MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlul de manuscris
C.Z.U.: 347.65 (468)

ROBU OXANA

UNELE ASPECTE ALE SUCCESIUNII LEGALE

ÎN REPUBLICA MOLDOVA LA ETAPA ACTUALĂ
12.00.03 – Drept privat ( dreptul civil)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific:
Doctor în drept, profesor universitar
Chibac Gheorghe

Autorul

Robu Oxana

Chişinău

2009

1
INTRODUCERE ..............................................................................................................................4

Capitolul I. Consideraţii generale cu privire la succesiune..........................................................14

1.1. Noţiunea, istoricul şi caracterele juridice ale succesiunii ......................................................14

1.1.1.Definiţia succesiunii. Precizări terminologice...........................................................................14
1.1.2. Elementele raportului juridic de succesiune.............................................................................19
1.1.3. Istoricul apariţiei instituţiei moştenirii în dreptul Republicii Moldova....................................35
1.1.4. Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii.Probleme şi sugestii .....................................46

1.2. Deschiderea succesiunii ...........................................................................................................52

1.2.1. Momentul deschiderii succesiunii .........................................................................................54
1.2.2. Locul deschiderii succesiunii şi importanţa lui. Măsurile de conservare.................................57

Capitolul II. Condiţiile moştenirii legale în dreptul Republicii Moldova..................................64

2.1. Capacitatea succesorală ...........................................................................................................64
2.2. Persoanele care au capacitate succesorală ..............................................................................67
2.2.1. Persoanele care sînt născute şi se află în viaţă la data deschiderii succesiunii.........................67
2.2.2. Persoanele nenăscute dar concepute la data deschiderii succesiunii........................................67
2.2.3. Persoanele declarate judecătoreşte dispărute...........................................................................68
2.2.4. Persoanele juridice .................................................................................................................70
2.3. Persoanele care nu au capacitate succesorală .........................................................................71
2.3.1. Persoanele predecedate ...........................................................................................................71
2.3.2. Comorienţii (comorientes)........................................................................................................73
2.3.3. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii)..........................................................77
2.4. Vocaţia succesorală legală.........................................................................................................79
2.5. Nedemnitatea succesorală..........................................................................................................82
Capitolul III. Clasele de succesori legali.........................................................................................88
3.1. Rudenia – bază a devoluţiunii legale.........................................................................................88
3.1.1. Principiul priorităţii clasei de moştenitori ..............................................................................90
3.1.2. Principiul proximităţii gradului de rudenie .............................................................................92
3.1.3. Principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi acelaşi grad chemate la moştenire….......92
3.2. Reprezentarea succesorală.........................................................................................................94
3.2.1. Noţiunea de reprezentare succesorală. Natura juridică ...........................................................94
3.2.2. Condiţiile reprezentării succesorale.........................................................................................97
3.2.3. Efectele reprezentării succesorale............................................................................................99
3.3. Clasele de succesori legali .......................................................................................................101
3.3.1. Clasa întîi de succesori…......................................................................................................102
3.3.2. Clasa a doua de succesori …..................................................................................................115
3.3.3. Clasa a treia de succesori ......................................................................................................118
3.4. Moştenitorii rezervatari............................................................................................................120
3.5. Partajul averii succesorale.......................................................................................................124

2
3.6. Dreptul statului la moştenire…..............................................................................................128
Sinteza rezultatelor obţinute........................................................................................................140
Concluzii şi recomandări…........................................................................................................ 141
Bibliogarafie...................................................................................................................................152
Adnotări.….....................................................................................................................................160
Cuvintele cheie folosite în teză......................................................................................................164
Lista abrevierilor folosite în teză..................................................................................................165
Anexe...............................................................................................................................................166

3
 INTRODUCERE

Moştenirea este considerată una dintre cele mai importante instituţii ale dreptului civil ea
fiind indisolubil legată de formele de proprietate.
Lucrarea de faţă este o prezentare teoretică a succesiunii, în special a celei legale, intenţie
ilustrată şi de titlul său „Unele aspecte ale succesiunii legale în Republica Moldova la etapa
actuală”. În această lucrare se tratează o serie de aspecte teoretice existente în materia succesiunilor,
aspecte scoase în evidenţă şi în diverse lucrări de specialitate din domeniu.
Dreptul civil reglementează, prin intermediul normelor sale, întreaga viaţă a omului, încă
înainte de naştere şi pînă la moarte. Fiinţa umană de-a lungul secolelor a înfruntat destinul fiind în
acest sens artizanul propriului confort şi bunăstări, perfecţionarea uneltelor de muncă constituind o
consecinţă a unui trai mai bun. Iată de ce omul poate fi calificat ca un creator al istoriei şi un
făuritor al propriului destin. Ca fiinţă trecătoare, omul este supus unui destin implacabil: se naşte,
trăieşte şi piere inevitabil prin moarte.
Pieirea fizică a omului, juridic, duce la dispariţia sa ca subiect de drept, însă rămîn bunurile
pe care acesta le-a agonisit pe parcursul vieţii. A vorbi despre un mort ca despre un act nul, ca
despre ceva ce nu ar fi existat niciodată este de-a dreptul aberant. Iată de ce odată cu apariţia
proprietăţii private apar şi primele reglementări succesorale iniţial sub formă de obicei, iar ulterior
consacrate în acte normative scrise.
Înflorirea proprietăţii private, eliberarea acesteia de îngrădirile ce au existat de-a lungul
secolelor duc la creşterea importanţei succesiunii în orice societate, deoarece proprietatea se
perpetuează transmiţîndu-se. Tendinţa dominantă în prezent se manifestă prin lărgirea patrimoniului
succesoral al de cujusului (defunctului) prin includerea în conţinutul acestuia a oricăror bunuri
susceptibile de a satisface necesităţile materiale şi culturale ale omului, cu excepţia a însăşi
personalităţii umane, care evident nu poate fi transmisă prin succesiune.
Din aceste puncte de vedere, analiza ştiinţifică a dreptului succesoral legal, în cadrul tezei de
doctorat, este nu numai actuală pe plan teoretic şi practic, dar şi necesară.
Acest studiu ne va permite, ţinînd cont de laturile negative ale reglementărilor referitoare la
dreptul succesoral legal, să creăm un curs optim pentru legislaţia civilă în proces de dezvoltare a
Republicii Moldova. Acest lucru este foarte important acum, odată cu adoptarea noului Cod civil.
Relaţiile social-economice din ultimii 10-15 ani în Republica Moldova au făcut obiectiv
necesară apariţia unor noi acte legislative în vederea reflectării adecvate a noilor relaţii sociale şi
reglementării acestora în conformitate cu experienţa statelor cu democraţii consolidate şi economie
de piaţă eficientă.

4
 Adoptarea Constituţiei, Codului familiei, implementarea reformei economice au stat la baza
creării noii legislaţii moldoveneşti. O dată adoptat, Codul civil al Republicii Moldova (în continuare
CC al RM) s-a constituit ca o simbioză între teorie şi practică, ţinîndu-se cont de doctrinele
contemporane în materie de drept civil, tendinţele jurisprudenţei europene, specificul naţional şi
tradiţia reglementării raporturilor de drept în Republica Moldova, fapt ce va da posibilitate
participanţilor la circuitul civil să-şi realizeze interesele în cadrul unei economii de piaţă moderne.
Succesiunea, fiind în dependenţă directă de formele de proprietate, de relaţiile de producţie
ale sistemului economic al statului, abordînd interesele unor pături largi ale populaţiei şi
reprezentînd unul dintre modurile de dobîndire şi transmitere a proprietăţii private, a fost şi este cea
mai importantă verigă a vieţii sociale. Prin aceasta şi se explică învestirea instituţiei moştenirii cu
statut constituţional.
Elocvente în acest sens sînt prevederile Constituţiei Republicii Moldova (în continuare
Constituţie) care în art.46 alin.(6) prevede: „Dreptul la moştenire al proprietăţii private este
garantat”, ceea ce înseamnă că statul nu se limitează doar la recunoaşterea formală a dreptului de
moştenire, dar şi asigură prin intermediul instituţiilor sale protecţia juridică a acestui important
drept [6, p.7].
Însă moştenirea ca fenomen social complex nu îndeplineşte doar funcţii social utile,
asigurînd în societate stabilitatea, ci poate avea şi un rol negativ în condiţiile şi în măsura în care
lasă deschisă calea spre un trai parazitar din partea celor care moştenesc averi fabuloase. Cu toate
acestea, existenţa acestei instituţii este totuşi binevenită, deoarece în caz contrar fiecare generaţie ar
trebui să înceapă totul de la capăt.
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul să i se respecte bunurile sale. Nimeni nu
poate fi privat de proprietatea sa decît din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de
lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional", stipulează art.1 din Protocolul nr.1
adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
(Roma, 04.11.1950), ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298-XII din
24.07.1997 [1, p.11].
Dreptul la respectarea bunurilor şi a proprietăţii în general, din punct de vedere istoric, este
unul dintre primele drepturi ale omului care au fost recunoscute: îl găsim în anul 1215 în art.10 din
Marea Cartă, în al 5-lea amendament din Constituţia Statelor Unite şi (pe ultimul loc) în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la
10.12.1948, care îl consacră ca pe un drept „inviolabil şi sacru” [3, p.275]. În mod curios, deşi avea
acest trecut glorios, el nu figura ca atare în textul iniţial al Convenţiei europeane pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. El este unul din drepturile în privinţa cărora

5
negocierile au eşuat şi datorită căruia a fost adoptat Protocolul adiţional în ajunul semnării
Convenţiei [88, p.447].
Dreptul la respectarea bunurilor, sau mai corect – dreptul la proprietate, se prezintă ca unul
dintre pilonii societăţii occidentale, chiar dacă nu mai are astăzi acel caracter „ inviolabil şi sacru ”
atribuit de revoluţionarii francezi.
De cîţiva ani asistăm la o emergenţă a caracterului „economic” al dreptului protejat în art.1
din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia europeană, fapt ce se manifestă la nivel de exercitare a
dreptului de proprietate de către societăţile comerciale, care, din ce în ce mai frecvent, văd în
Convenţie şi în mecanismul său de garantare un recurs de natură indemnitară care le permite să
obţină de la Strasbourg reparaţia refuzată de jurisdicţiile naţionale.

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia.

Actualitatea temei care face obiectul prezentei lucrări se impune, dat fiind faptul că, pe
parcursul a aproape unui secol, rolul proprietăţii private pe meleagurile moldave a fost practic
ignorat în virtutea unor concepţii ideologice utopiste. Iar acum, cînd aceasta îşi reintră în drepturi în
ţările unde a fost sfidată, necesitatea efectuării unor studii în acest domeniu nu poate fi calificată
altfel decît binevenită.
Actualitatea temei alese constă faptul că ne-am propus să efectuăm o cercetare prin prisma
noilor reglementări conţinute în Codul civil din 06.06.2002 care, în materie de moştenire legală,
aduce aspecte inovatorii comparativ cu Codul civil din 1964. Scopul lucrării de faţă deci este de a
analiza problemele ce apar pe parcurs, precum şi de a încerca să formulăm soluţiile posibile.
Legislaţia care reglementează succesiunea are drept scop ocrotirea dreptului proprietăţii
private a cetăţenilor, iar în cazul unei succesiuni vacante şi trimiterea în posesia statului a averii
succesorale -ocrotirea drepturilor şi intereselor statului.
În scopul dezvoltării dispoziţiilor sus - menţionate a fost adoptat noul Cod civil (nr.1107-
XV), care a operat modificări esenţiale în domeniul proprietăţii ce au provocat noi fenomene în
sistemul raporturilor de drept civil, iar odată cu ele şi în cel al raporturilor succesorale [7, p.3].
Una dintre condiţiile funcţionării normale a legilor, a codurilor adoptate este reglementarea
juridică a proprietăţii, fapt ce necesită o apreciere modernă urgentă, condiţionată şi de unele
modificări în legislaţia succesorală. Aceasta ar permite soluţionarea cauzelor succesorale în mod
unic, complet, ce ar corespunde necesităţilor sociale contemporane.
Adoptarea actualului Cod civil a fost multaşteptată, deoarece odată cu instituirea proprietăţii
private au apărut probleme noi ce nu puteau fi soluţionate de dreptul succesoral, orientat spre
succesiunea proprietăţii cu caracter de consum, fapt care generează o serie de probleme ce justifică

6
cercetările în acest domeniu. Existenţa unei proprietăţi private autentice este de natură să redea
adevărata valoare instituţiei moştenirii.
Oricît de complexe ar fi raporturile interumane, indiferent de sistemul politic şi social care
ar exista, se consideră că şi latura cantitativă a patrimoniului succesoral are importanţă. În condiţiile
în care în sistemele totalitare patrimoniul succesoral al persoanei fizice este extrem de modest şi
îndepărtat total sau parţial de circuitul civil, problematica moştenirii nu era atît de vastă şi
complexă.
Actualul Cod civil al Republicii Moldova a apărut în condiţiile în care proprietatea privată
era dominantă şi era absolut necesar ca reglementarea moştenirii să fie minuţioasă. Pe lîngă aspectul
cantitativ al patrimoniului succesoral, instituţia în sine a moştenirii ridică extrem de multe şi
complexe probleme, care trebuie să-şi găsească, inclusiv din punct de vedere legislativ, o
reglementare clară.
Astfel, actualitatea subiectului investigat este condiţionată de noutatea materialului
normativ cuprins în Codul civil (Legea nr.1107-XV din 06.06.2002, publicată în Monitorul Oficial
nr.82-86/661 din 22.06.2002 şi intrată în vigoare la 01.01.2003), deoarece problemele instituţiei
succesiunii relatate au fost cercetate de către reprezentanţii doctrinei civile în baza legislaţiei
vechi, în special a legislaţiei civile a Rusiei, a celei unionale, dar noua legislaţie pune noi probleme
şi sarcini în faţa cercetătorilor, probleme ce necesită investigare şi soluţionare.
Examinînd aspectele succesiunii legale în Republica Moldova am concluzionat că în viaţa
de toate zilele de cele mai dese ori avem de a face cu cazuri privind succesiunea legală decît cea
testamentară. De ce? Motive, presupunem sînt multe:
În primul rînd, pe majoritatea cetăţenilor îi satisface anume modalitatea de partajare a averii
rămase după decesul unei persoane, care prevede normele corespunzătoare ale dreptului civil, dat
fiind faptul că la baza devoluţiunii succesorale stă rudenia.
Al doilea motiv - moartea vine pe neaşteptate şi nu fiecare reuşeşte să întocmească
testament.
Al treilea motiv are un caracter psihologic. Oamenilor le este caracteristic momentul
alungării gîndului despre moarte, deoarece întocmirea unui testament ar însemna acceptarea morţii.
În condiţiile de astăzi, instituţia moştenirii a devenit una dintre instituţiile fundamentale ale
dreptului civil. Într-adevăr, ea prezintă o deosebită importanţă economică şi politică, iar dacă
existenţa în sine a dreptului de moştenire nu provoacă probleme, soluţiile legislative vor fi diferite
în funcţie de diversitatea concepţiilor politice şi sociale.

7
 Iată de ce anume acum cînd a fost adoptat Codul civil nu pot fi ignorate problemele
succesorale rămase nedefinitivate pe parcursul celor mai bine de 30 de ani de utilizare a lor. Acest
fapt generează o serie de probleme ce justifică cercetările efectuate în acest domeniu.
Importanţa acestei instituţii rezidă în faptul că orice persoană, într-o măsură mai mare sau
mai mică, în viaţa sa va fi nevoit să apeleze la aceste servicii, fie că este vorba de întocmirea unui
testament sau de opţiunea succesorală. Importanţa moştenirii se manifestă şi prin faptul că fiecărui
membru al societăţii trebuie să-i fie garantată posibilitatea de a trăi şi munci, avînd totodată
siguranţa că după decesul său toate bunurile pe care le-a agonisit vor trece în patrimoniul
succesorilor săi.
Cercetarea unor aspecte ale succesiunii legale şi a problemelor cu care se confruntă juriştii,
judecătorii, procurorii, avocaţii, studenţii facultăţii de drept şi jurisprudenţă, precum şi alte persoane
interesate, nu a constituit deocamdată obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe în doctrina
naţională.
Bazele teoretice ale instituţiei succesiunii legale în perioada aplicării Codului de procedură
civilă al RSSM din 1964 au fost cercetate şi analizate de civilişti moldoveni, români, ruşi: Nikitiuk
P., Aramă E., Galben A., Chibac G., Baieş S., Constantinescu E., Cojocaru E., Bloşenco A., Bostan
G., Eliescu M., Deak F., Alexandresco D., Zinveliu I., Cărpeanru S., Safta-Romano E., Cantacuzino
M., Chirică D., Macovei D., Antoniade C., Amfiteatrov G., Solodilov A., Antimonov B., Grave C.,
Bondarev N., Eidinov E.,Tolstoi I., Sergheev A., ş.a.
Ţinem să menţionăm că lucrările publicate, deşi îmbrăţişează un larg domeniu de
investigaţii ştiinţifie, se prezintă totuşi mai mult ca analize segmentate decît sinteze integrale şi
totalizatoare. Pe de altă parte, majoritatea lucrărilor autorilor menţionaţi nu tratează subiectul
cercetat în toată complexitatea lui şi nici nu-l analizează ca pe un proces unitar în cadrul ştiinţei
dreptului civil.
Aspectele teoretice şi parctice ale succesiunii sînt cercetate de civilişti contemporani din
Federaţia Rusă: Барщевский М., Если открылось наследство (Moscova, 1989); Антокольская
М., Семейное право (Moscova, 2000); Пронина М., Право наследования (Minsc, 1989);
Тихомиров Л., Тихомиров М., Юридическая энциклопедия (Moscova, 1997); Толстой Ю.,
Наследственное право (Moscova, 2000); Хаскельберг Б., Наследование по закону
нетрудоспособными иждивенцами (Moscova, 2003); Зайцева Т., Крашенников П.,
Наследственное право. Комментарий законодательства и практика его применений
(Moscova, 2002); Щербаков М., Восстановление пропущенного срока для принятия
наследства (Moscova, 2003).

8
 În România instituţia succesiunii a constituit un obiect de studiu predilect pentru mai mulţi
civilişti, printre: Adam I., Rusu A., Drept civil. Succesiuni (Bucureşti, 2003); Chirică D., Drept
civil. Succesiuni şi testamente (Bucureşti, 2003); Deak F., Tratat de drept succesoral (Bucureşti,
1999); Dogaru I., Drept civil. Succesiuni (Bucureşti, 2003); Stănciulescu L., Drept civil. Contracte
speciale. Succesiuni (Bucureşti, 2002), ş.a.
Dintre puţinele publicaţii dedicate succesiunii legale, apărute în Republica Moldova după
intrarea în vigoare a Codului civil, menţionăm Comentariul la Codul Civil editat în 2002, care
prezintă o lucrare complexă, dar accesibilă şi comprehensivă, ce caută să ofere soluţii pentru
majoritatea problemelor din domeniul dreptului civil şi al dreptului internaţional privat. În acest
comentariu sînt supuse unei analize succinte, prin prisma standardelor internaţionale, prevederile
Codului civil al Republicii Moldova, inclusiv instituţia succesiunii, articol cu articol, comentate în
volumul II, Cartea a IV-a, Titlurile I, III-VII ale Comentariului.
Autorii Manualului judecătorului la examinarea pricinilor civile (Chişinău, 2006)
Visternicean D., Pascari V., Pascari A., Macinscaia V., Oprea I., la descrierea problemelor cu care
se confruntă judecătorii la soluţionarea litigiilor succesorale, fac o caracteristică din punctul de
vedere al aplicabilităţii instituţiei moştenirii, ea nefiind supusă cercetării teoretice.
În literatura de specialitate din Republica Moldova, pînă în prezent, problemele iniţiate de
noi pentru dezbatere sînt tratate doar tangenţial, într-un mod dispersat, fără a fi evidenţiate în
special, lipsind o analiză complexă a tematicii. Dacă ne referim la perspectiva din care tratăm
subiectul selectat, concluzionăm că pînă în prezent o astfel de investigaţie în literatura naţională nu
a făcut obiectul unor lucrări monografice sau teze de doctorat.
Aceste aspecte, privite în ansamblu, ne permit să deducem că, deşi instituţia succesiunii
legale a constituit obiect de cercetare în diferite state şi din diferite perspective, în prezent există o
insuficienţă de tratare a problematicii abordate în lucrare, de aceea studiul nostru apare ca o
încercare de actualizare teoretico-ştiinţifică a subiectului cercetat, cu unele soluţii teoretice şi
practice în domeniu, el răspunzînd imperativelor curente.

Scopul şi obiectivele tezei. Actualitatea problemei privind succesiunea legală condiţionează

scopul prezentului studiu ce constă în examinarea şi cercetarea complexă (în concepţiile legislative
şi doctrinare autohtone şi din alte state) a unor aspecte ale succesiunii legale în Republica Moldova.
Abordarea acestei probleme a fost posibilă în urma unei analize comparative a legislaţiei
succesorale actuale în Republica Moldova şi în legislaţia altor state (României, Rusiei, Franţei ş.a.),
fapt ce ne-a permis să formulăm propuneri concrete în vederea perfecţionării legislaţiei şi a
practicii aplicării ei.

9
 Scopul lucrării, aşadar, vizează cercetarea aspectelor practice şi teoretice ale instituţiei
succesiunii legale, evidenţierea importanţei acesteia ţinînd cont de realităţile economico-sociale ale
societăţii.
Pentru atingerea acestui scop, urmează să realizăm următoarele obiective:
- relevarea esenţei instituţiei de drept succesoral legal al Republicii Moldova şi a
problemelor lui la etapa actuală;
- evidenţierea rolului acestei instituţii în asigurarea materială a moştenitorilor;
- analiza elementelor raportului juridic de succesiune şi cercetarea caracterelor juridice ale
transmiterii moştenirii şi a condiţiilor specifice succesiunii legale;
- caracteristica claselor de succesori legali şi evidenţierea problemelor ce apar în procesul
realizării dreptului la succesiune;
- analiza critică a unor neconcordanţe şi goluri existente în legislaţia actuală, ce
reglementează raporturile aparute în procesul exercitării dreptului la succesiune, neconcordanţe
care afectează ocrotirea eficinetă a drepturilor şi intereselor altor categorii de succesori;
- caracteristica sub aspect comparativ a instituţiei succesiunii legale în Republica Moldova
şi în alte state.
Tema prezentei teze de doctorat comportă un specific teoretico-practic incontestabil,
reieşind inclusiv din următoarele considerente:
- este o temă cu o valoare practică majoră - fapt confirmat şi prin numărul mare de lucrări
ştiinţifico-practice (monografii, articole etc.) dedicate acestei teme;
- este o temă de valoare teoretică majoră. În acest sens există o serie de probleme de ordin
teoretic şi practic, care ţin de domeniul abordării teoretice a instituţiei date.
Analiza legislaţiei, practicii, precum şi a doctrinei naţionale şi celei străine au permis să
facem propuneri practice bine argumentate pentru perfecţionarea şi aplicarea legislaţiei în vigoare.
În procesul de investigare au fost studiate concepţiile juriştilor din mai multe ţări. Pe lîngă
lucrările ştiinţifice şi materialele practicii judiciare publicate în Republica Moldova, am utilizat şi
lucrări ale unor autori din România, Rusia, Franţa ş.a., care se referă la istoricul apariţiei şi
evoluţiei instituţiei succesiunii, la condiţiile moştenirii legale, la problemele esenţiale ale
succesiunii legale în cadrul legislaţiei civile.
O importanţă deosebită la elaborarea prezentei lucrări a avut baza normativă ce cuprinde:
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, Codul civil al Republicii Moldova, Codul
familiei al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova nr.1453-XIII din 08.11.2002 cu privire
la notariat, precum şi practica judiciară: Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

10
Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea
cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005.
În calitate de bază metodologică a cercetărilor a fost utilizată analiza comparativă, care a
permis examinarea dreptului succesoral sub diverse aspecte dat fiind reglementările specifice
cunoscute în Republica Moldova, România, Federaţia Rusă, ţările comunităţii europene. În procesul
sintetizării lucrărilor ştiinţifice din ţările menţionate, precum şi pentru argumentarea concluziilor şi
recomandărilor propuse, în afară de analiza comparativă folosită drept cel mai efectiv procedeu de
sintetizare şi definitivare optimă a noţiunilor şi fenomenelor, au fost utilizate şi alte metode cum ar
fi: metodele dialectice, de analiză şi sinteză logică structural-sistematică, istorică, juridico-
comparativă, sociologică (analiza documentelor) şi alte metode de cunoaştere ştiinţifică.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute constau în analiza complexă a legislaţiei şi

practicii dreptului succesoral. Analiza are un caracter mixt teoretico-practic.
Lucrarea reprezintă o încercare a autorului de a elucida pe baza sistematizării normelor
legale şi analizei creative a fenomenelor juridice, procesul de reglementare şi detaliere a instituţiei
de drept succesoral legal în Republica Moldova. Sînt evidenţiate un şir de probleme cărora li se dau
soluţii interpretative ori referitor la care se sugerează idei de modificare a unor dispoziţii legale.
Noutatea ştiinţifică a lucrării constă şi în faptul că ea prezintă prima încercare de a cerceta
problemele succesorale după adoptarea noului Cod civil al Republicii Moldova.
Noutatea ştiinţifică mai este marcată de :
- pronunţarea asupra viziunilor doctrinarilor autohtoni recunoscuţi în domeniu în problemele
- cheie ale studiului ştiinţific şi argumentarea poziţiei proprii de aderare la unele concepţii;
- analiza instituţiilor noi din domeniul succesiunii legale, improprii legislaţiei succesorale
pînă la momentul adoptării legislaţiei naţionale şi conturarea posibilităţilor de implementare;
- abordarea problemelor cu privire la caracterele juridice ale transmiterii moştenirii şi
deschiderea succesiunii;
- cercetarea şi stabilirea condiţiilor moştenirii legale în dreptul Republicii Moldova;
- analiza claselor de succesori legali conform noii legislaţii civile a Republicii Moldova şi a
problemelor ce ţin de realizarea drepturilor succesorale ale lor, poziţia soţului supravieţuitor în
diverse sisteme din Europa şi drepturile lui de moştenire legală;
- evidenţierea problemelor reprezentării succesorale, a condiţiilor şi efectelor ei;
- examinarea unor aspecte ale rezervei succesorale şi a cazurilor apariţiei dreptului de a
pretinde cotă din rezerva succesorală;
- dezvăluirea şi relevarea esenţei succesiunii vacante în dreptul Republicii Moldova.

11
 Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în următoarele:
- rezultatele obţinute în urma cercetărilor efectuate pot fi utilizate în procesul perfecţionării
cadrului legislativ ce reglementează raporturile succesorale;
- pentru a aplica mai eficient materia cercetată, am făcut o analiză comparativă
fundamentală a instituţiei în cauză, ale cărei rezultate pot contribui la dezvoltarea de mai departe a
procesului de studiere a obiectului - drept civil, compartimentul drept succesoral, şi la popularizarea
cunoştinţelor juridice;
- concluziile formulate de noi pot fi utilizate în cadrul cursurilor de perfecţionare a cadrelor
care examinează litigiile succesorale.
O continuitate logică a cercetării problemei în cauză o constituie şi elaborarea unor
recomandări practice ce au caracter de principiu, recomandările de lege ferenda îndreptate spre
desăvîrşirea mecanismului aplicării normelor ce reglementează succesiunea legală, menite să
asigure protecţia drepturilor şi intereselor succesorilor legali.
Analiza unor aspecte ale succesiunii legale au fost abordate pentru prima dată şi pot servi
drept informaţie utilă în activitatea practică a notarilor, avocaţilor, judecătorilor, procurorilor,
juriştilor .
Lucrarea poate fi folosită ca sursă teoretică şi practică în procesul didactic din învăţămîntul
superior şi mediu de specialitate, precum şi la realizarea unor lucrări ştiinţifice în activitatea de
elaborare a actelor normative. Lucrarea are o construcţie conceptuală de studiu monografic,
înglobînd şi îmbinînd aspecte teoretico-istorice ale instituţiei date, materializînd unele argumente
pragmatice prin practica judiciară. În încheiere formulăm concluziile de bază ale tezei de doctorat şi
venim cu propuneri în vederea perfecţionării instituţiei succesiunii legale şi a dreptului succesoral în
general. Am propus spre elaborare setul normativ necesar pentru dezvoltarea acestei instituţii,
indicînd principiile ce urmează a fi respectate la elaborarea actelor legislative, principii deduse din
practica altor ţări la acest capitol.
Concluziile făcute în lucrare pot servi drept suport la modificarea atitudinii faţă de instituţia
succesiunii în ţară.
Aprobarea rezultatelor cercetării efectuate. Teza de doctorat a fost elaborată la Catedra
Drept Civil a Universităţii de Stat din Moldova. Conşinutul tezei a fost examinat şi aprobat în
cadrul şedinţei Catedrei Drept procesual civil şi a Seminarului Ştiinţific de Profil al Facultăţii de
Drept a Universităţii de Stat din Moldova. Cele mai importante rezultate ale investigaţiei au fost
utilizate în opt articole ştiinţifice publicate şi pentru prezentarea unui raport în cadrul Conferinţei
ştiinţifice internaţionale „Codul civil. Cinci ani de aplicare. Probleme, realizări şi sugestii ” (18-
19.09.2008, Chişinău).

12
 Volumul şi structura tezei. Lucrarea este constituită din introducere, trei capitole
structurate în paragrafe, sinteza rezultatelor obţinute, concluzii şi recomandări, bibliografie, adnotări
în limbile română, rusă, engleză şi anexe. Teza este expusă pe 169 de pagini.

CONŢINUTUL LUCRĂRII
În scopul realizării obiectivelor enumerate, lucrarea a fost divizată în trei capitole, care la
rîndul lor, sînt divizate în paragrafe. Lucrarea a fost întocmită avînd la bază analiza teoretică a
noţiunilor şi prevederilor legale privind dreptul succesoral şi aplicarea lor în practică.
Primul capitol, „Consideraţii generale cu privire la succesiune” are caracter teoretic. El este
divizat în şase paragrafe. În acest capitol au fost examinate abordările doctrinare cu privire la
noţiunea de succesiune pentru ca ulterior să fie analizate profund conţinutul patrimoniului
succesoral, istoricul apariţiei succesiunii legale şi caracterele juridice ale transmiterii moştenirii.
Secţiunea a doua este consacrată deschiderii succesiunii (momentul, locul). Studiul a fost axat pe
analiza comparată a legislaţiilor care au o asemenea instituţie.
Capitolul II este consacrat analizei „Condiţiilor moştenirii legale în dreptul Republicii
Moldova ” şi constituie o examinare a prevederilor legale cu privire la capacitatea succesorală, a
vocaţiei succesorale legale şi a nedemnităţii succesorale. Capitolul este divizat în cinci paragrafe în
care sînt cuprinse condiţiile cerute pentru a moşteni, precum şi reflecţii şi sugestii asupra
problemelor analizate.
Capitolul III „ Clasele de succesori legali ” reprezintă un studiu al ordinii la succesiunea
legală şi al moştenitorilor legali şi constă din patru secţiuni în care sînt analizate în parte cele trei
clase de succesori legali, aplicarea reprezentării în cazul moştenirii descendenţilor şi colateralilor,
precum şi posibilitatea statului de a fi moştenitor legal. Totodată sînt analizate problemele ce apar în
practică, în legătură cu chemarea la succesiune a claselor de moştenitori, în special a fiecărei
categorii de moştenitori în parte.
Concluziile prezentate în lucrare dezvăluie gradul evoluat al studiului şi tendinţa de
individualizare în cercetări teoretice de acest gen.
Analizînd şi sintetizînd doctrina, actele normative naţionale, precum şi cele internaţionale
care se referă la tema tratată, am elaborat lucrarea în cauză încercînd să elucidăm într-un mod
adecvat problema abordată şi să aducem un element nou în tratarea ei.

13
 Capitolul I . CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA SUCCESIUNE
1. 1. Noţiunea, istoricul şi caracterele juridice ale succesiunii
1.1.1. Definiţia succesiunii. Precizări terminologice
Actualitatea problemelor succesorale este condiţionată de procesul transformărilor pozitive
din toate domeniile sociale şi economice ale vieţii, de renunţul la dogmele concepţiilor socialiste,
care au determinat modul de viaţă al cetăţenilor Republicii Moldova pe o perioadă cuprinzînd mai
mult de jumătate de secol. Moştenirea, izvorîtă dintr-o necesitate obiectivă, fiind în dependenţă
directă de formele de proprietate, de relaţiile de producţie ale sistemului economic al statului şi
abordînd interesele unor pături largi ale populaţiei, a fost şi este cea mai importantă verigă a vieţii
sociale.
Pentru o înţelegere mai profundă şi pentru a face mai accesibile noţiunile de succesiune,
moştenire şi ereditate ne-am simţit obligaţi, în baza materialului investigat, să limpezim sensurile
acestora, fără a evita să ne expunem şi opina proprie asupra lor.
Deşi pînă la adoptarea noului Cod civil al Republicii Moldova în legislaţia noastră
moştenirea nu a fost definită expres, existenţa fenomenului dat nu îl poate neglija nimeni. Fiind
parte a Uniunii RSS, RSS Moldovenenească a beneficiat de legislaţia unică a spaţiului sovietic, de
doctrina ştiinţifică elaborată aici.
Astfel, în doctrina juridică sovietică au fost date mai multe definiţii acestei instituţii de drept
de către ştiinţa dreptului succesoral [31, p.46; 36, p.19; 89, p.4]. Însă cea mai corectă din punctul
nostru de vedere rămîne definiţia elaborată de către Nikitiuk P.:”... dreptul succesoral ca instituţie
de drept reprezintă totalitatea normelor care reglementează ordinea şi limitele de transmitere a
drepturilor şi obligaţiilor decedatului la succesorii lui...”.
În tăcerea legii, în literatura de specialitate română moştenirea a fost definită ca fiind
transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă
[81, p.5].
Conform Hotărîrii Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.13 din 03.10.2005 cu
privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor
despre succesiune, succesiunea constituie una dintre modalităţile de dobîndire a dreptului de
proprietate prevăzute de alin.(2) art. 320 CC al RM, care include transmiterea patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice, juridice sau stat şi reprezintă una
dintre cele mai importante instituţii ale legislaţiei civile [112, p.21].
În alin.(1) art. 1432 CC al Republicii Moldova moştenirea este definită ca fiind
transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat moştenirea) către
succesorii săi.

14
 Codul civil din 26.12.1964 nu dădea o definiţie clară a succesiunii legale, menţionînd în
art.561 că „ succesiunea se înfăptuieşte în virtutea legii şi prin testament. Succesiunea legală are loc
dacă şi în măsura în care testamentul nu conţine prevederi contrarii ”, neindicînd expres cazurile de
moştenire legală, pe cînd Codul civil din 06.06.2002, în art.1499 intitulat „Moştenirea legală ”,
stipulează: „moştenire legală este în cazul trecerii patrimoniului defunctului către persoanele
menţionate în lege şi că se va aplica în cazul în care:
1. cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat testament;
2. a fost declarată nulitatea testamentului;
3. succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
4. succesorul testamentar este nedemn ”.
Codul civil al Federaţiei Ruse are prevederi asemănătoare cu cele ale Codului civil
moldovenesc, astfel acesta prevede în art.1110 că succesiunea legală are loc în cazurile:
- cînd în urma decedatului a rămas o proprietate transmisă prin rudenie;
- cînd nu există testament;
- cînd persoanele chemate la succesiune o refuză;
- cînd testamentul e declarat nul de către instanţa de judecată.
Succesiunea în dreptul român este reglementată de cartea a III-a a Codului civil „ Despre
diferite moduri prin care se dobîndeşte proprietatea ”, titlul I „ Despre succesiuni ” şi titlul II
„ Despre donaţiuni între vii şi despre testamente ”. Între prevederile din codurile sus-numite există
asemănări cele mai pronunţate fiind constatate în legislaţia rusă, temeiurile apariţiei dreptului la
succesiune fiind aproape identice. Potrivit legislaţiei române, moştenirea legală intervine în cazurile
în care:
a) defunctul nu a dispus prin testament asupra bunurilor sale;
b) deşi defunctul a dispus de bunuri prin testament, aceste dispoziţii nu sunt valabile;
c) a dispus numai o parte din bunuri, restul urmînd a fi transmis moştenitorilor legali;
d) defunctul a dispus de întreaga succesiune prin testament, existînd moştenitori rezervatari,
dispoziţiile testamentare cele ce afectează rezerva fiind nevalabile.
Întrucît în titlu ne-am propus să facem unele precizări terminologice pentru a evita cazurile
de utilizare eronată a acestei terminologii cînd va fi vorba de redarea unor subtilităţi, noi am recurs
la ajutorul dicţionarului.
Potrivit definiţiilor dicţionarului explicativ, noţiunea de moştenire, succesiune, ereditate sînt
utilizate în sens de preluare a unor bunuri, materiale rămase de la o persoană decedată şi pot fi
considerate sinonime absolute anume sub acest aspect; tot în acest sens le regăsim în normele
noastre juridice în literatura de specialitate.

15
 Termenul de moştenire în dreptul civil înseamnă transmiterea patrimoniului, a unei părţi din
el sau a unor bunuri determinate sau lucruri de preţ, care aparţineau persoanei decedate, unei sau
mai multor persoane fizice sau statului [73, p.168]. Acest termen mai desemnează şi patrimoniul
celui care lasă moştenirea, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care nu se sting odată cu
moartea celui care lasă moştenirea, dar sînt transmisibile în temeiul normelor dreptului succesoral
[127, p.256].
În legislaţia noastră mai este utilizată şi noţiunea de succesiune ca sinonim al noţiunii de
moştenire. În dreptul civil pe lîngă sensul restrîns, cel de sinonim al termenului de moştenire,
succesiunea are şi un alt înţeles, mai larg decît cel de moştenire sau ereditate: orice transmisiune de
drepturi de la o persoană la alta, fie prin acte între vii, fie pentru cauză de moarte. În ce măsură
alternanţa termenilor creează sau nu dificultăţi din punctul de vedere al tehnicii legislative, poate fi
justificată folosirea doar a unui singur termen ( succesiune sau moştenire ) sînt probleme ce au
reţinut atenţia mai multor cercetătători în domeniu.
De exemplu, după părerea autorilor N. Bondarev şi E. Eidinova, moştenirea, ereditatea sau
succesiunea este transmiterea patrimoniului unui defunct către altă persoană [37, p.32 ].
Instanţele judecătoreşti utilizează permanent în calitate de sinonime atît termenul de
succesiune, cît şi pe cel de moştenire [104, p.280].
Este adevărat că, în art.46 din Constituţia Republicii Moldova se prevede că este garantat
dreptul de moştenire, fără ca textul Legii fundamentale să folosească şi termenul de succesiune, aşa
cum se regăseşte în noul Cod civil.
Din punctul nostru de vedere, acest fapt nu prezintă un impediment pentru a folosi mai mulţi
termeni avînd acelaşi conţinut, în cadrul aceleiaşi discipline de drept ce nu sunt de natură să
modifice instituţiile de drept.
Unii autori, de exemplu D. Alexandresco sau S. Cărpenaru, consideră că termenii succesiune
şi moştenire sînt sinonime: „Prin moştenire sau succesiune se înţelege transmisiunea patrimoniului
unei persoane decedate la una sau mai multe persoane în viaţă”[29, p.17] sau „Prin moştenire se
înţelege transmiterea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane fizice decedate către
una sau mai multe persoane fizice în viaţă, numite moştenitori sau succesori” [55, p.379].
Aceste definiţii sînt valabile în măsura în care ele se limitează la dreptul succesoral şi doar
în înţeles restrîns termenii „succesiune”, „moştenire” sau „ereditate” înseamnă fie „transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă ” [132, p.11],
fie bunul sau bunurile care trec de la defunct la moştenitorii săi. În acest sens, termenul de
"succesiune" are un dublu sens, cel de transmisiune pentru cauză de moarte şi cel de obiect al
transmisiunii [ 81, p.10].

16
 Aşadar, relativ la noţiunea de succesiune, mai subliniem o dată că în sens larg, prin
succesiune se înţelege nu numai transmisiunea pentru cauză de moarte, dar şi transmisiunea între
vii, iar în sens restrîns, numai transmisiunea pentru cauză de moarte este echivalent al noţiunii de
moştenire.
Dictoanele latine ajunse pînă la noi au acelaşi sens: Hereditas nihie aliud est, duam succesio
in universum, jus, quod defunctus habuerit ( Moştenirea nu este altceva decît dreptul de a succede în
toate drepturile defunctului ).
Hereditas est pecunia quae morte alien jus ad quem quam pervenit (Succesiunea constă în
bunurile care, prin moartea cuiva, se transmit unei persoane).
Se mai impune o precizare în legătură cu noţiunea de succesiune. În cadrul dreptului civil
această noţiune se întrebuinţează într-un sens şi mai larg, desemnînd orice transmisiune de drepturi
între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu
titlu particular. Astfel, într-un contract de vînzare-cumpărare, cumpărătorul este succesorul în
drepturi cu titlu particular al vînzătorului, iar vînzătorul autor al cumpărătorului, donatarul succede
donatorului etc. În această accepţiune, termenul de succesiune depăşeşte înţelesul termenului de
ereditate sau de moştenire. Într-un alt sens prin succesiune se înţelege obiectul moştenirii, adică
universalitatea bunurilor active şi pasive care trec de la defunct la succesorii săi [28, p.34].
Prin urmare, noţiunea de succesiune numai în sensul restrîns al cuvîntului - transmisiune
pentru cauză de moarte este echivalent al noţiunii de moştenire [75, p.6]. Normele care guvernează
instituţia moştenirii sînt aplicabile numai în cazul morţii unei persoane fizice, dar nu şi în cazul
încetării existenţei unei persoane juridice. Prin moştenire mai înţelegem stingerea drepturilor şi
obligaţiilor unei persoane, cauzată de moartea ultimei şi naşterea unor drepturi sau obligaţii
similare, prin conţinutul său sau al unor drepturi şi obligaţii analogice în activul şi pasivul
persoanelor recunoscute de lege sau testament în calitate de moştenitori. A moşteni sau a succede
înseamnă a lua locul unei alte persoane.
Credem că pentru instituţia succesiunii legale ar fi mai corect de utilizat noţiunea de
moştenire, care este specia, în raport cu noţiunea de succesiune, care este genul (ultima fiind
utilizată şi pentru desemnarea altor instituţii decît moştenirea).
Fiind impropriu să se vorbească de moartea defunctului, doctrina şi jurisprudenţa folosesc
termenul de cujus, abreviere din formula dreptului roman is de cujus succesione agitur (cel despre
a cărui moştenire /bunuri/ este vorba). În acest sens se vorbeşte, de exemplu, de moartea lui de
cujus, fiind oarecum impropriu să se vorbească de moartea defunctului. Se mai utilizează, uneori, şi
termenul de autor (de exemplu, autorul comun al comoştenitorilor), iar în cazul moştenirii
testamentare de testator.

17
 În funcţie de felul succesiunii, succesorii se mai numesc: moştenitori sau erezi în cazul
succesiunii legale; donator în cazul succesiunii convenţionale. Persoanele, cărora li se transmite
patrimoniul unei persoane fizice care a decedat, sînt denumite de lege moştenitori. În literatura
juridică aceste persoane se mai numesc succesori sau erezi. Calitatea de succesor o pot avea atît
persoanele fizice, cît şi cele juridice, acestea din urmă (persoanele juridice) pot deţine calitatea dată
numai în cazurile de moştenire testamentară. Cel care lasă moştenirea poate fi orice persoană fizică,
indiferent de capacitatea de exerciţiu a acesteia.
Termenii de succesiune, moştenire sau ereditate au acelaşi înţeles şi nu credem că ar trebui
să se folosească o modalitate unică de exprimare. În dreptul succesoral, din termenul de succesiune
au derivat o serie de denumiri care, într-adevăr, nu pot rezulta din cuvîntul moştenire de exemplu,
„reprezentare succesorală”, „rezerva succesorală” etc.). Dar cele mai frecvente denumiri îşi au
originea şi în termenul de succesiune şi în termenul de moştenire: „deschiderea succesiunii” şi
„deschiderea moştenirii”; „masa succesorală” şi „masa moştenirii” etc.
Însă dacă cel despre a cărui moştenire este vorba - de cujusul- nu are nici moştenitori legali,
nici moştenitori testamentari atunci patrimoniul urmează a fi transmis statului [128, p.10].
În acest sens, succesiunea legală este reglementată în Titlul III „ Moştenirea legală”, Cartea
a IV-a din Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002, articolele ( art.) 1499-1514.
În baza materialului analizat, noi am formulat următoarea definiţie: prin succesiune
înţelegem trecerea gratuită în proprietatea unei persoane fizice, juridice sau în proprietatea statului
a unor bunuri care nu au fost dobîndite prin muncă, tranzacţii sau alte mijloace, ci numai în baza
drepturilor de succesori.

18
 1.1.2. Elementele raportului juridic de succesiune
Dat fiind faptul că transmisiunea succesorală este una dintre formele raporturilor juridice
civile, iar fiecare raport juridic are obiect, subiect şi conţinut, aceste elemente sînt şi componente ale
raportului juridic de succesiune.
În continuare vă propunem analiza elementelor raportului juridic de succesiune.
Obiectul succesiunii îl constituie acţiunile sau inacţiunile îndreptate asupra patrimoniului
succesoral. La decesul unei persoane fizice patrimoniul ei se transmite moştenitorilor. Fiind vorba
de un patrimoniu, o universalitate de drept, ea cuprinde nu numai drepturile, dar şi obligaţiile
defunctului. Ansamblul de drepturi şi obligaţii al celui ce a lăsat moştenirea şi care se transmite
moştenitorilor se numeşte patrimoniu succesoral [112, p.24 ].
Patrimoniul succesoral include o diversitate considerabilă de valori materiale şi intelectuale,
inclusiv mijloacele şi uneltele de muncă. Termenul de moştenire mai desemnează şi patrimoniul
care se transmite la moartea unei persoane fizice. În limba vorbită, prin moştenire, se înţeleg doar
anumite bunuri care au rămas după moartea unei persoane fizice.
Autorii ruşi Amfiteatrov G. şi Solodilov A. definesc patrimoniul succesoral în felul următor:
„ Întreaga totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care defunctul le transmite în timpul
vieţii sale altor persoane” [30, p.8 ].
Nu sîntem de acord cu formularea „întreaga totalitate...” din această definiţie, deoarece
patrimoniul succesoral este departe de a fi o totalitate unică [112, p.21]. În anumite cazuri, concret
determinate de legislator, drepturile şi obligaţiile defunctului sînt reprezentate ca bunuri „adecvate
destinaţiei economice concrete ”[101, p.34], fiind supuse regimului succesoral „general sau special”
[106, p.60].
Potrivit art.1444 CC al RM, patrimoniul succesoral include atît drepturi patrimoniale
(activul succesoral), cît şi obligaţii patrimoniale (pasivul succesoral), pe care cel ce a lăsat
moştenirea le avea la momentul decesului.
În cadrul activului succesoral sînt cuprinse toate drepturile reale sau de creanţă ale celui care
lasă moştenirea, cum ar fi: dreptul de proprietate asupra imobilelor; alte drepturi reale pincipale care
au aparţinut defunctului şi care se sting la moartea lui (de exemplu, dreptul de servitute sau
superficie) şi drepturi reale accesorii (de exemplu, ipoteca, gajul); drepturile patrimoniale de autor
(de exemplu, dreptul de a trage foloase materiale din valorificarea operei etc.); acţiunile
patrimoniale care au aparţinut defunctului (de exemplu, acţiunea în revendicare, acţiunea în reziliere
sau rezoluţiune etc.). Există şi unele drepturi care, deşi nu fac parte din patrimoniul defunctului, la
data deschiderii moştenirii vor intra în alcătuirea activului succesoral, cum ar fi: fructele produse de

19
bunurile succesorale, ulterior deschiderii moştenirii, inclusiv echivalentul bănesc al folosinţei
exercitate de un moştenitor asupra unui bun din patrimoniul succesoral [129, p.524].
Componenţa şi valoarea patrimoniului succesoral se stabilesc în funcţie de situaţia din
momentul deschiderii moştenirii. În cazul declarării nulităţii actelor juridice de vînzare - cumpărare,
schimb, donaţie etc., după decesul celui ce a lăsat moştenirea, bunurile restituite se includ în
patrimoniul succesoral.
Din patrimoniul succesoral activ fac parte: casele de locuit, apartamentele în cooperativele
de locuit şi cele privatizate, garajele din cooperativele de garaje, terenurile, mijloacele de transport,
obiectele de uz casnic şi de uz personal ale defunctului şi alte bunuri care constituie obiect al
proprietăţii private.
Componenţa patrimoniului succesoral mai include: participaţiunea comanditarului la
societatea în comandită (art.142 CC al RM), partea socială în societatea cu răspundere limitată
(art.152 CC al RM), acţiunile acţionarului în societatea pe acţiuni, participaţiunea membrului
cooperativei (art.177 CC al RM), participaţiunea decedatului la capitalul social al societăţii în nume
colectiv (art.133 CC al RM). Succesorii membrului societăţii în nume colectiv pot deveni asociaţi în
condiţiile legii, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Dacă membrii societăţii în nume colectiv
nu acceptă succesorii în calitate de asociaţi, societatea este obligată să le plătească partea din
activele nete determinate la data decesului, proporţional părţii din capitalul social deţinute de
asociatul decedat. În cazul în care succesorii membrului cooperativei nu pot deveni membri ai
cooperativei, lor li se achită valoarea participaţiunii [73, p.195].
Concomitent cu patrimoniul succesoral, se moştenesc:
- dreptul la depunerea cererii şi primirea brevetului;
- dreptul la posesie pe viaţă a terenului ;
- alte drepturi patrimoniale prevăzute de lege şi rezultate din proprietatea intelectuală
(dreptul de protecţie a inviolabilităţii operei, dreptul de a realiza sau a autoriza publicarea sau
folosirea ei, precum şi dreptul de a primi remunerare pentru autorizarea operei).
În conformitate cu art.17 alin.1 din Legea Republicii Moldova privind drepturile de autor şi
drepturile conexe, dreptul de autor poate fi moştenit. Problema transmisiunii succesorale a dreptului
de autor este legată de aceea a prerogativelor care îl compun. În acest sens, atît doctrina [107, p.103;
82, p.102-106; 120, p.107-126], cît şi legiuitorul disting două categorii avînd un regim juridic
diferit: prerogativele de ordin personal nepatrimonial şi cele de ordin patrimonial.
Drepturile personale nepatrimoniale, care sînt strîns legate de persoană şi încetează în
momentul morţii celui care lasă moştenirea, sînt intransmisibile pe cale de moştenire.

20
 În ceea ce priveşte drepturile (prerogativele) patrimoniale de autor, acestea se transmit pe
cale succesorală, transmiterea lor neridicînd nici o problemă. În cazul în care autorul oprei nu are
moştenitori, drepturile acestuia sînt exercitate de către instituţiile autorizate în acest sens.
În componenţa patrimoniului succesoral nu pot fi incluse bunurile dobîndite ilicit şi deţinute
cu titlu de proprietate sau asupra cărora nu a fost stabilit dreptul de proprietate (de exemplu,
construcţia neautorizată). Imobilul construit neautorizat poate fi inclus în componenţa masei
succesorale numai în cazul în care la momentul examinării litigiului acesta va fi autorizat de către
organele competente.
Atenţionăm în acest context că raporturile succesorale sînt guvernate de legea în vigoare la
data deschiderii moştenirii.
Astfel, dacă cel ce a lăsat moştenirea a decedat pînă la punerea în aplicare a noului Cod
civil, atunci se vor aplica deplin prevederile Codului civil în regacţia din anul 1964, iar începînd cu
12.06.2003 (data punerii în aplicare a noului cod) se vor aplica prevederile noului Cod.
În cazul în care, de exemplu, moştenirea s-a deschis la 20.03.2003, iar moştenitorul,
nereuşind să accepte moştenirea, a decedat după intrarea în vigoare a noului Cod, transmisia
succesorală se va determina conform normelor noului Cod [18, p.5].
În cazul în care succesiunea s-a deschis pînă la 1 februarie 1991, în componenţa averii
succesorale după decesul membrului cooperativei se include nu edificiul (încăperea), acordată de
către cooperativă pentru folosire, ci cota de participare acumulată indiferent de faptul dacă această
cotă a fost achitată parţial sau total, deoarece cel ce lasă moştenirea, conform legislaţiei care era în
vigoare pînă la 1 februarie 1991, nu a fost proprietar al edificiului (încăperii) respectiv. Totodată, în
conformitate cu prevederile art.4 alin.(4) Cod funciar al Republicii Moldova, nu se admite
restituirea terenurilor foştilor proprietari şi urmaşilor lor. Spre deosebire de alte ţări (cum ar fi de
exemplu România), în care s-au stabilit două modalităţi de trecere a terenurilor în proprietate
privată: reconstituirea dreptului de proprietate şi constituirea dreptului de proprietate, în Republica
Moldova s-a stabilit o singură modalitate - constituirea dreptului de proprietate privată.
Reconstituirea dreptului de proprietate este utilizată în acele cazuri în care persoana îndreptăţită a
avut teren în proprietate şi a pierdut această proprietate în condiţiile legii. Pe această cale,
legiuitorul român urmăreşte, pe cît e posibil, retrocedarea proprietăţii respective, în limitele
prevăzute de lege, chiar dacă nu în toate cazurile aceasta se realizează pe vechiul amplasament [57,
p.17]. Prin constituirea dreptului de proprietate se urmăreşte crearea dreptului de proprietate în
favoarea unor categorii de persoane, care nu au fost niciodată proprietari ai terenurilor respective.
Practic, prin această procedură se realizează împroprietărirea unor persoane.

21
 În acest context, vă propunem un exemplu practic: reclamantul A.C. s-a adresat în instanţa
de judecată cu acţiune către Primăria com.Recea, Străşeni, solicitînd obligarea administraţiei
publice locale nominalizate să-i restituie lotul de pămînt care constituie moştenirea părinţilor
decedaţi.
Acţiunea reclamantului a fost respinsă ca nefondată prin Hotărîrea Judecătoriei Străşeni din
12.12.2000. Hotărîrea dată a fost menţinută prin deciziile Tribunalului Chişinău din 26.04.2001,
Curţii de Apel din 26.06.2001 şi Curţii Supreme de Justiţie din 12.06.2002.
În recursul său Procurorul General al Republicii Moldova a solicitat casarea hotărîrilor
adoptate ca fiind ilegale şi neîntemeiate, pe motivul încălcării dreptului de proprietate al
reclamantului.
Prin Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.4-2r/a- 88/2002
din 18.11.2002 recursul a fost respins pe motiv că restituirea terenurilor de pămînt nu se admite
foştilor proprietari în temeui art.4 alin.(4) Cod funciar [19, p.4]. Această soluţie profund inechitabilă
este, în opinia noastră, criticabilă, cu toate că norma respectivă a constituit obiectul examinării sub
aspectul constituţionalităţii de către Curtea Constituţională, care prin Hotărîrea nr.29 din 27.10.1997
[17, p.16] a statuat că numai statul - autoritate publică supremă este în măsură să obiectiveze sau să
materializeze această opţiune.
Potrivit art.12 din Legea Republicii Moldova privind reabilitarea victimelor represiunilor
politice, cetăţenilor Republicii Moldova supuşi represiunilor politice şi ulterior reabilitaţi, li se
restituie la cererea lor sau a moştenitorilor lor averea confiscată, naţionalizată sau luată în alt mod
[13, p.12 ].
De exemplu, N.C. s-a adresat în Judecatoria Centru, mun.Chişinău, cu cerere de revendicare
a averii – casei de locuit, amplasate în mun.Chişinău, str. Şciusev 15, întrucît imobilul indicat a
aparţinut părinţilor săi, care au fost represaţi, iar casa naţionalizată. Ulterior, în 1991, ei au fost
reabilitaţi, însă la acel moment nu mai erau în viaţă.
La data de 21.07.1999 N.C., din aceleaşi motive, s-a adresat cu o altă cerere către Agenţia
Teritorială Chişinău pentru Privatizare şi către locatarii ap. 4, 5, 6, 7 privind recunoaşterea nulităţii
contractelor lor de privatizare a apartamentelor indicate, situate în imobilul litigios şi evacuarea lor.
Prin încheierea Judecatoriei Centru, mun.Chişinău, ambele pricini civile au fost conexate
într-o singură procedură.
Ambele pricini civile au fost respinse prin hotărîrea Judecatoriei Centru, mun.Chişinău din
17.01.2000, însă N.C. a contestat cu apel hotărîrea menţionată.
Prin decizia Tribunalului Chişinău a fost anulată hotărîrea instanţei de fond şi adoptată alta,
prin care cerinţele reclamantului N.C. au fost admise integral.

22
 Colegiul civil al Curţii de Apel Chişinău prin decizia sa din 15.05.2000 parţial a modificat
această hotărîre în partea acordării de către Primărie a altor imobile locatarilor evacuaţi.
Prin decizia Colegiului civil al Curţii Supreme de Justiţie din 04.10.2000, recursul în anulare
depus de Procurorul General interimar al Republicii Moldova a fost respins. Procurorul General
interimar s-a adresat cu recurs în anulare în Plen, invocînd că N.C. în şedinţele judiciare nu a
confirmat prin probe faptul că această casă a aparţinut cu drept de proprietate părinţilor săi şi că este
în drept de a o moşteni.
Recursul a fost respins prin Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova nr. 4-2r/a-35/2001 din 18.06.2001, deoarece în conformitate cu prevederile art.12 din
Legea Republicii Moldova privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, cetăţenilor
Republicii Moldova li se restituie, la cererea lor sau a moştenitorilor lor, averea confiscată,
naţionalizată sau luată în alt mod. Chestiunea despre dreptul de proprietate al părinţilor
reclamantului asupra imobilului litigios a fost obiect al cercetării în şedinţa instanţei de apel, care
just a concluzionat despre confirmarea lui [20, p.87].
În cazurile prevăzute de lege, prin succesiune pot fi transmise nu numai drepturile şi
obligaţiile civile existente, ci şi cele în curs de devenire sau realizare. Acestea au fost calificate în
doctrină drept Gestaltungsrecht, sau interese ocrotite de lege.
Următorul exemplu este ilustrativ în aces sens. O persoană fizică, care locuieşte într-o
încăpere din fondul locativ de stat în baza contractului de închiriere, are dreptul, cu respectarea
prevederilor legii, să privatizeze spaţiul locativ respectiv. Proprietar al locuinţei el va deveni din
momentul depunerii cererii, cu încheierea contractului de vînzare-cumpărare, transmitere-primire a
locuinţei în proprietate privată, autentificat notarial, înregistrat la OCT şi care serveşte drept înscris
ce confirmă dreptul de proprietate. Dacă cetăţeanul care a depus cerere de privatizare şi actele
necesare a decedat pînă la întocmirea contractului sau legalizarea lui notarială şi înregistrarea la
OCT, în cazul apariţiei litigiului privind includerea acestei locuinţe în masa succesoarlă se va ţine
cont de faptul că această circumstanţă de una singură nu poate servi drept temei pentru respingerea
cererii moştenitorului, dacă testatorul, exprimîndu-şi în timpul vieţii voinţa de a privatiza încăperea
în care locuia, nu şi-a retras cererea, întrucît din motive ce nu depindeau de el a fost lipsit de
posibilitatea de a respecta toate cerinţele de perfectare a actelor de privatizare, care nu-i putea fi
refuzată.
Astfel, reclamantul C.V. a adresat instanţei de judecată cerere către Agenţia de Privatizare
de pe lîngă Ministerul Economiei şi Comerţului al Republicii Moldova şi P.V., prin care solicită să
fie recunoscut dreptul de proprietate privată asupra apartamentului nr.35 din str. M. Drăgan 26/3 A,
mun.Chişinău, aparţinînd tatălui său C.M., care a decedat la 25.08.2005, şi recunoaşterea dreptului

23
de proprietate privată asupra apartamentului nr.35 din str. M. Drăgan 26/3 A, mun.Chişinău, ce-i
aparţine lui în calitatea sa de succesor legal al defunctului C.M.
În motivarea cererii reclamantul a invocat că la 15.08.2005 tatăl său C.M. a depus cerere
pentru privatizarea apartamentului nr.35 din str. M. Drăgan 26/3 A, mun.Chişinău, însă peste 10 zile
a decedat, fără a reuşi să ducă la capăt toată procedura necesară perfectării actelor şi înregistrării
dreptului de proprietate privată asupra apartamentului. După decesul tatălui său dînsul este unicul
succesor legal care pretinde la acest apartament şi care a intrat de fapt în posesia şi folosinţa
apartamentului în cauză. Pentru a perfecta actele de drept care ar confirma dreptul lui de proprietate
asupra acestui imobil, el trebuie să fie inclus în masa succesorală a bunurilor defunctului.
În şedinţa de judecată s-a constatat cu certitudine că tatăl reclamantului C.M., născut la
10.05.1920, pe data de 15.08.2005 a depus la Agenţia de Privatizare cerere privind privatizarea
locuinţei nr.35 din str. M. Drăgan 26/3 A, mun.Chişinău. Totodată, la această cerere a anexat
documentele solicitate. Potrivit certificatului de deces nr.DC-IV 0356638, C.M. a decedat la
25.08.2005. Luînd în consideraţie faptul că C.M. nu a perfectat contractul de vînzare-cumpărare,
transmitere-primire a locuinţei în proprietate privată pe numele lui pe motiv de deces, Comisia de
Privatizare, prin Hotărîrea nr.599 şi borderoul de calcul al costului locuinţei supuse privatizării din
19.08.2005, a admis cererea lui C.M.
În baza art.320 alin.(2) CC al RM, dreptul de proprietate se poate dobîndi, în condiţiile legii,
prin ocupaţiune, act juridic, succesiune, ascensiune, uzucapiune, precum şi prin hotărîre
judecătorească atunci cînd aceasta este translativă de proprietate [7, p.97].
În contextul celor expuse, instanţa de judecată a concluzionat: dat fiind faptul că C.M. şi-a
exprimat dorinţa în timpul vieţii de a privatiza încăperea în care locuia, nu şi-a retras cererea, iar din
motive ce nu depindeau de el a fost lipsit de posibilitatea de a respecta toate cerinţele de perfectare
a actelor de privatizare, care nu-i putea fi refuzată, urmează că ultimul poate dobîndi dreptul de
proprietate asupra apartamentului în condiţiile legii .
Atestînd astfel de circumstanţe, instanţa de judecată consideră cererea lui C.V. în partea
recunoaşterii lui C.M. a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.35 din str.M. Drăgan 26/3
A, mun.Chişinău, întemeiată şi pasibilă admiterii. Totodată, instanţa a reţinut că în şedinţa judiciară
s-a stabilit că după decesul lui C.M. unicul succesor legal care pretinde averea succesorală -
apartamentul nr.35 din str. M. Drăgan 26/3 A, mun.Chişinău, este fiul lui C.V., care de fapt a intrat
în posesia şi folosinţa apartamentului în cauză. Fiica defunctului P.V. a consimţit privatizarea
apartamentului în litigiu fără participarea sa, fapt confirmat prin declaraţia depusă.
Reieşind din circumstanţele stabilite, instanţa a şi ajuns la concluzia că C.V. a dobîndit
dreptul de proprietate asupra locuinţei nr.35 din str. M. Drăgan 26/3 A, mun. Chişinău, prin

24
succesiune, fiind succesorul legal al decedatului C.M. Hotărîrea dată este irevocabilă din data de
03.06.2006 [21, p.57].
Totodată, urmează de menţionat că atunci cînd în raporturile juridice cu element de
extraneitate privind succesiunea obiectul material îl constituie bunurile mobile, ele sînt determinate
de legea pe al cărui teritoriu cel ce a lăsat moştenirea a avut ultimul domiciliu permanent, iar în
privinţa bunurilor imobile este aplicabilă legislaţia ţării pe al cărui teritoriul se află bunul [18, p.5].
Concomitent se atenţionează că, prin tratate încheiate între Republica Moldova şi alte ţări
privind asistenţa juridică şi relaţiile în materie civilă, legea aplicabilă raporturilor succesorale poate
fi determinată şi de alte criterii. Spre exemplu, potrivit art.37 pct.1) din Tratatul încheiat între
Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi
penală, „Raporturile juridice în domeniul succesiunii asupra bunurilor mobiliare se reglementează
de legislaţia acelei Părţi Contractante, al cărei cetăţean a fost reclamatul în momentul decesului” [5,
p.224].
Din punctul de vedere al legii, noţiunea de moştenire în accepţiunea de patrimoniu comportă
un alt sens, aceasta desemnînd întreaga masă succesorală - totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale ale celui care lasă moştenirea, şi nu bunurile acestuia [99, p.27].
În legislaţia Republicii Moldova patrimoniul succesoral include numai acele drepturi şi
obligaţii care au un conţinut economic (patrimonial), cele personale încetînd la moartea celui care
lasă moştenirea, astfel fiind intransmisibile.
În literatura de specialitate sovietică [72, p.62] a fost exprimată opinia potrivit căreia
patrimoniul unei persoane reprezintă totalitatea valorilor active ce-i aparţine. Autorul afirmă că
„datoriile nu intră în componenţa patrimoniului care, cu atît mai mult, nu poate fi alcătuit exclusiv
din datorii”.
În susţinerea acestei afirmaţii, pe lîngă argumentele de ordin ideologice, autorul invocă şi
faptul că legiuitorul a folosit ca sinonime termenii moştenire, bunuri succesorale, patrimoniu, dar nu
s-a referit la patrimoniul succesoral sau la moştenire ca fiind o universalitate de drepturi şi obligaţii.
Analizînd prevederile art. 434 din Cod civil al FR, care se referă la răspunderea
moştenitorului pentru datoriile ce grevează moştenirea, autorul afirmă că datoriile sînt numai o
sarcină a moştenirii, dar nu o parte componentă a ei şi că dacă „datoriile ar face parte din conţinutul
patrimoniului succesoral, ele nu l-ar putea greva”.
Nu sîntem de acord cu această opinie. Este evident că autorul interpretează într-un mod
restrîns noţiunea de patrimoniu, şi anume echivalează acest termen cu noţiunea de bun. Într-adevăr,
între cele două noţiuni există o legătură, dar aceasta este o legătură de tipul: parte-întreg [42, p.91].

25
 Astfel, sîntem de părerea că bunul este un element activ al patrimoniului şi nicidecum nu
desemnează întregul patrimoniu.
Patrimoniul succesoral în legislaţia Republicii Moldova este alcătuit din două părţi:
- activul moştenirii, alcătuit, după cum s-a menţionat mai sus, din totalitatea drepturilor
patrimoniale ale celui care lasă moştenirea. Din activul moştenirii fac parte drepturile reale şi
drepturile de creanţă, precum şi bunurile la care acestea se referă ale celui care lasă moştenirea;
- pasivul moştenirii, alcătuit dintr-o parte componentă a masei succesorale ce cuprinde
datoriile şi sarcinile cu conţinut economic al moştenirii.
Prin datorii succesorale înţelegem obligaţiile patrimoniale ale defunctului care există în
patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, inclusiv datoriile defunctului faţă de
moştenitori, indiferent de izvorul apariţiei lor (contract, delict, lege).
Nu prezintă datorii succesorale obligaţiile stinse prin moartea celui care lasă moştenira, deci
obligaţiile a căror executare depinde de calităţile personale ale defunctului (obligaţia de întreţinere
datorată în calitate de rudă sau de soţ şi obligaţiile izvorîte din contractele încheiate intuitu
personae, cum ar fi: contractul de muncă sau de mandat). Aceste obligaţii nu se transmit prin
succesiune, însă sînt opozabile moştenitorilor.
Prin sarcini ale moştenirii înţelegem obligaţiile care se nasc pentru moştenitor sau în
momentul deschiderii succesiunii, sau după, independent de voinţa defunctului sau din voinţa lui.
Aceste sarcini se nasc fără a fi existat în patrimoniul celui care lasă moştenirea. La ele se referă:
cheltuielile de înmormîntare, cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii, plata
legatelor cu titlu particular.
Totodată, conform dispoziţiilor alin. (2) şi (3) art. 1444 din CC al RM, dacă există cîţiva
moştenitori, cotele lor succesorale, pînă la primirea certificatului de moştenitor, aparţin tuturor
acestora în calitate de patrimoniu unic. În contextul expus, urmează ca fiecare dintre moştenitori să
dobîndescă, de la data deschiderii succesiunii, o cotă-parte ideală şi abstractă din toate drepturile şi
obligaţiile pe care moştenirea le cuprinde.
În patrimoniul succesoral intră cota-parte a celui ce a lăsat moştenirea din proprietatea
comună, iar dacă împărţirea în natură nu este posibilă, se va împărţi valoarea ei.
De fapt, bunurile ce formează patrimoniul succesoral sînt în indiviziune, deoarece creanţele
şi datoriile se divid între moştenitori potrivit vocaţiei succesorale a fiecăruia. De la deschiderea
succesiunii, fiecare copărtaş nu are o parte concretă din lucrurile ce aparţin moştenirii, ci numai o
parte abstractă din fiecrare moleculă a fiecărui bun succesoral. De exemplu, dacă în patrimoniul
succesoral intră o casă cu două camere de dimensiuni egale şi există doi moştenitori, nu va avea

26
fiecare dreptul la cîte o cameră, ci, pînă la primirea certificatului de moştenitor, fiecare are dreptul
la jumătate din fiecare moleculă a întregii case [66, p.1126 ].
Indiviziunea succesorală este marcată de două principii importante: nici unul dintre
coindivizari nu are un drept exclusiv asupra unui bun individualizat din succesiune; fiecare
coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei-părţi ideale ce i se cuvine din indiviziune (de exemplu
1/2, 1/4).
Referitor la indiviziunea succesorală pe cote-părţi, ţinem să menţionăm că proprietatea este
comună în cazul în care asupra unui bun au drept de proprietate doi sau mai mulţi titulari. Ca regulă
generală, în privinţa bunurilor proprietate comună nu se pot încheia acte de dispoziţie decît cu
acordul tuturor proprietarilor. Totuşi, în cazul deschiderii moştenirii cota-parte a celui care lasă
moştenirea din proprietatea comună va intra în patrimoniul succesoral.
Împărţirea bunului proprietate comună se face în natură, proprietarul cotei-părţi a fiecărui
coproprietar, iar dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este indivizibil ori nu este partajabil în
natură, împărţirea se face prin: atribuirea întregului bun, în schimbul unei sume (sulte), în favoarea
unuia ori a mai mulţi coproprietari, la cererea lor; vînzarea bunului în modul stabilit de
coproprietari, ori în caz de neînţelegere, la licitaţie şi distribuirea preţului coproprietarilor,
proprţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei.
În practica judiciară sînt frecvent întîlnite litigii referitoare la moştenirea rămasă de la un
cetăţean căsătorit. În conformitate cu prevederile art.26 CF al RM, coroborat cu art.371 CC al RM,
bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie, dacă, în
conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru
aceste bunuri. În caz de deces al unuia dintre soţi, în masa succesorală nu se includ toate bunurile
agonisite împreună, ci numai o parte dintre ele, deoarece, ca regulă generală, părţile ambilor soţi din
averea acumulată în timpul căsătoriei se recunosc egale. În acelaşi timp, conform art.26 alin.(2) CF
al RM, instanţa judecătorească în unele cazuri poate să se abată de la principiul părţilor egale ale
soţilor.
La decesul unei persoane căsătorite, în conţinutul moştenirii lăsate de ea intră dreptul la
succesiune numai la jumătate din avere, bunurilor acumulate de soţi în timpul convieţuirii fiindu-le
aplicabil regimul juridic al proprietăţii comune în devălmăşie, dacă soţii nu au încheiat un contract
matrimonial prin care să instituie un alt regim juridic al acestora. Dreptul la a doua jumătate
continuă să aparţină soţului supravieţuitor. Acest drept nu se include în moştenire, el rămîne intact.
De asemenea, nu se includ în masa succesorală bunurile care aparţin cu titlu de proprietate
personală celuilalt soţ.

27
 În patrimoniul succesoral, după cum am mai menţionat, nu se includ drepturile şi obligaţiile
patrimoniale care poartă caracter personal (contractele prevăzute de lege intuitu personae, cum ar fi
dreptul de uz sau de abitaţie, creanţa de întreţinere) şi care pot aparţine doar celui ce a lăsat
moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile, prevăzute de contract sau lege, care sînt valabile numai
în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care încetează la decesul lui (art.1446 CC al RM).
Deşi legislaţia naţională admite transmiterea patrimoniului atît prin acte între vii (art.673 CC
al RM), cît şi prin acte pentru cauză de moarte, credem că unicul domeniu de aplicare a contractului
de transmitere a patrimoniului actual este cel al înstrăinării unei moşteniri sau a unei porţiuni din
ea. La acest capitol trebuie precizat că susţinem autorii [52, p.215] care opinează precum că în cazul
cînd un moştenitor vinde moştenirea, contractul va avea ca obiect dreptul de moştenire privit izolat,
deşi acest drept se referă la o universalitate sau o cotă indiviză din aceasta.
Dreptul moştenitorului la moştenire este un drept limitat asupra patrimoniului succesoral,
exprimat printr-o cotă-parte care nu este determinată în materialitatea sa, ci doar în mod ideal.
Astfel, moştenitorul care a acceptat moştenirea nu poate înstrăina altui moştenitor cu titlu oneros un
bun determinat, ci doar drepturile sale succesorale (art.675 alin.(2) CC al RM).
Considerăm că este binevenită norma stipulată în Codul civil (art.1447), care prevede modul
de apărare a drepturilor nepatrimoniale ale celui ce a lăsat moştenirea neinclusă în patrimoniul
succesoral şi pot fi realizate şi apărate de către succesori în modul prevăzut de lege, deoarece
potrivit art.16 CC al RM, de exemplu, la cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei
şi demnităţii unei persoane fizice după moartea sa. Aceasta se poate realiza prin cererea de a
dezminţi informaţia ce a lezat onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a celui care lasă
moştenirea, dacă cel care a răspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.
Un interes deosebit îl prezintă art.313 CC al RM, care stipulează: „ Posesiunea se transmite
în virtutea succesiunii în forma în care se află la persoana fizică sau juridică succedată”. Această
dispoziţie nu trebuie să servească argument că posesiunea este un drept prin faptul că ea se
transmite la succesori. Pentru o mai bună înţelegere a acestei norme vom explica, pe scurt, funcţia
art.857 al CC al Germaniei (BGB), a cărui formulare este similară: „Prin efectul succesiunii,
posesiunea se transmite la succesor”. Conform acestei prevederi, succesorul devine în mod automat
posesorul bunului. În acest sens, nu mai este atît de important dacă succesorul stăpîneşte sau nu
bunul de facto. Prin urmare, articolul în cauză reprezintă o excepţie de la regula generală şi creează
„posesiunea fără stăpînirea bunului”. Esenţa acestei construcţii rezidă în protejarea intereselor
moştenitorului şi, implicit, a uneia dintre cele mai importante funcţii social-economice ale
proprietăţii. Întrucît adesea moştenitorul se află în imposibilitatea de a exercita imediat stăpînirea
fizică a bunurilor moştenite, pe cînd autorul pierde posesiunea sa odată cu decesul, pot să apară

28
numeroase situaţii în care nimeni nu are posesiunea bunurilor ce fac parte din patrimoniul
succesoral, favorizîndu-se ocupaţiunea lor de către persoane neîdreptăţite.
Conţinutul art.313 CC al RM nu trebuie înţeles nici în sensul că buna- sau rea-credinţa poate
fi transmisă prin moştenire. Aceste trăsături se manifestă prin persoana posesorului actual: dacă
moştenitorul este de bună-credinţă, el îşi va păstra fructele, chiar dacă cel de la care a dobîndit
posesia era de rea-credinţă, şi invers, el nu va putea să însuşească fructele dacă este de rea-credinţă,
chiar dacă cel de la care a dobîndit posesia era de bună-credinţă [88, p.10].
Subiecţii dreptului de moştenire sînt: persoana care lasă moştenirea şi persoanele care
dobîndesc succesiunea.
Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată (defunctul) sau declarată de către
instanţa de judecată moartă, al cărui patrimoniu se transmite pe calea succesiunii. Aceasta se mai
numeşte şi de cujus, prescurtare a formulei romane is de cujus successione agitur (cel despre a
cărui moştenire este vorba). Atît în dreptul României, cît şi în dreptul Republicii Moldova,
legiuitorul a folosit termenul de defunct. De exemplu, art.655 pct.(3) din CC al României
(„Moştenitorul major care, avînd cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei”)
sau art. 1499 alin.(1) din CC al RM: („ Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului
către persoanele menţionate în lege...”).
De cujus poate fi orice persoană fizică cu capacitate juridică civilă care a decedat şi, la
momentul decesului, a avut un patrimoniu succesoral. Nu este necesar ca de cujus să posede
capacitate de exerciţiu.
Persoanele care dobîndesc în temeiul legii, în tot sau în parte, patrimoniul lăsat moştenire se
numesc moştenitori, succesori, erezi sau urmaşi [78, p.15]. Calitatea de moştenitor o poate dobîndi
orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu, cetăţenie.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor şi
obligaţiilor pe care le implică calitatea de moştenitor. Altfel spus, capacitatea succesorală este
vocaţia unei persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană.
A nu se confunda capacitatea succesoarlă cu capacitatea de folosinţă sau cu capacitatea de
exerciţiu. Capacitatea succesorală se referă la existenţa în viaţă (la momentul deschiderii
succesiunii) a persoanei chemate la moştenire.
Pot fi moştenitori, în cazul succesiunii legale, conform art.1433 alin.(1) lit.b) din CC al RM,
persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii
celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul acestuia.
Persoanele care se aflau în viaţă la momentul deschiderii succesiunii. Deci, pentru a putea
succede, persoana care are o astfel de vocaţie trebuie neapărat să existe la momentul deschiderii

29
succesiunii. Dovada existenţei la momentul deschiderii succesiunii revine acelei persoane care
pretinde la acea moştenire sau reprezentantului (legal sau convenţional) persoanei interesate cu
actele de stare civilă. Totodată dovada se va putea face şi cu certificatul de deces sau hotărîrea
judecătorească definitivă de declarare a morţii din care rezultă că decesul moştenitorului a survenit
ulterior deschiderii succesiunii.
Persoanele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-au
născut vii după decesul acestuia. Copilul conceput este considerat ca existent. Nu va avea
capacitate succesorală copilul conceput la data deschiderii succesiunii, dacă s-a născut mort.
Pentru ca o persoană să fie moştenitor legal nu este suficient ca ea să aibă capacitate
succesorală, este necesar ca aceasta să fie chemată la moştenire, adică să aibă vocaţie succesorală
legală. Legea conferă vocaţie succesorală rudelor (inclusiv celor din adopţie) celui despre a cărui
moştenire este vorba, soţului supravieţuitor şi statului.
Statul, de asemenea, potrivit legii sau potrivit dispoziţiilor testamentare, poate dobîndi
bunurile lăsate de cel care lasă moştenirea. Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului - în
total sau în parte - în cazurile în care fie că nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie chiar
dacă aceştia există, vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale.
În calitate de moştenitor pot apărea şi persoanele juridice, numai în cazul în care există testament în
acest sens.
Autorii B. Antimonov şi C. Grave exclud defunctul din categoria subiecţilor raportului de
drept, care apar o dată cu deschiderea succesiunii, deoarece la acest moment de cujus nu mai este în
viaţă [121, p.24].
Nu putem fi de acord cu această afirmaţie din următoarele considerente. Dacă pornim de la
condiţia existenţei în viaţă a potenţialului subiect succesoral, la această categorie nu poate fi atribuit
nici copilul născut după decesul tatălui său. Rezultă de aici că şi succesorii pot fi trecuţi la categoria
de subiect doar dacă ei acceptă sau refuză moştenirea.
Legislaţia civilă prevede că nu poate fi succesor persoana care a decedat înaintea
defunctului sau concomitent cu el – „comorienţii” (art. 1441 CC al RM). Problema succesiunii
comorienţilor o vom trata în alt paragraf.
De asemenea, nu pot poseda drepturi succesorale persoanele numite în literatura juridică
„succesori nedemni”. Categoriile acestor succesori sînt stabilite în art. 1434 din CC al RM.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă un moştenitor poate să aibă în acelaşi timp
o dublă calitate: de moştenitor legal şi de moştenitor testamentar [79, p.23; 123, p.356]. Răspunsul a
fost afirmativ, calitatea de moştenitor legal subzistă şi în cazul în care ea este unită cu acea de
moştenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri

30
să fie pus în situaţia de a lua mai puţin şi de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege
numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente [27, p.8 ; 38, p.9].
Altă problema care a preocupat gîndirea cercetătorilor a fost dacă succesibilul care este şi
rudă cu defunctul, şi moştenitor testamentar poate să opteze diferit cu privire la moştenirea legală şi
cea testamentară. În doctrină [38, p.9] s-a ajuns la concluzia potrivit căreia dacă prin testament i s-a
stabilit succesibilului o cotă mai mică decît cota legală, moştenitorul legal nu poate renunţa la cota
testamentară pentru a moşteni mai mult, întrucît o asemenea situaţie poate avea şi semnificaţia unei
exheredări parţiale, caz în care succesibilul poate reclama numai rezerva, prevăzută de lege în
favoarea sa, cu condiţia că este moştenitor rezervatar.
În pct.42 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.13 din 03.10.2005 se explică
faptul că la atribuirea calităţii de moştenitor legal trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
- persoana concepută la momentul deschiderii succesiunii se va considera moştenitor cu
condiţia că se naşte viu, indiferent de faptul că ulterior a decedat şi indiferent de termenul în care s-
a aflat în viaţă (art.18 alin.(3) CC al RM). Se va considera concepută, în sensul acestei explicaţii,
persoana născută în cel mult 300 de zile de la data deschiderii succesiunii, probabilitate legală de
concepţiune stabilită de art.47 alin.(3) CF al RM;
- copiii defunctului care au fost înfiaţi după decesul părintelui lor de către o altă persoană nu
pierd dreptul la cota succesorală, iar minorii care au fost înfiaţi în timpul vieţii autorului succesiunii
pierd dreptul la moştenirea averii părintelui şi a celorlalte rude ale lui, deoarece prin înfiere s-au
întrerupt relaţiile patrimoniale dintre părintele natural şi copii;
- declararea nulităţii căsătoriei nu produce efecte juridice asupra copiilor rezultaţi din
căsătoria respectivă, iar aceştia vor fi consideraţi copii de căsătorie cu toate drepturile aferente
acestora, chiar dacă căsătoria a fost fictivă, iar ambii soţi au fost de rea-credinţă la încheierea ei;
- descendenţii din afara căsătoriei au aceeaşi situaţie juridică cu cei rezultaţi din căsătorie, cu
condiţia ca paternitatea lor în persoana celui succedat să fie stabilită în mod legal;
- în mod analogic, cu excepţia de la subpunctul anterior, vor succeda şi ascendenţii
privilegiaţi pe descendenţii lor în cazul declarării nulităţii căsătoriei;
- calitatea de colateral privilegiat este asimilată atît de fraţii şi surorile din aceeaşi căsătorie a
părinţilor, din căsătorii diferite, cît şi din afara căsătoriei sau deveniţi prin înfiere.
Analiza unui exemplu de litigiu examinat de către instanţele judecătoreşti vine să
demonstreze complexitatea şi dificultăţile pe care le întîmpină omul legii în soluţionarea
lor.
În fapt, reclamantul S.R. s-a adresat în instanţa de judecată cu cerere privind desfacerea
adopţiei, invocînd că a fost înfiat de către S.P. cu care s-a căsătorit mama sa G.A. a aflat mai

31
înainte despre adopţie, însă nu se hotăra să ceară desfacerea ei pentru că tatăl natural ducea un mod
de viaţă anormal. A fost adoptat pentru ca în continuare să aibă un tată care într-adevăr să-i poarte
de grijă. Este recunoscător tatălui adoptator pentru faptul că i-a acordat grijă părintească pînă în
prezent, fapt care îl face şi în continuare să-i poarte numele. Însă în memoria tatălui natural care
indiferent de starea în care se afla a ţinut mult la el, doreşte să renunţe la înfiere, dar şi pentru ca să-
şi poată exprima respectul faţă de rudele tatălui natural. Potrivit legislaţiei care reglementează
relaţiile familiale, persoana beneficiază de dreptul de a desface adopţia la atingerea majoratului şi
dacă adoptatorul îşi dă acordul.
În şedinţa de judecată instanţa a stabilit că reclamantul G.R., născut la 28.09.1983, a fost
adoptat de către S.P. După adopţie persoana adoptată a luat numele de familie S.R. Certificatul de
adopţie AD–IV 0002037 confirmă că adopţia a fost trecută în registrul de stare civilă cu nr.42 din
04.08.1989. Din extrasul de pe actul de naştere din 12.10.2006 rezultă că reclamatul S.P. este tatăl
lui S.R., născut la 28.09.1983. La 07.11.1987 S.P. a încheiat căsătorie cu G.A., ultima consimţind
numele de familie S., fapt confirmat prin adeverinţa de căsătorie nr.395859 din 07.11.1987. Potrivit
hotărîrii organelor abilitate din or.Chişinău din 17.06.1989, lui S.P. i-a fost permisă adopţia
minorului G.R. cu acordarea numelui de familie S., prenumelui R. La 11.10.1999 G.M., a.n.
31.10.1958, tatăl natural al reclamantului a decedat, fapt confirmat prin certificatul medical
constatator al decesului nr.26, seria A 0088876 din 12.07.2006.
În şedinţa de judecată, prin probele cercetate şi administrate în procesul examinării pricinii
civile, s-a stabilit cu certitudine că reclamantul a fost adoptat de către S.P. cu care s-a căsătorit
mama sa S.A. Adoptatorii au fost înscrişi în actul de naştere al adoptatului în calitate de părinţi ai
acestuia. Totodată, instanţa a reţinut că adopţia s-a produs cu acordul părintelui firesc – tatăl
adoptatului. Astfel copilului minor i s-a oferit o familie care să-i acorde îngrijirea şi educaţia
necesară şi să se bucure de toate drepturile, adoptatorii îndeplinindu-şi obligaţiile corespunzătoare
de întreţinere şi educaţie. Cînd reclamantul a atins majoratul, relaţiile dintre el şi tatăl adoptativ s-au
deteriorat din cauza incompatibilităţii caracterelor. Avînd în vedere că reclamantul doreşte să
cinstească memoria tatălui natural adoptatorul S.P. şi-a exprimat în şedinţa judiciară acordul la
desfacerea adopţiei .
Potrivit prevederilor legale (art.136 CF al RM), adopţia poate fi desfăcută cînd intrevine un
motiv pentru care menţinerea adopţiei este în conflict cu interesele adoptatului [9, p.21].
În acest context, motivele de drept ce justifică desfacerea adopţiei în şedinţa judiciară nu au
fost analizate, iar instanţa a constatat că adoptatul S.R. nu a dus lipsă de îngrijire, afecţiune, fiindu-i
asigurate condiţiile necesare creşterii şi instruirii corespunzătoare; adoptatorul S.P. nu abuzează de
drepturile părinteşti şi nu se comportă cu cruzime faţă de reclamant, nu suferă de alcoolism cronic

32
sau de narcomanie. Reclamantul şi reprezentantul reclamantului nu au prezentat probe în susţinerea
motivelor pentru care menţinerea adopţiei vine în conflict cu interesele adoptatului.
La soluţionarea pricinii date, instanţa de judecată a ţinut cont şi de faptul că un
rezultat al desfacerii adopţiei în baza temeiurilor expuse mai sus este că raporturile
juridice de adopţie încetează pentru viitor. În urma actului juridic de desfacere a adopţiei
încetează rudenia civilă apărută prin adopţie dintre adoptat şi adoptator şi rudele acestuia
şi se restabilesc toate drepturile şi obligaţiile copilului faţă de părinţii lui şi rudele de
sînge.
În opinia instanţei pe care o susţinem, aceasta diminuează importanţa instituţiei de
adopţie şi o transformă într-un contract, iar stabilitatea instituţiei este garantată de
legiuitor prin reglementarea strictă a desfacerii adopţiei. Totodată, instanţa menţionează că
în urma adopţiei lui S.R. între adoptat şi adoptatorul S.P. s-au stabilit raporturi juridice
similare cu cele dintre părinţi şi copii, iar adoptatul este asimilat în drepturile şi obligaţiile
personale nepatrimoniale şi patrimoniale cu rudele fireşti.
Analizînd circumstanţele menţionate, instanţa de judecată nu a stabilit nici un temei
de ordin obiectiv sau de ordin subiectiv pentru a desface adopţia, din care motiv cererea
reclamantului a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.
Hotărîrea respectivă a fost menţinută prin decizia Curţii de Apel Chişinău şi casată
prin decizia Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul art.8 al Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamantale, care stabileşte că nu este admis
amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de
familie, decît în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor
penale, protejarea sănătăţii şi a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora [24,
p. 69].
Considerăm că decizia CSJ a RM prin prisma normelor CEDO este obligatorie şi executorie.
Dacă calitatea de moştenitor nu poate fi dedusă cu claritate din actele de stare civilă, atunci
ea poate fi recunoscută de ceilalţi moştenitori. Dovada calităţii de moştenitor, dacă nu se contestă
filiaţia, se poate face cu alte mijloace de probă legală, decît actele de stare civilă. În cazul în care
moştenitorii legali nu recunosc calitatea de moştenitor a unei alte persoane, atunci ea poate fi
contestată printr-o hotărîre judecătorească în ordinea procedurii speciale (Capitolul XXIV din
Codul de procedură civilă) [18, p. 12].

33
 La etapa actuală, într-o perioadă de schimbări fundamentale, intervenite în sistemul
economic al ţării, a fost necesară o revizuire şi o renovare a actualului drept civil şi concomitent a
„dreptului succesoral” - ca parte integrantă a lui, care s-au aflat în „conexiune organică cu sistemul
statului totalitar”. Scopul acestor revizuiri serveşte unei funcţionări la nivelul corelaţiilor legilor,
conformă cerinţelor obiective ale „contemporaneităţii” [31, p.46] , ale „legilor pieţei” şi garantarea
„drepturilor omului” [94, p.39].
Perioada de tranziţie din ţara noastră a declanşat un process de integrare cu un şir de state
democratice, fapt care a avut un ecou pozitiv pentru domeniul dreptului, deoarece aceasta a
contribuit la desăvîrşirea legislativă şi a dreptului succesoral în Moldova, fapt ce se realizează în
baza analizei normelor de drept internaţional, a practicii succesorale mondiale şi tratate, ţinîndu-se
cont şi de tradiţiile istorice ale poporului moldovenesc.

34
 1.1.3. Istoricul instituţiei moştenirii în dreptul Republicii Moldova
Succesiunea se referă la instituţiile de drept în care se reflectă deosebit de trainic tradiţiile
istorice naţionale, care, după părerea noastră, nu pot fi evitate sau ignorate. Din acest motiv
dezvoltarea reuşită a actualelor probleme succesorale este de neconceput fără abordarea obiectului
în evoluţie.
Studierea din punct de vedre istoric a instituţiei moştenirii oferă unele explicaţii privind
reglementarea moştenirii în legislaţia Republicii Moldova. Altfel spus, ca şi orice altă instituţie de
drept din Republica Moldova şi instituţia moştenirii, fără nici o îndoială, a fost influenţată direct de
istoria statului Republica Moldova.
Teritoriul Republicii Moldova de astăzi a fost locuit din cele mai vechi timpuri, populaţia
acestui meleag parcurgînd toate treptele istorice de dezvoltare a omenirii.
Transmiterea patrimoniului de la părinţi la copii a apărut atunci cînd a luat naştere
proprietatea privată şi necesitatea acumulării şi transmiterii ei urmaşilor.
După părerea autorului E. Molcut, instituţia succesiunii este legată de cea a proprietăţii
private, căci a apărut şi s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producţie şi a produselor
de către majoritatea dominată, constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat
perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste [108, p. 133].
Privită în lumina semnificaţiei sale istorice, succesiunea ne apare ca un sistem juridic prin
care se înlocuieşte o persoană care şi-a însuşit munca altora printr-o altă persoană aparţinînd
aceleiaşi clase, iar cel mai adesea aceleiaşi familii [63, p.133].
Proprietatea nu s-a putut transmite din timpuri, pentru că era confuz dreptul de proprietate şi
însuşi lucrul la care el se raporta. La concepţia unei succesiuni care se poate transmite s-a ajuns mai
tîrziu, cînd s-a putut face distincţie între transmiterea lucrului şi a dreptului şi admiterea posibilităţii
de transmitere a unui drept asupra lucrului altuia.
Din punct de vedere istoric, dreptul la moştenire s-a manifestat încă în comuna primitivă. În
acea perioadă nu există proprietate privată propriu-zisă, în stăpînire personală aflîndu-se doar
uneltele de muncă..
Instituţia moştenirii, la început folosită drept cutumă şi cu timpul legalizată, ia naştere în
societatea gentilică, iar vechile obiceiuri ale poporului băştinaş se atestă cu mult înainte de
confirmarea ei documentară.
Lupta pentru supravieţuire i-a constrîns pe oamenii din acea perioadă să se unească pentru a-
şi procura mijloace de existenţă. În aceste condiţii a luat naştere acea grupare întemeiată pe rudenie
care era ginta sau comunitatea gentilică.
La moartea unui membru al ginţii, uneltele se împărţeau între rudele cele mai apropriate.

35
 Dreptul la moştenire a început să se dezvolte odată cu apariţia familiei monogame unde
сasa, gospodăria casnică, animalele domestice au devenit obiect de proprietate privată, dar nu
individuală, ci familială.
Însă dreptul la moştenire nu poate exista în cazul existenţei proprietăţii colective, în care
fiecare membru al colectivităţii are numai dreptul de folosinţă şi nu poate să transmită decît locul pe
care îl ocupă în colectivitate şi nicidecum dreptul de proprietate asupra unui patrimoniu [68, p. 14].
Odată cu trecerea la orînduirea feudală, instituţia moştenirii devine una dintre instituţiile
cele mai importante în sistemul dreptului necodificat. La început, transmisiunea succesorală se
înfăptuia în baza obiceiului, iar mai tîrziu, pe măsura creşterii puterii de stat, cutuma cedează locul
legilor scrise. Forma iniţială a transmisiunii succesorale în vechiul nostru drept succesoral a fost cea
legală sau ab intestat [67, p. 32].
Într-o societate fundamentată pe proprietate privată, dreptul de proprietate nu se poate stinge
prin moartea proprietarului, ci trebuie prelungit dincolo de moartea acestuia, devenind perpetuu şi
transmiţîndu-se astfel moştenitorilor.
Pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular, vechii romani considerau că
patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa.
În acea epocă, raporturile dintre o persoană şi patrimoniul său apărea ca o legătură materială
întemeiată pe ideea puterii care se stingea odată cu moartea titularului patrimoniului [92, p. 512].
Întrucît dreptul defunctului se stingea odată cu moartea, romanii considerau că dobîndesc un
drept nou, un drept de proprietate – putere [108, p. 134].
În epoca clasică, cuvîntul succesiune era întrebuinţat numai în inţelesul de succesiune cu
titlu universal.
Astfel succesiunea ab intestat, după cum se arată chiar în Legea celor XII Table, se
deschidea numai în cazul în care de cujus – defunctul - nu a lăsat testament ori testamentul lăsat a
fost atins de o clauză de nulitate.
Această lege prevedea următoarele categorii de moştenitori civili: heredes sui, adgnatus
proximus şi gentiles.
Prima categorie o constituiau sui heredes - persoanele care se aflau sub puterea lui pater
familias (capul familiei), la data morţii lui, care, prin efectul acesteia, deveneau sui iuris. În această
categorie intrau: copiii şi descendenţii lor, nepoţii şi strănepoţii care fuseseră direct sub puterea lui
de cujus, precum şi soţia cu manus considerată loco filiae. Rudenia adoptivă era tratată la fel ca şi
cea naturală, iar în Legea celor XII Table nu se făcea distincţie pe motiv de sex ori vîrstă.
Cînd cei chemaţi la moştenire erau de grade diferite, dar făceau parte din aceeaşi familie, ei
toţi aveau un drept virtual asupra bunurilor, drept care se integra la moartea lui pater familias. Într-

36
adevăr, sui heredes ori domestici heredes, muncind împreună cu pater familias, aveau un drept
virtual, un drept preexistent pe care-l continuau şi-l consolidau după moartea lui pater familias.
Gradul mai apropiat de rudenie nu-l excludea pe cel mai îndepărtat. Dacă sui heredes erau de
acelaşi grad, succesiunea se împărţea egal; dacă nu erau de grad egal, succesiunea se împărţea pe
tulpini.
A doua categorie de moştenitori legali era constituită din persoanele care aveau calitatea de
adgnatus proximus (adgnaţii cei mai apropiaţi) - persoane care se aflau în gradul de rudenie cel mai
apropiat cu defunctul, cum ar fi fraţii, surorile etc.
Dacă erau mai mulţi adgnaţi de acelaşi grad, împărţeala se făcea în mod egal.
În cazul femeilor, primii care veneau la succesiune erau adgnaţii.
A treia categorie de moştenitori ab intestat era alcătuită din gentiles (gentilii) - persoane care
erau rude-adgnaţi cu defunctul, dar într-un grad mai îndepărtat şi fără a putea dovedi descendenţa
din acelaşi pater familias. La origine, moştenirea era atribuită întregii ginţi şi abia mai tîrziu,
individual gentililor.
Succesiunea legală s-a dezvoltat în dreptul pretorian. Astfel, la romani se distingeau
următoarele clase de moştenitori:
a) bonorum possessio unde liberi (copiii şi ceilalţi descendenţi);
b) bonorum possessio unde legitimi (în calitate de moştenitori legitimi). Această categorie
cuprindea cele trei ordine chemate de legiuitor;
c) bonorum possessio unde cognati (în calitate de rude de sînge). Din această categorie făceau
parte rudele de sînge pînă la gradul al şaselea, care nu erau şi rude civile şi dintr-al şaptelea pînă la
sobrino şi sobrina nati. Ele veneau însă la succesiune numai în lipsa adgnaţilor;
d) bonorum possessio unde vir et uxor (în calitate de bărbat şi soţie). Era dată numai în absenţa
oricărei rude.
Succesiunea legală a suferit schimbări şi în dreptul imperial roman.
Astfel, printr-o serie de constituţiuni, împăraţii au dus mai departe măsurile luate iniţial de
pretori, lărgind dreptul rudelor de sînge, iar împăratul Justinian a pus la baza dreptului succesoral
exclusiv rudenia de sînge - cognaţiunea.
În timpul lui Justinian, succesorii ab intestat se împărţeau în patru categorii, admiţîndu-se
devoluţiunea de la grad la grad şi de la clasă la clasă.
a) descendenţii fără distincţie de sex şi fără diferenţă decurgînd din existenţa puterii
părinteşti, partajul se făcea pe tulpini;
b) ascendenţii fratele şi sora primari;
c) fratele şi sora consanguini şi couterini;

37
 d) colateralii care nu făceau parte din categoriile precedente, iar soţul sau soţia săraci luau
din succesiunea celuilalt ¼ în plină prioritate. Dacă erau moştenitori mai mult de trei copii, soţia
săracă căpăta o parte egală cu cea a fiecărui copil.
Dreptul succesoral a cunoscut o evoluţie fructuoasă şi în dreptul altor state.
Astfel, în Egiptul antic copiii rezultaţi din căsătorie aveau dreptul la succesiunea tatălui lor,
moştenirea împărţindu-se în mod egal între fii şi fiice, fiul cel mai mare luînd ceva mai mult şi
trebuind în schimb să se ocupe de funerarii.
În dreptul babilonian moştenirea se împărţea după numărul de copii. Fetele erau excluse de
la moştenire în cazul în care primiseră dotă, dacă nu - primeau o parte din averea mobiliară a tatălui,
dar nu în deplină proprietate, ci numai în folosinţă sau fraţii se obligau să le doteze. În cazul în care
o persoană a fost căsătorită de mai multe ori, fiii foştilor soţii veneau la moştenire în mod egal.
Dacă unul dintre moştenitori era minor, dreptul său la moştenire era mai mare, luînd din moştenire,
peste partea sa succesorală, anumite bunuri mobile, în calitate de terhatum în vederea căsătoriei pe
care o va contracta ulterior. Codul Hammurabi nu prevedea în mod expres instituţia testamentului,
dar acorda tatălui posibilitatea de a avea preferinţă pentru unul din moştenitori.
În vechiul drept indian, iniţial moştenirea era bazată pe dreptul primului născut. Legile lui
Manu dispuneau că fiul cel mai mare putea lua singur întreaga avere părintească, iar ceilalţi trebuiau
să trăiască sub tutela sa, aşa cum au trăit şi sub tutela tatălui. Mai tîrziu, s-a acordat un drept de
succesiune şi celorlalţi fii, dar cel mai în vîrstă obţinea o cotă mai mare şi mai bună din punctul de
vedere al calităţii.
În China antică succesiunea era de două feluri: legală şi testamentară. Testamentul a apărut
mai tîrziu în dreptul atenian, fiind considerat o excepţie de la regulă. Defunctul nu putea dispune de
averea sa prin testament decît în lipsă de moştenitori. Avea dreptul de a testa persoana care nu avea
copil legitim de sex masculin. Între fraţi (băieţi) moştenirea se împărţea în cote–părţi egale, iar în
lipsa succesorilor direcţi erau chemate la moştenire rudele colaterale (fraţii şi nepoţii, unchii, verii
primari etc.).
Dreptul succesoral evreiesc prezenta anumite trăsături care decurgeau din caracterul familiei
patriarhale ce se consolidase definitiv încă înainte de epoca întăririi statului. La moştenire veneau
numai fiii, iar mai tîrziu şi fiicele. În cazul în care defunctul nu avea copii, moştenirea era culeasă
de părinţii săi, iar dacă şi aceştia erau predecedaţi, de fraţii săi. De regulă, fiul mai mare avea o
parte dublă faţă de ceilalţi moştenitori, cu motivaţia ca patrimoniul familiei să nu se destrame
complet. Cu timpul s-a admis şi dreptul de succesiune reciprocă între mamă şi fii şi între soţi.
În dreptul cutumiar român, pentru ca moştenitorul să poată moşteni, acesta trebuia să fie
demn, deoarece în caz contrar de cujus putea să-i dezmoştenească şi pe cei mai apropiaţi coerezi.

38
Moştenirea se deschidea numai după ce persoanele înrudite îşi dovedeau calitatea de moştenitor.
Această dovadă se făcea cu ajutorul martorilor, întrucît lipsea un sistem organizat de acte civile. Cei
ce erau chemaţi la moştenire beneficiau de un drept de opţiune, ei putînd fie să accepte moştenirea,
fie s-o repudieze în cazul în care era insolvabilă. În situaţia în care erau mai mulţi moştenitori, ei
puteau să rămînă în stare de indiviziune, dacă doreau să iasă din indiviziune, puteau să împartă
bunurile prin bună voinţă. În situaţia în care moştenitorii nu se înţelegeau pe cale amiabilă, se
puteau adresa instanţelor judiciare pentru a le fi rezolvate neînţelegerile. Transmisiunea bunurilor
succesorale se făcea pe cale legală, fie pe cale testamentară. În cadrul moştenirii legale, copiii
legiuiţi şi adoptivi (atît băieţii cît şi fetele) aveau o vocaţie succesorală egală asupra bunurilor de
baştină (ocine, dedine) sau care au fost cumpărate de părinţii lor decedaţi. Copiii naturali veneau
numai la moştenirea mamei lor. Copilul vitreg avea aceleaşi drepturi de moştenire ca şi cel legiuit,
dar numai la succesiunea părintelui bun, nu şi la moştenirea soţului acestuia.
Succesiunea legală a evoluat şi s-a dezvoltat şi în Basarabia. Aici, conform normelor
vechiului drept succesoral, începuturile ei statale, moştenirile se transmiteau egalitar „per masculos
şi per feminas”. Despre aceasta vorbeşte un număr mare de materiale documentare (de exemplu,
letopiseţe, descrieri ale martorilor oculari etc.).
Principalul izvor în epoca feudalismului, care reglementa devoluţiunea succesorală pe
teritoriul actual al Republicii Moldova era Obiceiul pămîntului - o totalitate de reguli necodificate
care au fost utilizate pînă la mijlocul secolului al XVII-lea. Astfel, în vechiul drept succesoral al
Moldovei, ca şi în dreptul roman, la moştenirea ab intestat, criteriul de bază pentru determinarea
vocaţiei succesorale a moştenitorilor legali îl constituia rudenia, în cadrul căreia toate rudele aveau
dreptul la succesiune. Rudenia era legală dacă avea la bază căsătoria, nelegală dacă rezulta din
concubinaj şi civilă dacă avea drept rezultat adoptarea sau înfrăţirea. Primii chemaţi să culeagă
moştenirea erau descendenţii defunctului, urmaţi apoi de ascendenţi, colaterali privilegiaţi,
colaterali ordinari etc. Soţul supravieţuitor constituia clasa succesorilor neregulaţi. El era chemat la
succesiune în diferite situaţii împreună cu succesorii de diferite clase.
La prima clasă succesorală erau plasaţi copiii defunctului şi urmaşii acestora, care înlăturau
de la succesiune pe ascendenţii şi colateralii defunctului. Ei puteau fi legitimi, adoptivi sau naturali
[71, p.33]. În Obiceiul pămîntului şi în alte documente din acea perioadă, copiii legitimi erau
denumiţi feciori sau coconi, iar cei naturali copii. Copiii legitimi erau cei concepuţi din căsătorie
chiar dacă erau născuţi după decesul lui de cujus. Ei aveau vocaţie succesorală indiferent dacă erau
din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite şi îşi succedau părinţii în părţi egale. Situaţia copiilor
naturali era cu totul deosebită de aceea a copiilor legitimi.

39
 Astfel, copiii naturali nu aveau vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de tatăl lor, ci
numai la moştenirea mamei. Totuşi, potrivit unor documente din secolele XV-XVI , începe a fi
admisă şi chemarea copiilor naturali la moştenirea tatălui, dar nu şi a rudelor acestuia, chiar şi în
care existau copii legitimi [71, p. 26-28].
Potrivit Hexabiblului lui Armenopol, dacă un bărbat avea un copil natural cu o femeie liberă
cu care apoi se căsătorea tatăl copilului, copilul natural avea drepturi succesorale asimilate celor ale
copiilor legitimi. Sau un copil natural, a cărui mamă a fost o femeie liberă, putea să aibă vocaţie
succesorală legală la moştenirea lăsată, dacă tatăl a recunoscut în prezenţa a trei martori că acesta îi
este copil, consemnînd acest lucru într-un document autentificat, fără a indica cuvîntul „natural ”
[71, p.33].
În situaţia în care în familia tatălui existau copii legitimi, copiii lui naturali aveau dreptul
doar la o pensie alimentară. În absenţa copiilor legitimi, copiii naturali moşteneau 1/6 din
patrimoniul succesoral al tatălui.
Copiii naturali recunoscuţi de tată, dar născuţi de la femei diferite, nu puteau să-l
moştenească pe tatăl lor în situaţia în care acesta avea copii legitimi sau soţie.
În ce priveşte copiii naturali, nerecunoscuţi de tată, aceştia nu aveau nici un drept asupra
moştenirii lăsate de tatăl lor, fiind chemaţi doar la moştenirea mamei şi a rudelor acesteia.
Autorul Pergament O. menţiona că o asemenea delimitare a copiilor naturali, propusă de
Hexabiblul Armenopol, în actualul drept basarabean nu mai putea avea loc, deoarece ea era străină
modelului contemporan [116, p.48].
Părerea noastră este că o astfel de delimitare prezenta o abatere de la tradiţiile dreptultui
succesoral consuetudinar, care într-o oarecare măsură s-a aflat şi sub influenţa religiei creştine, care
nu tolera relaţiile conjugale nelegitime [93, p. 522].
O altă categorie de moştenitori o constituiau ascendenţii - părinţii şi bunicii celui care lasă
moştenirea. Aceştia erau chemaţi la moştenire în lipsă de descendenţi, dacă ultimii renunţau la
moştenire sau dacă erau nedemni. În acelaşi timp, în cazul în care existau fraţi şi surori de la aceeaşi
mamă şi acelaşi tată, ei aveau vocaţie succesorală legală în concurs cu părinţii celui care lasă
moştenirea [ 90, p. 312 ].
Următoarea grupă succesorală o alcătuiau colateralii. Din această grupă făceau parte surorile
şi fraţii drepţi, reprezentanţii lor, precum şi surorile şi fraţii nedrepţi, adică cei ce aveau numai un
părinte comun. Colateralii consanguini şi uterini se moşteneau unii pe alţii în cazul în care lipseau
rude mai apropriate, adică ascendenţii, descendenţii, surorile şi fraţii drepţi.
În ce priveşte drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor în vechiul drept al Moldovei,
soţul supravieţuitor avea chemare la moştenire indiferent de sex. Vechiul drept pleca de la ideea că

40
afecţiunea dintre soţi se naşte în timpul căsătoriei şi se considera firesc ca, la moartea unuia dintre
soţi, soţul supravieţuitor să culeagă o parte din moştenire, mai ales dacă era sărac. Întrucît partea din
patrimoniul succesoral, care urma să-i revină soţului supravieţuitor, nu era exact determinată, acest
fapt crea numeroase dificultăţi pentru judecăţi. La determinarea cotei succesorale, care urma să-i
revină soţului supravieţuitor, se ţinea cont şi de geneza patrimoniului, era el de baştină sau bunuri
agonisite în timpul căsătoriei [83, p.125-126], însă oricum soţul supravieţuitor avea un drept
prioritar asupra moştenirii faţă de rudele celui care lasă moştenirea, cu excepţia copiilor.
O altă categorie a eventualilor moştenitori o constituiau înfrăţiţii. Înfrăţirea era o practică
juridică ce crea o rudenie artificială a două sau mai multe persoane şi era de natură să creeze vocaţie
succesorală reciprocă între cei înfrăţiţi, la care se recurgea în cele mai multe cazuri pentru a preveni
ruinarea averii neamului. „Înfrăţirea se făcea în faţa Domnului şi a Sfatului Ţării, în prezenţa
părţilor interesate care arătau în ce condiţii şi pe ce averi se înfrăţesc, cum şi ce daruri îşi făceau cu
acea ocazie. Domnul le elibera acte prin care se întărea frăţia şi se confirmau drepturile lor
reciproce de moştenire” [67, p.48]. Persoana înfrăţită era chemată la moştenire numai în lipsa
copiilor şi a fraţilor.
O particularitate a vechiului drept succesoral al Moldovei constituie moştenirea zestrei, care
îşi avea sorgintea în obiceiurile geto-dacice [34, p.11]. Astfel, la decesul fiicei căsătorite, zestrea se
reîntorcea părinţilor fiicei, atunci cînd aceasta era prevăzut în izvod (foaia de zestre) sau atunci cînd
fiica nu a avut copii. Dacă din căsătorie rezultau copii, dreptul de proprietate asupra zestrei trecea la
copiii defunctei. Soţul supravieţuitor avea doar un drept de folosire ca şi pînă la decesul soţiei.
La decesul soţului, dacă din căsătorie nu au rezultat copii, soţia îşi primea zestrea înapoi,
aceasta din urmă servindu-i drept sursă materială pentru viitoarea familie. Odată cu primirea zestrei,
soţia era în drept să ceară şi „ipovolul” - remunerare suplimentară din averea soţului decedat din
motivul că acesta s-a folosit de zestrea soţiei. Dacă soţia renunţa iniţial la ipovol, ea nu mai era în
drept să-l ceară ulterior.
O altă particularitate a vechiului drept succesoral al Moldovei constituie modalitatea
moştenirii căminului părintesc, care includea casa şi curtea casei părinteşti. Potrivit obiceiului,
căminul părintesc trecea în proprietatea celui mai mic copil, indiferent de sex, peste partea
moştenită din averea părinţilor, alături cu alţi fraţi şi surori. Acest obicei a existat în Moldova încă
din secolul al XV-lea [87, p.70] şi reflecta concepţia de continuitate a familiei, asigurînd, în acelaşi
timp, o vreme cît mai îndelungată şi cultul celor decedaţi. Deşi moştenirea de către copilul cel mai
mic a căminului părintesc nu a îmbrăcat forma legii, totuşi acest obicei a pătruns adînc în tradiţiile
poporului, astfel încît reminescenţele acestuia le putem găsi şi în zilele noastre, cel mai des, în
mediul rural.

41
 În a doua jumătate a secolului al XVII-lea dreptul succesoral în Moldova era reglementat,
pe lîngă cutumă, şi de numeroase hrisoave şi diverse acte ale cancelariei domneşti. Spre sfîrşitul
secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XX-lea în Moldova se manifestă o criză a justiţiei
feudale. Efectele negative ale acestei crize s-au intensificat odată cu semnarea păcii de la Bucureşti
la 16 (28) mai 1812, cu 26 de zile înainte de începutul campaniei militare a lui Napoleon în Rusia.
Conform acestui tratat, teritoriul istoric al Ţării Moldovei dintre Prut, Dunăre şi Nistru a fost anexat
de Rusia, începînd cu 1813 fiind numit Basarabia - nume impropriu, deoarece din punct de vedere
geografic, numele de „Basarabia ” desemna doar partea de sud a teritoriului cuprins între Nistru,
Dunăre şi Marea Neagră. În realitate, prin extinderea acestei denumiri pentru întreg teritoriu al
Moldovei de la răsărit de Prut s-a urmărit ascunderea dimensiunilor reale ale spaţiului anexat de
către Imperiul Rus [80, p.74]. Anume acest eveniment istoric a determinat evoluţia de mai departe a
tuturor instituţiilor de drept existente pe teritoriul actual al Republicii Moldova, inclusiv a instituţiei
moştenirii.
În acea perioadă, pe teritoriul actual al Republicii Moldova existau următoarele legi locale:
1. Hexabiblul lui Armenopol (sau Cele şase cărţi de judecată), care avea o aplicare largă în
Moldova începînd cu secolul al XVIII-lea, în mare parte era inspirat din dreptul romano-bizantin;
2. Manualul de legi al lui Andronache Donici, publicat la Iaşi în 1814;
3. Hrisovul Sobornicesc de la 1785 al domnitorului Alexandru Mavrocordat;
4. Regulamentul din 1818 privind înfiinţarea regiunii Basarabia [68, p.17].
Am remarcat Regulamentul din 1818 privind înfiinţarea regiunii Basarabia la capitolul legi
locale întrucît în răspunsul oficial al Consiliului Suprem al Basarabiei Senatului Imperiului Rus
acesta era considerat lege locală alături de Hexabiblul lui Armenopol, Manualul de legi al lui
Andronache Donici, Hrisovul Sobornicesc de la 1785.
Începînd cu 1828, în situaţia în care legiuirile locale erau insuficiente, se aplicau legile
Rusiei, iar atunci cînd legile locale erau neclare, se reieşea din sensul general al legilor locale.
La un anumit moment s-a ajuns la situaţia în care instanţele judecătoreşti examinînd cauza,
făceau trimitere atît la legile locale, cît şi la legile Rusiei.
Toate aceste împrejurări indicau necesitatea codificării legilor locale. Boierii din Basarabia
abordau această problemă în faţa autorităţilor ruse, în special după adoptarea în Moldova a Codului
Calimach.
Astfel, s-a format o comisie de codificare al cărei scop a fost sistematizarea tuturor legilor
Principatelor Moldova şi Valahia. Elaborarea Codului de legi a fost terminată în 1821, dar acesta nu
a fost aprobat de către ţarul Rusiei, deoarece acest Cod de legi era asemănător Codului Calimach
din Moldova şi avea la bază principiile dreptului romano-bizantin.

42
 Între timp au fost făcute şi alte încercări de codificare a dreptului civil în Basarabia. Astfel,
în 1817 A. Bahmetiev, primul guvernator al Basarabiei, a organizat o comisie pentru elaborarea
codului de zemstvă, însă cele trei părţi ale pravilei civile nu au fost aprobate de către guvernul ţarist
[105, p.6-7].
O altă încercare de codificare a dreptului civil al Moldovei a fost făcută în anii 1824-1825.
S-a elaborat un proiect de Cod civil pentru Basarabia [114, p.78], inspirat din Codul lui Napoleon
(1804). Proiectul a fost redactat iniţial în limba franceză şi era alcătuit din trei volume: „Despre
bunuri”, „Despre persoane”, „Despre obligaţii”. Astfel, „dacă acest proiect ar fi devenit lege,
Moldova rusească ar fi trecut prin intermediul codului lui Napoleon de la dreptul bizantin la cel
roman, la ştiinţele Europei Apusene, aşa cum s-a întîmplat în Principatul Moldovei” [95, p.65]. Dar,
cu părere de rău, nici acest proiect de cod civil nu a fost aprobat, întrucît ţarul Rusiei Nicolai I se
temea de influenţa franceză [33, p.114].
Cu timpul, capitole întregi din Manualul lui Donici şi Hexabiblul lui Armenopol au fost
abrogate şi înlocuite cu cele corespunzătoare din legislaţia rusă. De exemplu, a fost exclusă
acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar, aplicîndu-se regula potrivit căreia succesorul care a
acceptat moştenirea, răspunde faţă de creditorii celui care lasă moştenirea şi cu averea sa [33, p.
146-149].
În 1864 în Rusia începe reforma judecătorească al cărei scop a fost reorganizarea justiţiei
ruse în baza unor principii moderne. Astfel, au fost create instanţe judecătoreşti speciale, care
examinau cauzele indiferent de apartenenţa socială a justiţiabililor. Totodată au fost create instanţe
judecătoreşti locale şi instanţe judecătoreşti generale. Atribuţiile instanţelor judecătoreşti locale le
îndeplineau judecătorii de împăcare, aleşi de zemstve. Instanţele judecătoreşti generale erau
judecătoria districtuală şi Curtea de Apel, ai căror membri erau numiţi de ţarul Rusiei, la
recomandarea ministrului justiţiei.
La 22 aprilie 1869, Consiliul de Stat al Rusiei aprobă efectuarea reformei judecătoreşti şi în
Basarabia, unde au fost înfiinţate judecătorii locale - de împăcare, care îşi desfăşurau activitatea în
baza principiului teritorialităţii, potrivit căruia Basarabia era împărţită în sectoare judiciare. La
Chişinău activa judecătoria districtuală, care examina atît cauze civile, cît şi penale. Instanţa de apel
pentru judecătoria districtuală era Curtea de Apel din Odesa.
Deşi majoritatea populaţiei din Basarabia nu cunoştea limba rusă, procedura de judecată se
înfăptuia în această limbă.
Tot atunci în fiecare centru de judeţ au fost organizate şi birouri notariale.
În judeţele de sud ale Basarabiei (Ismail, Bolgrad şi Cahul), care s-au aflat în componenţa
României în perioada 1856-1878, a fost păstrată organizarea judecătorească românească, instituită

43
în baza reformei lui Cuza. În aceste judeţe au fost lăsate în vigoare normele Codului civil român
[33, p.151].
Odată cu revoluţia din februarie 1917 şi răsturnarea autocraţiei ţariste, viaţa politică a
întregii Rusii, inclusiv a Basarabiei, s-a intensificat vădit. Pentru a ne da seama de celeritatea
desfăşurării evenimentelor istorice din acea epocă, considerăm util a le expune în mod cronologic.
- La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării al Basarabiei a proclamat Republica Democrată
Moldovenească - ca parte componentă a Republicii Federative Democratice Ruse;
- La 12 ianuarie 1918, Republica Populară Ucraina s-a proclamat republică independentă.
Republica Democrată Moldovenească devine izolată de Rusia;
- La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării, printr-o declaraţie, a proclamat Republica Democrată
Moldovenească stat independent;
- La 27 martie 1918 la Şedinţa Sfatului Ţării s-a decis unirea Basarabiei cu România.
După unirea Basarabiei cu România începe unificarea legislativă.
În mai 1919, în urma unui studiu al cadrului legislativ din Basarabia, comisia condusă de
Vespasian Erbiceanu, Consilier la Curtea de Apel Iaşi, a prezentat Ministerului Justiţiei o serie de
lucrări referitoare la punerea în vigoare în Basarabia a codurilor române şi planul de restructurare a
tuturor instanţelor judecătoreşti locale. În baza propunerilor formulate de către această comisie şi
ţinînd cont de Declaraţia de unire, la 6/19 octombrie 1919 a fost semnat decretul regal care a pus
temelia justiţiei româneşti în Basarabia. Din ziua intrării în vigoare a acestui decret, limba română a
devenit limba oficială în instanţele judecătoreşti din Basarabia.
Prin decretele regale din iunie-august 1919 în Basarabia au fost puse în vigoare Codul
penal, Codul de procedură penală, Codul comercial şi Partea întîi din Codul civil al României.
Întregul Cod civil român a fost extins asupra Basarabiei începînd cu anul 1928.
În ce priveşte teritoriul din partea stîngă a Nistrului, atît pînă la formarea Republicii
Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în anul 1924, cît şi după această dată, transmisiunea
succesorală era reglementată de Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU),
care a intrat în vigoare la 11.02.1922, prin decizia Comitetului Executiv Central al RSSU şi era
alcătuit din patru părţi, cuprinzînd, în total, 435 de articole. Potrivit prevederilor Codului civil al
RSSU, se interzice transmiterea prin moştenire a bunurilor a căror valoare depăşea 10 mii de ruble.
În situaţia în care patrimoniul succesoral depăşea această valoare, el era redus pînă la limita de 10
mii de ruble, partea redusă revenind statului. Codul civil al RSSU a restrîns cercul moştenitorilor
legali. Astfel, aveau vocaţie succesorală legală doar următoarele categorii de persoane: descendenţii
(copii, nepoţi, strănepoţi), soţul supravieţuitor şi persoanele inapte de muncă sau neavute, care au
fost întreţinute de cel care lasă moştenirea cel puţin un an înainte de moartea sa.

44
 În acelaşi timp, Codul civil al RSSU, în redacţia din 1922, a limitat considerabil libertatea
testării, nefiind permisă testarea patrimoniului succesoral persoanelor care nu erau moştenitori
legali. În anul 1926 a fost desfiinţată limita de 10 mii de ruble şi a fost extinsă lista persoanelor
fizice şi juridiece permise la testarea bunurilor succesorale. Tot atunci a fost stabilită şi rezerva
descendenţilor minori a căror cota era de 3/4 din partea ce le-ar fi revenit, dacă ar fi moştenit
potrivit legii. Totodată, statul a instituit un impozit pe moştenire foarte mare - de la 50% pînă la
90% din valoarea patrimoniului succesoral [33, p.190].
În perioada 1941-1944 pe teritoriul actual al Republicii Moldova s-a revenit la aplicarea
legilor române. După 1944, pînă la intrarea în vigoare a Codului civil al Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti (1 iulie 1965) pe acest teritoriu a fost aplicat Codul civil şi Codul de
procedură civilă ale Ucrainei.
După cum am văzut, istoria dreptului Republicii Moldova a fost determinată în mare parte
de evoluţia dreptului rusesc, în parte de evoluţia dreptului românesc şi, fără nici o îndoială, de acele
evenimente istorice care au generat schimbări cardinale, inclusiv în cadrul dreptului civil.
Dorim să remarcăm îndeosebi importanţa Decretului despre anularea moştenirii din 1918
asupra istoriei dreptului republicii Moldova.
Ţinînd cont de faptul că Basarabia în acea perioadă era pe calea unificării, inclusiv
legislative, cu România, problema Decretului despre anularea moştenirii nu ar trebui să ne
intereseze, totuşi, tăcerea acestuia este inadmisibilă din următoarele motive. După părerea noastră,
întreaga instituţie a dreptului succesoral practic a fost marcată de efectele în timp pe care le-a
provocat Decretul despre anularea moştenirii. Adoptarea de către puterea sovietică a acestui decret
ne demonstrează că guvernatorii de atunci au înţeles cît de importantă este instituţia moştenirii şi că
aceasta se află într-o legătură indispensabilă cu proprietatea privată.
Anularea dreptului la moştenire era considerată un element al anulării proprietăţii private.
După părerea autorilor sovietici, anularea dreptului la moştenire era măsura necesară alături de alte
măsuri ce au însoţit anularea proprietăţii private [31, p.18-23].
Potrivit prevederilor art.1 din Decretul despre anularea moştenirii emis la 27.04.1918, atît
moştenirea legală, cît şi cea testamentară au fost anulate, iar unicul proprietar urma să devină statul,
cetăţenilor rezervîndu-le doar calitatea de uzufructuari, situaţie păstrată pînă la destrămarea URSS.

În această ordine de idei, considerăm necesitatea stringentă a efectuării reformelor cardinale

din domeniul proprietăţii şi al celor succesorale, fapt ce s-a produs odată cu adoptarea noului Cod
civil al Republicii Moldova şi crearea noului drept succesoral prin prisma istorică cu evidenţierea
condiţiilor actuale reale.

45
 1.1.4. Caractere juridice ale transmiterii moştenirii. Probleme şi sugestii
După cum rezultă din definiţia dată moştenirii - transmiterea patrimoniului unei persoane
fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă – aceasta posedă anumite particularităţi ce
o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor, cunoscute dreptului civil.
Transmiterea patrimoniului prin moştenire reglementată de lege este un efect al raporturilor
de familie. În cazul în care statul culege patrimoniul de cujusului, această transmitere nu se produce
în puterea unui drept de moştenire propriu-zis, ci în puterea dreptului inerent puterilor statului de a
absorbi în imperiul său o moştenire, ci dezerenţă, adică lipsă de moştenire [52, p.205]. Patrimoniul
unei persoane nu pierde prin moarte caracterul său de universalitate juridică, ci se transmite ca atare
sub denumirea de moştenire sau de succesiune (universală) către acel sau acei care fie în puterea
legii, fie prin voinţa mortului sînt chemaţi a-l culege. Cînd sînt mai mulţi chemaţi, transmiterea
patrimoniului se operează în stare de indiviziune şi această stare subzistă pînă la împărţeala
intervenită între succesori, afară de cazul cînd, prin aşa-numita împărţeală de ascendent, de cujusul
făcuse prin anticipaţie, prin donaţie sau prin testament, împărţeala bunurilor sale. Prin excepţie de la
principiul transmisiei patrimoniului în stare de indiviziune, creanţele şi obligaţiunile defunctului
sînt, întrucît se referă la raporturile dintre succesori şi creditori sau debitorii de cujusului, privite ca
de drept împărţite între succesori din ziua deschiderii moştenirii [52, p. 205] .
Spre deosebire de dreptul roman în care predomină ideea individualistă de transmitere a
patrimoniului în puterea voinţei titularului şi în care legea nu intervenea decît în cazurile în care
această voinţă nu era exprimată în chip valabil, în sistemul legii noastre actuale predomină ideea de
coproprietate familială luată din obiceiurile germane, conform cărora transmiterea patrimoniului, în
scop de conservare a bunurilor în familie, se operează în principal în puterea legii. În acest sistem
moştenitorii, în înţelesul de continuatori ai personalităţii juridice a autorului din punct de vedere
patrimonial, sînt propriu-zis numai moştenitorii ab intestat legitimi, adică acei chemaţi prin voia
legii în calitatea lor de rude ale defunctului. Ceilalţi fie succesori ab intestat neregulaţi, fie succesori
testamentari, deşi succedînd la patrimoniul privit ca universalitate, nu sînt totuşi decît succesori ai
bunurilor, în acest înţeles că personalitatea autorului din punct de vedere patrimonial nu se
confundă cu personalitatea succesorului şi nu se absoarbe de ea. Această distincţie interesantă, mai
cu seamă din cauza că priveşte transmiterea pasivului moştenirii ce se operează nelimitat (ultra
vires bonorum) numai în persoana moştenitorilor ab intestat legitimi, e mai mult doctrinară decît
reală prin faptul că prin aşa-numitul beneficiu de inventar şi moştenitorii au putinţa de a împiedica
absorbţiunea patrimoniului autorului în patrimoniile lor proprii, întrucît priveşte obligaţia la plata
datoriilor [52, p. 217].

46
 Transmiterea unui patrimoniu, fie în întregime unicului succesor chemat, fie în fracţiuni mai
multor chemaţi - transmitere în ambele ipoteze universală, pentru că în mod direct şi imediat ea are
drept obiect nu bunuri specific determinate, ci o universalitate de drepturi şi obligaţii privite din
punctul de vedere al valorii lor economice - o asemenea transmitere neapărat dă naştere la două
întrebări, care reprezintă două faţete ale unui şi aceluiaşi drept succesoral, întrebări la care vom
răspunde în continuare prin analiza caracterelor juridice ale transmisiunii:
- care este situaţia acelui chemat sau a celor chemaţi faţă de universalitatea transmisă, cu alte
cuvinte, cum şi cînd se operează transmiterea patrimoniului defunctului în patrimoniul succesoral şi
în ce fel se poate manifesta voinţa celui chemat vizavi de această transmitere;
- care este efectul acestei transmiteri, întrucît ea priveşte exerciţiul drepturilor şi acţiunilor
cuprinse în patrimoniul transmis şi corespunde raporturilor pe care de cujusul le avea cu alte
persoane; de cînd şi în ce condiţii chematul, în persoana căruia transmiterea patrimoniului s-a
produs, va avea exerciţiul de fapt al acelor drepturi şi acţiuni.
Din definiţiile date moştenirii culese din literatura de specialitate şi în baza prevederilor
art.1432 alin.(2) CC al RM, deducem următoarele caractere juridice ale transmisiunii succesorale:
- este o transmisiune pentru cauză de moarte;
- este o transmisiune universală;
- este o transmisiune unitară;
- este o transmisiune indivizibilă.

1) Transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis cauza).

Articolul 1440 CC al RM prevede că succesiunea se deschide în urma decesului persoanei
fizice sau declarării morţii ei de către înstanţa de judecată. Transmiterea pentru cauză de moarte se
deosebeşte de transmisiunea prin acte între vii prin însuşi faptul morţii. Încetarea din viaţă a unei
persoane poate fi fizic constatată ori judecătoreşte declarată [118, p.36], avînd în vedere faptul că
moartea declarată produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizic constatată (art.52 alin.(4) CC al RM:
declararea decesului produce efecte juridice ca şi decesul fizic constatat). Deci, transmiterea
patrimoniului în ansamblu nu poate avea loc decît la decesul lui de cujus .
Faptul morţii unei persoane fizice determină dispariţia acesteia ca subiect de drept, dar
patrimoniul ei, care continuă să fiinţeze, se transmite, după anumite reguli, fie unor alte persoane
fizice, fie unor persoane juridice, fie statului. O persoană juridică sau statul poate avea calitatea de
moştenitor testamentar al unei persoane fizice, dobîndind universalitatea sau o fracţiune dintr-un
patrimoniu ori bunuri determinate. În acest sens, succesiunea este o transmisiune specifică, ea se

47
delimitează net de toate celelalte transmisiuni patrimoniale, care nu se pot realiza decît între
persoane în fiinţă la data cînd survin.
Prin urmare, normele dreptului succesoral sînt aplicabile doar în cazul decesului persoanei
fizice, nu şi în cazul dizolvării persoanelor juridice. Normele care reglementează transmisiunea
succesorală sînt, în principiu, aplicabile şi persoanelor juridice sau statului, în cazurile şi în măsura
în care ei se prezintă în calitate de dobînditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul
persoanei fizice decedate.

2) Transmisiunea moştenirii este o transmisiune universală, deoarece are ca obiect

patrimoniul defunctului privit ca o universalitate juridică (adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
cu valoare economică şi care au aparţinut defunctului) [102, p.4; 109, p.196; 49, p. 6; 91, p. 522;
84, p.9; 48, p.649]. Deosebirile faţă de transmisiunile între vii sînt evidente. Astfel, „în timp ce
transmisiunea pentru cauză de moarte are în vedere întregul patrimoniu sau o fracţiune din acesta,
transmisiunea între vii are ca obiect doar bunuri singulare”. O persoană fizică în viaţă nu-şi poate
transmite integral patrimoniul său către o altă persoană; o asemenea transmisiune va putea avea loc
numai prin efectul morţii.
După cum am menţionat, obiectul transmiterii moştenirii îl formează patrimoniul în
totalitate sau o fracţiune al celui decedat, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor care au valoare economică şi care au aparţinut persoanei decedate (art.1444 CC al RM).
Astfel spus, după părerea autorului D.Chirică, transmiterea moştenirii poate fi asupra unei
universalităţi de bunuri sau asupra unei cote-părţi din această universalitate, şi nu asupra unui bun
specific determinat, cum este în cazul transmisiunii prin acte juridice între vii. La transmisiunea
mortis cauza şi la cea universală odată cu activul se transmite şi pasivul moştenirii, adică
patrimoniul în integritatea lui [59, p.6].
Drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale în principiu nu se transmit prin moştenire. Spunem
în principiu, deoarece moştenitorii vor dobîndi dreptul de protecţie a inviolabilităţii operei, de a
autoriza publicarea ei, precum şi dreptul de a obţine brevet asupra invenţiei (alin. 9, pct.69 din
Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la
examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005 ) [18, p.5].
Tot astfel, nu se transmit prin moştenire (art. 1446 CC al Republicii Moldova ):
- drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului, întrucît au caracter viager sau
sînt contractate ori născute, de exemplu, dreptul la pensie;

48
 - obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului (de exemplu, dreptul de
uz sau de abitaţie, creanţa de întreţinere prevăzută de lege în consideraţia calităţii personale a
defunctului) şi cele născute din contracte încheiate (de exemplu, obligaţiile antreprenorului).
Deşi legislaţia noastră admite transmiterea patrimoniului atît prin acte între vii (art.673 CC
al RM), cît şi prin acte pentru cauză de moarte, credem că unicul domeniu de aplicare a contractului
de transmitere a patrimoniului actual este cel al înstrăinării unei moşteniri sau a unei porţiuni din ea.
La acest capitol trebuie precizat că, alături de alţi autori [78, p. 15], considerăm că atunci
cînd un moştenitor vinde moştenirea, contractul va avea ca obiect dreptul de moştenire privit izolat,
deşi acest drept priveşte o universalitate sau o cotă indiviză din aceasta.
Pe de altă parte, în dreptul nostru, transmisiunea prin acte între vii nu poate avea ca obiect
un patrimoniu. Din acest motiv, cît timp titularul trăieşte, patrimoniul lui nu poate fi transmis altei
persoane, actele încheiate de titular putînd avea ca obiect numai drepturi privite izolat. După
moarte, încetînd personalitatea titularului, devine posibilă transmiterea patrimoniului defunctului
asupra unei sau a unor persoane în viaţă [78, p.12].
Principiul universalităţii transmiterii succesorale operează nu numai atunci cînd
moştenitorul sau moştenitorii au vocaţie universală, dar şi atunci cînd au o vocaţie cu titlu universal.
În situaţia în care nu sînt moştenitori legali rezervatari, este posibil ca întreaga moştenire să fie
culeasă de moştenitorii testamentari cu titlu universal. De exemplu, doi moştenitori testamentari au
vocaţie la cîte o doime din moştenire, deci cu titlu universal. Bineînţeles că şi în acest caz
transmisiunea este universală, în sensul că moştenirea lăsată de defunct se transmite la succesori ca
universalitate juridică, şi, în ultimă instanţă, ea trebuie să fie în integritate dobîndită de moştenitori.
Faptul că prin testament se pot institui moştenitori testamentari cătora li se transmit bunuri singulare
sau legatari cărora li se transmit bunuri privite ut singuli nu este în măsură să contrazică
universalitatea transmisiunii succesorale, deoarece chiar în prezenţa unor astfel de legate sau
dispoziţii testamentare, chiar dacă ele epuizează activul succesoral, cineva (moştenitori legali,
moştenitori testamentari universali sau cu titlu universal) are totuşi vocaţie la universalitatea
succesorală.

3) Moştenirea este o transmisiune unitară, opinează D.Chirică, întrucît patrimoniul este

privit ca un tot unitar, adică nefracţionat. Transmisiunea acestuia prin succesiune se realizează de
asemenea în mod unitar, adică după aceleaşi reguli, fără a se face vreo distincţie între bunurile
succesorale după natura ori provenienţa acestora [59, p. 7].

49
 Caracterul unitar al transmiterii moştenirii subzistă şi în cazul în care cel despre a cărui
moştenire este vorba a dispus prin testament de o parte din bunurile sale pentru timpul cînd nu va
mai fi în viaţă, restul bunurilor deferindu-se potrivit regulilor devoluţiunii succesorale legale.
Succesiunea legală poate coexista cu succesiunea testamentară, fără a se putea vorbi despre
o derogare de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.
De la regula unităţii transmisiunii succesorale există unele excepţii, cînd transmiterea unor
bunuri şi drepturi este dirijată de alte reguli speciale. Astfel de excepţii sînt întîlnite în următoarele
cazuri:
- în cazul cînd de cujusul este un cetăţean al Republicii Moldova, avînd bunuri situate în
străinătate, sau un străin, avînd bunuri situate în Republica Moldova. În ce priveşte imobilele,
succesiunea va fi reglementată de legea locului unde sînt situate acestea, iar cît priveşte bunurile
mobile, de legea naţională a lui de cujus [17, p. 5];
- prin voinţa lui de cujus, este posibil ca moştenirea să fie împărţită în mai multe mase de
bunuri, după natura lor. Cel despre a cărui moştenire este vorba poate dispune ca bunurile mobile să
fie atribuite unor succesori, iar imobilele - altor succesori;
- în cazul transmiterii succesorale a drepturilor patrimoniale de autor nu se vor aplica
normele de drept comun privind moştenirea, ci se vor aplica normele speciale privitoare la dreptul
de autor.
Principiul potrivit căruia moştenirea alcătuieşte o singură masă succesorală a fost creat de
juriştii romani. Feudalismul a negat acest principiu din raţiuni de ordin economic şi politic. Astfel,
în orînduirea feudală bunurile succesorale erau atribuite în funcţie de natura şi originea lor. Practic,
existau trei moşteniri:
a) Bunuri dobîndite altfel decît prin succesiune. Acestea erau atribuite celor mai apropiate
rude.
b) Bunuri dobîndite prin succesiune (bunuri proprii sau de baştină). Acestea erau atribuite
rudelor aparţinînd liniei din care bunurile proveneau - paterna paternis, materna maternis.
c) Bunuri nobiliare. Acestea se atribuiau primului născut de sex bărbătesc, potrivit
privilegiului de masculinitate şi de primogenitură.
Principiul unităţii transmisiunii succesorale a fost restabilit de către legiuitorul burghez [81,
p. 51] şi în prezent guvernează dreptul succesoral al României.
În ce priveşte dreptul Republicii Moldova, bunurile succesorale, în mare parte, sînt atribuite
în funcţie de natura acestora. În acest sens, putem afirma că legiuitorul sovietic, din raţiuni de ordin
economic şi politic, a reînviat modul de atribuire a patrimoniului succesoral cunoscut în feudalism.

50
 Litigiul apărut între moştenitori referitor la bunurile ce urmează a fi incluse în componenţa
obiectelor de uz casnic şi consum personal se soluţionează de către instanţa de judecată ţinînd cont
de circumstanţele cauzei şi de obiceiurile locale. Totodată, este necesar a se ţine cont şi de faptul că
obiectele de anticariat, precum şi cele ce prezintă o valoare artistică, istorică ori de altă natură nu
pot fi recunoscute obiecte de uz casnic şi consum personal, indiferent de desitinaţia lor. Pentru
clarificarea valorii artistice, istorice sau de altă natură a obiectelor în privinţa cărora s-a iscat
conflictul instanţa de judecată poate dispune o expertiză respectivă.
Concepţia ce domină dreptul modern şi vizează caracterul unitar al transmisiunii succesiunii,
afirmă D.Chirică, este opusă concepţiei dreptului medieval care, în ideea conservării bunurilor în
aceeaşi familie, făcea distincţie între bunurile proprii, pe de o parte, şi bunurile achiziţionate, pe de
altă parte. Bunurile proprii erau imobilele primite de defunct de la antecesorii săi (considerate
elementul de bază al averii familiei), iar bunurile achizite erau bunurile dobîndite de defunct în
timpul vieţii sale, cărora le erau asimilate mobilele, considerate bunuri fără importanţă [59, p. 31].
Reprezentînd un element stabil al patrimoniului şi permiţînd menţinerea prestigiului
numelui, bunurile proprii erau rezervate familiei. În lipsă de descendenţi, în funcţie de provenienţa
lor, bunurile proprii reveneau liniei materne sau liniei parene, consideră autorii francezi F.Terre şi
Y.Lequette [126, p. 11].
Aşadar, în baza materialului cercetat, constatăm că moştenirea este o transmisiune unitară,
deoarece transmiterea patrimoniului prin succesiune se face după aceleaşi reguli, fără a face vreo
distincţie după natura şi provenienţa bunurilor succesorale.

4) Transmiterea moştenirii este o transmisiune indivizibilă. Datorită anume acestui

caracter al transmisiunii succesorale, în cazul existenţei mai multor moştenitori şi dacă unul sau unii
dintre ei renunţă la moştenire, sau este nedemn, sau în cazul ineficacităţii unor legate, de aceasta vor
profita ceilalţi succesibili în virtutea dreptului de acrescămînt.
Ca o consecinţă a caracterului indivizibil al patrimoniului şi transmisiunea succesorală este
indivizibilă, în sensul că nu poate avea loc o acceptare sau o renunţare parţială la moştenire. Prin
excepţie de la acest caracter, moştenitorul chemat la moştenirea mai multor cote succesorale în
temeiuri diferite poate accepta o cotă şi poate renunţa la alta ( alin. (1) art.1528 CC al RM ).
Dacă moştenitorul renunţă la moştenire, dar nu declară în favoarea cui renunţă, cota lui
majorează cota moştenitorilor chemaţi la succesiune legală (acrescămînt).
Acest caracter explică de ce, în cazul renunţării la moştenire de către unul sau mai mulţi
moştenitori, precum şi în cazul nedemnităţii ori ineficacităţii testamentelor, partea din moştenire
care li se cuvenea va reveni moştenitorilor acceptaţi în temeiul dreptului de acrescămînt.

51
 1.2. Deschiderea succesiunii
Deschiderea succesiunii, după părerea lui M.Cantacuzino, înseamnă momentul cînd
transmiterea succesorală se operează, moment important de determinat atît din punctul de vedere al
legii în puterea căreia transmiterea se va produce, cît şi în privinţa determinării persoanei sau a
persoanelor care va avea sau vor avea în acel moment chemarea de a succede, cît şi, în fine, în
privinţa efectelor produse prin actele ulterioare menite a face să înceteze starea de indiviziune între
moştenitor, efecte care, în raporturile reciproce dintre aceştia, retro-operează la data deschiderii
succesiunii [52, p.205].
Prin deschiderea moştenirii se produce efectul juridic al transmiterii succesorale. Ea prezintă
o importanţă juridică deosebită, întrucît moştenitorii, indiferent dacă sînt moştenitori legali sau
testamentari, nu pot dobîndi nici un drept asupra patrimoniului succesoral pînă în momentul
deschiderii moştenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi
dobîndit decît la moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moştenirii nici nu se poate
vorbi de moştenitori ori patrimoniul succesoral, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său,
iar moştenitorii urmează să fie determinaţi numai la data deschiderii moştenirii.
Potrivit art. 1440 CC al RM, succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau
declarării morţii ei de către instanţa de judecată. Moartea unei persoane fizice este un fapt juridic
care face ca la data survenirii lui, patrimoniul celui decedat să se transmită, după anumite reguli,
unor persoane fizice în viaţă sau persoanei juridice în fiinţă.
În sistemul dreptului civil român, explică cercetătorul F.Deak, prin moarte se înţelege numai
moartea naturală a unei persoane fizice, care a fost constatată fizic prin examenul cadavrului sau
declarată prin hotărîrea judecătorească în cazul imposibilităţii constatării fizice [77, p.31].
Atît în dreptul României, cît şi în dreptul Republicii Moldova există doi factori ce generează
deschiderea succesiunii, condiţionînd, astfel, şi naşterea dreptului la moştenire. Aceştia sînt:
moartea naturală a celui care lasă moştenirea sau intrarea în vigoare a hotărîrii judecătoreşti
declarative de moarte, precedată sau nu de declararea dispariţiei [55, p.379]. Numai atunci cînd s-a
realizat unul dintre aceşti doi factori, moştenirea se consideră deschisă, pînă la acel moment
neputînd fi vorba de drepturile eventualilor moştenitori asupra succesiunii.
Subliniem că simpla declarare judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are efect
pentru deschiderea moştenirii, pentru că „cel dispărut este socotit a fi în viaţă” dacă nu a intervenit o
hotărîre declarativă de moarte rămasă definitivă [77, p.32].
Conform prevederilor art.52 alin.(3) din CC al RM, ziua morţii persoanei declarate decedate
se consideră ziua la care hotărîrea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă.
Dacă persoana dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de

52
a presupune că a decedat în urma unui accident şi este declarată decedată, instanţa de judecată poate
să declare ca dată a decesului ziua morţii prezumate.
Pot să apară situaţii însă, cînd între ziua morţii persoanei şi ziua cînd hotărîrea declarativă de
moarte a rămas definitivă să existe un inteval de timp astfel încît termenul de acceptare a
succesiunii să fie omis. De aceea considerăm, alături de autorul I.Tolstoi [128, p.10], că ar fi mai
corect a calcula termenul de acceptare a succesiunii din ziua cînd hotărîrea judecătorească de
declarare a morţii a rămas definitivă, ci nu din ziua indicată în aceasta ca fiind cea a morţii
persoanei fizice. În caz contrar, dacă termenul de acceptare a succesiunii este omis, se ridică
problema prelungirii acestuia ca fiind omis din motive întemeiate, fapt ce poate conduce la
tergiversarea procedurii succesorale.
Din punct de vedere juridic, deschiderea succesiunii presupune cercetarea şi analiza a două
aspecte foarte importante: data şi locul deschiderii succesiunii.

53
 1.2.1. Momentul deschiderii succesiunii
Potrivit alin.(2) art. 1440 CC al RM, momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al
decesului persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti
privind declararea morţii lui. În acest sens, constatăm că spre deosebire de CC al RSSM din 1964
care, în art. 562, stabilea că data deschiderii succesiunii este ziua morţii celui ce a lăsat moştenirea,
noul CC al RM reduce cuprinsul noţiunii de deschidere a succesiunii din punctul de vedere al
timpului, de la „ziua morţii” la „momentul morţii”. La prima vedere această formulare a textului
pare a fi neînsemnată, dar în practică, punerea semnului egalităţii între „momentul morţii” şi „ziua
morţii” este de natură a modifica cercul de moştenitori legali.
Astfel, în literatura de specialitate [128, p.25] s-a specificat că, în cazul în care drept criteriu
de stabilire a datei morţii se ia „ziua decesului”, pentru persoana fizică nu se va ţine cont de
intervalul de timp dintre decesele persoanelor cu vocaţie succesorală reciprocă care au murit în
aceeaşi zi, ele fiind considerate comorienţi. Iar dacă o persoană a decedat la orele 23 şi 50 minute,
iar alta la 00 şi 05 minute, atunci aceste persoane nu se consideră comorienţi şi se moştenesc una
după cealaltă. Autorul citat acreditează această soluţie motivînd că în practică nu este posibil
întotdeauna să stai la căpătîiul celor ce decedează cu un cronometru, cu atît mai mult cu cît moartea
de multe ori survine în condiţii excepţionale (accidente, cataclisme, etc.).
Decesul persoanei trebuie confirmat prin documentele respective ale organelor de
înregistrare a actelor de stare civilă. Dacă decesul este confirmat prin declarare judecătorească, zi a
decesului defunctului se va considera ziua în care hotărîrea instanţei de declarare a morţii a rămas
definitivă dacă în hotărîre nu este indicată altă zi.
Importanţa juridică a acestui act juridic constă în faptul că apariţia şi stingerea dreptului de
proprietate asupra bunurilor succesorale este determinată de momentul morţii, care include: data,
ora şi minutul survenirii acesteia.
Dacă persoanele care au vocaţie succesorală reciprocă au decedat în decursul aceleiaşi zile,
dar în interval de timp diferit, atunci persoana care a supravieţuit celeilalte, potrivit prevederilor art.
1440 CC al RM, obţine capacitatea de succesor. Momentul decesului în interval de timp diferit
urmează să fie confirmat de către instituţia medicală competentă prin hotărîre judecătorească
definitivă de declarare a decesului.
În cazul comorienţilor - persoane care, avînd vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală,
decedează în aceeaşi împrejurare (accident aviatic, auto sau feroviar, naufragiu, bombardament,
cutremur de pămînt) fără a se putea constata dacă una a supravieţuit celeilalte, considerîndu-se că
ele au decedat simultan - patrimoniul fiecăruia va fi moştenit de propriii succesori, deoarece aceste

54
persoane nu pot fi moştenitori între ele, întrucît, nesupravieţuind una faţă de cealaltă, nu au
capacitate succesorală.
Sînt comorienţi şi persoanele declarate moarte de către instanţa de judecată în urma
dispariţiei fără veste în aceleaşi circumstanţe. În acest caz nu prezintă importanţă momentul intrării
în vigoare a hotărîrii privind declararea morţii acestor persoane (art.1442 CC al RM).
Codecedaţii sînt persoanele cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală care decedează
în acelaşi timp (nu în aceeaşi împrejurare), fără a se putea stabili ordinea deceselor, prezumîndu-se
că au decedat concomitent. Astfel, sînt codecedaţi persoanele care au decedat în aceeaşi zi, oră, dar
nu şi în aceeaşi împrejurare, ci din cauza bolilor de care sufereau, iar momentul morţii nu poate fi
stabilit.
Persoanele sus-numite nu se moştenesc reciproc, deşi au capacitate succesorală, întrucît,
nesupravieţuind una celeilalate, nu au capacitate succesorală. Moştenirea lăsată de fiecare
comorient sau codecedat va fi culeasă de propriii moştenitori (art.1441 CC al RM).
Însă, în afară de cazurile de moarte naturală, deschiderea succesiunii poate avea loc şi atunci
cînd moartea persoanei în cauză este declarată pe cale judiciară în urma dispariţiei fără veste un
timp îndelungat (conform art. 52 CC al RM mai mult de 3 ani) de la domiciliul acesteia, precum şi
în cazurile de dispariţie fără veste în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau
temei de a presupune că moartea a fost cauzată de un accident.
Dacă există astfel de împrejurări pentru declararea morţii unei persoane, este suficient ca
termenul de absenţă să fie de 6 luni. Art. 52 CC al RM, care stabileşte modul de declarare a morţii
unui cetăţean, prevede de asemenea că în cazurile de dispariţie a unei persoane în legătură cu
acţiunile militare, aceasta poate fi declarată decedată pe cale judecătorească numai după scurgerea
termenului de doi ani din ziua terminării acţiunilor militare.
Cei care pretind moştenirea vor trebui să dovedească moartea, precum şi data sau momentul
morţii celui la a cărui moştenire se consideră îndreptăţiţi. Dovada morţii şi a datei sale se va face,
după caz, prin actul de deces, întocmit în temeiul certificatului medical constatator al decesului,
eliberat de o unitate sanitară, sau prin hotărîre judecătorească de declarare a morţii, rămasă
definitivă, hotărîre care cuprinde şi data stabilită de judecată ca fiind aceea a morţii (art.54 din
Legea privind actele de stare civilă din 26.04.2001) [ 14 ].
Dacă capacitatea succesorală se recunoaşte numai persoanelor care sînt în viaţă la data
deschiderii succesiunii (art.1433 CC al RM) şi dovada acestei existenţe trebuie să fie făcută de cel
care reclamă moştenirea, înseamnă că în situaţia imposibilităţii dovedirii supravieţuirii, drepturile
succesorale nu pot fi recunoscute din lipsa capacităţii succesorale, urmînd ca moştenirile să fie
considerate deschise în acelaşi moment pentru toate persoanele în cauză şi deferite, separat,

55
moştenitorilor fiecăreia dintre persoanele decedate în acelaşi timp, fără ca - în mod reciproc sau una
dintre ele - să poată beneficia de moştenirea lăsată de cealaltă sau celelalte persoane. De exemplu,
dacă soţii – avînd vocaţie succesoarlă reciprocă şi ca moştenitori legali pe părinţii lor - decedează în
aceeaşi împrejurare fără a se putea stabili care dintre ei a supravieţiut celuilalt, în lumina prezumţiei
morţii concomitente nici unul nu va putea moşteni în urma celuilalt, deoarece nu se poate dovedi
capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în momentul morţii celuilalt soţ. Moştenirile lăsate de
soţi vor fi culese, ca două moşteniri distincte, de către părinţii fiecăruia [18, p. 8].
La examinarea litigiilor judiciare în cauzele despre moştenire, se aplică normele dreptului
succesoral care funcţionau la momentul deschiderii succesiunii.
Cercul succesorilor, termenul acceptării succesiunii, patrimoniul succesoral şi ordinea
acceptării se stabilesc la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea.
Stabilirea exactă a momentului morţii celui care lasă moştenirea prezintă o importanţă
practică din următoarele motive:
- în funcţie de acest moment se fixează cercul de moştenitori legali şi testamentari;
- la această dată se stabileşte componenţa şi valoarea patrimoniului succesoral;
- de la această dată începe a curge termenul de 6 luni pentru opţiunea succesorală;
- pînă la această dată produce efecte acceptarea şi renunţarea la succesiune;
- în cazul unui conflict în timp al unor legi succesorale succesive, în funcţie de această dată,
se determină legea aplicabilă;
- de la această dată pot fi aplicate normele dreptului de moştenire;
- data deschiderii succesiunii marchează data pînă la care retroactivează acceptarea sau
renunţarea la moştenire;
- în cazul pluralităţii de moştenitori, data deschiderii succesiunii marchează ziua în care
începe starea de indiviziune.
Astfel, după părerea autorilor E.Neaga, M.Şcerbacov etc., stabilirea cercului de moştenitori
chemaţi să culeagă moştenirea se va efectua conform normelor legale existente la data deschiderii
succesiunii [110, p. 47; 133, p.36-38]. Actele ulterioare deschiderii succesiunii, cum ar fi acceptarea
sau renunţarea la succesiune ori partajul averii succesorale, vor fi guvernate de legea în vigoare la
data săvîrşirii lor.

56
 1.2.2. Locul deschiderii succesiunii şi importanţa lui. Măsurile de conservare
Potrivit art. 1443 din CC al RM, „locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al
celui care a lăsat moştenirea, iar dacă acest domiciliu nu este cunoscut, locul unde se află bunurile
succesorale”. Astfel, în legislaţia Republicii Moldova este indicat expres locul deschiderii
moştenirii.
Conform alin.(1) din art.30 al CC al RM, domiciliul este locul unde un cetăţean îşi are
locuinţa sa statornică sau principală.
Locuinţă statornică înseamnă locul permanent de trai unde s-a stabilit persoana în virtutea
condiţiilor de viaţă. De exemplu, un tînăr specialist, venit după terminarea instituţiei de învăţămînt
într-o localitate, are ca domiciliu această localitate, ci nu localitatea în care s-a născut.
Locuinţa principală se stabileşte, conform opiniei autorilor S.Baieş şi N.Roşca, în cazul în
care persoana fizică, în virtutea diferiţilor factori, are domiciliu în mai multe locuri. De exemplu,
dacă persoana, din 12 luni ale anului 3 luni locuieşte în Bălţi, 7 luni la Chişinău, iar 3 luni la
Vulcăneşti, domiciliul ei va fi considerat cel de la Chişinău, aici locuind cel mai mult timp [40, p.
324].
Se consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atîta timp cît nu şi-a stabilit un altul. Cît
priveşte minorii, înfiaţii sau persoanele aflate sub tutelă, aceştia îşi au domiciliul la casa părinţilor,
înfietorilor sau tutorilor lor.
Moştenirea imobilelor şi a dreptului la ele se stabileşte conform legislaţiei statului pe
teritoriul căruia se află aceste bunuri. În cazul în care cel ce lasă moştenirea nu a avut domiciliu
permanent în ţară sau în cazul cînd ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut, locul
deschiderii succesiunii este considerat locul unde se găsesc bunurile de bază ale moştenirii sau o
parte considerabilă a ei, indiferent de faptul dacă este cetăţean al Republicii Moldova sau cetăţean
străin.
Potrivit opiniei cercetătorului V.Ciobanu, în dreptul României, regula potrivit căreia
moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului rezultă implicit din prevederile art.10 lit.
a) şi b) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 [60, p. 14].
Conform art. 1443 CC al RM, dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al
deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află cea mai valoroasă parte a bunurilor
imobile, dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea principală ca valoare a
bunurilor mobile.
Considerăm că deschiderea moştenirii la ultimul domiciliu al defunctului a fost instituită din
considerente de ordin practic, lesne de înţeles, deoarece anume acolo se pot găsi, de obicei, diverse

57
documente ale celui care lasă moştenirea, pot fi adunate informaţii despre eventualii moştenitori,
precum şi despre patrimoniul succesoral.
După părerea noastră, normă enunţată mai sus va crea incontestabil, din punct de vedere
juridic probleme în cazul stabilirii locului deschiderii succesiunii ce are importanţă pentru
desfăşurarea procedurii succesorale notariale şi pentru determinarea competenţei instanţei de
judecată în materie de moştenire.
Astfel, ţinînd cont că legea locului situării bunurilor se aplică numai în situaţia în care nu
este cunoscut ultimul domiciliu al defunctului, propunem de lege ferenda admiterea normei care ar
prevedea că locul deschiderii moştenirii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar
dacă acest domiciliu nu este cunoscut, locul de aflare a bunurilor sau a părţii principale a acestora ca
valoare.
Prin domiciliu, în general, constată G.Beleiu, se înţelege acel atribut de identificare a
persoanei fizice ce o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc avînd această semnificaţie
juridică [42, p. 327]. Domiciliul poate fi de drept comun şi domiciliu legal, precizează autorul E.
Safta-Romano. Domiciliul de drept comun al persoanei fizice, numit şi „voluntar” este locuinţa sa
statornică ori principală. Prin legal înţelegem domiciliul care este stabilit de lege pentru anumite
categorii de persoane fizice. Astfel, în ce priveşte minorul, locul deschiderii moştenirii va fi, de
regulă, la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic, fie în temeiul înţelegerii
părinţilor, fie în temeiul hotărîrii instanţei judecătoreşti. Dacă minorul se află sub tutelă sau
persoana este pusă sub interdicţie, atunci deschiderea succesiunii va avea loc la domiciliul tutorelui
[122, p. 41].
Autorul M.Eliescu consideră că în situaţia în care o persoană a decedat în altă parte decît în
domiciliul său, de exemplu, în timpul unei călătorii, în timpul unei deplasări de serviciu sau în
timpul studiilor, instituţia de învăţămînt fiind în altă localitate decît domiciliul celui care lasă
moştenirea, precum şi în situaţia în care nu se ştie dacă există sau nu un domiciliu permanent (de
exemplu, atunci cînd cel care lasă moştenirea a fost geolog sau nomad), locul deschiderii moştenirii
va fi acolo unde se află patrimoniul sau o parte componentă a lui, iar în lipsă de bunuri, la locul
unde s-a înregistrat moartea [81, p. 56].
Deoarece locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune de fapt, dovada lui se
poate face, în principiu, prin orice mijloace de probă admise de lege. Practic, afirmă P.Nikitiuk,
dovada ultimului domiciliu se face cu menţiunile din buletinul de identitate sau actul de deces al
persoanei care lasă moştenirea [111, p. 11-12].
Dacă domiciliul defunctului este necunoscut, se aplică regula deschiderii moştenirii la locul
unde se află bunurile mai importante ca valoare ale moştenirii. Legea locului situării bunurilor se

58
aplică numai în situaţia în care nu este cunoscut ultimul domiciliu al defunctului. Deci, în primul
rînd se va ţine cont de situarea bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, atunci se va
considera drept ultim domiciliu locul situării bunurilor mobile, iar dacă ultimele se află la locuri
diferite – locul deschiderii succesiunii va fi locul situării părţii celei mai valoroase a acestor bunuri
[18, p. 9] .
Studiind practica judiciară, am constatat că problema cu care s-au confruntat instanţele
judecătoreşti a fost de a stabili dacă enunţurile din aceste acte oficiale pot fi contestate, dovedindu-
se prin alte mijloace de probă un alt loc al ultimului domiciliu al defunctului.
În doctrina juridică s-a conturat opinia potrivit căreia nimic nu împiedică să se dovedească,
prin orice mijloc de probă, că în fapt domiciliul unei persoane se află într-o altă localitate decît
acolo unde ea a fost înregistrată [125, p. 153].
Cu alte cuvinte, noţiunea de domiciliu constituie o situaţie de fapt şi poate fi dovedită prin
orice mijloc de probă, pentru a stabili în mod real localitatea în care persoana fizică îşi are locuinţa
statornică şi principală.
Locul deschiderii succesiunii prezintă importanţă pentru a determina organele competente
teritoriale să rezolve diferite probleme privind moştenirea. Pentru stabilirea locului deschiderii
succesiunii ne interesează nu atît locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici locul
reşedinţei, ci ultimul său domiciliu.
Potrivit art. 35 alin.(3) din Legea Republicii Moldova cu privire la notariat din
08.11.2002, în îndeplinirea atribuţiilor sale, notarul are competenţă generală, cu excepţia
următoarelor situaţii:
a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului care îşi desfăşoară
activitatea pe teritoriul unde defunctul a avut ultimul domiciliu;
b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege pe oricare din notarii care
desfăşoară activitate pe teritoriul unde defunctul a avut ultimul domiciliu [15, p.5].
Procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea moştenitorilor,
procurorului, organului de tutelă, a organului de administrare publică locală sau persoanelor
interesate. La primirea cererii despre deschiderea procedurii succesorale notariale, notarul va
verifica registrul de evidenţă a procedurii succesorale notariale, care este ţinut de Camera Notarială,
dacă nu există dosar cu privire la aceeaşi moştenire. În caz afirmativ, notarul va indica persoanelor
care au prezentat cererea adresa biroului notarial unde există dosar cu privire la această moştenire,
iar în cazul în care notarul constată că nu există un alt dosar cu privire la aceeaşi moştenire, notarul
va înregistra cererea şi va deschide un dosar de moştenire.

59
 Măsurile de conservare. Conform art. 59 din Legea nr.1453 din 08.11.2002 (în
continuare Legea nr.1453/2002) cu privire la notariat, pentru ocrotirea intereselor
moştenitorilor, a legatarilor şi a intereselor publice, notarul sau persoana care desfăşoară
activitate notarială de la locul deschiderii succesiunii, la iniţiativa persoanelor interesate,
a executorului testamentar sau din oficiu, ia măsurile necesare pentru paza bunurilor
succesorale pînă la expirarea termenului stabilit pentru acceptare. Dacă bunurile
succesorale sau o parte din ele nu se află la locul deschiderii succesiunii, notarul sau
persoana care desfăşoară activitate notarială de la locul deschiderii succesiunii trimite
notarului sau, dacă în această localitate nu este notar, persoanei care desfăşoară activitate
notarială de la locul aflării bunurilor succesorale, însărcinare să ia măsuri pentru paza lor.
Notarul sau altă persoană care desfăşoară activitate notarială, luînd măsurile pentru paza
bunurilor succesorale, informează notarul de la locul deschiderii succesiunii despre luarea
acestor măsuri [15, p.8].
Luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale se poate efectua din
iniţiativa notarului sau la cererea moştenitorilor, părţilor interesate, statului. În cel de al doilea
caz, cererile primite se vor înregistra în cartea de evidenţă a cererilor cu privire la luarea măsurilor
pentru conservarea bunurilor succesorale.
În scopul conservării bunurilor succesorale, notarul va efectua inventarierea acestor bunuri
şi le va trimite spre păstrare moştenitorilor sau altor persoane. Dacă în masa succesorală sînt bunuri
care trebuie administrate, precum şi în cazul intentării unei acţiuni de către creditorii defunctului,
notarul va numi un custode al bunurilor succesorale pînă la acceptarea moştenirii. Custodele,
tutorele şi alte persoane cărora li s-a transmis spre păstrare bunurile succesorale, vor fi prevenite de
răspunderea pe care o poartă conform legii pentru irosirea, distrugerea, tăinuirea şi înstrăinarea lor
şi pentru cauzarea de prejudicii moştenitorilor.
Potrivit art. 55 din Legea nr.1453/2002, notarul, primind informaţia despre decesul
persoanei, deschide procedura succesorală în baza declaraţiei scrise: a) a moştenitorilor legali,
moştenitorilor tesatamentari ori a mandatarilor lor legali de acceptare a succesiunii sau de renunţare
la ea; b) a reprezentanţilor organelor de stat; c) a creditorilor defunctului. În cazul în care pe unul şi
acelaşi teritoriu îşi desfăşoară activitatea mai mulţi notari, competenţa de îndeplinire a procedurii
succesorale aparţine primului notar sesizat. Notarul este obligat să verifice dacă procedura
succesorală nu a fost deschisă de un alt notar din acelaşi teritoriu. Notarul, primind informaţia
despre deschiderea procedurii succesorale de alt notar, este obligat să informeze despre acesta
moştenitorii al căror domiciliu îi este cunoscut. Notarul poate, de asemenea, chema moştenitorii

60
prin publicarea unui aviz în mijloacele de informare în masă. Evidenţa dosarelor succesorale şi
testamentelor întocmite o ţine Ministerul Justiţiei.
Pentru păstrarea bunurilor succesorale persoana care desfăşoară activitate notarială face
inventarierea acestor bunuri şi le transmite spre păstrare moştenitorilor sau altor persoane. Dacă în
componenţa masei succesorale sînt bunuri care necesită administrare, precum şi în cazul înaintării
pretenţiilor de către creditorii defunctului pînă la primirea succesiunii de către moştenitori, notarul
numeşte custodele bunurilor succesorale. Custodele şi alte persoane cărora li s-au transmis spre
păstrare şi administrare bunuri succesorale sînt prevenite de răspunderea pe care o poartă conform
legii pentru irosirea, distrugerea, tăinuirea şi înstrăinarea bunurilor succesorale, precum şi pentru
cauzarea de prejudicii moştenitorilor.
Inventarierea bunurilor succesorale se efectuează în prezenţa persoanelor interesate, care şi-
au exprimat dorinţa de a participa la inventariere şi în prezenţa a cel puţin doi martori.
În actul de inventariere se indică data cînd a fost primită cererea (comunicarea) cu privire la
luarea măsurilor pentru conservarea bunurilor succesorale, data cînd a fost făcută inventarierea,
numele şi adresa persoanelor care au participat la inventariere, numele celui care lasă moştenirea,
data deschiderii moştenirii, precum şi locul unde se află bunurile ce se inventariază. În actul de
inventariere se includ toate bunurile care se află în locuinţa defunctului, în acelaşi timp fiind dată o
descriere amănunţită al acestora, costul, precum şi gradul de uzare a fiecărui obiect enumerat în act.
Actul de inventariere se întocmeşte în cel puţin trei exemplare. Toate exemplarele vor fi
semnate de notar, persoanele interesate, de martor şi de persoana care a primit în custodie bunurile.
În situaţia în care nu este posibilă luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale (de
exemplu, moştenitorii ori alte persoane care au locuit cu cel ce lasă moştenirea sînt împotriva
inventarierii sau nu prezintă bunurile pentru inventariere ori bunurile au fost expediate etc.), notarul
va întocmi un act în acest sens şi-l va aduce la cunoştinţa persoanelor interesate.
Potrivit prevederilor legale (art.63 din Legea nr.1453/2002), paza bunurilor succesorale
continuă pînă la acceptarea succesiunii de către moştenitori, iar dacă aceasta nu a fost acceptată -
pînă la expirarea termenului prevăzut de legislaţia în vigoare pentru acceptarea succesiunii.
În acelaşi timp, notarul de la locul deschiderii succesiunii este obligat să informeze
moştenitorii despre ridicarea măsurilor de pază a bunurilor succesorale, iar dacă bunurile
succesorale în baza dreptului de succesiune trec în proprietatea statului, să informeze organul
financiar respectiv.
Conform art. 64 din Legea enunţată, certificatul de moştenitor se eliberează de notar
moştenitorilor sau statului la locul deschiderii succesiunii în termenul stabilit de legislaţia civilă.
Certificatul de moştenitor se eliberează moştenitorilor care au acceptat succesiunea în modul stabilit

61
de legislaţia civilă pe numele tuturor moştenitorilor sau, la dorinţa lor, fiecărui în parte. Moştenitorii
care au omis termenul de acceptare a succesiunii pot fi incluşi în certificatul de moştenitor cu
consimţămîntul tuturor celorlalţi moştenitori care au acceptat succesiunea în termen. Acest
consimţămînt al moştenitorului va fi prezentat în scris notarului pînă la eliberarea certificatului de
moştenitor. Pînă la eliberarea certificatului de moştenitor legal sau testamentar, notarul stabileşte
cercul de persoane care au dreptul la succesiune şi la rezerva succesorală, prevenind moştenitorul
despre răspunderea ce îi revine pentru tăinuirea faptului existenţei altor moştenitori.
În cazul cînd moştenirea trece cu drept de succesiune în favoarea statului, certificatul de
moştenitor se va elibera organului financiar de la ultimul domiciliu al celui care lasă moştenirea,
după expirarea termenului de şase luni din ziua deschiderii succesiunii (alin. 6 art. 64 din Legea
nr.1453/2002).
Potrivit art. 65 din Legea nr.1453/2002, la eliberarea certificatului de moştenitor notarul
verifică faptul decesului celui care a lăsat moştenirea, timpul şi locul deschiderii moştenirii,
raporturile de rudenie cu cel care lasă moştenirea, existenţa testamentului, compunerea masei
succesorale şi costul ei. Documentele justificative vor fi prezentate de moştenitori.
Faptul morţii celui ce a lăsat moştenirea şi data deschiderii succesiunii pot fi confirmate
prin actul de deces, eliberat de organul stării civile sau hotărîrea judecătorească privind declararea
morţii. Locul deschiderii succesiunii poate fi confirmat prin adeverinţa administraţiei casei de
locuit, adeverinţa primăriei ori adeverinţa de la locul de muncă al defunctului privind domiciliul
acestuia.
Dacă domiciliul celui care lasă moştenirea nu este cunoscut, se va prezenta un document
care poate fi unul dintre cele arătate mai sus, despre locul unde se află bunurile succesorale sau cea
mai mare parte a lor.
Dacă certificatul de moştenitor a fost eliberat pe numele unui minor sau al unei persoane
lipsite de capacitatea de exerciţiu, notarul informează despre acest fapt autoritatea tutelară de pe
raza domiciliului moştenitorului în scopul protecţiei intereselor lui patrimoniale.
În actualul Cod civil al Republicii Moldova, în Titlul VI al Cărţii a patra „Drept succesoral”
este prevăzut modul de confirmare a dreptului la moştenire.
Conform art.1556 CC al RM, persoanele recunoscute ca moştenitori pot cere notarului de la
locul deschiderii succesiunii eliberarea certificatului de moştenitor. Dacă nu s-a făcut dovada
existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori stabilirea acestora necesită operaţiuni de durată
şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de
moştenitor.

62
 În certificatul de calitate de moştenitor se menţionează că acesta nu are valoarea unui
certificat de moştenitor şi că poate fi utilizat numai pentru dobîndirea actelor necesare pentru a
dovedi existenţa bunurilor ce compun patrimoniul succesoral, urmînd ca certificatul de moştenitor
să fie eliberat ulterior. Acestă calitate poate fi dovedită numai în cazul acceptării în termen a
moştenirii, în caz contrar moştenitorul fiind străin de moştenire prin neacceptare.

63
 Capitolul II.
CONDIŢIILE MOŞTENIRII LEGALE ÎN DREPTUL REPUBLICII MOLDOVA

În legislaţia actuală a Republicii Moldova nu sînt prevăzute condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească o persoană pentru a moşteni, însă le putem deduce din cuprinsul prevederilor Codului
civil, care se referă la moştenire.
Pentru a putea moşteni în calitate de moştenitor legal, o persoană trebuie să răspundă
următoarelor condiţii:
a) să aibă capacitate succesorală, adică să existe la momentul decesului celui care a lăsat
moştenirea;
b) să aibă vocaţie succesorală (chemare la moştenire);
c) să nu fie nedemnă de a moşteni.

2.1. Capacitatea succesorală

Orice persoană ce are vocaţie succesorală şi care există în momentul deschiderii succesiunii
are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni.
Capacitatea succesorală, în opinia lui D.Macovei, reprezintă aptitudinea unei persoane de a
fi subiect de drepturi şi obligaţii pe care le implică calitatea de moştenitor [103, p. 16].
După părerea autorilor români F.Deak şi S.Cărpenaru, capacitatea succesorală nu trebuie
confundată cu capacitatea de folosinţă şi nici cu capacitatea de exerciţiu. Ea are sens specific şi se
referă la existenţa în viaţă - la momentul deschiderii succesiunii a persoanei chemate la moştenirea
celui care a decedat [76, p.7-8].
Potrivit art.1433 CC al RM, „pot fi moştenitori, în cazul succesiunii testamentare -
persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele
care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-au născut vii după decesul
acestuia, indiferent de faptul dacă sînt sau nu copiii lui, precum şi persoanele juridice care au
capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea; în cazul succesiunii
legale - persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum
şi copiii celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul
acestuia”.
Aceste persoane au capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de
origine socială, de starea sănătăţii, de limbă, de religie, de origine etnică.
Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii succesiunii are capacitate de a
moşteni, adică de a culege o succesiune. Dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii

64
incumbă aceluia care pretinde dreptul asupra moştenirii. Acesta poate fi însuşi succesibilul sau
succesorii săi în drepturi, în cazul cînd moştenitorul a fost în viaţă la momentul deschiderii
moştenirii, dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moştenirii fiind reclamate de propriii săi
succesori în drepturi. Dovada vizează în acest sens nu numai existenţa persoanei, ci mai ales
corelaţia ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea. În această ordine de idei este utilă
diferenţierea în legătură cu persoanele care au capacitate succesorală, fiindcă există în momentul
deschiderii moştenirii şi în legătură cu persoanele care nu au capacitate suucesorală, fiindcă nu mai
există în acel moment. Se impun în acest sens unele precizări vis-a-vis de capacitatea succesorală în
cazul moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere.
În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul cu vocaţie succesorală legală pretinde
drepturile succesorale ale ascendentului său, decedat la data deschiderii moştenirii, urcînd în locul,
gradul acestuia (art.1504 CC al RM). În acest sens reprezentantul trebuie să dovedească că el
personal are capacitate succesorală, adică există la data deschiderii moştenirii, iar cel reprezentat era
decedat la acea dată.
În cazul moştenirii prin retransmitere, moştenitorul legal ori testamentar, supravieţuind un
timp cît de scurt defunctului, dobîndeşte el succesiunea acestuia din urmă (chiar dacă nu şi-a
exercitat dreptul la opţiune succesorală) şi, confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor săi
moştenitori legali ori testamentari. În acest caz persoanele care pretind drepturi asupra moştenirii
trebuie să dovedească existenţa moştenitorului în momentul deschiderii primei moşteniri şi propriile
drepturi succesorale asupra moştenirii lăsate de acesta, inclusiv la data deschiderii acesteia din
urmă. În acest sens se disting două situaţii:
Dacă moştenitorul a decedat înăuntrul termenului de opţiune succesorală de 6 luni, atunci
beneficiarii retransmiterii vor trebui să facă dovada existenţei moştenitorului în momentul
deschiderii succesiunii, a propriei existenţe şi să-şi exercite dreptul la opţiune succesorală în
termenul rămas. Deci, ei nu vor trebui să facă dovada că moştenitorul a acceptat moştenirea. În
cazul de faţă există două termene de opţiune succesorală. Primul se referă la masa succesorală
transmisă, care curge din momentul deschiderii primei moşteniri, iar cel de-al doilea se referă la
masa succesorală a moştenitorului propriu-zis, care începe a curge din momentul decesului său.
Succesorii moştenitorului decedat trebuie să accepte moştenirea în partea rămasă din
termenul stabilit de acceptare. Dacă acest termen este mai mic de trei luni, el se prelungeşte pînă la
trei luni în temeiul art.1523 CC al RM.
Dacă termenul de opţiune a expirat, beneficiarul retransmiterii trebuie să dovedească că
moştenitorul a acceptat moştenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea termenului şi

65
acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingîndu-se prin prescripţie titlul său de moştenitor
[61, p. 28-30] .

66
 2.2. PERSOANELE CARE AU CAPACITATE SUCCESORALĂ
2.2.1. Persoanele care sînt născute şi se află în viaţă la data deschiderii moştenirii
Conform art.1433 alin.(1) CC al RM, pot fi moştenitori în cazul succesiunii legale
persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui care a lăsat moştenirea. Aşadar, orice
persoană fizică în viaţă la data deschiderii succesiunii are capacitate succesorală. Aceasta, însă, nu
înseamnă că toate persoanele în viaţă îl pot moşteni pe defunct, lucru care ar fi absurd.
Nu are importanţă cît a trăit persoana după deschiderea moştenirii. Dacă moştenitorul moare
imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale, inclusiv dreptul la opţiune
succesorală, vor trece la propriii săi moştenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral
lăsat de el.
Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al moştenitorului care a fost în
viaţă la momentul deschiderii moştenirii, cu actul de deces sau hotărîrea judecătorească definitivă
de declarare a morţii din care reiese că decesul moştenitorului a survenit ulterior deschiderii
succesiunii, persoanele interesate putînd dovedi contrariul prin orice mijloace de probă admise de
lege.

2.2.2. Persoanele nenăscute dar concepute la data deschiderii moştenirii

După cum susţine cercetătorul C.Antoniade, în dreptul roman personalitatea începea chiar
înainte de naştere, potrivit principiului: Infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis
eius agitur (copilul conceput se consideră născut, atunci cînd este vorba de interesele sale) [32, p.7-
8]. În doctrină [43, p. 70 ; 100, p. 36 ; 70, p. 84-85 ; 45, p. 357] această excepţie se mai numeşte şi
capacitate de folosinţă anticipată.
Actualmente atît în legislaţia Republicii Moldova (alin.(1) lit.b) art.1433 CC al RM), cît şi
în legislaţia României (art.7 alin.(I) din Decretul nr.31/1954, art. 654 din CC) acest principiu şi-a
găsit consacrarea.
Astfel, art. 654 CC al României, care aplică acest principiu în materia succesiunilor, dispune
expres: „Copilul conceput este considerat că există”. Dar pentru a fi considerat că există şi a dobîndi
capacitate succesorală, copilul conceput trebuie să se nască viu, deoarece alin. III al aceluiaşi articol
stabileşte: „Copilul născut mort este considerat că nu există”. Timpul cuprins între a 300-a şi a 180-
a zi dinaintea naşterii copilului se socoteşte timpul legal al concepţiei.
Matei Cantacuzino şi Traian Ionaşcu consideră că această prezumţie din dreptul familiei este
de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă şi asupra succesiunilor.
Capacitatea succesorală a copilului conceput se stabileşte pe cale judecătorească, la cererea
părţilor, prin intermediul expertizei medico-legale de concepere a copilului. Concluzia expertului se

67
va aprecia de către instanţa judecătorească în ansamblu cu toate circumstanţele existente în fiecare
caz aparte, totodată instanţa de judecată fiind obligată să motiveze în hotărîrea sa respectarea
concluziei expertului.
Fiind o chestiune de fapt, cel care pretinde moştenirea în numele copilului, trebuie să
dovedească, cu orice mijloace de probă admise de lege, data concepţiei copilului, situarea acestei
date înainte de momentul deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu.
Întrucît stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei nu este posibilă, art. 61 din Codul
familiei al României stabileşte o prezumţie legală cu privire la perioada concepţiei (după cum am
indicat mai sus) [76, p. 69-70; 54, p. 14]. Astfel, dacă se va face dovada că un copil s-a născut viu
înainte de a fi trecut trei sute de zile din momentul morţii lui de cujus, prin aplicarea prezumţiei
timpului legal al concepţiunii, acesta a dobîndit capacitate succesorală, chiar dacă la momentul
deschiderii succesiunii încă nu se născuse.
Deci, în tăcerea legii, capacitatea succesorală a copilului conceput se stabileşte pe cale
judecătorească, la cererea părţilor, prin intermediul expertizei medico-legale de concepere a
copilului.
În ce priveşte legislaţia Republicii Moldova nu găsim nici o prezumţie legală care ar face
dovada concepţiunii. Acest gol legislativ trebuie să înlăture orice neînţelegere în acest sens în noul
Cod civil al Republicii Moldova.
În legătură cu dovada concepţiei, Codul familiei al Republicii Moldoveneşti stabileşte o
prezumţie în acest sens în art.47 alin.(3): „Copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp de 300 de
zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei are ca
tată pe soţul (fostul soţ ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul”. Această prezumţie se referă la
stabilirea paternităţii, astfel încît s-a pus problema aplicabilităţii acesteia în materie succesorală
pentru stabilirea capacităţii succesorale a copilului.
Considerăm, alături de alţi autori printre care F.Deak şi I.Dogaru [75, p. 46 ;79, p. 87] că
prezumţia legală referitoare la perioada concepţiei are vocaţie generală de aplicabilitate şi se
impune a fi luată în consideraţie în materie succesorală, chiar dacă această problemă nu coincide cu
problema stabilirii paternităţii.

2.2.3. Persoanele declarate judecătoreşte dispărute

Conform art. 52 din CC al RM, o persoană poate fi declarată decedată prin hotărîre a
instanţei de judecătă. Drept temei pentru declararea decesului unei persoane fizice în dreptul
Republicii Moldova pot servi:
- lipsa acesteia de la domiciliul său în decurs de trei ani;

68
 - lipsa în decurs de şase luni a ştirilor despre persoana care a dispărut în împrejurări ce
prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui
accident;
- cazul în care un militar sau orice altă persoană a dispărut fără veste în legătură cu
operaţiunile militare poate fi declarată decedată pe cale judecătorească numai dacă au trecut doi ani
de la încetarea acţiunilor militare.
Declarînd o persoană decedată, instanţa judecătorescă se bazează pe presupunerea morţii
acesteia şi intrarea în vigoare a hotărîrii declarative de deces care serveşte drept temei pentru
trecerea înscrierii despre deces în registrul actelor stării civile. Drept dată a decesului persoanei
declarată decedată este socotită ziua în care hotărîrea instanţei judecătoreşti de declarare a decesului
a rămas definitivă.
Spre deosebire de dreptul României în care prezumţia că dispărutul este în viaţă atîta timp
cît nu se dovedeşte decesul său izvorăşte din lege (art. 18 din Decretul nr.31 din 1954), în dreptul
Republicii Moldova aceasta izvorăşte din hotărîrea judecătorească care declară decesul.
Întrucît, potrivit art.19 din Decretul nr. 31/1954, „cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă
nu a intervenit o hotărîre declarativă de deces rămasă definitivă”, cele declarate ca atare
judecătoreşte, precum şi cele nedeclarate, dar considerate de lege ca fiind dispărute, au capacitate
succesorală, aceasta fiind „provizorie” [75, p.40] sau relativă.
Capacitatea succesorală a persoanelor dispărute, susţine D.Macovei, subzistă cel puţin în
aparenţă - pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti prin care se stabileşte şi data
decesului prezumat, în raport cu această dată urmează a se stabili apoi momentul pînă la care
persoana dispărută a avut capacitate succesorală [103, p. 18].
În dreptul Republicii Moldova nu există o normă expresă în acest sens, dar totuşi în
literatura de specialitate [39, p. 132] de la noi, ca şi în dreptul României, a fost expusă opinia
potrivit căreia se consideră că dispărutul este în viaţă pînă la momentul intervenirii unei hotărîri
judecătoreşti declarative de deces. Şi în dreptul Republicii Moldova sînt posibile două ipoteze:
prima - declararea absenţei fără veste şi a doua - declararea judecătorească a decesului.
Astfel, conform prevederilor art.49 din CC al RM, o persoană poate fi declarată absentă fără
veste, dacă în decurs de un an nu s-au primit ştiri despre locul unde se află aceasta, iar în cazul în
care începutul absenţei se consideră prima zi a lunii ce urmează celei în care au fost primite
ultimele ştiri despre ea, iar dacă nu se va putea stabili această lună - ziua de întîi ianuarie a anului
următor. Pentru declararea persoanei absentă fără veste este necesară îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
- lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării persoanei respective;

69
 - durata absenţei ştirilor să fie nu mai puţin de un an;
- să fie imposibil a stabili locul aflării persoanei respective.

2.2.4. Persoanele juridice

Persoanele juridice au capacitatea de a dobîndi: dacă sînt în fiinţă la data deschiderii
succesiunii, avînd capacitate succesorală de la data înregistrării (în cazul în care sînt supuse
înregistrării); iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de
la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege.
Capacitatea succesorală a persoanelor juridice este recunoscută şi în dreptul Republicii
Moldova şi în acest sens art. 1433 din CC al RM spune: „ Statul dispune de capacitate succesorală
testamentară, precum şi de capacitate succesorală asupra unui patrimoniu succesoral vacant ”.
Întrucît persoanele juridice nu intră în categoria succesorilor legali, rezultă că acestea nu pot
dobîndi bunuri succesorale decît pe cele de moştenire testamentară. Atenţionăm că, în lipsa
moştenitorilor legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, acesta
fiind o figură juridică aparte.
Potrivit legislaţiei române, alin.III art.33 din Decretul 31/1954 „... chiar înainte de data
înregistrării sau de data actului de recunoaştere, ori de la data îndepliniri celorlalte cerinţe ce vor fi
prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cît serveşte
drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi
necesare, dar numai întrucît acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
valabil”.
În Comentariul la Codul civil al Republicii Moldova găsim că persoanele juridice au
capacitate succesorală (capacitate de a primi prin testament o moştenire sau bunuri din moştenire)
de la data dobîndirii personalităţii juridice (capacităţii juridice civile). Capacitatea succesorală a
persoanelor juridice nu depinde de durata existenţei persoanei juridice după data deschiderii
succesiunii. Dacă încetarea persoanei juridice a intervenit după deschiderea moştenirii, drepturile
sale succesorale vor trece asupra persoanei sau persoanelor juridice dobînditoare a patrimoniului
persoanei juridice indicate în testament, aflate în reorganizare sau, respectiv, vor intra în masa
patrimonială supusă lichidării, în caz de dizolvare [66, p. 1118].
Deci, legea recunoaşte, la fel ca şi persoanele fizice, persoanele juridice pot avea capacitate
de folosinţă anticipată, în care se include şi capacitatea succesorală, la data actului de înfiinţare.
Dreptul care formează obiectul liberalităţii, pentru a fi valabil transmis persoanei juridice, va
trebui să corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică [103, p.18].

70
 2.3. PERSOANELE CARE NU AU CAPACITATE SUCCESORALĂ
Au capacitate succesorală numai persoanele care „se află în viaţă” în momentul morţii celui
ce a lăsat moştenirea. Reiese că nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu sînt în viaţă
la data deschiderii succesiunii şi persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă.
Deci, nu pot fi moştenitori persoanele fizice care nu mai sînt în viaţă la data deschiderii
moştenirii, şi anume: copilul născut mort, predecedaţii, comorienţii şi codecedaţii.

2.3.1. Persoanele predecedate

Nu au capacitate succesorală şi deci nu vor putea moşteni persoanele fizice care au încetat
din viaţă înaintea defunctului.
Predecedaţii nu au capacitate succesorală, deoarece, neavînd capacitate de folosinţă, nu pot
fi subiecţi de drept, afirmă autorii I.Adam şi A.Rusu [27, p. 38].
Acest lucru se deduce prin interpretarea dispoziţiilor art.1433 CC al RM, conform căruia au
capacitate succesorală persoanele care „se aflau în viaţă la momentul decesului celui care a lăsat
moştenirea”.
Dovada predecesului se va realiza cu ajutorul certificatului de deces sau hotărîrii declarative
de moarte.
Partea de moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate în cadrul moştenirii legale va
reveni descendenţilor săi. În acest caz va opera reprezentarea succesorală, care nu este decît un
beneficiu al legii în temeiul căreia moştenitorul în grad mai îndepărtat urcă în locul, gradul şi
dreptul ascendentului său care este decedat la data deschiderii succesiunii.
Nu au capacitate succesorală persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă.
Capacitatea succesorală a persoanei juridice este ţărmurită de scopul pentru care ea a fost
înfiinţată, astfel încît legatul - care nu corespunde scopului - va fi nul sau caduc, după cum
incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior (prin schimbarea
scopului de către organele competente), dar înainte de deschiderea moştenirii.
Menţionăm că nici în cazul persoanelor juridice capacitatea succesorală nu depinde de
durata existenţei persoanei juridice după data deschiderii succesiunii. Dacă încetarea persoanei
juridice a intervenit după deschiderea moştenirii, drepturile sale succesorale vor trece asupra
persoanei sau persoanelor juridice dobînditoare a patrimoniului persoanei juridice legatare aflate în
reorganizare, respectiv vor intra în masa patrimonială supusă lichidării în caz de dizolvare.
Pot exista situaţii în care mai multe persoane mor în aceeaşi împrejurare, fiind imposibil să
se stabilească dacă vreuna a supravieţuit alteia (comorienţi). În acest caz, se consideră că ele au

71
murit deodată, aşa încît „succesiunea fiecăruia va fi deferită propriilor săi moştenitori fără ca
vreunul din comorienţi să moştenească pe ceilalţi”.

72
 2.3.2. Comorienţii (comorientes)
Succesiunea comorienţilor a rămas o problemă nedefinitivată pînă în prezent. O definiţie a
comorienţilor în legislaţia succesorală a Republicii Moldova nici în trecut, nici actualmente nu este
prevăzută.
Conform Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.13 din
03.10.2005 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea
cauzelor despre succesiune, în situaţia în care două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală
reciprocă sau unilaterală au decedat în circumstanţe imposibil de stabilit dacă una a supravieţuit
alteia, se prezumă că ele au murit concomitent, moştenirea fiind culeasă de moştenitorii proprii ai
fiecărui defunct [18, p.9].
Prin urmare, pentru a fi în această împrejurare este necesară întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
- să fie două sau mai multe persoane;
- să decedeze în aceeaşi împrejurare;
- în condiţii în care să nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia;
- comorienţii să aibă vocaţie succesorală unii faţă de alţii sau unilaterală.
Potrivit legislaţiei române, art.21 din Decretul nr.31/1954, „În cazul în care mai multe
persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele
sunt socotite că au murit deodată”. Prin urmare, într-o asemenea situaţie, bunurile succesorale vor fi
deferite propriilor moştenitori ai fiecărui comorient, fără ca aceştia din urmă să se moştenească
reciproc [46, p.79].
În literatura de specialitate română, unii autori, printre care M.Eliescu, S.Cărpenaru etc. [81,
p.66; 55, p.388; 132, p.16 ;77, p.43], mai adaugă o condiţie: ca între persoanele în cauză să existe
vocaţie succesorală reciprocă, pentru ca numai într-o astfel de situaţie interesează a se stabili cu
precizie momentul morţii fiecăruia. Dacă nu există o astfel de corelaţie, problema comorienţilor nu
se pune.
Problema comorienţilor în dreptul român era rezolvată diferit. Astfel, în cazul comorienţilor
se prezuma că persoanele socotite mai puternice după sex şi vîrstă au supravieţuit şi, deci, fiind în
viaţă la data deschiderii moştenirii aveau capacitate succesorală. În alte cazuri, de exemplu, dacă
între comorienţi nu există legătură de sînge (de rudenie) se consideră că ei au murit deodată [77, p.
44].
Soluţia adoptată de dreptul român, care a consacrat „prezumţia morţii concomitente”, este
după părerea noastră, cea mai justă, prezumţia supravieţuirii în funcţie de vîrstă şi sex fiind criticată
chiar şi în literatura juridică a ţărilor unde legislaţia încă o mai prevede expres.

73
 În literatură s-a argumentat că, în cazul în care moartea se produce în urma unei catastrofe
sau în urma prăbuşirii unei construcţii din cauza cutremurului de pămînt etc., ce importanţă mai
prezintă rezistenţa fizică (în funcţie de sex sau vîrstă) a persoanelor în cauză? [55, p.379]
În literatura de specialitate română a fost analizată problema persoanelor fizice, decedate în
acelaşi timp, fără să se poată stabili succesiunea deceselor. S-a dat exemplul a două persoane fizice
care, din cauza bolilor de care au suferit, ambele decedează în aceeaşi zi, fără să se poată stabili
momentul în care au survenit decesele; sau situaţia mai multor persoane care au dispărut fără să se
poată stabili cu certitudine moartea lor sau nu se poate dovedi că au murit în aceeaşi împrejurare. S-
a susţinut că, în toate aceste cazuri, singura soluţie posibilă este „prezumţia morţii concomitente cu
consecinţa lipsei capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare” [59,
p.22].
În baza unui argument de natură probatorie a fost demonstrat că în condiţiile în care trebuia
făcută dovada existenţei persoanelor în momentul deschiderii succesiunii şi nu este imposibilă o
asemenea dovadă, nu rezultă că moştenirile se consideră deschise în acelaşi moment pentru toate
persoanele în cauză, astfel că moştenitorii nici uneia nu va succeda celeilalte persoane [ 77, p.44 ].
În plus, prezumţia morţii concomitente apare, de cele mai multe ori, ca fiind şi mai
echitabilă. De exemplu, dacă soţii - avînd vocaţie succesorală reciprocă şi ca moştenitori legali pe
părinţii lor - decedează în aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili care dintre ei a supravieţuit
celuilalt, în lumina prezumţiei morţii concomitente nici unul nu va putea moşteni în urma celuilalt,
fiindcă nu se poate dovedi „existenţă”, deci capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în
momentul morţii celuilalt soţ. Înseamnă că moştenirile lăsate de soţi vor fi culese, ca două moşteniri
distincte, de către părinţii fiecăruia. În schimb, dacă s-ar prezuma, de exemplu, că soţul a
supravieţuit soţiei, el ar moşteni - în concurs cu părinţii soţiei - jumătate din moştenirea ei, bunuri
care s-ar transmite, în cadrul moştenirii lăsate de el, părinţilor lui. Deci, părinţii soţului ar culege o
bună parte şi din bunurile soţiei fiului, ceea ce evident nu ar fi echitabil.
Conform legislaţiei succesorale, la categoria comorienţilor sînt plasate şi persoanele care au
decedat la ore diferite, norme care lezează capacitatea juridică a persoanei fizice şi dreptul lor de a
moşteni, normă incompatibilă într-un stat de drept. În acest context, considerăm că este necesară
acordarea drepturilor succesorale persoanei care a decedat în decursul unei zile calendaristice cu
defunctul, însă în interval de timp diferit.
La fel se pune problema şi în cazul în care comorienţii ar fi doi fraţi sau un unchi şi un nepot
de frate etc. şi care lasă moştenitori diferiţi (de exemplu, soţii supravieţuitori). Numai dacă
comorienţii ar lăsa aceiaşi moştenitori (de exemplu, soţii pe copii, fraţii pe părinţi etc.), problema nu
ar prezenta interes practic, moştenitorul comun culegînd ambele moşteniri [55, p.38 ].

74
 În cazul în care comorienţii au moştenitori diferiţi, problema prezintă importanţă, chiar dacă
- aşa cum semnalam mai sus - ei nu au vocaţie succesorală reciprocă, ci unilaterală. Astfel, nefiind
rude şi nici soţi, unul dintre comorienţi a făcut testament în favoarea celuilalt. Prezumîndu-se
moartea lor concomitentă (cu toate că nu au vocaţie succesorală reciprocă, deci nu este îndeplinită
condiţia adăugată de autori la cele prevăzute de lege), legatul devine caduc din lipsa capacităţii
succesorale a legatarului.
De asemenea în domeniul devoluţiunii legale a moştenirii, dacă comorienţii au fost
căsătoriţi, dar căsătoria se declară nulă sau se anulează după decesul soţilor, constatîndu-se că unul
dintre ei a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei (căsătoria putativă). Soţul de bună-credinţă
care ar fi avut vocaţie succesorală unilaterală (art.23 Codul familiei) nu va putea totuşi moşteni,
lipsa capacităţii succesorale rezultînd din prezumţia morţii concomitente, prevăzute de art.21 din
Decretul nr. 31/195424. Deci, confirmă D.Chirică, acest text este aplicabil nu numai în cazul
vocaţiei succesorale reciproce, dar şi unilaterale, atît în domeniul moştenirii legale, cît şi al celei
testamentare [58, p. 22].
Chestiunea de a se şti dacă succesorul a supravieţuit (fie chiar numai un moment)
de cujusului, dă loc la dificultăţi de rezolvare în cazurile în care ambii şi-au găsit moartea în aceeaşi
întîmplare.
Textele franceze (art. 720, 721, 722 CC al Franţei), generalizînd soluţia din textele romane,
în puterea cărora, în asemenea caz, fiul era socotit a fi supravieţuit tatălui comoriens, au stabilit
cîteva prezumţii legale bazate pe probabilităţi de mai mare sau mai mică rezistenţă după vîrstă şi
după sex.
Legiuitorul nostru, socotind pe drept cuvînt că în asemenea cazuri întîmplarea oarbă e mai
tare decît puterea de rezistenţă a omului, a suprimat acele prezumţii legale şi a lăsat rezolvarea
chestiunii la înţelepciunea judecătorului în fiecare caz concret.
În lipsă de orice dovadă urmează, potrivit soluţiei lui M.Cantacuzino: „A se socoti ca şi cînd
ar fi murit toate feţele totodată; drept aceea într-o asemenea întîmplare nu are loc la trecerea
drepturilor de la o persoană la alta” [52, p. 207].
Dacă capacitatea succesorală se recunoaşte numai persoanelor care sînt în viaţă la data
deschiderii succesiunii (art.1433 CC al RM) şi dovada acestei existenţe trebuie să fie făcută de cel
care reclamă moştenirea, înseamnă că în situaţia imposibilităţii dovedirii supravieţuirii, drepturile
succesorale nu pot fi recunoscute din lipsa capacităţii succesorale, urmînd ca moştenirile să fie
considerate deschise în acelaşi moment pentru toate persoanele în cauză şi, separat, moştenitorilor
fiecăreia dintre persoanele decedate în acelaşi timp, fără ca - în mod reciproc sau una dintre ele - să
poată beneficia de moştenirea lăsată de cealaltă sau celelalte persoane [66, p.1123].

75
 De exemplu, dacă soţii – avînd vocaţie succesorală reciprocă şi ca moştenitori legali pe
părinţii lor – decedează în aceeaşi împrejurare fără a se putea stabili care dintre ei a supravieţuit
celuilalt, în lumina prezumţiei morţii concomitente nici unul nu va putea moşteni în urma celuilalt,
deoarece nu se poate dovedi capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în momentul morţii
celuilalt soţ. Moştenirile lăsate de soţi vor fi culese, ca două moşteniri distincte, de către părinţii
fiecăruia.

76
 2.3.3. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii)
Problema care se pune neanalizată în literatura noastră juridică este de a şti ce soluţie
urmează a fi adoptată în cazul în care două sau mai multe persoane fizice (cu vocaţie succesorală
reciprocă sau unilaterală, legală sau testamentară) decedează în acelaşi timp, deci fără a se putea
stabili (dovedi) ordinea deceselor şi care nu sînt comorienţi. Astfel, dacă moartea a survenit în
aceeaşi zi şi oră, dar nu şi „ în aceeaşi împrejurare” (identitatea de cauză a morţii), ce soluţie
urmează a fi adoptată în privinţa momentului morţii şi, drept consecinţă, a capacităţii succesorale,
de către notarul competent a desfăşura procedura succesorală necontencioasă sau de către instanţa
chemată a rezolva litigiul succesoral în condiţiile în care, prin hotărîrile judecătoreşti declarative de
moarte, ca dată a morţii pentru ambele persoane dispărute definitiv, s-a stabilit aceeaşi zi?
Susţinem opinia autorilor D.Macovei, D.Chirică etc., că în toate aceste cazuri singura soluţie
posibilă este prezumţia morţii concomitente, cu consecinţa lipsei capacităţii succesorale reciproce
sau unilaterale, legale sau testamentare [103, p. 20-21; 59, p.22-23; 122, p.51].
Dacă capacitatea succesorală se recunoaşte numai persoanelor care „există” la data
deschiderii succesiunii şi dovada acestei existenţe trebuie să fie făcută de cel care reclamă
moştenirea, înseamnă că, în situaţia imposibilităţii dovedirii supravieţuirii, drepturile succesorale
nu pot fi recunoscute din lipsa capacităţii succesorale, urmînd ca moştenirile să fie considerate
deschise în acelaşi moment pentru toate persoanele în cauză şi diferite, separat, moştenitorilor
fiecăreia dintre persoanele decedate în acelaşi timp, fără ca - în mod reciproc sau una dintre ele - să
poată beneficia de moştenirea lăsată de cealaltă sau celeilalte persoane.
În aceste condiţii, rezultă că prezumţia morţii concomitente se impune nu numai în cazul
persoanelor care au murit în „aceeaşi împrejurare”, ci în toate cazurile în care nu se poate stabili cu
certitudine dacă una a supravieţuit alteia, respectiv predecesul uneia faţă de cealaltă [43, p. 277].
Deci condiţia referitoare la „aceeaşi împrejurare” este inutilă şi, de aceea venim cu o
propunere de lege ferenda, potrivit căreia ar urma să fie înlăturată, iar decizia privind moartea
concomitentă fiind logică, echitabilă şi legală în toate ipotezele (este şi motivul pentru care în
legislaţii se consacră o altă soluţie în funcţie de vîrstă şi sex). Condiţiile aplicării prezumţiei sînt
interpretate extensiv, pentru a lărgi cît mai mult posibil sfera de aplicare a regulii morţii
concomitente, propuse şi de lege ferenda ca unică soluţie pentru toate ipotezele.
Înseamnă că, de lege ferenda, textul corespunzător ar urma să fie formulat în felul următor:
„În cazul în care mai multe persoane au murit în astfel de împrejurări încît nu se poate stabili dacă
una a supravieţuit alteia, ele sînt socotite că au murit deodată”, sau şi mai simplu: „Dacă, în cazul
morţii mai multor persoane, nu se poate stabili faptul că una a supravieţuit alteia, ele sînt socotite că
au murit deodată”.

77
 Trebuie făcută distincţie între comorienţi şi codecedaţi. Astfel, comorienţi sînt persoanele cu
vocaţie succesorală una faţă de cealaltă, care decedează în aceeaşi împrejurare (catastrofă rutieră,
aeriană, feroviară, cutremur etc.) fără a se putea constata dacă una a supravieţuit celeilalte,
considerîndu-se că ele au decedat simultan, iar codecedaţii sînt persoanele fizice care au decedat în
acelaşi timp, dar în împrejurări diferite (de exemplu, unul din soţi a decedat din cauza bolii în
spital, iar celălalt într-un accident rutier) [18, p. 6].
Consecinţa prevăzută de art.1441 din CC al RM survine şi în cazul declarării de către
instanţa de judecată a decesului cîtorva persoane în urma dispariţiei fără veste în aceleaşi
circumstanţe. În acest caz, nu are importanţă momentul intrării în vigoare a hotărîrilor declarative
de moarte (art.1422 din CC al RM).

78
 2.4. Vocaţia succesorală legală
Pentru ca o persoană fizică sau juridică ori statul să aibă dreptul de a culege, în tot sau în
parte, moştenirea lăsată de o persoană fizică decedată, nu este suficient ca persoana ce pretinde
moştenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este necesar ca ea să aibă chemare la moştenire, fie
în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct.
Legea conferă vocaţie (chemare) la moştenire rudelor defunctului (în anumite limite),
inclusiv rudenia rezultată din adopţie, soţului supravieţuitor al defunctului şi statului.
Noţiunea de vocaţie (chemare) la moştenire are un dublu înţeles. În sens general ea
desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă
persoană. În acest sens se analizează, de exemplu, vocaţia succesorală legală a rudelor în linie
directă fără limită în grad ori principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale [78, p. 53].
Avînd în vedere că transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte
(mortis causa), principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale nu vizează statul (şi nici persoanele
juridice), pentru că - deşi statul are (iar persoanele juridice pot avea vocaţie succesorală) - aceştia nu
pot transmite o moştenire.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale generale guvernează materia moştenirii legale
între persoanele fizice, însă fără a fi prevăzut expres de lege. În virtutea acestui principiu, dacă o
persoană are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi
această din urmă persoană are aceeaşi vocaţie în raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). În
concret vocaţia lor va depinde de ordinea în care va surveni decesul lor sau a uneia dintre ele (şi,
bineînţeles, de concursul celorlalţi moştenitori).
Principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ, dacă o persoană nu are
vocaţie la moştenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocaţie la moştenirea primei.
Dar noţiunea de vocaţie succesorală are şi un sens concret (vocaţie efectivă, utilă),
determinată prin devoluţiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu
vocaţie succesorală generală, acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.
Rudele cu vocaţie succesorală legală generală nu sînt chemate toate împreună şi deodată la
moştenire, pentru că de altfel „averile succesorale s-ar fărîmiţa în părţi de o valoare neînsemnată, iar
instituţia moştenirii nu şi-ar mai putea îndeplini rosturile ei social-economice” [81, p. 86]; pe de altă
parte, nu s-ar ţine seama de caracterul diferit al legăturilor de afecţiune dintre cel care lasă
moştenirea şi rudele sale ” [55, p. 398].
Pentru a se evita asemenea consecinţe, în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii, legiuitorul
a instituit o anumită ordine de chemare concretă la moştenire a rudelor defunctului. Prin urmare,
pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moştenire în temeiul legii, adică să aibă vocaţie legală

79
concretă, nu este suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali, cu vocaţie generală, ci
trebuie să mai fie îndeplinită şi o condiţie negativă, şi anume: să nu fie înlăturată de la moştenire de
o altă persoană, cu vocaţie generală, dar chemată de lege în rang preferabil, deci care are şi vocaţie
concretă, utilă.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie generală, legea
foloseşte două criterii tehnico-juridice: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor
criterii legea determină vocaţia concretă la moştenire a rudelor defunctului, probleme ce urmează a
fi analizate în următorul paragraf.
Deci vocaţia succesorală concretă presupune două condiţii (evident, în ambele sale sensuri,
vocaţia succesorală presupune existenţa capacităţii succesorale, dar nu şi invers): una pozitivă,
vocaţia succesorală generală, şi una negativă, persoana în cauză să nu fie înlăturată de la
moştenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar.
Nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se confundă cu aptitudinea general-
abstractă a unei persoane de a se bucura, în conţinutul capacităţii sale de folosinţă, de dreptul de
moştenire, garantat prin Constituţie (art. 46).
Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, devine potenţial prin intermediul vocaţiei
succesorale generale şi efectiv, util prin vocaţia concretă la moştenire.
În general, instituţia moştenirii legale este concepută ca fiind o moştenire de familie [77, p.
50].
Din timpul străvechi şi la toate popoarele, moştenirea a fost instituţia care a răspuns celor
mai fireşti şi legitime tendinţe ale omului şi ale familiei, celor mai vitale interese ale societăţii, una
dintre aceste tendinţe fiind asigurarea unei existenţe materiale copiilor, părinţilor, soţului, celor mai
apropiate rude.
Legiuitorul român cheamă la moştenire rudele apropiate ale celui despre a cărui moştenire
este vorba: copiii, nepoţii, strănepoţii etc., părinţii, bunicii, străbunicii etc.; fraţii, surorile şi
descendenţii acestora pînă la gradul IV inclusiv; unchii, mătuşile şi verii primari. Cercul
moştenitorilor legali care au vocaţie succesorală generală în dreptul României este ilustrat în
Schema nr.2.
Codul civil al Republicii Moldova a instituit un cerc de moştenitori legali mult mai mare
decît în reglementarea veche. Astfel, potrivit dispoziţiilor Codului civil al RM au vocaţie
succesorală soţul supravieţuitor şi rudele celui care lasă moştenirea pînă la gradul IV inclusiv. Fără
nici o îndoială, această extindere în ce priveşte persoanele care sînt chemate să culeagă moştenirea
este justă, deoarece actuala reglementare a devoluţiunii succesorale legale, bunurile succesorale pot

80
fi moştenite de către stat prea lesne, în timp ce un şir de rude ale defunctului, care ar fi îndreptăţite
să primească moştenirea, nu sînt moştenitori legali.
Cercul moştenitorilor legali, care au vocaţie succesorală generală în dreptul Republicii
Moldova este ilustrat în Schema nr.1.

81
 2.5 . Nedemnitatea succesorală

Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii, nu este suficient să aibă
vocaţie succesorală generală şi concretă, fiind necesar să întrunescă şi o condiţie negativă, şi anume:
să nu fie nedemnă.
Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea de drept a moştenitorului legal din
dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din această
moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de
memoria acestuia şi faţă de moştenitorii acestuia.
Nedemnitatea îşi are originea în două instituţii din dreptul privat roman:
1. exheredatio - actul prin care cel care lasă moştenirea înlătură de la moştenire pe unul din
erezii săi;
2. ereptorium - o exheridare prezumată, în cazurile în care cel despre a cărui moştenire este
vorba ar fi putut exhereda pe succesorul său, dar murise fără să o facă [79, p. 89].
În dreptul României nedemnitatea se aplică numai în domeniul moştenirii legale şi în cazul
comiterii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege [77, p. 54], spre deosebire de dreptul
Republicii Moldova, în care nedemnitatea este aplicabilă, în cazul moştenirii testamentare numărul
cazurilor de nedemnitate fiind mai mare.
Astfel, conform art.1432 din CC al RM, „nu poate fi succesor testamentar sau legal persoana
care:
- a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în
testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa de
judecată;
- a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a
contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei
succesorale a tuturor acestora”.
Nedemnitatea succesorală constituie o sancţiune, deoarece stopează realizarea vocaţiei
succesorale pentru anumite cazuri. Ea va fi aplicabilă numai în cazul săvîrşirii faptelor expres
determinate de lege, această normă avînd un caracter imperativ. Sancţiunea se aplică şi produce
efecte doar pentru autorul faptei.
Aplicarea sancţiunii nu poate fi extinsă la alte moşteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de
la moştenirea persoanei faţă de care a săvîrşit fapte nedemne. La fel, sancţiunea nedemnităţii se va
aplica doar pentru faptele săvîrşite cu intenţie (vinovăţie), presupunîndu-se că moştenitorul a
acţionat cu discernămînt.

82
 Infracţiunile săvîrşite din culpă nu atrag după sine sancţiunea nedemnităţii.
Prin acţiune nelegală care contribuie la chemarea la moştenire se înţelege atît infracţiunea
săvîrşită cu intenţie împotriva celui care lasă moştenirea sau împotriva oricărui moştenitor, pentru
care moştenitorul a fost condamnat, cît şi acţiunile a căror ilegalitate a fost stabilită prin intermediul
deciziei organelor de urmărire penală sau de către instanţa de judecată în cadrul examinării cauzei
despre succesiune.
Deşi nu este prevăzut expres în legislaţie, afirmă P. Nikituik, practica judecătorească a
stabilit că acţiunile ce au dus la condamnarea persoanei pentru infracţiuni săvîrşite fără intenţie nu
pot servi temei pentru declararea acesteia moştenitor nedemn [112, p. 55].
Vor fi nedemne de a moşteni şi persoanele care intenţionat au împiedicat realizarea ultimei
voinţe a celui care lasă moştenirea şi care prin sugestie sau captaţie au determinat pe cel care lasă
moştenirea să facă o liberalitate în favoarea lor sau să majoreze cota succesorală a acestora sau a
persoanelor apropiate lor. De asemenea, vor fi nedemne şi persoanele care au tăinuit celui care lasă
moştenirea sau i-au constrîns pe ceilalţi moştenitori să renunţe la drepturile lor succesorale în scopul
majorării părţii ce li s-ar fi cuvenit lor sau persoanelor apropiate acestora.
Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care, la data
deschiderii succesiunii, nu sînt restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii
maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea-credinţă de la exercitarea obligaţiei de
întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de judecată.
Astfel, copiii pot să-i moştenească pe părinţii care au fost lipsiţi de drepturile părinteşti sau
care s-au eschivat să plătească pensia de întreţinere. Înlăturarea acestora de la moştenire prin lege
nu îi lipseşte de dreptul de a-i moşteni prin testament.
Sînt nedemni de a succede reciproc părinţii şi copiii majori care s-au eschivat de la
executarea obligaţiei de întreţinere, prevăzută de lege, a celui care lasă moştenirea.
După cum se ştie, legea stabileşte obligaţii reciproce ale părinţilor şi copiilor de a se
întreţine unii pe alţii. În cazul în care nu se acordă ajutor benevol, instanţa judecătorească poate
obliga persoana respectivă de a plăti pensia de întreţinere celui căruia i-o datorează, conform legii,
sustragerea frauduloasă de la plata pensiei de întreţinere constituind infracţiune care este sancţionată
din punct de vedere penal.
Totodată, persoanele care s-au eschivat de la plata pensiei de întreţinere, cuvenite copiilor
sau părinţilor, sînt private şi de dreptul de moştenire ca succesori legali. Acestea ar putea veni la
succesiune numai în calitate de moştenitori testamentari, astfel considerîndu-se confirmat faptul că
au fost iertate de cel care lasă moştenirea.

83
 Totodată, din formularea articolului menţionat deducem că, pentru a înlătura de la moştenire
o persoană, este suficientă doar constatarea acţiunii nelegale a moştenitorului, care în mod obiectiv
ar contribui la chemarea sa la moştenire, neţinîndu-se cont dacă persoana respectivă şi-a pus ca scop
dobîndirea moştenitorului.
Codul civil al României, în art. 655, enumeră limitativ trei cazuri de nedemnitate
succesorală. Astfel, sînt sancţionaţi cu nedemnitate:
a) Condamnatul pentru că a omorît sau a încercat să-l omoare pe defunct.
b) Acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată
calomnioasă.
c) Moştenitorul major care, avînd cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat această
justiţiei.
Din modul cum a fost redactat alin.I art. 655 din CC român rezultă că, pentru a înlătura o
persoană de la moştenire, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- moştenitorul să fi omorît sau să fi încercat să omoare pe cel care lasă moştenirea;
- omorul trebuie să fi fost săvîrşit cu intenţie. Această condiţie rezultă din faptul că
legiuitorul pedepseşte nu numai omorul fapt consumat, ci şi tentativa de omor;
- moştenitorul trebuie să fi fost condamnat pentru omor sau tentativă de omor şi hotărîrea
penală să fie definitivă. Această condiţie este arătată în mod expres în alin.I art. 655 din CC al
României, care începe cu cuvîntul „condamnatul”. Astfel, dacă moştenitorul a decedat înainte de a
fi condamnat, dacă a fost achitat, dacă a fost scos de sub urmărire penală, dacă fapta săvîrşită a fost
amnistiată sau dacă sancţiunea penală s-a prescris, nedemnitate succesorală nu mai există, deoarece
îi lipseşte prima condiţie prevăzută de lege.
Este nedemn de a succede, în conformitate cu pct. 2 art.655 din CC român, „ ... acela care a
făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă”.
Credem că acuzaţia capitală declarată de justiţie calomnioasă nu putea avea loc, deoarece
sensul ce a vrut să dea legiuitorul cuvîntului „acuzaţie” este de denunţare calomnioasă, plîngere sau
mărturie, care ar fi de natură să atragă după sine pedeapsa cu moartea a celui care lasă moştenirea.
Potrivit pct.3 art.655 CC român, este nedemn de a succede „moştenitorul major care avînd
cunoştinţă de omorul defunctului nu a denunţat aceasta justiţiei”. În acest caz, Codul sancţionează
omisiunea moştenitorului major de a denunţa omorul defunctului, deoarece este de natură a ultragia
memoria acestuia [28, p. 37].
Pentru a opera acest caz de nedemnitate, în primul rînd, moştenitorul trebuie să fi cunoscut
omorul. Această problemă de fapt poate fi stabilită de către instanţa de judectă prin toate mijloacele
admise e lege.

84
 În al doilea rînd, trebuie ca moştenitorul să fi omis a denunţa omorul organelor competente.
Legea nu prevede cerinţa ca moştenitorul să-l fi denunţat pe asasin, ci numai faptul, deoarece legea
nu prevede termenul în care omorul ar putea fi denunţat. Acest fapt va rămîne la aprecierea instanţei
de judecată, care se va pronunţa asupra lui în funcţie de împrejurările concrete.
Totodată, moştenitorul trebuie să fie major (capabil). Astfel, minorii şi interzişii nu au
obligaţia de a denunţa omorul celui care lasă moştenirea, atîta timp cît durează minoratul sau starea
de interdicţie [81, p. 75].
Potrivit art.655 CC român, „lipsa de denunţare nu poate vătăma în drepturile lor pe
ascendenţii şi descendenţii omorîtorului, pe afinii săi de acelaşi grad, pe soţul sau soţia sa, pe fraţii
sau surorile sale, pe unchii sau mătuşile sale, pe nepoţii sau nepoatele sale”. Legiuitorul a socotit că,
în asemenea cazuri, omisiunea moştenitorului de a denunţa omorul celui care lasă moştenirea este
omenească şi explicabilă.
După cum am mai menţionat, în dreptul roman nedemnitatea îşi are sorgintea în ereptorium,
care era o exheredare prezumată în cazurile în care cel despre a cărui moştenire este vorba ar fi
putut exhereda pe moştenitorul său, dar murise fără să o facă [81, p. 72]. Aşadar, nedemnitatea era
stabilită de lege şi eredele care pierdea se numea ereptiorum. Eredele pierdea totodată şi orice
acţiune pentru a putea pretinde succesiunea.
Acţiunea era cîştigată de persoanele în al căror profit se făcea erepţiunea ereditaţiei.
Erepţiunea se făcea ori în profitul statului, ori al altor persoane stabilite de lege.
Codul Caragea nu pomeneşte nimic de nedemnitate, iar Pravila lui Matei Basarab arată
„vinele care fac pe feciori fără moştenire din bucatele părinţilor lor”. Acestea sînt: bătaia sau
vrăjmăşia vieţii părinţilor, aflarea trupeşte întru păcat cu moştiha sau cu posatnica tătîni-său; faptul
de a pîrî în clevetire şi în grea pagubă, faptul de a nu veni în ajutorul părinţilor cînd ei ar fi bolnavi,
slabi sau săraci; refuzul din partea copiilor (parte bărbătească) de a garanta părinţii lor; oprirea
tatălui de a-şi face testament sau carte, ca să-i fie după moarte etc. Feciorul de va avea tată, zice
această pravilă, şi va lua muiere fără voia şi sfatul tătîni-său, acela să n-aibă din bunătăţile tătîni-său
nimica, numai ca să fie fără moştenire, iar de va muri şi-i va rămînea feciori, deci feciorii cer
moştenirea de la moşul lor [32, p. 12-16].
Observăm că şi în vechiul drept românesc cazurile de nedemnitate succesorală erau mult
mai numeroase decît în reglementarea actuală a acestei instituţii.
Ca natură juridică, nedemnitatea succesorală este o sancţiune civilă [81, p. 73; 55, p. 389]
prevăzută de lege, aplicabilă nedemnului culpabil de săvîrşirea unor fapte grave faţă de defunct sau
memoria acestuia, prin care îl exclude de la moştenire. De aici decurg următoarele consecinţe:

85
 a) fiind o sancţiune civilă, legea care reglementează nedemnitatea este de strictă interpretare.
Ea se aplică numai în materia moştenirii legale, unde legea o prevede.
Nedemnitatea produce doar efecte relative, nedemnul este înlăturat prin lege numai de la
succesiunea aceluia faţă de care a săvîrşit faptele prevăzute în art. 1434 CC al RM, ea nu se
răsfrînge asupra altor moşteniri;
b) cel ce lasă moştenirea nu poate ierta pe nevrednic de fapta sa, întrucît nedemnitatea
operează în puterea legii.
Nedemnitatea a fost calificată de unii autori (C.Stănescu) ca fiind o pedeapsă civilă [124, p.
58], iar alţi autori (F.Deak), doar ca sancţiune civilă [78, p.54].
Potrivit opiniei lui E.Safta-Romano, nedemnitatea are caracter de penalitate întemeiată pe un
motiv de moralitate publică, însă autorul tratează în cele din urmă nedemnitatea tot ca pedeapsă
[122, p. 58].
Din punctul nostru de vedere, este indiferent dacă vom califica nedemnitatea drept o
sancţiune civilă sau o pedeapsă civilă. În fond, pedeapsa nu este decît o sancţiune, dar noi credem
că în acest caz este esenţial că nedemnitatea are drept consecinţă negativă importantă decăderea
moştenitorului.
Nedemnitatea succesorală este sancţiunea legală a decăderii din dreptul de a moşteni, care se
aplică persoanei (cu capacitate şi vocaţie succesorală) vinovată de o faptă culpabilă faţă de cujus ori
faţă de memoria acestuia.
Nedemnitatea succesorală operează de drept în virtutea legii. În caz de litigiu, instanţa va
verifica dacă sînt sau nu realizate condiţiile pretinse de lege pentru a opera nedemnitatea, iar dacă
stabileşte că sînt îndeplinite, nu se pronunţă, ci doar constată nedemnitatea succesorală [103, p. 15].
Invocarea în instanţă şi constatarea nedemnităţii pot avea loc numai după deschiderea
succesiunii şi numai dacă vocaţia succesorală a nedemnului este concretă, el fiind înlăturat de la
succesiune de moştenitorii de grad precedent, caz în care aceştia pot fi moştenitori şi fără a se
invoca nedemnitatea.
Invocarea nedemnităţii succesorale poate avea loc din partea oricărei persoane interesate:
moştenitorii interesaţi să primească succesiunea prin înlăturarea nedemnului sau să-şi majoreze
masa succesorală.
Cît timp nedemnul este în viaţă, nedemnitatea va putea fi invocată împotriva sa; după
decesul nedemnului, nedemnitatea va putea fi invocată împotriva moştenitorilor săi. Aşadar,
nedemnitatea nu poate invoca propria sa nedemnitate (hemo auditur turpitudinem suam allegans)
[81, p. 77; 55, p. 393 ; 132, p.18].

86
 Dacă după deschiderea succesiunii nedemnul a intrat în posesia bunurilor succesorale, el va
fi obligat să le restituie celorlalţi moştenitori. Masa sa de moştenire va trece celorlalţi comoştenitori
legali.
Principalul efect al nedemnităţii succesorale este excluderea nedemnului de la moştenire. El
devine străin de succesiune, titlul său de moştenitor fiind desfiinţat din momentul deschiderii
succesiunii.
Moştenirea ce i s-ar fi cuvenit nedemnului va reveni moştenitorilor, pe care nedemnul i-a
înlăturat de la succesiune sau moştenitorilor a căror drepturi succesorale au fost diminuate prin
prezenţa nevrednicului.
Reieşind din aceste considerente putem deduce că nedemnitatea produce efecte doar cu
privire la drepturile succesorale, fără să atingă celelalte drepturi ale nedemnului care nu-şi au
izvorul în succesiune.

87
 Capitolul III. CLASELE DE SUCCESORI LEGALI
3.1. Rudenia – bază a devoluţiunii succesorale legale
Determinarea cercului de persoane, care, conform prevederilor legale, sînt chemate să
culeagă patrimoniul celui ce lasă moştenirea, constituie devoluţiunea succesorală legală.
Ea are ca temei legăturile de rudenie, relaţiile de căsătorie între eventualii moştenitori şi cel
care lasă moştenirea şi legăturile aparute dintre persoana întreţinută şi cel care lasă moştenirea.
În general, cum este şi firesc, transmisiunea succesorală este întemeiată pe principiul
legăturii de sînge constituită între persoanele care fac parte din aceeaşi familie, cu excepţia
nefericită existentă în dreptul Republicii Moldova în care a fost admisă transmisiunea succesorală şi
către alte persoane decît membrii familiei. Rudenia este un termen cu care se operează destul de
frecvent, iar definiţia noţiunii o găsim şi în Codul familiei (nr. 1316-XIV din 26.10.2000) [9, p. 4].
Potrivit art.45 din CF al RM, rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz,
rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz - în linie colaterală.
Gradul de rudenie se stabileşte prin numărul de naşteri.
Rudele unuia dintre soţi sînt afinii celuilalt soţ. Linia şi gradul de afinitate sînt similare liniei
şi gradului de rudenie.
Rudenia în linie dreaptă poate fi de două feluri: ascendentă şi descendentă, pe care o să le
analizăm ulterior.
Cercetătorul F.Deak susţine că, deşi legea stabileşte cercul persoanelor chemate să culeagă
moştenirea, acestea nu vor putea să culeagă toate împreună patrimoniul succesoral. Este evident,
dacă s-ar fi procedat astfel, s-ar fi ajuns la o fracţionare a patrimoniului succesoral. În situaţia în
care toate rudele defunctului ar fi chemate deodată la moştenire, pe de o parte, s-ar ajunge la o
fărîmiţare excesivă a averilor succesorale, iar pe de altă parte, în cadrul legăturilor de rudenie mai
îndepărtate este puţin probabil că mai există sentimente de afecţiune reciprocă între rude şi de cujus,
creîndu-se totodată, din cauza acestei fărîmiţări a patrimoniului succesoral un dezinteres al
moştenitorilor faţă de succesiune [79, p. 97]. De aceea legiuitorul în Codul civil a instituit două
criterii de bază, şi anume: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie, cu ajutorul cărora se determină
vocaţia concretă la moştenirea rudelor, stabilind principiile de bază ale devoluţiunii legale.
În dreptul Republicii Moldova, rudele de acelaşi grad constituie o clasă. În ce priveşte
moştenirea, a fost pus semnul egalităţii între aceste două criterii tehnico-juridice - clasa de
moştenitori şi gradul de rudenie.

88
 Clasa de moştenitori reprezintă grupul de rude ale celui despre a cărui moştenire este vorba,
determinat potrivit legii, chemate să moştenească într-o anumită ordine faţă de alte grupe de rude
dintr-o altă clasă [103, p. 34].
Art. 1500 CC al RM, ţinînd cont de gradul de rudenie al succesorilor cu cel despre a cărui
moştenire este vorba, îi împarte pe moştenitorii legali în trei clase.
Gradul de rudenie este distanţa dintre două rude, măsurată pe linia legăturii de rudenie, după
numărul naşterilor intervenite.
Gradul de rudenie se stabileşte în următorul mod:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor (rudenie ascendentă) ;
b) în linie colaterală după numărul naşterilor, urcînd de la una dintre rude pînă la
ascendentul comun şi coborînd de la acesta pînă la cealaltă rudă (rudenie descendentă).
În linie dreaptă, fiecare naştere, treaptă sau generaţie reprezintă un grad de rudenie, existînd
atîtea grade de rudenie cîte generaţii există, iar în linie colaterală, gradele se stabilesc după numărul
naşterilor, al treptelor sau generaţiilor care urcă şi care coboară între rude în sus pînă la ascendentul
comun şi de la acesta în jos pînă la cealaltă rudă [ 103, p.35 ].
Legiuitorul cheamă la moştenire rudele apropiate ale celui despre a cărui moştenire este
vorba, şi anume: copiii, părinţii, fraţii, surorile, bunicii, nepoţii de frate şi de soră incapabili de
muncă, precum şi soţul supravieţuitor.
În principiu vocaţia succesorală este reciprocă. Astfel, dacă o persoană este chemată, potrivit
legii, să moştenească o altă persoană, atunci şi aceasta din urmă are vocaţie succesorală la prima.
În absenţa rudelor în grad succesibil şi a soţului supravieţuitor, dacă cel despre a cărui
moştenire este vorba nu a lăsat testament, patrimoniul succesoral revine statului.
Există trei principii fundamentale care domină devoluţiunea succesorală legală:
I. Moştenitorii vor fi chemaţi la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali
(principiul priorităţii clasei de moştenitori);
II. Rudele de grad mai apropiat, în cadrul aceleiaşi clase, înlătură de la moştenire rudele mai
îndepărtate în grad (principiul proximităţii gradului de rudenie);
III. Rudele de grad egal, în cadrul aceleiaşi clase, moştenesc în părţi egale (principiul
împărţirii succesiunii între rudele de acelaşi grad, în părţi egale).

89
 3.1.1. Principiul priorităţii clasei de moştenitori

Potrivit acestui principiu, clasele se moştenitori sînt chemate să culeagă patrimoniul

succesoral în ordinea de preferinţă stabilită de Codul civil al Republicii Moldova. Acest principiu
îşi găseşte consacrarea în art.1501 CC al RM, din ale cărui prevederi rezultă că moştenitorii din
clasa posterioară sînt chemaţi la succesiunea legală numai dacă lipsesc moştenitori din clasele
precedente sau dacă aceştia nu acceptă sau refuză succesiunea. Ei sînt chemaţi la succesiune şi în
cazul în care toţi moştenitorii din clasele precedente au fost decăzuţi din dreptul de succesiune.
Aşa fiind, prima clasă de moştenitori este chemată să culeagă patrimoniul succesoral cu
excluderea totală a succesorilor din celelalte clase. Clasa a doua de moştenitori vine la moştenire în
lipsa oricăror moştenitori din prima clasă şi cu excluderea succesibililor din clasa a treia etc.
Astfel, dacă există moştenitori de clasa întîi care nu au renunţat la moştenire şi care nu sînt
nedemni, aceştia înlătură de la succesiune pe moştenitorii din clasele subsecvente. Moştenitorii din
clasa a doua vin la moştenire doar dacă nu sînt moştenitori de clasa întîi sau dacă aceştia sînt
renunţători sau nedemni, cei din clasa a treia, doar dacă nu sînt moştenitori din primele două clase.
Deci, esenţial este criteriul ordinului clasei şi nu cel al gradului de rudenie.
În doctrină se discută pe marginea problemei dacă este posibilă chemarea la moştenire a
două clase diferite. Unii autori [77, p.75; 79, p.99; 27, p.82] consideră că această posibilitate nu este
exclusă în ipoteza în care de cujus i-a dezmoştenit pe cei din clasa preferenţială, iar aceştia sînt şi
moştenitori rezervatari, astfel încît moştenitorii preferenţiali vor culege rezerva succesorală, iar
restul moştenirii va fi culeasă de clasa subsecventă.
Alţi autori [59, p.66 ; 126, p.290] consideră primul punct de vedere discutabil, întrucît pare a
nu se ţine seama de faptul că instituirea de moştenitori testamentari conform principiului: exhereder
c-est instituer, moştenitorii din clasa subsecventă vor moşteni ca moştenitori testamentari, iar nu
legali, succesiunea fiind în acest caz testamentară va constitui o rezervă şi o cotitate disponibilă, iar
nu legală. Aşadar, în concepţia acestor autori, posibilitatea venirii concomitente a două clase de
moştenitori la succesiune este exclusă.
Conform art.1500 CC al RM, în cazul succesiunii legale, moştenitori cu drept de cotă egală
sînt:
a) de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii
după decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii,
înfietorii) celui ce a lăsat moştenirea;
b) de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii,
atît din partea tatălui, cît şi din partea mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;

90
 c) de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui ce a lăsat moştenirea.
În CC al României sînt reglementate patru clase de moştenitori, şi anume:
a) clasa I - clasa descendenţilor în linie dreaptă a celui care lasă moştenirea (copiii, nepoţii,
strănepoţii etc., fără limită de grad);
b) clasa II - clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (părinţii, fraţii şi
surorile celui care lasă moştenirea şi descedenţii acestora din urmă pînă la gradul al IV-
lea inclusiv);
c) clasa III- clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii celui care lasă moştenirea, fără
limită de grad);
d) clasa IV - clasa colateralilor ordinari (ceilalţi colaterali decît cei din clasa a II-a).
Spre deosebire de dreptul României, în dreptul Republicii Moldova Codul civil instituie
doar trei clase de moştenitori, stabilind cercul moştenitorilor legali într-un număr limitativ.
În ce priveşte utilizarea principiului priorităţii clasei de moştenitori, gradul de rudenie nu are
nici o relevanţă. Astfel, în dreptul României nepotul de fiu (rudă de gradul II cu cel care a lăsat
moştenirea, dar a fost rînduit de către legiuitor în clasa I) înlătură de la moştenire părinţii celui care
lasă moştenirea (rudă de gradul I cu cel care a lăsat moştenirea, dar a fost rînduit de către legiuitor
în clasa a II-a de moştenitori legali). În ce priveşte dreptul Republicii Moldova, după cum am văzut,
legiuitorul a instituit clasele de moştenitori luînd ca temei anume gradul de rudenie, cu excepţia
poziţiei soţului supravieţuitor, care a fost rînduit în clasa I de moştenitori.
Atît în dreptul României, cît şi în dreptul Republicii Moldova există posibilitatea venirii
concomitente la moştenire a rudelor care fac parte din două clase diferite în situaţia în care cel ce
lasă moştenirea a exheredat prin testament moştenitorii dintr-o clasă preferată, dacă aceştia sînt
moştenitori rezervatari.
De la principiul priorităţii clasei de moştenitori legiuitorul ambelor ţări a creat o excepţie,
care se referă la persoanele chemate să culeagă patrimoniul celui care lasă moştenirea alături de
clasele de moştenitori.
Astfel, în dreptul României este vorba de soţul supravieţuitor al celui care lasă moştenire (în
dreptul Republicii Moldova acesta a fost rînduit în prima clasă de moştenitori), iar în dreptul
Republicii Moldova este vorba de succesorii din clasa I (descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi
soţul supravieţuitor), care sînt inapţi de muncă. Deci, aceste categorii de moştenitori nu înlătură şi
nici nu pot fi înlăturate de la moştenire de nici un succesibil, indiferent din ce clasă ar face parte
acesta.

91
 3.1.2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă

Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiaşi clase rudele mai apropiate în grad înlătură de la
moştenire rudele mai îndepărtate în grad (proximior excludit remotiorem), de exemplu, în interiorul
clasei a II-a, bunicul celui care lasă moştenirea (rudă de gradul II cu acesta) va înlătura de la
moştenire pe străbunicul celui care lasă moştenirea (rudă de gradul III). Altfel spus, vocaţia
concretă a unui succesibil în cadrul fiecărei clase de moştenitori este în funcţie de apropierea
gradului de rudenie faţă de cel care lasă moştenirea [75, p. 69].
În dreptul Republicii Moldova acest principiu este aplicabil doar privitor la ascendenţii
ordinari, deoarece legiuitorul a rînduit în aceeaşi clasă de moştenitori rude de acelaşi grad de
rudenie.
Deci vocaţia concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde de apropierea gradului
de rudenie.

3.1.3. Principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la
moştenire

În conformitate cu acest principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire sînt de acelaşi
grad, ele împart moştenirea în părţi egale. De exemplu, dacă la moştenire vin doi copii ai
defunctului, fiecare va primi o jumătate, sau dacă, în lipsă de moştenitori din prima clasă, la
moştenire sînt chemaţi doi fraţi buni ai defunctului etc.
În dreptul Republicii Moldova acest principiu îmbracă o formă legală, Codul civil dispunînd
în acest sens: „În caz de succesiune legală se consideră moştenitori în părţi egale ...” (art.1500
alin.(1)).
Însă, ţinînd cont de modul de constituire a claselor de moştenitori în actuala legislaţie a
Republicii Moldova, acest principiu poate fi formulat în felul următor: principiu potrivit căruia
moştenitorii din aceeaşi clasă de succesori împart moştenirea în părţi egale, iar în cazul în care la
moştenire este chemată şi persoana incapabilă de muncă, aceasta va moşteni o parte egală cu a
celorlalţi moştenitor.
Totuşi, de la acest principiu există două excepţii:
a) împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de acelaşi grad
prin reprezentare succesorală;

92
 b) în cazul cînd la moştenire sînt chemaţi fraţii şi surorile proveniţi din părinţi diferiţi. Deşi
aceştia sînt rude de acelaşi grad cu defunctul, moştenirea nu se va împărţi în părţi egale (pe capete),
ci pe linii. Fraţii şi surorile defunctului din aceeaşi părinţi vor culege o parte mai mare decît fraţii şi
surorile numai după tată (consanguini) sau numai după mamă (uterini).
În legislaţia civilă franceză moştenitorii sînt grupaţi în categorii (ordes) care au la bază
gradul de rudenie cu defunctul.
Conform art. 735 CC francez [69, p. 42-43], apropierea gradului de rudenie se stabileşte în
baza numărului de naşteri. Fiecare naştere este numită treaptă. Continuitatea treptelor alcătuiesc o
linie, iar linia la rîndul ei se divizează în linie dreaptă şi colaterală.
Linia dreaptă este continuitatea treptelor între persoanele care provin unul de la altul (de
exemplu: părinţii, copiii) şi include:
- linia ascendentă, care leagă defunctul cu acei de la care el provine;
- linia descendentă, care leagă defunctul cu acei care provin de la el.
Linia colaterală este continuitatea treptelor între persoanele care nu provin unele de la
altele, însă care provin de la un strămoş comun.
Fiecare categorie are vocaţie succesorală numai în cazul în care nu este nici o persoană ce ar
intra în categoria precedentă. În interiorul categoriei, ruda cu gradul de rudenie mai apropiat,
înlătură de la succesiune rudele mai îndepărtate. Cea de la urmă se întrebuinţează cu evidenţa
dreptului de prezentare (art.739 CC francez), conform căruia drepturile succesorului care a decedat
pînă la decesul persoanei ce lasă moştenire sînt transmise descendenţilor lui (de exemplu: nepoţii
moştenesc după bunic partea patrimoniului succesoral pe care l-ar fi moştenit tatăl lor, dacă ar fi
fost în viaţă). Dreptul de reprezentare are loc fără careva restricţii (art.740 CC francez).
Stabilind grupul de persoane care pot avea vocaţie succesorală legislaţia civilă franceză are
drept scop asigurarea intereselor patrimoniale, în primul rînd, a membrilor familiei defunctului, însă
în general grupul vast de succesori legali în multe cazuri aduce la moştenirea patrimoniului
succesoral persoane care nu sînt membri ai familiei decedatului cînd aceştia lipsesc.

93
 3.2. Reprezentarea succesorală

3.2.1. Noţiunea de reprezentare succesorală. Natura juridică

De la principiul potrivit căruia în interiorul aceleiaşi clase rudele de grad mai îndepărtat vor
fi înlăturate de la moştenire de rudele de grad mai apropiat se conturează excepţia reprezentării
succesorale pe care o vom examina în continuare.
După părerea lui F.Deak, reprezentarea succesorală constituie un beneficiu al legii în
virtutea căruia un moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad mai îndepărtat numit reprezentant
urcă în gradul, locul şi drepturile ascendentului său numit reprezentat, care este decedat la
deschiderea moştenirii, pentru a culege partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă s-ar mai fi aflat în
viaţă [75, p.78].
Autorul I.Dogaru vine să precizeze că instituţia reprezentării succesorale este cunoscută încă
din dreptul privat roman, fiind la început restrînsă la clasa descendenţilor în linie dreaptă şi extinsă
apoi de Iustian la fraţii şi surorile defunctului în beneficiul descendenţilor acestuia [79, p.109].
Reprezentarea succesorală este o instituţie juridică aparte care, afară de rezonanţa comună a
denumirii, nu are nimic de a face nici cu reprezentarea convenţională a mandantului, nici cu
reprezentarea legală [113, p.18]. În cazul reprezentării convenţionale şi legale este vorba despre
aplicarea acesteia la încheierea actelor juridice de către reprezentanţi în numele şi pentru cei
reprezentaţi, pe cînd în cazul reprezentării succesorale reprezentantul dobîndeşte drepturi
succesorale proprii, care-i conferă posibilitatea de a urca în locul şi în gradul reprezentantului
pentru a culege moştenirea ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la momentul
deschiderii succesiunii.
Utilitatea reprezentării constă în faptul că prin efectele pe care le produce, înlătură unele
consecinţe ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad.
În dreptul Republicii Moldova, ţinînd cont de prevederile articolului 1504 din CC, instituţia
reprezentării succesorale este de natură a mări cercul moştenitorilor legali.
Pentru înţelegerea raţiunii acestei instituţii succesorale să examinăm un exemplu.
Să ne imaginăm că un părinte are doi feciori, iar unul dintre aceştia a predecedat, lăsînd în
urma sa doi copii (nepoţi ai defunctului). Dacă am aplica principiul egalităţii între rudele de acelaşi
grad, moştenirea ar urma să fie culeasă de feciorul în viaţă al defunctului. Însă această soluţie ar fi
inechitabilă, de aceea, pentru a permite şi nepoţilor să vină la succesiune în gradul părintelui să
culeagă partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la momentul
deschiderii succesiunii, legiuitorul a reglementat instituţia reprezentării succesorale (Schema nr.1).

94
 Moştenirea se va împărţi în felul următor: A va culege ½ din moştenire, în timp ce nepoţii
de fiu ai defunctului B1 şi B2 urcă în locul şi gradul tatălui lor predecedat B, culegînd partea ce i s-
ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă, adică ½ din moştenire, pe care o vor împărţi între ei în
părţi egale, cîte ¼ din moştenire fiecăruia.
Tot astfel, dacă ambii feciori ai defunctului ar fi decedat la momentul deschiderii moştenirii
şi unul ar fi lăsat un copil, iar ceilalţi trei copii, cei patru nepoţi ai defunctului vor împărţi
moştenirea nu în mod egal, potrivit principiului egalităţii, ci fiind admisă reprezentarea primul va
culege jumătate din moştenire, iar ceilalţi trei a doua jumătate din moştenire, adică atît cît ar fi cules
părinţii lor dacă ar fi fost în viaţă (Schema nr.2).
Exemplul de mai sus demonstrează că de nu ar fi operat reprezentarea succesorală,
moştenirea s-ar fi împărţit egal între cei 4 nepoţi, fiecare primind cîte ¼ din masa succesorală.
Anume din acestă cauză în doctrină s-a menţionat că nu întotdeauna reprezentarea este
favorabilă pentru toţi reprezentanţii.
Fundamentul reglementării reprezentării succesorale se regăseşte, pe de o parte, în ideea de
a sustrage succesiunea hazardului unei cronologii accidentale a deceselor, contrare celei fireşti
(copii care decedează înaintea părinţilor), iar pe de altă parte, în asigurarea respectului egalităţii
tulpinilor, pornind de la ideea că afecţiunea lui de cujus faţă de succesorii săi, ca şi sentimentul de
datorie faţă de tulpina pe care fiecare dintre acestea o formează împreună cu descendenţii săi [59, p.
69].
Potrivit art.1504 CC al RM, reprezentarea succesorală este admisă în următoarele cazuri:
a) în linie dreaptă, în privinţa descendenţilor copiilor defunctului;
b) în linie colaterală, descendenţii fraţilor şi surorilor celui care lasă moştenirea pînă la
gradul IV inclusiv îi pot reprezenta pe ascendenţii lor predecedaţi la data deschiderii moştenirii;
descendenţii unchilor şi ai mătuşilor celui care lasă moştenirea pînă la gradul IV inclusiv (verii) îi
pot reprezenta pe ascendenţii lor decedaţi la data deschiderii moştenirii.
Normele care reglementează instituţia reprezentării succesorale sînt de strictă interpretare şi,
prin urmare, numărul eventualelor rude care s-ar bucura de acest beneficiu al legii nu poate fi mărit.
Astfel, ascendenţii ordinari nu pot veni la moştenire prin reprezentarea părinţilor defunctului.
În cazul descendenţilor reprezentarea operează pînă la infinit ( art.1500 alin.(3) CC al RM ),
de beneficiul acesteia bucurîndu-se toţi descendenţii lui de cujus, fără limită de grad.
De exemplu, un nepot de fiu, rudă de gradul doi cu defunctul, poate moşteni partea
părintelui său predecedat, fecior al defunctului, în concurs cu unchiul său (feciorul defunctului
rămas în viaţă). De asemenea, un strănepot de fiu C2, ruda de gradul trei cu defunctul, poate
moşteni pe străbunicul său E alături de un fecior al defunctului rămas în viaţă B, dacă pe tulpina pe

95
care o reprezintă sînt întrunite condiţiile reprezentării din grad în grad între ei şi bunicul lor C, pe
care îl reprezină la moştenirea străbunicului său (Schema nr.3).
Reprezentarea este - nu după cum zice textul, o ficţiune - ci un beneficiu legal acordat
exclusiv numai în clasa descendenţilor şi în clasa colateralilor privilegiaţi care permite copiilor şi
descendenţilor unui fiu sau frate (sau soră) predecedat să împrumute gradul şi dreptul succesoral al
părintelui său predecedat spre a veni la moştenirea de cujusului în concurs cu rudele din aceeaşi
clasă în grad mai apropiat cu de cujusul, rude care fără beneficiul reprezentării l-ar exclude. Această
definiţie care corespunde cu însăşi raţiunea de a fi a reprezentării, consistînd în a corecta, întrucît
priveşte transmiterea patrimoniului către rudele cele mai apropiate, nedreptatea şi jignirea
sentimentelor familiale rezultînd din forţele oarbe ale naturii, arată că nu se reprezintă decît
moştenitori predecedaţi, adică decedaţi în timpul vieţii de cujusului, şi că nici una dintre urmările
reprezentaţiei nu poate să fie invocată urmaşilor unui fiu sau unui frate (soră) care, fiind în viaţă la
deschiderea moştenirii, a fost exclus ca nevrednic sau a renunţat la moştenire. În ambele clase în
care e admisă reprezentarea are loc la infinit, ceea ce implică neapărat că au fost mai multe generaţii
succesive de moştenitori predecedaţi [52, p. 212].
Legiuitorul român prevede că reprezentarea se „ întinde nemărginit ” şi „ în toate cazurile”,
în ceea ce priveşte linia descendentă directă (adică descendenţii copiilor defunctului). Astfel,
descendenţii de gradul 2 reprezintă pe descendenţii de gradul 1, descendenţii de gradul 3 pe
descendenţii de gradul 2 etc., reprezentarea operînd în acest mod la infinit.
În linie colaterală (cazul descendenţilor din fraţi şi surori) reprezentarea nu mai operează la
infinit, ci doar numai pînă la gradul al 4-lea, deoarece, în linie colaterală, moştenirea nu este admisă
decît pînă la gradul al 4-lea [125, p. 127].
Reprezentarea nu poate să aibă loc pe sărite, ci trebuie să fie continuă, suindu-se din spiţă în
spiţă, trecînd prin toate gradele intermediare, astfel, pentru a veni la succesiunea străbunicilor,
trebuie să reprezinte pe tată şi pe bunic [55, p. 401].
Prin urmare, regulile reprezentării succesorale nu pot fi modificate prin voinţa defunctului,
iar voinţa reprezentanţilor poate influenţa regulile renunţării la moştenire, dar nu şi prin faptul
acceptării acesteia cu efecte parţiale sau cu condiţie [78, p. 71].

96
 3.2.2. Condiţiile reprezentării succesorale
Condiţiile reprezentării succesorale nu sînt reglementate de lege, dar acestea pot fi deduse
logic din cuprinsul normelor din Codul civil care se referă la devoluţiunea succesorală legală.
Reprezentarea necesită întrunirea anumitor condiţii atît pentru persoana reprezentatului, cît
şi în persoana reprezentantului.

A. Condiţiile cerute pentru reprezentat

Conform prevederilor art.1504 CC al RM, rezultă că nu se pot reprezenta decît persoanele
moarte (dacă moştenitorul moare înaintea celui care lasă moştenirea). Această condiţie este
esenţială şi după părerea autorilor români C.Hamangiu, I.Rosset-Bălănescu etc., pentru ca un
descendent să poată parcurge, cu ajutorul reprezentării, toate gradele intermediare, spre a ajunge la
gradul cel mai apropiat de defunct, trebuie ca locurile să fi rămas libere prin decesul ascendenţilor
respectivi [91, p. 218]. Reprezentarea nu mai poate să-şi producă efectele dacă unul din ascendenţii
intermediari este încă în viaţă.
Întrucît persoanele dispărute sînt socotite în viaţă atîta timp cît nu a intervenit o hotărîre
declarativă de moarte, acestea nu pot fi reprezentate. După declararea judecătorească a morţii, în
funcţie de data stabilită ca fiind cea a decesului, se va admite sau nu reprezentarea conform
regulilor de drept comun.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă reprezentarea este posibilă în cazul în care
între comorienţi există raporturi de rudenie care pot duce la reprezentare. Într-o primă opinie [91, p.
218] se consideră că în această situaţie reprezentarea nu este posibilă, deoarece una dintre condiţiile
reprezentării este ca locul reprezentatului să fie util, or comorienţii nu se pot moşteni tocmai pentru
motivul că se prezumă că au murit în acelaşi timp, de unde rezultă că nici unul dintre ei nu are
capacitate succesorală în raport cu celălalt.
Potrivit celei de-a doua opinii [59, p. 76], în cazul comorienţilor nu se poate dovedi nici
predecesul unuia dintre ei şi nici supravieţuirea unuia dintre ei, deci reprezentarea este posibilă.
Acredităm a doua opinie ca fiind echitabilă, deoarece dacă de cujusul împreună cu cei doi fii
decedează în aceeaşi catastrofă, fiind consideraţi comorienţi, dacă fiii celui decedat împreună cu
tatăl lor nu ar putea veni la moştenirea bunicului lor prin reprezentare, această moştenire ar fi
culeasă în totalitate de celălalt fiu al de cujusulu rămas în viaţă, ceea ce este inechitabil.
A doua condiţie necesară pentru reprezentat este ca locul să fie util.
Aceasta înseamnă că nu este suficient ca cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii
succesiunii, ci este necesar ca acesta, dacă ar fi fost în viaţă, să-l fi putut moşteni pe defunct.

97
Reprezentantul nu poate avea asupra moştenirii de cujusului decît aceleaşi drepturi pe care le-ar fi
avut ascendentul său dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii succesiunii.
În acest context, din prevederile art.1504 alin.(3) CC al RM rezultă că în cazul în care cel
reprezentat a fost declarat nedemn faţă de cel care lasă moştenirea, locul său, chiar vacant, nu va fi
util, nedemnitatea succesorală producînd efecte chiar şi faţă de descendenţii nedemnului.
B. Condiţiile cerute pentru reprezentant
Reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moşteni pe defunct.
În acest sens reprezentantul trebuie să fie în viaţă sau cel puţin conceput la data deschiderii
moştenirii, să nu fie renunţător sau nedemn faţă de cujus şi să aibă vocaţie proprie la moştenirea
celui decedat, nefiind de conceput ca o persoană situată în afara sferei persoanelor cu vocaţie la
moştenirea lui de cujus, să vină la moştenire prin reprezentarea unei rude în grad succesibil
predecedate. Această cerinţă se explică şi prin faptul că reprezentantul care moşteneşte prin
reprezentarea unui ascendent predecedat culege succesiunea lui de cujus ca pe un drept propriu, iar
nu ca pe unul care ar fi aparţinut reprezentatului [59, p.76] şi i-ar fi fost transmis lui de către acesta
pe cale succesorală.
Aptitudinea reprezentantului de a culege moştenirea celui reprezentat este indiferentă.
Faptul dacă reprezentantul are sau nu aptitudinea de a moşteni pe reprezentat este lipsit de
relevanţă din puncul de vedere al reprezentării succesorale. Cu alte cuvinte, reprezentantul poate
veni la moştenire prin reprezentare chiar dacă este nedemn faţă de reprezentat sau dacă a renunţat la
moştenirea acestuia. Doctrina explică aceasta prin faptul că reprezentantul dobîndeşte drepturi
succesorale direct de la defunct prin efectul legii (reprezentării), iar nu de la reprezentat; drepturile
succesorale ale reprezentantului nu tranzitează nici un moment patrimoniul reprezentatului înainte
de a ajunge la reprezentant.
După părerea autorului V.Ciucă, în toate cazurile în care este admisă reprezentarea
succesorală, partajul se va face pe tulpini. De asemenea, nepoţii şi strănepoţii care fac parte din
tulpini deosebite îşi vor împărţi moştenirea pe tulpini şi nu în părţi egale, deşi ar fi toţi de acelaşi
grad. Dimpotrivă, partajul se va face pe capete, şi nu pe tulpină atunci cînd reprezentarea
succesorală nu are loc, iar moştenitorii vin la succesiune în nume propriu [62, p.152].

98
 3.2.3. Efectele reprezentării
Reprezentarea succesorală produce efecte constînd în plasarea reprezentantului în locul
reprezentatului şi împărţirea succesiunii pe tulpini. În cazurile cînd sînt întrunite condiţiile cerute de
lege, reprezentarea operează de drept:
1. Ca efect al reprezentării, reprezentantul va fi plasat în locul reprezentatului, culegînd
partea ce ar fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Astfel, art. 1504 alin.(2) CC al
RM, precizează că reprezentarea are drept efect punerea reprezentanţilor în locul şi în dreptul
reprezentatului.
Aceasta nu înseamnă însă că reprezentantul moşteneşte pentru reprezentat, el moşteneşte
pentru sine, dar dobîndeşte drepturile şi obligaţiile care ar fi revenit reprezentatului dacă acesta ar fi
fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Ea permite reprezentantului să se prevaleze la rangul
celui reprezentat.
2. Împărţirea moştenirii pe tulpini presupune împărţirea ei în atîtea părţi cîţi copii
(descedenţi de rangul întîi) sau fraţi şi surori a avut defunctul, care vin efectiv la moştenire sau care,
fiind predecedaţi, sînt reprezentaţi de descedenţii lor, iar nu pe capete, indiferent dacă moştenitorii
care culeg succesiunea sînt în ranguri diferite sau egale de rudenie cu defunctul ( SCHEMA 1).
Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, subdiviziunea se face pe fiecare ramură din
tulpină, partea cuvenită descendenţilor din aceeaşi ramură împărţindu-se în mod egal.
De exemplu, defunctul D a avut doi fii, A şi B, ambii predecedaţi. A a avut doi fii A1 şi A2,
primul în viaţă la deschiderea moştenirii, iar al doilea predecedat, lăsînd la rîndul său doi fii A3 şi
A4, în viaţă la deschiderea moştenirii. B a lăsat un fiu B1, în viaţă la deschiderea moştenirii. În
acest caz moştenirea se va împărţi conform SCHEMEI 4.
În interiorul fiecărei tulpini partajul părţii ce revine acesteia se va face pe capete (în funcţie
de numărul moştenitorilor făcînd parte din aceasta ).
Orice succesibil este liber să accepte sau nu o moştenire, după cum crede de cuviinţă. O dată
însă acceptată moştenirea, reprezentarea succesorală operează de drept, adică în temeiul legii fără a
fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea reprezentantului.
Moştenitorii care vin prin reprezentare la moştenire dobîndesc nu numai drepturi, ci şi
obligaţii şi vor răspunde pentru pasivul moştenirii în limitele activului (art.1540 alin.(3) CC al RM).
Reprezentarea succesorală operează doar în cadrul moştenirii legale, nu şi al celei
testamentare, de aceea nu se poate pune problema modificării regulilor reprezentării prin voinţa
defunctului, în sensul de a le aplica şi în alte cazuri decît în acele prevăzute de lege ori de a
modifica cotele de moştenire revenind moştenitorilor ca urmare a acesteia [59, p. 82]. Desigur, în
limitele respectării drepturilor moştenitorilor rezervatari, actele de dispoziţie mortis cauza făcute de

99
defunct sînt valabile, inclusiv cele prin care s-ar deroga de la regulile reprezentării, numai că
acestea în realitate nu sînt modificări ale regimului legal al reprezentării succesorale, ci acte de
dispoziţie testamantară (de exemplu, exheredare) care exced sfera moştenirii legale [75, p. 97-98].

100
 3.3. Clasele de succesori legali
Conform opiniei autorului D.Macovei, determinarea persoanelor chemate să culeagă
patrimoniul unei persoane fizice decedate constituie devoluţiunea moştenirii [103, p.43]. După
izvorul acesteia, în dreptul succesoral al Republicii Moldova, devoluţiunea moştenirii poate fi legală
şi testamentară (art.1432 alin.(3) CC al RM). Elementul principal al devoluţiunii moştenirii, deci şi
al devoluţiunii succesorale legale, îl constituie determinarea sferei persoanelor chemate să
moştenească o persoană fizică decedată.
Spre deosebire de Codul civil din 1964, care în art.566 stabilea trei clase de moştenitori
legali, Codul civil din 2002, deşi în art.1500 instituie de asemenea trei clase, semnificativ lărgeşte
cercul de persoane chemate la moştenire în condiţiile în care defunctul nu a lăsat testament.
Reducerea la minimum a cazurilor cînd statul este chemat să culeagă moşteniri vacante în
detrimentul rudelor defunctului contribuie la consolidarea societăţii civile şi încetăţenirea spiritului
de proprietar în rîndul maselor.
Deşi legea stabileşte cercul de moştenitori legali, aceştia nu pot culege toţi deodată bunurile
ce formează patrimoniul succesoral, deoarece, după cum am mai spus, s-ar ajunge la o fracţionare
excesivă a acestui patrimoniu. De aceea în scopul înlăturării unor asemenea inconveniente,
legiuitorul a instituit criteriul clasei de moştenitori.
Clasa de moştenitori reprezintă grupul de rude ale celui care lasă moştenirea, chemate a
succede într-o anumită ordine faţă de alte grupe de rude dintr-o altă clasă [103, p. 34].
După cum am mai menţionat, în dreptul Republicii Moldova clasele de moştenitori sînt
constituite din rude avînd acelaşi grad de rudenie.
În cele ce urmează vom enumera clasele de moştenitori reglementate de actualul Cod civil al
Republicii Moldova, precum şi vom examina fiecare categorie de moştenitori în parte.

101
 3.3.1. Clasa întîi de moştenitori
Clasa întîi de succesori cuprinde: descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la
fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascedenţii
privilegiaţi (părinţii, înfietorii) celui care lasă moştenirea.
Observăm că legiuitorul nostru a instituit o clasă mixtă, cuprizînd descedenţii defunctului,
ascedenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor.
a) Descendenţi, în sensul art.1500 CC al RM, sînt fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea,
cei născuţi vii după decesul lui şi cei înfiaţi. Ţinem să precizăm că textul de lege invocat, în
comparaţie cu art.566 CC al RM din 1964, face referire la fiii şi fiicele celui decedat, astfel fiind
denumiţi copiii acestuia.
Deci, conform prevederilor Codului din 1964, dreptul la moştenire îl au numai copiii
defunctului, adică numai acei care nu au atins vîrsta de 18 ani, însă acestă nedumerire vine să o
înlăture noul Cod din 2002. Credem că noţiunile utilizate în noul Cod civil sînt mai corecte în
sensul că, în conformitate cu alin.(1) art.51 CF al RM, se consideră copil persoana care nu a atins
vîrsta de 18 ani. Prevederi similare se regăsesc şi în art. 1 din Convenţia ONU cu privire la
drepturile copilului. În acest caz mai credem necesară precizarea că declararea nulităţii căsătoriei
dintre părinţi nu afectează drepturile copiilor născuţi din această căsătorie (art.44 alin.(5) CF al
RM), precum şi faptul că copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de
părinţii şi rudele lor ca şi cei născuţi din căsătorie (art.50 CF al RM).
Provenienţa copilului de la mamă (maternitatea) se stabileşte în baza documentelor care
confirmă naşterea copilului de la mamă într-o instituţie medicală (art.47 alin.(1) CF al RM). În
cazul cînd copilul nu este născut într-o instituţie medicală, maternitatea se stabileşte pe baza
documentelor medicale, a depoziţiilor martorilor sau prin alte probe.
Provenienţa copilului de la tată prezintă unele dificultăţi în cazul în care copilul este născut
în afara căsătoriei, deoarece, conform art.47 alin.(3) CF al RM, copilul născut din părinţi căsătoriţi
sau în timp de 300 zile din momentul desfacerii căsătoriei, declararea căsătoriei nule sau decesului
soţului mamei copilului are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul.
Această prezumţie de paternitate a soţului (fostului soţ) poate fi înlăturată printr-o declaraţie a
soţilor (foştilor soţi) depusă personal. În cazul în care soţii (unul din ei) nu se pot prezenta personal,
declaraţia se autentifică notarial şi se expediază organului de stare civilă (art.47 alin.(4) CF al RM).
Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său printr-
o declaraţie comună a acestuia şi a mamei copilului depusă la organul de stare civilă.
În ce priveşte copiii, în calitate de moştenitori ai unuia dintre părinţi, menţionăm că dreptul
familiei face deosebire între copilul rezultat dintr-o căsătorie înregistrată şi cel născut de mama,

102
care nu era înregistrată cu tatăl acestuia. În acest caz, copilul va moşteni doar bunurile lăsate de
mama sa. De la această regulă există unele derogări. Astfel, vor moşteni atît pe linie maternă cît şi
pe cea paternă [112, p. 65]:
1) copiii celui despre a cărui moştenire este vorba, născuţi pînă la 08.07.1944, dacă cel
despre a cărui moştenire este vorba a fost trecut drept tată în adeverinţa de naştere a copiilor;
2) copiii născuţi şi după 8 iulie 1944, al căror tată a fost recunoscut ca cel despre a cărui
moştenire este vorba prin hotărîrea judecătorească;
3) copiii a căror paternitate cu cel despre a cărui moştenire este vorba a fost stabilită în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
Dacă copilul este născut din părinţi necăsătoriţi şi lipseşte declaraţia comună a părinţilor sau
a tatălui copilului, paternitatea se stabileşte de către instanţa judecătorească în baza declaraţiei unuia
dintre părinţi, a tutorelui (curatorului) sau a copilului însuşi la atingerea majoratului (art.48 CF al
RM).
Contestarea paternităţii (maternităţii), conform art.49 CF al RM, se face doar pe cale
judecătorească, de către persoanele şi în condiţiile prevăzute de articolul nominalizat.
În ceea ce priveşte copiii ai căror părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, conform
art.69 CF al RM, li se păstreză dreptul la succesiune.
În conformitate cu art. 50 CF al RM, copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi şi
obligaţii faţă de părinţi şi rudele lor ca şi cei născuţi de la persoane căsătorite [9, p.12]. Prin urmare,
aceştia vor moşteni pe ambii părinţi.
Legea (art.1500 CC al RM) include în categoria descendenţilor şi pe înfiaţi. Prin înfiere sau
adopţie copilul care este lipsit de părinţi sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia
adoptatorului, unde urmează a fi crescut ca un copil firesc al acestora [ 85, p.365].
Adopţia dă naştere rudeniei civile, care se naşte între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de
o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte. Rudenia creată prin adopţie este asimilată cu
rudenia firească. Prin urmare, copilul adoptat va avea aceleaşi drepturi succesorale ca şi un copil
firesc al adoptatorului, totodată pierzînd vocaţia succesorală asupra moştenirii lăsate de părinţii săi
naturali.
Conform art.132 CF al RM, adoptatorul şi descendenţii lui, în raport cu părinţii adoptivi şi
rudele acestora, iar adoptatorii şi rudele acestora, în raport cu copii adoptaţi şi descendenţii lor, sînt
asimilaţi în drepturi şi obligaţii personale nepatrimoniale şi patrimoniale cu rudele fireşti. Adoptatul
pierde drepturile personale nepatrimoniale şi patrimoniale şi este liber de îndeplinirea obligaţiilor
faţă de părinţii săi fireşti şi rudele acestora (art.132 alin.(2),(3) CF al RM).

103
 Prin urmare, de lege lata în Republica Moldova instituţia adopţiei este una cu efecte depline,
motiv pentru care infiaţii sînt asimilaţi fiilor şi fiicelor fireşti ale celui care a lăsat moştenirea, pe de
o parte, iar pe de altă parte, prevederile art.1500 alin.(5) CC al RM vin să confirme prevederile
art.132 alin.(3) CF al RM, astfel încît dacă adoptatorul pierde drepturile patrimoniale şi este eliberat
de îndeplinirea obligaţiilor faţă de părinţii săi fireşti şi rudele acestora, tot aşa şi aceştia din urmă
pierd drepturile patrimoniale în privinţa adoptatului şi, ca rezultat, conform art.1500 alin.(5) CC al
RM nu moştenesc după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui. În aceeaşi ordine de idei,
adoptatul şi părinţii săi naturali precum şi rudele sale fireşti nu au vocaţie succesorală reciprocă
asupra bunurilor ce le aparţin.
În cazul cînd copilul este adoptat de o singură persoană, drepturile personale pot fi păstrate
la cererea mamei dacă adoptatorul este bărbat, sau la cererea tatălui dacă adoptatorul este femeie
(art.132 alin.(4) CF al RM). În asemenea cazuri se păstrează doar drepturile personale, nu şi cele
patrimoniale, caz în care adoptatul nu poate veni la moştenirea părintelui cu care a păstrat aceste
legături personale, şi nici părintele nu poate veni la moştenire în cazul decesului copilului său
natural adoptat.
b) Soţul supravieţuitor. Legea porneşte de la principiul că numai căsătoria încheiată la
organele de stare civilă dă naştere la drepturi şi obligaţii juridice între soţi (art. 9 CF al RM). De
aceea numai persoana care a fost căsătorită legal cu cel despre a cărui moştenire este vorba, are
vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de soţul predecedat.
Însă se admit unele excepţii de la această regulă, după cum opinează M.Pronina [119, p.95].
Ele se referă la persoanele care duceau trai comun, dar nu au înregistrat căsătoria, întrucît legislaţia
ce era în vigoare în timpul cînd şi-au întemeiat familia nu cerea înregistrarea căsătoriei şi ei au
considerat suficient celebrarea religioasă sau recunoaşterea efectelor juridice ale raporturilor
conjugale de fapt. Astfel, au fost asimilate unei căsătorii legale, care îi conferă soţului supravieţuitor
vocaţie succesorală, căsătoria încheiată prin ritual religios, înainte de înfiinţarea organelor sovietice
de stare civilă.
La autorul rus V.Serebrovski am descoperit informaţia că prin Ukazul din 28 noiembrie
1946 Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a dispus să fie considerate valabile căsătoriile încheiate
pînă la 28 iunie 1940 în conformitate cu legile ce erau pe atunci în vigoare pe teritoriul Basarabiei
[72, p.62].
Cu o căsătorie legală au fost asimilate şi raporturile conjugale de fapt, apărute pînă la 8 iulie
1944, dacă unul dintre soţi a încetat din viaţă înainte de această dată sau a murit ulterior raporturilor
amintite, urmînd a fi recunoscute printr-o hotărîre judecătorească [37, p.87].

104
 Necesitatea îndeplinirii condiţiei privind calitatea de soţ la data deschiderii succesiunii face
ca cei care trăiesc în concubinaj să nu aibă vocaţie succesoarlă reciprocă, oricît de îndelungat ar fi
concubinajul. Astfel, Colegiul civil al Curţii de Apel, prin decizia nr.2-1354 din 24.12.1998, a
statuat în acest sens, că deoarece conform art.9 alin.(2) CF al RM drepturile şi obligaţiile soţilor iau
naştere din momentul înregistrării căsătoriei, raporturile de concubinaj nu pot fi puse la baza
primirii succesiunii [23, p. 89].
Soţul supravieţuitor, atît în dreptul Republicii Moldova cît şi în dreptul României, este
chemat la succesiunea soţului său precedent indiferent de sex, durată a căsătoriei cu defunctul, stare
materială, dacă din căsătorie au rezultat sau nu copii, ori dacă soţii convieţuiau la data deschiderii
moştenirii sau, dimpotrivă, erau despărţiţi în fapt.
Deci, concubinajul - convieţuirea a două persoane de sex diferit, nu conferă concubinului
supravieţuitor vocaţie succesorală legală la moştenirea concubinului precedent.
Calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ şi odată cu divorţul dispare şi afecţiunea
presupusă a defunctului, care legitimează dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.
Vocaţia succesorală reciprocă a soţilor se stinge odată cu desfacerea căsătoriei, dacă măcar
unul dintre ei a primit certificatul de divorţ, eliberat de organul de stare civilă. Dacă însă hotărîrea
de divorţ a fost pronunţată, iar soţii nu au îndeplinit formalităţile necesare pentru a ridica certificatul
de divorţ, atunci vocaţia succesorală reciprocă se menţine. Soţul supravieţuitor va avea vocaţie
succesorală la moştenirea soţului predecedat, chiar dacă nu a locuit împreună cu acesta, indiferent
de data şi motivele încetării traiului în comun dacă căsătoria nu a fost desfăcută [89, p. 22].
Atenţionăm că, potrivit art.39 alin.(1) din CF al RM, în cazul desfacerii căsătoriei la oficiul
de stare civilă, aceasta încetează din ziua înregistrării divorţului, iar în cazul desfacerii căsătoriei pe
cale judecătorească - din ziua cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă, iar potrivit
art. 166 alin.(6) din CF, căsătoria desfăcută pe cale judecătorească pînă la intrarea în vigoare
(24.04.2001) a acestui cod se consideră desfăcută de la data înregistrării divorţului la oficiul de stare
civilă.
Nu produce efecte juridice în privinţa fiecăruia dintre soţi nu numai căsătoria neînregistrată,
ci şi o căsătorie înregistrată, dar care în virtutea art. 41-44 CF al Republicii Moldova, este
considerată nulă, ca fiind încheiată cu o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu o
persoană care este deja căsătorită etc. La cererea persoanelor interesate (art. 42 al CF RM), căsătoria
celui ce a lăsat moştenirea, după moartea acestuia, poate fi declarată nulă.
Conform art.1503 CC al RM, soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au
existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune în

105
instanţa de judecată. Privarea nu acţionează atunci cînd căsătoria a încetat de drept, fostul soţ
neavînd vocaţie succesorală.
În acest context, venim cu propunerea de a completa acest articol în sensul că soţul
supravieţuitor să piardă dreptul asupra succesiunii dacă la data decesului celuilalt soţ în instanţa de
judecată era intentată acţiunea de divorţ, dat fiind faptul că soţul pînă a deceda a înaintat o acţiune
de divorţ, dar din cauza decesului procedura de divorţ va înceta, căsătoria încetînd în urma
decesului. Într-un astfel de caz, dacă se va confirma într-o şedinţă judiciară că căsătoria a încetat
înainte de deschiderea succesiunii, soţul poate fi decăzut din dreptul de a moşteni în baza hotărîrii
instanţei judecătoreşti.
Altfel, potrivit art. 33 CF al RM, în cazul desfacerii căsătoriei la oficiul de stare civilă,
aceasta încetează din ziua înregistrării divorţului, iar în cazul desfacerii căsătoriei pe cale
judecătorească - din ziua cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă [9, p.11].
Deoarece divorţul produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut, calitatea de soţ se
păstrează, pînă cînd hotărîrea judecătorească prin care s-a pronunţat desfacerea căsătoriei a rămas
definitivă, chiar dacă moartea a intervenit în cursul procesului sau chiar după pronunţarea desfacerii
căsătoriei, dar înainte ca hotărîrea să fi rămas definitivă, efectele divorţului nu se mai produc,
căsătoria nedesfăcîndu-se prin divorţ, ci încetînd prin decesul unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor
urmînd să moştenească [86, p.223].
Calitatea de soţ se mai poate pierde la desfiinţarea căsătoriei prin hotărîre judecătorească de
constatare a nulităţii căsătoriei. În caz de nulitate absolută sau relativă, căsătoria se desfiinţează cu
efect retroactiv, astfel încît din punct de vedere juridic soţii sînt consideraţi că nu au fost niciodată
căsătoriţi şi, deci, problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, calitatea de soţ pe care soţul
supravieţuitor o avusese la data deschiderii succesiunii desfiinţîndu-se cu efect retroactiv.
Dacă soţii cu cel puţin trei ani înainte de deschiderea moştenirii s-au despărţit în fapt,
indiferent dacă au partajat sau nu bunurile proprietate comună în devălmăşie, soţul supravieţuitor
este privat de dreptul la succesiune (art.1502 CC al RM).
Soţul supravieţuitor face parte din prima clasă de moştenitori şi, deci, va culege o cotă egală
cu cea a copiilor şi a părinţilor. Masa succesorală a soţului precedat este alcătuită din bunurile
proprii ale celui care lasă moştenirea şi din bunurile rămase după scăderea părţii ce se cuvine soţului
supravieţuitor din bunurile comune.
Astfel, soţului supravieţuitor îi revine o parte din bunurile comune ce se cuvin acestuia în
calitate de codevălmaş plus o cotă egală cu cea a copiilor şi părinţilor (şi a persoanei inapte de
muncă, dacă este cazul) din masa succesorală.

106
 La stabilirea porţiunii succesorale ce se cuvine soţului supravieţuitor nu se ţine seama de toţi
moştenitorii defunctului care sînt în viaţă la data deschiderii succesiunii, ci numai de acei care
moştenesc din clasa cu care soţul supravieţuitor ar trebui să vină în concurs, iar dacă aceştia sînt
renunţători sau nedemni, moştenirea se va atribui clasei următoare şi, indirect, porţiunea soţului va
fi sporită, deoarece legea îi acordă o parte din moştenire, care este cu atît mai mare cu cît clasa cu
care vine în concurs este mai îndepărtată.
De exemplu, dacă toţi descendenţii sînt renunţători sau nedemni şi drept urmare soţul
supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu ascendenţi privilegiaţi sau cu colaterali privilegiaţi,
partea soţului supravieţuitori va spori, potrivit legii, de la 1/4 la 1/2 din moştenire.
În literatura de specialitate (unul dintre autori F.Deak) [78, p.106-108] s-a pus problema
cum să se procedeze în următoarele situaţii: în cazul în care există două sau mai multe persoane
care pretind drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori ai celui ce lasă moştenirea (de
exemplu, bigamie, poligamie) - şi în ipoteza în care soţii supravieţuitori vin în concurs cu două
clase de moştenitori legali în caz de exheredare a unor moştenitori legali rezervatari.
Astfel, în situaţia bigamiei, moştenirea lăsată de soţul predecedat bigam sau cota-parte din
această moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase
de moştenitori legali, se va împărţi în mod egal între soţul din căsătoria nulă ultimul fiind soţ de
bună- credinţă. În ce priveşte problema concursului soţului supravieţuitor - cu două clase (subclase)
de moştenitori rezervatari - a fost consacrată soluţia potrivit căreia se stabileşte cota cuvenită soţului
supravieţuitor (şi rezerva acestuia, dacă este cazul) în raport cu moştenitorii legali din clasa mai
apropiată cu care vine în concurs soţul supravieţuitor.
În cazul decesului unuia dintre soţi, prima problemă ce trebuie rezolvată pentru stabilirea
drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, iar dacă există şi alţi moştenitori (sau numai alţi
moştenitori, deoarece soţul supravieţuitor nu vrea sau nu poate veni la moştenire) şi pentru
stabilirea drepturilor succesorale ale acestora, este determinarea masei succesorale, adică a
drepturilor şi obligaţiilor care o compun.
Întrucît la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează, trebuie să se
stabilească partea cuvenită soţului supravieţuitor din această comunitate [78, p.126], care urmează
să intre în masa succesorală, soţul supravieţuitor culegînd partea ce i se cuvine din comunitate nu în
calitate de moştenitor, ci în calitate sa de codevălmaş, adică titular asupra comunităţii.
Deoarece proprietatea comună în devălmăşie aparţine soţilor - nefracţionat - ca o
universalitate juridică (o masă de drepturi şi obligaţii), împărţirea se realizează prin stabilirea unei
cote pentru fiecare dintre soţi în raport cu contribuţia reală la dobîndirea bunurilor luate în
ansamblu, iar nu pentru fiecare bun în parte sau pe categorii de bunuri, mobile şi imobile.

107
 Pentru stabilirea masei succesorale „prima operaţiune” este „deducerea părţii cuvenite
pîrîtului din bunurile comune, în calitate de coindivizar”, numai restul împărţindu-se între
comoştenitori, inclusiv soţul supravieţuitor. Astfel, recunoaşterea acestui drept asupra comunităţii
de bunuri dintre soţi nu depinde de regulile care guvernează materia dreptului succesoral (de
exemplu, acceptarea moştenirii, nedemnitatea succesorală etc.). Soţul supravieţuitor are drepturi
asupra bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei cu defunctul în temeiul Codului familiei, a
raporturilor de familie, iar nu ca moştenitor. Desfiinţarea comunităţii se face potrivit dispoziţiilor
Codului familiei al Republicii Moldovei prevăzute pentru desfacerea căsătoriei (art. 38 CF al RM)
[9, p.15].
Nu sînt proprietate comună bunurile dobîndite în timpul căsătoriei din mijloacele personale
ale unuia dintre soţi, care i-au aparţinut înainte de încheierea căsătoriei, precum şi obţinute prin
donaţie sau moştenire, în baza altor convenţii gratuite de către unul dintre soţ în timpul căsătoriei,
lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de
preţ şi a altor obiecte de lux (art.22 CF al RM). Din prevederile art.40 alin.(2) CF al RM rezultă că
bunurile dobîndite în perioada de absenţă a unuia dintre soţi aparţin soţului care le-a dobîndit.
Componenţa proprietăţii comune a soţilor se determină din momentul încetării reale de către
soţi a raporturilor familiale şi a administrării comune a gospodăriei, dacă după încetarea lor soţii nu
au procurat o altă proprietate din mijloace comune.
Potrivit legislaţiei române, soţul supravieţuitor, din momentul deschiderii succesiunii, pe
lîngă partea sa succesorală în concurs cu moştenitorii legali, are dreptul special asupra mobilelor şi
obiectelor aparţinînd gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă, şi nu drept temporar de
abitaţie asupra casei de locuit, care face parte din masa succesorală.
Spre deosebire de dreptul de abitaţie de drept comun, care ia naştere prin acte juridice,
dreptul de abitaţie este un drept care ia naştere din lege [103, p.63].
Urmează de menţionat că dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor operează indiferent de
moştenitorii cu care acesta mai vine în concurs la moştenire.
Soţul supravieţuitor are un drept de abitaţie dacă sînt întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
- să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa (apartamentul) care formează obiectul
dreptului de abitaţie. De regulă, condiţia este îndeplinită cînd soţul supravieţuitor a avut domiciliul
în locuinţa respectivă. Stabilirea domiciliului se face în mod liber fiind suficientă dovada locuirii
permanent în casa care face obiectul dreptului de abitaţie (şi nu neapărat inscripţionarea mutaţiei de
domiciliu în buletinul de identitate);
- să nu aibă altă locuinţă proprie;

108
 - să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei, astfel, în cazul în care soţul
supravieţuitor este unicul moştenitor al defunctului, în calitate de proprietar nu poate avea în plus şi
un dezmembrămînt al aceluiaşi drept de proprietate (neminem res sua servit);
- locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa succesorală,
adică să fi aparţinut soţului decedat exclusiv sau în comun cu alte persoane; dacă soţul
supravieţuitor moşteneşte locuinţa împreună cu alţi comoştenitori, dreptul de abitaţie îi va permite
s-o folosească potrivit necesităţilor şi nu în raport cu cota-parte dobîndită prin moştenire;
- defunctul nu a dispus altfel; Astfel dreptul de abitaţie poate fi înlăturat de defunct fiindcă
soţul supravieţuitor nu este rezervatar asupra acestuia.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, potrivit legislaţiei române, se caracterizează
prin:
- este un drept real ce are ca obiect casa de locuit;
- este un drept temporar care durează pînă la ieşirea din indiviziune sau pînă la recăsătorirea
soţului supravieţuitor, dar cel puţin un an de la deschiderea moştenirii;
- este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil neputînd fi cedat sau grevat în
favoarea altei persoane [78, p.123];
- este cu titlu gratuit, în sensul că pe timpul cît se bucură se acest drept, soţul supravieţuitor
nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care este proprietarul locuinţei .
Dacă soţul supravieţuitor este şi comoştenitor al locuinţei, susţine M.Eliescu, gratuitatea îi
profită în sensul că nu este obligat să plătească chirie, nici înainte şi nici după împărţeală (pentru
cota-parte corespunzătoare drepturilor comoştenitorilor) [81, p.143].
Prin urmare, soţul supravieţuitor va continua folosinţa locuinţei în baza dreptului de abitaţie
numai dacă aceasta a fost proprietatea exclusivă sau proprietatea comună (pe cote-părţi sau în
devălmăşie) a defunctului; în toate cazurile, dreptul de abitaţie va servi ca temei al locuinţei numai
în limitele cotei-părţi de proprietate dobîndite prin moştenire de către comoştenitori. De exemplu,
dacă garsoniera a fost proprietate comună a soţilor, soţul supravieţuitor o va folosi în continuare în
parte în baza dreptului de proprietate (cota-parte din devălmăşie şi cota-parte moştenită) şi în parte -
corespunzător cotei dobîndite prin moştenire de către alţi moştenitori - în baza dreptului de abitaţie.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor încetează la ieşirea din indiviziune sau odată cu
recăsătorirea acestuia.
În cazul în care soţul supravieţuitor va continua să folosească locuinţa şi după încetarea
dreptului de abitaţie, acesta va fi obligat la plata chiriei dacă foloseşte mai mult decît cota sa parte
din dreptul de proprietate asupra locuinţei.

109
 Dacă soţul supravieţuitor nu a obţinut o parte din locuinţă după partajare (aceasta fiind
dobîndită exclusiv de comoştenitori), el va putea fi evacuat în condiţiile schimbului obligatoriu de
locuinţă [77, p.141].
Autorul E. Constantinescu, care cercetează ordinea de succesiune în Franţa, lucrare la care
am apelat în repetate rînduri în ceea ce priveşte soţul supravieţuitor în Franţa, a constatat că pînă în
anii cincizeci legislaţia civilă franceză l-a plasat pe acesta pe ultimul loc al succesorilor legali şi ca
rezultat el avea vocaţie succesorală numai în cazul în care lipseau rudele apropiate, inclusiv cele
colaterale pînă la treapta XII [69, p.43].
În anii 1957 şi 1972 au fost adoptate 2 acte normative care au extins considerabil drepturile
succesorale ale soţului supravieţuitor. Cu toate că el n-a fost inclus în nici una dintre categoriile
succesorilor legali, conform art.765 şi 766 din CC al Franţei soţul supravieţuitor poate moşteni
dacă: defunctul n-a lăsat nici pe linia mamei, nici pe cea a tatălui succesori de treapta care ar putea
moşteni sau dacă el a lăsat numai succesori colaterali cu excepţia fraţilor şi surorilor şi a
descendenţilor lor, adică el are vocaţie succesorală înaintea succesorilor din categoria a patra. În
acest caz 1/2 din patrimoniul succesoral este transmisă în proprietatea soţului supravieţuitor care n-a
divorţat şi contra căruia n-a fost pronunţată decizia judiciară cu privire la divorţ. Dacă există
succesori de o treaptă mai înaltă numai în una din linii (a mamei sau tatălui), caz soţul
supravieţuitor capătă dreptul la 1/2 din avere.
În celelalte cazuri el dobîndeşte numai dreptul la uzufruct (folosirea viageră a obiectului,
fără a schimba conţinutul). În baza art. 762 pct.1 CC al Franţei, soţul supravieţuitor are dreptul la
uzufruct:
- la 1/4 din patrimoniul succesoral dacă decedatul a lăsat unul sau cîţiva copii legali sau
extraconjugali;
- la 1/2 dacă decedatul a lăsat fraţi şi surori, rude descendente ale fraţilor şi surorilor, rude
ascendente sau copii extraconjugali concepuţi în perioada altei căsătorii.
Observăm, deci, că pe parcursul istoriei soţului supravieţuitor nu i s-a recunoscut un drept
succesoral direct, acordîndu-i-se acestuia doar un drept de uzufruct asupra unei cote-părţi din masa
succesorală.
Potrivit legislaţiei în vigoare, soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu şi nu
prin reprezentare, este moştenitor rezervatar dacă este incapabil de muncă.
Prin urmare, deducem următoarele caractere juridice ale dreptului la moştenire al
descendenţilor: ei pot veni la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare. Ei sînt moştenitori
rezervatari, aceasta înseamnă că ei beneficiază, în puterea legii, de rezerva succesorală, limitînd
dreptul celui care lasă moştenirea de a dispune prin acte cu titlu gratuit, astfel încît libertăţile făcute

110
de defunct prin care se aduce atingere rezervei lor, vor fi supuse reducţiunii. Spre deosebire de
actuala reglementare în dreptul Republicii Moldova, descendenţii sînt moştenitori rezervatari numai
în cazul în care sînt minori sau incapabili de muncă.
Descendenţii sînt moştenitori sezinari, adică se bucură, de drept, de posesiunea titlului de
moştenitor şi nu au nevoie de îndeplinirea unor formalităţi pentru a intra în posesia moştenirii.
În sfîrşit, ei sînt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la cel care lasă moştenirea, adică să
readucă la masa succesorală bunurile pe care le-au primit de la cel care lasă moştenirea, dacă
donaţiile nu au fost făcute cu scutire de raport [78, p.108].
c) Ascendenţii privilegiaţi sînt moştenitorii de clasa întîi indiferent de vîrstă şi capacitate de
muncă. În categoria ascendenţilor privilegiaţi intră părinţii defunctului, adică mama şi tatăl acestuia.
Ei vor fi chemaţi la succesiune indiferent de faptul dacă de cujus s-a născut din căsătorie sau din
afara căsătoriei. De asemenea, categoria ascendenţilor privilegiaţi include şi adoptatorii defunctului.
Ascendenţii privilegiaţi nu pot veni la moştenire prin reprezentare spre deosebire de descendenţii în
privinţa cărora reprezentarea se aplică la infinit.
Deoarece drepturile succesorale ale părinţilor sînt expres reglementate de Codul civil al
Republicii Moldova, în această privinţă nu se ridică mari probleme.
Din prevederile art.1434 CC al RM rezultă că părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care
la data deschiderii succesiunii nu sînt restabiliţi în aceste drepturi, precum şi părinţi (adoptatori)
care s-au eschivat cu rea-credinţă de la obligaţia de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea, dacă
această circumstanţă a fost constatată de instanţa de judecată, nu pot fi succesori legali ai copiilor
lor.
În conformitate cu art.71 CF al RM, instanţa de judecată poate hotărî luarea copilului de la
părinţi fără decăderea acestora din drepturile părinteşti, dacă aflarea copilului împreună cu ei
prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui. Luarea copilului de la părinţi fără decăderea acestora
din drepturi poate fi privită atît ca măsură de protecţie, cît şi ca măsură de răspundere. Motivele
luării copilului de la părinţi fără decădere sînt în fond aceleaşi ca şi la decăderea lor cu unele mici
deosebiri: neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti, abuzul de drepturi părinteşti, exprimate prin
comportament violent în familie, dar componenţa unui delict familial lipseşte, deoarece nu există un
comportament de bază a acestuia - vinovăţia [35, p.223].
Iată de ce luarea copilului de la părinţi fără decăderea acestora din drepturile părinteşti este
posibilă în virtutea unor circumstanţe ce nu depind de părinţi (de exemplu, boală cronică, disfuncţii
fizice).

111
 Noi susţinem ideea expusă în literatura de specialitate de autorii T.Zaiţeva şi P.Kraşennicov
[131, p. 72] că, în caz de deces al fiului sau fiicei al cărui părinte (părinţii) a fost supus aceastei
măsuri de răspundere are vocaţie succesorală şi, prin urmare, poate moşteni.
Acest lucru rezultă şi din interpretarea art.1432 CC al RM, care nu ne vorbeşte nimic despre
luarea copilului fără decăderea din drepturlie părinteşti ca temei de declarare a moştenitorului
nedemn, însă prevede că părinţii vor avea vocaţie succesorală şi la moştenirea copilului născut
dintr-o căsătorie declarată nulă sau anulată, fiind irelevant faptul dacă a fost de bună- sau de rea-
credinţă la încheierea acesteia. Cît priveşte relaţiile dintre copii şi părinţi, nulitatea căsătoriei nu
produce efecte retroactive, drepturile succesorale dintre părinţi rămînînd astfel neatinse.
După cum copiii (înfiaţii) îşi moştenesc părinţii (înfietorii) în aceleaşi condiţii şi părinţii
(înfietorii) vor moşteni copiii (înfiaţii) - în baza principiului reciprocităţii vocaţiei succesorale
legale.
Alături de copiii din căsătorie şi de cei din afara căsătoriei, din clasa I de moştenitori legali
fac parte şi copiii adoptaţi. Adoptatul şi descendenţii săi dobîndesc prin efectul adopţiei aceleaşi
drepturi pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Dacă persoana care lasă moştenirea
este adoptatorul, nu are importanţă nici felul adopţiei; cu efecte depline sau cu efecte restrînse. În
ambele cazuri adoptatul şi descendenţii lui pot veni la moştenirea lăsată de adoptator.
Deosebirea dintre cele două feluri de adopţie se va manifesta numai în raporturile
adoptatului şi descendenţilor săi cu rudele lor fireşti; în cazul adopţiei cu efecte depline aceste
raporturi încetează şi deci adoptatul şi descendenţii săi nu mai au vocaţie succesorală în calitate de
copii, nepoţi etc. faţă de ascendenţii fireşti; în schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrînse,
păstrîndu-se legăturile de rudenie cu familia firească, adoptatul şi descendenţii săi vor avea vocaţie
succesorală în calitate de descendenţi, faţă de ascendenţii fireşti [78, p. 40] .
În tăcerea Codului civil, în legătură cu vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei, a
părinţilor fireşti în situaţia adopţiei copilului lor şi a adoptatorului, au apărut mai multe probleme:
a) are sau nu vocaţie suscesorală tatăl din afara căsătoriei.
În absenţa unui text de lege, s-au conturat cîteva obiecţiuni, a căror greutate juridică nu
poate fi trecută cu vederea.
Aşadar, în lipsa unei consacrări legale a dreptului la moştenire a tatălui din afara căsătoriei,
mai ales că sîntem în prezenţa devoluţiunii succesorale legale, dispoziţiile legale în vigoare care
reglementează persoanele chemate la succesiune sînt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse
asupra altor persoane.
Ar fi amoral şi inechitabil ca un tată ce a fost constrîns prin justiţie să-şi respecte obligaţiile
de părinte să mai poată moşteni pe copilul său. Chiar şi în cazul unei recunoaşteri voluntare a

112
paternităţii, dreptul la moştenire este exclus, deoarece nimeni nu este îndreptăţit ca, prin propria sa
voinţă, să-şi constituie un titlu de moştenitor.
Deşi Codul familiei al Republicii Moldova a asimilat copilul din afara căsătoriei cu copilul
din căsătorie (art.50), din nici un text de lege nu rezultă că o asemenea asimilare ar opera în ce
priveşte tatăl din afara căsătoriei cu cel din căsătorie.
Indiferent de existenţa acestor obiecţii, credem că vocaţia succesorală a tatălui din afara
căsătoriei la succesiunea copilului său trebuie să fie recunoscută.
Faptul că nu există o dispoziţie legală expresă care să reglementeze această situaţie, nu este
decît o omisiune, cu atît mai mult cu cît nimeni nu neagă vocaţia succesorală a copilului din afara
căsătoriei la succesiunea tatălui său.
b) au sau nu vocaţie succesorală părinţii fireşti ai celui adoptat la moştenirea adoptatului.
Dacă adopţia a fost făcută cu efecte depline, părinţii fireşti nu beneficiază de vocaţie succesorală la
moştenirea copilului lor care a fost adoptat. Cu toate acestea, cînd unul dintre soţi adoptă copilul
celuilalt soţ, cu efecte depline, el va avea vocaţie succesorală la moştenirea copilului.
Dacă adopţia a fost încuviinţată cu efecte restrînse, se va păstra vocaţia succesorală a
ambilor părinţi fireşti, deoarece raporturile de rudenie dintre părinţii fireşti şi adoptat se menţin.
c) are sau nu adoptatorul vocaţie succesorală la moştenirea celui adoptat. La adopţia cu
efecte depline problema nu comportă nici o discuţie, deoarece adoptatorul, devenind rudă cu
adoptatul va avea inclusiv vocaţie succesorală. Care va fi însă situaţia în cazul adopţiei cu efecte
restrînse, cînd adoptatul continuă relaţiile de rudenie cu părinţii săi fireşti, iar legea reglementează
dreptul adoptatului faţă de adoptator, nu şi invers ?
Susţinem opinia exprimată în doctrina juridică [81, p.18], potrivit căreia adoptatorul va avea
vocaţie succesorală la moştenirea adoptatului, pe de o parte, datorită reciprocităţii vocaţiei
succesorale legale, iar pe de altă parte, recunoscîndu-se de către lege legătura de rudenie, implicit
fiind recunoscut şi dreptul la moştenire.
Drepturile succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi se extind asupra mai multor situaţii:
- dacă la moştenire sînt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi (neexistînd colaterali
privilegiaţi şi soţ supravieţuitor), succesiunea va fi culeasă integral de ei, pe care o vor împărţi în
mod egal, raportat la numărul lor. Sub acest aspect, nu este exclus ca alături de părinţii fireşti să
vină la succesiune adoptatul şi adoptatorii. Cînd va exista un singur părinte, succesiunea va fi
culeasă în întregime de către acesta;
- dacă la moştenire vin ascendenţii privilegiaţi în concurs cu colaterali privilegiaţi;

113
 - dacă la succesiune vine în concurs un singur părinte cu colateralii privilegiaţi, indiferent de
numărul acestora, părintele va primi cota de 1/4 din moştenire, iar colateralii privilegiaţi cota de
3/4;
- dacă ambii părinţi vin la succesiune în concurs cu colateralii privilegiaţi, părinţilor le va
reveni cota de 1/2 din moştenire (cîte 1/4 la fiecare), cealaltă cotă de 1/2 revenind colateralilor
privilegiaţi. Aceeaşi va fi situaţia cînd alături de părinţii fireşti vin şi adoptatorii. În această situaţie,
cota tuturor ascendenţilor va fi tot de 1/2 din moştenire, pe care o vor împărţi, în mod egal, după
numărul lor (1/6 sau 1/8). Cealaltă cotă de 1/2 din moştenire va reveni colateralilor privilegiaţi;
- dacă la moştenire vin în concurs ascendenţii privilegiaţi cu colateralii privilegiaţi, precum
şi cu soţul supravieţuitor, se va proceda astfel: vor primi 1/4 dacă există unul şi, 1/2 din succesiune
dacă sînt 2 sau mai mulţi succesori. Cotele vor fi calculate după ce se va scădea cota de 1/3 din
întreaga succesiune care revine soţului supravieţuitor.
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi pe calea
reprezentării.

114
 3.3.2. Clasa a doua de moştenitori legali
Din clasa a doua de moştenitori legali, conform art.1500 alin.(1) lit. b) CC al RM, fac parte
colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile celui despre a cărui moştenire este vorba) şi ascendenţii
ordinari (bunicul şi bunica ai celui despre a cărui moştenire este vorba atît din partea tatălui, cît şi
din partea mamei).
Din acestă prevedere legală rezultă că a doua clasă de moştenitori legali, la fel ca şi prima,
este una mixtă, cuprinzînd colateralii privilegiaţi, precum şi ascendenţii ordinari.
A. În categoria colateralilor privilegiaţi se includ fraţii şi surorile defunctului, precum şi
descendenţii acestora pînă la gradul patru de rudenie cu defunctul inclusiv, adică nepoţi şi strănepoţi
de frate (soră). Aceasta rezultă din coroborarea prevederilor art.1500 alin.(1) lit.b) CC al RM cu art.
1500 alin.(3) lit.b) CC al RM. Este irelevant dacă rudenia rezultă din căsătorie sau din afara
căsătoriei. Colaterlaii privilegiaţi pot fi reprezentaţi la moştenire de descendenţii lor. Ei însă nu sînt
rezervatari.
Deci, dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţi sau
exheredării) ori nu vor să vină la moştenire (renunţînd la beneficiul ei), legea cheamă la moştenire
rudele care fac parte din a doua clasă de moştenitori, alcătuită din ascendenţi ordinari şi colateralii
privilegiaţi. Ei se numesc privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi
colaterali, denumiţi privilegiaţi, care fac parte din clasele de moştenitori subsecvente. Întrucît
această clasă cuprinde două categorii de rude din care cauză mai poate fi numită şi clasă mixtă,
urmează să analizăm separat problemele care se pun în legătură cu ascendenţii ordinari, respectiv
colaterali privilegiaţi, cu precizările ce se impun din cauza concursului dintre ei înăuntrul aceleiaşi
clase.
În ce priveşte fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora, ei pot fi din căsătorie, din
afara căsătoriei sau ca rezultat al încuviinţării adopţiei cu efecte depline, după cum urmează:
a) din aceeaşi căsătorie a părinţilor fraţi buni şi surori bune;
b) din căsătorii diferite - fraţi (surori) consîngeni, dacă au tată comun firesc sau adoptator şi
mame diferite;
c) fraţi (surori) uterini, dacă au aceeaşi mamă firească sau adoptatoare şi taţi diferiţi.
În schimb, nu intră în acestă categorie fraţii vitregi, ai căror părinţi sînt căsătoriţi, dar care
nu au nici un părinte comun [59, p.89].
Există trei categorii de fraţi şi surori: fraţi buni sau drepţi (primari), adică fraţi cu defunctul
după tată şi după mamă; fraţi consanguini (codem patre nati) sînt fraţii din acelaşi tată, dar din
mame diferite; fraţii uterini sînt acei fraţi care au aceeaşi mamă, dar taţi diferiţi. Aceştia sunt
chemaţi la moştenire în felul următor:

115
 - în cazul cînd nu există ascendenţi privilegiaţi şi nici soţ supravieţuitor, fraţii şi surorile
defunctului vor culege singuri întreaga moştenire pe care o vor împărţi în mod egal. În acest caz,
succesiunea va fi culeasă de ei în nume propriu;
- dacă fraţii şi surorile defunctului vin la succesiune împreună cu ambii părinţi ai
defunctului, partea lor de moştenire va fi de 1/2, iar dacă vine la moştenire un singur părinte, partea
va fi de 3/4. Soluţia se impune, deoarece partea unui ascendent privilegiat este întotdeauna fixată la
1/4;
- cînd fraţii şi surorile defunctului vor veni la moştenire numai cu soţul supravieţuitor, partea
din moştenire va fi de 1/2, cealaltă jumătate aparţinînd soţului supravieţuitor.
Dacă fraţii şi surorile provin din aceeaşi categorie (numai primari, numai consanguini sau
numai uterini), atunci ei îşi vor împărţi în mod egal moştenirea.
Problema se complică atunci cînd la moştenire vin fraţi şi surori de toate categoriile. În acest
caz, împărţirea averii succesorale nu se va mai face în mod egal, ci pe linii. Moştenirea se va
împărţi în două părţi egale, fiecare parte denumită linie. O parte se cuvine liniei paterne, iar cealaltă
parte se cuvine liniei materne. În timp ce fraţii buni iau parte la ambele linii, fraţii consanguini vin
la succesiune numai pe linia lor, iar fraţii uterini vor veni la succesiune iarăşi numai pe linia lor.
Faptul că fraţii buni vin la moştenire pe ambele linii, face ca lor să le revină de două ori mai
mult decît fraţilor uterini sau celor consanguini. Jumătatea paternă se împarte numai între fraţii şi
surorile defunctului pe linie paternă, iar jumătatea maternă se împarte între fraţii şi surorile
defunctului pe linie maternă.
Numai în interiorul liniilor este aplicabil principiul egalităţii între rudele de grad egal.
Atunci cînd unul dintre fraţii consaguini va renunţa la succesiune sau va fi nedemn, partea sa
din moştenire va folosi nu numai fraţilor consanguini sau numai fraţilor uterini, ci inclusiv fraţilor
buni, care iau parte pe ambele linii.
Legislaţia noastră civilă nu face deosebire în ce priveşte drepturile succesorale ale fraţilor
(surorilor) consîngeni sau uterini, prin urmare, aceştia se vor moşteni reciproc, în aceleaşi condiţii,
ca şi fraţii (surorile) buni.
Relativ la verii primari, aceştia nu au vocaţie succesorală legală reciprocă. De exemplu, să
presupunem că la moartea lui de cujus au rămas un frate bun, un frate consanguin şi unul uterin.
Moştenirea se împarte pe două părţi egale: ½ pentru linia patrenă şi ½ pentru linia maternă. Fratele
bun va culege cîte o parte pe ambele linii, pe cînd ceilalţi numai pe linia paternă, respectiv, matrenă.
Cota de ½ din linia patrenă se va împărţi la rîndul ei în două, adică cîte ¼ pentru fratele bun şi
fratele consanguin, iar cota de ½ din linia maternă se va împărţi tot astfel în două, adică cîte ¼
pentru fratele bun şi fratele uterin. Rezultă că fratele bun ia cîte o parte din ambele linii, pe cînd

116
ceilalţi doi numai din linia de care aparţin. Aceată împărţeală este o excepţie de la regula că în
interiorul aceleiaşi clase de moştenitori rudele de grad egal moştenesc în părţi egale, căci este
incontestabil că fraţii, indiferent dacă sînt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, sînt faţă de
defunctul lor frate rude de grad egal.
B. Ascendenţii ordinari. Din categoria ascendenţilor ordinari în sensul art.1500 alin.(1)
lit.b) CC al RM fac parte bunicii atît din partea tatălui, cît şi din partea mamei a celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi străbunicii acestuia la infinit (art.1500 alin.(2) CC al RM ).
Ca şi în cazul celorlalţi moştenitori, este indiferent dacă legătura de rudenie dintre defunct
şi ascendenţii săi ordinari izvorăşte din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Ascendenţii ordinari succed numai în nume propriu, deoarece reprezentarea succesorală nu
este posibilă în linia ascendentă. Ei înlătură de la succesiune pe toţi ceilalţi colaterali, cu excepţia
fraţilor şi surorilor defunctului sau descendenţii acestora.
Ascendenţii ordinari de gradul cel mai apropiat vor înlătura de la moştenire pe ascendenţii
mai îndepărtaţi în grad (de exemplu, bunicii exclud pe străbunici etc.). Ascendenţii ordinari din
acelaşi grad vor moşteni în nume propriu şi în mod egal. Chiar dacă sînt mai mulţi ascendenţi egali
în grad, dar unii în linie paternă şi alţii în linie maternă, succesiunea nu se va împărţi pe linii, ci se
va împărţi în mod egal între ascendenţi, fiecare moştenind în nume propriu.
Situaţia diferă în dreptul francez, unde ascendentul de pe tată primeşte 1/2 din succesiune,
iar ascendentul de pe mamă va primi cealaltă jumătate şi în cadrul fiecărei linii moştenitorii împart
în părţi egale moştenirea [69, p.42-43].
Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei, din adopţie cu efecte depline,
din rudenia ca rezultat al adopţiei. La adopţia cu efecte restrînse, ascendenţii ordinari fireşti vor
moşteni pe descendentul sau colateralul lor adoptat; în acelaşi timp, ascendenţii ordinari ai
adoptatorului nu au vocaţie succesorală la moştenirea adoptatului mort, deoarece nu sînt rude cu el.
La adopţia cu efecte depline, ascendenţii ordinari fireşti nu mai au vocaţie succesorală la
moştenirea adoptatului.
Ascendenţii ordinari ai adoptatorului vor avea însă vocaţie succesorală, deoarece ei au
devenit rude cu adoptatul prin încuviinţarea adoptaţiei cu efecte depline.
Cînd ascendenţii ordinari vin singuri la succesiune, adică în absenţa altor moştenitori,
inclusiv a soţului supravieţuitor, ei vor culege integral moştenirea pe care o vor împărţi în mod egal.
Dacă ei vin la moştenire împreună cu soţul supravieţuitor, vor culege 1/4 din succesiune, indiferent
de numărul lor, cotă pe care o vor împărţi în mod egal.

117
 3.3.3. Clasa a treia de moştenitori: colateralii ordinari
Acestă clasă cuprinde pe unchii, mătuşile celui care lasă moştenirea.
Şi în cazul colateralilor ordinari este indiferent dacă rudenia dintre aceştia şi defunct este din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
În cazul în care nu există moştenitori din primele două clase sau dacă aceştia sînt nedmni
sau renunţători, legea cheamă la moştenire clasa a treia de moştenitori, adică rudele colaterale ale
celui care lasă moştenirea şi care nu sînt fraţi sau surori sau descendenţi ai acestuia.
Colateralii ordinari pot veni la moştenire atît în nume propriu, cît şi prin reprezentare.
Astfel, potivit art.1500 alin.(3) lit.b) CC al RM, se admite reprezentarea colateralilor ordinari pînă
la verii primari.
Între colateralii ordinari moştenirea se împarte în părţi egale. Dacă există colaterali ordinari
de grade de rudenie diferite, cei mai apropiaţi în grad îi vor înlătura pe cei mai depărtaţi.
De exemplu, dacă la moartea lui de cujus rămîn în viaţă doi unchi şi trei veri primari,
moştenirea va reveni celor doi unchi, rude de gradul trei cu defunctul, care o vor împărţi egal între
ei, cei trei veri primari fiind înlăturaţi de la moştenire. Ordinea la succesiune legală are loc în
conformitate cu prevederile art.1501 CC al RM, care dispun că moştenitorii de clasă posterioară vin
la succesiune legală numai dacă lipsesc moştenitorii din clasele precedente sau dacă aceştia refuză
ori nu acceptă succesiunea. Ei sînt chemaţi la succesiune şi în cazul în care toţi moştenitorii din
clasele precedente au fost decăzuţi din dreptul la succesiune.
Franţa, în funcţie de metoda juridică în baza căreia este stabilită ordinea succesorală, poate fi
plasată în „sistemul de parantele” roman, care îşi are istoria în bază principiilor dreptului roman,
unde toate rudele erau plasate în 4 grupe cu vocaţie succesorală succesivă.
La prima categorie de succesori legali legislaţia franceză plasează copiii. Ei moştenesc în
mod egal fără nici o dependenţă de sex, primogenitură, chiar dacă au provenit de la căsătorii diferite
(art.745 CC francez).
Copiii extraconjugali au în general aceleaşi drepturi succesorale ca şi cei legitimi, însă ei pot
moşteni numai cu condiţia că provenienţa lor a fost stabilită în ordinea prevăzută de lege (art.756
CC francez).
La a doua categorie sînt plasaţi părinţii defunctului, fraţii şi surorile lui, unde părinţii
moştenesc 1/4 din patrimoniul succesoral, iar fraţii şi surorile în părţi egale 3/4.
La a treia categorie sînt plasaţi bunicii şi străbunicii decedatului. Bunurile succesorale sînt
distribuite între ei în părţi egale: 1/2 trece la linia după mamă şi 1/2 la cea după tată (art.733 CC
francez).

118
 La a patra categorie sînt plasate celelalte rude colaterale: mătuşile, unchii, nepoţii şi
nepoatele şi în acest caz jumătate din patrimoniu trece la succesori pe linia mamei, iar jumătate pe
linia tatei [68, p. 43].

119
 3.4. Moştenitorii rezervatari
Conform prevederilor art.1505 CC al RM, succesorii de clasa întîi inapţi de muncă au
dreptul de a moşteni, independent de conţinutul testamentului, cel puţin o doime cotă-parte din cota
ce li s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală (rezerva succesorală).
Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui ce lasă moştenirea la care
moştenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin dispoziţii
testamentare pentru cauză de moarte.
Caracterele juridice ale rezervei succesorale sînt:
a) rezerva este o parte a moştenirii, deci are caracter succesoral, ce se atribuie moştenitorilor
rezervatari împotriva voinţei defunctului;
b) rezerva are caracter imperativ. Cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul rezervei
sînt stabilite imperativ de lege, neputînd fi modificate prin voinţa celui care lasă moştenirea;
c) rezerva are caracter propriu. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana
moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii, iar nu dobîndit de la defunct prin
succesiune;
d) dreptul la rezervă în natură. Întrucît rezerva este o parte din moştenire, moştenitorii
rezervatari au dreptul la rezervă, în principiu, în natură, ci nu sub forma echivalentului în bani. Ei îşi
valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei creanţe, ci în calitate de proprietari
(coproprietari) în indiviziune de bunuri. Dacă prin testament se aduce atingere rezervei, ea va trebui
reîntregită în natură, iar nu prin echivalent bănesc;
e) rezerva are caracter colectiv. În cazul în care există o pluralitate de moştenitori
rezervatari, de exemplu doi fii, rezerva lor se determină şi se atribuie în mod global, colectiv;
f) rezerva este indisponibilă. În literatura de specialitate se mai admite caracterul
indisponibil al rezervei, indisponibilitate care este însă relativă (operează numai dacă există
moştenitori rezervatari) şi parţială (vizează numai o fracţiune din moştenire) [78, p. 306-307].
Reieşind din prevederile art.1505 CC al RM sînt rezervatari doar succesorii de clasa I inapţi
de muncă. Raţiunea acestei norme rezidă în incapacitatea acestor succesibili de a-şi cîştiga propria
existenţă şi în primirea sumelor necesare de la defunct [130, p. 22].
Codul civil consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică
capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru cauză de moarte. Pentru a proteja pe anumiţi
moştenitori legali, cei mai apropiaţi defunctului, numiţi moştenitori rezervatari, împotriva
liberalităţilor excesive ale celui care lasă moştenirea, legiuitorul a stabilit că o parte din moştenire,
numită rezervă succesorală, li se cuvine acestora în mod imperativ. Criteriul de stabilire a
incapacităţii de muncă a fost determinat în pct.48 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a

120
Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la
examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005: sînt inapte de muncă persoanele care
au atins vîrsta de pensionare pentru limita de vărstă, invalizii de gradul 1, 2 şi 3, inclusiv invalizii
din copilărie, indiferent de faptul dacă le este stabilită pensia pentru limită de vîrstă sau invaliditate,
precum şi copiii pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani [18, p. 14], însă este susţinută şi ideea de
modificare a criteriului de stabilire a incapacităţii de muncă, ţinînd cont de condiţiile admiterii în
şcolile medii, tehnico-profesionale, în şcolile medii de specialitate şi instituţiile de învăţămînt
superior referitor la considerarea elevilor pînă la absolvirea acestor instituţii, dar nu mai mult decît
pînă la 23 de ani drept persoane inapte de muncă (art.32 din Legea Republicii Moldova cu privire la
asigurarea cu pensii de stat în Republica Moldova).
Incapacitatea de muncă se va dovedi prin carnetul de invaliditate, carnetul de pensionar şi
certificatul de naştere pentru dovedirea minoratului sau atingerii vîrstei de pensionare pentru limită
de vîrstă. Faptul că persoana inaptă de muncă nu a fost întreţinută de către defunct se află în altă
localitate sau ţară nu are importanţă pentru a recunoaşte persoana respectivă ca moştenitor
rezervatar [18, p.14].
Cota din rezerva succesorală constituie o doime din cota ce s-ar fi cuvenit fiecărui succesor
legal în caz de succesiune legală (art.1505 CC al RM).
Dreptul de a pretinde cotă din rezerva succesorală apare în momentul deschiderii
succesiunii. Acest drept se transmite prin moştenire. Moştenitorii, chiar dacă sînt rezervatari, nu pot
dobîndi nici un drept asupra patrimoniului succesoral pînă în momentul deschiderii moştenirii prin
moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi dobîndit decît la moartea
titularului. De fapt, înainte de deschiderea moştenirii nici nu se poate vorbi de moştenitori sau de
rezervă succesorală, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar moştenitorii urmează să
fie stabiliţi numai la data deschiderii moştenirii.
Deşi rezerva este o parte a moştenirii, dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în
persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, şi nu un drept dobîndit de la
defunct pe cale succesorală. Cu toate acestea, în situaţia în care moştenitorul rezervatar a decedat
înainte să fi reuşit să accepte rezervă succesorală, acest drept se va transmite prin moştenire
succesorilor legali ai titularului dreptului la rezervă succesoală. În acest caz nu este necesar ca
moştenitorii lui să întrunească condiţiile pentru calitatea de moştenitor rezervatar.
În Codul civil există o contradicţie care nu poate fi în afara criticii referitoare la problema
dacă dreptul de a pretinde cota din rezerva succesorală poate sau nu fi transmis prin succesiune.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.1506 CC al RM, „... acest drept se transmite prin
moştenire”, însă alin.(3) art.1523 CC al RM nu acordă acest drept moştenitorilor rezervatari: „…

121
dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva succesorală nu
se transmite moştenitorilor lui”. Pentru înlăturarea acestei neconcordanţe propunem de lege ferenda
de a exclude a doua propoziţie din art.1506 CC al RM şi a consacra pe deplin sub aspect legislativ
soluţia în conformitate cu care dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate de
cotă din rezerva succesorală nu se transmite moştenitorilor lui, avînd în vedere faptul că acest drept
este născut ex lege intuito persoane .
Mărimea rezervei succesorale se determină în funcţie de întregul patrimoniu succesoral,
inclusiv de averea atribuită pentru îndeplinirea legatului (art.1507 CC al RM).
La determinarea cotei din rezerva succesorală pentru fiecare moştenitor rezervatar se iau în
consideraţie toţi moştenitorii legali, chemaţi la succesiune, dacă nu ar fi existat testamentul.
Moştenitorii testamentari nu se iau în consideraţie dacă ei nu sînt moştenitori legali. Astfel, în cazul
în care defunctul a testat întreaga avere unui terţ, însă a lăsat doi copii minori şi soţul supravieţuitor,
iar valoarea averii testate reprezintă 90 000 euro, atunci, reieşind din prevederile legii, vom avea
următoarea situaţie: soţul supravieţuitor, nefiind inapt de muncă, pierde dreptul de a succede, copiii
defunctului vor primi ½ din 30 000 euro, adică ½ din cota ce li s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de
succesiune legală.
Dacă moştenitorul testamentar este şi moştenitor legal, atunci vom fi în prezenţa următoarei
soluţii: soţul supravieţuitor pierde dreptul de a succede, iar copiii vor primi cîte ½ din 25 000 euro
(90 000 : la 4 moştenitori legali), iar moştenitorul testamentar, care este în acelaşi timp şi moştenitor
legal va dobîndi 65 000 euro (90 000-rezerva de 25 000).
Partea patrimoniului defunctului care excede rezerva şi de care defunctul poate dispune
liber, neîngrădit poartă denumirea de cotitate disponibilă [78, p.308].
Prin urmare, dacă defunctul are moştenitori rezervatari şi dacă a dispus de patrimoniul său
prin testament, masa succesorală se divide în două părţi: rezerva succesorală destinată
moştenitorilor rezervatari, chiar împotriva voinţei defunctului, şi cotitatea disponibilă, în privinţa
căreia voinţa defunctului este suverană, discreţionară.
Rezerva succesorală constituie partea moştenirii care este sustrasă liberalităţilor şi care se
cuvine în mod imperativ moştenitorilor rezervatari.
Cotitatea disponibilă, care se obţine prin scăderea din masa succesorală a rezervei, constituie
partea de moştenire de care cel care lasă moştenirea poate dispune cum doreşte, fie prin acte cu titlu
gratuit, fie prin acte cu titlu oneros.
Pentru calcularea rezervei şi a cotităţii disponibile este necesar să se determine, în prealabil,
masa de calcul asupra căreia se vor aplica fracţiunile rezervei şi ale cotităţii disponibile. Pentru
aceasta se impune reconstituirea patrimoniului defunctului prin calcularea pe hîrtie, aşa cum ar fi

122
arătat el, dacă cel care lasă moştenirea nu ar fi făcut donaţii. O astfel de soluţie se impune, deoarece
instituţia rezervei succesorale îl ocroteşte pe moştenitorul rezervatar nu numai împotriva legatelor,
ci şi împotriva donaţiilor în situaţiile în care aceste liberalităţi depăşesc limitele disponibilului.
Stabilirea masei de calcul presupune trei operaţiuni care se vor efectua succesiv: stabilirea activului
brut al moştenirii, scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine activul
net şi reunirea fictivă. Prin efectuarea acestor trei operaţiuni se obţine o valoare care este masa
succesorală, moştenirea sau masa de calcul. Aplicînd asupra acestei mase de calcul fracţiunea de ½
prevăzută în art.1505 CC al RM, se va obţine valoarea rezervei succesorale şi, implicit, a cotităţii
disponibile.
Moştenitorul rezervatar poate fi decăzut din dreptul la rezerva succesorală în condiţiile
prevăzute de art.1434 CC al RM. Testatorul, în timpul vieţii sale, dispune de dreptul de a priva
moştenitorul legal de cota din rezerva succesorală prin înaintarea unei acţiuni în acest sens, în
temeiul art.1513 CC al RM. Privarea de dreptul la rezerva succesoarală se efectuează în baza
constatării de către instanţa judecătorescă a nedemnităţii succesorale. O astfel de constatare poate
avea loc chiar şi în timpul vieţii persoanei care lasă moştenirea, la cererea acesteia. Bineînţeles,
hotărîrea judecătorească prin care se constată nedemnitatea succesorală şi care are drept consecinţă
pierderea dreptului de către moştenitorul nedemn la rezerva succesorală va produce efecte juridice
doar din momentul deschiderii moştenirii.

123
 3.5. Partajul averii succesorale
În conformitate cu art. 1560 CC al RM, partajul averii succesoarle se face prin acordul
moştenitorilor după primirea certificatului de moştenitor.
Cercul moştenitorilor şi cotele moştenite din averea succesorală devin clare numai după
eliberarea certificatului de moştenitor. În mare parte certificatul de moştenitor atestă un drept
colectiv al moştenitorilor asupra drepturilor ce fac parte din masa succesorală, fiecare cu dreptul său
asupra unei cote părţi. Nu este exclusă situaţia în care, potrivit testamentului, se repartizează
fiecărui moştenitor cîte un bun aparte.
Partajul reprezintă un act voluntar, care poate fi încheiat între moştenitori, dacă aceştia
doresc să redistribuie altfel averea dobîndită prin moştenire. Partajul averii dobîndite prin moştenire
se efectuează conform regulilor generale prevăzute la art.357 - 365 CC al RM, precum şi celor
speciale menţionate în prezenta secţiune.
Acordul de partaj voluntar se încheie, de regulă, îndată după eliberarea certificatului de
moştenitor. În lipsa acordului între moştenitori partajul poate fi efectuat prin intermediul instanţei
de judecată. Acordul de partaj succesoral se încheie după eliberarea certificatului de moştenitor, dar
pînă la înstrăinarea unei cote de către unul dintre moştenitori. Beneficiarul unei cote de la
moştenitor nu dobîndeşte şi dreptul de substituire a acestuia la actul de partaj succesoral [66, p.
1222].
Partajul poate fi efectuat potrivit art. 361 CC al RM prin împărţirea bunului proprietate
comună pe cote-părţi în natură, proprţional cotei-părţi, dacă unuia i se atribuie o parte reală mai
mare decît cota sa parte, celorlalţi coproprietari li se atribuie o sultă.
Aceeaşi prevedere legală era stipulată şi în art. 593 alin.(1) Cod civil al RSSM în redacţia
din 1964, potrivit căreia împărţirea bunurilor succesorale se făcea pe baza învoielii intervenite între
moştenitorii care au acceptat succesiunea, corespunzător cotelor-părţi ce li se cuveneau. Dacă nu s-a
ajuns la înţelegere, împărţirea se face pe cale judecătorească.
În continuare, propunem un caz care a fost examinat de instanele judecătoreşti ale RM: V. a
depus în instanţa judecătorească cerere către M. despre partajarea averii succesorale.
Prin hotărîrea Judecătoriei sect. Rîşcani, mun.Chişinău, cererea a fost admisă, ca, ulterior,
prin decizia Tribunalului mun.Chişinău din 24.11.1999 să fie respins apelul depus de către M. şi
menţinută hotărîrea instanţei de fond.
Împotriva deciziei instanţei de apel V. a declarat recurs în care invocă că el are drepturi
egale cu M. la avere (apartament), de aceea solicită partajarea lui în cote - părţi egale.
Colegiul civil al Curţii de Apel, judecînd pricina în ordine de recurs, a respins recursul
declarat că de către V. şi a menţinut decizia instanţei de apel, indicînd.

124
 În şedinţele judiciare s-a stabilit că apartamentul în litigiu este proprietate comună a soţilor
P. şi M., reclamatul pe dosar. La 18.03.1998 P. a decedat, iar feciorul ei V., care este reclamant pe
dosar, fiind succesor legal, solicită o cotă-parte din avere. Averea succesorală reprezintă
apartamentul în litigiu.
După moartea lui P. s-a deschis succesiunea a ½ cotă-parte din apartament, adică cota–parte
ce aparţine decedatei.
Conform art.566 alin.(1) Cod civil (1964), moştenitorii legali de gradul I ai acestei cote sînt
M. şi V. ( soţul şi feciorul), cărora le aparţine căte ¼ din această cotă-parte. M., fiind soţul
decedatei, are cota sa de ½ plus încă ¼ din cota succesoarlă, astfel cota lui constituind în total ¾
din imobil. V. are dreptul la ¼ din cota succesorală.
Astfel, instanţele judecătoreşti au recunoscut corect dreptul la ¼ cota-parte asupra
apartamentului în litigiu al lui V. şi al lui M. la ¾ cota –parte din imobilul în litigiu [25, p.57- 58].
De comun moştenitorii pot decide de a repartiza în beneficiul unui moştenitor o parte mai
mare din averea succesorală, cu achitarea sau fără achitarea unei sulte. Spre exemplu, unui
moştenitor îi revine 1/3, iar altui 2/3 din averea succesorală constituită din casă şi autoturism. În
acordul de partaj moştenitorii pot conveni atribuirea către cel ce deţine 1/3 din averea succesoarlă a
casei de locuit, iar celuilalt autoturismul. Mărimea sultei se stabileşte la acordul prăţilor.
La fel, partajul poate fi efectuat prin schimbul cotelor dintr-un bun pe altele din alt bun [62,
p.84]. Spre exemplu, avem trei succesori care au moştenit în părţi egale o casă, un autoturism şi un
teren pentru construcţie individuală. În urma împărţirii doi moştenitori dobîndesc cîte ½ cotă-parte
din casă şi din terenul pentru construcţie, iar al treilea dobîndeşte autoturismul. Primii sînt de acord
să plătească sultă celui de-al treilea, defavorizat prin atribuirea unui bun cu o valoare mai mică.
Potrivit art.1560 CC al RM, testatorul poate stabili în testament modul de partajare a averii
succesoarle sau poate încredinţa unui executor testamentar partajul. Decizia executorului
testamentar nu este obligatorie pentru moştenitori dacă este evident inechitabilă. În astfel de cazuri,
partajul se face prin hotărîre judecătorească.
Orice moştenitor, în conformitate cu prevederile art.1562 CC al RM, are dreptul de a cere
separarea în natură a cotei sale atît din bunurile mobile, cît şi din cele imobile, dacă o astfel de
separare este posibilă, nu afectează destinaţia economică şi nu este interzisă de lege. Destul de des
în practică apar conflicte între moştenitori în privinţa separării caselor de locuit (apartamentelor).
Dacă există o posibilitate reală de a da în mod natural fiecărui dintre moştnitori cota sa,
instanţa de judecată este obligată să accepte decizia privitor la satisfacerea părţii, dîndu-i în mod
natural cota sa patrimonială.

125
 De exemplu, doi moştenitori obţin certificate de moştenire pentru o casă de locuit cu un etaj,
cu suprafaţa de 90 m.p., constituită din 5 camere, bucătărie şi WC, avînd şi două intrări. Unul dintre
moştenitori a acţionat în instanţa de judecată, solicitînd partea sa în mod natural. În acest caz
instanţa de judecată, prin hotărîrea sa, va admite cerinţele reclamantului, deoarece partajul în natură
a acestei case de locuit este posibil.
Dacă însă partajul real al unei case de locuit (apartament) nu este posibil (de exemplu, în
cazul unui apartament cu o cameră care nu poate fi împărţit între doi succesori), instanţa de judecată
va oferi unuia dintre moştenitori întreaga locuinţă, obligîndu-l să achite celuilalt succesor
compensaţia pecuniară a costului cotei care îi revine din locuinţă.
Moştenitorul poate accepta sau renunţa la cota din rezerva succesorală în termen de 6 luni de
la data deschiderii succesiunii. Dacă moştenitorul rezervatar a decedat după deschiderea moştenirii,
iar pînă la expirarea termenului de acceptare a moştenirii nu a renunţat la cota din rezerva
succesorală şi nici nu a fost recunoscut moştenitor nedemn, atunci acest drept, potrivit art.1506 CC
al RM, este transmisibil succesorilor săi în condiţiile art.1523 CC al RM.
Potrivit art.1561 CC al RM, acceptarea sau renunţarea la moştenire poate fi contestată în
termen de 3 luni din data cînd persoana interesată a aflat despre faptul că pentru aceasta există un
motiv întemeiat.
Norma legislativă dată necesită modificare. Contestarea acceptării succesiunii de o persoană
fizică concretă este într-adevăr necesară, deoarece moştenirea, în principiu, poate fi acceptată de o
persoană care nu are dreptul la moştenire. Însă refuzul acceptării moştenirii nu poate încălca
drepturile subiective ale altor moştenitori.
Dacă prin înţelegerea tuturor moştenitorilor care acceptă succesiunea nu se stabileşte altfel,
averea al cărei partaj în natură va avea drept consecinţă pierderea sau diminuarea destinaţiei sale
economice se consideră indiviză, nu se supune partajului şi devine proprietate comună pe cote-părţi
ideale respective ( art.1564 CC al RM).
Prin dispoziţiile art.1562 CC al RM, este admisă separarea cotei-părţi în natură atît din
bunurile mobile, precum şi din bunurile imobile dacă aceasta nu afectează destinaţia economică a
bunului şi nu este interzisă prin lege. Împărţirea va fi inadmisibilă în cazurile prevăzute la art. 355 şi
356 CC al RM , precum şi în alte cazuri de interzicere expresă a separării prevăzute de lege. Dacă în
lege nu sînt interdicţii privind partajul anumitor categorii de bunuri, dar partajul va afecta destinaţia
economică a averii supuse partajului, modul de partajare al acestei averi este lăsat la decizia
moştenitorilor. Dacă la negocierea acordului de partaj succesoral, moştenitorii nu pot stabili cum se
va partaja unul din bunurile mobile sau imobile, a cărui destinaţie economică poate fi pierdută sau
diminuată în urma partajului, acesta se va exclude din averea succesorală ce face obiectul partajului

126
şi, drept consecinţă, se va declara indivizibil, rămînînd în continuare proprietate comună pe cote-
părţi a moştenitorilor, conform certificatului de moştenitor [66, p. 1223-1224].
Instanţa de judecată dispune de dreptul de a partaja bunurile, ţinînd cont de caracterul
bunurilor, de activitatea fiecărui comoştenitor şi de alte circumstanţe concrete. Spre exemplu, doi
moştenitori au moştenit un autocar. Unul dintre ei este şofer profesionist, iar celălalt nu dispune de
permis de conducere. În acest caz, instanţa poate adjudeca autocarul primului moştenitor, care este
şofer profesionist şi deţine licenţă de transportare a pasagerilor [18, p.19].
În cazul în care moştenitorul este conceput, dar încă nu s-a născut, partajul patrimoniului
succesoral se va face doar după naşterea copilului şi eliberarea certificatului de moştenitor, ţinîndu-
se cont de interesele acestuia. Partajul efectuat între moştenitori fără a se ţine cont de interesele
copilului, pînă sau după naşterea lui, poate fi contestat în instanţa de drept comun de către
autoritatea tutelară, părinţi, înfietori sau tutore. Dacă copilul s-a născut mort, partajul se efectuează
în conformitate cu dispoziţiile generale privind partajarea moştenirii.
În acestă privinţă se pronunţă şi autorii A.Chibac, E. Constantinescu etc.: deşi dreptul de
succesor al copiilor concepuţi apare din momentul deschiderii succesiunii, el se suspendă pînă la
momentul cînd aceştia s-au născut vii. Certificatul de moştenitor respectiv se va elibera după
naşterea copilului [97, p.241].
În acţiunile de partaj, instanţele judecătoreşti vor calcula taxa de stat ţinînd cont de valoarea
totală a masei succesorale şi va dispune încasarea acesteia de la fiecare moştenitor proporţional cu
cota parte ce-i revine.

127
 3.6. Dreptul statului la moştenire
Din punctul de vedere al realizării, dreptul statului asupra moştenirii se află în legătură
directă cu cercul de moştenitori legali, aceasta fiind o legătură de subordonare, dreptul statului
asupra bunurilor succesorale depinzînd de existenţa sau inexistenţa acestora.
Devoluţiunea legală a moştenirii ar fi incompletă, dacă în actele normative nu s-ar indica cui
îi revine moştenirea în cazul cînd nu vor rămîne moştenitori legali din nici o clasă. În acest sens,
Titlul IV, Cartea IV CC al RM, intitulat „Succesiunea vacantă”, stabileşte în art.1515 alin.(1) că
patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui
patrimoniu vacant dacă nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici unul din
succesori nu a acceptat moştenirea sau dacă toţi succesorii sînt privaţi de dreptul la succesiune.
Considerăm că, de regulă, patrimoniul succesoral va fi atribuit la domeniul privat al statului,
dar nu excludem nici posibilitatea transferării unor bunuri la domeniul public. Totuşi, avînd în
vedere şi dispoziţia art.1513 alin.(3) CC al RM, se impune necesitatea unor reglementări legislative
suplimentare la acest capitol.
Dreptul de proprietate publică poate fi dobîndit de către stat sau unitatea administrativ
teritorială prin donaţii sau legate. Vom atenţiona că, în conformitate cu art.84 alin.(4) din Legea
privind administraţia publică locală nr.123/2003, donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate
numai cu aprobarea consiliului local, cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi.
Prevederi similare privind donaţiile şi legatele cu sarcini în beneficiul statului nu există.
Considerăm că donaţiile şi legatele cu sarcini, de asemenea, trebuie acceptate prin hotărîri de
Guvern, deoarece acestea creează unele obligaţiuni în sarcina Guvernului, care ar putea fi
dezavantajoase pentru stat sau imposibil de executat [88, p. 84].
Conform acestui text de lege, statul culege moştenirile rămase în desherenţă, adică fără
succesori care să le poată culege, întrucît la data deschiderii moştenirii fie nu există nici un succesor
legal sau succesor testamentar în viaţă, fie succesorii legali în viaţă la data deschiderii succesiunii
au fost exheredaţi total de defunct, fiind cu toţii nerezervatari, fie succesorii legali sau testamentari
în viaţă nu au acceptat succesiunea sau sînt nedemni cu toţii.
În doctrină [59, p.108] se face precizarea că desherenţa nu se confundă cu vacanţa
succesorală. Moştenirea aflată în desherenţă este vacantă, dar există situaţii în care defunctul, deşi
lasă moştenitori (legali sau testamentari), aceştia nu au vocaţie succesorală la întreaga moştenire, ci
numai la o parte din ea, restul fiind deferit statului cu titlu de moştenire vacantă.
Astfel, dacă defunctul a instituit prin testament unul sau mai mulţi moştenitori testamentari,
dar care nu au vocaţie la întreg patrimoniul succesoral, în condiţiile în care nu există moştenitori
legali, statul va culege partea rămasă cu titlu de moştenire vacantă.

128
 În cazul în care defunctul nu a instituit nici un moştenitor prin testament, în schimb a
prevăzut exheredarea moştenitorilor legali, şi dacă unul sau mai mulţi dintre moştenitorii exheredaţi
sînt moştenitori rezervatari, ei vor culege din moştenire - ca moştenitori legali - cota
corespunzătoare rezervei lor, restul patrimoniului succesoral (cotitatea disponibilă) revenind
statului.
În acest sens s-a afirmat [78, p.155] că vocaţia concretă a statului poate coexista şi cu
drepturile moştenitorilor legali, iar patrimoniul succesoarl trece în proprietatea statului total sau
parţial în cazurile în care nu există moştenitori (legali sau testamentari), iar dacă există, vocaţia lor
succesorală concretă nu se întinde întotdeauna asupra întregii mase succesorale. Prin sintagma „nu
există moştenitori legali sau testamantari” trebuie să înţelegem nu doar absenţa lor în sens juridic,
determinată de renunţarea la moştenire ori de înlăturarea lor de la moştenire ca urmare a
exheredării, nedemnităţii sau dacă testamentul este revocat, caduc sau nul (cu condiţia că nu există
moştenitori legali).
În dreptul Republicii Moldova, spre deosebire de dreptul României, statul moşteneşte
persoana care lasă moştenirea în calitate de moştenitor legal. În acest sens, în dreptul Republicii
Moldova nu poate fi vorba de vacanţă succesorală. Astfel, statul devine proprietar al patrimoniului
succesoral chiar din momentul deschiderii moştenirii. În acelaşi timp, statul poartă răspundere
pentru datoriile celui care lasă moştenirea, dar, bineînţeles, numai în limita valorii patrimoniului
dobîndit.
Problema naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante a fost interpretată în
mod diferit în literatura de specialitate. Potrivit unei opinii, statul culege bunurile succesiunii
vacante în temeiul dreptului de suveranitate (Jure imperii), tot astfel cum ia în stăpînire orice lucru
fără stăpîn, care se află pe teritoriul său. După această teorie statul culege moştenirile vacante nu în
calitate de moştenitor, ci de putere suverană ţinută de exercitarea funcţiilor sale de poliţie statală
pentru prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-a creat existenţa unor bunuri fără stăpîn ce ar
tenta pe mulţi pentru a le dobîndi prin ocupaţiune [59, p.109]. Această teorie şi-a găsit consacrarea
în legislaţia Franţei (art.539, art.768 CC francez), Marii Britaniei, SUA (Titlul 78 din Legea
uniformă despre dispunerea de patrimoniul fără stăpîn a SUA) [96, p.22].
Concepţia statului suveran, spre deosebire de acea a statului moştenitor, este una
individualistă, care vede în dreptul statului de a culege moşteniri vacante o soluţie ultimă şi
excepţională ce funcţionează doar în lipsa oricărei pretenţii din partea defunctului [59, p.110].
Potrivit altei opinii, a cercetătărului D. Chirică, statul dobîndeşte moştenirea vacantă în baza
unui drept de moştenire legală (Jure hereditatis), el avînd calitatea de moştenitor [59, p.109].

129
 Această teorie şi-a găsit reglementare în legislaţia Germaniei (art. 1936 BGB), Elveţiei
(art.466 Codul elveţian), Italiei (art.586 Codul civil italian ), Spaniei (art.956 a Codul civil spaniol).
Noul Cod civil al Republicii Moldova de asemena consacră teoria dreptului legal de
moştenire a statului ca fiind fundamentul vocaţiei succesorale a statului asupra moştenirii vacante.
Acest lucru rezultă din prevederile art.1433 alin.(2) CC al RM: „ … statul dispune de capacitate
succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală asupra unui patrimoniu succesoral
vacant ”.
Teza conform căreia statul culege succesiunile vacante cu titlul de moştenitor a fost expusă
de autorii Serebrovski V., Orlova N. [72, p. 263 ;115, p.117] încă înainte de adoptarea Codului divil
din 1964. Savantul rus Gordon M. afirma că termenul „succesiune vacantă” (выморочное
имущество) este mai mult tradiţional decît uzual, deoarece este mai binevenită noţiunea de
patrimoniu ce trece la stat ca succesor de ultimă clasă [89, p. 35].
Codul civil din 1964 a consacrat de asemenea teoria dreptului legal de moştenire a statului
în art. 587, unde era prevăzut că patrimoniul succesoral trece la stat în virtutea dreptului de a
moşteni.
Conţinutul Titlului IV „Succesiunea vacantă” din CC al RM (art.1432-1575) certifică faptul
lipsei unei reglementări normative legale depline şi clare referitoare la recunoaşterea succesiunii
vacante şi regulilor de moştenire a succesiunii vacante. Alineatul (3) al art.1515 CC al RM
stabileşte că ordinea moştenirii şi evidenţa patrimoniului succesoral vacant, precum şi transmiterea
acestuia în proprietate statului se stabilesc prin lege. Actualul legiuitor pînă în prezent nu a adoptat
astfel de lege, de aceea, în lipsa mecanismului de realizare a art.1515 CC al RM, el trebuie să
răspundă multiplelor întrebări din punctul de vedere al tehnicii practico-ştiinţifice, şi anume:
1. Ce se subînţelege prin succesiunea vacantă ?
2. În baza căror acte legislative se va efectua recunoaşterea succesiunii vacante ?
3. Care este esenţa dreptului instituţiei succesiunii vacante în Republicii Moldova ?
4. Care este mecanismul de drept al moştenirii succesiunii vacante ?
5. În numele căror organe ale administraţiei publice Republica Moldova poate primi
adeverinţă cu drept de succesiune vacantă a bunurilor mobile şi imobile ?
6. Care este rolul notarului în mecanismul transmiterii succesiunii vacante prin moştenire
către stat ?
7. Pe ce cale - administrativă sau prin instanţa de judecată - Republica Moldova poate
confirma dreptul său la succesiunea vacantă ?
8. Care este modalitatea de recuperare a datoriilor şi cheltuielilor succesorului, provocate de
decesul acestuia ?

130
 9. Care este modul de recuperare a cheltuielilor legate de paza succesorală şi dirijarea
acesteia din patrimoniul succesiunii vacante ?
Mai întîi de toate, urmează să dăm o explicaţie „succesiunii vacante”, deoarece anterior
legea civilă (CC al RM din 1964) nu opera cu termenul „succesiune vacantă”. Codul civil al
Republicii Moldova din 06.06.2002 la fel nu interpretează termenul de „succesiune vacantă”, însă în
Capitolul IV „Succesiunea vacantă”, Cartea a patra „Dreptul succesoral” reglementează dispoziţiile
generale cu privire la transmiterea patrimoniului unei persoane fizice, ce nu dispune de succesori în
proprietate statului [98 , p. 32].
Premisele subînţelegerii succesiunii vacante sînt consolidate în lege şi reies din faptul că
patrimoniul succesoral trece în poprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui
patrimoniu vacant dacă nu există nici succesori testatmentari, nici legali. Astfel de apreciere nu este
completă şi precisă, deoarece nu evidenţiază esenţa (natura) dreptului instituţiei succesiunii vacante.
Situaţia actuală a ştiinţei juridice şi a legislaţiei civile rezultă din teza potrivit căreia
succesiunea vacantă se recunoaşte atunci cînd, după decesul proprietarului patrimoniului, nu sînt
succesori testamentari sau legali (art.1434, 1437, 1453, 1455 CC al RM) sau succesorii sînt privaţi
de dreptul la succesiune (art.1435, 1502, 1513 CC al RM), sau dacă nici unul dintre succesori nu au
acceptat succesiunea şi nimeni nu a menţionat că renunţă la succesiune în favoarea moştenitorului.
În Republica Moldova apartenenţa dreptului la succesiune vacantă este conchis şi prin faptul
că legiuitorul acceptă astfel de moştenire numai în cazuri excepţionale. Justa reglementare a
succesiunii înseamnă luarea de măsuri pentru trecerea patrimoniului defunctului la apropiaţii
moştenitori legali sau testamentari. Înfiinţînd instituţia succesiunii vacante, legiuitorul porneşte de
la faptul că omul munceşte nu numai pentru el însuşi, dar şi pentru formarea bazei materiale a
persoanelor apropiate lui, de aceea statul trebuie să succeadă numai în cazuri excepţionale.
Posibilitatea transmiterii rudelor apropiate a patrimoniului şi primirea moştenirii de la aceştia pentru
ca ea să nu fie trecută la stat în baza succesiunii vacante se asigură prin astfel de măsuri ca: a)
extinderea cercului de moştenitori legali (art.1500 CC al RM); b) consolidarea regulilor de
majorarea cotelor moştenitorilor – a dreptului de acrescămînt (art.1530 CC al RM).
Extinderea cercului de moştenitori va prezenta un puternic imbold pentru o muncă
productivă şi totodată va inspira persoanei certitudinea că averea agonisită va trece persoanelor
apropiate chiar şi în cazul în care defunctul nu-şi va exprima voinţa sa în testament.
Dreptul de acrescămînt rezultă din chemarea la moştenire. Acrescămîntul este o modalitate
de a obţine averea succesorală stabilită pentru cazul cînd unul dintre moştenitorii chemaţi la
succesiune nu a luat parte la succesiunea de drept şi nu a obţinut cota ce i se cuvine din moştenire.
Conţinutul principal al raporturilor de acrescămînt constă în faptul ca o parte din averea succesorală

131
care s-ar fi cuvenit moştenitorului neacceptant, dar chemat la moştenire, trece la moştenitorii
acceptanţi chemaţi la moştenire. Cota moştenitorului neacceptant sau decăzut se menţine în
componenţa întregii succesiuni şi împarte soarta moştenirii conform temeiurilor succesiunii ce este
asigurată de instituţia acrescămîntului (sporirii cotelor).
Deşi cercul moştenitorilor legali şi regulile de sporire a cotelor averii succesorale sau a unei
părţi din ea este instituit, moştenitorii pot lipsi. Numai în astfel de cazuri averea succesorală capătă
statut de succesiune vacantă şi serveşte drept temei de trecere a acesteia la stat [98 , p.36].
În continuare, propunem un litigiu ce decurge din raporturile succesorale care a fost
soluţionat de instanţele judecătoreşti, fiind examinată pricina civilă nr. 2-115/2007 la cererea de
chemare în judecată a lui V.N. către notarul C.S., Inspectoratul Fiscal de Stat (IFS) mun.Chişinău,
Oficiul Ciocana cu privire la anularea certificatului de moştenitor legal, prelungirea termenului de
acceptare a succesiunii, recunoaşterea dreptului asupra a 1/3 cotă-parte din imobil în ordinea
succesiunii legale şi cererea lui S. G. către V.N., IFS mun.Chişinău, Oficiul Ciocana, notarul C.S.,
Primăria mun.Chişinău cu privire la recunoaşterea nulă a certificatului de moştenitor testamentar,
recunoaşterea cotei obligatorii din masa succesorală, recunoaşterea a 2/3 cotă-parte din imobil ca
succesiune vacantă, adjudecarea odăii şi eliberarea bonului de repartiţie.
Reprezentantul reclamantei V.N. a depus cerere de chemare în judecată către notarul C.S.,
IFS mun.Chişinău, Oficiul Ciocana, solicitînd anularea certificatului de moştenitor legal nr.3975 din
21.09.2004, eliberat pe numele IFS mun.Chişinău asupra a 1/3 cotă-parte din apartamentul 7, situat
în mun.Chişinău, str.P. Zadnipru 7/2, prelungirea termenului de acceptare a succesiunii pe această
1/3 cotă-parte şi recunoaşterea dreptului asupra a 1/3 cotă-parte din imobil în ordinea succesiunii
legale, invocînd în motivarea acţiunii că în urma decesului lui B.Vasile reclamanta V.N. a primit
succesiunea defunctului în conformitate cu certificatul de moştenitor testamentar nr.5543 din
20.07.2001 – 2/3 cotă-parte din apartamentul nr. 7, situat în mun.Chişinău, str.P. Zadnipru 7/2. La
05.03.2001 decedează mătuşa sa B.Valentina, titulara dreptului de proprietate asupra a 1/3 cotă-
parte din imobilul menţionat. La 21.09.2004 notarul C.S. eliberează certificat de moştenitor legal pe
numele IFS mun.Chişinău, atestînd că ultimul este moştenitor al averii Valentinei B. Consideră că
prin recunoaşterea IFS mun.Chişinău drept moştenitor legal al averii Valentinei B. i-au fost lezate
drepturile reclamantei ca moştenitor legal unic.
S.G. a depus cerere către V.N., IFS mun.Chişinău, Oficiul Ciocana, notarul C.S., Primăria
mun.Chişinău cu privire la recunoaşterea nulă a certificatului de moştenitor testamentar nr. 5543 din
20.07.2001, recunoaşterea cotei obligatorii în mărime de 2/9 din masa succesorală după
B.Valentina, recunoaşterea a 2/3 cotă-parte din imobilul 7, amplasat în mun.Chişinău, str.P.
Zadnipru 7/2 ca succesiune vacantă, adjudecarea odăii şi eliberarea bonului de repartiţie pe odaie. În

132
motivarea cererii a invocat că, dispunînd de la IFS mun.Chişinău de informaţia precum că statul
vinde apartamentul nr.7 din str.P. Zadnipru 7/2 mun. Chişinău şi avînd nevoie de îmbunătăţirea
condiţiilor de trai, s-a adresat la Primăria mun.Chişinău privind alocarea banilor pentru procurarea
spaţiului locativ dat. Ulterior, a aflat că prin hotărîrea Judecătoriei Ciocana, mun.Chişinău din
23.06.2005 a fost anulat certificatului de moştenitor legal nr.3975 din 21.09.2004 pe numele IFS
mun.Chişinău, a fost prelungit termenul de acceptare a succesiunii de către V.N. deschise după
decesul mătuşii sale B.Valentina, decedată la 05.03.2000, şi a fost recunoscut dreptului la 1/3 cotă-
parte din imobilul 7, situat în mun.Chişinău, str.Zadnipru 7/2 în ordinea succesiunii legale. Despre
această hotărîre a aflat în mai 2006. Consiedră că, prin hotărîrea dată i s-a lezat dreptul la cota de
1/3 din apartamentul litigios nominalizat şi totodată reclamanta V.N. nu are nimic comun cu averea
succesorală, rămasă după decesul Valentinei B., deoarece nu este moştenitoare de nici un grad,
prevăzut de legislaţia în vigoare la data decesului ei în 2000 şi nu este în drept să pretindă la averea
succesorală rămasă după decesul Valentinei B.
Prin hotărîrea judecătorească din 10.04.2007 cererea de chemare în judecată a lui V.N. către
notarul C.S., IFS mun.Chişinău, Oficiul Ciocana cu privire la anularea certificatului de moştenitor
legal, prelungirea termenului de acceptare a succesiunii, recunoaşterea dreptului asupra a 1/3 cotă-
parte din imobil în ordinea succesiunii legale a fost respinsă ca fiind nefondată. Cererea lui S.G.
către V.N., IFS mun.Chişinău, Oficiul Ciocana, notarul C.S., Primăria mun.Chişinău cu privire la
recunoaşterea nulă a certificatului de moştenitor testamentar, recunoaşterea cotei obligatorii din
masa succesorală, recunoaşterea a 2/3 cotă-parte din imobil ca succesiune vacantă, adjudecarea
odăii şi eliberarea bonului de repartiţie a fost admisă parţial.
S-a recunoscut parţial nul certificatului de moştenitor testamentar nr. 5543 din 20.07.2001,
autentificat de notarul C.S. şi înregistrat la OCT Chişinău pe data de 11.08.2003 cu nr.55859. Lui
B.Valentina i-a fost recunoscut dreptul la cota obligatorie în mărime de 5/6 cotă-parte din masa
succesorală, rămasă după decesul lui B.Vasile. S-a recunoscut ca succesiune vacantă 5/6 cotă-parte
din imobilul nr. 7, situat în mun.Chişinău, str.P. Zadnipru 7/2.
A fost recunoscut dreptul de proprietate prin succesiune testamentară lui V.N. la 1/6 cotă-
parte din imobilul nr. 7, situat în mun.Chişinău, str.P. Zadnipru 7/2, rămasă după decesul lui
B.Vasile, decedat la 18.10.1999. În rest cererea lui S.G. către V.N., IFS mun.Chişinău, Oficiul
Ciocana, notarul C.S., Primăria mun.Chişinău a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.
În cadrul şedinţei judiciare, în fapt, instanţa de judecata a stabilit, că B.Vasile, decedat la
18.10.1999, a testat toată averea sa nepoatei – V.N., fapt confirmat prin testamentul nr.677 din
07.04.1999, autentificat la notarul C.P. În baza certificatului de moştenitor testamentar nr.5543 din
20.07.2001, eliberat de notarul C.S., V.N. a primit după decesul lui B.Vasile 2/3 cotă-parte din

133
imobilul 7, situat în mun.Chişinău, str.P. Zadnipru 7/2, şi depunerile băneşti de la Banca de
Economii a Moldovei.
Bunurile succesorale pentru care s-a eliberat prezentul certificat constituie: 1/3 cotă-parte
din apartamentul nr.7, situat în mun.Chişinău, str.P. Zadnipru 7/2, compus din două odăi, care i-a
aparţinut decedatului B.Vasile în baza contractului de vînzare-cumpărare, transmitere-primire a
locuinţei în proprietate privată nr.1-4, autentificat de biroul notarial de stat nr.5 or.Chişinău la
03.01.1995, certificatul de determinare a cotelor-părţi în proprietatea comună nr.985, autentificat de
către notarul C.S. la 08.02.2000; 1/3 cotă–parte din apartamentul nr.7, situat în mun.Chişinău, str.P.
Zadnipru 7/2, compus din două odăi, care i-a aparţinut soţiei decedatului B.Margareta, decedată la
27.06.1995, în baza contractului de vînzare-cumpărare, transmitere-primire a locuinţei în proprietate
privată nr.1-4, autentificat de biroul notarial de stat nr.5 or.Chişinău la 03.01.1995, certificatul de
determinare a cotelor-părţi în proprietatea comună nr.985, autentificat de către notarul C.S. la
08.02.2000, moştenitor legal al căreia a fost soţul ei B.Vasile, care primise, dar nu îndeplinise
acţiunile legale de moştenire; depunerile băneşti în casa de economie nr.6705/037 a Băncii de
Economii din Moldova pe contul nr.16475 cu toate procentele, compensaţiile şi indexaţiile
prevăzute.
La 21.09.2004 notarul C.S. eliberează certificat de moştenitor legal ai averii dnei
B.Valentina, decedată la 05.03.2000, cu nr.3975, Inspectoratului Fiscal de Stat mun.Chişinău.
Bunurile succesorale, pentru care s-a eliberat prezentul certificat constituie 1/3 cotă–parte
din apartamentul nr.7, situat în mun.Chişinău, str.P. Zadnipru,7/2, compus din două odăi, care i-a
aparţinut decedatei dnei B.Valentina în baza certificatul de determinare a cotelor-părţi în
proprietatea comună nr.985, autentificat de către notarul C.S. la 08.02.2000.
În drept, instanţa a atestat că în cazul dat, luînd în consideraţie motivele de fapt, în
conformitate cu art.6 CC al RM, urmează să fie aplicate normele Codului civil în redacţia Legii din
26.12.1964, deoarece legea civilă nu are efect retroactiv, ea nu modifică şi nici nu suprimă
condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei
situaţii juridice stinse anterior.
În conformitate cu art.566 alin.3,4 CC al RM (redacţia Legii din 26.12.1964), sînt
moştenitori legali şi persoanele incapabile de muncă, care au fost întreţinute de defunct cel puţin un
an înainte de moartea lui. Dacă există alţi moştenitori, ei vin la succesiune în aceaşi măsură ca şi
moştenitorii din clasa chemată la succesiune. Nepoţii şi strănepoţii defunctului sînt moştenitori
legali dacă în momentul deschiderii succesiunii nu mai trăia acela din părinţii lor care ar fi fost
moştenitor. Ei moştenesc în părţi egale partea ce i s-ar fi cuvenit la succesiunea legală defunctului
lor părinte.

134
 În baza prevederilor art.570 CC al RM (redacţia Legii din 26.12.1964), minorii sau copiii
incapabili de muncă ai celui ce a lăsat moştenirea, precum şi soţul şi părinţii (înfietorii) incapabili
de muncă şi cei ce erau întreţinuţi de defunct moştenesc, independent de conţinutul testamentului,
cel puţin două treimi din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia dintre ei în caz de succesiune legală (cotă
obligatorie).
Potrivit art.581 alin.1-3 CC al RM (redacţia Legii din 26.12.1964), pentru a dobîndi
succesiunea, moştenitorul trebuie s-o accepte. O succesiune nu poate fi acceptată cu o condiţie sau
cu rezerve. Se consideră că moştenitorul a acceptat succesiunea dacă el a intrat de fapt în posesia
sau administrarea bunurilor succesorale sau dacă a depus la organul notarial al locului deschiderii
succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii. Actele arătate în prezentul articol trebuie să fie
săvîrşite în curs de şase luni din ziua deschiderii succesiunii.
Conform art. 582 CC al RM (redacţia Legii din 26.12.1964), termenul pentru acceptarea
succesiunii poate fi prelungit de către instanţa de judecată dacă aceasta găseşte că el a fost scăpat
din motive întemeiate.
În conformitate cu art.587 CC al RM (redacţia Legii din 26.12.1964), bunurile succesorale
trec la stat în baza dreptului de succesiune: 1) dacă bunurile au fost testate statului; 2) dacă cel ce a
lăsat moştenirea nu are nici succesori legali şi nici succesori testamentari; 3) dacă nici unul dintre
moştenitori nu a acceptat succesiunea; 4) dacă toţi moştenitorii au fost decăzuţi din dreptul la
succesiune. Dacă nu există moştenitori legali şi defunctul a testat numai o parte din bunurile sale,
restul bunurilor trece la stat.
Conform art.50 CC al RM (redacţia Legii din 26.12.1964), este nulă convenţia care nu
corespunde prevederilor legii, inclusiv convenţia care lezează drepturile personale sau patrimoniale
ale minorilor.
În conformitate cu art.62 CC al RM (redacţia Legii din 26.12.1964), nulitatea unei părţi din
convenţie nu atrage nulitatea celorlalte părţi ale ei dacă se poate presupune că o convenţie ar fi fost
încheiată chiar dacă n-ar fi cuprins partea nulă a ei.
În consecinţă, reieşind din elementele de fapt şi din motivele de drept, instanţa a stabilit cu
certitudine, că reclamanta V.N. este fiica lui B. Vasile Vasile şi C. Rita Ion, iar pentru B. Vasile
Grigore – nepoată. B. Vasile Grigore a testat nepoatei toată averea sa care îi va aparţine la
momentul decesului. Imobilul nr.7, situat în mun.Chişinău, str. P. Zadnipru 7/2, compus din două
odăi, în baza contractului de vînzare-cumpărare, transmitere-primire a locuinţei în proprietate
privată nr.1-4, autentificat de biroul notarial de stat nr.5 or.Chişinău la 03.01.1995, şi certificatul de
determinare a cotelor-părţi în proprietate comună nr.985, autentificat de către notarul C.S. la
08.02.2000, a fost înregistrat cu drept de proprietate aparţinînd lui B. Vasile Grigore, decedat la

135
18.10.1999, B. Margareta Ştefan, decedată la 27.06.1995 şi B.Valentina Vasile, decedată la
05.03.2000, aparţinîndu-le fiecăruia cîte 1/3 cotă-parte din imobil. După decesul lui B.Margareta
Ştefan la 27.06.1995, soţul ei B.Vasile Grigore nu acceptase succesiunea rămasă după decesul ei
asupra a 1/3 cotă-parte din imobilul menţionat, iar notarul, contrar prevderilor legale în vigoare, l-a
recunoscut moştenitor legal în ordinea succesiunii legale asupra a 1/3 cotă-parte din imobil numai
pe B.Vasile Grigore, excluzînd-o pe B.Valentina Vasile, care la acel moment era incapabilă şi
întreţinută şi de către B.Margareta Ştefan. La momentul morţii lui B.Vasile Grigore unicul
succesor legal se considera B.Valentina, care totodată era incapabilă de muncă şi întreţinută de
defunct, fapt confirmat prin adeverinţa nr.343 din 22.02.2007, eliberată de Casa Naţională de
Asigurări Sociale a Republicii Moldova, of.Ciocana, mun.Chişinău.
În acest context, instanţa a reţinut că indiferent de conţinutul testamentului lăsat de defunctul
B. Vasile Grigore nepoatei V.N., B.Valentina avea dreptul la cel puţin 2/3 din cota ce i s-ar fi
cuvenit în caz de succesiune legală, adică la 5/6 cotă-parte din masa succesorală ( 2/3 din ½ = 5/6 ),
rămasă după decesul lui B.Vasile Grigore, iar V.N. avea vocaţie succesorală doar la 1/6 cotă-parte
din masa succesorală, rămasă după decesul lui B.Vasile Grigore.
În şedinţa judiciară, s-a mai stabilit că după decesul lui B.Valentina Vasile nici succesori
legali şi nici testamentari nu au fost stabiliţi şi în temeiul art. 587 CC al RM (redacţia Legii din
26.12.1964), bunurile succesorale ale defunctei trec la stat.
Nu a fost reţinut de către instanţă argumentul reprezentantului reclamantei V.N. referitor la
faptul că ultima a intrat de mult în posesiunea a 1/3 din imobil, posedînd şi administrînd
apartamentul fără vreo limitare din partea persoanelor terţe, motiv pentru care urmează să fie
prelungit termenul de acceptare a succesiunii rămase după decesul Valentinei B. şi recunoaşterii
dreptului la 1/3 cotă-parte din imobil în ordinea succesiunii legale, dat fiind faptul că în şedinţa
judiciară s-a stabilit cu certitudine că V.N., cu toate că domiciliază în Gremania de 10 ani, de 2-3 ori
pe an vine în Moldova. Faptul că mătuşa lui V.N. după decesul lui B.Vasile Grigore a fost tutore al
lui B.Valentina nu serveşte drept temei de a considera că V.N. acceptase succesiunea. Reclamanta
nu a prezentat probe că a fost în imposibilitate să accepte succesiunea în termen şi a omis întemeiat
acest termen.
Instanţa de judecată a considerat că lipsesc motive de repunere în termen de acceptare a
succesiunii de către nepoata defunctei B.Valentina – V.N., deoarece judecata nu a constatat
împrejurări care a împiedicat-o pe reclamantă să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală, totodată
dînsa nu are vocaţie succesorală şi ei nu-i poate fi recunoscut dreptul la 5/6 cotă-parte din imobil în
ordinea succesiunii legale.

136
 Atestînd circumstanţele expuse, instanţa de judecată a concluzionat că patrimoniul
succesoral al Valentinei B. - 5/6 cotă-parte din masa succesorală - rămasă ei după deces trece în
totalitate statului.
Din considerentele menţionate, instanţa de judecată a recunoscut parţial nul certificatul de
moştenitor testamentar nr. 5543 din 20.07.2001, autentificat de notarul C.S. şi înregistrat la OCT
Chişinău pe data de 11.08.2003 cu nr.55859 , în partea moştenirii de către V.N. a 2/3 cotă-parte din
imobilul nr. 7, situat în mun.Chişinău, str. P. Zadnipru 7/2, dat fiind faptul că în această parte
convenţia nu corespunde prevederilor legale, iar pretenţii la masa succesorală constituită din
depunerile băneşti la Banca de Economii a Moldovei nu au fost înaintate .
Întrucît dobîndirea de către stat a moşteniri vacante are loc la data deschiderii succesiunii, de
la această dată urmează a se aplica, în ceea ce priveşte patrimoniul succesoral, regimul juridic
aplicabil proprietăţii de stat.
Instanţa de judecată a reţinut că reclamantul S.G. mai pretinde la succesiunea vacantă - 5/6
cotă-parte din imobilul nr.7, situat în mun.Chişinău, str.P. Zadnipru 7/2, întru soluţionarea
chestiunii privind îmbunătăţirea condiţiilor de trai, în legătură cu ce i-a fost acordat de către Banca
de Economii SA a unui credit preferenţial pentru procurarea apartamentului. Capătul dat de cerere
urmează a fi respins de instanţa de judecată, dat fiind faptul că moştenirea vacantă urmează a fi
repartizată în conformitate cu legislaţia în vigoare: Codul cu privire la locuinţe al Republicii
Moldova, Regulamentul nr.405 cu privire la modul de acordare a încăperilor de locuit în Republica
Moldova.
În cazul în care S.G. necesită de îmbunătăţirea condiţiilor de trai, iar pentru aceasta i s-a
acordat un credit preferenţial pentru procurarea locuinţei, chestiunea de eliberare a bonului de
repartiţie sau de perfectare a unui contract de vînzare-cumpărare a locuinţei ţine de competenţa
organului administraţiei publice locale.
Hotărîrea în cauză va servi drept temei pentru radierea din registrul de bunuri imobile la
OCT mun.Chişinău a înscrisurilor de proprietate, efectuate în baza actelor juridice emise anterior
referitor la înregistrarea dreptului de proprietate asupra imobilului, şi introducerea înscrierilor
privind înregistrarea dreptului de proprietate asupra imobilului nr. 7 din str. Petru Zadnipru 7/2,
mun.Chişinău, acordat Inspectoratul Fiscal de Stat mun.Chişinău [22, p.103- 108].
Hotărîrea judecătorească din 10.04.2007 este definitivă şi executorie prin Decizia Curţii de
Apel Chişinău nr.2a 2263/2007 din 16.10.2007 [26, p.167]. Cauza se examinează la moment în
ordine de recurs la Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova.

137
 Concepţia statului - moştenitor corespunde, după părerea noastră, unei viziuni socializante şi
colectiviste, dreptul statului la moştenirile vacante fiind întemeiat pe aceleaşi raţiuni ca şi dreptul la
moştenirea legală a familiei defunctului.
Problema determinării naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante prezintă
nu numai o importanţă teoretică, ci, mai ales, una practică. În cazul în care un cetăţean al Republicii
Moldova încetează din viaţă fără a avea moştenitori şi lasă bunuri mobile în străinătate sau un
cetăţean străin domiciliat în ţara noastră ori în străinătate decedează fără moştenitori şi lasă bunuri
mobile pe teritoriul Moldovei, aceste bunuri în ambele ipoteze vor fi culese de statul al cărui
cetăţean a fost cel despre a cărui moştenire este vorba, dacă împărtăşim teza statului moştenitor, ori
de către statul pe teritoriul căruia se află bunurile mobile, dacă adoptăm ideea suveranităţii.
Referindu-ne la dreptul României privind modul în care a fost formulat art. 680 din CC al
României, putem deduce că statului îi revine moştenirea doar în ipoteza în care nu există deloc
moştenitori legali sau testamentari, astfel legiuitorul român a omis un şir de circumstanţe în care
moştenirea trece în proprietatea statului.
În situaţia în care nu există moştenitori legali sau aceştia sînt nedemni sau renunţători, deşi
cel care lasă moştenirea a instituit prin legate cu titlu universal sau particular moştenitor
testamentar, acestea nu epuizează întreg patrimoniul succesoral sau în situaţia în care cel care lasă
moştenirea a dezmoştenit prin testament un moştenitor legal rezervatar în lipsă de moştenitori
testamentari cu vocaţie universală, îi va reveni statului [78, p.126-128].
Din cele arătate mai devreme, în dreptul României, după cum s-a apreciat în literatura de
specialitate, formularea a principiului potrivit căruia „patrimoniul succesoral trece în proprietatea
statului - în total sau în parte - în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari),
fie - chiar dacă aceştia există - vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase
succesorale” [78, p.128].
În concluzie, putem spune că, spre deosebire de dreptul României în care moştenirea este
culeasă de stat în cazul în care este vacantă, în dreptul Republicii Moldova aceasta va fi culeasă de
către stat în calitate de moştenitor legal, în acest sens neexistînd vacanţă succesorală.
În cazul în care moştenirea trece cu drept de succesiune în favoarea statului, certificatul de
moştenire se eliberează organului financiar respectiv, la cerinţa ultimului [15, p.17].
În acest sens art.1559 CC al RM (redacţia Legii din 06.06.2002) prevede că în cazul în care
nu există nici succesori testamentari, nici succesori legali, notarul constată, la cererea
reprezentantului statului, că succesiunea este vacantă şi eliberează certificatul de succesiune vacantă
după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.

138
 Dacă moştenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin testament, urmează să i se
elibereze certificat de moştenitor, iar nu certificat de succesiune vacantă. Dacă statul este gratificat
prin testament, iar restul moştenirii devine vacantă, notarul urmează a elibera statului două
certificate: unul de moştenitor şi altul de succesiune vacantă.
Spre deosebire de ceilalţi moştenitori, statul nu are drept de opţiune succesorală. Această
concluzie se întemeiază pe prevederile art.1534 CC al RM: „reprezentantul statului nu este în drept
să nu accepte succesiunea”.
Astfel, el nu poate renunţa la moştenirea vacantă, deoarece bunurile succesorale, devenind
fără stăpîn, revin tot lui. Statul, neavînd drept de opţiune, termenul de prescripţie de 6 luni pentru
exercitarea acestui drept devine inaplicabil.
Statul intră în posesiunea patrimoniului succesoral prin eliberarea unui certificat de
succesiune vacantă.
Poziţia specifică a statului în circuitul civil presupune existenţa unei ordini speciale de
moştenire a succesiunilor vacante. În acest sens, art.1515 alin.(3) al CC al RM prevede că ordinea
moştenirii şi evidenţa patrimoniului succesoral vacant, precum şi transmiterea acestuia în
proprietatea statului, se stabilesc prin lege.
Constatarea faptului că o succesiune este vacantă se face prin eliberarea unui certificat de
succesiune vacantă.

139
 SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Prin prezenta lucrare am încercat să facem o analiză a reglementărilor juridice ale instituţiei
moştenirii legale. În măsura în care ne-a reuşit ne-am pronunţat critic asupra unor prevederi care
sînt departe de a fi perfecte. Totuşi, considerăm că realizarea normelor de drept depinde foarte mult
de profesionalismul celor chemaţi să le aplice. Chiar şi atunci cînd textul legii nu este destul de clar,
prin intermediul interperetării logice şi justificate ale specialiştilor de înaltă calificare, prin
coroborarea acestuia cu alte norme juridice, din aceleaşi sau din alte acte normative, se poate da un
conţinut logic, care înclină spre o soluţie raţională şi echitabilă, transformînd-o într-o normă cu un
înalt nivel de perfecţiune. În statele cu o economie avansată legile de asemenea sînt supuse unor
critici dure, dar datorită înaltului profesionalism al celor care le aplică, a unei bogate practici
judiciare, aceste legi nu-şi pierd actualitatea sute de ani.
În contextul celor expuse, ţinem să evidenţiem sarcinile pe care le-am realizat:
- relevarea esenţei instituţiei de drept succesoral legal al Republicii Moldova şi a
problemelor lui la etapa actuală;
- caracteristica sub aspect comparativ a instituţiei succesiunii legale în Republica Moldova
şi în alte state;
- cercetarea noţiunii de succesiune, elementelor raportului juridic de succesiune, istoricul şi
evoluţia succesiunii legale şi a caracterelor juridice ale transmiterii moştenirii şi a condiţiilor
specifice succesiunii legale;
- caracteristica claselor de succesori legali şi evidenţierea problemelor ce apar în procesul
realizării dreptului la succesiune;
- abordarea problemelor reprezentării succesoarle, a condiţiilor şi efectelor ei;
- examinarea rezervei succesorale şi a cazurilor apariţiei dreptului de a pretinde cotă din
rezerva succesoarlă;
- relevarea esenţei succesiunii vacante în Republica Moldova;
- analiza critică a unor neconcordanţe şi goluri existente în legislaţia actuală, ce
reglamentează raporturile care apar în procesul exercitării dreptului la succesiune, neconcordanţe
care afectează negativ ocrotirea eficientă a drepturilor şi intereselor altor categorii de succesori;

140
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Fiind o instituţie juridică ce s-a perpetuat peste secole, moştenirea prin esenţa sa este
tradiţională, regimurile juridice existente şi evoluţia social-economică a societăţii afectînd-o într-o
măsură mai mică. Dar în acelaşi timp moştenirea a avut şi are o evoluţie proprie.
În prezent este în vigoare noul Cod civil al Republicii Moldova, a cărui adoptare a fost
dictată de schimbările profunde ce au vizat întreaga structură socială ori, după cum am remarcat
deja în introducerea acestei lucrări, dreptul civil cuprinde în totalitatea normelor sale întreaga viaţă
a omului.
Din aceste considerente calificăm acest eveniment ca pe unul ce are profunde conotaţii
istorice, iar studiul efectuat – actual, prin abordarea temei ce ne-am propus-o.
Instituţia moştenirii, fiind una dintre cele mai importante în dreptul civil, nu a putut să fie
trecută cu vederea de autorii Codului civil. Din această perspectivă au prezentat şi prezintă interes
aspectele inovatorii care au fost incluse în Cod, eventualele probleme de aplicare a noilor
reglementări şi încercarea de a deduce soluţiile teoretice şi practice posibile.
Pentru evidenţierea aspectelor problematice de ordin teoretic şi practic, soluţiile posibile şi
unele propuneri de lege ferenda, venim cu următoarele teze şi concluzii:
1. Legislaţia succesorală a Republicii Moldova prevede că moştenirea este o transmisiune de
drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară şi indivizibilă (alin.(2) art. 1432 CC al RM).
Succesiunea este o transmisiune specifică, ea se delimitează net de toate celelalte transmisiuni
patrimoniale, care nu se pot realiza decît între persoane în fiinţă la data survenirii lor. Astfel, întru a
nu confunda principiul transmisiunii succesorale de transmiterea prin acte între vii, este de
menţionat faptul că numai moartea unei fiinţe umane poate avea ca efect transmitera moştenirii.
Deşi legislaţia noastră admite transmiterea patrimoniului atît prin acte între vii (art.673 CC al RM),
cît şi prin acte pentru cauză de moarte, credem că unicul domeniu de aplicare a contractului de
transmitere al patrimoniului actual este cel al înstrăinării unei moşteniri sau a unei porţiuni din ea.
În acest sens, considerăm că atunci cînd un moştenitor vinde moştenirea, contractul va avea ca
obiect dreptul de moştenire privit izolat, deşi acest drept se referă la o universalitate sau o cotă
indiviză din aceasta. Deci, obiectul înstrăinării nu este patrimoniul vînzătorului, ci o masă de bunuri
din acest patrimoniu, dar individualizat prin raportare la dreptul de moştenire al vînzătorului
conceput izolat. În această ordine de idei, considerăm că este binevenită în legislaţia succesorală şi
stabilirea unui regim unic de succesiune a întregului patrimoniu succesoral, adică revenirea la
caracterul universal al drepturilor şi obligaţiilor defunctului.

141
 2. Întrucît transmiterea succesorală este nu numai activă, ci şi pasivă, urmează să facem
unele precizări privind cuprinsul activului şi pasivului succesoral.
În primul rînd, în patrimoniul succesoral se includ doar acele drepturi şi obligaţii al căror
titular a fost defunctul în timpul vieţii. Dacă drepturile şi obligaţiile apar în urma decesului celui
care a lăsat moştenirea, atunci nu sîntem în prezenţa transmisiunii succesorale, ci apariţia acestora
în patrimoniul succesorilor are loc în baza altor temeiuri juridice. Pe lîngă moartea persoanei este
necesar să existe şi alte fapte juridice. Astfel, în cazul decesului persoanei asigurate, dacă în
contractul de asigurare de persoane nu este indicat un alt beneficiar, suma asigurată se achită
moştenitorilor persoanei asigurate. Însă în acest caz nu putem vorbi despre o transmitere
succesorală, deoarece dreptul asupra sumei asigurate apare ca urmare a decesului persoanei
asigurate.
În al doilea rînd, nu toate drepturile şi obligaţiile cate i-au aparţinut lui de cujus în timpul
vieţii se transmit prin moştenire. Este cazul drepturilor şi obligaţiilor care sînt nemijlocit legate de
personalitatea defunctului, astfel încît „ decedează ” odată cu el.
De exemplu, conform prevederilor art.1446 CC al RM, în patrimoniul succesoral nu se
includ drepturile şi obligaţiile patrimoniale care poartă caracter personal şi care pot aparţine doar
celui ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile, prevăzute de contract sau lege, care sînt
valabile doar în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care încetează la decesul lui.
În al treilea rînd, poate fi succedată averea care a aparţinut lui de cujus cu drept de
proprietate privată.
În al patrulea rînd, prin succesiune pot fi transmise atît drepturile patrimoniale, cît şi
nepatrimoniale. Astfel, dacă prin succesiune au fost moştenite acţiuni ordinare ce conferă
deţinătorului lor dreptul de vot sau acţiuni privilegiate ce conferă deţinătorului lor dreptul de a
participa la şedinţele Adunării Generale a Acţionarilor, atunci moştenitorii dobîndesc drepturile
nepatrimoniale conferite de aceste acţiuni (dreptul de a fi informat, de a participa la conducerea
societăţii, de a vota).
În al cincilea rînd, în cazurile prevăzute de lege, prin succesiune pot fi transmise nu numai
drepturile şi obligaţiile civile existente, ci şi cele în curs de devenire sau realizare. Acestea au fost
calificate în doctrină drept Gestaltungsrecht sau ca interese ocrotite de lege.
3. În actuala legislaţie a Republicii Moldova este indicat expres locul deschiderii moştenirii.
Potrivit art.1443 CC al RM, dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii
succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile, iar dacă
nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor
mobile. Pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii ne interesează nu atît locul unde a decedat

142
cel care lasă moştenirea şi nici locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu. După părerea noastră,
acestă normă va crea incontestabil, din punct de vedere juridic, probleme în cazul stabilirii locului
deschiderii succesiunii ce are importanţă pentru desfăşurarea procedurii succesorale notariale şi
pentru determinarea competenţei instanţei de judecată în materie de moştenire. Astfel, ţinănd cont
că legea locului situării bunurilor se aplică numai în situaţia în care nu este cunoscut ultimul
domiciliu al defunctului, considerăm că se impune a fi necesară admiterea normei care ar prevedea
ca loc al deschiderii moştenirii ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă acest
domiciliu nu este cunoscut, locul de aflare a bunurilor sau a părţii principale a acestora ca valoare.
4. Moştenirea are loc conform testamentului (succesiunea testamentară) şi în temeiul legii
(succesiunea legală). Prin urmare, în funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobîndesc
patrimoniul persoanei decedate, moştenirea poate fi legală sau testamentară. În literatura de
specialitate se întîlneşte noţiunea de succesiune contractuală, numită şi instituire contractuală.
Aceasta se face în baza unui act, prin care instituantul dispune, pentru timpul cînd nu va mai fi, de
tot sau de o parte din bunurile sale în favoarea instituitului care acceptă.
Cu alte cuvinte, este vorba despre desemnarea unei persoane ca succesor al dispunătorului
printr-un contract de donaţie, adică printr-un act juridic bilateral între vii, iar nu prin testament (act
juridic unilateral). Instituirea contractuală este un act hibrid, în sensul că se face printr-un contract
care în principiu nu poate fi revocat unilateral, ci numai prin acordul ambelor părţi, dar care
asemenea testamentului conţine liberalităţi pentru cauza de moarte, neconferind instituitului nici un
drept actual asupra bunurilor pe care instituantul le va lăsa la decesul său.
De lege lata o asemenea posibilitate este exclusă, deoarece conform prevederilor art.827
alin.(4) CC al RM, contractul care prevede predarea bunului după decesul donatorului este nul.
Deci, în Republica Moldova succesiunea poate fi doar legală sau testamentară.
Problema dublei calităţi. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă un moştenitor
poate să aibă în acelaşi timp o dublă calitate: de moştenitor legal şi de moştenitor testamentar.
Răspunsul a fost afirmativ, calitatea de moştenitor legal subzistă şi în cazul cînd aceasta este unită
cu acea de moştenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate
de temeiuri, să fie pus în situaţia de a lua mai puţin şi de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar
putea culege numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente.
S-a pus problema dacă succesibilul care este şi rudă cu defunctul, şi moştenitor testamentar
poate să opteze diferit cu privire la moştenirea legală şi cea testamentară. În doctrină s-a ajuns la
concluzia potrivit căreia dacă prin testament i s-a stabilit succesibilului o cotă mai mică decît cota
legală, moştenitorul legl nu poate renunţa la cota testamentară pentru a putea moşteni mai mult,
întrucît o asemenea situaţie poate avea efecte şi semnificaţia unei exheredări parţiale, caz în care

143
succesibilul poate reclama numai rezerva, prevăzută de lege în favoarea sa, cu condiţia că este
moştenitor rezervatar.
5. Normele dreptului succesoral nu admit succesiunea comorienţilor şi codecedaţilor. Din
prevederile art.1441 CC al RM nu putem deduce anumite deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul
acestor două noţiuni. Din punct de vedere teoretic, doctrina face distincţie între persoanele decedate
odată în aceeaşi împrejurare (comorienţi) şi decedate odată în împrejurări diferite (codecedaţii).
Deci, codecedaţii sînt persoanele fizice decedate în acelaşi timp, dar nu în acceaşi împrejurare. De
aceea de lege ferenda considerăm oportună modificarea acestei norme juridice pentru a-i conferi
acurateţea juridică scontantă.
6. În tăcerea legii, la cererea părţilor capacitatea succesorală a copilului conceput se
stabileşte pe cale judecătorească, prin intermediul expertizei medico-legale. În ce priveşte legislaţia
Republicii Moldova nu găsim nici o prezumţie legală care ar face dovada concepţiunii. Acest gol
legislativ trebuie să înlăture orice neînţelegere în acest sens în noul CC al Republicii Moldova. În
legătură cu dovada concepţiei, Codul familiei al Republicii Moldova stabileşte o prezumţie în
art.47 alin.(3): „Copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp de 300 zile din momentul desfacerii
căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei are ca tată pe soţul (fostul soţ) al
mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul”. Această prezumţie, prevăzută în Codul familiei, se referă
la stabilirea patrenităţii, prin urmare, pentru stabilirea capacităţii succesorale a copilului considerăm
că prezumţia legală referitoare la perioada concepţiei are vocaţie generală de aplicabilitate şi se
impune a fi luată în consideraţie în materie succesorală.
7. Actuala legislaţie succesorală a Republicii Moldova (art. 1434 din CC) prevede că nu
poate fi succesor testamentar sau legal persoana care: „ a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă
amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste
circumstanţe sînt constatate de instanţa de judecată; a pus intenţionat piedici în calea realizării
ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a
persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale a tuturor acestora ”. După părerea noastră,
art.1434 alin.(1) CC al RM nu alătură corect noţiunile „săvîrşirea intenţionată a unei infracţiuni” şi
„ faptă amorală ”, de aceea din alineatul dat ar trebui excluse cuvintele „sau o faptă amorală”.
Nedemnitatea succesorală este sancţiunea legală a decăderii din dreptul de a moşteni, care se
aplică persoanei (cu capacitate şi vocaţie succesorală) vinovată de o faptă culpabilă faţă de cujus
ori faţă de memoria acestuia. Din punctul nostru de vedere, este indiferent dacă vom califica
nedemnitatea drept o sancţiune civilă sau o pedeapsă civilă. În fond, pedeapsa nu este decît o
sancţiune. Altceva este esenţial, şi anume că nedemnitatea are drept consecinţă negativă decăderea
moştenitorului.

144
 8. Pentru prima dată au fost abordate problemele reprezentării succesorale, condiţiile şi
efectele ei. La acest capitol, în literatura de specialitate s-a pus problema dacă reprezentarea este
posibilă în cazul în care între comorienţi există rapoturi de rudenie care pot duce la reprezentare. În
lucrare au fost studiate opiniile savanţilor în domeniu şi a fost acreditată ca fiind echitabilă opinia
conform căreia în cazul comorienţilor se prezumă că ei au decedat în acelaşi moment, orice stabilire
a ordinii deceselor fiind nu numai arbitrară, ci chiar contrară atît reglementării legale în materie, cît
şi definirii instituţiei, de aceea optăm pentru opinia că succesiunea fiecărui comorient se va rezolva
ca şi cum celălalt nu ar fi existat.
9. În capitolul trei al lucrării au fost examinate unele aspecte ale rezervei succesorale şi
cazurile apariţiei dreptului de a pretinde cotă din rezerva succesorală. În acest sens, apare problema
dacă dreptul dat poate sau nu fi transmis prin succesiune. Din acest punct de vedere în Codul civil
există o contradicţie care nu poate rămîne în afara criticii. Astfel, în conformitate cu prevederile
art.1506 CC al RM, „... acest drept se transmite prin moştenire”, însă alin.(3) art.1523 CC al RM nu
acordă acest drept moştenitorilor rezervatari: „.. dreptul moştenitorului de a primi o parte din
moştenire în calitate de cotă din rezerva succesorală nu se transmite moştenitorilor lui”. Pentru
înlăturarea acestei neconcordanţe propunem de lege ferenda de a exclude a doua propoziţie din
art.1506 CC al RM şi a consacra pe deplin sub aspect legislativ soluţia în conformitate cu care
dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva succesorală nu
se transmite moştenitorilor lui, avînd în vedere faptul că acest drept este născut ex lege intuito
persoane .
Codul civil consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică
capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru cauză de moarte. Pentru a proteja pe anumiţi
moştenitori legali, cei mai apropiaţi defunctului, numiţi moştenitori rezervatari, împotriva
liberalităţilor excesive ale celui care lasă moştenirea, legiuitorul a stabilit că o parte din moştenire,
numită rezervă succesorală, li se cuvine acestora în mod imperativ. Criteriul de stabilire a
incapacităţii de muncă a fost determinat în pct.48 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la
examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005, conform căruia sînt inapte de muncă
persoanele care au atins vîrsta de pensionare pentru limită de vîrstă, invalizii de gradul 1, 2 şi 3,
inclusiv invalizii din copilărie, indiferent de faptul dacă le este stabilită pensia pentru limită de
vărstă sau invaliditate, precum şi copiii pînă la împlinirea vărstei de 18 ani. Este susţinută ideea de
modificare a criteriului de stabilire a incapacităţii de muncă, ţinînd cont de condiţiile admiterii în
şcolile tehnico-profesionale, şcolile medii de specialitate şi instituţiile de învăţămînt superior

145
referitor la considerarea elevilor pînă la absolvirea acestor instituţii, dar nu mai mult decît pînă la
23 de ani, drept persoane inapte de muncă.
10. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă reprezentarea este posibilă în cazul în
care între comorienţi există raporturi de rudenie care pot duce la reprezentare. Într-o primă opinie
(C. Hamangiu, I. Rossetti-Bălănescu, Al. Baiconeanu) se consideră că în această situaţie
reprezentarea nu este posibilă, deoarece una din condiţiile reprezentării este şi aceea ca locul
reprezentantului să fie util, or comorienţii nu se pot moşteni tocmai pentru motivul că se prezumă că
au murit în acelaşi timp şi în aceaşi împrejurare, de unde se rezultă că nici unul dintre ei nu are
capacitate succesorală în raport cu celălalt.
Potrivit celei de-a doua opinii (Dan Chirică), în cazul comorienţilor nu se poate dovedi nici
predecesul unuia dintre ei şi nici supravieţuirea unuia dintre ei, deci reprezentarea este posibilă.
Acredităm a doua opinie ca fiind echitabilă, deoarece dacă de cujus împreună cu cei doi fii
decedează în acceeaşi catastrofă, fiind consideraţi comorienţi, dacă fiii celui decedat împreună cu
tatăl lor nu ar putea veni la moştenirea bunicului lor prin reprezentare, acestă moştenire ar fi culeasă
în totalitate de celălalt fiu a lui de cujus rămas în viaţă, ceea ce este inechitabil. Dar, de lege lata,
prima opinie este mai aproape de adevăr. În cazul comorienţilor, se prezumă că ei au decedat în
acelaşi moment, orice stabilire a ordinii deceselor fiind nu numai arbitrară, ci chiar contrară atît
reglementării legale în materie, cît şi definirii instituţiei. De aceea succesiunea fiecărui comorient se
va rezolva ca şi cum celălalt nu ar fi existat.
11. Codul civil al Republicii Moldova a instituit un cerc de moştenitori legali mult mai mare
decît în reglementarea veche. Astfel, potrivit dispoziţiilor acestuia, au vocaţie succesorală soţul
supravieţuitor şi rudele celui care lasă moştenirea pînă la gradul IV inclusiv. Fără nici o îndoială,
această extindere în ce priveşte persoanele care sînt chemate să culeagă moştenirea este justă,
deoarece actuala reglementare a devoluţiunii succesorale legale, bunurile succesorale pot fi
moştenite de către stat prea lesne, în timp ce un şir de rude ale defunctului, care ar fi îndreptăţite să
primească moştenirea, nu sînt moştenitori legali. Cu părere de rău, clasele de moştenitori au fost
chemate după aceeaşi logică ca şi în vechea reglementare, adică clasa de moştenitori este formată
din rude de acelaşi grad (cu excepţia primei clase în care a fost rînduit şi soţul supravieţuitor).
Promotorii acestei construcţii argumentau prin a spune că aceasta ar fi o tradiţie a noastră. În
legătură cu argumentzl adus apare fireasca întrebare, şi anume dacă au auzit vreo dată aceşti
promotori ca vreo persoană să spună: „Muncesc pentru ca după moartea mea să am ce lăsa
părinţilor” ? Bineînţeles că nu. Cei care lasă moştenirea se gîndesc la generaţiile care vin, dar nu la
cele care pleacă.

146
 Din păcate, legiuitorul nostru în materie de moştenire legală, nu a ţinut cont de tradiţiile
familiale existente în Moldova, dar s-a inspirat, cît priveşte logica construcţiei juridice a cercului de
moştenitori legali, din vechiul Cod civil, care la rîndul său îşi are sorgintea în Decretul despre
anularea moştenirii din 27.04.1918.
În opinia noastră, ar fi rezonabil de revizuit conceptual modul de formare a claselor de
moştenitori, ţînînd cont de faptul că este inadmisibil ca dreptul de moştenire să fie un instrument de
rezolvare a problemelor sociale. Actualmente, ţara noastră parcurge etapa în care particularii
acumulează capitalul, dar problema va deveni mult mai presantă atunci cînd urmînd cursul firesc al
naturii, aceştia vor începe să părăsească această lume, iar întrebărilor cine, în ce mod şi de ce
patrimoniu dispune (care sînt actuale pentru ziua de azi) li se vor adăuga, în curînd, întrebările cine
şi în ce mod va putea moşteni patrimoniul succesoral al defunctului.
12. Elementul principal al devoluţiunii moştenirii, deci şi al devoluţiunii succcesorale legale,
îl constituie determinarea sferei persoanelor chemate să moştenească o persoană fizică decedată.
Spre deosebire de Codul civil în redacţia din 1964, care în art.566 stabilea de asemenea trei
clase de moştenitori legali, actualul Cod civil, deşi în art.1500 instituie tot trei clase, lărgeşte cercul
persoanelor chemate la moştenire în condiţiile în care defunctul nu a lăsat testament, ceea ce
reprezintă un fapt pozitiv. Reducerea la minimum a cazurilor cînd statul este chemat să culeagă
moşteniri vacante, în detrimentul rudelor defunctului, contribuie la consolidarea societăţii civile şi
încetăţenirea spiritului de proprietari în rîndul maselor. Legea include în rîndul descendenţilor şi pe
cei înfiaţi. De lege lata în Republica Moldova instituţia adopţiei este una cu efecte depline, motiv
pentru care înfiaţii sînt asimilaţi fiilor şi fiicelor fireşti ai celui care lasă moştenirea, pe de o parte,
iar pe de altă parte, prevederile art.1500 alin.(5) CC al RM vin să le confirme pe cele din art.132
alin.(3) CF al RM, astfel încît dacă adoptatorul pierde drepturile patrimoniale şi este eliberat de
îndeplinirea obligaţiilor faţă de părinţii săi fireşti şi rudele acestora, tot aşa şi aceştia din urmă pierd
drepturile patrimoniale în privinţa adoptatului şi, conform art.1500 alin.(5) CC al RM, nu moştenesc
după moartea celui adoptat sau descendenţii lui. Cu alte cuvinte, dar în acceaşi ordine de idei,
adoptatul şi părinţii săi naturali cu rudele lor nu au vocaţie succesorală reciprocă asupra bunurilor ce
le aparţin.
În cazul cînd copilul este adoptat de o singură persoană, drepturile personale pot fi păstrate,
la cererea mamei, dacă adoptatorul este bărbat sau la cererea tatălui, dacă adoptatorul este femeie
(art.132 alin.(4) CC al RM). În asemena cazuri se păstrează doar drepturile personale, nu şi cele
patrimoniale, caz în care adoptatul nu poate veni la moştenirea părintelui cu care a păstrat aceste
legături personale, şi nici părintele nu poate veni la moştenire în cazul decesului copilului său
natural adoptat.

147
 13. Există trei principii fundamentale care domină devoluţiunea succesorală legală:
I. Moştenitorii vor fi chemaţi la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali
(principiul priorităţii clasei de moştenitori);
II. Rudele de grad mai apropiat, în cadrul aceleiaşi clase, înlătură de la moştenire rudele mai
îndepărtate în grad (principiul proximităţii gradului de rudenie);
III. Rudele de grad egal, în cadrul aceleiaşi clase, moştenesc în părţi egale (principiul
împărţirii succesiunii între rudele de acelaşi grad, în părţi egale).
14. În sensul art.1500 CC al RM, moştenitori cu drept de cotă egală de clasa I – descendenţii
sînt fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei
înfiaţi. Urmează de precizat că textul de lege invocat în comparaţie cu art.566 CC al RSSM din
1964, face referire la fiii şi fiicele celui decedat, ci nu la copiii acestuia. Noţiunea utilizată în noul
Cod civil este mai precisă în sensul că potrivit alin.(1) art.51 CF al RM se consideră copil persoana
care nu a atins vîrsta de 18 ani. Prevederi similare se regăsesc şi în art. 1 al Convenţiei ONU cu
privire la drepturile copilului. Este necesar de făcut precizarea că declararea nulităţii căsătoriei
dintre părinţi nu afectează drepturile copiilor născuţi din această căsătorie (art.44 alin.(5) CF al
RM), tot aşa cum copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de părinţii şi
rudele lor ca şi cei născuţi din căsătorie (art.50 CF al RM).
15. Conform art.1503 CC al RM, soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au
existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune în
instanţa de judecată. Privarea nu acţionează atunci cînd căsătoria a încetat de drept, fostul soţ
neavînd vocaţie succesorală.
În acest context, propunem completarea acestui articol în sensul că soţul supravieţuitor să
piardă dreptul asupra succesiunii dacă la data decesului celuilalt soţ în instanţa de judecată era
intentată acţiunea de divorţ, dat fiind faptul că soţul pînă a deceda a înaintat o acţiune de divorţ, dar
din cauza decesului procedura de divorţ va înceta, căsătoria încetînd în urma decesului. Într-un
astfel de caz dacă se va confirma într-o şedinţă judiciară că acestă căsătorie a încetat să existe
înainte de deschiderea succesiunii, soţul poate fi decăzut din dreptul de a moşteni în baza hotărîrii
instanţei judecătoreşti.
16. Asupra fundamentului vocaţiei succesorale a statului la moştenirile vacante se confruntă
două teorii:
- teoria dreptului legal de moştenire ;
- teoria dreptului de suveranitate.
Conform primei teorii, statul dobîndeşte moştenirea vacantă în baza unui drept de moştenire
legală (Iure hereditatis), statul are calitatea de moştenitor.

148
 Această teorie şi-a găsit reglementare în legislaţia Germaniei (art. 1936 BGB), Elveţiei
( art.466 CC elveţian), Italiei (art.586 CC italian), Spaniei (art.956 CC spaniol).
Noul Cod civil al Republicii Moldova de asemenea consacră teoria dreptului legal de
moştenire a statului ca fiind fundamentul vocaţiei succesorale a statului asupra moştenirii vacante.
Acest lucru rezultă din prevederile art.1433 alin.(2) CC al RM: „statul dispune de capacitate
succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală asupra unui patrimoniu succesoral
vacant”.
Potrivit celei de-a doua teorii, statul culege bunurile succesiunii vacante în temeiul dreptului
de suveranietate (Iure imperii), tot astfel cum ia în stăpînire orice lucru fără stăpîn, care se află pe
teritoriul său. După acestă teorie statul culege moştenirile vacante nu în calitate de moştenitor , ci de
putere suverană ţinută de exercitarea funcţiilor sale de poliţie statală la prevenirea riscurilor de
dezordine pe care le-a creat existenţa unor bunuri fără stăpîn ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobîndi
prin ocupaţiune. Această teorie şi-a găsit consacrarea în legislaţia Franţei (art.539, art.768 CC
francez), Marii Britanii, SUA (Titlul 78 din Legea uniformă despre dispunerea de patrimoniul fără
stăpîn a SUA).
Concepţia statului suveran, spre deosebire de acea a statului moştenitor, este una
individualistă, care vede în dreptul statului de a culege moşteniri vacante, o soluţie ultimă şi
excepţională care funcţionează doar în lipsa oricărei pretenţii din partea defunctului.
17. Dreptul de moştenire are la bază ideea de coproprietate familială. Astfel, patrimoniul
celui care lasă moştenirea nu este atît proprietatea sa exclusivă, cît mai mult un patrimoniu comun
al familiei, deoarece toţi membrii familiei au contribuit la constituirea acestuia prin munca şi
sacrificiile proprii. Aşadar, moştenitorii nu dobîndesc patrimoniul străin, ci intră, de fapt, în
stăpînirea propriului lor patrimoniu. În acelaşi timp, dreptul de moştenire are la bază legătura de
afecţiune ce uneşte membrii familiei, comunitatea de interese, drepturi şi obligaţii ce există între ei.
Putem spune că moştenirea este tocmai posibilitatea ce i se recunoaşte individului de a-şi îndrepta
după moarte bunurile către acei ce-i sînt dragi, faţă de care este legat de anumite interese ori
obligaţii, căci nimic nu obligă mai mult decît relaţiile de familie.
Se spune că moştenirea legală este „testamentul prezumtiv” al celui care lasă moştenirea,
adică în cazul în care cel ce lasă moştenirea ar fi făcut în timpul vieţii testament, ar fi desemnat în
calitate de moştenitori anume membrii familiei.
În legătură cu cerectările efectuate în cadrul prezentei lucrări venim cu un şir de
recomandări ce pot fi luate în consideraţie la perfecţionarea legislaţiei naţionale, şi anume:
1. Deoarece, din punctul de vedere al tehnicii legislative, utilizarea termenilor succesiune şi
moştenire ca sinonime absolute nu este corectă, propunem folosirea lor în sens strict pe care îl

149
comportă fiecare dintre acestea. În sens larg, prin succesiune se înţelege nu numai transmisiunea
pentru cauză de moarte, dar şi transmisiunea printre vii, şi numai în sens restrîns transmisiunea
pentru cauză de moarte are echivalent al noţiunii de moştenire. Prin urmare, noţiunea de succesiune
numai în sensul restrîns al cuvîntului - transmisiune pentru cauză de moarte - este echivalent al
noţiunii de moştenire.
2. În actuala legislaţie a Republicii Moldova este indicat expres locul deschiderii moştenirii
potrivit art.1443 CC al RM. Pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii ne interesează nu atît
locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu.
Astfel, ţinănd cont că legea locului situării bunurilor se aplică numai în situaţia în care nu este
cunoscut ultimul domiciliu al defunctului, propunem ca articolul respectiv să fie completat cu o
normă care ar prevedea că locul deschiderii moştenirii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat
moştenirea, iar dacă acest domiciliu nu este cunoscut, locul de aflare a bunurilor sau a părţii
principale a acestora ca valoare.
3. Este necesară modificarea prevederilor art. 1441 CC al RM în sensul deducerii distincţiei
dintre persoanele decedate în aceeaşi împrejurare şi în acelaşi timp (comorienţi) şi în acelaşi timp în
împrejurări diferite (codecedaţii) pentru a-i conferi acurateţea juridică scontantă, deoarece din
prevederile art.1441 CC al RM nu putem deduce anumite deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul
acestor două noţiuni. Din punct de vedere teoretic, doctrina face distincţie între comorienţi şi
codecedaţi. Deci, codecedaţii sînt persoanele fizice decedate în acelaşi timp, dar nu în acceaşi
împrejurare.
4. Prezumţia prevăzută în Codul familiei al Republicii Moldova (art.47 alin.(3)), ce se referă
la stabilirea paternităţii, urmează să fie luată în consideraţie în materie succesorală la stabilirea
capacităţii succesorale a copilului, ca prezumţie legală referitoare la perioada concepţiei ce are
vocaţie generală de aplicabilitate.
5. Excluderea din prevederile art. 1434 din CC al RM a dispoziţiei precum că nu poate fi
succesor testamentar sau legal persoana care: „ a comis intenţionat o faptă amorală împotriva
ultimei voinţe, exprimate în testament a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt
constatate de instanţa de judecată”.
În acest sens propunem de lege ferenda modificarea alin.(1) art.1434 din CC în următarea
redacţie: „Temeiuri de nedemnitate :
1) Sînt nedemni şi, prin urmare, excluşi de la moştenire: a) persoana care a fost condamnată
pentru omorul sau atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea; b) părintele după copilul în privinţa
căruia a fost decăzut din drepturile părinteşti şi nu a fost repus în aceste drepturi pînă în momentul
deschiderii moştenirii” .

150
 6. Completarea Capitolului II, Titlului III, Cartea a patra a Codului civil „ Rezerva
succesorală”, cu următorul articol: „Nedemnitatea rezervatarului”. Dispoziţiile art.1434 CC al RM
se aplică privind dreptul la rezerva succesorală dacă rezervatarul este culpabil de săvîrşirea unei
asemenea fapte.
7. Propunem de lege ferenda de a exclude a doua propoziţie din art.1506 CC al RM şi a
consacra pe deplin sub aspect legislativ soluţia în conformitate cu care dreptul moştenitorului de a
primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva succesorală nu se transmite moştenitorilor
lui, avînd în vedere faptul că acest drept este născut ex lege intuito persoane .
8. Criteriul de stabilire a incapacităţii de muncă a fost determinat în pct.48 din Hotărîrea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005,
conform căreia sînt inapte de muncă persoanele care au atins vîrsta de pensionare pentru limită de
vîrstă, invalizii de gradul 1, 2 şi 3, inclusiv invalizii din copilărie, indiferent de faptul dacă le este
stabilită pensia pentru limită de vărstă sau invaliditate, precum şi copiii pînă la împlinirea vărstei de
18 ani. A se modifica criteriul de stabilire a incapacităţii de muncă, ţinînd cont de condiţiile
admiterii în şcolile tehnico-profesionale, şcolile medii de specialitate şi instituţiile de învăţămînt
superior referitor la considerarea elevilor pînă la absolvirea acestor instituţii, dar nu mai mult decît
pînă la 23 de ani drept persoane inapte de muncă.
9. Completarea art. 1503 CC al RM în sensul că soţul supravieţuitor să piardă dreptul
asupra succesiunii dacă la data decesului celuilalt soţ în instanţa de judecată era intentată acţiunea
de divorţ, dat fiind faptul că soţul pînă a deceda a înaintat o acţiune de divorţ, dar din cauza
decesului procedura de divorţ va înceta, căsătoria încetînd în urma decesului. Într-un astfel de caz,
dacă se va confirma într-o şedinţă judiciară că acestă căsătorie a încetat să existe înainte de
deschiderea succesiunii, soţul poate fi decăzut din dreptul de a moşteni în baza hotărîrii instanţei
judecătoreşti.

151
 BIBLIOGRAFIE
1. Acte normative
a ) Internaţionale
1.Convenţia europeană pentru protectia drepturilor omului si a libertăţilor
fundamentale, Roma, 04.11.1950, in vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1995,
ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298-XII din 24.07.1997, publicata
în Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reglementări de bază şi jurisprudenţa în cauzele
moldoveneşti. Chişinău: Arc, 2007. 270 p.
2.Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale din 04.11.1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1995. în Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte, vol.1. Chişinău: Moldpres, 1998. 386 p.
3.Declaraţia universală a drepturilor omului, New York, 10.12.1948. în Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte, vol.1. Chişinău: Moldpres, 1998. 386 p.
4. Tratatul dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă din 25.02.1993 cu privire la
asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, în Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte, vol.21. Chişinău: Moldpres, 1999. 463 p.
5. Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina din 13.12.1993 privind asistenţa
juridică şi raporturile juridice în materie civilă şi penală, în Tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte, vol.22. Chişinău: Moldpres, 1999. 526 p.
b) Interne
6. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, în vigoare din
27.08.1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.
7. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1007- XV din 06.06.2002, în vigoare din
12.06.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002.
8. Codul de procedură civila al Republicii Moldova nr. 225- XV din 30.05.2003, în
vigoare la 12.06.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115/451 din
12.06.2003.
9. Codul familiei al Republicii Moldova nr. 1316-XIV din 26.10.2000. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 47-48/210 din 26.04. 2001.
10. Codul funciar al Republicii Moldova nr. 828-XII din 25.12.1991, în culegerea
Oficială a Ministerului Justiţiei. Codul Funciar. Codul Apelor. Codul Subsolului. Codul Silvic.
Chişinău: Combinatul Poligrafic,1998. 309 p.
11. Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe nr. 293-XIII din 23
noiembrie 1994. în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.18-19 din 08.02.2003.

152
 12. Legea privind pensiile de asigurari de stat nr. 156-X1V din 14 octombrie 1998.
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.42-44 din 12.03.2004.
13. Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice nr.1225-X11 din 08
decembrie 1992. Monitorul Republicii Moldova nr.12/363 din 30.12.1999.
14. Legea privind actele de stare civilă nr. 100-XV din 26.04.2001. Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.97-99 /765 din 17.08.2001.
15. Legea cu privire la notariat nr. 1453-XV din 08 noiembrie 2002. Monitorul
Olicial al al Republicii Moldova nr.154-157/1209 din 21.11.2002.
16. Legea cu privire la interpretarea articolului 12 alineatul 4 subpunctul 9 al
Codului familiei nr.1186-XIV din 27.07.2000. Monitorul Oficial al al Republicii Moldova
nr.106-108/777 din 24.08.2000.
17. Hotarîrea Curtii Constituţionale nr. 29 din 27 octombrie 1997 privind controlul
constituţionalităţii articolului 4 alineatul 4 şi articolului 12 alineatul 4 Cod funciar al
Republicii Moldova.Monitorul Oficial al RM nr. 76 din 20.11.1997.

c) Practica judiciară
18. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republici Moldova cu privire la
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor
despre succesiune nr.13 din 03.10.2005. Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova, 2006, nr.5, p.4.
19. Hotărîrea Plenului Curtii Supreme de Justiţie nr.4-2r/a-88/2002 din
18.11.2002.
20. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.4-2r/a-35/2001 din
18.06.2001.
21. Hotărîrea Judecătoriei Ciocana, mun.Chişinău, pe cauza civilă nr.2-789/2006 din
18.05.2006.
22. Hotărîrea Judecătoriei Ciocana, mun.Chişinău, pe cauza civilă nr.2-115/2007 din
10.04.2007.
23. Decizia Colegiului Civil al Curţii de Apel nr. 2r - 1354 din 24.12.1998, în Culegere
de practică judiciară 1998-1999. Chişinău: Cartier Juridic, 1999. 172 p.
24. Hotărîrea Judecătoriei Ciocana, mun.Chişinău, pe cauza civilă nr.2-255/2007 din
12.02.2007.
25. Decizia Colegiului Civil al Curţii de Apel nr. 2r -155 din 15.02.2000, în Culegere
de practică judiciară 1999-2000. Chişinău: Garuda-art, 2000. 267 p.

153
 26. Decizia Colegiului Civil al Curţii de Apel nr. 2a- 2263/2007 din 16.10.2007.

d) Lucrări, publicaţii ale autorilor din Moldova, România, Rusia

27. Adam I. Rusu A. Drept civil. Succesiuni. Bucuresti: Europa Nova, 2003.
273 p.
28. Alexandresco D. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman,
vol.III. Bucuresti: Atelierele grafice SOCE & Co, 1912. 312 p.
29. Alexandresco D. Principiile dreptului civil roman. vol.2. Bucureşti: Atelierele grafice
SOCE & Co, 1926. 117 p.
30. Aмфитеатров Г., Солодилов А. Право наследования в СССР. Москва: Юр. Изд.
Mин. Юст. СССР, 1946. 73 p.
31.Aнтимонов Б., Граве К. Советское наследственное право. Москва: Юридическая
литература, 1955. 426 p.
32. Antoniade C., Calităţile cerute pentru a putea moşteni în dreptul roman şi dreptul
român, Teză pentru licenţă, Facultatea juridică din Iaşi, Tipografia Goldner, 1903. 190 p.
33. Aramă E. Istoria dreptului Românesc. Chişinău: Tipografia Centrală, 1995. 240 p.
34. Aramă E. Rădăcinile legilor noastre. Legea şi viaţa, 1991, nr.11-12. p.15.
35. Антокольская М. Семейное право. Москва: Юридическая литература, 2000.
255 p.
36. Барщевский М. Если открылоcь наследство. Москва: Юридическая литература,
1989. 315 p.
37. Бондарев Н., Эйдиновa Э. Право на наследство и её оформление. Беседы в
советском законодательстве. Москва: Юридическая литература, 1971. 232 p.
38. Bacaci A., Comăniţă Gh. Drept civil. Succesiunile. Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
2003. 199 p.
39. Baieş S. Drept civil. Partea generală. Chişinău: Toner, 1994. 167 p.
40. Baieş S., Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.
Chişinău: Tipografia Centrală , 2004. 464 p.
41. Baieş S., Volcinschi V., Băieşu A., Cebotari V., Creţu I. Drept civil. Drepturile reale.
Teoria generală a obligaţiilor, Vol. II., ed. a 2-a. Chişinău: Tipografia Centrală, 2005. 528 p.
42. Beleiu G. Drept civil român. Introducere în drept civil. Bucureşti: Casa de Editură şi
presă Şansa SRL, 1994. 512 p.
43. Beleiu G. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil.
Bucureşti: 2003. 448 p.

154
 44. Bloşenco A. Drept civil. Partea specială. Note de curs. Chişinău: Cartdidact, 2003.
280 p.
45. Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 2001.
357 p.
46. Bostan G. Succesiunea legală în Republica Moldova şi România. Teza de doctorat.
169 p.
47. Bostan G. Moştenirea legală. Chişinău: SRL Barcom, 2004. 29 p.
48. Botea Gh., Ţiclea A. Drept civil – curs selectiv pentru licenţă. Bucureşti: Arad, 2003.
711 p.
49. Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 2001.
p.160.
51. Bănărescu Iu. Noţiunea succesiunii vacante şi natura ei juridică. Revista Naţională de
drept, 2006. nr. 10. p.63.
52. Cantacuzino M. Elementele dreptului civil. Ediţie îngrijită de Gabriela Bucur, Marian
Florescu. Timişoara: ALL Educaţional, 1998. 1077 p.
53. Catană L. Încercare de sinteză a teoriilor privitoare la fundamentul dreptului la
mostenire. Revista de drept privat, 2002. nr.3. p.21.
54. Cărpenaru S. Dreptul de moştenire. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1982. 332 p.
55. Cărpenaru S. Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire .
Universitatea din Bucureşti,1986. 570 p.
56. Chelaru E. Drept civil. Persoanele. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 2003. 257 p.
57. Chiriac S., Ghenciu N., Mocanu V. Comentariu al practicii judiciare de repertoriu
funciar. Aspecte teoretico-practice. Chişinău: Cartdidact, 2002. 789 p.
58. Chirică D. Drept civil. Succesiuni. Bucureşti: Lumina Lex, 1996. 356 p.
59. Chirică D. Drept civil. Succesiuni şi testamente. Bucureşti: Rosetii, 2003. 233 p.
60. Ciobanu V. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria Generală.
Bucureşti: Editura Naţională, 1996. 557 p.
61. Cimpoeru D. Moştenirea prin retransmitere. Dreptul, 1995, nr.4, p.28-30.
62. Ciucă V. Procedura partajului succesoral. Iasi: Polirom, 1997. 180 p.
63. Cocos Ş. Drept roman. Bucureşti: Editura ALL-BEEK, 2000. 312 p.
64. Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Texte-Comentarii-Jurisprudenţă.
Paris: Lexis Nexis SA, 2008. 723 p.
65. Cojocaru E. Dreptul notarial. Chişinău: Ruxanda, 1998. 215 p.

155
 66. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, vol.II. Chişinău: ARC, 2005. 1355 p.
67. Condurachi I. Expunere rezumată a teoriei moştenirilor în vechiul drept romînesc.
Bucureşti: Columna, 1919. 225 p.
68. Constantinescu E. Unele aspecte ale dreptului succesoral al Republicii Moldova. Teză
de doctorat . 200 p.
69. Constantinescu E. Ordinea de succesiune în Franţa. Legea şi viaţa, 1995, nr.4. p.34.
70. Costin M. Marile instituţii ale dreptului civil român,vol.2, Cluj: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984. 408 p.
71. Советов П. К истории наследственного права феодальной Молдавии до XIX века,
Известия Молдавского филиала АНСССР, 1959, № 2. 115 p.
72. Серебровский В. Очерки советского наследственного права. Москва: Советское
Издание, 1955. 160 p.
73. Culegere de Hotărîri explicative, octombrie 2003 - decembrie 2005. Chişinău: Cartier
juridic, 2006. 856 p.
74. Curtea Eurpoeană a Drepturilor Omului. Reglementări de bază şi jurisprudenţa în
cauzele Moldoveneşti. Chişinău: Arc, 2007. 270 p.
75. Deak F. Moştenirea legală, Bucureşti: Actami, 1966. 410 p.
76. Deak F., Cărpenaru S. Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de
moştenire. Bucureşti: Actami, 1983. 540 p.
77. Deak F. Contracte civile şi asigurări. Bucureşti: Actami, 1996. 625 p.
78. Deak F. Tratat de drept succesoral. Bucureşt: Actami, 1999. 607 p.
79. Dogaru I. Drept civil. Succesiuni. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2003.
290 p.
80. Dragnev D., Dragnev E. Istoria modernă a românilor, partea I, mijlocul secolului al
XVII-lea, Chişinău: Civitas, 1997. 269 p.
81. Eliescu M. Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Bucureşţi: Editura Academiei,
1966. 275 p.
82. Eminescu Y. Dreptul de autor. Bucureşti: All, 1994. 170 p.
83. Fotino G. Pagini din istoria dreptului românesc. Bucureşti. Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1972. 210 p.
84. Filipescu I. Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Bucureşti: All,
1999. 535 p.
85. Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
2000. 556 p.

156
 86. Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti: All, 1995. 320 p.
87. Galben A. Din „Obiceiul pămîntului” al Moldovei Feudale (sec.XVIII- prima jumătate
a secolului XIX ). Chişinău: Ştiinţa, 1986. 170 p.
88. Ghidul judecătorului în materie civilă şi comercială a RM / Ediţie revizuită şi
completată. Chişinău: Proiectul Judiciarului Civil şi Comercial în republica Moldova, 2007. 447 p.
89. Гордон М. Наследование по закону и по завещанию. Москва: Юридическая
литература, 1967. 110 p.
90. Гроссман С. Местные законы Бессарабии, Полный системный сборник местных
бессарабских законов Арменупола. Донича. Сборник Грамоты Маврокордата и руной книги
«О браках». Санкт-Петербург: Типо-литография Розена А.Г., 1904. 468 p.
91. Hamangiu C., Rosseti-Bălănescu I., Băiconeanu Al. Tratat de drept civil român.
vol.III, reeditat. Bucureşti: Chemarea, 1996. 600 p.
92. Jakota M. Drept roman. Iaşi: Chemarea, 1998. 512 p.
93. Istoria dreptului românesc în trei volume. vol.I. Bucureşti: Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1980. 790 p.
94. Кабалкин А. Поможет ли право рынку. Российская Юстиция, 1994, № 1. p.2.
95. Кассо Л. Византииское право в Бессарабии. Москва: Типография Московского
Университета, 1907. 165 p.
96. Качур Н., Баукина Е., Богданова И. Наследование выморочного имущества.
Российская юстиция , 2003, № 10. p.5.
97. Кибак А. Константинеску Е., Бондарчук О. Нотариат. Кишинёв: Бизнес-Элита,
2001. 251 p.
98. Крецу В. Признание наследства выморочным. Revista naţională de drept, 2008,
nr.10. p.27.
99. Кто и в каком порядке может наследовать. Юридические консультации для
населения в вопросах и ответах. Москва: Государственное издательство юридической
литературы, 1960. 80 p.
100. Lupan E. Drept civil. Persoana fizică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1999. 235 p.
101. Lupulescu D. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi aplicaţiile sale practice.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1973. 431 p.
102. Lupulescu D. Drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti: Lumina Lex, 2002.
455 p.
103. Macovei D. Drept civil. Succesiuni. Iaşi: Chemarea, 1993. 325 p.

157
 104. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile. Coordonator Mihai
Poalelungi. Chişinău: Cartier, 2006. 1014 p.
105. Martîncic E., Grama D. Dezvoltarea dreptului în Moldova în anii puterii sovietice,
material în ajutorul lectorului. Chişinău: Ştiinţa, 1984. 129 p.
106. Макиев С. Объекты права личной собственности, классификация и правовой
режим . Правоведение, 1988, № 5. p.32.
107. Mămăligă S. Dreptul de autor şi drepturile conexe. Legea nr.293-XII/1994 comentată.
Chişinău: Arc, 2000. 220 p.
108. Molcut E. Drept roman. Bucureşti: Press-Mihaela, 2000. 345 p.
109. Micescu I. Curs de drept civil. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2000.
299 p.
110. Neaga E. Termenul general şi special de acceptare a succesiunii. Revista
natională de drept, 2003, nr. 11, p.47.
111. Nikitiuk P. Dreptul de moştenire. Chişinău: Cartea moldovenească, 1982. 189 p.
112. Никитюк П. Наследственное правo и наследственный процесс. Кишинев:
Штиинца, 1973. 230 p.
113.Nicolaescu C., Dumitrache B., Nicolae M. Discuţii privitoare la reprezentarea
succesorală. Dreptul, 1999, nr.2 , p.18.
114. Огaнян А., Пушкин А. и работа комиссии по составлению свода местных
законов о гражданском праве Бессарабской области, Научная конференция профессорско-
преподавательного состава Кишинёвского Государственного Университета по итогам
научно-иследовательских работ за 1973 год. Тезисы докладов. Кишинёв, 1974. 278 p.
115. Орлова Н. Правовая природа выморочного имущеcтва. Вопросы советского
гражданского права, 1955. 200 p.
116. Пергамент О. О применении местных законов Арминупуль и Донича, Санкт
Петербург: Типолитография Розена А.Г. /Ландау А.Е./, 1905. 215 p.
117. Poalelungi M., Pascari A. Pregătirea pricinilor pentru dezbaterile judiciare.
Chişinău: Arc, 2006. 225 p.
118. Pop T. Drept civil român, persoanele fizice şi juridice. Bucureşti: Lumina Lex, 1994.
435 p.
119. Пронина М. Право наследования. Минск: Беларусь, 1989. 179 p.
120. Roş V. Dreptul proprietăţii intelectuale. Bucureşti: Chemarea, 2001. 325 p.
121. Safta-Romano E. Dreptul la moştenire. Doctrină şi jurisprudenţă. Iaşi: Grafhix, 1995.
343 p.

158
 122. Safta-Romano E. Drept civil. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1967. 488 p.
123. Stăncilescu L. Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2002. 556 p.
124. Stănescu C. Drept civil. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1967. 348 p.
125. Stănescu C. Drept civil. Persoana fizică şi persoana juridică. Drepturile reale.
Bucureşti: Editura Didactică, 1970. 679 p.
126. Terre F., Lequette Y. Droit civil. Les succesions. Les liberalites. Paris, 1997. 220 p.
127.Тихомиров Л., Тихомиров М. Юридическая энциклопедия. Москва:
Юридическая литература, 1997. 330 p.
128. Толстой Ю. Наследственное право. Москва: Юридическая литература, 2000.
567 p.
129. Толстой Ю., Сергеев А. Гражданское право. Москва: Юридическая литература,
2000. 870 p.
130. Хаскельберг Б. Нaследование по закону нетрудоспособными иждивенцами.
Российская юстиция, 2003, № 7. p. 29.
131. Зайцева Т., Крашенников П. Наследственное право. Комментарий
законодательства и практика его примeнения. Москва: Юридическая литература, 2002.
670 p.
132. Zinveliu I. Dreptul de moştenire în Republica Socialistă România, Cluj-Napoca:
Dacia, 1975. 445 p.
133. Щербаков М. Восстановление пропущенного срока для принятия наследства.
Человек и закон, 2003, № 12. p.7.

159
 ADNOTARE
la teza de doctor în drept
Unele aspecte ale succesiunii legale în Republica Moldova la etapa actuală,
realizată de Oxana ROBU
teză de doctor în drept cu titlu de manuscris la specialitatea:
12.00.03 –Drept privat ( dreptul civil )
Facultatea de Drept a Univesrităţii de Stat din Moldova, Chişinău, 2009

Succesiunea este una dintre multele norme ale dreptului civil care oferă posibilitatea de a
transmite patrimoniul de cujus moştenitorilor lui astfel încât oricine să poată trăi fără teama că toate
bunurile sale ar putea fi pierdute, noile generaţii fiind nevoite să înceapă totul de la zero.
În introducerea lucrării este argumentată actualitatea temei investigate, se accentuează
caracterul inedit al lucrării, precum şi valoarea ei aplicativă, se determină obiectul şi
sarcinile cercetării, este expus suportul metodologic şi teoretico- ştiinţific, sunt formulate
tezele şi concluziile înaintate spre susţinere, sunt date informaţii cu privire la aprobarea
rezultatelor cercetării.
Lucrarea este divizată în trei capitole. Primul capitol cuprinde informaţii cu privire la
definiţia de moştenire, particularităţile sale. De asemenea este analizată baza dreptului de
succesiune, care concordă cu ideea că baza dreptului de succesiune este ius abutendi. Mai mult, este
analizat profund conţinutul patrimoniului care este moştenit de succesori.
În capitolul doi autorul expune condiţiile care urmează a fi respectate astfel încât o persoană
poate să intre în posesia bunurilor. Conform legislaţiei Moldovei acestea sunt trei la număr:
a) posibilitatea de a moşteni; b) titlul moştenirii; c) persoana nu trebuie să fie exclusă de la
succesiune.
În acest capitol, de asemenea sunt analizate astfel de norme ca moştenirea prin dreptul de
reprezentare, domeniul său, condiţiile care trebuiesc respectate de reprezentant şi de acel ce este
reprezentat, efectele succesiunii prin dreptul de reprezentare care sunt două la număr:
moştenirea prin dreptul de reprezentare funcţionează în mod legal;
în cazul gestionarii sale, moştenirea este divizată în descendenţi.
În capitolul trei sunt analizate categoriile moştenitorilor care conform art. 1500 CC RM sunt
următoarele:
a) prima categorie cuprinde: descendenţii de cujus, ascendenţii privilegiaţi (părinţii, părinţii
adoptivi), soţul rămas în viaţă;
b) colateralii privilegiaţi (fraţi şi surori) şi ascendenţii ordinari (buneii de ambele părţi);
c) colaterali ordinari (unchii şi mătuşile de cujus,) .

160
 De asemenea în capitolul trei se analizează dreptul statului asupra succesiunilor libere.
Partea finală a lucrării reflectă principalele puncte de vedere cu privire la subiect, critici şi declaraţii
de lege ferenda.

161
 АННОТАЦИЯ
к диссертации на соискание учёной степени доктора права
Некоторые аспекты наследственного права на сегоднящий этап в Республике Молдова
Автор Оксана РОБУ
Наследование – это один из многочисленных институтов гражданского права,
который предоставляет возможность наследодателю передавать свое имущество своим
наследникам, так, чтобы все могли жить, не беспокоясь о том, что имущество будет изъято, а
новые поколения начнут все с нуля.
Работа содержит три главы. В первой главе можно найти определение наследства и
его свойства. Также в ней анализируется основа права наследования, согласно идее о том,
что основа права наследования является ius abutendi. Кроме того, в этой главе глубоко
проанализировано содержание имущества, которое переходит к наследникам. Во второй
главе автор перечисляет условия, которые необходимо соблюдать, если кто-либо хочет
вступить в права наследования. Согласно законодательству Молдовы, их три – два
положительных и одно отрицательное:
a) способность наследовать;
б) право на наследование;
в) человек не должен быть лишен права наследования.
В этой главе мы также проанализировали такие субъекты, как наследование по праву
представления, наследственная масса, условия, которые необходимо соблюдать
представителю и тому, кого представляют, эффекты наследства с правом представления,
которых существует два:
- законное наследство по праву представления ;
- в случае наследования, наследство разделяется между членами семьи.
В третьей главе были проанализированы категории наследников, которыми, согласно
статье 1500 ГК РМ, являются:
а) наследники – потомки, привилегированные предки (родители, приемные родители),
выживший супруг;
б) привилегированные родственники (братья и сестры) и простые предки (дедушки и
бабушки с обеих сторон);
в) простые родственники (наследники – дяди и тети).
Также в третьей главе было рассмотрено государственное право наследования в
случае отсутствия наследников. Заключительная часть работы содержит основные взгляды
критиков касательно этой темы и предложения с точки зрения действующего закона.

162
 SUMMARY
to the PhD thesis in Law
A few aspects of heritage lawfully in Republic of Moldova at actual period
written by Oxana Robu
PhD in LaW thesis as a manuscript,
speciality: 12.00.03 – Private Law ( civi l law).
Faculty of Law, Moldovan State University, Chisinau, 2009
Inheritance is one of the most institutions of civil law which offer the
possibility to transmit the de cujus' patrimony to his heirs so that every one could
live without having fear that all his goods be waist and the new generations begins
everything from zero. The work is devided into three chapters. In the first one, one
could find information about the deffinition of inheritance, it's peculirities. There
is also analysed the base of the right of succesion, beeing agree with the idea that
the base of the right of succesion is ius abutendi. Thurthermore, their was deeply
analysed the content of the patrimony which is succeded by heirs. In the second
chapter author reflect the conditions which have to be respected so that a person
could come into one's property. According to Moldova's legislation they are three -
two positive and one negative:
a) ability to inherit; b)title to inheritance c)the person should not be
debarred from succesion.
In this chapter were also analysed such institutions as inheritance by right of
representation, it's domain, the conditions which have to be respected by
representative and that one who is represented, effects of inheritance by the right
of representation which are two:
a) inheritance by the right of representation operates legaly
b) in case of it's operation the inheritance is beeing devided in stems.
In chapter three their have been analysed the categories of heirs who in
concordance whith art. 1500 CC RM are:
a) in the first category one includes: the de cujus ' descendants, the privileged
ascendents( parents, adoptive parents), survived spouse;
b) the privileged colaterals (brothes and sisters) and ordinary ascendents(
grandparents from both sides)
c) ordinary collaterals (de cujus ' uncles and unts).
Also in the third chapter was treated the state's right on vacant succesions.
The final part of the work reflects the main points of view regarding the theme,
critics and propositions de lege ferenda.

163
 Cuvinte - cheie în limbile română, engleză şi rusă

Succesiune - heritage, наследство

Patrimoniu - patrimony, имущество
Reprezentare - reprezentation, представительство
Clasă - category, категория
Succesiune vacantă - vacant succesion, выморочное имущество
Descendenţi - descendants, наследники, потомки
Ascendenţii privilegiaţi - the privileged ascendents, привилегированные предки
Ascendenţi ordinari - the ordinary ascendents, простые предки
Сolaterali privilegiaţi - the privileg collaterals, привилегированные родственники
Colaterali ordinari - the ordinary collaterals, простые родственники
Soţ supravieţuitor - survived spouse, выживший супруг

De cujus - persoana decedată

Mortis cauza - de cauză de moarte
Ab intestat - legitimi
Ut singuli - singulare

164
 Lista abrevierilor utilizate în teză

Constituţie - Constituţia Republicii Moldova

CC al RM - Codul civil al Republicii Moldova
CEDO - Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale
Art. - articol
Alin.- aliniatul
MO al RM - Monitorul Oficial al Republicii Moldova
p.- pagina
pct.- punctul
nr.- numărul
lit.- literă

165
 ANEXE

B ( d) 1/2
A 1/2

B1 1/4 B2 1/4

SCHEMA 1

+ C1 + C2

N1 N2 N3 N4
1/2 1/6 1/6 1/6

SCHEMA 2

166
SCHEMA 3

B
+ C 1/ 2

+C 1 1/2

C2 1/2

167
 D

+ A ( 1/2 ) + B (1/2 )

A1 A2 + B1

( 1/4 ) ( 1/4 ) ( 1/2 )

A3 A4

( 1/8 ) ( 1/8 )

SCHEMA 4

168
CLASELE DE Infinit
SUCCESORI
LEGALI

Nepoţi gradul II

Ascendenţii Soţ
privilegiaţi Părinţi Copii
supravieţuitor

Descendenţi
Reprezentare
Clasa I

Unchi şi mătuşi
Defunct Clasa
III
Gradul III
Reprezentare
Clasa II
Colaterali
Veri primari ordinari
Gradul IV

Fraţi şi surori Bunici

Gradul IV Gradul II
Reprezentare În ordinea proximit.

Colateralii Nepoţii Străbunicii

Privilegiaţi Gradul III Gradul III

Reprezentare

Ascendenţii
ordinari

Strănepoţi Strănepoţi
Gradul IV Gradul IV

169
170