PARINTELE ARSENIE PRAJA PUSTNICUL

Arhim. Nicodim Dimulescu

Prefata

Marturia despre parintele Arsenie Praja, pustnicul, pe care o aduce in aceasta carte parintele
Nicodim Dimulescu, staretul Manastirii Crasna, este de mare insemnatate pentru orice crestin: avem
dovada ca masura sfinteniei, la care cu totii suntem chemati si "fara de care nimeni nu va vedea pe
Domnul" (Evrei 12, 14), poate fi atinsa si in zilele noastre.
Daca parintele Arsenie ar fi ajuns acolo in urma vreunui doctorat in teologie ori abia dupa
ce, fiind hirotonit preot, s-a invesmantat in odajdii stralucitoare, pe buna dreptate s-ar fi spus ca la
starea aceasta nu poate ajunge oricine. Dar dansul nu avea nici o clasa si purta un palton rupt la
poale, legat cu o sfoara de canepa, iar pantalonii ii erau zdrentuiti. In plus, umbla numai descult,
avea drept pat un scaun obisnuit si postea tot timpul, hranindu-se doar cu zarzavaturi si fructe.
Desigur, la prima vedere, viata ascetica a Parintelui Arsenie ar putea sa apara ca o canonire
imposibila a trupului, necesara totusi pentru a ajunge la Hristos. Si, intr-o anumita masura, este
chiar adevarat, caci suntem chemati "sa ne curatim simtirile" asa incat nimic sa nu ramana necurat
inlauntrul nostru, pentru ca Domnul sa-si faca acolo salas, dupa cum a fagaduit (cf. Ioan 14, 23).
Dar renuntarea la anumite bucurii din lumea aceasta este, in acelasi timp, si o urmare a dobandirii
Bucuriei celei adevarate, asa cum se intampla omului care se slujeste pe intuneric de o lampa ori de
o lumanare, de care insa nu mai are nevoie dupa ce lumina soarelui patrunde in camara sa.
Sa ne amintim in acest sens si celebra marturie a lui Motovilov care, traind experienta
luminii taborice, vorbeste despre o caldura neobisnuita, cu toate ca se afla cu picioarele in zapada,
despre un parfum nemaiintalnit, despre o bucurie de negrait. Daca tot omul nazuieste sa ajunga la
fericire si fiecare se osteneste sa o obtina cum poate, singur Hristos ne va darui din belsug Fericirea
cea adevarata si vesnica.
Multe alte lucruri minunate se mai spun in aceasta carte despre parintele Arsenie: a primit de
la Domnul darul tamaduirii, caci adesea bolnavii plecau acasa sanatosi de la dansul; era vazator cu
duhul, descoperind unor oameni anumite pacate grele; nu judeca pe nimeni; se ferea ca de foc de
lauda oamenilor; niciodata nu primea nimic de la nimeni; se ruga plangand; oricate ascultari avea,
nu lipsea de la slujbele cele randuite in manastire.
Insa mai mult decat toate acestea, in relatarea despre Parintele Arsenie Pustnicul
impresioneaza bunatatea sa, purtarea de grija si dragostea pe care o avea fata de aproapele. Aceasta
dragoste facea - dupa cum isi aminteste copilul de atunci, astazi vrednicul parinte Nicodim - ca
"simpla lui prezenta" sa iti nasca in suflet "o fericire nemaiintalnita".
Este de remarcat faptul ca Parintele Nicodim nu staruie prea mult asupra unor adevarate
minuni din viata Parintelui Arsenie, socotindu-le oarecum firesti, mai ales cand este vorba despre un
om sfant, si insista mai cu seama asupra blandetii si dragostei cu care Parintele Pustnic ii primea pe
toti aceia care il cautau, considerand, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel (cf. I Corinteni 13), ca
dragostea este mai de pret decat toate celelalte.
Si intr-adevar, acele intamplari minunate nu sunt decat consecinte, roade ale dragostei sale.
Iar exemplul cel mai graitor pe care il avem in acest sens in viata Parintelui Arsenie este atitudinea
sa in fata mortii.
Domnul i-a descoperit cu mult inainte ca intr-o zi se va stabili pentru totdeauna la
Manastirea Crasna, iar cand s-a apropiat ceasul, "cand a venit porunca de sus", a lasat locurile natale
si Manastirea Ramet, mergand tocmai la Crasna, unde se afla ucenicul sau drag, parintele Nicodim.
Mai mult, stia chiar ceasul in care va pleca din lumea aceasta. Intr-una din zilele insorite dinaintea
Pastilor, cu putin timp inaintea mortii sale, a spus: "este foarte frumos, adevarata primavara dar vine
el, Pastile, si o sa fie si mai frumos". Si a chiar anuntat ca pomana ce i se va face nu va fi de post, ci
"numai cu fripturi si cozonac".
Intr-adevar, in noaptea de Pasti, cand clopotele au inceput sa bata pentru slujba Invierii,
Domnul l-a chemat la El. A plecat spunand: "Adevarat a inviat Domnul!"
 In ziua premergatoare mortii, Parintele nu era deloc speriat ci, dimpotriva, bine dispus.
Astfel s-au implinit in viata sa cuvintele Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan care spunea ca
"dragostea alunga frica" (I Ioan 4, 18), si inca frica de moarte, prin care diavolul il tine pe om in
robie (cf. Evrei 2, 14-15)
Intreaga viata a parintelui Arsenie, dar mai cu seama dragostea sa, semn al prezentei
Duhului Sfant, apoi momentul in care Dumnezeu l-a chemat la El, toate ne indreptatesc sa credem,
impreuna cu Parintele Nicodim, ca Parintele Arsenie era, cu adevarat "un Sfant ratacit printre noi,
cei multi si impovarati cu tot felul de pacate".

Vasile Manea

Intalnirea cu Parintele Arsenie

Ziua de 1 decembrie a anului 1948 a ramas pentru mine o zi cu totul deosebita, o zi

memorabila, de neuitat, o borna de hotar pe cararea vietii mele. Desi acea zi insemna un inceput de
iarna, caci in acel an iarna se instalase deja de cateva zile bune, pentru mine avea sa insemne
inceputul unei primaveri, a primaverii duhovnicesti. In ceea ce avea sa fie prima zi a vietii mele
monahale, pasii m-au purtat catre Sfanta Manastire Ramet din Muntii Apuseni. Asa a randuit Bunul
Dumnezeu ca in aceasta binecuvantata zi, cand mi se deschidea calea spre "viata ingereasca", sa-l
cunosc pe Fratele Aurel Praja.
In dimineata de 30 noiembrie plecasem din casa parinteasca, asezata intr-un sat modest din
Arges. Aveam numai 13 ani si jumatate si ma insotea un consatean cu putin mai mare decat mine.
Acesta insa era deja frate de manastire, caci fusese primit in obste cu cateva luni mai inainte si,
cunoscandu-mi dorinta de a ma calugari, i-a convins pe parintii mei sa-mi dea voie sa plec impreuna
cu el. Tatal meu m-a condus pana la Calimanesti.
In vremea aceea transportul pe calea ferata facandu-se cu mari dificultati, am ajuns cu greu
la Teius, de unde am pornit-o pe jos pana la manastire, cale de 18 km.
In urma cu cateva zile ninsese mult, dar cerul descoperindu-se, pe masura ce trecusem de
satul Geoagiu de Sus, unde soarele abia de se mai zareste in timpul zilei, gerul se facea tot mai mult
simtit. Dar tot atat de mult crestea si dorinta mea nerabdatoare de a ajunge mai repede la manastire,
avand un straniu sentiment ca cineva ne asteapta si ca vom gasi caldura de care aveam atata nevoie
in acele momente. Cu aceste sentimente, dupa lungul drum pe care-l parcursesem, in clipa in care
am zarit manastirea, parca dintr-o data nu mi-am mai dat seama de mainile si picioarele inghetate, ci
simteam mai curand o caldura tainica ce-mi strabatea tot corpul. Cand am intrat pe poarta si am
ajuns in curtea manastirii, am avut ciudata senzatie ca totul imi este cunoscut. Impunatoarele stanci
ce strajuiesc manastirea, care te fac sa-ti simti mai pregnant nimicnicia in fata dimensiunilor lor si
care parca iti dau infricosatori fiori de vesnicie prin maretia lor neschimbata de la tocmirea lumii,
mi se pareau atat de prietenoase, de parca le-as fi cunoscut din totdeauna, ceea ce ma facea sa
traiesc o adevarata stare de bucurie, ca si cum abia acum revenisem acasa.
Intrand in bucatarie, am gasit trei calugari, care s-au bucurat si s-au manifestat fiecare in
felul sau, de revenirea fratelui Costica. Acesta m-a prezentat spunandu-le: "Iata, am adus si un alt
frate". La auzul acestor cuvinte, unul dintre cei trei calugari, cu numele de Longhin Pop, mi se
adresa cu o voce de bariton:
"Adevarat, mai copile, tu vrei sa te faci calugar?" Eu am raspuns un simplu "da", dar, desi l-
am rostit cu toata convingerea, probabil datorita emotiei, l-am rostit cu vocea cam stinsa, la care
parintele adauga razand: "O, saracul de tine!" Dar un alt calugar se intinde spre mine, ma trage mai
langa soba si mai aproape de dansul si, luandu-mi mainile amandoua in mainile lui si frecandu-mi-
le, mi se adreseaza zambind cald, parinteste: "Mai, dragul mosului, aproape ai inghetat; stai aici si
te incalzeste bine la soba si, pana va veti dezgheta, va vom pregati ceva papica".
Acest om, cu un duh atat de cald si primitor, cu o vorba atat de blajina, cu care m-a cucerit din
prima clipa, nu era altul decat Fratele Aurel Praja, adica cel care mai tarziu avea sa devina Parintele
Arsenie Pustnicul, omul minunat pe care Dumnezeu mi l-a scos in cale si care mi-a marcat existenta
pentru tot restul vietii, incepand din ziua aceea de neuitat de 1 decembrie 1948, un fel de a doua
nastere a mea.
Il priveam pentru prima oara, cu admiratia si dragostea sincera de copil, dar datorita caldurii
sufletesti cu care ma primise, ma uitam la dansul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la
cineva foarte apropiat, ca la cineva din familie, pe care nu-l mai intalnisem de multa vreme. Ma
castigase din primele momente, cu vocea lui blajina, cu bogatia si daruirea lui sufleteasca, si-mi
venea sa-mi exprim starea sufleteasca, asa cum fac mai toti copiii, strangandu-l in bratele mele de
copil, dar n-am indraznit din pricina timiditatii. Poate ca primele impresii si sentimente ale acestei
memorabile intalniri se datorau in mare parte faptului ca prietenul meu Costica imi vorbise multe
despre dansul. El incercase, dupa puterile lui, sa ma pregateasca sufleteste pentru intalnirea cu
Pustnicul, cum i se spunea inca de pe atunci Fratelui Aurel de catre majoritatea credinciosilor, dar
acum, vederea fata catre fata intrecea tot ce-mi spusese Costica. Vazandu-l in came si oase, imi
aminteam despre cele ce-mi spusese referitor la modul lui de viata, la simplitatea imbracamintii lui,
imi aminteam ce-mi povestise despre mancarea lui de post permanent. Dar mai mult decat acestea,
mi-au ramas in suflet cele ce-mi spusese despre bunatatea lui si in special despre intelepciunea,
despre graiul sau bland, care erau ale unui adevarat sfant. Avand in minte toate acestea, pot sa
inteleg astazi de ce prima intalnire cu Parintele Arsenie mi s-a parut atunci mai curand o revedere.
Al treilea calugar era Parintele Damaschin Rotaru, pe vremea aceea simplu monah, care mai tarziu a
fost facut ieromonah.
Cat priveste imbracamintea simpla a Parintelui Arsenie, ca sa se inteleaga mai bine in ce
consta aceasta simplitate, voi face o descriere succinta a tinutei sale vestimentare. S-ar putea spune
ca era mai curand o tinuta ponosita, care starnea mila si compatimirea oricui. Fiind iama, purta un
palton rupt la poale si, pentru ca nasturii disparusera de mult, se incingea cu o sfoara de canepa, ce
avea mai multe noduri. La gat avea ceva care parea ca fusese candva un fular, dar acum aceasta
treanta ii acoperea pieptul acolo unde nu era acoperit de asa-zisul palton. Pantalonii, de culoare gri,
din lana, material lucrat in casa, erau zdrentuiti la glezne. Pe deasupra mai purta ceva ca o
inchipuire de sort, dar care nu era altceva decat o bucata de pres, pe care o legase in jurul mijlocului
tot cu o sfoara de canepa. Umbla mereu cu capul descoperit si ceea ce impresiona cel mai mult era
faptul ca umbla descult tot timpul. Cei care vedeau aceasta considerau un miracol ca umbla fara
incaltaminte, si cred ca nu greseau. Imbracamintea lui era stropita cu var, cu mortar, cu vopsele si cu
alte materiale cu care dansul lucra, fiind priceput in multe meserii.
Il priveam cu mirare pe acest om care avea o imbracaminte cu totul neobisnuita, cum nu mai
vazusem pana atunci, si pe vremea aceea nu-mi dadeam seama de ce, dar simteam ca, in ciuda
acestei tinute si dincolo de ea, calugarul acesta avea un duh aparte, caci simpla lui prezenta parca
radia ceva ce-mi procura o fericire la culme, nemaiintalnita.
Uitasem cu totul de oboseala celor 18 km, de gerul indurat, de foame, iar de cei de acasa, de
care ma despartisem de mai bine de 35 de ore, nu puteam sa-mi mai aduc aminte, caci in omul sfant
din fata mea vedeam in acelasi timp pe mama, pe tata, si gaseam toata dragostea si bunatatea
parinteasca, de care, copil inca fiind, aveam atata nevoie. Probabil ca tocmai datorita acestei stari
sufletesti aveam senzatia ca sunt deja unul din obstea manastirii.
In timp ce eu si Costica ne potoleam foamea, s-a auzit toaca pentru Vecernie, apoi s-a auzit
clopotul. Terminand de mancat, Fratele Aurel ne-a sfatuit ca inainte de a intra in biserica sa mergem
in camera unde urma sa dormim si sa ne lasam acolo bagajul saracacios. De-abia am intrat in
camera pe care Costica o stia, ca Fratele Aurel a si aparut cu bratul plin de lemne spunandu-ne: "Ia
uitati, mai puisori, v-am adus lemne de foc sa nu va fie frig; fratiile voastre mergeti la slujba, caci
de foc ma ocup eu".
Am mers in biserica unde, cat timp a durat Vecernia, am urmarit cu o curiozitate fireasca
pentru copilul de atunci tot ce se petrecea acolo: miscarile calugarilor prezenti, incepand cu
parintele care slujea in altar, apoi ii priveam pe cei ce cantau la strana, pe cei ce sedeau in strane dar
nu cantau si, de asemenea, luam seama si la acel necontenit du-te-vino al paracliserului. Asteptam
sa apara si Fratele Aurel, fiind nerabdator sa vad si felul lui de a se purta in biserica, dar spre
parerea mea de rau dansul nu a aparut.
 La sfarsitul slujbei ne-am indreptat spre camera, unde l-am aflat pe Fratele Aurel bagand
lemne in soba. Acesta, ridicandu-se, ne-a privit cu multa blandete si ne-a spus: "Mai copilasi, uitati,
soba deja s-a incalzit si pana o sa va culcati se va face asa de cald de o sa vreti sa mai deschideti si
usa". Apoi, indreptandu-se spre mine, m-a intrebat daca mi-a placut in biserica; am raspuns simplu:
"Mi-a placut", dar in sinea mea imi parea rau ca nu eram capabil sa leg mai multe cuvinte, ca sa-i
spun cat de mult mi-a placut si ce fericit eram.
Am multumit pentru invitatia la cina, dar am refuzat caci eram deja satui si ne-am multumit
doar cu cateva mere de acasa. Fratele Aurel a plecat spunand sa avem grija sa nu mai bagam lemne
pe foc si ca ne revedem dupa Pavecernita. Eu, nefiind obisnuit cu slujbele manastiresti, nu stiam ce
este aceia Vecernie sau Pavecernita, dar le-am luat ca atare, neintreband niciodata, intrucat, chiar
daca as fi intrebat, nu cred ca as fi priceput mare lucru.
Ramanand numai cu Costica, l-am intrebat daca Fratele Aurel a mers la masa, insa acesta
mi-a raspuns ca nu stie. Dar a adaugat ca dansul merge rar la masa de obste, din cauza ca nu
intotdeauna poate manca ceea ce se serveste la masa. Mancarea Fratelui Aurel este foarte simpla,
pustniceasca: numai zarzavaturi si fructe, iar in posturi, fara ulei.
Multa vreme dupa aceea n-am mai pus nici o intrebare si am ramas gandindu-ma la felul de
viata al acestui om, care desi abia il cunoscusem, imi parea un om sfant, dar oboseala si caldura m-
au toropit si am adormit.
Cand a batut toaca de Pavecemita, Costica m-a trezit si am plecat imediat la biserica, unde
ascultam slujba. Eu insa eram tot timpul cu ochii pe calugari, pentru a ma obisnui cu miscarile lor,
pentru a le putea intelege mai bine, dar, spre regretul meu, nici de data aceasta Fratele Aurel n-a
aparut si am ramas foarte nedumerit. In mintea mea de atunci nu puteam concepe cum este posibil
ca un om sfant, cum deja imi conturasem parerea despre Fratele Aurel, cum un astfel de om sa
lipseasca de la slujbele ce se fac in biserica.
Dupa Pavecernita ne-am intors in camera si, urmarit tot timpul de nedumerirea mea, l-am
intrebat pe Costica: "De ce Fratele Aurel n-a venit la biserica, nici la Vecernie nici la Pavecemita?"
Acesta insa mi-a raspuns imediat si cu toata convingerea: "Ba a fost, numai ca locul lui este langa
usa si niciodata nu merge in fata". Cu timpul aveam sa ma conving ca intr-adevar Fratele Aurel
statea smerit la usa, sau ascuns intr-un alt colt mai intunecos din pronaos. Referindu-ma la acest loc
din biserica, unde se ruga Fratele Aurel, pot marturisi cu toata certitudinea, ca de acolo n-a mers mai
in fata decat atunci cand a intrat direct in Sfantul Altar, anume in Duminica Tomii din anul 1955,
cand a fost hirotonit intru preot, dupa ce in sambata dinainte fusese facut diacon.
Revenind insa la memorabila zi de 1 decembrie a acelui an, seara, dupa slujba, abia ma
lamurise Costica asupra locului de rugaciune al Fratelui Aurel in biserica, ca acest pustnic minunat -
dar, dupa parerea mea de atunci, mai mult decat ciudat - a si aparut in camera spunand: "Am venit
sa vedem daca s-a incalzit bine si sa va intreb daca ma primiti si pe mine ca sa dorm aici", in primul
moment nici eu, nici Costica n-am zis nimic, dar apoi, adresandu-mi-se direct mie, m-a intrebat:
"Ce zici, mai puisorule, pot sa dorm si eu aici?" Am stat putin pe ganduri, apoi i-am raspuns
oarecum contrariat: "Desigur, dar cum o sa dormim toti trei intr-un pat ca acesta?" Fratele Aurel
insa imi indeparta nelinistea zicand: fii fara grija, mai puisor, pentru ca eu am patul meu". La
inceput am crezut ca glumeste, sau poate vrea doar sa ma incerce pentru a vedea in ce masura mi-ar
face placere prezenta sa in camera noastra. Dar dansul a plecat spunand ca merge sa mai aduca ceva
lemne, pentru ca, fiind atat de frig, peste noapte se va raci camera. Noi insa, obositi, facandu-ne
doar o scurta rugaciune, ne-am culcat imediat si am adormit, cum se spune, fara vise.
Pe la orele 5 dimineata, ne-au trezit bataile de toaca, paracliserul trecand chiar prin dreptul
camerei noastre. Indata ce ne-am trezit, cu toate ca era intuneric, mi-am dat seama ca in camera se
mai afla cineva, care nu putea fi altul decat Fratele Aurel. Acesta, trezindu-se din cauza zgomotului
nostru, ni se adresa cu aceeasi blandete care ma cucerea: "Ei, mai copilasi, cum ati dormit si ce ati
visat?" Apoi, bajbaind dupa chibrituri, aprinse lampa de gaz si atunci mi-am dat seama ca Fratele
Aurel dormise intr-adevar in camera cu noi, avand insa drept pat un scaun obisnuit, dar cu
rezematoare.
Chiar daca nu eram nici macar incepator (ce incepator puteam fi la doar 13 ani, neavand nici
macar o zi de vietuire intr-o manastire!), chiar daca nu aveam la vremea aceea nici cea mai mica
idee despre ceea ce inseamna "nevointa", totusi, aceasta constatare m-a impresionat in asemenea
masura, incat valoarea acestui om a crescut in ochii mei neobisnuit, de mult, asa incat ma uitam la
dansul cu tot mai multa dragoste, dar si cu o oarecare teama. Simteam in adancul meu ceva care
parca-mi spunea ca Fratele Aurel trebuie sa fie cu totul deosebit nu numai de ceilalti oameni, ci
chiar si fata de ceilalti calugari.
Meditatia mea a fost intrerupta de toaca si de participat la Utrenie si la Sfanta Liturghie. Nu
am putut rezista curiozitatii mele de copil, care m-a indemnat sa verific cele spuse de Costica. De
aceea, ca sa ma conving ca Fratele Aurel are un loc al lui langa usa, cam pe la jumatatea slujbei, am
cautat sa ies din biserica si, cu adevarat, acolo l-am vazut pe Fratele Aurel. Statea in picioare, drept,
cu capul putin aplecat in fata si cu amandoua mainile impreunate la piept. Isi cautase o asemenea
pozitie, ca nu cumva sa deranjeze pe cei care intrau sau ieseau din biserica. Aici si asa "s-a nevoit"
acest om cu totul si cu totul deosebit, pana cand, dupa cum am amintit deja, a fost chemat sa
slujeasca in altar.
Dupa terminarea Sfintei Liturghii - era a doua zi din viata mea manastireasca - la ora
obisnuita s-a servit masa de pranz. Era pentru prima oara cand luam masa intr-o trapeza; a fost un
adevarat ceremonial. Erau adunati toti calugarii si lua parte chiar si Fratele Aurel. Fiind postul
Craciunului, acesta venea mai des la masa de obste. Dupa masa de pranz, Fratele Aurel, impreuna
cu inca doi calugari, a plecat cu boii ca sa mai aduca ceva lemne de foc. Desi era o zi foarte geroasa,
cu multa zapada pe drum, Fratele Aurel mergea tot descult in urma boilor, de parca ar fi fost vara.
Ma uitam la picioarele lui inrosite de ger si nu puteam intelege cum de este posibil asa ceva, ca un
om sa umble descult pe o astfel de vreme, in plina iarna!
Dupa ce s-a intors de la padure, a venit in camera noastra, bucurandu-se ca focul arde in
soba si este cald. in noaptea urmatoare a dormit tot la noi, si, bineinteles, tot pe scaun.
Vreau sa precizez ca tot timpul cat am stat in preajma dansului nu l-am vazut niciodata stand culcat
in pat, decat atunci cand era bolnav, ori asta se intampla foarte rar. In rest, patul lui era intotdeauna
scaunul, rareori sprijinindu-si capul pe masa. Tot timpul dormea imbracat, asa cum umbla ziua.
Dupa ce s-a calugarit, niciodata nu l-am vazut fara dulama pe el, decat atunci cand s-a imbolnavit
rau, inainte de moarte, pe cand se afla in Manastirea Crasna. Atunci ma aflam langa dansul si l-am
ajutat sa se dezbrace de hainele groase. Fiind slabit de boala, a acceptat sa stea culcat in pat,
imbracat subtire, fara dulama.
In iarna dintre anii 1948 - 1949, petrecuta la Manastirea Ramet, timpul trecea frumos si, pe
masura ce ma invecheam in manastire, ma simteam tot mai fericit de bunatatea cu care ma coplesea
Fratele Aurel. Purtarea lui de grija si dragostea pe care mi-o arata tot timpul ma faceau sa nu ma
simt niciodata ca un copil printre straini si departe de casa parinteasca.
In iarna aceea, Fratele Aurel "a facut ascultare" (asa cum aveam sa-mi dau seama cu timpul ca se
spunea, in limbajul manastiresc, la indatoririle ce trebuiau indeplinite) mai mult la bucatarie si m-a
luat si pe mine pe langa dansul, sa-l ajut in acea ascultare, fapt care pentru mine a insemnat bucurie
peste bucurie, aceea de a fi cat mai mult timp in preajma sa. De altfel, privind retrospectiv lucrurile,
nici nu se putea gasi pentru mine un loc mai potrivit, deoarece eram cel mai tanar dintre toti cei
aflati atunci in manastire, si nu stiu ce altceva as fi putut sa fac. Asadar, fiind toata ziua pe langa
Fratele Aurel, am avut posibilitatea sa-i cunosc nemijlocit modul de viata si sa aflu mai multe
despre dansul.
Astfel, am aflat ca s-a nascut in anul 1911, in satul Cheia Rametului, un sat situat cam la 4
sau 5 km nord de Manastirea Ramet. Se tragea dintr-o familie cu stare materiala mijlocie. Dupa cate
mi-aduc aminte, au fost 4 frati: 3 baieti si o fata. Eu l-am cunoscut numai pe unul dintre frati, cu
numele de Simion, cel care a ramas in casa parinteasca.
Pentru ca Fratelui Aurel nu-i placea sa vorbeasca despre sine, n-am prea putut sa aflu mai
multe despre copilaria si adolescenta sa. Tot ce stiu este ca, pe cand avea 18 sau 19 ani, a plecat din
sat si a vizitat cateva manastiri, dar niciodata n-am aflat care anume. In schimb, de mai multe ori l-
am auzit spunand: "Dumnezeu mi-a randuit ca sa intalnesc duhovnici sfinti, atunci cand aveam
mare nevoie de sfatul lor".
 Cat va fi stat prin manastirile vizitate n-a spus, dar eu cred ca n-a stat prea mult. Totusi,
banuiesc ca intalnirile pe care le va fi avut cu cei pe care ii va fi intalnit l-au impresionat intr-o
asemenea masura, incat de atunci Fratele Aurel si-a schimbat total viata si, chiar daca era inca foarte
tanar, a inceput sa traiasca o viata de adevarat calugar, dispretuind lumea cu toate placerile, ispitele
si desertaciunile ei. Probabil ca de atunci s-a hotarat sa nu mai manance niciodata came si nici
branzeturi sau oua.
Un timp a mai ramas in satul Geoagiu de Sus, lucrand in atelierul de fierarie al unui iscusit
cauaci (fierar), pe nume Suciu Nicolae, cu dorinta de a invata aceasta meserie, dupa cum a si
invatat-o. Intamplarea a facut ca sa-l cunosc personal pe renumitul cauaci, care avea pentru Fratele
Aurel numai cuvinte de lauda, iar fetele acestuia, care erau foarte credincioase, il cinsteau pe Fratele
Aurel ca pe un mare si intelept duhovnic.
Este posibil ca Fratele Aurel sa mai fi fost intre timp si prin alte localitati, probabil chiar si
prin orase, unde a mai invatat si alte meserii, caci numai asa s-ar explica faptul ca era atat de
priceput in toate. In afara de fierarie, se mai pricepea, la fel de bine, la zidarie, dulgherie si
lacatuserie. Se descurca pana si in probleme de mecanica fina, caci stia sa repare cu mare precizie o
masina de scris, sau una de cusut. La bucatarie lucra deosebit de curat si pregatea bucate gustoase
fara sa le guste macar. Avea un deosebit simt al proportiilor, atat de important in arta culinara.

Fratele Aurel in Manastirea Ramet

In anul 1940 Fratele Aurel il intalnise in Geoagiu de Sus pe Parintele Evloghie Ota, un
destoinic si vrednic calugar, sosit din Sfantul Munte cu dorinta de a reinfiinta Manastirea Ramet,
care fusese pustiita de catre catolici cu aproape 200 de ani in urma. Fratele Aurel a fost incantat de
intentia acestui parinte si s-a hotarat sa-i urmeze si impreuna sa inceapa munca de refacere a
asezamantului monahal. Manastirea Ramet se afla in ruina, dar era incarcata cu un trecut maret si
plin de istorie romaneasca.
De buna seama ca Fratele Aurel cunostea bine starea manastirii pe langa care trecuse de
multe ori, atunci cand mergea din satul sau spre Geoagiu sau mai departe. El insusi imi spunea ca,
deseori, in drumurile sale, ramanea peste noapte printre ruinele acestei manastiri. Sunt sigur ca, pe
langa rugaciunile pe care le inalta acolo, in singuratatea si pustietatea ruinelor, medita indelung la
trecutul zbuciumat al manastirii si se mahnea in sinea lui de starea in care ajunsese manastirea. Si
sunt convins ca in rugaciunile lui, nu uita sa ceara lui Dumnezeu sa trimita omul providential pentru
restaurarea acestei vechi vetre monahale.
Intalnindu-l pe Parintele Evloghie Ota (nascut in Geoariu de Sus), care era stapanit de
dorinta inflacarata de a reface manastirea, Fratele Aurel nu a ramas nepasator, ci i s-a alaturat
imediat, el insusi fiind plin de aceeasi sfanta ravna. Desigur ca-I va fi multumit lui Dumnezeu Care
i-a randuit aceasta sansa de a se numara printre cei ce vor trudi la ridicarea Manastirii Ramet din
starea jalnica in care au adus-o, timp de sute de ani, vicisitudinile vremurilor, prin dusmanii
Ortodoxiei, dar si necrutatorul timp, prin intemperii.
In acest fel, dupa peregrinarile sale de pana atunci, Fratele Aurel isi gaseste, in sfarsit, locul
pe masura chemarii lui launtrice, stabilindu-se in Manastirea Ramet unde va munci cu multa tragere
de inima la reinvierea acesteia sub conducerea inimosului staret Evloghie, care a stiut intotdeauna
sa aprecieze devotamentul acestui nevoitor din obstea pe care o formase in jurul sau.
Nu cred ca gresesc deloc daca am sa spun ca cel mai ocupat vietuitor din obstea Manastirii
Ramet era Parintele - chiar daca in perioada aceasta de inceput eu il cunosteam dupa cum i se
adresau ceilalti, adica Fratele Aurel, in continuarea relatarii, am sa ma refer la Parintele Arsenie,
sau, pe scurt, la Parintele -, pentru ca el avea cele mai multe ascultari incredintate si prezenta sa era
solicitata peste tot.
Mesterii de tot felul, si in primul rand zidarii care lucrau pe santierul din manastire, ii cereau
sfatul ori de cate ori aveau nevoie; il intrebau pentru ca era priceput in aceasta meserie, dar in
primul rand pentru ca Parintele Staret il desemnase sa dirijeze lucrarile atunci cand dansul lipsea din
manastire. Si cum Parintele Staret lipsea destul de mult din manastire, trebuind sa alerge dupa
materiale si ajutoarele necesare la reconstructia manastirii, evident, toti apelau la sfatul sau.
Dupa cum spuneam mai sus, Parintele era foarte priceput si la bucatarie, iar in perioada
aceea de intense lucrari de constructie, fiind muncitori multi pe santier, plus obstea manastirii, la
care se mai adaugau si vizitatorii ocazionali, la bucatarie se muncea din greu si de multe ori
Parintele intervenea personal cu sfaturi sau muncea in rand cu ceilalti.
La gradinarit, de asemenea, Parintele era tare priceput, un adevarat maestru; el conducea
toate lucrarile de gradinarit incepand din iarna, cand pregatea rasadurile, primavara cu plantatul,
vara cu lucrarile de intretinere, iar toamna cu recoltatul si conservarile pentru iarna.
Oricate preocupari avea, si acestea nu erau putine, Parintele nu lipsea nici de la slujbele cele
randuite: ale Vecerniei, Utreniei si ale Sfintei Liturghii care se oficia zilnic si foarte de dimineata.
Calugarii si fratii de obste, fiecare apelau la Parinte fie pentru a-l ruga sa-i repare un pantof, fie
vreun obiect casnic.
Timpul cel mai mult, Parintele il petrecea cu credinciosii care, de la o vreme, veneau in
numar tot mai mare, multi dintre ei fiind bolnavi si cu fel de fel de afectiuni sau probleme delicate
de familie si aproape toti cautau sa-l intalneasca pe "Pustnicul" de la care asteptau sa primeasca
alinare, mangaiere, dezlegarea anumitor taine, sau sa auda intelepte sfaturi in legatura cu necazul
fiecaruia, precum si indrumari pentru viitor.
Parintele era plin de dragoste si bunatate fata de toata lumea si cu aceeasi ravna venea
deopotriva in ajutorul fiecaruia: bogat sau sarac, invatat sau neinvatat, pentru ca el era asa cum
spune Sfantul Apostol Pavel cel care "plangea cu cei care plangeau si se bucura cu cei care se
bucurau". Pentru fiecare, Parintele era un "doctor fara de arginti", pentru ca nu primea nimic de la
nimeni, multumindu-se cu ce primea de la manastire atunci cand avea nevoie, dar si de la manastire
primea foarte rar, adica numai atunci cand o anumita haina devenea imposibil de purtat din cauza
prea marii uzuri.
Parintele era oricand gata sa ajute pe oricine, slujind pe Dumnezeu si oamenilor cu timp si
fara timp. In tot ce facea si in orice ascultare pe care o indeplinea punea multa dragoste, blandete,
rabdare si o desavarsita modestie. El niciodata nu lasa impresia ca ar dori sa dea ordine sau sa
comande, desi dirija lucrari dificile, de tot felul, dar nu ca si cand ar fi sef, pentru ca nu striga dupa
nimeni, nu ridica tonul la nimeni si facea totul in liniste. Aceste calitati care, ca niste aureole
luminoase, il impodobeau pe acest om minunat, au facut ca el sa devina Parinte inca de pe vremea
cand nu era nici preot si nici macar monah. Acestuia, care nu era duhovnic ci doar un simplu frate
de manastire, i se cereau sfaturi duhovnicesti; el, fara nici o clasa, corecta si indrepta pe cei invatati;
tamaduia si alina dureri sufletesti si chiar trupesti, el, care nu avea vreo pregatire speciala in acest
sens, dar il avea pe Hristos in Care si pentru Care traia, iar Hristos facuse din el povatuitor intelept
si doctor sufletesc, dupa cum se canta si in troparul din Duminica Rusaliilor: "Cela ce prea intelepti
pe pescari ai aratat".
Deseori Parintele era chemat la staretie unde Parintele Staret il retinea in discutii lungi.
Acolo i se cerea parerea in diferite probleme delicate, privind bunul mers al manastirii, pentru ca
acest pustnic, printre altele, era si un bun psiholog si cand i se cerea parerea niciodata nu gresea in
aprecieri, cunoscand foarte bine starea sufleteasca a oamenilor cu toate ca niciodata nu studiase
psihologia, ba presupun ca nici macar cuvantul "psihologie" nu-i spunea mare lucru.
Ca Parintele era considerat un vazator cu duhul nu mai este nici un secret, desi el niciodata n-a
acceptat sa i se spuna ca ar avea acest dar. Si se ferea ca de foc sa faca descoperiri din trecut cuiva
sau sa proroceasca viitorul. Toti cei care considerau ca are darul de a cunoaste gandul, trecutul si
viitorul omului, faceau aceasta apreciere avand ca argumente de necontestat chiar sfaturile pe care
le primea fiecare, pentru ca Parintele, fara sa-i asculte prea mult, le dadea povete cu referire directa
la necazul sau suferinta pentru care venisera la manastire; de aceea il cautau pe dansul in mod
special. La fel proceda Parintele si cu personalul din obstea manastirii, intrand in vorba cu fiecare
atunci cand vedea pe cineva trist sau suparat pentru vreun motiv oarecare, si pentru fiecare avea un
cuvant potrivit cu momentul trait, pentru fiecare gasea leacul salvator si alifia potrivita la "rana" ce-l
rodea.
Daca in toate imprejurarile Parintele dovedea multa rabdare si blandete, trebuie sa
mentionez ca in relatiile lui cu calugarii si fratii din obste dovedea o rabdare si o blandete de-a
dreptul uimitoare, stiind de minune sa discute cu fiecare dupa capacitatea lui de intelegere, dupa
nivelul de pregatire si mai ales dupa starea sufleteasca pe care o avea in momentul respectiv; in
felul acesta reusea sa se faca inteles si sa aline multe suferinte, aducand la bun liman multe suflete
ravasite sau razvratite.
Ca sa fiu inteles si mai bine ce forta de convingere avea este destul sa amintesc cazul unui
calugar din manastire care, din cauza unor ispite, s-a razvratit atat de mult incat n-a mai rezistat si a
plecat noaptea pe ascuns, ducandu-se in alta manastire, provocand mare tulburare in obste si multa
mahnire Parintelui Staret. Dupa un timp insa, trecandu-i supararea, acest calugar s-a intors iarasi la
Ramet cerand iertare Parintelui Staret si obstei. Evident ca a fost iertat si reprimit cu bucurie, dar
fiind intrebat de catre un alt calugar de ce n-a mers la Parintele Arsenie ca sa-i ceara sfatul, el a
raspuns clar: "N-am mers la Parintele fiind hotarat sa plec neaparat, ori daca mergeam sa-i cer
parerea, precis nu mai plecam".
In vremea aceea, in obstea Manastirii Ramet, erau calugari cu traire aleasa - precum
Parintele Arhimandrit Sava Cimpoca, cel despre care este scris si in Patericul Romanesc, Parintele
ieroschimonah Nil Grip, care traise in Sfantul Munte peste treizeci de ani, sau Parintele Macarie
Marinoiu, care a ajuns Staret la Schitul Pestera Ialomicioara - dar, pentru intreaga obste, Fratele
Aurel era Parintele si aceasta numai pentru viata lui frumoasa si plina de traire si duhovniceasca
nevointa.
Cum as putea sa nu amintesc si despre faptul ca Parintele avea o mare evlavie, o deosebita
dragoste fata de Sfantul Ghelasie - In biserica veche de la Manastirea Ramet, in timpul restaurarii,
s-a gasit un nume pe un fragment de fresca, Ghelasie, ceea ce i-a facut pe istorici sa deschida
santierul cercetarilor si sa se aplece peste cronici. Astfel s-a aflat adevarul: Ghelasie a fost egumenul
manastirii, iar mai tarziu, arhiepiscop in Transilvania in a doua jumatate a secolului al XlV-lea; a
fost atestat anul 1377. In 1992, Ghelasie a fost canonizat de catre Sinodul B. O. R. (cf. Mihai
Vlasie, Drumuri spre manastiri, p. 151., Apud Gherasim Putneanul, Tamaie si xeil, Botosani, Ed.
Geea, aprilie 2003) -, care cu multe veacuri in urma a trait in Manastirea Ramet? Acesta a fost un
adevarat sfant, mare facator de minuni, despre care Parintele ne povestea o multime de fapte
minunate pe care Sfantul le savarsise inca in timpul vietii sale, si multe minuni facute chiar in zilele
noastre cu cei care mergeau si se inchinau cu evlavie la Sfintele lui moaste.
Parintele povestea multe intamplari din viata Sfantului Ghelasie, cu toate ca nu aparuse inca
nici o carte cu viata lui, si nici nu fusese canonizat inca. Printre altele, Parintele povestea ca Sfantul
Ghelasie a incetat din viata in timp ce mergea calare pe magar si se intorcea de la mosia manastirii
din Hopagi. Dumnezeu insa a facut multe semne minunate la incetarea din aceasta viata a Sfantului
Ghelasie. In primul rand ca Sfantul, murind, a ramas calare pe magar, sezand, iar magarul, pe unde
mergea lasa urme in piatra, de parca piatra ar fi fost de ceara calda. Apoi clopotele de la cele sapte
biserici din comuna Ramet au inceput sa bata singure, vestind tuturor ca marele sfant a plecat din
lumea aceasta. Cand l-am intrebat pe Parintele de unde stie atatea despre Sfantul Ghelasie, mi-a
raspuns ca "toate acestea s-au pastrat de catre popor, din tata in fiu, dar au mai fost si alte
descoperiri". N-am indraznit sa-l intreb si nici nu mi-a spus despre ce anume "descoperiri" era
vorba, si nici daca dansul sau altcineva ar fi avut astfel de "descoperiri".
Tot cu referire la Sfantul Ghelasie, imi aduc aminte cum Parintele povestea ca sfantul s-a
aratat cuiva in vedenie, fiind imbracat in straie mocanesti, adica in portul mocanilor din Muntii
Apuseni. Alta data s-a aratat imbracat in odajdii arhieresti.
Pe toti bolnavii care veneau la manastire, Parintele ii indemna sa se roage Sfantului Ghelasie
cu credinta si multi se chiar vindecau. Moastele Sfantului Ghelasie se afla la loc de cinste in
Manastirea Ramet; aici se pastreaza o parte din craniul Sfantului, raspandind din belsug buna
mireasma.
In perioada in care in Manastirea Ramet se aflau calugari, veneau multi indraciti, multi
epileptici si multi bolnavi psihici care stateau zile intregi si chiar saptamani in manastire. Li se facea
Sfantul Maslu, li se citeau Moliftele Sfantului Vasile cel Mare, precum si alte dezlegari langa
moastele Sfantului Ghelasie si multi se vindecau. De toti acesti bolnavi se ingrijea Parintele
Arsenie: le dadea mancare, le facea randuiala de rugaciune, ii ducea in biserica la slujba, iar atunci
cand era cazul ii lega pe cei agitati. Au fost bolnavi care prezentau chiar pericol, bolnavi care erau
tinuti mai mult legati in lanturi, dar care, in urma purtarii de grija si a rugaciunilor facute de
Parintele, plecau sanatosi acasa.
Dintre cei tamaduiti as aminti macar cativa, cum ar fi Vasile din satul Cheia Rametului, care
innebunind a facut multe stricaciuni in gospodaria lui si in sat, dand foc la claile cu snopi de grau pe
camp. Acestui bolnav, fiind legat in lanturi in camera de langa biserica veche, Parintele Staret s-a
dus sa-i citeasca, in timp ce in biserica se facea Vecernia, dar el s-a agitat atat de tare incat a rupt
lanturile si l-a trantit jos pe preot ca sa-l omoare, dovedind o forta demonica, cu toate ca nu mancase
de doua sau trei zile. A fost o adevarata minune ca Parintele Staret a scapat cu viata. A fost salvat de
Dumnezeu pentru ca, terminandu-se praful de carbune si nemaiavand cu ce aprinde cadelnita pentru
tamaierea ce se face la "Doamne, strigat-am", paracliserul a fost nevoit sa mearga la bucatarie dupa
foc pentru cadelnita si, trecand pe langa camera unde se dadea lupta intre indracit si preot, auzind
zgomote alarmante, a dat fuga in biserica strigand: "Sariti ca-l omoara pe Parintele Staret!"
Alergand mai multi calugari, cu mare greutate au reusit sa-l imobilizeze pe indracit,
salvandu-l pe Parintele Staret in ultima clipa.
La fel s-a intamplat cu o femeie pe nume Marisca din Cetea sau Galda, adusa de sotul sau,
fiind considerata nebuna, dar dupa toate manifestarile ei se putea vedea clar ca era vorba despre o
demonizata. La inceput, aceasta era tinuta mai mult legata in lanturi. Intr-una din zile, ajutata de
Satana, a reusit sa se dezlege si a iesit pe un ochi patrat de geam, pe unde abia daca ii intra capul,
dar ca a iesit si cu o perna in brate. Toti cei care au vazut aceasta s-au minunat si s-au infricosat de
cata putere are Satana. Tot aceasta femeie, intr-una din zile fiind libera prin curtea manastirii, pentru
ca se mai linistise, a apucat pe un baiat cam de 11 sau 12 ani, si-l tragea dupa ea cu o putere
neinchipuit de mare, spunandu-i copilului: "Hai sa mergem acasa, ca tu esti copilul meu pe care te-
am ingropat in gunoi". Deci diavolul din ea ii divulga pacatul pentru care suferea acum. Atat Vasile
cat si Marisca s-au facut pe deplin sanatosi, mergand in pace la casele lor.
Dar dintre faptele deosebite ce se petreceau adesea in manastire, cea mai spectaculoasa, daca
este potrivit acest cuvant, a fost vindecarea lui Lazar Rotaru de langa Reghin. Acest Lazar era
fratele unui calugar din Manastirea Ramet - Parintele Damaschin, care era iconom al manastirii in
vremea aceea. Lazar a venit singur la manastire cu dorinta sa stea la slujbe si sa se faca bine,
simtind ca nu este in regula ceva cu el. Fiind in manastire, noi toti am observat ca Lazar avea niste
manifestari cam ciudate, uneori razand prea mult, alteori fiind trist si vrand sa se intoarca acasa.
Parintele Arsenie, impreuna cu fratele lui Lazar, il supravegheau aproape in tot timpul,
cautand sa-l tina cat mai mult in preajma lor. Dupa felul in care ii purta Parintele de grija,
convingerea mea este ca Parintele stia mai bine ca oricine cat de grava era situatia lui Lazar, care
era un adevarat indracit. De acest fapt aveam sa ne convingem toti intr-o seara cand, in timp ce ne
aflam la cina, Lazar care era cu noi la masa, si-a schimbat privirea dintr-o data, ochii lui devenind
rosii scanteietori; isi rotea capul in toate partile ca si cand se uita dupa cineva si a inceput sa planga,
spunand ca il doare pielea ca si cand ar fi in foc si, intr-adevar, pielea lui se facuse rosie. In timp ce
noi ne uitam la el punandu-i diferite intrebari, s-a aruncat sub masa suierand tare de parca ar fi avut
in gura un fluier special si, in mare viteza, tarandu-se pe burta, s-a indreptat spre usa de parca il
purta cineva pe sus. Parintele, fiind de fata, s-a dus in graba si a inchis usa, tinand-o bine ca sa nu
poata fi deschisa. Lazar, ajungand la usa pe care a gasit-o inchisa, a ramas lungit cu fata spre podea,
strigand cat il tinea gura: "Ard in foc, ard in foc!" dupa care a inceput sa suiere, sa tipe si sa grohaie
ca un porc. In fata acestei scene infricosatoare, un preot a fugit in biserica de a adus epitrahilul,
crucea, cartea si apa sfintita, dar Lazar striga si mai tare: "Nu ma omorati cu sabiile voastre!" Cand
il stropeau cu apa sfintita striga si mai tare: "Nu ma omorati! Nu ma ardeti!" in timp ce un preot
citea Moliftele Sfantului Vasile, Lazar striga mereu plangand si cerand sa nu-l mai arda, ca pleaca.
Desigur Satana era cel care striga din el, care a si plecat catre sfarsitul moliftelor, iar Lazar a ramas
intocmai ca un mort. Toti credeam ca a murit, insa Parintele ne-a incredintat ca nu este mort si intr-
adevar, dupa putin timp, Lazar si-a revenit, dar era atat de epuizat incat nici nu putea sta in picioare,
si repeta intruna ca a fost in iad.
 La numai cateva zile, mai precis intr-o sambata seara din iulie 1951, in timp ce se scotea
painea din cuptor, pe cand incepea sa se intunece, Lazar si Parintele Damaschin, fratele sau, se aflau
langa cuptor. Pe atunci cuptorul era cam pe unde se afla acum sala de mese, trapeza manastirii.
Lazar devine dintr-o data agitat, speriat; spre uimirea fratelui sau si a celor doi care scoteau painea
din cuptor, Lazar se ridica dintr-odata in aer si o forta draceasca il trece peste garla si il duce in fata
manastirii, unde se opreste intr-un fag tanar din coasta, cantand si jucand ceardasul unguresc,
pocnind din degete si batand din palme. Cuprinsi de frica, calugarii au refuzat sa treaca garla ca sa
mearga dupa Lazar, dar l-au chemat pe Parintele care, impreuna cu fratele lui Lazar, au mers peste
garla si, ajungand la Lazar, l-au atins numai cu metaniile pe care Parintele Damaschin la avea in
mana si in clipa cand a fost atins cu metaniile a incetat sa mai cante si a sarit jos de la o inaltime de
aproape 3 metri. A fost adus in manastire si chiar din seara aceea au inceput rugaciuni puternice cu
Sfantul Maslu in fiecare zi si citirea Moliftelor Sfantului Vasile de mai multe ori in 24 de ore, pana
ce Lazar s-a facut complet sanatos si chiar s-a casatorit cu o fata din satul Fata Pietrii, din comuna
Ramet.
Desi i-am mentionat doar pe acesti trei bolnavi care s-au vindecat in Manastirea Ramet,
totusi s-au vindecat foarte multi altii si sunt convins ca si in prezent se fac minuni la moastele
Sfantului Ghelasie, vindecandu-se toti cei care merg si i se roaga cu credinta la moastele lui.
Tot ce-am scris despre felul cum s-au vindecat acesti bolnavi, Vasile, Marisca si Lazar, sunt lucruri
vazute cu ochii mei si nimic n-am scris din auzite. Dar in acelasi timp sunt convins ca, de mi-ar fi
povestit cineva aceste intamplari cu totul nefiresti, mai ales cum Lazar a fost purtat pe sus de draci
si dus in padure, mi-ar fi fost foarte greu sa le cred, daca n-as fi fost prezent, caci au fost adevarate
minuni. Tocmai de aceea sunt intelegator cu cei sceptici si neincrezatori.
Pentru Parintele, care se ingrijea atat de mult de bolnavi, fiind martor la numeroase vindecari, chiar
si la unele ca acestea, greu de inteles pentru cei mai putini credinciosi, totul parea normal si pentru
toate preamarea pe Dumnezeu Care lucra atatea minuni la moastele Sfantului Ghelasie.
De mai multe ori am amintit deja despre rabdarea calmul si blandetea ce-l caracterizau pe
Parinte in relatiile lui cu cei din jur, dar trebuie sa mentionez ca Parintele in anumite imprejurari,
stia sa devina si dur adica stia, cum se spune, sa puna piciorul in prag si se purta de asa maniera
incat nu se putea trece peste vointa sa. Acestea erau insa cazuri rare si niciodata nu cauta sa-si
impuna in mod abuziv vointa.
El devenea dur numai atunci cand cineva cauta sa denatureze sau sa mistifice adevarul de
credinta, cand cineva cauta, fara nici un temei, sa combata sau sa nesocoteasca invatatura Bisericii
sau a Sfintilor Parinti, in asemenea cazuri dadea dovada de mai multa rabdare si blandete, cautand
timp indelungat sa-l indrepte, sa-l corecteze pe cel ce gresea, dar cand vedea ca interlocutorul sau se
incapataneaza in ratacire, Parintele ridica tonul punandu-l la punct pe ticalos. Niciodata insa nu
folosea cuvinte sau expresii care l-ar fi putut jigni pe cel cu care se contrazicea si acesta era, de
asemenea, inca un mare merit al Parintelui.
Parintele, ca orice om drept si ca orice bun crestin care doreste sa se mantuiasca, lupta
impotriva pacatului cu toata fiinta sa si neincetat ii invata pe cei care veneau la el cum sa se fereasca
de pacat, cum sa scape de pacate prin spovedanie si totdeauna vorbea cu calm si bine documentat.
Despre trei pacate insa vorbea cu atata zel si aducea atatea dovezi de nu putea nimeni sa-i stea
impotriva, aceste pacate fiind: avortul, fumatul si betia. Din cati fumatori au vorbit cu Parintele
foarte putini au continuat sa mai fumeze. La fel si cu femeile care au auzit predicile Parintelui
despre avorturi, nu cred sa mai fi avut vreuna curajul de a mai face un asemenea pacat.
Dupa cum si Parintele recunostea, problema betivilor era insa cea mai grava, din cauza ca in
betiv dispare vointa. Omul betiv nu mai poate avea vointa, ea fiindu-i paralizata, si este foarte greu
sa se hotarasca sa nu mai bea, sa puna, cum se zice, inceput bun. Vorbind despre betie Parintele
spunea printre altele ca "toate pacatele il mai parasesc pe om, mai ales cand inainteaza in varsta, dar
betia nu-l paraseste pana la mormant". De asemenea, atunci cand se referea la cei care ar fi dorit sa
se lase de bautura, prin metoda de a micsora treptat cantitatea de alcool, el spunea: "Paharul zice
catre betiv: Nu ma tem ca n-ai sa mai bei, ma tem ca n-ai sa ma mai gusti", lasand sa se inteleaga ca
pentru un betiv este de ajuns sa guste, ca nu se mai poate opri. Parintele recomanda o singura
metoda de indreptare a betivului si anume: hotararea ferma de a nu mai gusta niciodata nici un fel
de bautura. Numai dupa trecerea mai multor ani, si dupa ce fostul betiv se va dezalcooliza complet,
numai atunci ar mai putea sa bea, din cand in cand, cate un pahar de vin. Parintele nu accepta nici
un fel de bautura in afara de vin, dar si acesta cu masura si cu mare atentie, ca sa nu se ameteasca
nimeni.
Iarasi nu uita sa aminteasca tuturor un lucru, de fapt stiut de toata lumea, ca "cine se imbata,
face toate pacatele". Parintele nu statea niciodata de vorba cu omul beat; intotdeauna il ocolea pe
betiv, nu-i raspundea si zicea: "Nu trebuie sa-ti pierzi timpul cu betivul, pentru ca nu vorbeste el, ci
bautura".
Se mahnea profund atunci cand nu reusea sa-l indrepte pe cel ratacit, cand nu reusea sa-l
ridice pe cel cazut, si se ruga neincetat pentru cei impietriti.
O alta mare virtute a acestui minunat om era ca el niciodata nu judeca pe nimeni, si nu ii
desconsidera nici chiar pe dusmanii sai. Daca eu sau altcineva aminteam de vreun pacat sau de vreo
greseala a cuiva, Parintele punea degetul pe buze, dand de inteles ca trebuie sa inchidem gura si cu
blandete spunea de mai multe ori: "bibi, bibi - nu avem nici un drept sa judecam noi". El nu amintea
niciodata de pacatele altora si chiar atunci cand statea de vorba cu pacatosii invederati, le vorbea ca
si cand nu stia nimic despre faptele lor. Acorda o mare atentie fiecarui cuvant ce-l scotea din gura,
spunand si altora ca "vom da socoteala de orice cuvant pe care-l rostim" (cf. Matei 12, 36).
Daca vorbea atat de frumos si cuviincios cu oamenii, as vrea sa il incredintez pe cititor, ca
atunci cand vorbea despre lucruri sfinte, vorbea cu cel mai mare respect. Niciodata nu l-am auzit pe
Parintele sa spuna cruce, biserica, etc; spunea sfanta cruce, sfanta biserica, sfanta icoana, sfanta
anafura, sfintele moaste, sfintii Apostoli, sau sfantul cutare, s.a.m.d. Cand cineva aducea ca
argumente citate din Noul Testament, sustinand ca "asa zice Pavel, Ioan, sau Iacob", Parintele il
corecta cu blandete si spunea ca numai daca am fi frati dupa mama, am putea sa le zicem Ioan, sau
Pavel, si poate nici atunci, pentru ca trebuie mai intai sa tinem cont de gradul de sfintenie, si numai
dupa aceea sa ne gandim la gradul de rudenie.
In ceea ce ii priveste pe sectanti, pentru acestia Parintele era bici si para de foc. Pentru ca un
sectant sa stea de vorba cu dansul, trebuia sa indeplineasca anumite conditii, pe care multi nu le
acceptau. In primul rand nu permitea ca sectantul sa i se adreseze cu apelativul de frate. Spunea
Parintele ca "pentru a fi frati trebuie sa marturisim aceeasi credinta in Tatal si sa avem aceeasi
Mama - Sfanta Biserica". A doua conditie era ca atunci cand se vorbea despre Maica Domnului, sa
fie numita ca atare si nu simplu Maria, cum obisnuiesc sectantii. In al treilea rand, atunci cand se
aduceau in discutie citate din biblie, sa se vorbeasca cu apelativul de Sfantul cutare. Parintele
considera ca de ar fi acceptat limbajul sectantilor, insemna ca ar fi fost in asociere cu ei in a o
batjocori si huli pe Maica Domnului si pe Sfinti. Convingerea Parintelui in legatura cu sectantii era
clara si binecunoscuta: "Acesti eretici sau pocniti (pocaiti, cum isi spun ei) sunt niste fii ai pierzarii,
parasiti de harul lui Dumnezeu, din cauza hulelor la adresa Sfintilor si a tot ceea ce este mai sfant in
cer si pe pamant. Asadar, fiind in aceasta groaznica ratacire, Cuvantul nu mai lucreaza asupra lor".
Datorita acestei convingeri, Parintele considera ca discutiile cu sectantii reprezinta un timp pierdut
in zadar. Ba chiar mai mult, i se inlesneste sectantului posibilitatea de a huli in continuare "credinta
mantuitoare" pe care a parasit-o.

De ce i se spunea Parintele pustnic ?

Dupa o perioada de cativa ani petrecuti in manastire, Fratele Aurel a primit binecuvantarea
staretului si duhovnicului sau de a se retrage din cand in cand din obste, la "liniste", sa stea (de fapt
sa se nevoiasca) in padure; se adapostea in colibe foarte simple, pe care si le facea singur. Insa de
multe ori statea prin diferitele pesteri naturale aflate in stancile din preajma manastirii, sau in Cheile
Rametului, locuri binecunoscute lui, inca din vremea copilariei. Petrecerea lui in aceste colibe sau
pesteri era intr-adevar pustniceasca. Niciodata nu avea ceva in plus in afara de hainele sale simple
pe care le purta tot timpul. Nu avea patura, rogojina si nici macar un pat de scandura; de perna nici
nu putea fi vorba. Dormea pe frunze, pe fan sau direct pe pamant ori pe piatra. Tot ce avea era
traista sau desaga cu carti de care nu se despartea niciodata. De multe ori nu avea nici macar un vas
pentru apa, pe care ii placea sa o bea cu pumnii direct din izvor dupa ce manca paine uscata sau
fructe. L-am vazut deseori mancand paine mucegaita si veche. Daca ii spuneam ca nu este bine sa
manance paine mucegaita, imi raspundea zambind: "Fii linistit, dragul mosului; nu stii ca din
mucegai se face penicilina?". Nu dadea aproape nici o importanta hranei, si cred ca nu gresesc daca
am sa spun ca acest om in toata viata lui a mancat numai atat cat ii trebuia ca sa traiasca si niciodata
mai mult. Toti din jurul sau ramaneau adesea uimiti de robustetea, de puterea pe care o avea atunci
cand ridica pietre, targi cu mortar, saci cu ciment si alte materiale grele, desi hrana sa era atat de
simpla si atat de putina.
In nelipsita-i traista purta mai multe carti atunci cand lua drumul pustiei, dar dintre acestea nu
lipseau Ceaslovul, Psaltirea, iar dupa ce a fost facut preot, s-a mai adaugat Molitfelnicul. Cartile
indragite de el toate erau in litera chirilica, dar aceasta nu insemna ca le desconsidera pe cele scrise
in alfabetul latin. Parintele Arsenie, dupa cum el singur marturisea despre sine, nu a fost dat la
scoala; zicea: "eu nu am nici o clasa", dar de citit citea foarte mult si tot atat de bine fie in litera
chirilica, fie latina.
Atunci cand mergea la pestera, intre stancile din Cheile Rametului, sau la coliba din
padure, citea mult din Psaltire si numai in genunchi. Numai cand s-a imbolnavit mai grav, l-am
vazut rugandu-se si stand in pat, pe scaun, sau sezand pe jos. De altfel, Parintele recomanda mereu
bolnavilor si batranilor sa se roage culcati in pat, stand pe scaun sau tolaniti pe iarba, dar adauga el:
"Important este ca atunci cand ne rugam sa fim numai cu gandul la Dumnezeu, la Maicuta Sfanta
sau la Sfantul caruia ii adresam rugaciunea pentru a-i chema sa vina in ajutorul nostru".
Cu toate ca am stat atat de mult in preajma Parintelui Arsenie, nu pot preciza in ce masura
practica rugaciunea mintii, din cauza ca nu-i placea sa vorbeasca despre sine decat arareori si, asa
cum am mai spus, atunci numai in pilde sau ca si cand ar fi vorbit despre altcineva si doar daca il
cunosteai foarte bine iti puteai da seama ca numai despre el poate fi vorba. Insa ii placea sa
vorbeasca deseori despre rugaciunea cea mai scurta, dar cea mai puternica: Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul. Vorbea cu atata ardoare si
convingere despre aceasta rugaciune, de multe ori spunand ca "si dracii ar deveni iarasi ingeri daca
ar rosti aceasta rugaciune". Ori, cunoscandu-i parerea despre rugaciunea mintii si recomandarile pe
care le facea in acest sens, este indreptatit sa credem ca Parintele Arsenie era el insusi un practicant
al rugaciunii mintii, pe care o recomanda altora.
Intorcandu-ma iarasi la traista Parintelui, vreau sa mai spun ca, alaturi de cartile lui dragi,
intotdeauna avea si o cruce de lemn, un fir de busuioc si un fir de cimbru pe care il considera tot o
planta binecuvantata, asa cum este busuiocul.
Deseori Parintele vorbea despre plante in general, si despre flori in mod special, ca despre
minunile incontestabile ale lui Dumnezeu. Cu toate ca Parintele nu se ocupa cu ingrijirea florilor, le
iubea ca pe niste fapturi vii ale lui Dumnezeu, dansul niciodata nu indraznea sa rupa o floare pentru
ca "florile ne vorbesc despre bunatatea nemarginita si despre maretia lui Dumnezeu".
Parintele se ruga mult noaptea; deseori, cand dormea la mine in chilie, daca se intampla sa
ma trezesc noaptea, observam ca nu mai este pe scaunul sau unde obisnuia sa doarma, ci statea in
genunchi in fata icoanelor si se ruga in soapta, fara carte, chilia fiind luminata numai de la lumina
candelei. Intotdeauna in rugaciune, incercam sa nu fac nici o miscare, ba chiar ma prefaceam ca
dorm profund, fiind foarte atent sa prind macar un cuvant din soaptele Parintelui, dar soaptele
ramaneau soapte si niciodata nu am inteles vreun cuvant. De multe ori insa auzeam cate un oftat si
anumite semne aproape imperceptibile, din care imi dadeam seama ca Parintele se ruga plangand. In
asemenea imprejurari, multa vreme imi fugea somnul si cu greu mai puteam sa adorm iarasi. Nu-mi
aduc aminte sa-l fi simtit vreodata cand se aseza sau se ridica de la rugaciune si aceasta ma face sa
cred ca in multe nopti mai mult se ruga decat dormea. Adesea Parintele vorbea mult despre
rugaciunea spontana, pe care o recomanda spunand ca "o multime de oameni au ajuns sfinti fara sa
fi pus mana pe vreo carte, din cauza ca nu aveau carti, iar altii pentru ca nu stiau carte, dar neincetat
vorbeau cu Dumnezeu prin rugaciuni alcatuite de ei pe loc".
Nu pot uita niciodata acele nopti cand, in tacere si la lumina palida a candelei, asistam, in
ascuns, la rugaciunile rostite de Parinte in soapte de taina. Doamne, cat de fericit ma simteam in
acele clipe, si imi pare tare rau ca, din cauza vocabularului meu sarac, nu gasesc cuvintele potrivite
pentru a face inteles, macar in parte, cat de fericit eram, multumind din toata fiinta mea Bunului
Dumnezeu pentru aceasta deosebita favoare, de care nimeni. din neamul meu nu se putea bucura:
favoarea de a fi in casa si in preajma unui om atat de sfant si de a fi prezent langa el atunci cand se
ruga. Cu aceasta fericire in sufletul meu, dar si cu regretul ca numai eu pot trai aceste clipe, ma fura
iarasi somnul, iar cand ma trezeam in sunet de toaca pentru Utrenie, il gaseam pe Parintele dormind
la locul lui, sezand pe scaun, de parca asa dormise toata noaptea…
Astazi, cand astern pe hartie aceste randuri, am convingerea, ca si atunci, ca Parintele stia
totul despre gandurile mele, stia ca nu mai voiam sa dorm atunci cand incepea sau termina
rugaciunea, dar nu spunea nimic, pentru ca se ferea ca de foc de lauda oamenilor.
Daca Parintele admira cu nesat florile, vorbind atat de frumos despre ele, tot atat de frumos
si tot atat de mult vorbea despre izvoare. Avea un adevarat cult pentru izvoarele de apa si vorbea
despre ele ca despre adevarate minuni ale lui Dumnezeu. Pentru el, toate izvoarele erau facatoare de
minuni si din orice izvor daca ai bea apa cu credinta, te-ai tamadui de orice boala, pentru ca "insusi
izvorul in sine este o minune permanenta a lui Dumnezeu". Asa se facea ca Parintele statea adesea
in preajma izvoarelor cristaline - pe care le privea si carora le asculta indelung susurul - se ruga, iar
in noptile de vara chiar dormea pe langa cate un izvor.
Vorbind despre izvoare, nu pot sa nu amintesc ca Parintele mai avea un izvor, considerat de
el tot ca facator de minuni. Acest izvor se afla in locul numit Hopagi pe un teren care este
proprietatea Manastirii Ramet. Despre izvorul acesta, Parintele spunea ca a aparut prin rugaciunea
Sfantului Ghelasie. Sfantul, fiind la cositul si adunatul fanului impreuna cu o parte din ucenicii sai,
s-a intamplat de au ramas fara apa. Atunci, ca sa nu mai piarda mult timp cu caratul apei de la o
departare oarecare, Sfantul Ghelasie a ingenuncheat rugandu-se si dand in pamant cu bastonul de
staret, a tasnit apa buna, care se vede pana in ziua de azi cum iese din pamant. Din cand in cand
Parintele mergea in Hopagi la acest "izvor al Sfantului Ghelasie", se ruga, bea apa cu pumnii din
izvor si cu toata evlavia lua apa si in sticla, pentru binecuvantare.
Cam prin anul 1945 sau 1946, Parintele a sapat o pestera in pamant, undeva pe deal, intre
tufele de bradisor, in partea de nord, nu departe de manastire, si aici mergea deseori noaptea pentru
a se linisti si a se ruga. Aceasta pestera sapata in pamant s-a pastrat multi ani sub denumirea de
Pestera Pustnicului si pacat ca astazi de-abia de i se mai cunoaste locul. In aceasta pestera mai
mergeau uneori si alti calugari sau frati din manastire ca sa se linisteasca, o noapte sau doua, in
rugaciune si in priveghere de toata noaptea.
Imi aduc aminte ca odata, doi frati din obstea manastirii au cerut duhovnicului lor sa le dea
binecuvantarea sa mearga si ei sa stea o noapte in pestera si sa se roage, citind din Psaltire. Insa
duhovnicul lor, Parintele Damian, nu voia sa le dea binecuvantarea, invocand mai multe motive, in
primul rand ca erau foarte tineri si nepregatiti pentru o asemenea nevointa. Nefiind impacati in
cugetul lor, cei doi frati au venit la Parintele Arsenie rugandu-l sa intervina dansul la duhovnicul lor
ca acesta sa le ingaduie sa mearga pentru o noapte la pestera. Parintele Arsenie le-a indeplinit
dorinta, obtinand blagoslovenia de la duhovnic, iar acestia, spre seara, au plecat catre pestera.
Seara, Parintele a venit ca de obicei la mine in camera si, inainte de a ne culca, am zis catre
dansul "Oare ce vor face pustnicii in noaptea aceasta?", iar Parintele mi-a raspuns ca sunt cuprinsi
de-frica si ca vor mai sta cateva ore dar se vor intoarce repede acasa, insa "trebuie sa-i ajutam sa
termine cu bine pustnicia lor"; apoi mi-a spus sa ma culc linistit. Nu stiu cum s-a facut, dar cam
dupa ora 2 noaptea, m-am trezit si am observat ca Parintele se ruga in genunchi, apoi am adormit
din nou. N-a trecut insa mult timp si iar am fost trezit, de data aceasta insa de cei doi frati care
venisera de la pestera si bateau cu insistenta in usa pentru ca Parintele sa le deschida si sa-i
povesteasca cele ce li se intamplasera. Dupa ce Parintele le-a deschis usa si au intrat in casa, i-au
cerut iertare ca n-au putut rezista nici macar o singura noapte intreaga la pestera si au inceput sa
povesteasca, zicand ca nu trecuse nici o jumatate de ora de cand se apucasera de citit si au inceput
sa se auda diferite zgomote ciudate. Auzeau ba pasi ca de om pe deasupra pesterii, ba de cateva ori
cineva a batut in usa de la intrare, dar ei, cuprinsi de frica, continuau sa citeasca psalmi. N-a mai
trecut mult si, in ciuda faptului ca erau cuprinsi de frica, i-a cuprins o mare somnolenta si au
adormit amandoi, cu toate ca au facut mai multe incercari ca sa le piara somnul. Nu stiau cat au
dormit stand in genunchi si cu capul pe pamant, pentru ca nu aveau ceas, dar s-au trezit amandoi cu
o sete puternica si, dupa ce lumanarea s-a stins singura de doua ori ca si cand cineva ar fi suflat in
ea, s-au hotarat sa se intoarca la manastire. Cand au iesit din pestera au vazut ca intre timp ninsese,
insa ninsoarea se oprise, dar n-au vazut nici o urma de om si nici macar de animal. Ajunsi in
manastire, setea le-a disparut imediat pentru ca nici nu avea de ce sa le fie sete, fiind nemancati de
la pranz.
Parintele, ascultandu-i cu atentie, le-a zis cu blandete si chiar zambind cu ingaduinta: "Hei,
dragii mosului, nu-i usor sa fii pustnic. Eu tot timpul m-am gandit la fratiile voastre si m-am rugat
ca sa nu patiti nimic rau. Dracii au cautat sa va sperie, sa va infricoseze, ca sa nu va mai rugati, dar
Dumnezeu nu v-a parasit si tot Dumnezeu a facut sa ninga pentru ca voi sa va puteti potoli setea si
sa va spalati pe maini atunci cand a fost cazul. Ar fi fost vai de voi daca ati fi plecat fara
binecuvantarea duhovnicului". Le mai spunea Parintele ca pustnicia inseamna "lupta corp la corp cu
diavolul " si ca sa nu fii rapus de "acest plin de rautate nemarginita" trebuie sa fii inarmat pana in
dinti cu armele duhovnicesti... Dar tocmai atunci a inceput sa bata toaca pentru Utrenie, fiind ora 4,
si am plecat cu totii la biserica.
Despre ispitele intampinate de catre pustnici si despre tot felul de suparari pe care dracii le
fac pustnicilor ne vorbea de multe ori Parintele, dar despre cele intampinate de el personal prea
putine vorbea, multumindu-se sa povesteasca mai mult despre altii. Acesta ii era obiceiul, dar noi
stiam ca in cauza nu poate fi decat el.
Printre altele, spunea ca stie un pustnic care a fost apucat de diavol cu ghiarele de mana
stanga de s-au cunoscut urmele ghiarelor cateva saptamani dupa aceea. Alta data, un alt pustnic, la
care au dat navala cateva mii de soareci, a scapat numai cu rugaciunea Sfantului Trifon si stropind
pestera cu apa sfintita. Intocmai ca si marii cuviosi si locuitori ai pustiului pomeniti in calendarul
crestin, si Parintele a intalnit diavolul sub diferite forme, fie in chip de diavol, fie in chip de om, de
sarpe, de fiara salbatica sau de broasca, fiind amenintat de multe ori si in multe feluri. De aceea nu
uita niciodata sa spuna ca in general toti calugarii, si in mod special pustnicii, trebuie sa fie inarmati
cu toate armele credintei. Cand vorbea de aceste arme ale credintei, amintea mai intai Sfanta Cruce,
mataniile fara de care indemna sa nu umble nici un calugar, apa sfintita, tamaia, mirul - uleiul sfintit
la Sfantul Maslu si la Litie. Insa mai presus de toate este smerenia - spunea Parintele - insotita de
rugaciune fierbinte, pentru ca, neavand smerenie, toate celelalte arme isi pierd mult din putere si
diavolul nu poate fi invins.
Vorbind de toata aceasta lupta si despre armele de care calugarii si toti credinciosii trebuie
sa se foloseasca in lupta cu ispitele, nu uita sa aduca argumente din Sfanta Scriptura, din Pateric si
din Vietile Sfintilor. Ca insusi Parintele era un pustnic adevarat, nu mai incape indoiala pentru ca
toata viata el a trait in mare saracie, simplitate, post aspru, rugaciune permanenta, dragoste fata de
toti, gata de jertfa oricand si intr-o mare smerenie. Iata numai cateva din virtutile sale, si daca mai
tinem cont ca in repetate randuri a trait prin pesteri, intocmai ca pustnicii cei din vechime, atunci pe
buna dreptate isi merita numele de pustnic, dupa cum a si ramas in constiinta si amintirea celor care
l-au cunoscut: isi amintesc toti cu evlavie mai mult de Parintele Pustnic, decat de Parintele Arsenie.

Parintele se muta la Posaga

In anul 1950, cam pe la mijlocul verii, in Manastirea Ramet a venit in vizita un ieromonah
cu numele de Ghedeon Bunescu, care slujea in calitate de paroh in satele Valea Inzeului si Olteni,
sate care faceau parte tot din comuna Ramet, pentru ca Rametul se numara printre comunele cu cea
mai mare intindere din tara noastra, avand 7 biserici parohiale, plus manastirea. Parintele Ghedeon
Bunescu nu era un strain in Manastirea Ramet, pe care o cerceta cel putin de doua sau trei ori pe an,
cand participa la slujba hramului sau la alte slujbe festive, cu care ocazie erau invitati si preotii
vecini. De data aceasta insa, Parintele Ghedeon venise manat de un gand al sau, gand ce nu-i dadea
pace de mai multa vreme si a considerat ca acel gand ce-l macina de cativa ani poate deveni
realitate numai cu ajutorul Manastirii Ramet si cu indrumarea experimentatului staret al acestei
manastiri, mult incercatul Parinte Evloghie Ota.
Sosind in manastire, Parintele Ghedeon a stat indelung de vorba cu Parintele Staret care,
dupa un timp oarecare, a trimis pe cineva de l-a chemat si pe Parintele Arsenie, iar discutia in trei a
continuat inca doua ore.
Dupa ce discutia s-a terminat, Parintele Ghedeon a mancat ceva si apoi a plecat spre casa, in
Valea Inzeului, fiind condus la plecare de Parintele Aurel; iar seara, la masa, Parintele Staret a dat
totul pe fata, cand, cu multa emotie in glas, i-a anuntat pe cei prezenti spunand: "Astazi a fost la noi,
dupa cum ati vazut, Parintele Ghedeon, parohul din Valea Inzeului. A venit pentru a ne cere sfatul si
ajutorul ca sa deschida Manastirea Posaga de pe Valea Ariesului. M-am bucurat mult de hotararea si
curajul lui si i-am promis tot ajutorul manual si material din partea noastra si ceva mai mult decat
atat, am promis sa-i dau voie Fratelui nostru Aurel sa mearga cu dansul si impreuna sa se apuce de
treaba". Obstea s-a bucurat afland de hotararea Parintelui Ghedeon, fiind vorba despre inca o
manastire in Ardealul care in vremea aceea era mult lipsit de manastiri, dar ca o sa mearga si
Parintele Aurel al nostru cu Parintele Ghedeon, asta n-a mai bucurat pe nimeni. Pentru ca marea
majoritate din obstea Manastirii Ramet nu stia aproape nimic despre Posaga, Parintele Staret a dat
unele lamuriri, spunand ca este vorba despre o biserica ridicata de un preot langa un izvor, unde s-
au facut multe minuni si ca acest izvor si biserica se afla undeva pe Valea Posagai, intre localitatile
Posaga de Jos si Posaga de Sus, pe Valea Ariesului. Parintele Staret a mai spus ca biserica aceea a
fost construita cu intentia de a fi manastire, dar venind razboiul cu toate urmarile lui si murind
preotul care a construit biserica, totul a ramas balta. Parintele Staret Evloghie a mai tinut insa sa
precizeze: "Sunt convins ca situatia nu-i usoara deloc si ca Parintele Ghedeon cu Fratele Aurel vor
intampina mari greutati, pentru ca traim niste vremuri cand Biserica trece prin grele incercari si in
aceasta situatie este riscant, chiar periculos sa vorbim despre infiintarea unei manastiri dar... cu
Dumnezeu inainte!"
Intr-adevar Parintele Staret Evloghie nu avea deloc motive sa fie optimist, numai ca acest
om deosebit nu stia sa cedeze in fata greutatilor si a ispitelor atunci cand era vorba de manastire si
de monahism. Asa se explica faptul ca, in ciuda acelor vremuri tulburi pe care le traversa tara
noastra in general si Biserica in mod special, vrednicul staret i-a incurajat mult pe cei doi sa inceapa
lucrarea cu increderea ca "aceasta este voia lui Dumnezeu".
Pregatirea pentru mutarea celor doi la Posaga n-a intarziat si in cel mai scurt timp au fost
obtinute toate formele si aprobarile necesare, de mare importanta fiind in primul rand numirea
Parintelui Ghedeon in postul de preot paroh al Parohiei Posaga de Sus, cu satele Belioara si Sagage.
Avand aceasta numire, cei doi s-au mutat langa biserica-manastire din Posaga, avand convingerea
ca a trecut ce a fost mai greu, desi adevaratul greu incepea abia de-acum incolo.
In primul rand s-au lovit de lipsa unei locuinte - aici neexistand altceva decat biserica si o
asa-zisa clopotnita, adica un acoperis peste cele doua clopote asezate langa biserica - dar aceasta n-a
fost un motiv de descurajare. Cei doi, vazand ca nu exista o locuinta, au hotarat ca Parintele
Ghedeon sa doarma in biserica, iar Parintele Aurel sa doarma sub acoperisul clopotelor, locuinta
confortabila pentru cel obisnuit sa doarma sub cerul liber, prin pesteri reci si umede, sau la radacina
copacilor, pe sub crengile lor. Bagajele personale si putinele lucruri pe care le aveau le-au adapostit
in podul bisericii.
Odata instalati in conditiile descrise, conditii de adevarati nevoitori, acestia s-au apucat de
munca, punand toata ravna ca sa-si pregateasca o locuinta, intrucat iarna se apropia cu pasi repezi.
Cu scopul de a procura mai usor lemnul gata uscat pentru locuinta ce o proiectasera, au
cumparat o sura veche dintr-un sat din apropiere. Dupa ce au demolat-o, cu lemnul rezultat au
construit doua chilii separate una de alta. Astfel, au injghebat o chilie de 3 / 3,50 m pentru Parintele
Ghedeon, si alta de 3 / 3 m pentru Parintele Aurel. Totusi, cand se mai intampla sa vina cate cineva
care urma sa fie gazduit peste noapte, atunci Parintele Aurel ii ceda chilia sa, iar dansul dormea pe
unde apuca: prin biserica, sau, cand era mai cald, sub cerul liber.
Pe langa cele doua chilii-camarute, au reusit sa mai faca un beci pe care l-au sapat in malul
dinspre garla din apropiere, unde au pus cate ceva pentru iarna: varza, cartofi, muraturi si ce au mai
adunat ei de cu vara. In plus au mai facut un cuptor de paine undeva separat, pe care l-au acoperit cu
o poiata – streasina -, ca sa nu-l ploua. Asa se face ca prima iarna pe care au petrecut-o in Posaga i-a
gasit oarecum pregatiti si aducand multumire lui Dumnezeu pentru tot ajutorul pe care l-au primit
din belsug.
N-a trebuit sa treaca prea mult timp si vestea ca s-a infiintat Manastirea Posaga s-a raspandit
cu repeziciune in Muntii Apuseni si chiar mai departe, iar lumea a inceput sa alerge spre Posaga din
toate partile. Multi mergeau cu dorinta de a participa la o slujba dupa randuiala manastireasca, si tot
atat de multi "veneau sa-l vada, sa-l asculte si sa stea de vorba cu Pustnicul despre care aflasera ca a
venit din Manastirea Ramet si s-a stabilit in Manastirea Posaga. Din pricina acestei avalanse de
credinciosi, pe masura ce trecea timpul biserica devenea tot mai neincapatoare.
Parintele Ghedeon slujea aproape zilnic Sfanta Liturghie fiind ocupat tot timpul cu
credinciosii precum si cu nevoile parohie, iar in duminici si sarbatori slujea, prin rotatie, in
manastire si la bisericile din Belioara si Sagage si numai Dumnezeu il intarea ca sa poata sa poata
face fata la atat de multe slujbe, fiind la dispozitia credinciosilor din noapte pana in noapte, slujind
Sfanta Liturghie si Sfantul Maslu, spovedind, citindu-le diferite dezlegari si molifte sau mergand in
parohie pentru a boteza, a inmormanta si pentru alte cerinte.
Parintele Aurel era tot atat de ocupat, daca nu chiar mai mult. Spun aceasta tinand cont de
faptul ca dansul lupta, cum s-ar zice, pe doua fronturi. Lupta mai intai pe frontul duhovnicesc, pe,
care realmente se jertfea, trebuind sa stea la dispozitia tuturor credinciosilor care tot mai mult
cautau sa stea de vorba cu dansul, la dispozitia celor bolnavi, care nazuiau la tamaduirea
suferintelor de tot felul. Pe acestia Parintele ii mangaia spre a le indulci necazurile, ii incuraja si-i
imbarbata pe fiecare cu rabdare si cu blandete plina de caldura duhovniceasca, cu care era harazit
din belsug si pe care cu multa darnicie le impartea tuturor prin cuvinte simple, potolindu-le
intristarile. Uneori Parintele statea ore in sir de vorba cu credinciosii si nu rareori chiar nopti intregi,
si aceasta se intampla de obicei in ajunul sarbatorilor si aproape in fiecare sambata seara, cand se
adunau tot mai multi credinciosi.
In primul rand Parintele acorda toata atentia celor bolnavi, de care se ocupa in mod deosebit,
ascultandu-i si rugandu-se impreuna cu ei; le zicea: "Hai sa ne rugam impreuna lui Dumnezeu si
Maicutei Sfinte si sa vezi cat o sa fie de bine !" si incepea sa citeasca anumite rugaciuni din cartile
lui, pe litera veche, dar de multe ori ii punea chiar pe bolnavi sa citeasca rugaciunile cu voce tare,
iar Parintele statea in genunchi alaturi de ei sau langa patul celui bolnav. Erau tot mai multi cei care
declarau ca s-au tamaduit de diferite boli, numai datorita rugaciunilor Parintelui, dar cei care
marturiseau ca Parintele le descoperise anumite pacate din tinerete, multe pacate uitate de care le
aducea aminte si ii trimitea in graba sa se spovedeasca, acestia erau si mai multi. Se vorbea tot mai
des despre Parintele Pustnic ca are "dar de tamaduire" si ca "stie gandul omului".
Parintele trebuia sa se ocupe si de gospodarie, de partea materiala, adica sa faca nu numai pe
ale Mariei, ci si pe ale Martei, acesta fiind al doilea front de bataie pe care trebuia sa lupte si aceasta
inseamna foarte mult daca ne gandim ca in cei 4 ani cat a stat Parintele in Posaga, tot ce s-a lucrat
aici a fost facut numai de mana lui sau prin sfatul sau. Aici se ridicasera cele doua chilii, facute in
primul an, apoi beciul, cuptorul de paine, poarta de la intrarea principala, casa de lemn cu mai multe
chilii, gardurile; s-a facut de asemenea gradina de zarzavat, precum si un canal pentru ca apa din
Valea Posagai sa curga pe un nou fagas, transformand vechiul fagas al apei in gradina de zarzavat.
Datorita programului peste masura de incarcat, viata Parintelui in Posaga n-a fost deloc
usoara, pentru ca vazandu-l prezent peste tot si in toata vremea, de multe ori ma intrebam: oare cand
doarme si cand se mai odihneste? Aceasta intrebare si-o puneau si toti cei ce erau mai apropiati de
Parintele, care vedeau cat timp petrecea stand de vorba cu credinciosii, cu bolnavii si cat de mult
muncea in gospodarie, precum si la bucatarie. Vazand toate acestea, ne minunam cu totii si cugetam
ca numai Dumnezeu ii dadea atata putere de munca acestui om, care nu mai traia pentru el, ci traia
pentru Dumnezeu, slujind cu atata devotament pe aproapele, pe toti cei din jur. Cu toate acestea,
niciodata nu i se parea ca a facut prea mult.
Mutandu-se la Posaga, Parintele insa n-a rupt deloc legatura cu Manastirea Ramet. Venea
deseori in Ramet, aproape intotdeauna noaptea, dar aceasta fara sa se fereasca de cineva. De multe
ori sosea tarziu, dupa miezul noptii, uneori pe ploaie, pe frig si pe ninsoare. Cateodata avea un
felinar aprins, dar de cele mai multe ori venea fara felinar.
Avea Parintele un fel aparte de a bate in usa; il auzeam de la prima bataie, saream repede sa-i
deschid si, de multe ori, vazand vremea de afara, ii spuneam: "Parinte, nu-ti este teama de lupi?", iar
dansul imi raspundea glumind: "De ce sa-mi fie teama, dragul mosului, pentru ca de cate ori m-am
intalnit cu lupii, au fugit mancand pamantul vazandu-ma atat de fain". Cand pronunta cuvantul
"fain", facea o aluzie ironica la tinuta sa vestimentara atat de ponosita.
Devenise aproape o regula ca, de cate ori venea la Manastirea Ramet, sa treaca mai intai pe
la mine, in special atunci cand venea noaptea. Dupa ce deschideam usa, intra in chilia mea, facea
rugaciunea obisnuita, dupa care mi se adresa: "Sa ma ierti, dragul mosului, ca-ti stric somnul. Am
plecat tarziu din Posaga si m-a apucat noaptea". In vremea aceea Parintele umbla numai descult si
de la Posaga la Ramet venea doar peste munte prin Salciua, Valea Poienii, Bradesti, Tarcau si Valea
Uzii, cale lunga cam de vreo 5 sau 6 ore bune, daca mergea mai voiniceste. Motivele pentru care
Parintele revenea deseori in Ramet erau diverse. De cele mai multe ori venea pentru ca pur si
simplu ii era dor de manastirea care i-a ramas draga toata viata. Parintele nu putea sa reziste prea
mult fara "sa stea de vorba" cu Sfantul Ghelasie, sa se inchine la Sfintele lui moaste si sa-i ceara in
continuare ajutorul mult pretios. Parintele nu se considera si nu se vroia rupt de obstea din Ramet,
de care era foarte legat sufleteste si el stia cat de mult il iubeau toti cei din obste. De altfel deseori,
multi dintre calugarii si fratii din Manastirea Ramet, in special cei mai tineri, mergeau si il vizitau
pe Parintele la Posaga, pentru a-i cere anumite sfaturi.
Printre altele, Parintele venea la Ramet in repetate randuri, pentru a se sfatui cu Parintele
Staret Evloghie, care a sustinut din tot sufletul infiintarea Manastirii Posaga. Parintele stia foarte
bine aceasta si mai stia ca numai de la acest staret putea primi un sfat intelept si sincer, precum si
raspuns la intrebarile legate de misiunea grea la care se angajase in acele vremuri cand comunismul
ateu se instalase cu toata forta in tara noastra. Aveau asadar motive serioase pentru a discuta
indelung atunci cand se intalneau.
Nu pot uita niciodata bucuria care imi inunda toata fiinta atunci cand Parintele, venind de la
Posaga, intra direct in chilia mea. Evident, era obosit, transpirat si de multe ori plin de noroi si cu
picioarele inrosite de frig si de drum lung. Dupa rugaciune si obisnuitele cuvinte legate de bucuria
revederii, ma intreba: "Ce mai faceti si ce mai este pe aici prin Sfanta Manastire?", iar eu incepeam
sa-i spun tot ceea ce consideram ca trebuia sa-i spun, tot ce credeam ca ar fi putut fi o noutate. Dar
nu o singura data, ci de nenumarate ori, s-a intamplat sa raman uimit cand constatam ca asa-zisele
mele "noutati", pentru Parintele, erau deja vechi. Eu tot povesteam iar Parintele ma completa, de
parca stia totul mai dinainte si m-am convins ca intr-adevar stia. Asadar credinciosii nu greseau
cand spuneau ca "Pustnicul stie tot, stie chiar si gandurile".
La fel, nu pot uita faptul ca de cateva ori Parintele a aparut pe neasteptate la Ramet in
momente de mare dificultate, sosind tocmai atunci cand era mare nevoie de el pentru a fi aproape de
cei care intampinau mari ispite. In astfel de situatii venirea Parintelui la timpul potrivit era
considerata de catre toti ca o adevarata minune. Intr-adevar, ce altceva ar fi putut fi?
In Posaga lucrurile mergeau bine si toata activitatea ce se desfasura aici intrase pe un fagas
firesc, pentru ca intelegerea dintre Parintele Ghedeon si Parintele Pustnic era intr-o deplina armonie.
Aici se savarseau slujbe frumoase respectandu-se toata randuiala monahala si tot tipicul
manastiresc. Credinciosii, care veneau tot mai numerosi, erau primiti cu toata dragostea si dupa tot
ceea ce vedeau si auzeau aici se intorceau la casele lor mai buni, mai cu credinta si cu mai multa
speranta in suflet.
Devenise o regula in Posaga ca, in fiecare duminica si sarbatoare, dimineata, mai inainte de
a incepe slujba, Parintele sa vorbeasca in curtea manastirii un cuvant de invatatura, fiind ascultat de
toti credinciosii, multi veniti inca de cu seara; altii veneau dimineata, din toate satele de primprejur,
si de pe Valea Ariesului, de la Turda, de la Abrud, si chiar de mai departe. In timp ce Parintele
vorbea in curte, o parte dintre credinciosi stateau la rand ca sa se spovedeasca la Parintele Ghedeon.
La timpul potrivit incepea slujba si la sfarsitul fiecarei Sfinte Liturghii predica Parintele Ghedeon,
care vorbea pe intelesul tuturor si cu mult curaj, mai ales pentru vremurile acelea tulburi.
 Se putea spune ca, incet, incet, in Posaga se realizase o atmosfera de inflacarata ortodoxie,
atmosfera ce avea darul de a-i trezi pe multi din amorteala pacatelor si de a-i inviora sufleteste.
Intotdeauna cand vorbea credinciosilor la Manastirea Ramet, Parintele se lega in primul rand
de betie, fumat si desfranare. In schimb, la Posaga vorbea tot mai mult despre vrajitorie, aceasta
pentru ca, dupa cum spunea dansul, a intalnit multe femei vrajitoare, ba chiar si destui barbati
vrajitori prin partile locului. Au fost nenumarate cazuri cand anumiti bolnavi, barbati sau femei,
cand se apropiau de Parintele, auzeau cuvintele acestea: "Ce sa-ti fac copilul sau copila mosului,
daca te-ai dus la vrajitori si te-au spurcat?" Si in toate cazurile, respectivii bolnavi recunosteau ca
asa este.
In vremea aceea, printre cei trei sau patru vecini ai Manastirii Posaga, se afla o batrana cu
numele Varvara, despre care se stia ca era vrajitoare. Cu aceasta batrana, Parintele a stat de vorba de
multe ori, dar fiind peste masura de inraita, a fost imposibil sa o convinga sa se lase de vrajitorie.
Pana intr-acolo o impingea duhul, incat, avand casa atat de aproape de manastire, deseori venea la
slujbe, dar, dupa cum s-a descoperit mai tarziu, Varvara mergea la biserica tot cu gand rau, anume sa
caute printre credinciosii veniti cu diferite suferinte si necazuri, clienti pentru descantecele sale si
nu de putine ori, printre cei mai slabi de inger, se gaseau unii care o ascultau. Auzind ce zicea
Parintele despre descantece si despre farmece, batrana Varvara il ocolea tot mai mult si il ura,
vorbindu-l de rau catre toata lumea. Ba in rautatea ei satanica a chiar incercat, prin farmece, sa-i
alunge din Manastirea Posaga pe cei doi calugari; dar numai duhul rau care o stapanea isi putea
inchipui ca prin farmece il poate alunga din manastire pe Parintele. Cu toate ca s-a stat de vorba cu
batrana, povatuind-o, dojenind-o si certand-o, aceasta nu inceta cu descantecele ei. Odata, intrand in
biserica in timpul Sfintei Liturghii, atunci cand Parintele Ghedeon se afla in mijlocul bisericii cu
Sfintele Daruri, batrana chiar a mers si a ingenunchiat impreuna cu alte femei in fata parintelui. Dar
ea, prefacandu-se ca vrea sa sarute epitrahilul, a reusit sa taie o bucatica din epitrahil, caci venise
pregatita cu un briceag. A fost observata de o femeie care le-a spus parintilor cum a vazut-o pe
Varvara taind stofa si toti au vazut locul de unde se taiase.
Aceasta fapta l-a mahnit atat de mult pe Parintele, incat, certand-o cu asprime pe Varvara, i-a
pus in vedere ca niciodata sa nu mai intre in curtea manastirii, si aceasta nici nu a mai intrat
vreodata. N-a trecut insa mult timp de la aceasta intamplare si s-a auzit ca batrana s-a imbolnavit si
a fost dusa la spitalul din Turda, iar acolo a murit in chinuri mari. Dar ceea ce este impresionant si
chiar datator de fiori, este faptul ca inainte de a muri era plina de viermi, de s-au speriat si doctorii
si toti cei care au vazut-o.
Spre deosebire de tot ceea ce relatez despre Parintele Arsenie, ca unul care am trait tot
timpul in preajma sa, si am luat cunostinta de vietuirea sa si am luat parte la evenimentele descrise,
cele cu privire la vrajitoarea Varvara nu le-am vazut personal, ci mi le-a povestit un nepot al ei, pe
nume de Sabin. Acesta a fost frate de manastire la Sihastria, dar mai apoi a venit in Manastirea
Ramet, ca mai tarziu sa ajunga intr-o manastire din Oltenia. Aici l-a prins faimosul decret 410, in
urma caruia, fiind dat afara, s-a casatorit cu o fata din Posaga si a avut doi copii. Dar si el a murit tot
plin de viermi, din cauza multelor rani ce le avea pe corpul sau si care sangerau tot timpul.
Oamenii spuneau despre vrajitoarea Varvara ca a fost blestemata de catre Parintele, si de
aceea a avut o moarte atat de groaznica. Auzind si de la multi altii despre felul in care a murit
vrajitoarea Varvara si nepotul ei, am indraznit de l-am intrebat pe Parintele daca este adevarat ca a
blestemat-o ca sa moara in felul in care a si murit. La intrebarea mea, Parintele mi-a raspuns: "Pe
om il blestema faptele si pacatele lui", apoi a adaugat: "Biata Varvara a murit ca o vrajitoare care nu
a vrut nicidecum sa se pocaiasca".
O mare mangaiere pe care o avea Parintele in Posaga era izvorul facator de minuni, despre
care vorbea cu multa evlavie, ca si despre alte izvoare. Despre apa acestui izvor Parintele spunea cu
multa convingere ca "este cel mai puternic medicament de pe pamant". Parintele avea cate o sticla,
mai mica sau mai mare, cu apa din izvorul facator de minuni si dadea celor bolnavi ca sa bea si ii
stropea pe toti. Despre izvorul din Posaga Parintele mai spunea ca este un mare dar de la Dumnezeu
si ca este patronat de Maica Domnului. Tot atat de mult tinea Parintele si la izvorul de sub Sfanta
Masa din biserica cea veche a Manastirii Ramet precum si la alte izvoare, dupa cum am amintit mai
la inceput.
Arestarea si procesul Parintelui

In Manastirea Posaga Parintele gasea ca totul merge bine, ca totul se desfasoara ca in timpuri
normale, adica slujbele se savarseau la vremea lor, se predica atat in biserica cat si in curte, iar
credinciosii veneau tot mai multi si din toate partile. In realitate insa, lucrurile nu stateau chiar asa.
Comunistii nu dormeau, dupa cum nici diavolul, parintele lor si dusmanul de moarte al mantuirii
noastre, nu doarme niciodata. Astfel, incepand de prin anul 1953, oamenii Securitatii isi faceau tot
mai des aparitia in manastire sub diferite pretexte. Fie spuneau ca merg la Sagage, mai sus de
manastire, fie intrebau de cineva; in realitate ei se interesau de tot ceea ce se petrecea in Posaga,
caci toata intensa activitate misionara ce se desfasura aici ii deranja pe comunisti si cautau pe toate
caile sa se informeze, pentru a pune la cale stoparea acestui focar de credinta in Dumnezeu.
Daca tinem cont de tot ceea ce se intampla atunci in tara noastra, cand comunistii erau
stapani cu puteri depline, iar Biserica primea lovituri dupa lovituri, nu trebuie sa ne mai miram de
cele ce s-au intamplat la Posaga, unde, in ciuda vietii cu adevarat duhovnicesti, se simtea tot mai
mult ca ceva trebuie sa se intample. Se simtea o anumita tensiune si incepusera sa circule, ce-i drept
la inceput foarte timid, diferite zvonuri, unele destul de alarmante. Dar pana la urma zvonurile s-au
dovedit a fi reale, caci in acest timp Securitatea pregatea lovitura cea mare. Pe la jumatatea lunii
iunie din 1954, inu-o noapte (caci tot noaptea a fost arestat si Domnul Iisus Hristos), Securitatea i-a
ridicat pe Fratele Aurel si pe Parintele Ghedeon, precum si pe o sora de manastire, cu numele de
Victoria Iancu. Aceasta ramanand orfana, Parintele aranjase, inca de cand era copila, sa aiba o chilie
printre vecinii Manastirii Posaga. Crescand, a fost imbracata rasofora, si canta la strana. Toti trei au
fost arestati si dusi mai intai la Securitate in Turda unde au fost anchetati, batuti si chinuiti dupa
toate metodele diabolice pe care le folosea Securitatea atunci.
De buna seama ca, ancheta s-a desfasurat dupa un plan pe care Securitatea il alcatuise mai
inainte de arestarea celor trei. Pentru a-i condamna, au inventat capetele de acuzare, cerandu-li-se
celor arestati sa le recunoasca si sa le semneze. Este evident ca Securitatea nu se putea folosi de
adevaratele motive pentru care fusesera arestati. Cum era sa recunoasca faptul ca lupta impotriva
Bisericii?
Inainte de a vedea care erau aceste acuzatii, sa amintim care era atmosfera, de atunci in
manastire. Printre credinciosii care vizitau mai des Manastirea Posaga, au aparut cateva fete precum
si un baiat care cadeau in transa, adica adormeau, iar in timpul acestui "somn" incepeau sa
vorbeasca, tacand anumite descoperiri sau proorocii. Parintele punea chiar intrebari si in felul acesta
avea loc un dialog intre dansul si persoana adormita. Am asistat si eu de mai multe ori la asemenea
scene si chiar am fost uimit de raspunsurile pe care le dadeau persoanele respective. Dar intrebari
mai puneau si altii, care erau de fata, iar intrebarile cele mai frecvente erau despre cei morti, pentru
ca fiecare dorea sa stie daca tata, mama, sau alt decedat din familie se afla la bine sau la rau, pentru
ce se afla la rau si ce se poate face ca sa fie scos de acolo. Desigur, raspunsurile erau discutabile din
moment ce nu exista nici o posibilitate de verificare a autenticitatii lor. Cu toate acestea, se mai
puneau intrebari in legatura cu fumatul, cu betia, apoi despre jocul de carti si despre toate jocurile
de noroc, sau despre petrecerile cu muzica si dans. Intr-un cadru mult mai restrans si in taina, se
puneau si intrebari care i-ar fi deranjat pe comunistii de la putere, cum ar fi, de exemplu, daca este
bine sa fii membru de partid, daca este bine sa mergi la sedintele organizate de puterea politica pe
diferite teme, si altele asemanatoare, legate de asuprirea comunista.
Persoanele care cadeau in transa erau fete sau baieti tineri, plini de ravna duhovniceasca. Ei
aveau o comportare frumoasa, isi respectau randuiala de rugaciune si erau nelipsiti de la biserica,
deci era greu de pus la indoiala fenomenul ca atare. Acestia pretindeau ca atunci cand cad in transa
o vad de multe ori pe Maica Domnului sau vad diferiti sfinti si uneori chiar pe Mantuitorul, iar
raspunsurile la intrebarile ce li se puneau erau formulate numai de catre Maica Domnului, de catre
ingerii sau de catre sfintii ce li se aratau.
De cate ori am asistat la aceste scene, atunci cand mergeam la Manastirea Posaga, ceea ce
m-a surprins era faptul ca niciodata n-am auzit un raspuns spectaculos sau vreun raspuns in
contradictie cu invatatura Bisericii noastre. Cu toate acestea, ramaneam pe ganduri stiind ca cel rau
este atat de viclean incat descopera rautatile pe care stie ca are sa le savarseasca, pentru ca aceia
carora li s-a descoperit sa creada in adevarul descoperirilor, atunci cand se vor implini, si astfel sa
cada in latul lui.
Imi aduc aminte insa ca asistand odata la un dialog intre Parintele si una dintre fetele
adormite, la un moment dat aceasta a intrerupt conversatia si cu o voce mai aparte a spus: "Aveti
grija ca se apropie de manastire o masina cu trei oameni rai". Intr-adevar, n-au trecut 20 de minute
si la poarta manastirii a oprit o masina a Securitatii din Turda, din care au coborat trei barbati care
au intrat in curte si au intrebat de Parintele Ghedeon Bunescu. Au stat de vorba cu acesta si, fiind
poftiti in casa pentru a servi ceva, au refuzat categoric, intreband pe un ton autoritar: "Dar de ce
aveti aici atata lume, nefiind sarbatoare? Oamenii astia n-au ce lucra pe la casele lor?"
Atat Parintele Arsenie cat si Parintele Ghedeon sustineau insa cu toata convingerea ca aceste
persoane care cadeau in transa erau alesi de Dumnezeu pentru ca prin ei sa se faca anumite
descoperiri de care lumea avea nevoie in acele vremuri pentru a-si intari credinta in Dumnezeu,
credinta atacata cu salbaticie de catre comunistii care conduceau tara. In sprijinul convingerii lor,
veneau cu citate din Sfanta Scriptura: Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu
peste tot trupul si fiii vostri si fiicele voastre vor prooroci si cei mai tineri ai vostri vor vedea
vedenii si batranii Toate aceste intamplari de la Manastirea Posaga au constituit pentru Securitatea
comunista un bogat material de acuzare si toata ancheta s-a desfasurat numai in legatura cu fetele si
baietii care cadeau in transa, cu intrebarile si raspunsurile din dialogul ce se purta cu ei.
Cea mai mare parte din ancheta a avut loc la Securitatea din Turda. Aceasta, probabil, pentru
ca Turda se afla mai aproape de Posaga si de localitatile in care se aflau fetele si baietii despre care
am vorbit mai sus. Fiecare dintre acestia au fost dusi de mai multe ori la Turda pentru a fi anchetati,
batuti si chinuiti in fel si chip si fortati sa recunoasca cum ca au fost manevrati de catre calugari,
care au regizat dinainte intrebarile si raspunsurile, urmarind prin acestea sa discrediteze Partidul
Comunist si "clasa muncitoare". Despre muncitori, propaganda mincinoasa a comunistilor sustinea
ca ei se afla la conducerea tarii, ori se stia prea bine ca tara era condusa de catre o mana de
comunisti lipsiti de orice sentiment de omenie. Adica pur si simplu o gasca dirijata de la Moscova,
de unde primeau ordine menite sa distruga credinta, cultura, economia si toata zestrea noastra
nationala.
Sigur ca toti acesti tineri au scris si au semnat tot ceea ce li s-a dictat de catre anchetatori.
Cine a trecut prin anchetele barbare ale Securitatii comuniste, sau macar a citit ori a auzit despre
metodele salbatice ale anchetatorilor, va avea toata intelegerea fata de acesti tineri, care, infricosati,
au cedat si au semnat declaratiile cerute.
Cred ca toti cei anchetati, atunci cand au cedat si au semnat declaratiile acuzatoare, au mizat
pe faptul ca, ajungand la tribunal, nu vor mai recunoaste declaratiile semnate si vor spune numai
adevarul, ceea ce s-a si intamplat.
Cei doi Parinti si sora Victoria au trecut prin grele incercari, pentru ca anchetatorii le puneau
in fata declaratiile acuzatoare ale martorilor si se faceau asupra lor tot felul de presiuni pentru a le
recunoaste, dar ei au indurat totul cu mult curaj si n-au recunoscut niciodata aceste acuzatii, care nu
erau altceva decat expresia urii fata de credinta crestina si fata de oamenii Bisericii!
Dupa ancheta de la Securitatea din Turda, cei trei acuzati au fost mutati in Cluj si inchisi la
Sectia politica a Penitenciarului. In Cluj a continuat ancheta, iar presiunea asupra lor a fost si mai
salbatica, din cauza ca anchetatorii si cei care s-au ocupat de acest caz voiau cu orice chip sa obtina
recunoasterea de catre inculpati a invinuirilor ce li se aduceau.
Regimul de detentie in temnita din Cluj era, de asemenea, foarte dur, pentru ca au fost tinuti
separati unul de celalalt, prin mai multe celule reci, umede, intunecoase si fara pat, obligati sa
doarma doar cateva ore pe ciment, iar restul timpului sa stea in picioare sau erau supusi la anchete
indelungate, de catre doi sau trei anchetatori care se schimbau intre ei, iar mancare li se dadea
putina, foarte slaba si atat numai cat sa nu moara, in speranta ca doar, doar, isi vor recunoaste
vinovatia dupa cum ar fi dorit calaii lor.
A vrut insa Bunul Dumnezeu ca anchetatorii sa-si dea seama ca acesti calugari niciodata nu
vor recunoaste tot ce voiau ei sa le puna in sarcina si in felul acesta ancheta a luat sfarsit, iar dosarul
a fost inaintat Procuraturii Militare si de acolo Tribunalului Militar, spre declansarea procesului.
Fratele Aurel si Parintele Ghedeon au fost mutati intr-o camera mai mare, unde mai erau si
alti arestati sub diferite acuzatii de natura politica, in vederea asteptarii termenului de judecata. Este
adevarat ca aici, in sectia unde erau mai multi detinuti, fiecare avand patul lui, erau conditii
incomparabile cu cele din timpul anchetei, dar necazurile celor doi calugari s-au inmultit. Ei au
intampinat aici suparari grozave din cauza ca printre detinutii din camera se aflau cativa iehovisti,
arestati si ei sub invinuiri fabricate in cea mai mare parte de catre comunisti. Afland cine erau cei
doi nou-veniti in camera respectiva, acesti sectanti au inceput, intocmai ca niste indraciti, sa o
batjocoreasca in special pe Maica Domnului, pe Mantuitorul, pe sfintii, Sfintele Taine si tot ceea ce
avem mai cinstit in Biserica noastra ortodoxa. Foloseau tot felul de cuvinte murdare, grosolane;
atmosfera era de-a dreptul infernala. Intr-o astfel de atmosfera, cei doi calugari simteau, ca nu mai
au aer, ca se sufoca, simteau ca nu mai pot trai si – dupa cum marturiseau mai tarziu - daca si-ar fi
pierdut auzul in acele clipe, ar fi considerat aceasta ca un adevarat dar de la Dumnezeu.
In general, pot spune ca, revenind in libertate, amandoi erau foarte rezervati atunci cand erau
intrebati de suferintele din timpul anchetei, precum si din timpul detentiei. Totusi, intr-o lunga
convorbire pe care am avut-o cu Parintele dupa eliberarea sa, acesta mi-a spus urmatoarele:
«Dragul mosului, cea mai grea perioada din detentie a fost timpul pe care l-am petrecut in
aceeasi camera cu iehovistii, atunci cand simteam ca trebuie sa mor. Intr-o seara, dupa ce a sunat
stingerea, asezandu-ma pe pat ca si cum as dormi, am inceput sa ma rog si in gandul meu strigam
catre Mantuitorul si catre Prea Curata Sa Maica sa ma scoata de acolo sau sa-mi ia sufletul. M-am
rugat cu cuvinte putine si am plans ca un copil. Inainte de a suna desteptarea am adormit putin,
destul insa pentru a visa ca a venit la mine Sfantul Ghelasie in chipul unui calugar cu parul si barba
alba, cu capul descoperit si imbracat cu mantie calugareasca, avand in maini o oala de pamant, nu
prea mare, asa cum au taranii si cum aveam si noi acasa, si, intinzandu-mi oala cu amandoua
mainile, mi-a spus "Ia si bea apa rece de sub Sfanta Masa din Ramet si racoreste-ti arsita". Am baut
cu mare lacomie, dar dupa ce am luat oala de la gura si voiam sa-i multumesc, a sunat desteptarea si
m-am trezit. Ridicandu-ma din pat simteam in sufletul meu o nespusa bucurie; o mare mangaiere
ma coplesise si niciodata nu voi gasi cuvintele potrivite pentru a ma face inteles ce bucurie negraita
cuprinsese atunci intreaga mea fiinta. Ma uitam mereu la Parintele Ghedeon sa vad daca si el simte
ca si mine, dar il vedeam tot trist si tacut.
Dupa ce ne-a dat ceaiul de dimineata, m-am dus la Parintele Ghedeon, l-am tras undeva mai
ferit de ceilalti si i-am spus: "Prea Cuvioase, sa stiti ca Dumnezeu ne scoate de aici, prin rugaciunile
Sfantului Ghelasie. Noi nu vom fi condamnati". Parintele s-a uitat la mine lung si numai ca sa fiu eu
multumit ca i-am dat o veste buna, mi-a zambit putin, dar cam fortat si mi-a raspuns: "Stie
Dumnezeu, Parinte, daca si cand vom scapa noi de aici, ca aici se intra usor, dar se iese greu" ».
Imi mai spunea Parintele ca tot timpul cat a mai ramas in temnita, nu l-a parasit bucuria ce l-
a cuprins in urma visului in care l-a vazut pe Sfantul Ghelasie. Tot timpul a fost optimist si cu
dragoste fata de toti cei din camera, chiar si fata de iehovistii care il mahnisera peste masura, dar
care se imblanzisera mult de cand Sfantul Ghelasie i se aratase in vis.
S-a intamplat ca intr-o noapte, unul dintre iehovisti sa aiba o criza puternica de rinichi, de n-
a putut dormi nici unul din camera din cauza vaietelor celui bolnav. Sosind vremea ceaiului,
Parintele a mers la patul bolnavului, oferindu-i ceaiul si spunandu-i ca trebuie sa bea mai multe
lichide calde pentru a-i inceta durerile. In fata acestui gest, iehovistul inrait a ramas socat, dar
suferinta fizica a fost mai puternica decat ura si astfel a primit ceaiul, ba chiar a si multumit.
Desigur ca fapta Parintelui a fost apreciata, astfel incat mai multi detinuti si-au oferit ceaiul pe care
il aveau nebaut. A doua zi, gestul cu ceaiul s-a repetat, dar pentru ca s-au oferit mai multi donatori,
fiecare dadea jumatate din ceai sau mai putin. De atunci, intre detinutii din camera unde se aflau cei
doi calugari, se simtea o atmosfera tot mai linistita, caci iehovistii incetasera cu hulele lor si cu
batjocura la adresa Ortodoxiei, prin care ii jignisera profund nu doar pe cei doi calugari, dar si pe
ceilalti detinuti botezati in credinta ortodoxa.
Asa stand lucrurile, zilele treceau mai usor, moralul tuturor era tot mai bun si suportau mai
usor anumite situatii specifice detentiei. Astfel, trecand zi dupa zi, cei doi calugari ai nostri se
apropiau de proces.
Dupa cate imi aduc aminte, procesul a fost fixat pentru a doua jumatate a lunii octombrie a
anului 1954. Aflandu-se data procesului, mi-a revenit mie ascultarea de a ma ocupa de proces, prin
angajarea unui avocat. Cand Parintele Staret Evloghie din Manastirea Ramet a hotarat sa-mi de mie
aceasta ascultare, a avut in vedere urmatoarele:
- Ii cunosteam bine pe toti cei implicati in proces, ca unul ce mergeam des la Posaga si stiam
ce acuzatii li se aduc.
- Eram rudenie cu Parintele Ghedeon Bunescu si din acelasi sat amandoi, ori in felul acesta
aveam o acoperire in fata Securitatii, care de buna seama cauta sa afle cine se intereseaza de acest
proces.
- In plus, celorlalti calugari le era teama sa intre in vizorul Securitatii.
Asadar am plecat la Cluj si am angajat un avocat pe nume Popovici, care sa cerceteze
dosarele inculpatilor. In ziua procesului am fost prezent la Cluj, cautandu-l pe avocatul Popovici
care mi-a spus ca a studiat "dosarele si ca tinand cont de acuzatiile ce li se aduc, situatia este foarte
grava. Mie, care eram un tanar naiv, nu-mi venea sa cred ca situatia poate fi atat de grava si, mirat,
ii spun avocatului: "Cum, domnule avocat, nu sunt sanse de achitare?" Avocatul, parca deranjat de
intrebarea mea, imi spune oarecum dus pe ganduri: "Nu, nici nu poate fi vorba de achitare, dar ma
voi stradui sa le schimb incadrarea juridica pentru ca sa li se aplice un articol ce prevede o pedeapsa
de pana la 12 ani inchisoare. De unde era sa stiu eu, la varsta aceea, ca un dosar de acuzat politic era
astfel intocmit, incat sa i se dea o sentinta cat mai grea.
Am primit deci cu amaraciune aceasta informatie si, interesandu-ma unde se judeca
procesul, m-am indreptat spre sala respectiva, trecand printr-o multime de securisti si militari in
garda. Am aflat ca acestia erau intr-un numar mai mare decat de obicei, pentru ca in ziua respectiva
se judecau mai multe procese grele la Tribunalul Militar din Cluj.
Printre cei care erau judecati in aceeasi zi se afla si grupul de iehovisti, dintre care cativa
fusesera in aceeasi camera cu Parintele.
Citind lista afisata pe usa, am vazut ca procesul nostru este ultimul, iar avocatul, cu
experienta lui, mi-a spus ca ne va veni randul abia seara, poate pe la orele 19 sau 20, si chiar asa a
fost. In aceasta situatie am ramas la Tribunal si am asistat la procese, cu exceptia procesului
iehovistilor, care a fost declarat secret, iar sala a fost evacuata. Era evident ca procesele cele mai
grele se desfasurau in secret, pentru ca nu cumva in timpul procesului sa se faca unele declaratii
incomode pentru Partid si pentru conducatorii de atunci, mai pe sleau spus, ca sa nu se afle
adevarul!
Seara tarziu a venit si randul alor nostri. Am izbucnit in lacrimi cand i-am vazut imbracati in
acele haine vargate si desfigurati, adica tunsi si barbieriti, avand doar mustata intreaga.
Dupa ce au fost identificati conform datelor din dosar, a urmat strigarea martorilor, prezenti
in majoritate. Apoi s-a dat citire actului de acuzare - rechizitoriul - si la intrebarea judecatorului
daca recunosc acuzatiile citite, amandoi Parintii au spus ca ei sustin declaratiile date in ancheta. Pe
urma a inceput chemarea, pe rand, a martorilor si a fost adus in sala cel mai tanar dintre martori, o
fetita cam de vreo 8-9 anisori, din Iara, sau Belioara, care pur si simplu a uimit sala prin cele spuse.
Mai intai in sala s-a facut o liniste de mormant din cauza ca fetita vorbea foarte incet si toata lumea
ar fi vrut sa auda ce spune aceasta fetita atat de mica. Judecatorul a vorbit bland cu fetita si a
intrebat-o daca este adevarat tot ceea ce a scris in declaratie, dar ea a raspuns: "Nu este adevarat, dar
am scris dupa cum mi s-a dictat, pentru ca sa n-o mai bata pe mama". Apoi a inceput sa povesteasca
de parca ar fi citit intr-o carte, spunand ca mama ei, care o insotise la Securitate, a fost batuta,
injurata si i-au fost adresate tot felul de cuvinte murdare, nerusinandu-se sa reproduca unele dintre
acele cuvinte chiar in fata completului de judecata, caci in nevinovatia ei, probabil nici nu le-a
inteles. Cuvintele ei au provocat rumoare in sala. Procurorul a refuzat sa mai puna vreo intrebare,
poate ca sa nu mai dea ocazie micutei martore sa-i mai faca de ocara pe securistii care anchetasera
cazul. Aceasta fetita facea parte din grupul celor care cadeau in transa, iar cand judecatorul a
intrebat-o cine a invatat-o sa adoarma la comanda, ea a raspuns: "Nu m-a invatat nimeni, asa a vrut
Maica Domnului".
Au urmat in sala ceilalti martori, fetele si baietii, dar toti au refuzat sa mai recunoasca
declaratiile din timpul anchetei, sustinand ca n-au invatat de la nimeni cum sa cada in transa, si ca
nimeni n-a vorbit despre Partidul Comunist, nici despre inscriere in colectiv si nimic cu caracter
politic. In aceasta situatie, in care procesul nu se desfasura dupa intentiile anchetatorilor, procurorul
a cerut amanarea procesului, sub pretextul de a fi audiati si ceilalti martori care au lipsit la primul
termen de judecata. Completul de judecata a admis cererea si a stabilit o amanare de 30 de zile.
Dupa o luna de incordare, atat pentru Parinti cat si pentru noi, cei de la Manastirea Ramet, a
sosit si ziua cand fusese fixata a doua infatisare in fata tribunalului. M-am dus din nou la Cluj si,
inainte de a intra in sala unde se tinea procesul, am cautat sa stau de vorba cu domnul avocat
Popovici, dar, in ciuda faptului ca in prima sedinta, dupa parerea noastra, procesul se desfasurase
destul de multumitor, dansul era tot pesimist si cu acelasi plan de atac, ca in pledoaria sa sa ceara
schimbarea incadrarii juridice, prin aplicarea altui articol din Codul penal care prevedea o pedeapsa
de pana la 12 ani inchisoare. Descurajat de aceasta atitudine a avocatului, am intrat in sala. De data
aceasta procesul nostru se afla al doilea pe lista. Primul proces a tinut foarte putin, asa ca a venit
imediat randul nostru.
A urmat aceeasi procedura cu identificarea inculpatilor si strigarea martorilor, care acum s-
au prezentat cu totii. Constatandu-se ca procedura este completa, s-a trecut la judecarea de fond a
procesului. Procurorul a cerut cuvantul si, probabil avand in minte esecul partial al primei instante,
dar si ca sa se asigure ca procesul se va desfasura conform intentiilor lor, a cerut ca de data aceasta
sedinta sa fie secreta. Presedintele fiind de acord, s-a cerut evacuarea salii, eu fiind singurul admis
in sala, pe motiv ca sunt nepotul unuia dintre inculpati.
Incepand audierea martorilor care nu se prezentasera la prima sedinta, si acestia au declarat
ca tot ce au scris si au semnat la ancheta s-a facut sub amenintare, fiind batuti si maltratati in diferite
forme. Dupa ce s-a terminat si cu audierea acestor martori, s-a dat cuvantul procurorului, care, in
fata acestei situatii critice pentru ei, in care martorii spulberasera pur si simplu toate capetele de
acuzare, n-a mai avut incotro si, nemaiexistand alti martori de la care sa poata spera incriminarea
celor acuzati, a fost nevoit sa ceara, in putine cuvinte, achitarea inculpatilor, data fiind lipsa unor
probe prin care sa li se poata dovedi vinovatia. Dandu-se cuvantul si avocatului apararii, acesta a
fost intru totul de acord cu procurorul si n-a mai spus nimic in plus, caci toata pledoaria pe care o
pregatise a devenit inutila.
Conform procedurilor, li s-a dat cuvantul si inculpatilor. Ridicandu-se in picioare, Parintele
Ghedeon a spus: "Onorat tribunal, de cand sunt slujitor al Bisericii Ortodoxe, am avut totdeauna in
atentia mea cuvantul Sfantului Apostol Pavel care spune Tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri,
caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu (Romani, 13, 1). Acest indemn al Apostolului l-am
respectat si l-am propovaduit credinciosilor".
Presedintele, considerand ca s-a indeplinit si ultima formalitate, dar temandu-se poate de o
eventuala predica, sau, pentru a preveni unele comentarii asupra comportamentului anchetatorilor,
ceea ce ar fi fost mai grav, l-a intrerupt spunand sec: "Multumesc, ramane in pronuntare". S-a
stabilit ca pronuntarea sa se faca la orele 15, cand am fost prezent in sala, alaturi de avocatul
Popovici si de martori, fiind adusi si detinutii care asteptau nerabdatori pronuntarea. La momentul
stabilit a aparut in sala completul de judecata, iar presedintele a pronuntat cu glas solemn sentinta
pentru fiecare. Pur si simplu nu ne venea sa credem auzind ca sunt achitati, urmand punerea in
libertate.
Avocatul, profund miscat de o asemenea intorsatura neasteptata si greu de imaginat a unui
proces cu acuzatii care, pe vremea aceea, erau considerate de cea mai mare gravitate, si care se
soldau de regula cu 25 de ani de inchisoare, m-a tras de mana, facandu-mi semn sa iesim afara din
sala; ajungand pe culoar, se opreste in loc, se uita lung la mine si, cu multa emotie in glas, imi
spune: "Mai calugarasule, realmente sunt uimit; nu-mi vine sa cred ce s-a intamplat. Mare este
credinta voastra. Aceasta nu este decat minunea lui Dumnezeu si nimic altceva. De multi ani n-am
mai auzit o sentinta de achitare in acest Tribunal Militar, dar iata ca astazi am auzit si, repet, numai
Dumnezeu i-a scos pe oamenii acestia si nimeni altcineva!" M-am despartit de avocatul Popovici,
mangaiat si incurajat de cuvintele lui si m-am bucurat sincer cand mai tarziu, intamplator, l-am
reintalnit tot in Cluj.
Chiar in aceeasi zi a pronuntarii sentintei, m-am repezit la gara si am luat primul tren din
Cluj spre Teius, pentru a merge la Ramet, si cred ca n-am facut mai mult de 3 ore din gara Teius
pana la manastire - distanta de 18-20 km -, unde am ajuns tarziu, caci se innoptase bine. Odata
ajuns, fara sa ma mai gandesc la efortul pe care-l facusem ca sa ajung cat mai repede la manastire,
am alergat pe la flecare chilie, abia tragandu-mi sufletul de oboseala si de emotie, sa le aduc tuturor
vestea cea mare, anume ca procesul de la Cluj s-a terminat cu achitarea Parintilor nostri dragi. Sigur
ca obstea din Ramet a adus multumire lui Dumnezeu pentru aceasta minune nesperata si minunata
binefacere de care toti s-au bucurat.
In Cluj fusesem informat ca imediat ce Penitenciarul o sa primeasca in scris hotararea
Tribunalului, cei inchisi vor fi pusi in libertate si ca, de obicei, toata aceasta procedura se
indeplineste rapid, adica imediat dupa pronuntare, a doua zi, detinutii vor putea fi liberi.
Ziua urmatoare, dupa ce am venit de la Cluj, am fost inconjurat de obste si am petrecut-o
mai mult stand de vorba cu cei din manastire, povestindu-le cum a decurs procesul si raspunzand la
intrebarile lor curioase, iar seara, dupa ce m-am retras in camera, m-am grabit sa ma culc cat mai
repede, caci aveam in plan ca a doua zi sa fac un drum pana la Manastirea Posaga in dorinta de a-i
gasi pe Parintii nostri reveniti acasa.

Parintele se reintoarce la Manastirea Ramet si este hirotonit preot

Dorinta mea de a pleca a doua zi spre Manastirea Posaga nu s-a mai implinit, pentru ca
dimineata am auzit o bataie usoara in usa, dar si o voce cunoscuta, care nu putea fi alta decat a
Parintelui. Am sarit repede din pat si am deschis usa: in fata mea era intr-adevar Parintele. Este greu
de redat in cuvinte cat de mare a fost bucuria mea! Intrand in chilie, Parintele a inceput sa rosteasca,
dupa randuiala, Cuvine-se cu adevarat..., iar dupa rugaciunea obisnuita, salutandu-ne si
imbratisandu-ne precum tatal cu fiul ce nu se vazusera timp indelungat, am stat de vorba mult, adica
pana am auzit toaca de Utrenie. Atunci eu am mers la biserica, iar Parintele a ramas in camera sa se
reculeaga si sa se odihneasca, fiind tare obosit.
In noaptea sosirii, stand de vorba cu Parintele, acesta mi-a spus ca s-a gandit sa revina la
Ramet, care este adevarata lui casa si unde trebuie mai intai sa multumeasca Sfantului Ghelasie, cel
care le-a purtat de grija si a mijlocit inaintea lui Dumnezeu eliberarea din inchisoare. Parintele mi-a
mai spus si ca doreste sa ramana pentru totdeauna in Manastirea Ramet, ca nu se va mai intoarce la
Posaga niciodata, dandu-mi a intelege ca, dupa descoperirile pe care le-a avut, Parintele Ghedeon o
sa mai ramana in Posaga, dar nu multi ani. Si asa a fost intr-adevar, caci Parintele Ghedeon a mai
ramas in Posaga pana prin anul 1958 sau 1959.
Intr-adevar, Parintele a ramas la Manastirea Ramet; parea ca nu a fost niciodata plecat, ca nu
s-a intamplat nimic deosebit. El a ramas cu acelasi atasament si cu aceeasi dragoste fata de intreaga
obste, cu aceeasi ravna la orice ascultare in gospodarie, si gata de a veni in ajutorul oricui din obste,
mangaindu-l pe cel intristat, intarindu-l pe cel slab, incurajandu-l pe cel descurajat, luptandu-se
pentru prevenirea dezbinarilor de tot felul. Parintele a ramas pentru fiecare frate sau calugar din
manastire un model de dragoste, de smerenie, de devotament si de ascultare desavarsita. Cand insa
era vorba de barfa, fie si numai in gluma, Parintele ramasese acelasi opozant hotarat; ducand
degetul aratator la gura si batand incet buzele zicea "bibi, bibi". Daca barfitorul nu inceta indata,
Parintele pleca si nu mai spunea nimic.
Referitor la barfa, Parintele spunea ca este "unul dintre pacatele mari si mult iubite de
diavolul", ca "este un mare izvor de ura si de ucidere sufleteasca a fratelui tau". Mai spunea
Parintele ca "multe pacate se pot ierta usor, pentru ca se pot indrepta si repara mai usor, dar barfa si
stricaciunea provocata de barfa, niciodata nu se mai pot repara". Ca argument aducea
binecunoscutul exemplu cu perna plina de fulgi: dupa ce a fost golita de fulgii pe care vantul ii
imprastie in toate partile, este imposibil sa mai adune cineva fulgii si sa-i bage iarasi in perna. Tot
astfel, nici cuvintele denigratoare ale barfitorului nu mai pot fi adunate si inghitite de gura care le-a
rostit. Si tot despre pacatul barfitului, mai adauga Parintele ca acest pacat il ataca mai intai pe
barfitor, pe care il orbeste sufleteste, iar din cauza acestei orbiri, barfitorul merge din rau in mai rau,
pana il paraseste harul lui Dumnezeu, iar la mantuire nu se mai poate gandi niciodata.
In iama urmatoare, adica in iarna dintre anii 1954-1955, mai precis pe la inceputul Postului
Sfintelor Pasti din 1955, Parintele a fost calugarit. Cu aceasta ocazie Fratele Aurel a devenit
Parintele Arsenie si, desigur, ca pentru orice calugar, momentul calugariei va ramane de neuitat.
A randuit Dumnezeu ca Parintele sa "urce" si mai sus, astfel incat in aprilie 1955 a fost
hirotonit diacon, apoi preot, primind si duhovnicia. Diacon a fost facut sambata din Saptamana
Luminata, iar a doua zi, in Duminica Tomii, a fost facut preot si duhovnic. Evenimentul a constituit
o bucurie pentru intreaga obste a manastirii, care a vazut ca Parintele care fugise de hirotonie atatia
ani, nevoind nici sa se calugareasca, tocmai pentru a nu fi hirotonit, pana la urma a cedat si a primit
hirotonia.
Discutand cu Parintele dupa ce s-au consumat evenimentele, acesta mi-a marturisit ca numai
dragostea si dorinta lui de a fi cat mai folositor credinciosilor l-au determinat sa primeasca
hirotonia, spunand printre altele: "Se bucura credinciosul cand stai de vorba cu el, se mangaie cand
ii dai invatatura ziditoare de suflet, dar bucuria lui nu este deplina daca nu poti sa-i dai si o
binecuvantare si daca nu-i citesti si o dezlegare". Tot in legatura cu preotia mai spunea: "De cand
sunt in manastire si port haina calugareasca, toti mi s-au adresat cu Parinte, iar eu stiind ca nu sunt
nici macar monah, imi cadea destul de greu acest cuvant, pe care nu eram deloc indreptatit sa-l
primesc. Acum insa, primind aceste daruri cu atata nevrednicie, ma cutremur si tare ma tem ca nu
voi fi in stare a indeplini cu smerenie raspunderea pe care, de data aceasta, am acceptat-o de buna
voie. Nadejdea in mila lui Dumnezeu, in ajutorul Maicii Domnului si in rugaciunile tuturor
parintilor si fratilor din obste imi dau insa mult curaj".
Ajuns preot, Parintele se ostenea si mai mult, slujind, spovedind si stand de vorba foarte
mult cu credinciosii pe care ii povatuia prin cuvinte simple, dar dulci, de care cei care il ascultau nu
se mai saturau.

Pribegia Parintelui

Dar iata ca diavolul, care niciodata nu doarme, ajutat si de oamenii pe care i-a momit sa-l
slujeasca, a ridicat mare razboi in Manastirea Ramet. Din pacate, cei care au contribuit la atatarea
acestui razboi aveau diverse interese, in special politice, dar, ceea ce este mai trist, este ca
proveneau chiar si din randurile mai-marilor Bisericii. S-a urmarit cu orice pret distrugerea
manastirii, printr-un atac bine regizat, cu un scenariu ticluit diabolic.
Din mila lui Dumnezeu si cu rugaciunile Sfantului Ghelasie, Manastirea Ramet, cu toate ca a
avut mult de suferit in acele imprejurari, nu a putut fi distrusa, iar astazi, pe buna dreptate, poate fi
considerata o perla a Muntilor Apuseni si faima Manastirilor din Ardealul nostru.
Rezultatul acestui nefericit "razboi" a fost alungarea calugarilor din Ramet si imprastierea
lor in toata tara. O parte au ajuns chiar in puscarii, iar cei mai multi prin diferite alte manastiri. In
locul lor au fost calugarite, dar nici acestea n-au avut o soarta mai buna. Caci in urma odiosului
decret 410, au fost date si ele afara.
In toata aceasta tulburare, Parintele a cautat sa-si mentina oarecum neutralitatea, ramanand
ca un adevarat strateg si o mangaiere pentru cei umiliti si descurajati. Dar, cu toate ca el s-a
amestecat prea, putin in acest vartej, tot n-a fost ocolit de valul furtunii si a fost dat afara din
manastire, impreuna cu toti ceilalti.
Fiind alungat, Parintele nu s-a departat de Manastirea Ramet, ci s-a retras la casa parinteasca
din satul Cheia, acest sat apartinand tot de comuna Ramet, iar in felul acesta a fost lasat in pace de
catre comunisti.
Dupa ce a scapat din inchisoare si s-a intors la manastire, Parintele se imbraca destul de
curat, purtand in intregime uniforma calugareasca, dar cand a ajuns din nou pribeag, stand mai mult
in satul natal, a inceput sa umble iar imbracat foarte modest. Purta cizme de cauciuc pe piciorul gol,
imbracat cu un palton vechi pe timp de iarna, iar vara cu un pardesiu usor; pe cap purta tot timpul o
palarie ponosita, indiferent de anotimp.
In nedespartita-i traista, de cand fusese hirotonit preot, era nelipsit Molitfelnicul, alaturi de
cruce, de sticluta cu aghiasma si de cateva fire de busuioc.
Tot timpul pribegiei, care a inceput din ziua in care a fost dat afara din Manastirea Ramet o
data cu ceilalti calugari, el n-a incetat sa tina legatura cu manastirea, chiar si atunci cand aceasta era
aproape pustie, pentru ca nu mai erau nici calugaritele. Manastirea devenise cabana, cu un fel de
restaurant sau de bufet, unde se serveau bauturi, iar chiliile au fost transformate in camere de cazare
pentru turisti.
Parintele trecea deseori prin manastire, intra in vechea biserica si statea de vorba cu Sfantul
Ghelasie, rugandu-se indelung. Apoi, luand apa din fantanita de sub Sfanta Masa, pleca in drumurile
lui, numai de el stiute, printre stancile Rametului. In vremea aceea de prigoana, cand manastirea
avea regim de cabana turistica, slujba se facea numai in biserica parohiala, putin mai jos de
manastire, unde slujea vrednicul de pomenire Parinte Arhimandrit Dometie Manolache, un cleric
plin de ravna, care trudea ostenindu-se cu timp si fara timp sa tina aprinsa candela credintei si a
monahismului in aceasta veche si mult incercata vatra calugareasca.
Parintele mergea la manastire aproape la toate sarbatorile, dar el nu slujea si nu se amesteca
cu nimic in randuiala Sfintelor Slujbe, ci se multumea sa asculte slujba si sa stea ore in sir, zi si
noapte, de vorba cu credinciosii. Destul de des Parintele se intretinea si cu Parintele Dometie, cu
care se sfatuia si discutau despre trecutul manastirii. In ceea ce priveste viitorul acestui asezamant,
Parintele era foarte optimist si credea cu toata convingerea ca manastirea se va reface, ca se vor
intoarce calugaritele si ca totul o sa fie chiar mai frumos de cum a fost.
Cea mai mare parte a timpului, Parintele o petrecea la casuta lui - coliba, cum ii placea s-o
numeasca - pe care si-o construise langa casa parinteasca, intr-un loc tare frumos, mai retras,
aproape in padure. Aici, in casuta, isi facuse rosturile lui de rugaciune, de liniste si nevointa
calugareasca. Totusi, desi se retrasese din valul lumii, oamenii nu-l ocoleau, ci il cautau tot mai
multi de izolat si ascuns intre stancile din Cheile Rametului. Iar cei care nu mergeau in satul Cheia,
la Parintele, il asteptau in duminici si in sarbatori la manastire, unde sosea de multe ori tarziu
noaptea, ori pe ploaie, pe zapada si viscol.
Cei dornici sa-l vada si sa stea de vorba cu el asteptau cu rabdare prin locurile pe unde ei
stiau ca trebuie sa apara acest Parinte imbracat atat de ponosit, de multe ori descult si cu haine
rupte, dar care stia de minune sa aline suferintele, sa mangaie si sa dreaga stricaciunile sufletesti si
trupesti ale celor amarati. Parintele se bucura vazandu-i pe cei care-l asteptau, le adresa cuvinte de
imbarbatare si mangaiere, cautand sa stea de vorba cu fiecare, si in felul acesta toti se desparteau de
Parintele cu nadejdea improspatata in sufletele lor.
Casuta parintelui arata foarte simplu, totul fiind numai din lemn, fara pereti tencuiti, sau
ceva vopsit ori colorat. Totul era frumos, ingrijit, bine incheiat, lucrat numai de mana Parintelui.
Printre barnele care formau peretii casutei erau bagati muschi din padure, ceea ce realiza o
termoizolatie naturala. Astfel iarna se pastra caldura, iar vara era racoare. Interiorul era mai mult
decat modest, dar fiind atat de curat, bine aerisit si in atmosfera fiind un placut miros de menta, soc
sau alte plante de padure pe care Parintele le culegea si le atarna manunchiuri pe la grinda, toate
acestea te faceau sa te simti atat de bine in "coliba pustnicului"!
Nu stiu cat de mult statea Parintele in casuta lui, dar eu cred ca statea prea putin. Spun
aceasta pentru ca de cate ori mergeam la dansul stateam indelung de vorba, mancam impreuna si
faceam rugaciunile, iar dupa aceasta imi spuneam: "Acum mos Parinte, ramai singur, ca eu mai am
ceva treaba si am sa vin mai tarziu", numai ca venirea era... abia a doua zi dimineata. Ma
obisnuisem atat de mult cu felul de a fi al Parintelui incat nici nu-l mai intrebam vreodata de ce nu
doarme in chilie. Nu stiu precis pe unde anume mergea Parintele sa doarma, dar cred ca avea un loc
de dormit intr-una din pesterile din apropiere, unde ii placea lui sa mearga deseori sa se roage, sau,
atunci cand nu ploua si nici frig nu era, sunt sigur ca dormea sub cerul liber, sau, ceea ce ii placea
foarte mult, dormea pe iarba sau pe frunzele uscate de sub copaci.
 Parintele se dovedeste a fi "inainte vazator"

Dupa plecarea noastra din Manastirea Ramet, cautam sa-l vizitez pe Parintele de doua sau
trei ori pe an, iar o data pe an venea si dansul de ma vizita acolo unde ma aflam eu.
Ceea ce m-a frapat ori de cate ori mergeam la casuta lui din Cheia este faptul ca, desi ma
duceam fara sa-l anunt in prealabil (de fapt pe vremea aceea nici nu prea aveai cum sa anunti pe
cineva din acele locuri), intotdeauna il gaseam acasa si, intampinandu-ma cu bucurie, imi spunea:
"Te asteptam, mai dragul mosului". Era de mirare ca-mi spunea te asteptam, stiind prea bine ca nu
prea statea pe acasa! Si tocmai pentru ca asta se intampla de fiecare data, mi-am format convingerea
ca Parintele avea darul descoperirii, sau al "inainte vederii ", caci numai asa se explica cum de stia
ca merg spre dansul si nu mai pleca, sau se grabea sa se intoarca acasa. De altfel, cu timpul, am mai
avut si alte prilejuri care sa-mi intareasca aceasta convingere.
Odata, aflandu-ma la Parintele in Cheia, ne-am inteles de cu seara ca a doua zi de dimineata
sa plecam la Geoagiu de Sus si, trecand mai intai pe la Manastirea Ramet, sa ajungem la niste
prieteni comuni din Geoagiu si sa ramanem la ei peste noapte. Dimineata m-am trezit mai devreme
si, in timp ce-l asteptam pe Parintele sa soseasca de pe unde dormise, ma pregateam de drum, dar
dansul venind imi spune sa amanam plecarea pana dupa amiaza, pentru ca soseste o familie necajita
de la drum lung si trebuie sa-i astepte. Spunand acestea a si inceput sa pregateasca ceva de mancare,
ca sa aiba cu ce sa le stea in fata oaspetilor. Dar, pe cand ii dadeam si eu o mana de ajutor ca sa
prepare o ciorba, l-am intrebat: "Aseara nu stiai, Parinte, ca o sa ai vizitatori?", iar dansul mi-a
raspuns: "Nu stiam, mai dragul mosului", dar mai mult nu l-am intrebat si nici nu m-am mai mirat.
Ce rost mai avea sa-l intreb, fiind sigur ca nu putea nimeni sa-l anunte, satul fiind prea izolat si pe
atunci nici vorba de telefon in acel colt uitat de lume ?
Intr-adevar, cam prin jurul orei 11 au sosit trei persoane: tatal, mama si o fata bolnava psihic.
Veneau din orasul Brad, din judetul Hunedoara si veneau pentru prima oara la Parintele, de care
doar auzisera. Calatorisera numai dupa spusele unora si ale altora, tot intreband de drum, iar drumul
de la trenuletul din Salciua il facusera numai pe jos, ajungand franti de oboseala. Vazandu-l insa pe
Parintele, au uitat de toata osteneala si i-au spus: "Domn Parinte, atata ne-am rugat lui Dumnezeu ca
sa va gasim acasa, pentru ca tare rau ne-ar mai fi parut sa venim atata cale si sa nu va gasim".
Parintele n-a zis nimic, ci m-a rugat pe mine sa prepar mai departe mancarea, iar dansul si cei trei
oaspeti au stat pe iarba, putin mai departe si au vorbit indelung, dupa care au intrat in casuta si le-a
citit dezlegarile si moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Dupa aceea am stat impreuna la masa, iar
dupa masa am plecat cu totii spre Manastirea Ramet. Aici familia respectiva a ramas pana a doua zi,
cand Parintele s-a intors de la Geoagiu, unde a mers cu mine. dupa cum ne facusem programul.
In 1967, pe data de 1 aprilie, m-am stabilit la Manastirea Crasna, din judetul Prahova.
impreuna cu Parintele Ghedeon Bunescu. Dupa Sfintele Pasti din acel an, Parintele a venit in vizita
la noi, insotit de doi credinciosi, fii duhovnicesti ai Sfintiei sale, si vazand in ce loc este situata
Crasna a fost tare incantat ca ne bucuram de o astfel de asezare frumoasa si linistita. Parintelui ii
placea mai ales ca manastirea era imprejmuita de padure, si apoi ii mai placea bogatia de flori din
incinta, precum si faptul ca avem soare de dimineata pana seara, ceea ce la Ramet nu se intampla
decat cateva ore, iar iarna si mai putin. Cand a vazut si izvorul puternic din padure, ceva mai jos de
biserica, bucuria Parintelui a fost si mai mare. Atunci cand Parintele a venit la Crasna pentru prima
data, pentru ca i-a placut atat de mult acest colt de rai, ne-a spus ca de acum o sa vina mai des pe la
noi. Apoi a adaugat, cu glas profetic, ca intr-o buna zi o sa vina pentru totdeauna la Crasna, ca sa fie
langa mine si langa Parintele Ghedeon, cel impreuna nevoitor in Posaga si impreuna patimitor in
temnitele din Turda si Cluj. Parintele a mai venit la Crasna si in toamna aceluiasi an, iar dupa aceea
a mai venit in august 1968, si a fost foarte multumit de cate reusiseram sa facem noi intr-un singur
an de cand ne aflam in Crasna.
Tot cu acest prilej (in august 1968), Parintele mi-a spus ca tare ar dori si el sa vada macar o
parte dintre manastirile din Moldova, si sa se inchine la moastele Sfantului Ioan cel Nou de la
Suceava, la Sfanta Preacuvioasa Parascheva de la Iasi, si la alte sfinte moaste pastrate prin acele
manastiri din Moldova si Bucovina, rugandu-ma sa merg cu el.
N-am stat prea mult pe ganduri si, luand inca doua persoane cu noi, l-am rugat pe Parintele
Ghedeon - staretul Crasnei - sa ne binecuvanteze calatoria, iar dupa Praznicul Adormirii Maicii
Domnului, am purces la drum cu trenul, iar in unele locuri cu autobuze locale. Dupa un periplu pe
la cateva manastiri, in seara zilei de 20 august am sosit la Suceava si, dupa ce ne-am inchinat la
Sfintele moaste ale Sfantului Ioan cel Nou, am ramas peste noapte aici. Parintele Staret ne-a dat la
toti patru o camera cu mai multe paturi, camera aflandu-se chiar sub fostul palat mitropolitan. Seara,
dupa ce ara mancat ce aveam prin traista, ne-am facut rugaciunea si, alegandu-ne fiecare patul, am
adormit repede, fiind obositi. Peste noapte insa m-am trezit si am observat ca Parintele nu dormea,
ci facea matanii, dar cu multa atentie, ca sa nu se auda si sa nu ne deranjeze. In camera era
semiintuneric din cauza ca lumina de la becurile din curte patrundea in incapere si lumina suficient
ca sa se poata vedea orice miscare din camera. Am adormit la loc, lasand pe Parintele sa-si vada de
canonul sau, dar pana dimineata m-am mai trezit de trei sau patru ori si l-am vazut pe Parintele
stand in genunchi, rugandu-se sau facand din nou matanii. Oricum, am convingerea ca Parintele n-a
dormit deloc, sau poate doar va fi atipit cand era in genunchi. Ne-am trezit cand bateau clopotele
pentru slujba si, ridicandu-ne din pat, am inceput sa vorbim despre programul din ziua respectiva,
avand in plan sa mergem la Manastirea Dragomirna, care nu era prea departe de Suceava, numai ca
Parintele, desi ne-a ascultat pe fiecare, ne-a spus: "Mai copilasi, s-ar putea sa ne intoarcem spre casa
astazi". Eu, mirat, am intrebat: "Cum sa ne intoarcem, cand n-am facut nici jumatate din ce ne-am
propus?". Spunand acestea ma uitam atent spre Parintele, iar el a zis: "Iac-asa bine", si n-am mai dat
nici o importanta celor spuse, vazandu-ne de treburi. Iesind insa din camera, ma intalnesc cu
Parintele Staret Eftimie Luca (actualul Episcop de Roman), care imi spune ca situatia internationala
este foarte grava, deoarece rusii, in alianta cu alte tari comuniste, au invadat Cehoslovacia si fac
mare prapad, arestand pe capete, chiar si pe Dubcek, seful statului. Ba mai mult, n-ar fi exclus sa
intre si peste noi, intrucat Romania a refuzat sa se alieze cu ei la invadarea Cehoslovaciei. Parintele
Staret parea foarte ingrijorat si mi-a mai spus ca a ascultat la radio discursul lui Ceausescu si a fost
foarte surprins de curajul cu care acesta a condamnat actiunea rusilor si a celorlalte tari din Tratatul
de la Varsovia, de aceea ne-a sfatuit c-ar fi mai bine sa facem cale intoarsa.
Intorcandu-ma in camera, am transmis grupului nostru aceasta veste de ultima ora si mi-am
amintit imediat de cele pe care Parintele ni le spusese doar cu cateva minute mai inainte, ca astazi s-
ar putea sa ne intoarcem spre casa. Imediat insa am observat ca Parintelui ii parea rau ca a facut
aceasta proorocie si incerca sa ne convinga ca de fapt ar fi vrut sa spuna altceva. Dar in situatia
critica in care ne gaseam, n-am mai comentat nimic si din Suceava am luat trenul direct spre
Bucuresti, iar de aici Parintele a luat alt tren pana la Teius, ca sa-si afle linistea la casuta lui si sa fie
mai aproape de Sfantul Ghelasie.
Noi ne-am intors, de asemenea in graba, la Crasna, gandind ca in eventualitatea in care rusii
vor intra si in Romania, este mai bine sa fim acasa. In timp ce calatoream cu trenul spre Bucuresti,
auzeam tot felul de comentarii si presupuneri, care mai de care mai prapastioase, dar Parintele isi
pastra calmul obisnuit. Dansul nu parea deloc ingrijorat si nici nu vorbea, multumindu-se numai sa
spuna din cand in cand cate un cuvant linistitor, "nu va temeti!", sau "daca, vrea Dumnezeu totul se
termina repede". Si dupa cum stim cu totii, Romania n-a fost atacata. Am convingerea ca Parintele
n-ar fi renuntat asa usor la aceasta calatorie, daca noi am fi fost ceva mai curajosi. Parintele stia in
mod precis ca noi nu vom pati nimic rau, dar vazand ca suntem atat de ingrijorati, si-a dat seama ca
nu mai putem sa ne continuam pelerinajul in acea stare de spirit. Oricum, aceasta intamplare s-a
adaugat si ea la convingerea ca Parintele avea darul descoperirii, sau al "inainte vederii".
Tot in acel an l-am mai vazut pe Parintele inainte de Postul Craciunului cand am fost la
dansul la casuta.
Alta data, in 1971, cam prin luna septembrie, pe cand veneam de la Cluj, m-am decis sa
cobor in gara Teius pentru a merge sa mai vad Manastirea Ramet, dar, trecand prin Geoagiu, m-am
oprit ca sa fac o scurta vizita prietenilor mei, iar acolo l-am gasit pe Parintele, care, vazandu-ma imi
spune: "Mai copilasule, ai vrut sa ma ocolesti, dar eu am dorit sa te vad si te-am asteptat". Sigur ca
am recunoscut ca imi pusesem in gand sa ajung numai pana la manastire, iar apoi sa-mi continui
drumul spre casa, adica spre Manastirea Crasna, unde trebuia neaparat sa ajung fara intarziere.
Prietenii la care ne aflam mi-au spus ca Parintele sosise cu cateva ore inaintea mea, si l-au intrebat
daca mai stie ceva despre mine, iar acesta le-a raspuns ca sunt bine si ca ma asteapta, intrucat sunt
in drum spre Manastirea Ramet si precis ca o sa trec si pe la dansii, ceea ce s-a si intamplat peste
cateva ore!
Imi mai aduc aminte, de asemenea, de o alta intamplare, la un drum plin de peripetii pe care
l-am facut ca sa ajung la Parintele. Plecasem din Campeni, insotit de doua credincioase bine
cunoscute Parintelui, anume amintesc decat ca o chema tot Maria, dar amandoua, fiind mai in
varsta, mergeau cam incet, din care cauza am pierdut trenul in Campeni, fiind nevoiti sa mai stam 4
sau 5 ore pana la urmatorul tren. In aceasta situatie am hotarat sa mergem la pod, in apropiere de
gara, in speranta ca vom gasi o masina de ocazie, si intr-adevar n-am asteptat prea mult si, spre
bucuria noastra, a sosit chiar un autobuz care mergea spre Cluj. Ne-am luat bilete pana la Salciua,
unde trebuia sa coboram, dar ajungand in apropiere de Baia de Aries, autobuzul a tras pe dreapta,
avand pana de motor, si dupa o ora si ceva, soferul, nereusind sa repare defectiunea, ne-a anuntat ca
nu poate pleca mai departe, de aceea va merge la Baia de Aries sa dea telefon la autobaza pentru a
trimite alt autobuz. Vazand cum stau lucrurile, am plecat si noi spre Baia de Aries de unde, peste
vreo doua ore, ne-am continuat calatoria cu alt tren. Ajungand in Salciua si pornind pe jos, la primul
popas, doamna Marioara Stancu si-a dat seama ca uitase in autobuz o haina buna, mai precis un
jerseu la care tinea mult si, evident, era foarte suparata. Mergand cam jumatate din calea spre
Parintele, aceeasi doamna Marioara Stancu si-a scrantit piciorul astfel incat tot restul drumului a
fost nevoita sa mearga numai cu doua bete, plangand de durere. Cu chiu si vai, cu mers de melc am
ajuns, in sfarsit, abia spre seara si ne-am bucurat ca l-am gasit pe Parintele, care tocmai atunci
venise de la Geoagiu, trecand desigur mai intai pe la manastire.
Cand ne-a vazut ne-a spus: "M-am grabit eu destul ca sa ma gasiti acasa, dar gata, gata sa
ajungeti inaintea mea". Dupa ce o intreba pe doamna Marioara daca o mai doare piciorul tare, ni se
adresa la toti, zicand: "No, doar o vrut "hotu" sa ajungeti la mine si v-o facut tot felul de necazuri,
dar tot mai tare a fost Sfantul Ghelasie care tot timpul s-a rugat pentru dumneavoastra". Desigur,
"hotul" era diavolul, caruia Parintele ii zicea deseori astfel.
Noi nu apucasem bine sa-i povestim Parintelui tot ce ni se intamplase pe drum, caci el deja
stia prin ce peripetii trecuseram pana sa ajungem la dansul. Ori acest lucru, ca si faptul ca se grabise
sa-l gasim acasa, fara ca cineva sa-l fi anuntat despre venirea noastra, ce poate insemna decat inca o
dovada ca Parintele avea descoperiri?
Seara ne-a dat sa mancam paine proaspata, struguri si prune, aduse toate de la Geoagiu, iar
mie mi-a dat un pahar de vin si acela adus tot de la Geoagiu. Doamnele n-au vrut sa bea vin si nici
Parintele n-a baut, caci foarte rar gusta putin vin, iar alta bautura alcoolica n-a baut niciodata.
Dupa cina si dupa ce am facut impreuna rugaciunile de seara, Parintele le-a luat pe cele doua
doamne si le-a dus sa doarma la familia fratelui sau, care locuia in casa parinteasca, aproape de
casuta sa. Ramanand singuri, am stat de vorba despre mai multe, dar in acest timp simteam ca mi se
face rau. Parintele a observat ca m-am schimbat la fata si m-a intrebat ce-i cu mine si, spunandu-i ca
simt o mare greutate pe piept, m-a prins de mana si m-a ajutat sa ies afara si m-am lungit pe spate,
jos pe iarba. Aveam senzatia ca trebuie sa mor, din cauza ca greutatea pe care o simteam pe piept
devenise insuportabil de apasatoare; nu mai puteam sa respir si m-a cuprins o transpiratie rece pe tot
corpul. Vazand Parintele in ce situatie ma aflu, a alergat in casuta, a luat sticluta cu aghiasma,
busuiocul si Sfanta Cruce, m-a stropit si mi-a dat sa beau. apoi a inceDUt sa se roase in taina. In
acest timp, am inceput sa ma linistesc, greutatea de pe piept mi-a disparut si in circa un sfert de ceas
am fost complet refacut. O adevarata minune, nu doar vazuta, ci acum traita personal. Dupa ce m-
am facut bine, Parintele mi se adreseaza: "No, dragul mosului, gata, gata sa te omoare hotul. Nu-i
place deloc hotului ca vii pe la mine". Nu stiu daca "hotul" a vrut chiar sa ma omoare sau nu, dar
ceea ce stiu este faptul ca rugandu-se Parintele pentru mine, toata suferinta a incetat dintr-o data. La
fel, dupa ce a stropit-o pe doamna Marioara cu aghiasma, a doua zi ea n-a mai simtit nici o durere.
Timpul trecea si noi ne multumeam ca-l vedem pe Parintele de doua-trei sau chiar patru ori
pe an, fie la Crasna, cand ne vizita dansul, fie cand mergeam eu la Ramet si la Cheia. De cate ori
insa venea Parintele la Crasna nu ezita sa-si marturiseasca admiratia pentru munca noastra si pentru
manastire, spunand ca "este o manastire cu mare dar" si ca intr-o zi o sa vina si el aici, unde este atat
de bine. Totusi, desi Parintele spunea asta de mai multe ori, noi consideram spusele lui mai mult ca
o incurajare pentru noi. Ba odata, cand a repetat acest lucru, chiar imi statea pe limba sa-i spun: "Nu
cred. Parinte, pentru ca nu vad cum te-ai putea desprinde Sfintia ta de Sfantul Ghelasie, de
Manastirea Ramet si de satul natal". Dar n-am apucat sa deschid gura ca Parintele mi-a luat-o
inainte si mi-a spus: "Ba da, dragul Mosului, cand vine porunca de sus, nu mai stai pe ganduri si
pleci incotro te mana porunca".
Cu siguranta ca si aceasta a fost o noua proorocie, de care insa nu mi-am dat seama atunci
cand a rostit-o si pe care nu aveam s-o realizez decat atunci cand urma sa se implineasca.
Desigur, in afara scepticismului meu cu privire la o asemenea perspectiva, mai era ceva care
ma oprea sa discut despre venirea lui in Manastirea Crasna, asa dupa cum niciodata du l-am ispitit
cum de stie de mai inainte anumite lucruri, sau cum descopera unor oameni anumite pacate grele
sau unele uitate. Desigur, ma gandeam ca Parintelui nu i-ar face placere sa-i pun astfel de intrebari.
M-am multumit asadar sa vad in Parintele un om placut lui Dumnezeu si - de ce nu ? -, chiar un
Sfant ratacit printre noi, cei multi si impovarati cu tot felul de pacate.

Parintele Arsenie paraseste Rametul - "patria lui" - si se stabileste in Manastirea Crasna

pentru totdeauna

In vara anului 1972 Parintele nu a venit la Crasna si nici eu n-am mers la Ramet decat pe la
jumatatea lui septembrie, cand l-am gasit la casuta lui. Stand de vorba, mi-a spus ca are ceva
probleme cu sanatatea, ceva incercari, dar eu n-am observat nimic deosebit care sa-mi dea de inteles
ca ar fi vorba despre o suferinta. Totusi, la despartire, mi-a spus ca prin octombrie sau noiembrie o
sa vina la Crasna si poate o sa stea ceva mai mult.
Intr-adevar, pe la jumatatea lui noiembrie, Parintele soseste la Crasna, asa cum sosea mereu,
adica fara prea mult bagaj, decat cu nelipsita-i traista cu carti si cu un micut geamantan de carton
presat, cu cateva haine de schimb. A stat in Crasna circa doua saptamani, dupa care ne-a spus ca
doreste sa mearga in Moldova, la Parintele Pahomie - un calugar de-al nostru din Rimet, la care
Parintele tinea mult.
Acolo a stat pana in ianuarie 1973, cand s-a intors la Crasna, spunand tuturor ca este bolnav
si, intr-adevar, de data aceasta se vedea clar. A fost instalat intr-o camera din casa mai veche, care se
afla pe locul unde acum este construita biserica cea noua. Parintelui ii placea in chilia respectiva,
pentru ca fiind mai izolata, avea mai multa liniste. Dupa ce s-a stabilit in aceasta camera, din cand
in cand se mai plimba pe afara si venea chiar la biserica, dar dupa un timp n-a mai venit nici la
biserica, iar afara iesea foarte putin. Din zi in zi slabea vizibil, iar de mancat, manca tot mai putin,
dar nu a fost de acord sa manance ceva de dulce. Singura imbunatatire a meniului a fost acceptarea
uleiului in fiecare zi si cate putin vin, un paharut cam de 50 ml. Nu am reusit sa-l convingem sa
accepte medicamente sau vizita vreunui doctor. Cand ii aminteam de acestea, ne raspundea: "Nu
avem noi aici pe Doctorul cel Mare?" in schimb cerea ceaiuri din diferite plante, cum ar fi
busuiocul, menta, maciesul, cimbrul si altele. Mai cerea fructe si uneori folosea dulciuri sau coliva.
Se ruga foarte mult stand in picioare sau, in ultimul timp, stand in pat, rezemat intre perne, sau pe
spate. De ingenuncheat nu mai putea, cam de cand se intorsese din Moldova de la Parintele
Pahomie. In vremea aceea nu eram prea multi la Crasna, dar toti cei care eram, toti il vizitam des, si
fiecare cauta sa-i duca ceva sau sa-l ajute cu ceva. De la un timp nu se mai ridica din pat decat
pentru nevoile personale, dar si aceasta se intampla destul de rar pentru ca manca tare putin. Deseori
ne cerea iertare, zicand ca ne face greutati, ca el nu vrea sa ne supere, dar in situatia in care se afla,
unde ar fi putut merge decat la noi? Ne mai spunea sa nu fim ingrijorati si sa nu ne gandim ca o sa
ne faca greutati mai mari, pentru ca el are aceasta credinta ca Dumnezeu o sa-i dea putere sa se
poarte singur pana la moarte. Intr-adevar, Dumnezeu i-a indeplinit si aceasta dorinta, pentru ca s-a
ridicat chiar si in ultima zi de viata.
Atunci cand noi cautam sa-l incurajam, spunandu-i ca se va face bine, el ne raspundea ca
numai Dumnezeu stie daca se va mai face bine. Cu alt prilej eu i-am spus ca mai are de trait,
intrucat nu este batran, iar el mi-a raspuns ca Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur n-
au fost batrani cand au parasit lumea aceasta, iar Dumnezeu are planurile Sale cu fiecare dintre noi.
O fiica duhovniceasca a Parintelui, care a venit sa-l cerceteze, i-a spus printre altele: "Sa va
dea Dumnezeu sanatate, Parinte, ca sa mai aduceti lume la credinta", iar Parintele i-a raspuns: "Sora
draga, dupa dumneata, ar fi trebuit ca Sfintii Apostoli si alti sfinti care au increstinat popoare
intregi, sa nu moara niciodata". Apoi tot Parintele a adaugat: "Adevarul este ca nici n-au murit, ci au
trecut din moarte la viata, si atunci ce mai vrei?"
Acum dorea sa se spovedeasca saptamanal, iar Parintele Ghedeon ii acorda aceasta asistenta.
De impartasit se impartasea de doua sau trei ori pe saptamana. El ne anunta de cu seara ca vrea sa se
impartaseasca a doua zi, iar la timpul potrivit, preotul care slujea Sfanta Liturghie se ducea cu
Sfantul Potir la Parintele, care se impartasea singur, intrucat chilia sa era aproape de Sfantul Altar,
deci era usor pentru preotul slujitor.
A venit si postul Sfintelor Pasti, timpul a inceput sa se incalzeasca, iar primavara se facea tot
mai simtita, dar Parintele era tot mai slabit. Se vedea ca sufera mult, cu toate ca niciodata n-a acuzat
o anume suferinta, in afara de faptul ca simtea o epuizare, un disconfort si o oboseala generala.
Intr-o zi din postul cel mare, stand de vorba cu el, ii zic sub forma de gluma: "Parinte, sa nu
mori acum in post, pentru ca nu vreau sa-ti facem pomana cu fasole, ca destul ai postit Sfintia ta si
macar pomana sa ti-o facem cu mancare de dulce". Dar Parintele imi raspunde zambind: "Nici o
grija, dragul mosului, mie o sa-mi faceti pomana numai cu fripturi si cozonac". Cu toate ca avea o
stare atat de proasta, vorbea cu placere cu toti care il vizitau, il asculta cu rabdare si mult interes pe
fiecare si gasea cuvintele potrivite in orice problema discutata.
Dupa ce a inceput postul, atunci cand il intreba cineva cum se mai simte, Parintele raspundea
tot mai des ca nu prea bine, "dar vine el, Pastile".
Intr-una din zilele lui martie, cand timpul era foarte frumos, fiind soare si cald, l-am ajutat sa
iasa putin pe afara la soare si ajungand afara, Parintele imi spune ca este foarte frumos, adevarata
primavara "dar vine el, Pastile, si o sa fie si mai frumos". Pe la jumatatea postului mi-a spus: "Mos
Parinte, te rog trimite o scrisoare fratelui meu Simion, ca sa vina pana la mine". Obisnuia Parintele
sa-mi spuna "Dragul mosului", dar uneori imi mai spunea si "Mos Parinte". Retinut de unele treburi
gospodaresti, a trecut o zi sau doua fara sa-i scriu fratelui Simion si, spre mirarea noastra, Simion a
sosit si nechemat, iar Parintele s-a bucurat mult. Spunea fratele Parintelui ca cineva il tot indemna
sa porneasca la drum si nemaiavand liniste a pornit la drum, trecand mai intai pe la Manastirea
Ramet ca sa se intereseze cum poate ajunge la Crasna si dupa informatiile primite a ajuns usor,
stiind ca aici se afla Parintele.
Fratele Simion a stat cu Parintele aproape doua saptamani, dupa care s-a intors acasa. Se
apropia Pastile mult asteptat de Parintele care tot zicea "vine el Pastile" si am ajuns in saptamana
Sfintelor Patimi, cand Parintele parea ca se simte ceva mai bine si se misca mai sigur atunci cand se
ridica din pat. Incepusem chiar sa cred ca este posibil ca, o data cu Pastile, Parintele sa se faca bine.
In Vinerea Mare, dupa amiaza, soseste la noi domnul doctor Ioan Maciu, medic primar din
statiunea Slanic-Prahova, care a venit sa se spovedeasca. Iar dupa ce s-a spovedit si s-a impartasit,
am iesit din biserica si vorbeam de una de alta. Cand i-am spus ca avem un Parinte tare bolnav si ca
as dori sa-l vada, dansul a fost de acord, cu multa bunavointa. Explicandu-i cine este Parintele, ii cer
voie sa intru eu mai intai, ca sa-l conving sa accepte vizita. Intrand la Parintele, ii spun in graba si
foarte hotarat: "Se afla aici un doctor bun si foarte credincios, care a venit de s-a spovedit si s-a
impartasit si vrea sa te vada; te rog sa fii de acord", iar Parintele a acceptat fara nici o discutie.
Intrand in casa, doctorul a cazut in genunchi in fata Parintelui cerandu-i binecuvantare. Parintele l-a
binecuvantat, dupa care doctorul i-a sarutat mana cu evlavie si pe o parte si pe cealalta, fapt ce l-a
impresionat pe Parintele si l-a determinat sa fie de acord cu tot ceea ce a spus doctorul. Dupa o
examinare sumara, doctorul spune: "Vrem sa va salvam, dar pentru aceasta trebuie sa fiti internat de
urgenta in spital". Parintele a fost de acord fara sa stea pe ganduri si am aranjat cu doctorul ca a
doua zi, adica in Sambata Sfintelor Pasti, Parintele sa fie prezent la ora 8 in Schiulesti, in centru, de
unde va fi luat de o salvare trimisa de spital.
 Iesind din chilie si conducandu-l spre poarta, doctorul imi spune ca Parintele se afla pe
ultimii 10 metri, ca este anemic in ultimul grad si ca va face tot posibilul sa-l salveze. Dupa plecarea
medicului m-am intors si l-am gasit pe Parintele bine dispus, spunand ca doctorul este un crestin
adevarat si om al lui Dumnezeu.
Pentru ca pe vremea aceea nu exista un drum de masina intre satul Schiulesti si manastire, a
trebuit sa trimit pe cineva in sat de a vorbit cu un cetatean sa vina cu carul cu boi foarte de
dimineata ca sa-l ia pe Parintele. A ddua zi, sosind carul, am pus fan mult in car, peste fan am
asternut covoare, plapuma si perne, ca Parintele sa nu sufere prea mult din pricina zdruncinaturilor,
drumul fiind foarte prost.
Parintele fusese pregatit de cu seara, facand baie, primenit si pregatit pentru spital, iar a doua
zi l-am dus pe brate pana la carul cu boi si l-am asezat cu grija, iar carul a plecat spre sat, pe o
distanta de 3 km. Aici, conform intelegerii, il astepta deja salvarea de la spital. Pentru ca parintele sa
nu fie singur, fara cineva cunoscut langa dansul, am randuit sa-l insoteasca o credincioasa din
Muntii Apuseni, o fiica duhovniceasca a Parintelui, pe nume Sofia, care venise la Crasna sa-l
viziteze pe Parintele, despre care auzise ca este bolnav.
In jurul orei 10, Parintele a ajuns la Spitalul din Slanic unde, dupa ce a fost internat, i s-a
aplicat un tratament de urgenta, dar, spre regretul doctorului Maciu si a celorlalti doctori, starea
Parintelui se inrautatea vizibil, iar o data cu venirea serii, a intrat in coma profunda, respirand tot
mai greu. Aceasta situatie a durat pana la miezul noptii, cand la bisericile din Slanic au inceput sa
bata clopotele pentru INVIERE.
In timp ce clopotele se auzeau foarte clar, sora Sofia s-a aplecat spre Parintele si i-a spus tare
in ureche: "Parinte, auziti cloptele de inviere? Hristos a inviat!" Parintele cu ochii inchisi si cu glas
stins a zis: Da. Adevarat a inviat Domnul! Acesta a fost ultimul cuvant al Parintelui, pentru ca peste
cateva minute si-a dat obstescul sfarsit, tinand in mana lumanarea aprinsa intocmai ca in noaptea de
Inviere.
Acesta a fost deci Pastile cel mult asteptat si mult proorocit de Parintele, despre care tot
spunea, fara ca noi sa ne dam seama de ce, "Vine el Pastile". Si a venit!...
Atat domnul doctor, cat si ceilalti din personalul spitalului s-au gandit sa nu ne anunte
aceasta veste trista chiar in dimineata Pastelui si asa se face ca noi am aflat despre decesul
Parintelui de-abia mai tarziu, spre seara, in prima zi de Pasti. Luni, a doua zi de Pasti, Parintele a
fost adus la manastire.
Adus de la spital, l-am asezat in Paraclis, unde tot timpul s-au citit rugaciunile cuvenite si a
fost privegheat. Am randuit cele pentru inmormantare si am trimis telegrame la neamuri si la
cunoscuti, iar pentru ca sa aiba timp sa vina si cei din Muntii Apuseni, s-a stabilit ca inmormantarea
sa aiba loc Joi, in Saptamana Luminata. In acest timp au sosit fii duhovnicesti, prieteni, cunostinte si
neamuri, printre care si fratele sau Simion din satul natal Cheia si familia Praja Costel din Brasov.
Inmormantarea s-a facut dupa toata randuiala calugareasca, in cimitirul Manastirii Crasna.
La slujba inmormantarii au participat multi credinciosi veniti din sat, dar si cei veniti pentru slujoa
de a doua zi, vineri, cand se praznuieste Izvorul Tamaduirii, precum si cei veniti special pentru a-l
insoti pe Parintele pe ultimul drum.
Cand a fost adus de la spital, Parintele a fost imbracat cu toate hainele calugaresti, dupa cum
este randuiala la inmormantarea calugarilor si neavand camasa de calugarie, caci nu si-o luase cand
a venit in Crasna, cand l-am imbracat cu camasa mea i-am spus: "Parinte Arsenie, iti dau camasa
mea de calugarie, dar, te rog sa mijlocesti la Dumnezeu ca sa-mi ajute sa merg la Sfintele Locuri, ca
sa primesc si eu botezul Iordanului scaldandu-ma in el, iar cu camasa aceea sa ma inmormanteze si
pe mine. Parintele a primit aceasta conditie, caci mi-a indeplinit dorinta, si chiar in acelasi an,
toamna in 13 septembrie, am plecat cu avionul la Ierusalim.
Dupa ce a fost imbracat, asa cum am spus mai sus, l-am pus in sicriu si l-am acoperit pe fata,
tot dupa randuiala calugareasca si a fost prohodit asa, cu fata acoperita. Dar ajungand cu sicriul pe
marginea gropii, neamurile - in special familia Praja din Brasov - dar si alti cunoscuti, au avut
dorinta sa-l vada si au insistat mult sa-l descoperim. Am fost de acord, caci eu insumi doream sa-l
mai vad pentru ultima oara, dar ma temeam nu cumva sa fie desfigurat, cu toate ca nu mirosea deloc
a mort, chiar daca deja era a cincia zi de cand murise, desi nu fusese imbalsamat. Am ridicat incet
camilafca de pe fata Parintelui si, cand am vazut cat de frumos era, i-am descoperit toata fata. Astfel
a fost vazut de toti, si chiar fotografiat.
Cu toate ca era o zi frumoasa, soarele mai ascundea cate un nor razlet; cand sicriul a fost dus
pe marginea gropii, soarele era acoperit, dar cand a fost descoperit chipul Parintelui, soarele a
stralucit de sub nor de parca si el ar fi vrut sa-l mai vada o data. caci a stralucit peste fata lui, facand
ca Parintele sa para si mai luminat. Astfel, toti cei ce eram de fata in acel moment am ramas in
suflet cu acea imagine a Parintelui, atat de luminoasa, intocmai ca a unui adevarat sfant.
Sfarsindu-se slujba inmormantarii, toata lumea prezenta a fost poftita la masa, iar pomana
Parintelui n-a fost cu fasole, ci asa cum a proorocit, cu friptura, cozonac, oua rosii, precum si cu
multe alte bunatati pamantesti, cum si el fusese plin de bunatati duhovnicesti.
Parintele nemaifiind printre noi, am inceput sa-l inteleg mai bine, sa pricep mai clar multe
din cuvintele lui, cuvinte simple la prima vedere, dar pline de invatatura, de duh, de blandete si mai
ales de inainte vedere. De abia acum, intorcandu-ma de la mormant, mi-am dat seama pe cine am
pierdut, ca sunt mai singur, si mi-am pierdut Parintele pe care Dumnezeu mi-l daruise in acea
memorabila zi de 1 decembrie 1948, inceputul "primaverii" mele printre oamenii lui Dumnezeu.
Parintele nostru bun isi doarme "somnul de veci", asteptand obsteasca inviere, in cimitirul
din Manastirea Crasna, alaturi de parintele Ghedeon Bunescu, fratele sau de nevointa. Este strajuit
de o Sfanta Cruce din piatra, pe care scrie:

Ieromonah ARSENIE PRAJA

Decedat la 30 aprilie 1973
Etate 63 de ani
Mai jos, pe postamentul crucii sta scris:
"Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul meu si crede in Cel ce M-a trimis, are
viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata". (Ioan, 5. 24)

Epilog

Parcurgand aceasta captivanta naratiune care nu-ti mai ingaduie s-o lasi din mana pana ce n-
o termini din scoarta in scoarta, nu sti ce sa admiri mai intai: personalitatea celui a carui viata este
descrisa sau harul si mai ales memoria autorului care descrie cu multa finete chiar scene din frageda
copilarie.
Caci nu-i putin lucru ca la o varsta de aproape 70 de ani sa-ti amintesti cu atatea detalii
evenimente de la varsta de 13 ani! Pe de alta parte, este explicabil sa ai proaspata in memorie
persoana celui care ti-a marcat viata, dupa cum insusi declara. Si ca nu-i o simpla figura de stil, o
dovedeste intregul text ce contine o bogatie de informatii, ce parca ar fi fost scoase dintr-un jurnal
personal, tinut cu pedanterie, zi de zi, ani intregi, cat ucenicul a fost in preajma marelui sau
invatator.
Dar ceea ce frapeaza mai mult, este faptul ca, de-a lungul acestor pagini, desi este scoasa in
evidenta harisma, sau poate mai exact harismele cu care era harazit din plin Parintele Arsenie, inca
de pe vremea cand era doar Fratele Aurel, desi sunt relatate evenimente si situatii care scot pregnant
in evidenta starea de sfintenie in care sporea neincetat Parintele, abia in ultimele pagini, mai precis
abia la moartea lui, autorul se pronunta deschis cu privire la viata lui de autentic sfant.
Caci intr-adevar, nu este dat unui om obisnuit sa fie atat de blajin, sa aiba atata dulceata in
glas, sa mangaie si sa vindece cu atata naturalete pe cei veniti la el -tocmai la el care nu avea nici o
pregatire in acest sens, ci avea doar rugaciunea, aghiasma si ceva sfaturi - si pe deasupra sa mai aiba
si darul inainte vederii si al cunoasterii gandurilor si pacatelor celorlalti, daca acest dat nu ar fi fost
darul lui Dumnezeu, pe care-l revarsase din plin peste acest placut al Sau. Si cum sa nu-l reverse
asupra acestui adevarat nevoitor, care a postit toata viata lui si care se ascundea prin pesteri naturale
sau prin bordeie sapate de mana lui, unde isi petrecea noptile rugandu-se in taina, departe de
oameni, de zgomotul si tulburarea lumii. Si atunci nu mai surprinde nici faptul ca prevestea diverse
evenimente, dar intr-o asemenea maniera, pe care numai cei haraziti o au, incat cei ce-l ascultau, nu-
si dadeau seama de spusele sale decat atunci cand se realizau cele rostite. Cel mai elocvent exemplu
in acest sens are loc cu cateva luni inainte de mutarea lui la Domnul, cand se imbolnavise si cand,
fiind intrebat cum se simte, raspundea ca ceva mai bine, "dar vine el Pastile", toti inchipuindu-si ca
la Pasti se va insanatosi, dar nimanui nu-i trecea prin cap ca in realitate el deja stia ca atunci se va
sfarsi cu suferinta lui, intrucat va pleca din lumea aceasta!
Ori, din toate scrierile Sfintilor Parinti, si mai ales din vietile Sfintilor, stim ca numai cei
alesi se invrednicesc sa-si cunoasca ceasul mortii.
Descrierea mortii si ingroparii sale, cu semnul de netagaduit ca dupa 5 zile de la moarte arata
neschimbat la fata si nu mirosea ca orice mort, ca si semnul limpezirii cerului, care pana atunci
fusese innorat, ca si cum insusi soarele il petrecea in ultimele lui clipe pe pamant, sunt suficiente ca
sa ne dam seama ca Parintele Ieromonah Arsenie a fost un sfant.
Dar pentru a fi canonizat si declarat sfant de catre Biserica Ortodoxa, evident trebuie
indeplinite anumite canoane. Insa chiar si asa, in marea lor smerenie, sfintii nu accepta aceasta
dezvaluire decat atunci cand vor ei, sau cand porunceste Dumnezeu. Avem exemplul Sfantului
Dimitrie Basarabov sau al acelui sfant care a inceput sa ridice lespezile din caldaramul ce-i
acoperea mormantul de la Manastirea Neamt.
Sa zicem deci: Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii si sa-l numere cu sfintii, ca sa se roage
pentru noi.
Prof. Petre Sovejanu