de procese , ce au
descrise și prezentate de Iriondp, Smalley și Pye.

III.1) Generarea particulelor de silt

O grămadă de procese determină formarea unei cantități mari de particule de silt. Mecanismele ce
determină formarea siltului sunt: alterarea, glaciațiunile, crioclastia, acțiunea apelor, abraziunea eoliană,
crăparea sub acțiunea gheței sau a extinderii mineralelor secundare- precipitate.

Cel mai comun mecanism pentru producerea particulelor fine este vulcanismul , ce poate duce la
formarea unor cantități importante – milioane metrii cubi de partyicule ajung în atmosferă.Tototdată și
alterarea chimică este unul din procesele cele mai importante generatoarew de particule fine, ce
urmează a fi transportte pe calea apelor.)
 Alterarea fizică este procesul principal de formare a siltului, dintre aceste procese putem aminti
cristalizarea sării.Acest fenomen se manifestă mai mult în regiunile deșertice și poate duce la formarea
unei cantități însemnate de silt. (Iriondo)

Proceseel fluviale și eoliene determină de asemenea cantități importante de silt, testele realizate au
arâtat că aceste doua procese pot determina formarea unei cantități importante de silt cuarțitic pe o
durată scurtă de timp.Aceste studii au demonstrat că transportul și acțiunea paei este cel mai important
proces pentru formarea particulelor fine, mai ales în mediile glaciale și semi aride.Procesele de
abraziune și rotunjire a granulelor determină formarea particulelor de silt și argilă , deci se poate
considera că furtunile de praf pot denera astfel de depozite.

III.2) Deflația prafului(spulberarea prafului)

Vântul preia particulele de silt de la suprafață atunci când umiditatea aerului este scăzută și viteza
aerului este între 20-40 cm/s(Bagnold ).Climatul uscat, plajele și zonele continentale în timpul climatului
umed sunt perioade și zone favorabile pentru transfort.

Aerul este 715 ori mai puțin dens decât apa și are o vâscozitate de 55 de ori mai mică decât a apei,
ceea ce determină formarea caracteristicii fine a depozitelor eoliene. Aerul se deplasează sub formă
laminară sau turbulentă, iar în cadrul deplasării turbulente apare un mic strat laminar la contactul cu
suprafața. Expresia fizică a acestui factor se bazează pe viteză:

În natură, vântul antrenează particulele de sedimente fine, acâionând pe suprafețe mici

neregulate. Dacă suprafața particulelor define regulată, procesul de trannsport nu se mai manifestă.

Deflația poate fi influențată și de acțiunhea animalelor sau plantelor chiar și a oamenilor ce

tranzitează o zonă și determină formarea unor nori de praf. Altă metodă pentru deflație este de origine
meteorică. Vortexuri de convecție la scasră mică se întâlnesc în anumite zone din Argentina, și
determină ridicarea unor coloane de praf în atmosferă. Studiile realizate în Sahara au confirmat faptul că
furtunile de praf se pot forma atât în condiții de vânt puternic sau nu, totul depinzând de temperatura și
turbulențe și nu de viteza vântului.
 III.3) Trabsportul prafului

Zonele ideale pentru transportul unor cantități importante de praf și sedimente fine în suspensie
se găsesc în regiunile aride și semiaride, zone ce acoperă 35% din suprafața totală a continentelor. Cele
mai importante zone sunt centurile de presiune tropilă-subtropicală din ambele emisfere. Aceste centuri
formează o serie de anticicloane ce determină prezența constantă a vânturilor uscate, ce au o capacitate
de a transporta praful de distanțe de sute de kilometrii. (Bucher , Prospero).

Luând î considerare modelel de transport la nivel global, putem realiza 4 clase majore privind
trasportul prafului:

 Sistemul corelat direct cu modelul de circulație atmosferic: Vânturile Trade, Vânturile

Harmattan și echivalentul lor sunt active în regiunile tropicale și determină formarea în
general a loessului roșu sau galben tropical
 Transportul Musonic: Diferența de radiații dintre ocean și masele continentale mari din
Emisfera Nordică determină generarea unor, celule de presiune mare în Siberia și Canada în
timpul iernii. Acest fapt determină formarea unor vânturi oceanice puternice, ce pot
produce furtuni de praf în Asia și zonele întinse din Nordul Americii, fenomen ce formează
depozite clasice de loess.( Obruchev a considerat că loessul din China s-a format la
intersecția dintre musonul oceanic și cel continental)
 Transportul de vânt generrat de anticiclonii continentali: anticiclonii continentali se îtâlnesc
mai ales în Emisfera Sudică. Aceștia acoperă zonele tropicale și sub tropicale, cel mai mare
fiind actual plasat în Australia și cel mai slab ca intensitate în America de Sud.Se
caracterizează printr-un aer uscat, fără nori și vânturi blânde cu direcția de circulație contra
acelor de ceasornic (Preston White și Tyson 1993, Iriando 1999).În mod normal, anticiclonii
din America de Sud ating partea inferioară pentru o scurtă perioadă de timp și apoi dispar,
dar în oeriaodele foarte uscate râmân coborâți pentru periaode lungi de timp.Încă din 1930
s-a observat rolul anticicloanelor în a transporta material spre Emisfera Nordocă.
 Transportul prafului datorită vânturilor regionale: În anumite regiuni, mai ales în văile largi,
vânturile regionale de intensitate redusă sunt prezente în aceste culoare încadrate de
munții înalți. Aceste caracteristici locale determină formarea unor tipuri paerticuare de
loessuri, cum ar fi cazul loessului din Spania sau Ecuador.

Sahara este cea mai mare zona actuală cu furtuni de nisip . Acesta este un caz aparte deoarece
încadrează două sau mai multe tipuri de transport din cele menționate anterior și determină formarea
unui sistem de transport.Astfel, materialul provenit din Sahara este sursă pentr udepozitele din Europa
(nordul Saharei), America de Nord și de Sud (partea vestică a Saharei) dar și pentru Asia Centrală și
Africa Ecusatorială.

Studiile au arâtat că materialele din cele mai importante depozite de loess din lume – Sahara,
Arabis,China și Thar provin din Sahara. Astfel aproximativ 200 milioane tone de praf sunt depozitate
anual în Craibe.

III.4) Sedimentarea subaerială a prafului

 Acumularea particulelor de praf subaeriană este o condiție necesară pentru definirea loessului.
Tsoar și Pye au spus că pentru formarea unui depozit de loess trevbuie să existe o rată de sedimentare
crtică de 0,5 mm/an , sub această valoare toate depozitele de praf sunt amestecate cu solul prin procese
de bioturbașie și umezite de ploaie.

Doua mecanisme de sedimentare au fost observate în cazul depozitelor eoliene: o sedimentare

determinată de precipitații și alta de vegetație, ce formează o capcană pentru sediment. În mod primar
depoitele de loess se formează datorită captării sedimentelor.

Mecanismele de acumulare cele mai eficiente sunt atunci când sedimentele sutn prinse în
vegetație.Rata de sedimentare a depozitelor de loess a fost foarte rar determinată, dar unele studii
realizate au prezetnat o rată de 740-1640 kg/ha/an, ceea ce înseamnă o acumulare de 8 cm/1000
an.Această situație este acceptsată pentru depoitele del oess din America de Sud de vărstă
Pleistocene.Unele din caracteristicile loessului, precum porozitatea mare și colapsibilitatea, sugerează
faptul că procesul anterior menționat este cel mai comun pentru acumulare.

Observațiile de teren au arâtat că zonele cu cele mai mari acumulări de loess sunt cele cu foartă
multă verdeață, de tipul stepelor, savanelor și prerie.Exceptând zonele cu suficientă vegetație pentru a
constitui p capacană, aceste zone se caracterizează și printr-un climat cu perioade uscate și umede, ce
favorizează atât transportul cât și sedimentarea.

III.5) Procese epigenetice slabe

În lumea științifică s-a căzut de acord că loessul nnu este doar o acumulare de sedimente ci o
depozitare cu un anumit grad de coeziune și cu o textură. Capacitatea depozitleor de loess de a creea
dealuri verticale și fisuri mari sub verticale derivă din cimentarea slabă a elementelor.Cimentarea se
realizează prin intermediul precipitării sării depuse în urma circulației apelor de infiltrație. Acest fapt
determină mai multe caracteristici ale depozitelor de loess, dintre care putem aminti friabilitatea,
versanți verticali, sufoziune, etc.

Cel mai comun, în aceste zone se găsesc dizolvate sărurile de bicarbonat, hidroxizii de fier și
silice. Fiecare este mobilizat și precipitat în cadrul unui regim climatic specific, determinat de
precipitațiile anuale. În timpul precipitațiilor, elementele sunt dizolvate și repricipitate, iar procesul de
transport al apei se realizează pe verticală, până la nivelul freatic.Acest fapt determină o serie de
caracteristici dintre care putem aminti coeziunea slabă și apariția structurii verticale în loess. Carbonații
domină în zonele semiaride (300-700mm/an), mobilizarea fierului se întâmplă în zonele de savană (mai
mult de 2000 mm/an din precipitații și cu temperaturi mai mari de 20 C), silicea se dizolvă în zonele cu
un climat umed cald, Gipsul poate fi mineralul ce constituioe cimentul în deșert, unde precipitațiile sunt
de 300 mm/an.
 Fig 1: Direcția generală de deplasare a Sistemului Eolian Pampean în
timpul ultimlui maxim glacial(Iriondo 1988)

IV) Tipurile de loess din America de Sud

Sistemul Eolian Panpean este cel mai reprezentativ sistem eolian din America de Sud, acoperind o
arie de 600,000 km2 în cmâmpiile din Argentina.Părțile nordice sunt constituite dintr-o centură de loess,
cu o lungine de 2000 km și o lățime de 300 km, ce mărginește o mare întindere de nisip în partea sud
vestică(fig 1). Loessul Pampean este cel mai răspândit în Emisfera Sudică, și connform studiilor realizate
constituie cea mai groasă acumulare de loess din lume.

Sistemul Eolian Pampean a evoluat în timpul Ultimului Maxim Glacial, atunci când ghețarii din Anzii
Cordilieri se întindeau mai jos de 280S, permițând influența anticiploanelor din Oceanul Pacific și
formând vânturi direcționate NNE.Sursa principală a materialului eolian în timpul Ultimului Maxim al
Glaciațiunii este constituită din silturi, argile și nisip foarte fin format datorită activității periglaciale la
nord de 280S în cadrul Anziilor Cordilieri. Aceste materiale au fost transportate prin intermediul apei
topite , respectiv a sistemului fluviatil Bermeja Desaguadero Salado.Aceste bazine acoperă o suprafață
de 248,000 km2 în vestul Argentinei.Produsele acestor ape, rezultate din descărcările sezoniale și
acumulări din morene sunt bogate în fracții de silt și nisip foarte fin.

Depozite importante au fost depuse în zone întinse ce au fost inundate la latitudini de 37-
0
38 S.Aceste depozite, transportate și acumulate datorită sistemelor fluvio glaciale, constituie principala
sursă pentru sedimentele fine, ce au fost împrăștiate datorită vânturilor SSV.Aceste vânturi provin de la
limita cu Patagonia, sedimentele fiind transportate prin saltație și târâre a sedimentelor, rezultate în
urma proceselor reci. Dunele longitudinale prezintă o deviație în direcția opusă acelor de ceasornic, ce
pot fi corelate cu circulația principală a anticicloanelor. La 300 km de nord ( la sud de regiunea Chaco)
loessul tipic se transformă într-un loess mai cimentat, depozitat într-un sistem mai mlăștinos.

Studii stratigrafice și granulometrice mai amănunțite au fost realizate în regiunea Nord Pampa
pentru depoztele formate în timpul Ultimei Glaciațiuni. Unitatea de loess groasă de 6-10 m este
constituită în principal din sedimente siltice, de un maro deschis, cu o omogenitate poroasă, friabile și cu
unele prezențe de CaCO3. Compoziția mineralogică a fraxcțiunilor nisipoase foarte fine este compusă
din 3 forme de cuarț (policristalin, monocristalin), cu un conținut de sticlă vulcanică și plagioclazi ca
elemente accesorii. Fracția siltică este compusă predominant din cuarț cu feldspașți. Din mineralele
argiloase cel mai comun este argila.Aceste minerale provin de la două surse.Principala sursă este
constituită din material vulcanic Andic, iar cea de a doua parte provine din zona Pampa.

Krohling și Orfeo au dedus din studiile sedimentologice detaliate că loessul rezultat în Timpul Ultimei
Glaciațiuni din Nordul Pampa este în proporție de 70-90 % transportat de vânt. Acest mecanism a
determinat transportul sedimentelor fine pe o distanță de 700-1100 km față de aria sursă. Datele au
indicat că 22-58 % din material a fost trasportat prin intermediul furtunilor de praf, ce au antrenat
particule siltice fine, cu dimensiuni mai mici de 16µm și au fost transportate pe distanțe foarte
mari.Suspensiile transportate pe distanțe reduse suntconstituite din silt cu dimensiuni mai mari (63-
16µm) ce constituie 37-60%.

Un foraj realizat în zonele înalte din Nord Pampa (zonă ce acoperă 17,800 km2), a demonstrat că
această zonă a fost supusă curenților eoliene în timpul Cuaternarului. Au fost identificați 54 m de loess
de vârstă Cuaternară, după care au fost identificate între 54-60,3 m o zonă cu argilă, ce separa
formațiunile loessoide de cele de vârstă Miocen,tot loess. Aceaste zone sunt constituite în mod principal
din silt și nisip fin, cu unele intercalații de CaCO3, de culoare maro deschisă.

V) Unele cazuri non clasice din America de Sud

V.1) Loessul de origine tropilă

Depozitele eoliene foarte fine, de culoare roșie și mărginite la bază de discordanțe erozive, se
găsesc în zone întinse din America de Sus (nordestul Argentinei, Sudestul Braziliei, estul Praguayului,
nordul Uruguaiului și zonele coborâte din Bolivia- fig 2).Aceste depozite au fost definite ca ”loessuri
tropicale”.
Fig 2: Formarea loessului tropical în Nord-estul Argentinei și a zonelor
învecinate

Caracteristicile loessului tropical sunt: lut spre lut siltic, friabil și masiv de un roșu închis și
formează pante abrupte . Trecerea dintre formațiunile loessoide și formațiunile de bazalte și gresii de
vârstă Cretacică se face prin intermediul unei discontinuități.Se întâlnesc concrețiuni fero- magneziene și
noduli. De asemenea se întâlnesc și procese sufozionale î anumite zone, cum ar fi nordul Stadului
Parana din Brazilia.

Din punct de vedere mineralogic, fracția nisipoasă din loessul tropical din Nord estul Argentinei
este compusă din claste cuarțitice bine rotunjite cu unele prezențe de stclă vulcanică și silice amorfă. În
ceea ce privește fracția de minerale grele, aceasta este dominată de prezența ilmenitului și a
magnetitului. Fracția argiloasă din cadrul acestor loessuri este compusă din kaolinit și cuarț, cu mici
prezențe dehematite și gibsit. Funcție de analizele realizate privind dimensiunea particulelor dar și
mineralogia lor, s-a dedus că loessul tropical s-a depus în urma acumulării particulelor de dimensiuni
siltice și a agregatelor, prin procese de deflaței de la marile câmpii aluvionale ale marilor fluvii ( Parana,
Paraguay, Uruguay) în timpul Ultimului Maxim Glacial.După acumularea prafului, s-a instaurat un regim
de savană , ceea ce a favorizat acumularea fieruluiLoessurile tropicale au fost incluse în categoria
”pământurilor roșii” și eronat î alte categorii de soluri tropicale (precum lateritele).

Loessuri tropicale alcătuite din particule de origine vulcanică au fost găsite în zonele joase ale
fluviului Amazon în Ecuador și în zonele învecinate din Peru și Columbia. Aici, un strat subțite de
sedimente, a căror culoare variează de la roșiu la galben și maro, cu grosimi de 1,5-4 m, acoperă zona
dealurilor, teraselor fluviatile și alte unități geomorfologice. Fiind compus dintr-o masă de silice alterată
și argile, cu unele componente de cuarț sau minerale opace aceste loessuri pot fi corelate cu loessurile
vulcanice tipice localizate în Malea Interandeam din Ecuator.
 Fig3: Sistemul eolian de schimb în Nordul Americii de Sud

Depozite neîntrerupte de praf eolian au fost identificate de-a lungul coastei Braziliei între 50 și 200 S și
au p extindere de aproximativ 300 km. Rata de acumulare variează între 0,16 și 0,40 mm/an, valori ce
sunt mult mai mici decât cele propuse de Tsoar și Pye.

V.2) Vânturile de schimb

Vânturile de schimb sunt componenți principali ai Sistemului de Circulație Global din atmosferă. De
fapt, aceste vânturi sunt generate de anticicloanele tropicale oceanice din zonele cu latitudini
scăzute.Aceste tipuri de vânt sunt generate de forța Coriolis, vântul fiind răspândit în direcția est- vest
pe ambele părți ale Ecuatorului.În America de Sud sunt foarte multe depozite de loess generate de
tranzacția vânturilor.Tranzacția vânturilor de nord a determiant formarea depozitelor din cadrul văii
Orinoco din Columbia și Venezuela.

Los Llanos este o depresiune tectonică localizată între Anzii Cordilieri și Guyana Shield din Venezuela și
Columbia, acoperind o suprafată de aproximativ 800,000 km2. Climatul din regiune este dominat de
Tranziția Vânturilor de Nord. Delta Orinoco de-a lungul Atlanticului și regiunile centrale ale depresiunii
sunt acoperite de dune foarte mari , ce pot fi interpretate ca fiind indicatori ai fostului climat
deșertic.Dunele de nisip conțin particule foarte fine , fiind aproape compuse din elemente de cuarț.
Studiile geochimice au indicat două arii sursă pentru această zonă: Scutul Guyana și Coata Atlantică.
Acest depozit are o suprafață de aproximativ 50,000km2 a fost denumit de unii autori Gossesn a fi loess
(fig 3)

Vânturile de transfer sunt prezente în această zonă în perioada secetoasă a anului, direcția vânturilor
fiind controlată de caracteristicile topografice. Întră în Orinoco Llanos cu intensitate mare, trec peste
delta Orinoco de la est la vest și se întreaptă spre sud vest. Se spresupune că în timpu Ultimului Maxim
Glacial aceste condiții erau mult mai sporite, ceea ce a determinat generarea unui sistem eolian, ce
conținea în principal corpuri nisipoase cu unele prezențe de loess în zoneel frotale și laterale.

Loessul din această zonă este compus dintr-o asociere de cuarț și kaolinit, dimensiunea particulelor
variind de la cea a nisipurilor lutoase în zona Râului Orinoco la dimensiuni caracteristice nisipuriolor
argiloase lutoase în partea de sud vest a câmpiei, cu o culoare galbenă, foarte friabile și ce se depun sub
formă de pante. Agentul epigenetic principal este constituit din hidroxidul de fier. Pantele verticale sunt
constituite din fisuri verticale, cu unele blocuri de nisip friabile caracteristice acestor zone. Un depozit
torențial constituit din nisipuri și pietrișuri s-a format la baza versantului.Fracția nisipoasă din loess este
constituită din granule de cuarț puțin rotunjite, unele fracturate. 15% din particule sunt constituite din
particule litice de silice închisă cu un grad de rotujirte moderat și suprafețe line. Între 5 și 10 % din
particule sunt constituite din feldspați kaolinizați. Masa sedimentelor este foarte friabilă și prăfoasă.
Prezintă macropori ce s-au format î timpul acumulării și au un volum de 20-30 %.

Alt caz de loess non clasic din America de Sud este generat de tranziția Vânturilor de Sud.Se întâlnește în
Nord Estul Braziliei, unde un număr important de depozite de loess au fost identificate. Vânturile de
tranzițție Sudice ating coasta Braziliei prin Nord de-a lungul frontului latitudinii de 50 și 170. Coasta este
înconjurată de o centură de dune , direcționate vestic. Două generații de dune au fost descrise în
regiunea Natal, localizată în cea mai estică zonă din America de Sud. Cele mai vechi dune, estimate ca
fiind din aceeași perioadă cu Ultima Glaciațiune, sunt pline de vegetație în timp ce cele mai noi dune au
fost depuse în timpul Holocenului și nu prezintă vegetație.

Iriondo și Molinas descriu doua unități de loess în interior, ce pot fi corelate cu nisipul costal al dunelor.
Cel mai vechi depozit (Formațiunea Cariutaba) este de un roșu închis, friabil, poros, și constituit din loess
masiv tipic, are grosimi cuprinse între 1 și 6 m. Formațiunea Cariutaba este constituită din 95-99% cuarț
foarte fin, iar ca componente minore avem feldpati potasici și minerale grele. Dintre minerale argiloase
cel mai prezent este kaolinitul.Chiar dacă are o culoare roșie foarte puternică, conținutul de oxid de fier
este doar 4%. Această unitate de loess poate fi corelată cui cele mai vechi dune din Natal. Testrea
formațiunii cu termoluminiscență a dat o vârstă aproximativă de 21 ksa BP la bază și 9 ka Bp la păartea
superioară.Conform acestor date rata de sedimentare a fost de 20 cm pe secol.

Cel mai tânăr loess (Formațiunea Porteiras) este de un gri foarte deschis cu unele îmbinări de nisip. Are
o grosime de 3 m, constituit din particule de dimensiunea lutului- lut nisipos, masiv, prăfos friabil și cu
procese sufozionale. Conținutul de cuarț nu este la fel de mare ca în cazul Formațiunii Carutaba, dar
conține cantități însemnate de feldspați și mică.Cimentarea particulelor a fost realizată prin intermediul
CaCo3, ceea ce suerează un climat arid

V.3) Loess de origine vulcanică

Originea particulelor siltice din aumite depozite de loess este vulcanică. Strate de cenusă și sticlă
vulcanică au fost identificate, precum și minerale vulcanice. În anumite depozite de loess prezența
acestor elemete este foarte importnată cum ar fi cazul din estul Argentinei sau Valea Centrală din Chile,
Anzii Ecuatoriali sau Cnetura Vulcanică din nMexic. În aceste tipuri particulare de loess se presupune o
acumulare rapidă pe calea vântului, deoare simpla cădere a cenuși iar fi determiant formarea numai a
tefrei.

Erupțiile vulcanice puternice din climatele montanice produc diferite tipuri de loess.Tipul ”cangahua” din
Ecuator este considerat a fi cel mai bun exemplu. Canguhua este un depozite de cenusă foarte poros ce
a fost transformat prin intermediul vânturilor și fixat datorită climatului, și acoperă a zonă de 20,000
km2(fig 4). Are o grosime cuprinsă între 10 și 30 m. Aceste sedimente sunt formate din claste foarte fine
de dimensiunea siltului sau a nisipului fin, cu o compoziție andezitică (plagioclazi, hornblenmdă, augit.
Biotit).Este de culoare gri și prezintă un grad redus de degradare datorită precipitării silicei. Prezența
silicei a determiant și formarea nodulurilor și concrețiunior din cadrul masei de sediment.

Este probabil să întâlnim alte cazuri de acest gen în America Latină, mai ales în Valea Centralăp din Chile,
constituită în principal din cenusă vulcanică, uneori transportastă.

Fi 4 Loessul vulcanic din Ecuator

(cangahua)

V.4) Loess generat de anticicloane continentale

Anticicloaneel continentale au fost mult mai puternice și direcționate către Ecuator în timpul Ultimului
Maxim Glacial, acoperind zone însemnate din partea sudică a continentului și au favorizat intensificarea
proceselor erozive și de depozitare. Alt caz, ce nu este legat de glaciațiune a fost consemnat în America
de Sud. Această categorie de loess a fost denumită ”loess deșertic”,

În prezent, un anticiclon sezonal se desfășoară deasupra Platoului Bolivian, iar în perioadele secetoase
acest anticiclon este atât de puternic încât atinge suprafața terenului, acoperind o zonă foarte mare din
Argentina și zonele încojurătoare. Măsurătorile realizate privind direcția vânturilor a arâtat că acest
comportament era normal în timpul Holocenului târziu, între 3,5 ka Bp și 1,4 ka BP.

O zonă cu silt de origine eoliană, cu o grosime de 20-80 cm se găsește pe Câmpia Pampa din Argentina și
Câmpia Chaco din Bolivia, Paraguay și Argentina precum și în zonele înconjurătoare din Brazilia și
Uruguay (1,600,000 km2).Acoperă uniform formele de relief locale, fiind constituite din nisip mediu-
mare , cu unele mici prezențe de argilă și foarte puțin nisip fin. Depozitul este poros, friabil de o culoasre
maronie . Agentul epigenetic este silicea. Minerale deschise la culoare din fracția de nisip sunt în genral
constituite din cuarț, plagioclazi cu unele elemente de sticlă vulcanică și feldspați potasici. Sursa de
sedimentare a fost una locală conform datelor mineralogice.

Există mai multe câmpuri de nisip dispersate de-a șungul acestei zone. Câmpurile de nisip se
caracterizează prin dune parabolice, care prezintă urme de orientare realizate de vând, și constituie
sursă pentru identificarea paleodirecției de deplasare a vânturilor. Modelul geografic al paleovânturilor
indică circulația anticiclonului cu o rază de 600-800 km, ce este caracteristic pentru cicloanele din
emisfera sudică. Această structură climatică a fost dominantă în timpul perioadelor secetoase din timpul
Holocenului Târziu.

Fig 5 Modelul de deplasare al

anticicloanelor subtropicale în
timpul Holocenului târziu în centrul
Argentinei și regiunile
înconjurătoare

VI) Un caz de loess non clasic European

Partea nordică a Spaniei se caracterizează porin lispa rocilor silicioase, acestea fiind înlocuite de
formațiuni gipsifere Terțiare. Loessul din zonă îndeplinește toate condițiile pentru a fi încadrat în această
categorie, fiind consttuit din particule foarte fine. Totuși loessul din acestă zonă conține particulele de
dimensiunea siltului ce anhidrit și gips, ce se gîsesc în cadrul Bazinului Ebro, ce formează un coridor
eolian ce leagă Nordul Oceanuui Atlantiv cu Marea Meditereanpă. (fig 6)Lossul acoperî discordant terase
fluviatile Terțiare, conuri de descărcare aluviale.

Sedimentele sunt constituite din silt lutic, de culoasre galben maroniu, masive și friabile. Are o grosime
de aproximativ 6 m, cu versanți abrupți.Mineralul epigenetoic este gipsul și CaCO3.
Iriondo consideră că în urma analizelor realizate a indentificat în cadrul fracțiilor de loess trei tipuri de
anhidrit (anhidritul tipic, o varietate microcristalină a acestuia și un anhidrit cu o proporție foarte mare
alterată de gips) și gips cu unele accesori de cristale de cuarț. Granululele de gips și anhidrit sunt
rotunjite sau parțial rotunjite, cu unele claste tabulare de gips. Studiile mineralogice din zonă au arâtat
că gipsul din zonă este sursa dominantă peentru formarea clastelor.

Scenariul posibil pentru geneza loessului: Masele de awr ce provin din anticicloanele din Azore genrează
un nou vânt regional cunoscut sub denumirea de ”cierzo„ după ce trec munții din Nordul Spaniei. Acesta
este un vânt uscat și puternic și are o direcție de deplasare de-a lungul Văii Ebro până la
Meditereană.Zona tranzitată de aceste vânturi este un fost bazin continental Cenozoic alcătuite din
strate groase de gips lacustric și formațiuni anhidritice. Vârsta sedimentări este cuprinsă între 12 ka BP și
7 ka BP. Prezența vântului a dererminat erodatea și alterarea gipsului și apa rezultată din precipitații a
determinat mobilizarea elementelor de sulf și carbonat în această zonă cu temperaturi subtropicale.

Un element de mare interes aici este generarea particuelor de gips și anhidrit de alterarea fizică.

VII) Discuții

În mod clasic termenul loess este corelat cu procesele de alterare și ghețari dar acest fapt nu este
necesar adevărat. Acumularea materalelor prin influența vântului determină formarea depozitelor
de loess, ce sunt descrise ca structuri de praf sau praf lutis. Diferite tipuri de sedimente fine de
natură eoliană, cde se încadrează în categoria loessului pot fi găsite în mai multe zone de pe glob.
Caractersiticile lor clasice de loess, precum dimensiunea granulelor, structura, capacitatea de a
realiza procese de sufoziune. Mai multe depozirte identificate în America de sud au fost denumite
”depozite loessoide tropicale”, ”loess vulcanic”, ”loess format de vânturile de transfer”, ”loeesuri
generate de de anticicloanele continentale”.

Procesele necesare pentru generarea loessului includ:

 Producerea de particule de dimensiuni siltice, proces ce are loc în urma exploziilor vulcanice,
formarea orizontului A în cadrul solurior, alterarea din zonelel umede
 Deflația și transportul prafului ce se poate petrece în zonele periglaciare, deșerturi tropicale,
câmpii inundabilelacuri uscate etc
 Acumularea prafului în savane și alte zone cu vegetație
 Procese epigenetice slabe realizita de perxolarea incpompletă a carbonaților, hidroxizilor de
fier, anhidrit sau alte săruri

Studii privind originea vulcanică a loeesului au fost realizate și în Hawai.Loessul din Australia se
consideră a fi generat de anticicloanele continentale

VIII) Concluzii

Datele rezultate și analizate au scos următoarele comcluzii:

a) Transportul eolian a sedimentelor fine aflate în suspensie este un proces universal, fiind
foarte important în climatele uscate. Acumularea acestor materiale se numeste loess
b) Ca și sediment, loessul este un silt sau lut de origine eoliană depus în mediile subaeriale
c) Geneza loessului necesită o succesiune de mecanisme: generarea particulelor, deflația (fizică
și biologică), transport eolian (pe distanțe mari sau scurte), acumulare ( datorită ploii sau
vegetației) sau procese slabe de epigeneză datorită infiltrațiilor
d) Exceptând loessul clasic (silt/ lut cu carbonat legat de procesele glaciale), noul tip de loess
poate fi definit utilizând principiile anterior menționate
e) Ol istă preliminară a altor tipuri de loess din America de Sud include loessul tropical, loessul
generat de vânturile de tranbsfer, loessul vulcanic și loessul generat de anticicloanele
continentale
f) Noile tipuri de loess acoperă zone importante din America de Sud și Europa: depozite
formate daterită vânturilor de tranzițe în Venezuela, Columbia și Brazilia, loess tropical în
Argentinia, Brazilia și Uruguay, sedimentarea loessului datorită anticicloanelor tropicale
subtropicale în Argentina, loess vulcanic în Ecuator și loess gipsifer în Spania.

Fig 6:Circulația curenților în timpul

sedimentării materialului (zona gri
indică zona de râspândire a loessului
gypsifer)