Umanismul

Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionantă înflorire a artelor, numită Renaştere prin contrast
cu evul mediu văzut ca o perioadă a dogmei şi a fanatismului, cuprinde secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al
XVI-lea în Italia, al XVI-lea în Franţa, Germania şi Ţările – de – Jos, iar în Anglia şi Spania include şi
începutul secolului al XVII-lea.
Renaşterea apare mai întâi în Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice şi social-
politice corespunzătoare. În oraşele – state italiene, dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului determinase
întărirea burgheziei, a cărei opoziţia faţă de feudalism se manifestă şi pe plan ideologic. Înflorirea comerţului
duce la marile descoperiri geografice. Lumea cunoscută – restrânsă în evul mediu – se lărgeşte tot mai mult.
Inventarea tiparului face posibilă o răspândire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a valorilor
literare.

Termenul umanism are două sensuri: unul larg, de preţuire a valorilor umane, şi unul restrâns, de interes
faţă de valorile antichităţii. În legătură cu Renaşterea, termenul se foloseşte în ambele sensuri.
Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei.
Renaşterea ia antichitatea ca model, încercând s-o cunoască în toată bogăţia ei de valori. Începe o căutare
febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi – începând cu a doua
jumătate a secolului al XV-lea – tipărite. Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei antice. Se
creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat probleme filozofice,
cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa.
Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, atât pentru scriitori – care folosessc adesea chiar limba
latină -, cât şi pentru artişti. Antichitatea afirmase cu mândrie că „Omul e măsura tuturor lucrurilor” şi că „În
lume-s multe mari minuni; / Minuni mai mari ca omul nu-s!” Reînviind această tradiţie, Renaşterea
realizează un ideal de „om universal”, multilateral, un om căruia, ca şi personajului antic, „nimic din ceea ce
este omenesc” nu-i este străin: armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere
şi de frumos, om de cultură şi de acţiune în acelaşi timp. Un astfel de om este un „abis de ştiinţă”, după cum
se exprima Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor în toate ştiinţele şi în alte câteva pe
deasupra”.
Spre deosebire de evul mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii, supusă în exclusivitate voinţei
acesteia, Renaşterea pune accentul pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul său perfectibil.
„Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om decât mintea şi
sufletul[…]”, scria Pico della Mirandola, în Discurs despre demnitatea omului.
Un astfel de om avea o educaţie multilaterală, filozofică, literară, ştiinţifică, artistică şi fizică.
Reprezentativi pentru idealul de personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, pictor, om de ştiinţă,
inventator, sau Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, poet şi arhitect.
Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură. Această atitudine se opune dogmatismului
şi fanatismului medieval. Lectura în original a vechilor texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să
releve modificările ulterioare şi interesate făcute în aceste scrieri de către reprezentaţii bisericii. Corupţia şi
ipocrizia clerului catolic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale scriitorilor satirici din Renaştere, iar în
Germania Renaşterea se asociază cu Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii în limba naţională.
 Umanismul românesc
Umanismul românesc valorifică tradiţia culturală a Antichităţii în scopul demonstrării originii romane a
poporului nostru şi a originii latine a limbii române.
În spaţiul autohton de civilizaţie, umanismul a avut o dezvoltare specială, legată de redescoperirea
romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi de cultură cu multe ţări europene. Legăturile celor
mai de seamă voievozi ai noştri din secolele al XV-lea şi al XVI-lea cu papii şi principii umanişti s-au datorat,
întâi, necesităţilor istorice, observându-se o incipientă comuniune de spirit europeană pentru apărarea valorilor
creştine şi spiritual-laice ale bătrânului continent, aflat deja faţă în faţă cu agresiunea turcească şi a
mahomedanismului ( a păgânismului ).
Umanismul românesc este preponderent legat de istoriografia în limba română, care s-a născut odată cu
ridicarea noii boierimi la confluenţa veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul
limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol
însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor
iezuite din Polinia, cunoscut de viitorii cronicari în mod direct. Umanismul tardiv a afectat concepţia
cronicarilor în privinţa rolului educativ al istoriei, a importanţei personalităţilor în devenirea unui popor, a
concepţiei despre război şi glorie în sensul sporirii renumelui individual al monarhilor şi principilor Europei.
Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de
neam şi limbă între toţi românii, a integrării idiomului nostru în familia lingvistică romanică, alături de
îndemnul la studiul limbii latine şi al autorilor clasici trebuie puse, de asemenea, pe seama influenţei
umanismului.
Acelaşi curent cultural şi literar a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare
savantă a letopiseţelor. Fraza lui Miron Costin, influenţată de construcţia latină, se distinge prin claritate,
precizie şi naturaleţe.
Scrisul cronicăresc s-a născut dintr-o necesitate stringentă: provinciile româneşti parcurseseră veacuri de
istorie, care riscau să fie înecate în uitare. Prima intenţie a istoricilor – cronicari a fost să recupereze trecutul:
„ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat…” ( Gr. Ureche ); „ca să nu să uite
lucrurile şi cursul ţării…” ( Miron Costin ). În viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră
trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are
conştiinţă, nici forţă vizionară, asemănându-se „fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” ( Gr.
Ureche ). Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o
responsabilitate integral asumată: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”( Miron Costin )
În celebra Predoslovie la opera cu cel mai pronunţat caracter umanist pe care a redactat-o, Miron Costin
critică vehement activitatea copiştilor iresponsabili care modificaseră cronica originală a lui Grigore Ureche,
afirmând că moldovenii ar fi provenit din tâlharii Romei exilaţi pe teritoriul Daciei, făcând, în acest mod,
„neamul de ocară”. Miron Costin e convins că „a scrie ocară vecinică unui neam” înseamnă a-i leza mândria
devenirii istorice.
Ideile, atitudinile, sentimentele – evidenţiate atât în Predoslovie, cât şi în opera propriu-zisă despre
etnogeneza românilor – nu sunt doar ale lui Miron Costin, ci aparţin tuturor cronicarilor: patriotismul discret,
dar clar exprimat, preocuparea faţă de originea noastră romanică, dar şi convingerea de sorginte umanistă că
românii trebuie să iasă din întunericul neştiinţei, conştiinţa că scrisul lor este dator să slujească adevărul
( devenind un act de responsabilitate istorică ), sntimentul unei continuităţi ( prin contribuţia fiecăruia ) a
efortului de „a scoate la ştirea tuturor” istoria poporului român. Ion Neculce îmbină relatarea istorică şi
ficţiunea pilduitoare ( în cele 42 de legende aşezate înaintea cronicii propriu-zise, sub titlul O samă de
cuvinte ), devenind un evocator autentic al trecutului şi, când povesteşte întâmplări la care el însuşi a luat
parte, găsind accente elegiace sau dramatice ale unui memorialist neîntrecut. Ironia este calitatea principală a
expunerilor lui Ion Neculce, cronicar moralist, ca şi Miron Costin, dar cu o vădită predispoziţie spre
jovialitate.
Cronicarii munteni ( anonimi sau cunoscuţi ) sunt mai puţin individuaşizaţi decât cei moldoveni, dar au o
pronunţată fizionomia colectivă, toţi fiind vehement polemici, pamfletari, împingând riposta până la invectivă.
S-a afirmat că, din punct de vedere documentar, se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene,
părtinitoare faţă de anumiţi voievozi. Din punct de vedere literar, însă, tocmai subiectivitatea, tendinţa spre
satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. Cel mai vehement dintre istoriografii
munteni este Radu Popescu, cronicarul oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, ale cărui pamflete vor fi
valorificate, apoi, în literatura română, de Ion Heliade – Rădulescu, N. D. Cocea sau Tudor Arghezi.
O figură aparte printre cronicarii munteni o reprezintă stolnicul Constantin Cantacuzino, care a studiat la
Pavia, însuşindu-şi ideile umaniste. În Istoria Ţării Româneşti, discutând despre cucerirea romană în Dacia,
stolnicul – cărturar insistă, dintr-o perspectivă umanistă, asupra rolului civilizaţiei aduse de coloniştii care